ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 54 (August 2013)

EDITORIAL
SCRISOARE DE LA MUNTE (II)
Am avut o stare de profundă succesiune atunci când, cufundat în liniştea unei căsuţe de la munte am dat de liniştea specifică a pădurii de conifere, aplaudată din când în când, pe fundalul regnului animal, de trilurile păsărilor ce şi-au găsit adăpostul în emisfera epocii antropice. O nouă vreme superbă se configurează la orizontul scrisului şi nu ca un exerciţiu de tastatură, ci ca o curată şi sinceră necesitate intelectuală, un dar de suflet pentru aceia dintre noi care ştim a visa, inclusiv cu ochii deschişi.
Am căutat ca şi de data aceasta bicicleta, să mă însoţească prin staţiune, imitând traseul de astă-iarnă, atunci când, de dragul unui Crăciun insensibil la precipitaţii sub formă de zăpadă, lăsam urme de cerneală pe asfaltul cauciucat, din cauza frânelor tip disc cu care vehiculul cu şa şi pedale este echipat. În lumina portocalie a felinarelor stradale defilez în umbre suprapuse, asimetrice, decalate spre orizonturi infinit mai pretenţioase decât orice spectru. Pedalez şi… după bunul obicei îmi înregistrez gândurile pe o bucată de siliciu pe care scrie SD Card. E cald afară, atât de cald că şi tricoul s-ar lepăda de pe mine dacă am face abstracţie de faptul că la miezul nopţii sunt singurul biciclist în stare pură din toată aria vizuală.
„Am scos lumina din soarele interior pentru a orienta imaginile în fondul unui trecut incapabil de mângâieri şi dezmierdări, cu sărutări de mâini şi priviri dulci, ocrotitoare. Mi-am pierdut privirea pe infinitatea unui chip imaginar, sorbind fiecare pixel ca şi cum acele emoţii electronice îmi arătau doar un singur timp, un timp care a stat în loc, încremenind pe veci o frumuseţe care m-a atras, o fiinţă cu sensibilă şi devotată putere de iubire şi viaţă…”
Să fie oare această expresie potrivită pentru un debut de epistolă? Cam sentimental…
Superbe imagini îmi umblă prin minte, şi eu fabulând la pedală pe seama lor… prin însuşi ineditul cu care străzile acestea întortocheate ale Buşteniului urcă în ipostaze sinuoase către Rezervaţie. Nu pot să nu remarc delicateţea cu care, deşi vorbesc de un rafinament artistic, mersul pe bicicletă se transformă în scurt timp în artă sportivă, la adăpostul intenţiilor de comunicare cu un EU ce pedalează pe autostrăzile psihologiei aplicate.
„Te văd la fereastera intenţiilor prin intermediul unei idei care ţine să unească gândurile în continuare, să transporte speranţe subţiri, că poate, cine ştie, viitorul în forma sa cea mai evoluată, ne va aduce în situaţii similare visărilor, ca anotimpurile să se succeadă într-o secundă din puterea verbului „a vrea”, între asfinţit şi răsărit”.
Ei!… Aşa parcă mai merge! Cred că mersul pe bicicletă stimulează foarte mult dezvoltarea unei idei. Şi prima idee este un reproş: mă miră cum o ditamai staţiune cunoscută de pe Valea Prahovei, nu are nicio pistă velo.
„Nu este obligatoriu să ne imaginăm chiar totul, dar construirea drumurilor noastre, fie şi prin intermediul camerei foto, ce ne dă o simbolistică valorică asupra faptului că, deşi se poate vorbi de un timp prezent, în care loteria imaginaţiei ne aduce „faţă în faţă”, în fapt suntem identici cu ceea ce nu ştim unul despre celălalt. Te simt frumoasă ca în ziua în care ai poposit pe bancheta invizibilă a telecabinei, în sensul ei spre Platou, te simt la fel de caldă ca şi atunci când ne-am antrenat politeţea să ne unească paşii în jos, spre valea profană, celebrând o prezenţă de spirit revelatoare şi o iubire de munte ce nu poate fi descrisă în cuvinte nici măcar acum”.
Da, chiar aş vrea să iau în serios ideea de a ajunge pe platoul Bucegilor pe cele două roţi cu care, la ora aceasta sensibilă din noapte îmi îndind tendoanele şerpuind precum un pârâiaş printre casele cu lumini stinse în camere. Se doarme… Ce altceva mai bun ar fi de făcut?
„Ai o foiţă de zâmbet pe virgule precum o geocondă, şi, dincolo de orice metaforă, fie şi un orb cu două priviri, ar gusta din plin savoarea degeţelelor care fug pe taste, pentru a traduce prin cuvinte simple un sentiment care nu poate fi încă definit. Căutându-mă în felul lor, strigându-mi numele în şoapta unei lacrimi de necomunicare, degeţelele speră… speră să scrie litere compuse, pe care nici gura nu le poate rosti, de emoţie, de originalitatea şi misterul ce cheamă… cheamă, îndeamnă către ceea ce numim ascensiune dincolo de cuvinte… Fără amintiri reci şi fără un viitor promis, muntele rămâne locul unde sufletul se reculege, unde fiecare moleculă din noi se poate ruga pentru sănătate trupească şi mentală. Muntele este acel templu către care noi doi ne vom îndrepta paşii şi inimile de fiecare dată mânaţi de cele mai subtile şi sensibile intenţii”.
Deşi nu prea e loc de metaforă când te laşi la vale pe pantele acestea variabile dintre ceea ce a fost cândva Hotel Alpin şi Centru, ating cu repeziciune viteze periculos de abordat în viraje. E o senzaţie plăcută şi nu caracterizează neapărat teribilismul ori foamea de adrenalină a unui tânăr de 20 de ani, ci, pur şi simplu implementarea unei dorinţe de moment, la adăpostul liniştii în care întreaga urbe stă scufundată. Şi câinii de prin curţi par încremeniţi de stare, în comparaţie cu tura din iarnă când, parcă vorbiţi, îşi ascuţeau lătratul către roţile aflate în mişcare.
„Eşti aşa cum te-am închipuit… o stea, steaua imaginară aleasă de pe cerul cu atât de multe ispite. Da, vorbim de ispita unei dulci comunicări telepatice, care fuge cu mantia sa plină de adjective şi complemente prin codrii propoziţiilor în căutarea izvorului inspiraţiei. Eşti simbolul faţă de care am convingerea că atingându-l  - cu inima, fireşte - voi primi razele pe buze, de aşa natură încât sărutându-ţi numele înainte de culcare, somnul va fi o dulce alergare pe malurile visării. Numele tău, simplu, cald şi suav, dezmierdat la consoane, se alătură într-o simbioză perfectă cu darul ce ne-a fost dat nouă, oamenilor iubitori de natură vie, prin puterea de a citi şi dincolo de cuvinte, în peisajul unde stau mărturie celelalte frânturi de secundă a curajului imortalităţii, şi care chiar dacă face cu ochiul către aparatul de fotografiat, nimeni şi niciodată nu-l va putea înlocui”.
Să-mi trag răsuflarea la Gară, numai că uite, aici sunt câteva maşini de taxi, semn că nu pot fi chiar singurul somnambul din lumina portocalie ce se întinde peste toate formele goemetrice din oraş. Vorbesc destul de tare între ei taximetriştii, iar ceva din mine spune că nu-i chiar locul potrivit pentru popas. Mai bine merg până în parcarea cu izvor de pe şosea, spre ieşirea în Poiana Ţapului. Da… şi cine ştie, poate că de acolo apuc traseul spre Cascada Urlătoarea, pe care înaintez o distanţă considerabilă până în punctul când va trebui să iau la spinare mountainbike-ul, cu care îmi petrec primele ore ale dimineţii...
Cu privirea uimită de aburii ce se rostogolesc de pe versanţii estici ai Bucegilor, scriu (vorbesc) destul de apăsat, asta dincolo de efortul prin care împing către spate strada îngustă ce urmează a se transforma în drum forestier la contactul cu foioasele şi coniferele. Am găsit pe drum furtuna grăbită aruncată în albul farului ce sunt nevoit să-l aprind prin bezna traseului mai mult piatră decât pământ. Se extinde la nordul roţii frontale dâra de lumină precum un lămpaş de miner, iar în urechi, cele două fărâme de neodinum mimează nişte difuzoare pufoase, peste care un violoncel şi un pian uniformizează o linie melodică ambientală.
„Am redescoperit lumina esenţei spiritului nu neapărat de dragul artei fotografice, cât mai ales, de dragul unei rugăminţi exprimate poate la fel de plastic prin cuvintele cele rostite, cât şi de cele nerostite. Chiar dacă în ultima vreme nu am mai avut tihna să mai deschid Photoshop-ul, asta nu înseamnă că anotimpurile fără grai nu întreţin acea sensibilitate cu care veşnic ne vom întreba: suntem oare incurabili când vine vorba de peisagistică? Şi din nefirescul întrebării mă sperii cu gânduri negre, cu stihiile unei iluzii că tot ceea ce se petrece în prezent nu este altceva decât umbra a ceea ce se poate voala, o umbră antrenată de neînţelegerea în profunzime a gândurilor exprimate… Dar ce poate fi mai concret decât o fotografie în lumina crepusculului de dimineaţă, sus, la ultimul stâlp al funicularului, de pe traseul Jepilor Mari? În democraţia tonurilor de gri încercăm să inventăm un timp al culorilor? Putem vorbi de o cale a fotografiei, ca purificare a artei moderne?”
Piesa din micile difuzoare se succede electronic respectând rigoarea amplitudinilor din spectrul frecvenţelor audio, precum un balet al decibelilor supuşi unui exerciţiu de practică la o oră cu adevărat matinală. Ceasul de la mână prelungeşte limba mare peste cea mică în dreptul cifrei trei. E chip să mă opresc? Nu! Continuu ascensiunea spre cascadă mânat de gândul că susurul apei va acoperi cu melodia sa efectul „dolby” al microcăştilor aflate la lucru. Dincolo de bezna în care mă afund simt mirosul acela de vegetaţie umedă, semn că ceva norişori au reuşit să se descarce cu ceva ore înainte.
„Freneziile conjuncturale s-au edificat de fiecare dată când, schimbând obiectivul DSLR-ului, în lăuntricul comunicării, ne jena răutatea culorilor ţipătoare şi pestriţe din vale, în contrast cu nemărginirea cerului, peste care o imensă călimară s-a răsturnat, sensibilizând până la lacrimi de bucurie ochiul scrutător prin vizorul pixelilor la puterea a şasea”.
Nu se poate descrie în cuvinte bucuria reîntâlnirii cu Urlătoarea. Apa dă năvală într-un alb imaculat, atât de alb, încât şi lumina rece a câtorva LED-uri din lanterna bicicletei are tendinţa de a se disipa. Opresc muzica din căşti pentru a asculta vocea vâlvoiului de apă, care se prăvale de la vreo 10-20m înălţime. Simt pe faţă vaporii… ce mă înviorează, pentru că e… apă vie! Aerul ozonat şi încărcat cu aerosoli spală plămânii într-o respiraţie forţată, aşa cum facem la doctor.
„Închei mica mea epistolă cu te salut pe portativul buzelor cu aceeaşi delicateţe cu care soarele, toamna, zâmbeşte crizantemelor adunate în buchetele nostalgiilor de peste vara care ne-a încremenit! Să nu-ţi fie teamă, visează, visează fără limite, atunci când pozezi în tăcerea sentimentelor care te aduc în pragul aparatului foto”!
Nu vreau decât să mă prindă zorile aici… motiv pentru care mă aşez pe o băncuţă improvizată chiar la câţiva metri de energia căderii de apă. Să tot adormi aşa… în timp ce mama-natură îţi deapănă la urechi una din poveştile sale. Iar când pleopele cad obosite, Moş Ene, prin delicateţea sa binecunoscută, îmi va adăpa visele din apa aceea rece, pură, pentru ca, trezindu-mă în alintul primelor raze de soare, să am senzaţia că sunt într-o altă lume, pe tărâmul acela unde basmul s-a împletit armonios cu legenda şi pe care, noi, oamenii, îl numim simbolic „colţ de rai”!
Cătălin Nicolae Moldoveanu
 
 
INTERVIU
FOTOGRAFIA CA ARTĂ ÎN VIZIUNEA ŞI ACTIVITATEA LUI IOSIF TRIF
Pe Iosif Trif l-am întâlnit la Brașov, văzându-i fotografiile expuse, în luna iunie, la ceainăria Ceai et caetera și am vorbit îndelung despre fotografie. Am vorbit despre acțiunea de a face fotografii, atât de la îndemână oricui - ca instantanee menite să reamintească peste timp, dar și despre fotografie ca artă și despre puterea ei de a transmite mesaje prin imaginile surprinse. Despre Iosif Trif am aflat mai multe citindu-i textele de pe blogul personal, iar despre activitatea sa am aflat și mai multe în interviul pe care mi l-a acordat. L-am bombardat cu întrebări și am primit răspunsuri despre arta fotografică.
Domnule Iosif Trif, de ce ați ales fotografia ca activitate ?
Fotografiatul  a fost o preocupare a mea încă din copilărie și poate de aceea îmi este foarte greu să spun acum de ce.  A fost un timp o preocupare, conștient că îmi plăcea lucrul acesta dar inconștient că este un domeniu în care se poate activa full time. Vedeam  fotografia, televiziunea ca date de undeva. Eram mic. Apoi mi-am dat seama că și eu pot să fac fotografie sau film, ca aceasta lume îmi devine și mie accesibilă  și atunci s-a schimbat ceva. Am realizat că pot înregistra timpul la modul acela mai concret.
Pasiunea mea pentru artele dramatice și vizuale m-a determinat să dau la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, secția Cinematografie, Fotografie și Media, unde am reușit să intru și de unde mi-am luat licența de curând. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama care sunt subtilitățile acestui domeniu. Descoperind tot mai multe am devenit tot mai pasionat de ce înseamnă arta, media și relația acestora cu oamenii. E greu de trecut de la o pasiune doar pentru că la o pasiune motivată, dar cred că merită efortul. Știu însă că mai am multe de învățat, dar cred că în artă și în viață, în general, nu prea te oprești din învățat.
Ce este fotografia pentru dumneavoastră, ce loc ocupă ea în viața oamenilor?
Fotografia are până la urmă un rol dublu, fiind o tehnologie și o artă nouă. Tehnologia e nouă și arta e și mai nouă. Spun lucrul acesta pentru că la început s-a considerat că niciodată fotografia nu o să aibă alt rol decât de a documenta. Fotografiem o clădire ca apoi, după ce o demolăm, să știm cum arăta. După aceea oamenii și-au dat seama că se pot face mai multe. Dar părarea mea este că într-un fel putem să combinăm elementele acestea două: de a documenta dar și de a transmite un lucru cât se poate de universal. Eu am mai avut o expoziție și titlul era Trecutul viitorului. Am fost fascinat  de ideea asta de trecut și de viitor, a fost un fel de reacție a mea la faptul că acum e un trend, o modă, de a poza lucruri vechi și de a ignora lucrurile noi. Și atunci, gândul meu a fost legat de lucrurile vechi, că sunt vechi dar se raportează la alte lucruri noi. Este atât de elementar, numai că toată lumea încearcă să  elimine unele aspecte noi. Rar se fotografiază telefoane mobile noi, mulți fac poze cu raftul de cărți vechi al bunicii, de exemplu, dar într-un fel trebuie adăugată componenta în care a fost facută fotografia, faptul că a fost făcută în 2013. Adică, dacă a fost făcută în 2013 de ce să ne facem că nu a fost făcută în acest an? Acum când ne uitam la poze vechi zicem Ce tare era mașina aceea! , dubița hippy din anii 60. Pentru ei atunci a fost un lucru nou și faptul că ei n-au ignorat să o fotografieze ne-a dat nouă acum posibilitatea să ne gândim la cum era viața atunci.
Eu cred că trebuie să redai contextul în care a fost făcută fotografia. Contextul e ca un fel de înveliș și esența e ceea ce am fotografiat de fapt acolo. Adică am fotografiat un sentiment, o senzație - e ca un sâmbure, ca un  miez și  contextul e ca un înveliș - în ce circumstanțe s-a întâmplat, ce a determinat acel eveniment.
Cum ați vrea să valorificați această pasiune de mic copil? V-ați pregătit, dar mai departe, ce vreți să faceți cu tot ce ați strâns până acum ca fotograf. Devine o activitate pentru a câștiga bani, este mai mult de atât, fiind o pasiune o transformați într-o modalitate de a exprima ceva lumii ?
Cred că foarte puțini oameni vor răspunde: e clar biletul meu spre a câștiga bani. Nu cred că sunt trei oameni în lumea asta  care să zică lucrul acesta. Așa că, evident, pentru mine e mai mult ceva pe care îl fac pentru că vreau eu, vreau să transmit ceva. Mereu sunt lucruri noi, care se transformă  sau lucruri care au nevoie să fie reamintite. Faptul că mereu se întâmplă ceva nou, într-un contex nou duce la lucruri noi de zis. Desigur multe experiențe nu le-am împărtășit, tehologia s-a schimbat, situația noastră economică și socială s-a schimbat.
Ați făcut actorie. Se leagă actoria cu fotografia? Vă ajută actoria, faptul că explorați interiorul uman (prin adoptarea diferitelor roluri) să surprindeți ”ceva” emoțional într-o fotografie?
Cred că există clar o legătură între teatru și fotografie în sensul că teatrul este văzut foarte mult ca o operă dramatică, dar este de fapt și o operă vizuală, pentru că de fapt noi ne uităm la ceva și aceasta  transformă teatrul într-o artă vizuală. Un lucru foarte interesant de studiat este imaginea omului pe scenă comparată cu cea a omului în fotografie. Aici e interesant că legătura este într-un fel și diferența, că până la urmă eu în fotografie pot să aleg un unghi pentru a fotografia ceva, dar în teatru nu pot, în teatru pot numai să văd omul și faptul că omul este expresiv prin ceea ce face, că este deschis sau închis. Este tot o expresie și o experiență vizuală.
Când faceți fotografii ? Aveți aparatul la dumneavoastră mereu sau vă stabiliți să faceți fotografii într-un anumit moment?
Uneori mă plimb cu scopul de a face fotografii. Eu nu sunt așa de mult adeptul instantaneelor, a instantaneelor negândite, ca să zic așa. Când îmi cere cineva să-i fac o poză  mă gândesc înainte cum aș vrea să-l pozez, dar vreau să surprind și o spontaneitate într-un fel calculată, adică vreau să-l surprind într-un context, pentru că altfel faci instantanee propriu-zise și totul devine doar o amintire a faptului că am fost acolo și că s-a întâmplat, devine o dovadă a prezenței cuiva într-un anumit loc. De aceea trebuie să mă gândesc la ceea ce vreau să fac, dacă vreau să fac poze cu omul acesta, cu obiectul acesta, cum vreau să le fac și de ce vreau să iasă așa. Desigur, de multe ori fac poze în contexte nepregătite, nu am ceva împotriva acestui fel de a fotografia, iar ceea ce îmi place când fac asta este că trebuie să iau repede decizii.
Ce vă place mai mult să fotografiați, oameni sau natură?
Cam tuturor le place să fotografieze oameni. Într-un fel sunt fascinat și eu de oameni, numai că fotografiez oamenii mult-mult mai greu și cel puțin eu am avut unele experiențe ciudate cu oameni. Oamenii sunt foarte reticenți  să fie fotografiați, mie așa mi se pare, nu vor să fie fotografiați, refuză.  Am făcut un experiment în facultate - ni s-a zis să mergem pe stradă să fotografiem sau să facem poze la cunoscuți. Eu eram nou la Cluj și nu știam pe nimeni, nici pe colegi nu-i cunoșteam prea bine. Mi s-a zis să merg pe stradă și să cer voie oamenilor să-i fotografiez. A mers cum a mers, însă am avut oameni care s-au pozat cu capul plecat. N-am înțeles atunci de ce m-au lăsat să fac o poză dacă nu vor să li se vadă chipul. Desigur că îmi place să fotografiez și natura, dar acolo e altceva. Natura este deschisă, iar mulți oameni nu mi se pare că sunt atât de deschiși, cu mine, cel puțin.
Eu cred că sociologic este foarte interesant de studiat cum reacționează oamenii în fața unui aparat de fotografiat.
Da, este o experiență foarte bună, numai că genul acesta de oameni,  care nu vor să pozeze  îmi par mai puțin interesanți decât cei care vor să pozeze. Începi să te întrebi de ce vor să fie fotografiați. În cazul celălalt, al oamenilor care nu vor să fie pozați, te întrebi de ce oamenii sunt închiși. Înțeleg faptul că nu vor să iasă prost. Înțeleg că sunt foarte mulți oameni care se gândesc că le vei folosi imaginea în cine știe ce scop malefic pe internet. Altora nu le place să pozeze pentru că au o părere proastă față de contextul lor sau față de cum arată. Și tocmai asta este interesant. E mult mai interesant de fotografiat o cameră care este dezordonată, cu lucrurile aruncate, decât o cameră ordonată, aranjată special pentru fotografie. Fotografia înseamnă capturarea imaginii și interesant este cum unii oamenii vor cu toată disperarea să rămână într-un anumit fel într-o fotografie.  
Cum s-a realizat expoziția recentă ”Lumea pentru începători”?
Am ales ca temă casa. Casa este pasul următor după ce ți-ai dat seama că exiști într-un context, pentru că acasă începe totul, casa este primul spațiu în care trăim, în care ne formăm. Mi se pare nepotrivit să încep să vorbesc despre lucruri care sunt prea departe de mine. Am văzut oameni încercând să facă tot felul de lucruri extrem de departe de ei și nu stiau cum să o facă. De aceea mi se pare foarte important să poți să vorbești despre lumea din jurul tău. Cred că trebuie să o luăm așa cum e, așa cum știința a cercetat întâi lumea mare, ca apoi să meargă spre atom, așa trebuie și fotograful să cunoască întâi lumea exterioară, ca apoi să meargă spre interior, spre suflet. Așa mi se pare mie, că mai întâi trebuie să înțelegi lumea de afară, din proxima ta apropiere, să înțelegi casa și valoarea simbolică a ei. Expoziția mea are fotografii din toate anotimpurile și într-un mod sau altul redau ideea  de căldură. Am surprins cam toate contextele:  zi, noapte, lumina, umbra; într-un fel sau altul cam totul este acolo.
Dacă ne referim la tehnică eu am încercat să trec de ceva foarte plat, lipsit de volum și foarte evident. De foarte multe ori se dă o rețetă de cum trebuie făcută o fotografie și am întâlnit de multe ori pe câte cineva care zicea că, dacă setezi aparatul la anumiți parametri și pozezi, vei obține o fotografie serioasă, pentru că așa se face. Mi se pare stupid să se dea o reteță pentru fotografiat.
E prost gândit faptul că se  oferă ca artă o fotografie realizată pe o formulă matematică și cred că asta nu încurajează foarte mult arta. Mie mi-a placut foarte mult să încerc, să descopăr ceva. Am improvizat un filtru, am combinat tehnici și nu am procesat aproape deloc imaginile.
Ce simțiți când faceți fotografii?
Simt stres. Până când mi se limpezește ideea. Am o idee, încerc să o transpun, uneori văd că nu-mi iese. E groaznic și după aceea. Însă, în final, iese și mă simt mult mai bine. E liniștitor când nu sunt constrâns de rezultat. Mie nu-mi place ideea de a trebui, m-am întâlnit foarte des cu acest trebuie și nu-mi place deloc. Mai ales în domeniul artistic, să spui că trebuie să faci așa ca să iasă bine; cred că este nerecomandat ca cineva să-i dicteze altcuiva cum să se exprime, ce să perceapă și ce să simtă.
Care sunt proiectele viitoare de fotografie?
Aș vrea să mai fac o expoziție, dar nu cred că foarte curând. Nu sunt genul care să scoată fotografii și să le expună oricum. Trebuie să-mi fie clar ce aleg să fotografiez, să le revăd, să analizez sensul pe care îl au pentru mine și ce sens au pentru alții. Vreau să fac fotografii care să zică ceva și altora, pentru cât mai mulți, să fie cât mai acceptate.
E interesant de văzut pe termen lung încotro se îndreaptă ideea de fotografie, în sensul că în ultimii 10 ani am văzut așa o transformare mare, iar proiectele mele pot să fie definite de evoluția fotografiei. Simbolul de face o fotografie s-a schimbat de la fotografiatul cu aparat foto, cu tefelonul și apoi cu tableta. Într-un fel faptul că fotografierea s-a schimbat ca tehnologie a schimbat și viziunea întregii omeniri față de fotografie. În primul rând s-a desacralizat imaginea. Inițial, imaginea avea rolul de a sacraliza și era un rol primordial. Pictura era singurul mod prin care puteai să cunoști pe cineva din trecut sau din lumea mare. Ulterior a apărut fotografia și omul avea două fotografii în toată viața și acestea aveau o valoare extrem de importantă pentru el. Astăzi, aproape oricine poate să facă mii de poze. Noi trebuie să descoperim, cred eu, valoarea în contextul acestei tehnologii, în care poți să faci mii de poze. Cultura noastră vizuală s-a schimbat. În acest contex, cred că ar trebui să re-învățăm să discernem între un lucru de valoare și un lucru de mai mică valoare și să creăm valoare.
a consemnat, Elisaveta Drăghici

 

CARTILE ZEIT
ÎN MIEZUL ORELOR (POVESTIRI, AMINTIRI, PAGINI DE JURNAL),
DE CORINA-LUCIA COSTEA, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei. Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 35 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.
În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.
Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate municipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.
Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.
Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor. Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment.
Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii. Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.
Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.
Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bunăşi la capitolul universalitate.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
 
 
REVERENTE CRITICE...
ESOTERISM ÎN “AMINTIRILE” LUI ION CREANGĂ (II).
DIN NOU, PIATRA FILOSOFALĂ, ŢAPUL SATANIC ŞI CAPRA UITATĂ
Drumul ca Iniţiere - şi descoperirea  Pietrei Filosofale - le-am  mai discutat1 - dar dorim a ne întoarce puţin, pentru a releva, acum, aspectele pronunţat alchimice, a ceea ce s-a petrecut sub Semnul Broaştei. Şi, în plus, pentru a demonstra dualismul semantic al simbolurilor cosmico-umane.
Deci, o cotim iar pe la episodul Eirene-Irinuca şi Caprele ei cu teribilul Ţap!
La cine putea să-i ducă Stăpânul Cetăţii Focului, DAVID, pe Ion-Nică şi pe Dumitru-Demeter  -  decât la Muma Pădurii, ocrotitoarea Focului din Lemn? Mai mult, Irinuca-Eirene (Pacea) este Zeiţa care are în posesie următoarele:
a-“o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma(s.n.), acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriţei, lângă pod (s.n.)”. Care va să zică, după înfăţişare, casa e un athanor (căci aproape îi lipsesc crăpăturile, este ermetic închis, cu excepţia PALMEI-fereastră  -  palma fiind emblema alchimistului, în faza de adunare a compozitului, pentru aşezarea-plantarea germenilor metalici în athanor); dar athanorul este din lemn, deci se va consuma înainte de a împlini faza Sulfului Roşu-purificatio. Este un athanor-prevestire, athanor provizoriu, în care se pot împlini doar mareele alchimice, coagula-solve; mai departe, va trebui căutat un athanor zdravăn, perfect închis şi rezistent;
b-mai avea “bărbatul, fata şi boii din pădure”: Irinuca e la Mijlocul Timpului, e THULE-BALANŢA: “nici tânără, nici tocmai bătrână”; “avea bărbat şi o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Noroc numai că de luni (s.n.) dimineaţa şi până sâmbătă seara (s.n.) n-o mai vedeai: se ducea cu tatăl său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga(s.n.). Ba la mulţi se întâmpla de veneau noaptea câte c-un picior frânt(s.n.) sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra”.
Interesantă familie. Cum ziceam şi în capitolul III, Eirene-Irina “domneşte” în zona Zmeilor (posibil ca “zmeii” să fie Dragonii Alchimici, Mercurul  Feminin-Acvatic2 şi Sulful-Masculin-Piric, care se “(z)bat” pentru realizarea lui  MAGNUM OPUS-Piatra Filosofală!)! De observat că Fata şi Bărbatul lucrează “toată săptămâna”  -  adică sunt Creatorii Ciclurilor Cosmice.
Instabilitatea sexului face din zmeoaica-fată o întruchipare a LUNII  - căci numaiLuna trebuie “să iasă din casă” noaptea, pentru a adormi cosmosul, pentru a aduce visele, aştrii, stelele etc. Şi semn este că tocmai de luni n-o mai vezi (în casă) -  luni fiind, evident, ziua Lunii. Dar şi Luna se întoarce, vine pe Apa Sâmbetei, într-un flux ritmic, modificat săptămânal, pe parcursul ciclului lunar. Bun. Dar celălalt zmeu-dragon(fixat sexual doar aparent, căci Irinuca e adevăratul bărbat-stăpân al casei  -  iar bărbatul e doar o anexă fluctuantă, versatilă  -  de observat că până şi la nivelul Fatei e marcată-menţionată, în mod apăsat sexual: ea “lucra(…)ca un bărbat”  - în schimb,  bărbatul-soţ e marcat doar formal-sexual!) -  cine o fi? Răspunsul îl vom putea da doar coroborând datele transmise de Ion Creangă: există un pătrat al Pământului, care e format din doi oameni cu doi boi (=doi oameni cărora le corespund doi boi)  -  iar boii sunt în pădure nu pe câmp!). Mai mult, cvadruplul solidar, OMUL CU PATRU FEŢE, două câte două simetrice, vine sâmbăta “câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi” – “şi aceasta le era câştig pe deasupra”. De ce se mai duceau în pădure, atunci  -  că doar nu erau miriapozi? Păi, pentru că îşi scoteau mămăliga!
Cei doi boi nocturni, din pădure, pot fi, la rigoare, zimbri-bouri  -  dar, mai curând, sunt INOROGI3 (sau Cervus fugitivus  -  Mecurul versatil, care face curse, ronduri, sub semnul Lunii-Pădureancă a Cosmosului).
Piciorul frânt4 îl are şi ciocârlanul din Povestea porcului  -  pentru că ştie unde-I Mânăstirea de Tămâie  -  adică a trecut în Caverna Cosmică a Inimii-Athanor-Hristos. Inorogii sunt/au devenit, prin regresie  -  boi stâlciţi (mai exact, stârpiţi  -  căci sunt simboluri ale virginităţii absolute, a Fecioarei Eterne-Luna-Artemis). Dar şi stâlpiţi  -   căci ei sprijină : I-atât Cerul-Cub (Pătratul evadat spaţial), II-cât şi Soarele-Mămăligă. Căci e şi firesc ca Luna să cheme Soarele (aşa cum Mercurul cheamă Sulful-Cinabrul)  -  mai exact, să-l stimuleze în apariţia sa. Acesta este CÂŞTIGUL “pe deasupra”: Soarele (de deasupra), dar şi previziunea/promisiunea vizionară a Soarelui Ocult(at), a lui OPUS MAGNA.
Iat-o pe Eirene fiind nu doar Zeiţa Pădurii, ci şi Zeiţa Diana (complementar)  -  având de-o parte şi de alta Inorogii Virginităţii Lunii Mercuriale. Şi paredră a Soarelui Stimulat-Sulful-Cinabru. Ce mai are, deci ce mai este  -  THULA-EIRENE?
c-Mai are UN ŢAP şi DOUĂ CAPRE  - “slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă”. Trei animale ale latenţei (râia caprelor, ca şi răpciuga calului lui Harap-Alb -  este masca-ocultarea solarităţii  - dar poate sugera şi inversarea simbolisticii, spre zona demonică)  -  nu doar prin cufundare în somn, ci şi prin ne-actualizarea, prin intrarea în semi-athanor. Sunt aspecte ocultate, aparent degenerate  - deocamdată, chiar inversate  -  ale unei Triade Sacre - despre care deja am vorbit: inorog-Eirene-inorog. O triadă aseică, nedecompozabilă. Elementul din mijloc, corespunzând, poziţional, Eirenei, este ŢAPUL ISPĂŞITOR  -  Hristos, cel aducător de pace în lume prin autosacrificiu (“Rupere în bucăţi”)  -  dar actul autosacrificial este îndeplinit în solidaritate perfectă cu “colateralii”: ce face Hristos este prin tâlharii-contrarii: cel din dreapta (al Credinţei-Afirmare) – şi cel din stânga(al Contestării-Negare). Alb şi Negru - şi la mijloc -  Izbăvirea prin Soarele Ocult-Hristos. În definitiv, “ruptura-euharistia cristică se face prin “tragerea” lui Iisus din cele două părţi contrarii, dar, în acelaşi timp, Iisus împacă-uneşte contrariile, în Mijlocul Cosmic (Miezul Lumii  -  punctul de intersecţie al Crucii5).
Iar dacă am imagina un Atelaj Cosmic cu cele trei animale, deocamdată încă ne-activate spiritual-sacrificial  -  ar corespunde la ceea ce am numit, prin Moş Nichifor Coţcariul: “Alba-nainte, alba la roate,/Oiştea goală pe de o parte” – Caprele-Iepe Solare (prin activarea cristică) şi, în mijloc, ocultarea Marii Lipse Cosmice (Oiştea-Axă – “goală pe de o parte”)  -  care cere, în registru cosmic compensatoriu,  Marea Împlinire Cosmică: prin Ţapul Ispăşitor, Soare Ocult, Hristos.
De fapt, Eirene. Căci, pentru ca evoluţia spirituală a lui Nică-Demeter să continue, Eirene cea Ocultă (şi ocultată: “ne pune dracul” - nu se codeşte Catehumenul Nică să-i spună Irinucăi pe celălalt nume ) şi Preoteasă Supremă (ca Fata Vatamanului Satului) urneşte, prin cuplul Nike-Demeter, PIATRA DIN VÂRF (“numai înţinată” -  deci pregătită de aruncare)  -  s-o pornească la vale, “săltând tot mai sus de un stat de om”. Coborârea URIAŞULUI-Dragonului (“mai sus de un stat de om”) Ămpietrit activează TRIADA LATENTĂ  -  spre funcţia euharistică-autosacrificială: capra(Eirene) “ruptă în bucăţi”, distruge-dărâmă athanorul provizoriu, în care doar Mercurul lui solve se poate evidenţia - pregătind premizele unui viitor athanor, definitiv, al Sulfului Roşu - purificatio - cel din casa lui Pavel, paredrul lui Petru, tatăl lui Nike-Demeter.
Piatra-Om face apa mercurială să clocotească (să nu uităm că este combinată cu leşia-Vitriol, pe care, deocamdată, doar o experimenta Nike-Demeter)  -  deci să cheme Focul, pentru a o ridica la rangul cuvenit, de Elixir al Nemuririi-Piatră Filosofală recuperată, înălţată la cheia bolţii cosmice  - transsubstanţiată în Pâinea Vieţii Veşnice.
Ce putea face mai mult Eirene-Hristos, pentru Pământul-Humuleşti, cu reprezentarea antropomorfă Nike-Demeter? A devenit Capra Uitată-Autosacrificată - deci, prin ea, Ţapul Satanic a devenit Mielul Cristic  - iar Capra Cealaltă (cea “VIE”) a devenit fie Capra Amaltheia6, cea care l-a alăptat pe Zeus - fie (în registru preponderant creştin) Marea Oaie Cosmică – Maica Domnului.
Dar, în calitatea ei de alter ego cristic, va mai face un lucru deosebit de important: îi va sui pe cei doi (adică, ambele ipostaze ale Catehumenului Ioan) în Bradul de Foc-Axa Lumii, pentru a dobândi perspectivă, prin trecerea din starea Joseni, în starea Deleni, asupra propriei lor Opere de (Auto)Transfigurare Spirituală - MAGNUM OPUS - să vadă, deci, Focul Central al Athanorului Definitiv.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -La p. 33 a lucrării de faţă: Capitolul III: Drumul ca Iniţiere.  Descoperirea Pietrei Filosofale
[2] -Mercurul – “este un simbol alchimic universal  -  marchează regresiunea la starea nediferenţiată; După cum femeia este supusă bărbatului, argintul lichid (sau chonein-yin) al chinezilor corespunde dragonului, licorilor trupeşti, sânge şi semen, elementului Apă. Alchimia occidentală îl opune Sulfului, iar alchimia chineză Cinabrului. Alternanţa Mercur-Cinabru(Sulf) (…) este cea a yin-ului şi a yang-ului, a morţii şi a regenerării. După anumite tradiţii occidentale, Mercurul este sămânţa feminină şi Sulful cea masculină: împreunarea lor subterană produce metalele”- cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. II, p. 292).
Sulful – “este principiul activ al alchimiei, acela care acţionează asupra Mercurului inert şi-l fecundează sau îl omoară. Sulful corespunde focului, aşa cum Mercurul corespunde apei. Este deci un principiu generator masculin, a cărui acţiune asupra Mercurului produce sub pământ metalele. Este o manifestarea a Voinţei Cereşti şi a activităţii Spiritului(…) Acţiunea Sulfului asupra Mercurului îl omoară şi, transmutându-l, produce Cinabrul, care este un elixir de nemurire” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.III, p. 281.
Mai cităm, pentru lămurire, dar şi pentru a vedea câtă poezie interioară (deci, comună întregii umanităţi spirituale, ca potenţial, indiferent de “locul social” al alchimistului!) are alchimia -  din alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia  -  semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131  - care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel  -  Sur les Figures Hieroglyphiques: “Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul  -  dacă frigul nu îi împiedică  -  şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…”
[3] -Cf. Titus Burckhardt, op. cit., p. 144: “Licornul(Inorogul), alb ca zăpada, animal lunar, reprezintă Mercurul în stare pură. Leul este Sulful – care părea la început, ca formă esenţială a corpurilor, rigid ca o statuie. Omagiul lui Mercur îl trezeşte şi începe să ragă”.
[4] -Piciorul frânt-rupt, “şchiopenia” - este semnul cunoscătorului de taine  - sau al Tainei.
[5] -R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, 1997.
[6]- Aigos(grec.)=capră  -  de aici, numele Mării Egee...

PREOTUL RADU BOTIŞ, POEMELE SALE ÎNGEREŞTI ŞI  ÎNDUHOVNICITELE LUI REVISTE
...Dumnezeu îşi alege, cu grijă, pe Marii Săi Misionari. Dumnezeu nu risipeşte, întru zădărnicie, Harul Său Sfânt. Sunt, în lumea asta, oameni care gâfâie, fără să fi făcut nimic. Sunt, dimpotrivă, în lumea asta, oameni cărora le sporesc puterile şi sunt din ce în ce mai senini şi mai fără stare, întru lucrare, cu cât ştiu că-L slujesc, mai abitir şi mai din greu, pe Stăpânul Ceresc!
...Unul dintre aceşti oameni ai harului şi al lucrării misionare întru Ortodoxie, deci pentru Dumnezeul Luminii Tradiţiei -  fără stavilă de oboseală, vreodată! - este preotul iconom stavrofor, maramureşeanul RADU BOTIŞ - licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai (din Cluj-Napoca), Facultatea de Teologie Ortodoxă,cu masterat în ştiinţe istorico-practice, la aceeaşi facultate (2006). Este un adevărat izvor de Lumină: Poet de mare rafinament şi cu smerenie angelică, eseist de talent, gânditor, ctitor de reviste, colaborator la tot ce înseamnă Frumos şi Luptă Dumnezeiască, pentru mai Bine, mai Frumos şi mai Drept…
Singur spune despre sine, cu modestie, dar şi cu conştiinţa truditorului fără osteneală, în Via Domnului Dumnezeului nostrum, Mântuitorul HRISTOS: “Fiecare am primit din partea lui Dumnezeu un talant sau mai mulţi. Nu trebuie nimic ţinut la păstrare pentru că vine momentul când vom fi întrebaţi de rostul nostru pe acest pământ. Bucuria va fi mare pentru cei chemaţi întru Bucuria Eternităţii” – şi Adevăr grăieşte, întrutotul!
Iată ce scria despre Poezia religioasă a Părintelui RADU BOTIŞ, binecuvântând-o, cu nesfârşită admiraţie, Î.P.S.S.IRINEU POP BISTRIŢEANUL, episcop-vicar al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului: “Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitte etnică în care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre apostolice (…)Aceste poezii ne antrenează, subtil, într-un exerciţiu de meditaţie, purificându-ne simţurile printr-o adevărată chenoză literară, odată cu poetul. Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă, prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenerează şi edifică întru mântuire” – cf. www.universulcartilor.wordpress.com
Cât bun-gust şi câtă dreptate avea Î.P.S.S. IRINEU BISTRIŢEANUL! Căci, iată ce Rugăciune spre liniştirea nebuniilor şi rătăcirilor lumii şi spre răsărirea dragostei uitate, întru fericirea veşnică a Luminii Crucificat-Mântuitorului, cu lacrimă de mărgăritar închină Preasmeritul Părinte RADU BOTIŞ: “Doamne în a dragostei rânduială /Sub pavăza crucii agale suind, /Lacrimii noastre caută vremi de beteală /Prin astă lume, străluminând. //Doamne, chipul din sfânta icoană /Iradiază, caută vremi de-mpăcare,/Preacum chemarea cea mai de seamă/Inimii noastre dragi, fiecare. /Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale/Ca o închinare căutând împlinirea,/Iartă-ne încă nefireasca umblare,/Pacea din Tine, în noi, fericirea”.
…Acum mai bine de zece ani, pe când încă trăia întrupat, aici, pe pământ, iar nu dus la îngeri, spiritual encicopedist numit ARTUR SILVESTRI – am auzit, prima oară, şi am văzut, cu ochii mei, câtă cerească slujbă poate împlini un preot ortodox, atunci când este stăpânit de Duhul Cel Sfânt.
Am văzut cum poate un om drept la Duh, chiar cu unealta cea prost folosită de majoritatea oamenilor Pământului, INTERNETUL – să formeze şi să salveze suflete:
1-suflete mai fragede, abia venite dinspre Creator, prin poveştile de suflet (ale dnei CEZARINA DAMESCU, ale dlui JIANU LIVIU-FLORIAN etc.) ori poemele serafice (luminoase şi pline de nesfârşită curăţie, ale maestrelor scrisului: dna CEZARINA ADAMESCU, dna IOANA STUPARU, dna CAMELIA CIOBOTARU, dl ADRIAN MUNTEANU etc.!), apărute (dimpreună cu materiale de mare gravitate pentru existenţa României, întru graniţele ei de Duh Ortodox: Octavian Lupu:PARIS – FARMECUL GRĂDINII TUILERIES ŞI RAFINAMENTUL PALATULUI LUVRU; sau: Cristian LAURENŢIU:Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt, ziua în care a luat fiinţă prima comunitate creştină, sau: SIMPOZION INTER-RELIGIOS LA PATRIARHIA ROMÂNĂ  “DIASPORA, O REALITATE A SOCIETĂŢII ACTUALE” etc.) în revista online, fondată de RADU BOTIŞ, “Slova Creştină” – www.slova-creştină.ro – cu suplimentulSlova copiilor(cf. www.copii-crestini.ro, dar şi
2-suflete mature, intrate, demult, în hărţuiala lumii străbătute de fiorii întunecaţi, stârniţi de Marele Iluzionist.  Pentru aceşti din urmă oameni, dacă Îl păstraseră, încă, pe Dumnezeul Luminii Adevărului în ei, Părintele RADU BOTIŞ se aliase, întru luminoasă luptă, cu revistele ARP, ale atât de mult-regretatului ARTUR SILVESTRI – şi dădeau, amândoi, prin articole adânc documentate şi tăios-ferm formulate – străfulgerări cumplite, cu paloşele arhaghelice ale patriotismului, ale desăvârşitei Iubiri de Neam, ale Duhului Dreptăţii şi ale Autenticei Frumuseţi… - …iar oamenii întristaţi, ori, deja, descurajaţi -  se scuturau, ca de un vis rău, şi re-deveneau Războinici ai Lui HRISTOS, alăturându-se, umăr lângă umăr, celor doi Arhangheli pogorâţi pe Pământ!
Pe lângă faptul că este editor fondator al revisteiSlova Creştină” (revistă de creaţie, atitudine şi cultură) – de la un timp am văzut că materiale de-ale mele şi de-ale amicilor mei cu drag de Dumnezeu şi de ţară, interviuri şi lucrări de amploare ştiinţifică (ex. : traduceri de BAKI YMERI VOKA, sau: Interviu cu scriitoarea şi jurnalista MARIA DIANA POPESCU: “Se impune o dictatură a virtuţii!”, sau:Adrian Botez:NORMALITATEA REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,  LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE-pentru o noua hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculceetc.),  cu mare dragoste duhovnicească dăruite Părintelui RADU BOTIŞ, se duceau către o nouă ctitorie internetistică de-a sa: www.glascomun.info
Deci, Sfânta Scriptură şi bunele lucrări ale omului-cu-misiune îşi află sălaş de folos şi în lumea virtualităţii, dacă gândul de pornire al lucrărilor este curat şi drept!
Sfânta Scriptură capătă, deci, tălmăciri foarte practice şi spre priinţă Duhului ORTODOX, prin lucrări de mare amploare ştiinţifică şi de credincioşie – cum însuşi glăsuieşte Părintele RADU BOTIŞ, într-un impresionant poem de-al său (cf. Lumina Cărţii Sfinte):  “Săraci, o prea săraci am fi/De n-am avea o călăuză a noastră,/E prea puţin o pasăre măiastră-/Căci, cu nimic nu poţi asemui/Acestă Carte reînviind istorii,/Balsam vindecător şi fără de pereche,/Mai nouă parcă, dar atât de veche/Scriptura Sfântă, a urcuşului spre glorii”…
…Părintele simţise, deci, că lumea care foloseşte Internetul pentru sporirea de Duh era pârjolită de nevoia unei mai cuprinzătoare reviste online.  În plus, Părintele lucre spre prevenirea răului, care, cu viclenie demoniac, se infiltrează, când şi cum nici nu gândeşti, în suflete. Părintele nu voia ca lumea cea căutătoare (uneori de deşertăciune!) să se smintească – şi, ca urmare, lumea trebuia atrasă, prin lucrarea foarte gingaşă a Internetului, spre cele duhovniceşti, ale Binelui, Dreptului şi Frumosului Dumnezeiesc (să nu apuce Satana să le răpească sufletele şi atenţia voluptuous-moleşită, spre pustiu!). Şi, astfel, preotul RADU BOTIŞ a devenit editor fondator al revistei: „Glas Comun” (revistă cultural-creştină).
…Dar a venit vremea să-l cunoaştem mai bine, pe acest Artist al Lui HRISTOS, pe acest Luminător de oameni, pe acest smerit, dar ferm şi neobosit binefăcător, prin daruri şi haruri rarissime, răspândite asupra a mii şi zeci de mii de oameni! - …pe care oameni, chiar dacă (în marea lor majoritate!) nu-i vede, totuşi, fără nici cea mai mică şovăială, le pipăie sufletele şi le smulge din focul patimilor nesănătoase, spre Sănătatea Credinţei în Izvorul Luminii Lumii- HRISTOS:
-Membru al Asociaţiei Scriitorilor-filiala Baia Mare, Maramureş; UCMR-ADA Bucureşti.
ACTUALMENTE:  Preot iconom stavrofor.
Locul II  în anul 2000 la Concursul Literar de Inspiraţie Spiritual-Creştină „Izvorul Tămăduirii” - Bucureşti, premiul editurii Ariadna (sect. volum de debut pentru poezie religioasă) în cadrul Festivalului „Pro Unione”, ed. a II-a Baia Mare, 2001, menţiune CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE AL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI ,,Starpress" 2008.
ACTIVITATE LITERARĂ:  Cărţi publicate:
"Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, Editura Transilvania;
”Viata vie a unui mănunchi de creştini români” (Editura Enesis, date monografice); ”Ca tămâia înaintea Ta” (poezii creştine);”Sfaturi pentru mântuire” (Editura Ariadna); ”Elemente  de Istorie Locală; "Activitatea preotului Vasile Lucaciu în America” (Editura Enesis 98, TIP); ”Glas Comun, un an de la apariţie”.
APARIŢII  ÎN VOLUME COLECTIVE:
"Memoria documentelor" , Prof.dr.Dobrescu T.Constantin(Fundația pentru Istoria Prahovei), Editura Elapis, Ploieşti, 2011;
"Ulmeni Maramureş.Studiu monografic,Editura Olimpias,Galati,2011; 
Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS, Editura Fortuna, 2011;
Antologiile revistei Singur(proză),Editurile Singur/Grinta,Târgovişte/Cluj- Napoca,2010;
O Antologie a poeziei maramureşene,alcătuită de Nicolae Păuna Scheianu, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2010;
’’ Preoţi sfinţi,lăcaşuri sfinte, Editura Semănătorul,2010;
.’’ Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani(pagini alese)’’, coordonată de Valentina Becart, editura ArhipArt, Sibiu, România, 2010;
.”Îndreptar de terapie divină” - breviar sufletesc – Editura Sinteze, Galaţi, Crăciun, 2009;
”Artur Silvestri - Documentar memorialistic”,(Editura Semănătorul, 2009);
" Literatură virtuală şi Curentul Generaţiei Google", alcătuită de Ionuţ Caragea, (Editură Fides, Iaşi, 2009);
”Armonii celeste”,Antologie,Cenaclul Arionda, (Galaţi, Editura Olimpias, 2009);
”Dor de Dor”, Antologie lirică, epică, plastică, (Călăraşi, Editura S.C. Tipografia S.A. Slobozia-Ialomiţa, 2008);
”Mărturisirea de credinţă literară”, - vol. II, (Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2008).
ALBUME AUDIO: În Sfânta Noapte de Crăciun” – textier;”Poveste de iarnă” – textier;”Stropi de Rouă Divină” (poezii creştine, creaţii proprii); ”Sara bună, rod bogat” (colinde) – textier; ”Leru-i ler şi dalbe flori” (colinde) – textier. 
PREZENŢE LITERARE ÎN REVISTELE DIN  STRĂINĂTATE: „Acasă” (S.U.A); „Arcada-Roumanian Magazine Europe” (Germania); ,,Agero”(Germania); „Asymetria” (Franţa); „Atheneum”; „Alternativa” (Canada); „Biruinţa” (Serbia); „Clipa” –,,Las Vegas Roumanian Journal”(S.U.A); ,,CONFLUENŢE ROMÂNEŞTI"; „Corriere di Forli e Cesena” (Italia); ,,Gândacul de Colorado" ; „Libertatea”; „Lumină Lină” (S.U.A.); „Curaj” (Republica Moldova); „Il Momento” (Italia); ,,Nou Horizont”( Valencia - Spania); „Observatorul” (Canada); „Curentul Internaţional” (S.U.A. – Canada); „STARPRESS” (revistă româno-americano-canadiană, Râmnicu Vâlcea); „Romanian VIP” (Texas, Dallas) S.U.A.
REVISTE DIN ŢARĂ: Este prezent în revistele de cultură şi spiritualitate din România: „Acropolis” (Bucureşti);  „Adversa Res” (Braşov); „Archeus” (Baia Mare); ,,Art-Emis"; „Alo Plus” (Cluj Napoca);Armonii Culturale(Adjud); ,,Ag Pe Rime”(Piteşti); „Astra” (Baia Mare);  „Blanca” (Oradea); ,,Boema"(Galaţi); „Buciumul”; „Caiete Silvane” (Zalău); „Clopotul” (Bucureşti); „Condeiul ardelean” (Covasna); „Credinţa Ortodoxă” (Roman); „Cruce şi Înviere” (Bucureşti); „Dacoromania” (Alba Iulia); „Dor de Dor” (Călăraşi); „Ecoul”; „Lumea credinţei” (Bucureşti); „Familia Română” (Baia Mare); „Foaia Govândarului” (Reşiţa); „Lumea oamenilor de afaceri creştini din România” (Oradea); „Monitorul” – de Suceava; „Murmur”; ,,Natiunea" „Nord Literar” „Noi”; „Nu”; „Noul Milenium” (Baia Mare); „Lumina Învierii”; „Odgon”; „Oglinda literară” (Focşani); „Paşi”; „Pro Unione” (Baia Mare); ,,Răsunetul" (Bistriţa); „Revista Română de Studii Etnoistorice”; „Gazeta de Maramureş”; „Graiul Bisericii noastre” (Baia Mare); „Graiul Maramureşului” ; „Glasul Maramureşului”; „Informaţia zilei”; „Glas Comun” ; ,,Vatra veche''(Târgu-Mureş); „Vestea” (Mehadia, Caraş-Severin); „Viaţa Maramureşului”; „Viaţa de pretutindeni” (Arad); „Viaţa Creştină” (Bistriţa); „Visul” (Orăştie); „Singur” (Târgovişte); ,,Strada Mare”; „Starpress” (RâmnicuVâlcea).
PREZENŢE ÎN REVISTELE ON-LINE ale ASOCIAŢIEI ROMÂNE PENTRU PATRIMONIU/ARP:
-„Analize şi fapte”; „Ecoul”; ,,Neamul Românesc”; „Noua Arhivă Românească”; „Tânărul scriitor”; „Cărticica de copii”; -„Luceafărul românesc.”
ACTIVITĂŢI CULTURALE ÎN PREZENT:
-Editor fondator al revistei: „Glas Comun” (revistă cultural-creştină);
-Editor fondator al revistei „Slova Creştină” (revistă de creaţie, atitudine şi cultură);
-Editor fondator al revistei:,,Slova Copiilor”(supliment al revistei Slova Creştină).
-Redactor colaborator la revista internaţională „Starpress” (Râmnicu Vâlcea);
-Redactor colaborator la revista „Dor de Dor” – Călăraşi;
-Colaborator la revista „Murmur” – Bucureşti; „RomanianVIP” (S.U.A); ,, Nou Horizont”(Spania).
COLABOREAZĂ LA POSTURILE DE RADIO:
-„Dor de ţară”; Radio Transsylvania Internaţional  (Germania).
 Iniţiator proiect  educaţional „Credinţa-Glas Comun”.
 MULTIPLE PREZENŢE  ÎN CADRUL UNOR EMISIUNI RELIGIOASE LA RADIO ŞI TELEVIZIUNE;
 REFERINŢE CRITICE:
 „Sacerdot în cuvânt,  în slujire  şi-n inimă” – exegeză la volumul „Ca tămâia înaintea ta” – articol apărut în revista „Agero” – Stuttgart; în revista „Starpress” şi în revista „Observatorul” din Toronto. (Cezarina Adamescu);
 „Părintele Slovei creştine şi renaşterea sa prin cuvânt” – cronică – apărută în revista „Agero”; „Starpress”; „Observatorul” (Cezarina Adamescu);
 „Bun găsit în oaza numită Arionda” –cuvânt de bunăvoire la naşterea unei antologii– (Cezarina Adamescu) -  apărut în revistele: „Agero”; „Observatorul”; „Starpress”;
 „Bun găsit la Slova copiilor” -  apărut în : „Starpress”;  „Romanian Vip”;
 „În volumul: „Întâlniri providenţiale”  de Cezarina AdamescuEditura Semănătorul, 2009, referinţe critice asupra întregii creaţii.
Site-uri personale: www.radubotis.ro www.glascomun.info www.slova-crestina.ro www.copii-crestini.ro www.credintagc.glascomun.info
...Să trăiţi, întru mulţi ani, sănătoşi, senini şi desăvârşit împliniţi! – vrednice Părinte RADU BOTIŞ!
Fie ca „Slova creştină” a Prea Sfinţiei sale, preotul RADU BOTIŞ, să se scrie, ca SLOVĂ DE FOC, în inimile tuturor celor care năzuiesc, pe Calea Cea Dreaptă a Mântuirii! – iar „Slova copiilor” să modeleze duhurile cele încă fragede, pentru a-L vedea, încă din răsăritul vieţii, pe El, Lumina Lumii – şi a nu se lăsa răpiţi, de îmbierile celui viclean, spre zările beznei şi rătăcirii sufletului şi Duhului!
Iar „Glasul comun” a Prea Sfinţiei sale, preotul RADU BOTIŞ  să însemneze şi să devină Glasul acelei Doine a lui Goga (numită, cu înţelept gând: „NOI”! – adică, FAMILIANEAMULUI ROMÂNESC-CETATE DE NESPART ŞI DE NEBĂTUT, Familie a unui Neam care, deocamdată, îşi prelungeşte, nefiresc şi nesănătos, o expectativă periculosă, depărtată, temporar, de VATRA CREDINŢEI NEABĂTUTE ÎN ÎNVIEREA NEAMULUI!!!), cel cu Sufletul Aprins – întru solidarizarea hristică, pentru nădăjduirea Mântuirii celei din veac, a Neamului Românesc cel DREPTCREDINCIOS/ORTODOX. Pentru că, da, cum dumnezeieşte spunea tribunul Octavian GOGA – numai AICI, în Grădina Maicii Domnului, este Raiul Cel Adevărat (dar pe care tocmai noi, CEI ALEŞI DE EL, CA GRĂDINARI ŞI PAZNICI, nu-l ştim, l-am uitat, nu-i auzim glăsuirea sfântă! – ...şi de aceea, trăim vremi în care, deocamdată, ne încearcă şi TREBUIE SĂ NE ÎNCERCE! - mai mult lacrima căinţei, a conştientizării neîmplinirii Misiunii noastre Sfinte, decât Lumina Biruinţei Desăvârşite!):La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă;/La noi atâţia fluturi sunt, /Şi-atâta jale-n casă./Privighetori din alte ţări/Vin doina sa ne-asculte;/La noi sunt cântece şi flori/Şi lacrimi multe, multe...”
 ...Şi merită, acest om de o nobleţe rară a Duhului (şi blând vestitor al vremilor CĂINŢEI, faţă de Mântuitorul nostru, IISUS HRISTOS!), cu toţii să rostim, din străfundul inimii, pentru sine precum pentru noi! - ...căci Părintele RADU BOTIŞ pentru Neamul Românilor celor TOŢI, de PRETUTINDENI, muceniceşte şi cântă, cu îngerii dimpreună, şi-şi trudeşte Duhul şi glasul şi mânurile, cu râvnă sfântă (...râvnindu-i, pe TOŢI ROMÂNII, în turma sa, strânşi iarăşi, din amara risipire a vremilor celor cainice, ale jălniciei prezentului - la sânul cel de MAICĂ şi SFÂNTĂ GRĂDINĂRIŢĂ a Raiului Domnului-HRISTOS, MÂNTUITORUL ŞI LUMINĂTORUL LUMII -  la sânul de SFÂNTĂ ROMÂNIE!): „Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l ajute, în continuare, prin Mare Mila Sa, pe acest deosebit de harnic muncitor în Via Domnului, Luminat Misionar, spre Mântuirea Neamului Românesc, să-şi desăvârşească truda sa, EGAL pământească şi cerească: Părintele RADU BOTIŞ!”

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


LUPTA CU SOMNUL, DE PETRU LASCU.
45 DE ESEURI DESPRE ARTA DE A ABORDA CONSTRUCTIV PUTEREA OBIŞNUINŢEI
Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”
Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”  Autorul este  actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona (www.agapearizona.com).
„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.
Obişnuinţa cu cele sfinte
Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
 Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.
Dacă îţi iei ca aliat Iubirea
Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran
Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”
Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale. Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos
Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
 În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.
Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

CÂND TELEFOANELE SUNĂ ÎN GOL…
Cu volumul de versuri La prohodul bradului1, lui Adrian Botez pare să nu-i mai pese de mode, doctrine, generaţii literare, stiluri. El se afundă în magma poemelor sale, sunt locuri tari de cuvinte din pământ, sunt patrii în care se poate locui. Hărmălaia din lume este departe, poemul pulsează pentru că în poezie el cheamă şi leagă mituri, credinţe, povestiri vechi, simboluri veşnice, dureri în care lucrează lumina, saltul mortal al bradului în hăul din munte.
Se adună în acest volum poeme moderne, clasice, poezia populară care ţâşneşte din nai, undeva în muntele miracolelor, bocete, revelaţii care nu s-au mai spus, erori necesare care schimbă sensurile, rugăciunea.
Peste toate planează Iisus, el acoperă punctele cardinale, geografiile de ocazie, acoperă neruşinarea unei lumi în cădere.
Adrian Botez se luptă pentru fiecare poem, îl scrie uşor ca literat, îl edifică tot mai greu ca om, se sperie de ceea ce scrie, apoi îşi revine şi reinventează lumea.
Până la urmă bradul ar putea fi chiar poetul, ar putea fi anonimul care s-a retras în cuvinte, cel care locuieşte în lacrima lumii. Poetul ţine aproape de tradiţiile româneşti, de marile teme ale ţăranului român din vremuri bune.
Cartea reflectă neliniştea poetului în faţa revelaţiei, este structurată pe mai multe paliere, e complex modelată:
1. LA PROHODUL BRADULUI
2. VIAŢA ŞI MATRIOŞA
3. SILABE-N SUBLIM
4. MLAŞTINA
5. PRIMĂVARA RATAŢILOR
Teme aparent disparate, legate de vântul din munte care leagănă poemele din fiecare parte, le uneşte prin mişcare şi disciplinare. Cultura vastă a poetului îi permite o astfel de structură, toate se adună, nu se risipesc.
Volumul este dedicat soţiei, legăturii veşnice. Primul poem este dedicat mamei, legăturii cu cerul. Legături pe orizontală şi legături pe verticală.
Valul neliniştii se materializează literar cu multă pasiune: nori vor ieşi din piatră, rădăcini de ape, ninge lumina întunericului, laptele negru al privirii, poteca de stele, năvălesc florile în cântec…
Primul poem defineşte poziţia poetului în pântecul sonor al vremii:
pustiu – cu ochii înceţoşaţi de lacrimi
privesc la bradul înălţat din munte
cui îi vei îndemna plecata frunte
să se împlânte – iar – în ceruri?
…..
vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce
n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:
cu noi – sub glie-un ev întreg se duce
…amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:
rămâne însă – veghetor în munte
atât de singur – bradul cel din frunte…!
Singurătatea bradului e singurătatea celui care stă de veghe.
Argumentele poeziei lui Adrian Botez sunt vădit creştine şi luminoase.
Poemele sale se fixează pe lucruri certe: nunta, prohodul, taina, bradul, doina, munţii, rugăciunea, anotimpul cel veşnic, lumina, noaptea ca stare, călăreţi prin istorie, doina, cântecul cucului, frunza în cădere, crama cerului, colind cu flori negre, Ţara Ana, balada tristeţilor, paradisul, causa causorum, legământul, Dumnezeu ca prezenţă, energie necreată…
Sunt poeme care rămân, matrice pentru ceea ce este poezia, argument împotriva bâlbâielilor din literatura pe autostradă:
Oamenii vin când îi cheamă Dumnezeu – nu
când se cheamă unii pe alţii
e prea mare gălăgie inutilă în lume
de parcă toate maimuţele şi-au aflat o religie
astupaţi găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –
ca să se audă Glasul lui – singurul
utilizabil şi garantat câştigător  (Glasuri inutile).
Prezenţa lui Dumnezeu este atât de copleşitoare pentru poet încât lumea se recompune după vechi legăminte, dar totul este puternic ancorat în eternitate: „munţii – avocaţii lui Dumnezeu// când îi văd – de departe – încep să simt în nări explozia/cerului” (Munţii – avocaţii lui Dumnezeu).
Cititorul simte tot mai mult tristeţea poetului, Creatorul nu mai are legături cu propria creaţie, e un hău în lume, bradul stă să cadă în golul acela nedefinit…
Titlurile poeziilor sunt semnificative, titlurile ciclurilor subliniază temele, e un joc în lume în care lumile se ascund unele în altele, mlaştina din suflete e o realitate zilnică, a venit vremea celor căzuţi, rataţii, păcătoşii (în limba ebraică veche, limba Vechiului Testament, păcat era tradus prin ratarea ţintei). Judecata…
Ultimul poem pune accentul pe un nou legământ între om şi Dumnezeu, unul necesar, unul care se impune, este în logica celui care speră:
„Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii/ nu pot să trădez lucrarea de îngeri/ nu vreau a te face din nou ca să sângeri// în inimă-împiedic prigoana-amintirii/ … seninul din ceruri îl chem pe pământ:/ cu toate voi face un nou legământ!”(Noul legământ necesar).
Balada călăreţilor singuratici marchează planul luptei continue în istorie pe care bărbaţii patriei au dus-o cu vrăşmaşul, o luptă fără pauze, una dârză, luptătorii rezistă până la oase, dincolo de carne, rezistă: „le putrezeau picioarele-n cizme - şi ei/ călăreau// au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe schelete de cai – şi ei // tot călăreau”.
Până şi Moartea a ajuns să călărească pe lângă aceşti bărbaţi şi nu i-a recunoscut…
În poemul dedicat lui Gheorghe Zamfir la 31 decembrie 2012, Ţara Ana, autorul cântă cu tristeţe istoria românilor, cea sacrificată dă nume zidirii, o zidire afectată de vrăjmaşii lumii: „i-au smuls carpaţii şi-au târât-o/ sleită în amurg de babiloane/ nevertebrată sclavă şi-au dorit-o/  s-aplaude tonţii iadul din betoane”.
Poemele şi-au pierdut grafia obişnuită, punctele, virgulele, semnele obişnuite au ars, ele nu au limite, sunt oprite din curgere de tristeţe, de speranţă, de credinţă…
Adrian Botez este un poet atipic pentru acest moment al istoriei literare, dar este exponenţial pentru literatura română eternă, cultura sa, dragostea pentru ceea ce este românesc, deschiderea spre marile teme care frământă omenirea, pasiunea pentru frumos şi adevăr legate, toate contribuie la ceea ce poate fi un poet: glasul care repetă Glasul…
El dă sfat poetului de astăzi: „publică-te – expune-te – arată-te/ cât mai puţin/ din ce în ce mai puţin – dacă vrei să contezi ca/ Poet…”
Oamenilor trebuie să le fie dor de Poet, nu să-l hulească, Poetul are ceva de aur în priviri, ceva veşnic în zicere, el vede, e văzătorul în vremuri tulburi, la schimbarea generaţiilor…
La telefon este poemul care dă contur temelor omului contemporan, mereu caută, sună la telefonul său pe cineva, nimeni nu-i răspunde, toţi sunt plecaţi de acasă, lipsesc din istorie, pe planetă toate telefoanele sună în gol, sunt formate toate numerele de telefon posibile, poetul formează ultimul număr de telefon, se caută pe sine, cu teamă, e o tăcere plină de semnificaţii, ultima chemare e cea mai grea, ore pustii, îngropate sunt ore pustii… Un poem ca un semn pentru cei care vin… Din această cauză este nevoie, imperioasă nevoie, de un nou legământ al omului cu cerul… Relaţiile dintre oameni sunt rupte, s-a frânt linia albastră dintre inimi…
Unele poeme au ceva definitiv: „esenţa întunericului este/ lumina: când// le-a poruncit Dumnezeu să iasă din/ fructul întunericului – sâmburii erau// constelaţii şi/ suflete arzânde – vâlvătăi exasperate de/ crezuri”.
Pentru Adrian Botez au fost odată poeţii-soldaţi-de cetate apărători şi-i vine să plângă de ciudă… Dar Dumnezeu e prezent cu umili fluturi pe umeri
Unele poeme sunt arborescente, discursul curge, sufletul artistului ţipă în lume, cuvintele scapă de sub control, probabil sunt stări importante pentru omul-scrib, există tristeţe, durere, revoltă, boală… Adrian Botez nu pare preocupat să le finiseze, starea i se pare mai importantă, mesajul este potenţat prin versuri, e un fapt de viaţă, nu unul literar, dar exprimat prin mijloace literare, note-jurnal spiritual…
Volumul are în anexă o fişă biografică, este prezentat autorul, scurtă istorie a omului în căutarea sensului, lămuritoare pentru cititor… Poemele sunt răspunsul… Bradul, semnul între filele de netimp ale istoriei noastre… „cu fruntea sus – căci sunt aristocrat/ nu permit nimănui şantaje ori terori/ … trebuie – de eşti prinţ – să ştii râzând să mori! (Sonet princiar)”.
Constantin Stancu (Haţeg – Hunedoara)

[1] Adrian Botez, La prohodul bradului, versuri, Editura Rafet – Râmnicu-Sărat, 2013.

MEDITAŢII LA HEMATIILE-STELE DIN ABSOLUTA NINSOARE
Între cele 25 de poeme ale plachetei Obârşii (2013)*, de Adrian Botez, întâmplător (în numărul de ordine dat de autor), sau nu, cel ce dă titlul întregului, de sub numărul cogaionic-iniţiatic şapte (al grupei de 6 + 1 cavaleri / războinici ai Zalmoxianismului,nicidecum din droaia tardivilor: maltezi, ioaniţi ş. a.), aşadar, sonetul în reverberări voiculesciene, «Obârşii» – nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi / de carne preaflămândă şi nebuni ! / din lumea Frumuseţii-am asfinţit / Iubirea-i raza care m-a urzit... // cu cât aici mai lătrători sunt câinii / cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte: / hoiturile împuţite şi străinii / mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte ! // pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit / şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit: / vreau să respir lumini şi Dumnezeu // nu – sufocat – ură să scuip din greu: / mă voi topi-ntre duhuri-simfonii / în armonii eroice şi vii ! –, nu-i decât un diamantin crez poetic botezian, ars poetica de sublim paradoxism, meditaţie catharsis-profundă la hematiile-stele, dintr-o absolută ninsoare, după cum se certifică şi în „închiderea“ din poemul („în dispunere verslibristă“), Sângele crimei şi rima: «...luaţi rădăcinile crimei – şi ardeţi-le cu / focul cel viu al / rimei: sângele se va stinge – şi / peste toată lumea şi firea – din nou şi / desăvârşit – va / ninge» (s. n.; p. 44).   
Pe fir derulat de Ariadnă labirintic-minoică, ori de bacovian-lacustru, eroul liric botezian se avântă cu farmec printre reliefuri „cotidian-cosmic-virgine“ şi de spirit „galactic-spiralt“, peste frontierele estetice marcate – prin „istorii“ – de literare curente-fluvii / râuri. Spre deosebire de dimoviana cameră-serie-labirintică în tridimensionalitatea limitei tragic-existenţiale, cu „zugrăveli / fresce onirice“, sau de alte camere de „mercur“ / „plumb“ cu / fără „ieşire“ prin cele nouă ceruri“, eroul poemelor lui Adrian Botez, din Obârşii, este dat afară din camera-i ce urmează a fi ocupată de „altul“, fie acesta chiar şi sartreanul „însine“, „sine“ şi „pentru-sine“, fie chiar şi vreo sacră pereche noiciană, „sinele – sinea“ etc., cameră („lacustră“) cu fereastră de-o viaţă («dar cineva se va muta în / ea – acolo unde eu am privit pe / fereastră – printre ficuşii de la / fereastră – o viaţă»). În labirinticul hol „de mare taină administrativă“, în faţa uşii de la camera cealaltă, „tot mai fosforescentă uşă“, el aşteaptă a fi chemat în camera „nouă“, cu speranţa că poate aici îşi va rezolva «toate problemele locative», însă «nimeni nu dă / buzna – printr-o uşă închisă... // uşa este închisă – dar / din când în când – perfect aleatoriu – pe gaura cheii [...] / îşi iau zborul stoluri de / aureole fierbinţi – de parcă ar fi suflate / balonaşe de / săpun – printr-un pai» (p. 5 sq.). Până ce-l cuprinde Focul („iniţiaticul element“ din fundamentul lumilor: «limbi de flăcăripălălăi şi scântei uriaşe» – şi aici ar fi de remarcat piricul oximoron copulativ-botezian, de „pe-aceeaşi esenţă“, de „pe-acelaşi palier al elementului“), până ce sunt înlocuite «aureolele / gaura cheii şi chiar / uşa întreagă», durează aşteptarea-i «exasperant politicoasă şi / prăfuit administrativă – din holul devenit / acum /  invizibil» (p. 7).
Mai în aval, printre teluric-celestele reliefuri ale însingurării ens-ului, ale brumat-întomnărilor botezianului erou liric, noaptea-l păzeşte «cu briciul deschis», un brici cât o sabie damoclesiană, temându-se (ca în iniţiaticele basme ce ţin de „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului) că îşi va vedea «în clipa următoare – capul căzut – însângerat – / la / picioare», inclusiv la picioarele fiinţial-poetice: iambi, coriambi, peoni, anapeşti, dactili etc.
Şi mai încolo, pe Valea „Diatei Mici“ – de-acum, şi numai ca aventuros-villonesc erou al poemelor lui Adrian Botez – nu pierde prilejul şi – cu credinţa de a nu fi vreodată falsificat „de furi“ – îşi face un „testament“ obştesc-paradoxist: «las moştenire cioclilor care / mă vor purta spre mormânt – o / bere – de mult de mine / băută [...] / ...groparului nu-i mai las / nimic: deja / când ne-am încăierat în crâşma lui Hristu / Deşteptu’ – i-am / scuipat direct în / gură – guma mea / bisericească [...] / ...celor care mă plâng / mustăcind ipocrit şi mă / scârbos – bârfesc de / pârăie varul de pe pereţi – le / indic locul unde am tras ultimul vânt [...] / ...muierilor pe care le-am iubit şi / mi-au arătat – chirăitor – târtiţa – eu nu le / răspund cu / aceeaşi măsură: menuete în poşete / [...] ...celor care nu m-au plâns – deşi mi-au tăiat / mărunt-mărunţel ceapa – la / praznic...» (Diata cea mică, după fratele meşter François Villon, p. 9 sqq.).
Botezianul erou liric mai constată, fireşte, că «don Juan nu există – decât pentru / amazoanele – incendiatoare...» (p. 12), că «...Făt-Frumos o / ajută pe Ileana / Senzitiva să-şi ducă / bagajele... / [...] / ...nu să-i / dea / bacşiş – / ci să / danseze [...] amândoi: menuete în / poşete...» (p. 13), că nu mai are «în suflet plâns, nici ură / pentru nobilul [...] boi de târâtură» (Eu, Villon, p. 15), că e de străjuit «Raza de-Ametist» (Un biet contrabandist, p. 17), că «Tâmplarul nu mai face case – ori / ferestre – doar / sicrie – şi lumea nu mai este decât / un mort fardat» (Ecouri de lumi, p. 18), că «stele multe au lătrat în limba[-i] cea uitată» (Era în amurg, p. 21), că Iisus Hristos îi «întâmpină – de-acum – credinţa» (Mă-ntreabă strămoşii, p. 24), că «o lume pereche Hristosu-a zidit» (Început de septembrie, p. 25), că-i «un biet nebun / cu mintea schingiuită între spini» (Sonetul unui biet nebun, p. 28), pe când «icoana stăruie-n gâtlej – măr de / aur nemistuit de păcat» (Pieziş de octombrie, p. 29), pe când «lumina lunecând pe rouă / desface inima în două» (Lumină galbenă, p. 30), în vreme ce asupră-i, «zgomote se năruiesc [...] / apocaliptic – precum barosul pe / mistică – vina ilăului» (Semne de coborâre, p. 35) etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
______________________
* Adrian Botez, Obârşii, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2012 (pagini A-5: 52; ISBN 978–973–146–173–1).

NOI ESEURI DESPRE „SACRA” TRIADĂ VALAH-CRONICĂREASCĂ
În cartea de polivalente eseuri / studii «pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni», Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (2012)*, de Adrian Botez (doctor în ştiinţe filologice cu o superbă teză publicată în anul 2005, Spirit şi Logos în poezia eminesciană), Distinsul Receptor are prilejul de se situa între alte „nebănuite dimensiuni“ specifice umanismului cronicăresc valaho-moldav – recitit / revăzut cu acribie de autor –, are bucuria de a descoperi un „scânteietor-zeiesc trident“ cu neasemuită, originală forţă structuratoare / cristalizatoare de tip Yang (dar şi cu inerente arii rămase, ori dispuse „strategic“ în sfera Yin):
(I) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Grigore Ureche, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: Arheul Ştefanic (cf. «2. Arheul Ştefan cel Bun / Sfântul», p. 42 sqq.), topos-ul sacru, nomos / anomos, „normalitatea“ reacţiunii etc. (pp. 23 – 98);
(II) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Miron Costin, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: centri falşi / reali ai „Logosului Ritualic“ – înfrângerile temporale / istorice „ca dureri personale“, raportul „pulverizare semantică“ – „Logos de Neam“, menţinere în „starea de reacţionarism“ etc. (pp. 99 – 160);
(III) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Ion Neculce, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: pace veşnicită / pace sulemenită şi Patrie («ca neputincioasă plimbare»), autentic-reacţionarism, invers-reacţionarism  etc. (pp. 161 – 262).
„Deschiderea“ lucrării se face printr-un Argument, cu „luminători“ strategic repartizaţi / plasaţi aproape la fiecare petală-capitol din corola cărţii, argument unde autorul evidenţiază – cu mai toată încredinţarea – problematica lucrării în „unghiuri noi de atac / fugă“: cronicarii valahi «trebuie socotiţi ca făcând parte [...] din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor» (p. 5); cronicarii valahi, «simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric [...], înalţă Liturghia Celestă, [...] constată [...] o falie, o rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine» a poporului Pelasg > Valah (cu privire la etnonimul Pelasg > Valah, înainte de-a merge mai departe cu prezenta „radiografie“, spre a îndepărta „semănătorii de confuzii“ istorice referitoare la al nostru Neam / Popor despre care Herodot, în orizontul anului 450 î. H., ne-a spus că „este cel mai mare popor din Europa“ şi – din Eurasia – „al doilea ca mărime după poporul indienilor“, reamintim Distinsului Receptor: 1. poporul nostru, cel mai mare din Europa timpurilor antic-herodotice, se numea şi era cunoscut drept Poporul Pelasg [> Pelag] şi că etnonimul acesta – după cum demonstrat-am în nenumărate articole / studii, lucrări – a evoluat în Valah [>Vlah]; 2. în orizontul anului 1600 î. H., când a avut loc Reforma Zalmoxianismului, s-a divizat – din punct de vedere religios, nu de alt soi – în două: Dax > Daci [„oamenii-sfinţi“ dintre Pelasgi > Valahi, cei închinători la unicul, singurul Dumnezeu al Cogaionului] şi Thrax > Thraci [închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului]; 3. din „Istorii“ şi până în zilele noastre, de euro-etnonimul Pelasg > Valah, ţin cele câteva sute de „regio-etnonime pelasge > valahe“: arădeni, ardeleni, argeşeni, aromâni / macedoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană / Macedonia Antică, bănăţeni, basarabeni, bessi, bihoreni, bisalţi, bistoni, briceni, brygi, buzoieni, cărăşeni, chirmiani, ciconi, clujeni, constănţeni, crestoni, crişeni, crobyzi, dâmboviţeni, dersai, dobrogeni, dolonci, donduşeni, drochieni, dubăsăreni, floreşteni, geţi, glodeni, gorjeni, hedoni, ieşeni, istro-români – „pelasgii > valahii / românii din antica Dacie de Vest, provincia Sigynia, cu Dinaricii şi Istria-pennisulă, leoveni, maramureşeni, meglenoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană, aria Meglen, aparţinând în cea mai mare parte Greciei de azi, mehedinţeni, moldoveni, munteni, nipsei, nisporeni, ocniţeni, odomanţi, odrisi, olteni, orheieni, peţi, prahoveni, râşcani, sângerei, sapei, sarţi, sibieni, sorocani, suceveni, teleneşti, teleormăneni, timişeni, trauşi, ungheni, vâlceni etc.; pentru lămuriri / detalii, a se vedea lucrarea noastră mai recentă, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii..., apoi Sarmisegetusa..., 2012 – http://www.banaterra.eu/romana/files/003-2012_29_aug_pachia-tatomirescu_ion_la_inceput_fost-au_siga_24_iulie_2012.pdf); cronicarii valahi, «regăsesc Soluţia Scrisului ca pe o formă de Yantrică (hieroglific-mandalic-mântuitoare !)» (p. 6); cronicarii, domnitorii / voievozii, sfinţii / martirii ş. a., «la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală, trebuie puşi, laolaltă», întru înrăzărire din «Logos-ul Războinic Ştefanic...» (ibid.); Logosul Pelasg > Valah «este, de fapt, locul / spaţiul de fuziune al rugăciunii dimpreună făptuitoare prin auto-jertfire, al marilor duhuri / genii ocrotitoare...» (p. 9); «societatea românească şi mondială [...] duce lipsă de spirit reactiv / reacţionar (care, la rându-i, este epifania însăşi a Vieţii); adică duce lipsă de normalitate»; demonul din inima Duhului Valah (Dacoromânesc) este «trădarea...; dar nădăjduim că re-găsirea Sinelui Celui Hristic-Eroic va determina şi distrugerea acestui morb satanic al trădării» (p. 12); etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
______________________
* Adrian Botez, Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, eseuri, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2012 (pagini A-5: 294; ISBN 978–973–146–205–9).

MIHAELA BARBU O „SIMFONIE PENTRU CIULINI”
Cel de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea social-istorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p. 4)
Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei social-economice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens.
Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite.
Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens.
Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru n-ar fi expus-o niciunui risc, însă se abandonează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică.
Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte.
Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul.
Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale.
Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană.
Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”.
De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.
Larisa Ileana Casangiu (Constanţa)
 
 
SPIRITUALITATE

 COMUNICAREA – ARTA MANIPULĂRII

Prin definiţie, omul este o fiinţă comunicativă, care, indiferent de circumstanţe, simte nevoia să-şi exprime gândurile prin cuvinte. Unii dintre noi nu pot trăi dacă nu-şi exteriorizează sentimentele cu ajutorul vorbelor şi, poate mai puţin al gesturilor. Comunicarea, sub toate formele ei, reprezintă mijlocul ideal de socializare, la orice nivel şi în orice spaţiu şi timp, numai că, dincolo de cuvinte, se ascunde, câteodată, un mare mister. Oare, care să fie sensul adevărat al mesajului transmis la un moment dat? Fiecare om percepe şi înţelege altfel, ori aproximativ la fel ceea ce aude şi vede.
Dar comunicarea verbală este un imens ocean de posibilităţi, din care omul se alimentează permanent, făurindu-şi propriul stil şi perfecţionându-şi metodele ori de câte ori are ocazia. Odată cu sunetul, se transmite şi energia, care înmagazinează nenumărate mesaje, ce pot fi descifrate sau nu. Unii dintre noi posedă anumite daruri, când e vorba de comunicare şi de aspectele ei. Învelişul fonic este dublat de o forţă uimitoare, cea persuasivă şi de manipulare. Cei care stăpânesc oratoria deţin şi această putere, pe care şi-o folosesc cu foarte mare uşurinţă atunci când doresc. Interesant e faptul că, puţini dintre noi sesizează obiectivul real al unei discuţii, în spatele căreia aşteaptă răbdătoare o capcană. Sub zâmbetul angelic se poate ascunde un scop extrem de perfid, iar oamenii îi cad adesea victime, fără să realizeze ceva.
Tehnicile de manipulare sunt diverse şi exacte, iar cei care le stăpânesc sunt maeştri ai cuvântului şi ai vicleniei. Fie că e scris sau oral, cuvântul îşi poate atinge întotdeauna scopul, uzând de instrumenele adiacente şi folosindu-se de punctele slabe ale interlocutorilor. Fără a absolvi instituţii educative, unii oameni, fie devin autodidacţi, fie au darul uimitor al oratoriei şi sunt folosiţi ca pioni importanţi în jocuri politice ori de altă natură, pentru a induce o anumită stare de relaxare şi ignoranţă populaţiei. În felul acesta, cei care au interese ascunse, îşi pot îndeplini cu uşurinţă misiunea, fără a fi remarcaţi sau descoperiţi. Astfel de oameni trăiesc printre noi, fac parte din grupul social la care am acces, sunt foarte apropiaţi de sufletul nostru şi îi considerăm chiar prieteni, fiindcă au reuşit să ne câştige încrederea cu mult tact şi cu o răbdare infinită.
Sub masca bunăvoinţei, îşi construiesc nestingheriţi păienjenişuri solide şi atacă tocmai atunci când suntem neatenţi. Cu o agilitate aproape nefirească, ei reuşesc să acapareze tot ceea ce şi-au propus, dar cine ştie care este misiunea lor finală? Poate că, în naivitatea noastră, nici nu bănuim ce planuri perfide au urzit şi cât de aproape sunt de reuşită.
Deja cunoaştem că aproape toate reclamele media au forţa de a convinge eventualii cumpărători să intre în magazine şi să achiziţioneze anumite produse, indiferent că le trebuie sau nu, că sunt eficiente sau dimpotrivă. La rafturi, li se induce cumpărătorilor ideea că trebuie să cumpere şi altceva decât strictul necesar, doar să-şi cheltuiască haotic banii agonisiţi cu trudă, iar la ieşirea din magazin să constate că au depăşit cu mult bugetul alocat celor de trebuinţă. Prea târziu, însă! Sunetul asurzitor al reclamelor insistente şi-a îndeplinit misiunea cu succes! Astfel, bieţii oameni sunt tot mai săraci şi neputincioşi, nefiind în stare să se redreseze prea curând.
Acesta este doar un banal exemplu de manipulare în masă, dar gândiţi-vă că există infinite astfel de mijloace, de care poate nu avem habar. Stăm de vorbă cu cineva, dar nu ştim care îi este adevărata identitate şi ce intenţii are. Nu mai ştim în cine să avem încredere. Convorbirile telefonice ne sunt ascultate, adresele de socializare sunt la îndemâna tuturor, deci, adio intimitate!
Ne aflăm într-un iminent pericol şi e trist că, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de asta, ori nu avem suficiente arme pentru a riposta. Obosim să fim mereu atenţi, vigilenţi, iar când lăsăm garda jos, suntem atacaţi din toate părţile şi doborâţi fără milă de inamicul nevăzut. Acesta este cel mai primejdios şi are puterea de a obţine tot ceea ce şi-a propus. Pentru noi, creştinii, una dintre cele mai eficiente arme împotriva acestuia este credinţa, însoţită de rugăciunea sinceră către divinitate.
Mulţi oameni au reuşit să străbată drumul anevoios al vieţii având încredere în Dumnezeu şi în forţa pe care le-o oferă acesta. Sfinţii, de pildă, au fost oameni normali, însă, datorită credinţei lor nestrămutate au învins forţele întunericului, păstrând armonia dintre minte şi inimă.
Ştim că cea mai dificilă boală a prezentului este depresia, şi aceasta poate fi combătută prin credinţă, prin convingerea că, dincolo de oameni, de cei apropiaţi nouă, se află Dumnezeu, care ne poate apăra oricând, dacă îi solicităm ajutorul. Suntem singuri într-o lume confuză, dar unicul echilibru rămâne Dumnezeu.
Gina Moldoveanu
 
ÎNVĂŢĂMÂNT
ADEVĂRAŢII REPETENŢI, DE LA BACALAUREATUL 2013
…Scriu aceste rânduri, în urma experienţei năucitoare, a unei emisiuni (din ciclul Jocuri de putere), de la Realitatea TV, moderată de dl Răzvan Bogdan (de la ora 23, 7 iulie 2013-până la ora 0, 25, pe 8 iulie 2013). Invitaţi: dnii miniştri Remus Pricopie (ministerul Educaţiei şi Învăţământului) – “în carne şi oase” -  şi Radu Stroe (ministrul de Interne) - telefonic.
Evident, subiectul discuţiei, la care ar fi trebuit să participe (prin comunicarea, în formulare personală, a întrebărilor pe care, noi toţi, ni le punem, legate de  un episode, bizar şi revoltător, al Istoriei Învăţământului Românesc, petrecut în aceste zile!)… şi jurnalistele Realităţii TV, implicate în strângerea şi prezentarea/comentarea de informaţii, despre evenimentele abuzive (în toate sensurile!), de la Liceul Teoretic “Dimitrie Bolintineanu”-Bucureşti: Emma Zeicescu, Andra Miron, Mariana Mititelu etc.: “Cine este responsabil de teroarea (nejustificată!) introdusă, la bacalaureatul 2013, de organele statului românesc, sub pretextul unei presupuse fraude, la Liceul Teoretic “Dimitrie Bolintineanu”-Bucureşti?!”
…Dar n-au prea apucat să zică ceva, nici bietele doamne, nici moderatorul emisiunii… – pentru că le-au luat (tuturor!) “maul” cei doi invitaţi, cu o aroganţă de o găunoşenie inimaginabilă şi cu o obrăznicie şi demagogie perfect mârlăneşti şi revoltătoare!!!
Dl ministru Remus Pricopie (care, vineri, 5 iulie 2013, când au fost “umflaţi” – FĂRĂ NICIUN MANDAT! - în autocarele Poliţei Române, cca 150 de elevi, de la Liceul Teoretic “Dimitrie Bolintineanu”, şi duşi la… ”despărţire”! - n-a bleştit o vorbă, a tăcut ca…”Ignătescu” în păpuşoi, lăsându-l pe premierul Naumovici să se lanseze, elocvent şi “energico-sugestivo-salvator”, adică “amiciţind”, “pe sticlă”, cu “boborul” român şi ai săi vlăstari… - cum afirmase, cu vreo două ore înainte, şi Dalai Lama al presei româneşti, dl. C.T. Popescu!) a ţinut să precizeze, încă dintru început (redau afirmaţia în spiritul ei!), că domnia sa nu putea să se implice în nişte fleacuri, ca acţiunea “Curat violare de… constituţie, dar umflaţi-i!” (pe elevi, părinţi, profesori…), pentru că domnia sa are nevoie să vadă (şi acum îl citez, “în literă”, pe constipatul domn ministru Remus Pricopie!): “tot fenomenul, din perspectivă”, iar nu personalizat, la nivelul unui nenorocit de liceu şi al unor insignifianţi elevi-absolvenţi de liceu…
Tovarăşe Remus Pricopie, îmi cer scuze pentru paralela, cam grosieră, pe care o voi face mai jos, dar, din încruntăturile constipate ale domniei voastre şi din tutuielile, cu totul deplasate, adresate moderatorului şi jurnaliştilor din platoul Realităţii TV – “Andra-Wanda-Emma- Tema… Răzvane…”  - în definitiv, nu pe aceste/acest doamne/domn le/îl tutuiaţi, de fapt - ci pe noi, “boborul”, ale/ai căror purtătoare/purtători de cuvânt sunt domniile lor, jurnalistele/jurnaliştii - …iar eu, unul, care am aproape 60 de ani, nu mă las tutuit de un mucos…(ca să nu mai punem la socoteală agramatismele, de tot grave, ale domniei voastre, tovarăşe Remus Pricopie, ministru al Educaţiei şi Învăţământului, cică… - agramatisme produse, de tovărăşia voastră, tot “pe sticlă”! – vorba ceea, “faţă cu tot boborul”! - …dar, ce-i mai grav: faţă cu toţi elevii români, din România! – Românie unde, prin nu ştiu ce accident! – categoric nefericit accident, pentru toate părţile implicate… -  aţi ajuns ministru!), n-am putut deduce că sunteţi în posesia unui IQ “brilliant” …Aşa că, iată ce doream/doresc să vă comunic, oarecum metaforic (dar cu direcţie semantică, de rost şi aplicare, extrem de precisă!) – …şi chiar împlinesc, acum, acest lucru! - trecând peste orice fariseică pudibonderie, spre a mă face priceput, până şi de către unul ca domnia voastră:
- să ne închipuim că un bărbat se află în pat cu o femeie care a auzit glasul Zburătorului… în Sahara aşternutului a avut loc, probabil, etapa preludiului… şi, în aceste fierbinţi momente (“delegate”, cu energie extrem-vitalistă, de către femeia aşteptătoare!), momente şi femeie cerând (în sfârşit!) un răspuns imediat (ba chiar imperativ!) şi inspirat, la chemările amorului… – ei bine, bărbatul respectiv s-ar trezi (subliniez, din nou: în aceste momente extrem de delicate!) să glăsuiască aşa, către cea chinuită de aşteptare: “Eu nu  pot privi femeia, draga mea, ca pe un caz particular, neînsemnat prin izolarea sa meschină, nu pot privi femeia decât ca pe un fenomen complex, analizabil la rece, din perspectiva eternităţii…
…Eu nu cred că respectivul bărbat ar mai avea vreme să-şi continue logoreea lui insipidă şi laşă (mascând, de fapt, o impotenţă penibilă, dar insolent-bombastică…) – ci s-ar trezi (din partea femeii “particularizate”, alături de el, în patul supraîncălzit “zburătoristic”…, din partea celei aflate “înafara fenomenului de perspectivă” …) cu o finalizare extrem de rapidă, conţinând două ipotetice soluţii de exprimare:
1 - fie cu o pereche de palme, fie cu
2 - nişte şuturi “in posteriorem”, care l-ar “implementa”, meteoric, în zona… “extra-uşistică/huşistică/uşernică”!
Poate, chiar, s-ar alege cu aplicarea  ambelor forme “expresivo-executivo-soluţioniste”…
…E cazul, “domnule tovarăşRemus Pricopie, să nu mai mestecaţi (vorba bravului soldat  Švejk, al lui Jaroslav Hašek) “kaktuşi” – şi să (vă) alegeţi una dintre cele două “soluţii de exprimare aplicativă”, expuse mai sus (poate pe ambele!)... spre a degaja Ministerul Educaţiei de încă un impostor (soluţia este aplicabilă şi în cazul “domnului tovarăşRadu Stroe, a cărui constipaţie răguşită nu poate masca incompetenţa vădită şi obedienţa partinică scârboasă!)... Din punctul meu de vedere, de om care a îmbătrânit, cunoscând ambele sisteme de învăţământ (şi pe cel ceauşist, care oferea incomparabil mai multe şanse tinerilor absolvenţi de liceu, decât cel de azi… - şi pe cel postdecembrist, care demolează, an de an şi partid cu partid, ministru cu ministru! -  tot ce se clădise, în materie de educaţie şi instrucţie, înainte de 1989!), acest minister nu a avut parte, în ultimii 23 de ani, decât de papagali, pe post de “responsabili cu educaţia şi învăţământul românesc”.
Până când nu veţi re-înfiinţa (într-o ţară re-întoarsă, azi, din păcate, într-o formă sau alta, prin preajma analfabetismului de început de veac XX!) examenele de intrare la facultăţi, presiunea (exagerată, cu totul nefirească!) pusă pe bacalaureat va genera, mereu, corupţie sau tentative de corupţie, din toate părţile. Părinţii, disperaţi de situaţia social-economică, tot mai precară, a României (şi, deci, în mod potenţial, o situaţie, într-un viitor apropiat, teribil de tulbure - şi a odraslelor lor!), se pretează la o complicitate greaţoasă (dar nu incomprehensibilă!), cu unele cadre didactice. Evident, odraslele cu pricina (cu morala schimbată de “modernismul vremilor capitaliste”!) – “achiesează”, cu indiferenţă tembelă,  la… imoralismul/amoralismul propus de părinţi (şi de şcoală, de tot mai multe/dese  ori!). Cadrele didactice autentice (de obicei, şi mai în vârstă!) nu se expun, la fel de mult, la corupţie, precum cele tinere (care sunt exasperate că nu-şi pot plăti întreţinerea, gazul, lumina, băncile, apa-gunoiul… mâncarea şi îmbrăcămintea onorabilă, dintr-un salariu de batjocură) – dar cadrele didactice “dinozauri” sunt, fireşte (în logica biologică!), pe cale de dispariţie! Odată cu ele, va pieri, DEFINITIV, şi profesionalismul profesoral (…da-da, va pieri! - într-o logică pe care tocmai domniile voastre, tovarăşi capitalişti, i-aţi învăţat s-o aplice!): misionarismul (de tip “domnu' Trandafir”!) învăţătorului şi profesorului n-a fost DELOC doar o poveste, în România, până nu demult…! -  dar va deveni o poveste (“stupidă”!), catastrofal de curând, prin noua mentalitate, materialist-marxistă, pragmatico-elefantină, complet despiritualizantă, a …”capitaliştilor” mafioţi de azi!
…Sistemul socio-economic, pe care-l creaţi în România, de 23 de ani (eludând, total, dimpreună cu “globaliştii” Terrei, realitatea şi Adevărul, unice, precum că formele vizibile-coji materiale nu sunt altceva decât rezultatul degradării/împietririi Duhului/Spiritului invizibil!), va desăvârşi “opera” de aducere la nesimţire abrutizată, a cadrului didactic, a părintelui şi a elevului-studentului (care se vor afla într-o “coabitare” trilaterală desăvârşit amorală, ucigaş-sinucigaşă/complicitate tot mai respingătoare, simbiotică, an de an!), în egală măsură! Iar tinerii care vor voi să-şi salveze inteligenţa, îşi vor pierde sufletul, îşi vor pierde percepţia identitară… - şi vor pleca, fluierând iresponsabil, pe un mapamond cu liniile zvelte ale specificului (pitoresc şi singurul vitalist!) spiritual-naţional, tot mai şterse, cu identităţile spirituale, culturale, cultuale etc. tot mai indiferente. Adică, se vor complăcea, într-o falsă existenţă, tot mai profund dezumanizaţi!
…Dar să lăsăm măştile jos: VOI, politicieni din orişice “taraf”, VOI, tovarăşi stalinisto-bolşevici, internaţionaliştilor în blăni de “liberalism” (de fapt, de libertinism ipocrito-sinucigaşo-criminal!), VREŢI, ŞI CREAŢI, ŞI SUSŢINEŢI/ÎNCURAJAŢI (cu toată convingerea asasină, de care sunteţi în stare!) ASTFEL DE SISTEM GENOCIDIC ŞI TERRACIDIC! - VOI, tovarăşi stalinisto-bolşevici (vampiri “mondialişti” şi “europenişti”, deghizaţi în români!), vă doriţi astfel de fantoşe fără conştiinţă. Aşa că, ori vă daţi la o parte şi, măcar, vă spălaţi pe mâini, la modul pilatic (adică: măcar neparticipând, activ şi zelos, la terestra crimă, dacă nu sunteţi în stare s-o opriţi!), ori… tăceţi naibii, din gurile voastre de flaşnete infecte!!!
Nu suntem idioţii voştri! Cel puţin, încă nu toţi…
…De fapt, VOI, stalinisto-bolşevicilor (prezidenţiali, parlamentari, guvernamentali, “justiţiari” etc.!), sunteţi adevăraţii repetenţi şi fraudatori… atât ai bacalaureatului 2013, cât şi ai tuturor examenelor de viaţă autentică, din România şi de pe Terra, de azi şi de oricând!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
REPERE...

 TRACUL ORFEU ARUNCĂ UN POD DE LUMINĂ PESTE DUNĂRE:
CVARTETUL DE HARFE DUBLE «NEW EUROPE BRIDGE»

…Luminoasă zi de Ciresar 2013. Vineri, 14 iunie. A doua zi după Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer, când este serbată – sub acelaşi semn al jertfei altruiste - şi Ziua Eroilor.
Plec din Craiova – acompaniat de consilierii Romulus Turbatu şi George Obrocea, de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, membri în staff-ul Revistei europene ,,Lamura’’ - cu un tonus pozitiv, generat de gândul că voi trăi un eveniment cu adevărat istoric: inaugurarea Podului Calafat-Vidin. Şi, totuşi, fără niciun motiv anume, nu mă încearcă deloc vreo senzaţie de exaltare, ca în preajma unui miracol. Deşi podul acesta – doar al treilea, în 2000 de ani, ţâşnit de pe malul românesc spre fraţii din sudul Dunării – constituie realmente o înfăptuire rarisimă.
Este un pod pentru eternitate. Un pod pentru Noua Europă. Un pod care scurtează energic drumurile comerciale dinspre Dresda (Germania) spre Salonic şi Istanbul, via Zagreb, Belgrad, Drobeta Tr. Severin, Calafat, Vidin, Sofia. Şi invers : din vechea Tracie (Turcia şi Bulgaria), se va ajunge mult mai uşor în inima Transilvaniei şi de acolo – în Ungaria, Austria, Polonia…
După podul construit în vremea marelui rege Burebista – cel ce a unit, cu mână forte, 222 de triburi ale dacilor, geţilor şi tracilor, de la nord şi de la sud de Dunăre, neamul strămoşilor noştri fiind numit deHerodot, părintele istoriei, “cel mai numeros după acela al inzilor” -,  pod cu stâlpi de piatră şi paviment din lemn, intrat , însă, în istorie sub numele de Podul lui Apollodor din Damasc, din aval de Drobeta, a trebuit să treacă aproape un mileniu şi jumătate până când, între Giurgiu şi Russe, să fie arcuită o nouă punte de prietenie între România şi Bulgaria (1954).   
Botezată chiar “Noua Europă/ New Europe Bridge”, lucrarea de artă inaugurată acum te frapează prin eleganţă, supleţe şi un aer de siguranţă, de altitudine princiară, atribute indubitabile, care îţi dau convingerea că acesta este doar un nou început, un nou cap de pod, o capodoperă pentru viitoare împliniri pe multiple planuri: economice, sociale, culturale.
Lăuntrica reţinere care mă locuia vag în drumul de la Craiova la Calafat era stârnită, cred, de câteva frământări: tergiversarea noului proiect de-a lungul a circa 13 ani  şi starea sordidă a infrastructurii ce leagă podul de marile metropole, atât din România, cât şi din Bulgaria – făcându-l să pară o insulă rătăcită între două zone marcate drastic de criză, inerţie, lipsă de suflu renăscător -, ambele cuplate cu incertitudinea privind ziua şi ora solemnităţii de inaugurare, amânate de mai multe ori.
…Radovan, Perişor, Giubega, Galicea Mare, Golenţi, Basarabi – traseu rutier la fel de liniştit ca în urmă cu două săptămâni, când îl parcursesem împreună cu vreo 90 de arheologi de elită ai ţării.  Elementul de noutate îl constituia faptul că, în ultimele zile – după obiceiul românesc al îngrăşării porcului în ajunul Ignatului -, se lucrase intens şi se lucra încă la extinderea tronsoanelor modernizate ale căii rutiere, dar mai ales la peticirea zecilor de kilometri de şosea, care scânceau, parcă, după vigoarea pe care o avuseseră în ,,Epoca de aur’’.
Se lucra de zor şi la câteva poduri de pe traseul Craiova-Calafat.
George Obrocea glumeşte: ,,Bulgarii au construit doar unul, mare şi bun, însă noi, uite, realizăm poduri mai multe, aproape în cascadă, pe şoseaua ce se doreşte drum expres, dacă nu chiar autostradă, în perspectivă…’’.
Şocantă era banda proaspătă de vopsea galbenă, cvasicontinuă, care despărţea sensurile de circulaţie. La întoarcere am constatat că marcajul cu vopsea galbenă se oprise la ieşirea din Giubega înspre Calafat. Ori terminaseră vopseaua, ori, mai degrabă, aflaseră că şefii cei mai mari vor veni cu elicopterul, direct în Bulgaria.
 
…Calafatul ne întâmpină cu acelaşi aer molcom, de municipiu curăţel, căruia parcă îi e teamă să restaureze, în afară de Muzeul de Artă şi de Primărie, măcar încă 10-20 dintre frumoasele sale edificii cu valoare de monumente istorice – pentru ca, într-adevăr, ,,oraşul trandafirilor’’, al acad. Ştefan Milcu şi al copilăriei actorului Ştefan Iordache, să te izbească prin imaginea proaspătă şi dinamică.
În curtea Primăriei Calafat – cumpărată nu demult de la urmaşii celebrei familii Drăgulescu -, edilul şef, Mircea Guţă, îmbrăcat la patru ace, ca un lord englez, răspunde întrebărilor insidioase ale unei videojurnaliste cu păr roşu, prins într-un coc răzvrătit.
- Zi grea cred că o să aveţi – îi zicem după ce scapă de chingile interviului.
- Ei, zi…, zile… Că de vreo săptămână şi mai bine ne calcă   zeci de echipe de redactori, cameramani, fotoreporteri, din ţară şi din străinătate. Ieri, i-am avut oaspeţi pe cei de la BBC… Agenţia Associated Press ne-a vizitat ceva mai înainte… Azi cred că va fi mai uşor, pentru că întregul ceremonial se va desfăşura pe malul bulgăresc, la Vidin.
- E firesc. Bulgarii au fost antreprenorul general, ei au construit podul – printr-un  concern spaniol  – şi tot ei se vor bucura de oficiile de gazdă a solemnităţii inaugurale.
- Aşa este, dar şi noi, pe malul românesc, am construit o infrastructură rutieră de standard occidental. Ţi-e mai mare dragul, când vii dinspre Craiova, dinspre Bechet şi, evident, dinspre Vidin… La noi, azi, va avea loc, cel mult, o conferinţă de presă, la Muzeul de Artă/ Palatul Ştefan Marincu, demn de orice capitală culturală a Europei…
Primarul Mircea Guţă şi secretariatul său tehnic ne pun rapid la dispoziţie datele de maxim interes despre pod, pe care le înregistrăm rapid, sorbind, din când în când, câte o gură de cafea şi de apă plată.
Iată-le, telegrafic. Este unul dintre cele mai lungi poduri peste Dunăre, având aproape doi kilometri. Câte patru benzi de circulaţie pe fiecare sens : două pentru autovehicule, una pentru trenuri rapide, alta pentru biciclişti, la care se adaugă trotuarul pentru pietoni. Costurile totale sunt estimate la  273 de milioane de euro, în mare parte din fonduri europene nerambursabile.
Starea de oarecare reţinere pe care o resimţisem aproape toată ziua avea să fie accentuată, după amiază, de vestea că preşedintele Bulgariei nu va onora ceremonialul, apărând ceva neprevăzut, în ultimul moment; UniuneaEuropeană nu va fi reprezentată de Baroso, cum se ştia în urmă cu mai multe săptămâni, ci de Johannes Hahn, consilierul pentru Dezvoltare Regională; Patriarhia României nu va fi prezentă în niciun fel.
Zvonurile că festivitatea se va muta de la ora 16.00-16.30 la 18 sau, după alţii, chiar la ora 19 au dat noi dimensiuni sentimentului că, nu se ştie din ce pricini, ceva rămâne nebulos. Până la urmă, a început la 16.38.
Premierul român Victor Ponta a părut stânjenit de faptul că lucrările de construcţie au trenat atât de mult. Omologul său bulgar, Plamen Oreşarski, a întărit această mărturisire.
Reconfortantă a fost opinia guvernatorului Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, conform căreia una dintre viitoarele bancnote euro va include imaginea Podului Calafat-Vidin.
…Patru ieroglife bizare, de înălţimea unui zgârie nori, par cei patru stâlpi de susţinere a zecilor de cabluri care ţin suspendate deasupra fluviului vijelios, cu debit de 9.000-10.000 litri pe secundă, tăblierele podului, fiecare de sute de metri lungime.
Dacă îţi imaginezi fiecare dintre aceste ieroglife profilate pe o halucinant de mare filă de cronică bătrână, dacă ridici această filă spre zenit, o răsuceşti spre nadir şi încerci a o privi în zare -, poţi descifra siluetele imperiale ale unor lebede mute, ocrotind în giganticele aripi răsfirate harfe tainice şi lire înălbite, argintate de dorul dorurilor ancestrale.
Dor de Burebista şi Decebal, dor de împăratul Traian, care atât de ofensat s-a simţit încât a declanşat două războaie fratricide…
Dor de Constantin cel Mare – care, liberalizând religiile în Imperiul Roman la începutul anilor 300 d. H., a pus punct prigonirii creştinilor şi sângeroaselor secole de martiraj (numai predecesorul lui, Diocleţian, ucisese, în câţiva ani,  60.000…), dând cale liberă credinţei în crucea mântuitoare a lui Iisus Hristos.
Dor de voievozii români – de la Mircea cel Bătrân, Dan I, Dan II, Vlad Dracul, Neagoe Basarab, până la Matei Basarab, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu – care au îndestulat cu bănet şi danii zeci şi zeci de lavre mânăstireşti şi  biserici, ctitorite de ei ori de înaintaşii lor în întregul Balcan, de fapt în marele regat al lui Burebista… Regat extrem de întins, după cum atestă marii istorici ai antichităţii : de la vărsarea Bugului în Pontul Euxin/ Marea Neagră (în est) până la confluenţa Moravei cu Dunărea Mijlocie şi până în Slovacia (în vest), de la Carpaţii Păduroşi (în nord) până la Munţii Haemus/ Balcani (în sud).
…Într-un soi de secretomanie s-au desfăşurat lucrările de construire a semeţului Pod Calafat-Vidin – lucrări în ritm de melc, sugerând, volens-nolens, că un Lucifer nebănuit încearcă să se opună curgerii vremurilor, zădărnicind, dacă nu cu încă un mileniu, măcar cu încă un deceniu, un an, o lună, încă o săptămână ori chiar şi numai o zi, puntea dintre fraţi şi fraţi, puntea dintre români şi români, puntea dintre bulgari şi români, dintre oameni adică, dintre făpturi ale lui Dumnezeu.
Dacă la giuvaerul ctitorit de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş se cunoaşte jertfa supremă a Meşterului Manole, intrată în legendă, dacă la Transfăgărăşan, la canalul Dunăre-Marea Neagră, la salbele de hidrocentrale Bicaz, Argeş, Porţile de Fier I, Porţile de Fier II, Lotru. La Metrou, Casa Poporului sau la Canalul Bucureşti-Dunăre este cunoscut spiritul de sacrificiu al constructorilor -, de astă-dată totul se păstrează sub un văl de mister împietrit.
Mai nimic nu s-a comunicat opiniei publice despre evoluţia complexelor şi atât de dificilelor etape de construcţie, mai nimic despre soluţiile şi performanţele tehnice, nimic despre geniul ingineresc (şi artistic !) învestit în ,,New Europe Bridge’’.
Şi tot mai nimic nu s-a spus la momentul inaugural – palid, anost, meschin… De parcă intra în circuitul public un chioşc de zarzavaturi, o gheretă de paznic stradal ori o tarabă cu încălţări second-hand, deşelate…
Câteva fraze cu iz politicianist, vagi crâmpeie de idei neduse până la capăt, ca şi cum constructorii români şi bulgari ar fi comis o grozăvie în dauna spiritului uman şi a Trinităţii Divine.
Dar Podul Calafat-Vidin – cu discret aer de superioară înţelegere şi înţelepciune de sacerdot traco-geto-dac sau de basm ce ştie că va supravieţui peste veacuri – a trecut peste toate acestea, văzându-şi, Uriaşul, de trăinicia sa cu fruntea în eternitate.
Sobră, parcă prea sobră, această festivitate istorică (scenetă inocentă cu puberi prinşi la furat cireşe ?), fără niciun moment cultural cât de cât simbolic, în pofida realităţii recunoscute, consacrate că Dunărea a fost, de milenii, nu sabie despărţitoare, ci axă/coloană vertebrală a Europei, punte polivalentă (culturală, economică, socială) între popoarele din nordul şi din sudul său…
Dar, poate, aşa e să fie la vremuri de criză indusă de marii bancheri ai lumii, când state aşa-zis suverane sunt obligate să plătească – sub pretextul mincinos că ar exista datorii publice suverane - piruetele criminale ale băncilor private.
Cu toate acestea, am plecat din Calafat cu un sentiment de mulţumire şi de bucurie bine strunită, bucurie curată, cum ar fi afirmat Constantin Brâncuşi. Căci această operă colosală care este noul Pod Calafat-Vidin reprezintă expresia încrederii într-un viitor comun mereu mai luminos pentru oamenii de pe cele două maluri ale bătrânului Istru.
Privindu-l de la nord ori de la sud, de la est ori de la vest, de deasupra sau din lateral, giganticul Pod  “Noua Europă/ New Europe Bridge” pare o bornă în timp, un templu de meditaţie şi reculegere pentru un nevăzut Gânditor de Hamangia şi pentru guraliva-i  muiere, rămasă fără grai în faţa acestei grandioase înfăptuiri : o  salbă argintie de lebede-harpe răsădite de geniul uman, cale de doi kilometri, de la un mal la altul al celui mai lung fluviu ce străbate Europa Centrală şi de Sud-Est.
Evenimentul inaugural având loc a doua zi după Înălţare şi în ajunul împlinirii a 124 de ani de la trecerea în eternitate a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, unul din marii romantici ai lumii, nu aveam cum să nu  auzim – concomitent cu şuierul vijelios al Dunării, şuier de stindard dacic şi dragon continental – cântecul maiestuos al celor patru duble harpe colosale întinse deasupra acestei columne lichide, columnă tolănită, ca la un dejun în iarbă, la poalele celei mai fertile câmpii din Europa, columnă-timp curgător întru infinire : matusalemicul Danubius.
Salvând lumea prin gestul său titanic de a arunca harfa nu în haos (generând apocalipsa universului), ci în mare -, anticul cântăreţ trac Orfeu a dezlănţuit cântecul ca esenţă şi unică tămăduire a omenirii.
Şi, pentru ca acest cântec să aibă un nume nou şi un nou chip nepieritor, Orfeu ne-a zâmbit tainic dintre stele, îmboldindu-ne să construim acum această minune din zorii mileniului al treilea: Podul Calafat-Vidin/ Cvartetul de harfe duble ,,New Europe Bridge’’.
Dan Lupescu (Craiova)

UN AMERICAN DE 91 ANI DIN SURPRISE, ARIZONA – CAMPION MONDIAL LA HALTERE
Arizona. Locul în care soarele se înalţă pe cerul mereu albastru şi strălucirea lui îţi aduce zâmbetul pe faţă chiar şi atunci când eşti trist. Oamenii de aici trăiesc mai mult, sunt scutiţi de anumite boli iar senectutea parcă nu îşi spune cuvântul.
Guvernatoarea statului, Janice Brewer, peste câteva luni împlineşte 70 de ani. Cel mai de temut şerif de poliţie din SUA, Joe Arpaio, care deţine din 1992 funcţia de şef al poliţiei peste toată zona metropolei Phoenix, are 81 de ani, iar Sy Perlis din oraşul Surprise, statul Marelui Canion, doboară recordul mondial la haltere(la bench press) la vârsta de 91 de ani.
Asociaţia  „World Association ofBenchers and Deadlifters", din care Perlis face parte, înregistrase un record de61 de kg (135 pounds) în anul 2005. Luna aceasta (iunie, 2013), la o competiţie a asociaţiei mondiale a harterofililor, în Phoenix, nonagenarul din Surprise înregistrează un nou record de 85 de kg (187.2 pounds). Sy PerlisA împins aceasta greutate din culcat de 5 ori, dând dovadă de forţă absolută, depăşind greutatea maximă ce poate fi ridicată de către un nonagenar, la nivel internaţional.
Sy Perlis a început să ridice greutăţi la vârsta de 60 de ani, iar în urmă cu cinci ani s-a înscris în această asociaţie.Preşedintele competiţiei, Gus Rethwisch, a declarat la eveniment că la vârsta lacare mulţi evita exerciţiile fizice, Perlis a devenit un atlet.Acesta a mai câştigat titlul de campion la nivel de stat, la categoria 85-89 de ani, în anul
2009 şi titlul de campion mondial în 2010 şi 2011 la categoria 82 de kg (181 Pounds).Soţia lui, Joan, în vârstă de 69 de ani, a declarat pentru ziarul TheArizona Republic" că soţul ei o motivează să facă exerciţii fizice în fiecare zi. Altfel cred că aş fi stat toată ziua în casă, poate m-aş fi uitat la televizor", a spus aceasta cuibărindu-se în braţele puternice ale soţului în vârsta de 91 de ani.
Există o concepţie greşită că exerciţiile fizice nu sunt recomandate după o anumită vârstă. Cercetările arată însă că sportul reduce riscul unor boli cronice. Exerciţiile fizice sunt importante la orice vârstă.Există doar câteva condiţii medicale în care exerciţiile fizice nu aduc beneficii. Uneori le explic pacienţilor că exerciţiile fizice sunt la fel de importante ca medicamentele" afirmă Dr. Keith Veselik, director la LoyolaUniversity Health System" din Maywood, statul Illinois.
Perlis se antrenează cinci zile pe săptămână. Mişcările lui de rutină cuprind exerciţii cardiovasculare, ridicare de greutăţi şi bench pressing".Înainte de eveniment au avut loc discuţii amicale între participanţi. CotidianulUSA Today surprinde câteva mai interesante: „Voi fi mulţumit dacă voi putea să umblu la vârsta de 91 de ani" spunea un tânăr de 20 de ani din Mesa, Arizona.
Un alt domn în vârstă de 76 de ani adresându-se lui Sy Perlis spune: Mă faci de râs. Voi fi bucuros dacă voi putea să ridic 121 de pounds (aprox. 55 de kg) astăzi".Gene Lawrence (73 de ani) din Scottsdale îl numeşte pe Sy Perlis un nou erou şi constată:Am crezut că eu sunt bătrân". Eşti un copil" este replica nanogenarului.
În timp ce mulţi vârstnici se lasă influenţaţi de mitul potrivit căruia nu te poţi lupta cu vârsta", există mulţi oameni în lume care la vârsta de 70, 80 sau chiar la 90 de ani participă la maraton, se înscriu la concursuri de înot sau îşi depăşesc condiţia ridicând haltere care presupun o condiţie fizică de invidiat.
Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona - SUA)

O EVOCARE VIE A „EPOCII DE AUR”, ÎN FRAGMENTE DOCUMENT
Motto: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea.”
„Paşi spre lumină” de Petru Lascău este o culegere de proză şi eseuri creştine care de la început, impresionează prin sinceritatea exprimării şi prin modalitatea plastică, vizuală, de a reda sentimentele trăite în anii grei de dinaintea căderii comunismului în România. Evocând o perioadă tulbure şi marcată de multă suferinţă cauzată de represaliile regimului totalitar împotriva celor care Îl căutau pe Dumnezeu, această carte se constituie ca o colecţie vie de mărturii trăite în acea perioadă. Printre eseurile şi povestirile din volumul „Paşi spre lumină” se numără „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o nouă apă curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”,  „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfinţită”.
Petru Lascău devine cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Lupta cu somnul” şi “Memoriile lui Eutih”.  Domnia sa este pastor al bisericii “Agape” din Arizona.
Din întuneric la lumină
Odată cu volumul „Paşi spre lumină” remarcăm talentul deosebit al lui Petru Lascău de a îngemăna într-o singură expresie, credinţa în Dumnezeu şi sentimentul suferinţei în faţa unei realităţi crude şi nemiloase – realitatea comunistă – ce căuta să înăbuşe orice dorinţă de libertate. Iată de ce, prin eseurile scrise în acea perioadă, ne este oferită şansa de a retrăi o epocă „de aur” care din fericire, avea să apună la scurt timp după aceea. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, cartea „Paşi spre lumină” va fi o ocazie de întoarcere în timp, un fel de remembering al unei vremi când afirmarea credinţei în Dumnezeu te-ar fi costat în mod sigur, libertatea. Prin nenumărate fire de povestire ce se împletesc cu descrieri simbolice, autorul reuşeşte să proiecteze fragmente de timp şi spaţiu ce îţi insuflă dorinţa de a nu lăsa ca astfel de lucruri să se mai repete vreodată. Poate că tocmai acesta este mesajul central al cărţii, şi anume, ca prin mărturii ce au fost prinse din memoria timpului în această carte, nimeni să nu uite că actuala libertate de care ne bucurăm cu toţii, a fost câştigată cu multe jertfe anonime sau ale unor comunităţi care au ştiut să lupte atunci când a sta pentru Dumnezeu însemna de fapt, să rămâi singur în faţa unui duşman necruţător. Amestec de lumini şi umbre, cartea „Paşi spre lumină” ne călăuzeşte în final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din întunericul necredinţei, la lumina libertăţii de a ne închina lui Dumnezeu. Persoane şi momente se detaşează astfel, din galeria întunecată a vremii când a fi creştin însemna să fii un trădător al „cauzei”, în scopul de a ne oferi deopotrivă mărturie şi exemplu, de a da o pildă pentru cei care fie nu au ştiut, fie nu au avut ocazia să trăiască experienţa oamenilor credinţei.
Iosif Trifa şi Oastea Domnului
Din rândul acestor persoane se remarcă în mod deosebit, personalitatea părintelui Iosif Trifa, căruia in memoriam prilejuită de centenarul naşterii sale, i se oferă un consistent articol ce ne atrage atenţia asupra unui om care a ştiut să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu. Astfel, aflăm cum Iosif Trifa „s-a născut în satul Certege, din judeţul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei şapte ai familiei  Dimitrie şi Ana Trifa. În anul 1900, îşi începe gimnaziul la Beiuş, iar în 1907, devine  student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, în 1910, acesta ajunge învăţător în Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umilă a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de excepţie pe care avea să îl împlinească. Un om din popor, dar simţind împreună cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar înălţat printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeşte ori de câte ori îi citim biografia şi ori de câte ori avem ocazia să-i vedem lucrarea pe care a început-o pe pământul românesc. Viaţa a fost crudă cu Iosif Trifa, astfel că „începând din 1912, când i se naşte primul copil, o fetiţă pe nume Olimpia, pentru tânărul preot începe calvarul unei cumplite suferinţe. Fetiţa îi moare în anul următor. Al doilea băiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la vârsta de un an, lăsând zbucium şi lacrimi, tinerei familii. În anul 1916, familiei Trifa i se naşte cel de al treilea copil, care în amintirea celui de curând mort, primeşte tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil rămas în viaţă. În anul 1918, se naşte Augustina, fetiţă care ar fi trebuit să fie mângâierea primului rod pierdut. Izbucneşte în acea perioadă o epidemie de gripă, se îmbolnăvesc grav, atât fetiţa, cât şi soţia. Moare mai întâi mama, apoi fiica.” Ne putem gândi câtă durere a îndurat Iosif Trifa şi bineînţeles că părea greu de crezut că după astfel de pierderi sufleteşti, el avea să înceapă marea lucrare de redeşteptare spirituală din România acelor vremuri. Rememorând perioada respectivă, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezimăm în El şi în odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmărit toată viaţa, ca un îndemn sfânt de a trăi pentru cer. „Începând din 1919, Iosif Trifa începe să scrie şi să publice la o serie de reviste şi ziare, tot felul de scrieri, plin de credinţă şi dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflăm cum în anul 1922, a apărut primul număr al revistei „Lumina satelor”, publicaţie creştină destinată promovării şi regenerării spirituale a naţiunii române. Prin intermediul acestei lucrări, în cursul anului 1923 se conturează o mişcare de trezire spirituală şi „renaştere duhovnicească a societăţii româneşti”, care avea să se numească Oastea Domnului.
Cuvintele lui Petru Lascău se întreţes în mod armonios cu diferitele cugetări ale lui Iosif Trifa şi astfel, avem ocazia să retrăim o vreme plină de tumult din istoria României şi să înţelegem că Dumnezeu a urmărit în acea epocă să înalţe sufletele românilor către El, înainte de începe perioada cea mai tristă din istoria României, cea a comunismului ateu. În acest sens, Petru Lascău ne propune o temă de meditaţie profundă, spunând: „În nemăsuratul Său har, Dumnezeu pregăteşte adăpostul înainte ca furtuna să se dezlănţuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poartă deschisă spre victorie.” Şi mai departe, autorul pune o întrebare retorică: „Ce s-ar fi întâmplat în istoria noastră, dacă nu se respingea şansa divină de pregătire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” În orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa străbat peste timp, prin salutul ostăşesc „Slăvit să fie Domnul! Amin.”
Rusia, octombrie 1988
În caleidoscopul subiectelor din cartea „Paşi spre lumină” se distinge evocarea unei călătorii a autorului, în Rusia lui Gorbaciov, într-o perioadă de avânt a perestroikăi, care a marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Astfel, într-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia în Rusia sau impresii de călătorie în U.R.S.S.”, scris în octombrie 1988, avem ocazia de a culege păreri la prima mână, dintr-o perioadă acum uitată, când însă, începeau să se întrezărească zorile unei noi epoci. Călătorind la Moscova şi după aceea, la Leningrad, autorul ne redă prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfârşit a comunismului. O evocare ce ne este în mare măsură familiară, a  Rusiei Sovietice din acea perioadă, sună astfel: „Străzi aglomerate, oameni cu pungi, genţi, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Miliţieni la colţ de stradă, maşini grăbite, care nu acordă nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare şi fără reclame sau vitrine. Pardoseli de duşumea mirosind a motorină, dale de marmură, date de curând cu talaj, uşi unsuroase de miile de mâini ce le deschid şi închid toată ziua. Pereţi afumaţi şi murdari. Galantare neluminate şi cu marfă puţină.” Ne dăm seama că Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de România. Pe de altă parte, existau diferenţe substanţiale. Astfel, dacă în România, creştinii erau vânaţi de securitate, iar Bibliile confiscate şi transformate în „hârtie igienică”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii şi oferea ocazia desfăşurării de evanghelizări chiar în locurile cele mai neaşteptate.
„Îngerii călăuzitori” din Cernăuţi
Călătorind din Leningrad până în Cernăuţi, Petru Lascău are ocazia de a se împărtăşi de binefacerile oferite de căile ferate sovietice şi de a cunoaşte oameni de toate felurile, dar mai ales, înţelege faptul că nevoile celor din marea Uniune Sovietică erau aceleaşi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinţă directă la nevoia de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. O experienţă tulburătoare avea să trăiască în Cernăuţi, unde ajunge să găsească biserica din localitate, identificându-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metodă foarte simplă. „A doua zi, am pornit în căutarea fraţilor. Singura speranţă o aveam de la o adresă pe care reuşisem să n-o pierdem şi mai ales, în clasica metodă de a-i găsi pe credincioşi, aceea de a lua Biblia sub braţ şi a merge în staţiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua şi a dat rezultate imediate. De la distanţă, am identificat o pereche şi ne-am spus: „Oamenii aceştia sunt credincioşi.” Am intrat în vorbă cu ei. Nu ştiau nici engleză, nici română, dar cunoşteau Biblia noastră, aşa că au spus: „Sobranie”, arătând cu mâna într-o anumită direcţie. Aceasta însemna că mergeau la adunare. Aceşti „îngeri călăuzitori” ne-au dus la biserică după ce am schimbat mai multe autobuze şi troleibuze.” Sensibilitatea deosebită a lui Petru Lascău iese la iveală din impresiile pe care le consemnează cu acea ocazie, când a ajuns la o biserică arhiplină. Astfel, el a constatat asemănări şi diferenţe faţă de comunităţile din România. „Diferenţa am simţit-o imediat, după modul cum au cântat, după felul cum au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au pătruns şi au stat în clădirea bisericii. Născută din suferinţa unei istorii, cântarea rusă are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plânge altfel. Când a fost anunţată o cântare în limba română, cântare pe care o ştiam atât de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cânt. Gama majoră fusese înlocuită cu una minoră, versul îndulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin această fereastră deschisă a inimii.” Ultima parte a acestui articol este consacrată vizitei la Chişinău, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia să vadă marile mişcări populare în favoarea unirii cu ţara şi deopotrivă, are şansa de a întâlni „poeţi ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druţă şi Nicolae Dabija.” În acea perioadă, crimele lui Stalin şi ale securităţii ruse erau demascate una câte una şi toţi românii din Moldova simţeau că se apropie momentul marii uniri cu ţara. Nimic nu mai putea opri dorinţa de liberate a „fraţilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata că „numai în ultimii doi ani, în Moldova sovietică se deschiseseră 324 de biserici”, lucru fără precedent pentru epoca respectivă.
„Fiţi sfinţi”
Trecând dincolo de căderea comunismului, Petru Lascău explorează problema sfinţeniei în societatea contemporană, când se pare că ne rămân la dispoziţie doar nişte opţiuni extreme, în genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masă”. Preluând cuvintele apostolului Pavel, în articolul „Fiţi sfinţi” suntem provocaţi la o adâncă meditaţie asupra noţiunii de sfinţenie, asupra înţelegerii corecte a faptului că mântuirea prin credinţă presupune o schimbare din temelii a vieţii sau, aşa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne învaţă că în urmărirea sfinţeniei, adevăratul creştin are nevoie de strădanie personală şi de fapte, la fel cum are nevoie de credinţă.” De aceea, Petru Lascău adaugă: „Multa învăţătură despre „trăirea prin credinţă”  a infuzat multora ideea că nu mai este nevoie de nici un efort personal în atingerea sfinţeniei, a separării, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decât a crede că religia creştină se rezumă doar la crezuri şi cuvinte frumoase, ca o aşteptare pasivă a unei mântuiri ce vine de sus. De aceea, prin contrast,  „Pavel, apostolul, vede viaţa creştină ca o cursă sportivă de alergare. De dragul premiului, alergătorii se supun voit la diferite înfrânări. Ei sunt într-un continuu exerciţiu al renunţării. Antrenamentul zilnic cere efort şi luptă aspră cu tine însuţi. Trebuie să te depăşeşti, să te obligi la disciplină. Viaţa ta este diferită de a celorlalţi, la fel cum este regimul tău alimentar, economia timpului zilei, stilul vieţii, în general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reîntâlnim cu ceea ce spunea părintele Iosif Trifa, care îi chema pe oameni la un război sfânt împotriva păcatului de orice fel. Profilul unui creştin este acela al unui om care se luptă cu păcatul, cu tendinţele către rău şi în puterea lui Hristos, învinge. Această putere este atât de mare, încât a zămislit în timpurile cele mai întunecate ale istoriei, oameni ai credinţei care au purtat flacăra vie a nădejdii în Isus Hristos şi ale căror cântări de laudă au făcut să fie zdrobite lanţurile înrobitoare ale ateismului, necredinţei şi morţii. Petru Lascău ne propune un drum către cer, o ridicare din mijlocul unei realităţi ostile, ce caută să ne abată de la calea cea dreaptă, prin păşirea pe treptele săpate de acei anonimi antemergători ai drumului credinţei, ce s-au sfârşit poate, în bezna istoriei, dar care sigur, au trăit şi vor trăi prin faptele lor, precum şi prin momentul când vor fi aduşi la lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.
Billy Graham  sau cum a ajuns Evanghelia mântuitoare în întreaga lume
Nu în ultimul rând, Petru Lascău aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul în cauză a fost scris în 1990, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, de către marele predicator. Petru Lascău trece în evidenţă mai multe aspecte importante din viaţa „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei sale. Despre Billy Graham se spune că a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decât a făcut-o orice persoană din istorie. Un raport estima numărul lor la 104 milioane în 60 de ţări ale lumii, printre care şi România. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mântuitorului peste 2,2 milioane de convertiţi.” Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lăsat un exemplu cu privire la ceea ce înseamnă folosirea mijloacelor moderne de comunicaţie în predicarea Evangheliei. El nu a aşteptat ca aceste mijloace să se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicaţie, cum sunt televiziunea şi radioul, a răspândit Evanghelia mântuitoare în întreaga lume.” Partea cea mai de seamă a acestui om al lui Dumnezeu este faptul că  pe măsură ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lăsat flatat de ea, rămânând acelaşi om modest şi disciplinat cu sine însuşi, concentrat cu totul spre munca sa de a răspândi Evanghelia mântuitoare şi nu pentru a-şi consolida propria împărăţie.” În acest articol omagial, Petru Lascău ne ajută să privim aşa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul în care trebuie desfăşurate astfel de campanii de evanghelizare în masă.
Mielul a biruit balaurul
Lucrul cel mai important se concretizează în date şi cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate că Billy Graham conducea un adevărat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o sumă fixă de 59.500 de dolari anual şi o indemnizaţie pentru locuinţă şi călătorii de 19.700 dolari.” Ne punem întrebarea, ce date ar fi raportate în acest sens, de către mulţi dintre cei care au astfel de poziţii de răspundere sau sunt „stele de televiziune”, în lumea evanghelică? Deşi pe coordonate americane, totuşi în persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alţi oameni ai credinţei, de pe alte meridiane şi ne putem gândi că în final, fie că este vorba de părintele Iosif Trifa, fie că este vorba de Billy Graham, fie că este vorba de orice alt om al credinţei, totuşi, modelul rămâne de fiecare dată, acelaşi: Omul Isus Hristos.
Aşa cum menţiona Petru Lascău în articolul „Sculaţi-vă, alăuta şi harpă!”, în care ni se descrie un episod evanghelistic într-o Românie post-decembristă, „privind frontul dintre cioporul mieilor şi haita lupilor, cu greu poţi întrevedea o posibilă victorie a gingăşiei şi purităţii împotriva colţilor înrăiţi ai urii. Şi totuşi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era înjunghiat. El biruie întotdeauna.” Cuvântul final al cărţii „Paşi spre lumină”, care se recomandă de la sine prin ceea ce stă scris, este următorul: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea, înseamnă dobândirea spiritului de toleranţă a iubirii aproapelui nostru, înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, la Tatăl ce ne aşteaptă ca pe nişte fii rătăcitori. Înseamnă să lepădăm atitudinea neprimitoare a fiului mare, înseamnă „deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte!”" Să urmăm acest îndemn!
Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)

DIVIDE ET IMPERA!
„Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”
Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich  Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.
Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe.
Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că Britanicii au folosit strategia pentru a câștiga control asupra teritoriului și resurselor vaste ale Indiei prin menținerea populației divizate de-a lungul liniilor de demarcație date de religii, limbi vorbite, caste, etc.   Folosind „divide et impera” au reușit să-și atingă scopul.
Mi-am propus să mă opresc la cel care a rezumat această politică în citatul respectiv, la Niccolo Machiavelli, diplomat, filosof, istoric, dramaturg, gânditor cinic, de altfel patriot înflăcărat, și care, deși a studiat mult și a încercat să-și impună gândirea, a eșuat în tot ce a întreprins în viața sa, consecință a unei judecăți în afara conduitei morale. S-a născut la Florența, a încercat mai multe studii și preocupări, dar domeniu asupra căruia s-a oprit cu insistență, a fost politica. Tânăr fiind, a fost fascinat de nobilul, omul politic și cardinal spaniol Cesare Borgia (1475-1507), de reușita acestuia de a-i prinde și ucide pe cei care conspiraseră împotriva lui. I-a folosit drept lecție de filozofie, în sensul că și-a dat seama de distanța dintre gândire și acțiune, Borgia fiind pentru el bărbatul faptelor, eroul filosofiei lui, așa după cum Bismarck, se spune, a devenit mai târziu eroul filosofiei lui Nietzsche.
În galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, se află un portret anonim al lui Machiavelli care îl înfățișează, după spusele lui Will Durant în cartea sa Renașterea, cu „o statură zveltă, o figură palidă, obraji subțiri, ochi întunecați, cu privirea pătrunzătoare, buze subțiri și strâns încordate”. Autorul își exprimă părerea că nu putea să fie un bun diplomat, deoarece era prea subtil, nu avea nici cum să fie un om bun de stat, întrucât era prea pătimaș, agățându-se cu fanatism de câte o idee „așa după cum în portret își strânge cu înverșunare mănușile, obiect ce îi trădează rangul semi-aristocratic”. A fost un cinic „ale cărui buze se țuguiau în sarcasm, afișa o viclenie atât de perfectă, încât avea aerul că minte chiar și atunci când spunea adevărul”.
Machiavelli l-a divinizat pe Borgia cât timp a fost în culmea gloriei și l-a condamnat când acesta a fost învins; când familia Medici a fost obligată să părăsească Florența i-a defăimat pe toți membri familiei, când s-au întors „le-a lustruit pantofii pentru a primi o slujbă”.
S-a avântat dând lecții despre arta războiului, considerând că un neam care și-a pierdut virtuțile marțiale, este condamnat, că o armată are nevoie nu de aur ci de bărbați puternici: „aurul singur nu poate procura soldați buni, însă soldații buni pot întotdeauna procura aur”. Aici, se pare că avea dreptate!
Filosofia lui fiind prin excelență politică, departe de metafizică, teologie sau etică, a dat naștere termenului de machiavelism. Omul machiavelic este considerat omul ale cărui acțiuni sunt lipsite de morală și scrupule, care folosește ingeniozitatea diabolică, dibăcia, calcul premeditat cu țintă precisă și acționează sub deviza „scopul scuză mijloacele”. Pentru el politica este „arta elevată de a crea, de a acapara, de a apăra și întări un stat”. Prin simplificare, cinismul său elaborează următoarea concluzie: „Virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina. Ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. Și îmi vin imediat în minte cele aflate în cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca o chemare la paza legilor evanghelice.Neagoe Basarab considera că liniștea este începutul tuturor virtuților isihiei. „Când sufletul a ajuns la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntru se potolesc”.
Ascensiunea și decadența, în viziunea lui Machiavelli, sunt determinate și de conducători și de șanse: „Destinul este arbitru a jumătate din acțiunile noastre, dar ne lasă să decidem cealaltă jumătate”. De asemenea, sunt determinate și de legile care acționează asupra oamenilor, în opinia sa - toți lacomi, mincinoși, cruzi, corupți; politica trebuie să fie complet independentă de moralitate, un diplomat nu trebuie să fie legat de codul moralității: „Dacă actul îl acuză, rezultatul trebuie să îl scuze”, adică trebuie avut în vedere rezultatul final, ca o țintă, astfel scopul va scuza mijloacele folosite, neținând cont de moralitate; „a călca peste cadavre”, cum sună proverbul românesc.
În cartea sa Principele, care poate fi asemuită cu un tratat despre guvernare, îi este atribuită acestuia acțiunea de delimitare a moralei de guvernare, delimitare a conștiinței personale de binele public, așa încât să fie „gata să facă pentru stat lucruri ce ar putea fi considerate nelegiuite în relațiile dintre indivizi”. Ideile cărții au fost condamnate de către filosofi și oameni cu simțul moralității, pe motivul că formula  percepe tirania, dar unii oameni de stat au pus și mai încearcă și în prezent să pună în aplicare multe dintre ideile sale.Cu cât cinism își exprima Machiavelli părerea că „drumul cel drept pe care se ajunge în paradis, este cunoașterea infernului, pentru a-l putea evita”!
Urmările acelei perioade în care s-au folosit perceptele sale, le știm. Politica cu caracterul ei perfid, a făcut ca trădarea și crima să se răspândească în mai multe țări, în secolele XIV și XV. Până la consolidarea constructivă a libertății, viața a devenit mai extravertită, exuberanța a îmbrăcat de multe ori forma violenței,  imoralitatea și corupția și-au lărgit ariile, idealurile păgâne au năruit pentru o perioadă concepția creștină. 
În literatură întâlnim un comportament similar dezbinării, manifestat între oameni, prieteni și chiar în dragoste, sub denumirea de intrigă, definită ca o acțiune care folosește mijloace nepermise în realizarea unui scop. Exemplific piesa Intrigă şi iubire, povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a incapacităţii lor de a fi împreună într-o lume a maşinaţiunilor politice, a geloziei, a dualităţii emoţiilor cu impact distructiv, poveste de pe vremea poetului și dramaturgului german Friedrich Schiller (1759-1805), care poate fi transcrisă în zilele noastre.
Am aruncat o privire asupra concepțiilor cinice ale lui Machiavelli, pentru a arăta cum în prezent se încearcă, printre altele, o strategie croită pe mai vechea formulă „divide et impera”. Cinicul întotdeauna lovește perfid pe cel rănit!
Noi suntem, după cum spunea Lucian Blaga, pe un pământ de cumpănă, de aceea, România trebuie să-şi reia vocaţia diplomatică din perioada interbelică, folosind construcţiei europene. Răsăritul Europei, Orientul Apropiat dar şi cel Îndepărtat (China), pot găsi în noi un canal de comunicare cu ţările din Occident. Ar trebui să ştim să valorificăm poziţia noastră strategică. Avem nevoie de oameni politici vizionari, care să conştientizeze și să folosească rolul nostru în Europa şi în lume.
Este tot o politică „divide et impera” euroscepticismul, precum si  naţionalismul şovin şi agresiv, care aşează pe poziţii de adversitate naţiuni europene sau grupuri etnice, religioase. Cred că toleranța este calitatea care trebuie dezvoltată și folosită. Nu în zadar se vorbește de avantajul oferit de coeziunea socială.
Într-un articol se menționează: „de la voievozii medievali care se considerau apărătorii creştinismului şi până la primii muguri ai conştiinţei naţionale din epocă modernă, de Şcoala Ardeleană şi Gheorghe Lazăr şi până la Mircea Eliade şi Constantin Noica, trecând prin opera lui Eminescu, Maiorescu, Iorga şi până în zilele noastre, conştiinţa românească nu s-a imaginat niciodată în afara Europei”.
„Dezbină și stăpânește” este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații, în concepții dar și ca  formare de entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt dezbinate și împiedicate să se unească și să devină mai puternice, sau să-și păstreze integritatea.
„Divide et impera” funcționează în mod egoist, trufaș, neținând cont de sensibilitate, și are efect  numai dacă cei supuși acestor tactici sunt dispuși să urmeze această cale.
Am mai spus-o și altădată, nu „dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună”! În acest caz nu mai vorbim de toleranță, ci, a se vedea cât și până unde se poate tolera!
Despre forța malefică a acestei lumi pe care o numim diavol, a mărturisitMitropolitul Antonie Plămădeală într-una din predicile sale, spunând că diavolul are numai atâta putere câtă îi dăm noi.
Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)

MIRAJUL FERICIRII REFLECTAT ÎN OGLINDA TIMPULUI
„Ce este fericirea?” întrebă profesorul pe elevii unei clase de liceu în timpul unei ore de filozofie. O tăcere adâncă se aşternu peste toţi fiindcă nimeni nu găsea cuvinte potrivite pentru a exprima natura acestei misterioase stări mereu râvnite de către toţi oamenii din toate timpurile. Însă, după mai multe clipe de tăcere, se auzi o voce timidă de undeva din băncile din spate: „Fericirea înseamnă să poţi sta fără teamă faţă în faţă cu tine însuţi şi să fii eliberat de orice fel de tensiune interioară sau exterioară; mai precis, să te poţi bucura sincer şi simplu de jocul vieţii!”
Profesorul tresări cu emoţie la auzul acestor cuvinte. Surprinderea se putea citi cu uşurinţă pe faţa sa. În mod clar, nu se aşteptase la un răspuns atât de complex din partea unui simplu elev. „La urma urmei, un adolescent nu poate fi profund în ceea ce spune sau gândeşte,” obişnuiau să spună între ei profesorii în cancelarie. Cu toate acestea, răspunsul inedit determină o mulţime de alte opinii în rândul elevilor, fapt ce se traduse imediat printr-un fel de murmur general, fiecare dorind să îşi exprime propria sa cugetare.
Era ca şi cum alunecarea unei pietre de mici dimensiuni determinase o dislocare masivă de roci de toate felurile determinând un vacarm general al ideilor ce se cereau a fi exprimate. De aceea, profesorul îi rugă pe toţi elevii să înceteze să mai vorbească, opiniile urmând a fi expuse pe rând cu scopul de a fi ascultate cu atenţie de către toţi.
Imediat, un alt elev interveni: „Fericirea reprezintă acea stare de bine, ce urmează dobândirii lucrurilor pe care ţi le-ai dorit.” Dar nu după puţină vreme altcineva întrebă: „Şi dacă nu vei reuşi să obţii ceea ce îţi doreşti, înseamnă că vei fi mereu nefericit?”
Altcineva adăugă în scurt timp: „Fericirea nu trebuie să depindă de împrejurări. Ea conferă o anumită independenţă în raport cu circumstanţele exterioare ale vieţii.” Dar întrebarea următoare puse sub semnul îndoielii această afirmaţie: „Poţi să fii fericit dacă eşti privat de libertate sau dacă te găseşti într-o situaţie de dependenţă în raport cu diferite circumstanţe sau colectivităţi?”
Profesorul luă din nou cuvântul şi propuse ca la orice exprimare făcută să se prezinte şi o alternativă opusă acesteia. „De fapt, vom încerca să dăm din nou viaţă genului de discuţii ce animau şcolile de filozofie în lumea antică. Am convingerea că această modalitate de dezbatere este deosebit de utilă în timpul pe care îl trăim deoarece are puterea de a pune în mişcare gândirea stereotipă şi pasivă a generaţiei prezente.”
O mână se ridică solicitând dreptul de a vorbi şi imediat se auzi o altă opinie: „A fi fericit înseamnă să poţi iubi şi să găseşti persoana potrivită pentru a putea trăi acest sentiment.”
Tăcerea se lăsă pentru mai multe clipe, dar un alt glas răspunse: „Dacă fericirea depinde de găsirea persoanei iubite, atunci ea ajunge să fie sub influenţa unor factori exteriori şi imprevizibili. Ce se va întâmpla dacă nu vei întâlni pe cineva care să îţi împărtăşească sentimentele?”
O altă mână ridicată şi un nou enunţ: „A fi fericit presupune să te poţi bucura de tot ceea ce este plăcut în viaţă şi să te delectezi prin activităţi care să îţi încânte simţurile şi imaginaţia.” Dar nu trecură mai mult de câteva secunde că replica sosi prin cuvintele: „Dar dacă nu vei putea întreprinde ceea ce doreşti de-a lungul vieţii? Dacă vei fi prins într-un lanţ de circumstanţe neplăcute, de care nu te vei putea desprinde niciodată?”
După multe alte exprimări similare, elevii încetară să mai vorbească aşteptând un fel de concluzie din partea profesorului. Plin de îngăduinţă acesta privi către fiecare chip al elevilor aflaţi în clasă. Sub o formă sau alta recunoştea propriile sale trăiri din perioada în care fusese elev la rândul său într-un liceu de provincie în acele vremuri tulburi ale „tăcerii” impuse de regimul comunist. Atunci nimeni nu îşi punea astfel de probleme. Cel puţin nu se vorbea deloc despre fericire şi tristeţe, fiindcă toţi „oamenii muncii” erau angajaţi cu entuziasm revoluţionar în clădirea societăţii multilateral dezvoltate.
A pune întrebări era un păcat, iar a gândi cu voce tare reprezenta un delict de neiertat. Fericirea decurgea din programarea riguroasă realizată de către activiştii de partid, care ştiau cel mai bine ce înseamnă acest lucru. Propaganda astupa orice reflecţie logică şi obiectivă asupra realităţii, iar şcoala reprezenta nimic altceva decât un instrument de programare colectivă a roboţilor ce urmau să construiască o societate supusă voinţei unui grup restrâns de persoane aflate în vârful piramidei sociale.
Cu dificultate putea să-şi procure cărţi de valoare, care să exprime fundamentele nevoii umane după fericire şi căile posibile pentru dobândirea acesteia. Uneori parcurgea sute de file îngălbenite ale unor lucrări din perioada interbelică uitate în fundul vreunei biblioteci neatinse de furia stalinistă a revoluţiei culturale. Mai târziu, optase pentru facultatea de filozofie, deşi era conştient de îndoctrinarea marxistă ce se realiza în acest domeniu. Niciodată nu îşi imaginase că avea să trăiască într-o societate post-comunistă şi din această cauză a înţeles cel mai bine că libertatea reprezintă fundamentul obligatoriu al adevăratei fericiri.
„Dragii mei elevi,” începu el să spună, „de-a lungul acestei ore am avut ocazia de a parcurge mai multe definiţii ale fericirii. Problema nu este simplă, dar nici extraordinar de complicată. Dacă ar fi prea simplă, atunci nu ar fi necesar să căutăm mereu această stare greu de atins şi uşor de pierdut. Dar dacă ar fi prea complexă, atunci omul de rând nu ar putea ajunge vreodată să o experimenteze, fiind rezervată doar celor special iniţiaţi, ceea ce este fals.”
Se opri pentru mai multe momente privind din nou peste chipurile tinere din faţa sa, după care reluă: „În esenţă, nu se poate oferi o definiţie completă a fericirii. Mereu va fi ceva de adăugat sau de eliminat, indiferent de perfecţiunea formulării. De ce? Fiindcă fericirea reprezintă mai mult decât o dogmă sau o teorie ingenios alcătuită. Este chiar mai mult decât o stare a minţii. De aceea, fericirea este dificil să fie transpusă în cuvinte, dar este simplu să fie trăită. Ea este o experienţă în care te poţi plasa fără a putea reda complet profunzimea ei.”
După mai multe clipe de tăcere şi reflecţie adăugă: „Fericirea este asemenea mirajului ce se reflectă în oglinda timpului cu imagini şi proiecţii efemere, dar care în final se armonizează deplin prin jocul amintirilor, trăirilor şi dorinţelor într-un tot contradictoriu şi deopotrivă armonios. Distingi un chip de femeie, mereu frumos, mereu tânăr, mereu unduitor în chemarea sa, dar care îşi schimbă mereu poziţia pe axa temporală de îndată ce viitorul devine prezent. Este o amăgire care te împinge mereu înainte şi niciodată în trecut.”
 
Iarăşi momentele de linişte se aşterneau în clasă pe măsură ce profesorul vorbea mai departe: „O iluzie care se hrăneşte din ea însăşi. O dorinţă ce se alimentează prin propria sa trăire. Aşa este fericirea. Când o atingi nici nu îţi dai seama că dispare. Când revine nu poţi să o opreşti. Dar de fiecare dată când trece prin fiinţa ta, îi simţi fiorul, reverberaţia şi suflarea, fapt ce te determină să mergi mai departe, să nu abandonezi.”
Deja soneria ce anunţa începerea pauzei suna cu putere, dar ultimele idei ale profesorului se răspândiră în nuanţe clare asemenea razelor de soare înainte de încheierea unei zile: „Iar din acest foc lăuntric generat de trecerea fericirii sunt alimentate toate trăsăturile nobile ale fiinţei umane în genul speranţei, credinţei şi perseverenţei de a înainta mereu către idealul perfecţiunii. Sub o formă mai concretă, aşa este hrănită bucuria de a trăi şi de a nu te da bătut niciodată indiferent de circumstanţele exterioare ale vieţii.”
Uşa se deschise cu putere împinsă fiind din afară de către elevii aflaţi deja în pauză. Imediat aerul încins de pe coridoare pătrunse în clasă, dar cuvintele, ideile şi trăirile acelor clipe aveau să dăinuie mult timp în minţile agile şi tinere ale elevilor. Şi astfel a trecut acea oră de neuitat de filozofie, când o simplă întrebare a generat un număr nesfârşit de răspunsuri posibile. Cu toate acestea, cum putem experimenta pe deplin mirajul fericirii?

Octavian Lupu (Bucureşti)

 

ATELIER
EU, VILLON
nu mai am în suflet plâns, nici ură
pentru nobilul tău boi, de târâtură...
sunt un biet Poet, scuipând cuvinte:
sânge de-aureole mi-a tot curs, din minte!
 
vagabond – veşnic cuţitul încruntat:
am furat  - ucis – dar, mult mai mult: visat!
...şanţuri şi păduri m-au găzduit, curat:
n-am avut, să mor, măcar un pat...
pe deasupra de prinţese-am flatulat
pe deasupra gloatei flămânzite am zburat –
colier de ştreang m-a împopoţonat!
 
n-am putut s-ofer decât rânjet de greaţă:
am schimbat inima florilor din piaţă
cu un vers – mustind de sânge şi de viaţă!
 
SUNT ATÂTEA DE FĂCUT
sunt atâtea de făcut – într-o
biată scurtă viaţă
 
nu apuci să faci decât
preapuţine – dar ce trebuie şi
când poţi să faci – nu
întârzia – nu
amâna: dacă nu-ţi stăpâneşti – în
hăţuri – clipa – vei pierde locul din care-ţi
vezi – netulburat de fantasme – viaţa şi
rostul
 
n-ai dreptul să şovăi – când auzi limbi
despicate – în jur – şuierând
 
n-ai dreptul să şovăi – când
în jur nu e nimeni să te
ajute – să te
mângâie – dar simţi mâna Lui
pe umăr: te-ndeamnă să nu te opreşti – decât
odată cu viaţa
 
inima ta îţi spune să te duci la
culcare – când încă este
lumină – deci
încă îţi vezi – mâini şi
lucrare
 
inima ta îţi spune că
nimeni nu mai e lângă ea – dar tu ştii că
tovărăşia adevărată a inimii este
înainte – dincolo de
bezna pădurii – înainte – unde zăreşti
Piscul – Muntele Primejdios al
Zării – iar nu măruntele
popasuri de lângă – din preajmă...
 
...atâtea aspide lingând – bale negre – faţa
Pământului – şi atât de puţine
călcâie  decise – deasupra capului
invers triunghiular – al
duşmanului
 
frica şi scârba sunt
scuze –  nu
fapte
 
nu aştepta Judecata – ci
pregăteşte-te pentru ea
 
...sunt atâtea de făcut – într-o
biată – scurtă viaţă
 
PLÂNS DE MÂL
nu mai aveam casă
stăteam între tufe de irişi
...urăsc cumplit - dezlănţuit
irişii – îi
măcelăream cu infimele mele
degete – microscopici păianjeni dezmorţiţi
fojgăiţi - de
lacome promisiuni...
 
...fiori se târau în sus – spre
spre bărbie şi gură şi
frunte – tenii monstruoase
tentacular rămuroase – ieşite din abisuri – precum
coşmarul krakenilor – umilite de urduroasa
suveranitate a mâlului
oceanic
 
...plângeam – deci – lacrimi călduţe de
mâl  - în mijlocul imemorialelor hălăduiri de
mâl
 
toţi – din toate galaxiile ascultate cu
ciotul – sângerând
hidos - al conştiinţei – toţi mă implorau – servil
să mă trezesc
 
eu continuam să-mi întind
mâlul – pe meridianele şi
paralelele inimii
 
era o vreme a descompunerii
smeritului putregai de
sămânţă
 
atunci – de undeva
cineva – a sunat trâmbiţele
apocalipsei
 
...şi în palmă – am
strivit ultima lacrimă a
vieţii – şi prima – a
învierii
 
...nicio cruce – toate
pădurile de cruci ale
pământului - însă
n-au fost de ajuns încăpătoare – pentru
făţărnicia scabroasă a
morţii mele
 
FĂT-FRUMOSUL CRUCII
brazi cruciaţi mărşăluind în soare
au tăbărât prelucile din munţi
iar cruci de vulturi mântuiesc izvoare
şi ne aprind luceferii pe frunţi
 
cerul deschide porţi împărăteşti
din jar de cetini se smeresc altare
dinspre înalte nunţi de păsări ne vin veşti
clopot măririi-i vuieşte tot mai tare
 
...se isc-apoi amurgul de lumină
când se trezesc în pajişti şi pe coastă
toţi inorogii Maicii făr' de vină
 
venit-a vremea de slăvire-albastră:
delir de flori şi raze de poveste
când Făt-Frumos spre Dumnezeu porneşte...
 
AICI
vuieşte simandra duhul de vecernii
văpăi de credinţă se aştern pe zare
Dumnezeu din schituri iscă sempiternii
lumina de jertfă se scaldă-n altare
 
mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce
sângerează crinii izvor de-nviere
iar pământu-acesta mă-mbracă-n odăjdii
când sărut fierbinte coasta de-njunghiere
 
aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire
aici vin strămoşii pentru miruire
aici e poporul sfinţilor voievozi!
 
în lături Satană – voi leproşi irozi!
aici doar martirii învie când mor:
veneticii însă n-au nici trai nici spor!
 
PLOI INVERSE
cai de zei liliputani
puf de păpădie
prin văzduh golit de ani
trec spre reverie
 
transparenţe de frunzar
sfinţit de lumine
cheamă sufletul în jar
'nalt alcov de bine
 
nu priveşte înapoi
orfeul în floare
zboară aripi pentru doi
rana nu-l mai doare
 
lasă straiul de păduri
liberă văpaie
fără sine – fără uri
suie-n chip de ploaie
 
nunţi de păsări s-au iscat
spărgând paradise
vor să vadă-ntins în pat
Dumnezeu de vise
 
COPAC ŞI BUŞTEAN
desiş de vieţi 'nalt tămâiat de păsări
flori vinete-ţi vestesc apocalipsa
devin văzduh vagi făptuiri de lazări:
mă tem că nimeni nu ne simte lipsa
 
vâltori păduri ne-acoperă-amintirea
pământu-şi mulge pieptu-n mii de raiuri
dar în niciunul nu ne aflăm ştirea:
doar buhnele foşnesc tăcute graiuri
 
copac – crescut-am cu credinţă vie
am miresmat cu flori din zare-n zare:
buştean de am ajuns – eu nu-mi sunt mie
 
nici rost – nici chip – şi nici măcar cărare!
...amarul şi nefirea bătrâneţii
mi-ascultă doar cei somnoroşi – bureţii...
 
LUME FĂRĂ VIITOR
loviţi prea brusc în febra hămeselii
gândacii de gunoi hidos cabrează:
explozia de fugă – neagră-amiază
ne-ngroapă-n bale şi ne-ngreţoşează
 
lumea – haznaua asta ambulantă
cuprinsă-n spasme de nesaţ agonic
vomită peste ceasul electronic
iar cu „da vincii” nu-i deloc culantă
 
tot ce-a fost duh:  lătùri de apoftegme
ce-a fost măreţ – ajuns-a scuipătoare
...de pe sub brâu – ne curg secreţii-soare
 
iar visul ni-l căutăm răscolind flegme!
...de-atâta scârbă – spasm şi fojgăială
c-ar putea fi şi-altfèl – ni-e îndoială...
 
RETRAGERE
sărac să fii – vise să ai” – motto-ul
meu – exorcizând peştera de vampiri:
golgota dacă-i seacă de martiri
degeaba veţi slăvi – demenţi - ecoul
 
degeaba lăbărţează marea valuri
când  Pasărea nu vine – necum stol:
nici Dumnezeu nu face vreun control
nici publicul n-aplaudă în staluri
 
urcaţi în munţi – sfinţi ai ultimei zile
aflaţi în piscuri - trâmbiţaţi de probă:
vor sâsâi - şerpi -  uşierii-n robă
 
veţi fi zdrobiţi – de bolovani şi sile!
...unde-aş putea urechea s-o feresc
de clinchetu-uscat - de ban cămătăresc?
 
A FI LIBER ŞI STĂPÂN
...mereu mă uit în
urmă – şi greu recuperez – mă
uit – eu pe mine însumi - întârzii enorm (ceasuri, veacuri, eoni – şi
câte inerte  - sau
vinovate de totală
imprecizie – proteice forme!) – şi
ce greu şi incert mă lipesc eu de
mine – „eu” ce-am fost  - atât de greu se  târăşte prin
ceaţa de vremi – spre a se firav
cu totul nesigur - întâlni într-un port înbeznat - cu
minele” clipei de-acum  - stană seacă - frustrat
aşteptătoare – sfinx golit de-orice noimă bătrână ori
vrere – de-orice
tresăriri de visare...
 
...şi tot nu am încredere – şi tot nu pot fi convins că
eu şi cu mine suntem o fiinţă – indiferent de
răbdarea-aşteptării: între noi persistă o
spărtură – o enormă prăpastie de nonidentitate
umilinţă – de frică – angoasă
veşnică spaimă de toate şi
înstrăinare de tot
 
mă simt – într-una – câine-nlănţuit şi-alungat şi-absurd
sălbatic bătut – gata
greţos să se gudure - pe lângă cel din umbră care – încă
nu i-a sfărâmat ţeasta – atunci când aşa i-a
venit – pur şi simplu -  înfuriindu-se mistic – din senin şi
tiran
 
...de ce să trebuiască  – terorizat şi
umil – în stânga şi-n
dreapta – prin beznă - să tot mulţumeşti
cuiva monstruos – violent ca seismul – mut şi atât de bogat
arhivar catastrofei - terifiant de bine
ascuns? - ...de ce să existe – mereu – un
mai sus decât „tine” şi un mai
tine” decât reuşeşti tu să fii şi să
ştii vreodată – de ce – mereu - să
te rogi – de ce nu poţi fi liber de
groaze şi – asemeni zeilor
splendid - stăpân peste
soartă – să fii?
 
...când mă spăl în cadă – şi simt
în palmă – săpunul întreg – lunecos - plin şi
oval – îmi zic: „dacă aş trăi
până când se va subţia săpunul ăsta – să se facă
aşa – cât un solz – iar eu – sub
solzul lui – în Peşte să mă preschimb – şi să lunec spre
Marea Liniştii Veşnice”... apoi
când scot dopul cadei – să dau afară
lăturile trupului meu – şi
simt cum  - vorace - gaura de scurgere îmi trage şi-mi
suge – cu întunecată desfătare îmi
aspiră degetele de la
picioare – vâltorii murdare – învârtejite spre
josul cel mai de jos – îi şoptesc şi-i
rostesc – cu amărăciune
nostalgică – parcă-n descântec pe dos: „nu – nu voi mai
ajunge la vârsta
Solzului de Săpun - şi nu voi mai fi
preschimbat în
eliberat spre – ameţitoare - mările cereşti
Peşte...
 
...uite aşa-mi fac de lucru – jocuri cretine cu
Moartea - în fiece final de
săptămână – jocuri cu
superstiţiile durabilităţii făpturii mele
sesizabile – vizibile – şi
mi-e ciudă pe mine – cât de
fraier  - cât de exasperant de
fragilo-friabil mai sunt şi
nu ştiu cât chiar
rămân
 
...stând sub frunzar de salcâm – privesc
în sus – atât de sus – cum se străluminează creştetele
copacilor – în amurg – şi ascult
păsările cele fără de griji – cum zburătăcesc drept spre
lumină – cotropitoare umbre de fulgere
neînduplecate – mai
vii decât viaţa: „cât de liberi sunt copacii – cât
de insuportabil degajate sunt
păsările ... - ...eu
eu – oare eu ce pot face – să simt – cât de cât
că nu atârn – rob - de nimeni – că sunt
rege şi prinţ  - ameţind de vâltorile stelare-ale
cerurilor – stăpân desăvârşit  - deci - peste
Mine-Cel-Veşnic? - ...cum oare să dumic şi să
scuip de pe buzele
mele – murdare de spuza timpului
soartă şi jug de vedere
orbită veghere?
 
...ştiu  acum - fără de greş
ştiu - că numai de voi lepăda greul
lutos al trupului – de pe umeri – şi-mi voi smulge
picioarele din soclul stâncos al pământului - şi le voi dezlega de
întunecat – blestemul
labirintului şi al
înmulţirii - al
vieţii pitite – încovoiate  - puite şi-ncârligate
prudent – agăţate
cu degete şi cu
dinţii de degete - printre şoaptele meschine de
ierburi şi pânzi de paing – doar
dacă Demenţa Zborului Fără De Formă Ori
Scop – o voi creşte în nemernică
taină – copil de văpaie al
inimii mele – nimănui şi
cu nimic zălogite - doar
când – mut de minune şi
zbor – voi uita să mă numesc – cumva - pe
mine şi să mă strig – cândva – da
atunci când-fără-de-gând - în
El Ca În Nou Strai De Mine - mă voi umili – rază
în soare topită – gheaţă delirând în
gheţarul sublim - atunci abia – eu cel
desăvârşit liber – desăvârşit Eu-Fără-De
Mine voi fi – întru măreţ – măreaţă de tot
Nebunie: Singurul - Cosmic şi
Veşnic – EU
 
...translucid - precum
avântul de zbor – înger
fără de vizibilă aripă ori pană - ori
vinovată voinţă: extaz  - deschis precum  - mistic
Corola de Crin – fără amintiri ori
destin – toropită privire în cele patru
genuni  răsărituri – şi-atât!
 
...şi El nu se uită-napoi – peste
umăr: ”...şi a văzut Dumnezeu că
e bine – ...şi
a fost seară – şi a fost
dimineaţă”: ziua a OPTA
ESTE!
 
STRĂINĂTATEA DE-ACASĂ
iarbă – terciuită de praf - motorină şi
funingini
 
în şanţul drumului – urma de roată – trecută prin
carne de câine
 
câţiva scheletici copaci cerşesc – zadarnic
pe deasupra inimilor de
fier - ale maşinilor
 
Dumnezeu – aruncat de suflul aroganţei
TIR-urilor – stă - dimpreună cu
cadavrul de câine  - în şanţul şoselei – stă
cu aureola prăfuită – între
palme: se întreabă – ca-ntr-un bocet
ce caută El – în această strivitoare
străinătate
 
A  STA  NERÂVNITOR  ÎN  LUNĂ
prietenului meu de peste oceane, Ioan Miclău
...era şi-atunci o zi  - era şi-o noapte - precum sunt cea de azi
şi cea de mâine – şi stam – nerâvnitor – ci
paşnic gânditor senin celest
în lună – exact pe muchia dintre
vis şi via
nestânjeneală-a nemuririi
trăite atât de-intens – precum o
viaţă
 
...n-am râvnit  - niciodată – de-acolo - din
lună - s-opresc timpul în loc – doar
pentru că-mi părea mai minunată ca
minunea – o zi din vara
neştiinţei noastre de a fi
 
...apar – din hău – atâtea motive şi
iluzii – încât – cu-nţelepciune – nu râvnesc
nimic: doar stau şi-aştept să mi se toarcă-ntreg
caierul vieţii nemurite – pentru ca-n seară să pot
pune capul pe perna razelor selene
umplută cu înmiresmate  - noptatice
ierburi hialine (precum visarea  - complicată-n
androgin – a emisferelor
meduze) - şi să-mi mărturisesc – în barba-mi încurcată-ntre alge din
văi venerate şi din tăuri de munte  – că
n-a fost tocmai rău să
am răbdare – că
toate-au fost cu rost şi
pe-ndelete povestite îngerilor – din
grădina mea – de Însuşi Naratorul
Dumnezeu
 
...păsările fac tot ce-au apucat să facă – de la
începutul lumii -  fără mine – gâzele
zboară în caraghios – dezlănţuit zig-zag - cum
numai timpul mai şovăie – găsind în
aer şi cuget – găuri nesperate – evadări din
rău pecetluita realitate... - ...în poienile
codrului de stele – caii frământă-n
copite praf lunar – şi – fulguind din
coame - se cabrează-ameţitor pe muchia
muntelui din cer – treziţi – ori
îmbătaţi - deodată  - albi inorogi – şi strugurii le curg
vin sfânt - printre zăbale... - ...iar
oamenii – oamenii cei
prea din zori inventaţi de lumină – se bărbieresc într-una
pe obraze - cu tot mai enigmatic
întuneric: cum să ajut eu o
asemenea rânduială – dusă până la-nalt înfiorata
fântână de
cotidiene-extaze?
 
TIMP NESIMŢIT
trece timpul ca nebunul: nu mi-a
aruncat – niciodată – nicio
privire: a năvălit doar – orbeşte – în
viaţa mea – a pângărit-o şi
sfâşiat-o –  nătâng şi
fără-ntrebare - şi-acum
vrea să plece – nesimţitul – umblă
ca turbatul - să spargă ocniţa
pieptului meu coşcovit – să fâlfâie
(neauzit criminal)
surd şi-nfundat - precum
bufniţa – fâl-fâl-fâl - şi
să dea buzna – nesătul canibal şi
mitocan - iar
în alte grădini – uscându-le
secătuindu-le – părăduind
minuni - ofilind
nădejdi – stingând credinţe - muguri de
vise – fremătând
fărâmând
 
nu – nu te las să scapi – să-ţi faci
iar – unde vrei şi cum vrei tu – de
cap – timp nesimţit şi
nebun: nu-nu
 
vei sta – nemernic pângăritor – aici
cu mine: te voi lega butuc – cu toate
beteşugurile mele – fără de număr – şi
vom putrezi - amândoi – ca doi
siamezi: om şi
timp – timp şi
om
 
nu se va mai întâmpla nimic în lume – dar
nici tu nu-ţi vei face
damblaua – peste hoituri de îngeri şi peste colb de
pribegi – prin smerite inimi de pelerini - cu
focul zării în ochi –
toate – hoituri pulsând de instinctul
drumului - fermecătoare
 
...şi – astfel – omenirea şi viaţa
vor căpăta – prin mine
un biet măscărici de
mahala – nemurirea
 
...n-o vor – poate – dar
o vor avea: trebuie făcut şi timpul ăsta
nesimţit – să-şi plătească toate
crimele – prin
cineva
 
S-A PORNIT PLOAIA DE NEOPRIT
doamnei Rodica Lăzărescu
...s-a pornit ploaia de neoprit – necruţător sfredelitoare – împungătoare
atotstrăpungătoare - ploaia de
meteoriţi – ploaia cea de
uluitor dilataţi stropi de foc – care străbate pământul  - mâhnit şi netrebnic
într-un loc stătător - lălâu aşteptător de...
Dumnezeu şi el numai - ştiu de anume (şi fără de
nume) ce – ploaia cea iute – sălbatică  - dintr-o parte în
alta-l împunge-străpunge – şi – apoi -  mai
departe – în jos – străbate tot ce este de
străbătut: aştri şi stele
planete boccii – amărui şi sanchii - corpuri
numai pe jumătate-mbrăcate  - dezvelite
vederii - dezamăgite
morocănoase – şi găuri
negre – şi merge-n adâncul
adâncurilor -  fluviul de pară - focul care dă
găuri şi prăpăstii de foc – găuri şi hăuri fără
întoarcere - în josul
josului – până la
rădăcina rădăcinilor lumii – ecou al
rotirilor ameţitoare - nebune-ale
spumii...
 
...şi acolo-i găseşte şi le dă bineţe şi
nopteţe – tuturor gnomilor care - -n delir
de la-nceputul lumii – stau numai într-un
chef – numai la mese de-ospeţe – unde
doar aurul şi argintul sunt
chemaţi să
lumineze – făclii printre
trupuri contorsionate  - cu fălcile şi cu
gura şi colţii - smucite a muget şi urlet şi chiot - spre
sus – cumplit răsucite de
secetoasa sete-a minunii
 
...şi din picăturile focului – scormonesc
invidia şi orgoliul Mumelor – invidia şi orgoliul
Tatălui Negru al Lumii – răscolesc pântecele
seminţelor grăbirii – pântecele-n adormire al
ielelor şi ştimelor şi rusalcelor
nevăzutelor – celor care de veci se credeau
uscate - sterpe
netrebnic uitate de
rază şi plod
 
...şi necontenit şi fără cruţare – Pântecul  cel de
Fală al Beznei slăvite şi neizbăvite se-ncordează şi
naşte – naşte – plodeşte într-una – într-una îi
scapă  - pe sub poale  - spre
susul de frunte-al încununării
Lui Dumnezeu  - Frunte a sorilor şi
lunilor – amândouă stihiile-aflate în magică nuntă de
foc – plodesc fără de-oprire - numai
arbori cu coroane imperiale – de aur şi-argint – numai grâu
zvâcnind ţepos – asmuţit mustăcios  - de grele febre
solare -  şi păpuşoi
slăvit întru conuri strălucind şi sticlind - precum
coifuri de luptă - miraculoase: ştiuleţii de
aur şi-argint – ...numai pomi cu poame de
aur şi-argint – numai păgâne ferigi arborescente pâlpâite şi
tufişuri gigantic arzând ruguri - ele suite – sfidător
batjocoritor – exasperat de
luminat şi curat - până sub
Tronul cel Mare
 
...da – de sub
Tronul Judecăţii din Urmă curg şi cresc – cresc şi
curg – nu bureţi labirintici
nedescurcăreţi – nu bureţi
de pâclă - sălcii meschini - mici şi
creţi – ci
boscheţi şi smicele de aur şi liane şfichiuind - precum princiare
trene de scântei  - scăpate de sub
ritmul minor al călcâiului – scăpate acum întru
văzduh – nepieritorul şi largul şi
generosul văzduh  - acum năpădit de trăsnet şi
de aur şi-argint şi de
Fulger...
 
...plouă invers
acum – în univers – numai cu Plozii de
Zâne – rămuroşi – crud fibroşi – fiii şi
fiicele Tainei şi Gnomilor – ai beznei – cu viscol apocaliptic – şi cu
pălălaie cotropitoare
strârnite - din buzunarele zgârcite-ale
Domnilor - care-n zadar ar mai năzui să
oprească plodirea – năpădirea cosmică  - în toate şi din
toate colţurile şi
crăpăturile oarbe-ale Creaţiei Lui – năpădirea Seminţei
Flăcării Celei Vii – prăpădire a cătuşelor şi
zarvei pustii – de lanţuri ale
întunericului  - acum dezlănţuire descătuşare – întru
răcnet vifornic de glorie -  a
Aurului şi-Argintului – picături arzătoare – adânc
sfredelitoare cotropitoare - cu lacrimi de
foc ...
 
...ploaie care – de-atunci – în măruntaiele lumii – nu se mai
opreşte – şi cumplit şi
bizar – cu încăpăţânare
mistică - mereu izvorăşte – nimic nu mai
ocoleşte - potop de lumină
înfricoşată – desăvârşit
spre Raiuri de Victorie
Vie - a Focului
Liberată
 
POET MĂRTURISITOR
(I) foc fără de pricìnă ori de reazem
foc al măririi şi întreg rodirii
foc respirat de îngerii clădirii
foc îngheţat pe culmile uimirii
 
trecând prin somn spre cumpăna privirii
în nevăzut întemeind fiindul
în nevăzut – Mireasmă-a Fericirii
întâiaşi dată contemplându-şi gândul
 
viu în tăceri – lumină negrăbită
în nori Tu contenind necontenirea
acelaşi mugur – firea şi nefirea
 
sub legi dezvăluind neîngrădirea
...doar către Tine  - Duhu-mi se-umileşte
şi cântec neaflat silabiseşte
 
PSALMODIERI  ÎN  VÂRFUL  MUNTELUI
(II) cu sânge scriu pe creier vii psalmodii
fiinţătoare dincolo de mine
precum e aurul căzut din rodii
însămânţând izvoare de lumine
 
îmi strâng la piept credinţa – unic strai
azvârl uitării toiul zvârcolirii
sunt cavaler al soarelui privirii
când amurgirile întemeiază rai
 
un vârf de munte este pisc de cântec
de-aceea m-am oprit – oprindu-mi lumea:
jertfesc minunea – pieptu-adânc mi-l sfârtec
 
în locul inimii îşi face templu harul
arhanghelii îmi pritocesc amarul:
beau vinul nemuririi – din genune!
 
CONTRAZICERI METAFIZICE
salcâmii se-apleacă
adânc – privind în mine – ca-ntr-o
ameţitoare fântână
 
păsările îi contrazic – vehement – şi
cântă – din afundul cerului – imnul
sfidării de mlaştini
 
greierii – de pe margini - cât mai mistic pitiţi între
ierburi – îi întărâtă – cu scandări
cavernoase – pe unii împotriva altora – astfel încât
până şi eu însumi pot – în sfârşit!
uita de mine – precum de-o carte
veche tare – scăpată sub patul pe care
stă  - perfect întins şi
senin – Dumnezeu
 
PRICINAŞI
îmi frec – cotul meu de
cotul Morţii – până ies
flăcări
 
cu aceste flăcări între noi
venim – eu şi Moartea
pricinaşi – să ne împace
Dumnezeu
 
METEORI FUNEBRI
meteori funebri – frunze pârjolite
cad din piramidă – vatra de salcâmi:
cineva din ceruri – tiranii elite
dau poruncă aprig celorlalţi tărâmi
 
ghilotina – mistic – nu se mai opreşte
se cernesc văzduhuri – în tăceri supuse
valuri lumi se-nalţă – ceasul le-ocoleşte
în păduri mai cântă doar un cuc nebun
 
bocetul de păsări se preschimbă-n îngeri
se preschimbă-n nouri apele sălcìi
vin la nunta morţii greieri mii şi mii
 
'şi rup broboade-n flăcări tufele de stele:
Tu – Matroz de Raze – vina mea o sângeri
faci un semn – şi Crucea arde între vele!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
PRIMĂVARA RATAŢILOR
îmi caut picioarele – prin cracii unei pijamale nou-
îmbrăcate – cum sunt căutaţi minerii – prin
galeriile prăbuşite ale
unei mine
 
nu voi mai merge niciodată încotrova – nici măcar
acolo unde zboară fulgii din bătaia
straşnică a soarelui
 
rămân în fundul pământului – să-i număr degetele
sărutate – Marelui: e întuneric şi bine
totul e tuns ajuns şi miruns – mişună regii
şobolanilor – ai integramelor şi ai
tuturor inumanilor
 
ideologiile se-aşează lipicios-scârnav
hulpav – pe verze – precum
viermii albi – căzuţi din
dizenteria aeriană a
berzelor – şi strig: o
verzelor – de ce nu vă scoateţi – eliberaţi sutienele
suprapuse în foi albe şi
roşii – ca în faţa
sfinţilor magilor – atunci când practicaţi
adoraţia hienelor?
 
totul a devenit ascuns – misterios şi
aproape imposibil de aflat – după ce
toţi sorii inimii – de mine
s-au depărtat
 
nici păsările târzii ale gândurilor nu se
mai rotesc deasupra mea – nici întrebările
fiinţei nu se mai pun – din
nicio stea
 
au încremenit turlele plopilor – de o iarnă-ncâlcită şi
grea – nimeni nu iese pe ogorul
cerului – vreun spic din lună
să pipăie şi
să ia
 
e curat ca-ntr-un spital de
tuberculoşi – e mai frig decât în
sertarele frigiderelor morgii
 
de după munţi – se-aud cântând – înfundat şi
solemn – orgile morţii: e-un semn de solidaritate
cu frica-mpâclită – din mânecile suflecate ale
sorţii
 
mă dau pe derdeluşul ideilor – alunec pe deasupra capetelor
marilor filosofii ale
lumii – precum un stol de
corbi apocaliptici: nimic nu se mai potriveşte în
broaştele uşilor – nimic nu mai flutură – pe
urmele duşilor
 
e mai târziu decât în ultima
imperială bătălie – e mai zadarnic să te piteşti
decât clocirea oului în
pălărie – a Domnului măiastră să fie
 
totul e mistic – nevăzutul nu mai are miros de
clocire: se-ascund firea şi firul – în
înţelepciune şi ştire – dar tot mai aproape de nenorocire
 
THE SPRING OF THE GOOD-FOR-NOTHINGS
I’m searching for my feet – in the newly dressed pyjamas
with long legs – the way missing miners are searched for – in
the collapsed mine
shafts and drifts
 
I shall never again stride anywhere – not even
to the place where the snowflakes take wing
to ward off the fiery heat of the sun
 
I’ll rest in the unfathomable depths of the earth – to count His kissed
toes – Almighty God: it’s dark and agreeable
everything is clipped well-established and sacramentally oiled – there swarm
the kings of the rats – of the crossword puzzles and
of the inhumane kind
 
ideologies edaciously stack
sticky and squalid –on cabbages– like
the white worms – fallen from
the storks’ air
dysentery – and I scream: oh
cabbages – why don’t you pull off – unfasten your brassieres
of overlapping white and
red leaves – as if in front
of the Holy Magi – when you perform
the adoration of the hyaenas?
everything has become abstruse – mysterious and
almost inscrutable – after
all my heart’s suns – have estranged
from me
 
neither do the late birds of my thoughts whirl
above me – nor are the beingness
questions being asked any more – from
any star
 
the poplars’ spires have turned stone-still – from an inclement and
embrangled winter – nobody shows up on the sky’s
ploughland – to finger and
seize
some ears of moon
 
everything around is vacuous like in a tuberculosis
hospital – it’s more glacial than in
the morgue drawer refrigerators
 
from behind the mountains – there can be heard – smothered and
solemn – the pipe organs of death: a sign of solidarity
with the befogging fright – from fate’s rolled up
sleeves
 
I go sledding down the hill of ideas – I glide over the heads
of the world’s greatest
philosophies – like an unkindness of
apocalyptic ravens: nothing seems to fit into
the door locks any longer – nothing flutters any longer – behind
the departed
 
it feels much later than during the last
imperial battle – crouching is even more unavailing
than hatching the eggs
in a hat – may it be God’s miraculous
skylarking hat
 
everything is mystical – the unseen no longer smells
of hatching: nature and my thread occult themselves – towards
wisdom and enlightenment – though ever closer to
bereavement
English version by Gabriela Pachia (Timişoara), from Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ŞI MĂ DAU PE GHEAŢĂ MAI DEPARTE...
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de fiecare dată când merg cu metroul, mi se întâmplă să mai trec prin câte ceva neaşteptat. Bunăoară, iarna trecută, pe la sfârşitul lui februarie. Vremea se îndreptase de  credeam că sosise primăvara,  când într-o noapte a dat un îngheţ cu viscol şi ger aşa de straşnic, că dimineaţa, pe trotuare se şi făcuse gheţuş. Ce-aş mai fi stat acasă, să privesc de la fereastră peisajul, dar trebuia să ajung la datorie! Cu viforniţa-n spinare,  am pornit-o către metrou. Am mers cu grijă, căci gheaţa era numai bună să aluneci pe ea. Mai ţinându-mă de un gard, mai tupilându-mă pe lângă un zid, iată-mă-s la gura de metrou. Aici, cald şi bine. Cobor scările şi doar ce ajung în staţie, că şi aud o femeie strigând din răsputeri, de pe peronul de vizavi:
- Emil! Emil! Emil!
După cum îşi agită braţele în aer doamna nurlie ce îl strigă pe Emil, presupun că el este, firesc, o persoană foarte importantă..., cel puţin pentru ea. Privesc în jur şi încerc să îl descopăr pe Emil, care este clar că adăsta de ceva vreme, de aceeaşi parte cu mine. Uşor de zis, greu de făcut. În marea de oameni ce aşteaptă metroul, Emil se camuflase ca la carte. Şi iarăşi:
- Emil! Emil! Emil!
Cine să fie Emil, stau şi mă întreb? E chipeş, e isteţ, e cu vino-ncoa? Şi de ce se ascunde, rămânând în umbră, de vreme ce e aşa de dorit de o femeie atrăgătoare? Scump la vedere băiatul ăsta! Dar nu mai am timp de reflectat, căci iată, vine trenul. Se mai aude o dată, vag, „Emil!”, după care scârţâitul strident al roţilor pe şine acoperă totul. Trenul opreşte în staţie şi ne îmbulzim în faţa uşilor, aşteptând deschiderea lor. Cineva mă împinge din spate. Altcineva îmi propteşte un cot în coastă. Se deschid în sfârşit, uşile şi intrăm buluc!!! În vagon, aerul este greu de respirat. Înghesuită din toate părţile, încercând să descopăr o bară de care să mă apuc, cu căciula căzută pe ochi şi haina răsucită, simt cum calc pe ceva umflat şi moale, ce mi se lăţeşte sub picior. Mi-e frică să fac presupuneri. Mai bine să nu mă gândesc ce ar putea să fie. Trenul porneşte şi apoi, „hapciu”, aud lângă mine şi din nou, „hapciu, hapciu”, de trei ori. Microbi, îmi zic, s-ar putea să mă aleg chiar cu o viroză. Aş vrea să deschid geamul, dar geamurile sunt etanşe. Sau ar fi mai bine să avansez ori să fac un pas la stânga sau la dreapta, dar nu am cum, căci nu e loc nici să arunci un ac. Poate doar dacă..., dacă mi-ar veni cineva în ajutor. Dar cine? Şi dintr-o dată, simt că aerul nu e suficient pentru toţi şi parcă aş vrea să strig. Să strig? Ce să strig? Nu ştiu de ce, dar mi-aş dori să strig şi eu, asemenea doamnei de pe peron:
- Emil! Emil! Emil!
„Hapciu”, răsună iar un strănutat în spatele meu. „O fi Emil cel care strănută?”, mă întreb. Dar întrebarea rămâne fără răspuns, curiozitatea mea nu are cum să fie mulţumită. Mă mut de pe un picior pe altul şi simt cum acel ceva moale şi umflat de sub talpa stângă îşi schimbă uşor, forma. Cum să văd oare ce este? Oricât m-aş uita în jos, din cauza îmbulzelii, nu pot deosebi nimic. De aceea, privesc numai înaintea mea, la domnul solid ce stă pe scaunul în dreptul căruia mă oprisem atunci când am păşit în vagon. Nu pare să aibă mai mult de 40 de ani acest domn. Este bine îmbrăcat, durduliu, roşu în obraji, cu părul dat cu ceară, frumos aranjat. Şi cum îl privesc, îmi vine dintr-o dată, o idee: nu cumva el este Emil? Brusc, telefonul domnului începe să sune.
- Alo, răspunde el. Da, mamă, uite, ce să fac?
Dar mama nu îl lasă şi pe el să spună ce face: turuie numai ea, fără oprire. Fiul tace mâlc şi doar se colorează din roşu cum era la faţă, în grena.
- Păi, bre mamă, izbucneşte el apăsat, într-un final, eu i-am spus ei: mă, tu ai impresia că...?
Şi mama continuă să vorbească: mult, mult, foarte mult.
- Bre mamă, îndrăzneşte iarăşi fiul să zică şi el un cuvânt cu năduf, cine dracu’ crezi mata că mai ţine cont azi de ce vor copiii, dacă să rămână cu mă-sa ori cu ta-su? Bre, nu mai e acuma ca pe vremuri, să întrebe şi copiii la tribunal, „Bă, voi ce vreţi”? Păi ea a ştiut, bre, ce face, când mi-a zis că mă lasă. Eu d-aia i-am spus ei: mă, tu ai impresia că...?
Şi ca de obicei, mama îl întrerupe. Of, ce mamă! De ce n-o fi având şi ea puţintică răbdare?
- Da, ea e la lucru acuma. A plecat de dimineaţă. Bre, mamă, bre, crede-mă, eu i-am zis ei: mă, tu ai impresia că...?, mai încearcă fiul încă o dată să o lămurească.
Să ştii că am dat peste Emil, îmi spun. De asta îl striga de zor, femeia aceea, pe peron. Aflase că el e pe cale să devină burlac şi vroia, probabil, să îi fie consoartă sau măcar tovarăşă de suferinţă. Iată-l deci pe Emil aici, în faţa mea! Sigur el e! Şi dintr-o dată, Emil nu mai are semnal. Dialogul cu mama se încheie. În acelaşi timp,  locul de lângă el se eliberează şi mă aşez. Descopăr că aveam sub talpă o bucată de covrig: moale şi umflat. Găsesc imediat şi explicaţia pentru acest lucru: două scaune mai la dreapta, o domnişoară rupe tactiocos, bucăţică după bucăţică, un rest de covrig, mâncând dusă pe gânduri. Desigur că atunci când tânăra păşise în vagon, în aglomeraţie, cine ştie cum, o parte din covrig s-o fi rupt şi a căzut pe podea. Emil tace, cu ochii la bucata de covrig leşinată pe jos. Dinspre capătul vagonului apare un alt domn, care se opreşte în dreptul lui şi i se adresează:
- Salut, Nicule! Ce faci? Ai apucat să vorbeşti ieri cu şeful, rezolvăm azi cu transportul spre Maramureş?
E clar că nu este el Emil. El este Nicu. Cine să fi fost atunci, Emil? Sunt sigură că n-a coborât, că încă mai e în trenul acesta, în care mă aflu şi eu. Îmi sună telefonul, ceea ce înseamnă că avem acoperire. Dau să îl scot din geantă şi abia atunci bag de seamă că am geanta deschisă, căscată larg. În îmbulzeală, cineva mi-a deschis poşeta. Ce bine că nu ţin portofelul în ea! Ce fericire că nu păstrez nici actele în ea! Ce bucurie că nu mi-au furat telefonul! Bucurie?! Îmi amintesc cum în urmă cu doi ani, tot în metrou şi tot în aglomeraţie, cineva îmi tăiase sacoşa şi îmi furase două banane. I-o fi fost foame de le-a şterpelit?! De ce simt oare că aş vrea să mănânc, cu toate că abia mi-am luat micul dejun? Trag cu coada ochiului spre domnişoara cu covrigul. L-a terminat, dar vizavi de ea, un băiat dolofan stă pe scaun, cu rucsacul de şcoală în spate şi muşcă vârtos dintr-o tartină. Muşcă şi priveşte spre uşă, către un alt băiat, ceva mai mare ca vârstă şi mai grăsuţ, cu un rucsac aidoma pe umăr. Acesta, într-o rână, rezemat de uşi, îl fixează cu privirea pe mâncăcios. Parcă ar semăna unul cu celălalt. Or fi fraţi? Lângă cel care devorează şandvişul dormitează o femeie trupeşă, cu părul slinos şi ochelari rotunzi, cu sticle de sifon. Parcă şi ea aduce cu cei doi. Le-o fi mamă? Oare foamea se transmite de la unul la celălalt? De la domnişoara cu covrigul la acest băiat şi de la el la mine? Şi de la mine la Emil? Mi-e foame. I-o fi foame şi lui Emil? Şi iarăşi aş vrea să strig:
- Emil! Emil! Emil!
Urmează o staţie lungă. Băiatul care mănâncă a uitat de la un timp să mai tragă cu ochiul spre cel de la uşă. Într-un sfârşit, trenul opreşte la peron. Se deschid uşile. Băiatul ţâşneşte printre ele. Văzându-se singur, căci cel mai mic e pe mai departe ocupat cu mâncatul, se întoarce şi se propteşte între cele două uşi.
- Haide, mă, ce faci?, strigă el către băiatul care înfuleca liniştit în continuare.
- Haide, mă, ce faci?, tresare din somn femeia cea voinică, dându-i celui mic un brânci de mai să cadă de pe scaun.
„Atenţie, se închid uşile!”, anunţă robotul. Dar uşile nu se mai închid. Le ţine cu mâinile băiatul care îl aşteaptă pe lăcomos. Buimăcit, acesta sare de pe scaun şi disperat, o ia la fugă pe interval. Păşeşte în viteză afară din tren, pe sub arcul făcut de braţul celuilalt băiat, care imediat ce îl vede teafăr şi nevătămat pe  peron, dă drumul la uşi şi cu un salt măiastru, îl urmează. Trenul porneşte.
- Ia uite, dragă, era să rămână în metrou copilul ăsta, comentează pentru sine, cu voce scăzută, femeia corpolentă, pe care o suspectez că le-ar fi mamă celor doi. Haide, mă, du-te şi tu după ală!, mai îngaimă ea şi apoi, la fel de subit cum se deşteptase, rămâne să picotească la loc.
Văzând toate acestea, încep să mă foiesc pe scaun. Fără nici o explicaţie. Aşa, pur şi simplu. Parcă mi-e şi puţin frică. Mă simt singură. O mai fi Emil în vagon?, mă întreb. Aş vrea să îl strig.
- Emil! Emil! Emil!
Dar Emil nu răspunde. Firesc, nu mă aude, căci l-am chemat în gând. Trenul alunecă pe şine. Bodyguardul de la firma de pază şi protecţie a metroului patrulează de la un capăt la celălalt al vagonului, care e aproape gol. Ne apropiem de capăt. Pe intrevalul dintre scaune se rostogolesc, purtate de curent, două şomoiage mari de fire de păr. Se opresc amândoua în dreptul meu, chiar la vârful cizmelor mele. Le contemplu şi îmi vine să râd prosteşte, de parcă aş privi un film cu gaguri răsuflate. Curentul de aer se înteţeşte şi şomoiagele pleacă mai departe, în plimbare. Îmi amintesc de Nicu. Oare când o fi coborât? Dar Emil? A coborât şi el? Ne apropiem de staţie. Un bărbat îmbrăcat ca un cerşetor se ridică de pe scaun şi se apropie de uşă. Bagă degetul în nas, apoi îşi trage pantalonii dintre fese şi se scarpină calm, în acel loc.
- Emil! Emil! Emil!
Iarăşi l-am strigat fără voce pe Emil. Ajungem în staţie şi cerşetorul coboară. Mă uit în gol. E mai bine aşa. Oricum, Emil nu mă aude. Suntem la capăt de linie. Ies din subteran şi pornesc pe jos. Peste tot, gheaţă. Dacă ar fi Emil aici... Fac paşi mici, foarte mici, de teamă să nu alunec. Gheaţa e sticloasă.
- Hapciu!, desluşesc în urma mea un bărbat care strănută.
„Emil!”, îmi zic şi vreau să întorc capul. Dar mă opresc la timp. Ştiu că nu e Emil. Gheaţa e groasă. Mă dezechilibrez şi aproape să cad.
Hapciu!
„Em...!” 
De data aceasta, nu îi mai rostesc tot numele. Sunt atentă unde pun piciorul. Gheaţa e nesigură.
- Hapciu!
„Hai să fie cu noroc!”, îi urez în gând domnului pe care sigur îl paşte o răceală, dacă nu chiar o gripă. Şi mă dau pe gheaţă mai departe...
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

SEMAFORUL VERDE
ce simpli
ce frumoşi
erau trecătorii
unul după altul
ce firesc
 
îşi ţineau rândul
dădeau cu eleganţă prioritate
păşeau cuviincios
disciplinat
în deplină legalitate
în ambele sensuri
la culoarea verde a semaforului
 
se priveau faţă în faţă
îşi sfredeleau retinele
îşi răscoleau trecutul
şi citeau gândurile
îşi călcau în picioare principiile
de-o viaţă
îşi făceau avansuri
promisiuni mute
legăminte
preţ de câteva clipe
 
unii se îndrăgosteau pe loc
pe zebră
alţii puţin mai încolo
după colţ
alţii( pe care îi vom regăsi pe bordurile cartierelor
din periferie în viitoarele  mele poeme depresive)
niciodată!
 
stam la pândă
gata să ţâşnesc la culoarea verde a semaforului
mă întrebam
cum nu ai putea să te îndrăgosteşti
de-o fată
ţâşnind din sensul celălalt,care să-ţi spună:
treceam pe-aici
şi te iubesc
cum n-am iubit vreodată!
 
ce frumoşi erau trecătorii
totul părea firesc!
 
VEGHE
eşti tu aceea care-n ruga nopţii tainic îmi veghezi tăcerea
sunt singur rătăcesc cărarea-ntre pământ şi stele
sunt singur ispăşesc păcatul, îmi petrec durerea
‘napoi în trup, din trup ’napoi în suflet, spre-ale mele
 
tăceri,credeam că îmi veghezi tăcerea, o ocroteşti de zvârcolirea nopţii
şi căutând lumina am ajuns târziu şi obosit prin asfinţit în noapte
sunt singur şi frumos îmi ispăşesc păcatul, îmi petrec durerea
din trup în suflet, din suflet înapoi în trup, în dulci păcate
 
şi aş fi vrut să mă răscumperi-n seara de iubire
poate în dimineaţa parfumului tăcut şi desuet de seară
eşti tu aceea ce îmi spovedeşti, ce îmi asculţi tăcerea
dimineţii
 
şi-ai vrea să fie dimineaţa
seară?
 
şi seara dimineaţă
şi dimineaţa seară
iară?
 
LINIŞTE
cum aşezai pe perna moale
sonetul stins, păru-mblânzit de semilună
actor de-aş fi ţi-aş pune-n poale
un vers profan, nedemn, neisprăvit să-ţi spună
 
că poate sunt actor şi poate suntem astfel
ce strâmtă şi subţire ne e mărginirea
cum tâmpla albă odihneai în puf de gâscă
şi parcă se-odihnea şi ea, şi o ţineam în puf, iubirea
 
era curat în aşternuturi, era atâta linişte în straie
cuvintele frumoase le pitisem decuseară-n pernă
îţi atingeam cu-n răsărit nelămurit privirea ta bălaie
cu o tăcere nedesăvârşită şi puţin nedemnă!
 
CUM E
cum este fără mine
cum e să nu poţi să m-atingi
cum e să simţi durerea - un nod în gât
să nu poţi să o strigi
 
cum e nedreaptă
dureroasă
secunda-n care plec
şi timpul se destramă în secunde dureroase
în care vin
şi plec
şi sunt parfum
şi nu mai sunt prin casă
 
cum e cu mine
clepsidră caldă de nisip, să te contopeşti
să curg cu fiecare bob mărunt de aur
-n jumatea  ceasului de vară-n care mă iubeşti
 
cum e cu fericirea
lumina lunii, necontenită-mbrăţişarea
sărutul răsăritului cu noaptea de iubire
a ţărmului necontenit sărut cu marea
 
îmbrăţişarea ţărmului
cu marea
 
aşa o fi!
 
O ALTĂ LUME
se închise cârciuma din cartier,
mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă
şi am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier
ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă
 
şi becul palid, obosit de-atâta veghe
s-a stins, nu-l mai vedeam ca pe un far în noapte,
cum ne-adunam din întâmplarea zilei
să povestim cu amănuntul a noastre-n vitejie fapte
 
grilajul umed ruginit ce să păzească?
când lăzile de bere nu mai sunt aicea, ci în altă parte
şi duse-au fost cu ele sufletele noastre,
nespuse, pelerine, necitite-n nici o scrisă carte
 
şi parcă mersul era altul spre pubele,
împleticiţi, nostalgici, unii-ndrăgostiţi, tăria
ne-o luam de-acuma din isprăvi trecute
şi tristă, lungă ne era călătoria
 
ne întorceam fără suflare, fără rost, spre casă,
lumina ne rănea pe trupul istovit, o zeghe,
tăcuţi speram o cârciumă doar pentru noi în altă lume
şi becul palid, obosit de-o altă lungă veghe!
 
MIC DEJUN
aş fi avut atâtea să îţi spun
şi nu-ţi spuneam din pricini de iubire
tăceam deodată şi luam un mic dejun
tăcuţi privind un orizont îndepărtat, subţire
 
şi parcă ceaşca de cafea avea un drum interminabil –
sărutul tău abandonat într-o mişcare lentă
cum degustai cu pleoapele tăcute-nchise
lumina-nceată risipită între noi, absentă
 
te urmăream cum treci tăcută şi tăceam anume
lăsând în urmă-o noapte-n care nu a fost cuvântul
tăceam crezând că ea tăcerea ne va spune
ce nu puteam să spunem noi pierzând avântul
 
firimituri de pâine adunai în palmă în tăcere
şi-aş fi avut atâtea să îţi spun
cinam în şoaptă după-o zi istovitoare
şi aşteptam îmbrăţişati fără cuvinte-n noaptea lungă
tăcutul nostru mic dejun!
 
POTOPUL
ne cunoscusem primăvara
ne cunoscusem parcă
ploua cu ciocuri gri
înfipte-n gheaţa gri
aripi încremenite-n promoroacă
 
ne cunoscusem primăvara
luminoase săbii
străfulgerau copaci
ca zeci de lumânări aprinse
stol de vrăbii
 
ne cunoscusem primăvara
şi nu ne cunoscusem parcă
ploua cu refuzate paseri
din ceruri reci cu paseri reci
în trista noastră în derivă arcă
 
ne cunoscusem primăvara
pluteam
pe-al paserilor moarte fluviu
ci aripile noastre ude
vâsleau
contra curentului-n diluviu
 
ne cunoscusem primăvara
ne cunoscusem parcă
 
uitasem zborul
înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei
abia căzuţi
ne scufundam încet
încet cu trista noastră arcă!
Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu)

 GELOZIA LA ÎNGERIŢE SAU EPOPEEA LUDENS LIVRESCĂ
în memoria lui Em Cioran şi Mircea Eliade
Oculta celeştilor debarcaţi la Harmon
Sub legământ semyazic azazel et comando
Apocalipsys cum figuris
Google- Gog-Magog roccoco!
Din florile- dalbe-au fugit, s-au stricat:
Ca-n lupta cu îngerul
A lui monsieur Prevert nefârtat -
Voila!  Matchul e trucat!
 
Sebat între ei zeii dumnezei
Tu eşti din hibris carnea de tun
Cartea de tun!
Fă-ţi seppuku, sau răstigneşte-te, Rastignac,
Sana frontiere
Matrix and stem
Gheişa – îngeriţă geloasă
Clitorissandrabraun zeiţa ascunsă -
And  cohors agartha- christi-Shogun!
În acest isarlîc cu mangialîc
Cu un miliarde de nume
În care se cade
Lumen în lume
Prin aplatizare cum Saurid
Grăit-a, agonic teogonic
Uman-cibernetic -
Retro-eclectic
 
(splendoare-ncuscrită-n incestul cu slova,
Ahaşveruşi de la ruşi
Ci nu oasele gigantului nostru Brâncuşi!
den speţa lu’ El vs Jehowa
Aia bătrână mutantă-n maldova
Ghici ghicitoarea lor
Ca ghebele de bălegare
Ciupercă-ntr-un picior)
 
Haare, haare! Litere cu spini şi cu ghiare!
Aum padem hum
De-alde dorian-normanmanea and gellu naum
And florin mugur and şapte pitici
Visîndu-se giganţi ca pata-pe- vici!
Jos de cimitirul de la Săpânţa
Unde râde de moarte fiinţa
Şi va ajunge şi ştiinţa!
 
II.
Cu încetinitiorul mutaţia
Deturnează-n subcuante creaţia
Ca-n paradeigma lui Bradiceni
Bilocaţie de tesla versus „n” grobieni
De la kafka la breban hystrionland and
Genghis-han!
Estem!
Exoftalmic ecran!
Huo.punct.ro toţi bosonii:
Vi se văd prin astral ganglionii!
 
III.
Toate ca toate
Dar Ele din adamaic separate...
Sărmanele salamandrele zeele
Zmeioacele meduze-fomeile
Între oameni şi fameni
Din Binom  inegal  separat
Poartă stigma
De „uter vinovat”.
 
IV.
Finalul începe
Din labirinthul zburat
Aşadar pe unde a fost
Ab initio implementat.
Gelozia la îngeri
E hazard oarecum ordonat
Ca în acest delir
Controlat.
Cetitorii, dragii de ei,
Au pierdut legătura de chei?
 
HORAŢIANA
Ale tale sunt toate, suflete
Mezin al Duhului
Înger desculţ prunc
Al materiei
Patimi şi pasiuni
Vibraţie rece a luminii
Cuţit cu o mie de lame
Curbat cum cel de obsidian
Spintecat de preoţimile
Lor
Roboţi ai dinamicii hazardului
Unica speranţă
Non omnis moriar -
Nu vom muri de tot?
Număr pulsul
Al fiecărei nopţi
Poem trezitor
Să nu aud cum murim
Să nu aud cum mor.
  
In Memoriam Magda KUHN 
(poeta ucisă ritualic la Deva)
MATERIALITATE
Pământul – amant etern
Focul ca o transformare
Apa- vamă veche
Iar eu tăcută între ele
Nebună în normalul efemer.
 
ELUCUBRAŢIE
Palmele tale, palmele mele
Împletite de falange
Adunare de copii
Ferestre oglindundu-se reciproc
Spre cupola unui doi etern.
 
ÎMPLINIRE
Verticalul iubind fântâna
Îi sărută metalic
Esenţa
Spărgînd cerul
În cercuri.
Poeta a debutat liric în volumul de memorialistică „Tresărirea Focului”, de Eugen Evu, Ed. Signata, 2002
Eugen Evu (Haţeg – Hunedoara)

DANSÂND PE NARCIŞI
Urme încimentate lăsăm.
Ți-i ofer ca-n prima zi
A plimbării noastre diurne
În parcul copacilor vremelnici
Ce ne privesc dansul sufletelor.
Suntem de-a pururi tineri...
 
Te aștept la răsăritul
Primului vis primăvăratic
În care tânăru-ți chip ne privește
Trecerea noastră mută
Pe ghimpii de narciși
Dar mobila era blestemată
Atunci cand ne-am măsurat destinele...
 
În brațe eu te ridic
Tu vii în caleașca luxoasă
Pentru a ne iubi în taină
Orgasmul cosmic acoperând
Glasul de sticlă al morților prematuri
Ce țipă cu voce tomnatică
Cântecul de narciși în B minor.
Suntem veșnicii îndrăgostiți...
 
Valsând îți întrevăd
Chipu-ți matur de lut
Sub narciși înfloriți
Cuvintele se pierd
Spre bolta morganei poezii
Maturi noi ne-am iubit...
 
Te astept și-n seara asta
Zărindu-ți chipul de bătrână
Venind adusă în sicriu
La ultima noastră întalnire materială
Pentru regăsire.
Iar oameni noi am fost...
 
Acum suntem doar noi!
A venit clipa trecerii
Spre lumea luminii
Ce barcă ne va fi
Sub câmpul înflorit
Dar nu mai sunt narcișii...
Cristian Bodnărescu (Iaşi)

MUKHTAR (IL PRESCELTO)
Le stagioni non si concludono in inverno
e non esiste giorno lasciato al caso..
svolgo la mia kefiah
dinanzi al deserto,
la sua voce nel silenzio,
il male, sai, ti tenta nel corpo
quando non può con la coscienza
e il colubro ha un ghigno familiare
nel costruire la tana.
Allungai la mano verso il nulla,
la mia carne era cartapesta..
Cosa ci facevo solo
e cosa dava al mio cuore l'impulso di battere?
Sentite, sentite in lontananza
come soffia il khamsin
e come increspa la mia pelle avvizzita..
luce e ancora luce, il sole scalda la mia nuca,
non vedete come risuona l'aria
e come il crepitìo della sabbia
somigli più a quello dei falò?!
Non aver paura di bruciarti,
figlio,
sorreggiti a quel soffio,
tutto è vita;
ora prova a camminare,
affronta l'hammada,
in fondo labile e misero di tentazioni,
l'acqua è dentro te, non il 65% del tuo corpo,
deserto uguale miraggio
ed oasi dunque,
tu lo sai..
parla farsi, romeno, italiano,
studia lo spagnolo, l'arabo, l'esperanto,
ti ascolta quel papavero
e la volpe ti è sorella come una cimice,
cagna o antilope che sia,
il solifugo ti schernisce e fa l'istrione,
e tra il leone e l'impala,
chi la vittima e chi il carnefice,
chi può decifrare il codice e capire il Suo disegno?
Dove lo schema, il progetto?
Abbi l'umiltà di cercare
se ti piace la caccia al tesoro.
Ognuno ha il suo scopo, la sua veste di cartapesta:
1+2+4 come 4+1+2 come 2+1+4
fan sempre sette
e sempre dovete unirvi in quella somma,
se l'uno si cancella, venga in soccorso il due,
si smembri il quattro, 2+2 o 1+1+1+1,
purché il fine e la fine di quella serie
sia sempre sette;
e se il due si spezza,
non importa,
la somma dia sempre sette,
perché la natura esige questo,
ognuno col suo scopo;
che importa il nome dato a un dio, se ami,
se il tuo cuore è sincero e tanto forte da amare pure chi ti odia,
questo è il raggio che da est si dipana,
laddove non possiamo guardare,
laddove sorge il sole.
Ora temi la duna,
ma io dico che non affonderai,
quali altre sirti e paludi
ti fermeranno ancora?
Ricordi quel pomeriggio,
vegliavi quella che tu chiami salma
e non sentivi alcuna presenza,
percepivi un sudore freddo, dolore,
ma era la sua essenza a vegliare te
su un involucro di cartapesta.
Ora, da quale livello d'esistenza
potremo comprendere il ruolo
d'un tagliagole e di un uomo probo,
d'un cecchino e del nemico nel mirino,
chi stabilisce la distanza e il divario
tra un boia e la sua ostia,
cosa vedon i nostri occhi
cosa avverte il nostro cuore e
cosa la mente
se non parte di quella luce e di quel buio
che pure il tagliagole ha
benché in misura differente?
So che hai paura della tua imperfezione
ma non fartene mai scudo
e inginocchiati con me di fronte a questa distesa di sabbia,
non spezzare le sinapsi che ci legano all'infinito
perché esse si attivano
dove comincia ogni supplica e sottomissione
all'urlo del khamsin.
Dammi la tua mano, sono qui e per sempre,
l'energia si spande
e tu puoi sentirla come sole sulla nuca.
 
MUKHTAR (ALESUL)
Anotimpurile nu se termină de iarnă
și nu există o zi lăsată la întâmplare..
îmi desfășor kefiah
în fața deșertului,
glasul lui în tăcere,
răul, să știi, te ispitește în trup
când nu poate cu conștiința
și colubrul are un rânjet familiar
construind gaura lui.
Întinsei mâna către neant,
carnea mea era mucava..
Ce făceam singur
și ce dea inimii mele impulsul pulsației?
Auziți, auziți în depărtare
cum suflă khamsinul
și cum încrețește pielea mea vestejită..
lumină și încă lumină, soarele îmi încălzește ceafa,
să nu vedeți cum răsună aerul
și cum pârâitul nisipului
e mai degrabă pe cel al făcliilor?!
Nu- ţi fie teamă să te arzi,
fiule,
susține-te suflului acela,
totul este viaţă;
acum încearcă să umbli,
înfruntă hamada,
în fond labilă și săracă de ispite,
apa e în tine, nu 65% din corpul tău,
deșert egal miraj
deci și oază,
știi bine..
vorbește farsi, română, italiană,
învață spaniola, araba, esperantoul,
te ascultă macul ăla
și vulpea ți-e soră precum o ploșniță,
cățea sau antilopă nu știu ce,
solifugul te batjocorește și face pe histrionul,
și între leul și impala,
cine victima și cine călăul,
cine poate descifra codul și să înțeleagă planul Lui?
Unde schema, proiectul?
Ai umilința să cauți
dacă îți place vânătoarea de comori.
Fiecare cu scopul lui, cu veșmântul lui de mucava:
1+2+4 la fel ca 4+1+2 la fel ca 2+1+4
oricum fac șapte
și mereu trebuie să vă uniți în suma aia,
dacă unul se șterge, doiul să acorde ajutor,
să dezmembreze patrul, 2+2 sau 1+1+1+1,
numai țelul și sfârșitul acelui șir
să fie tot șapte;
și dacă doiul se frânge,
nu contează,
suma să dea tot șapte,
deoarece natura pretinde asta,
fiecare cu scopul lui;
ce contează numele dat unui zeu, dacă iubești,
dacă inima ta e sinceră și atât de puternică încât iubește și pe cine te urăște,
aceasta este raza care din est se deapănă,
acolo unde nu putem privi,
acolo unde răsare soarele.
Acum ți-e teamă de dună,
ci eu spun că nu vei afunda,
ce alte sirte și mlaștini
încă te vor mai opri?
Îţi aminteşti după-amiaza aceea,
vegheai cel pe care tu-l numești cadavru
și nu simțeai nici o prezență,
percepeai o sudoare rece, durere,
dar era esența lui să vegheze pe tine
asupra unui înveliș de mucava.
Deci, din ce nivel de existență
vom putea înţelege rolul
unui tăietor de gâturi și al unui om prob,
al unui lunetist și al dușmanului în cătare,
cine stabilește distanța și diferența
între un călău și jertfa lui,
ce văd ochii noștri
ce nu observă inima noastră și
ce mintea
decât o parte din lumina aceea și din întuneric
pe care și tăietorul de gâturi o are
deşi în măsură diferită?
Ştiu că ţi-e frică de imperfecțiune
dar nu ridica niciodată scutul
şi îngenunchează cu mine în faţa întinderii astea de nisip,
nu frânge sinapsele ce ne leagă infinitului
fiindcă ele se activează
unde începe fiecare suplică și supunere
strigătului din khamsin.
Dă-mi mâna ta, sunt aici și pentru totdeauna,
energia se răspândește
și tu poţi s-o simți precum soarele pe ceafă.
 
NDE (Near-death experience)
In realtà non sei fermo
e la palude si fa terra
la valvola del tempo
spezza i suoi ingranaggi
un cordone d'argento
che mano d'aurea infermiera
taglia
e ti desta
laddove tema ed onta
nel tuo film osservi
ma la voce d'una luce
quali braccia calde abbracci
una lezione che hai già appreso..
bimbo ritornerai.
 
NDE (Near-death experience)
De fapt nu stai pe loc
și mlaștina se face pământ
valva timpului
îsi frânge angrenajele
un cordon de argint
pe care mâna infirmierei aurii
îl taie
și te deșteaptă
acolo unde teamă și insultă
în filmul tău observi
dar glasul unei lumini
precum brațele calde îmbrățișezi
o lecție pe care deja ai învățat-o..
copil vei reveni.
 
NON E' TEMPO PER DORMIRE
Non è tempo per dormire,
le rondini si levano a stormo,
il sole ammicca da un camino,
mi muovo come ombra
e gioco a distendermi
e contrarmi..
le nuvole sul Belbo
vecchie armi le idee, pistole a salve,
da una șatră canto insieme a loro, nomadi,
cosa è puro e cosa non lo è;
me ne lavo le mani
di questa smania di protagonismo
perché è il giro di boa
e con una capriola
piango e rimpiango, ma è ora,
ora giunto il momento
di salutare gli anni alle spalle
e te che dai tuoi occhi vietnamiti
mi evochi dal sogno
e dalla strada del falegname
mi sussurri
se ancora chiedo di te..
Non è più tempo per dormire
e la penna è senza inchiostro,
la chitarra scordata sulla soglia
della preesistenza
mia figlia suona.
 
NU-I TIMP SĂ DORM
Nu-i timp să dorm,
rândunicile se înalță în stol,
soarele clipește printr-un coș,
Mă mişc ca o umbră
și mă joc să mă întind
și să mă contractez..
norii pe Belbo
arme vechi ideile, pistoale fără proiectil,
dintr-o şatră cânt împreună cu ei, nomazi,
ceea ce-i pur și ceea nu-l este;
mă spăl pe mâini
de mania asta de protagonism
fiindcă este punctul de cotitură
și cu o rostogolire
plâng și regret, dar acum,
acum a venit momentul
să salut anii în urmă
și pe tine care din ochii tăi vietnamezi
mă evoci din vis
și din drumul tâmplarului
îmi șoptești
dacă mai întreb de tine..
Nu mai e timp să dorm
și pixul este fără cerneală,
la o chitară dezacordată pe pragul
preexistenței
fiica mea cântă.
 
CIVICO 42
Non avrei il tuo ritratto..
e l'incenso permeava l'aria,
quasi incalzato da movimento indotto,
io, la caligine, fari allo xeno,
il velo si squarciava
e tu truccata su un filo di vetro,
civico 42,
quale canale
ci tocca navigare?..
Lucciole e fiocchi di stelle
che saziano la piantagione,
col dito tracciare il Carro ed Orione,
compreso nella mia dishdasha
d'uomo del deserto,
il Cigno ed il Leone,
un demiurgo teso a quella scala a pioli,
temerne l'ultimo gradino
ed il mio orgoglio.
 
NR. 42
N-aș avea portretul tău..
și tămâia se răspândea în aer,
cam împinsă de o mișcare indusă,
eu, abureala, faruri cu xenon,
vălul se rupea
și tu machiată pe un fir de geam,
nr. 42,
ce canal
trebuie să navigăm?..
Licurici și fulgi de stele
care satură plantația,
cu degetul trasând Carul și Orion,
absorbit în dishdasha mea
a omului din deșert,
Lebăda și Leul,
un demiurg întins spre scara aceea cu fusceli,
temându-mă de ultima treaptă
și de orgoliul meu.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

ÎNTOARCEREA ÎN TIMP
Ai parte-n viață uneori
de-asemenea-ntâmplări ciudate,
că fără ele viața este
doar ritmică banalitate...
 
Din incredibil mi-a fost dat
să gust și eu cândva-ntr-o noapte,
când sufletul m-a-nștiințat
că de vremelnic se desparte.
 
Și-ntr-adevăr, îndat-apoi
m-am înălțat ca o părere
deasupra trupului închis
într-un abis de neputere
 
și c-o iuțeală chiar mai mare
decât a gândului hoinar,
am părăsit timpul real
intrând în cel imaginar,
 
ca să mă-ndrept către Iudeea
procuratorului Pilat,
unde Iisus Mântuitorul
urma să fie judecat...
*
Murdar, cu case din chirpici
ca orice urbe-orientală,
Ierusalimul clocotea
de forfotă și zăpușeală,
 
cu miile de vagabonzi
trăgând cu ochiul la tejghele
și cetele de cerșetori
aidoma unor belele.
 
Iar scaunul de judecată
cu-nvinuitul la mijloc,
era de-oșteni încercuit
ca gloata să o țină-n loc.
 
Altminteri, hidra ghiftuită
cu fanatism necruțător,
în bucățele L-ar fi rupt
pe preadivinul Reconstructor.
 
Pătruns de milă-I cercetam
făptura crunt batjocorită
de toți aceia ce mai ieri
nu se-ndoiau măcar o clipă
de firea Sa-ndumnezeită.
Și suferința mea sporea
când fața-nvinețită I-o vedeam,
deși era vădit c-o frumusețe
nepământeană ca a Sa
nu poate fi de om știrbită,
căci seva mereu vie ea și-o trage
din armonia Lui interioară,
ca-n adevăr să fie calea pentru om
spre-o viață unde moartea o să moară.
 
Cu-adâncă venerație
de El m-apropiai ca să-I vorbesc,
fără ca-n jur vreo iotă să ajungă
din acest grai suprafiresc:
 
„Învățătorule iubit,
din viitorul meu incert
la Tine am venit
și iată că printr-o minune
Te aflu încă în viață
pe-acest nemărginit deșert
al gratitudinii umane,
ca din potirul Tău cu har
să iau scânteia de speranță
pentru plăpândul nostru țel.
 
O, Tu, Cel mai presus de veci,
nu lăsa moartea să triumfe
și pe barbari să te insulte,
ci vino-n timpul meu creștin
și de păcate arhiplin
ca far în carne și în oase
pe-ale vieții căi spinoase”.
 
El m-a privit cu ochi senini
ca două ceruri larg deschise
înspre divinele grădini,
și mi-a răspuns:
 
„Am fost trimis c-un scop precis
de către Tatăl Meu ceresc:
Păcatului să-i vin de hac,
încât ce-i scris să împlinesc!
 
Să merg cu tine-n viitor
ca oamenii să Mă atingă
și-abia atunci să se convingă
că sunt Mântuitorul lor?
 
Păi Eu cu ei mereu voi fi
de-acum și până la sfârșit,
chiar și cu-acei nefericiți
ce-n necredință-au stăruit.
 
Căci tot acest ghiveci uman
de silitori și ipocriți,
numai prin Mine poate-ajunge
în siguranță la liman,
 
acel regat netemporal
ce-i pentru om marea-ncercare:
Rămâne robul simțurilor,
ori vrea salvarea prin schimbare?!...
 
Sau crezi cumva c-ai tăi fârtați
doldora de încreștinare
s-ar dovedi mai omenoși
decât aceste exemplare,
 
când e știut că din cruzime
ei și-au făcut un scop aparte?
Sunt debordanți în teorie,
dar fizic ei Mă vor departe...
 
Nici pâs nu cutezam să spun
la blânda Lui mustrare-ntemeiată,
și cum soldații L-au luat cu ei,
în trup m-am furișat pe dată.
 
BALADA AFLĂTORILOR ÎN TREABĂ
Cu harurile-i nepereche,
cândva de România se spunea
ba că-i grădina Maicii sfinte,
ba că Edenul o pețea.
 
Dar au trecut acele vremi
cum toate trec pe lume-n grabă –
azi țara-i cum s-au străduit
s-o facă aflătorii-n treabă:
 
Ocean de vise în derivă
și de speranțe obosite,
în care doar rechinii zburdă
printre grămezi de legi sucite!
 
Au fost din ăștia și-nainte,
când omul nou era forjat
după rețete bolșevice,
căci la români nu-i un păcat
 
să te prefaci că doar muncești
ca-n zisa foarte înțeleaptă:
„Timpul trece,
leafa merge,
noi ne vedem de-a noastră soartă...”
 
Dar și mai și, după schimbarea
politicilor de fațadă,
ei au ajuns majoritari
cum cere democratica obadă.
 
(Democrația, așadar,
e-n primul rând cantitativă
și-abia pe urmă calitatea
va deveni forță activă;
 
un adevăr necunoscut
într-un cuprins ca România,
unde-i acasă șmecheria
și hoții-s fruntea prin statut...)
 
Atâția aflători în treabă
se-nghesuie la ce mai este,
încât puțini români roșesc
văzându-și țara de poveste.
 
Iar dintre ei, mulți incapabili
de adaptare la șutit,
l-au ascultat pe președinte
și-n grabă s-au cărăbănit
 
spre-abrupte zări din lumea largă
cu dorul înfășat în ie,
lăsându-i pe aleși să-și facă
făcutele prin tâlhărie.
 
C-așa e moda la românii
de parvenire îmboldiți:
Pe găinari politica-i preschimbă
în niște bravi nelegiuiți,
 
care de jertfă și onoare
vor trăncăni la nesfârșit,
fără să simtă pic de jenă
pentru ridicolul stârnit!
 
Și-apoi să-i vezi pe șobolani
când barca apă stă să ia –
ei primii o vor părăsi
și, demni, în alta vor urca...
 
Dar iarăși spun că-i imposibil
să definești azi România
fără de toți aceia care
nemuritoare fac mafia:
 
Ciocoi, tâlhari și politruci
și mulți alți aflători în treabă,
la țâța țării dau năvală,
deși o furajează ca pe-o gloabă.
*
Români,
pe de-alde ăștia
- niște borfași înveterați –
voi îi tratați
cu-ngăduință și respect,
când an de an au dovedit
că scopul lor ticăloșit
este cu sacii să se vadă
în al puterii car hâit,
ca-ndată-apoi cu legea-n mână
și-uniți prin cumetrii suspecte,
din pungășii să facă arte
și-un crez să-și facă din minciună.
 
Nu-i mai lăsați să vă trișeze
secătuind această țară!
E țara lor de-i tolerați
să fure mai ceva ca-n codru,
iar voi grumazul vi-l plecați
ca sabia să nu-l reteze?...
 
Sau lumea-n cap voi v-o luați
printr-o revoltă mai aparte
ce-n jocul lor infect e parte,
când faptele îi recomandă
să fie grabnic alungați.
 
Dar nu oricum, ci despuiați
de bunurile tâlhărite,
ca-n ceas de cumpănă să-nvețe
pe pielea lor ca de toval,
că gol pe lume omul vine
și gol apoi în lut se-ntoarnă
oricât ar fi de sus pe val...
 
Români,
e ceasul deșteptării
cum imnul nostru ne-o tot spune!
Nu v-amăgiți cu vreo schimbare
care-i nutrită de răbdare,
c-atunci se-avântă resemnarea
cu sporul ei de-amărăciune.
 
Priviți Balcanii cum se miș
prin turci, bulgari și grecotei,
deși ai lor sunt mult în urmă
de-ai noștri guvernanți mișei,
 
care se știe foarte bine
că miliarde au păpat,
ca România cu creanțe
s-ajungă stat înfeudat,
 
conform celebrei axiome
pentru infami și a lor ceată:
În ape tulburi pescuitul
zadarnic nu e niciodată!
 
De-aceea spun: Cum toți aceștia
nu-s vrednici de tovărășie
cu Ceaușeștii împușcați,
măcar să piară înfierați
într-un afund de pușcărie.
 
TESTAMENTUL LUI ARISTOTEL
(Corpus Aristotelicum)
Actul I
(Dimineața vieții)
Când tinerețea mă-mboldea,
vedeam în om acea ființă
ce zeilor porunci le-ar da
de și-ar schimba vrerea-n putință.
 
Mă deruta adeseori
cu-a sale ifose pieptișe –
zvâcniri de gâză-ntemnițată
în plasa sorților furișe.
 
Dar ca unealtă grăitoare,
n-avea de-a face cât de cât
cu mintea-n dârză căutare –
era biped, și doar atât!...
 
Din școala platoniciană
am stors cam tot ce se putea,
neadmițând că lumea-ar fi
doar în Idei cum este ea.
 
Căci nu poți omul natural
ți-l explici prin omu-n sine,
decât mergând spre infinit
călare pe regresiune,
 
ca din Ideile-nghețate
de o eternă plictiseală,
să afli șpilul bramburelii
din lumea noastră-n vâjâială.
 
Dar cum din gol nu iese plinul
făr’ de impulsul creator,
tot astfel și mișcarea vine
de la eternul Prim motor.
 
El, unitar și neîntins,
cum Binelui îi șade bine,
Divinitatea e in actu
prin faptele-i pe drept divine.
 
Filosofia, prin urmare,
(în Metafizica o spun)
nu-i la-ndemâna orișicui,
deși pare un bun comun:
 
Să afle cauzele prime
ale ființei ce prin ea
și-n ea cu brio ființează,
aceasta e menirea sa!
 
Privind atent la tot ce este
- pământ, viață, stele, soare –
un adevăr mi s-a impus
cu forța logicii primare:
 
Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume
din tot ce știm și-n veci n-om ști
(cu toate că-ntâmplarea-i una
cu tainicul efort de-a fi),
 
ci părți perfect articulate
într-un gigantic plan divin
sunt cele vii și cele moarte,
precum și-acelea care vin...
 
Cutremurat de măreția
sublimului fără hotar,
am înțeles cam care-i baiul
cu-al omului perfid calvar,
 
un paradox de patimi zămislit,
ce liniștea i-o ciugulește –
el, vierme pe acest pământ,
buricul lumii se dorește!
 
Dar mai știam că din ce-i viu
doar omu-i marele rebel,
mereu trudind să-și schimbe soarta
după un plan croit de el.
 
Atât e de-omenesc să vrei
prin ne-ncetată adaptare,
încât o viață fără scop
se tot usucă până moare.
 
Dator e omul, așadar,
față de Cel ce l-a făcut,
să tindă la desăvârșirea
primită-n starea de-nceput.
 
Căci de scrutăm până-n străfunduri
a conduitei vie hartă,
avem dovada cum că omul
cu josnicu-i amic la toartă
 
și că progresul din moravuri
se cheam-acea realitate,
în care orice-i cu putință
dacă se face ca la carte...
 
Fiind un fapt adeverit
că legile umane-s șchioape
oricât ar vrea leguitorii
de miez să fie mai aproape,
 
nu-ncape nici o îndoială
că pentr-un ins echilibrat,
nu ele-s barca de salvare
pe-al vieții ocean zbuciumat,
 
- îndeosebi când în năvodul
salubrizării sociale,
doar peștișorii-s pescuiți,
conform cutumelor tribale –
 
ci conștiința-i prima treaptă
din nelipsita judecare
a făptuirilor cu care
clădim speranța de răsplată;
 
iar mai la urmă, după moarte,
vom fi luați la puricat
de-acea teribilă instanță,
ce judecă fără rabat
 
și-al cărei verdict impecabil
va fi totuna cu vecia –
o nouă viață ne așteaptă,
ori în canon vom regreta trufia?...
 
În ce privește guvernarea,
vestitele orori nu le-am uitat:
Socrate condamnat la moarte,
Platon de Denys exilat.
 
Când un tiran respingător
- așa ca Denys, bunăoară –
din legi face un preș de șters
pentru a sa vrere murdară,
 
e semn că omu-i în pericol
și necinstite-s tot atunci
gândirea, crezul, libertatea –
valori ce-s pentru el porunci.
 
Iar episodul cu Socrate
și moartea ce i-a fost impusă,
ne-arată că-n democrație
chiar și greșeala e distinsă...
 
(Greșeal-a fost și nu eroare
a lui Socrate condamnare:
Prima-n morală-i găzduită,
eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)
 
De-acord, de-aceea, sunt cu Platon
cu formele de guvernare –
atâta-s de nedrepte toate,
că binele-i mistificare.
 
Niciuna dintre cârmuiri
(din ce a fost și va mai fi)
nu poate egalitarismul
cu libertatea a uni.
 
Căci statele din astă lume
(chiar filosofii de-ar conduce,
așa cum Platon și-a dorit)
toate-s amarnic de caduce,
 
cu gâtul prins ca într-un clește
de-nfloritoare legi perfide –
cruzimea tot mai rafinată
și egoismul ce sporește.
 
Actul II
(Amiaza vieții)
Creațiunea, prin urmare,
de-un plan divin fu precedată,
un plan c-o logică eternă
pentru zidirea-n vrere demarată.
 
Cum altfel să ne-nchipuim
această armonie colosală
pe care Cosmos o numim,
uimiți de-a sa-ntocmire ideală?
 
El este și va fi mereu
fiul veciei cu vecia-n fire –
un tot ce toate le cuprinde
și-i mai presus de-a omului gândire...
 
Văzând ce-i de văzut și mai departe
în miezul nevăzut dar intuit,
pe drumul nesfârșit al cugetării
cu două adevăruri am pornit.
 
Întâiul dintre ele stabilește
raportul efemer-eternitate:
Nu-i omul primul genitor,
ci Absolutul e temei în toate!
 
Fiind deci omul o fărâmă
din existența grandioasă,
înțelepciunea și-o vădește
prin voia sa respectuoasă
 
în fața cosmicei Voințe,
astfel încât a lui cărare
cu stăruință să urmeze
divina cale-n veșnică lucrare.
 
Al doilea adevăr vizează modestia,
căci făr-așa ceva nu știi cât ești de mic...
(Socrate „vrăjitorul”atât o prețuia,
c-adeseori zicea: „Știu că nu știu nimic”.)
*
După ce planul l-am trasat
- temeinic și cu socoteală –
un tot unit urma să fie
a Corpusului rânduială,
 
precum un Cosmos limitat
al spiritului omenesc,
pe care prin noi cunoștințe
doream să îl îmbogățesc.
 
La baza lui am așezat
acele forme de gândire,
ce-n logică-s fundamentale
pentru a justului plinire.
 
(O precizare se impune
privind esența-n cugetare:
Dacă Socrate-a intuit
că noțiunea-i cea mai tare
 
ca entitate logică,
iar Platon a dezvăluit
că a ideii entitate
e una metafizică,
 
în formă am încorporat
mai mult de-o simplă entitate –
ea pentru mine-i instrument
al facerii neîncetate.)
 
Apoi în Corpus am inclus
aproape tot ce am mai scris
în metafizică și etică,
știință și estetică.
 
De pildă, Fizica-i o carte
atât de antiplatoniciană,
încât pot fi învinuit
c-am conceput-o dintr-o toană.
 
Știm însă foarte bine
că una-i lutul și-alta cerul!
Așa și-aici, mi-e prieten Platon,
dar mult mai prieten adevărul...
 
În Fizica nu urmăresc
o găunoasă confruntare,
schimb de subtile argumente,
doar în sofism la mare căutare.
 
(De altminteri, vidu-l resping
ca pe-o vizibilă demență,
căci, ontologic, el se cheamă
ființa în inexistență.)
 
Cum scopul cărții e mișcarea
fără-ncetare-n existență,
m-am străduit să o prezint
ca pe o cosmică esență.
 
Dar eu mișcarea n-o gândesc
ca discontinuu șir de stări,
ci-i necesar ca ea să fie
mereu continuă-n pulsări.
 
Ori pentru asta e nevoie
(când demonstrezi și când combați)
de instrumente potrivite,
ca și pe dracu să îl bați.
 
Și-așa, cu setul înjghebat
de scule întru cugetare
(un trio de principii generale
și-acel cvartet de cauze plenare),
 
am arătat că Heraclit e depășit
cu-a lui suspectă automișcare
și că-n teleologie-s cauzal,
deci finalismu-l văd ca generare.
 
Actul III
(Amurgul vieții)
Acuma când viața aproape că s-a scurs
ades mă uit în urmă cu un regret ascuns
și mă întreb:
Viața asta precum o apă curgătoare
într-un pustiu,
prin moarte ea dispare
fără urmă
mai înainte de-a se vărsa în mare?
 
Nu pot să cred că totul
aicea se sfârșește
doar printr-un accident
ce moarte se numește,
când Cosmosul nu pierde
nimica niciodată
și când față de vid
natura-i revoltată.
 
Cum plinul plin rămâne până-n veac
și până-n veac este-n mișcare,
deși nu cred în niște zei de paie,
de-un lucru totuși sunt încredințat:
 
Oricât e moartea de háină
și dornică în vieți să-și ia tributul,
esența omului nu-i aparține –
de nasul ei e numai lutul!
 
Deci dacă spiritul uman
parte-i din cel universal
(Acel ce toate le-a făcut
și dincolo de timp veghează),
din trupul mort când a plecat,
el de îndată-i absorbit
în Prim motorul neclintit...
 
Deși de moarte nu mă tem,
căci înțelept e doar acela
ce-n ochi destinul și-l privește,
totuși,
nu pot tristețea s-o alung
singurătatea când m-apasă –
singur,
mereu singur,
încât la urmă moartea-ți pare
că-i o șalupă de salvare,
care cu grijă te culege
din apele atât de reci
ale singurătății planetare.
 
Închei
cu-această constatare de final:
Acuma-mi este foarte clar
că Universul are-un scop,
dar care nu e necesar,
altminteri
moartea trebuie văzută
ca al vieții scop hilar!...
 
(Eu, Stagiritul,
prezentul  Testament am întocmit,
pe care după sigilare
și adecvată ambalare,
în fluviul timpului l-am azvârlit.)
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

MĂICUŢA ANA
În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.
La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!
Ştefan Bruno (Bucureşti)

IMPRESII
Diriginta clasei a X-a B era internată în spital din cauza unei probleme vechi. Orele ei erau suplinite de ceilalţi profesori de matematică din şcoală.
La una dintre orele de algebră, a intrat Ion Angheluţă, profesorul de la clasa paralelă. Severitatea lui era renumită, dar şi chipul lui îl ajuta din plin la crearea unor emoţii în rândul elevilor. În plus, se zvonea că e nepotul celebrului profesor universitar Teodor Angheluţă.
Ştiind că profesoara pe care o suplinea va sta mai mult timp în spital, pentru ca elevii să nu fie în urmă cu materia, profesorul a decis să predea. După ce s-a informat frontal în legătură cu materia şi cunoştinţele elevilor, el a anunţat tema lecţiei noi.
În timp ce scria titlul pe tablă, profesorul a zărit buretele destul de uzat.
- Aveţi buretele din clasa a cincea?
- Nu, numai din a opta!
Cea care a răspuns era Maria, şefa clasei. Ea ducea zilnic buretele în ghiozdan. Era mai sigur aşa. (Elevii de serviciu puteau uneori să lipsească…)
Toată clasa a amuţit. Se aşteptau ca profesorul să-i facă observaţie Mariei. Nu s-a întâmplat nimic. Profesorul a continuat să explice, a început să demonstreze o formulă, spunând cu voce tare ceea ce scria.
Maria calcula înainte. Când a ridicat ochii, a văzut că pe tablă era altceva decât în caietul ei. A atenţionat-o pe colega ei de bancă. Aceasta a confirmat observaţia Mariei.
- Eu îi spun!
- Taci! Dacă îl superi, chiar te dă afară!
- Dar e greşit!
Profesorul a auzit şoaptele celor două. S-a oprit, s-a întors spre clasă şi a întrebat:
- Ce nu e bine?
- În rândul al patrulea e o greşeală. Aţi spus bine şi aţi scris altceva.
Profesorul s-a depărtat de tablă şi a recitit.
- Ai dreptate.
A luat buretele şi îi spuse Mariei:
- De unde să şterg?
- Al şaselea rând.
- Dictează ce trebuie să scriu!
Toţi elevii clasei îşi ţinuseră respiraţia. S-a auzit cum au răsuflat uşuraţi.
Abia când s-a încheiat ora şi profesorul a ieşit din clasă, elevii s-au relaxat:
- Eram sigură că te dă afară!
- Cine mai îndrăzneşte să deschidă gura la orele lui Angheluţă?!
- Aveam dreptate, susţinea Maria. Profesorul mi-a spus să dictez. Bine că l-am oprit la timp!
În vacanţa de primăvară avea loc faza pe judeţ a Olimpiadelor şcolare. Grupul elevilor din liceu era însoţit de profesorul Ion Angheluţă. Atunci, în mijlocul acelor elevi, profesorul şi-a arătat adevărata faţă: a fost cel mai grijuliu, cel mai îngăduitor însoţitor, i-a condus la cofetărie, i-a condus şi i-a cazat la Grupului Şcolar Minier din Săsar, i-a însoţit la serata dansantă organizată în cantină, a fost împreună cu elevii la vizionarea la televizor a spectacolului-concurs de muzică uşoară „Steaua fără nume”. În tren, s-a asigurat că elevii au condiţii bune, i-a învăţat jocuri de societate şi s-a jucat cu ei.
Maria aştepta cu nerăbdare revederea cu colegii. Voia să le spună că şi-au format o impresie greşită despre profesorul Angheluţă, care e sincer, sever cu cine trebuie şi foarte apropiat sufleteşte cu cine se poartă corect.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)
 

 

ATITUDINI
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii