ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 58 (Decembrie 2013)

EDITORIAL

DECEMBRIE LA ROMÂNI
Cu ceva timp în urmă scriam despre ziarele acestea din România, care de dragul patronilor, ce nu sunt deloc români, mulţi nici măcar creştini, o fac pe serviabilii, producând inepţii, poveşti de menţinut somnul poporului. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când vine iarna, gândul ar trebui să ne ducă la frig şi la cheltuielile aferente sărbătorilor ce vor finaliza anul şi-l vor întâmpina pe cel nou.
La români, prin ideea – chiar nu vreau să mai amintesc cui – se sărbătoreşte Ziua Naţională. Bine, e cu dus şi-n tors chestia asta, pentru că românul născut în comunism şi care-şi târăşte zilele-n capitalism are vie amintirea marilor manifestări de 23 August, zi măreaţă în istoria Partidului Comunist Român. Nu era o zi naţională, ci prilejul de a preaslăvi încă o dată clasa muncitoare conducătoare, adică asupritoare, compusă din camarila aparatului de stat de la acea vreme.
Se defila de la mic la mare, oamenii muncii de la sate şi oraşe ţineau să aducă omagiu preşedintelui iubit şi partidului, care veghea la înfăptuirea societăţii multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres. Se mergea la marea mascaradă inconştient sau de teamă, astăzi, poate, din reflexul vremurilor, ori pentru a copia modelele vecine. Era scoasă arma din cazărmi, îmbrăcată la ţol festiv şi trimisă prin Centru, să aibă copiii ce povesti la scara blocului. Spuneam că obiceiul se mai păstrează şi astăzi dar efectul e de „repede înainte”, că mare lucru nu a mai rămas din arsenal. Te mai minunezi de fiarele fabricate în anii ´60, pentru că, de atunci şi până în prezent, armata română nu a prea mai catadicsit să mai umble pe la dotare. Ba din contră, unităţi întregi, inventare de tehnică şi muniţie au luat drumul străinătăţii, iar anchetele jurnalistice începute la acea vreme s-au împotmolit la anumite nivele. Chiar nu se întreabă nimeni ce s-a întâmplat cu dotarea armatei române de dinainte de ´89? De flotă am aflat, sau cât de cât s-a lămurit şi omul de rând care a fost schema, prin care zeci de nave comerciale au rămas de izbelişte prin porturile lumii, sechestrate de autorităţile statelor respective, dar de arsenalul României, ca şi stat membru al Tratatului de la Varşovia nu se povesteşte… Dar nu e timpul pierdut, că doar avioanele aveau aripi, dar nu erau muşte, vapoarele pluteau şi nimeni nu a spus vreodată că o navă militară română s-a scufundat. De tancuri, tunuri, autoblindate şi echipamentul de tehnică radio, nimic. De armamentul standard şi muniţia aferentă a sutelor de unităţi militare nimeni nu ştie o iotă. Oare?
În tot acest context, în toată nebunia asta, ni se serveşte gogoaşa aceea cu NATO, cu adaptarea la noile standarde, bla-bla-bla, în timp ce presa, aia idioată, băte apa-n piuă cu afacerea fregatelor HMS Coventry (Ferdinand) şi HMS London (Regina Maria). Şi un copil şi-ar da seama că achiziţia acestor două porcării, depăşite din toate perspectivele tehnice şi morale de vremurile armatei regale britanice a fost una cu cântec, un fel de prim preţ pentru accesul în NATO. Posibil să mai fi urmat şi debusolantul, obscurul şi interesantul caz de „prietenie” între armatele română şi jidănească. Apropo, nu se întreabă nimeni ce-i cu parteneriatul acesta cu un stat nemembru NATO? Îşi mai aminteşte cineva de „marea modernizare” a MIG-urilor de la Bacău? Dar ştie cineva despre ce se petrece în zilele noastre la Şantierul Naval Mangalia?
Revenind la chestia cu 1 Decembrie, nu pot să-l uit şi pe preşedinte. Are el probleme sale, însă când vine vorba de Basarabia, nu ezită să declare public ostilitatea faţă de Rusia. Şi bine face! O notă proastă din nou pseudopresei care-l bălăcăreşte făcând jocul străinilor, în loc să-l sprijine în demersuri. Dar, aşa cum aminteam mai sus, presa din România nu e neapărat şi românească! E de reţinut fraza, pentru că o să mai amintesc de chestiunea aceasta, de modul prin care poporul a fost îndobitocit şi paralizat cu ajutorul acestei industrii perfide, bine susţinută din afară, atât de oameni de afaceri, cât şi de servicii. Viitorul mare proiect naţional, zice preşedintele, care speră să apuce în funcţie această reparaţie istorică. În octombrie 1990, Germania, la iniţiativa Rusiei s-a reunificat. De atunci, Germania nu a contenit să apropie Rusia (de ale cărei resurse energetice mai mult ca sigur este dependentă), de Uniunea Europeană. Şi nu va evita să facă tratate cu Moscova, aşa cum s-a întâmplat şi în 1939-40. Ce a urmat atunci, ne mai aducem aminte, şi din câte ştiu eu, tot 23 August s-a numit!!!
În România şi Basarabia existau premisele reunificării, dar din păcate, „conducerea de stat şi partid” de la Bucureşti, guvernul marionetă ce nu ştia dacă să se apropie de Occident sau să rămână încă sub firava influenţă a Moscovei, nu a fost capabil să decidă ori să continue „faptele istorice”, prezentate în direct la TV drept „Revoluţia Română din decembrie 1989. Acum se face 16 decembrie şi unii vor comemora 24 de ani, iar alţii vor aniversa…!!! Să sperăm că pedeapsa – măcar divină – o să ajungă la timp împotriva celor care s-au folosit de vărsarea de sânge nevinovat!
Şi închei cu Ponta, premierul cel buclucaş, sub mandatul căruia, de dragul relaţiilor speciale în care speră cu China, steagul UE din Casa Poporului a fost înlocuit cu drapelul de stat al R. P. Chineze. Încă o dată, tricolorul a stat laolaltă cu steagul roşu, cei drept, fără seceră şi ciocan, dar la fel de comunist. Şi aşa am ajuns cu scrisul exact de unde am plecat, de la amintirea defilărilor de 23 August, ziua când era liber la bere şi mici, iar seara, întregul popor urmărea de pe marea scenă a ţării pe micul ecran, mascarada la care a participat forţat până în 1989.

Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

 

 

INTERVIU

AVEM NEVOIE DE CULTURĂ? NE RĂSPUNDE ARTISTUL PLASTIC HUGO MĂRĂCINEANU
În viziunea dumneavoastră, care este rostul actului cultural în viața unui individ dar și în viața unei societăți? Avem nevoie de cultură, până la urmă?
Atâta vreme cât avem de-a face cu indivizi puși pe căpătuială, cu indivizi cărora li s-a băgat 50 de ani în cap că nu există nimic în afara materiei, deci buba e foarte adâncă, atâta vreme cât acești indivizi n-au nici un Dumnezeu, ei nu au nevoie de cultură. Zic ei! Dar simplul fapt că ei călătoresc cu un tren, că îmbracă niște haine frumoase, acestea sunt niște rezultate ale unor evoluții ale unor spirite de inventatori, de creatori care s-au format prin cultură. Trenul, avionul, mașina sunt dovezi ale evoluției inteligenței. Inteligența nu se dezvoltă prin arivism, prin grobianism, inteligența se dezvoltă prin a apela la ceea ce este mai profund în gândire și în simțiri. Arta este tocmai canalul prin care individul poate să acceadă spre inteligență sau poate să acceadă spre a șlefui acele calități ale sufletului omenesc. Din cauza asta vedem ceea ce vedem, crime, dezmăț, copii părăsiți, familii dezmembrate, pentru că, înainte de toate, acesta este rezultatul acelor ani cumpliți de ateism și de materialism, acelor ani în care li se băga în cap că omul este tot - numai el. Nu e așa, nu omul este tot. Totul este programat de undeva în evoluția noastră, a societății și a omenirii; acest program pe care nu-l putem depăși, nu-l putem combate. Nu există accident - până și accidentul este programat pentru a produce ceva. În momentul în care ceva se schimbă în acest program se schimbă curgerea. Când se schimbă curgerea atunci se schimbă istoria. Această istorie pe care am trăit-o, în care s-a încercat înlocuirea lui Dumnezeu cu un alt Dumnezeu, în locul icoanei ne uitam la portrete, în locul cântecului de mulțumire aduceam cântece de slavă materiei și nesimțirii și iată unde am ajuns!
Cultură înseamnă nu numai pur și simplu finanțe, numai tehnică. Înainte de toate cultură înseamnă capacitatea individului de a se lustrui, autolustrui, de a se influența, de a influența pe alții. Este foarte interesant termenul de intelectual la francezi. La noi  intelectualul înseamnă cineva care a făcut o facultate, toată lumea la gramadă. La francezi există intelectuali și ingenieurs. Intelectual este cel care lucrează în domeniul artei, muzicii, în domeniul picturii, al scriiturii, în domenii din acestea prin care se manevrează cu sufletul uman. Acela este intelectual! Celălalt este inginer, este om de știintă, este savant dar nu intră în această categorie a intelectualilor. La noi, unde se ia diploma cu vagonul și masterat cu carul, automat că acești intelectuali au devenit mari amatori de manele, de muzică disco, de manifestări publice care nu au nici o relevanță. Manifestările profunde, acelea care modifică omul, care trasmit ceva sufletului uman, acelea sunt singulare, sunt individuale, sunt în taină. Acele manifestări sunt ca rugăciunea. În rugăciune participă numai unul. Oare? Cel care spune rugăciunea convorbește cu divinitatea. Când eu deschid o expoziție convorbesc cu publicul. Eu sunt cel care fac publicul să vină, să vadă, să înțeleagă sau să mă înjure. Deci, dintr-o dată acest gen de convorbire nu este la îndemâna analfabetului. Mi-am permis în ultima vreme să spun și sunt tot mai convins, că arta este făcută de elite pentru elite. Când zic elită, zic în sensul de elită spirituală pentru elite spirituale. Pentru că altfel se cade în derizoriu. Kitsch-ul e la modă, în domeniul vestimentației vedeți ce se întâmplă - nimic nu mai este de valoare decât dacă pune în evidență sexul și formele debordante. Ori așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Deci e nevoie de cultură? Mai mult ca de aer!
Să facem o paralelă între viața culturală din adolescența dumneavoastră  și viața culturală a adolescenților de acum, având în vedere faptul că va ”rodi” mai târziu ceea ce se ”însămânțează” acum. Invoc aici și spusele lui Nicolae Iorga: ”Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată semințele vremii nouă: nu le risipiți”.
Eu am trăit foarte bine această zicere a lui Nicoale Iorga, pentru că am avut șansa ca să prind aceste semințe de la niște profesori care riscau enorm. În Liceul de Artă din București profesorii noștrii erau mari somități care, zic eu acum, stăteau ascunse în acel liceu, acea școală medie cu 250 de elevi. Printre ei era marele profesor, scriitor de manuale de istorie, Halunga, care era fugărit pentru că  a îndrăznit să fie atașat cultural la Roma în perioada lui Mussolini. Îl aveam profesor de istoria artelor pe autorul de manuale Golfin-Nicolau care își permitea să ne vorbească de la catedră cu domnule între anii 60 și 66 – o îndrăzneală cumplită pentru vremea aceea. La limba română o aveam pe doamna Olguța Comănescu, fostă profesoară de limba română la Universitatea din Cernăuți care, într-un avânt de combatere a analfabetismului nostru, mă acuza pe mine că sunt dușmanul poporului român, pentru că nu scriam corect limba română. Ce vină aveam eu că în toată perioada în care am urmat clasa a I-a și până în a IV-a schimbaseră ortografia de nu știu câte ori, după cum bătea mai tare vântul dinspre răsărit sau apus. Ea m-a înțeles, dar a zis că totuși, nu acceptă așa ceva.
Am prins acele semințe, acei oameni dinainte, care subtil, mai  târziu am înțeles, au făcut legătura între acea generație teribilă dintre cele două războaie mondiale și noi, dar s-a prins de mine, de cei ca mine, care veneam din provincie, care veneam din afară. Nu s-a prins de alții. S-a prins de unii atât de bine, de Dan Lecan care a emigrat în Italia cam din anii 70 și care acum este un bun grafician în America, la New York unde se manifestă profesional. S-a prins de acele ultime vlăstare, aflam mai târziu, ale familiei Rosetti, ale familiei Dragomir, aceste ultime vlăstare ale unor familii muntene aristocrate la care noi ne uitam cu pizma cum se conversau în franceza de salon, pe care nici unul din noi nu puteam să o bunghim și să o prindem în același ritm cu ei și eram geloși pe cultura, pe nonșalanța cu care discutau, de pildă, despre obiceiuri de salon dinainte de război, cu doamna Olguța Comănescu. Discutau despre ciudatele potriveli de cuvinte de la coana Chirița sau care erau de-andoaselea ori de la Caragiale, pe care noi nu le sesizam. Deci, ei veneau dintr-un fond de educație, aritocratic, pe care îl simțeam și-l respectam. Eram coleg cu Eidltz Ana Maria  ajunsă arhitect-șef al Craiovei și cu Stern Ligia din familii de evrei care a emigrat în Israel cu întreaga familie și azi e una din grafiecienele de grafică publicitară cunoscute la New York. Cu Imbroane Rodica, dintr-o altă familie de boieri, din Muntenia, care în cele din urmă emigrează la Paris, căsătorindu-se. Dintre toti  rămânem unii din acel nivel – Naum Gh. Gheorghe, care se reîntoarce ca și tatăl său, ca într-un blestem, la Brăila. Naum bătrânul pe care îl chema Neagoe ca să îl prezinte la New York și nu a vrut să se ducă, Lucaci îl chema să fie profesor la Cluj și nu a vrut să se ducă, îl ruga Corneliu Baba, să se ducă profesor de grafică la București, n-a vrut să părăsească Brăila. Noi ceilalți, care veneam de jos, pe mine mă aruncă la Brăila, pe un coleg îl aruncă la Ploiesti, el fiind din Moldova. Noi acolo unde ne-am dus, ne-am instalat și am început să facem ceea ce știam. Prin ce război cumplit am trecut nu numai ca să ne manifestăm ci, pur și simplu, ca să trăim!
Eu, în perioada de adolescență, trebuia să fug din cămin ca să mă duc la peisaj să lucrez, trebuia să cer voie să ies din cămin începând de la bucătăreasă, la portar, director, pedagog, ca să mă duc la bibliotecă sau să bântui, mă învățase Gigi Naum, anticariatele. Și, spre norocul meu și acei anticari au pus sămânța. Ne vedeau și ne dădeau Vasile Voiculescu (nu circula). Ne-au dat Padina, acele cărți publicate înainte de război care stăteau undeva pe sub tejghele și numai anumitor persoane le dădeau. De multe ori ne ruga anticarul: Măi copii, dacă nu vă place, o aduceți înapoi, vă dau banii înapoi. Iată niște semințe, acei anticari vechi. După ce defilam de multe ori în fața anticariatelor ne duceam la biserica Crețulescu și intram înăuntru.
Această adolescență a noastră în care cea mai bună artă era realismul rus, cea mai bună muzică era muzica rusească, toate lucrările de specialitate erau în limba rusă, singura lucrare cu care intram în contact era Propileen - enciclopedie germană pe care nu reușiseră nici să o traducă, nici s-o rupă, nici s-o bubuie. Nu știu de unde aveam la liceu cele 7 volume ale Propileen în care vedeam reproduceri și în care vedeam cum se face cu adevarat istorie. Îți dădea faptele, îți înșira harta și spunea niște concluzii. Nu te obliga să aderi la ele.
Politizarea cu care ne încorsetau atunci, la unii ca mine, a crescut tendința de împotrivire și am descoperit în acea perioadă mistica și scrierile lui Armand Călinescu. Parcă mi le scotea Dumnezeu în cale! Cărți care fuseseră confiscate din biblioteca lui Armand Călinescu și pe care cineva deștept le-a luat și le-a pitit în Biblioteca de la Institutul Pedagogic, la Religii și misticisme. Și cum eram amator de misticisme le-am găsit acolo. După ce le-am adunat de acolo dau peste nepotul lui Armand Călinescu care le vede. Cu timpul ele s-au întors înapoi în biblioteca unchiului.
În familie cuvântul de groază cumplit al copilariei mele era procuratura și celălalt era mașina neagră. Între aceste două limite se întindea viața, moartea, bucuria și tristețea. Mai ales când unul dintre vecini s-a spânzurat după ce a venit de la procuratură. Motivul: îl pârâse cineva că a fost legionar. Pentru mine aceste două cuvinte au început să capete sens în liceu, când am făcut grevă, că nu mai suportam. Ne-a luat miliția și ne-a bătut, mi-a confiscat caietele, din ce reușeam să copiez umblând prin biblioteci, căci copiam la mare viteză direct în franceză ca să pot după aceea să traduc. Copiam aforismele lui Patanjali, copiam Hatha Yoga (n-am găsit decât târziu Yoga științifică în franceză și atunci am văzut și eu ce înseamnă Mircea Eliade). 
Poarta prin care ne deschideam noi era cartea. Filmul era foarte puțin și eram mare admirator în liceu al filmului de desene animate. Am văzut Guliver de două ori și noi eram înnebuniți, ca meseriași, cum de reușeau să facă treaba aceea. Am învățat după aceste filme multe, noi am trăit perioada acelor doruri nesfârșite de evadare, pe care le găseam în Vikingii, pe care le-am găsit în atâtea filme rusești despre cucerirea nordului, în care numai despre nord nu era vorba, dar găseam dorința aceasta de a evada, de a ieși dintr-o pușcărie. Dorința noastră de șlefuire sufletească trecea prin poezie. L-am descoperit pe Rilke, pe Rabindranath Tagore. Prin poezie am trecut în filosofie, am dat de Omar Khayam.
Adolescenții de azi? Este o diferență colosală. Când eu veneam de la școală cotonogit, mustrat, nu spuneam nimic acasă, pentru că replica era: Dar ce, omul acela era nebun să te bată degeaba? Și o încasam din nou. Acum, lucrul acesta nu este permis. Această ciudată idee care s-a introdus în învățământ și în societate că să nu stresezi copilul! Ce poate fi mai stresant decât propria lui copilarie, presiunea hormonală, presiunea cunoștințelor, presiunea de toate din jur? Dacă asupra acestei presiuni și asupra acestui haos în care este el nu intervine Sabia lui Damocles, școala, ordinea, regulamentul, să-i facă ordine, nici părinții nu fac ordine pentru că nu sunt calificați pentru a face o informare și educație corectă, nu au nici aceea calitate a românului cu bun simț și a bunului creștin pentru că marea lor majoritate sunt niște dezrădăcinați și niște atei înrăiți sau proaspăt recuperați creștini-ortodocși.
Această generație nu are nici ordine, nici disciplină, nu are nici idealuri. Îi întrebam pe cei mici ce vor să se facă. Răspundeau: mă fac doctor, mă fac inginer. Acum răspund: top model, cântăreața. Este o proastă influență a televiziei, o totală libertate și libertinaj. Și nu mai există nici măcar o vagă rușine sau o minimă decență. Se vorbește vulgar.  Este o nouă generație în care predomină cultura de a desena cu spray-ul  pe perete și a asculta maneaua ori cum se face banul cu orice preț.
De ce credeți că sunt adolescenții așa?
Din cauza familiei. Familia de acum este familia acelora care au crescut cu vine mama, vine tata și rezolvă  sau aceia care au crescut cu cheia de gât, la ușa blocului, pe maidan. Aceia care n-au primit nici ei 7 ani de acasă.  Deci acel bun simț al creștinului de a da bună ziua, de a-i fi rușine nu mai este. Nu se vine la școală pentru cultură și pentru învățat ci se vine pentru făcut parada țoalelor. Aceste apucături sunt trasmise de la mamele care, la vremea lor, luptau pentru libertatea spiritului femeii, la ședințele de sindicat, la ședințele de partid și alte ședințe tovărășești.
Dacă adolescenții ar fi văzut în familie cum se intră în casă, cum se dă bună ziua, că nu se vorbește la masă, atunci ar intra într-un ritm, într-o conștiență de sine. Acești indivizi nu au descoperit în ei nici care este latura umană. Nu există în ei decât a bea, a satisface nevoile de rut, a păcăli, a fuma, a jumuli, a tapa de bani pe oricine. Atât! Asta vede și la taică-su și la mamă-sa. La așa părinți, așa copii!
Lipsa unui fond afectiv, lipsa unei viziuni clare a celui care vine să predea, mă rog, care ar trebui să predea (că nu predă nimic, vine în clasa și stă de vorbă),  faptul ca s-a încărcat învățământul cu tot felul de persoane slab pregătite, necointeresate și de proastă calitate sufletească. Deci ce pretenții să mai am de la elevi?
Cum ați descrie fenomenul culturii în Brăila în raport cu viața culturală din țară și chiar din lume?
Dacă vorbesc din punctul de vedere al celor care se manifestă este cumplit de intensă. De pildă, numai noi, Uniunea Artiștilor Plastici, anul acesta la Galeria din Brăila, organizăm  a opta expoziție. Avem două la Galați, una la Ploiești, una în Piatra Neamț, una la Buzău. Sunt participările individuale ale noastre în toate părțile (expoziții personale). La un oraș de nici 200.000 de locuitori, o filială a Uniunii Artiștilor Plastici, cu oameni diverși ca manifestare artistică; nu cred că se pot lăuda cu așa ceva decât cei din orașele unde, știu eu, sunt galerii particulare unde există interes să se vândă și atunci rulează multe expoziții.
Am vorbit de expozițiile noastre, dar au apărut și expozițiile amatorilor, au apărut expozițiile studenților, a abslovenților de la Galați, au apărut schimburile de expoziții cu celelalte orașe, cu Ploieștiul, cu Galațiul. Deci o activitate intensă din punct de vedere al plasticii.
Din punct de vedere al manifestărilor muzicale sunt împotriva celebrului concurs Hariclea Darclee, pentru care se cheltuie bani cu nemiluita, bani cu care s-ar putea ține o orchestră simfonică și ar putea fi concert simfonic, dacă nu săptămânal, măcar lunar. Sunt foarte mulți muzicieni brăileni care ar dori să se întoarcă acasă.
Este și Școala Populară de Artă care face ceea ce face în spațiul cultural. Din partea societății civile există această manifestare culturală. Se face cultură la Biblioteca Județeană: lansări de carte, cercuri,  vacanțe de ale copiilor și așa mai departe.
Ce nu există? Nu există sprijin, nu există organizare, nu există emulație, încurajare din partea celor care au fost numiți să se ocupe de cultură și nu o fac. Ultima expoziție am donat-o muzeului. Am să fac o selecție de lucrări să duc și la bibliotecă. De ani și ani, nimeni din partide, din politică, din administrație nu a ridicat nici un deget. Uniunea Artiștilor Plastici este o uniune de interes public iar noi plătim impozit pe o clădire a primăriei. Noi întreținem clădirea - acum am acoperit-o din nou, am pus tabla pe clădire. Din când în când ne amenință că ne dau afară.
Ar trebui continuată galeria aceea cu portretele primarilor, o chestie originală pentru Brăila, pe care n-a mai continuat-o nimeni, a rămas pe hol acolo în Primărie, de izbeliște. Ar fi trebuit să ne întrebe de fiecare dată cum să se rezolve unele acțiuni de înfrumusețare și urbanism a acestui oraș. Până și comuniștii ne-au chemat să ne întrebe cum să aranjăm faleza ca să arate mai bine.
În alte județe lucrurile stau altfel. La Ploiești artiștii au ateliere cu încălzire, spații asigurate de primărie, pentru care plătesc sume modice, doar pentru chirie. Primăria a preluat o parte din cheltuieli. În Tulcea cheltuielile administrative sunt asigurate de primărie. Primăria Buzăului  le-a făcut ateliere, le-a instalat internet, le-a dat calculatoare, le plătește căldura, le plătește lumina, le plătește internetul, le dă o sumă uriașă cu care fac bienala Ion Andreescu. Râmnicu Vâlcea a dat fiecărui artist plastic o bucățică de teren să-și construiască o căbănuță, primăria le-a facilitat ieșirea cu lucrări în toată Europa, aducerea de lucrări de afară și legătura cu artiștii francezi. Și nu sunt numai aceste exemple – a se vedea Alba Iulia, Clujul, Aradul etc.
Cultura (actul creator, exprimarea artistică) a fost gustată dintotdeauna de o parte a societății și poate interpretată diferit de diferitele pături sociale. Dacă acceptăm ideea că o națiune e mai bogată cu cât e mai creativă, mai liberă în exprimare, ce ar trebui să se întâmple acum pentru ca societatea noastră să fie creatoare – și deci producătoare de valori (de viață calitativă)?
Eu sunt de părere că această societate, cel puțin la nivelul local, este creatoare de valori, de valori culturale; este prin cei care sunt. Că această artă pe care o produc cei locali, se adresează numai unora, nu e vina lor. Există manifestări locale gen karaoke , graffiti, parada  vestimentației – acestea se adresează tuturor. Această subcultură se adresează tuturor. Noi când expunem, expunem pentru toată lumea. Mulți chemați, puțini aleși. Ușa e deschisă tuturor. Dacă un individ se uită și nu înțelege este în dezavantaj el, sunt în dezavantaj și eu pentru faptul că nu ajung la el. Am ajuns până acolo încât să–i plângem pe acei indivizi cosmopoliți, care imitau pe cel care se pricepea și care îi ajuta pe artiști ca să arate că înțeleg ce face artistul. Brăila a avut o astfel de societate cosmopolită extraordinară.   Acum nici pe aceștia nu-i avem, pe cei care ar trebui să facă un fel de mecenat. Arta n-are cătare.  Arta nu a avut niciodată cătare.  Azi fiecare marfă are un preț.
Am tablouri pe care nu le mai fac niciodată. Unora, când le spun că există artă irepetabilă și neprețuită îmi dau replica: Este carton și niște vopsele.  Acesta este nivelul. Și atunci, dintr-o dată ne punem problema cum îi aduc înspre mine spre înțelegere? Școala, cultura! Eu nu am posibilitatea să mă duc la un centru de televizie să dau lecții de pictură, cum să fie înțeleasă o pictură. Răspunsul ar fi:  Fii serios. Cine se uită la așa ceva?  Dar dacă e să se dea dansuri din buric, două ore ar dura. Cine este de vină? Societatea? Falsa democrație? Asta nu-i democrație este demonocrație. Cum spunea Platon, democrația înseamnă teroarea prostiei asupra adevărului. Dar ăsta este riscul democrației.
Ce ar trebui să se întâmple în domeniul artei, în domeniul educației ca societatea să producă plus valoare? Ar fi de ajuns să există mai mare implicație a artistului măcar în problemele de urbanism, dacă nu și în problemele de estetică, în programarea și achiziționarea unor spectacole, obiecte stradale, în panotări de reclame, bannere, postere (chipurile necesare) și deja s-ar cunoaște un salt. Artistul ar trebui încurajat prin comenzi, să i se creeze un suport material în legătură cu expozițiile, cu festivalurile și concursurile internaționale, să i se dea posibilitatea să se manifeste într-o revistă culturală care să se adreseze omului cotidian, să poată consumatorul de artă să citească o cronică de expoziție, de spectacol, de concert. Să citească literatura locală, critica și opiniile artiștilor în legătură cu fenomenele nu numai ale artei dar și ale vieții de zi cu zi. Această revistă de cultură ar fi prima sarcină a consilierilor culturali municipali, județeni care se ocupă cu cultura mare a porumbului și nici în ziua de astăzi artiștii nu-i cunosc măcar, dar să le mai dea și o mână de ajutor.
V-aș lansa o provocare – pentru cei care vă cunosc și cei care nu vă cunosc, vă rog să realizați în câteva cuvinte un ”autoportret”.
Cred ca autoportretul meu e ultima nuvelă pe care am scris-o, ”Clepsidra înfundată”.
În primul rând, nu sunt așa cum arăt. Primii care sesizează treaba asta sunt copii care se apropie de mine. Aspectul meu exterior mă trădează. Sunt intransigent  și, vorba soției, rău că nu fac ce dictează alții. Nu am timp pentru alții, nu mai am timp nici pentru mine. O viață întreagă am avut timp pentru toată lumea, să-i educ pe unii, să-i liniștesc pe alții, să-i cresc pe aceștia. De aia am venit? Acum, aici!? Și am ajuns la concluzia că din timpul acela care curgea, acum curge invers, din ce în ce mai puțin, pentru că undeva este un termen, ca un satâr, care îl va reteza. Și atunci pentru mine am scris pe ușă Timpul curge invers. Conform acestei observații, aruncându-mă la pensie, am început să încerc să închei ce mai pot să fac. Și am început să scriu, mai mult decât altă dată. Mă interesează tot ce mișcă înăuntru, la mine și la alții. Mi-e de-a dreptul drag când descopăr într-un om o raza de lumină. M-am întâlnit cu un fost elev, care la sfârșit mi-a cerut și o țigară și un leu, dar mi-a spus: Domnule profesor ce frumos era când vorbeați de culori! A rămas ceva în sufletul tuturor. Astea sunt elementele care (pe undeva am rămas același Toma necredinciosul) mă fac să mă suspectez continuu: nu cumva tu faci toate astea că îți este frică că ai să dai colțul? Și că nu se mai întâmplă nu stiu ce? Probabil, dar deocamdată nu mai am timp, nici înainte, nici înapoi. Și atunci trebuie să trăiesc intens la nivelul ăsta, aici, acum, cât mai e. Ce mă îngrozește este ce se întâmplă cu ce rămâne după mine și cu ceea ce am și cu lumea asta și cu familia mea, cu băiatul meu. Asta mă îngrozește pentru că simt că nu e bine. Încerc să pun la adăpost ceea ce se poate pune. Donez lucrări. Dar am multe scule, mașini... unde se duc astea? Dintre toți cei pe care i-am crescut toți au plecat – sunt în Finlanda, sunt în Mediaș, la Londra, la București. Nimeni nu vine în Brăila.
a consemnat, Elisaveta Drăghici (Brăila)

CARTILE ZEIT

RĂZVRĂTIRI DIN PICĂTURI DE TIMP DE CAMELIA MIHAELA DUMITRU
ESEUL LIRIC, CA UN POEM ÎN PROZĂ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Cu volumul "Răzvrătiri din picături de timp", profesoara Camelia Mihaela Dumitru, în ciuda demersului său literar fixat pe eseu, se exprimă liric, riscă încadrarea într-un compartiment de creaţie artistică ambiguă, deşi tânjeşte după certitudini, dar preferă să-şi descopere singură drumul spre notorietate, cu perspectiva continuităţii.
Camelia Mihaela Dumitru, poetesa, experimentează în felul acesta o stare de spirit, nevoia de a fi şi de a se exprima, dorinţa de a şti dacă este doar o întâmplare cosmică sau rezultatul creaţiei Divine, necesitate sau destin, ca o programare genetică?! Ignoră toate premoniţiile, între şansă biologică şi eşec dramatic, acceptă alternativa unui ceasornic cosmic uns la timp şi capabil să-şi regleze accidentele spaţiului incomensurabil. Camelia Mihaela Dumitru, scriitoarea, ştie că formula sa editorială, eseul – iniţiat mai mult în joacă, un joc frumos, doar al ei, un fel de monolog liric interogativ şi contemplativ – are structura şi impactul unei literaturi intime, ca de jurnal de adolescentă, pe care şi l-ar fi dorit citit mai întâi de cei dragi şi apropiaţi, şi mai apoi de cititori virtuali, obiectivi şi liberi să-şi exprime părerile chiar unele de… fractură ori nonaccept.
Rareori propune un dialog cu un interlocutor, pe care mai mult îl ignoră, acceptat de… paradă, deoarece autoarea hotărăşte singură ce să facă cu toate dilemele, cu tot disconfortul rezultat din atâtea şi atâtea refulări, din atâtea şi atâtea întrebări fără răspuns… ori se miră că nu are minime explicaţii nici după algoritmi convenţionali, la îndemână…
Eseul Cameliei Mihaela Dumitru pare scris cu o oarecare subtilă inhibiţie, ca o deturnare de subtilităţi metaforice, între ludic şi seriozitate importantă, uşor patetică, cu stridenţe de echilibru ca într-un pasaj din Rapsodia albastră, de Gershwin. De pildă, în eseul „Ora de gramatică”, proză cu subtile adieri de poezie, fraza de o eleganţă sfidătoare are voluptăţi de experiment stilistic: Am trecut ieri pe la Facultatea de Litere… M-am dus lângă verbul a trăi; Era aşa de palid! Tocmai suferise o conjugare la perfectul simplu. I-am dat substantivul speranţă şi parcă i-a mai revenit culoarea în obraji. Am mers mai departe, la verbul a muri… Acesta era conjugat la mai mult ca perfectul şi avea lângă el nemurirea.
Alteori, prozatoarea-poetesă stă în dialog cu Timpul, cu eternitatea, cu Veşnicia şi cu doar Clipa zăbovirii pe Pământ, cu o altă dispoziţie sufletească meditativ-elegiacă, venită dintr-o lume aluzivă, fragmentată, ca-n eseul Clipa fecundă: În clipa aceea trecură pe acolo nişte clipe trecătoare foarte frumoase. Timpul trece iar, dar, văzând cât de frumoase sunt, vru să stea în loc… Iar în alt eseu, Masa vieţii, Camelia Mihaela Dumitru fabulează… liric, pe o formulă atipică ca o maladie de gânduri frumoase dar şi cu un existenţialism în derivă, pe un experiment uman nesigur, dar posibil, dintr-o biografie fracturată: Pe unii îi costă o moarte, pe alţii, altă viaţă; pe unii o secundă de noroc, de fericire.
Dialogul cu Divinitatea devine familiar, ca o naivă demitizare: …În a cincea zi Domnul se jucă cu o mână de lut…; Dumnezeu îl bătu pe umăr pe Adam. Şi scoase o coastă de drac. A şasea zi…; Aş mânca nişte mere, îndrăzni Eva (Taine mari). Alteori, demitizarea, ca o insolenţă plebeiană, oferă imaginea unor icoane vechi, de lemn, de la ţară, cu Dumnezeu, ca un bătrân sfătos, cu barbă albă, cu un toiag în mână, însoţit de Sf. Petru în peregrinările lor de pe Pământ, să vadă ce mai fac păcătoşii de oameni: În timpul ăsta, Dumnezeu stătea şi zâmbea pe sub mustăţi/Cu picioarele scăldate în roua unui luceafăr/L-am întrebat dacă…/De fapt, ştii tu ce l-am întrebat./M-a privit zâmbind… aştept şi acum răspunsul…/Dar, fii liniştit, că am pus câte o vorbă bună la Soare/La lună, la stele, la nori/Ce bine e să stai în biroul Soarelui!, de data aceasta într-un poem, dintre cele patru-cinci din cuprinsul acestui volum, Cerească.
Cum spuneam mai sus, eseurile Cameliei Dumitru au constantă ideatică ludică, de întoarcere spre copilărie, ca liamanul cel mai pur, Raiul pe pământ, iar Moş Crăciun, Moş Nicolae, Colindele şi tot haloul acela de mistic şi de bucurie rezolvă toate dilemele, răspunde la toate întrebările, merge spre un singur orizont de aşteptare: Fericirea!
La fel ca şi în poemul Împrumut, în care o metaforă fragilă, cu viaţa ca un castel de nisip, tot din universul copilăriei pure şi neprefăcute, cu iubiri, cu fericiri, cu speranţe dar şi cu deziluzii, completează tabloul, ca nişte agasante capricii: Am să împrumut un val de la mare şi un pumn de nisip/Şi am să fac un castel/Castelul acesta am să-l deschid cu ochii, am să-l plâng cu lacrimi/Cu lacrimile iubirii, suferinţei, speranţei… să nu vii să le ştergi, că se strică tot castelul…/În castel am să închid toate iluziile mele./Şi dacă va veni un vânt, şi le va împrăştia, le va zvânta./Am să iau lacrimile una câte una/Şi am să le îngrop adânc… sub pleoape.
În cartea sa de debut editorial, Camelia Mihaela Dumitru semnează şi câteva poezii, cam tot în nota savant orchestrată a eseurilor, cu toate paradoxurile şi dilemele existenţiale dominante tematic, dar… comite şi lirică de dragoste rănită, pe lait-motivul unei melodii cunoscute. O poezie erotică totală, năucitoare, sufocantă: Ştiai că te-ai risipit în mine într-o zi şi ai rămas acolo?/Începuseră să te cunoască toate organele mele/şi să se îndrăgostească de tine:/Inima înnebunise parcă, ochiul lăcrima mai mereu/Toate erau uimite…/Atunci m-am risipit şi eu în tine/(nu de alta, dar ca să fim chit!)/Să fi văzut atunci scurt-circuite între grupele de sânge şi RH-uri/Transfuzii de sânge, schimburi de priviri, rupturi de artere! (Transfuzie), nişte poeme de dragoste parcă din alte timpuri cuminţi şi frumoase, o poezie pe care Camelia Mihaela Dumitru ar putea s-o promoveze, într-o perioadă când lirica de scandal, nonconformistă a luat-o razna, dar se mai poate scrie şi aşa: Timpul se oprise în loc printre două ramuri/Atunci mi-ai spus că mă iubeşti./Dar nu te-am auzit!/Nu te-am auzit - pentru că florile-mi cântau atât de tare-n urechi/şi soarele îmi zicea ceva de tine/Taci, şi-am spus, taci!/Căci tocmai îţi fac florile o reclamă/Mai ceva că la televizoarele de azi!/Ai tăcut şi m-ai sărutat printre două perechi de cireşe/Eu m-am transformat de bucurie/Într-o cireaşă mare/Pe care tu ai luat-o între palme, ai udat-o cu lacrimi/şi aşa a crescut - cireşul nostru. (Cireşul).
Cartea "Răzvrătiri din picături de timp" este, aşadar, debutul editorial al unei poetese care parcă s-ar… juca de-a literatura, dar care nu ştie, asemeni celebrului personaj al lui Moliére, că face literatură şi încă una de calitate, ce i-ar asigura Cameliei Mihaela Dumitru impulsul necesar, ca un… vânt din pupa!, că tot s-a născut şi a crescut la Brăila, pentru continuarea actului de creaţie în compartimentul liric, deoarece parametrii compoziţionali ai scrisului său se îndreaptă spre câmpul Poeziei.
Aşadar, următoarea carte a doamnei Camelia Mihaela Dumitru va fi cu certitudine una de versuri, pentru că întreaga sa fiinţă vibrează pe partitura şi farmecul muzical al poeziei şi pe lirismul rezultat dintr-o atitudine generoasă, venită dinspre emoţie sinceră şi o imaginaţie febrilă.
Dumitru Anghel (Brăila)

  

REVERENTE CRITICE...

FECIOARE DE CEAŢĂ DE GEORGE TĂTĂRUŞ
Scriitorul George Tătăruş, aflat acum în alte dimensiuni ale Universului, a lăsat în urma sa o pleiadă de gânduri filosofice, cărora obişnuia să le dăruiască sinceritate şi profunzime. Volumul de versuri Fecioare de ceaţă, apărut în anul 2008 la o editură din Berlin, înfăţişează cântecul tainic al unui suflet liber, dar încărcat cu mii de întrebări, ce vizează existenţa în esenţa ei, sensul vieţii în spaţii fără cuvinte, iubirea, acel veşnic vis al fericirii şi multe alte teme, pe care poetul le abordează cu vivacitate şi bucurie. Versurile sunt lipsite de punctuaţie, tocmai pentru a le reda o libertate de exprimare infinită, aşa cum doreşte creatorul lor, să fie neîncătuşat în lanţurile temporale sau spaţiale. Metafora din titlu, ca, de altfel şi prima poezie, reprezintă cuvintele, fiinţe atât de sensibile şi de dure în acelaşi timp. Sabie cu două tăişuri, cuvintele zboară peste lumini şi umbre, luând forme specifice gândurilor nealterate de nevrednicia vremii. Poetul măruriseşte că acest volum de versuri s-a născut din suferinţă, sinceritate şi neputinţă şi în el a încercat să cuprindă întreaga forţă a pământului şi a cerului. El doreşte ca aceste poezii să fie salvarea omului prin creaţie, căci nimeni nu va putea ieşi din propria închisoare a vieţii dacă nu acceptă un ajutor din exterior.
Puritatea cuvintelor exprimate atât de hotărâtor, ne duce cu gândul la începuturile vieţii, când totul era fără pată, iar ideea de suferinţă nu-şi avea locul. Cartea oferă multiple definiţii ale cuvântului exprimat, prin rândurile căreia cititorul îşi va găsi propriul drum către mântuire. Cuprinzând 76 de poeme, acest volum deschide orizonturi fabuloase prin ideile pure şi înălţătoare, ce sunt exprimate într-o tonalitate melancolică. Iată cum este definită poezia: Poezia e ca marea/ Ce încearcă fără odihnă/ Să se agaţe cu braţele/ De plaja pustie... George Tătăruş a fost un poet extrem de sensibil, pentru care cuvântul îşi are propria enigmă, iar fericirea nu este decât iluzia necesară pentru a trăi. Crezul său poetic nu este altceva decât modestia, veşmântul pe care l-a îmbrăcat din tinereţe şi pe care l-a păstrat până la ultima suflare. Năzuinţele sale, exprimate atât de sincer în versuri de-o frumuseţe inedită, încă mai sălăşluiesc în locurile pe care le-a sfinţit cu propria sa viaţă. Regretul că a ratat întâlnirea cu Pan nu reprezintă altceva decât decenţa unui om care a trăit pentru alţii, şi nu pentru sine. Dorinţele poetului sunt fire de nisip, ce se risipesc la prima adiere a vântului. E timpul să mă pierd printre nuferi/ În rădăcini în stâncă sub lac/ Departe de surda grădină/ Ce pace nu va afla. Singurătatea pe care a simţit-o din răsputeri în timpul vieţii şi-a aşezat amprenta decisivă peste sufletul său, răscolind suferinţe inimaginabile: Vezi oare cerbul/ În saltul lui regesc/ Arar ţi-e dat să-l vezi/ Fără de soaţă/   Odat-am vrut să-l mângâi/ Ne despărţea doar răsuflarea/ Însă dintr-o zvâcnire suverană/ S-a depărtat/ Deşi era ca mine/ Singur. Cunoaşterea de sine este o temă agreată de poet şi o abordează cu pasiune, încercând să ajungă la capătul unui drum imaginar: Clătinai din cap/ Sugerând cu buclele dojeni/ Fiindcă a trecut un asfinţit/ Şi nu ţi-am tăiat calea/ Cu o garoafă/  Eram copleşit/ De depărtarea mea/ Faţă de mine... Dorul şi dorinţa, nedespărţiţii fraţi gemeni, au semănat în inima poetului suferinţă, durere, dar şi pasiune până la paroxism. Fără iubire, s-ar simţi pustiu, dar cu ea, parcă nu mai este el însuşi, ci doar o amintire. Momentul plecării din această lume nu i-a fost străin, căci se gândea că va veni şi clipa când nu va mai putea fugi atât de repede, încât umbra morţii să nu-l poată atinge. Ideea trecerii dincolo este înfăţişată minunat, astfel încât lovitura de graţie să nu fie deloc resimţită: Stâncă străbună/ Îmi voi face cunună de ghiocei/ O voi pune pe frunte/ Şi-am să fug în răgazul/ Primei iubiri/  Prin oaza ei/ Temuta nu se abate/ Iar când va fi aproape/ Voi dispărea/ Într-o îmbrăţişare. Viaţa poetului pendulează între iubire şi singurătate, aşa după cum reiese din versurile: A nins din nou/ În parcul dat uitării/  Cu arătătorul am schiţat pe omăt/ Fruntea ta ochii gura/ Un braţ ca să mă mângâi/  De-acum n-ai să mai fugi de mine/ Niciodată. (Portret) Fericirea însăşi, aşa cum o percem noi, nu există: Fericit eşti/ Când valul mării presimţind ce cauţi/ Te loveşte cu scoici ude peste glezne/  Fericit eşti/ Atunci şi acolo unde te afli/ Şi o poţi chema/ Pe cea mai dragă/ Fie măcar şi în vis/  Fericirea este/ Aşa cum căutau să o explice/ Înţelepţii sofişti/ În timp spaţiu şi încă o dimensiune/ Care ne scapă mereu.
Volumul se încheie cu poemul Oracolul mării, versuri cu o încărcătură filosofică profundă, ce aminteşte de năluca fericirii: Te uită cum în larg/ O undiţă arcuită/ A pescuit un umăr statuar de val/ Apoi s-a aruncat mai îndârjită/ Spre adâncuri/  Din câte adunat-a marea/ În necuprinsul ei/ Scufundă-te şi smulge-i un poem/ Şi dacă te-o privi cu ochi verzi angelici/ Să ştii că-i doar un soi de viclenie/ Te va prinde în mreje/ Şi te va trage la lumină/ Într-o clipă/  Dar dacă îşi va ascunde privirea/ Între cosiţele-i de alge/ Şi s-o porni un cântec din adâncuri/ Corăbii scufundate se vor urni din loc/ Şi-ţi vor aduce amfore cu stihuri/ Închinate mării/  Atunci vei fi tu însuţi/ Pierdut în liniştea profundă/ Un nesfârşit poem.
Fecioare de ceaţă rămâne floarea de lotus a poetului şi prozatorului George Tătăruş, cartea ce însăşi îşi deschide sufletul pentru a fi desluşită în detaliu, pentru a fi iubită şi urmată. Dorinţa poetului va fi astfel îndeplinită, iar misiunea sa, desăvârşită. George Tătăruş va rămâne glasul pătrunzător al generaţiei sale, dar şi călăuza celei ce va fi. Dumnezeu să-i dăruiască odihnă cu pace!

Gina Moldoveanu (Brăila)


IUBIREA PROFUNDĂ DITRE UN BĂRBAT ŞI O FEMEIE ÎN „PORTRETE DIN CIOBURI”
În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual. Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare.
Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
O istorie de viaţă
Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
În căutarea sensului propriei existenţe
Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”
Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”
Moravurile unei societăţi
Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.
„O stea veşnică pe firmamentul Universului”
Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”
În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)


TIMPUL (VIAŢA) TRECEA… ÎN FELII DE TORT
SAU O ALTĂ ABORDARE A EPOSULUI DE DRAGOSTE
De peste tot, adunate în suave flori de măr, curg, pe braţe de timp, poveşti de iubire. Poveşti furtunoase, romantice, mai vesele sau mai triste, cu final fericit sau dimpotrivă. Încartiruită în acest spectru al poveştilor de iubire, Angela Burtea rescrie, de fiecare dată, notele unui nou jurnal existenţial, cu mult diferit de toate cele anterioare. Romancieră consacrată, prin apariţia celor două romane ale sale - Frânturi de suflet – 2008 (iubire și frustrare) şi Zamfira – 2011 (valențele multiple ale iubirii), apărute la editura brăileană Edmunt, Angela Burtea adaugă profilului său literar, în continuă devenire, valenţe noi: de poet (Printre anotimpuri, Ed. Armonii Culturale, 2012) - prezentă fiind în MERIDIANE LIRICE 2012, Antologie universală a poeziei românești contemporane (124 de poeți contemporani) - sau valențe de povestitor (Ilinca şi Matei, Armonii Culturale, 2012). Dacă prin apariţiile celor două romane anterioare, s-a „conturat”, respectiv „definit” profilul romancierului Angela Burtea, prin acest ultim titlu, profilul se desăvârşeşte, apropiindu-și scrierea - prin substanţă şi ardere - de miezul fierbinte al romanului adevărat, construit nu atât pe reguli ori fixisme, ci ridicat pe sentimente, intuiţie feminină, pe deplinul respect pentru cititorul său, creând un stil propriu, aparte.
În mijlocul acestei povești de dragoste, frumos țesute, cu migală și o deosebită atenție la detalii, romanciera Angela Burtea încearcă, prin trăirile personajelor sale, stări de frumoasă rememorare a plaiurilor dragi, nu o anume localizare spațială, ci mai ales a locului pe care fiecare muritor îl poate recunoaște ca fiind al său: un tărâm cu livezi în floare și copaci încărcați de rod, cu soarele ridicându-se dinspre răsărit sau mijind către apus într-o baie de aur, cu ceruri senine de un albastru pur (axa Brăila - Bacău). Sentimentul evident manifestat aici este cel al profundului regret al trecerii timpului în abisala lui tăcere, cu urme prevestitoare de moarte a unei întregi lumi, extincție datorată în principal omului care nu știe, nu poate și nici nu dorește să construiască, ci doar să demoleze; un om modern, capabil nu atât să perpetueze, cât să anihileze ancestrala și binecuvântata zestre primită de la înaintași:  S-a  dus partea frumoasă a văii, s-au dus vremurile când lumea simţea oboseala muncii, când avea motiv serios pentru a plânge şi a  zâmbi, când fete şi flăcăi îşi ţeseau poveştile de dragoste printre pomii şi butucii înfloriţi sau plini de rod. S-au dus, toate s-au dus!
Maniera de abordare a epicului probează caracteristica intrinsecă scrierilor Angelei Burtea și anume: investigația și psihanaliza, nevoie de explicare a inexplicabilului, de a dărui sensuri noi lucrurilor, faptelor, oamenilor, existenței, fără a cădea în patima unor nonsensuri sau ale unor paradoxări existențiale. Prozatoarea nu întreprinde polemici contraproductive, ci doar supune atenției cititorului său, adevărurile verificate, valabile și aplicabile propriului eu: Ne irosim în lucruri mărunte, ne încărcăm conştiinţa cu fapte reprobabile, ne strivim vorbele calde sub impulsul trufiei, amânăm, şi-n cele din urmă uităm să dăm curs întâlnirilor atât de dulci sufletului, sfârşind prin a ne izola şi murim în fiecare zi puţin câte puţin. Pasajele descriptive ale romanului sunt executate cu precizia și rafinamentul unui bijutier, adunând și revelând intuiția poetică a Angelei Burtea, ce transformă fiecare crâmpei din locurile dragi sufletului în ținuturi unice, de basm, tărâmuri mitice ce așteaptă, parcă, desfășurarea forțelor celeste.
Există în structura epică a romanului mai multe povești de dragoste: unele liber consimțite, altele impuse de împrejurări existenţiale nefavorabile protagoniştilor. Personajul central al cărţii - Florica - reprezintă tipul individului singur şi neajutorat, sărac, dar dotat cu o inteligenţă sclipitoare, însă crunt încercat de soartă şi veşnic nedreptăţit datorită originilor sale modeste. Conştientă fiind de toate aceste lucruri defavorabile ei, Florica luptă să-şi depăşească propria condiţie, fără să accepte că: Unde să se ascundă de loviturile oamenilor bogaţi şi influenţi? Chiar numai asta conta? Bani, pile şi relaţii? Oare munca va fi călcată în picioare continuu? – din nefericire un tablou clinic omniprezent în societatea contemporană. Un cotidian aspru, dominat de nonvaloare - anihilarea voinței prin lipsurile și nevoile curente, ce sunt percepute ca un adevărat handicap. Un tablou clinic dezolant, în care cultura banului este predominantă și în care, cu bani, se poate cumpăra orice; spre bucuria muritorului de rând - mai puțin pe Dumnezeu și dreptatea Sa nepărtinitoare.   
Ca adult, Florica devine o femeie puternică, ce ştie să dirijeze împrejurările în avantajul propriu, să depăşească orice situaţie prin curaj şi înţelepciune, atribute dobândite în trecerea printre dureroasele focuri ale vieţii. O persoană ce-şi propune să demonstreze celor din jur, că nu banii contează şi nici originile, ci doar arzătoarea dorinţă de împlinire a viselor, oricât de îndrăzneţe ar fi ele. Povestea de „dragoste” (eleva Florica - profesorul Tiberiu) începe mult prea devreme. Acest punct înseamnă, pentru eroină, momentul incipient al conştientizării luptei sale cu viaţa. Din această luptă încrâncenată, dusă de foarte multe ori împotriva morilor de vânt, eroina reuşeşte să îşi urmeze calea şi să-şi atingă visul, acela de a absolvi medicina. Lucrul bun pe care Pronia i l-a rezervat, totuşi, Floricăi, a fost intersectarea destinului său cu oameni excepţionali, care au impulsionat-o să creadă în forţele proprii, să se ridice de fiecare dată din propria-i cădere, să continue lupta şi, în final, să triumfe. Un astfel de exemplu este reputatul său profesor chirurg care, în cadrul unei discuţii private, îi furnizează multe poveţe de calitate şi-i motivează alegerile făcute. Astfel, judecând şi cântărind foarte bine lucrurile, cu deplină maturitate şi respect pentru profesia de medic, Florica ajunge la concluzia că nu i se potriveşte chirurgia şi hotărăşte să se specializeze în cardiologie, devenind un cardiolog foarte căutat de pacienţi. Un doctor de inimi, el-însuşi cu o inimă bolnavă din iubire, nevindecată şi plină de răni deschise.
În tot acest timp, urmărit de povestea sa de dragoste neîmpărtăşită, profesorul Lascu devine mentorul „nepotului” său, pe care-l creşte ca pe propriul fiu. Fără să ştie, dar simţind ceva dincolo de puterea sa de înţelegere, îl copleşeşte pe Şerban cu un sentiment de dragoste paternă inexplicabil, pe care mult mai târziu, pe patul de moarte, şi-l va putea clarifica. Peste ani, Florica, o femeie serioasă şi un profesionist de excepţie, îşi reîntâlneşte trecutul, prin intermediul bunului său prieten Pavel, fiul unui celebru cuplu de medici, oameni educaţi care (din nefericire), prin controlul sever pe care l-au impus asupra lui, îl transformă (deşi preia ştafeta meseriei de medic) într-un inadaptat social, într-un labil în ale dragostei, urmărit obsesiv de iubirea pentru Florica (fosta sa colegă de liceu şi chiar de facultate, cu ochii de smarald).
În finalul romanului, când apele se liniştesc după o foarte mare agitaţie a spiritelor, se află cap-coadă povestea Floricăi, ce reuşeşte să-şi pună bazele unei afaceri proprii (mai mult ca urmare a unor insistenţe testamentare) şi să îşi (re)găsească fiul. Deşi galeria de personaje nu este foarte mare, acţiunea rămânând la nivelul unei conexiuni interfamiliale, eroii poveştii sale de dragoste sunt diferiți comportamental: dacă Şerban este tipul bărbatului copilăros, veşnic inovator şi pus pe şotii, Pavel este tipul bărbatului cu atitudine gravă, rezervată, dar boem din fire, extravagant și instabil afectiv. Dacă Nora (mama lui Pavel) este tipul femeii ce nu poate accepta traiul într-o zonă rurală, Clara (soția lui Șerban) este tipul femeii îndrăgostite pur şi simplu de viaţa la ţară, adepta plaiurilor însorite şi liniştite, departe de forfota asurzitoare a oraşului. Firul epic al romanului este limpede, fără rupturi de ritm, alternând, în planuri paralele secvenţial-legate, romanţa Şerban-Clara cu deprimanta „idilă” Florica-Tiberiu.
Dacă nu iubirea, atunci cine, atunci ce? Este iubirea un miraj? A ajuns cineva să cunoască iubirea adevărată, constant împărtăşită de la înmugurirea și până la scuturarea petalelor ei? Iată de ce, astfel de întrebări dau culoare şi sens titlului romanului - MIRAJUL IUBIRII - o scriere reuşită, care va îndemna cititorul să-i desluşească sensurile. Ca de fiecare dată, Angela Burtea ştie să lege, să dezlege, să creeze mister, să creeze situaţii, să dezvăluie taine ce pot uşura suferinţe sau schimba destine. Și, foarte important, romanciera știe să atribuie cărții sale un happy-end: reîntâlnirea mamă-fiu și descoperirea iubirii tămăduitoare pentru Florica. O poveste frumos aşternută pe hârtie, delicată, sensibilă, plină de învăţăminte. O împletire de caractere şi situaţii armonios structurate, emanând un eros rafinat, fără urmă de trivial sau indecență în limbaj. Povestea în sine amintește, într-o oarecare măsură, de serpentinele amare ale iubirii, precum în frescele istorice ale lui Thomas Mann (Alesul), de intimitatea trăirilor din romanele Norei Iuga sau de valențele psihanalitice din scrierile transatlanticei prozatoare Vavila Popovici.   
Făcând o paranteză, rememorăm pilda tibetană care povestește că un bătrân s-a intersectat pe unul dintre drumurile sale cu un tânăr puternic și viguros, care se fălea că este deținătorul celei mai frumoase inimi din lume. Aflându-se față în față, bătrânul îl înfruntă pe tânăr, spunându-i că inima lui este cu mult mai frumoasă. Tânărul înfuriat se descheie la piept și scoase la iveală o inimă mare, frumoasă, roșie – perfectă. Cu modestie, bătrânul desfăcându-se și el la piept, își arătă inima, la fel de mare, dar care era plină de răni, cicatrici, petece mai mari sau mai mici și de foarte multe găuri. Tânărul râse cu poftă la vederea unei astfel de ”grozăvii”, însă bătrânul îi spuse: Inima mea este așa, pentru că uneori, am dăruit oamenilor pe care i-am întâlnit bucățele din ea. Am rupt, deseori, fărâme din inima mea și le-am dat-o lor. Câteodată, oamenii și-au rupt și ei bucăți din inimile lor și mi le-au dat mie. Unele s-au potrivit, altele nu. Alții nu s-au sinchisit să-mi dea nimic și am rămas cu goluri, pe care nu le-am putut umple cu absolut nimic. Am tot sperat, dar nu a fost să fie. Acum, ele (golurile) nu mă mai pot ucide, deși rănile rămase mă mai dor, încă. Tu, în schimb, nu ai dat niciodată nimic, nu ai rupt bucăți din inima ta și nu le-ai oferit nimănui! Tânărul, surprins fiind, îl întrebă pe bătrân, când și cum a putut face toate acestea și ce înseamnă acele bucăți de inimă? Bătrânul, senin, spuse: Fiecare bucăţică de inimă ruptă este dragostea pe care am dăruit-o oamenilor. Unii au răspuns iubirii mele, alţii nu. Dar, cea mai cruntă durere, pe care nu cred că aș putea-o îndura-o, vreodată, ar fi să știu că nu voi primi nimic - niciodată – pentru că nici eu nu am avut nimic de oferit, așa cum ai făcut tu!
Practic, aceasta se întâmplă în fiecare dintre scrierile unui autor. Dragostea se transformă în cuvântul care cade - asemenea seminței minunate din pilda Mântuitorului - uneori în pământ bun, alteori în pământ sterp sau chiar pe drumul mare, devenind hrană păsărilor. Dacă iubirea este, totuși, un miraj, la care mulți dintre noi nu știu cum să ajungă, atunci să ne însușim iluzia căutării acesteia și să trăim, sperând la întâlnirea cu ea! Numai așa ne vom împlini ca oameni și vom putea deveni, într-o bună zi, părtași ai MIRAJUL-ui IUBIRII.

Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)


SOARELE, FĂT FRUMOS, CALOIANUL, ORFEUL/RIPHEUL ȘI HRISTOS
De obicei, pentru noi, urmașii hiperboreenilor traco-daci (cei mai vechi oameni ai Terrei, ctitorii omenirii terestre!) - Soarele este identic, semantic, cu Binele, cu Lumina și cu Viața. În termenii mitologiei populare a valahilo, este izotopic semantic, deci, cu Făt Frumos: „(...) o soluție etimologică: numele de Făt Frumos derivă din numele lui Phaeton, fiul lui Helios, identificat de Athanasie Marienescu cu Apollo - și, în consecință, fiind <<copilul lui Apollo>>. Phaeton, în sens strict, ar fi <<Făt Frumos cu părul de aur”>>, căci<< feți frumoși>> se numesc și alte zeități de lumină, ceea ce înseamnă că numele lui Făt Frumos se referă la o zeitate de lumină (...) MITUL LUI FĂT FRUMOS SCOATE ÎN EVIDENȚĂ DEMNITATEA NEMĂRGINITĂ A DIVINITĂȚII IPOSTAZEI LUI SOLARE ȘI, PRIN EA, A SFÂNTULUI SOARE” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R., București, 1987,  pp. 388-390 .
În esoterismul antroposofic, Soarele Pârjolitor, Ucigaș, este considerat, însă, DEMON. I se spune SORAT. La fel, în mitologia traco-dacilor și, respectiv, a valahilor: „Cu putere binefăcătoare sau răufăcătoare, focul solar venea imediat după  puterea Fărtatului și, implicit, a Nefărtatului” – cf. idem, p. 382. Mereu sfânt, mereu respectat! Niciodată insultat, totdeauna închinat și folosit, întru viață și întru miracolul  ritualurilor transcenderii/transfigurării, de tipul Ritualurilor Solstițiale, Pascale etc.!
Cum poate fi, deci, îmblânzit și re-transfigurat - Soarele Rău, în Soarele-Făt Frumos? Simplu și aplicat: PRIN ÎNVIERE, adică prin moartea trasfiguratore, care va restabili funcția inițială, originară, a fiecărui element al Creației Divine.
Și mitologia traco-dacică (deci, și cea valahă!)  merge pe aceleași principii – la fel, creștinismul.
Soarele este privit, de oamenii tradiționali, deci și de/mai ales de românii tradiționali/[zalmoxieni], prin arșița sa de vară, ca un zeu răuvoitot omului. Această credință s-a instaurat după ce cultul Soarelui a intrat în declin și armonia vârstei de aur a omenirii – când pământul părea Eden și se spune că omul nu știa ce-i foamea, frigul, rușinea și interdicțiile – a fost răsturnată de căldura excesivă a Sorelui ce pârjolea totul. […] Pentru îmbunarea Soarelui cupris de furia cumplită a răzbunării, oamenii își aduc din nou aminte de ritualurile pe care le oficiau în cinstea sa, preamărindu-l. Unul dintre acestea, născut din credința în PUTEREA MIRACULOASĂ A SOARELUI ATOTPUTERNIC DE A ÎNVIA NATURA este cel dionysiac. Ca secvențe din aceste ceremonialuri grandioase închinate naturii re-înnoite, am moștenit, până în zilele noastre, riturile de adormire a Soarelui, Paparuda ori Paparuga și Caloianul” – cf. George Nițu - Elemente de mitologie, Albatros, Buc., 1988, cap. Rituri pentru adormirea Soarelui  Răzbunător, p.  128.
Nu doar  Natura trebuie ÎNVIATĂ, ci chiar originea ei, întru existență: SOARELE. Adică, FĂT FRUMOS cel agresat de demoni/ipostaze demonice (demoni, însă, cu funcție importantă,  în ritualul resurecțional, ca și Iuda, în ritualul resurecțional creștin!). Adormirea înseamnă, de fapt, MOARTEA, DIRECȚIONATĂ SPRE POARTA ÎNVIERII. Ritualurile nu sunt, neapărat,  dionysiace, ci ORFICE – pentru că ORFEU (și, deci, prin asimilare funcțională: APOLLON CU ARTEMIS!) este DALBUL DE PRIBEAG – adică, Zeitatea Inițiată și Inițiatoare, la rândul ei, întru MAREA CĂLĂTORIE/TRECERE. De observant că ambele variante de ritual au, ca semnificație fundamentală, ÎNVIEREA DE TIP HRISTIC: și PAPARUDA, și CALOIANUL/SCALOIANUL (care, la rândul lui, este întruchiparea funcțională a Ciobanului Mioritic ÎNVIETOR!: “Caloiene, Ene,/Mă-ta te căta/Prin pădurea deasă,/Cu inima friptă, arsă/Prin pădurea rară,/Cu inima friptă, amară!– Maica/Mă-ta este, de fapt, SORA-ARTEMIS, iar el este, deci, APOLLON ÎNVIATUL, deci, prin conjuncție fucțională, ARTEMIS și APOLLON îl vor alcătui pe DOMNUL TRANSFIGURĂRII: ORFEUL-RIPHEUL, DALBUL DE PRIBEAG și, în același timp, SFINXUL, CHAR-NABUTAS - DOMNUL CEL ASCUNS/ÎNTUNECAT/NEGRU, sau: CHAR-NABUTAI – adică: DOMNUL NEVĂZUT/MASCAT!) sunt întruchipări ale TATĂLUI CERESC – Caloianul și Paparuda sunt fețele lui paredre (“Înrudirea dintre Caloian și Paparudă atestă faptul că jocurile populare făceau parte, la origini, diuntr-un ceremonial unic” – cf. idem, p. 130):
Născut în Frigia, de unde s-a răspândit de-a lungul țărmului Mării Negre și în Câmpia Dunării, CALOIANUL rămâne mărturia prin care se dovedește apusul complet al celui mai fascinant cult din istoria omenirii, cultul zeului Soare, care va reapărea pe pământ prin ÎNVIEREA lui HRISTOS, simbolul noii credințe creștine, negare și afirmare indirectă a visului de aur al omului, de a fi nemuritor. Vis ce la origini nu este altceva decât expresia credinței în viața eternă a traco-dacilor” – cf. idem, p. 134.
Mai exact: nu se vestește “apusul complet al cultului”, ci se precizează și confirmă, etern, ciclicitatea existenței cosmico-divine și a Creației, și a Creatorului ei. Transfigurarea este absolut necesară, pentru  re-împrospătarea vizionarismului demiurgic (deci, al RITUALULUI!) – al zeilor, al omului, al cosmosului-Creație.
Adică, se intră în starea de SĂRBĂTOARE – STARE DE SOLARITATE ORIGINARĂ/PARADISIACĂ:
Pentru geți, ziua a șaptea era sfântă și o numeau SAMBATIS – PURIFICARE, SĂRBĂTOARE. Și fiindcă de SAMBATIS nu era îngăduit să-i îngroape p e cei morți, urma ca el să fie înmormântat a treia zi după moarte. NUMAI CĂ VEGHETORII, TREZIȚI DE CÂNTECELE COCOȘILOR, NU AU MAI GĂSIT TRUPUL LUI APOLLON. ODATĂ CU EL DISPĂRUSE ȘI SORA LUI CEA BUNĂ, ARTEMIS ” – cf. Adrian Bucurescu – Dacia secretă, Arhetip, București, p. 90. APOLLON și ARTEMIS, cele două fețe ale lui ZALMOXIS și cele două naturi ale lui HRISTOS.
CALOIANUL este identic (prin funcționalitetea dublă, prin consecuție ritualic-sacrală: de JERTFIT și ÎNVIAT), ca semnificație sacrală, cu KOG-A-ION (Capul Magnificului), deci și cu HRISTOSUL creștin-CEL ÎNVIAT. “Mainades –Dansatoarele sacre  i-au tăiat capul lui ION-ORFEU și l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiția Caloianului are mai bine de 5 milenii și că provine din misterele orfice. Râului pe care  a plutit  KOG-A-ION – Capul Magnificului i s-a mai spus și AURU-METTI – Drumul Celui Curat/Strălucitor (…).”
PLOAIA și SOARELE sunt cele două simboluri complementare ale lui APOLLON și ARTEMIS (adică, SOARELE  - sau:  LUNA/YIN și YANG!):
 “Pe vremuri, în unele sate,  se făceau două păpuși, care se numeau TATĂL PLOII și MĂICUȚA SOARELUI – cf. rom.: măicuță călugăriță.  Nu se știe cum și când aceste denumiri s-au prefăcut în TARTĂL SOARELUI și MĂICUȚA PLOII” – cf. idem, p. 20. Complementarități ale CHIPULUI TRANSFIGURAT AL ÎNVIERII/NAȘTERII NOULUI CICLU EXISTENȚIAL COSMIC.
Nici textele getice  nu sunt mai clare în privințăa Învierii. Un talisman aflat într-un manuscris aflat într-un manuscris românesc din 1784 este următorul <<răvaș cu figuri>>:
S A T O R
A R E P O
T E N E T
O P E R A
R O T A S
Textul este un palindrom, adică este în așa fel întocmit, încât din orice parte l-ar citi cineva, de sus în jos, de jos în sus, de la dreapta la stânga ori de la stânga la dreapta, obține aceleași cuvinte: SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS. Traducera: Prea Curata din pământ (din moarte) l-a înălțat (înviat) pe Cel probeag.  (...) Printre epitetele <<Cavalerului Trac>> se află și acela de SAL-DO-BYSSENOS, cu varianta SOL-DO-BOOYSENOS, însemnând Cap de Primăvară; Domnul Muncilor de Primăvară, Dom nul Muncit (al Patimilor). De aici, tracii din afara Daciei au presupus că, înainte de a fi ucis, zeul a fost chinuit de tâlhari. LEDERATA sau CRAGOS – Crengi; Ramificație; Cruce – copacul din care se prăbușise Cel Săgetat – a devenit, în imaginația tracilor, o cruce pe care ciobănașul ar fi fost  răstignit de  dușmani. O genă tracică așa ni-l înfățișează întere NAPEI – Săraci; Goi, zeul de pe cruce este gol! Pe gemă se află și următoarele scurte versuri:
OR-PHEOS
VAKKONKOS
Traducerea: Cel Jelit s-a înălțat (a înviat). De alfel, un alt epitet al Cavalerului Trac era BASK-I-DITHIAS – Cel Ridicat din Moarte (...) Într-una din insripțiile pe o stelă de marmură de la Constanța se spune că Artemis l-a înviat pe Apollon și aceasta era versiunea marilor inițiați zalmoxieni:
IMNIO
LASYN VIATTAY
LOY
SYROY
YPO
AIASKO
Traducerea: Frumosul Tânăr (Făt Frumos) din moarte (cădere) a înviat. Sora lui rana (durerea) i-a vindecat-o (i-a alungat-o)” – cf. idem, pp. 86-89.
Deci: Soarele care, prin moarte transfiguratoare (MIORITICĂ!) se primenește de duhuri rele și revine, ciclic, la funcția integral-benefică (de FĂT FRUMOS!) -   este, pentru traco-geți, ORFEU (descompus funcțional: APOLLON și ARTEMIS) – iar Duhul său de continuitate, întru transfiguare sacrală, este starea de  “FĂT FRUMOS” – numită, îndeobște, de noi: MÂNTUITORUL-HRISTOS CEL ÎNVIAT!
…HRISTOS-ORFEU/RIPHEUL-CALOIANUL-FĂT FRUMOS –adică, ETERNA PRIMĂVARĂ A  DUHULUI UMANO-DIVIN…!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


THEODOR RĂPAN FIIND 365 + 1 ICONOSONETE
Un volum unic prin formă,  prin conţinutul şi realizarea artistică.
Este „o nouă carte – mărturiseşte în colofon autorul ei, poetul Theodor Răpan – pe care o dărui astăzi, conştient că lucrul cel mai important nu este volumul în sine, ci sentimentele pe care le-ar putea trezi celor ce îl vor citi!”
Până aici, Calea Poeziei lui Theodor Răpan a străbătut mai bine de 40 de ani, trăiţi  discret, sensibil,  haric,  în 17 volume tipărite. Cine este Poetul?
THEODOR RĂPAN: născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman. Fiu de învăţător. Absolvent al Facultăţii de Drept – Secţia Juridică, Universitatea Bucureşti. Atestat ca ziarist profesionist. Poet şi publicist. Membru stagiar al Filialei Bucureşti – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România (2010).
Activitatea literară
Debut publicistic: 1970, în ziarul Teleormanul literar ∙ Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutanţilor) ∙ Cărţi apărute: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, în Caietul debutanţilor, 1975) ∙ PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea  Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a patra, 1986)  ∙AŞA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989) ∙ HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991) ∙ LA UMBRA CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995) ∙ SCHIMBAREA LA FAŢĂ (Editura „Semne”, 2001) ∙ TAURUL LUI FALARIS –  MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003) ∙ MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004) ∙ POŞTALIONUL DE SEARĂ –FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005) ∙ DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009) ∙ DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010) ∙ EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010) ∙ EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011) ∙EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011) ∙ EVANGHELIA APOCALIPSEI– EPIFANII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012) ∙ TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2013).
Cartea
FIIND 365 + 1 Iconosonete este o călătorie prin labirintul Poeziei, al eului creator, o construcţie singulară, pe care nu o poţi înţelege şi aprecia la justa ei valoare dacă nu ai străbătut, cu atenţie deosebită, cel puţin o dată, traseul Sonetului universal.
Cunoaşterea de sine, în cazul de faţă, conduce la unificarea celor două ,,eu”-uri divergente adesea – iubirea sacră şi raţiunea profană – sub acelaşi acoperiş al fiinţei umane.
Retorica vocii interioare se dezvoltă prin contrapuneri de trecut şi prezent, prin alternări între un punct final şi pragul unui alt început, care se bazează pe virtuţile verbului poetic  şi ale metaforei.
Constantă rămâne statornicia în idealul căutării deplinului înţeles, în alcătuirile complexului univers uman, „între eros şi thanatos”.
Pulsaţiile versurilor sunt viaţă din propria-i viaţă, căci, în esenţă, litera spiritului este cea care lucrează fiinţa, între meşteşug şi inspiraţie, într-un spaţiu al eterogenului şi al inepuizabilului.
Lirice şi profund reflexive, cele 365 de Iconosonete, la care se adaugă ,,bisectul" (fiecare zi din an are sonetul ei), sunt, de fapt, reflectarea în oglindă a Poesiei, a chipului Poetului.
Arhitectura cărţii este concepută în binecunoscutul stil răpanian, o construcţie laborioasă, ale cărei simboluri nu sunt gândite ca semne, ci ca prezenţe efective ale Daimonului creativ. Cele 12 părţi, organizate pe  anotimpuri, luni, zile,  cu ilustraţii din Cesare Ripa, „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA" (Padova, 1625) – tot atâtea reproduse câte sonete – , sunt precedate de un motto sugestiv: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!" (Nichita Stănescu).
Denumirea populară a fiecărei luni este însoţită de un titlu sugestiv, exprimând singularul şi miraculosul imaginilor artistice, dar si profunzimea gândirii creatoare: I. Gerar. Taina lăuntrului; II. Făurar. Cămaşa lui Nessus; III. Mărţişor. Scrisori din Amalthea; IV. Prier. Pascalia; V. Florar. Sonete în aqua forte. VI. Cireşar. Lacrimi de basileu; VII. Cuptor. Ars amandi; VIII. Gustar. Fructul oprit; IX. Răpciune. Lampa lui Aladin; X. Brumărel. Orb în lumină; XI. Brumar. Evlavii; XII. Undrea. Acatistul Iubirii şi…  Sonetul bisect.
„Fiind ecou nespuselor cuvinte” nu este numai versul iniţial, care deschide cartea, ci şi cheia înţelegerii mesajului, aflat în ordinea şi ordonarea formei verbale şi a celor nominale, ce numesc pe rând stări, sentimente, trăiri existenţiale, tipice pentru sensibilitatea şi rostirea ce au să devină atributele constante ale creatorului. Forma fixă a celor 365 + 1 sonete este învelişul unei întregi filosofii a feţelor iubirii, din perspectiva a două planuri: unul al eului liric, cel care comunică şi se comunică, iar al doilea, al „măştilor” unor adevăruri fundamentale, precum rostirea şi tăcerea, ca forme de cunoaştere.
Imagine transfigurată în metaforă a Creatorului care se clădeşte şi se zideşte prin vers, Iconosonetele surprind cronologia, trăirile ce au structurat destinul poetului de-a lungul existenţei marcate de receptarea subiectivă a existenţei, căci Poesia presupune fiinţarea însăşi, întoarcerea continuă către sine: „Ce mort frumos voi fi întru vecie!/ Ţărâna rimelor mă va înghite/ Slujindu-te pe tine, Poesie!”
Gravurile lui Cesare Ripa, complexe prin tematică şi tehnică, într-o îmbinare de o desăvârşire rar atinsă în istoria genului, exprimă o sinteză a principalelor valori estetice şi axiologice de care artistul a fost legat pe parcursul întregii sale activităţi, care, şi peste sute de ani, îşi păstrează prospeţimea, dovadă consonanţa deplină cu flexibilitatea armonioasă a sonetelor răpaniene. 
Concepţia, viziunea, structura, compoziţia cărţii au (şi în funcţie de unghiul de percepţie al cititorului) forţa de a reîncarna şi exprima oricare dintre formele înalte ale Creaţiei, într-un stil original, inconfundabil.
Pe acest drum am convingerea că se cuvine să ne îndreptăm în receptarea şi valorizarea liricii în care Sonetul străvechimii, ca poezie cu formă fixă, dobândeşte noutate şi prospeţime la Theodor Răpan. 
Nicoleta Milea (Alexandria – Teleorman)

MĂRTURISIRI ÎNTRU SINCERITATE – VAVILA POPOVICI
„Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire şi Frumuseţe. Ni se întâmplă să închidem ochii şi să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumuseţea gândurilor reflectată în ochi pleacă şi ajunge în sufletele altor fiinţe… «Frumuseţea este promisiunea fericirii», scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult inima decât cântarul minţii, vor intra cu uşurinţă şi Adevărul şi Iubirea şi Frumuseţea.”
Preluate din finalul eseului „Adevărul, Iubirea şi Frumuseţea”, cele două alineate sunt înfăţişate cititorului şi pe coperta a patra a celui de al treilea volum de „Articole, Eseuri”, publicate de Vavila Popovici în America – Made in the USA, Charleston, SC, 03 July 2013 – acolo unde scriitoarea din Piteşti trăieşte de nu prea mulţi ani. Am luat-o de la sfârşitul cărţii nu dintr-o hachiţă de comentator ce se vrea cu orice preţ spectaculos, ci dintr-un motiv cu mult mai serios, mai justificat şi mai credibil în demersul meu. Acela de a prezenta cât mai argumentat o carte care împlineşte în chip admirabil o lungă şi rodnică muncă literară, o carieră care se află în plină desfăşurare. În opinia mea, fragmentul de mai sus poate fi interpretat ca o sintetică concluzie a textelor cuprinse în volum, dar şi – mai ales – ca o mărturisire de credinţă. Vavila Popovici – spirit amplu instruit, profund, delicat şi franc – îşi defineşte portretul de om creator adăugând desenului de până acum tuşe noi, cu nuanţe şi mai bine definite şi cu adaosuri de culoare perenă. Ea a atins altitudinea maturităţii creatoare deopotrivă în dimensiune şi substanţă, notorietatea de care se bucură, în ţară şi dincolo de fruntarii, dovedindu-se dreaptă apreciere şi bună răsplată. Plata venită dinspre partea cititorilor – alături de cea a exegeţilor – fiindu-i supremă satisfacţie.
Judecat în complexa lui alcătuire tematică, volumul „Articole, Eseuri” ilustrează un interesant periplu ideatic prin universul în egală măsură cultural, filosofic, religios, social, moral, artistic, geografic etc., care alcătuieşte substanţa şi temelia lumii, de când (şi până când) există ea pe acest pământ dăruit cu de toate. Fie şi o lectură a titlurilor materialelor este mult susţinătoare a afirmaţiei anterioare.
„Focul păcatului şi apa curată a virtuţii”, „Obrăznicie şi cinism”, „Despre toleranţă”, „Decenţă sau vulgaritate”, „Mai sunt oameni buni” ş.a. au în vedere aspecte care ţin de latura morală a omului, cele două extreme – binele - răul – fiind puse în balanţa dreptei judecăţi. „Dragobetele”, „Învierea Domnului! (Tristeţe şi speranţă)” ne introduc în vechi tradiţii ale culturii populare sau în sfera religioasă a practicii creştine. „Tradiţii înseamnă trecut, o mină de valori, concepţii, obiceiuri sau credinţe care se păstrează la un popor sau la nivelul întregii umanităţi, concentrate fiind în jurul unui Adevăr” – îşi justifică autoarea demersul. Alte titluri îl poartă pe cititor prin oraşul Baltimore – frumosul şi interesantul oraş Baltimore, una dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american – sau, te iau părtaş, la furtuni de zăpadă. Apartenenţa la rădăcinile şi la izvoarele baştinei se afirmă şi în această carte, Vavila Popovici purtând în memorie şi în inimă evenimente care au marcat benefic istoria poporului român – „Unirea principatelor” – sau imaginea unor mari personalităţi – „Of, Doamne, Doamne! (163 de ani de la naşterea lui Eminescu)”, eseul cu acest titlu având ca moto chiar cuvintele poetului nepereche: „Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre”. Nici de această dată, iubirea pentru muzică nu rămâne dincolo de paginile cărţii: „Corul „Tenebrae” (Tenebrae Choir)”, „Master Corale – 2012”, „Bach şi Debussy în interpretarea pianistei Angela Hewitt”. La fel şi admiraţia pentru dansul modern sau clasic: „Festivalul de Dans American – 2012” (în trei abordări).
Parcurgerea textelor, însă, oferă cititorului nu numai o surprinzătoare bogăţie de informaţii, nu doar pertinente comentarii, ci şi o viziune de un echilibru intelectual şi artistic menite să încurajeze conştiinţa şi să întărească caracterul uman. Vavila Popovici ni se înfăţişează şi în paginile acestei cărţi ca o fiinţă delicată şi raţională, cu un suflet cald şi înţelegător, cu o gândire esenţial echilibrată în raporturile ei cu lumea şi cu întâmplările vieţii. Patima ei este una a perceperii tolerante, nu una a înverşunării neiertătoare. Cu sau fără voia ei, autoarea impune un model de comportament uman, creatorul situându-se în permanenţă în mângâierea aripii divine, cea care oferă omului lumină clarvăzătoare şi speranţă întru împlinirea menirii sale. Acesta este demersul fundamental pe care Vavila Popovici şi-l propune şi ni-l propune: binele divin, ferit de răul satanic.
„Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el” – apelează Vavila Popovici la ajutorul lui Petre Ţuţea în moto-ul la eseul intitulat „Binele şi Răul”. După care îşi exprimă propriile opinii, în concordanţă cu ale cunoscutului gânditor, dar similare şi cu ale altor mari cărturari ai lumii: „Bine şi răul, Sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii şi a vieţii, nu doreşte distrugerea vieţii ci evoluţia ei, cu ajutorul Binelui. Renunţând la sacru, la religie, omul modern îşi asumă, voit sau inconştient, o existenţă tragică”.
Aşa cum cititorii ei statornici cunosc, Vavila Popovici este şi poet. Pasiunea pentru arta versului fiindu-i parte a fiinţei, ce nu poate evita „ispita”. Aşa se explică faptul că, în unele eseuri sau articole, autoarea ne încântă şi cu câte o strofă - două sau chiar cu câte un poem întreg. „Dragobetele”, de pildă, se încheie astfel: „Copacii sărută statornic văzduhul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/ Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.” Sau poemul dedicat morţii lui Iisus: „Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos”: Se-aude toaca./ Credincioşii se-ndreaptă spre biserici./ Încep slujbele religioase. Îngerii coboară blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îşi pregătesc glasurile,/ Preoţii-nalţă rugăciuni./ Se-aud cântări de cinstire, se-nfiorează întreaga fire./ Se-aprind lumânări,/ se luminează inimile şi gândurile noastre./ Se cântă Prohodul…/ Îngerii trişti cântă cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungaţi de vânt./ Păsări tresar din somn speriate./ Printre foşnet de aripi şi unde sonore,/ lumânările noastre,/ unite-ntr-o singură lumină mare./ Învăluiţi în propria lor lumină/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,/ purtători ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ şi ne hrănim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plină./ În jur roiesc enoriaşii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos! Îngerii se află printre noi!” Dar poetul Vavila Popovici este prezent şi în alte texte ale acestei cărţi: „Încurcaţi în socoteli”. Eseul „Mai sunt oameni buni” se încheie şi el cu versuri ale autoarei cărţii: „Ce bine este să ai o cheie a ta,/ să o porţi în buzunar sau poşetă,/ să-i auzi zgomotul cald când o răsuceşti în broască./ Ce bine este să ai o casă a ta,/ să pleci oriunde şi să te poţi întoarce în ea/ Să alergi prin odăile-i toate,/ să deschizi ferestrele,/ să-ţi arunci privirea protectoare peste lucruri/ şi să asculţi cum ceasul secunde bate./ Ce bine este să ai un pat al tău,/ să-l găseşti şi pe-ntuneric,/  să te arunci în el ca într-un hău,/ să-ţi afunzi capul în pernă/ şi să visezi, să visezi toată dragostea de peste zi.” Citind – cu inima şi cu mintea – aceste versuri, o întrebare mi se înfăţişează, ca şi cum eu mie mi-aş pune-o: să fie dorul de „acasă” a ei din Piteşti, oraş din România? Să fie dorul amplu şi profund, parte a fiinţei, pe care orice român îl poartă cu sine atunci când „acasă” a lui este departe? În orice caz, un simplu alint poetic nu e!…
În cartea ei de „Articole, eseuri”, scriitoarea Vavila Popovici se dovedeşte şi un foarte bun jurnalist. Dar nu unul din cei pe care îi citim, îi auzim sau îi vedem zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă pe toate drumurile, ba chiar şi cărările ţării noastre. Harul scriitorului îl „obligă pe ziarist” să scrie corect în limba română şi să ofere cititorului cât mai multe şi cât mai interesante informaţii, indiferent de genul gazetăresc adoptat: relatare, reportaj, analiză, comentariu. Ba chiar şi cronicar – de muzică, de dans, de arte plastice – se dovedeşte a fi Vavila Popovici. Dar, mai ales, ea dezvăluie, şi de această dată, un vast orizont cultural. Desele şi sugestivele citate din mari gânditori ai  istoriei omenirii pe care le foloseşte, fac mărturisire că aşa este. Precum în alte rânduri, şi acum autoarea nu face paradă de cunoştinţele sale; ea le pune, discret şi convingător, în slujba propriilor idei, tocmai pentru ca totul să intre în sfera de interes a cititorului. Aceasta fiind, de fapt şi de drept, ţinta principală.
Stăpână pe tehnicile scrisului frumos, Vavila Popovici îşi pune în valoare calităţile şi prin ştiinţa folosirii mijloacelor de expresie. Acolo unde subiectul îi permite, ea apelează la redactarea strict literară, cu exprimări poetice chiar. Comentariile şi analizele o îndreaptă către arsenalul criticului (literar sau de artă). Bogăţia de informaţii şi impresii îi impune maniera reportericească. Predomină stilul direct şi limpede, precis şi concis, fraza antrenantă şi consistentă: „În acea după-amiază soarele se ascunsese de-a binelea, cerul devenise cenuşiu şi începuse să ningă frumos, cu fulgi mari. Ningea ca-n poveşti, aşa cum văzusem în anii copilăriei, în nordul Ţării noastre – România. Cerul plumburiu îşi revărsa lacrimile; fulgii mari cădeau grăbiţi, în linii drepte, perpendicular pe pământ. În câteva minute totul s-a acoperit cu o mantie albă de zăpadă.”
Consemnând şi faptul că articolele şi eseurile adunate în această carte de Vavila Popovici au apărut în publicaţii din România, S.U.A., Canada, Danemarca, Spania, Belgia, Israel, Germania, se mai cuvine o prezentare, menită să împlinească întreaga alcătuire a acestui volum: datele personale ale autoarei, dar, mai ales, parcursul ei literar, alcătuit din colaborări la reviste şi ziare din România şi din străinătate, participări la volume colective, premii, prezenţa în dicţionare, titlurile editate până în prezent (anul 2012). De asemenea, un capitol de Referinţe critice (selective şi rezumative), referitoare la poezie şi proză, segment care ocupă 79 de pagini. Evident, doar o parte din tot ce s-a scris despre cărţile sale.
Vasile Filip (Iaşi)

APOGEU ESTETICO-EXISTENȚIAL, PRIN PSEUDO-ANECDOTISM
LA FLORENTIN SMARANDACHE
Avem în față o nouă carte a lui FLORENTIN SMARANDACHE (nu știm a câta – după câte ne amintim, trebuie să tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărți de literatură, în limbile: română, franceză și engleză; unele dintre ele au fost traduse în chineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, sârbo-croată etc.): PreSimțiri și Post-Simțiri – alte poeme cu poeme (cu ilustrații fotografice diverse), Societatea Cultural-Științifică Ad-Sumus, Editura Duran's, 2013.
Iată ce scrie președintele-fondator al Academiei Daco-Române, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apariție, într-un articol apărut în revista Art-Emis:
“Academia DacoRomână din Bucureşti, România, l-a nominalizat pe scriitorul avangardist trilingv (română-franceză-engleză) Florentin Smarandache pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Premiul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. El reflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăit şi a vizitat 40 de ţări, şi-a scris memoriile de călătorie şi jurnalul şi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fundalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multe domenii. Este și un poliglot. Corespunde Testamentului lui Albert Nobel referitor la "cel mai mare beneficiu făcut umanităţii", deoarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiat-o, este acum folosită - prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzibil Dezert-Smarandache (abreviată DSmT) - în medicină, cibernetică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie, transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavând drumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este prima avangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De asemenea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experimente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă într-o direcţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel, în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat: poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articole lingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, programe de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi-a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză.
În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismului" în literatură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea excesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilor în creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictatorial. A publicat cinci (n.n.: de fapt, s-au cam făcut NOUĂ, între timp!) Antologii Paradoxiste Internaționale, la care au contribuit sute de scriitori din întreaga lume (http://fs.gallup.unm.edu//a/Paradoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a introdus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: Distihul Paradoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Paradoxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist, Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, Non-Poemele (1990) şi alte experimente poetice avangardiste dincolo de limitele poeziei”.
…Cu drept cuvânt, atât omul, cât și artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calitățile, estetice ori științifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând și înainte de toate, pentru curajul său atitudinal și pentru caracterul său, pentru verticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său.  Domnia sa pare a fi modelar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teoriile sale (matematice, fizice, informaționale), extrem de interesante și incitante, deschizătoare de surprinzătoare perspective cognitiv-umane – ci este modelar, fără doar și poate, pentru Duhul românesc, în genere, căruia îi indică punctele cardinale uitate, de o bună bucată  de vreme (mai mult de  jumătate de veac…!): demnitate, onoare, sete de Adevăr și putere de caracter, muncă/lucrare tenace și fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr.
Noi credem și susținem că noul său volum (demonstrând, din plin, efectul înviorător al dușului de gheață și lumină, proaspăt ideatic, pe care îl administrează  lumii așa-zis moderne – de fapt, aprig degenerate!  -  paradoxismul), format din poezie sapiențial-aforistică și o concizională anecdotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unor poeme într-un vers, situate în zona nu doar formal, ci și semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică, respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHE și-a autoimpus, “legislativ”, din punct de vedere formalo-conținutistic! -  grupate câte unu-două, până la grupuri de cinci-șase-șapte-opt versete – care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, demonstrează că au fost create spre a ilustra poemul scurt, despre care făcea vorbire romanticul genialoid american Edgar Allan Poe - cel care, prin lucrările sale “Filosofia ceației poetice” și “Principiul poetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria literară, cât și legile poeticii!), izvorăște tocmai din această dorință de re-amintire (către umanitate și către poporul din care se trage autorul),  a legilor morale, a principiilor de cosmică anvergură, ale creației umano-divine.
Așa cum Urmuz/Demetru Demetrescu-Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul, de teratologicul grotesc  și de absurdul cosmic, cataractele semantice ale unor arhei atitudinali și simboluri ale mișcării secrete a Duhului uman – tot așa și FLORENTIN SMARANDACHE tentează, dincolo de aparențe, să închege un univers coerent al existenței și făptuirii esențial-umane.
Pentru a mări puterea de convingere asupra autenticității demersului scripturistic și a trăirii vitalisto-poetice, autorul folosește tipul de literă SEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asupra scrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOARE-ÎNFĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ.  Este clar că anecdoticul  maschează, de fapt, o vastă concepție de viață, teribile dubii existențialisto-expresioniste...
Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum, încă dintru început, printr-un fel de PREFAȚĂ, la SCRIPTUM  FURTIVUM (scriere ascunsă), aparținând scriitorului și jurnalistului OCTAVIAN BLAGA:  Poemele cu poeme sunt compoziţii de versuri independente (poeme într-un vers), DAR O LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI, TRANSCENDE.
Titluri de astfel de poeme scurte și de poeme (172 la număr) într-un vers (care disimulează, atât prin utilizarea anecoticii concizional-paradoxiste, cât și prin utilizarea punctului așa-zis final - continuitatea ideatică și de imagine, ale poemului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor restaurator de antichități modern./Desenând raze curate de paradis), Unghi de umilință (Soarele se aprindea la față/Linia de tragere cu arma nu era trasă./Doar unghiul de umilință a rămas același.), Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu niște minciuni./Este cineva la care nici nu gândește, mi-a spus./Și-atuci am început să mă gândesc la cine nu m-aș gândi./Eram într-un fil foarte bulgar.), Dragoste ratată (Iubeam o damă și un câine./Pe mine mă iubea doar câinele.), Nesimțire (Bună ziua, scaunule!/Pe Ion îl cheamă Vasile, iar pe scaun Marian./Îmi venea să-i trag o palmă pe fața de masă.) Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne. /Curgând la deal şi la vale într-o savantă neştire.), Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele. /Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimicniciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu litere de-o şchioapă. /Alţii, cu litere care şchioapătă.), Concluzie (Nicăieri nu-i dreptate. /Iar porcul glod găseşte oriunde.) etc. etc.  – sunt semne ale unor experimentări îndelungi întru existența umană, dimpreună cu aceste instrumente, numite viață și moarte, lume cosmică (micro- și macro-…), dragoste, sentiment al iminenței sacralității…FRUMOS  - Frumos pereceput, la limita existențialului, între existențial, ca impersonalitate divin-sapiențială și…inevitabil: estetic! Da, este cea mai fermecătoare carte, pe care noi am citit-o, dintre toate cele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTIN SMARANDACHE!
Imaginile foto (care pot avea și misiunea, tacită, de a împărți textul în douăzeci și una de părți difuze), confirmă, sprijină și augmentează intențiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic-divinul dublează semantic umano-divinul) textului: ceruri încărcate de nori, fulegere și trăsnete (sugerându-se că singura relație cu Omul, menținută/întreținută de divinitate, este una de expresie luminică a mâniei, una imperial-celestă și dominată de aspectul iahwico-veterotestamentar al divinității). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurile senectuții sapiențiale și nopțile enigmei existențiale – prin care finalul de carte este înseninat, îndemnat spre liniștire, echilibru spiritual și reflecție. Ba chiar, prin imaginea Porumbelului Alb – se marchează șansa împăcării de/cu sine a omului existențialist-dezechilibrat de propriile viziuni, absurd și aparent ireconciliabile logic, asupra lumii și ființării în lume. Iar finalul cărții aparține speranței pandorice (de victorie asupra neantului și/sau auto-aneantizării semantice): un poem, DOR, este dublato-confirmat semantic, prin imaginea unui câmp al belșugului (formal, dar și resurecționat din străfunduri!) și al tensiunii strict umano-divine a dorului (care va rămâne, “precum în cer, așa și pre pământ”, singura imperialitate valabilă, semantic și atitudinal, pentru fătura și făptuirea umano-divină): Ţi-ai uitat chipul pe roza floare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţele le-am pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mine prin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plânge pe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin. Chipul de pe “roza-floare” devine singurul reper atitudinal al ființei sensibile și dinamico-spirituale a omului. Așa cum “roza-floare” este expresia perenității și ciclicității existențiale, așa și dinamica făptuitor-umană va deveni expresie a perenității – pierderea, durerea și ne-venirea vor fi, mereu și ciclic, urmate de aflare/re-găsire, înseninare și re-venire ontic-graalică.
Existența, ca suferință (Suferinţă : Plângi cu lacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu există moartea, ci timpul care se opreşte./Ca-ntr-o închisoare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceata brazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii. /Mă doare material această zăpadă. – sau: Senectute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile, filă cu filă.
În barba mea creşte timpul. /Tot mai albastru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) și nefericire, sau chiar ca avertismente funeste, sau ale neantului (Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii. /De ce atâtea nopţi în viaţă? - sau Fluturii morţii : Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, alt strigăt, muiat în linişte. – ori chiar: Neant : Un om care-a ieşit din el. /Cu ochii burduşiţi în somn. /Se izbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutatea timpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte timpul.), inflația stării de noapte, armonizată simfonic ori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpului în anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite de plug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potriveşte chipul în că-maşa ţăranului. /Vieţi întinse-n ţărână. /Trăind ca-n plângerile unei cepe culese toamna târziu. /Materia sângerează în albul vin de iarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fără mine. /Aşa cum chipul este masca su-fletului. /Şi fluviul moare în ocean. /Nu există noapte fără tine.), în viețile noastre – sunt aspecte posibil de  ameliorat și convins, prin magia ploii și, consecutiv, a înfloririi Duhului, să se auto-exorcizeze semantic și să efectueze transfigurarea/transcenderea, implicit chiar stării de nefericire (care este una tranzitorie, iar nu definitivă!), întru ploaia resurecțională și către solaritatea reiteratoare de cicluri existențiale: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele.. Suferința prin timpul-istorie, îmbătrânirea și reificarea în-cerată a existenței umano-divine, precum și somnul Duhului, cel născător de monștri și de neant nu sunt și nu pot fi stări definitive ale ființei/ființării, ci etape spre/întru re-inițierea întru Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existențialității Reale a Ființei/Ființării Umano-Divine. Stările tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil și cu translări în registrul eliberării sinelui-floare-înfloritoare, spre eternitatea-Grădină. Iată dovada textual-contextuală: Eternitate - Floarea ţine-n ea parfumul./ Ca-ntr-o închisoare.). Cum este posibilă rezolvarea tensiunii existențiale? Simplu: 1-prin renunțarea la starea definitorie a condiției umano-animalice, de egoism-egotism (un fel de autoreflexie deformatoare și, deci, alienantă și, în cele din urmă, aneantizatoare): Egoism  - Ascult strigătul culorilor aprinse. /Trăiesc într-o peşteră rece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine. /Cine să-mi spună dacă mă exist?  - 2- prin ZBOR întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS-CUVÂNT (Zbor:  Luna clipeşte din ochiul pe ju-mătate închis./Împrumut de la ziuă câteva di-mineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3- prin abandonarea singurătății egotiste, prin care se refuză cuvintelor potențialitatea demiurgică originară, ioanică, paradisiacă, întru Logos-ul Neafectat de Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate în necântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câmpia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versu-rilor.) - singurătatea ca stare de înstrăinare și falsificare semantic-existențială, de sterilitate semantică - și adoptarea stării pozitiv-creative, demiurgice și autodemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul precum țăranii (care “șterg urmele” Căderii, ale Sterilizării prin Luciferizarea cu Interogații Inutile și Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restaurând celestul în terestru! - Ogorind: Ţărani, la munca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pământul. /Ca-ntr-o dragoste nedesluşită. /Ca-ntr-o sărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cu globu-leţe şi betele direct din pământ. ), Lumea Cuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cuvintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cuvintele care nu neagă moartea-putrefacția, pentru că Moartea-Putrefacția semnifică nu doar sfârșit de ciclu, ci Început Proaspăt și Înalt, ci translucidizarea/trancenderea/Revelarea Eternității în Efemeritate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat de vremi. /Mă dizolv în juru-mi. /O nouă naştere îţi cer.) și reiterarea Stării de Viață-Ciclicitate Infinită a Vieții, mustind de Eternitate (abundă, în textul cărții, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea drumului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâlfâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artă poetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scutur fructele din poeme, până n-au să putrezească.
Speranța Pandorică marchează sfârșitul nopții existențiale, nemaicultivând starea de război/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : În pasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea. /Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâniei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.), sau pe cea de singurătate alienantă… - nu, ci: Am închis noaptea într-o floare cu cheia speranţelor, Pandoră ! – …ci cultivând starea binecuvântată de MUGURI BUCUROȘI (Muguri bucuroşi : Porni cu râs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă al sân-gelui. /Ne-am îngropat atâţia ani în glie. /Pentru a cunoaşte bucuria înmu-guririi.), precum și pe aceea originară, de Stare-de-Dragoste/Soi-de-ZBOR-prin-Femeie: Un soi de zbor : Să iubeşti femeile ! /E ca un cadou împachetat în sur-prize. /Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nesfârşite. /Soarele tăbăceşte bolta.
…Omul care muncește, în debutul cărții, există sub dublu regim: al norilor celești, gata să se dezlănțuie terifiant, dar, pandant, și al copacilor/copacului tereștri/terestru, înfloriți/înflorit și luminați/luminat. Raiul/Grădina Raiului este posibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, își vede de treaba lui, munca și concentrarea spirituală devin expresie naturală și spiritual-atitudinală: resurecția Omului, prin rodul muncii spiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei celeste, deviant spre tiranie/tiranizare existențială.
Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC (în speță, FLORENTIN SMARANDACHE!), cel care, înfrângând potențialul declarat al Morții, prin asimilarea organică a EK-STASIS-ului, transcende starea de Învins Existențial, în aceea de Existență Revelat-Eternă/Hristică, de Revelare a Adevărului-ca-Stare-Divină, Resurecțional-Hristică, NEOTESTAMENTARĂ, de  Restaurare/Reaflare a Stării de GRĂDINĂ: Învinsul Ochi ascunşi. Şi-a ieşit din el. /Pentru că trebuia să învingă în-frângerea. Trebuia să înfrângă gloria ade-vărului.
Iată cum, din pseudo-anecdotism, răsare (la modul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stării de Trezire/Revelare-a-Adevărului-Ființei/Stării-de-Grație-a-Ființării-Umano-Divine! - …asta, dacă ai Har Poetic, Har al GRĂDINII!
Iar FLORENTIN SMARANDACHE are din plin, să dea și la alții. Și asta, în ciuda…”criticilor mei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demonstrație”, la modul strict ludic, steril  și marionetistico-“păpușar”! – cam așa: Criticilor mei (ipoteză) Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de la sala de clasă la sala de masă. /Închisă, împinsă. /Bat la uşă,/deschide o păpuşă. - și/sau: Criticilor mei (demonstraţie): Dacă vreun critic prea zelos se leagă de asta, şi-i hotărât ca în cele din urmă o să ia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimp de când sună clopoţelul şi până în clipa când se aude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţinuse doar două minute, treisprezece secunde şi trei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentru o atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilor cârtitoare ale lumii terestre. Și, firește, întru Sacra/Autosacrificatoarea Abluție Luminoasă și întru Smerirea-cea-Adevărată, întru Arheul Absolut al Duhului Valah - EMINESCU! (cf. Pericol de naştere: 
Poemele se dau acum jos din carte. /Locuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuri depărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, a mai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub unghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă duc să mă spăl. Aşteaptă-mă, rogu-te!).
Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 
 

SPIRITUALITATE

 CHEMAREA

Suntem doar îngeri cu o singură aripă şi nu putem zbura decât îmbrăţişaţi.
(Luciano De Crescenzo)
Adevărul conform căruia oamenii sunt fiinţe spiriuale antropomorfe este apreciat de toată lumea. Fiecare dintre noi avem, din instinct, dorinţa de a cerceta nevăzutul, fiind atraşi în chip irezistibil de el. Doar simpla trăire, fără Dumnezeu, este o existenţă incompletă, lipsită de sens şi chiar dureroasă, fiindcă absenţa divinităţii în viaţa noastră reprezintă o suferinţă insuportabilă. Liniştea pe care ne-o conferă spaţiul sacru al bisericii, contemplarea icoanelor, meditaţia la cuvintele pline de duh ale lui Hristos, sunt o hrană imaterială minunată, care ne permite să zburăm către infinit cu o încredere nemăsurată. Toate gândurile se purifică odată cu părunderea în metafizic, iar cuvântul devine cu adevătat ziditor, prinzând viaţă şi aripi. Libertatea de a merge oriunde şi oricând, nu numai fizic, ci şi cu sufletul, este cea mai mare bucurie a unui om, pentru care viaţa înseamnă un dar de la Dumnezeu. Sufletul tânjeşte după absolut, după spaţiul promis de Hristos la a doua Sa venire, când şi cele mai ascunse gânduri vor ieşi la lumină, spre a fi puse în balanţa dreptăţii. Nevoia de libertate, de iubire, de echilibru, se manifestă în orice clipă a existenţei noastre, şi ştim că fără acestea, nu putem trăi. Dumnezeu este Cel care ne vrea înapoi, pierduţi fiind într-un momnent oarecare, poate fără să realizăm acest lucru. Chemarea lăuntrică, ce străbate fiinţa noastră nu rămâne neauzită, fiindcă sufletul doreşte cu orice preţ să revină acasă, în paradisul natal, de unde a plecat cu speranţe false, crezând că va reuşi să-şi construiască propriul vis, fără Dumnezeu. Atingerea divină a cuvintelor cereşti este un balsam vindecător pentru rănile spirituale, pe care ni le-am provocat singuri în clipele de rătăcire. Nicicând nu este prea târziu pentru a ne recunoaşte neputinţa şi a cere ajutor divin.
Perioada care premerge sărbătorii naşterii lui Iisus este benefică purificării sufletului, iar Dumnezeu îşi deschide larg braţele pentru a ne primi acasă, în liniştea şi căldura căminului paradisiac.
Dacă tristeţea încearcă să invadeze lumea, poate tot noi suntem de vină. Într-adevăr, prea mulţi oameni sunt săraci, prea mulţi adulţi nu le pot oferi copiilor mici bucurii de sărbători, dar poate că unii dintre noi vor vrea să devină mesageri ai lui Dumnezeu şi să aducă un crâmpei de fericire în sufletele semenilor necăjiţi. Rănile lor se pot vindeca treptat, doar cu iubirea noastră, iar ei vor învăţa să zâmbească din nou, chiar şi pentru o clipă. Atunci, bucuria se va ransforma într-o veritabilă sărbătoare a îngerilor, când ne vom aminti de ceea ce am fost cândva şi suntem pe cale să redevenim.
Umanitatea este cea mai importantă calitate a fiecăruia dintre noi, însă, câteodată, nu mai ştim că deţinem o asemenea comoară. Înconjuraţi de timpurile grele, de necazuri şi mii de suferinţe, nu mai ştim că suntem capabili să le depăşim doar invocând puterea divină. Închizând ochii şi privind astfel cerul, vom putea vedea lumina, care se revarsă peste noi, ca o imensă binecuvântare. Atunci ne vom trezi din somnul chinuitor în care am căzut şi vom putea reface legătura pe care am rupt-o cândva. Poate că timpul nu ne va permite să devenim iar inocenţi, asemenea unor copii, dar străduinţa noastră va fi apreciată de Dumnezeu. Luptăm din greu cu natura noastră decăzută şi cu gândurile vinovate pe care ni le sădim în inimă neîncetat. A fi înger nu este imposibil, ci ultima dorinţă pe care o poate nutri un om. De asemenea, ştim că cei care nu mai sunt au forţa de a se ruga pentru liniştea şi echilibrul nostru. Considerăm chiar că ei au devenit deja îngerii lui Dumnezeu, cei care ne vor ajuta să zburăm cu încredere către cele mai înalte sfere cereşti, spre a fi cât mai aproape de lumina vie a Raiului. 
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
IMPORTANŢA TEMELOR  PENTRU ACASĂ
Tratăm astăzi o problemă  de actualitate, aceea  a temelor pentru acasă. Consider că ar fi  necesar să abordăm această problemă şi începem prin a căuta răspunsuri la o întrebare importantă: Mai sunt necesare temele pentru acasă?
Părerile din literatura de specialitate sunt împărţite. Astfel, unii autori consideră că temele pentru acasă sunt inutile şi diminuează timpul pe care copilul ar putea să-l petreacă cu familia sau pentru a face alte lucruri care ţin de dezvoltarea lui personală sau de bucuria copilăriei. La polul opus sunt autori care consideră că temele pentru acasă dezvoltă multe calităţi printre care: cultivă responsabilitatea copiilor, autonomia, perseverenţă, managementul timpului, iniţiativa sau încrederea în sine. În faţa unor astfel de concluzii, atât părinţii cât şi cadrele didactice pot să experimenteze o stare de confuzie. Mai trebuie să utilizăm temele pentru acasă sau nu? Şi dacă continuăm să le punem în practică, cum trebuie să arate acestea, ce trebuie să facă profesorul şi ce trebuie să facă părintele?
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să uniformizăm aceste individualităţi. Dascălul este şi va rămâne ízvorul viu al unei vieţi deloc uşoare, cu multe cărări întortocheate, pe care are misiunea de a-i conduce pe copii spre ţinta reuşitei alături de familie. Numai printr-o colaborare strânsă, susţinută şi fluentă, familia şi şcoala pot pune în aplicare procesul de educare a fiinţei umane în devenire.
Definite drept sarcini încredinţate elevilor de profesorii de la şcoala, menite a fi îndeplinite în timpul orelor din afara şcolii, temele pentru acasă îndeplinesc funcţii multiple ale căror semnificaţii reunesc şcoala şi familia, profesorii şi părinţii, timpul pentru şcoala şi timpul liber, cunoştinţele declarative şi cele procedurale. Cei mai mulţi educatori percep tema pentru acasă ca o continuare şi completare a activităţii desfăţurate în timpul formal al lecţiei, centrata pe exersarea şi consolidarea cunoştinţelor dobândite în cadru organizat. Concomitent este văzută ca având aporturi consistente la formarea tehnicilor de muncă intelectuală, a spiritului de independenţă, a responsabilităţii elevilor.
Temele pentru acasă reprezintă o verigă importantă în procesul instructiv- educativ, momentul în care se consolidează cunoştintele, se clarifică unele aspecte care nu au fost pe deplin înţelese. Copilul are posibilitatea să lucreze singur, să arate ce poate, să ia hotărâri, să găsească soluţii, să dovedească că este responsabil.
 Efectele temei pentru acasă sunt multiple, atât pozitive cât şi negative, şi se exercită asupra achiziţiilor şi învăţării imediate, a învăţării pe termen lung, dar şi a personalităţii elevului şi a relaţiei cu alte persoane.
Tema pentru acasă influenţează şi atitudinea părinţilor faţă de şcoala şi atenţia acordată propriului copil. Efectele negative privesc diminuarea interesului faţă de învăţare ori faţă de anumite materii, scăderea accentuată a timpului liber şi riscul oboselii excesive, presiuni din partea părinţilor pentru a obţine performanţe foarte inalte, confuzii, greşeli ştiinţifice sau care privesc tehnicile de instruire, copierea de la alţi elevi, accentuarea diferenţelor dintre elevii cu rezultate foarte bune si elevii cu rezultate slabe.
Pentru a asigura folosirea cu eficienţă sporită a temelor date elevilor acasă, în vederea ridicării nivelului lor de pregătire, prevenindu-se concomitent supraîncărcarea, ar trebui să se ţină cont  de mai multe aspecte.
Conţinutul temelor
Temele pentru acasă trebuie stabilite astfel încât, prin natura activităţii pe care o presupun ele:
-          să constituie un mijloc de consolidare şi aprofundare a cunoştinţelor dobândite la lecţie,
-          să favorizeze formarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor,
-          să stimuleze capacitatea intelectuală, creativitatea, prin aplicarea cunoştinţelor în situaţii noi, legarea teoriei de practică,
-          să cultive interesul pentru studiu, să formeze deprinderi de muncă independentă şi de autocontrol.
Sub aspectul  conţinutului, orice temă pentru acasă, orală sau scrisă, este necesar să fie clar şi precis orientată în funcţie de anumite obiective instructiv-educative specifice fiecărei lecţii. Totodată conţinutul temelor pentru acasă trebuie să asigure desfăşurarea de către elevi a unei activităţi de învăţare adecvată particularităţilor şi nevoilor de dezvoltare intelectuală şi de progres şcolar ale fiecărui elev. În acest sens, temele trebuie să fie variate, de la caz la caz, atât sub aspectul conţinutului propriu-zis, al gradului de dificultate, cât  şi al  volumului, cu condiţia să-i conducă pe toţi copiii la realizarea obiectivelor finale prevăzute în programa şcolară.
 Pentru a stabili temele ce urmează  a fi efectuate acasă de către elevi, este necesar ca în clasă, la lecţie, învăţătorul să desfăşoare  procesul de învăţământ în aşa fel încât toate momentele acestuia  să furnizeze datele necesare pentru a putea repartiza sarcini corespunzătoare pregătirii şi posibilităţilor  fiecărui elev sau grup de elevi care se aseamănă în ceea ce priveşte nivelul de pregătire, capacităţile şi ritmul  de învăţare.
Diferenţierea temelor pentru acasă trebuie folosită atât pentru asigurarea succesului la învăţătură al tuturor elevilor, corespunzător cerinţelor programei şcolare, cât şi pentru realizarea unor obiective  cu caracter educativ. Primind teme adecvate, elevii cu dificultăţi încearcă sentimentul succesului, dobândesc încredere în forţele proprii, manifestă dorinţa de a depune noi eforturi, la rândul lor, elevii fruntaşi sunt stimulaţi  să lucreze sistematic la nivelul maxim al posibilităţilor. Astfel, tratarea diferenţiată a elevilor  prin temele date pentru acasă trebuie să-i vizeze atât pe elevii mai puţin pregătiţi cât şi pe cei buni şi foarte buni. În acest sens, elevilor cu ritm lent de muncă li se vor da la început sarcini mai puţine, profesorul având însă obligaţia  de a se acupa   în mod special  de aducerea acestora, prin exerciţii, la nivelul elevilor cu ritm normal  de lucru. Elevilor mai expeditivi, li se pot da sarcini suplimentare, cu indicaţia de a le rezolva numai după ce vor efectua temele obligatorii şi în cazul în care nu se vor simţi obosiţi.
La diferenţierea temelor pentru acasă se va ţine seama atât  de greşelile tipice ale grupurilor de elevi, cât şi de cele  specifice individuale, pentru ca  prin activitatea independentă de acasă, în completarea muncii din clasă să se asigure pregătirea corespunzătoare tuturor elevilor.
Pentru a corespunde cerinţelor metodice, fiecare temă  trebuie să fie :
-          perfect inteligibilă pentru elevi,
-          accesibilă pentru a fi realizată prin muncă independentă,
-          corespunzătoare, prin volum, particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor,
-          temeinic pregătită în clasă astfel încât elevii să reuşească să înţeleagă din timpul lecţiei noile cunoştinţe şi să-şi însuşească elementele esenţiale.   
Pregătirea elevilor în vederea efectuării temelor
Stabilirea de către profesor a conţinutului temelor pentru acasă este necesar să fie urmată de pregătirea corespunzătoare a elevilor pentru efectuarealor corectă.
Astfel, la majoritatea disciplinelor se dau frecvent pentru acasă teme orale constând în activiţăţi privind fixarea şi consolidarea cunoştinţelor predate la lecţia anterioară. Pentru a preveni memorarea mecanică a textelor, se impune o muncă susţinută şi sistematică a profesorului cu elevii în acest sens. Astfel , trebuie formare treptat priceperea şi deprinderea  de a învăţa în mod conştient, explicându-le că lectura textului implică efortul  de a sesiza şi extrage ideile principale pentru ca, pe baza lor, să se realizeze sistematizarea amănuntelor.
Temele scrise, ce presupun adesea alcătuirea unor rezumate şi expuneri, necită, de asemenea o temeinică pregătire în clasă. Pentru a-i obişnui pe copii să elaboreze în prealabil un plan  atunci când au de alcătuit o lucrare, este indicat să formuleze câte o idee pentru fiecare fragment., să răspundă la anumite întrebări în legătură cu conşinutul textului citit.
În pregătirea oricărei teme trebuie urmărit cu perseverenţă dobândirea de către elevi a deprinderilor de muncă independentă, a unor procedee de activitate intelectuală  raţionale şi eficiente.
Verificarea temelor
 Una din condiţiile esenţiale ale asigurării succesului la învăţătură al elevilor  o reprezintă  verificarea temeinică  a îndeplinirii sarcinilor primite de către aceştia, atât în cadrul activităţii din clasă, cât şi pentru acasă.  Controlul sistematic, zilnic, exercitat asupra activităţii de învăţare a elevilor are menirea de a-i obişnui să-şi pregătească lecţiile în mod regulat şi integral, de a le forma deprinderi de muncă independentă, de a le dezvolta interesul stabil şi răspunderea faţă de îndatoririle şcolare, precum şi capacitatea de autocontrol şi autoperfecţionare. Verificarea în conţinut a rezolvării temelor de către elevi orientează profesorul asupra progresului pe care îl fac aceştia, asupra dificultăţilor  pe care le întâmpină şi a lipsurilor ce apar, dându-i posibilitatea să intervină prompt şi cu măsuri adecvate pentru a le înlătura.
În vederea sporirii eficienţei verificării, ca o componentă organică a procesului de învăţământ, pe lângă ascultarea curentă, se vor corecta săptămânal caietele elevilor, iar pe baza constatărilor făcute se vor organiza în clasă diferite activităţi în vederea corectării greşelilor, completării cunoştinţelor, exersării deprinderilor.
Verificarea trebuie să vizeze  nu doar aspectul cantitativ al cunoştinţelor şi depriderilor, ci şi calitatea acestora, să pună în evidenţă stadiul şi dinamica dezvoltării proceselor psihice  ale copiilor implicate în actul învăţării, precum şi nivelul însuşirii tehnicilor specifice acestei activităţi.
Colaborarea şcolii cu familia
Un aspect important al evitării supraîncărcării elevilor prin temele pentru acasă este legat de condiţiile în care se efectuează acestea, de organizarea corectă a activităţii de învăţare. În acest scop, este necesară colaborarea strânsă a invăţătorului/profesorului cu familia fiecărui elev, în vederea instruirii unui regim de activitate zilnică , corect din punct de vedere igienic şi pedagogic.
În cadrul lectoratelor cu părinţii, aceştia trebuie iniţiaţi în ceea ce priveşte regimul optim de activitate intelectuală specific fiecărei vârste, pentru a putea action coordonat şi convergent cu profesorul în direcţia respectării normelor ştiinţifice.
Atenţia părinţilor trebuie orientată către alcătuirea unui regim raţional de viaţă şi activitate, pe care copilul să-l respecte întocmai, cu punctualitate, avându-se în vedere că abaterile produc perturbări ale bioritmului şi steriotipurilor dinamice, solicitând organismului eforturi în plus pentru readaptări. În acest sens, este necesar să se respecte orele de somn şi deşteptare, orele de muncă, momentul în care să înceapă efectuarea temelor şi durata aproximativă stabilită pentru aceasta de către învăţător, timpul recomandat pentru activităţi recreative şi de mişcare în aer liber.
Crearea în familie a unei ambianţe favorabile  pentru activitatea de învăţare a copilului constituie o altă sarcină de prim ordin a părinţilor. În acest sens, trebuie să se amenajeze un loc corespunzător - sub aspectul luminozităţii, mobilierului, aerisirii - şi, pe cât posibil, stabil, unde copilul să-şi facă zilnic temele.
Grija părinţilor, în privinţa temelor, trebuie să fie aceea că elevul să le efectueze zilnic şi să respecte recomandările primite din partea şcolii. Ei trebuie să reamintească copiilor cum să-şi organizeze munca, să-i călăuzească în respectarea celor mai eficiente căi de lucru  şi, de asemenea, să-i controleze la îndeplinirea tuturor sarcinilor primite pentru a nu se duce la şcoală cu unele teme neefectuate. La nevoie părinţii pot interveni cu explicaţii referitoare chiar la conţinutul propriu-zis al unor teme, dar numai în momentul în care copilul a ajuns la unele dificultăţi pe care, deşi a încercat, nu le-a putut depăşi. Explicaţiile trebuie date astfel încât să-i  stimuleze pe copii să lucreze în continuare singuri.
Preocuparea permanentă a părinţilor trebuie să fie aceea de a colabora cu şcoala în vederea formării treptate la copil a unui stil corect de activitate intelectuală, independentă - una din achiziţiile cele mai valoroase de natură să-i asigure progresul şcolar şi, ulterior, cel profesional.
Şi... totuşi... Putem transforma rezolvarea temelor pentru acasă într-o activitate plăcută pentru copil?  Da! Cu tact şi înţelegere, părinţii sunt în măsură să îl ajute pe copil să treacă peste eventualele probleme legate de stresul temelor de acasă...Cum? Oferindu-i sprijinul de care are nevoie, încurajându-l permanent, valorizându-l, cultivându-i încrederea în sine...

 

Simona Şerbu (Cireşu - Brăila)

ÎNCOTRO ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC?
Se spune că sistemul de învăţământ românesc a fost dintotdeauna controversat. Pe baza lui s-au lansat diferite păreri, s-au emis ipoteze pro şi contra, s-a discutat aprins la nivel înalt, iar timpul a probat deciziile aleşilor. Se pare că sus, la masa discuţiilor, toate hotărârile sunt aplicabile şi eficiente, chiar dacă n-au fost experimentate din timp în teritoriu. 
Prin rubrica „Convorbiri săptămânale” domnul profesor Gheorghe Gorincu, format în anii de dinaintea instaurării sistemului socialist, instruit şi educat după reforma celebrului ministru Spiru Haret, incită la dialog în speranţa că, într-un anume viitor, şcoala românească va intra în conul de lumină şi va scoate ţara din colapsul actual. Un român care s-a şcolit înainte de reforma din 1948 şi care a trăit experienţa de elev în acea perioadă, dar a profesat în sistemul adoptat după modelul sovietic, este cel mai îndreptăţit să-şi exprime opinia. Toate ar fi bune şi la locul lor, dacă procesul instructiv-educativ ar da roade, fiindcă, de fapt, acesta este  şi scopul.
În ceea ce mă priveşte, m-am format ca învăţător în regimul comuniştilor şi-am trăit vremuri în care şcoala, deşi era la fundul sacului, se baza pe disciplină şi rigoare. Nu pot face comparaţii cu ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă pe care n-am traversat-o în niciun fel, decât punând în cumpănă experienţa mea de elev din anii socialismului cu informaţiile desprinse din experienţa părinţilor şi bunicilor sau a prietenilor mei octogenari. Nu este de neglijat nici prezenţa profesorilor mei, a căror pregătire, dar şi atitudine  vizavi de procesul instructiv – educativ erau net superioare comparativ cu ceea ce se întâmplă în ultimii ani.  Din start se pare că şcoala românească nu era nici pe departe o joacă.
Îmbătrâniseră părinţii mei, dar nu-şi uitaseră niciodată învăţătorul. Probabil acesta fusese şi motivul pentru care m-au vrut învăţătoare. Trăiau cu imaginea dascălului de odinioară, cu aura aceea pe care doar El, învăţătorul, o avea. Seriozitate, pregătire profesională temeinică, disciplină. Acestea erau coordonatele după care se conducea şcoala cândva. În vremea aceea, să fi fost învăţător, nu era la îndemâna oricui! Acum, să fii învăţător, e prea la îndemâna oricui! Dacă nu găseşti un loc de muncă acceptabil în alt domeniu, învăţământul este scăparea.
Rezultatele? Elevii nu mai sunt cei de demult! Sunt apostrofaţi zi de zi, odată cu profesorii lor, iar părinţii se leagănă în bărci fisurate, conduse de vântul tranziţiei.
Opinia mea e simplă şi clară! Elevii nu sunt vinovaţi, ei sunt produsul unei societăţi gestionată prost, a unei societăţi bolnave. Boală cronică!
Profesori de ocazie, şcoliţi la şcoli de ocazie, se grăbesc să ia locul acelora care făcuseră un cult din profesia lor, părinţi debusolaţi, uneori tot de ocazie, stăpâniţi cel mai des de câştiguri imediate, dar care uită de faptul că actualul meu elev va rămâne copilul lor toată viaţa.
Aşadar, responsabilitatea pentru reuşita elevului de azi, şi nu numai, este în mâna familiei şi-a şcolii, este în mâna întregii societăţi, dar, mai ales, în hotărârile păpuşarilor iscusiţi care mânuiesc cu dibăcie sforile învăţământului. Pentru mulţi dintre păpuşari şcoala poate fi trecută la rubrica „şi altele”. Ca să numeri banii, nu-ţi trebuie şcoală multă! Cum să-i faci, este important!
Şcoala a devenit, mai degrabă, locul etalării vestimentaţiei şi-a puterii financiare, decât a cunoştinţelor, e locul unde  profesorul bun a fost înlocuit cu profesorul de gaşcă, iar ultimul cuvânt aparţine aceluia care se bazează pe putere şi susţinere.
Cine mai crede în vânzătorii de iluzii, mai poate spera că undeva, cândva, într-o lume mai bună şi prosperă, va zări măcar lumina unui opaiţ.

 

Angela Burtea (Brăila)

 

REPERE...

 ANOMALIILE VOINŢEI

Aş vrea dar...? Mi-am construit un plan mintal de acţiune dar dacă...? toate aceste gânduri duse la extrem, toate aceste trăiri înfrânate pot devia în anomalii ale voinţei.  
Rod al luptei cu provocările vieţii, persoana umană poate fi înţeleasă şi prin prisma analizei motivaţionale.
Personalitatea reprezintă atât o acumulare şi sedimentare a experienţei ontogenetice cât şi o organizare în timp a potenţialităţilor şi valorilor reale. Acţiunea izvorâtă din propria voinţă a individului, actul de voinţă efectuat fără constrângeri şi în mod constant, este o stare definitivă. Ezitarea individului de a lua hotărâri, de a efectua sau nu anumite acte, într-un cuvânt nehotărârea, este începutul  de stare morbidă  şi poate fi înţeleasă  prin intermediul patologiei.
În patologia voinţei sunt incluse cazurile în care se constată abateri de la cooperarea normală  a mecanismului mişcărilor cu înlănţuirea motivării voinţei, dar şi cazurile în care voinţa este condusă  de o altă  motivare decât aceea observată  în ordinea morală  a valorilor. Partea cea mai importantă  a patologiei voinţei cuprinde anomaliile voinţei. Acestea au fost grupate de Ribot în două  cateogorii: anomalii datorate unui deficit al puterii propulsive şi anomalii cauzate de exces de putere propulsivă.
Anomaliile ce intră în componenţa primei grupe sunt: abuliile, agorafobiile, mania îndoielii, depresiile morale şi incapacitatea de efort, ideile persecutorii şi impulsiile automate.
Abulia se defineşte ca fiind o diminuare a voinţei, care determină starea de indecizie şi neputinţa de a acţiona. Această tulburare este frecvent întâlnită la obsesionali şi psihastenici. Cel care suferă  de o astfel de tulburare este capabil să-şi dorească să realizeze anumite acţiuni, putând  chiar să-şi construiască un plan mintal de acţiune întocmai individului normal. Însă toate ipotezele făurite pe plan mintal se dărâmă în faţa realităţii, voinţa individului de a acţiona dispărând. Deşi bolnavul înţelege mişcarea pe care trebuie să o facă, el nu poate dispune de mecanismul mişcării. Actul este împiedicat fie prin slăbirea tensiunii nervoase generale, fie prin insuficienţa funcţionării unui anumit centru nervos motor sau  prin insuficienţa transmisiei impulsului nervos. În ciuda faptului că dispune  de o inteligenţă remarcabilă, maladia voinţei împiedică individul aflat în această situaţie să acţioneze.
Prin lărgirea sensului iniţial de “loc de întâlnire” sau “piaţă de desfacere”, agorafobia desemnează  o întreagă serie de termeni: frica de mulţime, de locuri publice, frica de a călători singur în mijloace de transport public, frica de a rămâne izolat în unele locuri. Agoraphobia  este însoţită  de angoase şi de senzaţii de vârtej a căror intensitate poate fi atât de mare încât subiectul să evite să se ducă  în locuri publice, adesea rămând claustrat acasă şi neputându-se îndepărta de domiciliu decât într-un perimetru de securitate, perimetru unde fiecare ungher îi este cunoscut. În cele mai grave cazuri individului îi este imposibil să  rămână  singur acasă. Slăbirea voinţei se datorează  unor sentimente de teamă, fără  fundament raţional, variind de la simpla anxietate la angoasă.
Anxietatea la rândul său nu se manifestă întotdeauna direct. Ea apare şi sub forma unor simptome psihologice marcate care îşi găsesc expresia în irascibilitate, instabilitate, refuzul tratamentului, insomnie, acuze somatice, etc. Anxietatea, ,,centrul dinamic al nevrozelor” este o stare psiho-fiziologică ce presupune teamă. Anxietatea poate avea caracter patologic, prin durata sau prin incapacitatea de a favoriza adaptările la diverse situaţii de viaţă. Individul anxios are sentimentul unui mare pericol în faţa căruia se simte total neputincios. Dificultăţile ce însoţesc anxietatea socială  par să  facă  parte integrantă  din condiţia umană. Toţi interacţionăm cu ceilalţi şi, într-o anumită  măsură, depindem de ei, dar trebuie să ne afirmăm pe noi înşine, cu individualitatea noastră  înfruntându-i pe ceilalţi. Fiecare se zbate între aceste două constrângeri, care de altfel constituie temelia existenţei. 
Cea mai spectaculară şi invalidantă  dintre toate formele de anxietate socială este fobia socială. Fobia este o teamă puternică, intensă, iraţională, de necontrolat, suscitată de unele situaţii. Persoana care manifestă o fobie faţă  de un anume obiect îşi organizează viaţa astfel încât să  evite obiectul fricii sale. Cel care este catalogat ca fobic social are o teamă persistentă de una sau mai multe situaţii în care este expus unei posibile observări atente din partea celuilalt şi se teme că va acţiona umilitor, prin urmare individul aflat in acest caz va evita pe cât posibil astfel de situaţii. Această  tendinţă de evitare devine şi mai problematic în momentul în care interferează cu viaţa socio - profesională.
Cea de a doua grupă  a anomaliilor datorate excesului puterii propulsive cuprinde cazuri oarecum contrarii celor aparţinând celeilalte grupe. În cea de a doua grupă faptele scot în evidenţă  înfrângerea voinţei şi a mijloacelor artificiale ce o susţin. Deşi bolnavul conştientizează situaţia sa reală simte că nu mai este propriul său stăpân. El se simte dominat de o forţă  interioară care îl determină  să  comită  o serie de acte pe care le dezaprobă  şi care îi displac.
Ideile fixe, obsesive, reprezintă  una dintre cele mai simple forme incluse în această  clasă. Ideile persecutorii şi impulsiile automate dau mecanismului voluntar insuficienţe de alt gen. În locul imposibilităţii mişcării voite, apare imposibilitatea înfrânării unei mişcări care nu este dorită. Individul nu se poate stăpâni să nu numere literele dintr-un cuvânt, numărul cuvintelor din fiecare propoziţie, dacă  nu citeşte numărul de înmatriculare al maşinilor ce trec pe stradă etc. Bolnavul ştie că  ceea ce vrea să  facă  nu este ceva bun, însă simte o pasiune nebunească  de a-şi îndeplini dorinţa. Pacientul este conştient de ce urmări poate avea comportamentul său, el însuşi mărturisind tot ceea ce ar putea fi capabil să  facă.
În această  categorie sunt incluse şi impulsiile de a fura, de a incendia, de a produce rău celor din jur. Toate aceste manifestări neobişnuite se datorează unei neconcordanţe pe plan psihologic deoarece individul percepe o serie de impulsuri conştiente, inacapabile de luptă .
Astfel de impulsuri bizare şi nebuneşti pot fi resimţite şi de cei sănătoşi însă la aceştia nu se înregistrează  o transupunere în act, impulsurile rămânând la stadiul de simple impulsuri şi atât, ele sunt înfrânate de caracterul individului.
Niccolo Machiavelli spunea că “acolo unde voinţa este mare, dificultăţile nu au cum să fie mari.” Pentru a scăpa de sub robia instinctelor persoana umană are nevoie de voinţă. Fără lumina raţiunii şi călăuzit de voinţa oarbă omul nu va realiza mai mult decât o risipă de energie.
Carmen–Lidia Nistor (Brăila)
Bibliografie:
Payot, Jules, Educaţia voinţii, Ed. Librăriei, & Co Soc. Anonima, Bucureşti, 1921
Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
Ribot, Théodule, Voinţa şi patologia ei , Ed.IRI, Bucureşti, 1997
Ribot, Théodule, Patologia personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
Şerbănescu, Dumitru, Voinţa şi educarea ei , Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

ALBA IULIA
„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”
(Antoine de Saint – Exupery)
Căci cea mai de preţ avuţie pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viaţă. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie  vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește...
Din orășelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureş, în podişul Transilvaniei - zonă centrală a țării noastre - vegheat de Munţii Apuseni şi de Carpaţii Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru și Șurianu ai munților Sebeșului. Revenisem de fapt în zona județului Alba, orașul Alba Iulia fiind la distanță rutieră de Câmpeni de numai 80 km.
Pământul acestei părți de țară este traversat de numeroase cursuri de apă, binecuvântat cu pământ fertil, relief variat şi păduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu datează din Paleolitic. Înainte de cucerirea romană, în apropierea actualului oraș, exista localitatea dacică Apoulon. După cucerirea Daciei de către Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformată  în provincie a Imperiului Roman. Orașul s-a numit Apulum, fortificația dacică preexistentă fiind extinsă. Ruinele zidului roman și ale porții sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificații” din Cetate. După retragerea armatei şi administraţiei romane la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romană a fost locuită de o puternică populaţie autohtonă, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele următoare. În 1199 orașul apare din nou atestat, de această dată sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) după înfrângerea Ungariei de către turci (1526). Denumirea latină a orașului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă), numele provenind de la culoarea albă a zidurilor cetății medievale, clădite din piatră, din latina „albus” și Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârșitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevărată dinastie de principi „apuseni" - Bathoreștii.
În anul 1595 Mihai Viteazul a obţinut două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Călugăreni şi a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabilă Ţării Româneşti şi asigurându-se astfel, o anumită stabilitate în zonă, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei şi Moldovei, înfăptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populaţie de origine română. Astfel, Mihai Viteazu și-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Ţării Româneşti (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) şi apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei ţări româneşti unite, în condiţiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German şi cel Otoman.
Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemulţumirea  duşmanilor săi externi şi interni. „Duşmanii se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Românească, săraci de dânsul", aşa este descrisă de către cronicarii români uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei ţări româneşti, iar uciderea lui a lungit timpul de aşteptare a următoarei Uniri.
În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga amintește de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dușmanului trimis din Constantinopol,  „fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul?”
Alba Iulia este un oraș cu o mare încărcătură istorică! Îmi amintesc cum învățătoarea clasei a treia, când eram încă niște gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Cloşca şi Crişan și ne-a dus să vizităm locul unde au fost executați Horea și Cloșca. Atunci am aflat, mai târziu am înțeles, momentele decisive ale luptei sociale şi naţionale ale poporului român din secolele XVIII şi XIX care au inclus și judeţul Alba. Capii acelei răscoale din 1784 au fost încarceraţi la Alba-Iulia, cercetaţi, duși sub strictă pază militară, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetății, Cloşca la Poarta a IV-a, iar Crişan în corpul principal de gardă, o clădire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, şi apoi executaţi în mod barbar: Horea şi Cloşca au fost torturaţi cu cruzime, traşi pe roată în 1785, după ce Crişan, știind ce-l aștepta, s-a sinucis în temniţă, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci.Răscoala moţilor a fost considerată drept una dintre cele mai violente mişcări sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca modernă, prin trezirea conştiinţei naţionale. Sunt unii istorici care au comparat‑o cu Revoluţia Franceză de la 1789, cele două mişcări asemănându-se, fiind vorba de aceeaşi epocă istorică, ambele urmărind lichidarea feudalismului și amândouă caracterizându-se printr-o mare violenţă.
Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi a Maramureşului cu România a fost decisă solemn de către Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Atunci s-a desăvârșit Unirea Statului Naţional Modern Român.Prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor. 
Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe și destul de clare. Școala mea era la mare distanță de o casă nouă în care locuiam, probabil închiriată de Administrația CAM la care lucra tata, situată dincolo de Cetate și dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le făceam de la școală spre casă întârziam voit, oprindu-mă și făcând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porți ale cetății - poarta a III-a. Zidurile cetății aveau măreția lor, dar mie, la acea vârstă îmi păreau foarte înalte, reci, umede și mute. Nu-mi vorbeau fiindcă nu știam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetății erau dealuri blânde, șerpuiri și răsuciri de drumuri. Mă mai opream și priveam de aproape pietrele zidului cetății; descopeream porozități, priveam mușchiul verde catifelat, câte o urmă de pasăre sărită dintr-un copac și proiectată pe zidul cetății sau ivită din zborul spre cer al păsărilor...
Despre atât de impresionanta Cetate bastionară Alba Carolina am aflat mult mai târziu. Construită ca un sistem de apărare împotriva turcilor, cât și pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificații de acest gen din sud-estul Europei, ridicată între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din cărămidă și din piatră luată de la ruinele cetății romane, se întind pe kilometri întregi și au grosimi impresionante. Forma fortificației este de tip stelat - Vauban(după numele arhitectului francez) cu bastioane la colțuri, cu porți baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porți monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militară europeană, dintre care patru sunt decorate cu statui și reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicată peste alte două fortificaţii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi cetatea medievală Bălgrad. Se spune că 20.000 de iobagi români au lucrat la construcţia cetăţii, lucrările de zidărie şi pietrărie fiind făcute de muncitori şi meşteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porţile cetăţii şi bastioane, realizate de o echipă de la Viena. Bogăţia şi varietatea decorului plastic oferă un caracter unic cetăţii, în rândul fortificaţiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfășurat evenimente de cea mai mare importanță pentru istoria poporului român. După intrarea pe traseu, în partea dreaptă se pot vedea ruinele Porții de Sud a Castrului Roman și o parte din zidurile fortificației romane construită începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesantă, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocată din Vindobona (actuala Vienă) și pentru a păzi ținutul aurifer și drumul de transport al aurului către Roma. Migrațiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populația autohtonă a trăit împreună cu veteranii legiunilor care au primit pământ stabilindu-se în zonă și au ținut împreună piept populațiilor migratoare.
Zilnic plecam singură spre școala care era la distanța de aproximativ un kilometru. Distanța îmi părea enormă. Pe atunci, fiecare potecă avea mărimea unei străzi, pe care pașii mărunți și mici o străbăteau în continuă căutare și uimire. Iernile erau blânde în această parte a țării, verile călduroase, toamnele lungi. Și totuși, de câte ori mă întorceam de la școală,  întunericul parcă mă ajungea din urmă. Mă cuprindea o teamă că trebuia să trec prin poarta cetății de piatră, cu liniștea și întunericul ei intens. Eram așa de mică și din lumina încă existentă a zilei, dintr-o dată intram în întunericul și răcoarea porții pe care o traversam; alteori din lumina puternică a soarelui - în umbra zidurilor reci. Rareori eram însoțită de o colegă care locuia în drum spre casa noastră, dar, de cele mai multe ori eram singură. După ce părinții mă învățaseră drumul, mama a spus că trebuie să mă descurc singură. Aproape de casă traversam un cimitir al eroilor, părăsit. Descoperisem acolo unele morminte a căror capace din beton erau date puțin la o parte și puteam zări sicriele din lemn putrezite și oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zăboveam lângă acele morminte, uitându-mă atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înăuntrul lor. A fost primul meu contact cu existența morții și mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teamă, străină fiindu-mi la acea vârstă, imaginea suferinței vreunui om care părăsește viața. Păstram secretul descoperirii mele, mă duceam de câte ori puteam să revăd acele schelete, gândind că într-o zi se vor îmbrăca cu carne și haine și vor ieși de acolo. Mai târziu l-am înțeles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Rășinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am ținut companie groparului! Nici nu-ți închipui cât de adânc mi s-au întipărit în minte toate imaginile astea…” mărturisea Cioran. Avea credința că acest fapt a avut un efect în subconștient, moartea devenind o obsesie pentru el în viață. Se poate! „Întreaga mea viaţă a stat sub semnul morţii”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodată la această posibilitate, dar‚ îmi amintesc că pe caietele mele din clasele de școală erau scrise versurile lui Vlahuță din poezia Din prag: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei!” Bunica a citit și mi-a spus, cu glasul ei blând, că nu este bine să se gândească un copil la așa ceva și nici să nu mai pronunțe cuvântul „moarte” vreodată.
În cimitir, primăvara, văzusem pentru prima oară în viața mea oi și miei zburdând printre  morminte, păscând iarba. Găsind în drum excrementele lor, îmi amintesc că am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie și am strâns biluțele mici și negre și i le-am dus bucuroasă mamei, strigându-i: „Mama, am găsit măsline-n cimitir!” Noroc că nu mă tentase să gust din ele! Era în timpul războiului și o auzisem pe mama spunând că nu se mai găsesc măsline…
Deși iernile erau blânde, întruna din serile de iarnă, trecând prin cimitir spre casă și fiind întuneric, deoarece școala avea programul după amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o dată să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă mă prinseseră în vârtejul lor și amețisem. Am scăpat din mână ghiozdanul și cu mânuțele înghețate, nu-l mai puteam prinde din zăpada așternută. Frigul m-a cuprins, am început să strig și am avut norocul că servitoarea ieșise din casă și venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigătul și m-a ajutat să ajung acasă.
Verile, în schimb, erau fermecătoare, căldurile suportabile. Nu am trăit la țară, să fiu binecuvântată de natură în copilărie și atunci încercam să o descopăr, să merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile și alergam spre o poiană, pe un deal de la marginea orașului, plin de mireasma proaspătă a ierburilor; un miros sălbatic și pur îmi năvălea în nări, pe când seara se lăsa liniștită și greierii își începeau cântul. Acolo găseam o floare gingașă care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Căpșorul meu țesuse povestea cu un făt-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scăpa omenirea de Rău... Făt-frumos fusese rănit, sângele se scursese pe câmpul de luptă la apusul soarelui, iar a doua zi dimineața, flori roșii cu un parfum deosebit, au răsărit în acel loc și floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nădăjduiam pe atunci, în lungile mele plimbări făcute pe câmpul de la marginea orașului, să găsesc printre flori, un Făt-frumos, așa, precum în basmele pe care mi le citiseră - mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperită, culegeam flori de câmp și alergam să prind fluturi. Floricelele de culoare roșu carmin, de departe păreau niște picături de sânge; găseam maci roșii cu petale mătăsoase, romanițe albe, albăstrele, gălbioare, pălăriuțe și mă întrebam cine le-a dat o formă atât de frumoasă, cine le-a colorat așa de diferit și mă bucuram de lumina risipită în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii și al florilor de câmp îmi umpleau plămânii mici de copil… Tata îmi improvizase o  plasă de prins fluturi, fiindcă îi spusesem cât erau de frumoși: imaculați, colorați în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Mă împiedicam de ierburile mari urmărind câte un fluture, cădeam și râdeam de câte ori eram păcălită. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarbă, își strângea aripile, apoi le desfăcea și relua zborul. Orice zbor îmi părea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al păsării, îmi sugera starea angelică, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmăream zborul până la dispariție. Unii se așezau cuminți pe câte o floare și mă duceam spre ei tiptil și parcă mă vedeau și zburau… Alergam din nou după ei. Mă mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatră rătăcită printre ierburi, dar nu-mi păsa. Voiam să prind fluturele! Cel galben zburase, urmăream unul albastru, mai albastru și mai frumos ca cerul. Se întâmpla să-l prind în plasa improvizată. Gingășia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totuși o senzație de vinovăție. Mâinile mele erau atât de mari față de trupul său, încât îl lăsam puțin să se zbată, timp în care-i puteam privi plăpândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dădeam drumul. Odată curiozitatea m-a determinat să-i prind aripile între degete. M-am minunat văzând praful fin colorat care-mi rămăsese pe degete, i-am dat drumul și am văzut că nu mai avea putere să zboare; sentimentul de vinovăție, de milă mi-a răvășit sufletul. De unde să fi știut că acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzișori, pleacă atât de ușor de pe acea aripioară care avea transparența aerului? Întrebam cine i-a colorat așa de frumos și auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Și atât! Cine cunoștea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?... Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai țin minte în ce clasă, la științele naturii eram sfătuiți de profesori să prindem fluturi și alte insecte, să le înfigem acul în trup, să facem așa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii după care alergasem și tare mă mai miram că oamenii maturi, cei care ne învață cum să fim buni, corecți etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii…  Dar câte amintiri nu s-au legat de flori și de fluturi și mai târziu! Nu am uitat nici panta lină a acelui deal, îmbrăcat în mătasea verde a ierbii, pe care mă rostogoleam spre vale, la plecare spre casă. 
Întruna din zile când mă întorceam de la școală cu acea colegă care locuia prin apropiere, mă cuprinsese bucuria că aveam cui spune povestea zămislită pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei și am început să-i povestesc, ajungând bine înțeles și la sfârșitul poveștii, imaginându-mi întâlnirea cu Făt-frumos… Fetița a ascultat și la urmă mi-a spus: „No, dragă, tu ești cam bolândă!” Venisem din alt oraș, din altă parte a țării și nu știam ce înseamnă acest cuvânt, dar mi s-a părut, după tonul fetiței, că suna urât și nu am mai scos nici un cuvânt până ne-am despărțit. Chiar regretasem destăinuirea… Când am ajuns acasă, m-am dus drept în bibliotecă unde era un dicționar a lui Șăineanu și m-am uitat să văd ce înseamnă acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjurătură! Cât eram de mică, mi-am dat seama imediat că nu toate gândurile pot fi mărturisite și mai trebuie să știi cui i le mărturisești…Începeam să intuiesc necesitatea refugiului din faţa unor ființe lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotărâsem să mă duc tot singură în poiană și să vin acasă, cu gândurile zăvorâte. Cred că pe atunci începuseră să apară zorii poeziei în sufletul meu de copil.
Voi mai găsi floarea mea preferată, cu lujerul subțire, înalt, în vârful căruia apar florile roșu-carmin și care-și deschid gurițele, buzele roșii pentru a primi un sărut? Frumusețea culorii, perfecțiunea formei, gingășia siluetei, mirosul discret dăruit cu generozitate văzduhului și… o parte din copilărie rămasă pe acele meleaguri!
* * *
În cetate existau și Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Părinții dăruiseră o mică orgă pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici și el îmi dăduse o cărticică de rugăciuni pe care am păstrat-o mult timp, până când a trebuit să renunț la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea să ascult de sfaturile mamei și ale tatălui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și să trăiești mulți ani pe pământ”. Am regretat într-un fel dispariția acelei orgi, fiindcă îmi plăcuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine să încerc să manevrez acel instrument.  Preotul ne-a dus, pe mine și pe părinți, să vizităm Pavilioanele și Catedrala Încoronării, cunoscută acum și sub numele de Catedrala Reîntregirii - simbol al unității noastre naționale, realizată prin actul din 1918, unire după care românii au dus un trai bun, viața era frumoasă și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit și noi ascultam în tăcere. Eram, îmi amintesc, copil ascultător pe atunci, interesată de frumoasele povești, care se înscriseseră în istoria neamului nostru. Poate era și meritul preotului care explica și le spunea părinților, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, să nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”
Catedrala a fost construită în anii 1921-1922, în partea de vest a cetății Alba-Iulia, cu o arhitectură inspirată de biserica domnească din Târgoviște, înscrisă în curentul romantic inițiat în arta românească. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I și Maria, moment care a consfințit importanța istorică a orașului și rolul de capitală istorică.
Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea  bisericii și de cum am intrat în biserică,  pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspirație brâncovenească, totul părea maiestos. De o parte și de alta a intrării erau portretele suveranilor României Mari - regele Ferdinand I Întregitorul și cu soția sa – Maria.
* * *
Era în anul 1943. Serbarea de sfârșit de an. Învățătoarea mă îmbrăcase în costum de înger. Aveam aripi și trebuia să dau din mâini în timp ce mă mișcam în ritm de dans și îmi plăcea acest rol. Îmi spusese că sunt un înger, dar eu mă vedeam fluture, fiindcă rochița făcută din hârtie creponată era de culoare albastră și avea aripi mari ca cele ale fluturelui… Mi-a dat și o poezie s-o învăț și s-o recit. M-au ajutat să-mi debrac costumația de înger, și m-am trezit dintr-o dată în fața scenei, cu cortina trasă în spatele meu, cu o adunare mare de părinți și… am început să recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Răducu lui tătucu, de ce plângi? Șterge-ți năsucul, tu, Răducu lui tătucu…” Era în timpul războiului, tatăl copilului murise pe front și îi vorbea de undeva din ceruri… În liniștea din sală, dintr-o dată am auzit hohote de plâns și nu înțelegeam de ce plâng mamele… Intonasem frumos spusele tatălui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tată copilului său, dar nu realizam că îi vorbise din ceruri… Mai târziu am înțeles contextul în care fusese scrisă acea poezie: al Doilea Război Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de către Germania, atrăgând în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Uniunea Sovietică anexase partea de răsărit a Poloniei în 1939 și declanșase un război separat cu Finlanda, atacată la rândul ei de Germania Nazistă în 1941. Statele Unite ale Americii  intraseră în conflict la sfârșitul acelui an 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. După eliberarea Basarabiei și Bucovinei, la 22 iunie 1941, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din  Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români - morți, răniți și dispăruți în anul 1941 au fost foarte mari, lor adăugându-se pierderile de la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943 (războiul sfârșindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit și militari și civili. Viețile și morțile dansau împreună și „în orice clipă unul dintre parteneri cădea la picioarele celuilalt”. Fuseseră mulți, foarte mulți învinși de moarte. Iată de ce izbucniseră în plâns mamele!  
La sfârșitul acelui an școlar părăseam frumoasa noastră Transilvanie, al cărei nume provine din latină, menţionat pentru prima oară într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împădurit), plecând în cealaltă parte a țării, în Oltenia, în orașul Tg. Jiu.
 Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)
(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

AMPRENTE ÎNCRUSTATE ÎN CĂRĂMIDĂ ROŞIE
Merg grăbit spre locul de muncă. Fără să privesc în dreapta sau stânga, mă strecor printre ceilalţi călători mereu cu atenţia încordată către ceasul pe care îl port pe mâna mea cea stângă. Nu pot să îmi permit luxul de a întârzia la locul de muncă şi de aceea încerc să recuperez minutele preţioase pe care le-am pierdut în aşteptarea unei garnituri de metrou mereu amânate din raţiuni necunoscute.
Dar mintea nu pare să se poată fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fără să vreau, gânduri din trecut şi proiecţii din viitor se revarsă asupra mea, chiar dacă nu le acord atenţie. Chiar în această clipă trec pe lângă mai mulţi muncitori care repară drumul. Un miros dens de motorină îmi atrage atenţia. Înainte de a remarca alte detalii, brusc în faţa ochilor îmi apare imaginea sălii de clasă a şcolii în care am învăţat în perioada în care am locuit la Petroşani. În acea vreme, podelele exalau un miros proaspăt de motorină, mai ales la începutul anului şcolar.
Disting cele două pavilioane, fiecare având două etaje, în care erau dispuse sălile de învăţământ. În afară de acestea, mai exista o sală de sport şi o cantină, unde se servea masa de prânz pentru elevii aflaţi în regim de semi-internat, printre care mă aflam şi eu. Această şcoală se afla în prelungirea unui cartier numit „Colonia” fiindcă în trecut aici locuiau minerii proaspăt aduşi de către autorităţile habsburgice la data când s-a înfiinţat exploatarea minereului de cărbune din regiune.
Cu străzi lungi şi drepte, croite conform planurilor topografice austriece, Colonia păstra vie atmosfera perioadei ei de început. Diferenţa o făceau doar oamenii, care în mare parte nu mai lucrau în minerit. În plus, casele-tip se aflau într-un stadiu de degradare destul de avansată mărturisindu-şi vârsta trecută de o sută de ani de la data construcţiei.
Pe aceste străzi mergeam către şcoală în dimineţi geroase, fiind mereu fascinat de aspectul arhaic şi totuşi prietenos al înşiruirii de case aproape identice de-a stânga şi de-a dreapta drumului. Bineînţeles, asfaltul reprezenta o raritate, dar prin supraînălţarea carosabilului cu steril, mai precis cu piatră, se obţinuse evitarea formării de noroi. Ploile erau destul de dese. Nu de puţine ori, furtuni puternice izbucneau din senin fie pe timp de zi, fie noaptea.
Uneori, când stăteam singur în casă, izbucnirea elementelor naturii mă înfricoşa. Energia electrică deseori se întrerupea, fiind necesare ore de aşteptare până la remedierea deranjamentelor. Cu toate acestea, Colonia mă fascina şi îmi oferea gustul perioadelor de pionierat al aşezărilor nou constituite la frontiera civilizaţiei. Simt şi acum mirosul de lemn impregnat cu petrol al gardurilor ce delimitau între ele grădinile dintre case şi frontul stradal al acestora. Vechimea lor mă atrăgea, chiar dacă timpul îşi pusese pecetea asupra lor şubrezindu-le structura de rezistenţă.
Revenind la imaginea şcolii, revăd culoarele lungi, sălile de clasă, biblioteca şi ferestrele înalte pe care le întâlneam mereu. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc cerul în timp ce stăteam în bancă. Cumva, desprins de contextul locului şi al timpului, bolta sa albastră brăzdată de nori albi şi pufoşi îmi oferea un prilej de contemplaţie asupra vastului univers ce mă înconjura. La fel ca în Braşov, era imposibil să nu distingi o coamă de munte oriunde ţi-ai fi întors privirea. Cerul şi muntele făceau parte din fiinţa mea lăuntrică, alături de pădurile ce se întindeau aparent la nesfârşit oferind perspectivă şi adâncime întregului peisaj.
Revăd profesorii şi colegii şi simt emoţiile momentelor când eram invitat să răspund în faţa clasei. Tabla înmulţirii am învăţat-o în acest loc. Nu a fost uşor. Memorarea mecanică a cifrelor în jocul înşiruirii lor împreună cu operaţiile matematice mă înfricoşa. Experienţa avută în anul anterior la Braşov, când învăţarea alfabetului fusese umbrită prin comportamentul brutal al cadrelor didactice mă urmărea. Dar atmosfera era cu totul alta. Învăţătorii se purtau frumos cu noi şi căutau să ne ajute. După-amiaza, rămâneam la ore de meditaţie în care ni se clarificau subiectele mai dificile ale materiilor de învăţământ.
Astfel, m-am îndrăgostit de aritmetică aşteptând cu nerăbdare orele de curs ale acestei materii abstracte, dar mereu fascinante. Zâmbesc fără să vreau. Îmi dau seama că de fiecare dată când mă întorc la Petroşani simt nevoia să mă plimb din nou prin Colonie, să revăd, măcar de departe, şcoala la care am stat numai un an de zile. De fapt, a fost singurul an în care m-am simţit bine ca elev într-o unitate de învăţământ.
Colegii de clasă erau prietenoşi. Nici vorbă de brutalitate în relaţiile dintre elevi. Nu am asistat la nici un act de agresiune şi la nicio bătaie între copii. În Braşov lucrurile erau complet diferite. Oraş mult mai mare, aflat în plină expansiune economică prin construirea marilor platforme industriale, Braşovul oferea ocazia manifestării brutalităţii. Amestecul forţat de oameni veniţi din toate părţile într-un timp foarte scurt genera o presiune socială enormă asupra celor care locuiau în cartierele muncitoreşti.
Dar în Valea Jiului, perioada colonizării se afla undeva în trecut, fiind desfăşurată pe o perioadă îndelungată. În plus, lucrul în mină modela diferit comportamentul interuman. Când se intra în subteran, orice disensiune trebuia să dispară. Un singur adversar pândea din întuneric în adâncimea muntelui, fapt ce obliga acţiunea coordonată a întregului grup. Acest lucru îşi punea amprenta şi la suprafaţă, oamenii fiind mai puţin înclinaţi spre conflict. Pe cale de consecinţă, copii minerilor se purtau mai frumos şi erau mai amabili decât cei ai muncitorilor din fabricile braşovene.
Cărămida roşie a clădirilor publice din Petroşani reprezenta un alt punct de atracţie pentru mine. Îmi plăcea să ating zidurile construite din acest material. Toate casele erau construite din astfel de cărămizi, dar de regulă o tencuială groasă le ascundea privirii. În Braşov, toate clădirile din zona muncitorească erau construite din beton. Astfel, frigul îşi făcea uşor simţită prezenţa. Însă cărămida oferea protecţie, chiar dacă încălzirea se făcea cu sobe de teracotă având drept combustibil cărbunele.
Acasă, la şcoală şi în orice alt loc, cărbunele reprezenta principalul agent folosit în obţinerea căldurii. Atunci am îndrăgit mirosul său inconfundabil, venit din adâncul pământului de unde fusese extras cu mare dificultate. Şi acum, de îndată ce intru în Valea Jiului, caut să identific prezenţa sa, tot mai restrânsă din cauza înlocuirii cu gazul metan şi cu alţi combustibili mai mult sau mai puţin fosili.
Un claxon puternic al unei maşini aşteptând la semafor mă trezeşte brusc din reverie. Agitaţia din Bucureşti îşi face din nou simţită prezenţa. Câteva înjurături între şoferii participanţi la trafic se disting cu claritate pe fundalul zgomotos al oraşului. Evit câteva băltoace şi sar peste mai multe cabluri uitate de-a lungul drumului. Încă o sută de metri şi voi ajunge la  locul de muncă. Cerul este plumburiu şi se distinge cu greu din cauza clădirilor înalte. Din fericire, am ajuns la timp şi mă felicit pentru acest lucru. Dar undeva, în adâncurile sufletului, imaginile culese în perioada copilăriei şi adolescenţei continuă să mă urmărească cu dorinţa reîntoarcerii.
Octavian Lupu (Bucureşti)

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIȘ
„Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.” - Novalis  
Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută. „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.   
A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi.
În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului și transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, în deosebi pentru discuții literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, școală organizată după model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă literatură, comunistă și revoluționară. Printre profesorii lui de la Școala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima așa zisului oraș al construcției noii societăți cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numită de scriitorul piteștean Marin Ioniță, fost și el elev al acestei școli, trebuia să muncească în spiritul cerut și curând, tânărul a îmbrățișat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându-i laude într-un număr de poezii.   
În timpul celui de al doilea an de școală, el devenise chiar un lider de opinie și o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).
Stela Covaci - soția prietenului lui Labiș, mărturisește: „Tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise”.
Valorile perene ale literaturii române la care s-a raportat Labiş au fost Mihail Sadoveanu și Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându-l pe Sadoveanu, i-a făcut un frumos portret: „E-n fața mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle și plini de-nseninări; o albă înflorire de vișini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, și-ntr-însulanii proaspeți cu toții s-au păstrat…”.
În iunie 1954, deci la absolvirea școlii, a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească din acel an.
Tot în acel an, de ziua lui, aflându-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani și mă exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfiorați de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale… / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăț, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poetul esteo fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”.
Începând din primăvara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar şi in presă au început să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiași an, populaţia Ungariei s-a răsculat împotriva regimului Comunist. Revoluţia, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanţă deosebită pentru întregul mers al istoriei din această parte a lumii, culminând cu evenimentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labiș el dându-și seama de adevărata situație a țării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securitatea la noi era „mâna de fier” a partidului, împreună, partidul cu securitatea, au reușit să țină în frâu evenimentele din țară. Labiș scrisese niște poezii care au apărut în Ungaria, traduse în limba maghiară. Se spune că și pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile și cine le trecuse peste graniță. Ce n-a știut Labiș, sau nu a vrut să țină cont de faptul că libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorulAlbert Camus.
Ecourile evoluţiei din Ungaria au fost auzite și de studenții din țara noastră, de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi, ei solidarizându-se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante şi inscripţii de solidaritate în anumite orașe ale țării, apoi s-a trecut la iniţierea unor adunări şi mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timişoara. Au fost arestați în țară mii de studenți, anchetați, unii și condamnați. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a  lichida pe toţi adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revoluția din Ungaria.
Tot Stela Covaci, una dintre puținii martori care se mai află în viață, a dat multe amănunte în legătură cu moartea poetului și a declarat: Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes naţional ». Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”.
De asemenea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”. 
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș s-a dus la restaurantul Capşa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai  pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară și despre care nu se știe dacă nu a avut de jucat un rol în această „piesă”. Labiş a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l-a proiectat pe grătarul dintre vagoane,a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spinării i-a fost secţionată. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a șoptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a morții sale: „Pasărea cu clonț de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clonț de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clonț de rubin, / Ciugulind prin țărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiș / Care va rămâne o amintire frumoasă...”
Despre acele zile de coșmar, vorbește sora lui Lae (așa îi spuneau prietenii și cei din familie) - Margareta Labiș: „Anunţat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital şi timp de 11 zile şi-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reproşuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vieții lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon și a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasă...”. Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s-o trăieşti”. Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind:  În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte...”
Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.
Unii contemporani sau martori oculari susţin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindcă în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cuSecuritatea. Talentul excepţional al lui Labiş a provocat invidii pe măsură, în rândul colegilor, dar și în cele ale oficialităţilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale și era urmărit pas cu pas, el mărturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labiș se trezise din „fumul” comunismului, își dăduse seama curând de poluarea în care se trăia și de pericolul care ne pândea, fiindcă așa sunt poeții, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am găsit scris: „Nu are importanţă că Labiş era sau nu beat, temă recurentă de discuţie, el ar fi avut aceeaşi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Covaci afirmă cu certitudine că Labiş a fost „lichidat" de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania orchestrată de Securitate, atât printr-o supraveghere continuă a poetului de către agenţii ei, cât şi prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamentul lui rebel şi pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist.
Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănuși”, oamenii ei erau școliți după ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului și loveau în  punctul cel mai slab. Nu cred că le-a fost greu să lovească un adolescent cuprins de efuziuni tinerești, fiindcă la 21 de ani, Nicolae Labiș era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescență scria Marquez că este vârsta marilor valori, când se produc erupții vulcanice, „când ai revelații de o intensitate cu care nu te vei mai întâlni. Apoi ești tânăr, intri în viață și guști din ea, din amărăciunea și dulceața ei, din înfrângere și izbândă. Este vârsta la care încă mai poți să alegi, încă mai poți prinde trenul spre destinația perfectă. Timpul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gândești bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”. Labiș pășise spre tinerețe, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s-a permis… Protipendada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securității că individului îi plac femeile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Și i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Și i se oferea băutura. Și totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlaștină sau lichidarea fizică. Perfidia și cruzimea erau trăsăturile de caracter care se cultivau, încercându-se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român.
Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în coasta regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident. [...] El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară – recentă atunci -, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod”.
George Călinescu scria despre el: „eu nici un mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare…”
În urma lui s-au editat volumele de care știu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este intensă, cuprinsă toată „între prospeţimea candorii infantile în receptarea lumii şi conservarea acestei ingenuităţi până la o crispare tragică”; Lupta cu inerția (1958) în care recunoaște existența compromisului, a duplicității ori a indolenţei, detestând aceste atitudini ale oamenilor.
În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Și către el privirile-și țintesc - / Un codru nesfârșit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc…” sau în poezia Biografie : „Știu eu, mama și-a zis ca mă nasc într-o zodie bună; / Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună. / Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună…” Nu a scrismama a zis”, ci „mama și-a zis”… Genial!
În „Lupta cu inerția”: „Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut. / Tot ce-am putut să privesc / Mi s-a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc - / Nu i-am dat voie să moară”, remarcându-se frenezia trăirii poetice a existenţei ,ceea ce este AUR în poezia lui Labiș.
Sau, cum vorbește George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vânturi și ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare. / Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul, / Nepotolit ca-n fața paharelor de vin / Ce-mi scapără-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.”
Entuziasmul său juvenil a alunecat, consecință a îndoctrinării din acea școală de scriitori, exprimându-se convingător și naiv în versuri: „…Viața ni se cheamă-n încleștarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Și-așa ea ni-i revoltător de scurtă / Ca s-o mai dăm pe lene și plictis.[…] O clasă ne-a născut – cea proletară - / Ea ne-a născut, ori ea ne-a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi-vom jaf, și lepră, și scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, adevărul relevându-i-se.
Și amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, și un dor de Nicolae  Labiș mă cuprinde și din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roșu mai mult. Cine știe? Dacă i-o fi sete și va veni să-l bea?”
Când ne amintim de Labiș, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiș se desparte de copilărie, trecând spre adolescență, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viața de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit și a curs pe pământ.  / A rămas cerul fierbinte și gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”.
Strofele următoare  sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în străfundurile conştiinţei copilului. Gradaţia evenimentelor şi a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe paralelismul stabilit între natură, pe care o înțelege atât de bine, și vibraţiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.// Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele./ Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini.[…] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, / Știam ca va muri și c-o s-o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută - n căprioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș. / Vai cum doream ca pentru - întâia oară / Bătaia puștii tatii să dea greș! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Și viața căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure și pustii. / Împleticit m-am dus și i-am închis / Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne, / Și-am tresărit tăcut și alb când tata / Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne! / Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau. / Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege și de datini... […] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea.... / Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!” 
„A murit, mărturisește tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.”
Spunea cineva despre poezie că este „meditație și inspirație”, destui oameni fiind cei care meditează, dar puțini cei care sunt și inspirați. Și închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege și i se cuvine un Tron.”
Vavila Popovici (Carolina de Nord - SUA)

TURNEUL CONSULULUI GENERAL EUGEN CHIVU ÎN STATUL ARIZONA
În perioada 3-8 noiembrie, a.c., dl Eugen Chivu, consulul general al României la Los Angeles a efectuat un turneu în statul Arizona, unde a vizitat mai multe comunităţi româneşti. Duminică, 3 noiembrie, însoţit de către dna Ileana Orlich, consul onorific al României la Phoenix, Domnia Sa a vizitat mai multe biserici româneşti printre care: Biserica Ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul”, Biserica Evanghelică „Agape”, Biserica Penticostală „Happy Valley”, „First Românian Baptist Church” şi „New Life Baptist Church”. La Biserica Ortodoxă Română, domnul consul general Eugen Chivu a răspuns tuturor românilor care i-au adresat întrebări legate de probleme consulare. Cu acest prilej am depănat câteva amintiri despre noul ambasador al României în Statele Unite, Iulian Buga, un diplomat de excepţie, care a reprezentat cu onoare România în Irlanda, din anul 2009 până în 2013.
Luni, 4 noiembrie, domnul Chivu a avut o întâlnire cu Domnul Fernando C. Jimenez – vicepreşedinte pentru relaţii internaţionale, şi cu domnul Bennett Curry, vicepreşedinte pentru dezvoltarea afacerilor din cadrul Arizona Commerce Authority.
În ziua următoare, 5 noiembrie, domnul Consul General Eugen Chivu s-a întâlnit cu studenţii de la Arizona State University (ASU) participanţi la cursurile de limba română ţi a susţinut o prelegere privind învăţământul românesc, economia, cultura şi relaţiile internaţionale ale României. În cadrul ASU funcţionează unul dintre cele mai importante lectorate de limba română din SUA, sub conducerea profesorului universitar Ileana Orlich, director al programului de studii româneşti de la această instituţie.
Pe data de 6 noiembrie, domnul consul general Eugen Chivu s-a întâlnit cu Secretarul de Stat al Arizonei, domnul Kenn Bennett, iar joi, 7 noiembrie, domnul Eugen Chivu, Consulul General al României la Los Angeles, a avut o întâlnire cu Primarul oraşului Phoenix, domnul Greg Stanton. Au fost discutate principalele domenii de cooperare între cele două autorităţi, în special în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea românească din Phoenix. Un capitol distinct a fost dedicat posibilităţilor de cooperare între administraţia oraşului Phoenix şi cea a unor oraşe din România în cadrul programului oraşelor înfrăţite.
În ultima zi a turneului în statul Marelui Canion, domnul Consul General Eugen Chivu a avut o întâlnire cu reprezentanţii Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti, aflaţi în vizită la Phoenix, şi a participat la spectacolul susţinut de studenţii universităţii cu piesa „Cântăreaţa cheală” de Eugen Ionesco, la Empthy Theatre din cadrul Arizona State University.
Această vizită din statul Arizona face parte din turneul consulului general în cele 11 state din circumscripţia Consulatului General al României din Los Angeles, California.
Domnul Eugen Chivu a preluat funcţia de Consul General, şef al Consulatului General al României la Los Angeles în luna februarie 2013, ca urmare a Hotărârii Guvernului României nr. 661 din 4 iulie 2012. Înainte de a prelua mandatul de Consul General al României la Los Angeles, domnul Eugen Chivu, a profesat avocatura, fiind membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România – Baroul Bucureşti. Avocat de carieră, în perioada iunie 1994-iulie 2012, domnul Eugen Chivu a fost Managing Partner al firmei de avocatură „Chivu & Asociaţii S.C.A.” din Bucureşti, România.
Născut la Sălişte, judeţul Sibiu, la 10 iunie 1959, domnul consul general Eugen Chivu a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti în anul 1984 şi a urmat studii diplomatice la Institutul de studii internaţionale din cadrul University of Leeds din Marea Britanie (1991), de legislaţie privind integrarea europeană, bazele legale ale economiei de piaţă şi protecţia drepturilor omului în Europa, la European University Institute (Academy of European Law) Florenţa, Italia (1993) şi proprietate intelectuală, la Robert Schuman University, Strasbourg, Franţa (1996). Totodată, a urmat cursuri de specialitate în domeniul proprietăţii intelectuale, organizate de către Departamentul de Stat de la Washington, prin intermediul Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti (1997).
Jonny Dumitrescu (Phoenix, Arizona – SUA)
 
 
 

 

ATELIER

DUPĂ SERCICIU
- Toamna vine întotdeauna cu melancolie!
În autobuzul, totdeauna plin, care de aproape două zeci de ani calcă, uneori sictirit, alteori nervos, drumul ce leagă Bistriţa de Parva şi retur, de patru ori pe zi, cu oprire de cel puţin trei minute în fiecare staţie şi de aproape o oră la Năsăud (deşi aici nu ar trebui să staţioneze mai mult de cincisprezece minute), lumea, majoritatea în picioare, privea pierdută în direcţii fixe şi necontrolate. O mulţime amorfă, îngreunată de gânduri şi nevoi cotidiene, şi-a uitat parcă vorba în misterul de neînţeles al nopţii în curs de încheiere. Doar Leonida O., un inginer silvic abia trecut de patruzeci de ani, cu o jachetă peste mâna stângă şi cu geanta lui mare din piele de bovină în cea dreaptă, ticsită cu acte de punere în valoare, recepţii tehnice de teren şi amenajamente, părea ceva mai jovial şi bine dispus. Motivul îl reprezenta faptul că în faţa sa îl avea pe Octavian L., inginerul geolog de la IPEG, cu care se întâlnise în urmă cu mai bine de o lună de zile pe litoral, la Eforie Sud, în incinta hotelului Cosmos, unde avea cazare şi el. După figurile triste ale celorlalţi călători, prin contrast, Leonida O. dădea semnale că e singurul călător cu chef de conversaţie. De aceea a şi spart tăcerea, forţând un dialog, aparent lipsit de noimă. El a fost cel care a făcut remarca legată de toamnă.
- Şi cu frig, a replicat scurt tovarăşul de călătorie din faţa sa, oprindu-se brusc, ca să privească în voie lumina palidă lăsată de un felinar aflat în mâna unui ceapist, care traversa molcom şi somnoros câmpul, aflat în dreapta drumului după direcţia de mers a autobuzului.
Din autogară autovehiculul a plecat în urmă cu mai bine de o jumătate de oră, iar afară încă nu se luminase de ziuă. Octavian, care stătea sprijinit doar în piciorul stâng, a forţat o schimbare de poziţie. Ca să-şi păstreze echilibrul, a căutat cu mâna stângă o porţiune liberă din bara de sus, apoi cu piciorul drept, mişcându-l din stânga spre dreapta printre picioarele încrucişate ale vecinilor, un loc liber pe podea. A durat vreo trei minute până să-i reuşească manevra, dar a fost de prisos pentru că autobuzul („cursa” în limbaj uzual) tocmai ce a oprit în prima staţie, situată în localitatea Dumitra. Astfel că a fost nevoit să revenă cu membrele inferioare la poziţia iniţială, cu speranţa că presiunea din interior va deveni mai slabă după plecarea autobuzului din staţie. Din nefericire pentru el, niciunul dintre călători nu a coborât. Aşa că, în loc să se mai elibereze, alte 10 – 15 persoane (păreau să fie navetişti şi ambulanţi în egală măsură), înghesuite într-un mănunchi conic, se chinuiau să se strecoare în autobuzul strâmb şi cu uşa din faţă deschisă larg.
- Vă rog faceţi loc, să intre şi oamenii de afară!
Vocea şoferului a străbătut cu autoritate toată incinta autovehiculului, dar nimeni nu părea să-o audă.
- Haideţi, măi oameni, că doar nu sunteţi animale, ce Dumnezeu! Nu mă faceţi să vin eu să vă aşez, că jumătate din cursă o eliberez, cât ai zice peşte!
Zicând acestea, i-a apucat cu braţele pe primii trei din faţa lui, împingându-i cu toată puterea înapoi. Cum era de aşteptat, sub presiunea puternică a şoferului cu faţa unsuroasă, în loc ca mulţimea să se deplaseze, s-a reuşit doar o mişcare în plan oblic, propagată strâmb până la geamul din spatele maşinii. În câteva secunde, totul a revenit la poziţia iniţială, asemeni unui resort scăpat de sub presiune. Era de la sine înţeles că nu aveai unde să mai pui un ac, darămite o persoană.
Vocile celor de afară se intensificau în invective, dar nimeni nu le lua în seamă. Cei din interior asistau ca la un teatru de comedie la ce se întâmpla în exterior, dar nu mulţi aveau şansa să şi vadă spectacolul din faţa uşii. Au urmat alte ameninţări din partea şoferului disperat, apoi rugăminţi, urmate, la rândul lor, de înjurături şi împinsături, până când şi ultimii călători au reuşit să se agaţe de uşa autobuzului, rămasă deschisă, şi să se proptească cu un picior de scara acestuia. Ca o ironie a soartei, undeva, deasupra capetelor celor „spânzuraţi” pe treptele „cursei”, se putea citi, cu majuscule, următoarele: „CONSTRUCŢIA AUTOVEHICULULUI NU PERMITE PORNIREA ACESTUIA CU UŞILE DESCHISE”. Pe nimeni însă nu interesa acest amănunt. Era doar un motiv pentru autorităţi de a vina pe cineva sau, mai corect spus, de a se spăla pe mâini în cazul în care se întâmpla să aibe loc câte un accident ori un eveniment nefericit.
Neavând ce altceva să mai facă, şoferul a introdus maneta direct în treapta a treia de viteză şi a lăsat, de data aceasta cu calm, pedala ambreiajului motorului să revină la poziţia iniţială. Agregatul a pornit cu greu, scârţâind din toate încheieturile, balansându-se profund în timp ce trecea peste gropile din asfalt, de parcă ar fi vrut să se răstoarne.
- De mă prinde miliţia mă bagă direct la puşcărie, s-a plâns şoferul cu voce tare, întorcându-şi capul spre dreapta, în unghi de patruzeci şi cinci de grade, fără să se adreseze cuiva anume. Neluând în seamă lipsa de reacţie a celor din jur, şi-a văzut, în continuare, de drumul şi de problemele lui.
În tot acest timp, Leonida O. a căutat să ducă mai departe dialogul început cu amicul său, dialog pe care au trebuit să-l întrerupă din cauza staţionării şi a vacarmului intensificat pe timpul cât maşina a fost oprită. Cel puţin aşa credea el, că ăla era motivul pentru care s-au oprit din conversaţie. De fapt, curiozitatea de a-i vedea pe cei din afară chinuindu-se să-şi facă loc în autobuzul arhiplin şi neliniştea că unii nu vor rezista înghesuielii, i-au făcut pe cei doi să tacă.
Discuţiile care au urmat, după o altă întroducere de rutină, au fost legate, în principal, de vacanţa estivală. Amintirile erau destul de proaspete, fiecare derulându-şi-le în minte plutind, parcă, pe valurile când nervose şi fioroase, când calme şi adormite, ale unei mări îmbătrânite într-un leagăn devenit incomod prin civilizaţie.
- Ai cam pus ochii pe blonda de la masa vecină, Octaviane! Abia acum realizez de ce tu ajungeai întotdeauna primul în restaurant şi plecai de fiecare dată ultimul. Hooţuuule! În timp ce îi spunea acestea, Leonida râdea cu gura până la urechi, ca şi când s-ar fi aflat în restaurantul – cantină al hotelului Cosmos, din staţiunea Eforie Sud, nu într-un autobuz supraaglomerat, în drum spre Parva.
- E, lasă, că n-a fost chiar aşa.
- Lasă, lasă, da de mândra cui îi pasă? Se vedea din avion că-ţi sclipeau ochii după ea. Am văzut tot, deşi, simţit cum sunt, m-am făcut că nu văd nimic. Dar, ia zi, n-ai avut probleme cu nevastă-ta?
-Cu nevastă-mea nu, că am pus-o la punct de la bun început. De când m-am însurat, vreau să zic. Dar era cât pe ce să dau de belea cu soţul ei. Sau... a făcut o pauză scurtă ca să ia o gură mare de aer, după care a continuat: sau de amant, naiba ştie ce i-o fi fost. Abia după ce a rostit ultimul cuvânt şi-a golit plămânii de tot de aerul inspirat dintr-o atmosferă din ce în ce mai viciată şi de nesuportat.
- Zău, mă? Şi cum te-ai descurcat?
- Simplu, i-am reparat ceasul.
- Mai du-te, mă, în pana mea, tu la toţi le repari ceasurile când ajungi la ananghie? Leonida şi-a amintit că acelaşi răspuns îl mai auzise de câteva ori, când erau împreună, la mare.
- Păi dacă la asta mă pricep cel mai bine... S-a apropiat cu gura de urechea lui dreaptă, ca să nu-l audă vreun curios „infiltrat” printre călători, apoi a continuat cu vocea scăzută: ştii şi tu că toţi comuniştii, de snobi ce sunt, s-au obişnuit să poarte ceas la mână. Ele se mai defectează, iar eu le vin în ajutor în momentul cel mai potrivit. Mai greu este să le învăţ pe tovarăşele lor de viaţă să le defecteze. Restul vine de la sine.
- Da’ la cine ai mai reparat ceasuri, tovarăşe, că tot te lauzi ca un ţopârlan?
Abia atunci cei doi şi-au dat seama că vecinul din dreapta lui Leonida O., un tânăr navetist care părea uns cu toate alifiile, stătea proţăpit foarte aproape de ei, cu privirea nestatornică, mutându-şi-o când în ochii unuia, când în ai celuilalt, fără să fie nevoit să-şi întoarcă şi capul odată cu ea. El era cel care pusese întrebarea de mai devreme.
- Vezi-ţi, mucosule, de treaba ta, până nu mă enervez. Vocea lui Octavian l-a lovit pe mai tânărul său interlocutor, care s-a băgat în discuţia lor ca musca-n lapte, drept în lobul urechii stângi, solemnă şi poruncitoare.
- Da ce-i rău că te-am întrebat cui i-ai reparat ceasul? Am auzit şi eu, ce era să fac, să-mi bag vată-n urechi sau să mă fac că nu aud nimic ce vorbiţi? No, spune-mi odată, cum vrei să te cred dacă nu-mi spui?
- Lui Florin Piersic, lui Nicuşor Ceauşescu şi lui tac’ tu, mă nenorocitule, înainte ca mă-ta să te facă pe tine. Acu ai înţeles?
Ultimele cuvinte au fost spuse cu voce răstită, aşa că vecinii mai apropiaţi au început să-şi întoarcă capetele către grupul alcătuit acum din trei persoane. Dar pentru că discuţia s-a oprit brusc, şi pentru că nimeni nu a înţeles mai nimic din ceea ce s-a spus acolo, fiecare călător şi-a văzut în continuare de ale lui.
Autobuzul, îmbâcsit de mirosuri colorate, horcăia trudit pe drumul şerpuind către Năsăud. Datorită greutăţii excesive şi a vechimii remarcabile, nu mergea cu mai mult de 30 – 40 km/oră. Fiind antrenat în discuţia cu Octavian şi în incidentul cu vecinul curios, Leonida nu şi-a dat seama când au trecut prin localităţile Cepari şi Liviu Rebreanu. Din cauză că autobuzul era arhiplin, şoferul şi-a văzut de drum, fără să oprească în staţiile din cele două sate, pe care tocmai le-au traversat, lăsând în urma lui mulţimi de oameni cu mâinile ridicate, care-l înjurau şi-l ameninţau nervoşi.
Atent la toate detaliile care-i marcau viaţa, şi-a dat seama că ceea ce face în acele momente nu face bine, că risca o plângere la Comitetul Judeţean de Partid, la Primul Secretar şi că putea să fie dat afară şi mutat la o altă întreprindere, unde să-i fie mult mai rău. Dar ce era să facă? Mai sunt şi alte curse pe ruta asta, nu era doar a lui singura. Deşi ştia bine că toate sunt la fel de încărcate, se mulţumea să creadă că, fiind printre primii care trece pe rută, el nu era vinovat. În plus, şi alţi tovarăşi de-ai lui făceau fix la fel, iar în caz de vreo sesizare, avea de unde să-i mituiască pe cei mai mari decât el, ca să fie bine pentru toată lumea. Avea de unde, pentru că aşa era practica, învăţată de la cei mai în vârstă, să nu se dea bilete decât în cuantum de 30 – 40% din valoarea reală, restul să rămână la emitent. Nu era un obicei doar de el inventat. Şi-apoi...
Pentru o clipă s-a oprit din visare, ca să depăşească o căruţă trasă de două mârţoage murdare şi chinuite, la ieşirea din satul Prislop, azi Liviu Rebreanu, într-o porţiune cu curbe repetate. După ce s-a văzut scăpat din manevra bruscă pe care a trebuit s-o execute, a revenit la meditaţia de dinainte. Nu realiza cum ar fi putut să plece de la serviciul lui, pe care-l făcea de optsprezece ani împliniţi, practic de când a primit acest autobuz, fără să aibe niciun eveniment măcar? Şi pentru aceasta îl apreciau şefii lui, nu doar pentru atenţiile periodice pe care li le făceau.
La intrarea în Năsăud, după ce a trecut de locul numit Întradame, înainte s-o apuce pe podul care traversează apa Someşului Mare, autobuzul s-a oprit brusc, ca din senin. Cei de pe scară, care au venit aşa tocmai de le Dumitra, s-au dat repede jos, să se mai dezmorţească puţin. La rândul lor, şi alţii, din partea din faţă a autobuzului, au făcut la fel. În momentul acela s-a dezlănţuit un vacarm infernal, că nu se mai puteau înţelege om cu persoană. Leonida O. şi tovarăşul lui se aflau pe la jumătatea „cursei”, locul cel mai detestat, pentru că de acolo se ajungea cel mai greu afară. Ca urmare, nu au reuşit să profite de ocazie ca să coboare şi să ia o gură din aerul proaspăt şi rece de afară. E drept că îmbulzeala a devenit acum mai lejeră, în sensul că cei doi tovarăşi de drum au reuşit să-şi dezmorţească picioarele, dar poluarea fonică din jurul lor s-a transformat într-una de nesuportat.
- Deschide, mă, şi uşa din spate, că murim aici, a strigat cineva din spate, fără a putea fi identificat de cei care stăteau în partea din faţă a autobuzului care, ca la comandă, şi-au îndreptat capetele înspre direcţia unde se afla tipul respectiv.
- Dacă nu e una, e alta, se aude o altă voce, la fel de sictirită ca cea anterioară, care venea din imediata vecinătate a celor doi. De fiecare dată trebuie să se întâmple ceva, a mai spus persoana nemulţumită, aflată în partea mediană a cursei.
Cum era de aşteptat, nici primului, nici celui de-al doilea, în afara unor priviri aruncate intempestiv, nimeni nu le-a acordat nici cea mai mică atenţie. Adică nimeni nu s-a sinchisit, câtuşi de puţin, să le răspundă în vreun fel. Obişnuiţi cu astfel de întâmplări, cel puţin navetiştii, nu erau defel curioşi să ştie ce se petrece când un autobuz opreşte între staţii pentru mai mult timp. În împrejurări similare, lumea nu doreşte decât să ajungă mai repede la destinaţie, ca să scape de povara călătoriei. Restul evenimentelor trec, de obicei, neobservate pe lângă pasageri. Cu alte cuvinte, obişnuinţa devine a doua natură a omului („cine a spus-o”? se chinuie să-şi amintească Leonida, fără să reuşească, aşa că s-a lăsat păgubaş), călătorii navetişti câştigând imunitate la orice defecţiune a maşinii, oricât de serioasă ar fi fost aceasta.
Vecinul cu remarca de mai devreme şi-a ridicat mâna stângă până la nivelul ochilor, îndoită la 90 de grade, cu palma desfăcută larg şi îndreptată către Octavian, foarte aproape de nasul acestuia. Gestul a fost făcut fără grabă şi cu ostentaţie. Vădit deranjat de degetele care aproape că l-au atins, Octavian nu a putut să nu observe faptul că personajul respectiv era un muncitor privilegiat de sistem, cu origine de ţăran prost. Era îmbrăcat într-o salopetă din doc albastru, nouă-nouţă, iar pe umărul drept purta o geantă maro, din vinilin, cu baiere lungi până aproape de genunchi. Curios din fire, mai ales când era vorba de instrumente de măsurare a timpului, şi-a mutat repede privirea de pe faţa vecinului înspre mâna acestuia, în locul în care ieşea în evidenţă un ceas plat, cu ecranul în nuanţe de gri, legat cu o curea din piele autentică, dar roasă intens pe ambele margini. După cum a sesizat Octavian, era un orologiu marca Pobeda, una la modă pentru lumea de rând a acelor vremuri.
Cu toate că hainele omului erau noi, de sub manşetă se strecura un miros de grajd proaspăt rânit, îmbâcsit cu aroma puturoasă impregnată în piele, provenită de la tutunul din ţigările Mărăşeşti, probabil singurele pe care acesta şi le permitea. Pentru că ţăranul travestit în muncitor a rămas secunde în şir cu mâna ridicată, Octavian şi-a dat capul pe spate şi a strâmbat necooperant din nas, vădit deranjat de mirosul care venea din abundenţă dinspre vecinul cu pricina. Acesta îi sesizează gestul şi nu se abţine să nu comenteze scurt, în timp ce şi-a lăsat mâna să coboare pe lângă corp:
- Ce nu-ţi convine, tovarăşe? Ce te uiţi aşa la mine, de parcă ţi-aş fi trecut cu oile prin holdă?
- Era cât pe ce să mă loveşti cu mâna, măi dragă domnule (ultimele cuvinte le-a spus extrem de apăsat), se justifică, minţind, Octavian.
Leonida, care fusese atent la tot ce s-a întâmplat, se uita fix în tavanul autobuzului, încercând să se abţină de la un râs, care stătea gata-gata să se manifeste în hohote. Având ambele mâini ocupate, îi venea greu să-şi acopere gura, ca să nu i se vadă gestul.
- Dacă tot n-ai reuşit să mă atingi, şi nici să mă enervezi, spune-mi măcar pe ce vreme suntem, a continuat serios Octavian.
- Un fârtai la opt, îi răspunde sec omul cu salopeta, convins fiind că cel de lângă el nu avea de unde să ştie că era, de fapt, opt fără un sfert. Şi mica dispută s-a oprit aici, pentru că toţi călătorii din autobuz, dar mai ales cei din partea din faţă, şi-au îndreptat brusc privirile către pasagerii de jos, care acum se înghesuiau să urce, şi înspre şoferul care tocmai intra pe uşa de pe partea cu volanul.
- Gata, s-a rezolvat, se aude vocea triumfătoare a conducătorului auto, aruncată peste capetele tuturor călătorilor, ca să ajungă până la cel mai din spate pasager. Apoi, la fel de umflat în pene, de parcă el ar fi descoperit secretul fuziunii nucleare, s-a uitat la cei de lângă el, care se înghesuiau să ajungă la locurile lor de mai devreme şi a continut fără niciun rost, doar ca să se afle în treabă: toată lumea să urce în „cursă”, că nu avem timp de stat.
Nimeni, însă, nu dădea semne să se grăbească. Parcă mai conta cu ceva, pentru cineva, cinci minute în plus sau în minus!
Când rablamentul pe roţi s-a pus din nou în mişcare, vocile călătorilor s-au domolit brusc, fiecare persoană fiind preocupată să-şi deruleze prin minte grijile zilei de curând începute. Cu toate că aveau o întârziere de mai bine de o jumătate de oră, niciun pasager nu dădea semne să-şi facă probleme pentru această realitate. Se pare că cel mai important lucru era că măgăoaia, prin grija şoferului iscusit, a reuşit s-o ia din loc şi că, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge cu toţii la destinaţiile dorite.
„Cursa” trecuse de curând de intersecţia, fără prioritate, unde se face joncţiunea cu drumul din dreapta, care urcă pe Valea Someşului Mare. Înainte însă de a începe urcuşul lin către Rebrişoara, şoferul autobuzului a fost nevoit să vireze la stânga, şi să o ia pe drumul ce duce înspre autogară. Aflată chiar în vecinătatea gării, zona era, pe tot parcursul zilei, până seara la ora zece, când pleca ultimul autobuz din staţie, aproape arhiplină. De la ora douăzeci şi două şi până la ora cinci dimineaţa, clădirea autogării se închidea, astfel încât niciun rătăcit nu mai puteai vedea în acel loc. Rămânea deschisă doar clădirea gării, pentru acceleratul de noapte, Timişoara – Iaşi, şi pentru cel de dimineaţă, Bucureşti – Rodna Veche, dar şi aici puţinii oameni ai străzii, nerecunoscuţi de autorităţile comuniste, erau periodic deranjaţi de către patrulele mixte de lucrători de la miliţie şi de la securitate. Pentru a-şi putea duce noaptea la bun sfârşit, era nevoie ca oamenii fără adăpost să inventeze de fiecare dată ceva, ba că au scăpat trenul şi că sunt nevoiţi să-l aştepte pe următorul, fără să precizeze care, ba că aşteaptă pe cineva care vine cu acceleratul de Timişoara sau câte şi mai câte alte motive. Ca să nu fie recunoscuţi, îşi schimbau amplasamentul aproape zilnic. Rar se întâmpla ca ei să poposească două – trei zile în acelaşi loc.
La ora la care a intrat în autogară autobuzul care circula pe ruta Bistriţa – Parva şi retur, furnicarul uman, de pe toate cele douăsprezece peroane de sosire – plecare care compuneau locaţia, făcea front comun cu linia dublă a căii ferate din zona gării, până către latura din spate a liceului silvic, ocupată în mare parte de arbori mai mari sau mai mici, în funcţie de specie şi de vârsta pe care aceştia o aveau. Era, mai bine zis, un rest din ceea ce, cândva, fusese un parc dendrologic în toată regula, utilizat de cadrele didactice pentru educarea viitorilor pădurari, brigadieri şi tehnicieni silvici.
În timp ce unii îşi făceau loc, dând din coate, ca să coboare, fie pentru că au ajuns la destinaţie, fie pentru că erau nevoiţi să schimbe ruta, Leonida O. privea contemplativ în direcţia şcolii silvice, abia vizibilă de comunitatea de arbori şi arbuşti din faţa ei. Făcea acest lucru deoarece, cu foarte mulţi ani în urmă, îi frecventase cursurile, ca să devină tehnician silvic. Fiind foarte bun la învăţătură şi purtare (cu o singură excepţie, când el a făcut imprudenţa de a fi sincer în faţa unui coleg) şi având o „origine sănătoasă”, organele de partid de atunci l-au selectat şi l-au trimis la Braşov, să urmeze cursurile Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere. Şi-a adus aminte că a intrat la Şcoala tehnică silvică de la Năsăud imediat după colectivizare, când vremurile erau mult mai dure decât cele prezente. Din toate punctele de vedere.
Pe atunci, mult mai mult decât în prezent, nu aveai voie să spui de fiecare dată ce gândeşti. De pildă, şi când îşi derula amintirile prin minte avea impresia că toate s-au petrecut ieri, nu avea cum să nu-i revină în memorie, în chiar penultimul lui an de şcoală, ziua în care a pomenit numele Maiestăţii Sale Regelui Mihai. Evenimentul, căci despre aşa ceva este vorba, s-a petrecut într-o discuţie amicală cu unul din cei mai buni prieteni ai lui (cel puţin aşa a avut impresia până în acel moment) pe nume Vasile H., din Nepos. Concret, i-a spus acestuia că insurecţia armată de la 23 august 1944 nu s-ar fi putut face în lipsa Regelui. Colegul lui, pentru un bilet de voie în oraş, l-a pârât pedagogului, care individ, obedient şi cu minte puţină, l-a reclamat mai departe dirigintelui, cunoscut de elevi şi profesori deopotrivă sub foarte potrivita-i poreclă, Mistreţul.
Şi astfel, Leonida O., pentru o nevinovată şi sinceră părere, expusă nu oricui, ci unui bun prieten, a ajuns în faţa consiliului profesoral care, după o analiză sumară a faptelor, s-a şi grăbit să dea verdictul „vinovat pentru uneltire contra siguranţei statului, trădare şi colaborare cu imperialismul străin”. Aceasta însemna să atragă după sine o inevitabilă exmatriculare, urmată de o deferire, aproape instantanee, pe mâna justiţiei pentru aplicarea unei corecţii comportamentale şi reeducare în spiritul noii orânduiri sociale. Cu alte cuvinte, ar fi fost vorba despre cel puţin doi ani de muncă silnică la una dintre închisorile de la Gherla, Sighetul Marmaţiei sau Aiud. Sau, cine ştie?, la alta, mult mai îndepărtată.
Noroc cu directorul de atunci care, deşi foarte tânăr (avea puţin peste treizeci de ani), era un mare sufletist. Fiind foarte bun prieten cu securistul care răspundea de unitatea şcolară silvică, a reuşit până la urmă să-l convingă pe acesta că a fost o scăpare de adolescent, promiţându-i, în numele elevului, că n-o să se mai întâmple. Ceea ce n-a ştiut şi n-a aflat niciodată Leonida O., care între timp a completat şi o scrisoare de colaborare cu organele de securitate a statului, a fost că directorul i-a garantat o partidă de sex cu profesoara de istorie, după care acesta era nebun de îndrăgostit, profesoară care pe atunci era o tovărăşică fără obligaţii matrimoniale, şi pe care directorul o angajase în unitate în urmă cu un an, cam peste voinţa organelor de partid. O angajase, pentru că şi el avea călcâiele la fel de aprinse după tânăra tovărăşică, obişnuită din studenţie cu moravurile uşoare. Cel puţin aşa se discuta prin gura târgului sau pe la uşa cortului. Şi asta doar pentru două motive puerile: era scandalos de frumoasă şi îi plăcea să-şi poarte fustele cu două degete deasupra genunchilor.
- O tempora, o mores! Cuvintele i-au ieşit din gură fără voia lui.
- Ai spus ceva? l-a întrebat Octavian, care şi el, fără un motiv anume, privea în direcţia în care Leonida rămăsese pironit.
- Pe vremea când am învăţat eu la această şcoală, parcul cu copaci era până aproape de gară. Iar în locul clădirii din stânga, o vezi dacă te uiţi pe după gorunul ăla mare, clădire care funcţionează astăzi pe post de internat, era un teren de sport. E, câte ture am mai alergat când vreunul dintre profesori sau chiar pedagogul (erau doi, unul dintre ei, că celălalt era de treabă), găseau un motiv să ne pedepsească.
- Da’ ce, tu aici ai făcut liceul, nu la Bistriţa?
- Pe atunci era doar o şcoală tehnică, nu un liceu propriu zis. Da, aici l-am făcut, n-ai ştiut? Pot să spun că am moştenit genetic această meserie, că şi tata a fost pădurar, a continuat Leonida.
- Nu, nu ştiu, de unde să ştiu?
- Da, pădurar a fost. Avea un prieten bun, tot pădurar, care locuia pe Cisteţ. La el am stat în gazdă toţi anii de şcoală de la Năsăud. Cu toate greutăţile de atunci, totuşi, ce vremuri!
- Ai văzut, tinereţea a ştiut să dea culoare chiar şi timpurilor de teroare impuse de Stalin.
În continuare, cei doi au rămas într-un gen de contemplare apropiată. Involuntar, fiecare a început să-şi deruleze prin minte amintiri ale unor vremuri demult apuse, în care, pe bună dreptate, „plopul făcea pere şi răchita micşunele”. Asta i-a făcut să treacă mai uşor peste zecile de minute de aşteptare, de îmbulzeala şi de vacarmul care domnea în interiorul autobuzului şi în afara acestuia.
Şi, în sfârşit, a sosit timpul mult aşteptat, când maşina, trepidând zgomotos, dădea semnalul clar că i s-a pornit motorul. În câteva minute aveau s-o ia din nou din loc, de data aceasta cu toate cele trei uşi închise. La Rebrişoara, nu departe de ramificaţia cu Valea Rebrei, pe care urma s-o apuce Leonida, colegul lui de drum, Octavian, a coborât. S-au despărţit fără strângere de mână, din cauza imposibilităţii de a face acest gest. Odată ajuns în atmosfera de afară, Octavian şi-a lăsat jos, pentru câteva secunde, geanta pe care o ţinea în mâna dreaptă, după care s-a oprit brusc. Apoi s-a întors cu faţa către autobuz şi s-a îndreptat puţin din spate, sprijinindu-şi coloana cu mâna stângă. În cele din urmă a căutat să-i facă un semn de despărţire lui Leonida. Din cauza aglomerării din interior, acesta nu-i observase gestul. După ce s-a mai întins de spate de vreo două – trei ori, inginerul geolog şi-a luat geanta, a făcut stânga împrejur şi şi-a văzut de drum. Deşi avea sediul la Năsăud, ziua respectivă urma să şi-o petreacă la fabrica de caolin, cu care institutul lui de prospecţiuni avea un contract început în urmă cu doi ani şi jumătate. Acum era spre finalizare, iar el, în calitate de şef de secţie, era trimis să analizeze fiecare clauză din contract, evident, din punct de vedere tehnic, ca să se vadă în ce măsură acesta a fost dus la îndeplinire. Problema economică nu avea legătură decât tangenţial cu activitatea lui şi era bucuros de această realitate deoarece nu stăpânea câtuşi de puţin domeniul. Despărţirea de amicul lui l-a făcut să uite de neajunsurile călătoriei şi să se concentreze mai mult asupra problemelor pe care avea de le rezolvat pe parcursul acelei zile.
Între timp, autobuzul în care se afla Leonida O. a cotit-o la stânga, apucând-o pe drumul care avea să-l ducă la destinaţia finală, lăsând în spate splendida vale a Someşului Mare. La Rebra a făcut două staţionări: una în faţa Sfatului popular, nu departe de magazinul sătesc, un fel de cooperativă de consum a tuturor şi a nimănui, şi a doua în faţa mănăstirii de curând ridicată, cu hramul „Sfinţii apostoli Petru şi Pavel”. În acest ultim loc, revendicat cu vehemenţă de părveni ca fiind al lor, şi numai al lor, nu era propriu zis o staţie de autobuz. Şi totuşi, şoferul, cu de la el putere a făcut să fie, iniţial la insistenţele, apoi la ameninţările unora dintre călătorii mai mult sau mai puţin obraznici. De vreo doi ani încoace oprea de fiecare dată când trecea pe acolo, natural şi firesc, fie pentru puţinii pelerini care se aciuau pe la mănăstire în timpul şi la sfârşitul săptămânii, fie pentru localnicii care-şi aveau casele răsfirate pe dealurile de pe versantul opus lăcaşului de cult. Oprea chiar şi atunci când nu avea nimeni de urcat sau de coborât.
După ce o parte din călători au rămas, rând pe rând, în staţiile anterioare, acum Leonida O. stătea mult mai confortabil. Deşi nu se eliberase niciun scaun ca să se aşeze şi să-şi odihnească picioarele amorţite, era bucuros că de câteva minute bune putea să-şi schimbe în voie greutatea-i proprie, când pe un picior, când pe celălalt. După ultima oprire a reuşit chiar să găsească un loc pentru geanta din piele, lângă bancheta din dreapta lui, geantă care, datorită faptului că era burduşită de acte, aproape că i-a rupt mâna de grea ce era. La Năsăud scăpase de muncitorul care l-a şicanat pe tovarăşul lui de drum, dar în locul acestuia a apărut un ţăran de prin preajmă. S-a bucurat să constate că era unul tăcut din fire, cum nu prea găseai în satele izolate din zonele de munte.
În sfârşit, după mai bine de două ore şi jumătate de mers, au ajuns la capătul drumului. Leonida O. a avut răbdare să coboare mai întâi pasagerii aflaţi pe culoar sau care erau aşezaţi pe locurile din faţă. A fost nevoie de mai multe minute de aşteptare până să ajungă jos, în aerul curat de afară. Fără să se oprească din mers, a făcut câţiva paşi în faţa maşinii, ca să scape de abundenţa de monoxid de carbon împrăştiat de motorul aflat încă în funcţiune, bătrân şi obosit de atâtea drumuri infernale, apoi s-a oprit brusc, cu geanta tot în mâna dreaptă şi cu haina scurtă de toamnă în cea stângă.
Sentimentul de libertate care a pus stăpânire pe întreagă fiinţa lui îl îndemna să îmbrăţişeze cu voluptate întreg văzduhul. Se simţea ca dinaintea unei decolări, cu toate că în viaţa lui nu avusese ocazia să zboare. Dar în acel moment nu găsea altă comparaţie mai bună, ca să-şi explice senzaţia. „Descătuşarea vine întotdeauna din adâncul sufletului”. Şi-a dat seama că reflecţia care-i trecuse prin gând, ca şi comparaţia de mai devreme, îi făceau bine, aşa că a lăsat ideile să-şi facă de cap, continuând filozofic: „sufletul este singura parte din om care nu poate fi subjugată decât propriei conştiinţe. Astfel, libertatea sufletului devine dependentă conştiinţei, care este o părticică a infinitului şi care, în traducere, devine libertate absolută. Dacă există această conştiinţă, evident. Dar când conştiinţa lipseşte din om, atunci ce se poate întâmpla? Mai poate fi sufletul, şi prin el omul, liber sau libertatea devine doar o iluzie? Pentru că nu graniţele dintre teritorii înrobesc omul, ci lipsa dorinţei lui de a zbura în spirit”.
- Bună (hâc!) dimineaaaa (padon!) dimineaţa, dov inginer!
Vocea unui beţiv îmbrăcat cu haine de pădurar, care venea către el, de pe partea cealaltă a drumului, împleticindu-se, l-a trezit pe Leonida O. din meditaţie, aducându-l la realitatea locului şi a vremurilor. Şi-a întors privirea către cel care-l interpelase şi a cărui voce părea să-i fie cunoscută. Da, a intuit bine, era pădurarul Viluţ U., poreclit de colegi Viscolaşul, pentru rapiditatea pe care o avea la mers. Era singurul dintre pădurarii de la ocolul silvic care nu s-a obişnuit cu apelativul „tovarăşe”. Ca să-i facă pe plac secretarului de partid de la ei din unitate, care trecuse de la rugăminţi la ameninţări pentru a-l determina să renunţe la a se adresa persoanelor cu politeţuri neconforme de genul „domnul” sau „doamna”, a ales o variantă intermediară: dov. Adică, după cum este lesne de înţeles, nici domn, nici tov.
Musafirul care venea de la Bistriţa, cu geantă din piele şi figură tipică de orăşean, şi-a adus aminte că în urmă cu trei săptămâni, când mai fusese prin zonă, pe acelaşi pădurar, şi la aceeaşi oră matinală, l-a găsit în aceeaşi stare avansată de ebrietate. Şi atunci i-a reproşat pentru fapta lui (de parc-ar fi avut cui!?), fără să-l sesizeze pe şeful de ocol sau, mai grav, pe inspectorul şef. Dacă i-ar fi făcut o reclamaţie, cu siguranţă că pădurarul cu pricina acum ar fi fost dat afară din serviciu. Nu a făcut-o nici atunci şi nu o va face nici acum, mai mult din milă, nu pentru el, care era oricum un inconştient, ci pentru cei pe care-i adusese pe lume. Avea cinci copii de crescut, doi dintre ei fiind deja la Liceul George Coşbuc din Năsăud, cel mare în clasa a unsprezecea, iar cel de-al doilea în clasa a noua, ambii la secţia reală, unde învăţau cei mai buni elevi din zonă.
- Măi Viluţ, măi, ţi-am spus şi data trecută că nu vreau să mă mai întâlnesc cu tine în halul ăsta. Ce dracu te-a apucat, măi? Şi pentru că cel din faţa lui stătea cu capul în pământ, legănându-se ca o pană aflată în vârtejul vântului, fără să scoată o vorbă, a continuat: spune, măi, ce-i cu tine?
- Ştiţi, încearcă cu greutate pădurarul să găsească o scuză (hâc!), ştiţi dov ingi...
- Taci, dracului, Doamne iartă-mă!, să nu te mai aud. Măi prostule, dacă nu te poţi abţine (în acel moment şi-a consultat ceasul), fă-o, mă, după servici, nu la ora asta!
- Dov inginer, dar după servici o fac. De data aceasta pădurarul a încercat o poziţie de drepţi, care nu i-a ieşit, dar cel puţin a reuşit să vorbească coerent.
- Cum, mă, după servici, tu nu vezi pe ce vreme suntem? Ţi-am arătat puţin mai devreme ceasul, măi tăntălăule. De nervos ce era, s-a uitat instinctiv în sus, apoi a continuat cu o voce scăzută, doar de el auzită: Doamne, ăsta nici nu ştie că este ora nouă dimineaţa.
- Nu, dov inginer (hâc!), vă spun eu: du-pă ser-vi-ici. Că dacă nu aveam serviciul ăsta bun, hî?
Gestul l-a încheiat cu o ridicare a degetului arătător de la mâna dreaptă, pe care şi l-a rotit la nouăzeci de grade, în sensul invers al acelor de ceasornic. De data aceasta, Leonida O. nu şi-a putut opri un zâmbet, venit natural, larg şi din toată inima. Da, omul avea dreptate. Cum ar fi putut să se supere pe el? Şi-a văzut mai departe de drumul lui către ocolul silvic, aşezat undeva în susul localităţii.
Şi acesta era un model de libertate. Mai original decât multe alte modele despre care auzise sau doar le bănuia. „După servici, da, după servici”, a repetat cu voce tare, fără să-i pese de trecătorii care, auzindu-l, îşi întorceau capetele în direcţia în care el se afla, privindu-l ca pe un alienat mintal. Apoi a revenit la meditaţia de mai devreme, lăsând în urma lui neştirbită iluzia fericirii câştigată „după servici”.    
Grigore Avram (Sângeorz Băi – Bistriţa-Năsăud)

TWO HATS
-Hurry up darling.
-Coming mum.
-Ouch! Darling slides on the parquet floor and starts crying.
-Oh dear! She cuddles darling for one moment! Oh, look at you! That won’t do. Look at your dress. All muddy. Come here to wash your face and hands. You need to change. We’re going into town.
Hearing the word “town” makes darling stop crying straightaway.
-The blue dress with embroidered ducks will do, won’t it?
The centre is only 20 minutes adult walk and 40 minutes darling walk.
Darling tries hard to keep up with her mum’s pace.
In the High Street one story buildings are lined up on both sides of the High Street, starting at St Nicholas Cathedral, parallel with the market and ending with the Art Deco Policlinic. There is not much to see in the shop windows, mainly metres and metres of old cloth, unsold from before the war.
Darling’s interest lies only with the old jeweller’s shop. She likes to look at a big silver dish that had been there as a display piece since darling’s mother had been a teenager.
When darling had enough, they move on to darling’s favourite, the dressmaker cum  milliner’s shop.
-Look, mum. She points with her finger, touching the window and leaving a line on the glass. Look at the hats.
-Yes, I can see. But we must hurry. Mrs Iliescu and Inelus are waiting for us.
-I want the red hats. I want.
-And where will you wear them?
-In the garden. When I play with the children. I like the hat with cherries and I like the hat with the carrot. Buy them. I want them.
-Have you forgotten smth?
-What? I want them!
-The word is “please”! Hurry up, darling. We can’t stay here all day.
-I want them both.
-Please?
-Buy them, buy them please
-Not today.
-I am not moving. I want…
Mum tries to push her away from the shop, but darling is a big girl…
Mum takes an executive decision.
-Let’s get in and see what’s what….
-Good morning. Can my daughter try those two hats, please? And she points to the two darling took a shine to.
Radiating, darling tries the red straw hat with one big felt carrot on top.
-I like it. Buy it mum.
Then she tries the red felt hat with a bunch of cherries on top and a red felt ribbon to secure the hat round the chin.
-I like it too. Buy it mum.
-I am under the impression that one can buy only one hat at a time, isn’t it still the rule? And she turns towards the shop assistant.
-Yes, indeed, each client can buy only one item at a time.
-Which one shall it be, darling?
-The carrot one. Decides darling on the spot, as she is so fond of her toy rabbit Rila.
Mum pays and darling has already perched the hat on her head.
-Thank you will do nicely, darling.
But darling is hopscotching two metres in front of the shop!
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

EU, TOT PE-UN DRUM CE M-A PIERDUT...
Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut
Mai merg ca-n noaptea cea adâncă,
Şi am plătit chiar un tribut
Oh, crunt lovindu-mă de-o stâncă...
 
Amară licoare-am băut
– De mână mă purtă o ţâncă –
Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut,
Mai merg ca-n noaptea cea adâncă...
 
Un demon ce m-a petrecut
Mă mai colindă încă, încă
Deşi ca-n sită a cernut
Viaţa din care el mănâncă...
 
Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut...
 
MEREU SUB STEAUA AZURIE...
Parcă mă mână o beţie
Să mai trăiesc cheltuitor
Stăpân deplin pe veşnicie
Şi peste tot biruitor
 
Să nu plătesc la zarafie
Dobândă peste niciun dor.
Parcă mă mână o beţie
Să mai trăiesc cheltuitor...
 
Mereu sub steaua azurie,
Să uit de cel uzurpator
Ce-ar picura zădărnicie
În timpul mult prea zoritor
 
Parcă mă mână o beţie...
 
CAI NĂRĂVAŞI, CU TRAP PRELUNG...
Cai nărăvaşi, cu trap prelung
Mă tot purtară înainte,
Sub cer senin cu stea fierbinte
În aventuri de nibelung.
 
Muşcată însă c-un rău dinte,
Învinsă, nu credeam s-ajung...
Cai nărăvaşi, cu trap prelung,
Mă tot purtară înainte...
 
Trebuia să iau aminte
Inima neagră eu s-o străpung
Cât nu suna cornul a lung
Şi nu trădaseră cuvinte
 
Cai nărăvaşi, cu trap prelung...
Claudia Voiculescu (Bucureşti)

TRANDAFIRUL GALBEN
Zilele erau din ce în ce mai calde. Spaţiile verzi şi parcurile oraşului erau pline de flori. Timpul frumos al începutului de iunie îmbia la visare.
Pentru clasa a şaptea, anul şcolar se încheiase. Timpul ce le rămânea absolvenţilor să se pregătească pentru examenul de absolvire era din ce în ce mai scurt.
Profesorii organizaseră un program de recapitulare şi sistematizare la materiile din care trebuiau să susţină examen. Ceilalţi elevi mai aveau cursuri, dar, în recreaţii, toţi elevii erau liberi şi se vedeau în curtea şcolii.
Într-o zi, câţiva băieţi din clasa a opta au rupt flori de pe gardul unei gospodării aflate lângă liceu. Unii, mai îndrăzneţi, au intrat în curtea femeii şi au rupt şi trandafiri.
Ce să facă băieţii cu florile? Să le ofere fetelor dintr-a şaptea. Cele mai multe fete au primit flori mov, clematite.
Ileana a primit un trandafir galben. Era puţin dezamăgită. Ar fi vrut să primească şi ea o floare mov. Cu mai mulţi ani în urmă fusese cu mama ei la cineva în vizită şi o rugase pe gazdă să-i dea o floare, dar femeia i-a spus că planta aceea e rară şi, dacă îi rupi florile, se usucă. Ileana nu a insistat.  Şi-a spus doar în gând că nu e posibil. 
Trandafirul avea culoarea soarelui, centrul era de o nuanţă mai deschisă, iar marginile petalelor aveau o nuanţă de portocaliu cu o tentă de roz. Ileana îl aşezase pe bancă şi, din când în când îşi arunca ochii spre el. Asculta explicaţiile profesorului de istorie şi nota ceea ce credea de cuviinţă. Şi totuşi, nu putea să nu se gândească la faptul că celelalte fete aveau flori mov, iar floarea ei era galbenă.
La un moment dat, îşi aminti: galbenul e culoarea geloziei. Oare cine i-a dat floarea? De ce? Voia să-i spună ceva? Sau aşa s-a întâmplat…
Pe colegul care îi dăduse trandafirul l-a cunoscut cu puţin timp în urmă. De fapt, atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit. Îşi amintea cu lux de amănunte cum a fost.
Mergea spre casă, ca de obicei, cu Anuţa. Aveau cursuri după-amiaza. În acea zi, orarul lor fusese mai încărcat. Se înserase deja.
Un băiat s-a apropiat de fete. A schimbat câteva cuvinte cu Anuţa. În acest timp, Ileana şi-a continuat drumul. Anuţa a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o dacă e de acord să facă cunoştinţă cu nişte băieţi. Ileana i-a spus că nu e o prioritate, dar nu are nimic împotrivă. Unele dintre colegele lor aveau prieteni mai mari şi ar fi vrut să ştie cum e să ai un prieten. Era o curiozitate încă stăpânită. Ileana era recunoscută pentru prudenţa de care dădea dovadă în situaţii în care altele s-ar fi aruncat înainte cu ochii închişi. Zodia Ilenei îşi spunea cuvântul.
La semnul pe care l-a făcut Anuţa, cei trei elevi s-au apropiat. Anuţa i l-a prezentat Ilenei pe cel cu care vorbise: „El este Nelu, o rudă din partea mamei”. Ceilalţi doi s-au prezentat singuri: „Eu sunt Florin.” „Iar eu sunt Viorel, colegul lui de bancă.”
Băieţii s-au oferit să le conducă pe fete până acasă. Era prima dată când cineva se oferea să le însoţească şi Ileana se simţea bine în rolul de domnişoară.
Florin era mai înalt, mai îndrăzneţ, se vedea că prietenii lui îl apreciau. Era şeful clasei. Pentru că trotuarul se îngusta, Ileana şi Florin au mers înainte, iar Anuţa şi ceilalţi doi băieţi i-au urmat. Au vorbit în special despre examenul care se apropia. Fiecare din cei trei băieţi avea ceva distractiv de povestit din experienţa proprie. În fond, la examenul de absolvire trebuia să dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpân pe tine şi să dovedeşti că meriţi acel certificat care îţi dădea dreptul să mergi mai departe la liceu sau să te angajezi ca muncitor într-o fabrică. Cele două fete făceau parte din ultima promoţie care încheia ciclul cu şapte clase.
Florin şi Viorel le-au mai condus pe fete şi în seara următoare. Au discutat despre admiterea în liceu, dar şi despre multe altele.
În prima duminică, Ileana se plimba prin parcul oraşului. Era însoţită de fratele ei. Florin s-a apropiat şi a invitat-o pe Ileana la film. Fata i-a spus că trebuie să fie acasă înainte de a se însera, dar mai poate să rămână un timp în parc. Fratele ei a întâlnit un grup de colegi şi i-a lăsat singuri.
Amândoi erau emoţionaţi. Dialogul se înfiripa greu. Mult a fost până când Ileana a început să râdă. Din acel moment, amândoi au devenit mai vorbăreţi. Fiecare a reuşit să demonstreze că e interesant, că a citit mult şi că are simţul umorului.
După revederea în minte a acestor întâmplări, Ileana şi-a propus să-l întrebe direct pe Viorel ce a vrut să spună cu acel trandafir galben. Aştepta cu nerăbdare să sune de ieşire. Întâmplător, şi băieţii aveau ultima oră. Aşa că, au plecat în acelaşi grup spre casă. Viorel le-a spus: „Culoarea însorită a trandafirilor galbeni degajă căldură şi afecţiune. Ei sunt  simbolul prieteniei.”
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 STEA STRĂLUCITOARE
Străluceşti atât de ameţitor azi încât
semeni cu o stea
care, eclipsată de soare,
cuprinde de ciudă
fiecare noapte.
Stai aici lângă mine,
şi lasă-mă să te admir,
căci nu există altă alinare.
Deja presimt că-n zori
voi suferi din nou
când vei păşi peste-acest prag.
 
ÎNDRĂGOSTIŢII
Pe Romeo şi Julieta
destinul făr’ de noroc i-a despărţit  din nou.
Povestea lor e la fel de cutremurătoare şi-acum
şi se prelungeşte la nesfârşit.
Shakespeare nu se gândise
că iubirea s-ar putea  întoarce
pe străzile Atenei.
Ea, împietrită în balconul singuratic
din Verona, aşteaptă
făt frumosul s-ajungă.
El, în templu cel vechi,
între graţioasele zeiţe ale Atenei,
se bucură de fiecare clipă.
 
ICOANĂ
Portretul tău ca un înger ceresc
Este-o icoană vie
ce în tăcere
freamătă
marea inimii mele.
Valuri ce cresc şi răbufnesc
în răvăşirea minţii.
Ah, cât aş vrea să sărut,
buzele tale cărnoase
şi apoi şi apoi,
aş muri fericit.
 
LA ATENA
Imaginea ta divină
ca un miraj
mă următeşte pretutindeni
pe străzile Atenei.
Încerc s-o văd,
dar pe neaşteptate se ascunde.
Parcă-i un joc de închipuiri
într-o oglindă sclipitoare.
Sus, intre coloanele Acropolelor
Te plimbi, in cuibul zeitelor.
Uneori esti Afrodita,
uneori esti Diana.
Soarta ta este scrisă:
neîncetată colindare
intre antichitate si azi.
 
ZEIŢĂ STRĂINĂ
Cine eşti tu, frumoasă străină?
Artemis, Daphne sau Electra?
Ce zeu te-a creat?
Trei întrebări
la care nu ştiu să răspund.
Nu conteaza numele,
pot si fără el;
nici zeul,
sunt mulţi, cine-si mai aminteste de ei?
Sangele albastru nu înşală,
fiică a lumii fermecate a zeilor.
 
ZÂNA METROPOLEI
Dacă nu te aş fi văzut,
acum aş spune
că eşti doar vis.
Dar tu vrei să încalci regulile,
zână a acestei nopţi
a metropolei.
Pe unde ai plecat, oare?
La vreo întâlnire unde pasiunea
te va primi singură?
Grăbeşte-te!
Mai e o oră pân-să bată
miezul nopţii.
Ai uitat?
In curând, vraja se va risipi.
 
TU, STATUIE A ACROPOLEI
Trupul tău perfect
este o statuie de marmură
acolo între femeile tăcute
de pe Acropole.
Goale în faţa ta,
stau sfioase.
Ah, cât aş fi vrut să-l ating
ca să simt focul care îi dă viaţă.
Ah, cât aş fi vrut să-l dezmierd
ca să simt dragostea sa.
Dar gândul se întrerupse brusc
când sunetul nemilos
al telefonului tău
îmi răsună-n ureche.
 
AŞ VREA
Aş vrea că ziua aceasta
să n-aibă sfârşit.
Ar fi cea mai rea consolare
pentru noi amândoi.
Mâine pleca-voi.
Şi chiar de-ar fi sa mai rămân
o zi n-ar fi de-ajuns.
Nu va fi veşnică despărţirea ce bate-n fiecare ceas.
Soarta e răzbunarea dureroasă
a iubirilor eterne.
Arjan Kallco (Korçë – Albania)
traducerea, Nicoleta Călunea (Craiova)

HALLOWEEN
Alla-Balla Portocala
Astăzi mă întrec cu fala
Amici îmi sunt Bostănelul
Tărtăcuţa, Dovlecelul…
 
Îmbrăcată-n chip de taină
Mi s-a spus Cenuşăreasa
Nu caut a lumii faimă
Nici să fiu la bal aleasa.
Mes habits mystérieux
On m’ a dit la Cendrillon
La princesse des malheureux
Qui bon sort un jour auront.
 
Am ales să vin la voi
Alba-ca-Zăpada-n grabă
În regat e munca-n toi
Piticii zoresc, nu-i şagă.
La Blanche-Neige auprès de vous
Bien pressée, je me sauve
Les Nains ne sont pas venus
Mes petits sages travaillent, en somme.
 
Frumoasa din pădurea adormită
De Prinţul nu mă săruta
Poate şi acum dormeam.
La Belle au bois dormant
En miracle réveillée
Par du Prince subtile baiser.
 
Sunt Rozica ţigănica
Am venit să vă ghicesc
Tuturor să prevestesc.
Moi, bohémienne en Rose
Avec  vous aujourd’ hui
Mes trucs vous feront ravir.
 
Mi se spune Flăcărica
Port veşminte arzătoare
Cu vecina Flecărica
Rebele cutezătoare.
Si l’on veut m’appeler ainsi
La bohémienne Flammelle
Tous les gens s’en moquent, on rit
Vintage, hippie ou rebelle?!
 
Menodora, dă etnie
În carte prezâcătoare
Fericire, ce’o să ghie
Viitoru’… pă parale.
Je vais tout vous prédire
Faits divers, chagrins, plaisir
Amour, travail, affaires subtiles
Ce qui se passe à l’avenir.
 
Eu, sălbatica Narcisă
Cu renume în descânt
Orice leac, clipa prezisă
Îţi zâc, maică, din adânc.
Dire la bonne aventure
C’est mon but, prédire en fait
Des obstacles en tournure
Conjoncture, malheurs, succès.
 
Onestul Judecător
Sunt prin cuget îndrumat
Prin lege apărător
Oricui este strâmtorat.
Devant vous le Juge honnête
De la justice défenseur
Par la loi, études-enquête
Des embarrassés sauveur.
 
Săracă, epuizată
Văduva Leanca – respect!
Onoare – sunt comersantă –
De la tribunal aştept.
Leanca, veuve, commerçante
Pauvre et épuisée
En justice l’honneur cherchant
J’espère encore la trouver.
 
De la circ abia sosit
Pentru copii acrobatic
Dungi, buline, nas teşit
Clovnul e cel mai simpatic.
 
A ajuns şi Făt-Frumos
De paji, străji înconjurat
Coroană, bumbi, alai pompos
E foarte sofisticat!
Hélas! C’est le Prince-Charmant
De ses pages accompagné
Sa couronne, boutons brillants
En distinguent simple-doré.
 
Câte fete deocheate
În culori v-aţi răsfăţat
Mătase, văluri, mascate
Crăiese la Bal-mascat!
Toutes les couleurs en pastel
Aujourd’hui habillées
Voiles, costumes, déguisés
Allez, top au Bal-masqué!
Elisabeta Dumitru (Buzău)

IUBIREA
Iubirea este-o artă când știi s-o dăruiești.
E însăși dăruirea și-atunci când n-o primești,
E leagănul de-acasă și dorul de părinți
Și-unește pe vecie toţi oamenii iubiți.
 
E taina ce îmbracă haina omenirii.
Nu-n aur şi averi, ci-n straiul nemuririi.
E sentimentul nobil lăsat pentru copii,
Neprihăniţi în fapte și dor de jucării.
 
Minciuna, răul, ura, în ea nu se găsesc:
Este grădina-n floare, e rai Dumnezeiesc.
Iubirea lasă-n inimi şi pace şi chemări
La fiecare-n parte, şi-o-mparte-n patru zări.
 
DOR
Am strâns în lacrimi dorul
Ca să te scalzi în ele.
Erai un vis din cerul
Înconjurat de stele.
 
Iar eu eram jos pe pămînt
și Tu, din înălțime
Clădeai un vis, un legământ
Iubirii pentru mine.
 
AMURGUL
În asfințitul clipelor de seară
Privesc spre boltă cerul înstelat.
Amurgu-ncet în mine se coboară
Lăsând în urmă, pentru-a câta oară,
Toate-amintirile de altădat’?
 
Mă uit spre culmi - acolo-mi este datul.
Pe cărărui de munte, șerpuit,
Cu tine-alături eu străbat Înaltul,
S-atingem amândoi nemăsuratul.
Spre capătul ce e nemărginit
 
Pe creste mă ridici cât mai departe
Și nici-o clipă nu mă părăsești,
Iar dragostea ce azi în piept îmi bate,
Nu e legendă, mit, povești de noapte
Ce e lumina-n care mă-nvelești
 
În asfințitul clipelor de seară
Privesc cupola cerului senin
Şi-amurgu-ncet în mine se coboară,
Lăsând în suflet pentru a câta oară
Iubirea toată, dragoste şi-alin.
Ligia-Gabriela Janik (Aldingen - Germania)

CUVINTE-NCUMINŢITE (I)
(Pilule fără efecte secundare)
1. Ridicolul oamenilor fără haz este atât de penibil, încât numai tăcerea poate să-l aprecieze cum se cuvine.
2. Hlizeala este ca o cocotă ce-aține calea râsului inocent.
3. Mult mai lesne decât a râde este să te faci de râs.
4. Și dacă râsul de la urmă este rânjetul celui îngrozit de neantul morții?
5. Rânjetul este râsul fără bucurie ce vine îndată după stingerea luminii zâmbetului.
6. Toți oamenii au inimă. Dar câți dintre ei sunt oameni de inimă?
7. Aritmetica sui-generis a cuplurilor care se iubesc: 1+1=1.
8. Geografia iubirii sincere este atât de întinsă, încât doar unora dintre inimi le este dat să o cunoască.
9. În atâtea mii de ani, oamenii încă n-au învățat că altitudinea socială este o formă de relief necunoscută de către geografia iubirii.
10. Femeia–marfă își stabilește mărimea prețului direct proporțional cu scurtimea minții sale.
11. Inima cocotei? Un organ care ajunge să o onoreze de-abia după ce uterul a dezonorat-o complet.
12. Există trei mari categorii de femei: a)Femei care se iubesc pe ele cu ardoarea cu care-și urăsc cele mai bune prietene; b)Femei care doresc luxul și gătelile în chiar mai mare măsură de cum își condamnă semenele înrobite acestei slăbiciuni de-o vârstă cu istoria; c)Femei cucernice, adică rezultatul irezistibil al încrucișării primelor două categorii.
13. Poleiala femeii cochete este ca pulberea de pe aripile fluturelui: fără poleială ea nu cutează să-și ia zborul, fără pulbere el n-are putere să zboare! Și amândoi au motive să se plângă de cruzimea sorții pentru starea de nefluturatici la care au fost constrânși...
14. Femeile încep să regrete din clipa când nu mai au nimic de pierdut.
15. Cinstea este noțiunea pe care tot mai multe femei din zilele noastre ajung să o înțeleagă de-abia după ce devin inutile pentru treburile necinstite.
16. Cum numărul femeilor îl depășește pe cel al bărbaților, este de presupus că pământul rodește mai multe Marii Magdalene decât discipoli ai lui Iisus.
17. Dărnicia îl îmbogățește pe sărac, lăcomia îl sărăcește pe bogat.
18. În relațiile amoroase, ea numai ce va spune și el îndată se supune.
19. Oricât ar fi de consistent, darul bogatului nu valorează cât darul-jertfă al săracului.
20. Surplusul bogătanu-l drămuiește, din al său pic săracul dăruiește.
21. Femeia soțului i se supune, doar dacă el ca dânsa spune.
22. Într-o familie unită doar ea să turuie-i menită.
23. Trebuie să fii dăruit de la natură pentru a ști să te dăruiești altora.
24. Nu degetul murdar e bun pentru ascuns, ci cel curat și cu pomadă uns.
25. Politica este instrumentul prin care se face dovada clară că tot răul celor mulți este spre binele celor puțini.
George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

RUGĂCIUNE
Doamne
îndură-Te de-nfriguraţii
prizonieri ai celulelor temniţei – şi
de-nsângeraţii martiri ai spitalelor
nopţii de febră
 
toţi i-au uitat
pe aceşti: de la ei nimeni n-aşteaptă veşti
de vinile lor – Tu
Doamne – să nu ştii Te-ai îmdurat
 
Maica Cea Sfântă le
plânge – în ochi şi în
sânge: de-acum – amin şi amină
cine calcă pe fluturii inimii lui – pe Tine
Te-a trezit în grădină
 
...libertate şi
lumină lor dă-le! –
ostoire a rănilor şi nădejde...
ştii bine: când înapoi pe pământ vei veni
preajmă-n delir ei Îţi vor fi
 
...în miez de noapte
slinoasa uşă-a celulei de temniţă
direct spre cer s-a deschis – la fel
fereastra cu îngeri a
casei durerilor – după Tine-a strigat
şi trimis...
 
CATRENUL AMINULUI-EMINESCU
Amin izbeşte struna simandrei de oţel
stârnind taifun de sunet în cerul de agheasmă
iar Sfântul Duh se miră cu holde şi mireasmă
se dumireşte astfel: pe-aici se plimbă El
 
ELEGIE
era toiul verii când am căzut
s-a făcut toamnă – de când bolesc – de
necrezut
 
frunzele se limpezesc în galben
înlăcrimat – cerul a obosit de
atâta chemat
mă bocesc – ca nişte boşorogi slabi de
înger – copacii de la fereastră
 
...a trecut – prin sălcii – pasăre măiastră...
 
îmi măsor timpul cu
radiestezia rugăciunilor: abil prestigitator
ascund flăcăruia de pe comori
 
numai mie mi-e dat să văd
curând –  Marele Incendiu
 
ZADAR DE TOAMNĂ
frunze scrâșnesc pe-asfalt – bătându-și joc de soare
pe pielea-ntinsă-a aerului răni apar
nehotărâre  - moarte și-exaltare
se trec-petrec pe-obrazul milenar
 
sunt vremi de-amurg și ceas de-ntunecare
de isterii pe muchii de cuțit
e de ajuns să-mpingi mai tare-o boare
cosmosu-ntreg în plâns a izbucnit
 
nu mai șoptiți:  se-aude prea departe
pe Grădinar și păsări le trezești!
...dar crinii-n cântec cresc pe maluri sparte
 
îngerii mor și ning și-s preacuminți:
porțile zarea și-a pierdut - o voce
cade nisip – din 'nalt zadaru-atroce
 
CUCERNICIE
cucernică toamnă – vânt de strigonidă
cuțitul sub rasă - ne-mplinită-omidă
vin din zări – măiastre – fâlfâind risipe
croncănind la lună – soarta s-o-nnisipe
 
vânt de strigoială – zodii pe tânjală
pițigăie sticlă sfinții fără barbă
eunucii îngeri la cântar ne-nșală
restul tre' să-l cauți – zvârcolit prin iarbă
 
cucernici călăii își asmut surzirea
de orbit timpanul – smuls în vârf de țipăt:
cine-n noaptea asta își pitește firea
după briciul stelei – sleit într-un sclipăt?
 
cucernică toamnă – vânt de strigonidă
strepezește vremea printre colți de șarpe:
sufletu-mi în zdrențe își caută-o firidă
unde nasc în spasme corzile de harpe
 
sfântă isterie – dulce calomnie
răzgâind pe diavol cât o herghelie
noaptea nu mai trece – zeul e tot rece
în Regat - Șopârla e-n extaz cu Zece
 
CABOTINISM DE BOLTĂ
schelete sordide ies din firide
văzduhul e-n prag de sabat
violate silfide – idei invalide
se zvârcolesc delicat
 
târfă de zguri beată-n cianură
veghind și bocind preacurat
regină obscură – aiurând paceaură
se suie pe norul uscat
 
descântă și cântă – tremură sfântă
în dialog macerat:
cade  – se-mplântă – binecuvântă
 
în mlaștini toți viermii-s la sfat
...cine suportă fără revoltă
cabotinismul de boltă?
 
CAVALERUL NEGRU
cavalerul negru tace la răscruce
șobolani și nimfe înhămai la cruce
bătrâne amurguri transpir subsuoară
că mor și mă satur n-ar fi prima oară
 
m-așteaptă m-așteaptă negru cavalerul
nu mai văd pământul – nu mai văd nici cerul
doar abis de mume adulmecă-mi viața
rid cu rid se șterge de pe zare fața
 
nord cu nord mă-nchipui în alegorie
ce a fost să fie e doar teorie:
s-asmut unul pe-altul dulăii fantastici
 
Hristosul și Iuda se sărut sarcastici:
...cavalerul negru spada și-o jupoaie
prin noapte se-ndeamnă și gem lungi convoaie
 
CALEA LAPTELUI
cred că mai e niște
lapte acru într-o sticlă – sub pat – hai
să-l beau tot
Calea Laptelui strălucește pe cer - și-mi arde
toate șansele de a mă întoarce pe
pământ – vreodată
 
mă voi face de râs - și voi rămâne – ca un crai de
operetă - călare pe umerii Ursei Mari
dresată de asurzitorii - inchizitorialii
îngeri
 
AICI
vuieşte simandra duhul de vecernii
văpăi de credinţă se aştern pe zare
Dumnezeu din schituri iscă sempiternii
lumina de jertfă se scaldă-n altare
 
mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce
sângerează crinii izvor de-nviere
iar pământu-acesta mă-mbracă-n odăjdii
când sărut fierbinte coasta de-njunghiere
 
aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire
aici vin strămoşii pentru miruire
aici e poporul sfinţilor voievozi!
 
în lături Satană – voi leproşi irozi!
aici doar martirii învie când mor:
veneticii însă n-au nici trai nici spor!
 
MUZICITĂ
prin bălării ițescu-se vechi stele
se zbuciumă de frig trei strunele din cer
din buzunare goale înalț spre îngeri vele
și ca să aflu cine-s îmi neguțez mult fler
 
se-aud de peste lume clopote muzicale
iar magii le preschimbă-n minuni zaharicale
se descompun pe limbă celestele porunci
obrajii mi se umflă de-a' vorbelor vii prunci
 
nu pot să-ating un lucru fără să isc o notă
și muzica se-ntinde ca timpul de-nchisoare:
la cina cea de taină se dumică-o gavotă
 
iar răstignirea însăși e valsul la frigare!
...de-atâta muzicită am dat în gălbinare
se-nghesuie serafii cu leacuri de purgare
 
VAGABOND AL LUMII
mâinile mi se scufundă în buzunare
ca-n peştera lui Aladin
 
trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm
pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:
Rege Zdrenţăros al Marilor
Dispariţii şi Pagube
 
VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII
fercheşă domniţă - slobodă la gură
ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură
se bat cavalerii - fără de măsură
pentru boiu-ţi oacheş - şi sparta-ţi centură
dezmăţaţi călugări - împănaţi cu bârfe
poloboace pline cu lipici la târfe
vă vomaţi pomana de la verzii prinţi
muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi
să vă ierte dracul - Domnul e la mine
învaţă să cânte pe strunele line
hai târâş - jigodii - se prăvale focul:
cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?
Doamne-al meu Hristoase - în vin iarăşi sângeri
stau s-adorm - în poală îmi picură plângeri:
lacrimi prearegale - din harfe de îngeri
dar şi roua târfei - simţind sfinte-atingeri
ev de rugăciune - de sfinţi şi de ciumă
gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă
Fecioara minunii arde pe altare
Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare
ev bizar - fantastic - nu mă lua în seamă:
Poet - storc cuvântul până iese zeamă
hoinărind - în dansuri - din cramă în cramă
sărută-mă - târfo - să plâng fără teamă…
 
OTRAVA RAIULUI
şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina
cu vii havuze de amărăciune
din care - însetaţi - sorb îngerii lumina
crezând că-i un nou foc de rugăciune
dar aripile li se zbat agonic
şi-şi uită firea vastă - dumnezeie:
cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea
şi îngerii simt miros de femeie
 
PROPUNERE
nu mai face atâta tragedie
Doamne  -  pentru mărunţişurile
mele soioase: n-am putut fi
măreţ nici în rău  -  nici în bine
 
în definitiv  -  bucură-te  -  ce  -  voiai un al doilea
Satan-Concurenţa?  -  eu nu vreau decât
pasăre vie să-ţi fiu  -  capul să-mi culc sub aripa
ta  -  şi s-adorm dezmierdat  -  aşa că
redu tromboanele astea  -  umflate
apelpisite isteric  -  şi tot tacâmul ăsta  -  obositor de
cabotin  -  al Judecăţii: nu-ţi şade
poza de cioclu cu ifose imperiale
 
fii om  -  Doamne  -  după
chipul şi asemănarea
mea
 
DEMOCRAŢIE…
democraţia lui “să iubeşti că-ţi spun eu”   -  mai bine hrăneşti
balene ucigaşe  -  ori faci bancuri printre
rechini: oricum  -  ar fi mai vesel
decât “yesmen-itul”  -  izmenit cotidian  -  “zâmbeşte liber
până nu-ţi crăp capul!”
 
omule falusocrat  -  socrate nu
ţi-e frate : democraţie  -  isterie de
lesbiene
 
JOACĂ DE ÎNGERI
la cină  -  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit
îngerilor: în zvăpăiată
joacă  -  ei alb zahărul l-au împrăştiat  -  dulce viscolire
a iernat  -  peste pomii pământului
 
stau în mijlocul lumii  -  ca-n
mijlocul unui tort de nuntă  -  în care
urmează lumânările să se-aprindă
mirii să intre-n colindă
 
somnoroşi  -  îngerii s-au dus
la culcare: să strângă  -  de pe mese
Sărbătoarea  -  nu se ştie cine va avea grija
rigoarea
 
fierbinte  -  afundat cu genunchii-n visul zăpezii
mă rog să nu apară
de nicăieri  -  servitorii  -  nici
zorii
 
e-atâta parfum cald  -  în plin frigul
minunii : alaiuri  -  crai şi crăiese de abur  -  zăbovesc
sporovăiesc  -  prin somn  şi haruri  -  la fântâna
sticlindelor daruri
 
ÎN BUZA IADULUI
sfinţii se-ngroapă în păcuri de creier
ucigaşul de nimburi e-un cântec de greier
lihnită de moarte   -  tot latră o stea
orice rază din ochi ea mi-o dă la rindea
 
intestinele-mi tremur ca strune de harfă
şi suflet şi vorbă ajuns-au o marfă
vin huhurezi şi strigoi în prelunci
mă cer de pomană  de la ielele-n dungi
 
dovleac şi harapnic mă-nvaţă iubiri
prin hrube-mpuţite miroase a miri
târăsc nemurirea la butuc   -  printre nori
înfrăţind alb cu negru  - toţi faceţi furori
 
ofticoasele fresce mă scuipă cu sânge
urma de inimă luna mi-o linge
a venit un episcop cu cange de rac
şi-mi  trage din burtă ce vrut-am să fac
 
ÎNCEPUTURI
râmez rinocerii prin limita vremii
dobândesc inorogului flacăra stemii
şi vin să urmeze la coada cometei
zâne sălcii   -  din eonul poşetei
 
iar zeii în ceruri încură-armăsarii
prin geam s-aprind scriptele din cancelarii
e iarnă şi viscol şi toate-ameninţă
că-n pământuri sădită-i o nouă Fiinţă
 
de-aceea vin stele la leagăn de gemeni
nu ştii pe ce-ogor mai întâi să te semeni
pân' la brâu  -  din oglinzi  -  se salt' dumnezeii
la colţuri de filă  -  se-aprind crâncen leii
 
MADRIGAL NEBUN
cu madrigale zemuri ticluite
am descântat timpane biciuite
şi din şederi de zâne la pârleazuri
am născocit cuvintele cu nazuri
 
livide vinuri din cerneluri rare
le-am petrecut alaiuri funerare
până la bazilìca din bordeluri
unde vă-mpărtăşeaţi cu fel de feluri
 
acolo-n raiuri vă-arătaţi burtica
de-am tot crezut-o noi că-i bazilìca:
v-aţi tot jucat albina şi potirul
până ieşitu-v-a pe nară mirul
 
tremurături de coarde afectate
le-am pus în leacurile-amestecate
şi-am dat pe gât vecia  -  o cinzeacă
pe când Sfinţia-Voastră se dezbracă
 
nu vreau să iau vecia drept găoazdă
să trag pe limba Slutei hat şi brazdă:
un crin voi să-mi înfig drept în buric
să scap de hazul vostru şi de frig
 
n-aveţi decât să vă crăpaţi la noadă
să-mi năpustiţi ispite şi iscoadă  -
eu iscălesc tot cum am apucat :
Nebunul Vesel  -  cu nimic spurcat
 
LINŞAŢI AMĂRĂCIUNEA
linşaţi amărăciunea  -  în lanţuri cu năierul
iubirii dezlânate i-a tot crescut deverul
hrăniţi cu arabescuri reptilele tăcerii
incendiu izbucni-va  -  şi iată Cavalerii
 
nu puneţi preţ pe vorbe  -  şi nici pe legănare
în danţul fără preget săltaţi şi stea  -  şi zare
prin iarba de pe limbă vânaţi doar inorogul
vădiţi în piaţa Lunii pe zâmbăreţ ologul
 
dispreţuiţi leşia distanţelor de-oceane
şi prindeţi cârdăşie cu iederi şi liane:
suiţi-vă pe scripeţi  -  voi arlechini de varuri
şi veţi visa beţia cu raze şi cu jaruri
 
aprinde carnavaluri  -  concediază valuri
întreabă-te-n înalturi ce sunt acele maluri
vei ridica mamuţii pe umărul tău drept  -
dar nu-ntreba de nimeni  -  nebunule-nţelept
 
CABARET DE TOAMNĂ
nu-mi mai vorbiţi de rostul serii
când îşi plâng toamnei soarta merii
când crengile imploră vidul
şi cerul îşi vârstează ridul
 
trec prin lumini comedianţii
paiaţe se contorsionează
şi între bezne hibernează
de-a valma  -  silfi şi elefanţii
 
iubita-mi verde şi solzoasă
s-a încâlcit în apa groasă
spre mine s-a târât  -  sfioasă
despică-şi limba  -  somnoroasă
 
trec prin lumini comedianţii
ne-a înecat valul cortinii
îşi scuipă-n gură  vechi amanţii
şi cad prin trapă arlechinii
 
nu-mi mai vorbiţi de rostul serii
când măştile se dedau cerii
şi se închide cabaretul
strivind în uşă tot libretul
 
VISCOL DE GÂND
când viscoleşte prin imperii
şi la fereastra mea stingheră  -
e semn că-n stelele puzderii
te odihneşti  -  de-acum  -  o eră
 
e-atâta de departe stolul
de lebede ce te-au răpit:
suspină  -  ne-ncetat  -  bemolul
a ce-am crezut şi-am risipit
 
din chipul tău croit pe ceruri
eterne-atârnă constelaţii :
trecutul a-mpietrit în geruri
şi viitorul  -  în ovaţii
 
orfan  -  prezentul nu-ndrăzneşte
să-şi plângă plânsul disperării :
când toată lumea te slăveşte
mă sinucid pe crucea-uitării
 
BALUL IADULUI  DESCHIS
se vând hristoşi la kilogram
scutiţi de taxa pentru Iuda  -
iar cine-i vinde -  habar n-am:
probabil  -  toată caracuda
 
Crăciun şi Paşte  -  lux în bani:
caiafe lăfăite-n scuar
gargarisesc sângele sfânt
şi-l scuipă-apoi pe trotuar
 
mafii de petri şi ioani
în travesti  -  azi sunt cochete  -
boala vânzării-a tot pe bani
se lasă-n stradă cu paiete
 
plantate-n paturi de familii
exotice magdale-exultă  -
Pavel vomită pe omilii
pe toţi slujbaşii şi-i insultă
 
smeriţi  -  călăii îşi fac cruce
când îşi înfig în noi cuţitul  -
şi orice înger parc-aduce
la căutătură  -  cu banditul
 
trei aruncări de zar în colţuri  -
asta-i încrederea în om:
bate-ţi în cap acele bolţuri
pe post de spini  şi metronom
 
bijuteriile de sex
purtate-s semne ale bolii  -
nimeni nu caută azi în Dex:
citită-i Biblia de molii
 
copìi  -  felii azi se consumă  -
micul dejun e abundent…
în abatoare -  jună turmă
să nimiceşti  -  e mai prudent
 
muzici se-aştern pe eşafod
clătite-n pietre şi catran:
nunta cu tine-i un prohod
clopote bat într-un cazan
 
poftiţi cu toţii la petreceri
citiţi pe boltă ce e scris:
“Eu  -  Dumnezeul ăstor seceri
declar azi Iadul   -  bar deschis!”
 
PROFILACTICUL IUDA
dragul de Iuda se răsfaţă
intră mereu numai prin faţă:
e balerin prin minţi metise
făcând şpagatul printre vise
 
pe Crist cel încăpăţânat
în balamuc l-a internat
şi pe apostolii de ieri
i-a angajat infirmieri
 
dragul de Iuda e mâhnit
că ieri un om l-a ocolit
dar îl va da la-ntors chiar mâine:
din gheară îi va mânca pâine
 
nu vă feriţi de-al său sărut
luaţi-l ca frate de-mprumut
şi vă va demonstra  - tuşind
cum poţi ucide chiar iubind
 
DECLARAŢIE
aşa-i fu scris unui proscris
să fie cioară-n paradis
şi mai scria în almanah
să cânt cu “oh”  -  să cânt cu “ah”
 
aşa o modă a ieşit
cine-are suflet  -  e falit
şi dacă te mai şi gândeşti
vei fi vedetă între peşti
 
cine-i profet şi avocat
c-un os de carte s-a-necat
mai bine hrăniţi cucuvele
şi vindeţi ieftin vorbe rele
 
închideţi uşa la cavou
faceţi din frig foi şi stilou:
mai bine mort şi declarat
decât un criminal în pat
 
lansaţi-vă-n vitrine goi
scrieţi memorii de strigoi
lăsaţi să vă hrănească gloata
la zoo  -  cu otrăvi de-a gata
  
CÂND VINE MOARTEA SĂ MĂ IA
când vine moartea să mă ia
ruşine mi-e că n-am ce-i da:
trupul a divorţat de mine
sufletul mi-e răpit la zâne
 
când vine moartea să mă ia
o simt de parcă-i sora mea:
o-apucă plânsul şi suspină:
“vai  -  oame singur  -  fără vină”
 
când vine moartea să mă ia
vine  -  dar inima i-e grea…
ce-o să le zică-acolo  -  sus:
din mine  -  câte-ar fire  -  nu-s…
 
grea slujbă să fii moartea mea:
amuşinezi o urmă rea…
stârv de poet: e-o ironie…
metaforă  -  cel mult  -  să fie
de pus pe flori şi năsălie…
 
BALADA SUFLETELOR MODERNE
suflete schiloade  -  suflete neroade
gras  -  şobolănimea pe toate le roade
mai vedem doar resturi  -  halte pentru viermi
schelete de suflet  -  rut de pachidermi
 
ieşi din combinaţii  -  dumnezeu  al modei
cărui sicofanţii îi închină ode
nu vreau bani mărunţii  -  vreau un sicomor
sub care-n suspine  -  să învăţ să mor
 
arlechini de-o noapte  -  măşti de carnaval
dive măsluite   -  staruri de canal
din sânge eroic toţi v-aţi îmbuibat
prin dosuri vă iese şarpe excretat
 
suflete schiloade  -  suflete neroade
scăpaţi de arhangheli  -  scăpaţi de iscoade
şi-n inima iernii  -  îngheţaţi curat
din abur de aur  -  duraţi un palat
 
nu-s în lume sfinţii  -  doar om necăjit
cu capul în palme  -  caută negăsit
crede încă-n zâne şi în licurici
sfios  -  pe el urcă roiuri de furnici
 
omul cu amarul  -  el e vârf de munte
orişicând e gata orişice să-nfrunte
pe el creşte floare şi se lasă flutur
pe el pomii lunii lumina îşi scutur
 
n-aşteptaţi clienţii  -  vajnici necrofili
luaţi-vă amanţii dintre cei umili
din puţin şi teafăr  -  fără de tocmeli
luaţi agoniseală   -  scăpaţi de-ndoieli
 
o  -  umanitate fără de uman
nu vrem împărţeală după legi de clan:
lepădat de mamă  -  nu sunt sclav  -  şi sânger
adorm astfel singur  -  întregit de-un înger
 
MOARTEA AEDULUI
curge râu spre moarte  -  luntre fascinantă
între plauri gemeni  -  viaţa mi-o desparte
curge râu spre moarte  -  spre tot mai departe
desluşesc  -  în ape  -  chemări de amantă
 
cântec trist   -  luntraşul îngână în umbră
sumbră fericire   -  leat cu-al zării mire:
vâsla se opreşte  -  beată de uimire
luna se-ofileşte  -  chipul şi-l adumbră
 
cântec trist de moarte îngână oceanul
sobor de lumină mă spală de vină:
plutesc către luntre  -  vin de se închină
duhuri menestrele  -  lin alinând vanul
 
în matca tăcerii   -  curg  -  şiruri  -  eroii:
ei  -  fulgere mute  -  din ape crescute
vin să cerceteze şi să mă strămute
să-mi facă uitate lumile nevoii
 
Doamne-al adierii  -  preot de suspine
am venit la tine pe spinări de unde
pe plângeri de harfe   -  chemări runigunde:
ştiu de dinainte ce mi se cuvine
 
prin focul de slovă  -  chip de rugăciune
cer să-ţi fiu aedul   -  ars de Empireu:
tot ce a rostire ţi-a ajuns prea greu
în locul Tău  -  Doamne  -  sunt gata a spune:
 
părtaş la mărire  -  gura-mi vărsând pară
va mărturisire  -  crestând din ocară
porunca mâniei  -  pentru tot ce-apune
 
DESCOMPUNERE
trădat de-ai tăi  -  să mori în şanţ
printre ziarele de ieri:
nu-i sclav  cu mai mişelnic lanţ
decât slujbaşul la hingheri
 
umil şi rău  -  îţi depeni truda
te dedulceşti la dor de Iuda
un veşnic cârtitor sedus
cu şarpele-nfăşat pe fus
 
zdrăngănitor de sânge-n vis
crezi doar de-ţi dă lumina-n scris:
lăuat în scârnă d-inorog
crezând a fi  -  devii olog
 
putreziciuni desfătătoare
aşterni sub tine drept odoare -
nu pântec  -  doar un râgâit
din tine s-a mai fost găsit
 
ANTRACT
regine asudate  -  pârţâind din buze
şleampăte  -  strâmbate
albicios
 
coroane de tinichea  -  zac pe
parchetul murdar  -  ori boldesc câte-un corn  -  din
coşul de gunoi
 
în camera aceasta  -  s-au pierdut
la pocher  -  imperii
 
în pahare  -  berea ieftină
s-a trezit: trecută prin labirinturi
digestive  -  se cere liberată  -  în
curcubee obosite  -  la
closetul gării
 
arestarea lui
Dumnezeu  -  penibil birocratic   -  se
amână
 
PARFUMUL DIN PARTEA STÂNGĂ
perciuni marxişti în debara
imperii reci de mucava:
Hristos  -  băiatul de tejghea
se răstignea sau  se-mbăta
 
interior de zalhana
parfum  trăsnit de mahala:
îţi creşte cazacioc pe burtă
lumina este tot mai scurtă
 
desfă-ţi auzul în bucăţi
să-ţi crească peste ochi  -  mustăţi
muci şterşi în opere complete
violuri mici  -  cochet-discrete
 
justiţie de la pachet
gânduri târzii de clarinet
ai vrea să ieşi până-n balcon
şi te trezeşti prins în beton
 
imnuri din cocini se înalţă
îngerii cu bocanci se-ncalţă
iar Iuda  -  sărutându-şi Omul
pios  -  citea “Decameronul”
 
tovarăşul din Nazaret
doarme cu capul pe bufet:
chelneri  -  ia treceţi la culcare
nu tot visaţi la sărbătoare
 
ONTOLOGICĂ
sunt un sărăntoc: n-am
decât câteva stele  -  ograda din spate  -  cu
îngeri   -  şi
deliranţi copaci  -  mai am
Casa Sufletului  -  în care n-a mai intrat
nimeni  -  de mult  -  să şteargă de praf
tablourile
 
ce pot eu oferi  -  celor ce râvnesc
somptuoase baluri  -  cu
vrăjitoare şi   -  focuri de artificii
imperiale tronuri iluzorii  -  şi  -  strălucitor pe parchete
menuetul Prinţului Negru?
 
nimic  -  doar tăceri resemnate
umile: nu ştiu decât să-mprospătez
neabătut  -  licărul din Îngheţatul
Pocal  -  sculptat de boala ascunsă-a
Smaraldului
 
nu sunt zaraf de iubiri: aştept
totdeauna  -  miezul
de zi ori de noapte  -  spre a măsura
cu cât a mai crescut otrava din
Umbră  -  zborul din
Lebădă  -  zeul din
Rouă
 
ROBIN HOOD-UL PAGINII
Am haiducit prin câmpii de primordii
Am jefuit ruşini – mânii şi bârfe
Cuvinte violate şi discordii
Se-oferă-n prag – ca ultimele târfe
 
Cu chip de prinţ – cu inimă de câine
Am ruinat palatele de vorbe
Lovii cu piatra – când cerşit-au pâine
Şi le-am castrat  trufiile enorme
 
I-am spovedit cu paloşul pe gâturi
Pe toţi enoriaşii clevetirii
Hermesul troacei se-nfrăţi-ntru râturi
Cu toţi câţi nu mai pot face pe mirii
 
Aleargă despletitele estetici
Urlând delirul noii evanghelii
Pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici
I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii
 
Acum – când armiile contra firii
Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă-
Puteţi veni – apostoli ai iubirii
Să daţi aureolei iar fiinţă
 
Eu voi pleca – atlet al nimicirii
Mă cheamă alte pagini de blesteme
Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii:
Voi trece peste moarte – peste semne
 
Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă
Şi cai mâncând jăratic vor răpire
Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă –
Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire
 
Va fi o noapte-atoateînvieriii:
S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie-
Voi fi un oarecare duh al primăverii –
De bucurie – mă voi face ploaie
 
ULTIMUL CÂNTEC AL LUI VILLON
Sărac precum Villon – rămân tot gureş
Împart cu dărnicie – zdravăn – coate
În carnavalul crud – şi luat de iureş
Mă iau la harţă cu-mpăraţi şi gloate
 
Pe-al morţii ştreang îl onorez cu tifle
Şi-aduc în pieţi o nouă terezie
Pe care să măsor iubiri – nu chifle
Să-i dibuiesc pe popi de erezie
 
Nu veţi scăpa în veci de veci de mine
Sub zdrenţele enorme – SPADA scapăr
Cu care VORBA v-o retez spre BINE –
Burta v-o-nţep – de RĂU ca să vă apăr
 
Din han în han – hoinar – v-arăt minunea
Ce-a fost cândva la  Cana Galileii:
Poşirca o prefac în sângerare
Sub ţestul broaştei – asmuţesc toţi leii
 
Vă par la toţi nebun şi hahaleră
Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:
Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră
Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea
 
Şi dacă peste ani – un oarecine
Găsi-va-mi hârca şi va vrea s-o-nfrunte
Eu – dezgropatul din atâtea vine
Şterge-i-voi lui gând rău şi fapte crunte
 
Căci versul meu e muzică la îngeri
Şi ce-a fost rană – e acum lumină
Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri
Căci şi Hristos pe stihul meu suspină
 
Când se frământă la liman să tragă
Pe răsfiratu-ADAM  din lumea-ntreagă
 
XLVII-SĂRMANE PIERRE GRINGOIRE - PRIVIGHETOARE
Te înveleşti cu foame – bând din soare…
Vezi stele licărind prin buzunare,
Rege al vânturilor schimbătoare…
 
Prânz – viaţă – neguţat-ai pe-un Poem!
Din rime-ţi faci oştire şi harem -
Te-ai sumeţit spre-ureche de tiran
Cu vuietul durerii unui Neam!
 
Sărmane Pierre Gringoire – tu eşti Profetul
Trufii spărgând şi călărind pe vise…
Faci semne din văzduh – căci eşti Poetul!
 
În noua-ţi lume – legăminte scrise
Cu fulger în cerneluri  - strângi mereu -
Demn – harnic secretar Lui Dumnezeu!
 
XLIX-RISIPITOR DE VERSURI ŞI PARALELE,
Proptindu-mi snaga în femei şi-n Danii -
Prefac fântâni – tot ce au fost haznale,
Sunt rege şi scoicar – după păţanii
 
Magistru sunt – şi tras-am doar ponoase
Trăit-am după fire şi delire -
Tot spânzurat – de liră şi de oase -
Sfruntat am implorat – când mort – când Mire…
 
Villon e Cerşetor tot cât e Zeu,
Dar în genunchi doar Lui Hristos i-am stat !
…Gâtul văzu cât fundul mi-e de greu
 
Şi-atunci din umeri aripi s-au crestat…
Toţi gură-cască zic că-s derbedeu –
Doar eu şi Domnul ştim cât am costat…
 
L-HOINAR PRIN CODRI, ŞANŢURI ŞI PALATE -
Hărţuitor prin crâşme şi cuvinte -
Şişu-am vârât în rime desfrânate,
Ca şi-n preacuvioase popeşti vintre…
 
Am dat pe gât balade din bărdace,
Până iscat-am ghiers de ciocârlie -
Smerit şi ţanţoş – deocheat…ptiu drace! -
…Că Franţa-ntreagă cântă – făr' să ştie…
 
Femeilor le-am dat ce le lipseşte,
Iar lumii – ceea ce abia-o să vie…
Iubeţ – scoicar şi derbedeu – nu peşte!
 
Diatele-mi sunt enciclopedie
Şi cine vrea să-mi ştie viaţa pân' la os -
Cu mine vină-n Ceruri – la Hristos…
 
DON JUAN DE STYX
trubaduresca moarte-mi toarnă în urechi
veninuri noi şi rare - bârfe vechi
şi semne-mi face să păşesc prin ierburi
să fac înrourate băi de herburi
şi sora moarte mâna îmi sărută
precum smeritul Iuda pe Hristos
căci mă va vinde scump şi merituos
la nori - la păsări - neguri şi cucută
cât de râvnit voi fi de seve şi metale
cât eros nevricos îi va costa pe gnomi
cât se vor gelozi şi silfii gentilomi
şi zânele cât se vor dedulci la jale
când mă voi arăta - Don Juan de Styx
în giulgiul violet pe post de frac
şi voi semna cu sângele din pix
dovezi că nu mă fraiereşte-un drac.
 
VENEŢIA
în palate s-au tolănit şerpii
trăgând peste ei masca petalelor
 
pe tăişul punţii aleargă
zeiţe nebune
 
din smoala apelor răzbat
ochii amanţilor înecaţi:
sumedenii perle
 
a ieşit din adâncuri – gânditor
diavolul – privindu-şi – pe deget
inelul de doge
 
PASTELURI MARINE
culeg – fără spor – tacâmurile de argint
care fulgeră pe masa ospeţelor mării
 
nimeni nu poate alerga după fiecare pescăruş
 
doar muntele barbar al amurgului – poate fi
atât de cuprinzător
*
stingeţi mările – să pot zări racla iubitei
inelul torid mi-a lunecat din deget
 
arborii – toţi – au trecut marea:
acum stau cu spatele – să-şi usuce
nimburile
 
valurile
orb şi înţelept
pipăie ţărmul
 
obosite
scuturile scoicilor
de-atâta
eroism care-a bătut în ele
dinspre adânc
 
PASTEL MEDIEVAL
ghemotoace de spini – zac cavalerii pe
stins – câmpul zănaticei lupte
 
eu – Regele Spadelor – nu mai însemn
decât lină lumină de-amurg
 
La Mancha: hotarul de unde începe lumea
cealaltă  - lumea pe dos – mântuita lume
 
ridicol Arhanghelul – are
spada mai lungă decât
Ecuatorul: iadul însuşi – neîncăpător
a vomat această sfântă sabie
 
CARMINA BURANA
pe vitralii suspină culorile sfinţilor
vibrează o gheară
 
solemnă copită – cântecul măsoară
în lungime – altarul
şi încearcă adâncimea potirului
 
diavoli şoptind a fecioară
 
îngeri – verzi de venin – ard pe pereţi:
tifle de icoane
 
Sfântul Spirit: prins în menghina
dintre două cuvinte – de-a-ndoaselea
fornăite
 
se zbate aripa de flaut – se-nmoaie
şi-atârnă între colţii Fiarei năpustite-n altar
 
Cristul olog iese pe burtă
din -  mut – rânjetul liliacului
 
Maica Lui: n-are cine s-o şteargă
pe buze – de încolăcitele vome
să-i şteargă din ochi
desfrânata privire spre păroşenia sfinţilor
 
turme de cranii se rostogolesc
seci şi cuminţi – din clopotniţă
 
MIEZ CARNAVALULUI
colcăie şatrele viermilor - în
ouătoarea lui Crist
 
capra şi broasca – îngâmfat
împărăţesc – pe
şalele aprinse-n rutul Mântuirii
 
mă clătesc cu fierea serii
 
lins – buboiul cald al mierii
de fecioarele de zgură
 
inima e-o bătătură
 
vinovat de vin:
soarele-n declin
 
vinovat de mine:
şarpele din crin
 
vinovat de noapte:
Prinţ făcut din şoapte
 
vinovat de tot:
şapte din voi opt
 
ÎN CRÂŞMA EDENULUI
Dumnezeu spală – de vomă – podelele
în mijlocul raiului – tolănită – noua Sodomă
 
tifla timpului: zar de noroc
căzut obscur – sub mese
 
neşterse de
ditirambic – discursul Demonului – cu ocazia
secesiunii
 
ciung de-un cer – rod cotorul cuvintelor
printre dinţi mi-au rămas
sâmburi – şi
aşchii de nimburi
 
vai vouă – cântărilor
frântelor
serafi osteniţi de logica trântelor
 
MISTERIU MEDIEVAL
Diavolul şi-a turnat – peste trufie – şi
purpura: plesnesc
cercurile butoiului
lumii
 
peste ochii arzători ai vinului din
pocale – se coboară – viclean – pleoapa
lunii
 
cu o scânteiere de jungher
exasperat – spintec
oglinzile
 
până la foşnetul pasului
Sfântului Duh – pe sub bolţi – orbi
împăraţi dedau dansul
pierzaniei
 
“unde e răsăritul ?”- mă-ntreabă
prima lacrimă – sângerând din inima
aprinsă  a – lumânării
 
“aici”- arăt eu – cu vârful
care-mi străpunge  inima – al
săbiei ecuatoriale
  
pe sub leş – guzgani
înnebuniţi – fug de geometria copleşitoare – a
soarelui – coşmarele
ce L-au hăituit toată noaptea – pe
Dumnezeu
 
VILLON  - LA DESPĂRŢIRE
printre poşirci şi târfe  -  scăpai câte un vers:
deci  - fericit să fie cel care l-a cules!
golan  ori prinţ  -  s-asculte cum curge Seina-n rime :
de mine toţi să uite  -  sunt doar o voce-n mers  -
calic pierdut în stele şi-n vuiet de mulţime
 
c-am găurit un pântec? c-am odrăslit prin hanuri?
c-am chiotit în noapte  -  în toiul de chiolhanuri?
nu uite nimeni schimbul ce l-am făcut sub ştreang:
“Hristoase  - -ţi dau viaţa  -  dar nu-mi da nici un rang
afară de ştiutul : Secerător de Lanuri
 
decât să cânt în moarte şi  -  trist  -  să plâng de viaţă
decât să fiu bufonul milogilor din piaţă   -
lui Charon îi dau nastur  -  în loc de gologan…
plătescu-ţi  - Sfinte  - clipa  -  cu preţul pe un an
Hristoase  -  bate palma: Poetul e Paiaţă!”
 
şi-aşa mi-a luat viaţa  -  s-o facă joc la îngeri
nimeni  - de-atunci  -  în lume nu-mi mai înşiră plângeri
cuviincios în zdrenţe  -  dau numai dintr-un stih
nu mai îmbăt pe fufe  -  şi nu mai joc zarif
decât în agonie  -  când scriu pe filă frângeri
 
cam asta  -  lume bună  -  am vrut să amintesc
pentru când crugul lunii de tot am să-l smintesc –
e drum de seară 'naltă -  şi focuri de calif
acopăr rana coastei:  pe drumul  pământesc
o pană mai pluteşte  - pesemne e de grif
 
e sânge-n zorii zilei  -  o luaţi de la-nceput:
eu  nu-nsoţesc pe nimeni  -  văd doar ce n-am văzut
v-am spus ce meritarăţi şi numai ce am vrut
când rima am găsit-o  - dispar  - necunoscut…
vedeţi-vă de viaţă  -  n-ascultaţi de-un pierdut
 
VENEŢIA PREGĂTITĂ
Ligave strofe se deşiră vremea
Apuse nestemate ard în sînge
Pe trepte de-eşafod graţiatul plânge
Perna gondolei linguşeşte lenea
 
Spre fulgerele apei din lagună
Bolborosind blesteme ori slăvire
Şi-aruncă dogele inelul cu safire:
Răspuns e-un hohot sau sughiţ de strună
 
Leprozerie de palate aţipite
Păgână desfrânare de tăcere
Toţi demonii-n adâncuri fac avere
Orele gem – în ceasuri surghiunite
 
O vrajă rea se plimbă pe canale
Pustiu de giuvaiere – molimi de podoabe
Plutesc cei sugrumaţi de zvonuri oarbe
Cad alchimişti în focuri de furnale
 
Sfâşietor – povestea e cu zâne
Dar orice rază-i prefăcută-n bezne
Iar Cavalerul e legat de glezne:
În ieri uitatul – adormit-a mâine
 
Vicii de aur – regi – asfixii geniale
Duhneşte putred capul pe tipsie
Orice-evanghelie sfârşeşte-n bacanale
Se-ngroapă-n întuneric Cel Ce Va Să Vie
 
Sub turnul lui San Marco urinează
Un pripăşit cu mască de călugăr:
El e urgia lumii ce urmează –
Artistul Antihrist – jonglând c-un număr
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SINDROMUL NEMURII (II)
Întreabă-ţi propriul suflet ce este adevărul şi acesta îţi va deschide mai bine ochii cînd vei întîlni sufletul pereche.
*
Cînd într-un om sălăşluiesc bucuriile şi durerile într-o deplină luciditate şi armonie, atunci putem spune că viaţa este trăită cu demnitate, înţelegere şi maturitate, premisele unei înţelepciuni pe care mulţi o nutresc doar prin studiu şi metafore preţioase.
*
Gloria este o floare care ne orbeşte prin frumuseţea ei şi, chiar dacă miroase puternic a moarte, continuăm să o îngrijim.
*
Cît de comode ne sînt vorbele unui înţelept, dar cît de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Oricît de nemulţumit ai fi de oamenii contemporani, încearcă, cel puţin, să nu le devii antipatic.
*
Pe cel care cade de nenumărate ori şi se ridică întotdeauna singur, unii obosesc doar privindu-l.
*
Vai de pădurea în care ciorile rîd de privighetori. 
*
Pe un om bun, norocul îl pune la încercare. Pe un om rău, norocul îl apropie mai mult de veşnica pustietate.
*
Unii cred în nimicnicie. Eu mă inspir din orice expir al nimicniciei.
*
Nu poţi supralicita o iubire-n prezent cu amintiri de doi bani...
*
Nu e niciodată prea devreme pentru a fi prudent şi nici prea tîrziu pentru a fi curajos.
*
Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni.
*
Lasă-l pe copil să se joace afară, să guste din libertate. Mai tîrziu, anii îl vor închide într-o cetate din care va trimite solie, un gînd ambalat într-o poezie, către hotarele timpului, către copilărie...
*
Atunci cînd plîngi noapte de noapte şi îţi îneci iubirea într-o mare de lacrimi, nu ştii că iubirii îi cresc solzi, adăpostind Luna într-o arcuită splendoare?
*
Chiar dacă uneori ţi-e dor de timpul ce te-a înjunghiat pe la spate, ţine-l la distanţa unei iubiri protectoare şi de neînlocuit.
*
Nu fi trist, pune-ţi o dorinţă. Cuvîntul tău e curcubeul care apare pe cerul gurii, după o ploaie de lacrimi.
*
Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.
*
Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, de ce atîta vorbă şi de ce atît de puţină tăcere?
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decît cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Cînd iubeşti, îţi strîngi speranţele în cămăruţele inimii. Cînd nu eşti iubit, îţi strîngi tristeţea în podul palmelor.
*
Sînt oameni pe care i-ai întîlnit o singură dată şi ţi-au schimbat întreaga viaţă în bine, sînt oameni cu care îţi petreci tot timpul şi nu ţi-au schimbat viaţa cu nimic. Iată diferenţa dintre extraordinar şi obişnuit.
*
De la prietenii de băutură poţi învăţa doar cum să devii expert în vicii. Fă-ţi din carte cel mai bun profesor şi, din omul pe care-l iubeşti, cel mai bun confident.
*
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
*
Ascuţişul fin al limbii este suficient pentru a descoperi că tăcerea oamenilor este, deseori, doar poleită cu aur.
*
Poetul este ca un vulcan aflat la marginea civilizaţiei. Unii îi admiră măreţia, solitudinea şi erupţia, alţii fug ca să nu fie atinşi de lava şi cenuşa inimii sale. Dar cînd poetul erupe în mare, formînd o nouă insulă, nu devine acel petec de pămînt locul cel mai exotic pentru aventura îndrăgostiţilor?
*
Avem fiecare o casă roşie cu patru cămăruţe. Una pentru solitudine, una pentru musafirii poftiţi sau nepoftiţi, una pentru tristele sau fericitele ceremonii şi una pentru viermele care ne roade neîncetat.
*
Pentru a înfrunta minciunile vremurilor noi, oamenii nu au nevoie de noi adevăruri. Tot vechile adevăruri le vor salva si înfrumuseţa viaţa.
*
Unele speranţe zboară ca nişte păsări bezmetice şi se lovesc cu capul de pereţi. Acestora trebuie să le tai aripile şi să le înveţi să manînce din palmele cu care munceşti.
*
În linii mari ştiu ce-mi rezervă viitorul şi totuşi nu-l plîng înainte de a-l trăi. Surprize vor apărea mereu, iar unele dintre ele sînt sigur că mă vor face din nou să zîmbesc.
*
Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.
*
Răul din noi este ca o bestie care-şi apără teritoriul. Dacă nu luăm lupta cu el în serios şi îi producem răni superficiale, doar de ochii lumii, se va-nfuria, ne va cotropi şi nu va ezita să ne ucidă.
*
Numai sufletul copiilor are imunitate dumnezeiască.
*
Amintirile sînt ca frunzele din copacul vieţii. Se desprind, plutesc pe aripile de visuri şi iluzii ale sufletului, apoi se aştern pe aleea deznădejdii, aşteptînd paşii grei şi nemiloşi ai morţii. 
*
Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.
*
Inima a supravieţuit potopului sîngelui turbat de dorinţă, sufletul a supravieţuit potopului lacrimilor otrăvite de necaz, dar cel mai greu îi este minţii să supravieţuiască prostiei din jur. La un simplu zvon, prostia se înalţă şi năvăleşte ca un tsunami, distrugînd tot binele înrădăcinat în conştiinţă.
*
Speranţa şi autosugestia pot fi „minciuni” benefice omului, dacă sînt însoţite de puţin talent, multă muncă şi imensă răbdare.
*
Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare.
*
Viaţa noastră este o continuă lecţie de zbor. Ea începe cu un zbor incredibil de frumos în visul copilăriei, un vis de care ne vom aduce aminte mereu. Apoi ne cresc aripi imaginare cînd ne îndrăgostim, cînd privim cerul nopţii, cînd alergăm desculţi prin iarbă, cînd admirăm păsările şi creştetul munţilor. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a ei, viaţa e un zbor cu aripi de plumb, pentru că trebuie să le întindem o mînă celor aflaţi în suferinţă, pentru că trebuie să ne ţinem apropiaţii de mînă cînd trecem peste obstacole grele. Într-un final, sufletul nostru ne părăseşte cu fîlfîitul unor aripi mute şi nevăzute de nimeni.
Ionuţ Caragea (Oradea) 
 

ATITUDINI

SPIONAREA GERMANIEI

Spionarea economiei germane de către anglo-americani, desconspirată de agentul NSA Edward Snowden, ne readuce aminte de secole de conflict latent intre Europa Centrala, continentală şi cultura anglo-mozaică, imperiul anglo-saxon, maritim.
În 1815 la Waterloo generalul Wellington câştiga bătălia, iar banchierul Rothschild o avere. Avântul Germaniei este dezavuat, spionat de strategii Amiralităţii britanice cu aceleaşi mijloace ca cele ale complexului militar-industrial anglo-saxon de azi.
În 1905/1908 agresiunea economico-financiara organizată la Londra – la acea vreme centru finanaciar şi de asigurări al lumii - a fost atât de dezastruosă pentru nemţi că s-a ajuns la un război mondial, cu despăgubiri astronomice pentru Imperiul German II învins.
În 1938/1939 se repetă scenariul de mai sus. Primul lord al Amiralităţii britanice Winston Churchill, “Partidul războinicilor” şi organizaţia Focus imping din nou, cu sprijinul Poloniei, Germania în războiul mondial II şi din nou nemţii pierd. Slavii sunt fireşte mereu de partea anglo-saxonilor protestanţi împotriva Europei romano-catolice.
1945 Imperiul German III invins, n-a fost lichidat pentru că despăgubirile de război erau incerte, aşa că ele au fost amânate pânâ la un Tratat de Pace, care nu s-a mai încheiat. Anglo-americanii au şi astăzi trupe şi centre de spionaj în Germania. Se vor retrage numai după Tratatul de Pace şi mai ales a plăţii despăgubirilor de război?
2013 Cât vor fi despăgubirile? Dacă grecii cer 160 miliarde euro si românii 20 de miliarde, cât vor anglo-franco-americanii şi ruşii? Vor germanii să plătească pentru conflictele generaţiilor de mult apuse, mai ales că acuma este clar că vina nu este nici pe departe numai a celor învinşi? Istorie e scrisă de învingători, dar adevărul e altul.
Pentru cei care vor să cunoască detalii ale schiţei de mai sus, recomand scrierile prof.dr. Harald James, Princeton University şi dr. Stefan Scheil, Duncker & Humblot.
Spionarea Mexicului, Braziliei etc. de către USA e parte din doctrina Monroe, pe când cea a Franţei, Germaniei - Axa Euro-continentală - e deja Cyber-War după François Hollande, Angela Merkel şi ministrul ei al apărării Thomas de Maizière. Toţi bănuiau că sunt ascultaţi, dar nu neaparat şi de aliaţii lor anglo-americani.
Aici nu-i vorba de terorism, ci de lupta dintre blocul anglo-mozaic, euro-continental, Rusia şi China. UE e prima putere economică a lumii, urmată de USA, China şi Rusia. Din punct de vedere militar şi a perspectivelor de viitor, raporturile sunt incerte. De aceea sunt ascultaţi conducătorii UE, Merkel, Hollande, de Maiziere etc.
Complexul militar-industrial anglo-mozaic e imbatabil, dar poate fi şi periferizat de celelalte mari puteri şi pierde infaibilitatea morala. Anglia a ocupat o pătrime din teritoriul şi populaţia lumii în permanenţă în legitima aparare a dreptăţii. USA şi Israelul continuă această tradiţie a superiorităţii morale absolute. Până când?
Ascensiunea anglo-mozaică s-a bazat pe slăbiciunea lui Napoleon, Wilhelm II, Hitler şi mutării centrului lumii de la Paris-Berlin la Londra-Washington. Ce se întâmplă dacă euro rezistă şi centru revine pe continent? O alianţă anglo-mozaică cu ruso-pravoslavnicii sau confucianiştii, fără a mai pomeni de islam, e improbabilă.
E posibilă o alianţă USA-UE autentică? Diferenţele dintre protestantism şi catolicism, civilizaţia maritimă şi cea continentală sunt greu de conciliat, mai ales că sute de ani au colaborat negativ. Războaiele mondiale au fost provocate de avântul Germaniei, intolerabil pentru Londra, care a reuşit mereu performanţă, ca şi cu Napoleon, şi să-şi învingă adversarul şi să arunce vina asupra lui. Perfidious Albion!
Informaţia este putere, dicton valabil mai ales în era Cyber-War-ului. În ce măsură agresiunea informaţională anglo-americană împotriva UE, Germaniei, Franţei nu va genera un Napoleon, Wilhelm II, Hitler putem fi siguri. Peace for our time!
Neîncrederea şi neliniştea crescândă din zilele noastre dintre oameni, state şi marile puteri sunt consecinţe ale eşecului refacerii unităţii creştine din anul de graţie 1989. Din fericire, nu ne mai aşteaptă nici războaie mondiale între creştini, nici un Război Rece cu ortodocşi ca în sec. XX. În secolul nostru, Cyber War e la ordinea zilei.
Germania e liberă, democratică şi în UE/NATO. Dar există teama întemeiată că, şi după redobândirea suveranităţii, ea este obiectul unei agresiuni informaţionale pentru a nu deveni din nou un concurent economico-financiar intolerabil, situaţie care i-a forţat in 1914 şi 1939 pe strategii Amiralităţii britanice să declanşeze două războaie mondiale pentru a nu pierde controlul în Europa şi în lume. Şi au învins.
După război, Europa continentală a fost eliberată sau ocupată? De când s-a aflat că SUA şi Anglia îi spionează pe toţi pentru a perpetua vechea superioritatea economico-financiară, credinţa în democraţia de tip Westminster, statul de drept, libertatea de exprimare anglo-americană se deteriorează. Antiamericanismul şi antisemitismul sunt din nou în atenţia institutelor de sondaj a opiniei publice.
Nici Gestapo, Stasi, Securitatea nu i-au salvat pe Adolf Hitler, Erik Honecker, Nicolae Ceauşescu, nici KGB-ul n-a oprit dezagregarea URSS-ului. Îl vor salva acum agenţii de la NSA, CIA pe Barack Obama? Richard Nixon a pierdut preşedenţia pentru spionarea unor adversari şi jurnalişti mărunţi, dar incomozi, un fleac în comparaţie cu spionarea UE, Franţei, Germaniei, Spaniei, Italiei etc.  
E clar că nu spionii decid soarta omenirii, ci interesele (1) axei euro-continentale romano-catolice, Paris-Berlin, (2) euro-asiatice ruso-pravoslavnice, Moscova (3) sino-confucianiste, Peking şi, nu în ultimul rând, cele (4) maritime anglo-mozaice, Londra-Washington-Ierusalim. Aceste ultime capitale deţin în prezent superioritatea militară şi pot câştiga orice război. Însă   pe cel mediatic   l-au pierdut.
După învingerea Europei Centrale, NATO are misiunea de a perpetua dominaţia anglo-saxonilor pe continent, a-i ţine pe germani subalterni şi pe ruşi în afara Europei.  În 1949, Lordul Ismay, primul secretar general al Organizaţiei, formulează foarte clar misiunea: to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down.
Din nou învingători, după Războiul Rece, anglo-americanii lupta cu al-Qaida  pentru supremaţia, pacea mondială şi după Mike Roger, preşedintele comisiei pentru servicii secrete din Camera deputaţilor, vest-europenii trebuie să rămână în continuare sub control, ruşii cam pe afară şi întreaga lume recunoscătoare SUA.
Problema e că cea mai mare putere economică este Europa, nu America şi, în curând, SUA va fi depăşită şi de China. Supremaţia mondială trebuie susţinută de economie, altfel anglo-saxonii protestanţi au soarta ruso-pravoslavnicilor. Aşa că America vrea să se unească economic cu Europa. Vor accepta UE dominaţia postbelică? 
Martin Schulz, preşedintele Parlamentului european, spionat şi el de SUA, ca şi mai mulţi parlamentari germani încep să pună condiţii hegemenului postbelic, cu toate că încă există trupe anglo-americane in UE. Ruşii nu-s un pericol, mâine dispare şi al-Qaida. Fără inamici, cât timp va mai controla, sufoca USA continentul european?
Tot aşa cum un Gavrilo Princip a declanşat războiul mondial, nu Edward Snowden a pus în mişcare plăcile tectonice ale marilor puteri: UE, USA, China, Rusia. Primul a vrut să se sinucidă, dar cianura era expirată, al doilea e fugar. Totuşi evenimente mari sunt legate uneori de nume insignifiante ale unor destine tragice.
Indiferent dacă Obama a ştiut sau nu că Angela Merkel este spionată, el nu va avea soarta lui Nixon, dar sigur că nu-i va mai entuziasma pe germani ca la investitura sa, a primului preşedinte de culoare al SUA. Va renunţa la Premiul Nobel pentru Pace? 
Civilizaţia anglo-mozaică a ocupat 1/4 din populaţia, suprafaţa planetei. Azi, numai Anglia şi fostele colonii USA, Canada, Australia, Noua Zeelandă nu se suspectează, ci împreună spionează totul, chiar şi pe papa de la Roma. Reacţia Europei romano-catolice, Rusiei pravoslavnice, Chinei confucianiste şi Islamului e fireşte negativă.
 În 1900 Alfred T. Mahan pleda pentru puterile maritime. Britanicul Halford Mackunder vede, după primul război mondial, Europa, Asia, Africa ca marea insulă a lumii şi puterile maritime la periferie. În nordul şi centrul Asiei e centrul, pivot area. În acest spaţiu imens trăiesc 7/8 din populaţia lumii şi se află majoritatea resurselor minerale.
 Asta explică lupta pe viaţă şi moarte a anglo-saxonilor cu sovieticii în anii ‘20 şi mai ales împotriva Axei Germano-Nipone în razboiul mondial. Era absolut intolerabilă o victorie a acestora, cu atât mai puţin a Germaniei. Stalin reface, totuşi, Imperiul lui Ginghis Han, de la Berlin la Marea Japoniei, până când URSS-ul se destramă.
 Geopoliticeanul Nicolas Spykman descoperă importanţa rimlandului, limesului care protejează centrul, pivot area - Scandinavia, Europa de Est, Turcia, Orientul Apropiat, India, Indochina, Korea, China de Est şi Nord - şi unde au loc mai toate conflictele Războiului Rece până azi, Transnistria, Balcani, Liban, Siria etc.   
Chiar dacă British Empire de azi (Anglia, USA) e şi mai puţin credibil după iniţierea a două războaie mondiale şi actualul Cyber War secret împotriva Europei, Berlinul depinde în continuare de occidentali, o alianţă continentală Merkel-Putin (ca Hitler-Stalin), a centrului lumii, e un coşmar pentru civilizaţia maritimă anglo-americană.
În 1990, la reunificarea Germaniei, premierul britanic Margareth Thatcher  remarca: de două ori i-am învins şi iară s-au ridicat!. Dacă nu poţi învinge inamicul, aliază-te cu el! Asta sta la baza celui mai important tratat comercial bilateral din istorie, UE-USA. George Soros (Schwartz) & network vor ca Germania să părăsească EURO şi să destabilizeze Europa. De aceea e ascultat de Anglia şi USA telefonul d-nei Merkel.
Imensul eşec al refacerii unităţii creştine de la Vancuver la Vladivostoc de după 1989 generează conflicte între anglo-mozaici (Londra-Ierusalim-Washington), catolici (Berlin-Paris), ruşi ortodocşi, chinezi confucianişti, indienii hinduşi şi Islam.
ONU, FMI, NATO, UNESCO etc. nu pot gestiona conflicte dacă până şi creştinii, 1/3 din populaţia lumii, nu-s uniţi. Liturghia după Sf. Petru este în centrul vieţii spirituale catolice, a Sf. Ioan la ortodocşi şi a Sf. Pavel la protestanţi. Ce-i de făcut? Stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere. Nici in Lumea întâi, în NATO,  nu-i încredere, după ce ştim cum anglo-mozaicii http://www.huffingtonpost.com/2013/09/11/nsa-israel_n_3907115.html spionează toată lumea, inclusiv pe papa de la Roma.
Germania a refuzat să urmeze USA în razboiul din Irak, împotriva Axei  Răului (Siria, Irak, Afganistan, Iran, Tibet, Corea de Nord). Acum refuză şi supraveghierea de către Londra-Washington. Are Angela Merkel statura cancelarului Gerhad Schröder?
Germania e un protectorat. Poziţia unor colonii la Limes, ca România şi Moldova, ce aparţin duhovniceşte şi soborniceste de spaţiul pravoslavnic (Moscova) nu poate fi mai bună. Aşa că Biserica şi Armata se bucură la români de încredere, în timp ce democraţia de tip Westminster, FMI, NATO sunt privite cu mare neîncredere. Aparţin românii de lumea ortodoxă sau de cea occidentală? Stau ei în două luntre?
Statele din secolul trecut sunt subordonate, înlocuite acum de marile centre de putere religioase într-un permanent conflict latent, iar  corporaţii internaţionale asigură de bine de rău cooperarea,  coordonarea economico-financiară globală şi ea în criză.
Starea de urgenţă generalizată ca urmare a luptei contra terorismului fără ţară obligă neamurile - graniţele statelor naţionale se spiritualizează - să-şi redefintească alianţele şi strategiile de dezvoltare sau pur şi simplu de supravieţuire într-o lume pe cale de a deveni postdemocratică. Dispar statele laice, revin marile imperii religioase?
Viorel Coman (Bremen – Germania)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii