ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 56 (Octombrie 2013)

EDITORIAL
CĂLĂTORI ÎN TIMP
Posibilitatea călătoriei în timp se conturează din ce în ce mai mult, aşa după cum apreciază renumiţi fizicieni ai Terrei. Această idee ce părea imposibilă cândva, este îmbrăţişată de tot mai mulţi oameni, care gândesc la un alt nivel, decât cel obişnuit. De altfel, rememorând trecutul omenirii, constatăm că distanţele în timp pot fi micşorate, acest lucru fiind privilegiul unor oameni consideraţi ciudaţi pentru anumite vremuri.
Din când în când, citim câte o relatate a cuiva despre cum anume a avut impresia că a ajuns într-un loc necunoscut, printr-o cale bizară, ca şi cum ar fi fost teleportat dintr-un spaţiu în altul, cu forţa gândului, ori în vis. Teoria relativităţii susţinută de Einstein devine acum firească, iar ideea că oamenii pot călători în trecut sau în viitor este deosebit de atractivă. Cine nu şi-ar dori vă vadă filmul real al vieţii pe Pământ? Ori, dacă mergem în viitor, poate că ne vom înţelege mai bine pe noi înşine şi nu ne vom mai teme de ameninţările, de multe ori exagerate, ale unor puteri, care nu doresc altceva decât să manipuleze populaţia Terrei. Anumite porţi temporale se deschid atunci când cineva chiar trebuie să călătorească în timp, având o misiune importantă, ce vizează viitorul vieţii omeneşti.
Oameni pregătiţi fizic, psihic şi spiritual pot trece de graniţele spaţiului văzut pentru a ajunge acolo unde şi-au propus. Se pare că aceste călătorii nu se petrec la voia întâmplării, ci e necesar un adevărat arsenal pentru a depăşi dimensiunea în care ne aflăm. Înţelegeţi că unele secrete trebuie încă păstrate, fiindcă nu oricine poate înţelege valoarea şi responsabilitatea unei asemenea treceri în plan metafizic. Nu putem decât să ne informăm atât cât ni se permite, deoarece şi accesul la anumite surse este restricţionat.
Cu toate acestea, chiar dacă ar fi considerată o simplă poveste, călătoria în timp fascinează pe oricine. Forţa cunoaşterii Universului ne împinge să cercetăm cât se poate această teorie uimitoare, ce ne-ar ajuta să privim în sufletul nostru ca într-o oglindă. Când faptele sunt văzute şi analizate din exterior, dobândesc o altă conotaţie, un alt sens, de aceea cred că ideea aceasta este remarcabilă.
Unii oameni consideră că se poate construi o maşină a timpului, care să meargă cu o viteză egală sau chiar mai mare decât viteza luminii. În felul acesta, spaţiul şi timpul s-ar comprima, iar viaţa ar avea o altă dimensiune decât cea pe care o ştim. Dacă vom călători în Univers, vom constata, atunci când ne vom întoarce pe Terra, că au trecut mai puţini ani, decât pe Pământ. Tot aşa s-a petrecut şi în renumitul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Cumva, această idee face parte din conştiinţa noastră, ca şi cum am mai auzit-o cândva, poate într-o altă viaţă. E ceva familiar, extrem de obişnuit, iar gândul la ea ne linişteşte, de parcă aşa trebuie să fie. Creierul uman deţine o infinitate de informaţii, iar conexiunile cu realitatea se produc instantaneu, şi poate de aceea, uneori, nu le acordăm o importanţă prea mare, trecând rapid la următoarea imagine şi idee, ca şi cum ne-am grăbi către ceva anume.
Nu aţi avut uneori senzaţia că totul se întâmplă prea repede, sau doriţi ca totul să se desfăşoare rapid, ca să puteţi ajunge neapărat undeva, dar fără a cunoaşte exact această destinaţie? E destul de enigmatic, sau poate că nu. Fiinţa umană este un mister ce aşteaptă să fie dezlegat. Tot ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru poate este cât se poate de normal, fiindcă aşa vrem noi să fie. Aşa percepem realitatea, deci, ea există. Şi dacă nu am mai gândi astfel? Nu ar mai exista realitatea.
Este important să visăm, căci visul, este uneori, doar simpla realitate în care ne aflăm. Dar dincolo de visare avem şi realităţile crude, atât de crude încât avem o părere de rău când vorbim de timp. Dacă respectiva călătorie în timp este cu adevărat reală, ar fi extrordinar de greu să mai vorbim despre istorie.
Mărturie asupra călătoriei în timp stau diverse pelicule hollyoodiene, chiar dacă sub pretextul unui science fiction scenariile au la bază aceeaşi idee, a unui complicate maşini cu ajutorul căreia omul şi timpul pot fi comprimate în atingerea scopului. Susţinători ai ideii sunt din ce în ce mai mulţi, pe fondul prefigurării unui anunţ oficial, fie şi sub forma unei ştiri de ziar ori TV, prin care inteligenta maşină ar putea pune la dispoziţie implementarea acestui mare vis al omenirii.
De ce este nevoie de o călătorie în timp? Analizând un pic mai atent subiectul constatăm că sensurile drumului sunt clare:
1. înapoi, adică în istoria scrisă. E frumos să te întorci la un anumit moment al vieţii şi să modifici din perspectiva acutală anumiţi parametri, de aşa natură ca anumite evenimente să-şi schimbe sensul ori să dispară. Asta ar presupune – sigur că da – falsificarea prezentului.
2. înainte, adică în viitorul nescris, neprezent. Aici am fi doar simpli spectatori, poate uimiţi de modul în care a evoluat, ori, după caz, involuat societatea omenească în general.
De cele mai multe ori, oamenii complică lucrurile, fără să realizeze ce fac. Astfel, totul pare încâlcit, nedesluşit, iar creierul oboseşte alergând în căutarea soluţiilor. Şi dacă totul e foarte simplu? Atât de simplu, încât pare de necrezut, chiar imposibil? Dacă nu am aşeza obstacole în calea gândirii noastre, poate că am fi cu adevărat fericiţi, iar ideile care par a fi de neconceput, ar deveni o parte din existenţa noastră.
Omul are nevoie de libertate, de dorinţa de a privi către orizont cu mult curaj, fără a se gândi că, la un moment dat, i se vor ridica în faţă mii de obstacole, care îl vor obliga să renunţe la tot ceea ce a realizat printr-un efort imens, iar memoria universală nu se supune restricţiilor, ea păstrând toate filmele omenirii, încă de la începuturi. Dar libertatea devine din ce în ce mai mult un termen de dicţionar, în contextul în care controlul tot mai strict al activităţii umane, mascat sub false pretexte, reprezintă o realitate palpabilă. Distanţa dintre pace şi război, indiferent dacă privim sub aspect militar sau economic este deosebit de fragilă, iar întreaga istorie umană este presărată de evenimente sângeroase. Libertatea gândirii este cea care duce omenirea către un viitor liniştit. Nimic nu poate evolua, dacă nu i se oferă toate circumstanţele. Pentru ca acel viitor să se prefigureze în modul gândirii pozitive este nevoie de mult mai multă înţelepciune, ori, din păcate, stretegiile de viitor ale omului actual, mânate încă de sclavii politice şi interese ieftine, de ierarhizare economică a statelor, transformă secolul XXI doar într-o continuare a greşelilor din secolul trecut. Aceleaşi false criterii, aceleaşi structuri, aceleaşi pretenţii imperialiste ne arată că nu am învăţat nimic din cele două conflagraţii mondiale, iar aşa-zişii învingători se dovesesc în continuare capii relelelor în întreaga lume.
De ce este nevoie de o călătorie în timp? Deja întrebarea, prin repetiţia sa dezvoltă o firească retorică, menită să atragă atenţia asupra rănilor omenirii, pe care în mod normal istoria stă să ni le povestească. Dar, oare, o intervenţie în cursul istoriei, prin ştergerea evenimentelor grele ne-ar garanta un viitor liniştit?

Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila)

 

 

INTERVIU
INTERVIU CU NICU TEODORESCU,
PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII MUZICALE LYRA - BRĂILA
Maestre Nicu Teodorescu, viaţa dvs. întreagă s-a înscris, constant şi perseverent, pe o singură partitură civică, asemeni unui leit-motiv programatic: viaţa muzicală a Brăilei natale?
N.T.: Adevărul este că mi-am consumat viaţa bătând din cele două aripi ale sufletului meu cum am numit eu medicina şi muzica. Student la medicină fiind am avut o activitate de cercetare ştiinţifică, unele lucrări fiind premiate pe ţară: Cercetări în investigarea şi diagnosticul funcţional al nefropatiilor; Consideraţiuni privind relaţiile dintre tumorile maligne pancreatice şi diabetul zaharat; Tulburări de limbaj muzical în unele alterări organice şi funcţionale cerebrale. Şi în perioada cât am fost medic la Brăila am avut o activitate ştiinţifică în afara cabinetului de radiologie. Spre deosebire de actele medicale, care se desfăşoară în spaţiul restrâns al cabinetului sau al laboratorului, cele muzicale pe care le-am practicat au avut loc pe scenă în lumina reflectoarelor. Aceasta  i-a făcut pe cei mai mulţi să tragă concluzia că am avut în viaţă doar un singur crez: muzica.
Toate cărţile dvs., dar mai ales Misiunea a fost îndeplinită, stau mărturie crezului dvs. intelectual, pasiunii pentru arta sunetelor, dragostei pentru Brăila. V-aţi îndeplinit cu adevărat misiunea, sunteţi mulţumit de ceea ce aţi făcut pentru viaţa muzicală a urbei, pentru promisiunea făcută tatălui dvs., muzicianul Constantin Teodorescu?
N.T.: Fără îndoială că am unele realizări pe drumul împlinirii promisiunii pe care am făcut-o tatălui meu. Dar vreau să precizez că cererea lui, ca om de muzică, a făcut-o în numele tuturor intelectualilor, a tuturor iubitorilor de cultură şi de muzică înaltă, a făcut-o în numele oraşului. Dorea ca Brăila să aibă  o orchestră simfonică, ca aceea care l-a acompaniat când a cântat la vârsta de 16 aniConcertul pentru trompetă în mi bemol major de Joseph Haydn sub bagheta vienezului Hans Leopold Kern. De altfel, în această orchestră a oraşului, tatăl meu a cântat aproape întreaga lui viaţă. O orchestră simfonică am realizat cu propriile mele forţe în anul 1974, când am reînfiinţat Societatea Muzicală Lyra, Corul Lyra, dirijat de Andrei Heinl, Orhestra Simfonică Lyra şi Şcoala Muzicală Lyra. Toate au avut o avut o viaţă destul de lungă şi o activitate concertistică cunoscută în ţară, dar ea nu a fost preluată de oficialităţile de la acea vreme. A intrat în competiţie cu un Concurs de canto despre care nu vreau să comentez.
Care sunt izbânzile definitorii pentru îndeplinirea misiunii?
N.T.: Nu sunt prea departe de a-mi îndeplini misiunea. Avem un nucleu de bază. Din păcate el nu poate fi dezvoltat în condiţiile economice actuale. Dar mi-aş dori o repartiţie mai echilibrată a fondurilor între activităţile cultural-educative şi cele de amuzament.
Dar umbrele şi insuccesele, eşecurile şi adversarii proiectelor generoase ale dvs.?
N.T.: N-aş vorbi de eşecuri şi nici de adversari. În prezent, dimpotrivă, aş spune că din partea actualilor edili ai Brăilei am mai multă înţelegere şi chiar sprijin. Un deziderat major este reabilitarea sălii de concerte din Palatul Lyra, sala construită anume pentru concerte, pe care George Enescu a numit-o, pentru calităţile ei acustice de excepţie, Sala Dalles a Brăilei.  Ateneul Român s-a construit, după cum se ştie, prin colectă publică: daţi un leu pentru Ateneu. Acum văd că Academia Română doreşte să construiască un Panteon, după modelul celui francez, tot prin colectă publică: daţi un Ron pentru Pantheon. De ce la Brăila nu s-ar putea organiza o acţiune asemănătoare pentru refacerea sălii de concerte Lyra?!
Instituţia Publică de Spectacole - Orchestra Simfonică Lyra, în forma actuală de organizare sub auspiciile Consiliului Judeţean, este un succes sau doar un început?
N.T.: Este şi un succes şi un început. Succes, pentru că, în sfârşit, a apărut la Brăila după aproape un secol o instituţie profesionistă de muzică. Este în acelaşi timp un început pentru că cei zece oameni de muzică angajaţi nu se pot exprima muzical decât în genul muzicii de cameră şi cel mult sub formă de sextet. Sunt promisiuni că Primăria şi Consiliul Judeţean printr-o bună colaborare vor realiza acest deziderat al culturii oraşului nostru: orchestra simfonică.
De vreo doi ani se organizează la Brăila un festival internaţional de muzică populară. Cu ocazia ediţiei din acest an s-au auzit voci care criticau această idee spunând că Brăila nu este o zonă folclorică şi deci, o asemenea manifestare nu şi-ar avea locul. Care este părerea dumneavoastră?
N.T.: Adevărul este că nu avem o muzică populară specifică zonei noastre. Cântecele populare din zona Brăilei nu se deosebesc cu nimic de acelea din zona Bacăului, a Bârladului, a Iaşului sau a Ialomiţei. Nu avem un port specific zonei Brăila. Nu avem dansuri specifice zonei Brăila. Am auzit spunându-se că portul specific brăilean ar fi pantalonii şi cămăşile de la second hand iar dansul specific Brăilei ar fi rotitul din şolduri. Ideea unui festival şi încă internaţional de folclor la Brăila este, desigur, forţată. Nimeni nu ne opreşte să organizăm un concurs internaţional de fotbal deşi nu avem o echipă nici măcar în a doua ligă, sau un concurs internaţional de tras cu arcul. Important este să avem bani. Festivalul de folclor de la Brăila îmi aminteşte de Festivalul naţional Petrea Creţu Şolcan din perioada de glorie a socialismului, care neavând nici un suport logic după vreo două ediţii a şi fost părăsit. 
Care sunt formele de ieşire în lume, ce concerte aţi avut?
N.T.: Începând din 2007, anul înfiinţării, Instituţia Publică de Spectacole - Orchestra simfonică Lyra, folosindu-se de colaboratori, cei drept cam mulţi (din cauza puţinilor instrumentişti, pe care îi avem în schemă) organizat câte un concert simfonic pe trimestru. În parteneriat cu Inspectoratul şcolar, am organizat în şcoli şi licee, zece concerte-lecţie cu exemplificări pe teme diferite. La sediu, am organizat până acum patru concerte de muzică de cameră cu sextetul nostru. În colaborare cu Societatea Filarmonică Lyra, am iniţiat o nouă formă de concert în care îmbinăm muzica simfonică cu evoluţii concertante ale chitarelor electrice realizând aşa numita muzică de ROCK simfonic. Toate cele cinci concerte (trei la Brăila, unul la Timişoara şi două la Bucureşti din care unul la Sala Palatului) s-au soldat cu săli pline. Intenţia noastră de a atrage tânăra generaţie către marea muzică folosind sonorităţile instrumentelor apropiate gusturilor lor muzicale şi aceea de a-i convinge pe cei mai conservatori că adevărata valoare transcende vârstele şi generaţiile s-a soldat cu succes. Aceasta a făcut să ne înregistrăm această formulă de concert la OSIP sub titlul Mozart ROCK.
Este rock-ul expresia muzicală benefică pentru atragerea unui alt segment de public spre muzica de calitate, sau rămâne o încercare disperată de a salva marea muzică de capcanele prostului gust şi al lipsei de cultură muzicală?
N.T.: Aşa cum am spus, formula îmbinării muzicii simfonice cu rock-ul a atras tineretul în sala de concerte. Prin intermediul chitarelor electrice i-am pus în situaţia de a asculta uverturi şi simfonii clasice. În condiţiile de astăzi ale muzicii în şcoală, când profesorii de muzică nu mai organizează coruri şcolare, în licee nu se mai organizează fanfare sau chiar orchestre camerale, când s-au născut posturi de televiziune care promovează exclusiv manelele şi muzica populară, când profesorii nu mai fac în şcoală cultură muzicală rezumându-se a-i învăţa pe elevi elemente de teorie muzicală şi să îngâne câteva cântecele,  formula Rock-ului simfonic este fără îndoială formula muzicală benefică pentru atragerea segmentului tânăr al populaţiei spre muzica de calitate. Muzica simfonică nu va dispărea niciodată. Ce pot să mai spun? Doar să amintesc măcar două din citatele celebre despre muzică aşa cum îmi vin acum în gând: muzica nu poate înceta niciodată de a fi cea mai înaltă şi cea mai eliberatoare dintre arte (Richard Wagner) şiMuzica este arta cea mai liberă şi mai civilizatoare dintre toate surorile ei (Nicolae Filimon). 
Care sunt următoarele mişcări ale muzicianului Nicu Teodorescu pe tabla de şah a necunoscutelor culturii brăilene?
N.T.: După ce am recuperat Palatul Lyra, sper să-l fac ceea ce a fost el pentru Brăila: templul muzicii culte. Aceasta înseamnă să refac şcoala de muzică a Lyrei, clasele de canto şi de instrumente, precum şi corul Lyra. Sper ca orchestra simfonică să fie a Primăriei, dar cu sediul la Lyra. 
Dumitru Anghel (Brăila)

  

CARTILE ZEIT

 AURA DE CUVINTE A POETULUI TÂNĂR RONALD GASPARIC,
DE SANDA TĂNASE, ED. ZEIT, BRĂILA, 2009

Cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic, reprezintă debutul editorial al Sandei Tănase, concepută pe un portativ grav de litanie lirică, ca un acompaniament de orgă în contrapunct de missa liturgică.
Autoarea face o analiză atât de pertinentă şi de exhaustivă a operei poetului Ronald Gasparic, ca o disecţie într-o sală de operaţie, încât încercarea de a se mai spune ceva în plus n-ar mai fi necesară decât după o autopsie critică a altui exeget al poeziei sale.
În ciuda tentei... uşor didactice şi de rutină profesională, (Sanda Tănase este profesoară de limba şi literatura română cu mii de ore de comentariu literar pe texte selectate în manualele şcolare pentru capacitatea de înţelegere a elevilor de toate vârstele...), volumul Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic se recomandă specialiştilor, şi nu numai, ca o autoritară, documentată, lucidă şi, în egală măsură, sentimentală interpretare critică a fenomenului liric, care s-a numit Ronald Gasparic.
După lectura cărţii, senzaţia de prim contact şi pozitivă reacţie este că Sanda Tănase i-a citit nu numai cărţile tipărite şi îngrijite de scriitorii Vasile Andru şi Cezar Ivănescu, Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992; Universul oblic, Editura Princeps, 1995; Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, 2007, ci şi manuscrisele păstrate şi selectate de Cătălin Gasparic, tatăl, de Donald Gasparic, fratele, şi de Milica Gasparic, mama; texte cu gânduri şi poezii ale lui Ronald Gasparic, nepublicate.
Iar valoarea cărţii Sandei Tănase este una de excepţie, tocmai pentru că a avut acces la arhiva lirică a poetului, încredinţată de prof. Milica Gasparic, stabilită de ceva timp în Canada, şi datorită relaţiei speciale dintre cele două profesoare, iar analiza critică este completă şi competentă. O analiză făcută cu migală, cu responsabilitate, din respect pentru sine, pentru profesia sa de vaşnic propovăduitor al frumuseţii cuvântului în faţa elevilor săi, la catedră, şi pentru familia poetului, care la nici 21 de ani de viaţă a lăsat o poezie de valoare.
Semnalam mai sus o uşoară notă de didacticism în interpretarea profesoarei, dar profunda şi totala analiză a operei literare a tânărului poet, cu judecăţi de valoare definitive şi de necontestat, îi conferă scriitoarei Sanda Tănase un ascendent, pe care critica de specialitate va fi nevoită să i-l recunoască, să ţină seama de el. Nu există niciun spaţiu tematic din registrul liric al poetului Ronald Gasparic, pe care autoarea cărţii Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic să nu-l fi intuit şi să nu-i fi stabilit coordonatele, din care cu greu vor fi posibile şi alte nuanţe, ori alte puncte de vedere. Faptul că profesoara a lucrat toată viaţa cu elevi, persoane de aceeaşi vârstă cu poetul, a făcut-o să-i înţeleagă opera, să-i pătrundă sufletul, frământările şi opţiunile lirice. Critic lucid şi responsabil, Sanda Tănase nu emite judecăţi de valoare cu privire la poezia lui Ronald Gasparic... fără acoperire, doar de dragul rezonanţei estetice, ci are la îndemână textele toate, din care citează copios, ca la clasă, în faţa elevilor săi, dar are şi profesionalismul de a selecta esenţialul, elementul-argument, convingător, ca într-o analiză a unei piese muzicale, ca o cronică de concert, când ştie să selecteze tocmai pasajul în gama cea mai ilustrativă.
Sanda Tănase a reuşit performanţa incredibilă de a analiza toate poeziile lui Ronald Gasparic ca pe o singură poezie... uriaşă, ca pe un poem cu un titlu unic, ca pe o epopee împărţită pe capitole dar cu un singur titlu: GASPARIADA sau ODISEEA GASPARIC. Fără îndoială, profesoara a citit de multe ori fiecare poezie, a căutat simboluri în fiecare vers, şi-a sintetizat prelegerea şi n-a lăsat nicio idee fără un citat, şi, de aceea, cartea sa are o structură aerisită, rarefiată, prin păstrarea versurilor în structura lor specifică genului liric şi prozodiei corespunzătoare.
Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic este o carte de autor, o antologie pe tema Ronald Gasparic, din care răsar, patetic şi reconciliant, pagini de poezie autentică de-o puritate celestă, pe care o înnobilează jertfa pentru creaţie a poetului mort tânăr, ca-n Meşterul Manole, ca-n Mioriţa sau ca-n Muma lui Ştefan cel Mare, iar argumentele Sandei Tănase sunt construite pe o notă nostalgică şi gravă, ca într-un coral de Bach.
Dumitru Anghel (Brăila)
REVERENTE CRITICE...
POEME DESPRE SOARE, FLORI ŞI LINIŞTE - VICTORIA DUŢU
În volumul de versuri «Călătoria gândului», publicat în antologia “Spiralele vieţii”,  Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator: «Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare…» (“Dacă m-ai lăsa”)
Victoriţa Duţu – matematician, filosof, poet şi artist plastic
Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie "NAJI NAAMAN", obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.
“Ce faci lumină în visul meu”
În „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducând cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaşează printr-o prezenţă puternică a eului liric in peisaj, precum şi prin sublimarea elementelor acestuia în stări de suflet bazate pe ambiguitate şi sugestie: “Ce faci lumină în visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Să-ţi privesc mâinile/ Picioarele sărutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Eşti la fel de singură/ Ca atunci când te caut.”
“Zgomotul ce striveşte ninsori”
Rememorarea afectivă, spaţiul amintirii unei trecute iubiri se concretizează la Victoriţa Duţu într-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigurează poetic printr-o imagistică bogată. Poeta descrie senzaţii şi simboluri ale solarităţii, redate sugestiv prin filtrarea luminii în clipe nesfârşite de linişte. Forţa cosmică a energiilor vitale este evocată prin elementul acvatic, fie că este vorba de lacrimă, apă sau ninsoare. Stării de linişte de la început îi ia locul, în final, zgomotul care ucide. “Într-un cântec sublim/ Izvoarele săltau/ La visul tău albastru/ Şi florile plângeau/ Odată cu tine./ De după zări mă priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Şi cânta inima mea/ Împreună cu lacrima ta nebună/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfârşit această iubire/ Apa nu există decât la un preţ foarte/ Scump/ Şi e mereu cãlcată în surdină/ De zgomotul ce striveşte ninsori.” (“Cântec”)
“Zãpezile… ah, zãpezile”
În “Asfinţit”, poeta creează un tablou de o cromatică intensă, textul cumulând cu figuri de stil extrem de expresive: " Soarele era uneori la asfinţit/ Valea suna a pustiu/ Deşi era primăvara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atâta fum de aburi/ Se-nalţã din florile/ Ce urmau sã înfloreascã/ Dar unde înfloriserã,/ Unde era adâncul neştiut/ Nevãzut încã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?" Plinătatea luminii, fecunditatea cosmică revarsată în plan terestru vor transforma toate elementele în principii vegetale, redate prin florile ce urmează să se deschidă. Poeta conservă în aceste versuri o lume fixată într-o aură de eternitate, într-un orizont al sevelor reunite, cosmice şi telurice.
Secunde
În “Scrisoare” - “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” - rememorarea afectivă a unei poveşti de dragoste schimbă perspectiva poetică. Versul pendulează între un plan al prezentului şi unul al trecutului, între “secunda aceasta,/ Şi secunda aceea”.  Atmosfera erotică este tipic romantică, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiţi. Sentimentul de reverie  rezultă şi din cele două secvenţe temporale, trecutul şi prezentul, ce se întâlnesc într-o simetrie perfectă. “Mã voi întoarce din drum cândva”, afirmă poeta, amplificând astfel atmosfera de melancolie în care se înscrie întreaga poezie.
“Trebuie sã fie şi altceva!!!!”
În “Masca”, reflecţia asupra trecerii timpului, uşor mirată, stă sub semnul cugetării filosofice: “Aceeaşi masã pe care scriu,/ Aceeaşi copaci care-şi leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã între ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleaşi maşini , cu acelaşi zgomot,/ Trec prin faţa blocului meu./ Privesc în gol/ Şi totul dispare în trecut/ Într-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie şi altceva!!!!”  Acest “Trebuie sã fie şi altceva” reflectă starea de nelinişte nedefinită a eului liric, aşa cum se regăseşte şi în afirmaţia poetei din “Puterea de a înţelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu este acela de a cunoaşte. Care este sensul existenţei umane până la urmă?” Cu alte cuvinte, ce se află dincolo de evident, ce altceva mai există în spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne dă răspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut în mânã./ Era galbenã, cu raze de soare în ea.” Adevărată valoare, mireasmă de floare şi lumină solară, acest altceva în căutarea căruia poeta a pornit într-o călătorie a gândului, este poezia. Pe care Victoriţa Duţu o plămădeşte şi acum, ca de fiecare dată, cu dăruire, pasiune şi suflet.
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

CVINTET MEGAPOETIC, DE GEORGE PETROVAI
Volumul de poeme Cvintet megapoemic, semnat de George Petrovai cuprinde idei filosofice şi spirituale, răsărite din dorinţa pură a unui om care analizează viaţa în detaliu, căutând noi sensuri existenţiale, cochetând cu lumile din trecut, dar şi cu cele actuale. Cartea reprezintă un cumul de gânduri profunde, inspirate din istoria biblică, din cea a filosofiei profane, precum şi din realitatea cotidiană. Versurile sunt clare, precise, în stil clasic, cu o muzicalitate perfectă, vibrând de inedit şi candoare. Autorul demonstrează că versul rimat rămâne inegalabil, uşor de perceput, având o splendoare neîndoielnică.
În prima parte a volumului se regăseşte povestea arhetipală a Vechiului Testament, redată în stil original, presărată cu gânduri personale, cu frământări fiinţiale şi posibile răspunsuri la interogaţiile existente. Ideea esenţială care străbate cele patru poeme de la începutul cărţii este ireversibilitatea timpului. Oricâte încercări ar face omul de a se întoarce în trecut, acestea eşuează de fiecare dată, rămânându-i doar gustul amar al dezamăgirii. Protopărintele Adam săvârşeşte greşeala crucială, alături de consoarta sa, Eva, greşeală care aduce cu sine alungarea din Eden, precum şi neliniştea interioară, secondată de iminenţa morţii. Prăpastia cunoaşterii îi primeşte cu braţele deschise, iar Tatăl ceresc aşteaptă răbdător întoarcerea lor acasă, privind din înălţimi cum se străduiesc din răsputeri să-şi redobândească inocenţa.
Cel dintâi poem, intitulat sugestiv, Facerea, ne introduce în spaţiile atemporale, când totul era doar un gând genial, ca apoi să devină Cosmosul, pe care-l cercetăm fără întrerupere, pentru a ne regăsi identitatea. Eul liric, în persoana celui care concepe acest univers literar unic, este entitatea înţeleaptă, care a primit din mâinile Creatorului misiunea de a-i observa pe cei ce vor trăi pe Pământ, şi având capacitatea de a percepe tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă a vieţii. Această fiinţă fără seamăn, Lucifer, a crezut că va reuşi să pătrundă tainele Universului creat de Dumnezeu, că va fi egalul Atotştiutorului, fiind convins că este diferit de toţi ceilalţi şi astfel va putea atinge culmile infinitului. Orgoliul său fără margini era binecunoscut în ceruri, numai că acesta era destinul său: să fie în preajma oamenilor, pentru a le pune la încercare credinţa şi puritatea. Finalul poemului este o învăţătură nepreţuită, un preludiu a ceea ce avea să urmeze căderii în păcat: Căci nemurirea-i o pedeapsă / pentru fiinţele deşarte - / teama de moarte şi-o înving / sperând la viaţa după moarte.
Poemul Coborârea descrie tabloul greşelii primordiale, căreia i-au căzut victime Adam şi Eva, îndemnaţi fiind de arhanghelul cel ipocrit, care a procedat ca un veritabil manipulator al voinţei umane, inducându-i în eroare pe cei doi, ca apoi să le răpească nevinovăţia. Este interesantă viziunea autorului, referitoare la traiul anost al cuplului arhetipal, în care se simte un pic de haz de necaz, calitate specifică românului: Tot căutând, sub un copac / pe porumbei i-am dibuit / el gânditor, ea plictisită.... Acestei vieţi fără sare şi piper îi trebuia un strop de acţiune, de energie, astfel încât, Lucifer i-a şoptit femeii că nu trebuie să-i fie teamă să guste din pomul oprit, căci nu va muri, dimpotrivă, o să devină asemenea Domnului. Cine ar fi putut rezista unei astfel de tentaţie? Nimeni. Apoi totul s-a năruit, iar Dumnezeu a decis să-i alunge din ceruri, direct pe Pământ, un spaţiu deloc de neglijat, de altfel.
De-a lungul Cunoaşterii luciferice ne întâlnim cu personaje ale lumii antice şi nu numai, de la care aflăm că păcatul este atractiv şi greu de refuzat. Omul are în sine cunoaşterea binelui şi a răului, dar tinde să încalce toate poruncile divine de dragul unei situaţii mieroase, sub care se ascunde vina. Cu toate avertismentele din timpurile străvechi sau noi, omul cedează păcatului, aruncând responsabilitatea asupra altuia, dar în adâncul sufletului recunoaşte că a greşit.
Ultima parte, Dezamăgirea, este o rugă personală, adresată divinităţii, din dorinţa de a fi totul ca la început. Realizând marea pierdere, Lucifer regretă că a fost atât de mândru, şi-i cere Creatorului liniştea profundă a sufletului, acceptând faptul că el nu va fi nicicând asemenea Celui care l-a zidit: Nimic nu-i mai de preţ ca bunul / pe care ştii că l-ai pierdut, / fapt pentru care îmi doresc / să fie iar ca la-nceput.     
Următorul poem, Întoarcerea în timp, la fel de filosofic precum şi celelalte, realizează trecerea la Noul Testament, conceput ca o cugetare la viaţa şi moartea lui Hristos, dar şi ca un dialog între eul liric şi divinitate. Misiunea hristică, importantă pentru adepţii creştinismului din întreaga lume, reprezintă calea către împlinirea şi mântuirea spirituală. Toţi credincioşii cunosc patimile lui Iisus, dar şi motivaţia sacră, care l-a adus pe Pământ. Călătorind cu spiritul, poetul s-a întors în timp, în vremea iudeilor, tocmai în momentul în care Mesia trebuia să fie crucificat. Ştiind ce tocmai era pe cale să se întâmple, el i-a cerut Mântuitorului să se salveze, mergând împreună cu el în timpul prezent. Răspunsul înţelept al lui Hristos se referă la faptul că este inutil să vină în timpurile noastre, doar pentru ca oamenii să se convingă de existenţa sa. Prelegerea lui ilustrează o învăţătură încă vie pentru noi toţi, cum că oamenii sunt la fel de ipocriţi, ca şi cei din trecut, şi, probabil că vor invoca pretexte aberante, numai să pună la îndoială scopul sfânt pentru care Tatăl l-a trimis în lume. Aşa că, vor crede doar cei care au sufletul pur, conform zicalei: Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Sau crezi cumva c-ai tăi fârtaţi / doldora de încreştinare / s-ar dovedi mai omenoşi / decât aceste exemplare...
Ne reîntâlnim cu filosofia antică, din vremurile cele mai luminoase, când Aristotel cugeta la tot ceea ce exista şi formula teorii esenţiale chiar şi pentru timpurile actuale. Ultima parte a cărţii îi este dedicată marelui gânditor, profesorul lui Alexandru cel Mare, versurile fiind împărţite în trei acte: Actul I (Dimineaţa vieţii), în care ne sunt înfăţişate ideile filosofului din Metafizică, cum că nimic nu este întâmplător, iar omul e fiinţa care se luptă în permanenţă să-şi schimbe destinul; Actul II (Amiaza vieţii), ce prezintă teorii ale filosofilor Socrate şi Platon, este rodul copt al gândirii, apogeul cugetărilor profunde, în care omul este centrul Universului, mica fârâmă dintr-un tot unitar, în a cărei fiinţă lumina şi-a găsit un sălaş ideal; Actul III (Amurgul vieţii), reflectă atât gândirea filosofică, cât şi cea creştină, conform cărora nu se sfârşeşte totul în moarte, că omul îi lasă lutului trupul, iar spiritul urcă în cele mai înalte cercuri ale Universului. Acuma-mi este foarte clar / că Universul are-un scop / dar care nu e necesar, / altminteri / moartea trebuie văzută / ca al vieţii scop hilar!...
Finalul volumului îi aduce pe cititorii cu picioarele pe pământ, prin Balada ticăloşilor cu ştaif, în ale cărei versuri se descoperă rănile societăţii actuale, luptele politice, interesele perfide ale celor care s-au îmbogăţit peste noapte şi care doresc să trăiască o veşnicie fără să aibă grija zilei de mâine. Poetul încearcă să mai îndulcească puţin tonul, îndemnând la chibzuinţă şi la păstrarea demnităţii. Cu criza asta îndrăcită / pe tot românul sfătuiesc / niţel cureaua să-şi mai strângă / cum mulţi o fac de când trăiesc. Balada aflătorilor în treabă este un imn al trezirii conştiinţei românilor, ce parcă ar dormi de multă vreme, sperând că se va schima ceva în bine doar aşteptând, fără să acţioneze în vreun fel. Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare / care-i nutrită de răbdare / c-atunci se-avântă resemnarea / cu sporul ei de-amărăciune.
George Petrovai este un poet valoros, un gânditor al acestor timpuri zbuciumate, care încearcă să aducă omenirii un crâmpei de lumină, linişte şi spiritualitate, prin intermediul operei sale fascinante.
Gina Moldoveanu (Brăila)

FAMILIILE PATRIARHILOR DE PETRU LASCĂU – O CARTE DESPRE REALIZĂRI, CONFLICTE ŞI CRIZE ÎN FAMILIE
Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.
Se pune întrebarea dacă Biblia mai este de actualitate, atunci când ne vorbeşte despre viaţa de familie. Sunt multe persoane care consideră că modelul familiilor expuse în cuprinsul Sfintelor Scripturi aparţine altor timpuri şi de aceea, nu avem de ce să îl luăm în considerare. Este adevărat că Biblia a fost scrisă în perioade şi epoci caracterizate de alte norme sociale decât cele contemporane, însă problemele fundamentale ale omului sunt aceleaşi, iar dificultăţile întâmpinate de cei menţionaţi în Cartea Sfântă rămân identice cu cele ale generaţiei prezente.
În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Petru Lascău cu o carte inedită în ceea ce priveşte titlul – „Familiile patriarhilor” - însă deosebit de utilă, dacă facem referire la conţinutul ei. Autorul ne demonstrează faptul că putem extrage învăţături valoroase din experienţa familiilor prezentate în cuprinsul Bibliei, cu referinţă directă la cele ale câtorva patriarhi.
„Familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu”
Ca de fiecare dată, Petru Lascău ne prezintă motivaţia sa în scrierea acestei cărţi, expunând în mod direct şi fără ocolişuri ceea ce l-a determinat să studieze subiectul familiilor patriarhilor din Vechiul Testament. „Cartea de faţă s-a născut din efortul de a cunoaşte destinul mai multor familii din Biblie. Textul sacru prezintă informaţii cu privire la acestea şi cu siguranţă că Dumnezeu a avut un scop precis cu istoriile acestor familii. Ele au fost alese în mod special pentru mesajul lor, şi mai ales pentru crizele prin care au trecut, pentru modul în care au reacţionat în momentele de stres. Cu alte cuvinte, istoriile familiilor din Biblie sunt alese de Dumnezeu ca sa facă parte din naraţiunea Bibliei, cu scopul precis de a comunica soluţii la situaţiile pe care le vor parcurge familiile ce vor studia textul sacru.”
În continuare, vorbind despre sine, autorul consemnează: „În mijlocul acestui studiu pe care l-am susţinut în biserica „Elim” din Phoenix, Arizona, familia mea a fost ţinta unui atac nemilos din partea celui rău. Devastat de cele ce s-au petrecut în casa mea, am decis iniţial că sunt cea mai nepotrivită persoană pentru a continua un studiu asupra familiei. Mi-am dat seama că şi familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu şi că am aceeaşi responsabilitate să vorbesc în continuare despre acest subiect. Ceea ce mă califică să scriu nu este performanţa mea şi nici a familiei mele, ci este harul şi mila lui Dumnezeu, planul Lui pentru viaţa mea.”
Adam şi Eva
Prima familie despre care ni se vorbeşte este cea a lui Adam şi Eva. Ne putem gândi că aceşti doi oameni au avut ocazia de a fi cele mai fericite persoane din istoria umanităţii. Având în vedere modul în care Dumnezeu a creat lumea şi aducerea la existenţă a lui Adam, precum şi a Evei, se poate spune că nimic nu oferea o perspectivă mai strălucită decât aceasta, aşa cum citim din cartea Genezei, din primele capitole. Totuşi, ceea ce a urmat este departe de idealul desăvârşirii despre care vorbea Dumnezeu la început, iar criza căderii a făcut ca tot ceea ce era bun să se strice, adăugând necaz şi durere şi distrugând ceea ce fusese făcut curat şi sfânt.
Petru Lascău surprinde în mod foarte clar dinamica păcatului care ruinează şi cele mai alese relaţii. „Înainte de colapsul moral, mintea trebuie să fie cucerită. Întotdeauna se întâmplă la fel. Satana va folosi lucrul interzis, făcând apel la poftele nesatisfăcute, apoi la imaginaţie, ca în cele din urmă, să stârnească un apel la raţiune. Pofta, imaginaţia şi raţiunea sunt trei jaloane ale drumului care duce spre iad. Satana trebuie să schimbe conceptele morale asupra păcatului, înainte de a ne convinge să îl comitem. Virtutea nu va ceda iraţionalului. Este nevoie de o motivaţie raţională a comiterii oricărei fărădelegi. Provocată de apetit şi sedusă estetic de imaginaţie, mintea cedează şi produce motivaţie, creează alibiul, scuzele.”
Părinţi şi copii
Comentând căderea primilor părinţi, Petru Lascău trece la copiii acestora, iar depsre Cain ne spune: „Poţi să ai o religie care să te conducă să ai faţa posomorâtă, atunci când nu o practici cum trebuie. Când închinarea nu este adevărată, adică aşa cum vrea Dumnezeu, rezultatele vor fi pe măsură. Nu numai că faţa îţi va fi posomorâtă şi te vei mânia foarte tare că jertfa nu îţi este primită, dar vei dori să îl omori pe închinătorul adevărat.” Acest conflict primordial dintre Cain şi Abel, intervenit în prima familie de pe pământ avea să continue mai departe, prin urmaşi. Aceeaşi istorie tristă se va repeta, reliefând criza începută atunci când doar Adam şi Eva existau pe pământ.
Poate fi istoria unui eşec o relatare a consecinţelor nefericite, atunci când alegem să mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu? „Cineva spunea că şi cel mai bun tată din univers, adică Dumnezeu, a avut doi copii şi aceştia au căzut în păcat. Adam şi Eva I-au creat necazuri serioase Tatălui lor. Indiferent cât de buni suntem, cât de desăvârşiţi am fi ca părinţi, deciziile în viaţa le vor lua copiii noştri. E adevărat că suntem responsabili până la o anumită vârstă să le semănăm cuvântul lui Dumnezeu şi să stăm în rugăciune înaintea Domnului pentru ei, dar în final, deciziile sunt ale lor. Cred că decizia lui Cain de a-şi omorâ fratele nu poate fi imputată niciodată lui Adam şi Evei. Ca părinţi ne putem face datoria, dar în ultimă instanţă, este Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană în parte, care va lua decizia şi va suporta consecinţele ei.”
Înainte...
O altă familie despre care citim în Sfânta Scriptură şi care ne oferă învăţătură cu privire la prezent şi viitor este cea a lui Noe. Putem distinge viaţa în familia lui Noe înainte de potop ca fiind concentrată pe misiunea primită de el de la Dumnezeu, de a predica venirea judecăţii, construind o corabie care să reziste potopului nimicitor. „Noe avea un respect deosebit faţă de Dumnezeu. El trăia o viaţă plină de pioşenie şi reverenţă faţă de Divinitate. El era conştient că ochiul lui Dumnezeu îl vede, urechea Sa îl aude şi de aceea, el umbla înaintea lui Dumnezeu plin de o teamă sfântă.”
Petru Lascău ne spune: „Noe reuşeşte o performanţă deosebită pe care de regulă, noi nu o reuşim şi anume, el izbuteşte să îşi ţină familia alături de el. Copiii nu îl abandonează nici atunci când el a venit acasă cu o ştire neverosimilă. Ei stau lângă Noe, ascultă de tatăl lor, se pun pe lucru şi construiesc împreună corabia. Ei muncesc împreună şi nu e de mirare că această familie este salvată împreună de apele potopului. Şi tot împreună, Noe şi descendenţii lui vor construi o lume nouă, născută din apele marelui deluviu.”
...şi după potop
Pe de altă parte, viaţa de familie a lui Noe după potop, lasă mult de dorit, iar faptul că îl găsim pe Noe cel neprihănit dedându-se la alcoolism se constituie ca un semn clar de disfuncţionalitate. „Alcoolismul ca disfuncţionalitate a familiei de astăzi, face victime mai ales în rândul celor inocenţi – copiii familiei. Ceea ce-l caracterizează pe alcoolic şi pe cei dependenţi de diferite substanţe, de droguri dacă vreţi, este egoismul, egocentrismul. Obiceiul acesta este distructiv pentru relaţiile de familie. Ceea ce domină viaţa acestui egocentric este minciuna şi lipsa de onestitate. Omul devine maestru în înşelătorie pentru că tot timpul trebuie să acopere ceea ce face.”
Ca urmare a acestei disfuncţionalităţi în familia lui Noe, se poate urmări dezbinarea şi repetarea istoriei triste de dinainte de potop. În ce priveşte prima parte a acestei istorii, „familia lui Noe va rămâne pentru noi ca un exemplu de familie biruitoare în marile crize ale vieţii. Unitatea ei în vreme de încercare este inspiratoare. Perseverenţa unei munci titanice sub călăuzirea lui Dumnezeu ne vorbeşte şi azi de lucrurile măreţe pe care le putem face împreună cu Dumnezeu. Familia aceasta ne aminteşte că vom birui şi noi doar prin mila şi harul divin, nu numai prin priceperea noastră.”
Avraam şi Sara
O altă familie pe care Petru Lascău o studiază este cea lui Avraam şi Sara. La început o familie fără copii, ulterior, o familie cu un copil născut dintr-o relaţie neprincipială, iar apoi o familie unită în jurul copilului promis, pe nume Isaac. Cu adevărat, vedem o istorie vie a unui om al credinţei, din care putem distinge foarte multe învăţături de valoare pentru ziua de astăzi. „Când citeşti această istorie biblică cu de-amănuntul, urmărind verset cu verset, îţi dai seama că toţi aceşti oameni erau oameni în  carne şi oase, foarte reali, la fel ca noi, care reacţionau la dificultăţile vieţii foarte asemănător cu noi. De aceea, cred că Dumnezeu a lăsat în grija Duhului Sfânt să fie scrise aceste istorii, ca noi, cei de astăzi, să învăţăm din ele şi să nu facem lucrurile pe care ei le-au greşit, iar unde au făcut bine sau au nimerit bine, ar trebui să ne străduim şi noi să facem la fel.”
Lot
Vorbind despre familia lui Avraam, nu putem să o omitem pe cea a nepotului său, Lot. În privinţa lui Lot, sunt multe de spus şi mai ales, despre spiritul său materialist. Nu întâmplător, când este pus să aleagă, el dă la o parte alte consideraţii şi fără să se simtă dator lui Avraam, se orientează spre bogăţie, mergând în Sodoma. Cât despre membri familiei lui Lot, istoria lor e cunoscută, atât înainte cât şi după ce judecata lui Dumnezeu a lovit cetatea Sodomei. „Iată câteva lecţii pe care ni le poate da istoria căderilor lui Lot. În primul rând, trebuie să spunem că până şi sfinţii care au avut parte de un har extraordinar pot cădea în păcat. Toţi suntem vulnerabili. Putem să scăpăm ca Noe, de apele potopului, dar ne putem înneca într-un pahar de vin. Putem ieşi dintr-o Sodomă şi Gomoră în flăcări şi să cădem în păcat prin neveghere, în siguranţa unei peşteri. În al doilea rând, este foarte greu să scapi de efectele răului, atunci când te asociezi cu el. Poţi să ieşi foarte uşor din Sodoma, dar Sodoma iese foarte greu din tine. Lot a ieşit de acolo cu obiceiurile şi cu standardul moral scăzut, precum şi cu două fete influenţate de acea societate coruptă.”
Isaac şi Rebeca
În continuare, Petru Lascău se opreşte asupra familiei lui Isaac şi Rebeca. O istorie care începe frumos, dar se termină trist, mai ales când privim ceea ce s-a întâmplat cu cei doi copii ai lor – Iacob şi Esau. Nu întotdeauna ceea ce începe bine va continua pe aceeaşi notă, mai ales dacă nu se veghează cu atenţie pentru respingerea a ceea ce este rău. „Familia lui Isaac şi Rebeca ne prezintă în principal, preocuparea părinţilor de a-şi vedea copiii împlinindu-şi destinul, chemarea vieţii. Uneori, cei doi văd lucrul acesta din perspective diferite şi astfel, se nasc tensiuni. Zbaterile mamei care ajunge la scheme şi tactici cu totul nepotrivite nu sunt altceva decât dorinţa arzătoare ca fiii ei să-şi atingă destinul. Inactivitatea şi orbirea soţului nu înseamnă totuşi, că acesta nu era interesat de acelaşi lucru. Se poate spune că în cele din urmă, Isaac şi Rebeca şi-au împlinit chemarea din partea lui Dumnezeu.”
Iacov
Şi bineînţeles, că această carte nu se poate încheia fără a vorbi despre familia lui Iacov. „Una dintre cele mai complexe familii ale Vechiului Testament, nu doar din pricina celor patru soţii, ci şi pentru că cei 12 fii aveau să devină capii triburilor lui Israel.” În familia lui Iacov, regăsim toate tipologiile posibile, precum şi toate problemele cu care se poate confrunta o familie. S-ar putea spune că nu există vreo problemă pe care să nu o fi experimentat această familie, însă şi lecţiile pe care le desprindem sunt de mare valoare. „Familia lui Iacov are parte de o viaţă zbuciumată şi tumultoasă, fiind caracterizată de rivalităţi şi părtiniri între neveste, ţiitoare şi copii. O familie eterogenă, prin legăturile fragile dintre copiii de la mai multe neveste. O familie în care patriarhul Iacov poate să stăpânească mai uşor turmele mari de oi şi capre decât pe fiii săi scăpaţi de sub control. O familie care dovedeşte încă o dată că în inima unui bărbat nu pot avea loc mai multe femei în acelaşi timp. Poligamia lui Iacov lasă urme adânci în sufletele rănite şi descurajate. Iubirea sa părtinitoare, moştenită probabil, din casa tatălui său, Isaac, seamănă ură şi rivalitate între copiii săi.”
Însă pe de altă parte, „istoria familiei lui Iacov va rămâne pentru totdeauna un izvor de inspiraţie şi învăţătură pentru fiecare generaţie. Dramele trăite de această familie numeroasă şi diversă ne încurajează şi astăzi cu privire la lecţia fundamentală că totuşi, Dumnezeu conduce lumea şi în ciuda necazurilor şi suferinţelor noastre, El ne va ajuta să ne facem partea în planul Său cu istoria umanităţii. Lucrarea Sa nu a început cu noi şi nu se va termina cu noi, fiindcă ea depinde numai de El şi nu de noi.”
„Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre”
În cele din urmă istoria familiilor partriarhilor se constituie ca un prilej de reflecţie asupra propriilor noastre familii şi asupra condiţiei noastre prezente. Problemele cu care ei s-au confruntat sunt în mare măsură şi ale noastre, iar soluţiile pe care le prezintă Sfânta Scriptură sunt astfel, de mare actualitate în a nu repeta în ceea ce ei au greşit  şi în a urma acolo unde ei au biruit. De aceea, apelul cărţii „Familiile patriarhilor” este de a ne apropia de Sfânta Scriptură pentru a primi învăţătură la vreme de nevoie şi astfel, ne vom alătura autorului în ceea ce el ne spune încă de la începutul cărţii: „Eu cred că Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre. Necazul este că noi nu Îl căutăm în Biblie şi atunci când dăm de o criză, căutăm un răspuns în altă parte. Recurgem la Dumnezeu şi la Cartea Sa ca o ultimă soluţie şi nu ca la o primă opţiune. Nădăjduiesc că vom începe să vedem Biblia cu alţi ochi, dacă ne vom lăsa călăuziţi de Domnul să învăţăm ceea ce El ne prezintă în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Vom vedea că Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”
Fie ca şi noi să învăţăm din istoria familiilor patriarhilor şi să citim cu atenţie cartea pe care Petru Lascău ne-o pune la dispoziţie, îngemănând deopotrivă, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi propria sa experienţă de viaţă. În felul acesta, vom şti să depăşim obstacolele prezente şi să ne ancorăm cu putere în planul Său.
Octavian D. Curpaș (Phoenix, Arizona – SUA)

STIHURI DESPRE ÎNDUMNEZEIRE ŞI SFINŢENIE, DE VICTORIA DUŢU
Era El si zbura impreuna cu tine.
Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”
Sa te privesti in inima
Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura. Despre aceasta pasiune, Victorita Dutu afirma: “Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : “sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.” De altfel, in opinia ei, toate realizarile sale de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si reflecta curatia oamenilor care au contribuit la aceste impliniri. Constienta ca de una singura nu ar fi putut sa faca nimic,  Victorita Dutu spune ca fiecare realizare a sa este extraordinar de importanta, pentru ca a fost colosala la momentul in care a venit. Dincolo de toate insa, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o da Dumnezeu de a  merge inainte, orice ar fi.
“Vreau o alta lume”
Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan  un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.
“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”
Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.” In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila  de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica  starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.
Cel pe Care eu Il caut
In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.  In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea  identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.
“Tu, cu bratele intinse spre mine”
Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca  toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”,  asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.
Ca eu sa Te pot vedea
“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?”, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.
« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »
Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. » Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”
“Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”
Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.” Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni  spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”
Ziua cea mare
Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”
“Doamne, Tu esti!”
Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”" Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.
Dumnezeu inca ne mai asteapta
“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spala ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).
Octavian D. Curpas (Phoenix, Arizona – SUA)

APROAPE “PARADOXIST-EXPESIONISTĂ” LUMINĂ (I)LEGALĂ
Cu privire la cel de-al doilea volum de poeme – după Cerşetorii de stele (2011) – semnat de tânăra şi talentata poetă, Mihaela  Aionesei, Anotimp (i)legal (2013)*, prefaţa Mirări de înger, de Calistrat Costin, certifică: «Inspirat comunicator de „stări”, unele paradoxale, stilul autoarei se mişcă lejer în orizontul dramatic al firii [...]. Într-un destin revoltat, „cerşetoarea de stele” aminteşte de „petecul ăsta de viaţă / cu fiecare zi cusută  pe  dos”,  pomenind  altundeva  de  „jefuiţii  de sărăcie”, de „taxa mizeriei”, de „trupuri strivite înghiţind disperarea”. Evident, o deziluzionată / nemulţumită de mediul în care evoluează (şi-n care „cade biciuită de verdicte”), „pasăre îngenunchiată de furtuni”. Totul  în juru-i îi pare apocaliptic, catastrofic [...]. Neîndoielnic, în confesiunile acestea tulburătoare se spovedeşte o biografie complicată de decepţii („simt gust amar de neputinţă”), resemnări şi neîmpliniri („frunza vândută pe talanţi / cu umilinţă mă strigă: întoarce-mi rădăcina înapoi la cer / şi iartă-mi nerodirea”) [...]. Dar dincolo de atari unde de dezolante nelinişti, Mihaela Aionesei ştie să se bucure de anii vârstelor sale [...], atestând, ca de altfel întreg volumul o îndrăgostită de viaţă, cu toate necazurile ei...» (p. 5 sq.).
În macrostructurarea celor cu puţin peste o sută de poeme ale secundului volum, Anotimp (i)legal – lumina, de Mihaela Aionesei, se relevă binomul newtonian a două interesante cicluri: (I) Sub zodia mărului (ce se vrea „radiografiat“ deopotrivă dinspre „cel edenic“ şi „cel gravitaţional“...; pp. 9 – 69) şi (II) De-atâta aproape (până la „aburariu“ [suflet], „aburire“ şi „abureli“ de ceşcuţă...; pp. 71 – 130). 
(I) „Eroina liric-ionesiană“ din primul ciclu poematic (al mărului din Rai supus gravitaţiei telurice), întru mai profund orizont metaforic de cunoaştere, cosmic se încearcă în „binomul edenic“, Ea / Eva – El / Adam, atât în cel de „dinaintea căderii în păcat“ cât şi „după...“, cu „două inimi stele“ (fără a ni se spune dacă-s de „mărimea I“), rătăcind «pe bolta lumii» şi (noaptea cu dor răscolit, când «greieri rostogolesc balade până în zori» – p. 11), androginic înjumătăţindu-se, mai mult ca sigur (de vreme ce ni se spune clar: «se împart doar noaptea, / sângerând lumina...» – lumina, anotimp  [i]legal, p. 12), pentru ca, în ultimă instanţă, să declare că umblă «...ca un om mort, / fără carne, fără vise», că: «umbra mă strânge, mă frânge – / mi-a mai rămas un morman de oase / [care] să macine distanţe / spre mâine, ieri sau cine ştie», că «teama se scufundă în valuri / [şi] ia în mâini urechea mării şi ascultă, / [şi] speriată se aruncă în mine», că – El / Adamul – este «prea departe» ca să-i audă «ţipătul închis // în clepsidra unei eternităţi», pe când stă «cu luna la tâmple... » (aştept  un  semn, p. 18).
(II) „Eroina“ poematic-ionesiană din cel de-al doilea ciclu, De-atâta aproape (nicidecum „aproapele biblic“, despre care se făcuse viersuire în ciclul anterior: «două ore exacte am respirat împreună./ trupurile deveniseră un plămân, / ne-am iubit cu toată dăruirea, am / devorat pe rând, / albul de alb, materia / de materie, / pântecul meu poartă pruncul nostru / neînfăşat // ca o pasăre sălbatecă prinsă în capcană / stai în mine, omule. // n-am unde fugi… // te las să mă locuieşti / fără să cobor la prima încercare.// lumina urcă treptele schiopătând câine / lovit cu pietre, // de ce aruncaţi domnilor, de ce? / nu recunoaşteţi dragostea aproapelui» – dragostea aproapelui, p. 55), vrea să sperie „adamicul cotidian“ cu declaraţii mustitoare de şocant-autentic lirism, cum este, de pildă, şi cea în care mărturiseşte că mai duce povara unor „cocoaşe de umbre în loc de sâni“ (p. 107): «nu le dau voie şi totuşi nebuniile vin, / ştiu că la mine găsesc un pântec fierbinte, / din care păsări de pradă nasc lighioane, // cu ochii lipiţi de vise şi ciocuri deschise larg, / aşteaptă un sân dezgolit să-şi hrănească neputinţa; // foamea lor strigă, m-ar rupe în două; // din gura unei prăpastii, răspund celor învăţaţi / să înghită întunericul în fiecare zi, în doze mici, / doar ei mă văd...». 
Cel de-al doilea volum de poeme semnat de Mihaela  Aionesei, Anotimp (i)legal (2013), volum ivit într-un prezent anotimp liric, ameninţat de colţii cumpliţi ai hienelor unui sistem de învăţământ corupt şi haotizat (sistem cu anemic-reformatoare programe de cultivare a Sfintei Grădini a Limbii / Literaturii Valahe), ori de cancerele inculturii producătoare de „găşti ale imposturii premiate / oficializate“ şi de manelism, aduce – pe lângă certificarea faptului că ne aflăm în faţa unei poete „născute, nu făcute“, de impresionantă originalitate, de mare talent – şi dovada indiscutabilă / incontestabilă că adevărata Poezie n-a murit, nu moare şi nu va muri vreodată, atâta vreme cât aburariul ei vine din azur cogaionic. 
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
* Mihaela Aionesei, Anotimp (i)legal – lumina, poeme, Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2013 (pagini A-5: 136; ISBN 978-606-8380-22-3).

TRAGEDIE ŞI TRIUMF ŢESE O PÂNZĂ NEVĂZUTĂ ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OMENIRE
Ție, care citești aceste rânduri, permite-mi să-ți pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta? Însă o dată întoarsă și ultima pagină, o dată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe ține, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidența. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se număra la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceală ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credințî,  de la tragedie la triumf.
Speranța înfloreste în suflet de copil
Cortină este data la o parte în ajunul sărbătorii de Craciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea să că această comuniune este posibilă. „Dar  tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorință de a se schimbă, dar în momentul în care a impartaseste aceste gânduri cu soțul ei”, el, a€œprea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această data, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranța pâlpâie neîncetat, pentru că a€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.
Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită
Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai putin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania.  Vă spun eu, povestea Laurentia, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalti”.  Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranța să își revadă mama, va alergă din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața  pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad.  Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul sau nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data această, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluziea€”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credintă.
Teodora-Sorina Cotrău (Oradea)

OGLINDA TRANDAFIRULUI ALBASTRU
În noul său volum, <<Trandafirul Albastru>>, Bucureşti, Editura Semne, 2013,  poeta adorării sacre,  Nicoleta Milea, aflată pe calea spre azur, surprinde cu sufletul puncte de lumină şi intensitate, semne sclipind fulgerător din toate registrele spaţiale,  concentrându-le stilistic prin metafore absolute în cadrele filigranate ale celor două sute şaptezeci de micropoeme de sorginte (inspiraţie) niponă.
Deci, ne aflăm într-un domeniu literar haiku, cu formă hermetică pură, în care versurile scurte, vibrante, urmează prin ritualul jertfei o schemă ontologică autonomă, reuşind împlinirea actului poetic: "La o răscruce/lasă-mi sufletul, Doamne,/să Te pot iubi".
Raportate la subtilul curent cosmic, esoteric, care străbate titlul Trandafirului Albastru (simbolul eternităţii) şi poemele sunt cristalizate tot într-un limbaj simbolic, păstrând o ierarhie gnostică sub forma ierarhiei valorice: "porunci divine -/slavă ţie iubire/sosit-a clipa".
Transfigurată,  "jumătate pasăre/jumătate vis", poeta "cosmicizată" trăieşte misteric/iniţiatic o "nuntă în lună", traversând cu priviri alpestre, spiritualizate, clipa de graţie a iluminării până în monada începutului : "capăt de lume -/miroase a vecie/ghioc înverzit".
Impulsul transfigurării din această ipostaziere este generat de actul cosmogonic al unei  "flori de busuioc -", crescută la "vama văzduhului" unde "clipa veghează"; dar şi de revelatul "strigăt în amurg -" peste care "făclierul cerului" din transcendent veghează "aşteptându-ne".
Când la înălţimea universalizării se deschide polar drumul gândului, unele dintre imaginile poetice sunt aprinse de vârful razelor eliptice "nemărginire - /lumina fără hotar/şapte poeme"; "rugă-n tăcere -/sclavul trandafirului/heruvimul mut". Dar poeta, plină de vederi, izvorâte dintr-o religie a nerăbdării, îşi descoperă arhetipul celest şi predestinarea odată cu vestirea primelor "flăcări şi săbii -/în mijlocul raiului/mirată Eva".
Pe plan secund, deasupra întâlnirilor terestre cu tematică contingentă/laicizată, este transportat idealul sensibilului feminin, dar cu însuşiri cerebrale, intelectualizate, aforistice.
Însă tonul poetic vitalizat, încărcat de ecouri, reflectă încrederea autoarei în procesiunea energiilor ancestrale, care răspândesc sublimul vieţii inepuizabile.
Astfel <<Trandafirul Albastru>> devine plantă sapienţială, purtătoare de cugetare profundă, iar pe ramurile sale înfloresc cuvinte scăpărătoare cu existenţă infinită.
N. N. Negulescu (Craiova)

INCURSIUNE ÎN SFER VASTITĂŢII – ILINCA, PROZĂ SCURTĂ DE VICTORIA DUŢU
Motto: “În mine e doar cer, e doar cer.”
În volumul de proză scurtă „Ilinca”, Victoriţa Duţu aduce în prim plan simbolul încriptat. Ermetismul pe de o parte şi profunzimea acestei proze pe de altă parte, se concretizează în expresia amplă, dar şi în concetrarea de idei în care cuvintele şi simbolurile izbucnesc dintr-un spaţiu ascuns, uman şi infinit în acelaşi timp. Concizia Victoriţei Duţu reflectă o conştiinţă neliniştită, complexă şi vastă, aflată în căutarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprimă cu simplitate şi fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.
Victoriţa Duţu – pe scurt
Poeta şi prozatoarea Victorița Duțu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândesti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura.
„În haină de nuntă”
„Mâncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea, m-am gândit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeşte Victoriţa Duţu este împărtăşirea de destinul artistului, in speţă al scriitorului. Detaliile ce particularizează proza ei au o latură spectaculoasă. La acestea vin să se adauge tiparele ceremoniale ale desfăşurarii vietii cotidiene, plină de culoare şi de parfumul unei altei lumii, aşa cum este în „Căprioara”. De remarcat că în această povestire există posibilitatea imixtiunii ficţionalului, descoperit mai ales în finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.”
„Acest mister”
În „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continuă să fie… mai departe ca o salvare.” Pe baza acestei realităţi, Victoriţa Duţu construieşte imaginea, dar şi o acţiune ficţională, ce îi dezvăluie viziunea. „Eu chiar pictez în minte şi mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiintei mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginaţiei creatoare, misterul are la Victoriţa Duţu funcţie primordială, dând dinamism naraţiunii şi conturând personajele, surprizând starea momentului.
„Singura mea şansă este arta mea”
 Destinul terestru al scriitoarei se suprapune până la un anumit punct cu cel al Ilincăi. În „Sentiment al vastităţii” de exemplu, zbuciumul scufundării în neant, în uitare, este depăşit prin artă, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei în eternitate. „Dacă m-aş putea dezveli şi m-aş putea revărsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei cărţi, oare cum aş putea să arăt cu atâtea imagini pe care niciodată nu aş putea să le mai scot din minte singura mea sansă este arta mea daca vreau sa trăiesc forma sublimă de exteriorizare.”
“Imaginea ferestrei”
În “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reaşezate în ordinea firească şi bunul simţ are câştig de cauză, prin artă, în faţa iraţionalului şi agresivităţii societăţii. Doar astfel poate fi explorată lumea, iar mediul malefic, iraţional, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem în noi doar o fiinţã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creând un absurd existenţial, este redus la nefiinţă.
„Imaginea care purifica”
“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifica, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã în simpli utilizatori ai instinctelor.” Odată cu această definiţie a artei, a catharsisului, intrăm în domeniul poeticului, imaginaţia cititorului deschizându-se spre o realitate nouă, imposibil a fi devorată de timp, complet opusă materialităţii lumii.
„Pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi”
În aceeaşi categorie a poeticului se încadrează şi povestirea „Floare de colţ”. „Atunci o minune se petrecu, în timp ce soarele o învăluia în lumina lui caldă inima ei înflori, înflori floarea de colţ, ce se prelungea, se prelungea devenind rază de soare călătoare spre stele. Floarea de colţ lăcrimă, lacrima deveni diamant ce cuprindea în el razele răsăritului de soare. Diamantul acela stă şi acum pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi.” Scenă memorabilă, această înflorire are un sens profund, pentru că ne trimite cu gândul la viitor.
“A birut lumina”
Astfel, viaţa se dezvaluie cu cele două feţe ale ei – trecutul şi viitorul, întunericul şi lumina, profanul şi sacrul. Neliniştea generată de actul creaţiei este îmbrăcată în elemente religioase, semn că truda artistului preface urâtul în estetic, iar damnarea, teama de singurătate şi suferinţa sunt înghiţite de credinţa în Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede porţiunea de foc printre nori, a răsărit soarele înante de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca apariţia ta, Dumnezeule în negura minţii mele de om muritor.” (“Ciocârlia”) Iluminarea spirituală este formula unui viitor în care vecinătatea cerului aprinde scânteia de divin din uman. Şi astfel, se întâmplă miracolul: “acesta este pânã la urmã infinitul, floarea aceasta care are rădăcinile în cosmos şi se lasă privită de mine.” („Sentiment al vastităţii”) „Acesta este pânã la urmã infinitul”, afirmă prozatoarea, iar între plus şi minus infinit, trăiesc cuvintele sale, întrupate în „puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.”
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)
 
 

 

SPIRITUALITATE

CONTEMPLAREA SINELUI

Privirea către interiorul fiinţei umane încă mai captează oamenii din societatea contemporană, în pofida timpului liber limitat sau aproape inexistent. Necesitatea liniştirii sufletului dobândeşte valenţe importante în viaţa fiecărei persoane, indiferent de statutul social, de nivelul educaţiei şi de priorităţi. Fără un echilibru energetic, omul se poate prăbuşi fizic şi mental, fiind asaltat de o mulţime de probleme personale. Există nenumărate tehnici prin care omul se poate regăsi pe sine şi îşi poate menţine astfel echilibrul fiinţial. E fundamental ca fiecare om să-şi găsească metoda cea mai potrivită, pentru ca şi rezultatul să fie excelent. De pildă, creştinii ortodocşi consideră că rugăciunea sinceră şi perseverentă are puterea de a putifica mintea şi inima de reziduurile lumeşti, cele care împiedică sufletul să evolueze şi să se mântuiască.
Cea mai recomandată în acest sens este rugăciunea minţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Indiferent de momentul zilei, rugăciunea aceasta poate fi rostită cu vocea inimii, printr-un efort respirator susţinut şi printr-o concentrare maximă asupra esenţei acestor cuvinte. Este rugăciunea prin care trăiesc de mii de ani călugării şi nu numai, oamenii care sunt conştienţi de valoarea ei şi de forţa imensă pe care o emană. Cu ajutorul acesteia, oricine îşi poate coborî mintea în inimă, acolo unde îl găseşte pe Dumnezeu, Cel căruia încearcă să-i dedice propria existenţă. Dacă e rostită în fiecare zi, rugăciunea devine o parte a vieţii, şi chiar se va contopi cu sufletul ce aşteaptă să fie mântuit. Balanţa va înclina către perfecţiune, iar oamenii vor fi cu adevărat fericiţi, fiindcă îşi vor găsi calea dreaptă, care duce către absolut.
Un alt drum către contemplarea sinelui este contactul spiritual cu zone energetice pozitive, cum ar fi locaşurile sfinte, anumite regiuni montane, peşteri, sanctuare ale veşniciei. Pătrunderea cu smerenie şi cu intenţii bune în astfel de spaţii poate aduce o stare de spirit benefică fiecărei persoane, o îmbunătăţire a vieţii sale. Transferul de energie se produce subtil, numai dacă există o anumită pregătire spirituală înainte, o purificare a gândurilor, precum şi dorinţa ca această forţă minunată să facă parte din viaţa noastră. Totul pare oarecum simplu şi chiar aşa este, fiindcă latura spirituală a existenţei nu are nevoie de o alimentare fabuloasă, ci de un strop de energie pură, pentru a funcţiona perfect. Câteva sfaturi înţelepte, vorbe de duh, primite de la maeştrii spirituali ai neamului nostru înseamnă hrana necesară unui suflet dornic de evoluţie.
Timp vom avea, dacă vrem, căci timpul e relativ, dar viaţa echilibrată este o realitate incontestabilă, un dar ce nu trebuie risipit în van. Orice am face în timpul vieţii va rămâne pentru totdeauna încrustat în memoria universală şi amintirea lor ne vor însoţi peste tot. Nu se poate aşterne uitarea, ci doar iluzia acesteia peste faptele reprobabile pe care le săvârşim la un moment dat. De aceea, e necesar să gândim de zeci de ori înainte de de spune şi de a face un lucru. Regretele vor exista, însă acestea vor fi insuficiente pentru a şterge urmele rănilor pe care le-am provocat semenilor noştri. Trăirea în duhul adevărului şi sub protecţia divină este calea cea mai sigură către infinit, un drum al liniştii, al împăcării cu sine şi al mântuirii. Cei care vor urma un asemenea drum vor deveni focuri vii prin ei înşişi, dar şi pentru ceilalţi. Gândul bun şi liniştit lasă în urma lui binecuvântari îngereşti, mireasmă dumnezeiască şi o amintire consistentă a unei vieţi pecetluite cu darul fericirii veşnice. 
                                                                                                                                                                                        Gina Moldoveanu (Brăila)

PURTĂM ÎN FAŢA LUI ŞI A LUMINII ÎN CARE TRĂIM, RESPUNDEREA VIEŢII PE CARE O PRIMIM
Omul poate obține doar iluzia libertății, nu și libertatea însăși.
Dar și iluzia libertății are valoarea ei.
E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.
(Emil Cioran)
Conceptul filozofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minții umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acțiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca liberul arbitru. Alegerea beneficiază de existența alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiționeze decizia, însă această libertate nu este absolută întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalți, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societății; de capacitatea de conștientizare a alternativelor, a consecințelor acțiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar și împotriva impulsurilor primare resimțite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior și definim prin intermediul raţiunii.
După cum se vede libertatea își are limitele ei, înscriindu-se într-o normalitate, astfel încât alegerea, decizia, acțiunea să nu tulbure echilibrul societății în care trăim. Din capul locului citez afirmațiile lui Petre Țuțea, din tratatul de Antropologie creștină: Libertatea absolută este atemporală, ca perfecțiunea… Nu există libertate reală în afara triunghiului transcendent: Dumnezeu, nemurire și libertate, ficțiuni la Kant, esențe în viziunea platonico - creștină.
Este important să cunoaştem concepţiile cele mai reliefante ale gânditorilor din antichitate, pentru a putea înţelege gândirea celor de astăzi, problema alegerii fiind legată de dreptate și de fericirea omului.
Filozofii greci - Socrate (469-399 î.Hr.) și elevul său Platon (428-347 î.Hr.) - au susținut că oamenii pot să-și exercite liberul arbitru, libere fiind acele acțiuni care se acordă cu binele întregului. 
Aristotel (387 î.Hr.-322 î.Hr.) – spirit realist, considera că știința are de explicat cauzele devenirii, iar metafizica cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu primul motor care mișcă totul și care gândește devenirea; dacă lumea este ce a formelor, ea este și lumea scopurilor.   
Filozoful grec Epictet (55-135 d.Hr.) sfătuia: Fixează-ți în minte o regulă și un ideal de purtare, cărora să te conformezi riguros atât în singurătate cât și între oameni.
Liberului arbitru a fost disputat pe larg în epoca medievală, exemplul cel mai semnificativ fiind cel al Episcopului, filozofului - Fericitul Augustin (354-430), primul teolog care a tratat în scris această problemă. Dorind să afle de unde vine răul, Augustin a ajuns la concluzia că răul nu se poate naşte decât din liberul arbitru al voinţei; răul nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu pedepseşte un rău săvârşit. În funcţie de dorinţa sa, omul poate alege a face un rău sau a face un bine. Opțiunea omului pentru bine îl face fericit. El credea în predestinare, în sensul că doar cei aleși de Dumnezeu vor obține salvarea, dar că nimeni nu știe dacă va fi ales, așa că trebuie să poarte frica lui Dumnezeu și să aleagă calea binelui. Liberul arbitru era pentru el darul grației divine; considera că răul este o „lipsă” o „neîmplinire”, la fel cum întunericul este absența luminii. Toți cunoaștem adevărul moral, spunea el, dar suntem liberi a-l împlini sau nu, și dacă Dumnezeu dă niște îndemnuri morale înseamnă că nu e totul dinainte stabilit. Pentru Fericitul Augustin ceea ce în primă instanță pare a fi rău, poate fi înțeles ca bine în contextul eternității, pentru că din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternității, totul este bun, iar planul divin de orânduire a lumii se va împlini doar la sfârșitul ei.
Italianul – Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), figură mare a filozofiei scolastice a secolului său, a  atras atenția asupra libertății voinței: Conștiința își pune hotărârea sa înainte și după ce acțiunea a fost desăvârșită; rațiunea domină, primează intelectul în libertatea voinței, aceasta făcându-l pe om liber.
Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) susținea că binele și răul nu sunt noțiuni absolute, ci cu totul relative, că sunt funcție de persoană, de loc, timp și împrejurări. Numai în stat, criteriul binelui și răului capătă valoare, bun fiind ceea ce folosește vieții în comun, rău ceea ce strică acestei vieți. 
Filozoful, matematicianul, scriitorul René Descartes (1596-1650) definea liberul arbitru ca fiind suprema perfecțiune a omului care ne face similari divinității și chiar egali cu aceasta. În Meditații metafizice traduse în românește de scriitorul, filozoful Ion Papuc, în capitolul Despre adevăr și despre fals, Descartes recunoaște că în orice fraudă sau înșelăciune există o imperfecțiune, ceea ce nu poate exista în Dumnezeu.  … scrutându-mă mai îndeaproape și cercetând care sunt erorile mele, descopăr că ele depind de două cauze și anume: a puterii de a cunoaște care este în mine, și a puterii de a alege, sau a liberului meu arbitru, adică de intelectul meu și în același timp de voința mea. Precizează că prin intelect nici nu afirm și nici nu neg nici un lucru, ci doar concep ideile lucrurilor, pe care pot apoi să le afirm sau să le neg. Punându-și întrebarea: Atunci de unde se nasc erorile mele?, răspunde: …din faptul că voința fiind cu mult mai amplă și mai intensă decât intelectul, eu nu o înglobez între aceleași limite, ci o extind și la lucruri pe care nu le înțeleg, care fiindu-mi în sine indiferente, o fac să rătăcească cu extremă ușurință și alege răul în locul binelui, sau falsul pentru adevăr.
Teologul și filozoful francez Nicolas Malebranche (1638-1715) continuă ideile lui Descartes. Vorbind despre eroare, spune: Eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea a produs răul în lume; a dat naștere și întreține în sufletul nostru toate relele care ne lovesc și nu trebuie să nădăjduim o fericire solidă și adevărată decât lucrând serios la evitarea ei.
Pentru filozoful și fizicianul Blaise Pascal (1626-1662) natura omului e dublă, în om măreția lui se amestecă cu mizeria lui. Demnitatea omului constă în rațiune, dar admite și o cunoaștere intuitivă a inimii: Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. Este convins că datorită acestui fapt, omul alege tinzând spre perfecțiunea morală care valorează mai mult decât orice știință.
Filozoful evreu-olandez Baruch Spinoza (1632-1677) - naturalistul Spinoza - cum îl cataloga Țuțea, a reinterpretat liberul arbitru: totul în natură se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind întâmplător. Omul liber, pentru el, este omul care se conduce după rațiune, înțelegerea fiind o „meditație asupra vieții”. El distruge voința, considerând-o iluzie. Natura omului este supusă unei stricte cauzalități și omul nu poate scăpa de acest determinism, fiindcă este integrat în natură.
Filozoful, matematicianul german Leibniz (1646-1716) considera că nu există întâmplări absolute, totul desfășurându-se conform planului divin exprimat în monade (diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii). Tot ce este material este divizibil la infinit, de aceea trebuie părăsit domeniul fizic, material și trecut în cel imaterial: punctele, atomii sunt fizici dar nu sunt reali, numai punctele metafizice sau substanțele, unitățile incorporale asemenea sufletului, întrunesc indivizibilitatea și realitatea. Monadele, consideră Leibniz, sunt adevărații atomi, ce urcă până la suflet, apoi la spirit, pentru a sfârși cu monada supremă – Dumnezeu. Divinitatea a creat monadele astfel încât fiecare să concorde cu celelalte. În acest mod nu mai este nevoie de intervenția constantă a divinității, sufletul și corpul stau în concordanță între ele, și toate monadele din univers constituie o unitate în multiplicitate, aflându-se în armonia creată de la început. Interesantă este comparația pe care o face spunând că voința nu ar putea acționa fără să fie determinată de ceva, ca o balanță care nu se poate mișca dacă o greutate nu o face să se încline: Răul moral este lăsat de Dumnezeu, deoarece fără rău nu ar fi nici virtute.
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că o persoană trebuie să fie liberă pentru că libertatea este un postulat necesar al consecințelor morale. Etica lui este întemeiată pe rațiune. Impune legea morală ca fiind necesară și general valabilă: Acționează așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale. În afara justiției divine care este esențială vieții noastre și de care nu putem fi absolviți, Kant vorbește în mai multe rânduri despre justiția imanentă, dreptatea care izvorăște din intelectul individual, un simț al corectitudinii și al proporțiilor pe care îl are fiecare individ. Această justiție imanentă trebuie dublată, arată Kant, de o justiție empirică - un set de legi, o instituție care să le aplice, un grup de oameni integri care să se asigure că societatea funcționează potrivit acestor legi. În opinia sa justiția empirică servește justiției imanente. În acest mod i se aduce aminte conștiinței că trebuie să-și mențină întotdeauna activ spiritul justițiar. Considerând conceptul de Dumnezeu aparținând moralei, nu teologiei, el devine reprezentantul religiei morale. Iar legea morală, prin caracterul ei imperativ care se impune conștiinței, ne dovedește că putem să o îndeplinim, fiind liberi în voința noastră. Kant atribuie derapajele omenirii faptului că omul nu se supune imperativului moral și atunci voința îi este smintită și o ia înaintea rațiunii, și prevalării gustului pasiunilor asupra intelectului.
Filozoful danez Kierkegaard (1813-1855) descrie două sfere, sau forme ale existenței pe care individul le poate alege: calea estetică și calea etică. Calea estetică este un hedonism redefinit, constând în căutarea plăcerii și cultivarea acestei stări, înlăturând plictiseala, calea etică a vieții include un angajament intens față de îndatoririle sociale și religioase. Acest angajament al datoriei reprezintă o pierdere a responsabilității individuale și propune astfel o a treia formă de existență: cea religioasă, în care omul se supune voinței lui Dumnezeu și făcând aceasta, găsește libertatea adevărată.
Friedrich Nietzsche, filozof german (1844-1900), numit de unii falsul profet, considera că libertateaeste voința de putere: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere” și că, de această libertate nu se pot bucura decât clasele superioare (aristocrații), cele inferioare fiind animate de resentiment. Moralitatea deci, nu depinde de bunătate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare, scopul final al omului şi al societăţii fiind acela de a-i face fericiți pe cei mai puternici. Concepția creștină asupra liberului arbitru o consideră ca fiind un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul și a-și asuma răspunderea pedepsirii lui. Afirmația Dumnezeu a murit este interpretată de unii ca fiind o eliberare de puterea creatoare, o dovadă a voinței de putere din om, umanitatea trebuind să-și asume această moarte.
Apostolul Pavel, influent misionar, născut în primii ani ai erei creștine, menționa la vremea sa că legea morală e înscrisă în inima omului. Alături de legea morală există şi o conştiinţă morală, acea dispoziţie sufletească a omului care-l îndeamnă să se conformeze legii morale. Cu ajutorul conştiinţei morale omul este în stare să judece şi să aprecieze ideea de bine. Conştiinţa este deci organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusă fiind de logică și în final, ea este liberul nostru arbitru.
Pe măsură ce religia creștină a luat amploare, s-a pus pregnant problema răului și a liberului arbitru. Creștinismul considerând că Dumnezeu este omniscient și omnipotent, se interpreta că se extinde și asupra viitorului, Dumnezeu hotărând acțiunile omului dinainte. Doctrina predestinării însă, ar face imposibilă existența liberului arbitru. Pentru că moralitatea, datoria, evitarea păcatului sunt elemente de bază ale învățăturilor creștine, se punea  întrebarea dacă oamenii mai sunt responsabili din punct de vedere moral, o dată ce predestinarea este acceptată? Există multe încercări de explicare a acestui părelnic paradox.
Sunt și alte doctrine, viziuni diferite asupra liberului arbitru. Majoritatea existențialiștilor, de exemplu, consideră liberul arbitru ca fiind caracteristic oamenilor. Neavând o natură fixă precum o au animalele sau plantele, fiecare om are propriile lui alegeri care îi permit să-și creeze propria natură, fire.
Liberul arbitru nu poate fi exclus, pentru că, logic, până și refuzul de a alege este o alegere. El include angajament și responsabilitate, astfel omul trebuie să-și asume riscul și responsabilitatea urmării unui drum. Văzând cum se desfășoară viața noastră, nu putem să negăm existența unei ființe superioare care supervizează alegerile fiecărui om, astfel încât alegerea unuia să nu afecteze întreaga umanitate. Poate fi această intervenție Efectul fluturelui?
Fiecare om este creat altfel. Venim cu o informație despre această viață, informație pe care o conștientizăm în timp, la început ghidându-ne instinctual. Fiecare își are, așa spus destinul său, acea menire (datorie) de îndeplinit, înțelegându-se că omul trebuie să se înalțe prin faptele sale pe parcursul vieții, dar drumul pe care îl parcurge până la împlinirea acestei meniri, sau refuzul împlinirii, este alegerea noastră personală, fără a fi voința altcuiva. Oamenii au libertatea alegerii, iar Dumnezeu nu este responsabil de alegerea noastră. Responsabili suntem noi.Viața pământească are ca scop dobândirea unor trepte de înălțare, prin realizarea valorilor morale, bazate pe iubirea de semeni și de Dumnezeu. De aceea călătoria noastră este atât de importantă, atingerea destinației (menirea), sau neatingerea ei, repet, depinde de noi. De unde știm că ideea de liber arbitru nu coincide cu așa zisul destin, că orice am alege, predestinarea se impune? se întreabă unii. Cred că sunt cei care se prevalează de destin în fața lipsei de voință, de curaj, de înțelegere, explicându-și astfel nereușita în viață!
Alții au formulat ideea conform căreia dacă universul este pur rațional, el trebuie să se bazeze strict pe succesiunea cauză - efect: fiecare acțiune  trebuie să fie precedată de o cauză. Știința încearcă să-și impună punctul de vedere în acest sens, susținând că tot ceea ce se întâmplă se supune legilor naturii – legilor fizicii și chimiei, existând trei factori determinativi: bagajul genetic, istoria personală de până la momentul deciziei și un oarecare grad de hazard. Consideră că, așa cum străvechile conceptele precum suflet, spirit, minte „carteziană” au devenit metafore, pierzându-și consistența odată cu evoluția științei, tot așa conceptul de liber-arbitru ar trebui să dispară, lăsând loc liber cercetărilor biologice și neurologice. Cum s-ar zice, liberul arbitru nu-și mai găsește loc în acest scenariu. Dar factorul hazard pare să complice raționamentul.
Evenimentele se petrec cu un scop moral, ne învață religia, şi totuși există hazard sau  „întâmplare” - evenimente imprevizibile ale vieții - pe care religia le numește minuni, considerându-le fapte supranaturale care depășesc legile naturii. Fiecare dintre noi își poate aminti momente din viață în care a intervenit ceva neprevăzut, neașteptat, o acțiune minoră care a dat curs unui întreg lanț de evenimente ce a culminat cu o schimbare majoră, fie pozitivă, fie negativă. Dacă ne-a bucurat, ne-a mirat, spunem că a fost un miracol. Datorită unor aşa-zise întâmplări au avut loc de-a lungul timpului descoperiri ştiinţifice: Arhimede a descoperit celebra sa lege pe când se afla în baie; Newton a fost lovit de un măr în cap și a definit legea atracției universale; August Kekulé a visat formula benzenului etc. Hazardului nu îi putem determina legile și atunci, nu ar putea fi chiar intervenţia directă a Divinităţii în materie? Einstein recunoştea, oarecum, acest lucru, atunci când spunea despre coincidenţe sau probabilităţi că sunt modalitatea în care Dumnezeu vrea să rămână necunoscut. Preotul, teologul român Dumitru Popescu (d. în 2010), continuator al ideilor Părintelui Stăniloae (d. în 1993), în cartea sa Introducere în dogma ortodoxă susține: creaţia continuă este posibilă doar în măsura în care creatorul păstrează o legătură internă cu universul prin energiile Sale necreate şi aduce lucrurile la existenţă prin raţiunile lor interne la timpul potrivit, după înţelepciunea Sa. Poate că toate intervențiile au fost și sunt făcute în scopul păstrării echilibrului vieții. Ar fi logic!
Unii nu pot accepta ideea liberului arbitru pentru că ar însemna, în viziunea lor, o renunțare la determinism. Determinismul are multe forme, cele mai multe nu acceptă voința liberă. Două forme mai importante ale determinismului sunt, cel mecanicist și cel probabilistic. Primul se bazează pe absolutizarea cauzalității mecanice și a legilor dinamice, excluzând întâmplarea și orice incertitudine și care nu poate admite hazardul și libertatea umană, întâmplarea fiind socotită doar ca expresia recunoașterii cauzelor ascunse ale fenomenelor. Cel de al doilea –probabilistic - a apărut în secolul XX-lea, în urma faptului că cel mecanicist intrase în conflict cu științele, în primul rând cu genetica. Adepții determinismului se întreabă: Cum ar putea niște particule să facă altceva decât să urmeze legile stricte ale fizicii?; din moment ce toată gândirea noastră este rezultatul acțiunii creierului care este material și funcționează pe baza legităților naturale, cum ar putea să apară undeva un factor de decizie opțional? Altă categorie care nu văd un conflict neapărat între materialism - determinism și liberul arbitru, fac aluzie la fenomenele de natură cuantică, care contrazic determinismul rigid. În ideea lor nu este exclus ca la nivelul cel mai intim al structurilor cerebrale să se afle procese de natură cuantică sau de o altă natură, acum necunoscută și în acest caz, noțiunea de liber arbitru ar fi un nonsens. Tehnologia a spulberat mitul libertăţii individuale: teoria reţelelor a demonstrat că, la ora actuală, destinul fiecărui individ poate fi calculat cu o precizie de peste 90%. Rămas în viaţa noastră într-un procent de doar 10%, liberul arbitru va fi şters curând de un computer suficient de performant, am găsit scris într-un ziar. Așa să fie?
De luat în seamă, cred că sunt contradicțiile noastre interne, ele fac parte din noi și nu elimină conceptul de liber-arbitru, ci din contră. Petre Țuțea, în cartea sa Omul – tratat de antropologie creștină, sublinia: Libertatea reală este legată de nemurire și perfecțiune. Tot el amintește aprecierile Sfântului Augustin: Când Dumnezeu, nemurirea și libertatea sunt ficțiuni, omul rămâne un animal rațional, bolnav și muritor; pentru filozoful francez al secolului XIII-lea, J. J. Rousseau – un depravat, pentru filozoful, teologul, poetul german al aceluiași secol, Herder – un biped.
Cei care simt divin, oriunde ne-am afla, știm că ne aducem contribuţia la schimbările lumii, că toţi suntem dăruiţi de la Dumnezeu cu potenţialul fluturelui, acea voință a coconului de a ieși printr-o gaură mică la lumină… În fiecare ființă vie există un potențial care poate da roade dacă este stimulat pentru a  merge în direcția creșterii,  dezvoltării (din larvă – fluture!).Părintele Stăniloae spunea: nu putem înţelege natura şi semnificaţia ştiinţei şi tehnologiei fără a recunoaşte un destin înalt omului, chemarea omului de a găsi împlinirea în Dumnezeu. Dacă nu posedăm această certitudine, nu putem înțelege nimic din ceea ce ni se întâmplă în viață.  
 Ce las în urma mea, un destin sau o biografie?! se întreba scriitorul Octavian Paler. După umila mea părere, destinul se scrie odată cu viața noastră și în urmă ne rămâne biografia, mica noastră istorie pe care o adăugăm universului și care diferă de la unul la altul, fiecare având un timp al său în care se produc evenimentele, efecte ale unor cauze pe care le provocăm noi prin mișcarea în această lume. În momentul în care încetăm a ne mai mișca, evenimentele noastre dispar, istoria personală nu se mai scrie, spiritul – parte din noi - își urmează calea în veșnicie. În aceste condiții poate fi viața noastră o simplă existență biologică? Rezultatele vieții trăite sunt ale judecății noastre, ale voinței, curajului și străduinței. Depinde de noi, de înțelegerea, responsabilitatea noastră și în primul rând de cât de mult ne iubim viața. Suntem stăpâni și răspunzători ai faptelor noastre și merită să încercăm să ne dorim o viață armonioasă. Supervizarea, controlul vieții însă, trebuie să admitem că este făcut de o inteligență superioară. Noi amintim trecutul, vedem și acționăm în clipa prezentă, imaginăm viitorul. Posibil ca Dumnezeu să le poată vedea pe toate laolaltă. Căci, mărginitul om nu poate cuprinde pe Cel nemărginit!                                                                             
Am ascultat și o conferință a unui profesor de psihologie care susținea că liberul arbitru este o iluzie a minții. Conferința se încheia cu întrebarea: Dacă Dumnezeu este omniscient înseamnă că El știe decizia pe care o voi lua mâine; dacă El știe ce decizie iau mâine, eu astăzi mai sunt liber de decizia pe care o iau mâine?  Da! ne spune credința, Dumnezeu este atotștiutor, dar ne-a lăsat liberul arbitru pentru calea vieții! Omul este liber să aleagă, dacă omul nu ar putea alege, nu ar exista responsabilitate individuală. Din perspectiva unei lumi materialiste, deterministe, sigur că nu pot interveni capacități decizionale subiective, iar din punct de vedere neurofiziologic, pe care se insista în acea conferință, lipsa liberului arbitru ar fi dovedită de faptul că există o oarecare activitate inconștientă care apare în creier înainte ca noi să fim conștienți de decizia luată. Dar, spun, este posibil ca decizia pe care o luăm aparent inconștient să nu fie altceva decât re-folosirea unei decizii luate conștient anterior într-o situație similară, memorată deci, memoria aparținând domeniului inconștientului. Explicite sunt afirmațiile credinței creștine, precum legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui și care poate fi descoperită prin lumina firească a minții omenești. Conform acestei legi omul poate deosebi ce este bine să facă, ce hotărâre trebuie să ia. Ni se aduce la cunoștințăcă lucrăm cu percepții ale realității și aceste percepții diferă, faptul că intențiile sunt diferite de acțiunile noastre de multe ori, că acțiunile au la bază întotdeauna o cauză (cauză-efect), că trebuie găsite și tratate cauzele de bază ale acțiunilor. Aduc aminte, în acest moment, cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662): Tot ce se mișcă, se mișcă, desigur, dintr-o cauză…. Iar atâta timp cât toate sunt rezultatul unor cauze găsite (să zicem), s-ar putea spune că această libertate nu există - variantă susținută de determiniști. În această interpretare, chiar și noțiuni precum voința, decizia etc. sunt catalogate simplu ca fiind efecte ale unor cauze, la fel ca la orice mecanism. Cum, întreb, nu avem putere de decizie, precum și puterea de a ne schimba decizia? Este ceva iluzoriu în această capacitate a noastră? Convinsă sunt, și ca mine poate mulți alții, de existența liberului arbitru și de necesitatea existenței lui! Acționăm de multe ori împotriva intereselor genelor care ne-au dat naștere, întrucât avem un creier care poate alege din multitudinea ivită a situațiilor, poate decide și avem această libertate. Uneori nu suntem capabili de a conștientiza, determina, a răspunde la toți stimulii și greșim alegerea care ar fi în favoarea noastră, este uman, aceasta se explică prin limita noastră de înțelegere, sau a momentului confuz în care ne aflăm la momentul alegerii. Sigur că este util să înțelegem mecanismul intim de la nivel neuronal sau subneuronal - cel care creează posibilitatea alegerii – dar este mult mai necesar să înțelegem că această posibilitate de alegere există și că trebuie să o exercităm. O afirmație însă care mi-a dat fiori, a fost părerea că la nivel social dacă vrei să-i schimbi comportamentul, să-i dai omului modele mintale, să-l expui la modele pe care vrei să le ai la nivel social și la modelele pe care vrei să le eviți și care trebuie să fie însoțite de pedepse și recompense, accentul mutându-se de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate. Omului nu trebuie să i se spună să nu facă un lucru, ci să i se dea modele mintale, să-l expui la modul pe care vrei să-l ai la nivel social și la modelele pe care vrei să le eviți, care să fie însoțite de pedepse și recompense. Accentul trebuie mutat de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate. Mi-a amintit de reeducarea făcută, impusă în experimentul Pitești din țara noastră, care aducea modelul pedagogiei lui Makarenko, pe vremea comunismului numit „pedagog de geniu”, spălarea creierelor și implantarea ideologiei marxist-leniniste, făurirea unui „Om nou”, strivind astfel educația primită în familie și care ține de tradiție. Sigur că numai cei care am trăit acele vremuri, putem face asemenea similitudini! Revin spunând că dacă nu ar exista libera noastră alegere, ar dispărea noțiunile de intenție, de responsabilitate, de dorință, de ambiție, de dezbatere, de scop, de alegere, nu am mai dori să încercăm a schimba ceva în bine în comportamentul nostru, în folosul nostru, al semenilor noștri, ci ne-am supune unui determinism, acea teorie care susține universalitatea principiului cauzalității: fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective. Există însă probabilități în rezultatul obținut al alegerii, fiindcă nu trăim în universul filozofiei deterministe, în care nu se acceptă nici un miracol, nici un eveniment pur întâmplător, ci trăim într-unul probabilistic. Cum s-ar mai manifesta voința noastră, ce s-ar întâmpla cu simțul regretului? Cum și cui i-am mai putea adresa cuvântul: Iartă-mă!? Într-o lume deterministă nu poți face altceva decât ceea ce îți este determinat și-atunci la ce ar mai folosi efortul nostru? Ar dispărea optimismul, încrederea, idealul, speranța. Am convingerea, spun încă o dată, că libertatea de a alege este reală și nu este iluzorie. Și să nu apăsăm prea tare pe pedala lucidității, fiindcă luciditatea este ruptura dintre spirit și lume, după cum spunea Emil Cioran. Este așa de frumoasă lumea prin varietatea sa fizică și spirituală! Poate această frumusețe își are sfințenia sa! Ce ar fi dacă am semăna toți la înfățișare și gând?
Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la teoria Big Bang-ului (dar este valabil și în expunerea altor teorii) spunea: teologia ortodoxă ia progresul ştiinţific în calcul numai în măsura în care ştiinţa aduce o contribuţie la progresul spiritului uman, şi numai în măsura în care adânceşte în om experienţa propriei realităţi spirituale şi a realităţii spirituale supreme, niciuna dintre ele neputând fi redusă la un nivel fizic şi chimic.
Ne naștem cu acceptul Divinității. Avem un rost pe lume și voința de a-l împlini. Nu suntem roboți să îndeplinim anumite fapte, ci suntem lăsați liberi să alegem din multitudinea acțiunilor posibile și cred că purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care o primim.
Vavila Popovici – (Carolina de Nord, SUA)
 
 

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
DIRIGENŢIA – O SARCINĂ DE ONOARE, DAR DEOSEBIT DE GREA…
Eu sunt copilul.
Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă!
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!
(Din Child’s Appels, Mamie Gepe Cole)
Idealul educaţional al şcolii româneşti vizează dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a omului, formarea personalităţii autonome şi creative. Preocupările pentru formarea şi devenirea individului spre esenţa condiţiei umane au reprezentat întotdeauna un efort special al societăţii. Interesul pentru educaţie a fost prezent în toate timpurile şi societăţile, ca o necesitate de rangul întâi. Această afirmaţie poate fi susţinută prin câteva opinii consacrate. De exemplu, Platon preciza Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea, educaţia copiilor trebuie să fie prima şi cea mai serioasă preocupare, iar Mircea Maliţa, în lucrarea Cronica anului 2000 face următoarea precizare: Pe drumul spre anul 2000 educaţia este mai urgentă decât însăşi hrana.
De ce despre dirigenţie?... În primul rând pentru mine, cea care, la sfârşitul anului precedent, m-am hotărât ca, în noul an şcolar, să nu mai fiu diriginte nici în ruptul capului. În vacanţă, însă, am întâlnit elevi ai clasei la care am fost diriginte, elevi ai mei… cum îmi place să spun. Le-am citit satisfacţia întâlnirii, dar… peste câteva clipe… şi o privire întrebătoare. Ne-am oprit şi, după o scurtă tăcere, unul dintre ei a vorbit: Este adevărat că ne părăsiţi? Să ştiţi că nouă ne pare rău. Noi ţinem la dumneavoastră, chiar dacă uneori v-am supărat. Vă rugăm nu ne lăsaţi! Am murmurat un… vom vedea... şi am plecat.
Câţi dintre dumneavoastră, stimaţi colegi, nu aţi avut ocazia să treceţi, cel puţin o dată, printr-o situaţie asemănătoare? Câţi nu aţi fost frământaţi de zbucium, de îndoială? Oare nu vi s-a întâmplat să vă întâlniţi niciodată cu cel care v-a călăuzit paşii ca diriginte cu ani în urmă?!  Cu cel care a ştiut să ne oprească la timp din nebuniile specifice copilăriei… şi… dacă nu ar fi făcut-o atunci… azi, nu mai eram ceea ce suntem, nu mai eram profesori. Da… suntem profesori. De aceeaşi specialitate chiar, în cazul meu, şi sunt şi diriginte. Îmi amintesc cu drag felul în care erau predate lecţiile, dar nu pot uita nici de priceperea şi autoritatea cu care ne conducea, în calitate de diriginte… deşi uneori nu ne convenea. Eram noi copii, dar simţeam, sub acea autoritate, blândeţea dumnealui de părinte.
Hotărât lucru, nu mai iau dirigenţie!
Dar ce este dirigenţia? Ce presupune aceasta? Răspunsul il vom găsi cu uşurinţă în diverse cărţi de specialitate. O posibilă explicaţie ar suna cam aşa: dirigenţia reprezintă o serie de activităţi educative  care se desfăşoară sub conducerea dirigintelui cu aportul elevilor unei clase şi al factorilor educativi. Aceasta nu poate fi redusă la acea oră săptămânală, deoarece cuprinde totalitatea actelor, operaţiilor, acţiunilor. Şi astfel teoria poate continua. Mă gândesc adesea la multe statistici care se cer, la atâtea şi atâtea situaţii, procente şi procentaje. Şi de-ar fi să îndeplinim aceste sarcini măcar semestrial, ar mai fi cum ar mai fi, dar de cele mai multe ori ele se cer lunar.
Şi tocmai atunci când păream mai hotărâtă, m-am întâlnit cu un părinte. Auzind că vreau să părăsesc clasa, imi spune: E păcat! Atât s-au ataşat de dumneavoastră! Îi cunoaşteţi acum pe fiecare, mai bine decât noi părinţii. Ascultau de dumneavoastră, mai mult decât de noi. Poate vă răzgândiţi… . Nu, nu mă răzgândesc…  am răspuns şi am continuat să mă gandesc. Ce sunt eu? Eu să răspund de tot ceea ce nu răspund, uneori, părinţii, ceilalţi profesori, de tot? Este adevărat că îmi sunt dragi copiii, la fel de adevărat este că şi ei sunt ataşaţi de mine. Dar în legătură cu abandonarea sarcinii de diriginte… am să mă mai gândesc.
Şi… iată-mă… în septembrie, în prag de an şcolar… întrebând-o pe doamna director din întâmplare… În clasa mea, anul acesta, va mai fi înscris vreun elev?... Ce m-a determinat să adresez această întrebare? Cu siguranţă dragostea pentru copii, vocaţia profesională şi de ce nu?!... poate şi încrederea în capacitatea de modelare, de transformare a materialului minunat pe care îl avem – elevul. Acesta trebuie încălzit cu dragostea şi încrederea noastră, altfel riscăm să rămână dur. Mă întreb de ce o parte dintre copiii, dintre tinerii noştri, sunt în unele situaţii răi? De ce să nu recunoaştem că suntem gata, de multe ori, să dăm vina numai pe ei, deşi nu-i cunoaştem suficient. Este adevărat că munca dirigintelui nu este uşoară şi nu se poate desfăşura la întâmplare, aceasta presupunând în primul rând cunoaşterea temeinică a universului spiritual al copiilor, a particularităţilor  individuale, deoarece, chiar dacă sunt de aceeaşi vârstă, tinerii nu se aseamănă unul cu altul. Posibilităţile, gândurile, aspiraţiile, trăirile lor sunt diferite de la o etapă la alta. Însă ce ar trebui să cunoască dirigintele în legătură cu personalitatea elevilor săi? De ce este important să cunoaştem personalitatea elevilor?
În articolele următoare consider că ar fi necesar dezbaterea mai multor teme referitoare la munca dirigintelui… pentru a înţelege mai bine cum poate fi făcută aceasta. Este, fără îndoială, o sarcină importantă, de onoare, frumoasă, dar şi deosebit de grea. O asemăn cu un drum sinuos, cu urcuşuri şi cobărâşuri, presărat cu unele satisfacţii şi cu multe îndoieli, cu greutăţi şi victorii.
Pentru a desăvârşi caracterul unui copil este nevoie de multe ceasuri şi nopţi de nelinişte şi trudă. De aceea, stimaţi colegi tineri, în special, dar nu numai…, e nevoie să perseverăm, să fim optimişti, deoarece ziua de sărbătoare va veni. Să avem încredere deplină în elevii noştri şi vom avea cu siguranţă şi satisfacţii. Să incercăm să pătrundem în spatele porţilor de aramă ale fiecărui elev, pentru că  nu vom găsi balauri cu şapte capete, ci nişte fiinţe minunate, pe care trebuie să ştim să le cunoaştem, să le respectăm drepturile, să le explicăm îndatoririle, să le călăuzim paşii în viaţă, mai ales acolo unde familia lasă totul în grija noastră, a dascălilor… în general, a diriginţilor… în special.
Să nu uităm că munca de formare a personalităţii reprezintă o activitate grea, de derută şi în care rezultatele nu apar imediat. Să nu căutăm, aşadar, rezultate imediate, schimbări miraculoase, metode senzaţionale sau reţete care să transforme rapid copiii răi în copii buni. Caracterele se formează cu răbdare şi perseverenţă. Deşi cunoaştem acest mare adevăr, nu de puţine ori ne grăbim sau  nu avem curajul să acţionăm şi batem în retragere.
Dacă ne angajăm cu  pasiune pe acest drum şi vom fi pătrunşi de un înalt spirit de răspundere, dirigenţia nu va mai fi o obsesie.
Chiar dacă avem cu toţii o pregătire de specialitate, unii… o experienţă bogată în rezolvarea problemelor educative, dirigintele este, de cele mai multe ori, un om de altă vârstă, aparţinând altei generaţii… Iată încă un motiv ce ne îndepărtează foarte mult de cei pe care vrem să îi apropiem. Ar trebui să nu fim oameni oarecare, ci contactul cu generaţia tânără să ne facă să  păstrăm tinereţea sufletească, amintirea vie a propriei noastre tinereţi.
Să ne folosim, stimaţi colegi, de cheia ce există pentru a deschide toate porţile, oricât de ferecate ar fi ele. Aceasta este alcătuită  din simpatia, afecţiunea şi tandreţea cărora  niciun adolescent nu le poate rezista.
Astfel ar trebui să fie adevăratul diriginte… Acel profesor a cărui principală vocaţie este dăruirea. Un diriginte ar trebui să fie înzestrat cu multă pasiune, migală, pricepre pedagogică, dragoste sinceră şi raţională pentru copii şi pentru tineri. Un asemenea profesor poate face lecţii atractive, el trezeşte şi alimentează motivele învăţării elevilor săi, căci bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om (Rabindranath Tagore) şi nimeni nu poate da decât ceea ce are!

Simona Şerbu (Cireşu - Brăila) 

REPERE...

 MELCUL CEL ANONIM ŞI DISCREŢIA ÎNŢELEPCIUNII

Într-o zi de toamnă am avut ocazia să disting în iarba de pe marginea drumului o creatură cu totul neobişnuită. De la depărtare părea să fie doar o bucată de lemn aruncată neglijent. Dacă te apropiai, deja detaliile deveneau tot mai pronunţate prin contururi ce semănau cu striaţiile conului de brad. Dacă, în sfârşit, ajungeai la cea mai mică distanţă, îţi era clar că aveai în faţă suprafaţa lucioasă de un galben-maroniu al unui obiect cu totul neinteresant. Dar dacă aveai răbdare, puteai să observi mişcarea molatică a unor coarne de melc ce explorau mediul din imediata vecinătate.
M-am aplecat cu atenţie să identific natura acestei vietăţi neobişnuite, fiindcă din sumarele mele cunoştinţe de zoologie, nu ştiam de existenţa vreunui melc fără cochilie. De fapt, renunţând la renumita „casă dusă în spinare”, acest gen de melc a ajuns să folosească cu măiestrie tehnica veche a camuflării. Neinteresant pentru prădători, el putea să îşi trăiască viaţa mai departe printre frunze proaspăt căzute pe pământ şi ierburi suficient de înalte, care să nu permită ieşirea excesivă în evidenţă.
Cu gesturi calme, câţiva metri mai încolo, am remarcat un alt melc ridicat câţiva centimetri faţă de pământ în timp ce îşi lua cina, fiindcă tocmai era seară, hrănindu-se cu frunzele proaspete ale unei plante. Oferind o lecţie interesantă despre ce înseamnă să fii discret, această vietate îşi putea duce mai departe viaţa fără să fie deranjată de cei interesaţi să o aibă drept ingredient pentru un „fast-food” pe marginea drumului. Bineînţeles, nenumăratele vrăbii din preajmă ar fi năvălit imediat dacă ar fi ştiut că sub aparenţele unui con de brad căzut pe marginea drumului se afla un melc gustos şi bun de mâncat.
Această scenă m-a dus cu gândul la o povestire taoistă despre ce înseamnă să ieşi în mod necugetat în evidenţă. Astfel, se spune că un mare învăţător se plimba prin pădure împreună cu discipolii săi în timp ce oferea o mulţime de pilde cu privire la natura înţelepciunii. Poteca pe care mergeau a ajuns deodată într-o poiană în care se aflau o mulţime de lucrători forestieri care doborau copaci, îi tăiau în bucăţi mai mici şi ulterior aşezau în căruţe lemnele rezultate.
Multă vreme a privit înţeleptul toate aceste detalii ale unei munci dificile, ce presupunea îndemânare, concentrare şi un efort bine direcţionat. Discipolii urmăreau şi ei, dar fără să înţeleagă exact învăţătura pe care trebuiau să o dobândească. Surprinzător, chiar în faţa lor se afla un pom care fusese cruţat de către tăietorii de lemne. De la depărtare părea a fi un copac la fel ca toţi ceilalţi, dar în realitate exista o diferenţă semnificativă, însă misterioasă pentru privitori.
În cele din urmă, înţeleptul s-a apropiat de căpetenia lucrătorilor şi l-a întrebat: „De ce nu tăiaţi şi acest copac? Nu observ nicio diferenţă între el şi cei din jurul său!”. Imediat acest lucrător experimentat i-a răspuns: „Aparent nu este nicio diferenţă, însă în realitate, acest gen de copac nu prezintă o rezistenţă suficientă pentru a fi folosit în construcţii, iar dacă îl foloseşti pentru foc, lemnul său va scoate un fum gros fără să ofere nici un fel de căldură. De aceea, acest pom este complet nefolositor şi nu avem nici un interes să ne pierdem vremea să îl mai tăiem.”
Răspunsul primit l-a impresionat pe înţelept, care i-a chemat pe toţi ucenicii şi după ce le-a relatat povestea acestui pom, le-a spus: „Să fiţi nefolositori ca acest copac, dacă vreţi să aveţi zile îndelungate! Să nu ieşiţi în evidenţă nici prin puterea voastră, care imediat va fi pusă la lucru de stăpâni nemiloşi până vă vor epuiza, şi nici prin capacitatea voastră de a vă mistui oferind căldură, care în scurt timp va fi folosită de cei care profită de pe urma celor nechibzuiţi. Rămâneţi anonimi, confundaţi-vă cu mediul înconjurător, nu ieşiţi în evidenţă, nu fiţi „folositori” şi aşa vă veţi putea prelungi existenţa, iar tăietorii de lemne nu vă vor remarca!”
De aceea, urmărind melcii fără cochilie din iarbă mi-am adus aminte de multele situaţii în care am ieşit „în relief”, fapt ce mi-a atras de fiecare dată probleme nenumărate ce puteau fi evitate. Există o puternică tendinţă în natura interioară a fiecărui om de a ieşi în evidenţă, de a etala feluritele calităţi înaintea celorlalţi şi de a crede că ai făcut un lucru bun printr-un astfel de comportament. Dacă priveşti cu atenţie în jur, vei remarca imediat eforturile nenumărate depuse de aproape fiecare persoană pentru a atrage privirile prin gesturi, cuvinte sau vestimentaţie. Prin eleganţă, iar alteori prin vulgaritate, distingi nenumăraţi oameni aflaţi în cursa de a deveni lemne pentru construcţie sau vreascuri pentru foc. Dar indiferent cât de falnic poate fi un catarg, copacul din care a fost realizat a murit de mult din clipa în care a fost atins de securea tăietorilor de lemne.
Toată această dorinţă de etalare a calităţilor reale sau presupuse nu reprezintă altceva decât un joc al deşertăciunii. Ca un melc ce traversează neatent o potecă din pădure, cel care îşi prezintă „utilitatea” va deveni în scurt timp o marfă ieftină pe taraba negustorilor de iluzii, care nu au nici un fel de sentimente, ci doar crudul simţ al banului ce alunecă rece în portofele reci şi lipsite de suflet. Ca un copac ce se ridică falnic peste restul pădurii, cel care se crede mai inteligent decât ceilalţi va ajunge o bucată de lemn în construcţia unor proiecte utopice sau un mănunchi de vreascuri aruncate în cuptorul sacrificiilor fără rost.
Jocul vieţii nu cunoaşte milă şi nu are sentimente, ci numai reguli. De aceea, înţelepciunea melcului ce ştie să rămână în iarbă şi să preia chipul lucrurilor umile, lipsite de interes, ascunde o mare ştiinţă pe care puţini sunt dispuşi să o înveţe. Dar în timp ce reflectam la toate aceste lucruri, melcul din faţa mea s-a făcut nevăzut, iar locul în care fusese doar cu câteva minute înainte nu amintea cu nimic despre umila sa trecere. Doar o mică bucată de frunză mai grăia despre cineva care se hrănise din ea, deşi mai degrabă semăna cu o fărâmă verde smulsă de vânt şi zdrenţuită sub paşii vreunui animal al pădurii. Melcul cel anonim dispăruse, dar învăţătura despre ce înseamnă să fii discret într-o lume crudă mi-a rămas pentru totdeauna în minte.
Octavian Lupu (Bucureşti)

CAMPANIA ÎMPOTRIVA CELOR PATRU ANIMALE DĂUNĂTOARE
Neliniştea Mediatică şi Dreptatea Populară
Observ neliniştea mediatică cum creşte necontenit prin atenţia acordată unor subiecte până nu demult banale. Prin puterea de expresie a sistemelor de televiziune, speakeri bine plătiţi formează opinia publică să consimtă la directive primite din partea celor ce au interesul să obţină anumite foloase de pe urma credulităţii celor care urmăresc show-uri prelungite până târziu, în noapte. Disting cenuşiul prezentărilor ce demonizează partea adversă şi dezumanizează pe cel detectat a fi adversar comun şi vinovat pentru tot răul ce se întâmplă în societate şi în lume.
De aici, doar un singur pas mai rămâne de făcut până când dreptatea populară începe să îşi facă simţită prezenţa prin acţiuni violente îndreptate împotriva celui detectat a fi vrăjmaşul umanităţii, cu scopul bine intenţionat de a pune o dată pentru totdeauna capăt acestei situaţii devenite brusc de nesuportat. Ceea ce ieri trecea drept nesemnificativ, astăzi devine cu totul important şi atrage măsuri drastice din partea justiţiarilor de tot felul.
Cu un zel exemplar, voluntari se oferă să ajute autorităţile în curăţenia necesară a fi realizată în cel mai scurt timp. Şi astfel, mânia populară începe să se facă simţită pentru eradicarea cauzelor suferinţei de pe pământ. Bineînţeles, vinovatul presupus nu are cum să se apere, iar dacă nici nu poate face acest lucru, fiind uneori necuvântător, lucrurile se desfăşoară şi mai bine.
Campania Împotriva Celor Patru Animale Dăunătoare
Nu întâmplător, îmi aduc aminte de „Campania Împotriva Celor Patru Animale Dăunătoare” ordonată în vremea regimului maoist şi iniţiată în cursul anului 1958, când a fost dispusă exterminarea în masă a ţânţarilor, puricilor, şobolanilor şi vrăbiilor. Mulţimile mobilizate exemplar au trecut la acţiune pentru a distruge toţi aceşti dăunători prin inventarea celor mai năstruşnice metode.
În privinţa primelor trei categorii de dăunători, nu am prea multe de comentat, fiind uneori „victima” agresiunii lor, totuşi extinderea asupra vrăbiilor mi se pare cu totul interesantă. Astfel, cete de cetăţeni indignaţi şi-au luat în primire instrumentele acustice, în genul tobelor, oalelor şi tigăilor de tot felul, destinate să sperie respectivele păsări. În plus, agilitatea tinerilor s-a dovedit utilă pentru căţărarea în copaci şi distrugerea cuiburilor nefericitelor păsări.
În regiuni mai bine „echipate”, armele de foc şi-au făcut simţită prezenţa prin oferirea unor partide de vânătoare inedite pentru cei mereu dornici să se bucure de sângele vărsat de animale nevinovate. Însă, nu numai vrăbiile au făcut obiectul mâniei populare, multe alte păsări fiind adăugate pe lista dăunătorilor, ce distrugeau recoltele bogate ale Chinei. Astfel, vrăbiile, socotite drept duşmani ai economiei şi progresului social, nu şi-au mai făcut simţită prezenţa spre bucuria şi satisfacţia tuturor.
Dar nu a trecut multă vreme, fiindcă în cursul anului 1960 liderii politici şi-au dat seama că prin exterminarea vrăbiilor insectele se înmulţiseră necontenit, iar recoltele deveniseră tot mai sărace sub asaltul hoardelor de dăunători, de data aceasta imposibil de eradicat pe deplin. În consecinţă, Mao Zedung a scos de pe „lista neagră” vrăbiile, acestea fiind înlocuite cu ploşniţele, al căror număr întrecea orice imaginaţie în satele şi oraşele Chinei. Iarăşi, subscriu la această listă actualizată, dar în privinţa consecinţelor distrugerii vrăbiilor lucrurile nu s-au îmbunătăţit.
Scăpate de vrăbii, lăcustele s-au înmulţit necontrolat fapt ce a condus la devastarea recoltelor şi pădurilor pe arii extinse. În zadar s-au folosit pesticide pe scară largă, fiindcă poluarea rezultată a generat pagube suplimentare pentru întreaga societate. Imediat, s-a instalat o foamete fără precedent, care în contextul ineficienţei economice, a provocat moartea multor oameni, numărul estimat fiind cuprins între 20 şi 43 de milioane. Bineînţeles, nu doar exterminarea vrăbiilor a cauzat acest lucru, „Campania Împotriva Celor Patru Animale Dăunătoare” fiind doar una dintre măsurile draconice de restructurare economică a Chinei derulate pe fundalul unor experimente sociale dramatice, inumane şi păguboase.
Mai recent, mai precis în cursul anului 1998, o campanie similară s-a desfăşurat, dar lista fiind puţin modificată prin cuprinderea: ţânţarilor, puricilor, şobolanilor şi gândacilor de bucătărie. Cumva, subscriu la această idee, care poate s-ar putea dovedi benefică şi în România. Din fericire, vrăbiile nu au mai fost incluse pe acea „listă a morţii” folosită drept „paratrăsnet” pentru descătuşarea mâniei populare.
Propaganda Anihilează Gândirea Logică
În realitate, există nenumărate evenimente ce ne provoacă revărsarea mâniei şi frustrării pe care le acumulăm zilnic prin trăirea unei vieţi ce nu se ridică la nivelul aşteptărilor. Prin nedreptăţi de tot felul, agentul corosiv al răului ne încearcă şi ne afectează sensibilitatea lăuntrică. Iar dacă sistemul în care evoluăm hrăneşte şi accentuează această involuţie, în scurt timp ajungem să explodăm interior şi exterior. În realitate, ineficienţa şi indolenţa nu pot fi eradicate prin pogromuri, iar suferinţa provocată unor fiinţe nevinovate nu poate fi compensată printr-o altă suferinţă pusă asupra presupusului adversar, descoperit şi generalizat propagandistic.
În lanţul trofic al naturii, fiecare element îşi are rolul său, problema fiind aceea de a echilibra de fiecare dată acele elemente ce îşi depăşesc menirea în contextul ansamblului. De aceea, măsurile asimetrice de exterminare pot cauza la rândul lor dezechilibre în altă parte a vastului sistem în care existăm. Astfel, trebuie evitate excesele ce iau naştere din clipa în care propaganda anihilează gândirea logică şi patima ia locul raţiunii. „Partea interioară a paharului trebuie să fie curăţată mai întâi”, însă de câte ori nu începem cu aspectul exterior, interiorul rămânând mereu necurăţat datorită neglijenţei, indolenţei şi neştiinţei? În consecinţă, orice sistem trebuie perfecţionat prin îmbunătăţiri treptate şi continue, dar niciodată prin măsuri violente luate sub impactul emoţiilor de moment.
Octavian Lupu (Bucureşti)

DOI FRAŢI-POEŢI  - DOUĂ DESTINE. ELEMENTE EMINESCO-ROMANTICE, ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA
Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimul veac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.) - şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu grave deformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este un loc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici – Poeţii-Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.
Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah.
Da, două valori apropiate, prin caratele talentului, harului artistic - doi fraţi, pe care i-a născut, aici, la noi, în Moldova de Mijloc, zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului...Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta - cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în "Prodromos", nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… - Emil Botta.
Prin Înalta Voire a Dumnezeului Celui Mare şi Bun, cele Două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc s-au născut într-o familie de medic  - tatăl fiind THEODOR BOTTA  - şi al unei misterioase femei-directoare de orfelinat  - AGLAE – al cărei tată, FRANCESCO MARIA FRANCESCHI (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) - era corsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Se pare  că bejenia familiei Franceschi a început chiar de pe acele vremi.
…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiu că Emil Botta a avut  un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe  13 ianuarie 1958, la Bucureşti… Doar 51 de ani de epifanie…  - “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”… Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe acest Pontif al Frumuseţii, al Incantaţiei şi al Fervorii:
(…)De departe sună cornul, /Cornul serii, cornul mării, /Cornul surd al întristării, /Cornul mării, cornul serii, /Cornul jelei şi-al pierzării! (Cornul mării, cornul serii)
…A se observa, extrem de clar, preluarea motivului eminesciano-romantic, cu valenţe ---uranico-thanatice, al “cornului”-punte de eros, spre mediul selenico-thanatic  (“Mai departe,mai departe,/Mai încet, tot mai încet,/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.//De ce taci, când femecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine, vreodată?” – cf. Mihai Eminescu, Peste vârfuri) . “Cornul” danbottian (“Cornul jelei şi-al pierzării!”) conţine, la nivel semantic, aceeaşi orficitate fascinantă, precum la Eminescu - dar are, din păcate, şi un plus de deznădejde, provenit dintr-o mai insistentă ancorare în ontologia terestră (care stă sub semnul dublu direcţionat semantic, zbatere existenţială-stingere:“seară”-“mare”).
Sau, tot întru lira Eminescului:
Muge-adânc un cerb în codru, /Codrul freamătă adânc, /De vânt crengile se frâng, /Muge-adânc un cerb în codru, /Muge-adânc şi nu e modru/Gândurile să-mi înfrâng.//Muge cerbul singuratic, /Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung;/Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic, /Nu pot jalea să-mi alung.//Muge-un cerb, Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristăcf. Dan Botta - Muge-adînc un cerb în codru.
Motivele eminesciene ale “codrului”, ca topos sacru şi, respectiv, al “buciumului” hermetic, motive care acţionează în câmpul semantic al frământărilor cosmogenetice, sunt  păstrate, cu anumită rezervă personală de viziune, de către adjudeanul nostru. “Codrul freamătă adânc” – spune DAN BOTTA, înţelegând, prin “freamăt”, frământarea cosmogenezei interiorizate, întru premoniţia morţii-toamnă (“Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mi alung”) – atunci când  Eminescu, demult, nuanţase, întru cosmogeneză nuntită cu etnogeneză-valahogeneză, în Scrisoarea III:   “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium”. De observat cum “singurătatea” neo-romantică şi egotist-subiectivă a lui DAN BOTTA – pornise dintru un Eminescu care îşi vedea etnogeneza feerico-mioritic: “freamătul” codrului şi glasul de bucium nasc, la Eminescu, violenţa sublim-reactivă, a unui neam valah, despre care, azi, nu mai ştim aproape nimic… -  un neam valah al “armei” reactive, dar şi al existenţei întru lumină cosmică, un neam închinat Soarelui şi Lunii, stelelor etern-lucitoare (“coifuri lucitoare”) şi cometelor-“capete pletoase”  etern-trecătoare şi etern-vaticinare/mistic-revelatoare (“ies din umbra-ntunecoasă”):“ (…) la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”.
Pe de altă parte, amestecul de thanatic şi orfic, prin reactivarea “buciumului” aminic (din poemul Peste vârfuri), aproape că şochează, la DAN BOTTA (poemul Muge-adânc un cerb în codru), prin fidelitatea faţă de semantica eminesciană: “Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung”.
Ceea ce surprinde, oarecum, la DAN BOTTA, în acest poem, este devierea-degradarea semanticii atmosferei cosmice a “buciumului” şi a “codrului”,  până la simbolistica –întunecării spirituale-uitării, semnificată de “batistă” (“Plânge-n nori ca-ntr-o batistă”) - şi, ca urmare,  se înregistrează o importantă deviere a încărcăturii mitologice a Dianei-Artemis (eminesciene), zeiţă a Lunii, soră, luminător-săgetătoare (deci, apocaliptic-demiurgică şi spiritual-iluminatoare -), a lui Apollon-Soarele, zeiţă care, prin îndoirea-arcuirea mâinilor, defineşte-închide, la modul demiurgic, bolta lumii create (“Ah! acum crengile le-ndoaie/Mânuţe albe de omăt, /O faţă dulce şi bălaie, /Un trup înalt şi mlădiet.//Un arc de aur pe-al ei umăr, /Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunze fără număr/Abia o urmă a lăsat“ – cf. Mihai Eminescu, Diana) – către o Diană a lui DAN BOTTA, care Diană danbottiană se deplasează, clar, spre câmpul semantic al Maicii Cosmice (Maica Domnului Hristos-MATER SELENE,  MATERSUSPIRIORUM,MATERTENEBRARUM, MISTICA MATER FERTILAE ET FECUNDA/ALMA MATER): “Diana Doamna Lui din ceruri”. “Întristarea” ei/Doamnei din ceruri nu are, însă, valenţe soteriologice, ci, mai curând, rămâne la stadiul de expiatoare cosmic-autosacrificială: “(…)Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă. Dar, în mod evident, “cerbul” care “mugeşte”, cu tot pesimismul manifest al lui Dan Botta,  se înscrie şi rămâne în câmpul semantic al Copacului/Stâlpului Logos-ului Ordonator-Cosmic. Al Parashabdei – Sunetul Întemeietor-Demiurgic. Adică, păstrează semantica originar-aminică: cf. M. Eminescu, Povestea Codrului: “Împărat slăvit e codrul,/Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/Codrului, Măriei sale.//Lună, Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui herb,/Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb” – dar şi cf. M. Eminescu, Memento mori:  “Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groși, cu frunza deasă,/Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă (…)Sara sună glas de bucium și cerboaice albe-n turme/Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme (…)”. Neamul Românesc este echivalent cu Stâlpul (Brâncuşian!) Central al Cosmosului (Muntele MERU!), echivalent cu Forţa Demiurgiei Cosmice - şi i se deleagă, de către divinitatea uranică - Forţa Cosmogenetică.
Tristeţea Eros-ului din versurile danbottiene “Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – păstrează ceva din demiurgia mistică, conţinută în celebrul verset eminescian: “Totuşi este trist în lume”, din finalul “Florii albastre”.
… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI,  în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca DAN BOTTA să fie dat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri naţionalist-legionare – nu este drept să fie aproape complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor  Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele),  din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), sau  din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… -  din americana onirică a lui Edgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, DAN BOTTA începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini) - ba chiar sanscritolog! -  în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că DAN BOTTA a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.
…Mai mistic: DAN BOTTA (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului, din Maramureş” -  cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitatea neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!
DAN BOTTA este, alături de Mihai Eminescu, de N. Densuşianu şi Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII-VALAHII, ca expresie de Duh! -  nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu DAN BOTTA – răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade, idem. Şi afirmă, demonstrând meticulos, la nivel de lingvistică şi mitologie, că VALAHII sunt, prin strămoşii lor daci, ETNODEMIURGI TEREŞTRI (a se vedea studiile tracologice ale lui DAN BOTTA – neagreat de învăţăceii impostorului Lucian Boia:  cf. Bogdan Neagota, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în lucrarea Dacismul şi “fenomenul originar”, în studiul culturii populare: “<<Omul balcanic>> era, pentru Dan Botta, chintesenta întregii Europe rasăritene, <<geografie sacră>>, bântuită în imaginaţia poetului de fantasmele uni trecut exemplar (Apollo şi Dionysos, Orfeu şi Zalmoxis”)..
…Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că DAN BOTTA era VÂNĂTOR DE ARHEI :  “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai "clasicismul" (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un "clasicist", credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:
“(…)Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei "învăţături" – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din CANTILENĂ: "Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa... "
(…) Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.
...Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade (şi, la nu multă vreme, şi de lume!), l-a luat deoparte pe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<<... Dar mai lin, dorule, lin,/ Că p-aici îi loc strein...>>. Este şi maniera Aminului Valahilor, de a doini, cu amar şi “dor fără saţiu”…!!!
Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! - a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: "<<Loc strein>>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă...>>. August 1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.
...Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud...! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul, din Năpasta lui Caragiale - precum  şi Regele  Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux  - nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să...”înconjori”, reverenţios, pe lângă Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta...!
...Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi Dan – ...se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan:  pleacă “pe partea cealaltă”, în  24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la… Bucureşti!
… Visând, de mic copil, să devină actor  - fuge de acasă,  la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică (Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul în sânge.
…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,"Bilete de papagal”.
Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan - şi mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu  până la…Minulescu!) al generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… - aveau un adevărat cult.
…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! - dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) -  cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofia trăirismului interbelic. E un  poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de Mistica Nordului (cf. p. 197, Noapte din Andersen: “Cumplite-s aceste misterii: aicea, tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa”), dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi… - prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţii metanoice - …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Thanatice şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale - spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… - dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):
am înlemnit/la vederea cucului,/un cuc de pripas/la casele noastre./ce mai cuc sărac/i-am văzut şi faţa/slăbita, sleită./eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii/încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt./să-l distrez cu nimic/pe Fluieră Vânt/Frig în ochi îi arunc/din ulcioare de cucută/îi dau să bea,/ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …/eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)
…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPTÎMPĂRAT AL DUHULUI...!!!
…Opinia noastră este că şi Emil Botta (ca şi fratele său, Dan!) îi datorează acel “primo movens” al Poeziei sale – lui MIHAI EMINESCU!
Nu mai departe decât în poemul mai sus-citat, Fachir, Emil Botta urmează, cu originalitate îmbinată cu smerenie, învăţătura eminesciană (inclusiv cea conţinută în numela Sărmanul/[”FACHIRUL”] Dionis!): actul artistic este întemeiat şi pus în lucrare doar prin îmbinarea armonică a ludicului umano-orfic (“Fluieră Vânt”) cu sacrificialul şi sacralul. Ceea ce Eminescu numea “Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate”, din prima ars poetica eminesciană – finalul poemului Epigonii (unde “jocul” sugerează latura ludică a actului artistic, iar “icoana+glasuri tremurate” trimite, direct, la sacralul autosacrificial creştin) – Emil Botta foloseşte îmbinarea de “clovnerii/jonglerii” (deci, ludicul, cu efecte dedus-transcendente!), cu “fachirulpneumei cosmic-sacrale (“cu vânt cucu vânt”/Cuvântul Demiurg, prin CUCUL Reversibil/Resintetizator de Lumi, prin CUCUL Crucificat întru Misterul Demiurgic al Primăverii!), “culcatul” întru “cuiele/raze” ale Revelaţiei şi Înviatul Martiric, întru cosmicul nebulos, cosmicul înviat ciclico-spiralat, dintru noua cosmogeneză – de sub semnul Crucii-SAPĂ şi evoluând dinspre “stele fumegânde” spre “focuri crescânde”: “ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,/lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …” Rezultatul este Opera-Poezie/Răstignirea Orfică – disjunsă, major, de personalitatea terestră a Poetului.
Expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul  “pierdutului”  şi carnavalescului Emil Botta  i se topesc acestuia (în bulboanele propriei fiinţări expresive!), treptat şi cu înalt rafinament eminescian, până vede nevăzutele/esenţele - în ROMANTISM (împrumută de la Eminescu nu doar viziunea, ci până şi vocabularul: “vrajă”, “muri”, “lună”, “suspin de ape” etc.!): “De m-ar atinge vraja/romanticei păduri!/Şi brazii să-şi înalţe/întunecaţii muri” (cf. Comentariu la o viaţă pierdută).
Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/când trece Domnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer). De observat că Emil Botta pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminesciană a Lunii-Zână-a-Zânelor, a Trestiei Bidirecţionate (Ontologico-Psihopomp) şi a Fântânii Transcendente, ba insistă chiar şi asupra colaborării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmice şi cu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢA CRISTICĂ a lui Lucifer (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”), valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… - …numai că, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian -  înneguratul Poet Emil Botta preferă să zăbovească/tândălească, extatic şi molatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clarobscur şi  lumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA!
…Ceea ce impresionează, încă şi mai mult, la Emil Botta, în ce priveşte gena sa eminesciană – este aplecarea sa, profund incantatorie şi cu valenţe apotropaice, asupra istoriei eroice româneşti medioevice (incantaţie parcă mai primitiv-orginară, chiar, în ritmarea ei exterioară - decât a Maestrului-AMIN!). Rămân, adânc, în memoria noastră sentimentală, poeme precum: p. 383 – Bocetul al lui  Ion Vodă Armanul, mai numit şi cel Cumplit, Răstignitul Valahiei, pe patru cămile, de către turci, după bătălia pierdută, de la Roşcani-Finţa/1574 (“M-au întrebat /că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mâna cămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu neadormit/ştie ce-a pătimit. /Iară sufletul meu /în judecată le-a strigat/pe câteşipatru cămilele/care sufletul/de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit (…) Cămaşa de piele/nu le-au putrezit, ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit”), Pe Câmpia Turzii  (unde a fost asasinat Mihai Viteazul/1601) – p. 211 - (“…Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul,/ca un demon fuge din cort /Adevăr spui că Mihai dormea dincolo, mort, că a fost împlinit sacrilegiul, că smulsă e împărăteasca viţă?/ Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne de criţă,/lefegii şi pigmei, /sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie, / actul prim al catehismului vostru./Vă sperie luminatu-i leş,/ căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii, ba”),  Iacob Beuri, valonul (numele mercenarului valon care l-a străpuns, laş, pe Mihai Viteazul cel singur, în propriu-i cort, de pe Câmpia Turzii: “Oh, Mihaiu, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit, el, Măreţia, Retezatul, Copaciul” – p. 241– după vorba cronicarului: “Şi căzu trupul cel frumos [n.n.: al lui Mihai Viteazul], ca un copaciu…”) – şi, mai cu seamă, Misail Călugărul şi Simion Dascălul - p. 470 (doi dintre cei trei copişti, interpolatori în pasajele  cronicii lui Grigore Ureche, crunt calomniatori, hulitori şi blasfemiatori ai Neamului Valah, în folosul altor neamuri vecine!): “Vai vouă Misaile,/ tristeţi şi bureţi (…) Ce fel de călugăr eşti Misaile?/Ce hram porţi Misaile?/(…) Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/ Ce isoane ţii tu/Simioane?/Voi sunteţi fum, vai vouă, fum.//(…) Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamului vostru./Şi încă şi mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţiSimion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”). 
Dacă ar fi să tragem o concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianiză, adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului. Dar ambii fraţi îl urmează, cu zel de neofiţi, pe Eminescu, ca pe o Călăuză Mistică, pe tărâmul Mitologiei Daco-Valahe!!!
…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu (care se pronunţă, insistent şi cu o violenţă cu totul nefirească, şi împotriva Aminului Românilor…!) -  face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta SportEMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta, E. A. Poe şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu! Ca şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc. deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!
…Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!
…Nu-l putem părăsi, pe Emil Botta, printre opiniile “oiştene” – deci, ne vom resorbi, taumaturgic şi soteriologic,  în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru  Magii noştri adjudeni:
De un dor fără saţiu-s învins/şi nu ştiu ce sete mă arde./Parcă mereu din adînc,/un ochi răpitor de Himeră/ar vrea să mă prade./Şi pururi n-am pace,/nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,/izvoare sub lună, ori dornică ciută,/nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută./E atîta nepace în sufletul meu,/bătut de alean şi de umbre cuprins…/Un dor fără saţiu m-a-nvins,/Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu
…”
…Sperăm ca  această “sete meree”, de necuprins/”dor fără saţiu”, să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!). Şi, mai ales, tragem nădejdea să-i  “învingă setea meree” pe Poeţii locului şi “pururi n-aibă pace” şinimic nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… - decât Nestinsul şi NealinatulDOR DE ABSOLUT!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

UN RĂSĂRIT DE SOARE PENTRU FIECARE ZI
De pe terasa hotelului priveam valurile mării cum brăzdau suprafaţa orizontului până departe în zare. Strigătele pescăruşilor sfredeleau liniştea zorilor de zi înainte de apariţia zgomotului produs de nenumăratele autovehicule ale oraşului. Mirosul sării se amesteca în bătaia vântului răcoros, însă totuşi plăcut la atingere, pe măsură ce rafale dinspre mare veneau asupra mea. Şi amestecate cu aceste nenumărate senzaţii, o mulţime de imagini îmi veneau în minte din vremuri de mult apuse, dar care prin alchimia misterioasă a memoriei, mai stăruiau cu prospeţimea experienţelor din nou trăite la o aceeaşi intensitate dureroasă.
Îmi aduc aminte, când copil fiind, veneam în tabără pe litoral, de regulă la Eforie Nord, cu dorinţa de a mă bucura de experienţa atingerii mării. Valurile nu mă speriau, ci dimpotrivă, îmi generau o atracţie aproape irezistibilă. Ştiam să înot, puteam să mă deplasez cu uşurinţa pe suprafaţa apei, dar cel mai mult îmi plăcea să simt nisipul călcat sub picioare şi curentul puternic ce mereu îşi schimba direcţia ce te împingea înainte şi înapoi fără nicio regulă.
Dialogul cu marea se rezuma la un fel de joc al atracţiei şi respingerii într-o succesiune imprevizibilă. Cam în felul acesta percep curgerea timpului în momentul de faţă, ca o scufundare într-un ocean de particule ce alterează regulile spaţiului. Acesta din urmă ajunge să se fărâmiţeze sub acţiunea picăturilor eterice ale vremii ce transformă mereu chipul lucrurilor văzute. Imaginile trecutului apar şi dispar înşiruite caleidoscopic; trăirile asociate apasă cu putere asupra harpei sufletului; noi impresii ies la suprafaţa cu intenţia unei clarificări necesare, dar imposibil de realizat.
În cele din urmă, dificultatea integrării fragmentelor de memorie ajunge să mă obosească fiindcă etalonul logicii nu poate să pună ordine în trăirile ce s-au acumulat în nenumărate straturi de-a lungul vieţii. Şi atunci, mă las în voia valurilor timpului, care mă poartă pe drumuri ce mereu se schimbă în jocul dantelat al iluziei sau realităţii efemere.
Dar pe măsură ce dansul imaginilor se încheie, reverberaţiile armoniei îi iau locul. Cu vibraţii ce transcend orizontul imediat şi pe măsură ce orizontul privirii devine mai clar, lumina sensului ce străbate veacurile începe să se facă simţit, chiar dacă el nu poate fi redat prin cuvinte. Fiindcă undeva, dincolo de înţelesul obişnuit al vorbirii se aşterne infinitatea combinaţiilor posibile, ce niciodată nu va fi epuizat pe deplin.
Din nou, disting profilul nisipului de pe plajă, undeva în Mamaia, loc prin care am trecut de multe ori. Disting valurile mării, care macină, asemenea timpului, stâncile adâncului şi le transformă în particule fine pe care le aruncă pe mal împreună cu o puzderie de cochilii ale diferitelor animale marine. Iar acest lucru mă conduce să contemplu efemeritatea tuturor lucrurilor până la punctul în care se pare că distrugerea va deveni universală, fără putinţă de evitat.
Însă imediat, gândul îmi este atras de imaginea răsăritului de soare, care m-a fascinat de fiecare dată când am venit pe aceste meleaguri. Din fericire, de pe litoralul românesc este imposibil să vezi asfinţitul în mare al soarelui, însă răsăritul său se profilează magnific în fiecare dimineaţă. Prin raze strălucitoare de culoare galben-portocalie, astrul generator de lumină se ridică din mare înconjurat de raze ce se proiectează magnific pe fundalul cerului. Acest spectacol se desfăşoară pe durata câtorva zeci de minute, până când intensitatea sa devine prea puternică pentru privirile noastre. Acest salut oferit de soare întregii naturi pune totul în mişcare şi determină uitarea instantanee a nopţii care a trecut împreună cu visele, himerele şi umbrele ei.
Însemnătatea răsăritului de soare a fost mereu avut în vedere în toate culturile majore ale lumii. De exemplu, egiptenii se temeau ca nu cumva soarele să nu mai răsară pe cer după trecerea timpului nopţii. Această viziune a propulsat cultul acestui astru în centrul întregului sistem religios de la acea dată, iar acest gând mă determină să reflectez din nou, dar într-o direcţie diferită.
Amintirile se transformă într-un nisip dens sub acţiunea devoratoare a timpului, însă imaginea răsăritului de soare îmbracă mereu viziunea prezentului şi perspectiva viitorului. Cumva, noi, fiinţele omeneşti, avem această vocaţie a viitorului şi mai puţin, sau chiar deloc, a trecutului. O senzaţie de zădărnicie ne va întâmpina ori de câte ori încercăm să ne cantonăm în experienţele şi evenimentele din decursul timpului ce s-a scurs. Aceasta este o dimensiune insondabilă a realităţii prin care trecem, iar a insista asupra ei reprezintă o greşeală.
Mult mai importantă rămâne capacitatea de a trăi în fiecare zi experienţa răsăritului de soare; să iei viaţa de la capăt zilnic reprezintă un act de înţelepciune; să trăieşti la maximum clipa prezentă înseamnă să te bucuri mereu de darul vieţii; să ignori feluritele umbre ce încearcă să se aşterne în inima ta îţi oferă posibilitatea de a fi cu adevărat fericit. Şi de aceea, în acea dimineaţă în care priveam superbul răsărit de soare de pe terasa unui hotel de pe litoral, am înţeles că dincolo de crepusculul dimineţii se află, cu siguranţă, o nouă zi.
Bineînţeles, există un crepuscul al asfinţitului asupra căruia stăruie involuntar mintea noastră, o viziune ce se termină cu întunecimea impenetrabilă a nopţii. Asemenea unor tentacule invizibile, această imagine ne sfredeleşte inima şi ne tulbură emoţiile prin aşteptări negative pline de neprevăzut. În această perspectivă dureroasă mi-am petrecut o mare parte a vieţii până când am ajuns să sondez adâncimea acestui abis existenţial, ce tinde să distrugă complet bucuria vieţii.
Din fericire, ceva din interiorul meu a refuzat să meargă până la capăt pe acest drum şi astfel, am intuit realitatea celuilalt crepuscul, de dimineaţă, care are un cu totul alt înţeles. Este ca şi cum ai intra pe un alt tărâm în fiecare zi. Realitatea poate fi oarecum similară, dar de fapt ea se schimbă de fiecare dată. Ziua de astăzi poate să semene cu cea de ieri, dar are multe lucruri schimbate, cel mai important factor fiind timpul, care a alterat creativ spaţiul pe care l-am părăsit o dată cu începerea nopţii.
Şi astfel, am părăsit terasa de pe care priveam tăcut naşterea unui nou spaţiu-timp cu hotărârea fermă de a nu mai lăsa niciodată ca perspectiva apusului să mai îmi umbrească ziua continuă pe care mereu doresc să o trăiesc de acum înainte. Acest salt de perspectivă m-a determinat să împărtăşesc impresiile ce m-au condus la intuiţia începutului ce se desfăşoară în fiecare experienţă prin care cumva trebuie să trecem. A distinge germenul naşterii vieţii în ţesătura prezentului reprezintă fundamentul înţelepciunii practice pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă.
De aceea, puterea de a privi dincolo de întuneric ascunde în ea vocaţia de a fi capabil să distingi răsăritul soarelui în fiecare zi şi de a înţelege că un nou continuum spaţiu-timp ne este pus la dispoziţie. Trecutul s-a fărâmiţat în particule de nisip, dar prezentul şi viitorul se desfăşoară larg înaintea noastră. De fapt, aici se află capacitatea de a trăi fiecare zi în perspectiva renaşterii şi regenerării interioare. Cât de înălţătoare ar fi gândurile noastre dacă le-am lăsa să se prindă de tabloul luminos al zilei ignorând noaptea ce se aşterne mereu în urma noastră!
Octavian Lupu (Bucureşti)
 
 

 

ATELIER
DIVINE ÎNLESNIRI
 „Năstrușnică ființă-i omul!”,
Atotputernicu-Și spunea
după al lumii control fulger
ce armonia-mprospăta.
 
„L-am înzestrat cu cugetare
ca să-i rodesc vremelnicia –
el își afirmă mișelia
negându-Mă cu-nverșunare...”
- Tu, Petre, zise-odată Domnul
către preabunul bătrânel,
cunoști Pământul cel mai bine
și viul strâns la piept de el.
 
Căci nu degeaba tot acuși
cu pământenii stai la sfat
și-apoi mă rogi să peticesc
destinul lor întemnițat
 
în jignitoarea întâmplare
din a Edenului grădină.
Aș vrea, de-aceea, despre om
s-aud părerea ta deplină,
 
ca să schimbăm ce-i de schimbat
în toată speța omenească,
iar nu să tot șurubărim
unde-am decis stare firească.
 
Nu ți se pare că-i firesc
ca omu-n drepturi decăzut
după păcatul săvârșit
cu suferința să-l unesc,
 
dar să-i dau șansa ca prin luptă
cu eul lui înfumurat
să redevină nepătat
într-o viață nesfârșită?
 
Răspunse tulburat bătrânul
la preailustra provocare:
- Nevrednic sunt, iubit Părinte,
să Te privesc cu adorare!
 
Crezi drept aceea că-i cuminte
din orbi să-și facă șoimul călăuze,
când judecata mi-i mult prea mioapă
să-Ți preamăresc lucrarea muză pentru muze?!
 
Părerea mea nescrisă-n gând
deja o știi,
pentru că numai Tu
cunoști ce timpul n-a schițat
și-n cuget nu-i încă-ntrupat.
 
Da,
mult mi-aș dori ca suferința
să fie mai din scurt ținută
și-n alt chip distribuită,
încât oricare
necuvântătoare
- copil de țâță, pasăre sau fiară –
de ea să nu se sinchisească
(fiind ei netovarăși cu păcatul)
chiar moartea de-ar trudi la coasă.
 
Nu-i cușeră nici prăvălirea
perfidei avalanșe de necazuri
taman pe capul celui oropsit,
când lumea-i plină de boghete ținte
unde și rău și bine-atâta s-au tocit,
c-o nouă încercare
divertisment doar pare
pentru fetizii lotuși răstigniți
pe balta spleen-ului cu izuri de morminte.
 
Cunosc popoare strânse-n chingi
(românii-s fruntea între ele)
de-acele hoarde de haini,
ce geografia violează
și din istorii fac o varză
cu rangul lor de-arhimișele.
 
Pentru aceștia-i de dorit
o necesară îndreptare
prin limbă, port, statornicie
și prin credința neclintită
c-au fost și sigur o să fie.
*
Așa se face că românii
au fost plasați sub scut divin,
ca Domnul să-i îndestuleze
cu dărnicia Lui din plin.
 
Iar El le-a dat o țară bună
și mirosind a pâine caldă
din holdele cu mult mai tari
decât deodată turci și muscali.
 
Căci ea-i câmpii, munți, văi și ape,
bisericuțe-n lemn cioplit,
e fata-n ie ce zâmbește
și-i doru-n doine cetluit.
 
Le-a dat apoi limba zemoasă
(alternativa la nectar),
mult grațioasa catedrală
cu turla-n ceruri împlântată,
la a cărei înălțare
atâția meșteri mari,
calfe și zidari
spetitu-s-au pe rupte
împinși din spate de legende,
de-ambiții voievodale
și trebuințe milenare,
așa c-al limbii patriarh
poeticeasca rugă să-și rostească
în noul grai universal...
 
Dar nu le-a dat minte destulă
să folosească ce-au primit,
fapt pentru care trag din greu
la jugul paradoxului
dintre Apus și Răsărit.

George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)


CITATE NOI DE IONUŢ CARAGEA, DIN CICLUL „SINDROMUL NEMURIRII”
*
Oamenii nu au nevoie de utopii nesfîrşite, ci de lucruri tangibile în care se pot regăsi.
*
Falsul deştept îi condamnă adesea pe oamenii care îi par inferiori, din neputinţa de a se ridica la nivelul unui deştept autentic.
*
De dureri nu ne plictisim niciodată. Ele ne sînt şi blestemul, ele ne sînt şi salvarea...
*
Nu rîde de moartea altui om, tot moartea îţi va îngheţa şi ţie zîmbetul la colţul gurii.
*
În viaţa asta lungă cît un anotimp dureros, unii oamenii înfloresc prin iubire şi creaţie. Ei sînt adevăraţii vestitori ai nemuririi.
*
Răzbunîndu-te pe răul din tine, distrugi şi binele care ţi-a mai rămas.
*
Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar pînă la dragoste sînt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cîndva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.
*
Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur.
*
Înţelege revolta omului aflat în suferinţă. Este ultimul bastion pe care moartea încă nu l-a cucerit.
*
Oferindu-vă tristeţea pe tavă, nu vă-ndemn s-o folosiţi ca otravă.
*
Omul trist este mai viu decît omul care se plictiseşte de bine.
*
Cînd începem să uităm, o invităm pe moarte să îşi aducă aminte de noi.
*
Din depresie-n depresie, o să-i faci morţii impresie...
*
Cîinele, chiar dacă este lovit, îşi iubeşte stăpînul. Omul, chiar dacă este iubit, îl ignoră pe Dumnezeu.
*
Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decît să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirînd cuvinte goale.
*
Sînt tăceri mai ucigătoare decît otrava cuvintelor.
*
Unii cititori sînt atît de sensibili încît ar sări din fotoliul lor comod pentru a-l salva pe autor de la sinceritate spunînd: "Mai minte-ne, mai minte-ne frumos!"
*
Iubirea este un time-out prin care încercăm să ducem meciul vieţii în prelungiri infinite.
*
Să nu-i faci pe alţii responsabili pentru suferinţa care te încearcă zilnic, să fii tu marele responsabil pentru binele pe care l-ai făcut celorlalţi.
*
Fericirea este locul de joacă pentru sufletele neprihănite, pe atlasul unei lumi care stă cu degetul deasupra butonului de autodistrugere.
*
Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pămîntului.
*
Nici măcar cimitirele nu pot ţine în loc hoardele pustiitoare ale timpului.
*
Visul nostru e dezmorţirea de aripi a îngerilor care ne veghează.
*
Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.
*
Nu uita trupul care a sîngerat pentru viaţa ta şi nici sufletul care a lăcrimat pentru fericirea ta.
*
O operă demnă de un mare poet este aceea care, chiar dacă e scrisă în singurătate, este îndreptata mai mult către iubirea de oameni şi mai puţin către iubirea de sine.
*
Există momente în viaţa noastră cînd ajutorul celor morţi este mai important decît ajutorul celor vii.
*
Iubirea îşi găseşte naivitatea pretutindeni.
*
Să nu-ţi plîngi de milă în faţa oamenilor, poetule. Datoria ta este să mergi cu iubirea pînă dincolo de nori, chiar dacă durerea îţi pune lanţuri la fiecare pas, chiar dacă amintirile îţi toarnă plumb în oase şi-n inimă.
Ionuţ Caragea (Oradea)
Notă:
Ionuţ Caragea este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012, Ionuţ Caragea cîştigă premiul de creativitate la concursul internaţional "Naji Naaman" cu aforisme din volumul "Dicţionarul suferinţei”, traduse în limba franceză de Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin.

Biografia autorului: www.ionutcaragea.ro http://usriasi.ro/2013/06/06/caragea-ionut/


BRÂNCUŞI, SMERIND NUMĂRUL DE AUR...
 (Baladă ezoterică)
La nunta de diamant – 75 de ani – a Ansamblului sacru de la Tg. Jiu
(comparat cu Marile Piramide egiptene şi cu Sfinxul de pe platoul Gizeh),
singurul Monument de for public din lume creat de BRÂNCUŞI,
,,ca o dreptate poetică’’, pentru România, ţara sa natală
Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine –
Martir lamurei divine
Şi Esenţei transalpine…
Cu condei de foc şi pară
Scriu direct în Stea Polară
Cu peniţa sare-amară
Că iubirea-i tot amnară
Scânteie de căprioară
Şi ink red în călimară –
 
Jerbe-mi ies din dalba nară
A vulcanului Vezuviu
Scânteind ca brav Vitruviu
Prin vitralii… déjà-vu…
 
Bice pocnesc în privirea
Sfinxului ce mântuirea
Ne-o păzeşte în Bucegi
Printre zei şi tainici regi
Ai dacilor.
Tuaregi
Deschid porţile-ntre lumi
Despre care nimeni nu-mi
Grăieşte şi nu îmi spune
Decât tu, ’Nalt Constantine
BRÂNCUŞI, cel bogat în mine
De străvechi Esenţe line,
În moşi bogat şi în moaşe
Care lumea cocoloaşe
De lumină dumnezee
O făcu-ntr-o zi ahee…
 
Maica ta păzeşte strana
Care-mi lecuieşte rana
Sângerândă-n Orion
De unde-ai venit pe tron
Din purpură, corn de aur
Smuls din zvâcnet de Centaur
Rupt din Timp şi rupt din Spaţiu
Nadir dincolo de raţiu…
…Nea voastră de humă
Lipind ulucile-n Lună,
Nu şi grinda din Centură
De Pleiade în căldură,
În călduri şi-n ziua pură
Răstignită-n dor de gură
A raiului şi-a legendei
Despre frenezia Evei
Deschizând bolţi succesive
Din Carpaţi până-n Ninive
Prin lumi paralele, sacre
Fragede cum cărnuri macre -
Biftecuri instant astrale
Nu din lumi materiale,
Ci din vremuri ancestrale
Când doar Spirit toţi eram
Şi prin inorogi zăream
Ale cosmosului poale
În străchini călcând şi-n oale
Fluturate-n nouăşnouă
De tărâmuri vechi şi nouă
Rămase necunoscute
(De milenii) numai nouă,
Dar veşnic întreţesute
Cu lumina din rebele
Idei-flăcări dintre iele,
Sânzâiene, cosânzene –
Meteori, comete, stele
Din Duh Sfânt mereu ivite,
La ţărmure netivite,
Ci-nflorind în constelaţii
Roind roiuri reci roinde
Peste Timpul-Spaţiu unde
Clipele-s grăunţe sacre,
Seminţe amare, acre
Aşa cum îs toate cele
Împletind galaxii, versuri
Zămislind moi universuri
Din Suflarea nesfârşită –
 
Var, varniţă, văruită
Cu bidineaua străbună
Logodind Soare şi Lună,
Umbra Oului dintâi
Cu mireasma din gutui,
Oul alb, primordial,
Ivind Cocoş mondial
Ce… calcă… Cloşca… celestă
Cu pui de aur şi vestă
Antiglonţ istoriei,
Scară-n cer şi gloriei
Soclu viu crescând înalt
Până-n cerul celălalt…
 
Cu trafalet – vag arheu
Mânuit de Dumnezeu,
Cel ce le ştie pe toate,
Le dă viaţă, ţinte, soarte
Dincolo de porţi nemoarte,
Dincolo de Spaţiu-Timp:
Bucegi, Athos ori Olimp,
Dincolo de porţi astrale
Cu hlamide şi paftale
Străfulgerând veşnicia
Şi-ncepând ucenicia
La Zamolxis-Absolut
 
Zbor din rouă şi din lut
Pân’ la Unul Dumnezeu:
BRÂNCUŞI-Tatăl, vechi resteu
Care niciodată punct
Nu pune Coloanei Unt
Pulsând magic din Duh Sfânt
Şi-ntrupându-se în cânt
De îngeri şi serafimi,
Măiastre şi heruvimi
Protejând muzici de sfere,
Pitagorizând mistere,
Numere de aur, miere,
Care toate cep deschid
Din Caraiman în Ohrid,
Gugu, Stonehenge, Gizeh,
Templul soarelui azteh,
Calendar de andezit -
Sarmizegetusa mit,
Kogaion dumnezeit,
Paralaxă la zenit… 
 
…La răsărit de Bohai
Zării Kuisü-n bonsai
Răsturnat pe firmament
Cu Sirius armament
Şi-n craterul de pe Marte
Descifrând silabe, şoapte
Despre Mânăstirea Alba
Nălţată de Sfântul Soare
Din prundiş negru de mare
Până dincolo de zare -
Calu-Gastru, Chi-Xibalba
Înspumând halba şi barba
Pieptănându-şi-o cu barda
Timpului prim, cerb măiastru
Mulcomind în pas buiastru
Din fluierul de jugastru
Prin codri de cremene
Cleştarul să-i semene
Porţi înalte, porţi sus-puse
Până unde mi se duse
Ionică blond Făt Frumos
Doinind din caval de os,
Roata Morii învârtind
Şi Timpul reînviind –
Roata-n valea neguroasă
Pisc luminii-n vremea roasă
De-ntrebări şi de angoasă…
 
Hestia şi Dochia
Îşi înfoaie rochia
De păun ceresc şi tandru
Tată cu parfum de leandru,
 
Sfinxul din Bucegi, tăcut –
Andromeda azimut,
Babele şi oile,
Omul Vârf, nevoile
Vremuirii-n infinit –
Cel ce sunt m-a izbăvit…
 
…Timp rotat, dinte de lup,
Felinar în cantalup,
Timp gheizer şi Timp căzut
Dincolo de Absolut,
 
Timp cascadă, Dunăre,
Fluviu-n veac să-mi murmure
În mări de corali, oceane
Lumilor primordiale
 
Din Okeanos în ocheane
Ţintind sus şi-n subterane
Tuneluri comunicante
Cu mulţimi de lumi secante
La infinit şi în doina
Tatălui ceresc ce moina
O transformă-n ploi de aur
Germinând sori noi şi faur
Dovedindu-se mereu
Sub izbuc de curcubeu
Ce se-adapă la izvoare
Unde Timpul nicicând doare
Şi niminea nu mai moare
 
Rază devenind, picioare
De zimbru cu greabăn-Soare –
Copil căutând chindia
La ţâţa Mumei Maria
Ce-alăptează veşnicia…
 
…Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine,
Martir lamurei divine
Sculptând zborul (nu jivine)
Şi esenţele alpine…
  
Masa, Poarta şi Coloana,
Biserica, Sfânta Ana
Le aliniază-n strana
Istoriei nevăzute –
Colonii de porţi durute,
Moartea să nu ne sărute…
 
În adâncuri numai Unul,
În slavă - acelaşi Unul:
Tatăl nost’ tăcut şi-nalt
Până-n raiul celălalt…
 
Din Măiastra-n Dorohoi
Trec Esenţele-n puhoi,
Din Hobiţa la Craiova
BRÂNCUŞI mântuieşte slova…
 
…Din Paris la Târgu Jiu,
Tot mă duc şi iarăşi viu
Să vă scriu cu bisturiu:
 
,,Nu-nţelegeţi ce vă las
La cel din urmă popas…
 
Săraci fost-aţi când plecai,
Tot săraci, fără vătrai,
Vă găsii la revenire
Fără rune şi menhire,
Fără grâu, fără de mei,
Vai de sărăcanii mei,
 
Întru Dumnezeu săraci,
Nevăzând câmpul de maci,
Roua nicicând sărutând-o,
Holda neblagoslovind-o…
 
…Proşti eraţi, mai proşti acum
Când viaţa vă pare fum
Şi speranţa zace-n scrum…’’
 
…În gară, la Târgu Jiu,
Urc în tren şi, totuşi, scriu
Pe frunza de plop, albastra,
Tremurândă în Măiastra,
Scriu, vă blestem: ,,Ţineţi minte
Aste ultime cuvinte –
 
Nuntiţi doar cu Sfântul Duh
Şi cu Pasărea-n Văzduh
Puteţi trăi pe Pământ!
 
Întru dor - şi zbor şi cânt -
Eu, BRÂNCUŞI, al vostru sânt…
 
…Înţelegeţi ce vă las
La cel din urmă popas ?...’’
 
…Timp invers, Timp absolut,
Porţile-mi iau şi mă mut
În tărâmul fără lut –
Unde Coloana-Iisus
Ceru-l urcă, sus-sus-sus…,
 
Până-n Poarta Tatălui
Clepsidra-Împăratului,
Stâlp de diamant, lumină
Dintr-a Mariei grădină
Veşnic verde şi-n divină
Vibraţie leonină
Dintr-o zare genuină…
 
Lumi de flori, fluturi, albină,
Un mileniu în regină
Cu Table Beleaginte
Zori de ev nou să ne-alinte,
Tablele Frumoaselor
Frăgezimea oaselor…
 
Roiuri de lumi nesfârşite
Unde Domnul tocmai mi te
Naşte întru slavă
De lumini trosnind în lavă…
 
Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine –
Martir lamurei divine
Şi Esenţei carpatine…
 
Vine, vine, după tine,
Neamul nostru-n nemurire
Scară la cer din albine:
Bravi eroi, doi câte doi,
Chintesenţă de altoi…
 
Şoapta care cheamă vântul
Îmi reia-n eter cuvântul:
Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine –
Martir lamurei divine…
 
BRÂNCovene şi BRÂNCuşi,
Veri de voievozi suspuşi,
Veniţi din aceeaşi BRÂNCĂ –
Din străfunduri Timpul urcă
Strămutând labe de urşi,
Mutând munţii nesupuşi
Şi clădind Coloane-n loc
Până-n cer şi până-n smoc
De Esenţe-n rai alpin
Prin voi rămas rai creştin…
 
BRÂNCovene şi BRÂNCuşi,
Veniţi din aceeaşi BRÂNCĂ –
Din Severin până-n Huşi
Nicicând nu ne-am lăsat duşi
Din ţarina care urcă
Sângele martirilor
În cerul copiilor…
 
Masa, Poarta şi Coloana,
Biserica, Sfânta Ana
Îl cheamă pe Ioachim
Dincolo de-alean şi chin
S-o-ntrupeze pe Maria
Ca să nască veşnicia
Numită Hristos Iisus
Care totdeauna sus
Ne îndeamnă: Tot mai sus !...
 
Martir lamurei divine
Şi Esenţei carpatine –
După tine BRÂNCUŞI vine,
Brâncovene Constantine…

Dan Lupescu (Craiova)


OCTOMBRIE CERŞETOR DE MELANCOLII
fierbințeală cu gust de apă sărată e setea
umblă deghizată în inima unui bărbat
nu știu cum am dus urciorul la gură
când am sorbit cu nesaț
m-am trezit pădure înverzită
sub ploaia de mai
 
în lipsa privighetorilor am pus
câte un cioplitor la fiecare copac
 
de un timp sufletul vinde lacrimi
toamnă, nu-i nimeni să-ntrebe de viori
nici măcar greierii nu mă mai vor
 
prin vene trece nestingherit
octombrie cerșetor de melancolii
 
SPRE TOAMNA NU ŞTIU CUI
bate toamna cu mere în geam
nucile sar din coaja strâmtă
după perdea
nu-i nimeni să răspundă
ecou are doar
frunza veştejită în van
 
gutuile miros a dor copt
şi cad prin ierburile crescute
până la umerii casei
 
păianjenii înnoadă sensuri
pe lacătul de la uşă
tăcerile atârnă
 
un melc rătăcit
îşi ia strigătul în spate
şi pleacă
 
DE-ATÂTA TREZIRE
plouă, plouă nesfârșit-
ecou de suflet destramă
stoluri de vrăbii târzii
rătăcite sunt
zgribulite și speriate
de-atâta trezire
 
pădurea foșnește odată cu mine
cea încărunțită de umblet
 
o moarte lentă veghează peste tot
 
umbra putredă pășește în derivă
pe frunze, pe tunet, pe ape-
un fel de-a fi cu mine însumi
 
din când în când fulgerul biciuiește agonia
 
herghelii nesfârșite
târâie dorul prin ceruri închise
nici la poarta inimii
nu-i nimeni să deschidă
 
un scârțăit prelung anunță despărțirea
astăzi îi simt doar mușcătura
 
și plouă, plouă nesfârșit de crud
 
rugina.
 
...DE-ATÂTA RISIPIRE
de-atâta risipire
aerul își târâie cușca de iepuri crescuți
să văd cum le tremură umbra
când luna își înfige colții-
sânge înăbușit de strigăt
 
privirea foșnește-
veveriță veșnic flămândă
printre pomii decorați cu vizuini
nu-i loc pentru scorburi
 
de-atâta risipire
umblu cu o pânză de lumină încărunțită pe chip
și nu mai am timp...
 
de stânci mă țin ca de aripi
mușc din cer să nu mă strige iarba înapoi
când urc zdrobită
tâmpla muntelui coboară
turme de miei neprihăniți-
un fel de rătăcire în alb cu mine
cea neștiută, cea înghițită în fiecare zi de alt lup
 
mi-ai dat suflet, Doamne,
dar aș fi vrut și un trup să nu mă doară
de-atâta  risipire
 
pământul.

Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc - Covasna)


NORMALITATE
Telefonul sună în zori:
- Bună dimineaţa! Mă scuzaţi că vă deranjez! Am primit o notă telefonică…
- Bună dimineaţa! Ce grăbită eşti! Bine că am văzut cine mă sună! Ce s-a întâmplat?
- Doamnă Ionescu, vă rog să mă iertaţi! Eu n-am vrut să vă deranjez, dar avem o problemă.
- Spune! Te ascult!
- Am fot anunţaţi că trebuie să vă reţinem impozitul pentru tichetele cadou pe care…
- Le-am primit înainte de a mă pensiona.
- Da. Trebuia să reţinem impozit. Atunci nu s-a specificat. Cineva a calculat impozitul, penalizare la impozitul neplătit şi penalizare la penalizare…
- Cu ce suntem noi de vină? Pentru două sute primite în 2008, cât trebuie să reţineţi acum?
- Aproape două sute.
- Viorel, inginerul, a murit între timp. Dacă muream, cine trebuia să plătească greşelile din 2008?
- Asta nu ştiu. Nu ştiu nici cât se va reţine, nici cum, nici cum se calculează.
- Nu mi se pare corect! Două sute în vremea când eram angajată nu reprezenta mare lucru. Acum, înseamnă a cincea parte din pensie. Mai bine nu ni le dădea…
- Am vorbit şi noi, aici! Cineva ne-a întrebat ce face sindicatul.
- Chiar, ce face? Doarme?
- Ştiţi, nimeni nu vrea să fie lider. Cel care a fost ales nu prea se descurcă.
- Şi nimeni nu poate spune nimic?
- Nu ştiu ce să vă răspund…
- Mulţumesc! M-ai pus în gardă.
- N-am vrut să vă supăr.
- N-ai vrut, am înţeles. Vorba lui Hamlet: „Ceva e putred în Danemarca…” La noi e şi mai rău.
- La revedere!
- Să mă ţii la curent!
- Când am date concrete, vă sun! Sănătate şi numai bine!
Doamna Ionescu aşează telefonul pe masă şi iese în stradă. Are acum un subiect de dezbătut cu vecinele. De data asta, nu despre mâncare sau nepoţi, ci despre harababura din finanţe.
***
A trecut o săptămână de când a primit acel telefon. Când a văzut cât de frumos zâmbea soarele în geamul ei, doamna Ionescu s-a pregătit să iasă în oraş.
- Bună dimineaţa! Ce mai faci, Mimi? Nu te-am mai văzut de mult.
- Nu prea mai ies. Ştii, reumatismul acesta, care trece… dintr-un loc în altul, nu prea îmi dă voie. Şi-apoi, am câteva cărţi pe care vreau să le termin.
- Ce face Victor?
- Bine. E la vărul lui. Îl ajută să construiască ceva. Nu prea ştiu eu ce…
- Se simte bine, din câte văd.
- Da, se simte bine. E puţin supărat.
- De ce?
- Cum de ce? Nu ştii ce au făcut „prietenii” noştri? Ne-au cadorisit…
- Am auzit. După lungi discuţii, consiliul orăşenesc a aprobat acele tichete cadou pentru noi.
- Da, ne-au dat…
- Şi au uitat să spună că trebuiau impozitate. Dacă nu îşi dădeau seama acum, peste puţin timp, s-ar fi prescris, dar cei care au venit recent în control au observat.
- Victor a spus că sindicatul îi poate da în judecată. Pot să plătească un avocat, cum au făcut şi altă dată.
- Da. Până s-ar judeca, ar trece timpul. Nu ştiu de ce nu face nimeni nimic. Noi suntem pensionari, iar cei care încă lucrează sunt mai comozi.
- Am auzit că la unele şcoli au făcut liste şi au început unii să dea banii.
- Cam cât?
- Aproape cât au primit. Au rămas cu cadoul de 42 de lei.
- Eu mă întreb cum de nu s-au sesizat contabilii? Ştii că ei s-au opus mereu când am cerut câte ceva…
- Nu pot să îmi dau seama.
În timp ce femeile căutau răspunsuri, contabila liceului trecea pe lângă ele. Mimi a oprit-o.
- Bună ziua, Rodica! Ştii despre ce discutăm!
- Pot să bănuiesc.
- Vrem să găsim o explicaţie pentru întâmplarea cu tichetele cadou.
- Da. Aţi primit tichetele pe baza unui tabel. Nu s-a specifica atunci că trebuie reţinut impozitul. Între timp, s-au făcut verificări. Orice venit se impozitează. Nu vă ia impozit pe pensie?
- Ba da, dar nici cu asta nu sunt de acord! Mi-au fost impozitate o dată veniturile. De pensie, care e o parte din venitul de bază, nu trebuie să se atingă!
- Alţii gândesc altfel.
- Am înţeles că a fost o bâlbâială a voastră. Cum de nu s-a gândit nici măcar unul dintre voi să spună ceva până la controlul din vara asta? Au trecut atâţia ani.
- Aveţi dreptate. A fost o greşeală.
- Eu l-aş pune să plătească pe acel care a greşit! Era în fişa postului să respecte legea. Eu am primit nişte bani în urmă cu cinci ani şi acum îmi luaţi din pensie. Pe ce stat de plată mi-i luaţi?
- Am făcut listele.
- Acum v-aţi grăbit…
- Fiecare aduce banii când poate. Până în octombrie trebuie adusă suma.
- Credeam că îi reţineţi din pensie.
- Nu se poate. Aţi semnat pe o lista. Dacă erau pe statul de plată, impozitul ar fi fost reţinut automat.
- Am înţeles. Nu îmi convine, dar asta e!
- Nu vă supăraţi, eu trebuie să ajung la Bancă! Bună ziua!
Cele două doamne au schimbat subiectul. Sub soarele blând de toamnă, povesteau despre nepoţi. Era mai plăcut.

Maria Tirenescu (Cugir – Alba)


DETALII
Gânduri răscolite şi-aliniate-n rând,
Din nou, la duioşia voastră-asist
Simt, mai mereu, iubirea luminând
În noaptea-ntunecată când sună vântul trist.
 
Clipe fugare adună cuvinte
Când se unesc obscurele detalii!
Şi gândul zvelt acţionează-n minte,
Cum se aprinde lumina-n vitralii?!
 
Uşoară nostalgia, iar vine foşnitoare
Pe alba presimţire lunecând
Cu umbre şi lumini ţesute-ntru-visare
Către poemul cu silabele cântând,
C-un început de doină colorând
Steluţele privirii în mirare.
 
VINO
Clipa pe care eu am simţit-o
Avea ritmul unui vals plutitor
Oare se ştie cum trece prin noapte
Sufletul meu scuturând candori?:
Deodată o inimă-nvie,
Salt-o-ntâmplare, aprinde-o privire,
Ies din emoţii scântei
Pe-o tandră amintire.
Vino! Îmi şopteşti
Tulburătoarea-mi suflare
O las să treacă prin noapte, mirat
Privirea ta naşte în clipele dulci
Fiorul unui strigăt curat.
Apoi,
Şi-o vorbă va face, deodată, lumină
Cu sunete calde răscolind privirea...
Într-o noapte cu stele şi lună plină
Se odihneşte, tăcută, iubirea.
 
LUCIRI  DE  REVERIE
Ascult în vremea asta doar tăcerea
Respiră înserarea prea liniştit, egal
Se-aude ora curgând în adierea
Aerului ce se-mbracă-ntr-un albastru pal.
Viclean măreşte visul distanţa şi-o reduce,
Apar frânturi de viaţă şi iarăşi se ascund
E moale seara! Şi... nostalgia dulce
Se luminează în vârtejul în care mă afund.
Dezvelind clipa sărită-atunci din ornic
Cum se perindă imagini ce s-au dus!
Căci gândul scormone, mereu, atât de dornic
S-aducă umbra din trecutul ce-a apus:
O umbră cam brunetă de atâta vară,
De-atâta dragoste era uşor uimită
Şi, în parfum de chiparos şi tămâioară,
Candoarea-i fu cu zâmbete acoperită...
...
Seara peste vise lasă, aşteptat ecou
Mă simt lângă umbra radiind lumină
Din lumină se desprinde un miracol nou
(E-un fel de bucurie cu plângere divină).
 
ARMONIE
Rămân în armonia plantelor
Cu aromă veşnic crudă
S-adun din mine duioşia,
De sferele albastre,
Să-mi şterg privirea udă.
Sunt nemişcate gândurile mele…
Clipa parc-a-nţepenit!
Aş vrea să se oprească vremea
- Acum-, pe nucul ruginit…
Ce moale lumină, pe palmele lui cade!
Dar sunete moi pică… se răvăşesc domol!?
Umbre prelungite danseazăşi tremură pe poale!
Dar frunzele se culcă… nucul rămâne gol!?
Înaintează gândul uitat într-o-ntrebare
Şi-aprinde ruga-n clipa cu irizaţii line…
În urmă-şi creşte un cristal de sare,
Dorul – în ochii blânzi - alunecând spre tine.
 
RUGĂCIUNE
Protejază-mi visele naive
Toamnă dulce şi aurie,
Visele prin care te văd atât de bună
În această clipă târzie.
Prinde-mi în suflet un dor, de linişte scăldat,
Ce-şi caută un adăpost umil
Şi pentru a trăi în visul cel mai scump
Prinde-mi auzul în murmur de copil.
Clipele calme ce nu se mai întorc
Şi nu le voi mai simţi niciodată
Aranjază-mi-le în suflet duios,
Tu, vreme îngândurată…
Pentru zilele goale ale lumii
Opreşte frunza-n culoarea ei de-acum
Prin care zefirul trece în şoapte
Rămânând în al mirării parfum.
Milostiveşte-te şi lasă timpul
Să vâslească cu aripi de ceară,
Zeul-soare să-şi filtreze razele moi
Prin aerul ce mă-nconjoară..

Lia Ruse (Montreal – Canada)


JUSTICE  –  ION  LUCA  CARAGIALE
Jude: C’est à dire, toi, Leanca veuve, commerçante de boissons alcooliques…
Leanca: À l’Auberge du diable…
J.: Je le sais… Laisse-moi  poser une question.
Le Prévenu: Hélas!
J.: Silence!
L.: …Dommage pour moi, monsieur le juge…
J.: Laisse-moi te poser une question…
L.: Je te laisse…
J.: C’est à dire, toi, la veuve Leanca, commerçante de boissons alcooliques, que réclames-tu du prévenu Iancu Zugravu?
L.: (d’une émotion graduelle): Moi, à vos ordres, mon respect, monsieur le juge, je suis une femme pauvre, Dieu sait comme je m’efforce pour gagner mon pain. C’est pour ça que du Saint George j’avais pensé de fermer la boutique, qui épuise trop  l’homme, pour manger un tout petit morceau de pain, et il ne me convient plus de payer la licence.
P.: Monsieur Miticǎ paie la licence.
L.: Monsieur Miticǎ?...au diable le menteur?
J.: Silence! Personne ne parle sans qu’on ne le demande.
L.: Si lui, il dit que monsieur Miticǎ!... Moi, monsieur le juge, mon respect, je peux jurer que je suis honnête!
J.: C’est pas ça!... Dis comment se sont passées les choses et que réclames-tu du prévenu?
L.: Moi, monsieur le juge, je réclame, pardon, mon honneur, qui m’a outragé, et la carafe à trois kilos mastique première, qui étais venue alors l’automne, le fiacre de monsieur Marinescu Bragadiru de la place, même encore monsieur Tomiţa disait de l’emporter…
J.: Qui emporter?
L.: La carafe… car il disait…
J.: Qui disait?
L.: Monsieur Toma… il se casse…
J.: Qui se casse?
L.: La carafe, monsieur le juge!
J.: (préoccupé): Ma femme, que m’embêtes-tu?... Explique-moi ce que je te demande! Qu-est-ce que tu prétends maintenant du prévenu?
L.: (très fort): Mon honneur, monsieur le juge, lui qui m’a insulté, pardon, je te fais - je te défais, et il m’a cassé la carafe, car il refuse de me payer…
(fâchée): Car je suis une femme pauvre, et c’est dommage! il vient tout dishabillé et il boît à l’ébriété, et puis, si je voulais appeler le flic, il disait qu’il me salait/fardait de noir de fumée et se débiner, et il est tombé sur l’étalage et s’est brisée en morceaux.
J.: Brisé quoi?
L.: La carafe à mastique; et puis s’enfuir.
J.: Qui?
L.: Lui.
J.: Eh bien, que prétends-tu?
L.: Mon honneur et trois kilos (de) mastique première…
J.: Bien; assieds-toi et tais-toi.
L.: Lui qui vient…
J.: Tais-toi!
l.: Je me tais, mais… 
J.: Mais tais-toi!
L.: Je me suis tue. / Je ne dis plus un mot.
J.: Iancu Zugravu! Qu’en as-tu à répondre aux prétentions de la plaignante?
P. (ivre et balbutiant): Moi, monsieur le juge, elle dit, pardon, te voilà de nouveau, un porc? car elle n’a jamais une politique vis-à-vis des chalands. Je pense… si monsieur Miticǎ…
J.: Qui est monsieur Miticǎ?
L.: Monsieur le juge, voilà, mon respect, le voilà actuellement ivre…
J.: Tais-toi! C’est pas à toi que je pose la question.
(vers le prévenu): Qui est monsieur Miticǎ?
P.: Monsieur Miticǎ?... tu ne connais pas monsieur Miticǎ?
(riant ironiquement): Au diable monsieur Miticǎ! / L’extraordinaire monsieur Miticǎ!
J.: Sois sérieux! Qui est monsieur Miticǎ?
P.: C’est à dire, monsieur Miticǎ de la priception.
(d’un sourire subtile): Vous comprenez maintenant comme on parle. / de quoi s’agit-il.
(faisant de l’oeil)
J.: Qu’est-ce qu’il a à faire monsieur Miticǎ?
P.: S’il lui a payé la licence.
L.: Que le diable l’emp(orte)… / Qu’il est extraordin(aire)…
J.: Tais-toi!
(au prévenu): C’est pas la licence, il s’agit de la carafe à mastique.
P.: Elle est tombée du comptoir, monsieur le juge; c’était juste en marge.
J.: Qui l’a poussée?
P.: La conjo(n)cture, puisqu’elle disait qu’elle appelait le flic… Et je ne voulais pas, comme je suis commerçant…
L.: (geste de mépris): Commerçant de peaux de couveuses.
J.: Ici je t’invite d’être polie! On fait pas la nique!
P.: (joyeux): Bravos, monsieur le juge! T’as vu maintenant comme elle est gredine?
J.: Je ne te permets pas d’être impoli ici!... (sévère): Tu m’as compris?
L.:(joyeuse): Ha ha ha! Bravos, monsieur le juge!... qu’il parle du commerce qu’il règle…
J.: Tais-toi que je ne te mette à la porte!
P.: Ha ha ha ha! Brav…
J.: (sévèrement): Réponds! Quel commerce arranges-tu?
P.: J’ai été peintre en bâtiments, roumain, monsieur le juge. Quand je me suis vu contraint par la concurrence des étrangers, alors j’ai ouvert une tombola aux objets à Moşi.
J.: Mais comment on a parlé du noir de fumée?
P.: Je voulais seulement l’effrayer de la gâcher (faisant de l’oeil), pardon, (à) la phyXonomie de son visage…
L.: Que je m’effraie? N’es-tu pas rentré un jour le bonnet plein de noir de fumée?...
P.: Laisse ça! c’est un autre bonnet! (au juge): C’était de la politique… elle ne comprend pas… une femme…
J.: Bien, très bien, mais pourquoi tu viens ivre au tribunal?
P.: (désolé): Puisqu’autrement j’ai pas du courage, monsieur le juge!...
J.: Ça suffit. / Assez.
(Le prévenu Iancu Zugravu est condamné à payer 7 LEI dommages-intérêts et 2 LEI frais de procès.)
l.: Mais, monsieur le juge, mon respect, mon honneur  irréperée, qu’est-ce qu’on fait?
P. (malicieux): Laisse qu’il te la repère monsieur Miticǎ!

interprétation: Elisabeta Dumitru (Buzău) 

 

ATITUDINI
AMINTIRI NEFRUMOASE. PROIECT DE MAUSOLEU POST-COMUNIST
Cel puţin, dar sigur, aici, în arealul geo-cultural Hunedoara, unde-am trăit dinspre străbunii şi părinţii mei, în 1989 şi continuare, au acaparat putere-avere, cei ai sulfuroasei categorii – autentici sau intruşi, - totuna, definiţi de tartorul revoluţiei (şi celor ce dinafară şi dinăuntru, au făcut trocul loviturii de stat) – de Viorel Ilici Iliescu, Emanaţi (emanaţia revoluţiei, măi animhăl măi dragă)...
Tontoroiul interminabil al emanaţilor şi odraselelor, ori beizadele unora, în aceşti 24 de ani, este al realităţii machiavelicilor acestei filosofii a Emanaţilor „din popor”, noii patrihoţi, păpuşarii, cum îi numi Bogdan Petriceicu Haşdeu, sau ai lui „Garibaldi - Conu Leonida” remember Caragiale. Tipologic - atipici (sic.n), cine să-i pieptene în care darac şi cine să-i separe, fie doar şi pentru memoria şi învăţătura dreaptă a urmaşilor, pe cei ce au fost doar naivi păcăliţi, participînd la evenimente, neştiind imediat că sunt doar manipulaţi masă de manevră a ventrilocilor, satirilor, hystrionilor, toţi din tagma criminalilor care, „emanaţi” de chiar obscurantismul „mulţimilor”, (vezi Psihologia mulţimii, de Gustave le Bon, sau Aspecte ale mitului, de Mircea Eliade).
Nu ar strica să recitim „Ferma animalelor”, de Orwel, şi – după întregul Caragiale, Eugen Ionesco: a ne reînţelege pe noi înşine, cu istoria – mai drept zis Isteria ce face dinamica unei existenţe şi blestemate (determinate, voila!) – condiţii aici, între fălcile unui Bermuda Triangle numit „România”: ba mare, ba mai mică, ba mai unită, ba mai dezunită, ba vitregită, ba transfigurativ - mitologizantă, ba revoluţionară (v. Rosenthal? Bruchăr-Brucan? Petre Roman-Neulander? Stolojan? Iliescu? Băsescu?!).
Răzbunarea lui Tîndală, emanatul?
(Careva, prin anii 90, mi-a spus „Eugene, trebuie să revedem de la genialul Ion Creangă răspopitu şi pretenul lui Eminescu, mitul cel straniu, popular, al lui Păcală şi Tândală”...
Amicul mi-a explicat: „Tzîndalî” este acel ahasveruş, evreul rătăcitor, sau „Ion Pribeagul” - din târgurile moldave de dinainte de război, de unde Tândală, cel mereu păcălit de „isteţul” românaş Păcală... Citeşte „Anticristul” şi „Amurgul idolilor” ale lui Fr. Nietszche, vrei afla originea simpaticului personaj-cheie...
Băi frate, nu mai vorbi în dodii Fii mai explicit!
Asta e: trăim răzbunarea umilitului, batjocoritului, traumatizatului, maniaco-depresivului aciuat, asimilatului, neadaptatului (sic,.n) Personajiu colectiv, mă refer la cei pârlogiţi acilea, necum la cei ce în 1957, la rezbelul evreo-americano-arab (vezi şi Harap (b) Alb”, chicoti eruditul pohet, o vreme ziarist la Flacăra lui Păunescu şi reporter sportiv a lui Dinamo... el însuşi strămutat de stalinismul grozist, din Moldova foamei de după anii 1950, cu sutele de mii de „transplantaţi  contra genei îmbătrânite a ardelenilor”, mai zise V. N., - (informator la securitate cu numele conspirativ „Cazan Costel”, dosarele CNSAS ale „numitului Evu Eugen, arhivele BJD Densusian).*
Păi da, sugiţă cel poreclit în boema literară a Hunedoarei, atunci, „ Şarpele”... Voi, ăştia din zonă, proveniţi din butucul vechi, îmbătrânit, genetic zicînd, al astora din munţi, ai lui Avram Iancu, cei din Zarand, Munţii Orăştiei, Sarmizegetusele cele două,... iar noi, cei strămutaţi cu Trenul Foamei şi apoi cu revoluţia industrială a lu Ceauşescu, polpulând Hunedoara aia care avea în 1957, vreo 8000 de locuitori, cu satele aferente cu tot!”. În 1989 aici aveam peste 20.000 de locuitori, majoritatea proveniţi din Modlova, parţial din Bihor, Arad, Oltenia... Ceauşescu asta a făcut: a implantat din alte zone, pupulaţie masivă şi necesară ca forţă de muncă ieftină, contra iredentiştilor, dar şi spre a împrospăta, mai zise Cazan Costel, gena voastră lenevită !
- Măi deşteptule, asta zice şi amploiatul megalomaniac, erotoman, megaloman (cf. fişei de fost internat la Sanatoriul Zam, Maestrul ploieştean, aciuat şi el în anii lui Groza aici,... fostul jurist şi „mentor de cenaclu” proletcultist, anume că ei, cei veniţi (venetici) aici, la muncile infernului ăsta indiscutabil, al Emanaţiei ăsteia... din sperma lui Stalin şi fiicei lui Alilueva, asta au zis şi făcut toate zburăturile schizofrenice, încă din anii lui Pauker, şi „internaţionalismului proletar”, disimulat apoi de ceauşeşti, în directori de conştiinţe, cum ne zic sinteziştii lui Popescu – Dumnezău et cohorta!”... ”Fratele poehet” era să mă pocnească cu sticla în cap, dacă nu eraua acolo concitadinii Tibi zis „Mâna cu cinci degete” şi ăstalaltul, emanat şi el, mai din amonte de oraş, Ianăş Plicuşor-Hormonyi...
O, tempora, o mores! Ce dracului să faci cu toată zgura şi cocsul şi emanaţiile... memoriei într-o tristan-tzara de troglodiţi, ahaşveRUŞI and Tzândale cu picioroange şi platfus la frunte, măi animhăl? Cum am mai zis, suntem într-un serial poliţist, genial!, aşa cum ştie prea bine confratele scriitor Dumitru Hurubă.
Remember... necosmetizat. Proletcultismul şi emanaţii...
- În acea boemă d’antan, erau Iv Martinovici, Neculai Chirică, Ieremia Ilcenco, Vasile Nicorovici, Nicuţă Tănase, Radu Enescu (!); erau parveniţii dinalte regiuni, implantul - răsadul adică - Mircea Neagu, Mircea Tuţă, Iosif Lupulescu, dar şi Ditta Matta, Ion Macovei, Otoo Stark, Al Covaci, Dan Constantinescu ( ulterior fugit în Germania)..., Richard Wagner, soţul Hertei Mueler… Nea Culai - Colonelul versus Iv Martonovici, maestrul (cu margaretele lui), Iv Martinovici, unul cu propanda locală, altul cu aia braşoveană (când Braşovul avea numele Oraşul Stalin!!! remember patrihoţi?) – au  cultivat dihonia de grup, cheia securistico- propadisntico- emananatistă a Cenaclismului cu şperaclu: CARACUDELE and IUDELE! Estem!
Pe aşa „zgomot de fond” undergraund-bolnav, aveau să răbufnească, şi la Hunedoara, În Valea Jiului şi gloriosul judeţ al tândăloşilor,  în decembrie 1989 şi după.., - cu victime prin împuşcare şi noua paradgimă, a DOSARIADEI – cheie şantajismului noii epoci” a Ciuruiţilor”, via Iliescu-Bruchăr-Neulander-Băsecsu and liota..., După hommo sovieticus, hommo emanatus.
Batista pe şhambala...
Dicţionar psihiatric: Mitoman: persoană bolnavă psihic,caracterizată prin tendinţa de a denatura adevărul. Cartea de recitit: Itinerar psihiatric, acad. Brânzei, Socola, Moldova.
Ori măcar opera anticilor Plaut, eladicilor Platon, Aristotel... Şi desigur, Bacon, Morus, Campanella, Marx-Engels, Troţki, A. E. Baconsky, ehee! Şi eventualmente, ceea ce a acăpat necontrafăcut, necosmetizat, din Istoria adevărată a Românilor, de la origini până... pe toate meridianele exilului neamului, întocmai Exodului evreilor: în Sumer, în Egipt, ş.a.m.d.
Concluzie: ecuaţia mito-sofică Păcală – Tîndală, s-a răsturnat... Turnătoria, şperaclul care face dinamica „istoriei”, ca o „cădere a spiritului în zoon politikon” (v. Mircea Eliade), pare a fi paradigma - stigma (pentru laşi enigma) – regresiunii noastre în Memoria colectivă, dacă nu cumva în... Shambala. În Mankurdistan.

Eugen Evu (Hunedoara)


ROŞIA MONTANĂ - OBSESIA PROFITORILOR ŞI COŞMARUL ŞPĂGARILOR
După amploarea luată de proteste în circa 30 de orașe din țară și în peste 40 de peste hotare împotriva poftelor de îmbogățire a ipochimenilor din RMGC (Roșia Montana Gold Corporation), s-ar putea ca paradoxala localitate din Apuseni (o comună săracă și deja mutilată, deși este cocoțată pe cea mai mare comoară din Europa!), s-ar putea, deci, ca de data asta să fie buturuga mică ce răstoarnă căruța mare a lichelelor din țară și din afara ei, pentru a dovedi întregii lumi cum cei din urmă devin cei dintâi cu ajutorul lui Dumnezeu și prin voința de neclintit a celor mulți și uniți de-o cauză atotumană – nobila cauză care garantează sănătatea și frumusețea naturii, implicit sănătatea și frumusețea locuitorilor din zonă și a urmașilor lor.
Căci ei, cei puțini și demni, care refuză cu mândrie să-și vândă proprietățile pungașului de Beny Steinmetz și acoliților acestora, în pofida ofertelor tentante din partea acelora care sunt convinși că totul pe lume este de vânzare, ei sunt admirabilii urmași ai lui Horia și Avram Iancu.
Ori noi, ba chiar și neprietenii noștri, știm prea bine că primul, după ce l-a privit în ochi pe împăratul austriecilor, n-a pregetat să se ia de piept cu grofii maghiari pentru recâștigarea drepturilor pierdute în timp de români, iar cel de-al doilea, la rândul lui i-a înfruntat pe unguri, călăuzit de aceleași sentimente mistuitoare privind înălțarea neamului său urgisit, dar a refuzat sistematic să-l întâlnească pe monarh.
Și amândoi, adevărate repere în istoria curajului și demnității românești, au murit în plină putere: Horia tras pe roată de călăii neamului, Avram Iancu cu sufletul martirizat de un crâncen dor al înfăptuirilor pentru neamul lui, cu mult mai presus de ce-i stătea în putință la vremea respectivă...
Ei bine, actualii călăi din lăuntrul și din afara neamului românesc (firește, fără arme și unelte de tortură fizică, dar la fel de hapsâni și cu mult mai perfizi ca predecesorii lor), exact lucrul acesta nu l-au luat în calcul: Că în pofida nedreptei sărăcii la care sunt condamnați majoritatea românilor de către secăturile cățărate la putere, încă la ei nu este totul de vânzare așa ca pe alte meleaguri, unde pesemne că rufăcătorii de rang internațional își pot face toate  mendrele, și asta deoarece  (ca o armă secretă împotrivă vicisitudinilor!) cea mai mare parte dintre ei nu trăiesc numai cu pâine, ci și cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu!
Cum naiba să n-ai dureri de cap când cele aproximativ 6.000 de tone de aur din zăcămintele Apusenilor, în valoare de vreo 250 miliarde euro (la cursul de-acum al gramului de aur), îți fac ziua și noaptea cu ochiul, când știi ce de bănet ai dat televiziunilor, ziarelor și radiourilor pentru publicitate în favoarea proiectului care urmărește să radă de pe fața pământului Roșia Montana și munții din jur (PRO TV, de pildă, 210.000 euro, Antena 1 – 93.500 euro etc.), astfel ca toată regiunea să se transforme într-un imens lac cianurat, dar mai ales când vezi că tot mai mulți locuitori ai planetei se solidarizează cu ultimii mohicani din acea localitate prăpădită?!
Sigur că în asemenea condiții nu poți sta cu mâinile în sân, riscând ca imensul profit (incomparabil mai mare ca cel comunicat pentru urechile vulgului) să fie pierdut cam așa cum apa se pierde în nisipul deșertului, ci scoți la bătaie artileria grea.
În cartea Confesiunile unui asasin economic, carte apărută în 2007 în limba română, autorul John Perkins nu doar că-și pune cenușă în cap („am fost asasin economic”, mărturisește el cu un curaj nițel tardiv), dar divulgă și procedeele utilizate de cârdășia dintre Guvernul SUA și corporații ca Bechtel sau Halliburton: indicațiile exprese primite de la șefii lui ierarhici de-a umfla previziunile pe care era însărcinat să le facă în țări ca Panama, Ecuador sau Irak, precum și colaborarea dintre marile corporații (autorul utilizează frecvent termenul corporatocrație), băncile internaționale și guvernele corupte din aceste țări (subl. mea, G.P.).
Ca apropiat al Mossadului (Serviciile secrete israeliene), care cu ceva timp în urmă l-au ajutat să pună mâna pe controversatul proiect minier din Guineea (cele mai mari zăcăminte de minereu de fier din lume), taman asta face acum evreul Beny Steinmetz în România – împinge de la spate pe șpăgarii din Guvernul și Parlamentul României, ca aceștia să dea la iuțeală o lege care să-l facă stăpân absolut peste solul și subsolul Roșiei Montane. După care să te ții: expropieri în forță, raderea pădurilor și munților din jur, distrugerea siturilor romane, cianurare cât încape, redevențe de numai 6%, în condițiile în care redevențele pentru aur din Africa de Sud sunt de 20%!
Iar Pontaurul, uitând cu totul de declarațiile diametral opuse făcute pe vremea când el și ai lui erau în opoziție, de îndată a marșat și a pasat problema lacheilor din Parlament. Aici, fără a se sinchisi câtuși de puțin de avertismentele specialiștilor și sfidând numărul în continuă creștere al protestatarilor, s-a constituit o comisie de eminenți nespecialiști (cei mai cu moț sunt pesediștii), care e de presupus că vor naviga pe direcția stabilită de cel mai strașnic mincinos al țării.
Este naiv cine își închipuie că cimpanzeul de Ponta și-a schimbat la 180° poziția față de Roșia Montana numai ca să nu fie de aceeași parte a baricadei cu Băsescu, care - iată - la rândul lui a părăsit prora convingerilor anterioare pentru pupa actualelor pălăvrăgeli.
Deși nu cred că un om cu scaun la cap se poate lua după opiniile acestor doi măscărici și țucălari ai străinilor, este totuși bine de precizat că schimbările lor de atitudine sunt rezultatul silnic al schimbărilor survenite pe eșichierul politic al României după alegerile de anul trecut.
Păi cum? Că doar nu era de așteptat ca o lichea unsă cu toate alifiile necinstei, precum Steinmetz, își va mai pierde vremea și banii cu cineva care nu mai deține puterea discreționară în stat (desigur, păstrând necesara aparență de democrație), ci – dimpotrivă – era de prevăzut că-și va îndrepta atențiile consistente (a se citi mita sau șpaga) înspre noul pol de putere.
Ori, de anul trecut, de la suspendarea în forță a lui Băsescu, cel mai de frunte mitoman al românilor a arătat clar pungașilor și lingăilor că alegătorii i-au ridicat mingea la fileu și că el nu va ezita să lovească necruțător...
În plus, în nelegiuita afacere cu Roșia Montana, el mai deține și avantajul nesimțirii alogenului față de România și poporul român. Căci pe linie maternă se trage din colonelul de securitate Naumovici, un evreu bolșevizat care nu putea să nu fie prieten la toartă cu generalii de securitate subanalfabeți Alexandru Nicolski și Pantiușa Bodnarenko (cel puțin ultimul n-a izbutit până la moarte să învețe românește), alți doi evrei bolșevizați și de cumplită aducere aminte pentru atâția români torturați și întemnițați.

George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)


MARŞUL POLITRUCILOR ROMÂNI POSTDECEMBRIŞTI ÎNTRE LICHELISM ŞI JIGODISM
Se spune, și pe bună dreptate, că politica este acea îndeletnicire eminamente umană, care dobândește incontestabile virtuți artistice atunci când în vremuri de pace contribuie decisiv la prosperitatea poporului și la necontenita sporire a prestigiului țării în slujba căreia se află, iar în vremuri de cumpănă (crize, războaie) ea se face luntre și punte ca să găsească și apoi să urmeze calea cea mai scurtă și mai sigură pentru scoaterea nației la liman.
Când toate îți merg din plin după două războaie mondiale pustiitoare, după lungul război rece și după suita de crize (economice, financiare, politice) care cu vârf și îndesat și-au făcut mendrele doar pe alte meleaguri (îndeosebi în țările sărace), după ce cu bună știință le-ai dat slobozenie, firește că în aceste condiții americanii nu pot fi decât arhimulțumiți de poruncitorul lor americanism planetar, nemții de inflexibilul lor germanism paneuropean, iar japonezii de niponismul lor imperial din Orientul Îndepărtat.
Dar ce motive ar avea românii să fie mulțumiți de odiosul rânjet al libertății și democrației, care-și afirmă sclipiciul în campaniile electorale și găunoșenia absolută în răstimpul dintre ele, când – prin respingătoarea cârdășie dintre politruci și ciocoi, altfel spus dintre demagogi și tâlhari – politica românească postdecembristă a avansat de la lichelismul de esență bolșevică înspre jigodismul antinațional și antistatal de-acum, astfel încât din ce în ce mai mulți truditori din România să se simtă tot mai înstrăinați și mai săraci la ei acasă, inclusiv în speranțele de mai bine?!
Suficiente și întemeiate motive ca atâtea milioane dintre ei să-și ia lumea în cap, lăsând netrebnicii ticăloșiți până în măduva oaselor să-și facă făcutele după cum le dictează interesele de clan și partid...
Căci dacă prin clan se subînțelege o gașcă primitivă în gândire, însă indestructibil unită prin legăturile de sânge, dar mai ales prin năravurile transmise pe cale genetică (toate găștile de ciorditori, de la cele ale găinarilor amărâți și până la cele ale jigodiilor cu ștaif din politică și administrație), prin partid nu putem să înțelegem altceva decât, ne spune Julien Benda în Trădarea cărturarilor, „un grup concret care urmărește interese imediate”.
Vasăzică tot o gașcă, însă una uriașă, temeinic organizată și cu socoteală înflăcărată prin lozinci și aspirații comune, dar imposibil de controlat la centimă din pricina mărimii sale și a jocurilor de culise la care mai devreme sau mai târziu se dedau unii dintre membrii ambițioși, sătui până peste cap de firimituri și invidioși până la ferocitate pe greii din partid care profită din plin de activismul și supușenia celor mulți.
De unde dezertările din acele organizații în care găștile nemulțumiților nu au șanse reale să acapareze puterea, dezertări urmate de stupefiante înscrieri în partide cu ideologii diametral opuse, unde se întrevede șansa săltării trădătorilor traseiști cu mult peste (ne)demnitatea demonstrată...
Căci în politica românească postdecembristă, scopul scuză mijloacele mai abitir ca în alte timpuri și pe alte meridiane, încât grație ei, nu doar neomul în cauză, ci neam de neamul lui nu va mai avea grija zilei de mâine. Taman cum îmi spunea cândva o lichea pesedistă cu ifose de parlamentar: „Mă doare în cot de politică și alegători! Mie să-mi fie bine și să mă văd la pensie...”
Credeți că în intimitatea lor ceilalți aleși gândesc altminteri? Păi, dacă ar gândi și acționa altfel, atunci România n-ar mai fi la coada țărilor din Uniunea Europeană, adică în urma unor state mult departe de ea în ceea ce privește bogățiile solului (pământ bun de uns pe pâine) și ale subsolului, iar ei, nevrednicii reprezentanți ai acestui popor mințit și trădat, nu s-ar mai lăfăi fără jenă în belșugul lor scârbavnic.
Opoziție? Da, dar numai de formă, fiindcă în fond toți politrucii postdecembriști sunt o apă și un pământ – nu doar niște necalificați, ci și niște lichele fără scrupule, fapt pentru care schimbarea macazului politic înseamnă pentru cetățeanul de rând cel mult temperarea jafului generalizat, nicidecum curmarea acestuia prin pedepsirea exemplară a marilor tâlhari, concomitent cu confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi nelegiuite!
Nu se face acest lucru (pesemne că-i nedemocratic ca poporul să-și recupereze bunurile șterpelite de megarăufăcătorii cu relații sus-puse!), deși este evident pentru oricine că prin aplicarea corectă și nepărtinitoare a legii în cazul atâtor venituri ilicite de la noi (avem ca model curajul și fermitatea cu care domnitorul Al. Ioan Cuza și-a promovat Legea secularizării averilor mănăstirești), nu numai că s-ar instaura ordinea și disciplina în țară, dar statul ar scăpa de datoria externă și grosul românilor de sărăcie.
Atâta doar că atunci când în joc sunt interesele făcătorilor de legi și dreptate („Legile sunt făcute de hoți pentru hoți”, susținea cândva cu tărie Băsescu), cum ar fi lefurile și indemnizațiile lor nemeritate, politrucii acționează în procedură de urgență, o solidaritate mai ceva ca monstruoasa coaliție dintre liberali și conservatori, care în miez de noapte l-a izgonit de pe tron și din țară pe preavrednicul domnitor Cuza.
Dar iată o altă dovadă de jigodism din partea pestrițului și mătăhălosului nostru Parlament. Deși aleșii știu prea bine că alocația de stat pentru copii este de-a dreptul ridicolă – doar 42 de lei (9,4 euro), de altminteri una din cauzele pentru care de ani buni sporul natural al românilor este negativ (numărul decedaților îl depășește pe al noilor născuți), și deși s-a pledat din răsputeri pentru majorarea alocației cu încă doi euro, doar doi euro pentru ca populația de mâine a României să nu scadă prin îmbătrânire, totuși, ipochimenii din forul legislativ suprem al țării, invocând lipsa resurselor pentru acest act profund umanitar, au refuzat majorarea alocațiilor cu mai puțin de 9 lei, în schimb au votat în procedură de urgență majorarea lefurilor pentru ortacii lor din teritoriu: primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene!
Nu-i greu de priceput cărui fapt se datorează această preferință: Anul viitor este un an electoral (europarlamentarele și prezidențialele). Ori dacă nu ai oameni de nădejde la orașe și sate, ceea ce înseamnă bine plătiți din banii contribuabilor prin vrerea celor mai de frunte bugetofagi ai țării, mai poți să veghezi la propășirea partidelor și a tuturor căpușelor în dauna grosului cetățenilor?!
Așa că, deși aleșii locali au lefuri bunicele și venituri imposibil de contabilizat (că, de, oamenii se descurcă cum pot prin licitații măsluite și alte cele), deși știe o lume întreagă că dispariția postului de viceprimar ar fi resimțită și regretată doar de cel în cauză și deși la fel de bine se știe că cei 42 de lei nu ajung nici măcar pentru pâinea consumată de un copil într-o lună, darămite atâtea altele pentru trai și școală, totuși, acum când are mai mare nevoie de ajutor, el este lăsat de lichelele cârmuitoare în seama lui Dumnezeu și a sărmanilor părinți, urmând ca la majorat să fie înhățat de partide, care vor ști cum să-i cumpere sau, după caz, să-i fure votul prin minciuni bine ticluite.
Și încă ceva. Este cineva atât de naiv încât să creadă că bunele intenții ale politrucilor care se declară adversarii proiectului de la Roșia Montana sunt generate de grija lor părintească (sic!) față de această țară și locuitorii ei, când faptele ni-i înfățișează așa cum sunt în realitate, iar nu cum încearcă să se prezinte prin vorbe meșteșugite: Niște șpăgari ordinari, dispuși în orice moment să facă sluj în fața autorității garantată de influență și avere?!
Nu, salvarea României n-are cum să vină de la aceste jalnice caricaturi ce se cred bărbați de stat. Ea este vie și activă doar în inimile și voințele înfrățite ale zecilor de mii de protestatari din țară și străinătate, căci numai ei apără, fără a urmări vreun câștig material, dreptul la existență al Roșiei Montane și la viață sănătoasă a locuitorilor din zonă, ferm convinși că numai astfel pot fi retezate ghearele tuturor jecmănitorilor din țară și din afara ei și că tot pe această cale România va fi ferită de catastrofele care cu necesitate urmează după creerea unui atare nefericit precedent.
N.B. Nu numai aurul și argintul sunt obiectul aprigei dispute de la Roșia Montana, ci și minereurile rare precum germaniu, arseniu, titan, molibden, vanadiu, nichel, crom, cobalt și galiu.
Între aceste rare minereuri, locul de frunte pe lista jecmănitorilor revine telurului, un metaloid (semimetal) intrat în atenția oamenilor de știință în urmă cu circa 10 ani, despre care fizicianul Robert Jaffe de la Institutul Tehnologic din Massachusetts spune că din anul 2012 „trebuie să fie privit ca fiind mai prețios ca aurul”, întrucât viitoarea dezvoltare tehnologică a omenirii, îndeosebi cea spațială, va trebui să țină cont de zăcămintele de telur din lume.
Ori, la ora asta în lume sunt cunoscute doar două zăcăminte importante de telur: unul în China, situat la sute de metri adâncime, și celălalt...la Roșia Montana, unde exploatările se pot face la suprafață, altfel spus lesne și fără mari cheltuieli, căci neprezetând la vreme respectivă vreun interes tehnologic, după extragerea aurului, telurul a fost aruncat ca rebut și acuma zace în halde.

George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş) 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii