ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 55 (Septembrie 2013)

EDITORIAL
LIBER LA PROIECT!
Nu pot găsi un nume pentru declaraţia premierului Ponta, la fel de boc la minte ca şi predecesorul pedelist, lipsit nu numai de respect faţă de neam, dar şi de perspectivă politică. Despre asumarea răspunderii se spune în felul următor: Roşia Montană, un proiect controversat, nu sunt convins de el; vom vota potrivit conştiinţei…! Care conştiinţă?
Mă gândeam însă că tocmai un proiect atât de controversat nu poate fi decis de Guvern, ci poate fi decis doar de către cei care îi reprezintă pe toţi cetăţenii României, şi aceia sunteţi numai dumneavoastră… Într-un proiect controversat e nevoie să-ţi asumi răspunderea, nu să driblezi spre Parlament.
Dar ce înseamnă proiectul RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) din perspectiva statului român? Beneficiile statului vin din trei surse:
- Participaţia de 19,31% pe care o deţine în compania RMGC îi asigură o cotă proporţională din profitul obţinut de proiect; (Oare?)
- Redevenţele miniere aplicate pentru producţia de aur şi argint obţinută, plătibile către bugetul de stat; (Cine garantează plata?)
- Impozitele şi taxele pe profit, salarii, proprietăţi, accize, taxe de exploatare şi altele.
În cazul în care aurul este vândut la un preţ mediu de 900 dolari / uncie, volumul total al beneficiilor statului din cele trei surse indicate mai sus este de 1.8 miliarde de dolari. În cazul în care preţul aurului creşte la, de exemplu, 1000 dolari / uncie, şi beneficiile statului român cresc la peste 2,1 miliarde de dolari. (conform rmgc.ro)
Aţi organizat, tovarăşi guvernanţi de azi şi de ieri fel de fel de referendumuri, care mai de care mai năstruşnice. Credeţi că o chestiune atât de importantă pentru România economică şi România ca stat nu avea dreptul la aşa ceva? Credeţi că dacă renegocierea cu RMGC a participaţiunilor statului de la 19,31% la 25% reprezintă un avantaj? Cum adică o firmă străină de interesele naţionale să ia 75% din zăcăminte, estimate (de nu ştiu cine) la aproximativ 314 de tone de aur şi 1.480 de tone de argint şi statul un sfert? Despre wolfram nu se spune nimic!!!
În fond, cine este această companie? Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) este o companie înfiinţată în anul 1997, în judeţul Alba, în care acţionari sunt compania minieră de stat Minvest Deva - cu 19,31% și Gabriel Resources, cu 80,685%. Datele aparţin oficial aceluiaşi site menţionat mai sus. Să facem puţină lumină în acest caz: Da, firma este un S.A…. dar cum? S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC) a fost înfiinţată, conform legii societăţilor comerciale în vigoare, în 1997 ca S.C. Eurogold Resources S.A. şi şi-a schimbat numele în S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. în 1999. RMGC reprezintă un parteneriat între Gabriel Resources Ltd., o firmă din Canada specializată în exploatări şi dezvoltări miniere, Guvernul României prin compania minieră cu capital integral de stat C.N.C.A.F. (Compania Națională a Cuprului, Aurului și Fierului) Minvest S.A. Deva şi trei acţionari minoritari, societăţi comerciale româneşti. Gabriel a intrat, prin subsidiara Gabriel Jersey, într-un Contract de încorporare și Articol de Asociere cu Regia Autonomă a Cuprului Deva („Regia Deva") și trei acționari minoritari: CARTEL BAU - S.A., FORICON - S.A., COMAT TRADING - S.A., care au dus la formarea companiei mixte Euro Gold Resources S.A. („Euro Gold") (actuala Roşia Montană Gold Corporation - RMGC); proprietățile incluse în înțelegerea „Romanian Properties" sunt Roșia Montană și Bucium. Gabriel a contribuit cu 357.000 US$, pentru capitalizarea inițială a lui Euro Gold.
În ACTUL ADIŢIONAL Nr. 3/1998 al Euro Gold, se scrie: Regia se obligă, conform Legii Minelor, să obțină licențele de explorare și exploatare pentru perimetrele care fac obiectul acestei societăți. Regia se obligă să transfere societății aceste licențe de explorare, dezvoltare și exploatare în termen de 7 zile lucrătoare de la obținerea lor (Mon. Of. Partea a IV-a, Nr. 3290/1998). Cu alte cuvinte, rolul C.N.C.A.F. Minvest S.A. este să facă rost de documente, iar Gabriel Jersey să se ocupe de exploatare.
Cine este Gabriel Jersey?
A. Există o societate Gabriel Resources, cu sediul în Yukon (Canada), care deţine în proporţie de 100% subsidiara Gabriel Resources cu sediul în Insulele Barbados, care deţine subsidiara Gabriel Resources cu sediul în Olanda, care deţine subsidiara Gabriel Resources cu sediul în Insulele Jersey, care deţine 80,69% din RMGC. În Canada nu există vreo lege care să reglementeze activităţile companiilor miniere în alte ţări. Olanda are, la rândul ei, o legislaţie foarte permisivă, atât pentru firmele miniere, cât şi în domeniul financiar. Insulele Barbados şi Jersey sunt, pur şi simplu, paradisuri fiscale. Practic, prin această construcţie piramidală, Gabriel însumează toate facilităţile şi lipsa reglementărilor din toate aceste ţări. Această scemă mai demonstrează că o eventuală tragere la răspundere a RMGC pentru nerespectarea diferitelor obligaţii şi promisiuni asumate va fi, practic, imposibilă (cf. realitatea.net). Vă cam doare capul de repetiţie, nu? Şi nu numai capul, ci şi... buzunarul statului, pentru că, la capătul lanţului trofic se află exploatările de la Roşia Montană şi Bucium, precum şi fraierul, adică partea română, reprezentată prin Minvest.
B. Gabriel Resources anunţa la sfârşitul anului 2009 că Paulson & Co. şi Electrum Strategic Holdings deţin câte 18% din acţiuni, urmate de Newmont Mining Corp (SUA), unul dintre cei mai mari producători de aur din lume, şi BSG Capital Markets, parte a Beny Steinmetz Group (BSG), cu 9% din tiluri. BSG îşi poate dubla numărul de acţiuni deţinute, opţiune care i-ar asigura lui Steinmetz 16% din capitalul Gabriel Resources, diminuând în acelaşi timp participaţiile Paulson & Co., Electrum şi Newmont la 17%, 17% şi, respectiv, 14%. Paulson & Co. este fondul de hedging al cunoscutului miliardar american John Paulson, iar Electrum face parte din grupul de companii controlat de Thomas Kaplan, un investitor important în proiecte aurifere. Paulson a devenit miliardar în 2007, când a fãcut, personal, 3,5 miliarde de dolari pariind împotriva creditelor ipotecare subprime. Beny Steinmetz controlează a doua avere din Israel, estimată de Forbes la 6 miliarde de dolari, mai mică doar decât cea a familiei lui Sammy Ofer, decedat în luna iunie. Steinmetz mai are afaceri în imobiliare, inclusiv în România, unde este implicat, în Bucureşti, în proiectul rezidenţial West Park din Militari, prin intermediul firmei Seven Hills. Forbes notează că omul de afaceri nu a avut la fel de mult noroc în imobiliare precum în industria metalelor şi pietrelor preţioase, viabilitatea companiilor sale Scorpio şi Five Mounts fiind pusă sub semnul întrebării de auditori. Americanul Thomas Kaplan, locul 736 în topul Forbes cu o avere de 1,7 miliarde de dolari, este "un istoric cu educaţie la Oxford care s-a reprofilat în investitor" şi pariază masiv pe aur. A făcut avere din gaze naturale, după ce a cumpărat licenţe de exploatare în Texas care au oferit accesul la zăcăminte de 68 miliarde metri cubi. Prezenţa (sau absenţa) miliardarului George Soros în acţionariatul Newmont a stârnit controverse în România privind interesul său pentru proiectul Roşia Montană. Ca orice speculator şi investitor, Soros a fost întotdeauna cu ochii pe aur. Preţul metalului a urcat de peste trei ori din 2007 în urma diverselor crize financiare şi economice care au măturat lumea. În vara lui 2010, Soros avea mai puţin de 200.000 din acţiunile Newmont, cumpărate în acelaşi an şi înregistrate drept "investiţie nouă". Gabriel Resources a fost fondată în 1997, compania fiind construită cu ajutorul omului de afaceri de origine română Frank Timiş, care s-a retras în 2003 pentru a se ocupa de alte afaceri. Timiş este implicat în numeroase afaceri în industria resurselor naturale, iar compania pe care o conduce, African Minerals, exploatează împreună cu investitori chinezi unul dintre cele mai mari zăcăminte de minereu de fier din Africa. African Minerals a vândut recent către o companie din China 25% din acţiunile proiectului respectiv pentru 1,5 miliarde dolari. (cf. mediafax.ro).
Din Actul Constitutiv al firmei reiese şi că această societate are ca domenii de activitate, dincolo de extracţia minereurilor metalifere neferoase şi… interesant de tot: silvicultură, exploatare neferoasă, extracţia pietrei ornamentale, producere de băuturi răcoritoare, tăierea lemnului, fabricarea diverselor produse din lemn, captarea, tratarea şi distribuţia apei, colectarea deşeurilor periculoase, lucrări de construcţie a drumurilor, căilor ferate, construcţii hidrotehnice, transporturi de toate felurile, comerţ cu ridicata şi amănuntul, activităţi de cercetare, inginerie şi consultanţă, leasing… dar ce nu face acest RMGC, dincolo de minerit. Păi ce şi-au spus deştepţii ăştia, să ia tot, să transforme zona într-o proprietate, pe care să o exploateze sub toate aspectele. Apar probleme cu apa? O tratăm noi! Deşeuri toxice de la cianuri? Nici vorbă! De ecologizare, tot noi!  Păduri? Încă da, dar o să avem grijă se le tăiem! Avem, fraţilor, ce face, o să dăm de lucru la peste 3000 de oameni, ce contează că restul nu, de parcă zăcămintele şi restul resurselor naturale aparţin numai celor de la Roşia Montană, nu întregii ţări. Dar asta e o altă poveste…
Ce doreşte RMGC? Simplu! Roșia Montană este un proiect controversat de exploatare minieră a zăcămintelor de aur în zona localității Roșia Montană, din Munții Apuseni din România. Proiectul a fost inițiat de Societatea Comercială Roșia Montană Gold Corporation, care, după o perioadă de explorări, a solicitat obținerea aprobărilor legale pentru exploatarea de suprafață a resurselor aurifere din zonă. În aprilie 2011, proiectul nu obținuse autorizație de mediu pentru desfășurare. În urma cererii de autorizație de mediu, începând cu septembrie 2010 este în desfășurare o analiză a impactului asupra mediului, efectuată de ministerul local al mediului. Proiectul de exploatare la suprafață este propus pentru o perioadă de aproximativ 25 de ani (2 ani - etapa de construcție, 16 ani - etapa de exploatare, aproximativ 7 ani - etapa de închidere și reabilitare). Dacă se aprobă proiectul, atunci zăcământul de aur și argint, care în trecut (vechimea exploatărilor atestate în zonă fiind de circa 2000 de ani) fusese scos la suprafață prin galerii, urmează să fie extras în cel mult 16 ani. Proiectul este susținut de asociații non-guvernamentale, companii și instituții ale statului, grupate în Grupul de Susținere a Proiectului Roșia Montană. Proiectul este combătut de mai multe asociații non-guvernamentale grupate sub numele "România fără cianuri", de Academia Româna prin Declarația Academiei Române în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană, Academia de Studii Economice București, în urma unor analize științifice date publicității. (cf. wikipedia.org)
Părerile pro şi contra proiect au apărut odată cu crearea companiei. Concesionarea exploatării, la fel ca şi în cazul platoului continental al Mării Negre (vezi cazul Petrom de pe timpul „domniei” lui A. Năstase), ori a gazelor de şist, implică o serie întreagă de autorităţi, dar şi oamenii de rând. Recentul caz al autostrăzii Transilvania, în care statul român a pierdut şi banii şi lucrarea, este elocvent. Au păţit ceva vinovaţii? Dar în România postdecembristă, în afară de Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, a plătit cineva?
Se tot vorbeşte despre studiul de impact al utilizării cianurilor pentru extracţia metalor nobile, apoi de ecologizare. Cât de mari sunt pierderile? Dispariţia de pe hartă a unor obiective de interes istoric/geografic/turistic/patrimoniu sau adâncirea în continuare a deficitului resurselor de muncă? Bogăţiile subsolului, ca parte componentă a statului s-au format în ere geologice care nu au nicio legătură cu apariţia omului pe planetă. Din cele mai vechi timpuri ale civilizaţiei pe meleagurile apusene, omul din diverse stadii de dezvoltare şi orânduiri (daci, romani, austro-ungari, români), au exploatat zăcămintele prin metode tradiţionale. E normal ca acum bogăţia naturală a neamului să fie exploatată în totalitate, adică până la epuizare? Interesele economice sunt mai relevante decât cele de mediu? Cât ne va costa poluarea exploatării cu cianuri? De ce benficiile statului din derularea acestui amplu proiect minier sunt atât de mici?
Actuala guvernare, la fel ca şi preşedintele, va trebui să înţeleagă faptul că termenul ales nu înseamnă a lua decizii împotriva voinţei poporului, ori, tocmai acest lucru nu este facil şi aprofundat. Cât de necesară este o dezbatere la nivel naţional pe această temă? Foarte necesară şi mai ales, cine ne dă nouă dreptul să decidem pentru viitor? Ce vom da mai departe urmaşilor noştri? Doar istoria?
La un viitor referendum s-au gândit şi canadienii de la RMGC, aşa că propaganda media este activă. Spoturi şi campanii de spoturi ocupă paginile ziarelor, a televiziunilor şi site-urilor finanţate de străini. Nemaifiind vorba de presă românească, e clar să oamenii de rând, suprasaturaţi de bunăstarea propusă direct de RMGC, dar şi de preşedinte şi premier, vor putea vota strâmb în cazul unui referendum.
Conştientizând acutizarea problemei legate de avizarea proiectului minier de la Roşia Montană, regizorul documenatrist Fabian Daub a pus la dispozitie, online, filmul documentar Roşia Montană – un loc la marginea prăpastiei.
Din câte am aflat, situaţia politică privind proiectul minier de la Roşia Montană devine din ce în ce mai dramatică, existând intenţia de a modifica, printre altele, Legea Minelor. De aceea, m-am hotarât să ofer spectatorilor din România posibilitatea de a viziona online filmul Roşia Montană – un loc la marginea prăpastiei, sperând că aceasta va contribui la declansarea unei dezbateri publice cât mai largi şi benefice tuturor părţilor implicate. Cu drag, Fabian Daub!
Filmul nu se prezintă pro sau contra exploatării, este doar o radiografie jurnalistică pertinentă, transpusă un pic artistic, mizând pe impactul psihologic al crudei realităţi surprinse de o persoană total neutră ca şi implicare profesională, naţională ori sentimentală.
Ca şi filosofia, nu caută răspunsuri, ci generează noi întrebări.
Urmăriţi producţia germană, dând clic pe link-ul http://youtu.be/2D-sIbnnpBI sau copiindu-l în browser-ul dvs.
Cătălin Nicolae Moldoveanu (Brăila) 
 
INTERVIU

DE VORBĂ CU PROFESORUL, PUBLICISTUL ŞI SCRIITORUL DUMITRU ANGHEL

Născut la 23 august 1939 în comuna Crângu (Ologi), satul Secara, jud. Teleorman; Şcoala primară (cls. I-IV) în satul Secara, în perioada 1946-1950; clasele V-VII şi VIII-X (liceul), în perioada 1950-1956 la Liceul Mixt din Turnu Măgurele; Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, promoţia 1963 „George Călinescu”; Profesor de limba şi literatura română la Şcolile nr. 23, 21, 17, 18, 11 şi 12; Director al Şcolilor nr. 17, 11 şi 12 din Brăila, din 1965 până în 200; Director al Casei de Creaţie a judeţului Brăila; Organizează cenaclul litarar „Mihu Dragomir” şi publică prima plachetă (Zbor Alb) a poeţilor brăileni; Preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă; Este membru al Societăţii Filarmonice „Lyra”, de la reînfiinţarea sa din 1974; Participă la viaţa culturală a Brăilei şi în calitate de redactor al revistei „Florile Dunării”, sau de redactor-şef la revistei „Vocea a treia” a Clubului Seniorilor din Învăţământ Brăila; în prezent redactor-şef la Revista ZEIT; Autor a nouă cărţi pe publicistică şi literatură.
Spuneţi, dle Dumitru Anghel, care dintre trei posibile apelative – profesor, publicist, scriitor – credeţi că vă reprezintă în plan profesional şi social sau în care al preocupărilor preferenţiale şi al satisfacţiei reuşitei?
Aş zice, fără să greşesc şi fără să... mă îmbăt cu apă rece în exces de orgolii, că viaţa mea a fost închinată şcolii, unde am avut reuşite depline şi bucurii ca profesor de limba şi literatura română în câteva şcoli brăilene, timp de aproape 40 de ani, cu o întrerupere de câţiva ani, din 1968 până în 1973, când am fost numit director al Casei Creaţiei Populare a judeţului Brăila, după revenirea la mai vechea împărţire administrativ, şi apoi ca preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă.
Sigur, îmi asum calitatea şi reuşita ca publicist, pentru că, de la debutul în 1962, pe când eram student la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, în revista Contemporanul, cu o cronică muzicală la Concertul de la Ateneul Român al Orchestrei Simfonice Gewanhauss din Liepzig, am publicat fără întrerupere până azi peste 1000 de articole în exclusivitate din domeniul culturii – cronică muzicală, cronică dramatică şi cronică de film, recenzie de carte de muzică şi, mai ales, de literatură, interviu cu muzicieni, dirijori, instrumentişti sau solişti vocali, eseu şi comentariu de atitudine – în peste 50 de ziare şi reviste culturale din ţară şi din străinătate. Ca scriitor, bat la porţile literaturii, cu responsabilitate şi cu încredere bine temperată în reuşită şi recunoaştere, prin cele nouă cărţi publicate până acum: Monografia Şcolii nr. 12, Portrete în aquaforte, Brăila muzicală, Cetăţeni de Onoare ai Brăilei, Portrete cu variaţiuni pe contrapunct (în două ediţii), Portrete în clarobscur, Jurământul... Euterpei şi recent, cartea de critică literară, Reverenţe critice, când, la 23 august 2009, forurile culturale brăilene m-au sărbătorit la 70 de ani sub egida Scriitori brăileni aniversaţi şi mi-au oferit măgulitoare pentru mine Diplome de excelenţă.
În această triplă ipostază, cu ce se mândreşte profesorul din activitate la catedră, ce latură tematică a publicistului l-a pasionat în special, care este cartea de suflet a scriitorului?
Ca profesor mă mândresc cu elevii, pe care i-am determinat să guste şi să înţeleagă frumosul din literatură, apoi să vorbească şi să scrie corect după regulile gramaticii, m-a pasionat cel mai mult să scriu cronică muzicală, avancronică de concert, dialogul cu personalităţile muzicii româneşti, violoniştii Ion Voicu, Ştefan Ruha, soliştii vocali David Ohanesian, Ludovic Spiess, Ionel Voineag, dirijorii Marin Constantin, Ury Schmidt, Silviu Zavulovici, viaţa muzicală a Brăilei cu cea mai reprezentativă emblemă a sa, Societatea Filaromonică Lyra şi mentorul ei spiritual contemporan, muzicianul Nicu Teodorescu. Preferinţa pentru acest domeniu al publicisticii se explică pentru pasiunea mea către muzică, cu trimitere la idolul meu muzical, J. S. Bach, care s-a concretizat în debutul de la revista Contemporanul cu o cronică muzicală, cu lucrarea mea de stat: Critica muzicală, ca gen al criticii de artă, condusă de prof. univ. George Bălan de la Conservatorul Ciprian Porumbescu şi de prof. univ. Silvian Iosifescu, de la Catedra de estetică de la Facultatea de Filologie şi apoi cu peste 300 de articole de muzică publicate în ziare şi reviste.
Ca scriitor, dacă credeţi că pot să-mi revendic această calitate, îmi sunt dragi şi... bune, sau mai bune, tot trei cărţi: Portrete în aquaforte, Brăila muzicală şi Reverenţe critice. Chiar această recentă carte, Reverenţe critice, vă dă dreptul să vă atribuiţi şi calitatea de scriitor. Ce planuri editoriale şi ce cărţi mai aveţi în lucru?
În afară de publicistica curentă şi pe lângă elaborarea propriilor mele cărţi, în ultimii ani, am încurajat redactarea şi publicarea cărţilor altor confraţi, cei mai mulţi debutanţi, asumându-mi calitatea de lector de carte şi semnând prefaţa, fără să pretind să fiu plătit pentru ajutorul dat. Este vorba despre apariţia volumelor Trăiri uitate, de Mihail Atanase Simionescu, Mrejele iubirii, de Oma Stănescu, Amurg şi Potcovarul lui Pegas, de Valeriu Găgiulescu, Indris, de Liliana Spătaru, Anotimpul visării, de Dumitru Barău, iar în curând va vedea lumina tiparului şi cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr, Ronald Gasparic, de Sanda Tănase.
Vorbiţi-ne, vă rog, despre colaborările dvs. la ziarele şi revistele cu profil cultural...
Am început cu revista Contemporanul, în studenţie, încât, acum, nici nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat un asemenea miracol; am continuat tot ca student, să semnez o rubrică, Cronica discului, la Scânteia Tineretului, alături de nume grele mai târziu, ca Iosif Sava (sunt mândru, mai ales acum că ne-a plăcut la amândoi Bach...), Ada Brumaru, I.V. Pandelescu...; şi, când m-am stabilit la Brăila, am colaborat la singurul ziar cotidian, Înainte, ca şi la suplimentul literar-artistic Analele Brăilei, la ziarul regiunii Galaţi, Viaţa nouă, unde am publicat cronică de teatru, la ziare centrale Scânteia, Scânteia Tineretului, România Liberă, dar şi la revista România Literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Steaua etc., iar, după Revoluţie, la toate ziarele locale brăilene Libertatea, Ancheta, Prezent, Obiectiv-Vocea Brăilei, Monitorul de Brăila, Brăila, Arcaşu’ ca şi la revistele literare din ţară: Oglinda literară – Focşani, Sinteze literare – Ploieşti, Caligraf – Alexandria, Porto Franco – Galaţi, Ecouri Dunărene – Turnu Măgurele, Excelsior şi Florile Dunării – Brăila, dar şi la Curierul Atenei din Grecia.
Cum este receptat publicistul şi scriitorul Dumitru Anghel în presa de specialitate critică şi în mijloacele specifice de referinţe critice şi biografice?
Dacă vreţi un curriculum vitae... cultural, vă pot spune că am o bogată bilbiografie critică, cu referiri la mai toate cărţile mele, care ar putea să-mi zgândăre amorul propriu (numai că eu am un echilibru-tampon, ca-n Clasicul bine temperat, de J.S. Bach, pagină de referinţă pentru literatura muzicală preferată...), că figurez în câteva antologii de proză, că figurez în Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, de Toader Buculei, în Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni, de Stan V. Cristea şi în Enciclopedia Personalităţilor din România (Who is Who, Verlag fur Personenenzyklopadien AG, CH-6304, Elveţia, ed. 2009).
a consemnat, Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
CARTILE ZEIT
HRAM, IARA HRAM, DE RISTO VASILEVSKI, EDITURA ZEIT
ŞI UNIA TI CULTURĂ-A ARMĂJLOR DIT MACHIDUNII, SKOPJE, MACEDONIA, 2009
Versurile poetului Risto Vasilevski dedicate spiritului uman aflat în căutarea reperelor veşniciei, reprezintă o revelaţie a culturii macedonene.
Cartea este tradusă din limba macedoneană în aromână de maestrul Dina Cuvata, cunoscut ca iubitor al valorilor eterne, care contribuie la îmbogăţirea literaturii prin creaţii apreciate atât de concetăţeni, cât şi de cititorii de peste hotare.
Risto Vasilevski valorifică teme religioase, dovedindu-se un incontestabil cunoscător al divinităţii, prin creaţia sa nepieritoare şi prin lumina rugului aprins din sufletele dominate de evlavie, dornice de a percepe splendoarea sfinţeniei, în fiecare clipă a trecerii efemere pe pământ.
Preferinţele autorului pentru diferite lăcaşuri de cult şi pentru figuri însemnate ale istoriei bisericii creştine, denotă o puternică personalitate, un spirit vivace şi vertical, capabil de-o trăire duhovnicească înaltă, având un scop foarte bine definit, în ceea ce priveşte drumul către purificarea sufletului.
Nume ca Matei, Marcu, Luca, Sfântul Sava, sunt câteva dintre cele cărora autorul le închină admiraţie, fiind încă actuali prin scrierile şi modelul de vieţuire conforme cu preceptele mesianice.
Nici locurile inundate de lumina hristică nu sunt neglijate, dimpotrivă, ele continuă să atragă numeroşi credincioşi cu inima deschisă harului dumnezeiesc, spre a le oferi tihnă şi bucurie pentru totdeauna. Astfel, sunt cinstite mănăstiri ca Celic-Dere, Argeşului, considerate oceane de comori nesfârşite, încântătoare înfăţişări ale bisericii cereşti, unde liturghia fără cuvinte îşi răspândeşte mireasma pretutindeni, dar mai cu seamă asupra acelora care îşi pleacă fruntea cu smerenie, şi cer izbăvirea din noianul greşelilor de tot felul. Călugării, icoane statornice ale modestiei şi înţelepciunii, îşi înalţă rugile fierbinţi către Cel veşnic, spre a trimite omenirii împovărate sub greutatea păcatelor, binecuvântarea mântuirii. Datorită obedienţei ca formă de viaţă, îngerii în trup îşi pot vedea chipul metamorfozat în lumină şi pot să-şi cheme semenii la ospăţul nunţii sufleteşti în fiecare zi de sărbătoare, pentru a se împărtăşi din Trupul şi Sângele lui Iisus, ca apoi să-şi ducă până la capăt existenţa aflată sub semnul sacralităţii.
Ca suport material, cartea deţine puterea inducerii unei stări benefice, încă de la prima atingere a copertei, care prin imaginea ecleziastică, invită la meditaţie. Imaculatele file, imprimate cu diferite înfăţişări heruvimice, menţin privirea şi mintea într-o permanentă iluminare divină, cu o vădită tendinţă de încorporare a mesajului poetic, ce pare a fi desprins dintr-o experienţă personală a vieţii. Autorul acordă o importanţă fundamentală valorilor imateriale, oferindu-le forţă asupra gândirii ispitite de malefic. Versurile sunt o încarnare a identităţii macedonene, vibrând de bucurie la auzul cuvintelor Scripturii şi al cântului îngeresc, ce răsună duminica dincolo de cupola bisericii. Renumitul poet surprinde cu fineţe voioşia oamenilor din timpul sărbătorilor religioase, precum şi binecuvântarea pe care ne-o oferă Dumnezeu prin sfinţi, care îşi coboară mângâierea pe pământ, atunci când vântul furiei bate năprasnic peste cei al căror suflet de zăpadă, nu se pot împotrivi suferinţei. Prin versurile albe, structura poeziei se înscrie cu succes în rigorile actuale ale versificaţiei, devenind preţioasă mai ales prin semnificaţia mesajului liric – unicitatea imortalităţii. Coborâte parcă din înaltul cerului, cuvintele al căror sens propriu sau figurat transcend firescul, înnoiesc veşmintele triste ale omenirii, conferindu-le minunea candorii şi ambrozia ideală a fericirii. Poetul recheamă sufletele în împărăţia cuviinţei, în care durerea se preschimbă în alinare şi împlinire a vieţii lipsite de umbra neguroasă a păcatului. Drumul către lumină este rescris cu fire din izvorul cunoaşterii primordiale, îndemnând paşii profetului către sanctuarul dumnezeieştii Treimi. Leagănul devenirii umane pare a se fi născut în paginile acestei cărţi, iar echilibrul vieţii aici îşi află lăcaşul, eliberând mintea de furtunile nechibzuinţei şi ale răutăţii.
Ochii nevăzuţi ai minţii vor reuşi să descifreze sensurile adânci ale cuvintelor, şi vor radia de satisfacţie la auzul tăcutelor tropare îngânate tacticos de glasuri mai presus de fire, atât de calde şi limpezi, menite să aducă munţi de suspine drept ofrande la picioarele cerescului Tată. Atunci vom fi iertaţi şi reprimiţi ca fii rătăcitori în adăpostul cunoaşterii de sine şi al binelui suprem.
Risto Vasilevski oferă cititorilor o monumentală capodoperă a poeziei materne, un mirific dar pentru suflet, o arcă salvatoare a omenirii acestui veac străbătut de întuneric. Adevărata forţă a minţii şi a inimii constă în capacitatea de a conlucra spre a dobândi desăvârşirea fiinţei, aşa cum s-a decis încă de la începuturile acestei lumi. Poetul e convins că, prin versurile prezente, va reuşi să deschidă poarta sufletului, pentru ca Hristos să ne conducă voinţa spre calea veşnicei bucurii.

Gina Moldoveanu (Brăila)

 

REVERENTE CRITICE...
ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ - ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, DE THEODOR CODREANU
Avem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană[1]. “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <<Limba română>>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”.
Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradă imperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X- Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!; XV-“De ce atâta ură?; XVI- Războiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” - …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 - grotesc de  ieftin au mai fost “vândute”trădate  pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 - şi prin care erau cedate, scriptic,  Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORD şi de NORD-ESTBasarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei).
Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate  printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie … destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale …. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice ….DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” - s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?!
Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi”  cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna - CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof[2] – în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul n.n.:din 1877-1878, frustrându-l de noi câştiguri”!!! - …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau  de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” - s.n. Genială şi de neclintit definiţie![3]).
Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” - ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) - cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ  ŞI  BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! - şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! - …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! -  fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.).
După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!.
Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah:
1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNE DE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI!
Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”.
2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!)  - statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIA NE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILE NE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.).
…SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH!
 Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”.  Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105.
…Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…!
3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33).
…Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E. şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste - şi până la identificarea României cu ŢARA  “BRAMSTOKER-escului”  DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine <<ţapul ispăşitor al Estului>>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a  lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin  “voceacomunismului rezidual… - …noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Theodor Codreanu, „Basarabia eminesciană”, Editura Junimea, Iaşi, Colecţia EMINESCIANA, serie nouă, nr. 17 (793), 2013.
[2] -Zigu Ornea (evreu), în „Viaţa lui Titu Maiorescu”, confirmă: „Devenise avocatul unor samsari pentru aprovizionarea trupelor ruseşti, de origine evreiască, concesionari ai unor servicii pentru aprovizionarea armatei ruse (...); apoi, această calitate îi va fi reproşată în presă, până şi de Eminescu”.
[3]-Tot Eminescu, despre clasa politică românească: „OAMENI CARE AU COMIS CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE.
(…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. PARTIDELE, LA NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI ILUSTRE MAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE(cf. MIHAI EMINESCU – art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] –  Timpul, 18 aprilie 1879).Toate acete afirmaţii se potrivesc (poate, pentru unii naivi, care nu ştiu originea ideatică şi “mersul”/”rânduiala” lumii moderne, masonizate până la nivel medular -  “surprinzător”!), CUVÂNT CU CUVÂNT, şi politicienilor români de azi, din veacul XXI…!!!
 

ESOTERISM ÎN “AMINTIRILE” LUI ION CREANGĂ (III). LOGICA MITULUI. FIUL PISICII ŞI AL CÂINELUI. ŞOBOLANUL ŞI APOLLON SMINTHEUS. OPERAŢIUNEA CHIORULUI CU PETEC NEGRU. PENIA-POROS  -  ŞI POVESTEA RATĂRII UNEI “CĂSĂTORII”: CUCUL CU PUPĂZA
Am discutat partea a II-a a Amintirilor din copilărie, preponderent, din punctul de vedere al problemei puterilor sacrale ale Părinţilor-Zei - Smaranda şi Ştefan - şi urmărind tribulaţiile Luminii (căutării focului în apă) , în cazul Nică.
Ar fi de discutat o “Şcoală” şi aici: a pupezei-cuc şi a cireşului-cânepă. La mijloc de codru des   - cum îi plăcea Amin-ului să spună  -  ies păsările, se aleg îngerii, se pregătesc zborurile spirituale. Apoi, abia, urmează întâlnirea cu sfinţii voievozi ai cerurilor, cu Duhul-Popă şi cu Athanorul celor 10 germeni (la “Folticeni”) - sub oblăduirea Triadei PAVEL-BODRÂNGĂ-FIERARUL.
Mama are chinul naşterii mistice a Celui Uns-Iisusul, ca Tobă Mistică a Paraşabdei. Iar Moşii-Spiritele Primordiale(Moş Vasile, Moş Chirpec, Moşul cu Viţica-Bour etc.) verifică tot Paraşabda - prin Ion cel Golit(prin schizofrenie sacrală)/Ion cel Împlinit. Piua GOLITĂ de sumani (=ţesătura vieţii) cere: sânul UMPLUT cu Cireşele Focului, sub semnul Cieriului Cucului. Intervine Talpa Iadului, cea care bate Toba Mistică, pentru a exorciza Iadul: Maria-Marioara vrea să bată Toba Mistică-Nică -  dar, prin cânepă[1], Cel Plin(cu sânul solarizat de cireşe!) aleargă mai repede decât Cea Golită/Golitoare (Mărioara-mama lui Ion Golitorul Chiuei cu Ţesătură[2]).
Cuc fiind, Cel Plin fiind  - Nică va căuta nunta sacră cu Pupăza Scorburii-Cavernei (paredra Mamei Regale):  datorită Moşului cu Bourul (Moldovei), nunta cu golul “spurcat”(de fapt, mistic!) nu are loc, ci, invers, golul “spurcat” devine Cocoşul-Ornicul Adevărului. Trecerea prin zona infernală(de fapt, la fel ca în cazul Pupezei: zona mistică, de încercare): ţigani-balauri-dragoni  - nu-i înghiţit-vomat(“au şi tăbărât bălaurii pe mine, şi cât pe ce să mă înghită”) , pentru că nu-i implicat în nunta cu pupăza…Adică, încă nu merită purificarea, deci nici nuntirea, dacă nu a recunoscut-o pe Regina Psihopompă! Şi aşa mai departe, se urmează logica lucrării spirituale…
Se spune, de obicei, că Partea a II-a a Amintirilor nu are o ordine logică, n-are o rânduială a secvenţelor narative. Se uită, bineînţeles, cu voie sau fără voie, de LOGICA MITULUI.
Nu numai că există logică – dar ea este perfectă, în partea a II-a a Amintirilor. După ce finalul părţii I ne vorbea despre recunoaşterea, de către “fetele mai drăcoase” – a UNSULUI, Alesului (şi prin tonsura călugărească) - deci, bun să se stârnească, pentru el (NU împotrivă!),  “CÂNII” (Lupul Fenrir multiplicat, “sinecdocat”)  -  partea a II-a ni-l arată pe cel “alungat” de/prin “câni” (pentru a-l înghiţi, la modul morţii iniţiatice, pentru a-l scuipa “de o mie de ori mai frumos şi mai sănătos”, ca pajura din povestea culeasă de Petre Ispirescu, despre Prâslea cel voinic şi merele de aur - adică Stăpân al Noii Lumi-Manvantara) - ca fiind Fiul Pisicii - sau Fratele Pisicii (după cum Ion este Ion de pe Dealul AUM-ului, Ion Proiectivul, sau este Nică, fiul Smarandei şi al Ioanei).
După cum se ştie, PISICA este Zeiţă a Nopţii, dar şi a Focului. Blana ei scoate scântei, trupul ei este vulnerabil la infiltrarea demonilor.
Nică, cel care stă sub semnul Athanorului Înfocat, se luptă, în sensul mitic, al asimilării complementarităţii - cu MÂŢELE (care-l zgârie şi-l scuipă - adică îl jupoaie-înghit şi-l “stupesc” înapoi, ca şi pajura). În definitiv, CÂINELE şi PISICA se spune că sunt SOŢ şi SOŢIE, ca şi Soarele şi Luna: dacă-l alungau, CÂINII, spre a-l înghiţi şi scuipa (transfigurare iniţiatică - şi, în acelaşi timp, să-l asimileze Câinelui Solar) - de ce n-ar fi necesară şi o iniţiere simetrică, sub semnul lunar al MÂŢEI-PISICII?
Smaranda-Pisica din Caverna Casei, îl iniţiază în misterele duble ale Focului - Focul Solar, Ascendent - şi Focul Lunar, Descendent: CĂRBUNELE, respectiv TĂCIUNELE - şi în dozajul exact al Focului, necesar pentru menţinerea stării de THULE-BALANŢĂ, în acest Manvantara.
I -Tatăl-Câine “îl alungă”[3] în Pielea-Sat, pentru a vedea cât a învăţat despre Taina Focului - căci altfel, dacă nu ştie Taina Focului, cum ar putea stăpâni BICIUL, adică Trăsnetul Justiţiar? Ar da foc universului, ar incendia, înainte de vreme şi fără rost sacru - Manvantarul!
Şi iată-l pe Nică, împreună cu alţi 5 tovarăşi (întruchipări ale lui Vishnu, ca şi Harap-Alb cu tovarăşii săi), în Noaptea de Anul Nou (după călărirea Focului Saturnian-Porcul Saturnian “învălit în paie” - sugerându-se transfigurarea lui Saturn în Cel al Ieslei-Hristos, de Crăciun, şi luând coada porcului s-o frigă - pentru completarea anatomică şi ritualică a Imaginii Calului Solar - şi “beşica” cu grăunţe - de fapt, Beşica-Grăunţă - căci “beşica” trimite nu la băşica udului, cât la băşica, umplută cu Aer-Prana, ci la băşica Peştelui-Hristos, plutire peste Apele Lumii - iar grăunţa este însuşi însemul heraldic al lui Demeter-Hristos), pornit în expediţia căutării şi stăpânirii Focului, cu unelte de scormonire, aţâţare-provocare, actualizare întru emergenţă-epifanie, a Focului. Dar:
a-scurtătura-lemn al Focului, trimisă înspre Nică, în chip de încercare a capacităţilor sale de asimilare a Focului – de către Şobolanul-Oşlobanul - care nu este altul decât APOLLON SMINTHEUS[4] (sminthis=şobolan, dar la noi a dat SMINTIT - adică Deviat de la Calea Stabilită, Calea Dreaptă;  or, calea dreaptă-Dao, la români, ar fi creştinismul - or, Oşlobanu este preot, dar al lui Demeter-Dumitru, iar nu al “jidanului trenţuros”, din Noul Testament, numit Lazăr cel Înviat - a se vedea dialogul între Oşlobanu şi Popa Duhu şi Trimisul lui Dumnezeu[5];  fdar poate fi şi Zeul-Şarpe[6].
Apollon al Luminii e Smintit-Smintheos doar în raport cu creştinismul, în nici un caz în raport cu Zeul Focului Solar, al “păgânismului”. Şobolanul aduce ciuma, dar tot el vindecă de ea. Şi CIUMA este Foc  -  foc iniţiatic, având la noi, la români, un dublet mult mai des rostit şi, deci, mai cunoscut: “cinstita holeră”. Se vede treaba că moş Ţandură+Nenumitul, care l-au “vindecat”-iniţiat întru Focul Holerei (“Ciumă”) pe Nike-Nică - sunt, de fapt, dubletul ŢANDURĂ(Scurtătură de Lemn)-APOLLON SMINTHEOS  -  adică unul şi  acelaşi zeu, întâlnit deja de Nică, în  noaptea de Anul Nou: Oşlobanu-Apollon Smintheus (Zeul Sintezei forţelor divine, vechi şi noi);
b-COCIORVA-TABLA CU JAR, PENTRU ÎNCERCAREA-EMERGENŢA Calului Solar - şi a Horei Solare-COLAC - mânuită de nevasta lui Vasile-Aniţei: Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav” ( am zice noi, “barzaq-uită” grozav - căci dacă nu treci proba cu tavaua cu jar, şi nu te aprinzi ca Telegar Solar - nu treci podul spre Împăratul Roşu-Soarele -  rămâi “PE cuptior” (precum fiii, mare şi mijlociu, ai Craiului din Povestea lui Harap-Alb) - şi nu ÎN athanor - adică, rămâi copil regresat în uter pentru totdeauna, germene nefertil  -  iar nu RĂZBOINIC AL FOCULUI. “Dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat…” Chiar, cum se cheamă? Căci neiniţiatul, ştim din triburile actuale de pe Pământ, n-are nume: numele ţi-l capeţi, într-un fel sau altul, doar ca reflectare a forţelor tale spirituale, din Oglinda Focului, ca probă iniţiatică trecută, ca victorie spirituală (asimilare a unei forţe primordiale). N-ai Nume (NUMA), n-ai Formă (RUPA)  -  pur şi simplu nu exişti. Şi atunci, “în obrazul cui v-a învăţat” - înseamnă “în obrazul cui a îndrăznit să mintă cosmosul, dând Nume şi Formă neiniţiatului, să apară Focul Ruşinii!” - care foc va produce repetarea în templu a preliminariilor iniţierii.
Căci, iată, în comunitate, în cosmosul ca templu expansiv, se dovedesc ca fiind insuficiente preliminariile. Căci băieţii FUG(“Atunci noi, la fugă, băieţi[…]”) - deci nu asimilează încă, nu fixează în ei Sulful Alchimic al purificării. Poate în noul ciclu de iniţiere - la anul…: “(…) ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame…” (n.n.:Înfrângere totală şi penia energetocă maximă!).
II-Şi noul ciclu ste numit “smântânitul oalelor”. Nevasta lui Vasile-Aniţei”(A Cociorvei-Foc) este redusă la însemnul ei heraldic: BARZAQ-ul OALĂ. Pe puntea gâtului oalei este Focul-Smântâna Luminoasă. Nică fură cu limba, îşi arde Limba Creatoare de Paraşabda - dar nu suficient!: la încercarea Maestrei Smaraldului Graal, se dovedeşte că Sunetul-Limbă nu e copt, încă, cum trebuie, căci “crapă unde nu plesneşte”, sau invers: “<<Ei, apoi!unde-o plesneşte mama şi unde crapă!>> – zic eu în gândul meu(…)”. Plesnitura şi crăpătura trebuie să fie identice - să-şi corespundă - altfel drumul de eliberare sonoră se închide : corespondenţa-continuitatea punţilor-căilor spirituale este condiţia sub care se poate contura Drumul de Ieşire, din Athanorul Fiinţei, a Paraşabdei Cosmice-Dharma Sonoră.
III-Şi urmează al treilea ciclu iniţiatic, în care mereu, se solicită funcţia Regală-Justiţiară a Biciului. Chiorul-Chiorpecul (Chiorul este văzător simultan, în ambele lumi; Chiorul cu Petec - Petec Negru, ca al piraţilor; căci, ce sunt piraţii, dacă nu aventurieri hotărâţi şi necruţători? Ce este petecul negru, de pe unul dintre ochi, decât simbolul, pe de o parte, al misterului aventurii “sălbatice”, adică depline, cu orice risc, într-o lume a iniţierii continue - iar pe de altă parte, al viziunii magic-oculte, asupra Tainei spre care se Aventurează!) - este CIUBOTAR ca şi Ştefan, pe amândoi legându-i funcţia de Maeştri deţinători ai Ştiinţei Trăsnetului+Tunetului, numit, magic şi tradiţional, BICI) - nu-l întreabă nimic, ci-i controlează gura cu limba arsă de la smântânitul oalelor: “îmi trăgea un puiu de răbuială ca aceea pe la bot”, “cu dohot de cel bun, care face pielea cum îi bumbacul”. În definitiv, ce-i face? Dohotul-mir, de Mesteacăn al Luminii Zeieşti - îl face pe Chiorpec rudă mitică şi cu (A)Nastasia din Cetatea Focului-Pipirig. Şi atunci, nu sunt decât două alternative ale semnificaţei acţiunii, pe care alternative noi le considerăm complementare:
a-una soteriologică: vindecă limba arsă de râile” (reziduurile de Prakrti) şi de rănile inutile, nesemnificative, de la “controalele anterioare, ale Smarandei (dar Chiorpec este substitutul lui Ştefan al Kalpei - deci autoritate superioară a Focului Cosmic);
b-miruieşte-unge, pentru a desemna pe Alesul Focului - de aici şi râsul permanent al Chiorului Sacru. Atâta doar că Nică nu înţelege ritualul mirungerii, sau încă nu-l suportă suficient de bine - şi regresează tot la mamă, “plângând şi stupind în dreapta şi-n stânga” -  confundă Focul de Sus, celest – cu Focul de Jos, gheenic - şi scuipătura este, pesemne, exorcizatoare (de tipul scuipatului-scăldatului, cu propria agheazmă, apă+foc,  în sân). Şi atunci Chiorpec e nevoit să fie mai explicit: “He, he! Bine-ai venit, nepurcele!” - adică, ai nimerit unde trebuie şi la cine trebuie: NU EŞTI SUPUSUL PORCULUI SATURNIAN (asta înseamnă nepurcele) –ci supusul Focului Solar (al Paraşabdei Solare - chiar dacă nu vrei să te supui deplin ritualului de iniţiere). Sau: vezi că nu te-ai iniţiat suficient în Focul Saturniano-Plutonic, de sub semnul Porcului! Şi-apoi, focul tot foc este, de-a lungul Axei Cosmice a Vieţii.
Abia acum o apucă, pe Mama Smaraldului Graal - chinurile (naşterii iniţiatice):  “Şi mama avea un chin cu mine din pricina asta…”  Fiind trecut prin proba Focului-Mirungere, înţelegându-şi solaritatea - el trebuie să mai fie născut o dată, de Responsabila Manvantarului  -  adică, prin moarte şi naştere iniţiatică, succesive.  -  transfigurat.
Vara Focului s-a împlinit - Toba Mistică a Paraşabdei (“pielea şi ciolanele”[7]) începe “să bată de războiu: brr…brr…” – cum face Talpa Iadului, în Ivan Turbincă,  cu “pelea de câne” (“pielea rea şi răpănoasă – ori o bate, ori o lasă” – ori “brânză bună în burduf de câne”…  -  căci şi burduful tot o Tobă este  -  iar membrana Timpanului Paraşabdei trebuie să fie din Pielea Câinelui Solar[8]) - şi două beţe-ciolane (evident, ciolanele încrucişate ale piraţilor, de pe hârca de mort: este crucea magiei negre… - dar tot semn al resurecţiei, întru Forţă Ocultă!).
IV-Dar Toba Mistică a Paraşabdei, prin depreciere semantică, poate deveni cavernă, golire, penia  - şi iată, iar, schizofrenia Ion-ilor: în episodul cu Cireşul şi Cânepa, există iar doi Ion-I  -  Ion-ii apei primordiale-Osana-Ozana (apa-aer de foc, coloana continuă a Templului Lumii, din  ziua a  doua a Facerii) - despărţiţi (schizofrenie sacră, pentru a fi, apoi, reunuţi întru victoria sacră:
a-Ion al lui moş Vasile (tot “pe-aproape de Moşi” - adică de spiritele Primordiale Veghetoare) s-a dus sub Cetate (adică, sub Dealul AUM-ului, sub Cetatea Zeilor Olimpieni), “la o chiuă din Condreni (Condreni – chiua păzită de Muma Codrului-Pădurii, stăpâna axelor vegetale-Coloane ale Templului Cosmic - dar şi ale Tuburi-Ţevi ale Naiului Cosmico-Paraşabdic!) s-aducă nişte sumani”. Adică, să golească piua-caverna-uterul (gestul stârpirii…). Şi o goleşte de toate câte sunt ale Satului-Fiinţă în starea de Iarmaroc-Expansiune[9].
Şi unde e gol (penia), trebuie, în mod echilibrator (sub zodia Thulei-Balanţă) să apară poros  -  plinul-împlinire;
b-şi astfel, Nică este nevoit să facă plinul-poros. Cu ce? Păi, cu ceea ce a învăţat, cât de cât: cu Foc. Iar  CIREŞUL[10]  este simbol solar-echinoxial. Cireşele sunt mici sori. Cireşul-Axul Lumii, în care e nevoit să urce Nică, e “cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare”. Cireş timpuriu, cu foc timpuriu, foc care oscilează între roşul solar (cocea) şi galbenul lunar(pălea). Oricum, Copacul Axial al Vieţii cosmice are Soarele-Cireaşă Roşie în Vârf - şi luceferi-aştri pe ramuri. Este împlântat în timp sacral de densitate maximă: Duminica Mare.
Cum se descurcă proaspătul confirmat (din stadiul de catehumen) al lui Chiorpec-Ştefan -  în postul de iniţiat întru foc? “(…) Mă trezesc în cireşul femeii(!) şi încep a cărăbăni la cireşe în sân(n.n.:Toba Mistică, “chiua” ce trebuie umplută repede cu Duhul Sfânt Solar), crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oiu face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului“. Celebra jordie-bici, după care tânjea atâta catehumenul Nică! Şi cu care îl jupuia Fotea-Bărbatul Cosmic - şi îl va jupui (potenţial sau nu), pentru ultima oară, înainte de Revelaţia Raiului  -  moş Luca!
Cireşul Femeii  -  de ce nu al Bărbatului? Păi, confirmarea sacerdotală, ca tobă mistică a Paraşabdei - tobă-foale divine, care când e goală, trebuie să fie plină - şi invers, pentru a aţâţa Soarele - Focul Ceresc - i-a făcut-o Femeia-Smaranda. Nu Ştefan-Bărbatul.  Poate că acesta ar mai  fi avut ceva de comentat. Oricum, Nică a preferat, dintr-o viziune manvantarică îngustă, pe Maestrul “mai la-ndemână-vedere”: Mama Smaranda, care era mai îngăduitoare.
Şi atunci, e clar că ceea ce Femeia-Cavernă iertase, jordia-bici (sceptru-falus masculin) nu putea ierta şi confirma, decât după/prin jupuire de viu - spre a Revela Trupul Arzător al OmuluiPrimordial. Vorba lui moş Luca, mai trebuiau arse “câteva jordii prin ţolul cela (n.n.: Athanorul subţiat la membrană), de v-a trece spurcatul” - ori în sens exoecizator (va ieşi demonul şi va rămâne Drobul de Sare-Piatra Filosofală), ori în sens de re-verificare, re-ispitire, cu curenţi acendenţi, dinspre Spurcatul (JOS), spre Curatul (SUS).
Toba Mistică, de fapt piua-cavernă în stare de penia, fusese umplută-împlinită (poros), prin îngrijirea ritualică a lui Nică. Dar calitatea Focului din Vârful Copacului Solar, calitatea Soarelui pe care trebuia să-l “remonteze” în Vârful Axei Polare - era una slabă-discutabilă, cu eclipse alternative (alternanţa între extremele Împărat Verde-crude - Împărat Roşu-coapte). Mă rog, se poate spune că, totuşi, datoria plinului-împlinirii-poros şi-o făcea, oarecum conştiincios, dacă nu şi bine.
Dar ce nu-i bun  - e, totuşi, rău! “Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tâlharule, că te-oiu învăţa eu!”
Iată că Jordia-Bici-Mărioara se instituie într-o şcoală iniţiatică ad-hoc: ce n-a învăţat despre foc, până acum  -  va învăţa pe loc, prin transmisia energiei jordiei-bici, de jos în sus, pe Axa Polară a Copacului Lumii. Căci cine nu e Maestru, şi o face pe Maestrul, cocoţat fudul tocmai în Vârful Cireşului Lumii  -  e un impostor (“Tâlhar”). Are dreptate Mărioara-Maria  - căci îndreptarea prin jordie, de fapt, Noua Axă a Lumii! - a Lumii-Nică, este un act nu doar de Justiţie, ci şi de Mizericordie, dacă ne gândim la eclipsele Lumii, prin calitatea proastă a cireşelor-aştri, cu care Nică popula universul!.
Dar Nică nu percepe decât latura justiţiară: “Dar cum să cobori, când jos era prăpădenie!” Se vede clar că perspectiva din Vârful Copacului îi aduce senzaţia de respingere, conţtientizată profund, a borborosului din zona înfernului-Prakrti. Şi, în definitiv, dacă tot a ajuns Sus - de ce s-ar mai coborî, în borboros - şi nu s-ar adapta, treptat, rectificând “din mers” lumina aştrilor cosmici?
Mărioara nu-l “chiteşte” însă cu 2-3 bulgări de pământ - adică, Nică se află, totuşi, într-o stare spirituală prin care se simte suficient de desprins de Prakrti  - ca să nu se mai lipească de el pământul, proiectat, ca zgură-reziduu, de jos în sus. “Stăi, mă porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!” Adică, să nu fi avut discernământ Chiorpec-Ştefan, când l-a consacrat drept nepurcel? De ce este văzut de Mărioara, nici mai mult nici mai puţin decât superlativul (sau, cel puţin, augmentativul) Porcului - “porcan”?! Se vede treaba că ceva lunar tot a rămas în Fiinţa-Nică, şi după MIRUNGERE - căci acceptă, total ne-eroic (deci, nu solar) să coboare “pe-o creangă, mai spre poale” - şi cade în Cânepa infernală - opusul semantic al Cireşului. Se întoarce în borboros, de parcă n-ar fi trecut prin nici o verificare ierarhic-divină, de parcă toate instanţele divine prin care a trecut au fost incompetente, “corupte”? Da şi nu. Dacă e să luăm simbolul iepurelui[11] în discuţie (“eu fuga iepureşte[s.n.]prin cânepă(…), ne-având vreme să-l sar [n.n.gardul din fundul grădinii], o cotigeam [labirintic] înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte(…)Şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ”.)   - trebuie să spunem că
a-iepurele este simbol al lipsei de măsură - iar Nică prin hybris-ul de infatuare-superbie a păcătuit, în primul rând, crezându-se demn de poziţia în Vârful Cireşului Lumii;
b- iepurele este simbol dominant lunar - dar poate fi şi “fratele sau iubitul ei” – adică, la nevoie, poate împrumuta şi valenţe solare.
De ce cotigea Nică, şi nu putea sări peste gard? Păi, e clar: Karma cireşelor din sân îşi spunea greu cuvântul. Cireşele coapte îl trăgeau în sus, spre a sări gardul grădinii Paradisului (de dincolo de gard!), cireşele crude-necoapte îl trăgeau în jos, în cânepa borborosului. În labirintul, pe care fuga iepurească, lunară, e gata să-l construiască, pentru a-l închide, în propria greşeală a trufiei (superbiei), pe catehumenul care se şi vedea-credea Maestru!
Şi totuşi, ciudata fugă iepurească, în ambele sensuri, prin cânepa borboros (mai ţinând cont şi de efectul, adiţionat, al cireşelor coapte din sânul-Tobă Mistică) creează, vrând-nevrând, o ORDINE ÎN INFERN: iar orice ordine, în infern, este împotriva infernului, slăbeşte forţele infernale. Cânepa cade palancă[12] la pământ - palancă=Axa-Copac orizontalizată!
Dar Axele Cânepii erau Coloanele Infernului - iar nu Cireşii-Copacii cu Rădăcini Celeste! Alternanţa eu-ea, în cadrul aceleiaşi atmosfere verbale-substantivale (fuga=dinamic-verbal şi descriptiv-substantival) produce o inertizare a fugii ca spaimă lunară  -  şi o încălzire, până la topire, a ţâţânilor iadului. Iată că jordia Mărioarei este tradusă în fapt-act: acest curent pozitiv, acest supliment al Focului Iniţiatic - lipsea pentru coacerea dublă: I-a cireşelor verzi - aştrii din sânul-tobă cosmică, şi II – a fiinţei catehumenului Nică. PERIA zodiacului inversat (“zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă ca peria”) este arsă de energia JORDIEI-FUGĂ accelerată, implantând sensuri cosmice - în haosul-borboros. Nică se înalţă peste gard (peste propriile-i limite, agravate de impostură şi superbie) “de parcă nici nu l-am atins” (imponderabilitate-levitaţie spirituală, de tip yoghin, care spune ceva despre circulaţia Shakti-Shekina şi de starea pe coadă a Şarpelui Kundalini - pentru a despărţi borborosul de cer şi Prakrti de Purusha) - iar mătuşa Mărioara…Ei bine, într-o inversare a Cerului, ea “păţeşte” ca Spânu: “se încâlceşte prin cânepă, ori  se împedecă de ceva, şi cade jos”. “Cade jos” - de fapt cade SUS - căci Mărioara este suplimentul magisterial al lui Ştefan şi al Smarandei, este Stăpâna Fulgerului-Jordie. De ce anume se “împedecă”? Greu de spus:
a- ori că, epuizându-şi şi sarcina-misiunea, ea devine zmeoaică (prin transfigurare inversă), şi se “împedecă” de propria-i perie azvârlită în calea (de iniţiere a catehumenului) - de fapt, de peria, azvârlită în urmă, de către Făt-Frumosul Nică, perie în locul borborosului - asta ar însemna apariţia unei păduri de cireşi solari, în locul cânepii-labirint infernal;
b-ori jordia, inutilă acum, prin încălzirea pneumei-Nică, devine piedică pentru cel/cea care ţinea s-o folosească tocmai în acest scop, al încălzirii-suplimentării de foc. Şi Marioara devine “nebuna de mătuşa Mărioara”. Şi Spânu, în definitiv (ca şi orice Maestru!) -era nebun -  în sensul de “outré”, situat spiritual înafara lumii profane.
Oricum, Nică a trecut gardul în zbor. Şi trecerea se plăteşte cu banul-mesaj sacral. Care era mesajul sacral? Nică a căpătat, în fine, ceva din imponderabilitatea spirituală a îngerilor Grădini Celeste. E mult, e puţin? Vom vedea.           
Acum vine rândul confirmării bănuielii că Chiorpec-Ştefan a fost, el însuşi, prea îngăduitor în confirmarea unei solarităţi încă dorite, dar nu şu dobândite real - când îl consemnase-consfinţise, pe Nică, drept nepurcel. Pentru a nu mai greşi, nici măcar ca supoziţie, Ştefan-Chiorpec are grijă să folosească, de data asta, cu adevărat suplimentar, chelfăneala încălzitoare (poate chiar BICIUL…: ”(…) mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând: -Na! Satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?”). Şi, ceea ce arată mai clar că se pripise când îl fixase, ca nepurcel - e că acum îi spune : spânzuratule! Deci, îi/îşi face bilanţul cam aşa: 1-Nică a îngurgitat sacral sorii-cireşe (s-a săturat - adică, din punct de vedere al lui Nică, a făcut ce trebuia pentru iniţierea prin foc; 2-şi a mâncat liftirie de la tată; păi, lefter=fără bani, fără credit. Atunci n-a mâncat nimic - căci mâncase destul jar-cireşe (precum Calul Solar al lui Harap-Alb). 3-Înseamnă că s-a împlinit, iarăşi, ciclul iniţiatic? Nu în adevăratul sens al cuvântului: căci nu Nică a plătit banul de trecere - ci tot Tatăl. Pentru Tată, el rămâne (din pricina greşelii neplătirii-neconştientizării) – un neiniţiat, un SPÂNZURAT[13] între cer şi pământ - iniţiat cu rădăcina în Cer, dar care trebuie să  revizuiască la Talpa Pământului - pentru a putea, apoi, revărsa generozitatea aurului-solaritate câştigat(ă). Un ucenic vrăjitor care, mereu, nu are încă stăpânire asupra Focului-Bici, ci i se suplimentează dinafară Focul-Bici. El trebuie să suporte o răsturnare la capătul de jos al Axei Polare (Marte  -> Transfigurare) şi să aibă răbdare, apoi (cartea 14), pentru a reveni în Vârful Pietrei-Nastasia Vitriolului (cartea 13). 
Nu are acces în Cieriul Cucului: “Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu văru Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cieriul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi fetelor, dorţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru!” Nu că nu ar avea dreptul la scăldat, privit, jucat hora solară  -  dar încă se pune în primejdie şi pune în primejdie energia încifrată în aceste simboluri ale împlinirii ( hora) – şi ale trecerii (biserică, privire, scăldat în apa Styx-Osana-Ozana). Trebuie să se lase transfigurat total, prin Moarte Iniţiatică, în Caverna Daimonului Regal – Pupăza  -  pe care daimon îl va transfigura în GĂINUŞA DE AUR CELESTĂ – a Humuleştiului fără Ceas! Şi se va transforma pe sine în Auraş-Păcuraş, Hristos-Păstorul, Vitriol al A-Nastasiei-Nemurirea.
Încă nu este CUC. Dar ce este? Contrariul? Nu : Operatorul Transfigurării Daimonului Regal-Pupăză: spărgătorul de ouă de CUC ARMENESC  -  Pupăza “Spurcată”. Bine că nu disperă  - ci acceptă să acumuleze(cu Răbdare tarotică!) - râsul demiurgic (chiot cu valenţe apotropaice, exorcizatoare)  -  în procesul de iniţiere-umplere a Pungii Neantului: “le făceam atunci cu chiuita”(s.n.). Înşiră Mărgelele KARMEI Kosmice ale propriei fiinţe, pe sfoara/sforul curgerii de la Moara Timpului (“mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară”) - nu le pune mormane, prosteşte. În ciuda aparenţei, actul iniţiatic al lui Nică are succesiune ordonată.
Căci - cine este PUPĂZA? Ipostaza antinomică (nadirică) a CUCULUI DIN ZENITUL CERULUI (Vârful Cireşului). Aşa afirmă Mihai Coman[14], vorbind despre Pupăză, destule despre duplicitatea semnelor-simbolurilor spirituale. Tradiţia nu face decât să consfinţească, să fixeze în panoplia Spiritului Uman-Cosmic, nişte adevăruri imuabile, ordonate şi coordonate de Creator. Evoluţia spirituală este, de fapt, urmărirea parcursului urmat de Spirit - pe Spirala Cosmică Infinită. O spirală şi o sinusoidală, în plan longitudinal, respectiv transversal, al Casei-Cosmos.
Aceasta este şi anamneza-dhikr a lui Ion Creangă, colaboratorul (până la consubstanţialitate cu) Amin-ul Neamului Românesc.
Nike-Nică îşi înregistrează spirala-sinusoidala iniţiatică - evoluţia sa ca Spirit în Casa Corpului Cosmic - Adam Protogonos. Atât şi nimic mai mult. Este Preot, este Rege. Este şi Demiurg? Poate ameliora doar - sau şi transfigura? Da, poate determina o mai bună “batere” a “firelor” sorţii în “urzeală”. Nu o schimbare a Ţesăturii - a Legii-Dharmei-Ţesăturii. Ţesătura este Paradisul - căci, cum spune Jorge Luis Borges[15], “doar atât”a creat Dumnezeu: Paradisul . Depinde, însă, din ce parte a Muntelui, de pe ce versant al Muntelui - cucerim-recuperăm Paradisul. Şi la a câta încercare de ascensiune a Muntelui. Şi cu ce mijloace de abordare a Muntelui Meru - a Centrului Spiritual al Lumii.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -“Cânepa dracului”=Forţa-Părul Satanei. În plus, simbol al labirintului satanic şi al visării-coşmar.
[2] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 178:”Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani.”Iată, din nou, Josenii, “de sub Cetatea”-Deal al AUM-ului…
[3] -Căci refuzul de a-i face “un buhai ori, de nu, batăr un harapnic”  -  este, la modul magic, provocarea de a căuta Focul singur (la Popa Oşlobanu al Scurtăturii de Lemn al Focului, respectiv la nevasta lui Vasile-Aniţei, a Cociorvei Focului).
[4] -Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1996, p. 141: “S-MIN-THEOS=Zeul cel din Groapă  - din Peşteră (Caverna Învierii); zmeu(şarpe), care învie ce-a fost vechi (învechit), leagă între ele lumile”.
[5] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 196:”Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu? Ié pe Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica Sf. Lazăr de sub dealul Cetăţii. Şi cum intră în biserică, încep a căuta pricină părintelui Oşlobanu, care slujea, că nu se ţine de tipic: -Tipic, boaite făţarnice? (…) zise părintele Oşlobanu, lăsând sfintele(n.n.: cele creştineşti) încolo. Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui(…)”.
[6] -Cf. A.Bucurescu, op. cit., p. 158:”Zeii Şerpi reunesc forţele celeste şi vizibile cu cele chtonian-invizibile; la noi: credinţa nouă-cristică, şi credinţa veche, ante-cristică.
[7] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol.I, p. 178:”(…) să cer dascălului să-mi deie numai pielea şi ciolanele din tine” – adică, esenţa sonoră, Toba Mistică-Paraşabda.
[8] -Cf. Jean Chevalier/Alai Gheerbrant, op. cit., vol. I, p. 326.Câinele  - “La prima vedere, simbolul atât de complex al Câinelui este legat de triada elementelor pământ-apă-lună  -  cărora li se atribuie o semnificaţie ocultă, femelă, vegetativă şi totodată sexuală, divinatorie(…).Prima funcţie a C. este aceea de animal psihopomp, călăuză a omului în întunericul morţii, după ce I-a fost tovarăş în lumina vieţii. (…) Cerberul, la greci, Garm, la germanici, păzesc intrarea în Câmpiile Elizee, respectiv Niflheim(…)Este mijlocitor între lumi, ca Hermes, şi interpret al celor vii, care vor să stea de vorbă cu morţii sau cu divinităţile(…) Dar cel mai adesea, C. apare sub înfăţişarea unui erou pirogen, scânteia focului precedând scânteia vieţii, sau confundându-se cu ea. (…) Câinele a adus oamenilor două din cele mai de preţ daruri: focul şi meiul. Are fucţie prometeică: tot C. a furat focul din cer spre a-l da oamenilor(…). În lumea celtică este asociat cu tagma războinicilor  - este obiectul unor compraraţii şi metafore elogioase: cel mai mare erou, Cuchaliainn, este CÂINELE DIN CUCHALAINN(…)compararea unui erou cu un câine însemna cinstirea, omagierea vitejiei lui. (…) La chinezi, Câinele Ceresc(Tian Kuan) este furtună şi vijelie: el bubuie ca tunetul şi luminează ca fulgerul şi este roşu ca focul(…)Simbolul C. se întâlneşte cu cel al Ţapului ispăşitor(…)Înger căzut(…). În alchimie: Câine şi Lup deopotrivă, înţeleptul (sau sfântul) se purifică devorându-se, adică sacrificându-se în el însuşi, pentru a ajunge în sfârşit la ultima etapă a cuceririi sale spirituale”.
[9] -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, pp. 178-179:”Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute(…) . Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii (…) şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloiu, sare şi făină de popuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de burangic alese, şi alte lucruri(…)”.
[10] -Cireşul – în Japonia, i se zice sakura şi ocupă rol de frunte în ritualuri; este simbolul morţii ideale, cavalereşti (conformă cu codul bushido), detaşate de bunurile acestei lumi  -  cât şi al precarităţii; din Japonia şi până-n România, Cireşul este simbol al luminii solare, al purităţii şi fericirii spirituale.
[11] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 140, “Iepurele face parte din bestiarul selenar  -  (…)se leagă de bătrâna divinitate a Pământului-Mumă, de simbolismul apelor fecundatoare şi regeneratoare, de vegetaţie, de reînnoirea neîncetată a vieţii sub toate formele ei(…); iepurii dorm ziua şi se joacă noaptea, ştiu, asemenea lunii, să apară şi să dispară discreţi şi tăcuţi ca umbrele(…) sunt atât de prolifici, încât au devenit simbolul prolificităţii(…); cratofanie a Lunii(…)complice sau rudă apropiată a Lunii(…). Dar, ca iepure de câmp, este  şi erou civilizator, demiurg sau strămoş mitic(…), intermediar între această lume şi realităţile transcendente ale celeilalte(…); comunică putere şi veşnicie(…); tot ce se leagă de ideea de abundenţă, exuberanţă, înmulţire a fiinţelor şi a bunurilor – poartă în sine germenii nestăpânirii, ai risipei, ai desfrâului şi ai lipsei de măsură(…); este simbolic asociat cu pubertatea, care nu se mai bucură de îngăduinţele rezervate copilăriei, dar care reprezintă prima ei maturizare(…)”.
[12] -Palancă=căzută, doborâtă.
[13] -Cf. Aurora Inoan, Cartea Ştiinţelor Oculte – p. 159: TAROTUL- cartea 12 – la arcane majore: 12-SPÂNZURATUL: încercări, decepţii, sacrificii. Cădeţi în eroare, aveţi un sacrificiu de făcut. Urmează cartea 13: MOARTEA: Răsturnări de poziţie! Înnoiri spirituale. Sfârşitul lucrărilor sau al unei întreprinderi. Apoi, cartea 14: RĂBDAREA”. Pentru acelaşi lucru, cf. V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc., 1989, p. 296:”Lama a XII-a a Tarotului, <<SPÂNZURATUL>>, în care <<osânditul>> e spânzurat de un picior, cu celălalt făcând cruce, cu mâinile la spate, adică sustras acţiunii, iar din buzunar îi curge, cu o inepuizabilă generozitate, un râu de aur; de Sfântul Petru crucificat cu capul în jos; de arborele inversat din Vede şi din Divina comedie, cu rădăcina în Cer, cu vârful pe pământ. Orice realizare spirituală se poate rezuma într-o frază: iniţiatul îşi inversează centrul său de greutate. Pentru el, ponderabilitatea e fixată în ceruri. E o aplicare a legii de analogie inversă.”La fel, Éliphas Lévi, în Chei Majore şi Pantaclul lui Solomon, Antet, p. 73: “LAMED: Hieroglifa Spânzuratului  -  Semnul Perfecţiunii Marii Opere; Desăvârşirea; Sacrificiul; Trecerea; Crucificarea; Spiritul care se separă de Materie”  - rezultă din cele spuse aici că Nică primeşte, prin Ştefan, comanda de a se scufunda până la Capătil de Jos-Infernal, Pupăza  -  pentru a ţâşni, apoi, la Capătul de Sus  -  drept CUCUL-PIATRA-VITRIOLUL Nastasiei=eliberarea de Materie, prin epuizarea Materiei.
[14] -Spune Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1996, p. 198: “Cucul şi Pupăza, cântând simultan, pot transmite aceeaşi <<urare>>, sau din contra, <<urări>> (cu eficienţă şi orientare) diferite” [n.n.de fapt, când urează cucul  -  “anti-urează” pupăza]. “La îneput(…) , Cucul şi Pupăza au fost soţ şi soţie”. Când pupăza, exagerând pretenţiile cosmice, a vrut să fie (după vorniceasă şi vătăşiţă)  - chiar “Dumnezeu”  - ei bine, Dumnezeu a pus-o la locul ei: “A blestemat-o să tot pupăiască(…) şi nicicând să nu poată scoate pui, până când nu-i va cloci în necurăţenie de om”. Pupăza  trăieşte în scârnă, cloceşte în scârnă, mănâncă (conform  tradiţiei populare) scârnă. Spurcă tot cosmosul. Este folosită, deci, la descântece malefice. Şi totuşi, pupăza este, simbolic, “pe muche de cuţit: roşie-aprins – la creastă (aparent solară!) E un paradox? Mai curând , este o fiinţă care reuneşte contrariile: sub aparenţă regal-solară, ascunde “palatul” scârnei infernale (e stăpâna ,ocultă, a borborosului).  L-a înşelat pe Cuc, la restituirea penelor-podoabe  -  căci înfăţişarea solară era, la început, a CUCULUI: acum, acestuia i-a rămas “doar” funcţia solară. Esenţială, evident. Pupăza este pasărea ce inversează, pune sub semnul întrebării, categorii, principii care generază cosmosul (nu doar cel animal…).
[15] -Cf. J.L. Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, povestirea-parabolă  Roza lui Paracelsus

AVENTURĂ PRIN DICŢIUNEA IDEILOR (I)
Creaţia literară ca mod de viaţă
Dând paginile înapoi din cartea vieţii mele,citesc rândurile îngălbenite de vreme ale amintirilor. Aveam 14  ani când am scris prima poezie din marele volum, la care încă lucrez, intitulat simtomatic Libertatea frumosului. De atunci tot scriu capitole după capitole, cărţi de poezie, proză, eseuri, critică. Aşa cum natura are oroare de vid, gândirea mea are oroare de inexprimare, de amorf şi dezechilibru. Numai aşa am înţeles, mai târziu, apoftegma filosofului grec  Constantin Tsatsos mai presus de orice, năzuinţa spre formă.
În acest con de lumină emanat de idée îmi scriu cărţile, fiindcă poezia  există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici fenomen, nici eveniment, ci inefabila idée. Sunt un mare vizionar, nu îmi luaţi în derâdere lipsa de modestie, dar, acesta este adevărul,percepând faptul că marii poeţi sunt,înainte de toate, mari vizionari. A materializea o idée într-un poem,înseamnă a da formă naturii. Înţelegând aceste fenomene îmi scriu poeziile pe care le voi aduna într-un volum. Incă nu i-am găsit titlu.
În Fragmente, Democrit spunea Cuvântul este umbra faptei, sub semnul acestei ziceri scriu în prezent la o carte despre spectacolele de teatru pe care le-am vizionat în ultimii zece ani.În acest context am cunoscut sute de actori şi zeci de regizori cu tot atâtea caractere.
Fiindcă sunt prietenul scriitorilor şi poeţilor, şi al cărţilor lor, pe care le primesc şi le îmbrăţişez cu  pioşenia gândului bun, de mai bine de 40 ani scriu la o carte de cronici literare, înţelegând că în emoţia artistică se întrezăreşte eternul. În această carte am adunat o parte din eseurile publicate în presa literară de-alungul anilor.
Prin aceasta doresc să scot la lumină concepţia mea despre literatură, critică, idei, specii literare, autori şi şcoli literare.
Aceasta este cartea când înţelepciunea a înflorit  albul la tâmple. Ideile ce se desprind din eseuri exprimă epoca mea, ocolid, pe cât se poate, exprimarea modei epocii mele.
Scriind aceste rânduri, nu pot să pun punct, fără să nu atribui societăţii româneşti de astăzi şi Uniunii Scriitorilor zicerea  unui filosof: Nu ştiu ce e mai rău: un necioplit care persecută arta cu mijloace barbare sau un barbar care se face că o protejează cu mijloace civilizate?
Critica se loveşte în fiecare clipă de metafizic
Spusele lui Baudelaire în urmă cu o sută de ani şi mai bine aflate în titlu îndeamnă criticii să-şi pună întrebarea: la ce-i bună critica? Dar la această dilemă răspunde indirect tot Baudelaire în „Curiozităţi estetice” Editura Meridiane, Bucureştiu, 1971, p.11: ”ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată,politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi“. Dar, criticii de dinainte şi cei de acum, nu cred că vor acorda credit acestor spuse.Însă noi simţim înglobat în aceste spuse marele adevăr al unei dialectici hermeneutice.
O critică pasionată şi părtinitoare, cum se mai practică pe la noi, şi exclusivistă, este, în acelaşi timp, o critică inconsecventă, dar şi consecventă. Inconsecventă pentru motivul imobilităţii creatorului, neaşteptându-l cu o reţea întreagă de metode, ea va putea, în delină libertate, să-l renege pe cel pe care altădată l-a discutat cu tot entuziasmul, iar consecventă pentru aceleaşi motive, pentru că rămâne partizană şi pasionată.
Această libertate şi sclavia ascultă mereu textul care, o precedă în absolute.La aceasta se adaugă deschiderea de orizonturi largi care este unica pedagogie critică posibilă. Toate acestea nu exclude rigoarea şi nu instaurează un imperiu al arbitrarului. Atâta timp cât condiţia amintită este o egalare a propriei raţiuni de a fi, adică a unei principiu de justiţie. Iar a fi echidistantă şi dreaptă în raport cu propriul ei criteriu de evaluare critică - până la un anumit nivel - este egal cu a fi adevărată.
În general fac o pledoarie pentru maleabilitatea criticii, ce se exprimă paradoxal, deoarece prin caracteristica ei secundă critica are drept ispită extremă inconsecvenţa, în etape ale timpului diferite, iar prin caracterul său autoreflexiv ea riscă în orice clipă să-şi uite propria natură şi să impună în loc să urmeze. Aceste caracteristici riscante se caracterizează prin: inconsecvenţa prin rigoare, aşa zis tehnică, schematismul prin starea sufletească ce exprimă libertatea prin reflexibilitate. Aşa cum scria şi Leo Spitzer cercul hermeneutic se închide în personalitatea criticului, în capacitatea sa de a reacţiona în faţa operei, idealul criticii lui Jean Starobinski în Relaţia critică, tradusă de Alexandru George, este legat indisolubil de calitatea celui care citeşte, dar şi de echilibrul în el al facultăţii sensibile şi al celei reflexive. Tocmai analiza funcţionării acestei facultăţi echivalează cu o secţiune chirurgicală a actului lecturii în sine.
Opera, considerată anterior lecturii pe care o facem, nu este decât un obiect inert, cu toate acestea, ne îngăduie să revenim la multiple semne obiective din care e alcătuit acest obiect, căci ştim că vom găsi în ele garanţia materială a ceea ce a fost, în momentul lecturii, senzaţia, emoţia noastră. Absolut nimic nu ne împiedică, ca dorind să înţelegem condiţiile în care s-a trezit sentimentul nostru, să ne întoarcem spre structurile obiective care le-au determinat. Pentru aceasta, trebuie să nu ne renegăm emoţia, ci mai degrabă să o punem în paranteze şi, să tratăm ca pe nişte obiecte acest sistem de semne ale operei al căror farmec evocator l-am receptat până acum fără rezistenţă şi fără o replică reflesivă. Semnele acestea ne-au sedus, ele sunt purtătoare ale sensului care s-a realizat în noi. Însă, fără a respinge seducţia, fără a nega şi uita revelaţia primă a sensului, trebuie să căutăm să le înţelegem, să le “tematizăm“ pentru propria noastră gândire, şi nu putem face aceste lucruri, decât cu condiţia de a uni strâns sensul de substratul lui verbal, seducţia de baza ei formală.
Însă, receptarea unei opera este diferită de la o epocă la alta. Deoarece există o mişcare secretă a cărţilor pe raftul bibliotecii. Ce într-o epocă istorică o operă este promovată de critică ca fiind foarte bună, în altă epocă poate fi considerată mediocră. Aceasta ţinând de schimbarea gustului cititorului şi al criticii, datorită evoluţiei societăţii şi a modului de percepţie.
Există o relaţie între lectură şi critică, dintre critic şi cititor. În Estetica.Teoria formativităţii, lui Luigi Pareyson, Milano, 1966, p.41-47, se spune că ceea ce în vitro apare ca o succesiune între cititor (pradă emoţiei lecturii) şi critic (care aşează între paranteze această emoţie pentru a gândi asupra factorilor care au produs-o) poate fi adesea, în realitate, o simultaneitate de procese. Criticul translatează de la plăcerea lecturii la refelcţia asupra a ceea ce i-a produs-o (de fapt la un fel de neplăcere, în măsura în care emoţia iniţială este pusă între paranteze) într-o alternanţă care închide în sine cifra însăşi a lecturii critice. Deoarece critical este în primul rand un cititor. Iar cititorul e un critic care citeşte pur şi simplu, fără un discernământ. Orice metodă critică este valabilă în rezultatele sale atâta vreme câtă vreme îşi menţine deschisă şansa inconsecvenţei faţă de propria metodă.
După părerea mea, critica la fel ca orice fenomen viu, tinde spre diversificare. Când nu devine dogmă, programele critice emanate de această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului. Cu cât este mai personală, chiar inconsecventă, cu atât este mai universal, prin însăşi deschderea sa.
De multe ori mă întreb, la ce ne foloseşte critica? Aceasta dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, uneori deformatoare şi totuşi, prin paradox, reuşeşte să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură înainte de toate, critica este viaţa retrăită a operei.
Opţiunea criticului nu ar trebui să fie dificilă. Un decalog posibil al unei bune critici, a asculta textul devine primul canon. Felul ascultării este metoda critică. Dar ascultarea în sine este aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta, substratul său nu poate înceta de a fi sensorial şi emoţional, personal deci. Libertatea de înţelegere este primul şi cel mai preţios bagaj al criticului. Fanaticul ultimei mode critice, de cele mai multe ori incoeretă, absconsă, tehnologizată, nu trebuie să influenţeze pe adevăratul critic, el trebuie să ştie să-şi păstreze şansa inconsecvenţei.
Dimensiunea psihopatografică şi de obiectivare în proza lui Gib I. Mihăescu
115 ani de la naşterea marelui prozator
Odată cu romancierii Garabet Ibrăianu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu , Camil Petrescu şi Mircea Eliade se produce o adevărată schimbare de ansamblu a tehnicilor narative. O parte din prozatorii novatori s-au impus mai greu în atenţia publicului, cum ar fi Gib I. Mihăescu, Anton Holban, Mihail Sebastian şi Max Blecher, în ciuda faptului sau chiar datorită acestui demers modelizant,în proiectul lor de a se înscrie, după teoria sincronismului dezvoltat de criticul Eugen Lovinescu, într-o matrice a modernismului universal. Scriitorul Gib Mihăescu, care abordase nuvela cu mult curaj şi într-o manieră originală, încă din anul 1919, a dat tonul nuvelei psihologice, prin publicarea celebrelor sale volume ”La Grandiflora” şi “Vedenia”. Cele două nuvele care dau şi titlul volumelor de debut sunt frisonate de elemente autobiografice , fiindcă şi viaţa autorului derula un farmec într-un oraş de province în care nu se întâmpla nimic, cum spunea Sadoveanu despre Fălticeni lui. Însă boala iubitei ţinută în secret, pentru care nutrea o iubire platonică, devenise o tragedie în contextul ratării provinciale. Personajele masculine din proza lui Gib I. Mihăescu, mai ales cele din romane, au comportamente axate pe aventura bizară sau fatală a iubirii, sunt, mai precis, măşti ale sinelui auctorial, în contextele sociale şi istorice parcurse în  studenţie şi maturitate. În romanele Braţul Andromedei, apărut în 1930,Zilele şi nopţile unui student întârziat, care a văzut lumina tiparului în 1934, Donna Alba, în 1935, au ca structură narativă principală o tendinţă a imaginarului psihotic şi a conturării trăirilor trupeşti în patima chemării sângelui. Literatura sa este analitică cu elemente stranii în comportamentul personajelor cu o atmosferă a derutei, a geloziei, a cinismului şi suportabilităţii erotice, glisând, nu de puţine ori, spre masochism şi agresiune sadică. Locotenentul Ragaiac din nuvela Rusoaica, Andrei Lazăr, din, Mihnea Băiatu, din Zilele şi nopţile unui student întârziat care are şi el un tiz , urmând Dreptul la Bucureşti, Mihai Aspru din nuvela Donna Alba, sunt împinşi de conjucturi psihopatice  spre acte  necontrolate, şi să fie bântuiţi în stilul dostoievskian de acestea, în plin plan fiind adulterul, iubirea interzisă, faţă de femeia ce se găseşte în altă condiţie socială, a vârstei, sau chiar, al  mentalităţi că face parte din o altă etnie. Criticul literar Nicolae Balotă în capitolul dedicat lui Gib Mihăescu din volumul Labirint, apărut în 1970, interpretează în grilă psihanalitică agravarea obsesiilor şi devierilor comportamentale pe care personajele lui Gib. Mihăescu, ajung să le suporte drept consecinţe ale unor acte, uneori ratate. Nicolae Balotă subliniază că ceea ce provoacă anxietatea personajelor  sunt fantasmele, nu realitatea, reprezentările imaginare ale unei situaţii conflictuale inconştiente. Eroii au o apetenţă spre imaginar şi o eroare de cele închipuite, de halucinaţiile, obsesiile şi delirul lor. Această ambivalenţă îmi aduce aminte de Baudelaire, de dubla apetenţă: extaz al vieţii, oroare a vieţii. Tocmai dedublarea şi tensiunea conflictuală este cea care provoacă anxietatea din proza lui Gib I. Mihăescu.
Fire complexă, predispus să plonjeze în sfera imaginarului tot atât de intens ca în viaţa de zi cu zi, înclinat spre obscuritatea impulsurilor, Gib I.Mihăescu se simte atras de  scriitorii în operele cărora găseşte evaziunea şi dorinţa de imaginar, cum ar fi Sadoveanu, Gorki şi Gogol, mărturisire pe care o descoperim în nuvela Donna Alba, dar este atras şi de Claude Farrere şi Pierre Loti. Îl preocupă obsesiile conştiinţei turmentate. Toate nuvelele lui Gib poartă amprenta analizei stărilor sufleteşti ce populează abisul fiinţei umane, inconştientul acesteia. Explicaţia freudiană a genezei stărilor nevrotice este plauzibilă. În analizele psihice ale situaţiilor şi ipostazelor eroilor săi, face o autentică explorare psihanalitică, prin instinctul său de analist şi mai puţin printr-o aplicare a informaţiilor sale în această disciplină. În nuvela Vedenia, unde este vorba de o infidelitate conjugală: doamna Naicu îşi înşeală soţul cu ordonanţa. Venind acasă îi surprinde pe cei doi în pat. Este o situaţie nedorită pentru naicu, pe care nu o acceptă. Comportamentul lui oscilează între compulsiunea reparării imediate a onoarei şi a îndoielii, ce se finalizează printr-o indecizier până la apragmatism. Sfârşitul nuvelei e o exemplificare a realităţii luată drept închipuire, car urmare a influenţei fastuasei parade a universului stelar care îi modifică percepţia, melajată în straniul plasmatic al fanteziei. Nuvela Semnele lui Dănuţ prezintă un bolnav psihastenic. Obsesia este fiica eroului titular, pe care o aşteaptă să vină în vacanţă, cu trenul, de la pensionul craiovean. O presimţire funestă îl copleşete de două-trei zile pe Grigore Dănuţ, şeful gării din Băbeni, prin semne anticipatoare, asemănătoare cu cele ce-l “persecutaseră“ la moartea primului copil. Totul se desfăşoară într-o atmosferă psihică de acaparare a conştiinţei de aceste semen premonitorii, cu strâmtoarea şi destrămarea până la obnubilare a acesteia, cu effect disociant al întregii personalităţi, cu tulburări somato-vegetative şi un comportament de agitaţie psihomotorie, cum ar fi bătăile ochiului care sunt asociate cu aşteptarea tragediei, ia imaginarul drept realitate şi-l trăieşte ca atare, o atmosferă de anxietate majoră, c eating limitele nebuniei. Întreaga acţiune se desfăşoară având aceste elemente de psihopatologie. Intensitatea, persistenţa şi structurarea acestei stări obsessive poate apărea, ca un context symptomatic, ca melancholia, cum apar în cazul de faţă, uneori chiar în simptomatologia unei schizofrenii, exclusă în această nuvelă. Multe din scrierile lui Gib I. Mihăescu excelează prin motivaţii de semiologie psihatrică. Cum ar fi în Troiţa, o capodoperă a prozei româneşti. În proza lui Gib I. Mihăescu descoperim simptome din psihiatria marginală, ca stări nevrotice de diferite feluri, cum ar fi anxietatea, depresia, fobia, obsesia şi chiar recţii de intensitate psihotică. Iar în romanul de mari dimensiuni Rusoaica, unde Ragaiac este Gib, descoperim stări obsessive, fiind vorba de aşteptarea unei femei ideale, aşa cum a conceput-o imaginaţia sa, cu elemente ale realităţii şi ale reminiscenţelor sale, lecture din literature rusească, şi care, cu toate experienţele prin care trecfe, rămâne o simplă dorinţă neîmplinită, ce nu l-a eliberat de tensiunile psiho-afective.Gib Mihăescu este un mare descoperitor al sufletului uman şi un mare analist al stărilor normale şi patologice.
                                                                                                                Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)
 
Bibliografie:
Nuvele, Gib I.Mihăescu, Ed. CarteaRomânească, Bucureşti, 1929.
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ediţia a 2-a, 1981.
România Literară, 32 din 2004.
Labirint, Balotă, Nicolae, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, p.88.
Şuluţiu, Octav, Pe margini de cărţi (Ed. M.Neagu, Sighişoara,1938, p.178 şi p.308-309).
Gib I. Mihăescu, romanele Rusoaica, Braţul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele şi nopţile unui student întârziat, Donna Alba, în ediţi diferite, apărute înainte de 1989 şi după.

MUSAI LIST, DE OCRAVIAN PANTIŞ – IDEI SIMPLE ŞI PRACTICE
DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A MANAGEMENTULUI TIMPULUI
Am citit cu interes „Musai List”, volumul scris de Octavian Pantiş, în care autorul explică pe înţeles „cum să îţi organizezi timpul în aşa fel încât să munceşti eficient, să faci loc pentru ce-ţi place şi să te bucuri de fiecare zi.”. „Musai List” este o carte informativă, un manual conţinând tehnici uşor de urmat, ce se adresează oricui doreşte să descopere mijlocul de a-şi reorganiza viaţa astfel încât să aibă mai mult timp liber şi să muncească mai eficient.  
„Musai List” pe scurt
Bine structurat în trei părţi – „Ce vrei”, „Cum să munceşti” şi „Eşti mai mult decât munca ta” – volumul lui Octavian Pantiş ne prezintă pe parcursul a 17 capitole, între care este inclus şi un „Interstiţiu” – idei şi trucuri privind modul în care stilul nostru personal are impact asupra timpului.  
Cu un condei clar şi concis, Octavian Pantiş defineşte mai întâi ce înseamnă serviciu, carieră şi vocaţie, pentru ca apoi, punându-ne faţă în faţă cu cele mai profunde motivaţii ale noastre, să ne întrebe direct şi deschis: „Pentru ce munceşti, de fapt?” În continuare, autorul ne învaţă cum să ne organizăm mediul de lucru şi ne explică importanţa determinării unui scop în viaţă, ceea ce presupune metode şi obiceiuri care să ne ajute să diminuăm stresul provocat de lipsa de timp.  
Urmează „cele şapte planuri ale vieţii extraprofesionale”, pe care suntem invitaţi să le îmbogăţim, iar după ce ne atrage atenţia că „momentul cel mai potrivit nu există”, Octavian Pantiş ne oferă în final, „cinci soluţii de impact.”  
„O singură listă, nu mai multe”
Soluţiile sunt necesare pentru că eşecul, nemulţumirea, absenţa productivităţii la locul de muncă, îndepărtarea de scopuri, amânarea treburilor importante, toate acestea înseamnă o zi de coşmar la serviciu, adică stres datorat în primul rând lipsei de timp şi de organizare.  
Soluţiile expuse în cartea lui Octavian Pantiş vizează un set de reguli de eficientizare a timpului ce trebuie respectate, dar şi stabilirea obiectivelor într-o listă de priorităţi. Dacă vom avea, aşa cum spune autorul, un musai list, deci „o singură listă, nu mai multe”, nu numai că nu vom uita ce avem de făcut, dar vom deţine şi o imagine de ansamblu asupra a ceea avem de făcut.  
Important, urgent şi cu impact
„Musai List”-ul e un fel de a defini acele lucruri care sunt importante şi urgente în acelaşi timp, dar al căror impact este mare””, spune Octavian Pantiş. Cele două criterii în funcţie de care se aleg sarcinile ce alcătuiesc un „musai list” sunt următoarele: pe de o parte, sarcina stabilită trebuie „să ne apropie de scopuri, să fie parte din ceva important, să fie o cărămidă mai mare sau mai mică din construcţia noastră profesională”, iar pe de altă parte, acea sarcină „trebuie să aibă un impact imediat, să aducă nişte roade.”  
Cele două surse de sarcini sunt ceilalţi şi scopurile noastre profesionale, de aceea „nu este deloc acelaşi lucru în ce ordine faci sarcinile.” Există tentaţia să alegi să începi cu ceea ce este mai uşor, mai simplu, lăsând lucrurile mai grele, sarcinile de tip elefant, pentru mai târziu. Nimic mai greşit, căci „sarcinile mici au tendinţa de a se comporta precum gazul: umplu tot spaţiul disponibil. Aşa că umple în primul rând spaţiul cu treburile consistente şi rezolvă apoi cât mai multe sarcini mai mărunte”, ne sfătuieşte autorul.  
„...Mai calm, mai relaxat, mai priceput, mai convingător, mai puţin agresiv sau defensiv”
Organizarea este necesară şi substanţială, dar nu este suficientă. Pe lângă organizare mai este nevoie şi de dezvoltare profesională şi personală, adică de arta de a investi în propria persoană. Octavian Pantiş ne recomandă să ne trecem în revistă marile realizări şi să investim exact în lucrurile care ne aduc rezultatele cele mai bune. În plus, ar trebui să renunţăm la încercarea de a ne transforma punctele slabe în puncte tari. Să nu neglijăm de asemenea, să ne dezvoltăm abilităţile de comunicare.  
Iată un îndemn dat de autor: „...Caută experienţe prin care să devii mai calm, mai relaxat, mai priceput, mai convingător, mai puţin agresiv sau defensiv.” Acest lucru devine posibil doar dacă ştim să fim stăpânul propriului timp, având o relaţie unică, specială cu timpul nostru. Doar astfel vom avea satisfacţie în muncă, reuşind să ne păstrăm calmul în toiul provocărilor şi deţinând controlul în situaţiile importante şi urgente, al căror impact este mare.  
E = mc²
Timpul este relativ. E = mc², de aceea eficienţa noastră, priorităţile, dar şi non-priorităţile în jurul cărora ne ducem existenţa şi ne desfăşurăm activitatea, resursele pe care le avem la îndemână, toate acestea gravitează în jurul ceasului. Planificăm, ne pregătim, ne clarificăm şi ne stabilim obiective zilnice sau pe termen lung, renunţăm la obiceiurile nefolositoare şi care deci, ne mănâncă din timp şi astfel reuşim să fim organizaţi, să ne controlăm impulsurile, să învăţăm din experienţă, să găsim soluţii, să stabilim un plan, mai simplu spus, să întocmim un „MUSAI LIST”.   
Corina Diamanta Lupu  (Bucureşti)

TIMPUL (VIAŢA) TRECEA… ÎN FELII DE TORT
SAU O ALTĂ ABORDARE A EPOSULUI DE DRAGOSTE
De peste tot, adunate în suave flori de măr, curg, pe braţe de timp, poveşti de iubire. Poveşti furtunoase, romantice, mai vesele sau mai triste, cu final fericit sau dimpotrivă. Încartiruită în acest spectru al poveştilor de iubire, Angela Burtea rescrie, de fiecare dată, notele unui nou jurnal existenţial, cu mult diferit de toate cele anterioare. Romancieră consacrată, prin apariţia celor două romane ale sale - Frânturi de suflet – 2008 (iubire și frustrare) şi Zamfira – 2011 (valențele multiple ale iubirii), apărute la editura brăileană Edmunt, Angela Burtea adaugă profilului său literar, în continuă devenire, valenţe noi: de poet (Printre anotimpuri, Ed. Armonii Culturale, 2012) - prezentă fiind în MERIDIANE LIRICE 2012, Antologie universală a poeziei românești contemporane (124 de poeți contemporani) - sau valențe de povestitor (Ilinca şi Matei, Armonii Culturale, 2012). Dacă prin apariţiile celor două romane anterioare, s-a „conturat”, respectiv „definit” profilul romancierului Angela Burtea, prin acest ultim titlu, profilul se desăvârşeşte, apropiindu-și scrierea - prin substanţă şi ardere - de miezul fierbinte al romanului adevărat, construit nu atât pe reguli ori fixisme, ci ridicat pe sentimente, intuiţie feminină, pe deplinul respect pentru cititorul său, creând un stil propriu, aparte.
În mijlocul acestei povești de dragoste, frumos țesute, cu migală și o deosebită atenție la detalii, romanciera Angela Burtea încearcă, prin trăirile personajelor sale, stări de frumoasă rememorare a plaiurilor dragi, nu o anume localizare spațială, ci mai ales a locului pe care fiecare muritor îl poate recunoaște ca fiind al său: un tărâm cu livezi în floare și copaci încărcați de rod, cu soarele ridicându-se dinspre răsărit sau mijind către apus într-o baie de aur, cu ceruri senine de un albastru pur (axa Brăila - Bacău). Sentimentul evident manifestat aici este cel al profundului regret al trecerii timpului în abisala lui tăcere, cu urme prevestitoare de moarte a unei întregi lumi, extincție datorată în principal omului care nu știe, nu poate și nici nu dorește să construiască, ci doar să demoleze; un om modern, capabil nu atât să perpetueze, cât să anihileze ancestrala și binecuvântata zestre primită de la înaintași:  S-a  dus partea frumoasă a văii, s-au dus vremurile când lumea simţea oboseala muncii, când avea motiv serios pentru a plânge şi a  zâmbi, când fete şi flăcăi îşi ţeseau poveştile de dragoste printre pomii şi butucii înfloriţi sau plini de rod. S-au dus, toate s-au dus!
Maniera de abordare a epicului probează caracteristica intrinsecă scrierilor Angelei Burtea și anume: investigația și psihanaliza, nevoie de explicare a inexplicabilului, de a dărui sensuri noi lucrurilor, faptelor, oamenilor, existenței, fără a cădea în patima unor nonsensuri sau ale unor paradoxări existențiale. Prozatoarea nu întreprinde polemici contraproductive, ci doar supune atenției cititorului său, adevărurile verificate, valabile și aplicabile propriului eu: Ne irosim în lucruri mărunte, ne încărcăm conştiinţa cu fapte reprobabile, ne strivim vorbele calde sub impulsul trufiei, amânăm, şi-n cele din urmă uităm să dăm curs întâlnirilor atât de dulci sufletului, sfârşind prin a ne izola şi murim în fiecare zi puţin câte puţin. Pasajele descriptive ale romanului sunt executate cu precizia și rafinamentul unui bijutier, adunând și revelând intuiția poetică a Angelei Burtea, ce transformă fiecare crâmpei din locurile dragi sufletului în ținuturi unice, de basm, tărâmuri mitice ce așteaptă, parcă, desfășurarea forțelor celeste.
Există în structura epică a romanului mai multe povești de dragoste: unele liber consimțite, altele impuse de împrejurări existenţiale nefavorabile protagoniştilor. Personajul central al cărţii - Florica - reprezintă tipul individului singur şi neajutorat, sărac, dar dotat cu o inteligenţă sclipitoare, însă crunt încercat de soartă şi veşnic nedreptăţit datorită originilor sale modeste. Conştientă fiind de toate aceste lucruri defavorabile ei, Florica luptă să-şi depăşească propria condiţie, fără să accepte că: Unde să se ascundă de loviturile oamenilor bogaţi şi influenţi? Chiar numai asta conta? Bani, pile şi relaţii? Oare munca va fi călcată în picioare continuu? – din nefericire un tablou clinic omniprezent în societatea contemporană. Un cotidian aspru, dominat de nonvaloare - anihilarea voinței prin lipsurile și nevoile curente, ce sunt percepute ca un adevărat handicap. Un tablou clinic dezolant, în care cultura banului este predominantă și în care, cu bani, se poate cumpăra orice; spre bucuria muritorului de rând - mai puțin pe Dumnezeu și dreptatea Sa nepărtinitoare.   
Ca adult, Florica devine o femeie puternică, ce ştie să dirijeze împrejurările în avantajul propriu, să depăşească orice situaţie prin curaj şi înţelepciune, atribute dobândite în trecerea printre dureroasele focuri ale vieţii. O persoană ce-şi propune să demonstreze celor din jur, că nu banii contează şi nici originile, ci doar arzătoarea dorinţă de împlinire a viselor, oricât de îndrăzneţe ar fi ele. Povestea de „dragoste” (eleva Florica - profesorul Tiberiu) începe mult prea devreme. Acest punct înseamnă, pentru eroină, momentul incipient al conştientizării luptei sale cu viaţa. Din această luptă încrâncenată, dusă de foarte multe ori împotriva morilor de vânt, eroina reuşeşte să îşi urmeze calea şi să-şi atingă visul, acela de a absolvi medicina. Lucrul bun pe care Pronia i l-a rezervat, totuşi, Floricăi, a fost intersectarea destinului său cu oameni excepţionali, care au impulsionat-o să creadă în forţele proprii, să se ridice de fiecare dată din propria-i cădere, să continue lupta şi, în final, să triumfe. Un astfel de exemplu este reputatul său profesor chirurg care, în cadrul unei discuţii private, îi furnizează multe poveţe de calitate şi-i motivează alegerile făcute. Astfel, judecând şi cântărind foarte bine lucrurile, cu deplină maturitate şi respect pentru profesia de medic, Florica ajunge la concluzia că nu i se potriveşte chirurgia şi hotărăşte să se specializeze în cardiologie, devenind un cardiolog foarte căutat de pacienţi. Un doctor de inimi, el-însuşi cu o inimă bolnavă din iubire, nevindecată şi plină de răni deschise.
În tot acest timp, urmărit de povestea sa de dragoste neîmpărtăşită, profesorul Lascu devine mentorul „nepotului” său, pe care-l creşte ca pe propriul fiu. Fără să ştie, dar simţind ceva dincolo de puterea sa de înţelegere, îl copleşeşte pe Şerban cu un sentiment de dragoste paternă inexplicabil, pe care mult mai târziu, pe patul de moarte, şi-l va putea clarifica. Peste ani, Florica, o femeie serioasă şi un profesionist de excepţie, îşi reîntâlneşte trecutul, prin intermediul bunului său prieten Pavel, fiul unui celebru cuplu de medici, oameni educaţi care (din nefericire), prin controlul sever pe care l-au impus asupra lui, îl transformă (deşi preia ştafeta meseriei de medic) într-un inadaptat social, într-un labil în ale dragostei, urmărit obsesiv de iubirea pentru Florica (fosta sa colegă de liceu şi chiar de facultate, cu ochii de smarald).
În finalul romanului, când apele se liniştesc după o foarte mare agitaţie a spiritelor, se află cap-coadă povestea Floricăi, ce reuşeşte să-şi pună bazele unei afaceri proprii (mai mult ca urmare a unor insistenţe testamentare) şi să îşi (re)găsească fiul. Deşi galeria de personaje nu este foarte mare, acţiunea rămânând la nivelul unei conexiuni interfamiliale, eroii poveştii sale de dragoste sunt diferiți comportamental: dacă Şerban este tipul bărbatului copilăros, veşnic inovator şi pus pe şotii, Pavel este tipul bărbatului cu atitudine gravă, rezervată, dar boem din fire, extravagant și instabil afectiv. Dacă Nora (mama lui Pavel) este tipul femeii ce nu poate accepta traiul într-o zonă rurală, Clara (soția lui Șerban) este tipul femeii îndrăgostite pur şi simplu de viaţa la ţară, adepta plaiurilor însorite şi liniştite, departe de forfota asurzitoare a oraşului. Firul epic al romanului este limpede, fără rupturi de ritm, alternând, în planuri paralele secvenţial-legate, romanţa Şerban-Clara cu deprimanta „idilă” Florica-Tiberiu.
Dacă nu iubirea, atunci cine, atunci ce? Este iubirea un miraj? A ajuns cineva să cunoască iubirea adevărată, constant împărtăşită de la înmugurirea și până la scuturarea petalelor ei? Iată de ce, astfel de întrebări dau culoare şi sens titlului romanului - MIRAJUL IUBIRII - o scriere reuşită, care va îndemna cititorul să-i desluşească sensurile. Ca de fiecare dată, Angela Burtea ştie să lege, să dezlege, să creeze mister, să creeze situaţii, să dezvăluie taine ce pot uşura suferinţe sau schimba destine. Și, foarte important, romanciera știe să atribuie cărții sale un happy-end: reîntâlnirea mamă-fiu și descoperirea iubirii tămăduitoare pentru Florica. O poveste frumos aşternută pe hârtie, delicată, sensibilă, plină de învăţăminte. O împletire de caractere şi situaţii armonios structurate, emanând un eros rafinat, fără urmă de trivial sau indecență în limbaj. Povestea în sine amintește, într-o oarecare măsură, de serpentinele amare ale iubirii, precum în frescele istorice ale lui Thomas Mann (Alesul), de intimitatea trăirilor din romanele Norei Iuga sau de valențele psihanalitice din scrierile transatlanticei prozatoare Vavila Popovici.   
Făcând o paranteză, rememorăm pilda tibetană care povestește că un bătrân s-a intersectat pe unul dintre drumurile sale cu un tânăr puternic și viguros, care se fălea că este deținătorul celei mai frumoase inimi din lume. Aflându-se față în față, bătrânul îl înfruntă pe tânăr, spunându-i că inima lui este cu mult mai frumoasă. Tânărul înfuriat se descheie la piept și scoase la iveală o inimă mare, frumoasă, roșie – perfectă. Cu modestie, bătrânul desfăcându-se și el la piept, își arătă inima, la fel de mare, dar care era plină de răni, cicatrici, petece mai mari sau mai mici și de foarte multe găuri. Tânărul râse cu poftă la vederea unei astfel de ”grozăvii”, însă bătrânul îi spuse: Inima mea este așa, pentru că uneori, am dăruit oamenilor pe care i-am întâlnit bucățele din ea. Am rupt, deseori, fărâme din inima mea și le-am dat-o lor. Câteodată, oamenii și-au rupt și ei bucăți din inimile lor și mi le-au dat mie. Unele s-au potrivit, altele nu. Alții nu s-au sinchisit să-mi dea nimic și am rămas cu goluri, pe care nu le-am putut umple cu absolut nimic. Am tot sperat, dar nu a fost să fie. Acum, ele (golurile) nu mă mai pot ucide, deși rănile rămase mă mai dor, încă. Tu, în schimb, nu ai dat niciodată nimic, nu ai rupt bucăți din inima ta și nu le-ai oferit nimănui! Tânărul, surprins fiind, îl întrebă pe bătrân, când și cum a putut face toate acestea și ce înseamnă acele bucăți de inimă? Bătrânul, senin, spuse: Fiecare bucăţică de inimă ruptă este dragostea pe care am dăruit-o oamenilor. Unii au răspuns iubirii mele, alţii nu. Dar, cea mai cruntă durere, pe care nu cred că aș putea-o îndura-o, vreodată, ar fi să știu că nu voi primi nimic - niciodată – pentru că nici eu nu am avut nimic de oferit, așa cum ai făcut tu!
Practic, aceasta se întâmplă în fiecare dintre scrierile unui autor. Dragostea se transformă în cuvântul care cade - asemenea seminței minunate din pilda Mântuitorului - uneori în pământ bun, alteori în pământ sterp sau chiar pe drumul mare, devenind hrană păsărilor. Dacă iubirea este, totuși, un miraj, la care mulți dintre noi nu știu cum să ajungă, atunci să ne însușim iluzia căutării acesteia și să trăim, sperând la întâlnirea cu ea! Numai așa ne vom împlini ca oameni și vom putea deveni, într-o bună zi, părtași ai MIRAJUL-ui IUBIRII.
Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)

 

 

SPIRITUALITATE

 TREZIRE SPIRITUALĂ

Cât de mult înseamnă spiritualitatea pentru oameni? Majoritatea sunt preocupaţi doar de prosperitatea materială, de nivelul social, de aspectul fizic, de relaţiile sus-puse, pe care să şi le creeze la un moment dat şi de care să uzeze cândva. Foarte puţini dintre noi au grijă de echilibrul spiritual, ori de împlinirea şi desăvârşirea sufletească. De cele mai multe ori, cuvintele cu încărcătură sacră rămân fără ecou în inima şi mintea oamenilor, conchizând că acestea nu le sunt de niciun folos acum, ci poate mai târziu, când albul senectuţii le va aduce mai mult timp să cugete la semnificaţia lor.
Suntem înconjuraţi de un soi de pericole iminente, unele evidente, altele subtile, şi nu mai punem mare preţ pe odihna spiritului, neacordând nicio şansă împlinirii sufletului, înălţării lui către sferele măreţe ale purităţii. Nicând nu găsim un crâmpei de răgaz pentru a ne gândi la ceea ce e superior acestui spaţiu fizic şi cât de mult înseamnă el pentru evoluţia spirituală a fiinţelor umane. Dumnezeirea, deşi este prezentă peste tot, e din ce în ce mai ignorată, fiindcă noi înşine ne îndreptăm întreaga energie către lucrurile fără fond şi chiar lipsite de sens. Gândirea negativă, bănuitoare, umbrită de necazuri şi griji inutile rămâne închisă şi limitată, aflându-se în  imposibilitatea de a trece dincolo de graniţele ei, tocmai pentru că nu doreşte aceasta. Rămânând fidel stării de apatie şi ignoraţă, omul nu mai poate vedea dincolo de barierele induse şi se pierde ca într-un labirint fără ieşire. Întunericul îl copleşeşte pe măsură ce trece timpul, şi astfel, va ajunge la finalul călătoriei sale fără să fi realizat ceva concret. Atunci, conştiinţa va înţelege că şi-a irosit vremea prin hăţişurile unei vieţi haotice, căreia îi rămâne tributară.
Durerea va fi insuportabilă, iar regretul, pe măsură. De ce să ajungem aici? De ce să pierdem timpul cu acţiuni fără valoare, când am putea să ne orientăm energia către însuşirea binelui? Dacă gândim negativ, toate proiecţiile imaginare vor fi la fel, la fel şi traiul nostru şi legăturile pe care ni le vom construi. Numai o gândire pozitivă, luminoasă, atrage supă sine o existenţă curată, liniştită şi împlinită. Oamenii sunt ceea ce vor ei să fie, având înlăuntrul lor puterea de a determina şi de a schimba totul.
Supremaţia binelui va dăinui dacă oamnenii vor înţelege că săvârşind fapte bune vor culege roade pe măsura acestora. Dacă ne adâncim gândirea în întuneric, la fel va şi viaţa – întunecată – împietrită în malefic. Nimic nu ni se va părea în regulă, nimic nu ne va plăcea, totul va fi un eşec. Forţa gândului este incomensurabilă, iar oamenii ar trebui să o folosească la maxim pentru a-şi îndeplini rostul în această lume. Desigur, nu e uşor ca cineva să-şi schimbe, voluntar, felul de a vieţui, mentalitatea, acţiunile, gândirea. Procesul de trezire spirituală e dificil, se realizează în mai multe etape, după o anumită schemă şi nicidecum la întâmplare. Există multiple căi de purificare sufletească şi de atingere a infinitului din noi şi fiecare va trebui să-şi aleagă singur acest drum, după o documentare laborioasă în prealabil. Foarte utile sunt vizitarea locurilor cu o încărcătură benefică mare, cum ar fi mănăstirile, singurătatea şi măreţia munţilor, monumentele megalitice, care emană energie binefăcătoare corpului şi mentalului. Apoi, mai sunt practicile ezoterice, dar necesită multă atenţie şi un oarecare nivel elevat de purificare spirituală.
Cărţile cu un conţinut spiritual, exemplele miilor de sfinţi, de oameni care au făcut din propria lor viaţă o cale a cunoaşterii absolutului. Avem forţa de a ne transforma propria fiinţă în lumină, fiindcă suntem o scânteie din Dumnezeu. Numai că, libertatea ne aparţine şi nimeni nu ne va forţa să alegem un drum sau altul. Depinde numai de noi ce vrem să fim şi ce dorim să devenim. Exemplele pozitive sunt la tot pasul, numai că trebuie să le şi vedem. Deţinem o cultură foarte valoroasă, alături de limba şi tradiţiile ancestrale. O minte deschisă către nou va fi mai greu de cucerit în favoarea maleficului, pe când cea care se complace în comoditate va cădea oricând în plasa inamicului nevăzut. Teama ucide orice speranţă de mântuire, de elevare a spiritului, de aceea se impune o stare de curaj şi optimism, pentru a contracara loviturile multiple pe care le primim zilnic de la cei care vor să le facem jocul murdar tăcând sau acţionând contrar ideilor de înălţare spirituală. A vrea e primul pas către schimbare lăuntrică, restul vine de la sine.
Gina Moldoveanu (Brăila)
 
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
PRIORITĂŢI LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR…
Filele întoarse ale calendarului, ajuns în luna septembrie, ne fac să rememorăm primele zile de şcoală din viaţa fiecăruia dintre noi, cu  sfiala şi optimismul pe care le-am trăit an de an în acest anotimp.
Şcoala, cea mai preţioasă comoară, cea mai importantă instituţie, care formează adevărate valori ale societăţii, îşi va deschide larg porţile şi în acest an… mai precis pe 16 septembrie, o zi de sărbătoare pentru copii, părinţi, bunici şi profesori deopotrivă, o zi încărcată cu multă emoţie, bucurie şi speranţă.
Septembrie este luna care generează trăiri de neuitat atât pentru elevi, cât şi pentru dascăli, ne predispune pe toţi la gândirea şi vizarea a noi proiecte, ne mobilizează pentru a atinge noi ţinte. Reprezintă perioada de mari emoţii şi bucurie – mai ales pentru cei din clasa I care păşesc pentru prima dată pragul şcolii, dar şi de dezamăgire pentru cei ruginiţi, dezamăgire deoarece s-a terminat vacanţa. În acelaşi timp poate fi considerat momentul în care reuşim să urcăm o treaptă către maturitate, către cunoaştere. Prin învăţare reuşim să atingem cunoaşterea, iar pentru a realiza acest lucru trebuie depuse eforturi deopotrivă de elevi şi profesori, dar cu sprijinul părinţilor şi al întregii societăţi. Aşadar, stimaţi colegi, suntem chemaţi iarăşi la muncă, o profesie deloc uşoară, dar frumoasă, purtând responsabilitatea de a lumina mintea şi de a sensibiliza sufletul tinerilor aflaţi pe băncile şcolii.
Părinte şi dascăl în acelaşi timp, păstrând vie în suflet amintirea fiecărui început de an şcolar, mă întrebam zilele acestea ce atitudine ar trebui să adopt în această perioadă, ce ar trebui să facem fiecare pentru copiii şi elevii noştri, astfel încât noul an să fie mai plăcut, mai productiv, mai deosebit.
Ca la orice început de an şcolar, pe agenda noastră, a cadrelor didactice, se află unele sarcini prioritare, multe dintre acestea hotărâtoare, pentru buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ. De la punerea la punct a bazei materiale şi amenajarea clasei pentru primirea călduroasă a elevilor, de la alcătuirea orarelor şi stabilirea  măsurilor de cunoaştere atentă a fiecărui elev în parte… mai ales a celor din clasele I, a V-a şi a IX-a, dar şi din clasele unde nu se poate asigura continuitatea dirigintelui, de la integrarea în colectiv a colegilor nou-veniţi şi participarea la consfătuirile cadrelor didactice, de la colaborarea strânsă cu familiile elevilor şi  asigurarea tuturor măsurilor ca activitatea şcolară să se desfăşoare în condiţii desăvârşite de ordine şi disciplină, până la cele mai individualizate cerinţe specifice fiecărei unităţi de învăţământ. Toate acestea reţin atenţia şi concentrează eforturile, îndeosebi, în pragul începerii cursurilor şcolare.
Referitor la  priorităţile din acest moment, voi căută să răspund la întrebarea Cum ne preocupăm pentru cunoaşterea elevilor? pe care o consider oportună, gândindu-mă la această etapă în care ne aflăm… deschiderea unui nou an şcolar.
Pornind de la ideea că procesul de cunoaştere al elevilor este complex, continuu şi permanent, cu elemente specifice fiecărei etape, l-am abordat  având în vedere doar procesul instructiv-educativ.
Cunoaşterea elevilor ar trebui să fie o preocupare a noastră încă înainte de a-i avea în şcoală, încă de pe vremea în care ei se află la grădiniţă, iar acest lucru poate fi realizat cu uşurinţă… mai ales în şcolile din mediul rural.
În această perioadă, după ce a avut loc formarea claselor, repartizarea învăţătorilor şi numirea diriginţilor, ar trebui să se studieze caracterele psihopedagogice  ale elevilor, întocmite în anii trecuţi, pentru cunoaşterea acestora încă de la început, pentru a-i ajuta să depăşească pragul dintre cele două cicluri de învăţământ .
Chiar dacă cei mai mulţi copii sunt nerăbdători să păşească în clasa a V-a deoarece au oarecum nevoia de libertate, locul doamnei învăţătoare fiind luat de către domnul/doamna diriginte/dirigintă împreună cu alţi profesori, apar însă şi o serie de întrebări: Cum se vor adapta elevii?, Cum va fi noul colectiv?, Care vor fi noile cerinţe? etc. De aceea trebuie avute în vedere mai multe priorităţi: trecerea de la un ciclu de învăţământ la altul să fie realizată relativ lent, uşor, activităţile desfăşurate să se asemene celor din clasa a IV-a, respectându-se insă curriculum specific. Pentru a asigura continuitatea activităţii instructiv-educative de la clasa a IV-a la clasa a V-a, de exemplu, ar fi posibilă întocmirea unui plan ce să cuprindă următoarele sarcini: urmărirea integrării elevilor clasei a V-a în cerinţele specifice gimnaziului şi cunoaşterea competenţelor specifice atât clasei a IV-a, cât şi clasei a V-a. Pentru atingerea acestor obiective se poate organiza o serie de activităţi, printre care:

Asistenţe ale învăţătorilor fostei clase a IV-a la actuala clasă a V-a;

Asistenţe ale profesorilor la clasele a IV-a;

Discutarea observaţiilor cu  colectivul de profesori ai clasei a V-a;

Stabilirea unor măsuri colective, individuale, pentru realizarea integrării tuturor elevilor în activităţile instructiv-educative;

Teste iniţiale, considerate a fi foarte importante pentru cunoaşterea nivelului depregătire a elevilor, pentru tipizarea greşelilor şi stabilirea măsurilor în vederea eliminării acestora. Teste vor fi aplicate periodic pentru a vedea efectul măsurilor şi progresul la învăţătură al elevilor, în funcţie de cerinţele noului curriculum .

O sursă de cunoaştere a elevilor o reprezintă şi sondajele de opinie, pe care le efectuăm în diferite etape, pentru a investiga cunoştinţele, sugestiile lor despre felul în care învaţă, despre cum doresc să arate şcoala în care învaţă, cum vor să fie profesorii lor, dacă au modele de elevi ai şcolii cu performanţe deosebite, pe care ar dori să le urmeze.
În sfera de colaborare şcoală-familie se va pune accent în această perioadă, pe informarea părinţilor cu cerinţele fiecărei clase, cu privire la orarul elevilor, programul de consultaţii, tematica lectoratelor etc.
Cât timp suntem slujitori ai şcolii, trebuie să avem forţa şi curajul de a interveni responsabili şi creatori spre binele copiilor. Să facem tot binele ce ne stă în putinţă.
Vă invit, aşadar, să gustăm din bucuriile simple ale începutului, să ne încredem în forţele proprii fiecăruia dintre noi, să transformăm şcoala într-un perimetru al sărbătorii cunoaşterii, al întâlnirii şi conlucrării spirituale, al credinţei în înaltele valori. Să nu aşteptăm ca binele să vină de sus, ci să-l facem singuri, atât cât se poate… dimpreună şi alături de elevii noştri.
Fie ca începutul acestui an şcolar să fie o zi de sărbătoare şi de încredere că toţi elevii vor găsi la şcoală un sprijin real de care au absolută nevoie, iar aşteptările părinţilor se vor împlini prin  formarea copiilor lor ca oameni cinstiţi şi  demni. Fie ca sunetul clopoţelului pentru acest nou început să vestească tuturor florilor şcolii mult succes şi rezultate bune la învăţătură, multă putere de muncă şi dăruire deplină dascălilor în activitatea desfăşurată, speranţă de mai bine, sănătate şi multe împliniri tuturor!
Simona Şerbu (Cireşu - Brăila)
 

 

REPERE...
DUMITRU CHICAN – SACERDOT ÎN DOUĂ GRĂDINI SACRE
Coborând din lumea Sfincşilor – diplomaţii de carieră -, Dumitru Chican este un profesionist al scrisului, după ce decenii la rând s-a botezat şi a trăit în oceanele de tăcere impuse de asumarea acestei meniri.
Pe cât de bogat şi tânăr, tolerant şi înţelept, pe atât de fascinant şi de o calmitate seniorială pare rigurosul licenţiat în limbă, literatură şi civilizaţie arabă al Universităţii din Bucureşti, strălucit component al promoţiei 1971.
Vreme de opt ani (din răstimpul 1973-1982) a fost ataşat/consilier cultural şi de presă la ambasadele României din Damasc (Siria) şi Beirut (Liban).
A urmat perioada celor 15 ani de experienţă umană şi profesională cu totul aparte: 1984-1999, când a fost interpret prezidenţial  de limba arabă şi emisar prezidenţial special pe lângă şefi de state, mai ales din lumea arabă, dar şi din afara acesteia.
A respirat acelaşi aer, a dialogat, a transmis mesaje diplomatice şi a negociat detalii ale unor viitoare întâlniri oficiale la cel mai înalt nivel, a redactat documente internaţionale ce urmau a fi aprobate bilateral sau în forumuri de cel mai înalt rang planetar, a vibrat tâmplă lângă tâmplă şi a învăţat din experienţa de bărbaţi de stat şi lideri incontestabili a unor personalităţi cu aură mondială din amugul secolului al XX-lea.
A trăit, în acest context ultrasolicitant, deseori tensionat, mai tot timpul tumultuos,  mii de ore şi sute de zile – în comunicare şi comuniune pe multiple planuri – cu: Anwar El-Sadat (preşedintele Egiptului, asasinat pentru că a încheiat pacea cu Israelul, fiind primul conducător de stat arab care a cuvântat, memorabil, de la tribuna Knesset-ului, parlamentul unicameral din Ţara Sfântă), Hossni Mubarak (Egipt), Yasser Arafat (Palestina; care a venit de zeci de ori în România), Hafez Al-Assad (Siria), Saddam Hussein (Irak), Regele Fahd (Arabia Saudită), Regele Hussein (Iordania), Ali Abdallah Saleh (Yemen), Elias Hraoui (Liban), Zayed Bin Sultan Al-Nahyan (Emiratele Arabe Unite), Regele Abdullah II (Iordania), Gaafar Nimeiri (Sudan), Moamer El-Qaddhafi (Libia), Itzak Rabin (Israel), Jacques Chirac (Franţa).
Dumitru Chican a făcut faţă tuturor acestor misiuni diplomatice pentru că, afirmam ceva mai înainte, este un om bogat – în sensul că are o vastă cultură generală şi de specialitate, cu temeinice, profunde cunoştinţe filosofice, politice, literar-artistice şi de artă a dialogului (esenţa democraţiei !).
E bogat şi sufleteşte, trăind tinereţea perpetuă a celui ce şi-a asumat şi practică, zi de zi, cu probitate şi pasiune, cu seriozitate, loialitate şi maximă rigoare, una dintre profesiunile în care mirajul provocărilor şi spectrul riscurilor ating cote paroxistice.
În anii 1994-1995, a fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Emiratele Arabe Unite, distins de preşedintele acestui stat-minune cu Ordinul Naţional de Onoare pentru contribuţii deosebite aduse la dezvoltarea relaţiilor bilaterale politice, economice, comerciale, culturale româno-emirateze.
După ce, în 2002-2003, i-a fost încredinţată sarcina de şef de misiune diplomatică la Ambasada noastră de la Sana’a (Yemen), a revenit în ţara natală ca redactor pentru Orientul Mijlociu la Agenţia de Presă RADOR, de pe lângă Societatea Naţională de Radiodifuziune (până în 2011).
Din 2004 este, concomitent, director pentru Orientul Mijlociu şi lumea arabo-islamică la revista Pulsul Geostrategic (Braşov) şi conferenţiar universitar la universităţile Naţională de Apărare ,,Carol I’’, ,,Spiru Haret’’, ,,Dimitrie Cantemir’’, toate din Bucureşti.
În activităţile sale profesionale, Dumitru Chican şi-a dovedit înţelepciunea şi toleranţa – obligatorii în medii atât de diverse, marcate de cerinţe specifice stricte şi chiar de capcane ce trebuie anticipate şi evitate.
Dorinţa de cunoaştere, imensa curiozitate ştiinţifică, spiritul scormonitor şi acribia documentării, capacitatea de analiză şi de sinteză, conexiunile inteligente şi darul speculativ se regăsesc în cele peste 400 de materiale cu caracter academic dedicate, în peste patru decenii, orientalisticii, culturii şi civilizaţiei arabo-islamice, sociologiei istorice, ştiinţei islamului, conflictelor, politicilor şi strategiilor în zona Orientului Mijlociu, dialogului inter-religios – găzduite nu doar de revista Pulsul Geostrategic, dar şi de publicaţii de specialitate din Egipt, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Siria, Kuwait.
De ordinul sutelor sunt traducerile/adaptările/ răsădirile din arabă în română publicate încă din anii studenţiei – în Amfiteatru şi Ramuri, apoi în Secolul XX, Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul, Familia…, ca şi din română în arabă, care au văzut lumina tiparului în renumite reviste din şase state din Orientul Apropiat.
În calitate de reprezentant al Europei de Sud-Est la Forumul Internaţional pe tema ,,Dialogul inter-religios şi intercultural’’ (Dubai, 2004) a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice şi s-a dovedit deosebit de activ în cadrul dezbaterilor, unde a avansat puncte de vedere judicioase şi bine cumpănite.
Prima dintre cele 18 cărţi (publicate în ritm sacadat, din 2004 până acum): Omul de după om. Islamul în contextual modernismului şi postmodernismului, cu o primă ediţie în arabă şi o a doua în română, a fost încununată cu două premii internaţionale: Premiul Târgului Internaţional de Carte de la Sharjah (Emiratul Dubai), respectiv, Premiul pentru cea mai bună carte străină a anului despre problemele culturii şi civilizaţiei Islamului (Dubai, 2004).
…Chemaţi la Ploieşti de spiritul celui mai iubit poet român din anii ’65-’83 şi de mai apoi: Nichita Stănescu, călăuziţi, desigur, şi de stelele lor norocoase, poetul Gheorghe Pârja, directorul de editură Alexandru Peterliceanu şi cărturarul Dumitru Chican – un adevărat Dimitrie Cantemir al magicei culturi arabe – s-au reîntâlnit la ediţia din 2009 a Festivalului Internaţional de Poezie ,,Nichita Stănescu’’. Cei doi fraţi din Maramureşul istoric, Pârja şi Peterliceanu, au hotărât să nu-l mai scape nicio clipită din  ochi pe Dumitru Chican, mai ales că, în acele împrejurări, acesta a primit laurii Premiului pentru volumul Singurătatea din umbra palmierului (traduceri din poezia kuweitiană). Volumul astfel încununat în urbea natală a lui Nichita Stănescu fusese girat exact de Editura ProEma din Baia Mare, la care Gheorghe Pârja este consilier editorial, iar Alexandru Peterliceanu – director.
De aici încolo s-a pus la cale o colaborare foarte strânsă, cu apariţii editoriale în cadenţă de metronom vienez. După câteva ceasuri de taină, deloc grăbite, au avut temeritatea să se angajeze la înfiinţarea şi lansarea pe piaţa românească de carte a unei colecţii cu totul deosebite, cu impact irefragabil: Al-Maktaba Al-Arabiya/ Biblioteca Arabă, pe care Editura ProEma a inaugurat-o odată cu imprimarea volumului România şi Orientul Mijlociu în oglinzi paralele, subintitulată Memoriile unui general…Memoriile unui interpret prezidenţial (Baia Mare, 2010). Generalul vizat nu e nimeni altul decât controversatul Ion Mihai Pacepa, trădător al neamului românesc, semnatarul halucinantei cărţi Orizonturi roşii, încropită ,,la trei mâini’’, printre ale cărei iţe otrăvite se zăreşte chipul hidos al sperjurului duşmănos.
Spicuim din Motivaţia editurii băimărene: ,,În cartea sa, Dumitru Chican – şi el memorialist, dar reflectat într-o altă oglindă, paralelă cu aceea din care ne priveşte Pacepa – ne dezvăluie, sau ne reaminteşte, un adevăr devenit truism: acela că, de-a lungul anilor, poate chiar de la tiparniţa lui Constantin Brâncoveanu – dăruită Alepului sirian, de la care slova tipărită s-a răspândit în vastitatea acestei arii de cultură care este lumea arabă – relaţiile comune dintre România şi Orientul arab au beneficiat de permanenţă, trăinicie, diversitate şi rodnicie (…).’’
Colecţia Al-Maktaba Al-Arabiya, a Editurii ProEma, propune incursiuni în ,,grădina secretă’’ a lumii arabe, unde convieţuiesc, într-o perfectă îngemănare şi alăturare, istoria şi literatura, poezia şi meditaţia mistică, dezbaterea discursivă pe marginea existenţei sau a sfidărilor contemporaneităţii; un univers pe cât de fascinant, pe atât de puţin înţeles, şi care îşi păstrează de secole atractivitatea  şi puterea de farmec, cu nimic mai prejos decât spaţiile creatoare ale celorlate culturi – se reliefează în finalul Motivaţiei.
Prefaţa, intitulată Demontarea unei operaţiuni de război informaţional împotriva memoriei istorice a României,  este scrisă de Aurel I. Rogojan, General de brigadă (r), care panoramează, cu maximă claritate şi argumentaţie irefutabilă, de-a lungul a 16 pagini de carte, cât de puţin adevăr şi câtă minciună enormă, intoxicare malefică viermuiesc în fumigena aruncată de pretinsul autor Ion Mihai Pacepa: Orizonturi roşii.
Aurel I. Rogojan afirmă răspicat – şi aduce apoi zeci, sute de argumente – că mărturiile inedite ale ambasadorului Dumitru Chican ,,nu numai că arată realitatea unui război psihologic şi mediatic, lansat sub lejera semnătură a lui Pacepa, dar ne oferă şi prilejul unor profunde reflecţii în legătură cu o anume incapacitate de ne asuma şi respecta istoria. Chiar şi numai pentru a nu repeta erorile – care, după ce am fost în cărţile mari ale vieţii internaţionale, ne-au expediat în conul de umbră al politicii lumii’’. (s. n.)
Iată doar câteva astfel de realităţi istorice: 1. Tratatul de pace de la Camp David, încheiat, în 1979, între Israel şi Egipt, a fost construit la Sinaia (…); 2. Acordurile palestiniano-israeliene încheiate la Oslo, în septembrie 1993, au fost creionate la Snagov (…); 3. prima întâlnire neoficială palestiniano-israeliană a avut loc la Costineşti, pe litoralul românesc al Mării Negre, organizată de Nicolae Ceauşescu.
La fel de incitante sunt celelalte volume (de până acum) din colecţia Biblioteca arabă a Editurii ProEma. Prima dintre ele este Noapte de decembrie, apărută în acelaşi an, 2010, cu aceea care a deschis colecţia amintită. Partea I: Chipurile lui Saddam Hussein; Partea a II-a: Saddam Hussein – deţinut de înaltă valoare (n.n. procesele-verbale ale celor 15 interogatorii realizate de anchetatorii americani, dar şi alte documente oficiale, traduse în premieră la noi); Partea a III-a: Crizele umanitare ale Irakului.
În preambulul asigurat de editură: Emirul şi drumeţul pocit (trimitere clară la poemul-capodoperă Noapte de decembrie al lui Alexandru Macedonski), este evidenţiat caracterul de carte-document, apoi se subliniază tranşant: ,,Lectura este o desfătare, ca lectura unui foarte bun roman de acţiune, poliţist chiar, şi asta nu doar fiindcă tema este exotică pentru un european, dramatică pentru orice om civilizat şi tragică pentru un întreg popor, dar şi pentru faptul că se ia în dezbatere  diferenţa de mentalitate dintre Occident şi Orient, se punctează paradoxuri precum democraţia care distruge şi dictatura care construieşte’’ (s.n.).
Nu ne putem abţine să nu selectăm, pentru cititorii noştri, câteva detalii ce pot să pară şocante: întrebat unde a ascuns armele de distrugere în masă, Saddam răspunde ironic: ,,Dacă le-aş fi avut, le-aş fi folosit împotriva voastră’’; ,,Făcătura de mari dimensiuni, minciuna globală, faptul că marile puteri se conduc după excepţii şi nu după reguli, suficienţa americană şi atitudinea de jandarm, din vremea lui G. W. Bush, se transformă – în Noapte de decembrie – în personaje cărora le ţine piept o personalitate, cea a lui Saddam Hussein, un om profund credincios, cu principii pe care nu le negociază, oricare ar fi preţul, sub conducerea căruia Irakul a avut unul dintre cele mai mari ritmuri de dezvoltare economică din lume. (…) Hussein a inscripţionat steagul ţării cu cuvintele ,,Allah e mare’’. (…) Unul dintre motivele declanşării războiului din Kuwait a fost faptul că emirul acestui stat a jignit femeile irakiene. Demnitate, credinţă, patriotism şi cavalerism, toate în stil arab, greu de tradus pe limbajul jandarmilor lumii’’.
Un alt detaliu frapant pe acest subiect: în martie-aprilie 2010, USA Today, CNN şi Fundaţia Gallup au realizat un sondaj de opinie în Irak. La întrebarea: ,,Irakienii l-ar fi înlăturat pe Saddam Hussein, dacă anglo-americanii nu ar fi intervenit militar ?’’ -, 89 % au răspuns NU.
…Şi încă unul: Saddam a fost  executat prin spânzurare, în ziua de 30 decembrie 2006, la ora 6. ,,Aşa cum l-au prezentat imaginile surprinse de corespondenţii şi cameramanii autohtoni, condamnatul a murit calm, cu seninătate şi cu Coranul în mână, ultimele cuvinte fiind Allah Akbar (Allah e mare) !’’
La fel de captivante sunt celelalte două cărţi publicate de orientalistul Dumitru Chican în 2011: Primăvara arabă sau Chipurile lui Ianus, structurată în patru capitole: Chipurile istoriei, Omul, Răscoala, Apele se întoc la matcă, La care ?, urmate de Anexe -, respectiv, Mic lexicon al Orientului Mijlociu. Subintitulat Istorie, conflicte, politică, religii, valori şi concepte (394 pag.).
Toate volumele publicate de Dumitru Chican în colecţia Biblioteca arabă constituie lucrări de pionierat pentru Europa centrală şi de Sud-Est, cărţi care – asemenea unor oglinzi veneţiene – deschid valuri succesive de porţi tainice şi orizonturi cuceritoare spre magnifica istorie, cultură, filosofie arabă, spre lumea mirabilă a Orientului Mijlociu (atât de aproape de noi şi, totuşi, pentru cei mai mulţi, atât de exotic şi ezoteric). Totodată, ele constituie studii fundamentale, cărţi de referinţă, rod al unui travaliu greu de imaginat, al muncii de ocnaş fericit (!), dedicate de ambasadorul Dumitru Chican dialogului intercultural şi inter-religios.
Dintre cele nouă cărţi de autor scrise până acum de Dumitru Chican, trebuie amintite neapărat: Exerciţii de reîntoarcere (poezii, Baia Mare, Ed. ProEma, 2009), Între Califat şi Globalizare. Eseuri despre Islamul contemporan (Braşov, Ed. Pastel, 2009), Jihad sau drumul spre Djanna (Bucureşti, Ed. Corint, 2011), cărora li se adaugă (inedit, deocamdată) Dicţionar modern român-arab (20.000 de termeni-titlu, 65.000 de corespondenţe arabe, 5.600 de expresii şi utilizări contextuale).
Prolificul Dumitru Chican a publicat, în paralel,  opt volume de traduceri, printre care: Pribeagul. Zeii Pământului. Furtunile, poeme în proză de celebrul autor libanez Jubran Khalil Jubran (Bucureşti, Ed. Herald, 2009); Şiragul mărgăritarului sau de hronicul împăraţilor creştini ai Bizanţului – cronică apocrifă în limba greacă de la 1400, tradusă în arabă în sec. XVII, de Patriarhul Macarie al Antiohiei şi Paul de Alep (Ed. Cuget Românesc, 2009); Azazel sau îngerul răului, roman filosofic de Yussef Zeidan, Egipt (Baia Mare, ed. ProEma, 2010); Isus, Fiul Omului, poeme în proză de Gibran Khalil Gibran, Liban (2011); Punte între sentimente, dublă antologie bilingvă româno-arabă şi arabo-română din poezia română şi irakiană contemporană (2012).
Personalitate fascinantă şi de o senitătate seniorială, orientalistul, omul de cultură Dumitru Chican are deja o operă remarcabilă, demnă de preţuire şi de laude întrutotul întemeiate. Cu obârşii de nezdruncinat în fertilul, preistoricul sol carpato-danubiano-pontic, Dumitru Chican este mistuit de dorul de Acasă, de România, atunci când se află în lumea mirifică a Orientului Mijlociu – deşi, acolo, în lumea arabă se simte tot Acasă.
Paradoxal au ba, atunci când se află în patria natală, România, Dumitru Chican trăieşte cu ardoare dorul de lumea califilor, a beduinilor, tuaregilor – pentru că Lumea arabă constituie pentru el tot Acasă.
Răstignit între două puncte cardinale, el rămâne călătorul păerpetuu, dăruit drumurilor iniţiatice, pe care le descoperă, de fiecare dată, cu fervoare genuină şi frăgezime de copil inocent, lăsat liber să trăiască, să iubească, să spere şi să moară, apoi să reînvie, să o ia de la capăt, ca un Sisif în dimineaţa munţilor de foc din două culturi şi civilizaţii atât de diferite, atât de originale, dar, în fond, atât de armonios complementare, întru universalitatea şi eternitatea spiritului uman.
Dan Lupescu (Craiova)

MITOLOGIA ŞI CULTUL LUCRULUI NETERMINAT LA ROMÂNI
Fantoma proiectelor neterminate
Uneori lucrurile nu trebuie să fie duse până la ultima lor consecinţă, cel puţin aceasta este concluzia la care am ajuns după mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului. Bineînţeles, acest „trebuie” nu derivă dintr-o cerinţă obiectivă ce guvernează cumva destinul fiecăruia dintre noi. Nicidecum, ci mai degrabă fac referinţă la o anumită trăsătură ce ne defineşte în special pe noi românii, mai precis aşa-numitul „cult al lucrului neterminat”.
Printr-un fatal joc al destinului, fiindcă nu doresc să incriminez în vreun fel nobilele trăsături ale naţiunii de care aparţin, a finaliza un proiect echivalează cu un fel de sacrilegiu, mai precis cu o încălcare a regulilor ce guvernează spaţiul şi timpul în care ne aflăm. Nu este vorba doar despre legenda „Meşterului Manole”, care la drept vorbind mi se pare a fi mai mult decât un mit, prin intermediul căreia suntem iniţiaţi încă de pe băncile şcolii în specificul autohton al percepţiei realităţii înconjurătoare. Dar meşteri sau calfe, mari sau mici, după caz, cu toţii continuăm să dăm dreptate celor care spun că nu vom fi în stare niciodată să ducem un lucru până la bun sfârşit.
Şi chiar dacă, după un eroic, dar rar întâlnit, efort, ajungem să punem şi ultima cărămidă pe un înalt edificiu, cu stupoare vom constata că „vodă” cel schimbător, la fel de autohton ca şi noi, din invidie, nepăsare sau dispreţ, va ordona ridicarea schelelor înainte ca nefericiţii, şi aş spune nesăbuiţii, constructori să fi coborât de pe înălţimile monumentalului aşezământ. Şi astfel, mitul se repetă în diferitele perioade ale istoriei cu actori diferiţi, dar cu acelaşi nefericit deznodământ. Morala? Nu construi lucruri prea mari. Nu te lăuda că poţi mai mult. Nu te fă remarcat. Şi mai ales, nu da crezare niciodată lui „vodă”, indiferent cine este acesta. Actorii se schimbă, dar metehnele rămân aceleaşi.
Cercurile nu trebuie neapărat să fie închise
Am citit de curând dintr-un anumit autor – numele îl voi oferi cu o altă ocazie fiindcă merită o dezbatere mai amplă – că în fiecare dintre noi există tendinţa de „a închide cercurile”. Mai precis, dacă vom desena un arc de cerc, vom avea imediat dorinţa de a-l continua până la unirea sa cu punctul de plecare. De fapt, mintea umană are această orientare de a finaliza cumva ceea ce a început.
De exemplu, ne-am îndrăgostit, normal de persoana nepotrivită, dar cu toate acestea vom avea înclinaţia de a persevera în respectiva relaţie, chiar dacă faptul în cauză devine nerealizabil. În ciuda absurdităţii situaţiei, dacă realitatea ne va refuza finalizarea marii noastre iubiri, atunci imaginaţia ne va da o mână de ajutor generând fantezii de tot felul şi populându-ne lumea viselor cu speranţe dintre cele mai stranii, care se pot întinde pe perioade îndelungate, ba chiar de-a lungul întregii vieţi.
Cine dintre noi nu simte un fior lăuntric la amintirea primei iubiri? Sau când treci pe străzile unde te plimbai de mână cu persoana iubită din adolescenţă, eventual din prima tinereţe, nu simţi cum freamătă interiorul tău asemenea frunzelor mişcate de un vânt ce încă mai adie cu putere? Imediat fantezia îşi ia zborul şi începi să te gândeşti ce ar fi fost dacă ai fi făcut o altă alegere sau dacă ai fi înţeles faptul că atunci ţi se oferise şansa unei adevărate iubiri. Şi aşa, cercul se închide în orizontul imaginaţiei ce nu cunoaşte limite, ci doar culori, forme şi trăiri.
Mai nou, cercul se poate închide şi „virtual”, mai precis prin Internet, unde pe una dintre popularele reţele sociale poţi reîntâlni chipuri iubite din trecut sau compensa trecerea timpului cu substitute dintre cele mai inedite. Şi în încercarea de a închide cercul cu orice chip, te trezeşti făcând cele mai absurde declaraţii sau intrând într-un joc ce te poate conduce departe de datoriile de moment ale condiţiei în care te afli. Mai precis, să uiţi de soţia, sau soţul pe care îl ai, sau de copiii pe care trebuie să îi întreţii.
De aceea, să nu uităm acest lucru: „Nu toate cercurile trebuie să fie neapărat închise”. Multe construcţii personale vor rămâne veşnic neterminate, ca turlele unor ruine ce îşi înalţă silueta către cer, dar în acelaşi timp izolate şi bântuite de fantasmele ipoteticei realităţi alternative ale lucrurilor ce ar fi putut să fie, dar nu s-au împlinit din diferite motive.
Viaţa în lumina crepusculară a răsăritului şi asfinţitului
Deşi ne-am dori cu toţii o viaţă fără de sfârşit, evoluţia noastră rămâne limitată fiind determinaţi de lumini crepusculare. În zorii existenţei suntem puternic luminaţi de soarele ce străluceşte înaintea noastră cu promisiunea unei vieţi puternice, viguroase şi pline de împliniri. Sub aceste raze parcurgem cu răbdare treptele pregătirii profesionale şi ne angajăm în cele mai năstruşnice proiecte cu dorinţa de ajunge la cele mai înalte cote ale realizării interioare. O mulţime de cercuri se deschid în dreptul profesiei, iubirii şi dezvoltării personale, încât avem impresia că aşa va fi mereu.
Orbiţi de lumina tot mai puternică a soarelui zilei pe care o trăim, ajungem să sfidăm condiţia muritoare în care ne aflăm şi să forţăm la maximum limitele impuse printr-o condiţie ce ni se pare înrobitoare. Ne avântăm plini de încredere în cele mai ciudate aventuri şi gustăm din plin senzaţia pericolului pe care îl sfidăm cu profunda senzaţie a biruinţei.
Dar soarele stă doar puţină vreme la zenit, după care încet, dar sigur, se profilează crepusculul asfinţitului. La început nu sesizăm această schimbare de tonalitate, fiindcă ne simţim încă în putere, iar cercurile pe care le-am deschis ne ocupă toată mintea în încercarea de a le închide. Dar treptat, constatăm că tot mai multe proiecte rămân neterminate, că nu mai dispunem de timpul şi energia necesare pentru a le finaliza. Încet, încet ne obişnuim cu ideea de a abandona ceea ce am început, ba chiar ne facem obiceiul de a nici nu ne mai gândi la final. În această etapă, forţa mitului „Meşterului Manole” începe să fie simţită tot mai puternic, fiindcă orice piatră pusă pe edificiul la care lucrăm ne costă tot mai mult, până acolo încât ni se cere chiar ce avem mai scump: sănătatea, relaţia cu cei dragi sau ceva similar.
Stăm tot mai mult „peste program”, dar nesiguranţa se simte. Ce astăzi construim, mâine se dărâmă. Pământul pare să nu mai primească lucrarea noastră. Este mult prea împovărător pentru el ceea ce noi îi oferim şi caută să scape de ceea ce noi vrem să lăsăm pentru eternitate. Chiar şi jertfa absurdă a lucrătorului care uită de sine şi de tot ce are nu ajută la nimic, fiindcă într-o manieră clasică, dar mereu adevărată, „vodă” va ucide pe meşteri din dorinţa de a-şi însuşi ceea ce alţii au realizat. Normal, lucrătorii nu au nici un merit, ci doar „vodă” în numele căruia s-a realizat!
Iar lumina crepusculului dinspre asfinţit se micşorează tot mai mult pe măsură ce umbrele se lungesc şi realitatea devine treptat doar o simplă imaginaţie, un vis a ceea ce ar fi putut să fie, dar printr-un ciudat joc al sorţii, nu a ajuns la împlinire. Nu-i nimic, alţi actori se vor înrola pentru a relua proiectele neterminate sub nume diferite, dar de fiecare dată dureros de similare.
Şantierul lucrurilor începute şi mereu neterminate
Cert este că în spaţiul românesc nu ai cum să te plictiseşti. O realitate contondentă te loveşte la fiecare pas prin dezordinea ce te înconjoară şi haosul pe care îl generează. Lângă un bloc de sticlă, dizgraţios prin design şi amplasament, observi relicvele betonate ale perioadei comuniste înconjurate de ruinele perioadei interbelice. Atmosfera de maidan este completată de căldura tot mai insuportabilă a unei clime modificate prin prezenţa deşertului urban. Praful se înalţă sub forma unui colb gros ca de pe uliţele unei comune fără canalizare stradală în timp ce oamenii ce umblă pe marile bulevarde sunt preponderent încălţaţi cu şlapi de proastă calitate, ca pe plajă, îmbrăcaţi fiind în pantaloni scurţi gen pijama de parcă ar fi coborât direct din patul în care au dormit peste noapte.
Într-o atmosferă de suburbie extinsă la scara întregii ţări, proiectele neterminate ale comunismului se amestecă haotic cu fanteziile edilitare post-revoluţionare într-o sinteză a absurdului trăit în fiecare zi la modul cel mai concret. Umbrele crepusculului ce precede asfinţitul le distingi proiectate pe fiecare dintre acestea. Fantezii interbelice pre şi post-carliste se amestecă cu fantasmele postbelice pre şi post-ceauşiste într-o interferenţă greu de desluşit a pre şi post-comunismului generând un şantier perpetuu al lucrurilor mereu începute, dar niciodată terminate.
Meşterul Manole nu mai este uşor de găsit, dar „vodă” continuă să domine peisajul mediatic în căutarea unor noi megalomanii pe care să le aşeze drept ţinte pentru masele de oameni aflate mereu în căutarea a ceea ce nu poate fi găsit, angajate în închiderea absurdă a cercurilor ce vor rămâne mereu deschise şi obişnuite mereu cu abandonarea timpurie a ceea ce ar fi putut să fie realizat dacă nu am fi fost bântuiţi de un mit ce ne afectează încă fiinţa la nivel individual şi colectiv.
Octavian Lupu (Bucureşti)

A FI SAU NU FI KAFKIAN
Kafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.
Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka  începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar.
Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, el trebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptual şi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înţelegerii şi a trăirilor autorului.
În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie. Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilăriei şi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinele bucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şi iubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie), precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiar atunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci, ne încredinţează Kafka, “arta este pentru artist suferinţă, de care se eliberează pentru o nouă suferinţă”.
Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care în ceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate de viaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkieni decât însuşi Kafka.
Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privim fenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuia singur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabil nivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanul Procesul, “Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat din perspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, ale căror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”.
Fără discuţie că analiza unei opere, oricât ar fi aceasta de accesibilă, implică anumite riscuri: fie că vei insista asupra unor elemente considerate de maximă importanţă şi atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat în mai mică măsură, fie că vei proceda altminteri (desigur, cu tact şi responsabilitate intelectuală), oricum o atare iniţiativă va genera discuţii şi va crea nemulţumiri în rândul comentatorilor de profesie. Că, adică, vor spune ei, se putea altfel şi atunci lucrurile ar fi ieşit mult mai bine...
Cu atât mai mult în cazul operei lui Kafka, unde surprizele se iţesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile împodobite cu delicioase capcane stilistice. Se ştie doar că opera acestui scriitor este inseparabilă de strania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M.Albérès, el “a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”.
Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente narative, care în îmbinarea lor atinsă de graţia divină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei.
Primul dintre aceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care – după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acest pământ, anume aceea de a reda “universul prodigios pe care-l am în cap”.
Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume s-a cristalizat în decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şi atâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia cei doi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi.
Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doar impresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţiale dintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirile native ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii.
Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţa lecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă. Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imaginea autoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi ani în două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şi Verdictul.
Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el...
Aşadar, putem spune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cu Frieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosc o creştere însemnată, cu toate că “tatăl său îl împiedicase de la adevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decât doar concepţiile sale personale”.
Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenului său dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea în buzunar, el se îndreaptă spre camera tatălui său pentru a-l înştiinţa de cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană, va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge că fericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poate de bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţa prietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric că Georg ar putea avea un asemenea prieten (“N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: “De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa a profanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul lui tată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele: “Te osândesc la moarte prin înec!”
De îndată ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod. Ajuns aici, el se avântă peste parapet  “ca un gimnast perfect”, iar în timpul căderii mai apucă să rostească încetişor: “Dragi părinţi, totuşi v-am iubit mereu”...
Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi absolute şi de neînţeles.
Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e “mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Fără a diminua cîtuşi de puţin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche.
Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa la romanul Castelul: “Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele de mai târziu”.
Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante:
a) Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger;
b) Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au apărut deasemenea după moartea lui Kafka;
c) Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier atins de schizofrenie.
Lumea în care se mişcă eroii kafkieni corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote.
Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil.
Aceste particule de realitate transpuse în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor – sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga. Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) şi ziarista cehă Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena...
Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin îmbinarea dintre “concreteţea descrierii şi straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi fantastic.
Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: “Am încercat întotdeauna să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor” -, el caută să unească contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celălalt drum pe care se poate ajunge în vecinătatea absolutului, bunăoară aşa ca în Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizează mai degrabă absolutizarea căutării decât căutarea absolutului. Şi pentru moment el chiar izbuteşte să unească antinomiile în surprinzătoare fabulă Puntea, scrisă la persoana întâi, în care personajul central este puntea animizată. Iar ea ne anunţă că face legătura peste un abis, cu mîinile înfipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să aibă o perspectivă universală.
De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, dar că “fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”.
Ce să ne mai mire în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri.
Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul să-l ajute în această direcţie.
Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea parabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul Munteanu, simbolurile kafkiene “plutesc parcă într-o voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că simbolurile kafkiene “nu sunt niciodată simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din romanul Procesul simbolizează judecata divină, iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea cu căile ei necunoscute.
Pornind de la aceste proiecţii ale lui Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă alegorie, cu câte o “cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori – ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească cu cea catolică.
În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale într-un dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist...
Este de la sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi nimic cert, sau altfel spus că “întâmplările şi situaţiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice implacabilă.
Odată construită, lumea kafkiană trebuie admisă aşa cum a conceput-o demiurgul ei, adică o lume absurdă, în care după desacralizare, ordinea transcendentă şi raţiunea nu mai au ce căuta. Într-o astfel de lume este un nonsens total să ne întrebăm în ce măsură este adevărată aserţiunea hegeliană care susţine că tot ce-i real este şi raţional. Cel mult putem răspunde în maniera lui Vasili Grossman, atunci când el, în celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordează problema statului întemeiat de Lenin şi apoi construit de Stalin – problema statului opresor şi fără libertate, sau altfel spus problema statului în care tragicul se dizolvă, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirmă categoric Grossman, nu tot ce e real este şi raţional. Dimpotrivă, continuă el, “tot ce este inuman e absurd şi inutil”, căci “a trăi înseamnă pentru om a fi liber”! Avem astfel încă o dată dovada că nu doar în lumea kafkiană, ci şi în lumea noastră cea de toate zilele, iraţionalul cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa raţionalului prin războaie, acte de terorism, intoleranţă, minciună sau avariţie, şi că el îşi are corespondenţele sale tot mai alarmante cu realitatea...
Aceasta fiind lumea plăsmuită de Kafka, se subînţelege de ce absurdul – uneori mai şters, alteori agresiv până la halucinant, îşi iţeşte capul cam peste tot în scrierile sale. Iată, bunăoară, senzaţionala parabolă În faţa legii, inclusă şi în finalul romanului Procesul, şi care este analizată de preotul închisorii cu atâta subtilitate şi măiestrie, încât după parcurgerea argumentaţiei sale, nu mai poţi spune cu tărie cât din ea este absurd şi cât raţional (sau, mă rog, conform Scripturilor), după cum iarăşi nu poţi să-ţi dai seama care dintre cei doi este înşelatul: paznicul sau omul de la ţară! Căci – nu-i aşa? – este relativ normal ca omul să vină de la ţară, iar păzitorul cu “barba lui tătărească şi neagră” să nu-l lase să intre în lege.Dar pe urmă începe să-şi facă mendrele absurdul. Omul nu se alarmează pentru atâta lucru, ci se pune pe aşteptat, sperând că va putea intra mai târziu. De altminteri, însuşi păzitorul îi întreţine această speranţă când îi spune: “Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece în aceeaşi notă de aşteptare răbdătoare, şi iată că omul nostru, de-acuma bătrân, se îmbolnăveşte şi trage să moară. Cu ultimele sale puteri, el îi face semn păzitorului să se apropie pentru a-i putea şopti: “Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Atunci păzitorul îi răcneşte la ureche: “Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”...
Dacă nu luăm aminte la faptul că evenimentele din Verdictul nu sunt decât simptomele unei realităţi tragice mult mai adânci, atunci spiritul justiţiar al tatălui nemulţumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atât mai mult.
În aceeaşi categorie, să-i spunem şocantă, intră şi povestea tânărului Karl Rossmannn din romanul America. E drept că tânărul Karl aspiră la independenţă, însă primeşte de la unchiul său – senatorul şi omul de afaceri american, o pedeapsă disproporţionat de mare în comparaţie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru că fără consimţământul acestuia, se hotărăşte să-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri şi prieten cu senatorul) în vila sa de la ţară. Încălcarea de către Karl a autorităţii unchiului, chiar dacă dorinţa acestuia nu ne apare clar formulată, duce automat la schimbarea modului de existenţă, lucru ce-i va fi comunicat tânărului printr-o scrisoare ce-i va fi înmânată exact la miezul nopţii: “Te-ai hotărât în această seară să pleci împotriva voinţei mele. Rămâi la această hotărâre întreaga ta viaţă”.
Dar absurdul năucitor cu care se confruntă procuristul de bancă Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur şi simplu într-o bună dimineaţa el este anunţat că-i arestat, fără ca inspectorul care răspunde de cazul lui să-i poată spune de ce anume este acuzat: “N-aş putea spune că eşti acuzat”, îl anunţă acesta cu seninătate, “sau mai bine zis nu ştiu dacă eşti. Adevărul este că eşti, mai mult nu ştiu”. Astfel începe romanul şi totodată calvarul comodului procurist. Din acest moment demarează goana lui în dreapta şi stânga, mai întâi pentru a afla conţinutul acuzaţiei ce i se aduce, mai exact în temeiul căreia a fost arestat, apoi – după ce o va cunoaşte – pentru a-şi pregăti apărarea. Dar zadarnic se prezintă în faţa unor instanţe stranii şi a unor judecători mai mult decât dubioşi, ce-şi au birourile în podurile unor imobile sumbre, cu scări interminabile (“Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului”, se amuză scriitorul în capitolul şapte), zadarnic apelează la avocat şi la ajutorul unor cunoştinţe, culpa el tot nu şi-o cunoaşte, la judecătorii şi funcţionarii influenţi n-are şanse să ajungă vreodată (ca peste tot în scrierile kafkiene, aceştia sunt inabordabili până la inexistenţă), iar lui i se prelungeşte starea bizar-echivocă instalată în clipa arestării, cînd inspectorul îi adusese la cunoştinţă următoarele: “Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. Deasemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de traiul dumitale obişnuit”.
Dar exact la un an de la începerea procesului, Josef K. ajunge la conştiinţa culpabilităţii sale, tot de-atunci rezistenţa lui slăbeşte, ca atare el se lasă condus la marginea oraşului de către cei doi călăi tăcuţi, care în final îl ucid cu un uriaş cuţit de bucătărie: “Ca un cîine”, spune el, “şi era ca şi cum ruşinea ar trebuit să-i supravieţuiască”. De altminteri, cu aceste cuvinte se încheie romanul.
Fantasticul este o altă componentă de bază care contribuie la însufleţirea lumii kafkiene şi la spectaculoasa împlinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corectă apreciere a operei kafkiene, trebuie să facem distincţie între fantasticul preeminent din Un medic de ţară sau din Metamorfoza şi cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriaşe, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevăraţi gimnaşti, ba – atunci când strada este prea aglomerată – preferă “să deschidă portiera câte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo, ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public...”
La drept vorbind, fantasticul nu are aceeaşi greutate în povestirile Un medic de ţară şi Metamorfoza. De ce? Pentru că dacă în prima povestire, fantasticul cu nedezminţite arome de basm este întâmplător şi benefic (medicul loveşte cu piciorul în cocina porcilor şi de acolo ies de îndată caii cu care într-o clipă ajunge la bolnavul aflat la o depărtare de peste zece mile!), în cea de-a doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar ştiinţific) şi cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care într-o dimineaţă s-a pomenit metamorfozat într-o gînganie scârboasă. Căci chiar asta-i semnificaţia miriapodului: existenţa parazitară! Ori din povestire aflăm, că dacă Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent şi un comod.
Într-un autentic stil kafkian, povestirea demarează cu această transformare (cititorul este pus în faţa faptului împlinit, fără preparative şi fără explicaţii), după care acţiunea se centrează pe încercările repetate ale lui Gregor de a-şi asigura părinţii şi sora de bunele lui intenţii şi pe repulsia crescândă a acestora faţă de miriapodul ce nu mai are nimic în comun cu Gregor de altădată. Dincolo de absurdul întâmplării, incredibila metamorfoză ne prezintă înstrăinarea dusă până la coşmar şi halucinant. Într-adevăr, situaţia reintră pe făgaşul normal de-abia după ce servitoarea îl descoperă pe Gregor mort din cauza inaniţiei, căci pentru a-şi grăbi sfârşitul, el refuză cu obstinaţie să mănânce în ultimele zile ale vieţii sale larvare. Fără a se mai gândi la cel plecat din această lume, ba chiar cu un sentiment de uşurare că în sfârşit au scăpat de pacoste, părinţii şi fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observă că fata este numai bună de măritat, prin urmare trebuie să-i găsească un soţ bun. Deci viaţa merge mai departe...
Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să sugereze condiţia umană în general.
Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka recunoaşte că pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că “Georg are acelaşi număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că totuşi “e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”.
Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit solitudinea ce-i marchează pe toţi.
Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează câteva idei cu un mare impact psihologic şi social:
a) Tragedia singularizării şi alienării;
b) Imposibilitatea comunicării;
c) Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său;
d) Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe.
Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, căci adevărul întreg se cmpune din adevăruri parţiale, iar cel mai adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul!
Cu toate că ne apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka  - care după părerea lui Albert Camus “trăiesc într-o lume în care totul este dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea după lumea concepută de el...
Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, tragicul cu comicul.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, clară şi epurată de preţiozitătăţi sau ornamente inutile, care te duce de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la obsesie de puritatea expresiei.
Franz Kafka este prin excelenţă un scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de natură, stilul lui precis şi lapidar (deseori aidoma unei dări de seamă) remarcându-se mai degrabă prin  disecţii psihologice şi subtile comentarii logice.
Poate tocmai datorită acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se încheie romanul America iese de îndată în evidenţă, ca cea mai detaliată dacă nu chiar cea mai frumoasă descriere a unui colţ de natură din întreaga sa operă: “În prima zi trecură printre munţi înalţi. Pereţii de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.”
Se menţionăm de asemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, unde aflăm că “există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”.
Concluzii
De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie: Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare şi profund.
Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu diferite stări emoţionale.
Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile scriitorului praghez...
Am căutat în cele două capitole închinate lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei, ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse.
În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa, călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi.
E clar că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce mi-am zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât, peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice căruia să-i spun Concluzii.
Ei da, acuma pot să fac precizarea că romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu este piramidală, ci circulară.
Aşa cum deja am arătat, a fost o vreme când Kafka s-a arătat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflectă pe de o parte în critica vehementă adusă de scriitor mecanizării şi muncii neîntrerupte, iar pe de altă parte în compasiunea lui faţă de cei obidiţi. Romanul America se impune la acest capitol, îndeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria cruntă îndurată împreună cu mama ei, după ce tata le părăsise pe amândouă, apoi despre cumplita disperare a mamei, încheiată cu sinuciderea ei sub ochii îngroziţi ai fetiţei.
Citind paginile respective, gîndul te poartă de îndată la suferinţele micuţelor personaje ale lui Charles Dickens, la umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski şi – de ce nu? – la teribila foame îndurată de tânărul Knut Hamsun, ce ne este înfăţişată cutremurător de precis în romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autorităţilor şi a potentaţilor vremii.
Sau poate că profetismul de care aminteam a funcţionat atât de bine şi de astă dată, încât aproape că suntem tentaţi să credem că Franz Kafka şi-a prevăzut enormele privaţiuni din anii 1923-1924 – ultimii săi doi ani de viaţă, când diminuarea drastică a pensiei din cauza devalorizării monedei, l-a obligat să ceară ajutorul familiei. Iar ajutorul nu întârzie să sosească: unchiul său ce era medic, se grăbeşte să vină la Berlin, pentru a-şi îngriji nepotul grav bolnav.
Din această întâmplare deducem că, în pofida relaţiilor încordate dintre tată şi fiu, familia nu i-a întors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corecţie administrată lui Baruch Spinoza de către familia acestuia şi coreligionari, deopotrivă indignaţi că el se încăpăţâna să caute cu dezinteresare adevărul, deşi fusese avertizat în chip ultimativ că printr-o asemenea alegere, riscă nici mai mult nici mai puţin decât excomunicarea din comunitatea evreiască şi din congregaţia oraşului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a întâmplat nu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind văzut şi tratat ca un adevărat paria de către foştii săi coreligionari...
Ei bine, chiar dacă distanţa în timp dintre cei doi iudei înzestraţi este de două secole şi jumătate (Spinoza s-a născut la Amsterdam în 1632, iar Kafka la Praga în 1883), prin urmare am fi ispitiţi să credem că moravurile  (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe în aceste fel când avem în vedere lumea închisă a congregaţiilor evreieşti, “o lume adâncită în superstiţia, fanatismul şi ignoranţa cele mai detestabile”, după cum se exprimă contemporanul nostru Israël Shahak în uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică.
În paranteză fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atât de tranşant şi vehemet în denunţarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci când condamna metodele israeliene de supunere şi oprimare a palestinienilor), încât ziarul Washington Post i-a anunţat moartea, şi nu s-a mai dat niciodată vreo dezminţire în legătură cu falsul intenţionat publicat, nici măcar după ce “mortul” a mers la redacţie pentru a dovedi contrariul...
Dacă Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datorează în mai mică măsură timpului scurs (timpul se vădeşte neputincios în societăţile fanatice şi închise), decât gradului diferit de înzestrare al celor doi pentru înţelegerea şi argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur şi simplu îi uimea pe rabini cu subtilitatea dovedită la discutarea celor mai gingaşe probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe când Kafka a început să se intereseze relativ târziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componentă a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativităţii, freudism, filosofie clasică germană (Kant, Fichte, Hegel), spiritism şi chiar teozofia lui Rudolf Steiner.
De reţinut că Franz Kafka, deşi cu sănătatea la pământ, a înregistrat întoarcerea în familie ca pe o înfrângere...
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

RĂBDAREA PĂMÂNTULUI ŞI DORINŢELE NESTĂVILITE ALE OMULUI
Gustul Aparte al Unei Povestiri
Îmi plac povestirile orientale, mai ales cele care încorporează înţelesuri adânci prin cuvinte bine aşezate şi puţine la număr. În vechime se considera că învăţături profunde puteau fi astfel transmise sub o formă accesibilă marelui public fără a se recurge la un limbaj abstract prin natura sa limitat doar la un număr redus de iniţiaţi. Şi de aceea, toate marile religii ale lumii au apelat constant la acest gen de comunicări narative uşor de memorat şi relativ simplu de înţeles.
În tradiţia creştină sunt bine cunoscute pildele rostite de către Iisus din Nazaret alături de povestirea având un caracter fantastic şi cu simboluri încifrate, dar uşor de vizualizat, cunoscută sub numele de „Apocalipsa”. Rădăcinile acestei maniere de exprimare se află de fapt în tradiţia iudaică bine conturată în cărţile Vechiului Testament, care la rândul ei a preluat o mulţime de povestiri din literatura egipteană şi babiloneană. Cu alte cuvinte, prin intermediul rostirii de parabole, sau alegorii, s-a putut ajunge la transmiterea unor învăţături de mare valoare peste veacuri ajungându-se până în zilele noastre.
Un Înţelept în Vizită la Un Om Bogat
Se spune că un anumit om, ce avea o mulţime de bogăţii şi un palat impresionat, s-a gândit să cheme un înţelept pentru a-i arăta tot ceea ce a reuşit să acumuleze pe parcursul vieţii sale. Nu era un lucru neobişnuit pentru el să îşi etaleze avuţiile, dar de data aceasta era pentru prima oară când urma să arate chiar tot ce poseda.
Şi astfel, înţeleptul, de condiţie modestă, chiar săracă, a venit în palatul omului bogat pentru a vedea cât de multe lucruri se pot strânge de către o persoană pricepută şi chibzuită. Fiindcă, dacă acest lucru nu a fost clar de la început, omul bogat nu era necinstit în afacerile sale, dar deţinea o inteligenţă aparte în agonisirea de valori materiale.
Palatul era aşezat la vedere pe culmea unei înălţimi de unde putea fi distins cu uşurinţă de către călătorii care traversau oraşul din apropiere. Orice om şi-ar fi dorit să beneficieze de condiţiile oferite de către întinsa proprietate, fapt pentru care de-a lungul unei întregi zile omul bogat i-a arătat înţeleptului toate încăperile şi tot ceea ce ele conţineau.
Către asfinţit, obosiţi de toată această călătorie prin interiorul palatului, amândoi s-au aşezat pentru a vorbi. Imediat, bogatul l-a întrebat: „Nu-i aşa că eşti impresionat de tot ce am putut realiza în decursul vieţii? Nu-i aşa că palatul pe care mi l-am zidit este cu totul deosebit?” După aceea a continuat lăudându-şi talentele pe care le avea în a realiza tot ceea ce îşi propunea.
Înţeleptul nu a răspuns imediat, ci s-a gândit îndelung, iar după aceea i-a spus omului bogat: „Da, sunt peste măsură de impresionat, dar nu atât de ce anume am văzut în palatul tău, cât mai degrabă de faptul că pământul poate încă să mai suporte o aşa mare acumulare de bogăţii şi de lucruri fără să se scufunde sub greutatea lor. Ba mai mult, privindu-te pe tine şi observând câte talente ai, mă mir că pământul poate suporta chiar şi greutatea ta, care întrece tot ce am văzut de-a lungul întregii mele vieţi! Povara pe care tu şi palatul tău o pun asupra pământului este aşa de mare încât este o minune faptul că acesta continuă să vă susţină. De acest lucru sunt impresionat cel mai mult!”
Suprastructuri ce Sfidează Cerul
În urmă cu mai multe zile am putut urmări la televizor detaliile de construcţie ale uneia dintre cele mai mari clădiri din lume, mai precis „Shanghai Tower”. Finalizarea sa este aşteptată în decursul anului 2014, ţinta fiind de a se inaugura al doilea, ca record, dintre cei mai înalţi „zgărie-nori” din lume. Ridicat cu peste 632 metri faţă de nivelul solului, cu 121 de etaje şi 380.000 de metri pătraţi disponibili în interior, această structură va domina întregul oraş fiind vizibilă de la mare distanţă.
Dar să nu credeţi că acest record va dura prea mult, fiindcă până la finalizarea anunţată, un alt turn va fi ridicat, mai precis „Sky City One” în oraşul Changsa în partea de sud a Chinei. Această construcţie va avea o înălţime de 838 de metri şi va depăşi „Burj Khalifa” din Dubai, Emiratele Arabe Unite, care are „numai” 830 de metri. Cu alte cuvinte, în decursul următorului an cele mai înalte construcţii se vor afla în China, lucru exploatat în media cu scopul atragerii de turişti şi de investitori dispuşi să îşi deschidă afaceri în această ţară aflată în plină expansiune economică.
Obişnuit cu ritmul de melc în care se construiesc clădirile în România, nu pot fi decât impresionat de rapiditatea ridicării unor turnuri care aparent sfidează legile gravitaţiei şi se pierd în mijlocul cerului într-un elan care pare neverosimil. Cu toate acestea, la fel ca în povestea bogatului şi înţeleptului, te cuprinde mirarea că pământul poate suporta structuri atât de împovărătoare ca greutate concentrată pe o suprafaţă de susţinere extrem de îngustă. Vulnerabilitatea lor iese în evidenţă, chiar dacă nu eşti un specialist în materie de construcţii.
Arhetipul Turnului Babel
Dar nu este prima oară când tendinţa ascensiunii pe verticală a ocupat imaginaţia oamenilor. De-a lungul vremii dorinţa de etalare şi-a pus amprenta în toate culturile, cea mai cunoscută fiind istoria construirii miticului „Turn Babel”, ce îşi propunea să concentreze întreaga umanitate într-o singură şi mare construcţie. Conform „Cărţii Jubileelor” din tradiţia iudaică, acest turn avea o înălţime de 2484 metri, cam de trei ori mai înalt decât „Burj Khalifa”, acest  lucru fiind în armonie cu estimări recente cu privire la rezistenţa materialelor folosite la acea dată. Ideea centrală este că s-a mers cu construcţia până când ea pur şi simplu s-a prăbuşit sub povara imensei sale greutăţi. Că a fost vorba despre o fundaţie insuficient consolidată, de pământul care nu putut suporta o greutate atât de mare sau de materiale de construcţie ce au cedat la o tensiune mecanică mult prea mare, nimeni nu ştie. Însă „performanţa” mitologică se lasă încă aşteptată, fiindcă la peste 6000 de ani după de acel eveniment, omenirea poate ridica turnuri ce se opresc la o înălţime ce atinge numai o treime din valoarea presupusă pentru Turnul Babel. Cu alte cuvinte, mai există o cale lungă de parcurs până când structurile moderne de construcţie vor ajunge şi depăşi înălţimea imaginii arhetipale a Turnului Babel.
De fapt, undeva, în interiorul omului, se află mereu dorinţe ce depăşesc tot ceea ce a fost realizat vreodată. Grandoarea lucrurilor mari şi strălucitoare concentrează mereu atenţia oamenilor generând noi şi noi „palate”, ce aparent sfidează legile elementare ale fizicii. Cu toate acestea, înţelepciunea autentică îşi pune mereu aceeaşi întrebare: „Cum este posibil ca pământul să suporte o atât de mare povară pusă de către oameni pe umerii săi? Şi cât de mult poate el să mai îndure ambiţiile nestăvilite ale unei umanităţi pline de vanitate în ciuda  fragilităţii condiţiei sale trecătoare?”
Octavian Lupu (Bucureşti)

CÂMPENI
Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori.
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.
Radu Demetrescu Gyr
La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în județul Alba, la 77 de kilometri distanță de reședința de județ - Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinții. Aveam pe atunci vreo trei anișori. Eram trupește și sufletește precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri și taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acțiunile lor, mai puțin oscilanți, mai reci. Eu, priveam și reacționam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile.
Deseori mă plimbam, de mână cu părinții, prin acea parte a văii Arieșului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinți ale soarelui.      
Arieș, în limba latină Aureus (monedă romană de aur), izvorăște din Munții Bihorului și se varsă în Mureș, traversând județele Alba și Cluj. Râul străbate Țara Moților, o regiune rustică plină de farmec, unde se mai păstrează locuințe vechi din lemn, precum și multe obiceiuri strămoșești, iar locuitorii se numesc moți, denumire ce vine de la chica, moţul de păr pe care îl purtau în trecut bărbaţii din bazinul Arieşului. Bazinul râului cuprinde o regiune minieră foarte importantă – Roșia Montană, Baia de Arieș și Bucium - bogată în aur, argint și alte minerale.
Orașul Câmpeni este un oraș cu mare încărcătură istorică, datorită luptelor sociale ale moților din secolele XVII – XIX; este o localitate cu o mare rezonanţă emoţională în sufletul multora, pentru frumuseţea peisajului, dar mai ales pentru personalităţile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei pentru drepturi sociale şi naţionale de la 1784-1785 și Avram Iancu - Crăişorul Munţilor – care, prin personalitatea sa excepţională și-a adus o contribuţie la evenimentele din anii revoluţionari 1848-1849.
Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revoluție, la acei numai 24 de ani ai săi. Făcea parte din fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, a știut și a putut să adune țăranii din jurul Câmpeni-ului; a  iniţiat şi a organizat adunările de la Blaj din anul 1848 şi a condus cetele înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni care au luptat pentru desfiinţarea iobăgiei în Transilvania și libertatea naţională a românilor. El a fost, de fapt, conducătorul moților în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Și deoarece dragostea nu cunoaște granițe, alungă ura și ia în brațe frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Crăișorului, o tânără maghiară din Abrud, i-a salvat viața în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut să-l prindă chiar în casa tatălui fetei. Aceasta l-a scos pe Crăișor prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune că a fost o bătălie sângeroasă pentru eliberarea Abrudului ocupat. Crăișorul munților a murit în 1872 și a fost îngropat la Țebea, un sat din județul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lângă Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la luptă pe moții iobagi, în anul 1784. Au rămas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptători pentru emanciparea neamului românesc.
Un ziar londonez, scria la acea vreme: „Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat”. 
Horea, dar și Avram Iancu i-au inspirat pe mulți poeți și prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat și de evenimentele răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, de premisele izbucnirii ei, de desfăşurarea ostilităţilor şi a căutat să explice de ce totul s-a terminat atât de tragic şi fără obţinerea drepturilor mult visate, în romanul său istoric „Crăişorul Horia”,romanţând faptele, Horia având momente de cumpănă, coşmaruri în care se visează pedepsit, o întreagă zvârcolire a sufletului său este descrisă de autor. Scriind despre copilul născut cu destinul său tragic dar glorios, Rebreanu afirma: „Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până şi împăratul.” Îl descria astfel: „…drept ca totdeauna, cu  căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oțelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cizme cu turetcii moi şi încheiaţi numai până deasupra gleznelor.”
Scriitorul Dumitru Velea citează cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare:Panule, tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri…” Lui Horea îi dedică Eminescu, versurile: „Să privească Ardealul lunii i-e rușine/ Că-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceață/ Își ascunde trista galbena ei față./ Horea pe-un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munților se pare...”
Horea luptase pentru popor, dartrădarea a jucat un rol determinant în înăbuşirea răscoalei.
* * *
Îmi amintesc ca prin vis… Aveam de acum patru ani când mă aflam în casa în care locuiam, într-o cameră cu glasvand. La deschiderea acestuia, în fața ochilor mei apăruse bradul de Crăciun, imens, până în tavan, luminat de mici lumânărele, globuri strălucitoare și alături, Moș Crăciun așezat pe un scaun, întâmpinându-mă cu un râs zgomotos și rugându-mă să mă apropii. Mă aflam în brațele protectoare ale mamei, tremuram de teamă și auzeam cum Moșul mă ruga să-i spun o poezie. Printre lacrimi și sughițuri i-am spus o poezioară. Ce i-oi fi spus, nu știu. Mi s-a povestit mai târziu că m-am oprit din tremurat și din plâns, în momentul în care, de sub mantia lungă și roșie a Moșului, am zărit pantofii negri de lac ai bunicului...
Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multă liniște și aer curat. Oamenii de aici erau cinstiți, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moții nu puteau fi călcați în picioare. Părinții găsiseră aici oameni cu principii şi valori autentice. Dovadă că la Roşia Montană în vremurile de curând trăite, ca de altfel și în alte părți ale țării, au existat luptătorii anti-comunişti din munţi şi eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate şi dreptate, pentru respectul faţă de om, păstrând în suflete un puternic sentiment patriotic.
Tatăl meu administra extracția sării, inspecta extracția aurului de la Roșia montană - o localitate minieră situată în Valea Roșiei, străbătută de râul Roșia bogat în minerale, în special fier care îi dădea o nuanță roșiatică. Localitatea avea o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Bătrân, de istoricul roman Titus Liviu, și era  una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. Localitatea a fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian, ca oraș minier. Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare, dându-și seama că era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanța. În galeriile  minelor au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerateprin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior - Roşia Montană de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune că înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur şi argint, considerată cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului.  
Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru,cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii și al obținerii puterii în lume… Fascinant prin strălucire asemeni soarelui, maleabil  și ductil – adică bătut și întins fără a se rupe, bun conducător de căldură și electricitate, solubil în apa regală (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) și cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurător și prețios metal.
* * *
Tata avea o mașină marca Ford cu care se deplasa și de multe ori ne lua și pe noi, pe mama și pe mine, spre Abrud sau spre Roșia Montană. Conducea, oprea mașina, de dădeam jos, ne mai plimbam prin păduri și tata ne făcea poze. Pășeam prin pădurile de conifere, ne odihneam când descopeream câte o pajiște mică, intimă, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru și strălucitor, pitită printre copacii munților, cu flori sălbatice mici și divers colorate, împrăștiate printre ierburi. Mai păstrez și acum câteva din acele fotografii. Una în care mama era legată la cap cu o băsmăluță. Legat de aceasta, îmi mai amintesc că odată tata venise din deplasarea sa, din capitală, și ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a rămas în minte o cutie mare, cilindrică, cu multe pălării pentru mama și altă cutie din care mama scosese câteva perechi de mânuși colorate din piele fină. Mă mirasem de cutia din care ieșeau pălăriile suprapuse; mă încântaseră culorile, materialul catifelat al mănușilor și le mângâiam ca pe niște animăluțe. Atunci am primit în dar  jucării cu care m-a fotografiat tata. Îmi alesesem o păpușică frumoasă de care nu mă mai despărțeam, dormeam și noaptea cu ea în pat. O botezasem Sabina. Într-o zi când mă jucam cu o fetiță, aceasta îmi ceruse toate jucăriile și eu i le dădeam să se joace cu ele; când a ajuns să-mi ceară păpușa, am refuzat să i-o dau, ea m-a mușcat de mână așa de tare încât am zbierat, a venit mama și cu toate că mă mușcase până la sânge, nu i-am dat păpușa, am strâns-o în brațe cu lacrimi în ochi. Nici mamei nu am vrut să i-o dau. „Ai să-ți iubești mult copiii!” mi-a prezis cineva mai târziu… Era vârsta când imaginația copilului dădea viață păpușii…
Într-o zi tatăl meu mă dusese să vizitez șteampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extracție a aurului. Ce puteam înțelege la acea vârstă de cinci-șase ani? M-a impresionat apa care curgea pe șteampuri, zgomotul ei și formele pietrelor care purtau cu ele aurul strălucitor, bogăția țării. În urma vizitei, ștemparii făcuseră o machetă pentru copila șefului, cu șteampuri, apă și pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastră mulți ani de zile, până când părinții au trebuit să restrângă spațiul de locuit și pe atunci… a dispărut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Război Mondialmulte mine s-au închis, minerii au fost trimiși pe front, iar, după război a trecut ceva timp până când mineritul a revenit la ritmul anterior războiului și s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la șteampuri; era folosită forța apei, care înlocuise forța animală sau umană folosită pe vremea romanilor. Munca o făceau ștemparii, bărbați dar și femei. Se folosea  diferența de nivel pentru curgerea apei, așa încât șteampurile erau amplasate în cascadă de-a lungul văilor, apa folosindu-se la zdrobirea și separarea aurului. Totul era organizat ca pe bandă rulantă. De atunci tehnica a evoluat, șteampurile au fost puse în mișcare de motoare electrice…”
Din moși strămoși, iată, această bogăție a fost exploatată rațional și nu a fost uitată. Țara noastră stă pe tone de aur, este necesar doar să veghem a nu se distruge această bogăție în numele lăcomiei. Nu putem acționa nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fără să gândim la avantajul tehnologizării, pentru cei care sunt în viață și pentru generațiile viitoare. Cred că țara noastră ar avea de câștigat prin exploatarea eficientă și folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, ținându-se cont de faptul că Roşia Montană este o suprafață minunată de pământ cu floră carpatică şi cu o populaţie densă în satele respective. Oare nu se pot face lucrări cu propuneri și soluții de extragere a metalelor preţioase fără să se folosească substanțe toxice pentru mediu? Credința mea este că lucrurile trebuie să se miște din loc și totul să fie făcut în folosul țării și al protejării vieții oamenilor. Să nu ne batem joc de acești munți care poartă aur în pântecele lor și… să nu mai cerșim „din poartă-n poartă!”
* * *
Peste mulți ani am plecat în regăsirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am căutat casa în care mi-au spus părinții că am locuit, m-am uitat din stradă și, ca și cum aș fi văzut un film cândva, așteptam să văd la una dintre ferestre pe cei doi părinți, tineri și frumoși cum erau… Ne-am urcat în mașină și am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distanță, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Peștera Scărișoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghețar subteran ca mărime din lume. Peștera, la 40 de km distanță de Câmpeni, se află la o altitudine de peste o mie de metri și este renumită datorită prezenței în interiorul ei a unui ghețar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune că în peșteră trăia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina și le ascundea într-un palat de gheață pe care niciunul dintre localnici nu avuseseră ocazia să-l vadă.Dar, cum orice legendă este o povestire tradițională transmisă, de obicei, pe cale orală, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, adevărul neputând niciodată fiind dovedit. Chiar viața fiecăruia dintre noi pare a deveni o legendă… Împăratul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniți câtva timp, alții devin legendă…” iar alții încetează a mai fi și legendă. Peștera este împărțită în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzația pe care am avut-o vizitând această Peșteră, a fost a unei lumi de basm, nimic nu părea natural, ci spectacular, fantastic. După ce ne-am răcorit în Peșteră, temperatura ei fiind în jur de un grad, am ieșit la suprafață. Era cald, era vară și le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Găina, ceea ce știam de la părinți. Nu ne mai puteam încumeta să urcăm muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale moților.
Cât am stat în acest orășel, părinții nu puteau lipsi de la frumoasa sărbătoare a Târgului de fete de pe Muntele Găina. Se spune că este politicos și instructiv să încerci să cunoști tradițiile locului în care trăiești și să te adaptezi lor. Așa au și făcut. Dar mergând la sărbătoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, și-au dat seama și de diversitatea, bogăția și frumusețea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creația folclorică este un proces nedisociat de subconștientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Există și aici mai multe legende legate de zona muntelui. Și cum întotdeauna mi-a plăcut legenda - mitul care amestecă cerul cu pământul -  am fost foarte atentă și la această legendă a muntelui Găina. Se spune că înainte, când moții se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur venea din mină și se așeza în vârful muntelui, unde era cuibul său în care erau ouă de aur. Locuitorii au vrut de multe ori să o prindă, dar găina fugea, luând cu ea și aurul din munte… Mă întreb: Oare nu mai vin și acum niște „găini” să ne fure aurul? Că de știut, știm bine că el există acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau să petreacă și abia a doua zi veneau fetele și nevestele și atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de măritat și fetele mari (câte or mai fi rămas acum?) și care doreau să fie pețite. Fetele care luau parte la târg se pregăteau din timp, pentru că luau și zestrea cu ele. Cel mai important moment era și a rămas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu firgalben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele  cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Moții aveau credința că cele târguite pe culmea Găinii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspeții, anunțând începerea sărbătorii, fiindcă tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemări. Un loc - simbol a fost și a rămas, acest munte supranumit și Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.
Tulnicele - vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confecționate din trunchiuri de molid fără noduri, scobite înăuntru și apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Șlefuite de mâinile ţăra­nilor, cu lucrătură minuţi­oasă şi delicată, sunt făcute din dra­goste de frumos, cu în­crus­tări şi desene fermecătoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, că le fac de fiecare dată imaginând altceva, și eu îmi închipuiam că ei sunt asemănători poetului care de fiecare dată, deși simte la fel, găsește alte cuvinte să-și exprime simțirea. Dar ce nu făceau harnicii locatari ai acestui ținut! Femeile duceau cofițele cu apă sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de băut era păstrată în casă într-o așa numită doniță, un fel de găleată lucrată din lemn și care avea un capac. Când mi-era sete trebuia să aștept ca mama sau servitoarea să umble la doniță și să-mi umple cana cu apă. Rufele se spălau, îmi amintesc, și am și o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrată și ea cu măiestrie, care folosea și la îmbăiat.
A fost cândva, dar astăzi nu mai este… Pe-aici, mi-s niște ani rămași cu câteva amintiri răzlețe, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în colțul unui perete din casa noastră, tot până când spațiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Mă uitam uneori la lucrăturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor și mi se părea că seamănă cu o poezie scrisă; suflam uneori în tulnic și mi se părea că sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrăinare… Îmi inspira un sentiment de tristețe, de regret, precum cântul specific poporului român, acea „Doină ce străpunge timp și univers/ doină ce e șoapta Tatălui Ceresc/ doină ce poetul a numit-o vers/ doină ce mai ține neamul românesc… ” Da, tulnicul suna a jale…
Nu știam, însă, la acea vreme, dar menționez acum, faptul că cea mai veche scriere din Europa (atestată arheologic în 1961) a fost în satul Tărtăria din comuna Săliștea, pe râul Someș, în acest județ binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tăblițe din lut ars inscripționate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, trăgându-se concluzia că „sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, și ducând cu ei o scriere deja cunoscută”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri știau să scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept mărturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în țara noastră - România.
 Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)
Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire
 

 

ATELIER
SUPRAIDENTITATE
pe măsură ce scriu – Dumnezeu
citeşte – aflând
cine este
 
n-are nevoie  - în noaptea neştiinţei şi
aflării - de
feştilă: slovele - în ţepoşate rânduri
împungând agresive – cu junghere de fulger şi
suliţi - străji credincioase până la
veşnica viaţă - Îi luminează
şi-L învelesc cu
milă 
DIN SUFERINŢĂ
din suferinţă se forjează soartea
când chip de Om ia omul  - plânge Gaia!
din trăsnet se dezlănţuie-n nori ploaia:
seminţele  se-nmoaie – şi dau Cartea!
 
din răstignire naşte Mântuirea
din sfâşieri de sân se schimbă firea:
umpleţi mansarda lumii  - crud - cu geamăt
şi genii vor plodi-n al mării freamăt!
 
nu râdeţi de monahii-n rugăciune:
doar ei ştiu taina lumii – şi-o durează!
scoţând din oase oarba spurcăciune
 
veţi căpăta – din nou – trupul de rază!
...lepădaţi ceas – lepădaţi gând şi vrere:
învăţaţi de la pomi  - din flori – putere!
 
ÎN CONTRA NEGUSTORILOR BURTOŞI
cei bogaţi trebuie împuşcaţi   - „ca
nişte câini turbaţi” (zice unul dintre cei
prăbuşiţi pe brazdele
Galaxiei ) - atunci când se-apucă să-ţi
vândă – pe parale – vântul şi
gândul – când îţi vând – cu ţârâita – apă şi
pământ – şi munte şi râu şi – cât de curând
pungi cu aer – ca să nu horcăi prea tare – să-i
deranjezi  - din digestia
lor grea - pe mahări - eventual să încerci să
respiri - ...de parcă ei le-ar fi făcut – pe
toate astea – munţii şi apele şi aerul şi
cerul - iar  Dumnezeu – nenorocitul de
Dumnezeu – a ajuns un cerşetor zdrenţăros - pe la
porţile îmbuibaţilor ăstora  - care vând cer şi
pământ – pe
marafeţi – şi-şi alungă Creatorul – să hălăduie în
boscheţi
 
toţi negustorii burtoşi sunt nişte
bandiţi cu soclu – de care n-are cum să-ţi fie
milă  - când te gândeşti cum au scos ei
lumea lui Dumnezeu – la
solduri: doi bani
muntele de-acolo – aici noi – borţoşii
suntem vulturii hoitari – râul ăsta – să
zicem – un pol – că – altfel
crăpaţi de sete – şi voi – sărăcanilor
amărăştenilor – vreţi şi
soarele – să vă soriţi – după ce aţi ieşit din
împuţitura aia de fabrică de oase a
Selenarei Mame – în care fabrică
şobolanii nobili (nobili pentru că-s străini de
Pământ - şi-s
bandiţi mai mari decât se
poate suporta şi imagina) -  v-au înghesuit – ca
pe sardelele  - scămoase de
atâta macerare - ca
să lopătaţi – înspre ei – din oasele
vărare – transfigurare-n minune! - mormane de
aur  - rece şi
orb – pentru ei - ca un
vin tare
 
...”fie – un leu de
fiecare sorire a voastră - la
soarele meu – eu mă îndur de voi – treacă
de la mine – ca de la Dumnezeu!” – tună şi
ocărăşte – nevoie mare - şmecherul
cu aureola – în
buzunar
 
„...dacă te-aşezi la umbra Lui Dumnezeu – sub
Arborele Lumii – ori te culci în iarba din
Rai – te costă scump...scump
de tot...!” – te-ameninţă – mai să te-njure şi
bată - cu ochii lui
albi - ţintă la
picioarele tale – sfâşiate de tot colbul
drumului vieţii – orbul cu
burtă
 
„...pe malul ăsta – să plăteşti taxă – dacă
vrei să te uiţi – cum curg
apa şi
zilele tale – dacă vrei să te uiţi la
soare – la lună – la
pădurile verzi de pe
pământ – şi la cele de foc – din
ceruri!” – îţi urlă banditul
şef – fost barbugiu de serviciu – acum
însă – ajuns
Patronul  - de
maluri de apă – de moteluri din
piatră de Munte – căţărate caracatiform pe
Munte - Patronul de
stele care n-au voie să strălucească – decât
la intensitatea plătită de
proştii lumii – care s-au lăsat încălecaţi  - pe
nesimţite - de
şmecherii lumii
 
cei bogaţi trebuie împuşcaţi   - „ca
nişte câini turbaţi” (zice altul – cu mâinile
ciunge de trudă
câinească...): lăsaţi mila pentru cei care
v-o cer - şi
chiar sunt sfinţi şi nevinovaţi:  spre
exemplu – chiar câinii turbaţi (nu mai comparaţi!) – care
n-au furat şi
ucis – pentru a deveni
turbaţi – ci se chinuie-n spume să
înoate la ceruri – de unde-i cheamă – urgent
Atoatefăcătorul - care nu le cere
nici  preţ – nici chirie – doar chinuita lor
viaţă – pentru a le da – în schimb - liniştea din
astrala Lui zidărie
 
...bogăţia – însă – este turbare
asumată cu
rânjet: trageţi în
burţile rânjitoare -  trageţi de tot – până la
ultimul glonte – cel de pe ţeava
exasperării – trageţi cu toate hohotele voastre de
plâns – strânse  - cu chin şi sângerată
răbdare – ca roua  privighetorilor - printre
braţele voastre – braţe având
palme bătucite de foc şi
de vânt şi de cer şi
pământ frământat – braţele apucăturii voastre
nebune – aceea ca - de mii de ani să fie doar
umil muncitoare – strânse pe oase - de atâta
trudă şi de
naşteri de lumi – smerit şi grijuliu tot învârtind
şi-nfocând viaţa pământului – ca pe
candela lumii - neîncetat
veghetoare
 
A TRECUT DUHUL SFÂNT...
a trecut Duhul Sfânt pe deasupra mea
azi – în cameră – n-a plutit vorbă rea
gândul era plecat – smerit – spre pământ
flori de clopot – cântec de vis – suie pe vânt!
 
a trecut Duhul Sfânt prin văzduh – era
precum miruirea cu linişte – grea
vedenia Cerului –  nu cu frângeri
ci rugăciune-aburindă de îngeri
 
a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine
de-am simţit – o, în sfârşit – că e bine:
nu există frică – nici moarte – să ştii
 
numai om Dumnezeu aşteaptă să fii
...va trimite – la tine – alai cu făclii:
povesti-vei  - tihnit – ce durere-i în glii...
 
MENIRI ŞI DEZLEGĂRI
radiind precum îngerii
greoi – mirosind a
pământ – copacii-şi ţin palmele
întunecat-verzi – încăpăţânat
netranslucide – peste
pântecul plin – de
rod tainic
 
toate crugurile de stele – trecând peste
grele - nocturne coroane – îi
binecuvântează şi le
menesc – fructe mistice
precum fumuri şi arome de jertfe
nepământene
 
...numai păsările văzduhului – povârnit de
presimţirea belşugului – şi
copiii din uliţi – trag cu ochiul
ciudoşi – dar cu
ascunse nădejdi: poate
totuşi – nu se va împlini
întrutotul – cereasca menire – ci va
fi – mai terestră – dezlegare firească – şi la
ciugulire
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CINA DE DRAGOSTE
Spune văzduhului,
Florilor, păsărilor şi viselor,
Să treacă pe sub fereastra mea,
Cutremurător de aproape
Pentru a simţi mireasma
Unei cine de dragoste!
 
TAINA IUBIRII MELE
E compusă doar de un vers
Care zboară în univers:
De tine nu mă pot sătura!
 
SUFLETUL VERII
Hai să privim în amurg
Disperarea
Şi marea-n ruină,
Pădurea care şi-a apus
Cununea de crengi.
De câte ori ne-npăcăm,
Suntem mai aproape de Dumnezeu.
Hai, vino în sufletul verii –
Vom fi
Precum doi inşi
Aplecaţi tare departe
Şi adormiţi...
 
MIERE
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.
 
BLESTEM CU MIRESME
Numai zeiţele se pot lăuda
Cu acelaşi cutremur
Al sânilor
Atunci când păşesc!
O, ce vârtej
De dorinţe şi magice arte
Ale descopcierii
Diafanului veşmânt de mătase
Ce cade la picioarele tale!
Nici un blestem
Nu-i mai puternic
Decât al miresmei
Cu care mă-nfăşoară
Golul tău trup!
 
EROTICĂ
Cum să te laud, Femeie
Când te alinţi pe divan
Te răsuceşti ca o cheie
Şi te-apleci ca un lan
Şi te-arunci în oglindă
Şi te-neci tot mai goală
Nimeni nu-i să te prindă
În agrafa din poală
Părul tău greu ca o beznă
Tremurând lăngă gleznă.
 
SĂRUTUL
Spune-mi, armâno,
Maică-ta cu ce te-a alăptat,
În ce odăi te-a încuiat
De miroşi atât de frumos
A mângâieri pustii
Şi a trup legănat?
 
De unde furi oare pofta
Pe care ţi-o simt
Pe sânul sărutat
De norul descopciat
La cămaşa lui de bumbac?
 
Buzele tale sunt fragi?
Ah, armâno,
La amiază când a fulgerat,
De la fulger s-au înmiresmat.
 
SĂRUT
Prima oară, prima oară
Erai pui de caprioară
Miroseai a domnişoară
Mai încolo, către seară
Erai zână
Când la margine de lună
Un cercel se furişa
Cu un zâmbet în fântână.
Baki Imery (Bucureşti)

PORTRET ROBOT. CREATIVE WRITING
De ce scrieţi prostii trucînd intimitatea
Pe ziduri cum ab initio la Roma,
Exoftalmicilor, auto-deochiaţilor, bre?
Fascii şpreiate, psihedelicioase
In sepia sau în ossi di sepia.
Fro câteva duzini de suicidari
Ger- ni-alo- izi!
De ce vă eschibaţi în traffic,
Mancurtizaţilor, elite transsexuale!?
Electorali nostalgici, voi, ai falsei memorii
Recuperative utopici, încetinind moartea
Romantici mimesis poiesis cum
Elitrele greierilor, elicele frunzii de arţar
În vreme ce de pe ziduri umbra vă sare în spate?
Umbra face jocul, cea contrapunctică
Memoria cu procentul ei infim metafizic
Memoria freatică şi acest delir
Al psihanaiştilor sans organon.
 
De ce continuaţi prădînd disfuncţional
-  din empatia omului fructifer prin abuz-
Plăsmuind idoli mărunţi care vă vor devora.
 
Cei tot mai rari radiestezicii au plecat în exil
Bursieri ai şcolilor care se vor ciocni între ele
Voi fiind doar carnea de tun
Cu hormoni şi efectele lor chimico- disfuncţionale.
 
De ce stagnaţi rulant în epicentrele marelui orb
Vertijuri semnalînd gropile ce se auto-resorb
În The History Monster?
 
GEAMĂTUL
Impur şi simplu, pur şi complicat
Ai fost deja fugarnic prin oglinde
În cerul lor concav s-au perindat
Ecouri şi himere scânteinde
 
Cum n-ar fi fost. Memoria orbită
Şi-acum te duce-n tandra ei ispită
Cu goliciuni edenice, sfinţită.
 
Gândite ca visatele poeme
Sărut şi muşcătura ce se teme
De înfruptarea-i dornică, cum geme.
 
 
PARODIE SORESCIANĂ CU TRIMETERI
HAWGH!
Măi mulţimilor!
Stânga-mpreee-jur!
 
Păzea, mă, miticilor!
S-au înroşit suspect apele aesteticii
Face zoaie remanenţa pazei militarizate
Măi animhăl, darlingilor!
Ale moralei minimum- maximum
Între ei rechinii între ele hienele-
Păzea, mă, că e rapt la Sfântul Budget!
 
PAMFLET MA NON TROPPO
Adevărul e minciuna care urlă mai tare
Istoria e un interminabil încă
Serial un episodic production
Al memoriei colective, un Ceva care se auto
Multiplică. Aici sub vulturi sub clopote
 
( Fiinţa e în om sistem bioenergetic deschis
Particulă vibraţie şi undă…)
 
Maestrul e complice cu Margareta
Agatha Cristi idem cu kremenalii
And victima
Suntem contraatacanţii din biblioteca
De care zise George Arion
Pe vremea repauzatului nonsuspendat
Suntem în săptămâna nebunilor
După stil dilema veche nouă
În ura LOR de sine atribuită vouă
Ca să se adeverească substextualismul
Şi noile structuri de ISME
 
( Dualitatea face legea
Recte duplcitatea măi animal poetic
Stoici post perestroici,
După nişte beţii cu marx şi Tovarăşa-
Asta speculau romancierii de ieri
Bovaricii şi grobienii
Scriind romane miliţiste
Şi alea cu viza specială a tovarăşului
M.A.I.)
 
Duplicitatea cu unicitatea
Globulele roşii cu globulele albe
Păcală cu Tzîndală Ion Pribeagu
(a lu Nietszche)
Blaga vs. Beniuc
Cezar vs. tatameu russia
Bulă vs Bulgakov.
La loc comanda!
Stânga-mpreee- jur!
Vă ordin treceţi Frontul înapoi!
Precum în ură, aşa şi-n literatură
Apocalipsa şi apocaelipticii
Bine vă face fra  Jules Renard,
Fra Hu. şi  fra  U.
De la clujnapocalipsa lui “bocciul
s.r.l. and salam aleicum
cu shalom alehem comp”.
Zdrastvuiet ! Konec filima
Fascisti na ulitza!
Cine ştie,  să uite!
Adevăr v-au minţit vouă
Marin Sorescu care v-a zis că TUŞIŢI,
Scorpii rrroşii, neo- republicani ungurenii lor!
Un tăciune şi-un cărbune
Deşertăciune şi absenţa organon-ului
Pentru voi pregătite sunt ciocanul şi secera
Lopata lu’ stalin şi schizophrenia ca pastă de dinţi
Recalculările dezamorsările and premiul nobel
Ca fitil pentru cel ce se teme… Voi, mă, animhăl,
care va trebui să ieşiţi din sistem
- Ci nu disperaţi, orice ieşire din ceva
Este intrare în altceva.
Relativ aceeaşi.
Prin necunoaştere.
 
Păzea, mă, că e JAF
la Sfântul Budget!
Cine ştie, uite!
Vă ordon treceţi Frontul înapoi!
Fericiţi cei bogaţi cu buhul!
HAWGH!
Eugen Evu (Hunedoara)

IPNOSI REGRESIVA:
Io le porgo la mano, ideale per noi poveri di spirito non sentirsi soli;
le mie labbra lacrimano sangue e di sangue carezzo la sua pelle;
Sara guarda dallo specchio ed è un salmo che cantano le anime perse.
La vita passa come un accento ed io osservo le mie piume sperdersi nel vento;
perché non capisci quando parlo, perché ti schermisci,
questa vita è appesa a un filo..
Quanto una ruga ti separa dalla sobrietà e spensieratezza,
un sentiero percorso da anni;
sfiora i miei capelli e rallenta il mio battito..
L'amore platonico non si vanta di sguardi perché ne chiede la mano
e non si accende il poeta al suono d'una Gibson,
vedi,
stasera Joyce scriverà il suo bestseller ed io volerò incalzato dai ricordi
come scheggia che ferisca l'esistenza.
Più non vedrò quelle gambe trafiggere il silenzio d'un'estate,
pomeriggio cui più non appartengo e la calce della corte più non m'è da cuscino,
lì vicino chi si adegua al popolino?
Io meno di formica,io lo temo e sono merda,
disincanto che in un cappello cela il taglio, la ferita,
io con un disco come amica.
Una guida ed ero il capitano..
Ho risalito e disceso la corrente,
l'odore di pioggia mi vestiva,
ho stretto le mani in un pugno poi teso in un ave,
i capelli ancora impomatati, teso rito adolescenziale,
i miei fratelli Ştefan, Mihai e Avram,
nei polmoni la polvere delle ossa di Sarmizegetusa...
una causa appesa come drappo ad un bovindo, la candida veste dei contadini apparve in quell'istante,
dissi - Sara, mi tenga la mano -
ma gli occhi già guardavano altrove, agli occhi remissivi d'una moglie, compagna silente di battaglie sofferte,
le mie non vinte e silenzio..
Non si scende da quel gradino né posso misurarti se non leggendo tra le righe.
Quegli occhi cercavano una fuga dal dubbio, dall'imperfezione - la chiami pure debolezza -
dalla vanità del tempo - non stupisce anche lei guardare nel mirino, esserne di fronte?
A breve la mia casa, la sua, sarà un mero involucro di legno che marcirà pure le verdi camicie
che vedo sfilare in Copou, di chi la mano che le ha tessute?
Trattengo il respiro e sfioro il mio petto ormai d'uomo, sento le sue mani nell'abbandono..
Il comandante che azzardò l'impresa scese al molo accompagnato dall'autorità,
il volto esangue, il tweed con la croce azzurra della vittoria
e del perdono..Il compagno Kim non avrebbe perdonato..
Incappucciato nell'attesa, la testa in un sacco, i miei occhi innocenti lo videro cadere
e mi voltai per non guardare il corpo penzolare, i suoi abiti macchiarsi,
tappai le orecchie per non udire gli ultimi impulsi di vita,
ma babbo disse, rivolgendosi a mia madre,
che tutto dovevo sapere.
L'umore d'un pendolo riempie le scale, notte da temporale,
la pioggia carezza gli pneumatici e sguscia via come serpe da un turibolo..
Noi, popolo senza rivoluzione, traversiamo la vita in bici
e due e più son le strade che deviano e non sentiamo nostre.
Dottoressa, l'abito che riveste la sera ha un che di eccitante, quasi trasparente nelle sue movenze,
ma spazio con la mente e vedo il mattino, quel caldo adolescente che prende vigore
e m'accende su un tappeto di pappi a fine maggio.
Così, agile rapace, sorvolo, mi perdo nel silenzio e nel distacco, etereo e potente,
le fiere domino dall'alto e localizzo la serpe, così da placare la fame,
nota spezzata strido. Non cercarmi perché ho poco da dirti, non chiedere,
la schiera di eventi giace sulla piana sottostante, noto volti asessuati, quasi angeli di carne,
formiche operaie, deserti e montagne, l'Uroboro mi sfida e ne temo la coda ma chi ne conosce la tana e dove depone le uova?..
Un braccio cinge il mio capo in una carezza, la mano ha un neo nel mezzo, mano che strangola,
mi libro nel cielo e lascio il nido, nido dell'infanzia dei tempi,
le sue dita mi chiamano al presente..
vertigine smodata sei, vita figlia di vite e d'epoche,
e sacra.
Rimedio una culla, nel deliquio ti affacci già lontana,
“ooh he's here again, the man with the child in his eyes”
e fine delle trasmissioni.
APPENDICE:
Con l'ipnosi regressiva il protagonista torna ad esistenze precedenti, tre di numero, dove vaga nel ricordo d'esser stato un tempo Corneliu Zelea Codreanu, un bambino nordcoreano presente all'esecuzione d'un comandante della marina e un antico uccello rapace.
 
HIPNOZĂ REGRESIVĂ:
Eu întind mâna spre ea, ideal pentru noi săraci în duh să nu ne simţim singuri;
buzele mele lăcrimează sânge şi din sânge îi mângâi pielea;
Sara priveşte din oglindă şi este un psalm pe care îl cântă sufletele pierdute.
Viaţa trece ca un accent şi eu observ penele mele cum se rătăcesc în vânt;
de ce nu înţelegi când vorbesc, de ce te parezi,
viaţa aceasta atârnă de un fir de aţă..
Cât un rid te desparte din sobrietate şi uşurinţă,
o cale parcursă de ani de zile;
atinge firele din părul meu şi răreşte bătăile inimii mele..
Dragostea platonică nu se laudă cu priviri căci îi cere mâna
şi nu se aprinde poetul sunetului de-un Gibson,
vezi,
deseară Joyce va scrie bestsellerul lui şi eu voi zbura impulsionat de amintiri
ca o schijă care răneşte existenţa.
Nu voi mai vedea picioarele alea să străpungă tăcerea unei veri,
după-amiază la care nu-i mai aparţin şi varul curţii nu mai îmi este pernă,
în apropiere cine se conformează la poporuţ ?
Eu mai mic decât o furnică, eu mă tem de el şi sunt rahat,
dezamăgire care într-un clop ascunde tăietura, rana,
eu cu un disc drept prieten.
O călăuză şi eram căpitanul..
M-am dus în amonte şi m-am coborât,
mirosul ploii mă îmbrăca,
am strâns mâinile în pumn apoi le-am întins într-un ave,
părul încă gelatinos, ritul crispat adolescentin,
fraţii mei Ştefan, Mihai şi Avram,
în plămâni praful oaselor ale Sarmizegetusei...
o cauză atârnată ca drapel la un bovindou, veşmântul candid al ţăranilor se ivi în
momentul ăla,
zisei – Sara, măţineţi de mâna -
dar ochii se uitau deja în altă parte, la ochii smeriţi ai unei soţii, tovarăşă tăcută a
bătăliilor suferite,
ale mele necâştigate şi tăcere..
Nu se coboară din treapta aceea nici nu pot să te măsor dacă nu citesc printre rânduri.
Ochii aceia încercau să fugă din îndoială, din imperfecţiune – numiţi-o şi labilitate -
din deşertăciunea timpului – nu vă uimeşte şi pe dumneavoastră să priviţi în cătare, să fiţi în faţa ei?
Curând casa mea, a dumneavoastră, va fi doar un ambalaj de lemn ce va descompune şi cămăşile verzi
pe care le văd defilând în Copou, a cui este mâna ce le-a ţesut?
Îmi ţin respiraţia şi mângâi pieptul meu acum de bărbat, simt mâinile ei într-un abandon..
Comandantul care îndrăzni acţiunea coborî la mol însoţit de către autoritate,
chipul lipsit de viaţă, tweedul cu crucea albastră a victoriei
şi a iertării..Tovarăşul Kim n-ar fi iertat..
Capul acoperit cu o glugă în aşteptare, capul într-un sac, ochii mei inocenţi l-au văzut căzând
şi mă răsucii să nu privesc corpul atârnat, costumul lui să se murdărească,
îmi astupai urechile să nu aud ultimele impulsuri de viaţă,
dar tata zise, adresându-se mamei mele,
că totul trebuie să ştiu.
Umoarea unei pendule umple scările, noapte de furtună,
ploaia alintă pneurile şi se târăşte ca un şarpe de la cădelniţă..
Noi, popor fără revoluţie, traversăm viaţa cu bicicleta
şi două şi mai multe sunt drumurile ce deviază şi pe care nu le simţim a fi ale noastre.
Doamnă doctor, rochia ce înveleşte seara are ceva excitant, cam străveziu în mişcările ei,
dar călătoresc cu gândul şi văd dimineaţa, căldura aia adolescentină care prinde vigoare
şi mă aprinde pe un covor de papusuri la sfârşit de mai.
Astfel, agilă pasăre răpitoare, survolez, mă pierd în tăcere şi în desprindere, eteric şi puternic,
fiarele domin de la înălţime şi localizez şarpele, astfel încât să potolesc foamea,
o notă spartă scârţâi. Nu mă căuta căci puţin am să-ţi spun, nu întreba,
ceata evenimentelor zace pe câmpia de mai jos, remarc chipurile asexuate, aproape îngeri cu trup,
furnici lucrătoare, deşerturi şi munţi, Uroborus mă provoacă şi mă tem de coada lui dar cine îicunoaşte gaura şi unde depune ouăle?..
Un braţ îmi înconjoară capul într-o mângâiere, mâna are o aluniţă în mijloc, mână care gâtuie,
planez în cer şi părăsesc cuibul, cuib al copilăriei timpurilor,
degetele ei mă cheamă la prezent..
ameţeală exagerată eşti, viaţă fiica viţei şi a epocilor,
şi sacră.
Încropesc un leagăn, în leşin te arăţi deja departe,
“ooh he's here again, the man with the child in his eyes”
şi sfârşit de transmisiune.
APENDICE:
Cu hipnoza regresivă protagonistul revine la existenţe anterioare, trei la număr, unde își rătăcește prin amintiri că a fost odată Corneliu Zelea Codreanu, un copil nord-coreean prezent la executarea unui comandant al marinei și o antică pasăre răpitoare.
Luca Cippola (Milano – Italia)

PĂPUŞILE MELE
- Bunico, tu aveai păpuşi?
- Când eram copil, nu se făceau păpuşi mari, frumoase, care vorbesc… Erau păpuşi din cârpă, umplute cu rumeguş. Aveau capete din hârtie presată, cu faţa şi părul pictate. Erau cam cât un caiet de înalte. Dacă aveam grijă să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma, ne puteam juca multă vreme cu ele.
- Cum erau îmbrăcate?
- Aveau rochiţe din pânză simplă, care semănau cu rochiţele noastre. Nu le puteam spăla, pentru că se cam deşirau, dar aveam grijă să nu le murdărim. Uneori, le făceam şi haine noi. Mama ne ducea la o prietenă de-a ei şi aceasta ne cosea rochiţe. Ne dădea resturi de pânză şi, într-o zi, mi-a arătat cum croieşte o bluză.
- Erau şi păpuşi băieţi?
- Mai rar. La grădiniţă, aveam un oşean, un băieţel îmbrăcat în haine specifice Ţării Oaşului, cu pantaloni foarte largi din pânză albă, cu cămaşă largă şi cu mâneci largi, cu brâu lat şi pălărioară mică, aşa cum ai văzut la televizor. Am văzut la magazin un poştaş, un doctor, dar nu erau interesanţi. Nu am văzut nici păpuşi prinţese.
- Cum era păpuşa ta preferată?
- Greu de spus. Îmi plăceau păpuşile mici, cam cât mâna mea. Pe prima am găsit-o în librărie. Tata mi-a cumpărat-o când i-am spus că e drăguţă.
- Nu cred că erau din cârpă…
- Păpuşile mele preferate erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi cincizeci de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi şaptezeci şi cinci de bani le puteam roti şi picioarele. Dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari erau cam cat lăţimea palmei mele, iar cele mici erau cât lăţimea palmei tale. Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Lucram fără tipar, dar apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac din ceea ce aveam. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.
- Te jucai singură?
- De cele mai multe ori, da. Aveam şi o soră, dar ea prefera păpuşile mai mari. Într-o zi, Nina, sora mea, a vrut să facă ceva dintr-o bucată de mătase frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când m-am întors, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!
- Ai plâns?
- Nu, dar de atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele.
- Erau mai scumpe? Tu preferai păpuşile mici…
- Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea să îmi fac singură păpuşi din cârpă.
- Ai avut ideea, dar ai reuşit?
- După serbarea de încheiere a anului şcolar, scena construită din lemn a rămas  în curte. Ţi-am povestit că am locuit în clădirea şcolii… Acolo mă jucam cu păpuşile. Aveam două cutii de la pantofii pe care i-a cumpărat mama. Acolo îmi ţineam păpuşile şi toate hainele, mobila, materialele încă nefolosite. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.
- Mama ta avea încredere în tine. Te lăsa să umbli cu ace, foarfeci…
- Da, a văzut că mă descurc.
- Şi ce ai făcut în ziua aceea?
- Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată de cârpă aproape pătrată cu latura cât degetul meu arătător, am pus în mijlocul ei nişte resturi de aţă şi bucăţi rămase de la croit, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul gâtului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ dintr-un corcoduş aflat în apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.
- Spune mai departe!
- Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.
- Ce au spus părinţii tăi?
- Tata mi-a văzut păpuşa şi m-a lăudat. Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, lână colorată, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării. Aveam prinţi şi prinţese ca în poveştile pe care le citeam. Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu. Nu era greu. Ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.
- Era frumos când erai mică!
- Da, am avut o copilărie fericită. Chiar aşa, cu difuzor, nu cu televizor, cu păpuşi din cârpă, nu din materiale plastice, cu jocuri în aer liber şi încurajată să creez jucării şi jocuri.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

DECIZIA
O ultimă privire în oglinda din hol. O rochie clasică te reprezintă -  bun gust și educație! Când ţi-ai petrecut anii formativi într-un castel, cu bone i ţi-ai făcut educaţia la coli particulare, ai standuri de menţinut...
Rochia roie-i zâmbete din oglindă, asortată tenului bine tampilat cu pudră de culoarea tensiunii arteriale i a părului scurt de un rou veneţian intens. 
Zornăie cheile i se repede peste prag, se împiedică în pietriul din faţa casei, echilibrându-se numai în spinii trandafirilor caţărători.
Îi suge degetul mijlociu de la mâna dreaptă.
Deschide portira de la Porsche și e gata de plecare.
La club este seară de dans. Lume ca la iarmaroc. Servete un cocktail nealcoolic i se pierde pe ringul de dans.
Cum bate miezul nopții, îi ia rămas bun de la prieteni i accelerează acasă. Ajunge la timp, șterge dovezile de make-up, pune rochia frumos pliată în dulap i-i face o ceacă cu ceai.
- Mi-am pierdut vremea! Bufnete Marie cum intră pe uă.  În seara asta, am pierdut toți banii la Bingo.  Văd că ai terminat de călcat. 
- Eu, pe de altă parte, draga mea dragă, am avut o seară plină de satisfacții. În primul rând, am terminat de călcat, apoi ... Dar Marie iese din sufragerie ca o nălucă. El îi răspunde în reverie.
- Mă duc i eu la culcare, draga mea dragă. Intră înbaie și încuie ușa.
- Încă o ceașcă cu ceai?
- Da, te rog!
- Ştii! Doamna Gregson soarbe din ceaca din porţelan  pictată cu sălcii plângătoare. Nu știu ce se întâmplă cu vecinii mei!. Noaptea trecută, după ce Marie a plecat la Bingo, cum are obiceiul la mijloc de săptămână, am văzut o femeie voluminoasă, rujată i pictată exagerat ieșind din casa vecinilor în grabă. Sunt sigură acum că vecinul  are o amantă. N-am avut la îndemână telefonul mobil să-i fac o fotografie! Imaginează-ţi! 
- De îndată ce soția a plecat de casă... când pisica nu-i acasă, oarecii joacă pe masă! Asta-i realitatea! Nu mai poţi să ai  încredere nici în cei mai apropiaţi! Globalizare la domiciliu!
- Doamna Gregson, tinerii din zilele noastre suferă de prea mult spirit liber. Ce să mai spun!
Nu apreciază nimic. Încă o ceașcă cu ceai? 
- Nu, mulţumesc, Doamnă  Bertrum.  Mă grăbesc la grupul de lectură de la bibliotecă. Ține-mă la curent cu evoluția naraţiunii vecinilor, te rog.. 
Revenită de la birou, Marie se prăbușete în fotoliu și-i scoate pantofii Jimmy Choo.
- Ce zi am avut! Două conferin
țe și stagiarii sunt un coșmar! 
- Trebuie să discutăm, draga mea dragă!
- Nu acum Rupert! Nu vezi cât sunt de epuizată? 
- Nu suferă amânare, draga mea dragă!
- Ce-i aa de mare grabă că nu suferă amânare? Te ascult ...!
- Ei bine, draga mea dragă,  vreau să mă operez!.
- Ce vrei să spui? Eti bolnav?  De ce suferi?
- Ei bine, nu-s bolnav i nu-i ce crezi. Vreau să devin femeie, draga mea dragă!
- Ei bine, dacă asta-ţi doreti... i crezi că te va face fericit! Atâta timp cât asta nu interferează cu aranjamentele noastre gospodăreti. 
- Ei bine, draga mea dragă. Am de gând să merg la vărul meu care a facut-o cu succes. 
- Toate bune i frumoase, dar cine va avea grijă de casă aici?"
- Trebuie să dai anunţ la ziar pentru o menajeră, draga mea dragă.
- Ce-or să spună vecinii? Suntem o familie cu valori morale solide care-i plătete taxele întotdeauna la timp!                                                                       
- Încă o ceașcă cu ceai?
- Da, te rog. Ce mai e nou cu vecinii tăi? Nu l-am mai văzut pe Rupert de la Crăciun. De obicei,  îl întâlneam  la piaţă vinerea. Întotdeauna, la ora prânzului. Cu precizia unui ceas elveţian…
- Ei bine, ceva nu-i în ordine în menajul lor!...
- Te ascult! Sunt numai urechi! 
- Rupert a plecat, se pare, în vizită la nite rude.  Marie mi-a spus când am vorbit peste gard în timp ce-mi strângeam rufele uscate. Cum că-i într-o vizită extinsă la un frate de-al lui sau la un văr? Nu-mi aduc bine aminte!
- Cât timp va sta acolo?
- N-am idee!  Vecina părea încurcată referitor la durata ederii lui! 
- Nu-i așa de greu de înțeles, la urma urmei, ea a stabilit toate aceste reguli și regulamente în menajul lor, iar lui cred că i-a ajuns cuţitul la os. Nu mă mir de loc!  Rămâne de văzut dacă revine  acasă!
Marie de abia s-a întors de la birou.
Ce zi am avut! Bine că-i vineri seara! Își freacă picioarele eliberate dintr-o pereche de pantofi Leboutin.
Parcă aude pe cineva bătând insistent la ușa din fața casei. La acest timp al zilei îi lipsete Rupert. N-am  altă alternativă decât să angajez o menajeră. Deschide ua. O femeie masivă-i zâmbete cu  toată fiinţa.
Sprâncenele  Marie-i se ridică într-un semn de întrebare, ca o lipitoare pictată.
Persoana din fa
ța ei este îmbrăcată într-o rochie elegantă din mătase naturală imprimată completată de un bolero pastel din cașmir asortat. Trăsăturile feţei parcă-i amintesc de...!
- Bună, draga mea dragă! Nu mă recuno
ști? Sunt Rupert, draga mea dragă! M-am gândit să  revin acasă, draga mea dragă. 
Marie îl trage înăuntru pentru că nu vrea să-i dea apă la moară Doamnei Gregson, despre care toţi vecinii tiu că-i foarte indiscretă.
- Nu pot să-ţi spun cât mă bucur. Sper ca aranjamentul referitor la menajul nostru să continuie ca mai înainte.
- Fără doar i poate, draga mea dragă! 
- Încă o ceașcă cu ceai?
- Da, te rog. Ce se mai întâmplă cu vecinii tăi? 
- Ei bine, Marie nu mai este aa tracasată cu trebutrile menajere.  Are o ruda care stă momentan cu dânsa. Se pare pe lungă durată.  Cred că este înrudită cu Rupert.  Seamănă leit cu dânsul. Ca două boabe într-o păstaie de mazăre!
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)
 
 
ATITUDINI
LIMBA CE-O VORBIM – CEA MAI MĂREAŢĂ CATEDRALĂ A ROMÂNILOR
Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.
Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi...
Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.
Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității...”
Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.
...Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!
Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.
Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.
Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.
Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

IDEALURILE DE AZI ALE ROMÂNILOR
De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele.
Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală...
Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât și popoarele ca entități istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul și spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură și civilizație), ci la rândul lui timpul și factorii săi de presiune externă acționează neîntrerupt asupra oamenilor și popoarelor pe direcția adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-și împlinească rostul trecerii pe Pământ.
De prisos să mai adaug că unii, cei puțini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni și expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevărații stăpâni ai planetei, și că grosul popoarelor se zbat să supraviețuiască sub umbrela aliaților (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat și prin cedări succesive de suveranitate din partea bieților sateliți, care vizează neabătut asimilarea și globalizarea, respectiv pierderea identității naționale de către cei mulți...
Nici vorbă că în aceste condiții, până și idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecință. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui roman Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele...” Adică, or fi toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când știe o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populația globului, an de an și zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!
De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democrație, prosperitate și libertate doar în aparență și pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunțat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste și nerușinare să-și apere unicul și adevăratul lui ideal național – acela de-a supraviețui cu orice chip și prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala și legile conviețuirii umane.
Cine mai are timp de patriotism, naționalism, cultură și românism, când a supraviețui demn și cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj și când tot mai mulți români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreți ai acestei țări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoțul neprins e om cinstit” sau „Cine muncește n-are timp să facă bani”?!
Tocmai de-aceea, adepți înfocați ai dictonului „Trăiește-ți clipa!” și al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâția românii și-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alții cu șutitul) și, mai mult, își încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal național românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar și pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează țelul atât de păgubitor pentru țară al tinerilor valoroși – acela ca după absolvirea studiilor din țară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogățirea celor bogați și la o tot mai accentuată sărăcire a României.
Nota 1: Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura și viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri județeni și, dacă nu mă înșel, un avocat și un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduința străbunilor, ba chiar și jertfa multora dintre ei pentru constituirea și afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toții de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puțin îmi pasă de toți și toate! Mie să-mi fie bine...” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmația, este parlamentar...
Nota 2: În felul lui odios, torționarul Alexandru Vișinescu (precum și ceilalți 35 deja identificați) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal național de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de acești torționari, ci continui să le dai pensii de ofițeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vișinescu primește și acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le și răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut și nu va avea curajul să le recunoască.
Sigur, alta era situația României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (îndepărtarea din viața publică a foștilor activiști și securiști) și dacă, așa cum cer normele elementare ale dreptății, foștii torționari erau de îndată judecați cu asprime pentru ticăloșiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu și gașca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceștia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosință că toți sunt o apă și-un pământ...
Mai mult. Legea lustrației nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deși se știe că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viața publică a foștilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foștii activiști sunt nelipsiți din viața publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Dușa) ajungând chiar miniștri. Firește că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Și mai e nevoie, așa cum a dovedit ipochimenul Dușa, să-ți falsifici biografia, că doar nu poți ieși în față cu Academia „Ștefan Gheorghiu”, și acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) și la fără frecvență.
Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 și de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari și mincinoși care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?..”
Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte și nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege...
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

ORBUL GĂINILOR – FLEACUL CARE CONTINUĂ SĂ CIURUIASCĂ SPERANŢELE ROMÂNILOR POSTDECEMBRIŞTI
Dacă luăm aminte la scurta rugăciune românească: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!”, atunci avem dovada clară că în decursul istoriei sale acesta s-a păcălit de-atâtea ori urmând calea monstruosului dicton „Capul plecat sabia nu-l taie”, o veritabilă perlă a strămoșescului îndemn la răbdare și resemnare, încât avea nevoie de lecția dură a umilințelor care cu necesitate urmau, ca mintea să i se lumineze și el să ajungă să regrete trecutul, cu o idee parcă mai puțin amarnic decât prezentul. Că doar nu de florile mărului, în faimoasa poezie Doina, Eminescu deplânge destinul à rebours al românilor: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul…”
Iar lamentabilele isprăvi ale românului de după Decembriadă sunt ca o lespede pe mormântul speranțelor salvate din universul concentraționar al bolșevismului, o tristă confirmare de care bucuros s-ar fi lipsit, numai să nu audă cum tot mai mulți dintre conaționalii săi regretă inumanele avantaje ale fostului regim, vremuri de plâns și (pe la colțuri) de scrâșnire a dinților, despre care cei mulți și năpăstuiți afirmau cu certitudinea disperării că „mai rău nu se poate”!
Dar iată că se poate, pesemne ca o supremă dovadă a spusei că de ce te temi nu scapi și ca o halucinantă împlinire taman de-a-ndoaselea a rugăminții românului: „Numai mai rău să nu fie”, respectiv „Nu da, Doamne, românului câte poate să îndure”:
Se poate ca pământul bun de uns pe pâine să ni-l lăsăm în paragină, ca mai apoi, pe bani împrumutați în condiții împovărătoare, să cumpărăm peste 70% din alimentele cancerigene ce ajung pe mesele românilor; se poate ca într-o țară cu însemnate resurse ale solului și subsolului, tot mai mulți români să trăiască din te miri ce (inclusiv din cerșit și ciordit), timp în care respingătoarea tagmă a ciocoilor se îngrașă de stă să plesnească; se poate ca nemulțumirea celor mulți și crunt înșelați să tot sporească, iar președintele în exercițiu să se descotorosească de ei prin cinica invitație de a părăsi această țară („Cui nu-i place, n-are decât să plece!”); se poate ca o țară săracă așa ca România zilelor noastre să-i îmbogățească pe cei putrezi de bogați, fie prin privatizări și/sau contracte scandalos de păgubitoare pentru grosul românilor, fie (mai ales) prin neîncetata hemoragie de materie cenușie; se poate ca nenumărați slujbași mărunți să fie disponibilizați, numai ca foștii torționari ca alde Vișinescu și Nikolski să-și primească nesimțitele lor pensii de colonei și generali, iar fostul președinte Iliescu să-i compătimească și, cu puterea care i-a rămas, să-i amenințe pe golanii de jurnaliști cu revenirea minerilor în cazul în care ei continuă să-i tracaseze pe acești „simpatici bătrânei”; se poate ca atâția tâlhari dovediți și cu acte în regulă să-și plimbe suficiențele îmbăloșate prin cotloanele celui mai mătăhălos parlament și a celui mai „cinstit” guvern de la Decembriadă încoace, numai pentru că o hidoasă formațiune politică a câștigat alegerile generale la un atare scor năucitor, încât își permite la modul sfidător să mențină în scaunul de prim ministru un mitoman și un hoț intelectual răsdovedit; se poate ca, în pofida neîntreruptelor disponibilizări din sectorul bugetar (de altminteri neaducătoare de economii, atâta vreme cât instituțiile centrale își râd în barbă de atari marafeturi), numărul preoților și al pastorilor (cu toții lefegii ai statului) să sporească an de an (unde cu câțiva ani în urmă era un singur preot, acuma sunt doi sau chiar trei), căci România de azi este un adevărat Eldorado pentru unii ca ei – numărul lor este mult mai mare ca cel al medicilor rămași în țară, iar numărul lăcașurilor de cult este de circa două ori mai mare decât cel al școlilor și spitalelor la un loc  (an de an se construiesc sute de lăcașuri de cult, în timp ce numărul spitalelor și școlilor rămâne în cel mai bun caz neschimbat, căci în ultimul sfert de veac nu am știre să se fi construit așezăminte spitalicești, educaționale și culturale, însă știm cu toții că unele dintre cele existente s-au închis și că multe dintre cele încă rămase în funcțiune sunt într-o stare jalnică); se poate ca densitatea pseudoculților agresivi și cu pretenții să fie atât de mare, încât inculții cuminți sau pasivi par niște mielușei în comparație cu aceste dihănii fabricate în cele mai sordide universități din țară și străinătate, deși o știm cu toții că și unii și alții împing țara și viitorul ei incert înspre înfricoșătorul hău al manelizării și becalizării; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, se poate că asta-i voia Domnului ca, după ce ne-a înzestrat țara cu de toate, să avem conducătorii pe care-i merităm până când ne vom îndepărta albeața de pe ochi, astfel ca să ne putem alege conducătorii care să demonstreze prin dăruire și pricepere că ne merită.
...Și cu toate astea, există soluții practice pentru grabnica îndreptare a situației dezastruoase din România. Iată doar trei, fiecare dintre ele cu mult mai bună decât sforăriile politice de până acuma:
1. Guvern de uniune națională (o soluție limită la care politicienii responsabili din orice țară, mai puțin România, recurg în momente de mare cumpănă);
2. Guvern de tehnocrați, cu un prim ministru ales dintre românii din străinătate, care se bucură de relații și simpatie la câteva dintre marile cancelarii ale lumii. Firește, dacă acesta ar accepta invitația politrucilor din țară, având cunoștință pe de o parte de megadezastrul economiei românești, pe de altă parte de mulțimea găștilor și de densitatea tâlharilor cu relații sus-puse de pe aceste meleaguri;
3. Revenirea la monarhie.
Dar există cu adevărat vrere politică pentru salvarea reală a României, ori interesele actualilor politruci (cam toți de stânga și ticăloșiți până în măduva oaselor) sunt atât de hâde și de antiromânești, încât de cum ajung la guvernare se grăbesc să pună în practică ceea ce se feresc ca de foc să recunoască public: După noi potopul?!

George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

 

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii