ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 57 (Noiembrie 2013)

EDITORIAL

 TURCIA ARATĂ CĂ SE POATE

Distanţele în kilometri se scurtează, pe măsură ce oamenii constată că nu mai au timp să străbată spaţiile cu răbdare. Multiplele schimbări economice la nivel mondial i-au determinat pe liderii politici să ia decizii importante în privinţa fluidizării traficului. Toate căile terane şi subterane, navale şi aeriene au scopul de a asigura transportul călătorilor în siguranţă către orice destinaţie. Indiferent de drumul ales, oamenii doresc să ajungă la capătul acestuia fără incidente. Agenţiile de transport îşi atrag clienţii cu oferte imbatabile şi servicii impecabile. Oamenii îşi aleg companiile de transport, fie pe baza recomandărilor, fie se informează singuri cu privire la serviciile oferite de acestea. Secolul pe care îl traversăm este unul fascinant din punct de vedere al realizărilor în orice domeniu. Inaugurarea tunelului subacvatic Marmaray, ce traversează strâmtoarea Bosfor este o premieră mondială şi o realizare remarcabilă, în pofida criticilor care încearcă să umbrească măreţia acestui proiect.
Ideea aceasta i-a aparţinut sultanului Abdoul Medjid în anul 1860, dar materializarea lui nu a fost posibilă din raţiuni evidente. Acum, când tehnologia se află în sfere înalte, oamenii au reuşit să construiască un asemenea tunel, care se situează în rândul celor mai deosebite proiecte de până acum. Lucrările au fost demarate în anul 2004, dar nu s-au finalizat mai demult, deoarece s-au descoperit obiecte importante pentru istoria omenirii în timpul săpăturilor, care trebuiau protejate. Tunelul are o lungime de 1,4 km şi se află la 50m adâncime sub fundul mării. El leagă astfel două continente, Europa şi Asia. Interesant e faptul că locul unde este situat tunelul este o regiune cu o activitate seismică ridicată. Cu toate acestea, iniţiatorii proiectului ne asigură de faptul că nu vor fi riscuri de niciun fel, iar oamenii vor putea călători în maximă siguranţă. În acest fel, milioane de persoane vor beneficia de rapiditatea mijloacelor de transport, care vor avea o frecvenţă excelentă (va sosi câte un tren la fiecare două minute).
Mai mult decât atât, şi România face parte din itinerariul stabilit, fapt unic şi onorant pentru noi, atât din punct de vedere economic, cât şi social. Posibilitatea traversării mai multor ţări într-un mod unic şi într-un timp foarte scurt, reprezintă o minune a secolului prezent. Importanţa tunenului feroviar este răsunătoare pentru Turcia, care doreşte să-şi modernizeze căile de acces cu celelalte ţări. Se vor mai construi poduri peste Bosfor, astfel încât traficul să se desfăşoare fără  nicio restricţie.
Valorificarea tuturor posibilităţilor în ceea ce priveşte transportul este o idee excelentă, pe care unii lideri politici au pus-o în practică tocmai pentru beneficiul economic al anumitor ţări. Desigur, aceste viziuni necesită o finanţare solidă şi nu oricine are curajul de a se angrena într-un proiect de o asemenea anvergură. Interesele sociale, economice şi politice converg într-un singur sens, pentru ca omenirea să acceadă la cât mai mule beneficii de acest gen. Istoria evoluează şi pozitiv, în pofida numeroaselor jocuri politice, care distrug încrederea populaţiei în liderii lumii.
Dacă şi factorii de decizie din România ar pune în valoare locurile minunate pe care le deţine ţara aceasta, poate că nu am mai fi un popor atât de sărac, iar economia ar fi în creştere. De pildă, Brăila deţine o reţea importantă de tuneluri, care a fost dată uitării odată cu trecerea timpului. Mă refer la nişte tuneluri folosite în vremuri de restrişte. Şi tot legat de vechea cetate - pe timpul când otomanii făceau legea - de un tunel pe sub Dunăre. Nu se vorbeşte prea des despre acest lucru, însă legendele amintesc că pe sub Dunăre se retrăgeau oştile otomane atunci când Brăila era atacată.
Reînvierea trecutului oraşului de la Dunăre ar însemna renaşterea urbei cândva înfloritoare, punct fluvio-maritim esenţial, care făcea legătura cu multe ţări. Frumuseţea locurilor brăilene ar atrage numeroşi turişti din toate colţurile ţării şi nu numai, iar dacă aceleaşi raţiuni, cumulate cu cele economice ar duce la bun sfârşit proiectul podului peste Dunăre, cu siguranţă am putea avea cu ce ne mândri. Numai că de la vorbă la faptă... trec multe mandate. Discuţia purtată şi chiar demararea proiectului podului peste Dunăre de la Brăila, din timpul „domniei” lui Adrian Năstare este în prezent abandonată. Din pilonii înfipţi în pământul brăilean abia de se mai văd mustăţile fier-betonului, în timp ce pe malul tulcean, procedura privind desproprierile a rămas doar la stadiul declarativ. Există cu siguranţă interese pentru tergiversarea unui asemenea proiect. Cozile de pe şoşelile româneşti nu trebuie să înceteze prea curând, iar ideea de culoar paneuropean să rămână în continuare doar o monedă sălbatică în campaniile eloctorale. Ce să mai vorbim de atragerea investiţiilor, când biata autostradă a Transilvaniei a adus un prejudiciu fantastic ţării! Şi nu mă refer doar la cel financiar...
Revenind la tunelul Bosforului, amintesc că şi premierul nostru, tovarăşul Victor Ponta a fost prezent la tăierea panglicii. Bineînţeles, ca un premier cu studii superioare, obţinute prin licenţe cu lucrări de diplomă de la „copy/paste”, a gafat lamentabil, nu prin conţinut, ca în vizita recentă din SUA, ci prin exprimare. Citez: „Îmi exprim gratitudinea profundă şi cele mai profunde complimente”. Noroc că omologii săi din Turcia şi Japonia au avut traducători cumsecade, că altfel... iar fi dat cadou o „gramatică a limbii române”.
Despre tunel numai de bine. Turcia, deşi măcinată de probleme politice, conflicte militare la graniţe şi cutremure de pământ, arată că este o ţară europeană, că doreşte să dezvolte cu orice preţ relaţiile economice, conştientă fiind de aşezarea geopolitică strategică pe care o are, dar şi de potenţialul economic şi natural de care dispune.
Sunt foarte curios ce a discutat premierul Ponta cu omologul său japonez Shinzo Abe, ce i-o mai fi promis şi acestuia... Sau poate că japonezii nu sunt jidani americani şi chiar vor să facă treabă. Cel puţin în Turcia au demonstrat-o!
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)
 
 

 

INTERVIU
DIALOGURI PRIVILEGIATE: ALEXANDRU FLORIN ŢENE,
PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
Vă rog, mai întâi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?
Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi... fumează. La cele spuse mai sus mai adaug că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă, pe deasupra, şi de sănătatea şi hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel: Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii. Sunt produsul şcolii drăgăşenene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu.
Ne ştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea poeta Titina Nica Ţene peste 20 de ani va lucra la această publicaţie. Sunt acela care, elev fiind la Liceul Teoretic din Drăgăşani, am înfiinţat Cenaclul literar Gib I. Mihăescu din cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani. Organele de partid de atunci nu au fost de acord cu numele scriitorului, pe motiv că era interzis, dar, printr-o stratagemă am impus numele acestui scriitor care stătuse pe strada mea şi cu ale cărui fete copilăream. Eram în clasa a XI-a şi îi citisem toate cărţile. Le împrumutasem de la Mira şi Ionica. Sunt acela care am înfiinţat cenaclul Nord din Baia Mare, pe când eram student. Subliniez că aceste cenacluri funcţionează şi astăzi. Din anul 1980 până în 1987 am fost secretarul cenaclului literar Lucian Blaga al Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca, alături de scriitorul C. Zărnescu. În anul 2004 am înfiinţat cenaclul literar Vasile Sav din cadrul unei secţii a Primăriei Cluj, subordonat Ligii Scriitorilor din România, organizaţie profesională înfiinţată de mine în 2006, alături de alţi zece scriitori clujeni. Sunt cel care a sesizat apariţia noului curent literar, pe care l-am botezat Globmodernul, ce vine după postmodernism. Este o întoarcere, pe jumătate, la modernism. Fenomen pe care l-am analizat în câteva eseuri publicate în Oglinda literară şi alte reviste. Toate aceste întreprinderi ale mele au intrat, deja, în tradiţia locurilor, înscriindu-se în ceea ce spunea Octav Şuluţiu: O adevărată tradiţie nu este mărturia unui trecut depăşit; ea este o forţă vie, care însufleţeşte şi formează prezentul.
Ce aţi făcut, valoric vorbind, prin timpul prezentului, ca viitorul să vă recunoască?
Dacă mi-aş întreba inima ce am făcut, valoric vorbind, cum spuneţi dumneavoastră, aşi zice că am investit în oameni. Foşti membri ai acestor cenacluri au devenit scriitori recunoscuţi: Virgil Mazilescu, Dumitru Velea, D. Constantin, N. Băciuţ, N. Benea, şi mulţi alţii. Am înfiinţat Liga Scriitorilor din România care, peste timp, v-a deveni o instituţie culturală importantă. Prin această organizaţie profesională încercăm să democratizăm mişcarea literară din ţara noastră. Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni, că în această ţară sunt cinci asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţi şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria, etc. Uniunile Scriitorilor s-au desfiinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţii scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se auto-premiază. Ce ar fi însemnat pentru democraţie să rămână doar P.C.R.-ul? La această zbatere mai adaug cele 27 de cărţi publicate, din care 3 romane: Chipul din oglindă, Insula Viscolului şi Orbul din Muzeul Satului. Romane care sunt componente ale trilogiei Insula Viscolului, ce se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Am publicat volume de poezie, teatru, eseuri şi critică literară, dar şi de proză onirică.
Concluzionând, spun ce sublinia odată filozoful grec Constantin Tsatsos: Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om. La care adaug, pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor, şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.
Despre zestrea dumneavoastră spirituală trebuie să ştie şi cititorii noştri. Câte titluri de carte poartă majuscula numelui dumneavoastră, ce alte făptuiri publicistice vă pot recomanda onorant?
Mai sus am spus, am editat 27 de cărţi. Debutând editorial în 1974, la Bucureşti, cu volumul de versuri Ochi deschis. Dar în presă, radio, inclusiv cea literară, de-a lungul celor 50 de ani de activitate literară, am publicat peste 3000 de articole (reportaje, cronici de carte, informaţii, anchete literare şi economice, interviuri cu personalităţi din diferite domenii, etc.), şi aproximativ 1800 de poezii. În aceste materiale publicate nu am dorit să devin original, fiindcă nu am dorit să mă împing la extrem, cum au făcut-o optzeciştii; nu este originalitate. Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod normal forma cea nouă.
Hegel avea dreptate susţinând că modul de a cugeta al unei epoci îl înţelegem pe deplin abia atunci când suntem în stare să-l negăm. Umorul scris poate să nege această debusolare a prezentului?
Gândurile deşarte, chinul zadarnic, devin uneori atât de obositoare, încât umorul îmi apare ca un refugiu. Prudenţa este o abţinere dureroasă. Satira, izbucnirea-reconfortează. Umorul nu poate să nege debusolarea unei societăţi, el îi arată adevărata faţă, fiindcă adeseori o prostie este tot atât de greu de combătut ca şi o idee corectă. Umorul nu există în lucruri. Există însă în modul în care le privim. Nu este reflectarea lor pasivă. Este activ, ca şi mânia. Este îmbibat însă de-o renunţare la orice reacţie violentă. Relaţia se restrânge la exaltarea acelor elemente care sunt respingătoare din punct de vedere etic, amorale şi deformate, urâte din punct de vedere fizic, astfel încât să pară ridicole. Care este acest ceva respingător şi urât, ce provoacă râsul, a fost elucidat odinioară de Bergson şi nu avem nimic nou de adăugat. Umorul este un entuziasm întors pe dos. De aceea, constituie sursa unei mari poezii satirice. Este de ajuns doar ca mânia să fie dezinteresată, aşa cum trebuie să fie şi entuziasmul. Isaia, Juvenal, Dante, Hugo sunt corifei ai poeziei mâniei.
Ce reprezintă revista AG PE RIME pentru cititorul şi scriitorul de umor şi pentru dumneavoastră, desigur? Pe unde o situaţi în galeria revistelor de profil?
Vă rog să mă iertaţi, dar din păcate, nu am citit nici-un număr din această revistă. Nu mi-a parvenit. Îmi pare rău... şi nici la chioşcurile de difuzare a presei nu am văzut-o. Însă, cred că este o revistă bună în domeniul respectiv având în vedere că este condusă de un poet şi umorist de talia lui C. Mândruţă. Despre acest subiect vreau să închei cu ce spune Păstorel Teodoreanu: Cu cât zeflemeaua e mai neserioasă, cu atât zeflemistul e mai serios.
În vremurile noastre, critica literară mai reprezintă un act de identificare, de delimitare? Mai este făcută cu bună-credinţă, fără partizanate şi parti-pris-uri?
Eu am mers pe principiul, vis-a-vis de critica literară, modelului universal al obrazului christic, ce trebuie întors şi pe o parte şi pe alta, atunci când cineva stă pregătit să mă pălmuiască fără milă. Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman când tu nu şti să construieşti o astfel de lucrare? De-a lungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. Plăteşti bine poţi avea un articol favorabil. Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în Gazeta Literară pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul Desculţii umbla în sandale de aur prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat Recviem pentru nebuni şi bestii, apărut în 1999? Lăudat de critici, inclusiv de Alex Ştefănescu. Romanul fiind de proastă calitate, inclusiv din punct de vedere al construcţiei, stilului şi al esteticii. Dar, domnul Augustin Buzura era director şi căţeluşi de critici trebuiau să beneficieze de stipendi din partea Centrului Cultural Român. Aceasta este critica literară de la noi. Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv fi sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau opzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă. Cum spunea Camil Petrescu, făcând aluzie la criticul literar: Un măcelar nu cere, despre el, părerea boului pe care îl taie.
Notorietatea prin literatură este greu de atins astăzi, pentru că revistele sânt cu sutele. Greşesc dacă socotesc rolul unei reviste mai mare în menţinerea unei atmosfere literare decât în ierarhizarea şi în promovarea valorilor?
Notorietatea prin literatură nu înseamnă că reprezintă şi calitatea acesteia. Notorietatea este câştigată de unii scriitori, vezi Cărtărescu, nu prin valoarea operei scrise ci prin falsificarea barometrului de către criticii prieteni aflaţi în posturi cheie şi la conducerea unor reviste literare (N. Manolescu), inclusiv prin managementul de publicitate ale editurilor care promovează cărţile. Sunt scriitori din România Tainică ce nu apar pe sticla televizoarelor, nu publică pe primele pagini ale revistelor, stau la biroul lor şi scriu, lucrează în tăcere, iar cărţile lor sunt mai bune faţă de cele ale autorilor zgomotoşi. Lucrează şi pun cărămidă peste cărămidă la construcţia Templului Culturii Române. Personalitatea scriitorului nu se reflectă nicăieri atât de exact şi de total ca în opera pe care o scrie. În orice altceva reuşeşte scriitorul să-şi ascundă urâţenia, superficialitatea, nimicnicia. În literatură, vine un moment când te trădezi neapărat. Vezi scriitorii proletcultişti.
Ce se întâmplă de folos în spaţiul literar al Clujului dar în Liga Scriitorilor Români pe care o conduceţi? Cam peste tot literatura a devenit un câmp de luptă între găşti, iar scriitorii sânt angrenaţi în tot felul de tabere. Premiile se dau pe interese, scriitorii buni rămân întotdeauna pe dinafară. Vă rog, mă puteţi contrazice…
În Cluj, lumea literară s-a divizat în două tabere, distincte. Conservatorii, cei mai bătrâni, nu văd cu ochi buni apariţia Ligii Scriitorilor din România, parcă nu ar fi loc în literatură şi în cultura română pentru toţi. Fiind educaţi la şcoala marxist-leninistă ei nu acceptă multiculturalismul, apariţia... concurenţei. De fapt Liga Scriitorilor nu concurează cu nimeni ea încearcă să acopere un spaţiu cultural-literar pe care Uniunea Scriitorilor, rămasă sclerozată în structurile şi mentalitate impusă de vechiul regim, nu doreşte sau nu poate să le acopere. Însă noi nu ne luptăm cu nimeni. Ne construim încet şi sigur organizaţia noastră pe întreg teritoriul ţări şi în străinătate. Până în prezent s-au constituit 28 de filiale, şi este în curs de constituire Filiala Vrancea, din care 12 în străinătate. Avem la Filiala Timişoara, revista Heliopolis, la Constanţa, revista Cuib, la Iaşi, revista Moldova Literară, la Bucureşti, revista Cetatea lui Bucur, la Cluj Agora Literară. Sperăm ca la Piteşti să apară cu sprijinul dumneavoastră o revistă sub egida Ligii. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor premiază prin rotaţie aceeaşi scriitori, inclusiv pe unii care lucrează la Primăria Cluj, drept recompensă, că intervin pentru acordarea de la bugetul local bani pentru aceste premieri.
Putem vorbi despre o literatură de centru şi una de provincie? Care ar fi relaţiile dintre ele?
După mine nu există literatură de centru şi una de provincie. Există o literatură bună sau proastă. Mai există o literatură, fie ea de la centru sau din provincie, care beneficiază de o propagandă promovată de edituri puternice, sau de gaşca din care face parte scriitorul. Din păcate, unii cititori ne avizaţi şi care nu cunosc subtilităţile promovării cărţilor, cad în capcana lăudăroşeniei întinsă de criticul prieten cu autorul. Între literatura de centru şi cea de provincie există acea legătură, datorită mentalităţii impusă de-a lungul anilor, de subordonare. Însă eu rămân la concepţia că un rachiu bun e totdeauna preferabil unui coniac prost.
Vreau să citesc o carte bună de umor din peisajul literar românesc. Ce îmi recomandaţi?
Vă recomand cărţile lui Cornel Udrea şi cartea Fabule trăsnite de Gavril Moisa.
Ce nu v-am întrebat şi aţi vrea să ştie cititorii? Formulaţi o întrebare şi răspundeţi, vă rog.
Dacă v-aţi naşte a doua oară tot scriitor aţi dori să fiţi? Da!
a consemnat, Maria-Diana Popescu (Piteşti)
CARTILE ZEIT

 ANOTIMPURI RĂTĂCITE, DE RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2013

Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.
El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei:
De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.
Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.
La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă…la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!
Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.
La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?
Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…
Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!
Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.
După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.
El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?
Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…
Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!
În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.
Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.
Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 
 
REVERENTE CRITICE...

 DRUMUL CA INIŢIERE.  DESCOPERIREA PIETREI FILOSOFALE

Înainte de a mai urmări firele esoterismului, în zona Smaraldului-Smaranda şi a Noului (Propusului) Paznic-Preot al Graalui -  să vedem şi o fază tranzitorie a iniţierii catehumenului. O fază pe care o vom numi “alchimică”  -  pentru că bordeiul-cocioabă de sub munte al Irinucăi este, în fapt, un cuptor alchimic.
Există, până şi în unele manuale alternative actuale, un fragment dintr-o devoalare a Iniţierii prin Drum şi o foarte clară prezenţă, în text, a chipului funcţional al Pietrei Filosofale (găsite şi pierdute)  - dar nimeni nu-l ia (fragmentul) şi nu  le ia în seamă (devoalările)  -  tratându-le doar ca pe nişte întâmplări foarte amuzante...
“A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pârâul Cârjei şi Cotârgaş, pănă ce am ajuns şi la Broşteni.”
La Broşteni, unde era Profesorul-Maestrul, pus de Alecu Baloş-Paloş. Tălmăceam, mai sus:  ALECU BALOŞ  -  de la Alexandru=Protectorul+Baloş=Paloş: Protectorul prin Paloş=Rang Arhanghelic iniţiatic – iar “staţia terminus” a drumului este BROŞTENI: Broasca este co-participanta la Demiurgia Divină[1] şi este Paredrul Terestru şi ocult al MAICII DOMNULUI[2]. De fapt, Broasca cea Verde ca Smaraldul, şi ea  simbol al Regenerării, ca şi Smaraldul  -  trebuie socotită alter ego-ul Smarandei - este ipostaze ei ocultată, de Maestră Iniţiatoare a Noului Preot, a Succesorului Sacerdotal, la Păzirea Graalului. Iată cum se produce un drum în spirit  -  şi nicidecum o translare în spaţiul fizic, sub ocrotirea/călăuzirea dublă: în emergenţa iniţierii, sunt : David-Trimisul-Cel-Bun şi Eirene-Irinuca şi Profesorul.Maestrul (la care se adaugă “o babă”  -  “Baba Leşiei Tulburi”…)  -  iar în imergenţa iniţierii  -   Smaranda-Smaralda.
Drumul se mai numeşte şi Cale  -  iar Calea Regală (Drumul împărătesc) înseamnă “calea directă, calea dreaptă”[3]. “Via Regia” va fi termenul prin care Bernard de Clairvaux denumeşte viaţa monahală-Cale a Iubirii şi Sacrificiului de Sine  -  dar şi termenul prin care alchimiştii îşi denumesc arta lor.
Ce observăm? Un Drum-Cale interior/interioară. Că s-a ajuns la Fărcaşa=Furca-Bifurcarea  -  deci la indecizie  spirituală  -  dar se trece “pe la Borca”  -  despre care nume Adrian Bucurescu[4] spune că se traduce, în mod egal, din vechea tracă: TURN şi TRĂSNET  - sau TURNUL TRĂSNETELOR.  Adică, atunci când să se-ajungă la Îndoială  -  a intervenit Voinţa Divină Orientativă  (se presupune şi Rugăciunea-Scară-Turn, pentru a înlesni şi grăbi ajutorul divin, ca legătură spirituală cu divinitatea).
Pârâul Cârjei nu face decât să confirme Ajutorul Dinafară (şi, evident, nevoia de Ajutor Dinafară)  -  cârja, pe atunci, era Ajutorul de Lemn  -  iar pârâul este şi semn al trecerii (indicaţia psihopompă), dar şi simbol al lustralului acvatic, al  purităţii-purificării, pentru a putea/merita trecerea dincolo  -  deci, încă odată, sugestia Focului Divin  -  dar, posibil, şi nişte inflexiuni prometeic-luciferice (focul-din lemn…)  -  având în vedere că urmează Cotârgaşul-Catârgaşul. Catârul, ca şi Măgarul, prin încăpăţânarea lui stupidă, este “simbol al neştiinţei(…), emblemă a întunericului, ba chiar a tendinţelor satanice (…)”.[5]
Un drum spiritual, al încercărilor şi al izbânzilor spirituale, succesive, asumate, asupra încercărilor  -  având ca finalitate Izbânda Finală a Spiritului, adică re-întâlnirea Sinelui Divin - se numeşte Drum Iniţiatic. Din moment ce s-a ajuns la Broşteni, înseamnă că David-Cel-Trimis-şi-Bun-Călăuza-Hermes, precum şi Borca-Rugăciunea au izbândit întru divinitate. S-a ajuns la Templul Iniţierii, cu două aspecte/ipostaze : cea Paradisiacă şi cea Infernală - Şcoala şi, respectiv, Bordeiul (cu Ţapul şi cu Caprele Satanice) al Irinucăi. Dar, ciudat: EIRENE, în limba grecilor, înseamnă PACE…Şi spune Iisus: “Fericiţi făcătorii de pace, căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Deci, fie prin Irina-cea-Mistică (ascunsă în Bordeiul Alchimic) se va face pace cu Paredrul ei “devoalat” - Maestrul-Profesor  -  ucenicul Misticului Paloş Arhanghelic - fie doar datorită ei, Irinei-Eirene, se va produce trimiterea/transmiterea lui Nică/Dumitru(Demeter - deci, Nică în dublă ipostaziere: catehumen, în drumul spre Centrul Spiritului – şi năzuitor spre Fertilitate-Înviere!) la o instanţă spirituală superioară, care va produce unificaea forţelor spirituale, întru confirmarea iniţierii întru divin/divinitate.
Şi, într-adevăr, doar datorită “fricii” de Eirene-Irinuca, Nică şi Dumitru vor descoperi Focul Spiritual al Pietrei Filosofale - vor face încercarea biruirii Satanei - apoi, după spargerea Cuptorului Alchimic, vor fugi înapoi, la Pipirig, unde vor fi “prelucraţi”, superior şi “profesionist” alchimic, prin “mila”-atoateînţelegerea Anastasiei şi trecuţi prin barzaq-ul-Ulcior - în Zona Mirului-Jarului Alb…  -  rezultând “Învierea a Doua”!                                       
Cocioaba Irinucăi este poziţionată “chiar sub munte”  -  este, deci, Bordeiul Îngropat  -  de fapt, este rezumatul  tărâmului celălalt, al Zmeilor. Locuitorii acestui Bordei Alchimic sunt ciudaţi, dar, în mod sigur, au funcţii complementare:
a-pe de-o parte, Treimea Zmeilor, formată din: I- Centrul Echilibrator al Timpului-Spaţiului, Eirene-Irina-Împăciuitoare Vremilor: “nici tânără, nici tocmai bătrână”; II-Bărbatul e, şi el, neutru, aparent  -  căci nu este descris cu vreun atribut particular, dar acesta tocmai pentru a echilibra, complementar, pe III-Fata Zmeilor, care are în surplus  elemente particularizante, care o situează, clar, în zona ne-oamenilor, a monştrilor infernali terifianţi (nu neapărat evident agresivi): “o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Dar, ca orice Zmeu care se respectă  -  are caracteristica dinamică, a peregrinului/peregrinei (caracteristică ce o şi înscrie în zona cvasi-invizibilităţii): “Noroc numai că de luni dimineaţa şi până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra”.
De observat androginizarea perfectă, sau, mai exact, neutralizarea sexuală, nonsexualitatea (fata lucra ca un bărbat  - adică, era lipsită de feminitate, tocmai pentru aşi îndeplini misiunea ei zmeiască), care domneşte în zona infernală. Nonsexuialitate care sugerează, de fapt, o normalitate infernală: LIPSA TENSIUNII IUBIRII. Ce-i uneşte pe Zmei este “munca”. Şi ce muncesc ei? Ce pot munci Zmeii  -  dacă nu munci infernale, TRUDE-CHINURI, dezechilibratorii de cosmos? Fac “ferestrea”  -  cherestea  -  adică “ferestruiesc”-găuresc Copacul Vieţii, şi apoi îl secţionează (până la  anularea funcţiei sale vitaliste şi regenerative). 
Deci, dacă ar fi să discutăm exclusiv din punctul lumii zmeieşti, iar nu din punct de vedere cosmic  -  “centrul” ar trebui să se instituie în zona particularizării  -  Zona Fetei: “balcâză”, “lălâie”, “înfricoşătoare prin concentrarea/atragerea nocturnului infernal. “Balcâzenia” sugerează asimetria facială, “lălâie” sugerează că este asimetrică şi corporal  -  iar finalul secvenţei extrase întăreşte sugestia de asimetrie corporală prin sugerarea funcţiei de asimetrizare a întregului cosmos: e vorba de “şchiopenie”  -  caracteristica Demonului  -  dar şi a lui Hephaistos  -  deci, a celui care calcă, simultan, în ambele lumi: de JOS şi de SUS[6]. Deci, ar trebui, teoretic măcar, să stăpânească Tainele Sacre. Şi, deci, să intre în competiţie cu Maestrul Divin…
Deşi indicaţia hibernală (la vreme de iarnă”) ar părea suficientă, pentru ipostazierea infernală  - ambiguitatea pluteşte, într-adevăr, deplin  -  lăsând astfel spaţiu liber de manifestare, din partea Irinucăi, a dualităţii naturii sale (demonică şi în slujba A-Nastasiei  -  ipostază primitivă a Bunicii-Bătrânei Vremilor, a Mumei Cosmice, sinonimă cu Maica Domnului-Smaralda) : Treimea Zmeiască este ocultată, acţiune emergentă fiind denumită prin doi actanţi umani+doi actanţi zoomorfi  -  “ doi oameni cu doi boi”(în mod sigur, e vorba de doar DOUĂ persoane, nu de patru  -  cele două  antropomorfe,  şi-au extrapolat, extrovertit-exhibitiv, pentru neiniţiaţi, fiinţa bestială  -  căci boii nu pot fi suspectaţi a fi Boul Apis, Bourul Moldav sau alte zeităţi solare  -  ci subliniind doar caracterul non-uman şi “prostesc” al celor doi actanţi-Zmei aflaţi în emergenţă: Fata şi Tatăl  -  Irinuca păstrându-se pentru operaţiuni mai importante, de relevanţă cosmică, în materie de dezechilibrare. “Prostesc” spuneam, despre caracterul demoniac al celor doi   -  pentru că ei sunt departe de performanţele unor demoni de rang înalt. Spre exemplu, în mod sigur, au, şi ei, ca orice demon care se respectă, misiunea de a “răpi”-anihila acţiunea solar-benefică  -  dar care este “performanţa” lor? O jalnică scoatere a …”mămăligii”…(mămăliga=substitutul derizoriu astral, pentru Soare). Se asemănă grozav cu bietul drac (devenit, prin emergenţă terestră, Chirică), din Povestea lui Stan Păţitul  -  cel care a înghiţit-“halit” mămăliga, fără să aibă habar de Logos-ul creator al mămăligii  -  deci, al Stăpânului Solar (de observat că tocmai despre acest Logos face ghicitoare Chirică-Dracul, pentru Stan  -  şi, cum era de aşteptat, Stan-Stăpânul Mămăligii, dezleagă imediat şarada cosmică!).  Colac peste pupăză, cei doi nu sunt în stare să-şi menţină constanţa caracterului bestial  -  “boii” sunt “stâlciţi”, la finalul de ciclu cosmic  -  “sâmbătă noaptea”  -  adică, tocmai când forţele demonice ar trebui să atingă paroxismul, pentru că vine “ziua lui Dumnezeu”  - şi vor trebui să reziste, pentru a dezechilibra noul ciclu, începând de “luni”.
b- pe de altă parte  -  Adevărata Treime Bestial-Demonică  -  dar, şi ea, diminutivată, pentru a putea deveni emergentă şi operativă, în acelaşi timp: “un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă, erau toată averea Irinucăi”. Da, se pare că aceasta este Irinuca, dacă cele trei “bestii” sunt averea EI, iar nu a familiei! Trimea pe Dos este, în fapt, expresia Fiinţei Demonice a celei care, cel puţin prin magia onomastică, ar fi trebuit să asigure Pacea-Eirene.
Treimea pe Dos (adică, triunghiul cu vârful Divinităţii Supreme ÎN JOS!!!)ocupă o poziţie centrală şi strategică, în cocioaba-bordei alchimic al Irinucăi: “în tindă”: coridorul central, care dă acces în toate părţile casei. RÂIA demonică îi contaminează pe ucenicii Profesorului (substitutul funcţional al lui Baloş-Paloşul Arhanghelic). Preventiv, întrucât părul este simbolul puterii individual-spirituale  -  iar puterea unor indivizi situaţi în zona Treimii pe Dos şi A Râiei nu poate fi decât malefică!  -  Profesorul-Iniţiatorul întru Paloşul Luminii ÎI TUNDE CHILUG! Probabil, pentru a stimula re-apariţia, din adâncurile încă necontaminate de maleficitate   - a Soarelui-Sine Divin.
Conştientizarea Răului (care i-a contaminat: “unde nu ne trezim într-o dimineaţă plini ciucur de râie căprească de la caprele Irinucăi”), de către cei doi, nu se face decât prin excluderea din Templul Iniţierii  -  după ce “Îngerul a strigat”, dar nimeni nu  l-a auzit. Surzenia, prin lenea-ispitire demonică, este teribilă şi catastrofală: “Dascălul nu ne mai primea la şcoală”. Încercarea demonică se produce exact în mijlocul Postului Paştelui/Învierii: “Mezii Păresii”  - Miezul Postului Paştelui.
Dar, de aici încolo, se pare că începe să se justifice onomastica personajului ocult/ocultat/neutral, până acum: Irinuca. Căci şi perioada “Bunăvestirea”, şi a “căldurii” bizare (cine se apropia, dacă nu Soarele, sau Substitutul Său Spiritual?), şi dispariţia totală a imaginii emergente a Irinucăi (“dusă în sat   [ satul invizibil al zmeilor]   şi având obiceiu a şede UITATĂ (s.n.) ca fata vătămanului [s.n.: adică, precum Preoteasa Templului] -   şi apariţia anonimei “babe”, cu leacul de “leşie”  -  pledează pentru această interpretare. Baba de-aici nu poate fi decât una dintre ipostazierile Irinucăi (care ipostaziere se va contopi, simbolico-mitic, cu cea a Nastasiei-Bătrâna Vremii). Ce este altceva leşia, decât rezultatul fierberii, cu apă, a cenuşii de lemn? Lemnul Focului  -  cheamă Piatra Focului[7]. Piatra Filosofală.
Momentul descoperirii Pietrei Filosofale, deci Revelaţia Divinităţii, este regizată conform Bibliei: cei doi (de fapt, cum am mai spus, Nică şi Dumitru sunt două ipostaze ale aceluiaşi catehumen, ales pentru încercările, în vederea succesiunii la rangul de Rex et Pontifex) se manifestă precum “zidarii nebuni”, din parabola biblică. Deşi semnele divine se înmulţesc (muntele, pârâul alb ca laptele  -  ipostaze ale Templului Cosmic şi a Scării Divine Proptite de Cer, precum  şi a îndemnului la lustraţie perfectă, întru Ritualul Templului-Munte) - cei orbiţi/activaţi  de demon (“ne pune dracul”) “urnesc o stâncă din locul ei”  -  adică, dispreţuiesc harul Ajungerii la Cer, ca pisc/epuizare al încercărilor   -  şi prăbuşesc stânca în apă: abia prin prăbuşire, STÂNCA îşi dovedeşte atributul de Piatră Filosofală, pentru încheierea bolţii Templului Fiiţei Supra-Umane: “”săltând tot mai sus de un stat de om”. Mai mult, Piatra atacă/asaltează nu doar bordeiul/cuptorul alchimic (unde se isprăvise faza nigrido ) -  ci atacă însăşi esenţa Răului infiltrat: loveşte Treimea pe Dos. Dacă cei doi ar fi fost pregătiţi spiritual pentru liturghia Pietrei Filosofale  -  era ucis Ţapul-Masculul Cosmic Advers lui Dumnezeu (numit şi Satana…)  -  şi s-ar fi deschis cerurile, pentru Judecata din Urmă şi pentru întemeierea Cetăţii Noului Ierusalim. Aşa, efectul este minim şi aparent-emergent, nu imergent/esenţial: “o capră ruptă bucăţi”  - rămân Capra Cealaltă şi cu Ţapul Cosmic, să înmulţească Răul Lumii.
Deşi cei doi fug  -  evident, întâi spre Turnul Fulgerelor-BORCA!  - Irinuca este prezentă, căci operaţiunea alchimică nu s-a isprăvit, revelaţia n-a durat  -  mai mult a înspăimântat, decâ a influenţat/convins spiritual(cu toate că manifestarea Pietrei, în contact cu apa, este una dintre imergenţele Focului-Fulger Divin  -  fieberea-clocotirea purificatoare/transfiguratoare: “şi se duse drept în Bistriţă [n.n.: Apa Repedelui, adică a Fulgerului!] , de clocotea apa!”): “eram cu gheaţa-n spate, de frică”. Gheaţa este ipostaza cristalină a Apei Lustrale                         
Din “clocotul” Pietrei Filosofale, chiar dacă depăşind capacităţile actuale de revelaţie ale Dublei Ipostaze (Ambiguitatea lui Nică urmează, se pare, linia spaţiului de iniţiere  -  precum şi a Irinucăi, respectiv ambiguitatea Irinuca-Nastasia)  -  se produce PRIMĂVARA COSMICĂ PARADISIACĂ -  alungând, cel puţin aparent, iarna încercărilor infernale (adică, de la Capătul de Jos al Axei Polare): “duminica de Florii”, “ o zi frumoasă”(paradisiacă  -  şi, de aceea, bizară pentru încă neiniţiaţi: “plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de când îs ei”), “eu cu Dumitru (n.n.:ipostazele catehumenului)  strângeam viorele şi tporaşi de pe lângă plaiu, şi mergeam zburdând şi hârjonindu-ne”. Uitarea este permisă catehumenului  -  dar nu şi Maestrului, chiar dacă ocultat deplin: urmau fazele alchimice rubedo şi albedo  -  şi, de aceea, furiile hibernal/demonice par a se dezlănţui din nou  -  de fapt, scopul operaţiunii ne spune că este cu totul altceva, decât re-aflarea în zona Treimii pe Dos (deşi nu trebuie exclusă deloc acţiunea acestei Treimi pe Dos  -  căci aşa se fac şi Cosmosul, şi Fiinţa Umană  -  prin confraternitatea demiurgică a contrariilor  -  “coincidentia oppositorum”):
1-rubedo-“rumenirea”-înroşirea în cuptorul alchimic-cosmic (faza intermediară a procesului alchimic), în zona Şarpelui-Covrigirii (Ouroborosul) şi în zona Bradului-Axa Cosmică: “ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare(n.n.: Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă), dedesubt udeală (n.n.: a sângelui, care trebuie, în finalul operaţiunii alchimie, să devină VITRIOL); pe-o parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la locul acela (n.n.: deci, ne aflăm tot în Cuptorul Alchimic  -  singurul LOC, în procesul transgresării alchimice). Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins(…). Pesemne blăstemul Irinucăi ne ajunsese”. Nu “blăstem”, ci restul Logos-ului (Auto)Demiurgic…
2-ultima fază a procesului alchimic, albedo, se va produce exact în Centrul de Foc al Cosmosului-Spirit: la Pipirig, prin ipostazierea emergentă (în sfârşit!) a Irinucăi: Nastasia-Bunica Nemuririi, Bătrâna Cosmică, altă ipostază a Smaraldului REGENERĂRII: ea, Nastasia, prin Focul Bucuriei (Bocet pe Dos, pentru a restabili “direcţionarea” corectă a Treimii  -  ÎN SUS!)  - după ce îi (îl)“hrăneşte”  cu amrita[8]ori cu soma[9] (“ne-a dat de mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine”)  - îi(îl) unge cu “dohot de mesteacăn” din ulciorul-barzaq -  de fapt, cu Jarul Alb-Mir  -  îi(îl) trece, astfel, prin ultima poartă – şi, în sfârşit, urmează Învierea a Doua  -  ADEVĂRATA ÎNVIERE, trezirea şarpelui KUNDALINI şi poziţionarea lui pe Vârful Cozii. Cimilitura din finalul părţii I a Amintirilor: pe fetele “mai drăcoase”(cu reziduuri-rememorări, din zona infernală a probelor iniţiatice) “le-a pufnit râsul (n.n.: este expresia bucuriei primirii catehumenului, în rândul iniţiaţilor!  - “ŞI AU ÎNCEPUT A ZICE: <<Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cânii după dânsul!>>” . Imaginea care a provocat “râsul” este nu a capului tuns chilug, ci a Capului, de data aceasta, identificat, ÎN MOD REAL, cu Soarele! Cel ce a fost “fefeleg”-zdrenţăros  -  adică “sărman”, în sensul eminescian (Sărmanul Dionis), de faqr  -  este, acum, UNSUL - adică, Alesul şi Sfinţitul. Iar prin acţiunea “Câinilor” (de fapt, ipostazierea Lupului Fenrir traco-gotic) - fostul catehumen devine şi Purificatul-Mântuitul şi Mântuitorul, totodată. Regeneratul Deplin. Omul Primordial. Cel care a aflat, prin Revelaţie adevărată şi deplină, Piatra Filosofală[10].
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Se spune că, pe când Dumnezeu stătea pe gânduri, în faţa Oceanului Originar, neştiind cum să înceapă Facerea  -  deodată a ieşit, din apă,  Broasca, şi s-a angajat, faţă de Dumnezeu, să-l ajute ; şi s-a ţinut de cuvânt: prin scufundări succesive, sub apele Oceanului, i-a adus “tot câte-o ţâr' de pământ în gură”, materia primă pentru Facerea Lumii  - cf. Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ESE, Buc., 1976, Broască, p. 87,
[2] -Există un basm străvechi românesc (în care se întâlnesc şi împacă, probabil prin Collegia Fabrorum, creştinismul cu “păgânismul”), în care se spune că Maica Domnului, după ce i-a fost răstignit Sfântul Fiu  -  stătea pe marginea drumului şi plângea. Apare, ţopăind, Broasca  -  şi-o întrebă de ce plânge. Maica Domnului îi spune că i-a fost ucis unicul ei fiu, Iisus Hristos.  Broasca replică: “ Maică Sfântă a lui Iisus Hristos  -  ţie Lumea ţi-a răpit un singur fiu  -  pe când mie, uite, chiar astăzi, a trecut o roată de car şi mi-a ucis pe toţi cei 12 copilaşi ai mei (sunt şi variante cu 9 “brotăcei, scăpând doar unul”  -  ceea ce ar face-o pe broască, în mod direct, alter ego-ul Maicii Domnului)”   - cf. O.Bârlea, op. cit., p. 87. Şi se zice că Maica Domnului, în faţa acestei ziceri a Broaştei, s-a alinat. Ba a şi binecuvântat-o “să nu se descompună după moarte”. (Oricum, în toate miturile lumii, Broasca este animalul metamorfozelor  - deci al învierii/învierilor, transgresiunii).  Roata Carului este simbolul Lumii şi Timpului (carul, la chinezi şi indieni, ne spun Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în Dicţionarul lor, în volumul I, la pagina 248, este “simbol al lumii”, dar poate fi asociat şi Soarelui  -  mai ales “în India, în cultul lui Mithra, al Cybelei şi al lui Attis, ca simbol al drumului pe care-l străbate astrul pe bolta cerului” -  iar cifra 12 poate denumi, în egală măsură, ciclul temporal, zodiile, cât şi pe cei 12 apostoli  -  iar cifra 9  -  cele nouă ierarhii creşti; oricum, se poate face trăsătura de unire între Hristos-Învierea  şi “apostolii”, sau “ierahii celeşti”,  prin Broască…
[3] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. I, p.  237.
[4] -Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.
[5] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 279: “Măgarul, ca şi Satana, ca şi Fiara, înseamnă sexul, libidoul, elementul instinctual al omului, o viaţă care se desfăşoară toată pe plan pământesc şi senzual(…)  -  dar şi purtător al tainelor(…). Alchimiştii văd în măgar demonul cu trei capete, unul reprezentând Mercurul, celălalt Sarea, al treilea Sulful, cele 3 principii ale naturii: fiinţa încăpăţânată(…). Măgarul se leagă de Satana, al doilea Soare, care este soarele lui Israel. De aceea, a existat, în anumite tradiţii, o identificare între Iahve şi Satana”.
[6] -Miticul Zeu al Focului şi al Făuririi prin Foc  -  Zeul Meşteşugurilor, care îşi şterge, parţial, funinginea, în fierăria de sub Etna, şi-şi vizitează fraţii din Olimp  -  Hephaistos  - este modelul pentru Diavolul Şchiop (chiar pentru Satana!) creştin. În plus, să se reţină că Hephaistos, atunci când fraţii săi celeşti întrec măsura în a-l batjocori, le toarnă în cupe Apa Lethei-Uitării  -  şi, astfel, temporar, el, Hephaistos, devine Stăpânul Olimpului  -  deci, şi al Cosmosului. Figura sa este identificabilă, poate paradoxal, pentru unii, în cea a lui Cătălin.Paharnicul, din Luceafărul eminescian…
[7] -Şi lemnul, şi piatra, sunt considerate depozite zeieşti, ale Focului Divin; substitute, sau chiar întruchipări divine. A se vedea nenumărate aspecte ale cultului Arborelui, respectiv ale Cultului Pietrei (fitolatrie şi lapilatrie).
[8] -Amrita=Băutura nemuririi, pe care o beau zeii indici şi aceia dintre oameni care sunt hărăziţi să ajungă în cer – cf. Mahabharata, Ramayana, Puranas.
[9] -Soma-mierea nemuririi”- adusă de un vultur muritor – Sandharva  -  servită ca ofrandă zeilor şi băută de muritori pentru a comunica cu divinul.
[10] -Vom vedea, la p. 62 a lucrării de faţă, capitolul VIII: Din nou, Piatra Filosofală, Ţapul Satanic şi Capra Uitată, că lucrurile pot fi văzute chiar mai nuanţat, dacă ne vine să credem că alchimia, Arta Regală, nu a fost practicată numai de regi, nu a fost şi nu este apanajul unei clase sociale anume  -  ci poate fi cunoscută, în principiile ei cosmice, şi de iniţiaţii aşa-zis “ţărani”; de ce, adică, să uităm, cu atâta dezinvoltură, că toate operaţiunile magice de la sat (satul tradiţional, cât va mai fi rămas din el), nu sunt executate de principi sociali, ci de principi şi principese oculte  - babe şi moşnegi…

PEISAJ AL REALITĂŢII AMERICANE ÎMPLETITE ÎN VERSURI ROMÂNEŞTI
„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.
Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.” 
Theodor Damian – profesor şi scriitor
Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie - Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică - Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică - Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008. 
Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. 
Stânjenelul arzând”
 Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde - de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc. 
În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.” 
Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni. 
„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”
Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.” 
„Miere şi lapte”
Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente. 
„Când spintecarea mi-e locuinţa”
Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea. 
Theodor Damian - om al gliei româneşti
Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc. 
Octavian D. Curpaş  (Phoenix, Arizona – SUA)

TOŢI OAMENII TRĂIESC DAR NUMAI UNII DITRE EI EXISTĂ
1. Binomul acumulare materială – înstrăinare (alienare)
Nu doar credința, ci și știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.
Sigur, convergența opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului prin punerea cap la cap a fragmentelor, așa cum cum ulciorului spart nu-i este dat să fie refăcut vreodată din cioburi!
Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular.
Îndeosebi atunci când evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului darwinist.
În această situație precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).
Asta deoarece credința sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entitățile viului pământesc și ceresc.
...Căzut în păcat, adică exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al propriilor sale pofte.
Pentru că după absorbția sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potrivește ca o mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă moliile și rugina” (Matei 6/19), deși acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.
Și astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește, până când devine principala cauză a nefericirii sale.
Cu completarea că tot în alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze prin droguri și alcool...
Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei.
Firește că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o familie).
Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocirea clară dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.
2. Reumanizarea și salvarea prin renunțare
Este evident pentru oricine că lumea noastră, lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât din pricina sărăciei și foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor militare, bolilor endemice și cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi torențiale), care se abat nimicitor și din ce în ce mai des cam peste tot, cât mai ales din pricina gravei disoluții morale la care s-a ajuns prin victoria materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului.
Îmboldite de imperativele dezumanizante ale concurenței și profitului, toate societățile zilelor noastre luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru actuala civilizație:
a) Legea fundamentală a progresului social – rezultatul îndelung șlefuit al necontenitelor interacțiuni dintre ipocrizie, egoism și cruzime;
b) Legea celor trei „c”-uri: consum – comoditate -  confort;
c) Legea celor patru „p”-uri: prostituție – proxenetism – pedofilie – pederastie.
Societatea românească postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noștri de mai an?), impostură și trădare, pe scurt printr-un neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul membrilor ei – dezorientați, înșelați, înstrăinați și nedoriți în propria lor casă (țară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)...
Ce-i de făcut, acuma când tot mai mulți oameni sunt încredințați de rănile supărătoare ale planetei că actuala civilizație (o civilizație a veritabilei sinucideri prin risipa la care se dedă și poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în frenezia viitoarelor cataclisme?
Căci conduita morală a civilizației noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăiește-ți clipa și După noi, potopul...
Oricât am suci-o și învârti-o, nu există altă soluție viabilă înafară de renunțarea omului la deprinderile și comoditățile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de întoarcere pe traseul său existențial înspre izvoarele curate ale simplității și înțelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna cu reumanizarea de după eliberarea moralei și conștiinței din arestul materiei, pentru că numai astfel el face trecerea de la viață la existență și tot numai astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate cunoaște adevărata fericire.
Doar câteva cuvinte despre actul deliberativ al renunțării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care cel în cauză azvârle deșartele zorzoane ale acestei lumi (bogăție, putere, faimă) și cu umilință se dedică meditației și rugăciunii în singurătatea unui colțișor sau al unei chilii mănăstirești (avem nenumărate exemple de senzație în acest sens), ci este și singura modalitate eficace prin care smeritul se înalță, stabilind relații de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el și cu ceilalți semeni. Adică taman ce-i recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă” (Luca 18/21), precum și ceea ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esențial pentru condiția umană – cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi.
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş) 

TRAGEDIE ŞI TRIUMF – UN ROMAN DESPRE CREDINŢĂ
ŞI PUTEREA DRAGOSTEI ÎN MIJLOCUL FURTUNILOR VIEŢII
„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.
Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi ”Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.
Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”
Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”
La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”
Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă  acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele.  El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică  – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi  avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu”, alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.
La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează  în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte  a lui Adrian -  îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”
Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”
Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi  considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte,  modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. «Cu cât visăm mai mult…, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.
Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.
Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.
Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil  propriu: roman creştin psihologic.”
Octavian Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)
 
 

 

SPIRITUALITATE

 GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE - REPRIMAREA VIEȚII

„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime” – Massimo Bontempelli
Astăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri:Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani...”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.
SINUCIDEREA - un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra­gic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat.
Motivațiile atribuite de obi­cei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beția, suferințele trupești etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi și autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultățile vieții, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieții lor, pentru a da la o parte greutățile reale sau imaginare. Lipsa moralității duce la săvârșirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferențierea intențiilor, deciziilor, acțiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înțelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lașitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea - fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn ființei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulțumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri și reprimarea vieții? De ce atunci când  gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fața spre trecut, spre lupta, puterea moșilor, strămoșilor noștri? Au avut ei condiții mai bune de viață? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutățile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viață, i-au făcut loc în inimile lor. Și-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!
Am citit că într-una din universitățile unui stat din America, la o investigare amănunțită a studenților care au în­cercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viață, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănă­toși fizic și psihic, aveau condiții bune de trai, se înțele­geau bine cu familia, participau activ la viața obștească și aveau toate motivele să fie mulțumiți de rezultatele școlare” și că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul - „nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punându-și întrebarea: ce a putut atunci să de­termine o persoană, mulțumită de viață, să încerce să se si­nucidă? Răspunde: „Necunoașterea sensului vieții”, dorința firească pentru viață fiind înlocuită cu atracția pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de sin­gurătate interioară, disperare, tristețe. Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții, este forța motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare și i-a spus:  „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”
Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverși filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredință decât credință, cu atât va fi mai multă neexistență decât existență”.
Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuiește cum ai putea să părăsești cu sufletul împăcat o viață pe care mulți o îmbrățișează și de care se țin precum cei ce sunt furați de șuvoiul apei se agață de buruieni și de pietre… Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară”.   
Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăți ale vieții întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm și să găsim forța interioară cu care să le ținem piept, căci „fericirea se obține cu voință”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieții, ne va face să ne abținem de la anumite lucruri, acțiuni, să fim binevoitori cu semenii și să ascultăm de poruncile divine.
Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată:  „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiați de prezent și nici neliniștiți din cauza viitorului”. De aceea religia ne învață că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simțim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6)
Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulțumit cu el însuși fără să aștepte nimic din altă parte, observând doar niște lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele, este de-ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea și virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta ”.
Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Și cum puterea omului constă în inteligență, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el și-a înfrânat afecțiunile, dar din contra, puterea de a-și înfrâna afecțiunile, naște din beatitudinea însăși”.
Filozoful german Immanuel Kant susținea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât privește caracterul omului, Kant afirma: „Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însuși face din sine…[…] Legea morală îmi dezvăluie o viață independentă de animalitate și chiar de toată lumea simțurilor, cel puțin cât se cunoaște din scopul statornicit existenței mele prin această lege, scop care nu se oprește la condițiunile și hotarele acestei vieți, ci care se întinde spre infinit.”
Johann GottliebFichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vieții noastre terestre, pe care ni-l prescrie rațiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!”
Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne amintește că omul se deosebește de animal prin gândire și are religie fiindcă gândește, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului”.
Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului voinței, își începe cartea Viața, iubirea și moartea cu cuvintele: „Voința de a trăi este singura expresie a existenței însăși a universului”. Atrage atenția asupra faptului că „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur”. Vorbește de suferința fizică însoțită de suferința morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Așa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferințe morale.”.În capitolul Moartea – răul vieții, exemplifică lipsa curajului și a voinței: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operație dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-și păstreze boala”.
Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre.
Matematicianul și filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vieții cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”.
Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credința evan­ghelică în nemurirea sufletului umple viața de sens: „Taina existenței omenești nu constă numai în faptul de a trăi, ci și în pentru ce să trăim.” Cu adevărat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu ori­ce cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzațiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui.A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minții - nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, negarea valorilor umane și dominația răului. În sufletele acelorași personaje licărește uneori sentimentul iubirii, dorința de renaștere spirituală prin suferință, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului.
În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea și în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunță, își dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poți trăi în planul altei realități.
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema morții, suferinței, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Disprețul lui față de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînțelegând că o iubire nerealizată duce la prăbușirea ființei, ne duce cu gândul că aceste ființe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari  tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul și ființele se pot îndepărta de adevăr.
Suferințele celor din închisorile comuniste din țara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Țuțea - Între Dumnezeu și neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „Socrate al românilor” mărturisește: „…am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu”.    
Biblia ne propune libera alegere, viața și binele sau moar­tea și răul, binecuvântarea sau blestemul: Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta (Deuteronomul cap.30:19).
Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vieții înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa cât şi moartea. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credinţă sau  disperării şi blasfemiei”.
Recentele descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia că avem de-a face cu „alienarea”, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale” și mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” şi „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea uşor și uneori greșit. Cu toate acestea, condiţiile există şi echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanțe chimice care se găsesc în sistemul nervos și care intermediază transmiterea, modulând și amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină - substanţă secretată de creier care transmite informația între neuronii creierului, și care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră - așa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viață sub altă formă - îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală.
Religia face parte din cultură și nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile credinţei, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii și oamenii maturi devin mai buni, dobândesc înțelegerea vieții, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situația din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii.”
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)
 
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT

 SĂ CITIM PENTRU SUFLETUL ŞI MINTEA NOASTRĂ!

MOTTO:  Să-ţi placă să citeşti, înseamnă să dai ceasurile de plictiseală, de care nu poţi scăpa în viaţă, pe ceasuri de încântare. (Montesquieu)
Aşa cum soarele încălzeşte pământul şi dă viaţă tuturor fiinţelor, aşa cum apa şi aerul hrănesc clipă de clipă tot ce creşte pe pământ – aşa lumina cărţii dă viaţă oamenilor. Fără de această viaţă – cea interioară, omenirea n-ar putea exista. De aceea este necesară reînnoirea gândurilor despre carte, a importanţei ei în toate domeniile, dragostea pentru a păstra cartea, biblioteca personală, bibliotecile  publice şi şcolare.
Pentru fiecare dascăl, sădirea respectului şi dragostei pentru cuvântul tipărit înseamnă truda sa temeinică. Cel ce renunţă la alte plăceri pentru a procura o carte, cel ce mângâie filele cu dragoste şi apără cu străşnicie o carte, cel ce aleargă să găsească o carte, cel ce respectă pe făuritorii de cărţi, acela se cultivă neîncetat pe el însuşi.
Realitatea virtuală şi imaginile de sinteză i-au cucerit definitiv şi irevocabil pe elevi, reuşind să-i îndepărteze de filele cărţilor. Astăzi, singurele volume care mai sunt citite de copii şi tineri sunt cele din programa şcolară obligatorie. Lecturarea acestora este controlată la şcoală şi, în plus, unele constituie subiecte pentru examene. E drept că, pentru a înţelege procesul în evoluţie al literaturii române, trebuie citit şi C. Negruzzi şi Al. Russo, doar că scrierile acestora sunt diferite de preocupările adolescenţilor de azi, încât se pare că îî îndepărtează şi mai mult de literatură.
Poate fi un motiv al lipsei de lectură şi faptul că literatura din bibliotecă nu mai reflectă aspiraţiile lor sau programa şcolară este mult prea încărcată, iar şcolarii nu mai au timp şi chef pentru a pune mâna pe câte o carte.
Îmi vin în minte cuvintele cronicarului român Miron Costin  “... că nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos decât cetitul cărţilor”, ce reprezintă o caracterizare metaforică atât de izbutită a lecturii în viaţa omului.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacelor audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea şi lectura ei rămân printre cele mai importante mijloace de formare a culturii generale, de formare a personalităţii cititorului. Lectura este considerată, pe bună dreptate, un instrument dintre cele mai preţioase ale activităţii intelectuale şi de petrecere minunată a timpului liber.
Cartea este ca un ospăţ al gândurilor la care toţi suntem poftiţi în timpul liber. În compania cărţilor nu suntem niciodată singuri. Ele sunt gata să ne răspundă la orice întrebare. Unele ne povestesc despre lucruri de demult, altele dezvăluie tainele naturii, ne învaţă cum să trăim. Mare e puterea cărţii! Această putere creşte şi mai mult dacă ne deschidem inima în faţa cărţilor, dacă  le întrebăm  cum trebuie să trăim, care este rostul vieţii, cum să fim demni de poporul nostru. De fapt, în cărţi, căutăm şi găsim răspunsul la problemele ce ne apasă.
O carte o citim când vrem, cum vrem şi ori de câte ori vrem. Acest prieten tăcut ne oferă, ori de câte ori avem nevoie, răspunsul la fiecare întrebare. Cartea este atât de înţelegătoare, încât, atunci când n-am înţeles-o, nu se supără, ne aşteaptă să revenim.
Lectura – spunea N. Iorga – joacă un rol mare în viaţa copiilor, un rol mai mare decât în viaţa celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire aproape toată viaţa şi influenţează asupra dezvoltării ulteriore a copiilor. Din cărţile pe care le citesc, copiii îşi formează o anumită concepţie asupra lumii şi-şi însuşesc anumite norme de conduită. Lectura cărţilor ar trebui să lase în mintea elevului dorinţa de a cunoaşte, de… curiozităţi din viaţa plantelor şi animalelor şi  să stimuleze  interesul pentru descoperirile geografice, pentru tehnică, pentru evenimente istorice.
Lectura cere si o anumită organizare. Iată câteva întrebări pe care şi le pune cititorul contemporan:
- Există o lectură rapidă?
- Se poate grăbi şi viteza lecturării?
- Cum trebuie organizată munca intelectuală în jurul cărţii?
Se consideră că sunt trei feluri de a citi:
- lectura lentă sau aprofundată - constă în parcurgerea unei cărţi având alături creion şi hârtie, dicţionar şi enciclopedie. Niciun cuvânt nu este lăsat fără clarificarea sensului. Tot ce este remarcabil se notează în caiet sau pe fişe. Propoziţiile cheie sunt transcrise întocmai. Ritmul unei asemenea lecturi ar putea să fie de cinci pagini pe oră.
- Al doilea fel de lectură este cel normal. Nu avem în jur cărţi de referinţă. În mod obişnuit, nu ne oprim pentru a descifra termini sau trimiteri; ridicăm din când în când ochii de pe carte pentru a putea medita câteva minute. Ritmul este aproximativ de 25 de pagini pe oră.
- Al treilea mod de lectură este rapidă, care are mai multe reţete: parcurgerea paginii în diagonală, oprirea periodică la anumite pasagii, parcurgerea lor ceva mai atentă, citirea unei cărţi într-o singură şedinţă compactă şi altele. Esenţial pare a fi faptul că lectura rapidă nu funcţionează decât în domeniul cel mai familiar cititorului. Lectura rapidă presupune o comparaţie mentală cu un text cunoscut. Ritmul este în  general de 125 de pagini pe oră.
Ritmurile descrise arată că o carte convenţională de 200 de pagini se citeşte în mod lent în 40 de ore, în manieră normală în 8 ore, iar în manieră rapidă într-o oră şi jumătate.
Ceea ce cartea impune înainte de toate este disciplina lecturii, care se formează, ca toate deprinderile, devreme. De fapt, fiecare cititor îşi formează ritmul şi regimul propriu de lectură, aşa cum îşi formează mersul. Lectura trebuie precedată de o selecţie riguroasă. Nu trebuie să consumăm aceeaşi energie în faţa oricărui titlu. Selecţia tebuie să se orienteze spre cărţile eterniţăţii şi mai puţin spre cărţile orei.
Într-o lume tristă, plină de probleme şi greutăţi, lectura pare a fi singura portiţă de salvare, transpunându-ne într-o lume atipică, care ne face să uităm de propria noastră viaţă cotidiană. Mihail Sadoveanu spunea că numai cartea este singura care ne poate face să trăim  în afara minciunilor, nedreptăţilor şi prejudecăţilor sociale prezente la tot pasul în lumea în care trăim. Aşa că ar trebui să căutăm calea prin care să-i detreminăm pe copiii si tinerii noştri să se lase fascinaţi de lumile inedite, de personajele de poveste şi de bucuria pe care lectura unei cărţi ne-o poate oferi.
Să-i învăţăm să preţuiască această comoară a sufletelor noastre care este ilustrată în paginile fiecărei cărţi pe care o citim. Dar cum  vom reuşi acest lucru? Un posibil răspuns la această întrebare ar fi: prin concursuri de recitări, prin realizarea unor proiecte, prin conceperea unor referate care să fie publicate în revista şcolii, dar şi prin contribuirea la realizarea unui colaj de texte preferate, de fotografii, desene, impresii critice reprezentative. Pentru realizarea acestor materiale, elevii vor fi nevoiţi să citească, deoarece numai astfel vor putea selecta ceea ce le place şi vor putea propune şi celorlalţi anumite aspecte.
Lectura ne dezvoltă imaginaţia şi creativitatea, trezeşte în noi sentimente diverse şi profunde, ne arată experienţe variate, personaje cu care uneori ne identificăm şi de care ne legăm sufleteşte, crâmpeie din vieţi trecute, dar care ne fac să înţelegem cine suntem, de unde ne tragem. Mai mult decât atât, prin lectură, învăţăm să gândim, dobândim curajul de a hotărî ce şi cum vrem să fim, să evoluăm. Însă toate acestea se întâmplă gradual, pe măsură ce mintea fragedă se dezvoltă. Dacă la început, copiii sunt capabili doar să memoreze sau să reproducă conţinutul, mai târziu, noi, dascălii, îi învăţăm cum să îl înţeleagă, cum să-l interpreteze şi cum să extragă din el adevăratele învăţăminte, cum să îşi formeze convingeri şi concepţii. Datoria noastră, a îndrumătorilor, a şcolii este de a dezvolta gândirea, de a  ghida şi canaliza eforturile, de a  trezi curiozitatea, astfel încât să experimenteze  şi singuri lumea cărţilor şi să fie capabili să  selecteze propriile zone de interes. Dascălul este cel care  lărgeşte orizontul cultural, cel care  poate dezvolta sau spori atracţia spre lumea cărţilor, cel care îi  învaţă să gândească singuri, aşa cum spune si J. A. Comenius: „A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârî în o cap mulţime de cuvinte, fraze, expresiuni si opiniuni din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile.”
Lectura poate să rezerve tot atâtea surprize câte ascunde mersul evenimentelor reale, satisfăcând curiozitatea imensă şi gustul esenţial al noutăţii. Niciun eleogiu nu este mai presus de meritele cărţii, cu condiţia ca ea să fie bună. O carte bine aleasă poate fi un bun tovarăş într-o călătorie, într-o zi de odihnă la munte, la mare sau în orele de destidere petrecute la bunici. Cartea este un prieten care nu deranjează pe nimeni, nici nu plictiseşte, nici nu cere condiţii speciale pentru a fi citită. Este suficient să avem dragoste de carte, să o avem la noi, să o deschidem şi să o citim. Lectura este nespus de benefică oricărui cititor.
Prin calitatea pe care o avem, prin orele închinate cărţii, prin întreaga activitate pe care o desfăşurăm cu elevii noştri, trebuie să folosim cele mai variate metode şi procedee necesare  dezvoltării  pasiunii pentru  lectură.
Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea este un  prieten credincios şi de nădejde!
Simona Şerbu (Cireşu – Brăila)
 
 
REPERE...

 ITALIANUL LUCA CIPOLLA ŞI MAREA SA DRAGOSTE PENTRU POEZIA DANUBIANĂ

Deși nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română.
Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Millano, Italia,- Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească.
Poet și traducător de poezie din  română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră. Colaborator permanent al revistei Boema din Galați, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este  redactor al revistei “Sfera Eonică” din Craiova şi colaborator de bază la revista “Boema”, “Climate Literare” şi la revista internațională online “Starpress”.
Numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul etc.
Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenția asupra necesității dialogului culturală, a   ,,trecerii,, operei scriitorilor din România , dincolo de fruntariile europei, în speță, în Italia.
Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele  poetei din galați să fie primească Medalia de argint la Premiul Internațional "Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un  alt premiu pentru poezia românească, și  care se datorează și traducerii de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale "ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio (SA) – Italia;
Luca Cipolla a obținut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză “Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canado-americană “Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.
Foarte activ și în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea “Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011. dar și a volumului “Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galați, 2012.
Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară “Visul” - Ediția a VII-a; Premiul special al revistei “Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură “Prietenia cuvintelor” din Galați.
Construind o adevărată punte de legătură între poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un simț perfect al relației umane, el  exemplifică perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică.
Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se lasă atras de  sintagmele mai mult sau mai puțin licențioase , care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarae și piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filosofia interesantă a un ui ins care vede lumea literară dinsrte Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect  în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi.
Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus , tot de el, în limba română:
ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE
Păianjenul ţese pânza lui
şi singura fiică nu mai eşti;
tace sufletul meu în pernă
şi arde tămâie
până la o lentă agonie,
fii prezent dar în concediu,
strălucitor şi salubru aerul nu vibrează
şi mă emoţionezi,
de numai piatră Sinai.
Acum neruşinată hrăneşti razele
unei pânze
pe care o filezi din zori şi până-n seară
şi în sarcină
pretenţia să te numeşti viaţă.
Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.
Melania Cuc (Bistriţa)

ILARIE HINOVEANU - ULTIMUL PANDUR AL ROMÂNISMULUI
Craiova şi Oltenia, România şi Românismul, Pan-Românismul şi oştirea purtătorilor de lamură a fiinţei neamului nostru  rămân tot mai sărace.
Stinghere, parcă, smerite şi sărace…
…Al. Piru, Nestor Vornicescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ion D. Sîrbu, Marin Beşteliu, Romulus Diaconescu, Alexandru Firescu, Patrel Berceanu, Octavian Lohon, Dan-Ion Vlad, Claudiu Moldovan, Teodor Costin, Nicolae-Paul Mihail, Mihnea Gheorghiu şi, mai ales, Geo Saizescu s-au grăbit să-l cheme la Domnul, alături de ei, pe Ilarie Hinoveanu.
Ultimul mare pandur al Craiovei, Ilarie Hinoveanu,  ne-a părăsit intempestiv, în aceste zile însorite de octombrie 2013, la nici patru săptămâni de la împlinirea vârstei de 79 de ani, pe care o ducea cu semeţie, vigoare şi seninătate leonină.
Lucra cu fervoare la finalizarea unei noi cărţi, după ce, anterior, imprimase, la ALMA Craiova, altele două: Esenţe. Eminenţe. Excelenţe. Existenţe…, respectiv, Tiparniţe craiovene sub dictaturi – Izbânzi editoriale contra vrăjmaşilor spiritualităţii naţionale.  
La câteva zile după ce-l condusesem pe ultimul drum, la Cernica, lângă Bucureşti, pe Geo Saizescu – cel ce a nemurit Spiritul Olteniei în filme artistice de lung metraj -, îi ofeream freneticului Ilarie Hinoveanu, la telefon, câteva detalii despre ceremonialul religios şi militar al despărţirii de marele regizor mehedinţean.
Ilarie m-a ascultat cu atenţie, mi-a zis că am făcut foarte bine participând la îndoliatul eveniment, împreună cu prietenii Romulus Turbatu şi George Obrocea, după care – cu un oftat abia ascuns – a lansat, brusc, ghilotina unui verdict de o luciditate dureroasă ca o inimă în care ai înfipt un ghimpe: ,,Dane, rămânem, am rămas tot mai puţini… Nu-l mai avem decât pe D.R. (n.n. DumitruRadu Popescu). Trebuie să ţinem strâns, cât mai strâns legăturile…”
Şi iată că, fulgerător, la o lună după Geo Saizescu, Ilarie Hinoveanu renunţă la efemerul său trup de humă, trece porţile înveşnicirii şi se naşte în cer, alături de prietenii săi de o viaţă amintiţi mai sus: Piru, Vornicescu, Vieru, Păunescu, Beşteliu, Diaconescu, Sîrbu, Firescu, Berceanu, Lohon, Vlad,  Moldovan, Costin, Mihail, Gheorghiu, Saizescu…
Despre viaţa, creaţia şi laborioasa activitate a sa – ca secretar general de redacţie şi redactor şef adjunct la revista Ramuri (vreme de 7 ani/ 1965-1972) – apoi ca director al Editurii Scrisul Românesc (răstimp de 18 ani, din vara anului 1972 până în aceea a lui 1990) – se pot scrie tomuri voluminoase.
Voi spune doar că, în tot ceea ce a făcut, Ilarie Hinoveanu s-a dovedit un om onest, corect şi cinstit, ducând în lume Cuminţenia pământului din Vânjuleţul mehedinţean natal, onestitatea pe care Constantin BRÂNCUŞI o preţuia ca pe nimic altceva, dându-i chip în capodopera sa din piatră cu contururi şi sonuri arhaice: Cuminţenia pământului.
Ilarie Hinoveanu a fost totdeauna inspirat – ca poet, ca publicist şi eseist, ca făurar de reviste şi edituri, ca fervent om de cultură şi animator cultural în sensul major al expresiei, ca om şi cetăţean pentru care spiritul civic, iubirea de istorie şi glie străbună, devoţiunea faţă de Limba Română (patria dintâi a oricărui scriitor, a oricărui român adevărat) au constituit nu doar idealuri supreme, dar şi misiuni, ţinte cărora li s-a dedicat cu har şi cu toată energia sa, debordantă, cuceritoare şi contagioasă.
L-am preţuit şi respectat, l-am iubit şi l-am admirat ca pe un minunat român (cu demnitate şi neînfricare de Dac de pe Columna lui Traian). Ilarie Hinoveanu a fost şi rămâne un model, o efigie eclatantă de Cetăţean al Craiovei, al Olteniei, al Europei şi al Lumii acesteia nebune, nebune de legat care a devenit Terra, satul gobal ce înghite hulpav tot ceea ce ţine de tradiţii, identitate culturală, specific naţional, demnitate naţională, patriotism şi naţionalism luminat.
Se cuvine să-i aducem omagiul reînviind cuvintele-cheie, cuvintele-emblemă pe care regretatul Mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, le dăruia celor cu adevărat merituoşi: Preţuire şi respect, binecuvântare şi caldă îmbrăţişare  pentru Om, Profesionist şi Patriot !  
Rostind cu toţii, acum, în aceste clipe cernite de durere, Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l odihnească ! -, vă îndemn, dragi prieteni, să vă amintiţi mereu privirea caldă, chipul zâmbitor, enorma dragoste de oameni, lumina pe care o radia toată fiinţa scriitorului Ilarie Hinoveanu – ctitor, temelie şi grindă, stâlp de pridvor, streaşină şi icoană pentru viaţa culturală a Cetăţii Băniei şi a Olteniei, în deceniile de la cumpăna mileniilor.
Păstraţi-i vie această imagine, dar, vă rog,  să nu plângeţi, ci să vă îmbrăţişaţi şi să vă mângâiaţi frăteşte, aşa după cum a făcut-o totdeauna cu noi Ilarie Hinoveanu, aşa cum şi-ar dori-o mereu.
Sub directoratul său, la Editura Scrisul Românesc, a girat peste opt sute de cărţi, toate originale, multe dintre ele fundamentale pentru ştiinţa, filozofia şi literatura acestui crâmpei de Europă.
A lansat, a dat aripi şi a susţinut câteva sute de autori – care, graţie încurajărilor sale, în jumătatea de secol ce tocmai trecu, s-au afirmat ca personalităţi veritabile.
Aşa după cum îşi dorea Adrian Păunescu să se scrie pe crucea sa: El a iubit valorile româneşti sau Grigore Vieru: A fost un fir de iarbă… -, putem afirma şi noi despre Ilarie Hinoveanu: A fost ultimul mare pandur al Olteniei…
Bună seara şi  Noapte bună pe Terra, dar, mai ales, Bună dimineaţa în ceruri, drag şi nepreţuit prieten, ILARIE HINOVEANU ! Totdeauna când ne despărţeam, după două-trei ceasuri de taină, mă întrebai: Când ne mai vedem, când ne mai vedem, să mai vorbim şi noi puţin ?
De acum încolo, vom tăinui numai prin tăcerile grăitoare, căutându-te, cu privirea, printre stele sau privind fix icoana tămăduitoare şi murmurând rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-l pe fiul tău Ilarie!
Dumnezeu să-l ierte !
                Dan Lupescu (Craiova)

IMPRESII DIN LABIRINTUL SIMULĂRII COSMICE
Las gândurile să mă poarte aşa cum doresc ele. Nu mă opun fluxului de impresii care mă asaltează cu un impact emoţional mai mult dureros decât plăcut. Cu toate acestea, cred că numai astfel pot să ajung la o deplină cunoaştere de sine şi la mult râvnita împăcare interioară pe care mi-o doresc mai mult decât orice alt lucru. Dar acest exerciţiu nu evoluează atât de simplu pe cât pare, fiindcă de îndată ce atenţia începe să exploreze aspectele sensibile, imediat senzaţiile ataşate respectivelor impresii ajung să mă copleşească într-o spirală al cărei capăt nu îl pot discerne cu uşurinţă.
Uneori tot universul meu interior pare că se comprimă, ba chiar se prăbuşeşte, iar vârtejul gândurilor se adună într-un spaţiu tot mai restrâns. Compresia rezultată tinde să explodeze exterior, dar dacă am răbdare atunci nu după mult timp urmează destinderea cosmică a acestui conţinut. Alternarea dintre cele două stări se realizează dureros, dar numai astfel se oferă o mică fereastră, un interval temporal critic, în care poţi să priveşti necenzurat abisul din suflet, să distinge lumina şi întunericul ce sălăşluieşte în acele spaţii ascunse din propria ta fiinţă.
Mă minunez în faţa miracolului genezei universului, care într-o expansiune exuberantă a împrăştiat sori, planete şi sisteme în oceanul nesfârşit al spaţiului. Dar procese similare se desfăşoară în formidabila conştiinţă încorporată în fiecare fiinţă umană. De unde provine această proiecţie a infinitului în finit? Greu de răspuns, dar cele două realităţi se oglindesc una în cealaltă prin intermediul simţurilor limitate pe care le avem şi acţiunilor nedesăvârşite de explorare pe care le întreprindem.
Sunt ca două imagini ce se reflectă reciproc una în cealaltă îmbogăţindu-se reciproc într-un joc ce pendulează între exterior şi interior, o dialectică a devenirii pe o scară fără-de-sfârşit. Dar şi ele se schimbă perpetuu, agentul corosiv al timpului modificând mereu suprafeţele conştiinţei şi universului după legi greu de intuit, care la rândul lor se află într-o mişcare perpetuă. Este posibil ca timpul să fie la rândul său determinat de un alt agent transformator, care să îi altereze proprietăţile în jocul contracţiei şi dilataţiei ce modifică orice lucru.
Dar las aceste aspecte să se deruleze mai departe, fiindcă atenţia mi se îndreaptă către trecutul ce mă împresoară cu nostalgii, ce se agaţă asemenea unor liane de umbra paşilor mei. În zadar încerc să le ignor, fiindcă ele continuă să se manifeste în visele pe care le am şi în stările de veghe pe care nu mi le doresc în miez de noapte. Atunci strâng speranţele viitorului ca un antidot împotriva proiecţiei trecutului, dar acesta nu se lasă bătut. Face parte din ţesătura fină a sufletului şi acesta nu se poate nega pe sine. În fond, orice nădejde are la bază o experienţă trecută, iar când vrei să o activezi, automat imaginea ataşată îţi vine în minte cu gustul amar al trecerii şi neputinţei întoarcerii.
Pentru mine, senzaţia de bucurie se agaţă de vremea în care, copil fiind, mă gândeam la apropiata venire a vacanţei şcolare sau a sărbătorilor de sfârşit de an. Speranţa unui timp mai bun mă urmăreşte mai departe în timpul în care străbăteam străzile pline de zăpadă ale oraşului meu drag, Braşov, când distingeam razele de soare printre fulgii denşi de nea. Alteori, revăd grădina Cişmigiu din Bucureşti, în perioada în care am venit pentru prima dată în acest mare oraş, când aveam speranţa unui nou început şi simţeam din plin puterea tinereţii cum se manifesta nestingherit cu un elan dornic de a schimba întreaga lume.
Cum pot să manifest aceste atitudini fără să retrăiesc experienţele prin care au fost generate? Să fii încrezător fără să ai parte de contextul care te-a condus la această dispoziţie? Să fii iubitor, când persoana pe care ai dorit-o cu întreaga ta fiinţă nu se mai află lângă tine? Să crezi în schimbarea pozitivă a lucrurilor, ba chiar şi a societăţii, când tinereţea elanului spre infinit nu mai se află în tine, când nebunia anilor finalului de adolescenţă s-a dus?
Prin ce alchimie poţi separa sentimentele de experienţele prin care au fost generate? Este posibil aşa ceva? Dacă da, aş fi cu totul interesat, dar la modul practic am constatat că acest lucru nu se poate realiza. În fiecare particulă din fina ţesătură a minţii se află prinse trăiri şi experienţe de neşters prin proiecţia realităţii ce a determinat o anumită reacţie în conştiinţă, o specială distorsiune ce a modificat substratul motivaţiilor, sentimentelor şi raţiunii într-un sens bine determinat.
Pe de altă parte cum să scapi de proiecţiile negative? De gândurile cenuşii generate de o realitate violentă prin care ai trecut? Imaginile adulţilor care te-au rănit emoţional şi fizic,  a celor care s-au comportat cu brutalitate şi făţărnicie, nu poate fi ştearsă niciodată din mintea unui copil. Sau colegii de şcoală sau liceu care te-au batjocorit vor putea fi vreodată uitaţi? Impresiile au rămas. Ţesătura minţii a mers mai departe. Toate evenimentele au produs deformări ce nu mai pot fi date la o parte, ci numai ignorarea voită poate să le mai ţină afară din câmpul imediat conştient. Dar rănile provocate rămân pe toată durata vieţii şi ies la iveală în cele mai neaşteptate contexte.
Universul exterior răneşte şi agresează periodic pe cel interior. Conştiinţa se află într-un proces continuu de ajustare în faţa suferinţei provocate de trecerea dureroasă a timpului şi de evenimente care te lovesc încontinuu. Nu există excepţie. Omul puternic şi cel slab, cel bogat şi cel sărac, cel plin de faimă şi cel anonim, toţi suntem supuşi unei transformări radicale ce nu se află sub controlul nostru. Fiindcă în cele din urmă, conştiinţa se află sub tutela împrejurărilor exterioare într-o custodie de care nu poate scăpa vreodată, cel puţin în realitatea în mijlocul căreia trăim.
De aici porneşte dorinţa evadării şi controlării infinitului. Nevoia de religie, de transcendent porneşte asemenea unui strigăt de eliberare de sub o tutelă ce înrobeşte şi desfiinţează fiinţa umană. Demersul căutării unei căi de ieşire şi a unui Eliberator decurge logic din momentul în care analizezi raportul asimetric dintre univers şi conştiinţă şi când încetezi să te mai laşi prins în jocul iluziei ce te deturnează prin proiecţii amăgitor de distructive. Iar de la această nevoie, urmează Marea Căutare a Ieşirii din labirintul simulării cosmice în care ne aflăm.
Octavian Lupu (Bucureşti)

ÎNCREDERE - NEÎNCREDERE
Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. - Seneca
Conform dicționarului, ÎNCREDEREA se definește prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.
Încrederea ne dă liniștea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieții: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm și cu care avem relații, în credința pe care o purtăm  cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri - cei cu care tranzacționăm, în politica internă, dar și în cea externă.      
Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia și voința de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obține ușor, de multe ori se câștigă foarte greu și trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinței și pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru  nu se înșela.
Sunt oameni care prezintă dintr-un început respect și încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt și alții – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de raționamente, stabilim o relație de încredere, de liniște, de pace. Este, în acest caz, ca și cum am aștepta fierberea unui must și transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietăți stabile, după ce l-am observat în tot acest timp și am intervenit ori de câte ori era nevoie.
Încrederea se clădește de cele mai multe ori în timp, studiind persoana, prietenul, conducătorul, grupul, țara, acțiunile lor, felul cum acționează în anumite situații, cum reacționează la anumite încercări etc. Apoi se pun în balanță calități și defecte. Când ai obținut încrederea, ai sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credința sau sinceritatea acelei persoane sau grup. Există și posibilitatea neacordării în final a încrederii, retragerea din această relație încercată, atunci când cel încercat dă dovadă de lipsă de seriozitate, de sinceritate, de cinste, de dreptate, sau dă dovadă de trădare, caută să te păcălească „furându-ți” încrederea, urmărindu-și interesele personale, câștigul de bani, de avere sau de putere. „Pacea, spunea filozoful Baruch Spinoza, nu înseamnă absența războiului, ci înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoință, încredere și dreptate.” Ca atare, la obținerea unei înțelegeri trebuie să existe dovezi de virtute din ambele părți, altfel, liniștea, pacea nu pot fi obținute. Filozofii au ajuns la concluzia că virtutea nu o avem de la naștere, ea nu poate avea profesori care să ne învețe, Immanuel Kant afirmând că virtutea poate fi dobândită în decursul vieții, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu înclinările contrare. Caracterul omului contează în aceste relații de încredere care se stabilesc și a avea caracter înseamnă a poseda acea proprietate a voinței, după care omul își face legământ cu anumite principii, tot Kant spunând că „nu importă ceea ce face natura din om, ci, ceea ce el însuși face din sine”. Considera că dintr-un principiu practic suprem, pot fi deduse legile voinței: „acționează astfel ca să întrebuințezi omenirea atât în persoana ta, cât și în persoana oricărui altuia, totdeauna în același timp ca scop, niciodată însă ca mijloc”. 
NEÎNCREDEREA este definită ca îndoială, suspiciune. Balzac spunea: „Cine zice îndoială zice neputință.” Așa este dacă nu se iese din această stare, căci neputința poate duce la suferință. Psihologii spun că atunci când ne îndoim încercăm să evităm suferința, dar aceasta nu înseamnă că și reușim, fiindcă în acele momente ezităm, putem fi bombardați de un presentiment, dăm dovadă uneori de neputință, adică de lipsa voinței, a energiei necesare în stabilirea unui adevăr. Îndoiala macină sufletul omului până ajunge la un echilibru, multe carențe ale caracterului evidențiindu-se în acțiunea întreprinsă. Deși toate lucrurile, chiar și cele care ne par sigure pot fi puse la îndoială, există ceva sigur și anume faptul că noi gândim, că ne îndoim și dacă gândim și ne îndoim, este sigur că existăm, ne spune Descartes în celebra sa cugetare: „Cogito ergo sum”. Conștiința gândirii, deci a sufletuluieste mai sigură decât conștiința pe care o avem despre lumea exterioară. Pornind de la egalitatea puterii de a gândi a oamenilor, rezultă și egalitatea speranței în atingerea țelurilor, în drumul cărora ne izbim de vederi deosebite, uneori de dușmănii, certuri, de neîncredere a unuia față de celălalt.
Orice om poate trece în viață printr-o perioada de îndoială, însă, flexibilitatea spiritului, rațiunea minții, rațiunea inimii ne pot face să recăpătăm încrederea față de aproapele nostru, față de cei cu care relaționăm în viață sau să stabilim neîncrederea și să luptăm pentru adevărul nostru. Pascal a fost cel care credea că toată demnitatea noastră stă în rațiune, pe lângă care admitea existența cunoștinței intuitive a inimii. Astfel putem evita eroarea care este cauza mizeriei la care ajung oamenii. Cunoștințele noastre acumulate și hărnicia spiritului ne pot ajuta să definim situația, să găsim acel punct de sprijin atât de necesar, fiindcă singuri și în eroare, nu putem trăi.
Trăim în democrație care presupune existența unor valori, precum: libertatea, dreptatea și egalitatea, idealuri pentru care oamenii au luptat și totodată repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viața în societate. Cetățenii trebuie să aibă dreptul la opinii proprii și totodată să se bucure de securitatea personală, a domiciliului și a bunurilor pe care le posedă. Ei trebuie să își poată exercita libertatea de a se exprima, precum și dreptul de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public. În libertatea de exprimare se pot crea conflicte privind ideile politice sau de altă natură a unor cetățeni și în acest caz trebuie să se recurgă la consultarea de legi, pentru stabilirea adevărului și a dreptății.
Politologului Christoph Stefes, profesor la Universitatea Colorado, din Denver, SUA, a acordat un interviu ziarului DW, în care a analizat situația regimurilor autocratice - cele din afara democrației - spunând că cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice și anume: legitimare, represiune şi cooptare, acestea fiind „soclul pe care se ridică liderul”, interzicerea şi reprimarea oricărei opinii divergente fiind instrumentele cele mai puternice, spunând că „trebuie făcută diferenţa între reprimare dură şi reprimare «cu mănuşi de catifea ». Când se acționează dur, demonstranţii și politicienii de opoziţie sunt arestați, aruncaţi în închisori. Oprimarea, spune el, are însă loc cel mai adesea mascat: „De exemplu, ziarişti incomozi sunt târâţi în nenumărate procese pentru calomnie. O altă metodă este trimiterea organelor fiscale în control la organizaţiile care critică regimul”. „Între măsurile moi se numără modificarea intenţionată a legilor fiscale sau blocarea unor conturi bancare, care pot fi puse în practică mai simplu şi fără tapaj… Cel mai mare efect asupra menţinerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatură potentaţii trebuie să se legitimeze ei înşişi”. Iată cât de ușor și machiavelic poate fi atins derapajul unei democrații!
Trăim vremuri în care sentimente și impulsuri de o mică intensitate existente cândva, au crescut, au devenit mai puternice, schimbările repetându-se ciclic,  dar diferit în formele lor particulare.  Există deci o lege a dezvoltării contrariilor care se impune atât în dezvoltarea fiecărui individ cât și în dezvoltarea societății. Ea se accentuează în viața socială și istorică, având importanță pentru domeniul vast al vieții și ca atare, necesită o atenție deosebită.
Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA)

ROSSINGEN – LOCUL UNDE MUZICA SE ÎMBINĂ CU NATURA
Călătorind prin sudul Germaniei, între Pădurea Neagră şi Alpii Şvăbeşti*, la poalele dealurilor Lupfen şi Karpfen, întâlneşti oraşul Trossingen. Este un oraş mic, cu 15.300 de locuitori, întins pe o suprafaţă de 24 de km ptăraţi, situat în Ţara Şvabilor (Schwabenland). Oraş universitar, Trossingen poartă numele de oraş al muzicii, deoarece s-a făcut remarcat prin bogata sa tradiţie în industria instrumentelor muzicale.  Regiunea care adăposteşte oraşul nu este alta decât binecunoscuta ţara a şvabilor (Schwabenland) Schwarzwald-Baar-Heuberg, din Landul Baden-Württemberg. Iar pădurea care se întinde pe suprafaţa acestei regiuni este renumita Pădurea Neagră - Schwarzwald. Aceasta este o zonă montană împădurită din landul Baden-Württemberg, în sud-vestul Germaniei. Este împrejmuită de valea Rinului la vest şi sud, iar cel mai înalt vârf se numeste Feldberg, cu o înălţime de 1.493 metri. Este o importantă zonă turistică având mai multe staţiuni montane şi balneare, din mijlocul căreia izvorăşte faimoasa Dunăre albastră.
Dar de ce oare Pădurea Neagră se numeşte „neagră”?
A fost prima întrebare pe care fiul meu a pus-o învăţătoarei sale, la începutul clasei întâi. Fiind preocupat de această imensă pădure, a rupt tăcerea clasei întrebând: „Doamna învăţătoare, de ce Pădurea Neagră se numeşte... neagră?” Învăţătoarea, rămânând surprinsă de întrebarea unui copil de clasa întâi, după un moment a răspuns: „Pentru că este atât de deasă, încât culoarea brazilor ii conferă o nuanţă spre negru. Privită din avion, această pădure arată ca o pată neagră pe solul de sud-vest al Germaniei”. Mai târziu aveam să descopăr acest adevăr cu proprii ochi. Zburând deasupra Germaniei, din spaţiul aerian am văzut o pată neagră întinzându-se pe kilometri nesfârşiţi. Da, aceasta era imensa şi renumita „Pădure Neagră”. Aici brazii, prin desimea lor, oferă o privelişte uimitoare, plină de senzaţii noi şi necunoscute, dar în acelaşi timp şi înfiorătoare.
Dacă pătrunzi mai mult în interiorul pădurii, ajungi să cunoşti oamenii calzi de pe aceste meleaguri, cu tradiţiile şi obiceiurile lor. Vei vedea ca viaţa locuitorilor din Schwarzwald şi Schwäbische Alb este diferită de cea a locuitorilor din restul Germaniei. În liniştea pădurilor de aici simţi cum muzele muzicii, ale poeziei şi tradiţiei se împletesc, descoperind istoria şi cultura ţinuturilor care îşi au rădăcinile încă din timpuri străvechi ale omenirii. Aici aflăm despre locuri noi şi minunate, descoperind fapte şi evenimente desfăşurate de-a lungul veacurilor. Prin îmbinarea culturii si reînvierea istoriei este imposibil să nu te îndrăgosteşti de aceste locuri virgine.
Tainele şi secretele acestor ţinuturi sunt păstrate în „chivoturi de aur” pe înălţimile dealurilor, ascunse în albiile râurilor sau sădite cu fiecare brad care formează frumosul lanţ al Pădurii Negre.Structura şi culoarea unică a brazilor iţi încântă privirile prin frumuseţea lor uimitoare. Fiecare foşnet de frunze, susurul izvoarelor sau ţipătul păsărilor care brăzdează văzduhul îţi încântă auzul, sufletul şi privirile cu frumuseţea lor divină. Pentru cel obosit şi întristat, liniştea şi susurul apelor lin curgătoare sunt o adevărată mană cerească venită din cerul divin. O astfel de istorisire îmbibată de-a lungul veacurilor cu fapte reale şi evenimente culturale ne este relatată şi descrisă de către mari cronicari şi istorici care au scris despre Trossingen. Dar nu numai din cărţi poţi „citi” despre trecutul acestui oraş, pentru că bătrânii care au mai rămas în viaţă deapănă cu drag amintirile lor. Şi este atât de plăcut când la sărbătorile anuale şvăbeşti, înconjuraţi de tineri şi copii, îşi deschid sufletul cu nostalgie în faţa „aducerilor aminte”. Uneori observi cum pe faţa lor brăzdată de riduri alunecă o lacrimă pe obraz, semn că îşi aduc aminte de cineva drag sau despre evenimente care le-au marcat viaţa. La astfel de serbări am avut prilejul să ascult de nenumărate ori povestirile hazlii şi fapte reale care au avut loc în viaţa acestui oraş. Este un semn viabil că locuitorii Alpilor Şvăbeşti sunt oameni cu suflet bun si inima caldă, primitoare şi iubitoare.
Generalităţile Oraşului Trossingen
Aşa am aflat că există multe lucruri interesante în acest mic oraş, aflat pe ridicătura Baarului, situat lângă dealul Klipeneck, in cea mai însorită zonă din Germania,care poartă numele de Oraşul Muzicii. Tot de la localnici am aflat că în muzeul din oraş, numit „Heimatmuseum” (muzeul satului), se află cea mai bogată colecţie de muzicuţe din lume, care este expusă spre admiraţia iubitorilor de muzică. Oraşul detine o Casă Culturală, cu o acustică excelentă, unde concertele clasice sunt recunoscute în rândurile marilor profesionişti. Tot la Trossingen, prin săpături geologice, a fost descoperit scheletul complet al unui dinozaur, numit „Plateosaurus Trossingensis” şi care poate fi admirat în Muzeul Aberlehaus din oraş. La întâlnirile şvăbeşti aveam să aflu că aici există cel mai vechi tren electric în funcţiune din lume. La diferite evenimente, spre bucuria copiilor şi a adulţilor, acest tren „alergă” cu vagoanele-i primitive, străbătând Pădurea Neagră şi Alpii Şvăbeşti.
Un obicei tradiţional al Trossingenului, care îl face diferit de celelalte locuri ale Germaniei, este întâmpinarea oaspeţilor oficiali. Dacă în alte oraşe şi localităţi invitaţii sunt întâmpinaţi cu sekt (şampanie) şi gustări, primarul oraşului, Clemmens Maier, întâmpină oaspeţii cu vin roşu tradiţional specific zonei şi cozonac împletit, numit „supa de dimineaţă a Trossingenului”. Băştinaşii povestesc despre concertele care au avut loc de-a lungul anilor şi care se desfăşurau în sala de spectacole a oraşului. Prin acustica sa excelentă, aceasta a devenit renumita atât pe plan regional cât şi internaţional. Grupe şi formaţii de cântăreţi vestiţi de toate naţionalităţile, diverşi concertanţi si artişti poposesc in acest oraş încântând sufletul locuitorilor.
La Trossingen se împleteşte armonios idila de lucru la sat şi modernismul urban, vizitatorul putându-se bucura de mulţimea peisajelor din oraş, dar şi din împrejurimi. Monumente, fântâni arteziene şi muzee se înalţă deasupra oraşului prin arhitectura lor gotică. Fără îndoială, Theodor Heuss a avut dreptate în anul 1952, numind oraşul Trossingen ca fiind de neuitat în adevăratul sens al cuvântului. Trossingen nu are voie să fie uitat şi trebuie să rămână mereu proaspăt în memoria noastră.
Aşezarea geografică şi împrejurimile oraşului cu cele mai importante puncte turistice.
Plimbându-te prin oraş, vei constata că, atât în localitate, cât şi în împrejurimi, ochii vizitatorilor se bucura de întâlnirea unei varietăţi de izvoare, râuri şi pârâuri care dau farmec oraşului şi potenţează dezvoltarea faunei. Vei întâlni astfel râul Trosselbach, traversând oraşul şi revărsându-se în râul Hagenbach, iar acesta din urma se varsă cu repeziciune în Prim. Dacă vei călători spre sud, la mai puţin de un kilometru vei întâlni cartierul Schura, care este traversat de Bazinele Hidrografice Europene şi este situat pe frumosul pârâu Schönbach, care la rândul său se varsă in Elta, iar acesta în Dunăre. La vest de Trossingen, la o distanta de numai 15 km, se află marele râu Neckar, care străbate judeţul Rottweil. În apropiere de Trossingen se ridică falnice cele două dealuri Hohenlupfen si Hohenkarpfen, care, prin proeminenţa lor, străjuiesc localităţile Talhausen/ Durchhausen si Gunningen/Hausen ob Verena.
Izvorul Dunării, bastion al Europei, care dăinuieşte de-a lungul anilor, străbătând cele zece ţări centrale şi est-europene, este şi astăzi un puternic punct turistic de atracţie. Oraşul Dunării este Donaueschinken şi se află pe partea de est a Pădurii Negre, la numai 20 de km de Trossingen. Turişti din toate cele patru colţuri ale lumii vin pentru a admira acest gigant fluviu care este format din mii de pârâiaşe care izvorăsc de sub zidurile Palatului Baroc Renainssance. Aceste pârâiaşe sunt adunate într-o frumoasă fântână arteziană, care, prin cursul lor, străbat o lungime de 2860 km până la vărsarea în Marea Neagra.
Dacă eşti iubitor de natură, cu siguranţa vei dori să vizitezi împrejurimile. Astfel, la Singen, la mai puţin de 40 de km de Trossingen, se află ruinele cetăţii Hohentwiel, datând încă din secolul 14.
Un monument istoric şi de artă este Cetatea de Hohenzollern, care se află între Hechingen si Bisingen, din a cărui dinastie provine Regele Zollernului. În afara castelului, care este un punct turistic de atracţie, se află şi Muzeul Satului. Prin unicitatea sa, acesta este recunoscut in Europa ca „Muzeul pentru cântare şi greutăţi” Aici se pot admira tehnica metodei de cântărire a greutăţilor, cântarele din cele mai vechi timpuri, dar si cele mai performante cântare electronice.
La aproximativ 40 de km de Trossingen se afla Castelul Hohenzollern de Sigmaringen. Se ştie că atât Cetatea Hohenzollern de Hechingen, cât si Castelul Hohenzollern de Sigmaringen, sunt proprietătile Casei Regale, aparţinând regilor şi domnitorilor care au condus Romania ani îndelungaţi (1866-1944). Sub domnia Carol I şi Ferdinand I România a luat un avânt serios motiv pentru care m-am simţit mândră că sunt parte a poporului Român.
Spre sud-est de Trossingen, la aproximativ 70km, se află marele lac Bodensee, care uneşte cele trei ţări: Germania, Austria si Elveţia. Alpii elveţieni domnesc prin umbra lor răcoroasă şi aducătoare de odihnă, revărsându-se peste locuitorii germani, fiindu-le binecuvântări eterne în zilele de arşiţă şi căldură insuportabilă. La Bodensee, în localitatea Unteruhldhingen, ai prilejul să vizitezi Muzeul Caselor cu piloni de lemn construite deasupra apelor. Pfalbautenmuseum. Acesta este un muzeu de istorie şi geologie. Vizitându-l, faci cunoştinţă cu viaţa înaintaşilor, care îşi construiau casele deasupra lacului Bodensee.
Trossingen se află pe înălţimile Baarului, între Pădurea Neagră, Alpii Şvăbeşti şi dealurile Heubergului. Schwäbische Alb au platoul in vârful dealului Klipeneck, care este cunoscut ca cel mai însorit loc din Germania, soarele strălucind până la 1960 de ore pe an. Deşi Trossingen se află lângă cea mai însorită zona din Germania, totuşi la poalele dealurilor noi, locuitorii ne confruntăm deseori cu frigul, ploaia şi chiar dimineţi geroase. Nu este de mirare că în lunile de vară, iunie si iulie, localnicii de pe Heuberg aprind uneori focul în sobă sau dimineţile în zori muncitorii îşi încep activitatea zilnică prin a-şi curăţa gheaţa de pe maşini. Clima la Trossingen este rece şi uscată, iar din cauza pădurilor şi a presiunii atmosferice, zilele sunt deseori bogate în ploi abundente. Uneori se înregistreaza in Trossingen între 130 si 150 de zile geroase.
Călătorind spre nord-est, la aproximativ 120 de km se află binecunoscuta capitală a Landului (ţării) Baden-Württemberg, Stuttgart. Aici, la Stuttgart, în anul 950, a fost înscăunat regele Herzog Luitolf. În anul 1906, Regele Württembergului a avut scaunul de domnie şi tot aici a fost construită rezidenţa regală. Stuttgart este capitala centrului cultural a landului, cu o piaţă industrială în deplină dezvoltare. De fapt, când vorbim despre Stuttgart, este imposibil să nu amintim de Diaspora Română. Regiunea Baden-Württemberg este zona cu cei mai mulţi români din Germania. Comunitatea româneasca din Baden-Württemberg a înflorit pe aceste meleaguri, transmiţând mai departe cultura, credinţa şi tradiţia noastră strămoşească. La scurt timp, a fost înfiinţată biserica ortodoxă română din oraşul Ştuttgart, un adăpost spiritual pentru toţi românii de bună credinţă care locuiesc în landul Baden-Württemberg. Parohia ortodoxă română „Naşterea Domnului” a luat fiinţă, din punct de vedere juridic, pe data de 24 noiembrie 1996, prin strădania părintelui dr. Nicolae Condrea (actualmente arhiepiscop al românilor ortodocşi din America şi Canada), susţinut, în această iniţiativă de un grup restrâns de români din Stuttgart şi împrejurimi, doritori de a se constitui într-o comunitate religioasă ortodoxă.
Tot în Stuttgart se mai află încă două mari biserici evanghelice: Centru Crestin Român din Büsnau-Stuttgart condus de pastorii Daniel Ghit şi Croitoru Virgil şi Biserica română Betezda din Stuttgart, la ale căror slujbe religioase sufletul credinciosului se bucură în deplină armonie si har dumnezeiesc, mângâiat de binecuvântările limbii materne. La 70 de km de Trossingen se află localitatea elveţiană Schaffhausen, cu cea mai mare cascada din Europa, iar in partea opusă Elveţiei, la 120 de km, se află Parlamentul European de la Strasbourg-Franţa.
Nu departe de Trossingen, la 22 de km, se afla oraşul Tuttlingen, reşedinţa de judeţ. Acest oraş este renumit prin marea sa industrie a instrumentelor chirurgicale „Aesculap”. Pe lângă atracţia multor locuri turistice, farmecul acestui oraş îl oferă Dunărea, cu apele sale învolburate despărţind centrul oraşului şi dăruind o privelişte încântătoare privirilor noastre.
Călătorind de la Trossingen spre Stuttgart, la numai 17 km vei întâlni marele oraş imperial Rottweil, care la mijlocul Evului Mediu era cunoscut ca fiind Marea Curte de Judecată a regelui. Un alt punct turistic în centrul Pădurii Negre şi care se află în apropierea oraşului Trossingen este Triberg. Acesta se evidenţiază prin labirintul celor şapte cascade unindu-se într-una singură, curgând de la o înălţime de 162 de metri. Între Triberg şi Titisee se află cel mai mare ceas cu cuc din lume. Acesta fiind o atracţie istorică pentru turişti de diferite naţionalităţi. Lacul Titisee se află la o mică distanţă de Triberg, iar celor ce vor să viziteze acest lac frumos, aşezat la poalele dealurilor, le este imposibil sa plece de aici fără să savureze vestitul tort de cireşe specific zonei: Schwarzwaldkirschtorte - Tortul Pădurea Neagră!
De pe înălţimile dealului Heuberg, suntem salutaţi de diferite castele, cetăţi şi ruine cum ar fi de exemplu cetatea Beuron, apreciata de oaspeţi si renumită ca loc de odihnă şi tratament datorită aerului curat al zonei. Cetatea Beuron este renumită prin mânăstirea Augustiner-Chorherrenstift (corul bărbătesc al sfântului Augustin) datând din anii 1077. Cetatea fiind locuită de pustnicii şi preoţii care sălăşluiesc în mânăstirile construite din timpurile alemanilor. În apropierea oraşului Trossingen este satul Gosheim, care se află la o înălţime de 1015 metri pe creasta vârfurilor Alpilor Şvăbeşti. Gosheim este cunoscut ca fiind cel mai mare sat industrial din Landul Baden-Württemberg. În anii 2000 în acest sat activau aproximativ 300 de firme. De la Gosheim urci pe „Via Dolorosa”, care nu este altceva decât un drum de ţară neamenajat şi prăfuit, iar la fiecare popas iţi reaminteşte de ce le nouă stadii pe care le-a întâmpinat Domnul Isus în drumul Său spre Dealul Golgota. Odată ajuns în vârful Albilor, priveliştea iţi încântă ochii cu nenumărate localităţi care se armoniază frumos şi se înşiruie pe o distanţă foarte mare. Acest loc este atrăgător atât în perioada Sfintelor Paşti, dar şi în cursul anului, aducând mii de credincioşi pentru a-şi purifica sufletul, a se ruga şi a deveni mai buni.
În aceste locuri au poposit de-a lungul vremurilor cetăţeni germani din diferite ţări din Rusia si România, dar si cetăţeni turci, sirieni, maghiari, polonezi, evrei, francezi, asiatici etc. Numărul persoanelor de alte naţionalităţi depăşind cu mult cifra de 1600 de locuitori.
Trossingen, regatul Alemanilor si Pre-romanilor
Arheologii confirmă că zona Trossingen a fost ocupată de către romanii vechi şi alemani încă din timpul când oamenii mânuiau cu dibăcie piatra şi metalul dar si din vremea pre-romanilor. Alemanii au fost iniţial o alianţă a triburilor germanice situate în jurul Rinului superior din sudul Germaniei de azi. Regatul Alemania, situat între Strasbourg şi Augsburg a durat până în 496, când a fost cucerit de regele francilor Clovis I, în bătălia de la Tolbiac. Ulterior, alemanii au intrat sub dominaţia francilor şi au fost guvernaţi de un duce francez. Zona Trossingen coincide cu arealul în care s-a aflat cel mai mare şi important ducat al alemanilor, care din 748 d. Hr. a intrat sub dominaţia franceză. Astăzi, una din garnizoanele trupelor franceze se află la numai la 13 km de Trossingen, in oraşul Villingen-Schwenningen. Când în anul 797 mânăstirea Sankt Gallen a fost introdusă în proprietatea oraşului, acesta a fost trecut oficial în acte sub denumirea de Trossingen. Din Evul Mediu şi până în 1444, domnia asupra oraşului s-a schimbat mereu. În anul 1444, Contele de Ludwig al Württembergului a preluat domnia peste Lupfen si Karpfen.
În războiul de 30 de ani oraşul a fost ars din temelii şi făcut una cu pământul, rămânând nevătămate doar biserica, casa parohială şi trei case ţărăneşti. Oraşul a suportat pagube foarte mari între anii 1673 şi 1714, dar şi în timpul luptelor revoluţionare, ca de altfel şi în campaniile franceze conduse de Napoleon. În a doua jumătate a secolului 17, datorita suferinţelor prin care a trecut şi în urma campaniilor trupelor de soldaţi francezi, austrieci si bavarezi, din pricina războiului şi a foametei, populaţia a fost decimata de la 1100 pâna la 150 de locuitori. Oraşul Trossingen a fost puternic afectat şi în al doilea război mondial. În februarie si aprilie 1945, mai multe atacuri aeriene s-au abătut deasupra oraşului, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti si însemnate pagube materiale.
Trossingenul de altădată era compus din două părţi orăşeneşti (astăzi sunt numite cartiere) „Niederhofen” - Trossingen de jos, sau satul de jos, şi „Sontheim” sau „Oberdorf” - Trossingen de sus, sau satul de sus. În prezent sunt cunoscute sub numele de Schura şi Trossingen. În 1483 s-a adăugat oraşului partea Thalhausen, care a aparţinut şi a fost cumpărată de la oraşul Imperial Rottweil. De atunci stema oraşului este un vultur negru cu un scut auriu şi trei coarne negre de cerb suprapuse. Vulturul a aparţinut oraşului Imperial Rottweil, iar coarnele de cerb certifică apartenenţa oraşului la statul de bază Baden-Württemberg.
Muzicuţa face din Trossingen oraşul muzicii
La începutul secolului 18, Trossingen avea caracter ţărănesc, fiind locuit de meşteşugari, cizmari, olari, croitori şi tâmplari. Începând cu secolul 19, s-a dezvoltat o asociaţie de case care au preluat dezvoltarea prelucrării textilelor. Din 1820, în zona Villingen-Schwenningen a fost iniţiată o industrie de ceasuri. Industria ceasornicăriei a fost înghiţită foarte repede, făcând loc industriei muzicii, fondată încă din anul 1827.
În 1827, Christian Messner a început să construiască o „Harfă de gură” - Mundharmonika. După multă trudă, aceasta industrie a lut avânt, iar comerţul cu muzicuţe s-a dovedit a fi important pentru extinderea şi direcţionarea Trossingenului. De asemenea, devenit o sursă de venit pentru locuitorii Baarului. Christian Messner a fost considerat fondatorul industriei de acordeoane. Astfel că Trossingen a fost centrul mondial al industriei de acordeoane si muzicuţe. Din 1855, Christian Weiss, un nepot al producătorului armonicii Messner, şi-a deschis afacerea lui sub numele renumitei fabrici Württembergische Harmonika Christian Weiss. Doi ani mai târziu, un alt bărbat tânăr, numit Hohner Mathias, a urmat exemplul lui Christian Weiss, schimbând producţia de ceasornicărie în industria instrumentelor muzicale. Şi mai precis a muzicuţei. Astfel, Mathias Hohner a înfiinţat cea mai mare fabrică de muzicuţe din lume şi este recunoscut ca cel mai renumit fiu al oraşului Trossingen. De-a lungul anilor, Mathias Hohner a avut mulţi concurenţi, ce au dorit să îl egaleze, însa fără succes.
În 1928 toate firmele de instrumente muzicale au fost unite sub „acoperişul” Hohner şi de-a lungul multor generaţii au dominat aceasta industrie specială în viaţa locuitorilor din oraş, cât şi a celor din împrejurimi. În primăvara anului 1999, la firma Hohner AG lucrau în jur de 230 de muncitori. Cu timpul însă în Trossingen au luat fiinţa şi alte branşe, printre care amintim producţia maşinilor şi a sculelor sau prelucrarea lemnului şi a ambalajului pentru instrumentele muzicale.Prin urmare Mathias Hohner şi-a pierdut statutul şi poziţia de cel mai mare industriaş al timpurilor.
În 1927 locuitorii oraşului Trossingen şi cei din împrejurimi au sărbătorit 100 de ani de la înfiinţarea industriei de instrumente muzicale. Acest jubileu a fost întâmpinat şi aplaudat de cel puţin 6000 de locuitori ai oraşului.
Astăzi Trossingen este centrul cultural din regiune. Un rol principal îi revine Casei de Cultură, care a fost construită în 1960, purtând numele doctorului Ernst Hohner „Dr. -Ernst-Hohner - Konzerthaus”, cu peste 1000 de locuri. Datorită acusticii sale excelente, sala de concert a devenit renumită în rândurile marilor profesionişti şi, indiferent de anotimp, aici vin trupe şi cântăreţi din întreaga lume pentru a susţine concerte şi piese teatrale. În 1991 a fost construită o a doua sală de concert sau Facultatea de muzică a oraşului, numită „Templul Muzicii”. Studenţi din toate colţurile lumii, de diferite naţionalităţi, se bucură de lecţiile prestigioase pe care le primesc în timpul studiilor.
Numele de „Oraşul Muzicii - Musikstaadt” aduce câştig oraşului Trossingen nu numai prin marea industrie de muzicuţe şi Facultăţii de Stat, dar şi prin Instituţiile şcolii de muzică pentru tineret şi Conservatorul de Stat al oraşului „Hohnerkonservatorium”. Specialitatea facultăţii de muzică este pregătirea profesorilor pentru predarea instrumentelor produse de firma Hohner - acordeoane cu clape şi butoane (armonice), piane, muzicuţe, etc. Dar pe lângă aceste instrumente care poartă sigla Hohner, sunt pregătiţi viitori profesori în devenire pentru diferite instrumente. Pe lângă muzică, în Trossingen există şi alte locuri de distracţie, culturale, dezvăluind turiştilor diferite obiceiuri specifice zonei.
Heimatmuseum - Muzeul Satului si Muzeul armonicii germane „Aberlehaus und Deutsche Harmonikamuseum”
În anii 70 s-a putut amenaja Muzeul Satului-Auberlehaus. În Casa Ţărănească unde sunt expuse două schelete de mamifere cu origini de 200 milioane de ani. Mai sunt expuse colecţii geologice şi o mare paletă de exponate istorice, culturale, veritabile dovezi de 1200 de ani din istoria Trossingenului. Aici găsim cele mai frumoase documente şi cele mai multe dovezi în desfăşurarea istoriei muzicuţelor din Trossingen. De asemeni putem afla despre evaluarea concurenţei industriei muzicale. Pe lângă documentele scrise se mai găseşte şi o colecţie de peste 23.000 de muzicuţe din toată lumea, care sunt reprezentative şi au o deosebită istorie culturală. În muzeul satului - Heimatmuseum, Aberlehaus, se mai găsesc vestigii descoperite prin săpături geologice, documente istorice, un vechi atelier de fierărie, o locuinţă ţărănească.
Muzeul Trenurilor electrice
În muzeu sunt expuse şi primele trenuri de călători a Trossingenului, care în 1990 au fost restaurate şi readuse în starea originală. Anul 1998 a fost un an bogat în evenimente culturale. S-a sărbătorit împlinirea celor 100 de ani de existenţa a trenurilor electrice din Trossingen si s-a deschis o hală imensă, unde sunt adăpostite şi admirate de vizitatori.
Anul 1979 a fost anul jubiliar, în care locuitorii au sărbătorit aducerea aminte a celor 1200 de ani de când oraşul a fost menţionat pentru prima oară în documente. La aceste evenimente deosebite din viaţa oraşului Trossingen, pe lângă vizitatori din împrejurime şi străinătate, au fost prezente şi oficialităţile marilor capitale ale lumii, precum şi televiziunea.
Trossingen şi partenerii străini
Din anul 1974 Trossingen este înfrăţit cu oraşul francez Cluses. Una din arterele principale a oraşului poartă numele oraşului francez, Clusesstrasse. Din anul 1993 a luat fiinţa parteneriatul cu oraşul Beaverton, din nord-vestul Statelor Unite ale Americii, aflat pe coasta de nord a Pacificului. În anul jubiliar 1997 s-a încheiat parteneriatul cu oraşul Windhock, din sud-vestul Namibiei. A luat fiinţa organizaţia germano-namibiana de într-ajutorare. La mijlocul anului 2001 a început o lucrare care a fost finalizată abia la mijlocul anului 2002. Trossingen a preluat parteneriatul pentru a treia companie a batalionului trei Brigada Germano-Franceză.Aceasta brigada este un post exterior pentru brigăzile celor două ţări. Batalionul trei este staţionat în cea mai mare parte în Mülheim. De atunci, în vecinătatea primăriei, se organizează mereu, într-o atmosferă prietenească, predări de campanie.
Trossingen este un oraş dezvoltat, frumos şi bine organizat. Drumeţiile şi muzica aduc veselie în viaţa localnicilor şi mulţi turişti vin cu plăcere în acest oraş. La poalele dealurilor găseşti linişte şi armonie, iar distracţiile nu lipsesc niciodată. Muzica şi dansul şvăbesc dau farmec si culoare la fiecare serbare. Doresc să menţionez că aici călătorii sunt primiţi cu căldură şi dragoste.
Ligia-Gabriela JANIK (Aldingen, Germania)
----------------------------------------------
* Alpii Şvăbeşti – în germană Schwäbische Alb (în engleză Swabian Jura)

IOANA FARCAŞ A LUAT DRUMUL ARTELOR PLASTICE ÎN CĂUTARE DE INEDIT ŞI PROVOCĂRI
Orice artă presupune pasiune şi dedicaţie. Pe lângă acestea, mai este nevoie de bun gust şi de inspiraţie. Şi nu în ultimul rând, de un strop de iubire, de puterea de a oferi ca artist, ce ai mai de valoare în tine. Mai presus de toate, însă, arta înseamnă până la urmă, şi destin. Un astfel de destin i-a fost hărăzit şi Ioanei Farcaş, un talent în devenire. La numai douăzeci de ani, câţi numără în prezent, aceasta face cinste generaţiei tinere de plasticieni. În viziunea ei, pictura este pe deplin sinonimă cu un legământ, asemenea celui al căsătoriei. Cine optează pentru artă trebuie să îşi amintească întotdeauna, că a făcut o promisiune solemnă pentru toată viaţa. Cine optează pentru artă nu are voie să uite că şi-a luat angajamentul de a trăi pentru şi prin frumos, până în ultima clipă ce i-a fost hărăzită în marea sa trecere pe pământ. O mare trecere care pentru Ioana Farcaş a început pe 10 mai 1989. Născută la Baia Mare, aceasta şi-a dezvoltat încă din primii ani dragostea pentru estetic. Cei dintâi dascăli pe care Ioana i-a avut i-au fost chiar părinţii. Mama şi tata au ştiut să cultive în unicul lor copil emoţia faţă de operele de artă şi deschiderea către cultură. Zi de zi, totul s-a legat, s-a contopit şi s-a dovedit a fi o lecţie de viaţă pentru micuţa Ioana. O lecţie de viaţă materializată peste ani, într-o alegere. Ioana Farcaş a decis să urmeze pictura, la Facultatea de Arte Plastice din oraşul natal. Lucrurile s-au derulat firesc, mai ales că nevoia ei de a recepta frumosul izvorăşte şi din faptul că este o fire mereu în căutare de nou. Cu un temperament coleric-flegmatic, Ioana găseşte în pictură cadrul adecvat de manifestare. Un exemplu este acela că numeroasele posibilităţi-tehnici picturale (frotiu, grissaile, glasiu, etc.), ce se pot realiza pe diferite suporturi, cum ar fi carton, pânză, lemn, sticlă, etc. îi oferă necontenit tinerei băimărence o provocare, o întrebare, un răspuns, o idee. Aşa se face că orice creaţie ce îi iese din mână Ioanei Farcaş poartă în sine o anumită încărcătură intelectuală, o stare de spirit specială, pe care ea ştie să o „zidească” în visul pe care îl întrupează din culori. De altfel, culoarea oglindeşte cel mai bine formula temperamentului unui plastician. Iată de ce, atunci când pictează, Ioana Farcaş preferă să folosească multă pastă şi tonuri puternice, dar şi nuanţe ce reflectă liniştea. Colericul şi flegmaticul din ea se întâlnesc şi se regăsesc astfel, concret, dar şi simbolic, atât în albul de Titian, cât şi în galben, brun, roşu, albastru, verde, negru. Fie că este vorba de o natură statică, de un peisaj ori de un portret, viitoarea artistă vede fiecare tablou pe care îl realizează, ca pe o experienţă hotărâtoare pentru aspiraţiile ei. Zilnic, timp de trei ore, aceasta face şi preface lucrări. Pe acelea în care nu se recunoaşte, ia întotdeauna decizia de a le distruge. Nu este uşor şi nici simplu, însă dacă vrei să progresezi, câteodată, trebuie să cazi, pentru ca apoi, să te ridici şi să iei totul de la capăt. Pentru că numai astfel, îţi poţi construi o carieră solidă, talentul tău devenind o certitudine. În plus, consolidarea unei cariere a inclus fără îndoială, dintotdeauna, aflarea şi promovarea unor modele deja consacrate. Lucrările marilor artişti precum Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Nicolae Suciu, Nicolae Apostol, Ioan Anghel Negreanu îi dezvăluie Ioanei Farcaş câte ceva din secretele unor profesionişti şi în acelaşi timp, o ajută să ajungă pe treapta cea mai înaltă în pictură. Fascinaţia pe care o exercită grafica lor reprezintă nu doar pentru ea, ci şi pentru talentele fragede în general, o permanentă chemare la autodepăşire. Plutarh spunea că „în artă nimic din cea ce este bine făcut nu este întâmplător”. Numai studiind creaţiile unor titani ai penelului poţi deprinde, ca învăţăcel, principii şi reguli ce ţin de mijloacele materiale cu ajutorul cărora se exprimă gândirea estetică.   Iată de ce, atelierul de creaţie este o a doua casă pentru Ioana Farcaş. Aici este lumea în care ea deprinde pas cu pas, ARTA. O lume în care învaţă să devină puternică. O lume în care inima de artist a unei tinere din Baia Mare înfloreşte. O lume în care Ioana învaţă să îşi păstreze sufletul dedicat pentru tot restul vieţii, legamântului pe care l-a făcut acum. O lume unde pe paletă, după albul de Titian urmează galben, brun, roşu, albastru, verde şi negru. O lume cu carton, pânză, lemn şi sticlă. O lume a portretelor, a piesajelor ori a naturilor statice. O lume în care Ioana Farcaş trăieşte ca pe o căsătorie, o profesie făcută din pură pasiune şi dedicaţie. O lume de douăzeci  şi patru de ani.  
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

A DISPĂRUT PRIMA ŞCOALĂ PROFESIONALĂA BRĂILEI!
Scriam cu nedisimulată bucurie cu ceva timp în urmă că Şcoala inferioară de meserii, învingând timpul şi vitregia atâtor transformări, continuă să existe până astăzi în Grupul Şcolar de Prelucrarea Lemnului Constantin Brâncuşi. Începând cu toamna acestui an şcolar, am aflat de la directorul şcolii, nu mai am motive să fiu bucuros!
După ce, nu cu mulţi ani în urmă, a fost luat internatul – construcţie nouă pe strada Roşiori -  şi atelierele şcolare, de pe strada Mihai Bravu, două meserii, prelucrarea lemnului şi energia electrică, în care au fost pregătite nenumărate generaţii de elevi timp de peste 100 de ani, au altă adresă! Erau prea în buricul târgului! Va rămâne clădirea de pe bulevardul Independenţei tot a Invăţământului? Cine mai ştie? 
Pentru a nu fi uitate date despre prima şcoală de meserii a Brăilei, atât de dragi multor oameni care şi-au realizat visurile împlinirii lor profesionale în această şcoală, ofer spre lectură însemnările de mai jos:     
Primăria oraşului Brăila. Dosar Nr. 154
Coprinsul: Înfiinţarea în acest oraş a unei şcoli de meserii...
Legea învăţământului Profesional în Monit.Oficial Nr.119/1901 Nr.154/99
Moment de început:
* Stabilirea localului; Prin adresa nr.8551 din 9 august 1901, Ministerul In``strucţiei Publice era în ştiinţat de secretariatul Primăriei Brăila că inspectorul învăţământului profesional, trimis la Brăila pentru desemnarea localului în care va trebui să se instaleze Şcoala de Meserii, ...ales ca cel mai convenabil pentru ateliere, clase, etc localul Şcolii nr.2 de băieţi, situată pe Bulevardul Carol I... acest local ar putea satisface pentru multă vreme exigenţele Şcolii de meserii fiind încăpător şi situat într-o porţiune propice... Prin adresa nr.5147 din 10 august 1901, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice comunica Primăriei Brăila că ...şcoala inferioară de meserii ce s-a hotărât a se înfiinţa în acel oraş, se va instala în localul Şcolii primare de băieţi nr. 2. aceeaşi precizare o găsim şi în adresa nr. 9446 din 25 august 1901 a Primăriei Brăila către dl. Consilier delegat al Comunei, F.M.Vestinianu.
* Extinderea curţii şi a spaţiului de şcolarizare.Extinderea se putea face prin cumpărarea proprietăţii Gheorghe Enciu din strada Plevnei nr.106, situată, deci, în spatele şcolii, sau prin cumpărarea proprietăţii G.Avesalom, situatăin strada Sf.Constantin, alături de scoală. Prin scrisoarea nr.7288 din 27 aprilie 1902, familia G.Enciu comunică Primăriei că am rămas pe deplin mulţumit de suma ce mi s-a acordat...pentru extinderea imobilului nou din Brăila strada Plevna nr.106, sector IV  Procurator : Th.Tănăsescu. Referatul 34/902 Nr.7228 bis , Pr. 22 Aprilie 902, sub semnătura  lui D.Ivănescu, preciza: :Se va forma contractul de vânzare pe preţ de lei 4.000 cât s-a convenit între Primărie şi vânzători.
* La data de 7 Decembrie 902, într-o somaţiune cu nr.954, către primar, înregistrată la nr. 4302, 902 Decembrie, perceptorul R.Furtunescu spunea: relativ la impozitul funciar pe imobilul Comunei aflat în această circumscripţie pe stradă Plevnei Nr 106 ocupat de Şcoala de Meserie, vă rog să bine voiţi a disposa ordonanţarea pentru suma de lei 19-32%, spre achitarea trimestrul Iulie şi Octombrie 1902/903.  Sub semnătura lui Crăciunescu, pe adresa perceptorului care soma Primăria la achitarea  sumei restante, se precizează: Locul despre care se face menţiunea aceasta, s-a cumpărat de Primărie în ziua de 3 Mai 902 cu actul de vânzare autentificatde Tribunalul Brăila la Nr.756/902 pentru mărirea localului Şcolii inferioare de meserii, In data de 7 decembrie, 39/902 .A 20048, se da rezoluţia: Se va verifica şi mandata.
Lectura acestor documente impune desprinderea următoarelor concluzii, de învăţătură pentru slujitorii de astăzi ai şcolii şi ai administraţiei locale:
În Brăila a existat un interes aparte pentru aplicarea legii lui Spiru Haret privind înfiinţarea de şcoli profesionale la începutul sec.XX în toate oraşele capitale de judeţ. S-a înţeles bine rostul pregătirii profesionale a elevilor în meserii cerute de nevoile urbei. Se anunţa ca mare noutate !!! că, în nu ştiu ce judeţ a fost înfiinţată o şcoală profesională cu meserii cerute de autorităţile locale! G.Thomaide, primul director al primei şcoli profesionale din Brăila, declara în 1901: Baza fundamentală a şcoalelor noastre inferioare de meserii este: a scoate meseriaşi muncitori care să se hrănească cu munca mâinilor lor; prin urmare să deprindă pe elevii acestei şcoli cu ideea că ei sunt cuconaşi aceasta ar fi negaţiunea principiului fundamental S-a efectuat vreun studiu la nivelul judeţului pentru a se vedea meseriile la care ar putea fi pregătiţi elevii pentru a avea asigurată şi angajarea în producţie! Mai sunt elevii interesaţi de asemenea meserii? Mai gândeşte directorul şcolii de astăzi precum gândea G.Thomaide la inceputul secolului trecut?
Gheorghe Calotă (Brăila)    

 

ATELIER
THE STORM
Rampant waters, wrath over the fields
of naked cereals, vibration of the earth
unsettled day, fermenting night, remember
inside the tormented river crossing
the old market town over the bridge
 
the walls of the fortress with still
some future in them, a flutter in time
clinging to the odd tourist who dares
a Walkyrie of branches and leaves
in the galloping wind of a dream
SUMMER EXHIBITION 2013
She sat there, arms folded facing the reality
of 3D prints, Perspex, wood, paper, brass, acrylic,
plastic, fibre optics, plywood, cast concrete, timber veneer, etc.
 
She was trying to make sense of the techniques
before she could rightly say ‘I can do better than this’
She felt like walking on stilts, something was not making sense
 
That year’s summer exhibition was like the beginning,
the middle and the end of a swarm of insects left
to their own devices, close to a spider’s web
 
It just did not make sense in her multilingual head
of extraordinary talents – she was drifting in her conversation
with the works of art  that felt painted by numbers
 
She stood there munching the statements of the works
listed in the catalogue that she got as she entered
the rooms plastered with fragments of meanings
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

ÎMI PERMITEŢI SĂ MAI VISEZ?
Când suntem tineri, părem nemuritori, iar visele noastre încap în saci fără fund. Cuvântul utopie e doar o prostie inventată, desigur, de-un neadaptat şi un învins al sorţii, fiindcă tinereţea dă năvală, iar irealul este real şi imposibilul e posibil.
Cu timpul, când anii se îngrămădesc la uşa noastră, iar pretenţiile de mari cunoscători cresc, începem selecţia. Irealul rămâne ireal, ba mai mult, realul devine ireal, iar posibilul, imposibil. Să nu mai vorbim de utopie. Devine utopic şi gândul că mâine mă pot privi în oglindă zâmbind. Şi cât de frumoasă sunt!!!
Acum, într-o lume mercantilă, eu, măreţul învăţător de altădată, că doar eu şi preotul aveam putere-n satul meu, mă fac mic, atât de mic, încât mânecile hainelor îmi atârnă pe jos, măturând pământul, iar nasul s-a scurtat invers proporţional cu nasul vestitului Pinocchio. Cu cât creştea la el, atât se micşora la mine.
Tăcerea e ca mierea! Aşa îi auzeam odinioară pe ai mei. Şi mulţi mai erau în satul meu care ştiau să tacă! Erau, acum nu mai sunt! Au dispărut unul câte unul, iar pământul a încremenit, simţind şi el atâta tăcere. Doar uneori, când nu mai înţelege tăcerea celor duşi, începe să se cutremure, crezând bietul de el (adică pământul) că-i sperie pe cei care vorbesc prea mult şi au puteri depline.
Pământul nu ştie ce e bun şi ce e rău. Ce-i dai, aia serveşte! De-l înfrumuseţezi, zâmbeşte, de-l forezi, înghite în sec şi suportă cu stoicism utilajele care îl frământă fără milă,  de-l înjuri ca la uşa cortului, tace, apoi începe să-l pişte subtil pe cel care a fost înjurat. Nu, nu cred! Poate pe cel care înjură, că el face păcatul. În fine, pentru mine, pământul e un fel de subconştient al omului. Ce-i dai, aia îţi dă. El nu ştie să aleagă. Ia de bun tot ce-i dai şi te trezeşti odată ajuns în vârf. Al cui vârf? Ei, asta acum! Eu de unde ştiu ce a comandat fiecare subconştientului său?
Aşadar, pământul tace, dar se şi cutremură, la propriu vorbind, că doar nu-i arde de glume când prostia locatarilor lui iese din matcă. Unii spun că ar fi vorba de răutatea pământenilor. Nu, eu nu cred. Păi cum să fii rău dacă te duce mintea şi simţi că eşti Om. Asta e! Acum încep să înţeleg! Şi nu era greu! Ce, toate fiinţele bipede sunt Oameni?
Cine n-a văzut o haită de câini înfometată? Să te ferească Dumnezeu să fii prin preajma ei. Ai pătruns în teritoriul bine delimitat, eşti ca şi mort. Dacă ştii să jonglezi, poate mai ai o şansă de scăpare, dacă nu, nu! Preotul se grăbeşte să-ţi cânte Veşnica Pomenire, că doar om este şi el, mai ales dacă a fost avertizat că trebuie să semene cuvânt de laudă la adresa celui plecat la cele drepte!
Eu, să spun drept, nu prea am fost soră bună cu tăcerea şi-am simţit uneori colţii dulăilor. Şi de-am vorbit, am găurit, căci, vorba aia, dacă tăcem, filosof rămâneam! E o tehnică şi-aici! Şi dacă n-o deprinzi de mic, anevoie se lipeşte mai târziu. Dar au fost şi vremuri când am mai tăcut, crezând şi eu, cu mintea mea de învăţătoare din anii actualei societăţi, că dă bine! Controversă curată! Acum nu prea mai ştiu: să fi vorbit în somn? Păi dacă am vorbit, înseamnă că am şi visat, nu? Freud spunea că visul e calea regală către inconştient. Doamne, câte mai încap într-o făptură atât de fragilă ca omul!
Important este să visez! Ce-i drept, îmi place uneori să vizez şi cu ochii deschişi! Îmi aleg doar culori care mă stimulează - pozitiv, evident - care mă motivează să merg mai departe, chiar dacă nu mai sunt învăţătoarea de altădată. De, cine era învăţătorul pe vremuri! De-asta au şi vrut ai mei să mă fac dăscăliţă-n satul meu! Iar eu, mi-am luat nasul la purtare şi am vrut să-mi depăşesc condiţia, în ciuda faptului că, în urmă cu vreun sfert de secol,  un tovarăş de la centru bătea cu pumnul în masă fiindcă mă opuneam unui program de înrobire. De, uitasem că tăcerea e ca mierea!
Dincolo de visele nocturne, îmi place să visez că lumea e aceea pe care ne-o făurim, iar lumea mea adevărată e mică, dar frumoasă. Mai cred în ea, în lumea mea, în ciuda faptului că de-alde Dinu Păturică sau Lumânăraru au fost şi vor fi cât îi lumea şi pământul.
                                                                                                                                                                                               Angela Burtea (Brăila)

LA MARGINEA TIMPULUI
Sâmbătă, simpozion. După, întâlnirea absolvenților. Între cele două evenimente, am stat la povești cu alte colege, din generații diferite.
Dintre multele destine, contorsionate de Timp, m-a impresionat ce s-a ales de ”peda” Kiss.
Pedagogă, zeci de ani, la un internat de fete, “peda” Kiss, a ieșit la pensie... tot domnișoară. Minionă, mereu elegantă și foarte severă, femeia era spaima celor mici și modelul celor mari. Nicio buclă rebelă, nicio cută la haine... mereu impecabilă, perfect rujată, cu pantofi îngrijiți și bluze de mătase. Era o apariție... din alte vremuri.
Singurul lucru care „o umaniza” era pasiunea ei pentru... fumat!
Avea o voce plăcut-tabagică și n-ar fi renunțat la un fum, nici dacă ar fi ars internatul. Erau „clipele ei” și fetele i le respectau. Acele minute, secunde, o duceau mereu departe... departe.
Nu fuma niciodată nervos, agitat...
Aprindea o țigară doar pentru a o savura.
Zeci de generații și-o amintesc. Alte pedagoge s-au schimbat... au plecat, au născut, s-au mai îmbolnăvit... ea, niciodată!
La vârsta pensionării, s-a retras tăcut. Avea un apartament cochet, ”muzeul ei”, rodul celor 40 de ani de serviciu.
Neavând copii sau alte rude, pe la 80 de ani, s-a încredințat unei vecine, cu care mai fuma la o cafea. Vecina, de cum s-a văzut cu actele-n mână, a dus-o la azil, la Ciacova.
De fumat, nu s-a lăsat niciodată! Așa că, adormind într-o noapte de lungi gânduri, cu țigara-n mână, aproape și-a omorât colega de cameră, în incendiul iscat... și a provocat mari daune imobilului.
Directorul instituției a decis... s-o scoată afară!
Disperată, a sunat o profesoară pensionară, cam tot de vârsta ei, tot d-ră bătrână, în speranța ca cineva o va înțelege și ajuta.
Doamna aceea i-a găsit un alt azil, la Jimbolia.
După 3 ani, participând la o înmormântare, în Jimbolia, a unei foste eleve, d-na profesoară și-a amintit și de “peda” Kiss.
A căutat-o la azil, să vadă de mai trăiește sau nu.
Nu mică i-a fost surpriza să o găsească... măritată! La 83 de ani!
“De ce te-ai căsătorit la vârsta asta, dragă?“ veni, firesc, întrebarea.
“Pentru că ce-mi rămâne din pensie… nu-mi ajunge de țigări!“
Printr-un exercițiu de imaginație, încercam să mi-o închipui pe “peda” Kiss, la 83 de ani… cu un soț (probabil un bătrânel simpatic)… și cu nelipsita-i țigaretă… după o viață…
Să râd sau să plâng?
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

SOFIA
Stând rău cu banii, Sofia a căutat soluţii pentru rezolvarea problemelor ei care păreau că nu se mai termină.
Ea scria: poezie, proză, parodii, epigrame… Scria orice, numai cu gândul la banii pe care i-ar putea câştiga. Spera să mai astupe câteva găuri, nu prea mari, făcute în bugetul ei se femeie singură. De aceea, când a văzut în ziarul local anunţul că va avea loc un concurs naţional de poezie, s-a bucurat. Avea din nou ocazia să arate lumii că e poetă.
Primul drum din acea zi l-a făcut la prietena ei, Valeria, care lucra ca secretară cu jumătate de normă la grădiniţa din apropierea blocului în care se afla garsoniera Sofiei. Valeria nu era ocupată în momentul în care Sofia a bătut la uşă.
- Intră, Sofia! Mă bucur că te văd! Bei cu mine o cafea?
- Servus, Valeri! Mulţumesc, nu beau cafea! Am o problemă…
- Vai de mine! Ce s-a mai întâmplat?
- Tu, Valeri, tu! Am aflat că, peste o lună, se desfăşoară un concurs de poezie. Tu ştii că eu scriu… Dacă m-ai ajuta puţin…
- Cu ce te pot ajuta eu?
- Să mi le scrii la calculator, că eu nu mă pricep.
- Bine, tu, Sofia! Ţi le scriu, dar nu ştiu cât de repede pot să fac lucrul acesta. Va trebui să îmi dai textele cu vreo săptămână înainte.
- Aşa o să fac! Aş putea să iau o poezie din cartea mea…
- Să nu faci asta! La concursuri, se acceptă numai texte nepublicate.
- Cred că ai dreptate. Poate numai să modific ceva…
- Care e tema?
- Nu s-a dat o temă, dar una dintre poezii trebuie să fie dedicată poetului născut în acea localitate în care are loc concursul. Asta ar fi ceva…
- Să căutăm pe Google!
- Vezi că mă poţi ajuta? Dacă ai de lucru, te las. Merg la dentist. Mă doare foarte rău măseaua pe care mi-a plombat-o luna trecută…
- Aşteaptă puţin!
Valeria scrise repede numele oraşului şi găsi un poet care corespundea cerinţelor. Găsi şi câteva poezii scrise de el. Aşa că, până când Sofia a căutat o adresă în carneţelul din poşetă, Valeria i-a şi dat o foaie printată cu poeziile găsite.
- Du-te şi scrie! Să mă anunţi când eşti gata!
Sofia ieşi în grabă. Până la dentist îşi stoarse creierii să găsească o idee demnă de concurs. Totuşi, inspiraţia vine numai când vrea ea.
***
Sofia făcea mâncare, dar se gândea la poezie. Avea carneţelul pe dulapul din bucătărie. Mergea la piaţă cu carneţelul în buzunar. Chiar şi atunci când spăla, avea carneţelul pe etajera din baie.
Când aştepta să-i vină rândul la dentist, răsfoia carneţelul. Unii o priveau curioşi, alţii se mirau şi rar trecea pe lângă ea o persoană care să nu o privească mirat.
Câteva zile, Sofia a muncit serios. Când spunea că a terminat poeziile, recitea textele şi mai făcea câte o modificare. Totuşi, considera că poate să trimită la concurs ceea ce scrisese.
***
Se trezi de dimineaţă, îşi făcu un ceai, îşi înghiţi pastilele, se îmbrăcă tacticos, ca de obicei, se privi în oglindă de câteva ori, îşi aranjă bretonul, eşarfa, îşi luă poşeta şi ieşi. În câteva minute, era în biroul Valeriei.
- Bună dimineaţa, Valeri!
- Bună dimineaţa! Şezi pe scaunul ăla până când termin de aranjat actele astea! Trebuie să le trimit azi.
- Vezi-ţi de treabă!
Sofia se aşeză, îşi scoase carneţelul şi reciti poeziile. Îndreptă un cuvânt, îngroşă câteva litere, făcu o inversiune…
- Gata! Poate să vină curierul! Să vedem ce ai de lucru!
Spunând astea, Valeria luă carneţelul din mâna prietenei sale, care, surprinsă, nu reuşi să scoată nici un cuvânt.
- Cam greu să scriu după mâzgăliturile astea. N-ai vrea să îmi dictezi? Pot să scriu acum. Mi-am terminat ce aveam de făcut.
Sofia îi dictă poeziile, le recitiră de câteva ori, Valeria scrise şi datele de identificare a poetei, apoi le printă.
- Cred că e bine. Doamne-ajută!
- Să câştigi un premiu! Doamne-ajută!
- Îţi mulţumesc, Valeri! Ce mă făceam fără tine?
- Pentru asta sunt prietenii.
Sofia scoase din poşetă o tabletă de ciocolată amăruie şi o aşeză pe birou.
- Nu te deranja! Nu trebuie să-mi dai nimic!
- Mă supăr dacă mă refuzi. Ştiu că îţi place ciocolata.
- Bine, bine…
Sofia împătură foile şi ieşi. Era hotărâtă să trimită cât mai degrabă plicul la concurs. De emoţie, îi tremurau genunchi. Se opri şi trase adânc aer în piept şi îşi spuse în gând că trebuie să fie calmă.
***
Telefonul sună de dimineaţă. Sofia încă zăbovea în pat. Nu putuse să doarmă din pricina vecinilor. Încerca să-şi imagineze cine ar putea să o sune…
- Bună ziua, doamnă Sofia Toma! Sunt preşedintele juriului concursului de poezie… Vă deranjez pentru a vă anunţa că aţi câştigat premiul al doilea. Felicitări!
Sofia nu reuşea să deschidă gura. Vestea o bucura nespus de mult.
- Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi, dar încă nu-mi vine a crede că visul meu s-a împlinit.
- V-am sunat să vă spun că vă aşteptăm la festivitatea de premiere, în prima sâmbătă din luna mai.
- Vă mulţumesc! Cine a luat premiul întâi?
- Un poet din judeţul Cluj. Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi…
- Nu cunosc nici un poet din Cluj.
- Încă nu ştim dacă putem să dăm premiul al treilea unui poet din Alba Iulia. Avem impresia că am mai citit undeva poemele pe care ni le-a trimis.
- Şi eu eram gata să fac o greşeală. Am vrut să trimit un poem care mi-e foarte drag, dar l-am publicat în prima mea carte. Prietena mea m-a oprit.
- Bine aţi făcut că n-aţi trimis poemul! Aveţi o prietenă care se pricepe la concursuri. Ea scrie?
- Încă nu a scris nimic. Îmi scoate mie textele la imprimantă.
- Nu vă mai reţin. Bună ziua!
- Mă bucură mult vestea! Bună ziua!
Sofia sări din pat. În timp ce mergea spre bucătărie, o sună pe Valeria. Ardea de nerăbdare să spună cuiva acea veste care a transformat-o brusc într-o fiinţă energică. Nu mai ştia de când nu a mai simţit atâta elan.
Convorbirea a fost scurtă. Valeria avea de lucru. Cele două prietene s-au înţeles să se vadă după ce Valeria îşi ia copilul de la şcoală.
***
Luna mai a început cu ploi. Sofia nu s-a simţit bine. Abia în a doua săptămână soarele şi-a arătat faţa.
Femeia avea de gând să facă o plimbare. Unde să meargă? La Valeria. O sună şi aranjă o întâlnire în parc. În timp ce copilul se juca, ele puteau să povestească.
- Ştii, Valeri, nu am fost la premiere.
- De ce? Te-ai bucurat atât de mult că ai câştigat…
- M-am enervat! M-a sunat din nou preşedintele juriului şi mi-a propus să contribui cu douăzeci de euro pentru festivitatea de premiere. Motivul? Sunt foarte mulţi invitaţi din alte judeţe şi nu au suficiente fonduri. Cel care a luat premiul întâi nu a venit, pentru că drumul îl costa foarte mult. Au venit din Craiova, Galaţi, Focşani şi Cluj.
- Şi te-a răbdat inima să nu mergi?
- Ştii că sunt ambiţioasă. L-am sunat şi i-am spus că vreau antologia concursului şi nimic mai mult. Gata, m-am lămurit cum e cu concursurile de poezie!
- Nu ţi se pare că renunţi prea repede?
- Nu! Sunt hotărâtă să nu mai particip la nici un concurs!
- Dă-mi voie să nu te cred!
- Sunt dezamăgită. Prea dezamăgită. Nici ăştia nu sunt mai breji ca ăialalţi din … Ştii tu de unde. Nu sunt corecţi. Dacă nu sunt capabili să organizeze un concurs corect, mai bine să stea pe fundul lor!
- Te înţeleg, Sofia, dar prea multe merg rău în ţara noastră. Mulţi învaţă să facă aranjamente de la cei care sunt mai sus ca ei.
- Sunt obosită. Poate e vinovată primăvara. Ştii poezia: „Nu eşti de vină tu!/ De vină-i numai primăvara…”
- Odihneşte-te, nu mai porni televizorul, citeşte-l pe Eminescu şi o să te simţi mai bine! Mai vorbim peste câteva zile.
Sofia plecă acasă hotărâtă să nu mai scrie nimic. Măcar o vreme. Ce va face peste o lună, peste două luni? Va vedea!
                                                                                                                Maria Tirenescu (Cugir - Alba)

MORŢII ŞI VIII
oameni morţi – alcătuiţi din
bucăţi puturoase  - zugrăvite cu
revărsate  - groase puroaie – ale altor
morţi – de mult
trecuţi de
morga spitalului lumii
 
oameni morţi – se dau drept vii
fluturându-şi aroganţa
flendurilor putrede: mâini
putrede – fraze
putrede – priviri năpădite de
viermi albi
graşi
 
...din loc în loc – câte un
rătăcit a minune – om care-şi curăţă
trupul de
mâini putrede – de
fraze putrede – de fojgăiala grasă a
viermilor – din orbitele negre: după multă
cumplită trudă – eroică
luptă cu fascinaţia întoarcerii la gloria
comodităţii morgii – după insuportabil
mântuitoare – Ciuntirea
Vie – devine – fiecare Schilod
Viu - cât de
cât – un Mare Mutilat
Luminat : vorbeşte
limpede  - precum Tunetul – când
împrăştie vulturii şi
înfrăţeşte – a sfat înţelept
piscurile munţilor sfinţi – ridică
o mână de Trăsnet – ca să schimbe
hoiturile de cruguri  -  ale stelelor – cu
singură (translucidă până la
Tronul Lui) - Calea Lactee – îl priveşte – drept
în ochi – cinstit până la
Flacără Pârjolitoare - devotat întru
neostoitul în respiraţie
Vifor – pe
singurul
Viu Netrecut
Niciodată - pe la Nicio Morgă – Nemutilat
Cosmic Împărat – izvor al
Învierii Depline – fără părţi  - bucăţi ori
suspine
 
NESIGURANŢĂ
am fost  (aşa tot cred şi-acum) – cândva – copil
zâne mi-or fi menit – spuneau de-mpărăţii...
n-am înţeles nimic – şi uite la fitil:
acuş se stinge-n beznă – nu-n sfinte stăreţii
 
pe sub copaci şi umbre m-am fost întunecat
n-am îndrăznit – zevzec – sub coajă îmbrăcat
să fiu prinţu-nfrunzit de constelaţii
...e-un lung amurg  - sânge cu insolaţii
 
şopteşte măru-ispitei – fiorii s-au uscat
nu mai sunt bun decât să-ndop oglinzi
ce zâne – ce copil: cocorii suferinzi
 
sub lună – sus – se zbat neregulat
strică – în cer – triunghi după triunghi
în răni mi se învârt piroane  - sfântul junghi
 
mi-arată-n vârf inima de cleştar
caut gândul  - precaut – c-un degetar...
...fiece vers e-un rudiment lunar
 
NESCHIMBAREA SCHIMBĂRII
nu s-au schimbat din foşnet – ei – copacii
îmi bat în geam – sfioşi – tainice semne
eu sunt bătrân – ei nu-s bătrâni la-ndemne
sunt şi rămân  - umbroşi şi blânzi – săracii
 
la fiecare ceas îşi mută umbra
cu fiecare ceas îi văd mai greu
nimeni nu-i măscărici – să ştie tumba:
voi învăţa-o de la moşul meu...
 
de trei ori să te dai tu peste cap
din orb şi chel – vei înfrunzi frumos
făt logofăt – cu creanga-n galaxii
 
se vor ruga-nspre focul tău cei vii
şi vor cânta chiar – culmea! – un irmos
iar zodiile o vor lua la trap
 
LINIŞTEA LUMII
e linişte pe crengile măririi
linişti de soi  -  că-şi uită şi Grădina
solemnul cânt lunar al nemuririi
...mugure-ntârziat îşi plânge vina
 
e linişte pe crengile măririi
însuşi Hristos visează într-o stea
târâşul şi-l amână solul firii
şarpelui înţelept i-e limba grea
 
nu ştiu de-i clipă sau e promisiune
nu ştiu de-i rai sau doar o pauză-a vieţii
duhul din mine uită de misiune
 
şi-aplaudă – în delir – pe cântăreţii
îngerii – bolnavi de roua dimineţii...
...nu-i cine şi nu-i ce din răni s-adune
 
SĂ MÂNCĂM DIN NOI ÎNŞINE
de ce să ne tot mâncăm numai unii pe
alţii – în lumea asta atât de înghesuită şi
strâmtă? – de ce să nu înfulecăm – cu
nădejde şi poftă
mistică – din noi
înşine?
 
atâta grăsime de
lene avem în suflete – atâta
carne de voinţă
nevoită – în toţi muşchii
conştiinţei – încât
ne-ar mai ajunge de
hrană – pentru încă o
viaţă
 
dar Dumnezeu ne aşteaptă
deocamdată – să ne consumăm
ce ne-a dat fiecăruia
aici
 
să mâncăm – deci – din noi
înşine – cu smerenie şi
luare-aminte – ca şi cum
ne-am împărtăşi din carne de cer – ca şi cum
ne-am şopti rugăciunea fierbinte – din
urmă – fumegând
proaspătă - cu toate aromele negustate ale
lumii de-apoi – ca şi cum
deja am fi ajuns – printre
icoanele bisericii – să
strălucim a sfinţenie – plină de toată
amânata de milenii
lumină
 
PROGRESIE ARITMETICĂ
tineri – oameni – chinuiţi de
sexul lor – toţi –  trupuri nepotrivite cu
boala: Duhul – mereu mult mai
chircit  - decât oricare dintre
zvârcolirile delirante (extravagante şi
penibil acceptate – cu înghiţituri de
maximă umilinţă) - ale
trupului
 
tineri – oameni – căutând unde
nimic nu există – sau
cel mult un spasm nocturn – tot mai
ceţos şi ambiguu sematic – şi-apoi
iar – neantul întrebării fără
buză de răspuns
 
carnea se supără aprig  - de
atâtea sincope ale
simţurilor şi ale
pustiitei conştiinţe bolovănoase (poţi
să îneci - cu ea în sac - toţi câinii din
ograda lumii) – carnea cade – cortină de lepră
în spatele căreia
rânjeşte – pedant şi
triumfal – bonom suficient – scheletul
 
...scheletul
concluzia  - ca miză ascunsă de şeful
tripoului lumii – scheletul – concluzia care
de mult – se aşteaptă pe sine – într-un
joc măsluit – de la-nceput – până la
sfârşit
 
...nu aplaudaţi – la ieşirea din scenă
trişorii
 
DOR DE STINGERE
Marelui Român - lui IOAN MICLĂU
Doamne – stinge-mă undeva
între ape mari – cu ţărmuri ameţitor
depărtate  - ţărmuri pline de
lacrimi
 
stinge-mă – Doamne – sub un cer – care
să-mi facă sufletul să plângă de
bucuria înaltului – zborului
sufocării cu mult mai larg şi
mult mai departe
 
stinge-mă – Doamne -  într-un
amurg în care – încă
nevăzute – toate stelele să-mi
cânte – toate izvoarele să-mi
şoptească – toţi îngerii să-mi
lumineze – despre o lume
în care durerile sfâşietoare şi
nelămurite – să se facă-prefacă – precum
soarta sfinţilor – în bucurii
sfâşietoare şi
atotlămurite
 
...Doamne – deasupra fluviilor
mărilor  şi oceanelor  - deasupra
tuturor cerurilor – bat clopotele – bat
noul ritm al inimii mele
sărmane – al inimii mele care a prins
curaj – a prins dor – necuprins
dor – să se stingă – în
inima Ta
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ŞI PENTRU TINE COLECŢIONEZ UMBRE!
Am pus nume pietrelor
să ştiu care îmi încurcă
pasul şi îmi înnoadă
gândurile în drumul către
trupul zămislit din lut
şi rouă, cu care te lauzi
în fiecare dimineaţă de vineri.
Sâmbăta mă rogi să mai stau
până îţi schiţezi zâmbetul larg
pe bileţelul în care ţi-am
desenat cât te iubesc.
În rest, noaptea se lasă la fel
de misterios peste şoaptele
celor ce-şi jură credinţă
în numele cifrei 2.
Luni, nu ştiu ce voi face.
De patru luni colecţionez umbrele
trecătorilor liniştiţi cu feţe
vesele pe timp de ploaie.
Dar nu mai am plicuri.
Le voi trimite tuturor celor
care şi-au pierdut zâmbetul.
Sâmbătă, când îţi voi
vorbi despre pietrele mele
care îmi încurcă pasul
îţi voi oferi un plic,
o umbră, un zâmbet real,
un nume născut din linişte.
Gabriel Dragnea (Bucureşti)
 
 

 

ATITUDINI
AFARĂ CAPITALISMUL!” – DIN PUNGEŞTI. CAPITALISMUL ŞI… ”HITCĂIALA
I-PREMIZELE ADEVĂRULUI ROMÂNESC, DEZVĂLUITE LA PUNGEŞTI-VASLUI
Pungeşti-Vaslui, sâmbătă, 19 octombrie 2013, ora 15.
Privindu-i pe ţăranii din Pungeşti-Vaslui, îmi amintesc de alţi protestatari valaho-moldoveni (mai vechi, dar tot atât de îndârjiţi, întru apărarea vieţii şi demnităţii/libertăţii lor umano-divine), împotriva celor care atentau la aceste două daruri dumnezeieşti. Protestatari din veacurile fanariote: veacul prelungit, al XVII-lea într-al XVIII-lea. Îmi amintesc de vremuri în care nu exista Internet, dar informaţia exista în Duh şi-n suflet, în fruntea brăzdată de griji, obide şi amaruri, de mânii înăbuşite, în faţa nedreptăţilor flagrante şi a batjocoririi şi minciunii sfruntate, din partea străinilor prădalnici şi a conducătorilor la fel de asasin trădători, de Ţară şi Neam, precum cei de azi.
E vorba de un fragment din cronica lui Ion Neculce, scris spre ţinere de minte şi pildă peste veac, despre vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino[[1]]: “Şi la purcesul lui Dumitraşco-vodă din Ieşi s-au făcut mari gâlcevi şi calabalâcǔ. Fliondor armaşul şi cu frate-său Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre căpitanul, cu Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi slujitorimea asupra grecilor, TOT CU PIETRI ŞI CU BEŢE, de era curtea domnească plină de oameni. Şi pe ziduri sta oameni, iar grecii tot în casă şidè, lângă Dumitraşco-vodă, şi să ascundè carii pe unde putè. Şi mai vârtos căuta pe un grec, pre nume Sarâieni, carele au fost de au fost bătut stupii lui Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc. Şi oblicind Husain-beiu de la gazdă, au alergat mai degrabă cu câţiva turci, slujitori ai lui, şi au început a bate şi a împrăştiè nărodul. Şi au prinsu pe frateli Milescului, de l-au bătut prè rău cu buzduganul Husain-beiu. Şi purcegându din Iaşi la Sarăieni şi alţi greci, tot denaintea lui Husain-beiu mergè, ca să nu-l poată lua moldovenii. Că să agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain-beiu, de ţinè cu dânsul. Şi la ieşitul din curtea domnească, Dumitraşco-vodă arăta fantazie, de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi bătè dobeli. DAR NĂROADELE TOT ÎL SUDUIÈ ŞI-L HITCĂIÈ[[2]] ŞI ARUNCA CU PIETRI ŞI CU LEMNE DUPĂ DÂNSUL. Şi cu această cinste frumoasă au ieşit Dumitraşco-vodă din Moldova” – cf. pp. 94-95. Amarnică şi amară ironie: auritul bandit grecotei era “hitcăit”, în mod neaşteptat, de un norod moldovean zdrenţăros, pe trei sferturi mort de foame şi năucit de sărăcie… “Şi cu această cinste frumoasă au ieşit Dumitraşco-vodă din Moldova “. Săraci lipiţi, dar nu se lăsau (nu-l lăsau pe “umflatul în surle, trâmbiţe şi tobe”, grecoteiul Cantacuzin, să-şi “joace caii”, cu ei, nestingherit de vreo dovadă de demnitate autohtonă - … aşa, după chef!). Îl “hitcăiau” de zor! Cum nu se lasă nici ţăranii de azi, din Pungeşti-Vaslui…şi-I “hitcăiesc” – atât pe “chevronişti”, cât, mai cu seamă, pe guvernanţii trădători!
Ba, în ciuda greţoşilor mercenari de la Antena 3, se poate zice că, datorită protopopului patriot,Vasile Lăiu[[3]],  din Bârlad – ţăranii din Pungeşti-Vaslui, înafară de “ştiinţa şi putirinţa suduielii şi a hitcăielii” - sunt cei mai informaţi oameni din Ţara Valahilor! Pot da lecţii multor “ne-hitcăitori”, ce-şi zic “intelighenţie valahă” – în ce priveşte justa distribuire a…”HITCĂIELII”: mai multă către propriii nemernici, “fraţii” care-i înjunghie pe la spate, în timp ce-i mint (ba mieros, cu vorbe “ de cele hiclenite”, ba utilizând “bulanul” jandarmeresc!)! – …şi, abia apoi, către veneticii hrăpăreţi! O adevărată Şcoală de morală ţărănească. O adevărată Şcoală ţărănească a …”HITCĂITULUI” MORALIZATOR!!!
La Pungeşti-Vaslui, “chevroniştii”, de două zile,  au declarat că suspendă explorarea/exploatarea (naiba ştie care este, cu adevărat, faza în care se află ei, cu jaful!). Dar ţăranii “hitcăitori” din Pungeşti nu cred în bandiţi şi-n balivernele lor aromitoare: ştiu ei bine că se vor duce corbii americani la corbii alogeni, de la Bucureşti, şi li se vor da/aloca mai mulţi jandarmi, şi pe televizoare se va minţi mai obraznic decât oricând…şi Chevronul capitalist-barbar va reveni, în forţă. O forţă bestială. Venire/revenire produse pe  fondul unei acute, siderante şi extrem de suspecte lipse de legislaţie românească, în domeniu: “România” – mărturiseşte ministrul de stat Mihai Adrian Albulescu – nu are, pentru gazele de şist, o legislaţie adecvată”. Pe/de acest vid legislativ mizează/se prevalează, de fapt, bâlbele obraznice, de ciocoi agramaţi, şi aburelile guvernaţilor noştri, precum şi atitudinea sfidătoare, de vătafi,  a “chevroniştilor” venetici!
…Dar (deocamdată, cel puţin!) asasinii “chevronişti” n-au spor, întru aducerea nenorocirii şi Apocalipsei. Aşa cum au avut în Brazilia, Ecuador, Nigeria etc. - … ba chiar la ei acasă, în SUA! Iată şi procedura reală de lucru (şi efectele reale!), la sondarea prin fracturare hidraulică (folosită şi la explorare, nu doar la exploatare!) -  dar şi un însângerat istoric al Chevronului genocidic:
Presiunea enormă sparge roca şi eliberează gazul captiv din porii ei. Pentru a-l aduce însă la supra­faţă, e nevoie de un fluid de fracţionare. Un cocktail de aproape 600 de substanţe chimice - de la cele cu denumiri imposibil de pronunţat, până la cele mai simple, pe care le găsim deseori şi pe etichetele unor alimente - puse într-o cisternă uriaşă, în care nu mai trebuie adăugată decât apă. Adică, foarte multă apă. PENTRU O SINGURĂ FORARE LA UN SINGUR PUŢ SE FOLOSESC ÎNTRE 10 ŞI 40 DE MILIOANE DE LITRI DE APĂ! UN PUŢ POATE FI FRACTURAT ŞI DE 7-8 ORI. Or, numai în judeţul Vaslui se estimează că vor fi în jur de 2.800 de sonde. LA FINAL, DUPĂ CE GAZUL E SCOS LA SUPRAFAŢĂ, ODATĂ CU EL IES ŞI MILIOANELE DE LITRI DE FLUID TOXIC ŞI RADIOACTIV, RĂMASE FĂRĂ NICIO ÎNTRE­BUINŢARE. M-am întrebat, desigur, ce fac companiile exploatatoare cu ele. Ei bine, cum fractura­rea hidrau­lică în volum mare este o metodă destul de nouă, lipsită deci de o reglementare adecvată, în Statele Unite, fie­care a făcut după capul ei. O VREME, FLUIDUL REZIDUAL A FOST DILUAT CU APĂ ŞI ARUNCAT ÎN RÂURI. DUPĂ CE ORGA­NISMELE DE MEDIU S-AU SESIZAT, COMPANIILE AU FOST OBLI­GATE SĂ GĂSEASCĂ ALTĂ SOLUŢIE. L-AU PULVERIZAT ÎN AER, GENE­RÂND UN VAL DE PLOI TOXICE ŞI ACIDE. Acum, în acor­dul pe care l-a semnat cu statul român pentru perime­trul Constanţa, compania Chevron promite că le va reinjecta în pământ, riscând astfel declanşarea unor cutremure (mici ca magnitudine, dar numeroase) şi contaminarea rezervelor de apă potabilă.
(…) M-am gândit la războaiele purtate îm­potriva acestei companii peste tot în lume. DIN BRA­ZILIA, UNDE A LĂSAT ÎN URMĂ UN DEZASTRU ECOLOGIC PENTRU CARE STATUL A DAT COMPANIEI O AMENDĂ DE 22 DE MILIARDE DE DOLARI, PÂNĂ ÎN ECUADOR, UNDE DUPĂ 30 DE ANI DE EX­PLOATARE NEMILOASĂ, ACEEAŞI COMPANIE A PIERDUT ÎN INSTANŢĂ CEL MAI MARE PROCES DIN ISTORIE PRIVIND IMPAC­TUL ASUPRA MEDIULUI NATURAL. AŢI VĂZUT VREODATĂ COPII CU TĂLPILE PICIOARELOR PUTREDE, DE PE CARE CARNEA CADE FÂŞII, FÂŞII? CURTEA DE JUSTIŢIE DIN ECUADOR A VĂZUT ŞI A OBLIGAT COMPANIA LA PLATA A 18 MI­LIARDE DE DOLARI DESPĂGUBIRI PENTRU DECIMAREA COMUNI­TĂŢILOR INDIGENE, PENTRU MIILE DE CAZURI DE CANCER DE CARE AU MURIT ŞI VOR MAI MURI ACEŞTI LOCUITORI ŞI PENTRU CONTAMINAREA ŞI DISTRUGEREA PĂDURII TROPICALE AMAZO­NIENE. 2012 a fost şi cel mai prost an din istoria Che­vron ÎN NIGERIA, UNDE EXPLOZIILE ŞI INCENDIILE LA SONDE PĂREAU CĂ NU SE MAI SFÂRŞESC. POLUAREA MASIVĂ A RÂULUI A LĂSAT COMUNITĂŢILE DIN DELTA NIGERULUI, AL CĂROR SIN­GUR MIJLOC DE EXISTEN­ŢĂ ÎL REPREZENTA PES­CUI­TUL, RUINATE ŞI NEA­JUTORATE. De râurile con­taminate de pe te­ritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite şi de întinderile uriaşe de pământ pe care nu mai creşte nicio plan­tă ce s-ar mai putea spune? În 2010, un do­cumentar impresio­nant semnat de jur­na­listul Josh Fox, Gas­land, scotea la iveală adevărul dureros al exploatării gazelor de şist pe teritoriul ame­rican. 107 minute de groază, care au putut fi urmărite şi de ro­mâni, la Cluj, în ca­drul Festivalului Tiff de anul trecut. Filmul a fost nominalizat şi la Oscar. Pentru că, nu-i aşa, realitatea bate ficţiunea, iar sce­nele din film ar fi fost greu de imaginat vreodată de vreun regizor. Un bărbat aprin­zând cu o brichetă jetul gălbui care curge la ro­binet. Apa arde şi asta nu mai e o metaforă, ci un ade­văr cu care nu se poate trăi. O femeie pe câmpul din ju­rul casei sale, adunând broaşte otrăvite şi iepuri morţi. Un fermier pe un câmp inundat de ape negre, care bol­bo­rosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola. Cai jigăriţi care nu se mai pot ţine pe picioare. Pisici cărora le-a că­zut părul şi care vomită încontinuu. Muncitori arşi pe mâini şi pe faţă, în urma accidentelor. Şi feţele dispe­rate ale oamenilor care cer ajutor şi nu sunt auziţi de propriii lor guvernanţi. Alternet, o prestigioasă re­vistă online creată în New York, renumită pentru campaniile sale ecologice de anvergură, i-a oferit Che­vron-ului titlul dezonorant de "cea mai toxică com­pa­nie ener­getică a anului 2011". Exact în acelaşi an, Chevron pu­nea piciorul în România, iar guvernanţii o întâmpinau cu braţele deschise. Să nu fi auzit ei nimic de toate plângerile de care vuia presa occidentală?” - cf. reportajul  realizat de Dia Radu: APOCALIPSA DUPĂ CHEVRON, în formula-as.ro, Societate.
Ba, cum de nu, au auzit ei, corbii din guvern, cum să nu audă! Dar ei n-au Dumnezeu! Vedeţi-le şi lor “istoricul” …biografic, şi veţi constata că, majoritatea, nici n-au cum să simtă, cu inima, româneşte – pentru că sunt alogeni sau descendenţi de alogeni prădalnici (a se vedea cazul premierului Ponta, “par examplu”!). A se observa că, deja, printre balele Antenei 3, se lansează ideea că vorba “trădător” (rostită de protestatari) trebuie incriminată şi…încătuşată! Ce s-o fi petrecut cu “luneta” de la “sărmănuţa maşinuţă” a trădătorului ministru al Culturii, alogenul Daniel Barbu, în seara de la club, nu se va şti exact niciodată (probabil, o mână mai apăsată, pe “sticlă”… - şi, iaca, dosarul şi, probabil, procesul penal!), dar, ceea ce va rămâne, va fi teoria unui ipochimen jurnalist, retardat şi tembel-vehement, invitat la Antena 3: “Auzi, să strige că dl Barbu e trădător! Ăăă…Ăştia sunt legionari, n-aţi auzit cum strigau inepţiile acelea legionare? Tot îi dădeau  cu Ţară şi cu Neam!” Aoleu!
Şi încă se mai văicărea aşa, retardatul jurnalist, invitat la Antena 3, referindu-se la “teroriştii legionari”, care-i spărseseră “luneta” onor ministru Barbu, în focul protestelor anti-gaze de şist şi pro-Pungeşti, din Bucureşti: “Nu-i vedeţi?! Legionari, ce mai! Toţi sunt vânduţi Moscovei!” …Măi, limbric septic şi nenorocit: legionarii interbelici erau cei mai autentici anti-ruşi şi anti-bolşevici, dintre toţi românii, din toate timpurile!!!
…Mda, probabil că şi despre toţi ţăranii (deocamdată, doar!)  “hitcăitori”, care-şi apără/îşi vor apăra “sărăcia, nevoile şi neamul” - acum, de la Pungeştii Moldovei, în viitorul apropiat, din Dobrogea sau din Ardeal ori din Muntenia – se va zice, cât de degrabă, că sunt, toţi, “legionari”, sau “neo-legionari” (fireşte, fără să ştie, vreunul dintre “strigăcioşii de serviciu [n.n. : în niciun caz…”hitcăitori” cinstiţi!!], cine au fost    şi ce au vrut, cu adevărat, tinerii legionari interbelici, pe care istoria noastră, după ce vom depăşi faza “adriannăstasilor” celor “cavalo-maltezi”, “băsesco-braunovicilor”, “pontesco-naumovicilor” etc. etc. – adică, peste o sută de ani, cel puţin! – va trebui să ni-i lămurească şi să ne oblige să ni-i asumăm, ca pe o etapă necesară, în drumul evolutiv-spiritual, al unui Neam Îndumnezeit, care vrea, prin beznele slăbiciunilor sinucigaşe interioare şi ale urilor asasine exterioare, să-şi regăsească drumul spre Sinele Eroic, spre Lumina Lumii şi spre Mântuire).
…Da-da, cum s-a zis, că-s “toţi, legionari!”, prin anii '60, la mine, în Bucovina, despre ţăranii rebeli, din satul Mânăstirea Humorului (unde i-au arestat, în proporţie de 100%, pe autohtoni, pentru că păstrau, în pivniţe şi hambare, armele lor de front, din al doilea război mondial, căci…trăgeau nădejde, cu o încăpăţânare uluitoare, să-i alunge pe bolşevici, din România!)! Cum se zice, azi, de către toţi sfertodocţii sau/şi impostorii/manipulatorii de opinie publică, ai aşa-zisei “intelighenţii” valahe! - având pretenţii de “făclii călăuzitoare ale românilor” (tip Liiceanu, Pleşu, Patapievici etc.) - despre Eminescu! Despre oricine pledează, cu onestitate autojertfelnică, din tot sufletul şi din tot Duhul lui, inspirat, închinat şi luminos, cauza necesităţii apărării şi ameliorării destinului Poporului Pomân şi al Patriei Române…!
…La Pungeşti-Vaslui, în aceste zile, s-a strigat/”hitcăit”, printre alte lozinci (de soiul: “Demisia!”, “Jos Guvernul!”, “Jos Ponta şi Băsescu!”): “Daţi afară/Chevronul din ţară!” – şi, ceea ce i-a oripilat pe toţi snobii şi lingăii de pe la Antena 3: “JOS CAPITALISMUL!”  - şi:”AFARĂ CAPITALISMUL!
…Şi pungeştenii s-au autointitulat “Mişcarea de Rezistenţă din Pungeşti”…
PERICULOŞI AI NAIBII, “HITCĂITORII” ĂŞTIA, ATÂT PENTRU HOŢII ŞI BORŢOŞII  LACHEII  VALAHI AI OCCIDENTULUI, AFLAŢI, AZI,  LA PUTERE,  ÎN ROMÂNIA - CÂT  ŞI  PENTRU “CEI ADUŞI DE VÂNTURI”, SPRE JAFUL “GLOBALIZANT” AL ROMÂNIEI!!!
…”Cuuuum? Ţăranii, mămăligarii ăştia analfabeţi,  obraznici, beţivi şi incestuoşi – îndrăznesc să înfrunte jandarmii???!!! Păi, jandarmii apără capitalismul, INTANGIBILUL CAPITALISM!!!ASTA E DATORIA LOR!!!”  Ce vorbeşti, Franţ?! Noi ziceam că datoria jandarmilor, poliţiştilor etc. este să-l apere pe cetăţeanul contribuabil care-i plăteşte, să-i apere  pe oameni, dreptatea lor şi ţara lor – iar nu CAPITALISMUL…! Păi, atunci înseamnă că mare dreptate mai avea Eminescu, atunci când zicea aşa, despre capitalişti şi capitalism:
“(…)Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră/Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;/PRIN BUNURI CE FURARĂ, ÎN VECI VEZI CUM CONSPIRĂ/CONTRA CELOR CE DÂNȘII LA LUCRU-I OSÂNDIRĂ/ȘI LE SUBJUGĂ MUNCA VIEȚII LOR ÎNTREGI./ Virtutea pentru dânșii - ea nu există. Însă/V-o predică, căci trebuie să fie brațe tari,/A statelor greoaie cară trebuie-mpinse/Și trebuiesc luptate războaiele aprinse,/Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase/Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,/Și-s supte din sudoarea prostitului popor.(…) /Minciuni și fraze-i totul ce statele susține,/NU-I ORDINEA FIREASCĂ CE EI A FI SUSȚIN;/AVEREA SĂ LE APERI, MĂRIREA Ș-A LOR BINE,/EI BRAȚUL TĂU ÎNARMĂ CA SĂ LOVEȘTI ÎN TINE,/ȘI PE VOI CONTRA VOASTRĂ LA LUPTĂ EI VĂ MÂN (…)/De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară/Când ai ce-ți trebuiește... IAR LEGI SUNT PENTRU VOI,/VOUĂ VĂ PUNE LEGE, PEDEPSE VĂ MĂSOARĂ,/CÂND MÂNA V-O ÎNTINDEȚI LA BUNURI ZÂMBITOARE,/CĂCI NU-I IERTAT NICI BRAȚUL TERIBILEI NEVOI!”
…Ia să vedem – ce ar însemna asta (capitalismul), pentru care japiţele politicianiste şi jurnaliştii-şacali iau cu gura foc - şi de ce şi pentru ce, oare, se inflamează, “pe chestia asta” (a capitalismului), atât politicienii-corbi, cât şi jurnaliştii-hiene?
II-CE ESTE CAPITALISMUL?
Într-o discuţie despre fenomenul antispiritual, demonizant, al capitalismului burghez, al acestui monstru cu legi fiziologice şi dimensiuni molohic-sauriene, al cărui amoralism tezist şi atotnimicitor este precizat în cadrul Revoluţiei Franceze (deicide, genocide şi  regicide!) – e bine să trecem de la isterie la istorie. Noi, subsemnatul, nu ne numărăm printre cei care, în iarna lui 1989, să fi ars Capitalul lui Marx. Dimpotrivă: am recuperat, din mormanul pregătit pentru rug, din faţa bibliotecii liceului nostru, volumul III al “Capitalului” – volum pe care nu-l aveam…
…Marx nu este nici demon, nici sfânt. Poate să aibă chiar unele intuiţii geniale – de ce nu? Mai mult şi mai clar, oricum, decât Adam Smith.
…Adam Smith consideră capitalismul ca pe o stare normală a lumii social-istorice. O stare firească a societăţii, în care există separaţia muncii şi circulaţia liberă a mărfii. Cu alte cuvinte, capitalismul înseamnă proprietate privată şi economie dirijată de legile nevăzute ale pieţei. O „mâna invizibilă”, care reglează în mod mistic piaţa, obţine o dimensiune religioasă.
Deşi Smith şi Marx sunt, ambii, atei – ei nu pot scăpa de fiorul mistic, când vorbesc de capitalism. Karl Marx defineşte capitalismul drept „înstrăinarea muncitorului de mijloacele de producţie” şi apariţia muncitorului salariat. La Marx apare conceptualizat “omul economic” – adică, tradus în limbajul nostru, spiritualizant: OMUL DEMONIZATO-REIFICAT/AHRIMANIZAT (cf. steinerianul studiu al lui Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000  – trad. de Victor Oprescu :  Despre Răul din secolul XX  - Cele trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană, studiu în care se afirmă, esenţial, natura şi înfăţişarea/relevarea Ipostazelor TREI/[”Treimea Inversă”] ale Răului, în lumea de sub ochii noştri:I- Anonimitatea feţelor şi sursei răului, închizând omul în colivia inteligenţei sale strict raţionale; II-izolarea omului în propria sa fiinţă însingurată, terorizată şi sceptică; III- SUBSTITUIREA EULUI DIVIN-UMAN DE CĂTRE ANTIHRIST/AHRIMAN ŞI REIFICAREA LUI”!).
Pentru Marx, capitalismul nu a fost nici rău, nici bun, ci doar o fază necesară în evoluţia societăţii umane – un soi de „purgatoriu” prin care trebuie să treacă orice popor în drumul său spre un paradis terestru  – „socialism”. Afirmaţia lui Octavian Racu este pertinentă, în acest sens: “Ca şi la Adam Smith, capitalismul, în viziunea lui Marx, conţine un soi de religiozitate milenaristă, în care „proletariatul” este asemenea „poporului lui Israel” sortit să rătăcească prin pustiu, pentru a ajunge în „pământul făgăduinţei” – cf. Ce este capitalismul? – de Octavian Racu, pe site-ul octavianracu.wordpress.com.
Da, cei doi ideologi ai Vestului percep mistica demoniacă a acestei faze a evoluţiei socio-economice a umanităţii. De observat, prin contrast cu duhul activ şi viu, al capitalismului - reificarea omului! Şi Smith, şi Marx, detectează acest adevăr – ba, chiar Marx îl enunţă mult mai răspicat şi mai înspăimântător: “El observã cã omul s-a îndepãrtat de sine, s-a alienat, dar motiveazã devalorizarea sa doar prin prisma economicã: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfã în capitalism şi îl face pe om dependent de sistem. Munca salariatã este şi ea doar un mijloc de supravieţuire, forţa de muncã fiind comercializatã şi omul ajungând el însuşi marfã. Banii, “târfa universalã”, îl înstrãineazã şi pe om de om, ei sunt adevãratul spirit universal. “Puterea divinã a banilor rezidã în esenţa lor, ca esenţã genericã înstrãinatã, care alieneazã şi se alieneazã, a omului” (…). CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ, PENTRU MARX, SÃRÃCIREA ŞI ASUPRIREA MUNCITORILOR, CARE DE FAPT ÎI ÎMBOGÃŢESC PE CEI BOGAŢI PRIN MUNCA LOR” -   cf. Irina Maria-Manea, art. Karl Marx – geniu şi demon, în www.historia.ro.
Cel puţin până aici, Marx nu greşeşte cu nimic! Da. “CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ, CU ADEVĂRAT, SÃRÃCIREA ŞI ASUPRIREA MUNCITORILOR/OAMENILOR NE-MASONI (n.n.: mai pe şleau: oamenii-oameni, CARE NU FURĂ, CI MUNCESC! – care nu dezvoltă teorii machiavelice, despre “imoralitatea necesară”!!!), CARE-I ÎMBOGÃŢESC PE CEI BOGAŢI  (n.n.: PE NEGUSTORII MONDIALISTO-MASONI!!!), PRIN MUNCA LOR, CEA DE ZI CU NOAPTE…!
…Iar  valahii ştiu multe despre această catastrofă anti-spirituală, numită “capitalism”… : o ştiu încă din veacuri trecute. Care veacuri şi “epifanii” ale capitalismului, ciudat, seamănă între ele, ca picăturile de apă, cu cele de azi – de parcă această plagă egipteană (CAPITALISMUL!), mai cumplită decât toate plăgile terestre, ar avea o caracteristică profund demoniacă: impotenţa imaginativă, caracterul şablonard, profund artificial, ca şi cum lumea capitalistă ar fi populată de “zombies”, iar nu de oameni vii! De observat şi faptul că “domno-demono-maeştrii/venerabilii” masono-capitalişti nici nu mai fac efortul să diversifice scenariile provocatoare, din diversele societăţi omeneşti – societăţi pe care aceste termite asasine, monstruoase, vor să le înghită, rând pe rând, şi să le aneantizeze, în pântecele lor de Moloh “globalisto-mondialist”. La fel, trase la indigo sunt şi războaiele, sunt şi toate apanajele cronic-comuniste, ale CAPITALISMULUI (n. n.: nu e  niciun paradox: “capitalismul sălbatic”, devastator şi, în cele din urmă, sinucigaş, este ipostaza cea mai înaltă şi teribil-demonizantă/ahrimanizantă, a comunismului planetardemascat”!): hrana universalizat-standardizată, băuturile universalizat-standardizate (şi hrana, şi băutura – OTRĂVITE! – pentru că PROCESUL DE UNIFORMIZARE PLANETARĂ ESTE DUBLAT, ÎN CAPITALISMUL ACTUAL,  DE ACELA DE “PURIFICARE” ŞI DE SELECŢIE ETNO- RASIALĂ, DE TIP NAZIST!), îmbrăcămintea universal-standardizată, imaginea lumii universalizat-standardizată (prin televiziune şi Internet!), deci şi gândirea universalizat-stadardizată…şi, oh, Satana, ajută! – şi religiile fiind reduse la un sincretism imbecil, prin “ecumenismul” (de sorginte, probabil, romano-catolică – dar complicat cu demonismul/ahrimanismul “de familie şi cult”, al mozaismului iehovizant. Iehova fiind “Dumnezeul URII, MÂNIEI şi al RĂZBUNĂRII”, trăsături şi atitudini behavioristice specifice “poporului lui Israel”…!).
***
III-“BINEFACERILE” CAPITALISMULUI, ÎN ROMÂNIA ULTIMELOR SECOLE
…Nu vom da, din lipsă de spaţiu, decât două exemple de “jafuri cu scandal monstru şi internaţionalizat”, din România ultimelor veacuri – veacuri în care a apărut şi s-a făcut simţit blestemul capitalismului, şi în Ţara Valahilor.
Este vorba de două catastrofe, de două “capodopere de imoralitate” – PERFECTE:
1-AFACEREA STROUSSBERG”, în veacul al XIX-lea ( se pare că Eminescu cel atât de liminal onest,  este, parţial, victima acestui scandal simptomatic, pentru mentalul şi reactivitatea valahilor balcanizaţi – …fireşte, în primul rând, a căzut victimă propriului patriotism înflăcărat şi activităţilor sale foarte concrete, cvasi-militare, pentru combaterea efectelor Tratatului Secret dintre România şi  Imperiul Austro-Ungar, în privinţa Ardealului- 1883[[4]]); - şi
2-“AFACEREA SKODA” , din perioada interbelică.
În ce priveşte “afacerile” cu pricina, vom cita masiv (fireşte, corectând, cu note, în textul preluat, ceea ce considerăm, documentar vorbind, că este eroare), întrucât, pe de o parte, subsemnatul nu e specialist în economie, pe de alta, pentru a păstra obiectivitatea afirmaţiior, atât de grave, cu privire la aceste mizerii, la aceste capodopere de imoralitate, născute de/prin climatul capitalist (noi, subsemnatul, suntem împotriva oricărui fel de capitalism, pentru că nu poate exista, azi, cel puţin, vreun milionar în euro, fără să poată fi suspectat, pe bună dreptate, de jaf şi de crimă! – dar, în primul rând, urâm faţa agresivă, genocidică, profund amorală, cataclismic-egocentristă, complet sfidătoare şi batjocoritoare de umanitate, fără niciun Dumnezeu, a “capitalismului de junglă”, sau a “capitalismului de cumetrie”, al zilelor noastre!) – la noi, în România, ca şi aiurea.
1-AFACEREA STROUSSBERG a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea construcţiei liniei ferate Roman – Bucureşti – Vârciorova consorţiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german (n.n./A.B.: informaţia, din documente engleze şi germane: “industriaş evreu”).. Neregulile descoperite ulterior în contract şi condiţiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român.
Henri Bethel Stroussberg, supranumit in secolul al 19-lea “regele cailor ferate” din Europa, a primit in 1868 din partea statului roman concesionarea pe 99 de ani a liniei ferate pe distanta Roman-Bucuresti-Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, pe care urma sa o construiasca intr-un rastimp de cinci ani. Istoria acestei afaceri pare izbitor de asemanatoare cu cea a constructiei autostrazii Transilvania, incredintata fara licitatiile cerute de lege de catre Guvernul Adrian Nastase, Grupului american de inginerie si constructii Bechtel, socotit cel mai puternic realizator de cai rutiere din lume. Cu alte cuvinte regele neincoronat al constructiilor de autostrazi al acestui secol.
In 1866, Printul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, agreat de numeroase Curti monarhice europene, este ales printr-un plebiscit domnitor al Romaniei. La 10 Mai in acelasi an, cu prilejul depunerii juramantului in fata Parlamentului, el tine o cuvantare, in care isi expune propriul sau program de transformare a tarii intr-un stat european, subliniind intre altele cerinta esentiala pentru atingerea acestui tel, anume existenta unei retele de cai ferate. El spunea: “E cel mai bun mijloc de a activa productia, de a favoriza traficul si de a favoriza raspandirea luminilor”. Fara indoiala, avea perfecta dreptate, insa problema era faptul ca Romania traversa o criza financiara, datorata imprumuturilor contractate in strainatate de regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situatie penibila care a contribuit in final la abdicarea acestuia, fortata de partidele liberal si conservator care dominau Parlamentul.
La venirea pe tron a Principelui Carol I, Romania nu dispunea decat de linia Bucuresti-Giurgiu, care facilita legaturile cu Europa Occidentala pe calea ferata, conectata la cea fluviala cu navele pe Dunare. Proiectul princiar de a inzestra Romania cu o retea feroviara aparea generos si atragator pentru populatie si partidele politice, care l-au salutat cu entuziasm, parand o initiativa de bun simt a sefului statului. Nu se stia insa ca, in spatele acestui program, se afla interesul major al noului suveran de a capata recunoasterea sa ca domnitor al Romaniei de catre marile puteri europene, indeosebi Imperiul Otoman. Prusia, al carei cuvant era ascultat fara nazuri de Poarta Otomana trebuia sa fie contactata prima. Caci, ca la biliard, pentru ca Romania sa capete ce dorea, adica firmanul de investitura a noului domnitor din partea Turciei, precum si recunoasterea perpetuarii unirii celor doua principate Muntenia si Moldova, demersurile diplomatice necesare se cereau incepute nu la Istanbul, ci la Berlin. Iar la Berlin, una din conditiile secrete impuse Romaniei contra serviciilor diplomatice a fost ca drumurile de fier necesare tarii sa fie concesionarea unei companii prusace. Evident, afacerea aparea foarte convenabila ca idee politica. Atat Prusia, cat si Romania aveau de castigat. Prusia primea bani, iar Romania dobandea o infrastructura moderna.
Pana aici, toate bune. Numai ca, la sfarsitul secolului 19, ca si la inceputul celui de al 21-lea, orice concesiune publica din Romania trebuia facuta, conform Constitutiei, doar pe baza unor licitatii. Guvernul, s-a conformat legii si a deschis o licitatie internationala, la care s-au angajat o companie spaniola si cateva companii austriece. Dar, inainte ca acestea sa intre in competitie, Carol I a impins guvernului, deschis, un concurent-surpriza, anume consortiul prusac B.H. Stroussberg, la care participau cu actiuni personaje marcante din marea nobilime germana, printre care Printul Hugo de Hohenlohe, duce de Ujest si Printul Carol Anton de Hohenzolern-Sigmaringen, tatal noului domnitor al Romaniei. De altfel, acesta a recomandat fiului sau consortiul B.H. Stroussberg “ca o garantie impotriva intrigilor imorale”.
Stroussberg vine la Bucuresti si semneaza cu statul roman contractul de concesionare pe 99 de ani a caii ferate si de executare a lucrarilor necesare. H.B. Stroussberg s-a angajat sa stranga banii necesari lucrarilor, pe care Romania nu-i avea, emitand obligatiuni plasate pe piata europeana, cu dobanzi garantate de Guvernul de la Bucuresti. Domnitorul Carol I face o a doua greseala (n.n.:  Carol I este promotorul “afacerii Stroussberg”, atât pentru buzunarul său, cât şi pentru a face rost de bani din gros, spre a avansa în construcţia complexului Peleş, început în 1873, relativ încheiate lucrările în 1883 – fiind definitivate lucrările în 1914!), patronand afacerea, asociindu-se cu Ambronn, sambelanul tatalui sau, pe care l-a numit, de altfel, si consilier al Casei sale princiare, iar in plus, reprezentant al Statului roman. Tot consilier era si bancherul berlinez Gerson Bleichroder, acesta preluand drepturile consortiului Stroussberg, contra intereselor Romaniei.
Legea concesionării Stroussberg este publicată în Monitorul Oficial din 22 septembrie şi prevedea construcţia următoarelor linii ferate:
  • 1. Roman – Mărăşeşti – Tecuci, cu ramificaţia Tecuci – Bârlad
  • 2. Galaţi – Brăila – Buzău – Ploieşti – Bucureşti
  • 3. Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova
  • După terminarea construcţiilor acestor linii guvernul român putea cere şi construcţia liniei Buzău – Focşani – Mărăşeşti.
Costul pe kilometru al reţelei feroviare urma să fie de 270.000 lei aur, adică un total de 247.000.000 lei pentru lungimea magistralei de 914,8 km., inclusiv întregul inventar fix şi mobil.
Consorţiul putea emite obligaţiuni pentru formarea capitalului necesar, asigurate de fondul căilor ferate, cu dobânzi garantate de stat. Obligaţiunile aduceau dobânzi de 7,5% pe an şi erau emise de purtător. Un prim conflict a apărut în momentul când domnitorul Carol I a propus numirea prusacului Ambronn în funcţia de comisar al statului român, pentru a supraveghea emisia de obligaţiuni. Ambronn era un apropiat al lui Strousberg, ceea ce putea considera un dezavantaj pentru statul român. Numirea era şi ilegală, căci un străin nu putea fi numit în poziţia de comisar-controlor din partea statului român.
Durata concesiunii era de 90 ani şi se socotea de la terminarea primei linii Roman – Galaţi, iar tot inventarul şi exploatarea liniei aveau să treacă în patrimoniul statului. De asemenea, terenul necesar liniilor era cedat de stat consorţiului, în mod gratuit, dar acesta trebuia să asigure transportul gratuit al poştei şi să permită statului instalarea de fire de telegraf pe stâlpii companiei, de-a lungul liniilor.
Lucrarile au inceput, insa timp de cativa ani, pana in 1871, H.B. Stroussberg contruise doar doua tronsoane de cale ferata intr-o maniera deplorabila, Bucuresti-Braila si Galati-Roman, dar lasand multe intreruperi, astfel incat traseul nu putea fi utilizat in intregime. Presa de opozitie, ca si parlamentarii liberali, au inceput o campanie de denuntare a modului in care consortiul prusac proiectase si executase calea ferata, incriminand fara nici o ocolire pe Carol I ca a patronat “o foarte murdara afacere”. Scandalul a izbucnit violent cand s-au aflat o multime de amanunte ascunse de guvernul conservator care-l sprijinea pe domnitor.
Intre altele, a fost dat pe fata faptul ca H.B. Stroussberg santaja guvernul cu sistarea lucrarilor pana nu i se vor avansa patru milioane de taleri-aur, ceea ce era practic o escrocherie, facuta la fel si in Rusia de catre prusac, cu putin timp inainte. Mai mult, din presa austriaca s-a aflat ca B.H. Stroussberg recrutase deja 6000 de muncitori prusaci care urmau sa-i inlocuiasca pe lucratorii romani, in pofida prevederilor contractuale ce stipulau ca mana de lucru trebuia asigurata pe plan local. In fine, s-a vazut ca valoarea pe kilometru de cale ferata impusa de firma prusaca era de cateva ori mai mare decat cea oferita de firmele spaniola si austriece, eliminate din competitie in mod abuziv.
Toate acestea au transformat o afacere comerciala intr-una politica, ajungandu-se pana acolo incat lui Carol I sa i se ceara abdicarea, cand s-a dovedit ca Ambronn, protejatul regelui, se facuse nevazut, iar banii escrocati Romaniei fusesera impartiti intre nobilii protectori prusaci ai lui Stroussberg. Finalul scandalului cu tenta internationala a plutit intr-o maniera nebuloasa. Stroussberg a fost obligat chiar de cancelarul prusac Bismarck sa plateasca Romaniei 6 milioane de franci, iar ministrilor de la Bucuresti chemati in judecata de Opozitia parlamentara pentru neglijenta in dauna statului li s-au retras acuzatiile, Kaiserul german insusi l-a absolvit pe Carol I de responsabilitati, ceea ce i-a dat aripi regelui sa declare: “Domnii de la Berlin ar vrea sa trateze Romania ca pe Egipt”. Totul s-a incheiat definitiv in ianuarie 1889, cand statul roman a rascumparat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul acestora. Din acel moment, reteaua de cai ferate a fost extinsa de CFR, culminand cu realizarea podurilor de peste Dunare de catre Saligny, lucrare considerata la acea vreme cea mai mare si mai moderna din Europa” - cf. revista Foaie naţională, 15 decembrie 2010.
2-AFACEREA SKODA”a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
(...) Contractul
În data de 17 martie1930, Ministerul Apărării Naţionale a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, în valoare de 1.250 milioane lei pentru puşti mitraliere şi 5.500 milioane lei pentru tunuri (în total 6,75 miliarde lei). După cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată. Totodată, România încerca în acest fel să-şi onoreze angajamentele economice faţă de Mica Înţelegere (în speţă cu Cehoslovacia), alianţă care până atunci nu jucase decât un rol minor. Din partea Ministerului a semnat generalul Henri Cihoski.
Primele sesizări de nereguli
În 1931, la numai un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii. Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul.  În ciuda diferendelor, contractul se derulează în continuare.
Izbucnirea scandalului
Scandalul propriu-zis izbucneşte în primăvara lui 1933, la trei ani de la semnarea contractului. În urma unui telefon anonim, în data de 10 martie, finanţele operează o percheziţie la sediul firmei din Bucureşti, pe motiv că aceasta nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului. În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament. Pe lângă acestea sunt descoperite liste cu sume mari de bani - circa 25 milioane lei, alocaţi unor nume codificate.
Reacţia iniţială a autorităţilor a fost ambiguă. Ministrul justiţiei, ţărănistul Mihai Popovici, sistează percheziţia şi încearcă să muşamalizeze rapid cazul. În aceeaşi seară, Bruno Seletzki pătrunde înapoi în sediul firmei, rupe sigiliile şi sustrage mai multe documente. Toate acestea nu scapă presei, care nu întârzie să publice articole incendiare despre „Afacerea Škoda”. Scandalul se extinde rapid şi în Parlament. Sub presiunea opiniei publice şi a Parlamentului, pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki. Implicat direct, generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide.
Aparent, scandalul se stinge odată cu condamnarea lui Seletzki la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare de sigiliu. Seltezki este apoi expulzat din România. Cu toate acestea, rămân nedesluşite chestiunea persoanelor mituite care se aflau în spatele denumirii cifrate Paelaelibus, precum şi a sumei de 25 milioane mită.
Nemulţumiţi de atitudinea mult prea permisivă a guvernului PNL, un grup de deputaţi din partidele de opoziţie, în frunte cu Nicolae Lupu, adresează o interpelare oficială guvernului, pentru o prezentare mai clară a afacerii. Din grupul de deputaţi făceau parte Constantin Bacalbaşa (independent), Virgil Madgearu (PNŢ), Grigore Iunian (PRŢ), Octavian Goga (PNA). Chiar şi din PNL s-au sesizat Gheorghe Brătianu sau Constaninescu-Bordeni. În urma acestui demers, se profilează soluţia constituirii unei comisii parlamentare care să ancheteze cazul în detaliu.
Comisia parlamentară
La mai bine de un an de izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934. Comisia Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie. Ancheta îşi propunea să răspundă la trei întrebări fundamentale: era contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era responsabil? cine erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată, prestigiul PNŢ, posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ, muşamalizarea iniţială a afacerii.
Cercetările au durat foarte mult - până în 7 decembrie 1934. Raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima şedinţă a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”. La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia la şedinţa din 8 martie 1935.
Raportul comisiei parlamentare
Referitor la întrebările fundamentale cărora îşi propusese să le găsească un răspuns, raportul a stabilit în primul rând că statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.
În ce priveşte chestiunea responsabilităţilor, comisia parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane. Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul Cihoski, cel care semnase contractul. Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziţia din 10 martie 1933. În sfârşit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.
A treia întrebare, referitoare la comisioanele plătite unor persoane sus-puse, nu s-a putut clarifica. Comisia a stabilit că în spatele denumirilor cifrate, se găseau comisioane, cheltuieli administrative, onorarii pentru avocaţi, în general mită pentru birocraţie. Însă nu a putu stabili niciun nume sau personaj concret.
(...) Implicarea regală
Acuzaţia lui Maniu la adresa comisarului regal Pompoiu, aluziile la camarila regală, deschid pista unei implicări la nivel înalt, cu concursul regelui Carol al II-lea. Maniu face mai multe declaraţii publice, însă multe sunt cenzurate. Atacurile la adresa Elenei Lupescu, pe care Maniu o considera adevărata responsabilă, sunt complet suprimate din declaraţiile sale publice. În fapt, Elena Lupescu era personajul cheie din camarila regelui Carol al II-lea. Maniu o acuza că vrea să desfiinţeze instituţiile fundamentale ale statului. Ţinta atacului ar fi fost Iuliu Maniu, iar afacerea ar fi fost un instrument util camarilei pentru compromiterea lui.
Întrucât Maniu nu mai putea fi implicat, clarificarea afacerii nu mai era în interesul camarilei şi a lui Carol. Ramificaţiile afacerii erau mult mai întinse, iar dacă se stăruia asupra scoaterii la lumină a unor vinovaţi, exista pericolul unui efect de bumerang asupra altor afaceri cu statul pe care le derulau Regele şi camarila. 
Noul contract
Între timp, guvernul PNL prezidat de Gheorghe Tătărescu, face demersuri pentru stabilirea unui nou contract cu Uzinele Škoda. Prim ministrul cehoslovac l-a contactat pe Tătărescu, atrăgându-i atenţia că în joc se află o „chestiune de democraţie”, că uzinele Krupp exploatează chestiunea în favoarea lor. La mijloc erau angajamentele României faţă de statul Cehoslovac, în cadrul Micii Înţelegeri. Guvernul cehoslovac era nemulţumit de prejudiciul de imagine pe care-l sufereau Uzinele, iar relaţiile cu România riscau să degenereze.
Cu toate că neclarităţile nu fuseseră nici pe departe elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nu contract cu Škoda, de fapt o reeditare a contractului iniţial. La comanda iniţială mai sunt adăugate câteva baterii de tun, pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie1935, contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat. În aceste condiţii, scandalul degenerează.
Achitarea acuzaţilor
În procesul intentat celo acuzaţi, toţi cei implicaţi au fost achitaţi în februarie 1936. Justiţia nu a putut proba vinovăţia nici unuia dintre acuzaţi: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele pentru Sică Georgescu. SINGURUL CONDAMNAT RĂMÂNE CEHUL SELETZKI (n.n.: sic!).
(...) Pe acest fond a avut loc o creştere masivă a popularităţii grupărilor care susţineau un mesaj anti-corupţie. De acest deficit democratic a beneficiat în special Mişcarea Legionară, care avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea clasei partidelor politice, a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care avea să instaureze dictatura regală, în 1938” – cf. Enciclopedia României, pe site-ul enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Škoda‎.
***
…Nu vă sună cunoscut atât atmosfera de corupţie, cât şi “formarea comisiilor”, apoi sfidarea, arogantă, a rezultatelor obţinute, uneori, de comisii…continuarea jafulului, parcă în ciuda “hitcăielilor” poporului, spre batjocorirea celor mai elementare oprelişti de ordin moral, de minim bun-simţ…?!
Ba, noi zicem că, atât politicienii, cât şi faptele lor, nu are importanţă că există (politicienii) şi se manifestă/produc (faptele) în veacuri diferite: există un aer de “familie” mafiotă, un parfum trăsnitor de ticăloşie…INCONFUNDABIL! Ia ascultaţi ce se zice despre una dintre cele mai scandaloase afaceri a zilelor noastre (nu dorim să mai intrăm în discuţie, aici, pe subiectul jafului metalelor preţioase şi, în general, al spolierii României de resursele ei, de averea ei dumnezeiască…ar lua prea mult din răbdarea cititorului şi, cine ştie, poate cititorul nici nu este, încă, deplin convins de lucrurile/dedesubturile acestor “afaceri” aflate încă în desfăşurare…haideţi să-l lăsăm pe cititor să capete, întâi, o oarece perspectivă, asupra mârşăviilor guvernamentale, pedeliste, pesediste şi liberale, EGAL!):
3-“AFACEREA BECHTEL - Business24 face radiografia unui contract care ar fi trebuit sa aduca statului roman 415 kilometri de autostrada, intre Brasov si Bors, al carui pret total ar fi trebuit sa fie de 2,2 miliarde de euro, conform intelegerii initiale din 2003.
In final, Romania nu s-a ales decat cu 52 de kilometri si cu un gol bugetar de milioane de euro. Americanii, desi nu au muncit prea mult, au fost "rasplatiti" cu despagubiri de 37,2 milioane de euro si datorii de 50 de milioane de euro, in urma rezilierii contractului.
(…)Povestea Romaniei cu Bechtel a inceput in timpul mandatului lui Adrian Nastase, care a atribuit, fara licitatie, contractul americanilor. Conform unui raport al Curtii de Conturi citat de Capital, actul ar fi fost incheiat "in conditii neclare, ce contin clauze ramase neexplicate, interpretabile si in defavoarea partii romane". Guvernul condus de Nastase a aprobat nu mai putin de trei acte normative care in doua luni, referitor la acest proiect.

Atribuirea contractului fara licitatie a fost remarcata si de Traian Basescu care afirma, in 2011: "contruiam cea mai scumpa autostrada din lume, intr-un contract in care ambii parteneri au vrut sa fure. Un contract fara licitatie". In replica, Nastase il ameninta pe Basescu ca va face o plangere la Parchet si va sesiza Ministerul Justitiei din SUA. (…)  – Gheorghe Dobre, prima renegociere dezavantajoasa, in 2005 (…)Şova: Contractul original semnat cu Bechtel este de negasit” etc. etc. Cf. art. Se caută vinovaţii pentru afacerea Bechtel. Vezi principalii vinovaţi -  în Business24.
…Şi mizeria asta de neimaginat continuă…!!! Contractul nu era desecretizat nici pe 1 august 2013, data la care este scris articolul din Business24 – şi nu este nici în zilele noastre!!!
…Iată cum este sintetizată “afacerea Bechtel”, în ziarul Tricolorul, din 29 iulie 2011:
I. * Contractul cu comparia americană Bechtel a fost semnat de Guvernul Adrian Năstase, preţul iniţial al kilometrului de autostradă fiind (în 2004) de 5,4 milioane de euro.
* În anul 2005, lucrările abia demarate au fost oprite, 1 an de zile, pentru renegocierea condiţiilor contractuale, iar la repornirea lucrărilor preţul, practic, se dublase, ajungînd la 10 milioane de euro pe kilometru.
* Datorită deselor renegocieri şi modificări ale termenilor contractului, în 2011, preţul mediu pentru 1 kilometru de autostradă a ajuns la 16 milioane de euro.
* Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România are datorii certificate de 111 milioane de euro către Compania Bechtel pentru Autostrada Transilvania, în condiţiile în care lucrarea este departe ce a fi finalizată.
* În Croaţia, pentru majorarea preţului lucrărilor fără motiv, de la 4,1 milioane de euro pe kilometru la 8 milioane de euro pe kilometru, Companiei Bechtel i s-a reziliat contractul, cînd mai avea de finalizat doar 50 de km de autostradă, dintr-o lucrare de 200 de km. În Croaţia, Bechtel a practicat un preţ de 4 ori mai mic decît în România, în condiţiile în care 40% din autostrada croată străbate zona muntoasă din centrul ţării, iar lucrarea a inclus şi realizarea unui tunel lung de 5,5 kilometri.
***
II. Contractul Bechtel a fost alocat firmei americane Bechtel în timpul Guvernului Năstase, fără licitaţie, pe considerente politice. Bechtel este un gigant american, al cărui profil principal este în construcţii şi îl are ca „naş” pe Dick Cheney, fost vicepreşedinte al SUA. Prin atribuirea acestui contract, Adrian Năstase a crezut că va obţine fotoliul de la Cotroceni de la „Înalta Poartă”. Richard Bruce Cheney, născut în 1941, fost vicepreşedinte al Statelor Unite şi fost secretar de Stat al Apărării în timpul lui George Bush-senior, cînd a supravegheat, în 1991, Operation Desert Storm. Dick Cheney este fost preşedinte al Halliburton. Fost consultant Jewish Institute for Natioonal Security Affairs. Membru proeminent al National Energy Policy Development Group (cunoscută ca Energy Task Force). Membru trilateral Commission, membru Council of Foreign Relations, membru Project for the New American Century. Membru Bohemian Grove. Riley P. Bechtel se numără printre apropiaţii lui David Rockefeller. Este şeful actual al Bechtel Corporation. De asemenea, director al The International Council al J.P. Morgan Chase & Co., din 1995. Membru al Trilateral Commission şi al Bohemian Grove. A condus Export Council în timpul lui George W. Bush.
Recent, CNADNR a trimis o scrisoare către Bechtel SUA, prin care a solicitat informaţii despre derularea contractelor similare celui semnat cu Statul Român. În scrisoare se arată că România doreşte să negocieze retragerea Bechtel de pe şantierul Autostrăzii Transilvania. Partea română a transmis firmei-mamă costurile la care au ajuns lucrările pe şantierul început acum 7 ani: pentru 1 kilometru de autostradă plătim 16 milioane de euro. Aflînd din scrisoarea CNADNR care sînt costurile practicate de Bechtel în Transilvania, şi americanii au avut un şoc. Ei au răspuns că, pentru 16 milioane de euro, Bechtel construieşte în America 16 benzi de autostradă - nu 4 benzi, ca în România. Fireşte, aceasta a fost o manevră vicleană, a lui Băsescu, pentru a-i şantaja pe americani.
Autostrada Transilvania are, cel puţin pe hîrtie, o lungime de 415 kilometri. Gîndită în afara Coridorului IV, construită integral pe bani de la buget, Autostrada Transilvania a fost multă vreme văzută ca „viza” României spre NATO. Dincolo de culisele politice, cert este că proiectul început în 2003, cu o valoare estimată de 2,2 miliarde de euro, ar fi trebuit să fie gata în 2012. În 7 ani, însă, din Autostrada Transilvania s-au predat sub 13%. Contractul nu are însă clauze de reziliere. Bechtel poate renunţa oricînd, România nu. Singura portiţă este următoarea: păgubosul contract pe bani publici ar putea fi închis numai în condiţiile în care statul nu mai are bani pentru finanţare. În acest moment, se pare că s-au creat premisele acestui scenariu: bugetul nu mai poate plăti lucrările Bechtel. Dacă se reziliază contractul, Statul Român nu are voie să atribuie lucrarea încă 2 ani.
Cam acesta este, în mare, preţul pe care îl plătesc românii pentru unul dintre cele mai păguboase contracte pe bani publici. Între timp, compania americană a fost somată să renunţe la 30% din cheltuielile indirecte. CNADNR plăteşte numai pentru aceste cheltuieli 1 million de euro pe lună. În acest moment, şantierul Autostrăzii Transilvania este blocat. Practic, între Gilău şi Cîmpia Turzii tronsonul nu a fost finalizat, deşi a fost inaugurat, cu mare pompă, de premierul Emil Boc. Cei 42 de kilometri, pentru care s-a tăiat panglica în decembrie 2009, nu sînt chiar gata, întrucît există o serie de probleme la capetele de tronson. În timp ce Ministerul Transporturilor a cerut remedierea acestor aspecte, cei de la Bechtel vor banii, motivînd că se apucă serios la lucrări pe porţiunea Suplacu de Barcău - Borş. În noiembrie 2010 au mai fost finalizaţi alti 10 kilometri, între Turda şi Cîmpia Turzii.
Multă cerneală a curs pe marginea unuia dintre cele mai păguboase contracte ale Ministerului Transporturilor. Deşi nu se lucrează, costurile au crescut incredibil de mult. Astfel, în 2009 s-a refăcut o bună parte din proiect. Guvernanţii au avut ideea să sacrifice o parte din cîmpul petrolier de la Suplacu de Barcău, pentru ca autostrada să ajungă şi în Ungaria. Soluţia pentru care s-a optat a fost construirea unui viaduct care să traverseze zona de sonde şi care ne va costa nu mai puţin de 250 de milioane de euro. Bani de la buget!
Pe 2 iunie a.c., Mark Gitenstein s-a întîlnit, la Ministerul Transporturilor, cu Anca Boagiu şi a discutat reluarea lucrărilor la Autostrada Transilvania. Joi, 28 iulie, Guvernul român a bătut palma cu firma americană Bechtel pentru reluarea lucrărilor începînd din septembrie. Jaf de proporţii inimaginabile” – cf. art. O tîlhărie americană neruşinată: Afacerea Bechtel MARK GITENSTEIN A BĂTUT PALMA CU ANCA BOAGIU: 1 KM. DE AUTOSTRADĂ COSTĂ ÎN ROMÂNIA 16.000.000 $ (DE 4 ORI MAI SCUMP CA ÎN RESTUL LUMII!), în Tricolorul, 29 iulie 2011.
…Mmmm? Nu  simţiţi putorile aceluiaşi mod de operare, banditesc-mafiotic, în veacul XIX, ca şi în veacul XXI? Ba, noi zicem că este exclus să nu simţiţi acest lucru! Capitalismul lasă o urmă de putoare, pe care nicio “frăţie” de supra-dihori şi nicio turmă de extra-sconcşi n-o pot lăsa!
IV - CONCLUZII
…Şi, atunci, de ce să-i blamăm pe “hitcăitorii” din Pungeşti-Vaslui, precum că ar fi anacronici, cu “hitcăielile” lor, împotriva capitalismului?!  Nu-nu, ei au perfectă dreptate: PUTE A HOIT, PESTE TOT PE UNDE SE PREUMBLĂ PAŞII ACESTUI MONSTRU! Capitalismul aşa-zis “de început”, “renascentist”, a început masacrele genocidice – întâi prin Africa, apoi prin Asia şi America şi, în cele din urmă, după ce şi aborigenii australieni au fost masacraţi (unde să mai încapă “holocaustul” evreiesc, ba să şi troneze, exclusivist! -  printre atâtea oceane de sânge, întinse cât de întinsă este Terra?!), chiar în Europa! Numai că, acum, în “modernitate”, masacrele se produc, e drept, şi cu sânge mult, cu războaiele oarbe, în care se trimite aviaţia, de frica reacţiei patriotice (cazurile “americane”: Serbia, Afghanistan, Iraq, Siria…), dar, în primul rând, masacrarea are loc la nivelul cel mai afund: manipularea criminală a mentalului colectiv.
Henry de Montherlant – 1886-1975 – în eseul Haosul şi Moartea, acuza: „O singură naţiune a reuşit să micşoreze inteligenţa, moralitatea şi calitatea omului de pe aproape întreaga suprafaţă a pământului – şi aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii: ACUZ SUA DE COMITERE DE CRIME CONTRA UMANITĂŢII!!!”). Montherlant  acuza cu toată dreptatea ipocrizia criminală americano-babilonică (SUA reprezintă, cum afirmă înşişi teoreticienii masoni! – suprema victorie masonică: în lucrarea Istoria fransmasoneriei, “vocile” masonilor Emilian Dobrescu şi Radu Comănescu proclamă răspicat: “(…) masonii au înregistrat prima lor MARE victorie: au fondat PRIMUL STAT MASON DIN LUME : S.U.A…” – cf. Emilian Dobrescu şi Radu Comănescu, Istoria Franc-Masoneriei Universale, vol.I și II, Ed.Tempus, București, 1993) – dar cine-l mai ştie, cine-l mai ascultă, azi, pe unul Henry de  Montherlant? “Nice vorbă!!!”, cum zicea Ilarion Ciobanu. ”Americanii sunt fraţii noştri mai mari şi de tot tari! Hai, culcat pe burtă, Griveiule valah! Şi…<<APPORT!>>, orice ţi-o zice să  <<apportezi>> stăpânul şi dumnezeul tău, << DEUS  AMERICANICUS >>!”
Păi, atunci, dacă americanii sunt măcelarii tereştri, oare de ce guvernanţii României contemporano-postdecembriste şi-au ales, tocmai pe aceşti măcelari tereştri, drept “Licuriciul cel Mare” – “îndrumător” (întru ce?) şi “călăuzitor” (înspre ce? - …înspre abatoarele masonice cele mai bune şi eficiente, nu?!).
De ce, spre exemplu, nu ne-am lua, drept călăuză, nu pe nişte asasini contemporani, ci pe înaintaşii noştri eroici – de la Decebal şi până la voievozii Mircea, Ştefan, Vlad, Mihai…până la martirii Horia, Cloşca, Crişan, Tudor, Avram Iancu, Codreanu şi alţi asemenea “crăişori”?!
…Sau, dintre statele şi popoarele contemporane, să ne îndreptăm atenţia nostră (atât de straniu însetată de modele, de la o vreme încoace…!)…hai, nu spre Rusia lui Putin (că ne trezim cu acuzaţia că suntem vânduţi KGB-ului/FSB-ului!), dar spre Japonia, spre China, cea care reuşeşte nu numai să hrănească aproape două miliarde de oameni, dar reuşeşte şi să-i îndatoreze (până la disoluţie statală!), chiar pe…”Licuricii cei Mari”[[5]], emblematicii noştri mafioţi mondiali… - SUA?! Nooo, ce, să muncim noi, precum chinezii, sau să avem noi demnitatea aia “fioroasă”, precum japăonezii?! O, nu: noi trebuie să fim şi rămânem (spun ignoranţii, necunoscătorii cei înverşunaţi întru necunoaşterea rosturilor mântuitoare ale strămoşilor daco-valahi!) – “mioritici”. Păi, “a fi miritic” înseamnă a fi, de fapt, “HRISTIC”!Pentru că tâlcul suprem al Mioriţei este ÎNVIEREA, şi nicidecum supunerea de sclavi, la hachiţele viclene şi otrăvite, “chevroneşti” ori “ponteşti”!
…Probabil din pricina acestei inconsecvenţe semantic-mioritice, ţăranii valahi, din Pungeşti, ca şi de aiurea, din toată România, îi vor tot “hitcăi”, cu strigătul “AFARĂ CAPITALISMUL!”, pe toţi cei care au grijă mai mult de buzunarul lor “economic”, decât de “firida misterioasă” a Duhuhului de Neam şi de Patrie (“N-avem nevoie de banii lor! Mai bine rămânem săraci lipiţi, dar sănătoşi!” – spune, cu obidă, cu tot oful, un Ţăran-DEMN URMAŞ al răzeşilor lui Ştefan-Vodă, din Pungeşti-Vaslui)…! Când  s-or afla, şi printre guvernanţii noştri breji, unii (ori, măcar UNUL!) care să-i înţeleagă şi să le vorbească pe Graiul Duhului lor Ţărănesc (grai în care cuvântul “patriotism” are locul lui, de frunte: “OAMENII CARE ACUZĂ REFUZĂ SĂ ACCEPTE CEA MAI SIM­PLĂ MOTIVAŢIE CARE NU POATE FI CUMPĂRATĂ NICIO­DATĂ: PATRIOTISMUL”), iar nu, exclusiv, pe cel al banilor demonizaţi “capitalistic” (prin ne-milă şi ahrimanizare/reificare a umanităţii din Om!), bani spurcaţi şi ucigaşi de copii şi nepoţi şi de viitor al Neamului/neamurilor[[6]]…atunci când se va auzi glasul curat al Duhurilor Vieţii, iar nu hârşâitul sinistru al Coasei Morţii, al Pagubei Uriaşe de Duh[[7]]… ei bine, atunci vor deveni, şi ei, “interlocutori rezonabili”, cum vor viperele astea cu corn, din preajma noastră politică, cât şi cele de dincolo de mări/oceane şi ţări!
…Ţăranul, Omul Pământului, la noi, Valahii (dar bănuim că aşa este peste tot în lumea asta, pe unde a mai rămas, după potopirea Terrei cu “hristoşi mincinoşi” – OMUL OAMENILOR, FIUL LUI DUMNEZEU!) - vrea, în primul rând, să-şi păstreze Dumnezeul şi Viaţa – şi nu acceptă “capitalismul” asasin, rece, inuman şi letal, precum reptilele monstruoase (în niciun caz pe cel cu manifestare de junglă, cel de azi, din aşa-zisa “modernitate” asasină de VIAŢĂ!– “barbari” nu suntem noi, în niciun caz!!! - ci sunt tocmai cei care ne zic nouă aşa: singurele neamuri civilizate sunt neamurile CREDINŢEI ÎN ADEVĂRUL-DUMNEZEU, în “CALEA,ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”!).
…Asta e! Dacă vă place, domnilor “capitalişti”! Dacă nu – uşa-i deschisă, de la…”precedenţii” – …turci, tătari, leşi, nemţi, ruşi… toate Liftele (Asasine, “Hiclene” şi Făţarnice/Ipocrite, lepădate de la Ochii Lui Hristos-Dumnezeu!) ale Pământului!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 


[1]-Dumitrașcu Cantacuzino, sau Dimitrie Cantacuzino (1620 - 1685)[1], a fost domnitor în Moldova de două ori, prima dată între noiembrie 1673 / februarie 1674 și noiembrie 1675, iar a doua oară în perioada 8 februarie 1684 - 25 iunie 1685. Era cunoscut și după porecla "Grecul", fiind fiul lui Matei Cantacuzino vistiernicul.
A fost un rău sfătuitor al lui Grigore I Ghica al Munteniei, vorbindu-l de rău pe Constantin Cantacuzino postelnicul, care îi era unchi și care îl sprijinise încă din copilărie. Prima lui domnie a rămas în memoria oamenilor prin jaful cumplit al tătarilor, care au iernat în țară pentru a respinge o eventuală invazie a polonezilor.
A doua domnie a fost rău încercată de o foamete excesivă, astfel încât se spune că oamenii mureau de foame pe stradă, iar lupii intrau în orașe și mâncau cadavrele rămase neîngropate; (16 ocale de grâu costau un galben, ocaua de unt un galben, găina un leu). Dumitrașcu Cantacuzino moare la Constantinopol în mare mizerie.
 
[2] -hî́tcîĭși -ĭésc v. tr. (var. din hăĭcăĭesc). Nord. A alunga (pe cineva) cu răcnete.
[3] -"Noi apărăm viaţa. Şi viaţă fără apă nu se poate", îmi spune preotul Vasile Lăiu, motorul acestei mişcări, speriat de perspectiva secării izvoarelor şi a conta­minării apelor subterane. Are 50 de ani şi e protopop peste 100 de parohii, 153 de sate şi 26 de comune din regiu­nea Bârladului, în total în jur de 160.000 de oa­meni, pentru viaţa cărora se simte responsabil. Nu doar ca preot însărcinat să transmită cuvântul adevă­rului mai departe, ci şi ca sim­plu cetăţean, de fap­tele căruia de­pinde soarta între­gii regiuni. Năs­cut la Moineşti, într-o zonă petrolieră, pă­rin­tele Lăiu a cres­cut printre sonde. Pen­­tru el, ca pentru mulţi al­ţii, ga­zele şi petrolul erau ga­ranţia unei bu­nă­stări, pentru care alte ţări ne-ar fi invi­diat. Despre gazele de şist nu ştia însă mai ni­mic, când, în 2011, în tihnitul oraş de pro­vincie şi-n satele dim­prejur îşi făceau apa­riţia maşinile de la SC Prospecţiuni SA. In­trau pe terenurile agri­cole, culcau la pă­mânt porumbul, fă­ceau teste cu material explozibil, iar dacă pro­prietarul făcea scan­­­dal, şoferul îi a­runca în scârbă câte-o sută de lei, fără măcar să coboare de la vo­lan. "Într-o după-amia­­ză, am auzit o bu­buitură de s-au zgu­duit ferestrele. Am ieşit imediat din casă şi am alergat. Oame­nii erau indignaţi, li se încălcau proprietăţile fără niciun acord, mă între­bau ce să facă, iar eu nu ştiam ce să spun. Am început să mă informez şi, pe măsură ce aflam detalii, mă îngrozeam de gravitatea lor. Dacă ai conştiinţă, nu poţi rămâne indiferent. E în joc viaţa mea, a familiei mele, a enoriaşilor mei şi a urmaşilor noştri".
 În Postul Mare al anului 2012, Vasile Lăiu a început o campanie puternică de informare a cetăţenilor prin biserică. În fiecare săptămână în altă localitate, îi aduna pe oameni laolaltă, le povestea tot ce ştia şi-i sfătuia să nu-şi mai vândă pământurile te miri cui. Apoi a venit şi ziua în care în toate satele au bătut clopotele. Ziua pri­mului miting în care străduţele comunelor s-au umplut de lume. Oamenii şi-au îndesat în sacoşe cearşafurile pe care scriseseră lozinci şi câte-un pachet de biscuiţi, să le ţină de foame, şi au pornit spre Bârlad. "Nu aveam maşini în sate pentru câtă lume ar fi voit să vină", îşi aminteşte Vasile Lăiu şi mă priveşte hotărât. Ştie că lupta pe care a început-o e grea şi s-ar putea să dureze ani. S-a înarmat cu răbdare şi are susţinerea unor intelectuali de pri­mă mână: geologi, matematicieni, in­gineri, jurişti, economişti şi chimişti. În ianuarie, anul trecut, s-au constituit în Grupul de Iniţiativă al Societăţii Civile Bârlădene (GISC). Au orga­nizat colocvii de informare publică, au scris petiţii şi scrisori, au mers personal la Preşedinţie, la Guvern, la Parlament, la Academia Română. Au făcut sesizări la DNA şi la Parchetul General. Fiindcă bârlădenilor li s-a suprimat dreptul la informare, prevă­zut în certificatul de urbanism, au în­tocmit singuri documente peste docu­mente pentru a-i convinge şi pe alţii că există şi o parte nevăzută a lucru­rilor, de care politicienii nu zic nimic. "Uitaţi - îmi spune şi îmi întinde un vraf de hârtii -, premierul Victor Pon­ta iese şi declară că n-ar trebui să ne temem, fiindcă licenţa dată Che­vron-ului în perimetrul Constanţa se referă deocamdată doar la explorare, nu şi la exploatare. Minciună sfrun­tată, acordul petrolier pe care îl de­ţi­ne compania este un acord de explo­rare-dezvoltare-exploatare, nedife­ren­­­ţiat. Şi chiar dacă ar fi aşa, explo­rarea nu e decât o exploatare la scară mică, bazată pe exact aceeaşi proce­dură a fracturării hidraulice. A recu­noscut-o şi managerul de ţară al Che­vron, în timpul unei conferinţe, o atestă şi ma­pa de prezentare a com­paniei. Cine poate crede că, după ce vor investi câteva sute de milioane de euro ca să ridice sonde, se vor mai retrage?".
Pentru perimetrul Bârlad, acordul petrolier a fost secretizat, fără niciun motiv. Un gest ilegal din partea auto­rităţilor, care nu face decât să dea de gândit. Ce se ascunde oare în hâr­tiile semnate cu Chevron, de nu pot fi fă­cute publice, aşa cum au fost cele referitoare la peri­me­trul Constanţa? "Am cerut în mod repetat să ne arate acordul. Dacă totul e lipsit de riscuri, ce motiv au să îl ascundă?", mai spune părintele Lăiu. Autorităţile au refuzat însă, iar bârlădenii au ieşit din nou în stradă. Au făcut-o pe 22 martie 2012, pe 26 aprilie 2012, pe 15 septembrie 2012, pe 27 februarie 2013 şi din nou pe 27 mai 2013. De fiecare dată, s-au strâns pe străzile oraşului între 5000 şi 8000 de oameni care au scandat împotriva Chevron şi împotriva guvernului care îi con­cesionase perimetrul Bârlad. Au fost catalogaţi de pri­mar drept golani (…).Aface­rea gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am obişnuit deja, în care cuvinte precum "investiţii", "lo­curi de muncă" şi "perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu vom câştiga nimic din concesio­narea acestor perime­tre: nici gaze mai ieftine, nici bani la bu­get. Vom plăti însă preţul enorm al nepă­sării politicienilor, pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai pri­vim. Nu-i nevoie decât de-o semnătură, şi-n câţiva ani toată verdeaţa şi prospe­ţimea de care ne bucu­răm acum vor dis­părea. Într-o zi, după o slujbă în cimi­tir, o femeie l-a oprit pe Vasile Lăiu şi l-a în­trebat: "Părinte, oare copiii noştri vor mai avea unde să aprindă o lumânare?" A tăcut atunci. Şi a tăcut de fiecare dată când şi-a amintit. La întrebarea ei nu poa­te da niciun răs­puns” – cf. reportajul  realizat de Dia Radu: APOCALIPSA DUPĂ CHEVRON, în www.formula-as.ro, Societate.
[4]- “Planul Barrčre, Tratatul secret cu Imperiul Austro-Ungar din 1883, răsturnarea principelui Bulgariei, Alexandru de Battenberg, infiltraţiile agentilor Ohranei, propunerea lui Stambulov de încoronare a lui Carol I pe tronul lui Alexandru de Battenberg, ameninţările Rusiei si Austro-Ungariei. Imprejurările şi cauzele care au obligat Regatul Român să încheie Tratatul secret de la 30 octombrie 1883 îşi găsesc câteva bune şi inteligente explicaţii în aproape neştiutele însemnări ale lui Lupu Kostaki. Se vor lumina încet, încet, secretele care obscurizează arestarea forţată şi internarea la Institutul Caritatea al lui Şutu, a lui Eminescu, în ziua de 28 iunie 1883(…).Imperiul Austro-Ungar vroia să domine Chestiunea Dunării, să influenţeze Balcanii până la Marea Egee, să propage catolicismul spre Orient, să împingă interesul Regatului Român înspre Balcani. Nu înspre Transilvania. Imperiul Ţarist proiecta un mare principat, compus din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea. Proiectele geopolitice ale celor trei imperii cuprinzând România şi Balcanii luminează textele politice ale lui Eminescu şi unele însemnări ermetice din caietele sale (…)” – cf. Constantin Barbu,  art. Eminescu şi geopolitica Mării Negre, în iunie 1883, pe site-ul www.mihai-eminescu.ro.
 
[5]- “De două săptămâni, Statele Unite au intrat într-o criză guvernamentală al cărei final încă nu se zăreşte la orizont. Guvernul continuă să fie parţial închis, la fel şi multe dintre agenţiile guvernamentale, fondurile de rezervă sunt tot mai puţine, bursele sunt deja afectate şi congresmenii par să poarte un dialog al surzilor, în care toată lumea spune că vrea să negocieze, dar nu are cu cine(…).Potrivit estimărilor Trezoreriei americane, autoritatea de împrumut a statului va fi epuizată în 17 octombrie, când Jack Lew, secretarul Trezoreriei, va mai avea în vistierie lichidităţi de 30 de miliarde de dolari, la care se adaugă veniturile de la buget. Dacă – şi există temeri mari că se va ajunge în acest punct – republicanii şi democraţii din Congresul SUA nu vor ajunge la un acord, Statele Unite nu îşi vor mai putea plăti obligaţiunile şi ar putea intra, pentru prima dată în istorie, în incapacitate de plată (default), un scenariu asemănat de Warren Buffett cu „o bombă nucleară”.  Mai mult, Statele Unite ar deveni, conform acestui scenariu, primul stat occidental care intră în default,  după Germania nazistă, în 1933. Vezi AICI o comparaţie între scenariul cel mai sumbru pe care SUA îl au în faţă şi Republica de la Weimar (…).Plafonul datoriei a fost atins în 31 decembrie 2012. Pe urmă, la începutul lunii februarie, a intrat în vigoare o lege numită „No Budget, No Pay Act of 2013”, care suspenda plafonul până în 19 mai. Din 19 mai, când limita datoriei a fost extinsă cu încă 305 miliarde, ea a ajuns la 16.700 de miliarde de dolari, conform unui raport pregătit pentru Congres şi datat din 25 septembrie 2013. Cele 305 miliarde de dolari adăugate vechiului plafon au ajuns o singură zi şi, din 20 mai şi până acum, Trezoreria a luat ceea ce numeşte „măsuri extraordinare” pentru a putea plăti facturile guvernului fără a atinge limita de îndatorare (…).După ce le-au transmis americanilor să nu joace jocuri politice cu datoria lor, China, care este cel mai mare creditor al Statelor Unite cu obligaţiuni emise de Trezoreria SUA în valoare de 1.280 de miliarde de dolari, a trecut la o nouă abordare şi a îndemnat lumea să se „dez-americanizeze”: „POATE ACESTA ESTE UN MOMENT BUN PENTRU CA LUMEA SĂ ÎNCEAPĂ SĂ IA ÎN CALCULCLĂDIREA UNEI LUMI DEZ-AMERICANIZATE”, SE ARATĂ ÎNTR-UN COMENTARIU AL AGENŢIEI DE PRESĂ CHINEZE XINHUA, PRELUAT DE THE TELEGRAPH” – cf. Reportaj realizat de Dia Radu, pe site-ul ro.scribd.com/doc/145229152
 
[6] -"Vocea cetăţenilor nu e auzită, în timp ce compania Chevron se bucură de sprijin făţiş din partea Guvernului şi a reprezentanţilor organelor locale, care o învaţă cum să eludeze legile româneşti", spune Ovidiu Tiron, inginer, membru şi el al Grupului GISC. În trei zile, cât am petrecut la Bârlad, aveam să înţeleg eu însămi că vorbele despre interesul strategic al României nu sunt altceva decât praf în ochi” – cf. Reportaj realizat de Dia Radu, în www.formula-as.ro, Societate.
 
[7] -Ni se promite, bunăoară, că exploatarea acestor gaze ne va aduce "securitate energetică şi indepen­denţă faţă de importul de gaz rusesc" (Victor Ponta) şi "gaze cu cel puţin 50% mai ieftine pentru români" (Traian Băsescu). Acordul petrolier pentru perimetrul Constanţa, recent încheiat între firma Chevron şi statul român, specifică însă negru pe alb dreptul companiei de a dispune asupra cantităţilor de gaze obţinute, inclu­siv de a le exporta. Odată ce am concesionat un teren, gazul nu mai e al nostru. Aparţine firmei care îl extra­ge. E ca şi dat, căci legea petrolului din 2004 nu presu­pune împărţirea producţiei, ci doar o redevenţă plă­tibilă în bani, în cazul de faţă, de 3,5%. Valoarea ei, după cum a remarcat şi analistul economic Ilie Şerbă­nescu, nu se va evidenţia niciodată în PIB. Dacă vom vrea vreodată gazul nostru de şist, va trebui să-l cum­pă­răm de la Chevron, la preţul stabilit de ei, care va fi cel puţin egal cu preţul pe care-l plătim pentru cel ru­sesc. Dacă nu chiar mai scump. Conform Coali­ţiei celor şapte companii multinaţionale din sectorul de petrol şi gaze, din care face parte şi compania Che­vron, "Gazul de şist este în prezent mai costisitor decât gazul convenţional". Dar nu vom avea gaze mai ieftine şi fiindcă preţul lor se va mări, oricum, până la finele anului 2014. România a semnat cu FMI, Comisia Eu­ro­peană şi Banca Europeană un acord privind libera­lizarea preţurilor, care ne obligă să vindem petrolul şi gazul la acelaşi preţ ca în UE. Şi asta, chiar dacă ar fi ale noastre şi le-am exploata noi înşine. Politicienii ne-au mai luat ochii şi cu perspectiva creării locurilor de muncă. Câte dintre ele vor reveni însă localnicilor, când se ştie că tot procesul e automatizat, iar compania vine cu propria echipă de specialişti?
Până la urmă, României îi rămâne totuşi ceva. Îi rămân costurile uriaşe de decontaminare a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămâne infrastruc­tura rutieră distrusă (fiindcă drumurile şi podurile nu rezistă la cele circa 2000 de curse de maşini de mare tonaj necesare ridicării şi funcţionării unei singure sonde). Îi rămân un potenţial seismic greu de controlat (în SUA forurile de mediu au confirmat legătura dintre exploatarea gazelor de şist şi cele peste o mie de cutre­mure) şi un teritoriu enorm scos din circuitul agricol şi din cel turistic (ce bine ar fi ca toxinele să ştie mate­matică şi să nu depăşească 6285 km2!). Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta, fântânile contami­nate şi o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma la care a fost estimat de specialişti consumul necesar de apă pentru exploatare. Asta, pentru că, în timp ce orice cetăţean gospodar plăteşte fiecare metru cub de apă, supraveghindu-şi cu grijă apometrele, sta­tul român dă companiei Chevron apa gratis.

În total, o pagubă greu de cuantificat cu precizie, dar care se ridică, conform estimărilor, la aproape un miliard de dolari. Chevron ştie cu siguranţă ce va lăsa în urmă. Altminteri, e greu de explicat îndrăzneala cu care reprezentanţii companiei au anunţat în seminarul de la Vaslui că vor oferi Spitalului Judeţean o ambu­lanţă. Pe când un dric? (…) Aface­rea gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am obişnuit deja, în care cuvinte precum "investiţii", "lo­curi de muncă" şi "perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu vom câştiga nimic din concesio­narea acestor perime­tre: nici gaze mai ieftine, nici bani la bu­get. Vom plăti însă preţul enorm al nepă­sării politicienilor, pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai pri­vim” – cf. idem.


ADUCĂTORII DE APOCALIPSĂ
Pungeşti-Vaslui, miercuri, 16 octombrie 2013, ora 20. Ţăranii (vreo 500 – cu bătrâni, femei şi copii!) sunt, încă, în câmp (câmpurile lor, nu ale primarului dezertor şi hrăpăreţ-profitor!), manifestând împotriva exploatării (căci “explorare-exploatare”, în viziunea companiilor colonialiste, este acelaşi lucru!) gazelor de şist, pe pământurile lor, pe sub casele lor, otrăvind apele de sub glia lor, din fântânile lor. “Protestatarii stau în genunchi, se ţin de mână şi scandează “Hoţii!”. Oficial, acolo urmează să fie amplasată prima sondă de explorare a gazelor. Un număr impresionant de jandarmi de la o unitate din Bacău au fost mobilizaţi la faţa locului. La protest participă şi copii. Mai multor protestatari li s-a făcut rău, iar o ambulanţă a sosit şi acordă îngrijiri (…)” (cf. art. Revolta de la Pungeşti: 500 de ţărani au ieşit să-şi apere pământurile! – în ExpressPress.ro).
Jandarmii sperjurului guvern uselist (care şi-a cocoţat voturile populare tocmai pe promisiunile solemne, privind non-exploatarea gazelor româneşti, aurului românesc etc., de către prădalnicele companii străine!) au descins, cu grăbire şi “câtă frunză, câtă iarbă” (mai mulţi, oricum, decât ţăranii cei fără altă armă decât pumnii, îndureraţi de atâta răbdare!), de parcă se anunţase invazia României, de către vreun inamic… De fapt, greşiseră direcţia, doar: inamicul României există, da! – dar el este la Bucureşti!!! -  tronează, îmbuibat de comisioane trădătoare de patrie, în tronurile de la palatele Victoria şi Cotroceni!
…Ţărani. Oameni ai pământului. Adică, autentici cunoscători ai pământului. Nu precum “alde Marincea”, directorul Institutului de Geologie-Bucureşti, care, deşi s-a bâlbâit cumplit, cu toată ceata lui de afoni într-ale Mumei Geea, servili şi cu totul ignobili (încurcând teribil minţile oamenilor… afară de minţile OAMENILOR LOCULUI, CARE SIMŢEAU ŞI SIMT CUM SE CUTREMURĂ, EGAL ŞI MEREU: RÂNDUIELI VALAHICEŞTI MULTIMILENARE, ŞI GLIE, ŞI VIAŢĂ, ŞI ADEVĂR, ŞI DREPTATE DUMNEZEIASCĂ!) – tot a fost mătrăşit de la conducere. Că n-a minţit suficient de obraznic şi de clar, probabil.
Ţărani pungeşteni, care, disperaţi că nimeni nu le oferă, constituţional, nici DREPTUL DE VIAŢĂ şi nici, măcar, pe acela de A-ŞI EXPRIMA/COMUNICA senzaţia că dreptul la viaţă le este refuzat/ignorat, de către un guvern de mercenari ai Vestului Banditesc – îşi oferă copiii jandarmilor, guvernanţilor, morţii… Un ţăran din Pungeşti-Vaslui îşi oferă Jandarmilor Morţii copilul de 3 ani, întinzându-l către Asasinii de Dreptate, veniţi, la Pungeşti, cu transportorul: “Na, puneţi-l sub şenile, că tot nu are niciun viitor, pe lumea asta!...
…Preoţii (printre ei, protopopul Vasile Lăiu – …cine a zis că Biserica Lui Hristos i-a părăsit pe oameni?!)  sunt alături de ţărani, înfruntă, curajos, cu vânjoşie şi credinţă, şi frigul, şi jandarmii, încurajându-şi, cu fermitate tăioasă şi amară, enoriaşii – aşa cum fac ei de mai bine de un an, de când au început să apară zvonurile apariţiei neo-năvălitorilor, năvălitorilor “moderni”. Bandiţii de la “frăţescul” Chevron american... Am rămas siderat, când am auzit, pe un jurnalist de pe la TVR, spunând că ţăranii de la Pungeşti sunt cumpăraţi de KGB şi de Putin, şi că aceşti ţărani nu înţeleg frăţia noastră cu americanii… Nu, ţăranii de la Pungeşti nu practică sofismul trădător al jurnaliştilor-şacali: ei nu-l consider “frate” pe nici unul dintre cei care îi batjocoresc şi jefuiesc, în propriul lor pământ, în propria lor casă… – fie el venit dinspre Est, ori dinspre Vest. Omul Pământului, cum este şi firesc, nu ţine decât cu PĂMÂNTUL/ŢARINĂ STRĂMOŞEASCĂ. Nu are chef ca, prin găurile din scoarţa adâncă a moşiei lor, găuri rezultate în urma fracturării (iresponsabilei răniri a Pământului-Mamă, cu pumnalul, vertical, drept în Inimă!) hidraulice, să se dezlănţuie apocalipsa. Deocamdată, ţăranii nu-şi mai pot bea apa din fântânile săpate de ei. Va veni şi ziua când nu va mai putea hălădui sub soarele Lui Dumnezeu, ţăranul cu pricina, precum îl vestesc alţi ţărani, cei de la Izvoarele-Galaţi, unde, peste noapte şi deja, pământul urlă şi se cutremură, din pricini, cică, “misterioase” (niciodată, de când este istoria valahă, Pământul nu s-a cutremurat pământul, “cu de la sine putere”/iniţiativă”,  la Galaţi!)… De fapt, pentru că nu mai stau plăcile gliei adânci una peste alta, căci a fost găurit pământul, de sondele ucigaşe şi de călcătura bestială, de sauriene hrăpăreţe, ori de mamuţii, pânditori şi ucigaşi, a geofonilor! Ca şi în sudul Dobrogei…
…Apocalipsa a început. Năvălitorii Întunericului şi-au suflecat mânecile şi au început Seceratul- Cel-de-pe-Urmă. “Regii şi împăraţii lumii” (dimpreună cu preşedinţii şi prim-miniştrii pitici şi veninoşi ai popoarelor!), servil-lingăi, le ascut călăilor cosmici secerile asasine… Numai nişte ţărani din Vaslui îşi pun chezaşă viaţa, precum că şi cerurile, şi iadul - au greşit, grosolan,  socoteala sorocului din urmă!
…Tot de pe acolo de unde şi răzeşii lui Sveti Ştefan-Vodă al Moldovei au dovedit lumii întregi că şi apocalipsa turcească (“turcul nu poate fi învins… să-i pupăm, mai curând, papucul!”)  a fost un “fals în acte publice”, fabricat pentru “intimidarea adversarului”creştin-european:
Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gîndeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.
Auzind şi văzînd noi acestea, am luat sabia în mînă şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru (…)
”.
…Acum, serefagalele şi “cusenralele” şi toţi “begii prăpădului şi ai pângăririi vin din partea opusă, dinspre Apus. Nu-i nimic, îşi zic adevăraţii fii ai Lui Hristos şi ai Pământului. Dacă nu intervine blestemul trădării, “se vor face toţi o apă ş-un pământ”. De aceea, ţăranii din Pungeşti nu-i înjură şi nu-i iau cu furca pe “chevronişti” (deocamdată…), ci le huiduie (deocamdată…) pe secăturile guvernamentale (TOATE fiind aflate …“cu raţa-n gură”!) – secături guvernamentale  care-i acuză, tocmai ei, pe “oamenii locului”, tocmai pe ei, pe duhurile păzitoare şi ocrotitoare de ţarină (singurele care pot face Legea Locului!!!), că “au atentat la ordinea publică şi, deci, acţiunea lor este ilegală şi vinovată” (!?). Dar, oare, acţiunea mercenarilor din Guvernul Românei, dacă încalcă dreptul constituţional la viaţă, al poporului român – dacă încalcă dreptul la informare al poporului român, dacă încalcă dreptul la liberă exprimare al poporului român (căci, da, ţăranii nu sunt buni jurnalişti-lătrăi şi lingăi ai niciunei puteri pământeşti! – şi ei se exprimă prin huiduială şi, cine ştie peste câtă, multă-puţină, vreme - cu furca!) – toate aceste încălcări ale Legii Legilor (…din păcate, şi ea, Legea Legilor - Constituţia, fiind umană, deci păcătoasă şi cu mari lacune pânditoare şi pornite de diavol contra Luminii!) cui şi când vor putea fi imputate? Şi cine va fi pedepsit, şi când, pentru aceste strigătoare la cer nelegiuiri şi trădări de Patrie şi de Neam?
…Ţăranii de la Pungeşti nu ştiu, probabil răspunsul la a aceste întrebări.  Eu, cu totul întâmplător, îl ştiu. Niciodată, în această viaţă sărmană, de pe acest Pământ Înnegrit de Păcate, mai marii demonilor tereştri nu vor fi pedepsiţi, căci “corb la corb nu-şi scoate ochii”. Tot Judecata Lui trebuie aşteptată, din păcate. Aşa cred eu, şi mă pregătesc, primul, pentru Neînduplecarea şi Dreptatea Luminii de Fulger a Judeţului din Urmă.
…Dar, oare,  ei, “aducătorii de apocalipsă” şi Mercenari ai Neantului – ei, oare, nu simt boarea rece, aducătoare de groaznică veste, precum că nimeni nu mai poate face nimic, spre ameliorarea/îndulcirea Supremei şi Finalei Pedepse… - …pentru că RĂGAZUL TERESTRU A LUAT SFÂRŞIT – EI, OARE, NU SIMT CHIAR NIMIC-NIMIC?!
…Mda…: ”Pierzania ta, omule, prin orbirea ta”…
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 


CE FORMĂ DE GUVERNĂMÂNT LI S-AU POTRIVI ROMÂNILOR?
Ce a fost știm cu toții (unii am suferit întreaga grozăvie a evenimentelor ante și postdecembriste, alții nu, căci lichelele și oportuniștii, aidoma gunoaielor, întotdeauna ies la suprafață, ceea ce înseamnă că știu să se descurce), ce este simțim din plin pe pielea noastră, ce va fi, căutăm să întrevedem într-un viitor tulbure pentru grosul trăitorilor pe aceste meleaguri.
Dar căutările noastre în cartea viitorului nu sunt deloc liniștitoare, atâta timp cât prezentul, conform nefericitei tradiții postdecembriste, trudește în cadrul unei interminabile reforme la demolarea a tot ce este românesc (de la folclor și până la marile combinate, de la limbaj și până la agonia simțămintelor ferecate în inimi), iar mai apoi, cu bizara mândrie a unei democrații neștirbit antipatriotică, românii (sau, mă rog, hahalerele acestora cu numele de guvernanți și/sau aleși) așteaptă să vină umanismul apusean (sic!) pentru a reclădi orice pe ruinele acuzatoare ale României de azi, căci acest „orice” este în ochii lor mai bun decât cel mai avansat bun autohton.
Iar apusenii vin, se minunează de reușitele megadezastrului românesc și, prin jovialii lor roboți supranumiți comisari (o sinistră prelungire în conținut a epocii comisarilor sovietici), ei recomandă noi și noi experimente, deoarece – nu-i așa? – românii au sarcina istorică de-a servi drept cobai pentru acel tip rafinat de democrație pe care n-o vor gusta nici măcar urmașii urmașilor lor după ce testul obligatoriu cu Codex Alimentarius va fi finalizat, iar moartea îi va secera pe capete, cu sprijinul neiertător al formidabilei industrii farmaceutice.
Dar comisarii occidentali nu-și permit să-și irosească prețiosul lor timp pe aceste dezolante tărâmuri, ci ei se grăbesc la afacerile lor transcontinentale și transplanetare, neuitând să promită/amenințe că vor veni din nou pentru a lua probe convingătoare din evoluția dezastrului românesc, probe din care de îndată pot fi turnate recomandările pentru lumea de apoi, eventual via Moscova.
Unii, de pildă grecii, mai găsesc câte ceva românesc vrednic să fie înșfăcat (cum ar fi  suferindul Romtelecom), numai că grecii nu sunt nici pe departe occidentali (turcii nici pe-atât), ei sunt balcanici de cea mai pură sorginte ortodoxă, dar de la comandamentul Nord-Atlantic s-a ordonat ca structurile oceanului și ale Uniunii Europene să nu se lase vrăjite și moleșite de sirenele din Mediterana, ci să avanseze politico-economic și strategico-militar până la Cornul de Aur. Iar el, mititelul de Atlantic, a tăcut mâlc și s-a supus acestor imperative ale umanismului democratic de tip neoimperialist, adică, vorba poetului, a înghițit „tot Fanarul, toți iloții”.
...Așa stând lucrurile, care ar fi forma de guvernământ cea mai potrivită pentru România de azi? După cum vedem, democrația nu merge, pentru că tot căutându-se forme originale ale democrației, adică o medie suportabilă între tiranie și anarhie, în cei 24 de ani ai epocii postdecembriste, românii au avansat binișor pe calea libertinajului, nemuncii și corupției, altfel spus pe calea largă a disoluției morale! Cine îi mai poate convinge că este o cale greșită și că, dimpotrivă, veritabila democrație presupune niște componente pe care ei încet-încet le dau uitării: muncă, disciplină, ordine, cumpătare, respectul Creatorului și semenilor? Dacă nici măcar fundătura în care a ajuns România de azi nu este un argument îndestulător întru schimbarea grabnică a năravurilor moștenite sau dobândite, atunci toată vorbăria este de prisos, iar suferința grosului populației reprezintă o binemeritată răsplată.
Tot astfel, românii au parte de conducătorii pe care-i merită. Dacă se dovedesc incapabili atât de-o grevă electorală generalizată, protest prin care ar arunca în derizoriu și ridicol politica și pe nedemnii ei făcători, precum și de-o grevă fiscală generalizată (refuzul românilor de a-și achita taxele și impozitele tot mai împovărătoare, în condițiile în care sănătatea, cultura și învățământul se duc de râpă), atunci ar fi de dorit ca măcar să nu se lase cu regularitate păcăliți de promisiunile mincinoase ale unor formațiuni politice care gem de nelegiuiți, ci, după o informare corectă asupra candidaților, votul să fie dat cu deplină responsabilitate și îndreptățită speranță omului, adică să fie cu adevărat dorit și aplicat votul uninominal.
Recent încheiatele alegeri parlamentare ne arată că degeaba implorăm prin imnul național ca românul să se deștepte. S-a constituit un parlament monstruos de usl-ist și supraponderal (de la 470, numărul aleșilor a crescut la 588, încât un calcul elementar ne arată că la populația sa de peste 300 de milioane de locuitori, SUA ar trebui, conform acestui algoritm mioritic, să aibă vreo 10.000 de congresmeni, nicidecum 535: 435 în Camera Reprezentanților și 100 în Senat!), iar hilarele străduințe ale mincinosului de Ponta și a aliaților săi (în principal Antonescu-Căcărău) de a încropi un hidos guvern cu vreo 25 de miniștri (cred că nici cele mai mari imperii ale lumii nu aveau atâția mâncători de rahat), astfel încât să fie respectate cu strictețe protocoalele secrete ale coaliției și să fie răsplătit devotamentul dus până la șantaj, toate astea demonstrează cu claritate că în România zilelor noastre există un plan al politrucilor, unde aceștia își fac făcutele, pretinzând că se jertfesc pentru țară și alegători, și un plan al celor mulți și săraci, care se dau de ceasul morții să supraviețuiască, unii dintre aceștia încă mai sperând că aleșii se gândesc din când în când și la ei...
Tot mai insistent se vorbește de necesitatea instaurării în România a unei dictaturi, eventual a unei dictaturi militare, după unii singura modalitate prin care s-ar putea curma corupția generalizată și s-ar face oarece ordine.
Ca și cum România n-ar fi cunoscut o suită de dictaturi, una mai odioasă ca alta – carlistă, legionară, antonesciană, totul culminând cu sinistra dictatură comunisto-bolșevică.  Regretatul gânditor Petre Țuțea opina că există dictaturi benefice și dictaturi malefice. În rândul dictaturilor benefice, el așeza dictaturile lui Mussolini, Franco și Salazar. Prin primitivismul ei sterilizant-nivelator, dictatura comunisto-bolșevică era considerată de Țuțea cea mai atroce formă de dictatură malefică.
De subliniat că un fragment consistent de guvernare antonesciană a fost de un autoritarism imperios necesar pentru acele vremuri tulburi și agitate, cu certe tentații înspre o dictatură benefică. Din păcate prea scurtă...
Indiscutabil că efectele a circa 45 de ani de înjosire umană în cadrele planificate ale dictaturii bolșevice și în prelungirile sale ideologice postdecembriste, se constată încă în distorsiunile moral-spirituale ale românilor, în relațiile înveninate dintre ei, în patima și ardoarea cu care-și susțin jalnicele lor ambiții, chiar în dauna intereselor naționale.
Dar acum când România se zbate din răsputeri să intre cu ambele picioare în Uniunea Europeană, obiectiv care poate fi atins doar prin continuarea reformelor deformante și prin instaurarea unei democrații la standardele impuse de comisarii europeni (din nou comisarii, bată-i vina!), în asemenea condiții este complet absurdă până și ideea unei eventuale dictaturi, fie ea oricât de benefică.
Cât privește dictatura militară, pentru instaurarea ei nu ajunge să fie coapte condițiile (nemulțumirea generală și planul loviturii de stat), ci în primul rând trebuie să existe instrumentul operațional de înfăptuire, adică armata. Ori România nu mai posedă la ora asta forțele militare necesare și loiale pentru o asemenea acțiune, care negreșit că de îndată ar fi dezavuată de politicienii responsabili din întreaga lume.
Prin urmare, românii sunt condamnați în continuare, pentru un timp imposibil de precizat, la o libertate și mai ales la o democrație cu ochii închiși. Cine-i va ajuta să-și deschidă ochii?!...
N.B.: Cu toate astea, salvarea României de la dezastrul spre care o îndreaptă coaliția lichelelor interne și externe, tot de la militari trebuie să vină. Pentru că ei (atâția câți mai sunt bravi și activi, plus rezerviștii în plină putere), nu numai că au în sânge toate componentele absolut trebuincioase pentru o acțiune de-o asemenea amploare și cu o atare miză (disciplină, curaj, tactică, strategie), dar în plus ei reprezintă însăși chintesența devotamentului și jertfei de care au dat dovadă românii de-a lungul agitatei lor istorii pe aceste meleaguri.
Căci armata, chiar slăbită și împuținată prin loviturile mișelești primite pe la spate din partea decidenților politici, tot a poporului este și va fi, nicidecum a politrucilor conjuncturali! Prin urmare, în vremuri de restriște precum cele prin care trece acuma România, armata și generalii ei nu trebuie să fie surzi la glasul sângelui și la gemetele fraților lor crunt batjocoriți.
Nici o armată națională din lume nu procedează și n-a procedat altminteri. Dovada cea mai concludentă în acest sens ne-o oferă comploturile puse la cale împotriva lui Hitler și mulțimea ofițerilor superiori care participau la ele din dorința de a-și salva țara de la catastrofă, chiar dacă știau că prețul complotului eșuat este însăși viața lor. Cum, de altminteri, s-a întâmplat de mai multe ori...
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)
 
 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii