ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 53 (Iulie 2013)

EDITORIAL
NATURA CA DAR
Bucuria explorării unor locuri interesante este intensă, atunci când timpul ne oferă libertate de mişcare şi nu suntem îngrădiţi de nicio regulă. Călătoria în sine reprezintă o cale de purificare spirituală prin cultură, stare de satisfacţie maximă, dacă momentul efectuării acesteia este benefic. Printr-un exerciţiu corect de concentrare, mintea dobândeşte acces la dimensiunile paralele ale sufletului, captând energii pozitive, necesare eliberării gândurilor care afectează echilibrul interior. Omul îşi canalizează forţele către tot ceea ce-i conferă linişte şi protecţie, fiindcă mediul în care trăieşte nu este tocmai unul perfect. Atunci, el îşi recrează propriul spaţiu intim, în care să se refugieze când mintea îi este asaltată de factori nocivi. Nimeni nu poate rezista la infinit dacă nu dispune de un minim de confort, de libertate şi timp rezervat numai sinelui. Blocajele mentale şi emoţionale conduc întotdeauna la disiparea cumpătării şi la dezechilibru general. De aceea, nevoia deconectării de la vacarmul cotidian a devenit absolut necesar.
Drumul către refacerea armoniei lăuntrice nu este atât de dificil, numai că există atât de multe variante, încât nu ştim pe care s-o alegem, sau care este cea compatibilă cu starea se spirit prezentă. Am propus călătoria, pentru că este cea mai la îndemână în orice moment. Parcurgerea distanţelor fizice sau virtuale către o anumită destinaţie, poate fi o plăcere, sau, dimpotrivă, o corvoadă, în funcţie de condiţiile existente. Locul ales pentru vizită şi odihnă este esenţial, şi depinde foarte mult de propria dorinţă sau curiozitate. Toate formele de relief îmbie la contemplare, iar dacă şi gradul de civililaţie este în consonanţă cu acestea, atunci sunt şanse maxime de relaxare. Oamenii aleg spaţiile pentru explorare cu gândul că acolo vor găsi imaginea perfectă din visul lor, sau ceva la care au sperat întreaga viaţă. Aşadar, aşteptările pot fi nenumărate şi similare cu proiecţiile imaginare, însă nu neapărat şi realitatea e tot aşa. Ceea ce se povesteşte despre anumite locuri, făcându-se uz şi de legendele autohtone, îi pot determina pe oameni să meargă acolo, doar de dragul reclamei reuşite. Ce se întâmplă însă, în situaţiile în care aceste prezentări, evident, exagerate, sunt foarte departe de realitate? Probabil că acea călătorie se dovedeşte un fiasco, iar protagonistul ei, complet dezamăgit. Dar acestea sunt nişte riscuri asumate şi astfel se trece mai uşor peste o eventuală situaţie neplăcută.
Călătoria necesuită şi o pregătire. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, deoarece oamenii şi locurile noi au acea doză de atracţie sau respingere, totul depinzând pe puterea noastră de absorţie şi de starea lăuntrică în care ne aflăm. Peisajele au un dar aparte, ele creionează într-un etalon specific aura energetică sub care fiinţa noastră vibrează în concordanţă cu întregul univers. Privirea ni se încarcă de frumos, iar acesta din urmă se revarsă prin întreaga noastră fiinţă plombând acele goluri pe care viaţa cotidiană ni le-a creat. Substratul naturii intră în consonanţă cu faptura noastră, pe aceeaşi frecvenţă, etalonându-ne după regnul privilegiat pe care tot ea natura ni l-a oferit ca sursă de comuniune şi dovadă de respect. Munţii, câmpiile, apele, vegetaţia, toate acestea au o esenţă energetică fantastică pe care organismul nostru, asemeni unui condensator, o  înmagazinează pentru sănătatea mentală, spirituală, energetică şi fizică. O călătorie reuşită este un dar pe care nu neapărat noi ni-l facem, cât mai cu seamă natura, prin diversitatea şi complexitatea sa ni-l oferă, cu condiţia ca noi să avem acea minimă educaţie pentru a percepe acest minunat cadou.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
VOI SCRIE CÂT LUMINA ÎMI VA DĂRUI INSPIRAŢIA – INTERVIU CU POETUL LUCA CIPOLLA
Luca Cipolla s-a născut pe 17 nov. 1975 şi este angajat al unei societăţi a cărţilor de credit. Este cetăţean italian, locuieşte la Milano, dar activităţile profesionale l-au adus des în România. Pasiunea către scris, către versuri îşi are rădăcinile încă din adolescenţă, iar contactul cu România i-a mai scos în evidenţă încă o latură deosebită şi anume pe cea de traducător. Colaborează în prezent cu numeroase publicaţii literare de limbă română şi participă cu maxim interes la diverse competiţii literare.
Stimate d-le Luca Cipolla, pentru început aş dori să ne spuneţi dacă vorbim de un pseudonim literar, sau pur şi simplu acesta vă este numele.
Luca Cipolla este numele meu adevărat.
Am înţeles că încă din adolescenţă cochetaţi cu versurile. De unde această pornire, cine a fost persoana care a reusit să vă canalizeze energia creatoare către versuri?
N-a fost o personă; am început să scriu versuri cu primele iubiri şi dezamăgiri ale adolescenţei, cred că inspiraţia a ajuns natural din cauza sensibilităţii mele.
Aveţi o predilecţie către limba română. Numărul mare de colaborări cu publicaţii de limba română, precum şi multe din creaţiile dvs. Artistice sunt legate de această limbă. De unde a pornit înclinaţia?
Am călătorit mult în România şi am început să învăţ limba în regim autodidact; scriam deja poeziile şi le traduceam în limba franceză; când la Bucureşti m-am întâlnit din întâmplare cu dl. Ion Iancu Vale, directorul fondator al revistei Climate Literare. Am început să-i trimit nişte versuri de-ale mele şi să traduc toate poeziile în limba română. Aşa am căutat pe net adresele de e-mail din alte reviste  cărora le-am expediat texte.
Literatura italiană este una la fel de bogată ca şi cea română. Puteţi să ne spuneţi ce autori italieni vă sunt pe plac? Există un curent al literaturii italiene faţă de care să aveţi afinităţi?
Sunt mai multi autori italieni care îmi plac, printre aceştia aş dori să amintesc nişte poeţi din secolul al XX-lea, precum: Giuseppe Ungaretti, Sandro Penna, Cesare Pavese şi Alda Merini. Da, dar este vorba doar de o afinitate, poate mai clar putem vorbi despre un mix de ermetism şi modernism cu câteva aspecte ale doctrinei filosofice spiritiste.
Să vorbim un pic şi despre tematică. Ce anume abordaţi în versurile dvs, ce teme vă sunt pe plac?
Tematica depinde de inspiraţia pe care o am în câteva momente şi inspiraţia este ca o cascadă a stelelor căzătoare în cerul sufletului meu, un fel de lumină care se vede numai de câteva ori şi că trebuie să o prind şi să o traduc în versuri.
Dincolo de actul creator vă ocupaţi şi de traduceri. Ce ne puteţi spune şi despre această latură?
Traducerea a fost felul de a-i face cunoscute publicului român textele mele, deci are un rol important aşa cum îl are fidelitatea traducerii. De fapt iubesc mai mult să traduc din româneşte în limba italiană decât invers.
Cum îl putem defini pe prozatorul Luca Cipolla? Ce vă este mai dragă, poezia sau proza?
Cu siguranţă, mi-e mai dragă poezia, mă exprim mai bine prin versuri decât cu proza.
Pentru ca actul creator călăuzeşte sufletele înzestrate cu talent, iar talentul nu trebuie lăsat să doarmă, ce pregatiţi pentru viitor? Ce noutăţi editoriale aveţi pentru publicul avizat?
Voi scrie mai departe, voi scrie cât lumina îmi va dărui inspiraţia să scriu; noutăţile sunt legate de publicaţiile pe revistele literare, de traducerile poeţilor români şi de participări la câteva concursuri de poezie. Sper să am în viitor posibilitatea de a tipări o carte de poezii cu o editură serioasa şi cu o distribuire bună în Italia sau/şi România.
Relatia dvs. cu publicaţiile literare de limbă română este unaedificatoare. Aţi participat inclusiv la diverse competiţii, unde aţi şi fost premiat. Credeţi că poezia şi/sau proza dvs. are ceva special?
Nu, depinde din felul cu care reuşesc să reprezint senzaţiile mele, să exprim prin cuvinte lumina aceea care mă inspiră. Poezia este o fulgerare şi un mijloc.
Pentru final vă rog transmiteţi un mesaj cititorilor revistei ZEIT.
Aş dori în primul rând să-i salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi nu doar să-i invit să citească revista şi literatura frumoasă cuprinsă înauntru, ci să devină şi ei poeţi în viaţă, indiferent de locul lor de muncă şi interese, căci poezia e încă un fel de a privi lumea, creaţia, viaţa, este iubirea şi lumina şi fiecare din noi poate fi poet.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu
CARTILE ZEIT
CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR - ESEU DESPRE CONDIŢIA UMANĂ, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Maestru al introspecţiei şi neobosit căutător al tainelor, George Tătăruş ne invită la spectacolul înţelepciunii divine şi al cunoaşterii absolute prin noul volum Creste de spumă din marea gândurilor, un admirabil eseu despre condiţia umană din toate vremurile. Rafinamentul ideilor expuse ne conduce cu gândul la o lume a percepţiei simbolice, pierdută într-o negură fabuloasă, care şi-a menţinut mireasma enigmatică şi puritatea simţirii nealterate, din care ne hrănim sufletul cei mai puţini rămaşi, având mintea îndreptată către viitorul trecut de unde a răsărit viaţa.
Centrul întregului Univers, omul, reprezintă substanţa cărţii şi toate razele interogaţiilor sunt îndreptate către el, împreună cu reveriile şi certitudinile autorului, care străbate infinite spaţii atemporale spre a ne determina să-i înţelegem misterul.
Deosebit de interesante şi excelent alese sunt citatele celebre, cuvinte care mustesc de sapienţă, unele aparţinând chiar autorului, care preced fiecare fascicul filosofic, în concordanţă cu ideile expuse franc şi elaborat. Nevăzutul devine imaginea clară a adevărului ascuns cu mare grijă, ori denaturat, astfel încât omenirea să rătăcească euforică şi fără sens printr-un păienjeniş ţesut atent de către o forţă anonimă, una funestă, ce cântăreşte cu maximă precizie firul de nisip din oceanul existenţei.
Rând pe rând, convoaiele ceţii se răsfiră în cele patru colţuri ale pământului, răspândind pseudoînvăţături şi pescuind suflete inocente pentru neant. Masca altruismului trimite săgeţile veninoase direct la ţintă, fără greşeală, iar omul rămâne împietrit şi neînduplecat, asemenea unei sculpturi fatidice, acceptându-şi destinul tragic fără să clipească. Cine sunt oamenii în negru care cutreieră timpul nedefinit şi pătrund cu uşurinţă în mintea omului, prezentându-i căi de acces sau interdicţii la care nu a îndrăznit să se gândească vreodată? Cine sunt atlanţii? Care este importanţa şi rolul  lor în evoluţia omenirii? Totul vi se va înfăţişa odată cu lecturarea cărţii. Acestea sunt doar câteva dintre enigmele pe care mintea le-ar vrea desluşite şi înţelese pe deplin.
George Tătăruş este scriitorul pentru care profunzimea conceptelor universale nu prezintă nimic nedesluşit, fiind născut spre a cunoaşte şi a oferi deopotrivă noianul ideilor sofisticate, care îi luminează spiritul prin candoare şi divin. E ca şi cum un munte şi-ar revărsa întreaga-i splendoare prin mulţimea picăturilor de rouă învăluite în lumina misterioasă a soarelui la răsărit, în timp ce liniştea sfântă a pădurilor se răsfrânge graţioasă peste făptura de vis a stâncilor îngândurate, care-şi pleacă sfioase fruntea către limpezimea apelor fermecate.
Atât de multă splendoare găsim în rândurile acestei cărţi, gătite cu mătasea cea mai fină a cuvintelor, încât ne fascinează şi ne poartă mintea spre începuturile existenţei, zăbovind acolo şi încercând să descifrăm mesajele criptice, pe care însuşi autorul ni le înfăţişează cu mult tact, lăsându-ne în voia şuvoaielor mistuitoare ale realităţii. Istoria şi faptele concludente sunt axa fundamentală a ceea ce ni se transmite, autorul dovedind încă o dată că acestea îi sunt familiare şi îl sprijină direct în preţiosul demers al captării atenţiei celor care au spiritul deschis către asemenea informaţii. Mulţi ar crede că informaţiile expuse nu este altceva decât o viziune fantastică asupra existenţei omului şi evoluţiei sale, dar autorul aduce argumente solide care îi susţin teoriile atât de veritabile. De pildă, se ştie că Atlantida a fost spaţiul unei civilizaţii superdezvoltate şi că dispariţia sa fizică nu a însemnat şi distrugerea materialului genetic şi a ştiinţei avansate pe care le deţineau faimoşii locuitori ai acesteia. Noi, oamenii acestui timp, suntem o formă interesantă a creaţiei dumnezeieşti, una utilă, capabilă de imense realizări spirituale, ştiinţifice, culturale. Dar cum rămâne cu fiinţele intraterestre? Cine sunt acestea? Cum pot fi numite, sau are neapărat o importanţă crucială denumirea lor, cât mai ales ceea ce întruchipează ele, de ce sunt în stare şi care este zestrea lor genetică? Faimoasele piramide au fost ridicate după o inginerie încă necunoscută nouă şi oricât am încerca să înţelegem tehnologia acestora, nu vom reuşi, întrucât nu ne-am ridicat la un nivel suficient de înalt al cunoaşterii. Curiozităţile continuă şi scriitorul aduce în discuţie misterul incendierii Bibliotecii din Alexandria, despre care nu se ştie cu certitudine adevărul. Se poate doar presupune faptul că cineva ar avea nevoie de cultura pământeană, cu scopul de a-i înţelege pe cei care sunt un complex de sentimente.
O filosofie adâncă se reflectă în modul de gândire a autorului, care ştie că omul deţine în cele mai ascunse unghiuri ale sufletului dorinţe înalte, metafizice, nelinişti ispititoare, care îl ridică printre stele şi chiar mai sus, acolo unde visul este realitate, iar liniştea, o stare permanentă a spiritului. Scriitorul ne delectează cu idei proprii, captivante, referitoare la rostul vieţii pe pământ, la faptul că cineva ne-a creat fiindcă a avut nevoie de noi, iar îngerii ar capta energiile umane, fiindu-le necesare cumva. Încântătoare sunt pasajele literare propuse de iscusitul autor traducător, care aduc în lumină identităţi reprezentative ale unei istorii mereu actuale, cum ar fi, tânăra Salammbo, ce simte cum absolutul îi inundă fiinţa, dăruindu-i minunea renaşterii prin vis, determinând-o să-şi afle destinul şi să cunoască reversul medaliei. Tot aşa se întâmplă şi cu Hyperion, atlantul lui Eminescu, conştient de imensitatea veşniciei, de tot ceea ce implică aceasta, dar, spre deosebire de alţii, este atras de efemeritatea lumii duale, poate vrând să guste din frumuseţea şi sensibilitatea acesteia, plătind un preţ infinit de scump. Înseamnă că muritorii sunt invidiaţi pentru sentimentele de care sunt capabili, pentru simplitatea vieţii lor, dar, mai ales, pentru iubirea pe care o pot oferi cuiva, de multe ori fără a cere o alta în schimb.
Ca o spirală atemporală, gândul revine tot la fiinţele existente în Univers. Unele ar putea fi numite reptilieni, altele acva-alieni, ori solarieni. Referitor la ultimul nume, îmi amintesc o poveste despre faptul că însuşi Dumnezeu ar putea locui dincolo de soare, acolo unde nimeni nu poate ajunge vreodată înainte de a se purifica prin căinţă, întrucât ar fi distrus într-o clipă de razele puternice ale astrului incandescent. O afirmaţie tulburătoare şi remarcabilă a autorului, şi anume: Voiam să subliniez numai faptul că realul este în altă parte, iar fantasticul, pe Pământ şi în noi, şi nu invers. Până la proba contrarie suntem singurele creaturi fantastice din Univers pe care le cunoaştem, mă determină să cred că încă nu ştim cine suntem cu adevărat, că mai avem nevoie de timp să ne înţelegem pe noi înşine şi să elucidăm tainele vieţii şi ale morţii. Poate că totul se rezumă la un prezent continuu, rupt din genune şi la faptul că fiinţele inteligente rămân în istorie prin realizările lor şi mai puţin prin simpla lor trecere prin Univers. Câte trepte ale civilizaţiei terestre, intraterestre şi extraterestre există? Cum acestea evoluează într-un sistem piramidal, e greu de afirmat numărul la care s-a ajuns. Dacă ne gândim că vreodată s-ar putea întâlni la un loc toate creaturile acestea, unele mai ciudate decât altele, atunci orice se poate împlini. Oare se vor înţelege între ele? Îşi vor împărtăşi cunoştinţele vaste şi vor avea un ţel comun? E greu de spus! Tot aşa cum infinitul nu se poate defini şi limita, la fel şi în Univers există, gândesc, decid, entităţi diferite, care se pot adapta unor noi condiţii de viaţă şi pot împrumuta unele de la celelalte informaţii preţioase pentru dezvoltarea lor, mai ales în plan spiritual. De aici varietatea credinţelor şi religiilor, care şi-au pierdut originile în trecutul mult prea îndepărtat al Universului, dar fiecare dintre ele sunt cruciale pentru cei care le păstrează şi le transmit mai departe prin diferite căi.
Din înaltul fără margini, autorul ne coboară în societatea românească, cea şifonată, jefuită şi umilită de unii care se cred dumnezei şi care taie, reduc şi anulează dreptul la viaţă al sărmanilor poporeni, înecaţi în dări, impozite, împrumuturi şi în alte nevoi cotidiene. Se vehiculează nume răsunătoare ale politicii actuale, asociate cu legi şocante, menite să distrugă definitiv soarta alegătorilor, care le-au acordat încrederea lor oarbă într-un viitor decent. Au gândit şi au reuşit să organizeze o societate demonocratică, în care oamenii ajung în sapă de lemn şi din cauza lipsurilor, se sinucid, luând cu ei amărăciunea unei vieţi nedrepte şi crude, dar şi speranţa că acolo unde vor merge vor scăpa de poverile istovitoare ale dărilor. Şi aceştia vor scrie istoria, dar una amară, otrăvită şi trădată de intruşi defăimători, influenţaţi, poate, de forţe necunoscute lor să aducă omenirea în pragul unui dezastru economic, util unor planuri perfide.
Ca un profet al timpurilor moderne, George Tătăruş ne impresionează prin viziunea clară asupra Armaghedonului şi a semnelor dumnezeieşti, pe care nu le poate vedea şi interpreta decât un cunoscător al tainelor sublime. Războiul final dintre oştile îngereşti şi Lucifer se află în plin proces de  pregătire, pentru acesta consumându-se uriaşe resurse materiale şi urzindu-se planuri ultrasecrete, din care se întrevăd picături de informaţii ce ajung la urechile celor aleşi să înţeleagă importanţa şi miza enormă a acestuia. Alieni curioşi şi navele lor sferice au fost văzuţi de nenumărate ori în spaţii diferite, cunoscându-se şi latura lor agresivă, mai ales atunci când sunt provocaţi. De ce suntem ţinuţi la maximă distanţă de aceste adevăruri uimitoare? Cine şi ce are de câştigat de pe urma acestora? Atât de neînsemnaţi suntem în Univers, încât ne este milă ne noi înşine şi ne doare ignoranţa şi neputinţa de a nu putea face mai nimic ca să devenim un torent spiritual în lumea aceasta complicată. Care să fie scopul construirii de buncăre şi de sinistre cutii turnate dintr-un plastic special? Cui îi sunt destinate?
Finalul cărţii este cu adevărat fascinant. Autorul îşi etalează cele mai confidente gânduri cu privire la esenţa umană, la cât de profunde sunt sentimentele pure pe care am putea să le împărtăşim semenilor noştri la fel de întristaţi de soarta tragică a omenirii. Ni se prezintă fapte halucinante, reale, petrecute nu de foarte mult timp, ale căror protagonişti sunt extratereştri şi oameni, unii transformaţi în stane de piatră prin forţa ieşită din comun a fiinţelor stranii. Şi ca totul să fie perfect, suntem înştiinţaţi că cineva nu doreşte să depună eforturi în vederea explorării mediului acvatic, încă puţin cunoscut, unde ar putea exista viaţă ca şi pe pământ.
Ultimele cuvinte ale autorului sunt emoţionante şi relevă un suflet candid şi complex, sensibil şi puternic, întocmai ca un soare abia născut dintr-o galaxie nouă, care-şi dăruieşte cu generozitate lumina, iubind tot ce mişcă, până la cel mai neînsemnat fir de praf din întregul Univers: Dumnezeu m-a iubit prin părinţii şi prin copiii pe care mi i-a dat. După această sinceră confesiune, nimic nu mai poate urma, decât mulţumirile cititorilor, pe care i-a copleşit cu idealuri posibile, dincolo de aparenta dificultate a interpretării lor.
Gina Moldoveanu

 

REVERENTE CRITICE...
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE
În avanpremieră pentru sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, luni 27 mai a.c. la Biblioteca Municipală din Bucureşti a fost lansat volumul de versuri “Tinereţe fără bătrâneţe” al unui scriitor canadian de origine română.
Domnul Adrian Erbiceanu este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, dar şi Director executiv al Editurii de limbă română (ASLRQ) din Montréal. Domnia sa s-a născut pe 6 ianuarie 1941 în Bucureşti. A absolvit Liceul Militar din Breaza şi apoi Şcoala Militară de Ofiţeri din Piteşti. Ca filolog s-a pregătit mai târziu la Institutul Pedagogic din Bucureşti urmând cursurile Facultăţii de Limbă şi literatură română. A colaborat cu poezii şi articole în revisteleTransilvania din Sibiu, Convorbiri Literare din Iaşi,Târnava din Târgu-Mureş, Bucovina Literară din Suceava, Sfera-Online, Gazeta de Transilvania din Braşov, Argeşul  din Piteşti, Atheneum  din Vancouver, Intermundus Media,  Agero  din Germania, Poezia din Iaşi, ca şi la publicaţiile  româneşti din Montreal, acolo unde locuieşte din 1979 până în prezent.
Adrian Erbiceanu a debutat relativ târziu, la 62 de ani, în  2003, la Editura Tribuna din Sibiu, cu volumul de versuri “Confesiuni pentru două generaţii”, pe care deasemeni l-am prezentat la timpul respectiv. A mai publicat până astazi încă 6 volume de scrieri poetice, dintre care cel mai recent, “Tinereţe fără bătrâneţe”, la editura bucureşteana Anamarol chiar la începutul acestui an. Este o povestire în versuri după basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" cules cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă de Petre Ispirescu, de la… tatăl său, publicat prima oară în jurnal la 1862 şi în volum 20 de ani mai târziu.
Avem de a face în această situaţie cu o poveste veche în haine noi, care respectă modelul scurt al versului popular, de 8 silabe de aceasta dată:
“Tot cătând, din fapt de sară,
Răspuns clar la întrebare,
Negurile înhămară
Stelele la Carul Mare –
Peste timp şi peste lume
– Cât a fost şi cât mai este –
Punte  arcuind, anume,
Tâlcurilor din poveste”.
In creaţia folclorică nimeni nu-şi asumă originalul, ştim de pildă că George Coşbuc a regăsit în strigăturile de la hora satului  Hordou, versuri de ale sale, “folclorizate” de fratele său. Ne întâlnim acum cu un proces literar inversat: autorul preia o poveste cu formă  oarecum  fixă prin editare şi difuzare mai ales sub formă de carte. Primul editor nu şi-a asumat creaţia ci doar publicarea ei. Era o perioadă în care romantismul românesc se suprapunea în bună parte peste creaţia folclorică – adevăratul nostru clasicism.
Autorul de faţă, contemporan nouă, nu-şi asumă nici el subiectul, “povestea”, ci doar forma versificată   pe care i-o dă. Trecerile  din vers în proză şi invers nu  sunt deloc străine modelului popular, după cum nici “semnarea” versurilor: întâlnim procedeul mai ales în scrisorile de cătanie folclorizate apoi în cântece, alteori în strigături cu adresă şi semnătură finală în vers, iar mai târziu în “caietele” de versuri culese sau compilate de “scriitorul” popular.
Domnul Erbiceanu, poet cu studii filologice de specialitate şi operă poetică ce stă sub semnul lirismului autentic, dar şi cu o reală chemare către epopee, mânuieşte cu abilitate versul  bine rimat, ritmurile ce se schimbă după nevoile de expresivitate, de la alexandrine la cel de esenţa folclorică – cum este cazul în opera de faţă . Pentru că este sigur ca avem de a face cu o operă personală, o creaţie valoroasă, o rescriere cum spunea critical Ion Roşioru. Desigur că tuturor vă este cunoscut subiectul, toţi v-aţi bucurat de poveste în copilărie, sau mai târziu în citirea ei pentru copii şi nepoţi. De aceea nu vă voi spune nimic despre subiect, decât că el este tratat  prin sublinierea valenţelor tragice cu mijloace clasice apropiate autorului nostru şi în alte volume ale sale.*
Şi ca să revin la formă, de data aceasta îmbrăcând un “fond” bine cunoscut şi asumat , forma – deci -  este plină de sensibilitate, de un lirism pur, profund românesc, ceea ce dovedeşte încă odată că emigraţia nu reprezintă în niciun caz o rupere ci - poate, doar – o plecare cu multe întoarceri şi mii de fire ce leagă “omul” de originea sa. Tocmai de aceea, Adrian Erbiceanu este şi rămâne în esenţă – român. Îmi susţin afirmaţia cu două citate din opera poetică a autorului nostru:
Scrisoare către cititor
“Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu
Las sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu;
In fiecare urmă, pe drumul ce-l străbat,
Se-aşează praful vremii, precum un greu lăcat.
E-n toate-o-nlănţuire ce-ncerc să o dezleg
Când vremea se încoardă şi mă cuprinde-ntreg
Şi nu-mi dă nici răgazul nici mintea s-o adun
De parc-ar vrea să spună ce n-aş voi să spun.”
 
Dedicația volumului actual
“Fiilor și nepoților mei,
și, nu în cele din urmă,
limbii române.”
Volumul se bucură de o grafică excepţională semnată de sculptorul Adrian Popescu, dar şi de o tipărire foarte bună din partea Editurii ANAMAROL.
După toate acestea, nu mai rămâne decât un lucru de făcut: citiţi cartea!
Mihai Miron (Bucuresti)
 _____________________________________________________________________
Volume publicate de acelaşi autor
Confesiuni pentru două generaţii, Editura Tribuna, Sibiu, 2003
*Divina Tragedie, Editura Tribuna, Sibiu, 2004
De la Anna la Caiafa, Editura Ardealul, Sibiu, 2007 
La fontaine de ce siècle, Editura ASLRQ, Montréal, 2009, poezii în limba franceză traduse de Constantin Frosin 
Printre silabe, Editura Singur, 2011 
Tinereţe fără bătrâneţe, Editura Anamarol, Bucureşti, 2013, povestire în versuri după basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" de Petre Ispirescu

„MEMORIILE LUI EUTIH”, DE PETRU LASCĂU. IRONIE ŞI VIZIUNE ÎN PORTRETE DE ILUŞTRI EPIGONI
Scriitorul rus Leonid Andreev, celebrul lider al mişcării expresioniste în literatura rusă, ne-a lăsat o nuvelă intitulată “La fereastră”. Personajul acesteia împărtăşeşte cititorului impresiile sale, privind viaţa de la fereastra casei sale. Asemenea lui Andreev, Petru Lascău remarcă în cartea sa “Memoriile lui Eutih”, aspecte inedite ale existenţei pe care le-a observat de la fereastra bisericii sale. Volumul ce îi poartă semnătura ne invită să privim lucrurile dintr-o perspectivă provocatoare, autorul dovedindu-se a fi un excelent povestitor.
Eternii farisei
Cu un talent deosebit în a discerne perspectiva unui tânăr aflat într-o comunitate creştină, Petru Lascău ne propune o viziune cu totul nouă: „M-am hotărât să-mi scriu memoriile. Aşa se obişnuieşte acum. Vedeţi, oamenii ascultă la apostoli, predicatori, preoţi, evanghelişti şi ei nu sunt prea gata să te bage în seamă pe tine, unul dintre iubiţii ascultători.”
Identificându-se cu personajul Eutih, autorul de fapt, realizează o satiră foarte reuşită la adresa „eternilor farisei”. „Portretele acestea de farisei s-au născut dintr-o serie de plachete satirice pe care le-am publicat în revista Exodus şi în alte publicaţii. Ele s-au înmulţit de-a lungul anilor, pe măsură ce m-am ciocnit de un alt tip de fariseu. Portretele formează doar o mică expoziţie dintr-o galerie mai mare de farisei ai zilelor noastre. Ele au fost zugrăvite mai degrabă ca lucrările unui pictor amator decât de penelul artistului profesionist. Am adăugat, pentru a mai îndulci puţin amarul rândurilor mele, câteva caricaturi inspirate de viaţa bisericească.”
24 de tipuri de farisei
Dar de ce tocmai fariseii devin ţinta unor ironii fine, dar pătrunzătoare? Pentru că se pare că fariseii n-au dispărut odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, ca orice lucru firesc, s-au diversificat şi s-au adaptat atât de bine la cultura creştină. „Am scris această carte cu scopul precis de a-i supăra pe farisei. Regăsindu-şi chipul în aceste rânduri, ei pot continua nepăsători stilul lor de viaţă sau se pot ridica împotriva celui care i-a desconspirat sau pot decide să se schimbe.”
Cu o vioiciune a stilului ce este rezultatul unei experienţe îndelungate în ale scrisului, Petru Lascău identifică nici mai mult nici mai puţin de 24 de tipuri de farisei. Cu siguranţă că lista nu este exhaustivă, însă în orice caz, multe persoane religioase se vor regăsi în cel puţin una, ca să nu spunem mai multe categorii de farisei. Nomenclatorul de denumiri al acestor genuri de fariseism îmbracă forme deosebit de hazlii sau ironice, dar fiind de fiecare dată, la obiect. Dintre denumirile alcătuite de autor cu privire la tipologia fariseilor de pretutindeni, se remarcă următoarele: amărâtul-vesel, bun-de-gură, fosila vie, fratele-beton, hopa-Mitică, Morbus Sabaticus, sfântocul, nomadul, secătura batjocoritoare, smeritul-îngâmfat, etc.
„În căutare de apreciere şi aplauze”
Fără a discrimina alte categorii de farisei, cele 24 de tipologii amintite reuşesc să surprindă fenomenul „dublei personalităţi”, specific oamenilor ce se pretind a fi spirituali. „Isus Hristos era deranjat profund de discrepanţa dintre viaţa particulară şi cea publică a cărturarilor şi fariseilor. Aceşti oameni ajunseseră experţi în a stoarce bani pe pietatea lor şi mai ales, de la văduvele sărace şi femeile slabe de înger, care se lăsau impresionate de pioşenia feţelor lor sacerdotale. Rugăciunile lor lungi, de ochii lumii, nu erau planificate să ajungă la Dumnezeu, ci la urechea celor ce-i ascultau. Erau rugăciuni orizontale, cu scopul de câştig financiar, în căutare de apreciere şi aplauze.”
Fariseul de azi
Fariseului din secolul XXI, la fel ca şi celui din vremea când Mântuitorul Se afla printre oameni, îi lipseşte credinţa. Sau mai bine-zis, credinţa pe care o are este una formală. Iată de ce, „fariseul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează, pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează, pentru credinţa omului aflat în criză. Dar nu îndrăzneşte să se roage pentru vindecare. Dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?”
Prestigiul de fariseu înseamnă printre altele, şi cât mai multe semne exterioare ale semereniei spirituale, dreptul de a-i judeca pe alţii - cum ar fi de exemplu, vameşul - mândria, inversarea valorilor, dar şi preamărirea trecutului. Fariseul nu găseşte nimic bun în prezent, însă elogiază trecutul şi pe înaintaşi pentru că se consideră el însuşi a fi un apărător al identităţii religioase. Fariseul vrea să pară fundamentalist, dar nu este. „Fariseul de azi deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluştrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toţi sfinţii au trăit în trecut. Şi ce mari au fost aceşti sfinţi ai trecutului! Şi vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni mai suntem cu toţii!”
Copiii fariseului
Şi pentru că tot ceea ce se naşte din pisică şoarece mănâncă, urmaşii fariseului, nu neaparăt copiii săi naturali (care s-ar putea să nu mai aibă niciun fel de preocupare religioasă), ci mai ales cei spirituali, îi vor călca pe urme. Chiar dacă noua generaţie de farisei se pretinde a avea vederi largi, a aprecia noul şi a fi promotorii săi, este clar că istoria urmează să se repete şi că încă o dată, copiii vor face la fel ca părinţii.
„Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează). Copiii fariseului ne vor constui mormintele şi ne vor lăuda cărţile scrise de noi şi afurisite de tatăl lor. Vor aprecia inovaţiile şi curajul nostru de a sparge tiparele verificate. Bineînţeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.”
După chipul şi asemănarea lor
Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” nu redă altceva decât percepţia pe care în principal tânăra generaţie o are asupra „eternilor farisei”, care sub o formă sau alta prescriu reguli cu privire la ce se poate face sau nu în biserică. Din nefericire, fariseismul, zugrăvit în multiplele lui faţete de către Petru Lascău, reprezintă principala cauză pentru care tinerii aleg la vârsta maturităţii să părăsească locul în care reguli absurde ajung să sufoce adevărata spiritualitate creştină. Fariseii dau indicaţii ce sunt croite după chipul şi asemănarea lor. Acestea nu au legătură cu Biblia şi cu învăţătura sfântă. Însă pentru o minte tânără este deosebit de greu să facă diferenţă între cele două.
Iată de ce,, „Memoriile lui Eutih” pot fi însemnările unui tânăr care a ales să părăsească biserica din cauza celor pretinşi „sfinţi”, dar pot fi şi impresiile celui a cărui opţiune rămâne biserica lui Dumnezeu, însă fiind decis să nu urmeze falsul exemplu ce îi este oferit. Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” deşi au o formă satirică, expun un adevăr ce trebuie să ne impresioneze şi să ne determine să lepădăm orice formă de fariseism din vieţile noastre. Cu alte cuvinte, fariseismul trebuie să devină un lucru trecut, depăşit, mai bine zis, abandonat pe deplin.
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

ESOTERISM ÎN AMINTIRILE LUI ION CREANGĂ (I) EVOLUŢIE SPIRITUALĂ ŞI TEMPLUL ŞCOLII INIŢIATICE – SAU CÂT DE DEPARTE TE POATE DUCE O PALMĂ BINE PLASATĂ…
Prima datorie a oricărei iniţieri prin re-crearea stării de anamneză (dhikr) este recunoaşterea topos-ului sacru.
În ce priveşte iniţierea în sine, ca act procesual  -  legătura Maestru-Ucenic era (poate mai este, încă, pe cine ştie unde…) una ce presupunea o autoritate absolută a Maestrului, având ca reacţie o supunere absolută a Ucenicului  -  pentru a I se implanta Ucenicului un anumit stadiu de evoluţie spirituală.
Trebuie băgat de seamă că, în felul acesta, viziunea Ucenicului asupra Maestrului este, în fapt, o Oglindă, în care Ucenicul se vede pe sine  -  ca stadiu de dezvoltare spirituală. Nu-l poate vedea pe Maestru, în toată splendoarea înaltelor trepte de evoluţie spirituală ale acestuia  - pentru că nu poate pricepe aceată viziune, chiar dacă, să admitem că ar dobândi-o, la un moment dat, prin Revelaţie. Revelaţia, neînsoţită, concomitent, şi de miracolul SALTULUI INTERIOR STABIL, până la nivelul “asamblării” eului Ucenicului în Revelaţia Maestrului Iniţierii  -  ar fi complet inutilă. De aceea, Harap-Alb nu-l va vedea pe Spânu, nici în faza finală a iniţierii  -  decât ca zguri reziduale: pentru că Maestrul Spânu s-a identificat cu Harap-Alb, identitatea lui Harap-Alb este, acum, aceea concomitentă, de Maestru şi Împărat: el nu va mai vedea decât ceea ce Maestrul NU mai este: zgurile reziduale ale trupului fizic, căzând de-a lungul Axei Polare  - dnsore Cer spre nisipul pustiului-Prakrti.
Să băgăm, însă, de seamă şi altceva: anamneza-dhikr presupune şi o auto-iniţiere. Ion Creangă se identifică dublu, şi cu sinele său sacral, dobândit prin anterioare parcurgeri de trepte iniţiatice – şi cu Maeştrii care au provocat acele trepte iniţiatice.
Să începem cu începutul, căci deja avem o promisiune neonorată (problema Bejenilor):
- Humuleştii sunt Casa Părinţilor  -  deci topos-ul naşterii se identifică cu topos-ul Maeştrilor (sau Maestrului). Or, deja am discutat despre părinţii-Maeştri.
“(…) din târg drept peste apa Neamţului” -  se marchează, astfel, dependenţa de NEAMŢ[1], de numele-Neamul Zeilor. Peste apa Neamţului  -  nu poate fi vorba decât de o apă sacră, între NEAMUL ZEILOR (Neamţ) şi HUMA ARSĂ(Roşie), din care este creat Adam Protogonos, în chip de Nică-Nike (şi de Nică-Nimică, Centru abstract, dinamic[2],  de în-fiinţare funcţională a Lumii: ”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii” – îi şopteşte ION-ului, AMIN-ul lojei iohanice româneşti): apa Styxului, dar, deocamdată, ea se numeşte Apa Sâmbetei, înainte de a se numi APA OZANEI-OSANA-lei. A. Bucurescu, în aceeaşi Dacie secretă[3], spune că San-Batis înseamnă, în geto-dacă: APĂ MULTĂ; SPĂLARE; PURIFICARE. Ca să ajungi să-l întemeiezi pe Adam Protogonos, şi să-l proiectezi ca viitor centru spiritual  -  chiar în calitate de zeu, trebuie să te purifici, prin apa lustrală (apa luminată, apa care reface originarul pod, ca flux continuu, din ziua a doua a Facerii – fluxul care uneşte Cerul cu Pământul, şi care flux, în partea de sus, s-a numit şi a funcţionat ca Primordia Aerului, şi în partea de kos, ca Primordia Apei: orice apă este un aer contemplativ  -  şi orice aer este o apă cuprinsă de focul ardorii ascensiunii.
Evident, şi Adam Protogonos, dacă vrea să se iniţieze, adică să-şi regăsească NEAMŢUL (=Neamul Zeilor) din care a purces întru Huma Arsă(Roşie), trebuie să se purifice, să-şi ardă apa ochilor, spre a orbi sacral. NEAMŢUL este, funcţional, un alt nume al Pipirigului, din punctul de vedere al sediului primordial al iniţierii.
Ce rezultă dinspre acţiunea NEAMŢULUI Sacru, asupra Humei-Humuleşti? “Sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.
Omul-Sat (Adam Protogonos ca orientare în spaţiul sacru) este împărţit şi, totuşi, UNA – ca Sfânta Treime însăşi (aseică, nedecompozabilă): cele tei părţi sunt Cerul, Pământul şi Subpământul (plutonic) - Olimpul-Patern se conjugă cu Fiul-Fiica(Iisus-Demeter) şi cu Hades-Oglinda Saturniană a Cerului.
În traducerea lui Ion Creangă: “Vatra satului, Delenii şi Bejenii”.
I - Adică - punctul în care ţinteşte Raza Focului Sacru (Purusha) asupra pasivei Prakrti  -  se transformă, “nemţeşte”, în proiecţia funcţiei demiurgice-Neamţ(Solar): VATRA (mijlocul, inima Graalul-Smarald) pentru Focul-Sânge Sacru (Graalul ca Recipient umplut cu sânge, Graalul substituit de Sacré Coeur, de Inima Înflăcăratî-Hristos  -  dar şi Graalul-CARTE  -  adică, dhikr-ul Amintirilor).
II - DELENII - sunt proiecţia Verbului Divin Întemeietor; DEALUL OMULUI-AUM-ului, Dealul Paraşabdei. Aici se împlineşte retragerea sacră, conclavul zeilor întemeietori, pentru proiectarea (destinală) a lui Adam Protogonos ( dar şi a dhikr-ului Amintiri…): aici David-Nastasia şi Ioana-Smaranda hotărăsc “urmaşul”/succesorul la Tronul Lumii, proiecţia sacră în terestru; aici sună Clopotul şi se înalţă schelele omului  -  Calumetul. Ciubuc. Dealul este Templul Paraşabdei, locul Minunii Fiinţei Înfiinţate.
III - Rămân BEJENII. Sau, mai exact, sunt necesari, pentru evoluţia spirituală a Fiinţei Create Miraculos de/în conclavul zeilor  -  de/în zona probelor iniţiatice  -  “încercărilor”. Zona MARII OPERE ALCHIMICE (MAGNUM OPUS). BEJENII se depărtează, pentru a căpăta viziune proiectivă, aspra propriei fiinţe, pentru a conştientiza, deci, etapa(etapele) iniţiatică(iniţiatice). Fără conştientizarea prin îndepărtare, nu poate fi concepută evoluţia spirituală umană, iniţierea, treptelereîntoarcerii în/întru Creator(Creatori) - căci  Conclavul Alchimiştilor (David-Nastasia, Ioana-Smaranda) - îl conţinea şi pe fratele ION: cine era acesta? Era tocmai modelul subtil, absolut ocult, al viitorului Nică-Adam Protogonos.
Cine pleacă de pe Dealul AUM-ului - se demonizează-luciferizează! De acord, dar fără demoni nu s-ar întări sfinţii (mai exact, n-ar exista sfinţii)  -  şi, esenţial, nu ar fi fost posibilă manifestarea Demiurgului. Demonii-luciferizaţii (asuras-ii) sunt, ca potenţe,  chiar în Paradis: Şarpele este de faţă la crearea şi punerea legii lui Adam Protogonos -  ŞARPELE ESTE SPIRALA EVOLUŢIEI VIITOARE a prototipului uman (Adam), pentru a-şi merita identificarea beatificată(extaziată) cu Supra-Eul spiritual, cu Dumnezeu-Demiurgul.
Demonii/daimonii perspectivei asupra Eului spiritual în evoluţie  -  vor fi, de fapt, toţi cei ne-numiţi în Conclavul Zeilolor-Alchimişti, cu care am făcut cunoştinţă în Buricul Mitului.
I - Primul Demon al Perspectivei este chiar întemeietorul Şcolii Iniţiatice, în zona Humei Roşii (Arse), de peste Apa Sâmbetei (Osana-lei): “părintele Ioan de sub deal”. Preotul Ioan, preot al Paraşabdei (Logos-ul Sacral Demiurgic) este situat SUB dealul AUM-ului! Cum e posibil? Nu numai că este posibil, dar este necesar: el, preotul iniţierii întru Paraşabda (preot cu care seva identifica Nică, tocmai în faza ultimă, a iluminării imaginative, cu LUCA-LUMINA celor trei cai (două iepe albe+IAPA OCULTĂ, Luna, paredră a Luceafărului-Soare Negru - “Armăsarul” Cosmic…) – şi cu Drobul de Sare-Piatra Filosofală, pe care ei o susţin, ascunsă sub ŢOLUL (Vălul) - ultimă fază uterină a Athanorului (după Athanorul Fierarului din Folticeni, membrana care separă pe Adam Re-Îndumnezeitul de Lumea Sacră-Masa Celor 12(24) Înţelepţi  -  Tabela Smaragdina-MOLDOVA SACRĂ  -  membrana aceasta se subţiază maxim, pentru o ultimă fulgerare demonică “de control” al perspectivei ultimei trepte: “Vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul”  -  SPURCATUL din Ultima Jordie  -  Ultimul Sfânt Nike-Laos (Sfântul Nicolae, încercat, prima oară, în şcoala Iniţiatică a “părintelui Ioan”…), ARDE  -  adică, confirmă DROBUL DE SARE-Piatra Filosofală, ca sinteză dintre suma barzaqurilor (punţilor iniţiatice) – Zaharia lui Gâtlan, şi Victoria potenţială-Nică (al lui Ştefan-Încoronatul Kalpei, Ciubotar-ascunzător al încă neîncercaţilor Adami, dar şi Petras-Petre  - cel care îl încearcă cu focul neîncrederii şi trădării-lepădării până şi pe Zeul Suprem – Iisus Hristos).
Ioan de sub deal este paredrul ION-ului-frate al Ioanei (şi “unchi” al lui Nică…) - şi n-ar fi posibilă viziunea iniţiatică-Nică, fără coborârea lui Ion sub Ion (a vederii Maestrului-oglindă a evoluţiei spirituale a iniţiatlui, sub prototipul sacru, de la care şi la care trebuie să ajungă, spre identificare finală-recuperare sacrală perfectă  -  Nică-Nike-ION-ul, Rex et Pontifex al Crengii de Aur şi al Smaraldului –Graal  -  “odor”-Piatră Filosofală, rezultat final al MARII OPERE…
Ce este sub Paraşabda-AUM? Chilia şi Pomii din ţinterim+Gardul Cimitirului.[4] Chilia este PUNGA lui Dănilă Prepeleac: este Imaginea Vidului[5], de la care va începe Minunea Propagării Vibraţiei (întru demiurgia cosmică). Este “BUZUNARIUL” (drept, respectiv stâng), de la care Paraşabda nu numai că se poate înrădăcina, dar poate da primele două ramuri: CHÌUL şi VAIUL - râsul şi plânsul, primele măşti ale lui Adam Protogonos: Înăuntrul -(SU) Râsul din Paradis - Înafara-Plânsul ca Lume a lui Adam, sau Adam ca Lume - este acelaşi lucru, câtă vreme Unica Creaţie este cea a Spiritului - şi, prin Spirit, creaţia este unitară.
De aici, şi POMII DIN ŢINTERIM - Vibraţia Demiurgică din PUNGA-“BUZUNARIUL”-Imaginea Vidului Originar (de fapt, imaginea a ceea ce credem noi despre Pasivitatea Originară, a lui Prakrti). Dar de la imaginea pasivităţii  -  la Vibraţia Propagată în CHIP (Adam Protogonos-Lumea) - trebuie să fie un DRUM, o Cale-îngrădire a posibilităţilor infinite,  pe care le posedă pasivitatea, şi, din cauza ţinerii lor în virtualitate, şi rămâne Prakrti - PrakrtiPurusha presupune SĂGETARE, axializare a Cosmosului - “bârnele-zaplazuri”, care îngrădesc Vidul-Pasivitatea - obligând-o la transfigurarea în Ţâşnire-din-Sine, “scoaterea din fire” a lui Prakrti. Axializarea care transformă Haosul în Cosmos.
Trebuie luată pielea de pe Prakrti, pentru a fi străpunsă-fecundată de Lumina-Axei-Purusha (Săgeata-Purusha  -  pornită de la Deodatus din Vânători, “cumătru” cu Cel-Mai-Activ: Iisus-Ciubărul, Graalul). Apare, deci, Cojocarul-Lumină-Moşul (mereu MOŞII!  -  spiritele superioare, transformatoare, Bătrânii Vremurilor şi ai Etapelor de Iniţiere) – FOTEA[6]. Fotea-Bărbatul Cosmic(substitutul Marii Divinităţi Masculine!) e cel care ia pielea Satului-Adam Protogonos[7]. Fotea este, logic, şi cel care, după ce ia pielea pasivităţii, trebuie, ritmic, să o fulgere cu Purusha: apare BICIUL-fulger (nu doar justiţiar, cât ordonator, cosmogonic) - care are drept complement PODUL. Fotea şi cu Ioan, Lumina şi Verbul divin (de observat că popa, şi nu altul, numeşte obiectele jupuirii lui Prakrti: “părintele a pus nume calului Calul Balan(…) părintele îi pune nume Sfântul Nicolai” - instituind sacralitatea obiectelor prin care este săvârşit  Ritualul -  instituie Pontificatul (“după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti”): CALUL BĂLAN este CALUL ALB-CALUL LUMINII, este PODUL pe spinarea căruia trebuie să se fixeze (şi aceasta se poate face numai prin JUPUIREA DE PILE, pentru obţinerea Omului Gol Primordial!)  Harap-Alb (Adam Protogonos). Dar Ucenicul Nică)e precedat, logic, de Maestru: Podul este revelat, prin Pontificatul Graalului. Cum? Cine? Păi, Smărăndiţa Popii Ioan de sub Dealul AUM-ului nu este, oare, cum se şi cuvine, Păzitoarea Graalului-Smaranda-Mama Manvantarului, care trebuie să arate, Principial, Ucenicului-substitutului, CUM  se efectuează PODUL? Şi orice Maestru devine şi Primul Experimentator-Inaugurator: oare Eva nu este experimentatoarea-inauguratoarea, prin Verb şi Faptă, a PĂCATULUI TRECERII  -  trecerea de la Lumea Paradisiacă, la Lumea Terestră? Cum ar şti Catehumenul ce-i/care-i PODUL LUMINII (către Lumină), dacă Mama Manvantarului, prin ea însăşi (jupuită cu biciul, de pielea pasivităţii  - redevenind “goală”-cu trup de foc!) nu s-ar constitui în POD ? De data aceasta, PODUL este simbolul experimentului invers, dinspre Corpul Pasiv – spre Corpul Arzător-Activ. Deci, Calul Balan este ipostaza activată întru pedagogia Luminii  -  a Smarandei.
Care e fiica Paraşabdei-Ioan?! De ce nu? Căci, cine este Ioan-de-sub--Deal, decât perspectiva căpătată (în scopuri iniţiatice) asupra Clopotarului Cosmic, Calumetul-Ciubuc?
Smaranda este mama şi soţia (în sens sacral-ritualic) lui Nică, provenit din IOAN,care, la rândul lui, provine din Clopotarul Ciubuc (care nu-i altceva decât Clopotarul-Paraşabda-Dealul AUM-ului). “Posomorârea” părintelui Ioan, la jupuirea cu fulger a pielii-Prakrti -  deci, la instituirea Smarandei, ca luminătoare spirituală pentru fiul şi soţul Paraşabdei - nu este decât MARCA GRAVITĂŢII RITUALICE: el, Ioan-de-sub-Deal, este conştient că oficiază pentru instituirea sacrală a lui Ioan-de-pe Deal - Modelul paradisiac al lui Nică (Adam Protogonos).  Smărăndiţa a mâncat PAPARA? Mai curând, a mâncat PARA: PARA FOCULUI, mijlocul Focului – PURUSHA. Şi-a înglobat dinamica actului iniţiatic-spiritual, înglobându-şi PODUL -Cal Alb (Bălanul-Lumină). “Plângea ca o mireasă, de sărea cămeşşa de pe dânsa”? Cum, Doamne iartă, să nu fie Mireasă, câtă vreme este fecundată de BICIUL-PURUSHA, ca act exemplar-întemeietor? Şi ce să fie mai logic decât SĂRITUL CĂMEŞII, adică ÎNDEPĂRTAREA PIELII-PASIVITATE? Altfel, ce s-ar mai alege de mitul anamnezei? Ce rost ar mai avea tot scenariul ILUMINĂRII CHILIEI, cu BICIUL-Fulger Divin Fecundator şi PODUL-Viziunea Tranziţiei Sacre - dacă ar rămânea “cămeşa” la locul ei? Cămaşa-Piele este înlocuită de Podul-Cal. Smaranda a devenit Iapa Albă - “Alba-nainte, alba la roate,/Oiştea goală pe de o parte”. E “Înainte”? Trebuie să fie înainte-mergătoare (experimentatoare-inauguratoare), căci ea, Smaranda, e podul pe care trece, şi cu care se identifică, sacerdoţial- iniţiatic (adică, în această fază a iniţierii) – Nică. E la “Roate”? Trebuie să fie şi acolo, ca să arate-indice-prevestească ROTIREA ETAPELOR, dinamismul spiritual cosmic (ce I-a fost inculcat prin Biciul-Purusha). E şi în locul “Gol”-Plin (penia-poros=lipsa-împlinirea) de la “oişte” - adică, Axa Lumii? Cum să nu! Doar ea păzeşte Axa Manvantarului - ea indică şi văzutul, dar şi nevăzutul, etapa anterioară, dar şi pe cea ulterioară, de iniţiere. Şi de existenţă cosmic-spirituală. Ea este şi penia-lipsa, dar care, prin indicarea-“denunţarea” lipsei, propune, proiectiv, poros-împlinirea.
Smaranda, în chip de Pod-Car al Lumii - este o structură a simultaneităţii celor trei iepe ale evoluţiei spirituale a Lumii-Adam Protogonos.
Dar ce-o fi cu muştele şi cu bondarii ucişi cu ceaslovul - act care produce o nouă încălecare pe POD şi BICIUIRE? De data această – in corpore! Şi de ce e dată palma-“bleandă”, de către un Nică (al lui Ştefan a Petrei) Smărăndiţei - creând premizele unei noi încălecări-identificări cu PODUL LUMINII, prin activitatea combinată a neştiinţei prezumate, a unui alt Nică (al lui Costache), aliat cu un Toader (Theodoros) al Catincăi (Ecaterinei) – aliat care produce o miraculoasă scufundare la rădăcina păpuşoiului, fuga înapoi în casa părinţilor, refuzul şcolii, sosirea preotului Ioan, care promite atât succesiunea sacerdotală a lui Nică, cât şi căsătoria (hierogamia, evident) cu Smaranda?
Citirea actelor ritualice trebuie făcută cu atenţie. Ceaslovul este CARTEA LUMII-GRAALUL (Gradale). Adică Expansiunea cu Hieroglifă Sacră, a lui Adam Protogonos. Muştele şi bondarii sunt părţile inutile, demonizate şi dovedite ca inutile, nonfertile, fără perspectivă evolutiv-spirituală, ale lui Adam Protogonos. Şi totuşi, sunt SUFLETE! Sunt părţi ale corpului spiritual! Cum pot fi salvate? Doar printr-un act de euharistie, de POROS contra PENIA: euharistia, însângerarea propriului corp, de Adam Protogonos-Carte a Lumii-Graal. Astfel, în loc de “clămpăneală”[8] (Paraşabda degradată, ininteligibilă, anti-cosmică şi, deci, antidemiurgică) va fi restabilit CLOPOTUL. Dar numai Alesul, Confirmatul, poate restabili Paraşabda  -  prijân autosacrificiu, închidere în sine, pentru revărsarea asupra întregului cosmos, pe care să-l transfigureze, din litere fără sens, în hieroglife - DIN LITERE ALE INUTILITĂŢII (MUŞTE ŞI BONDARI) ÎN Hieroglifele “cuvioase” (Muşte), “cuvioşi” (bondari). Alegerea se marchează prin UNGERE-MIRUNGERE. De aceea, filele LumiiAdam sunt “unse”, pentru a pregăti euharistia. Nu se ucide - ci se autosacrifică: sângerarea dinăuntrul Cărţii-Graal-Gradale este identificabilă cu Crucificarea de pe Golgota. De aceea, şi este asimilabilă această sângerare  -  “potopului” atotpurificator. Dar cum poate fi confirmată valoarea soteriologică, asupra Lumii, a actului autosacrificial-euharistic? Tocmai printr-o nouă JUPUIRE, ca înfrângere a pasivităţii(parţiale) a lui Adam Protogonos  - Cartea Lumii  -  şi printr-o nouă fulgerare cu biciul - re-săgetare a Lumii-Carte-Trup Sacru al Omului, cu Purusha. “Pătimirea” este pentru clarificarea Paraşabdei - pentru salvarealumii de “clămpănirea” indistinctibilă, nonspirituală, a borborosului-borboroseală, la care s-ar fi ajuns, fără PRIVEGHEREA DIN ŢINTERIMUL-GRĂDINĂ: Adam Protogonos se poate auzi ca “greşitor” într-o zonă de perspectivă: vidul - dar nu departe - ci lângă Grădină. Acest “lângă”însemnând, de fapt, în sînul Grădinii cu Pomi - sădiţi şi îngrădiţi (cale iniţiatică) de Ioan al Logos-ului, de sub Dealul-AUM-ului.
“Prin luna lui maiu, aproape de moşi” – “maiu” – indicaţia copilăriei spirituale, ca stare luminată-activată a lui Adam Protogonos – are loc redublarea lui Nică, din pricina unui hybris: apare “Nic-a lui Costache”, (“îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tântul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească”) - care “era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi dădea pace să prind muşte… Şi Nică începe să m-asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la 29. <<Măi!!! S-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu s-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie!>> Şi unde n-a început a mi se face negru dinaintea ochilor şi a tremura de mânios…”
De observat că, iar şi iar, totul seleagă de sunet: ascultatul, sfada, palma (care e “bleandă”, pentru a sugera, parcă mai clar, bubuitul relativ produs de actul pălmuirii) - şi, poate, bâzâitul continuat, sau întrerupt, al muştelor…Totul ţine de Şcoala Sunetului, de Templul Paraşabdei, de Dealul AUM-ului. Să vedem cum. Căci totul se petrece în lipsa dascălului-substitut al Maestrului-Preot Ioan - în lipsa, dar prin porunca, bădiţei (grad ierarhic iniţiatic) Vasile “tântul, că mai bine nu i-oiu zice”. Vasile “îl pune pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitescă”.
Gradul verificării Paraşabdei este, deci, foarte înalt, din moment ce Vasile-Împăratul îmbracă straiul sacerdotal al NEVĂZUTULUI PORUNCITOR. Vasile “Tântul” - înseamnă nu neapărat“Vasile-cel-Tâmpit” - ci Vasile ÎNTUNECATUL(la minte?  -  nu, ci în întrega lui fiinţă: Vasile-cel-Ocult - căci, într-adevăr, mai bine decât atât nu poate fi definită ascunderea Poruncitorului Verificării Vibraţiei Primordiale: “mai bine nu I-oiu putea zice…”). Şi, prin ideea de Vibraţie - se poate citi: Vasile Sfântul, ca şi Vasile Vântul (vântul  -  însăşi Vibraţia Primordială!). Cum poate fi verificat Adam Protogonos? Mai bine decât prin conştiinţa sa, prin sinele său conştientizant al gravităţii problemei Logos-ului  -  nu se poate. Astfel apare schizofrenia sacrală: Nică-Nică (al lui  Ştefan a Petrei-Piatra de Încercare -  al lui Constantin Împăratul Constant - adică NESCHIMBATUL[9]). Începe să devină clar: Adam Protogonos, pentru confruntarea adânc-spirituală, cu Sinea Sa Spirituală, se desface în Receptor şi Emiţător de Paraşabda:
a) în Neschimbatul (“Nic-a lui Costache”);
b) în Cel Încercat (versatilul, sau Examinatul, “Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotarul”).
Schizofrenia, însă, e sacrală - deci este nevoie de o punte solidă şi efectivă între cei doi Nică, în care se scindează, în cadrul autocontrolului Fiinţei Sale de Sunet Cosmogonic - Adam Protogonos. Ce punte poate fi mai stabilă, între jumătăţile viitorului Preot - decât Smaraldul-Graalul-Gradale (Cartea), Inima de Ritm Cosmic a lui Iisus? Şi ce-i cu “bleanda”? Bine şi corect este cu “bleanda”: căci “bleanda” este “tonul” cosmic, este diapazonul lovit de ceva-ul Obraz Neclintit (obrazul neclintit al Smarandei se cheamă, acum, “Nic-a lui Costache”-Neclintitul-Neschimbatul). Şi poate fi supărat “Nic-a lui Costache” tocmai pe propriul diapazon? Căci “bleanda” a fost dată “în contul” lui Nică al lui Ştefan - dar, în fapt, dată de Nică al lui Costache-Verificatorul prin Neclintire. E drept că se poate interpreta şi că “şi-a dat-o”, reflexiv, prin “pocnirea” cu Nică al lui Ştefan al Petrei. Smaranda, oricum, a suspendat autosacrificiul, însângerarea cu sinele autosacrificial, pe filele unse ale Cărţii-Lume, Cărţii-Fiinţe (Adam). A suspendat  autosacrificiul, pentru a controla efectele de refacere, redresare a Paraşabdei (“încercate” de demonii-bejeni!).
Nică-Neclintitul ascultă - adică suportă, el însuşi, “bleanda”, lovitura diapazonală dată, chipurile, hotarului-legătură Smaranda Graalului - în realitate, propriului OBRAZ DE DRANIŢĂ. Căci Nică Neclintitul este, în fapt, înregistratorul calităţii de Recuperator al Paraşabdei, de către Nică Încercatul-Examinatul. Şi pe obrazul lui Nică Neclintitul apar gradele de reiniţiere sacerdotală întru Paraşabdă, ale lui Nică Încercatul-Examinatul: 29 (prin adunare, cum fac iniţiaţii pitagoreici - adică 2+9, fac 11=numărul similitudinii întru divin). În masonerie, este un grad însemnat. Dar mai e până la încheierea numărului vertebrelor  -  până la gradul 33! “Ghiotura[10], deci, încă nu e întreagă-plină: “câte au să mai fie!” (până la 33).  Panica este tocmai că e prea bun, că a recuperat  Paraşabda atât de repede şi corect, încât merită o avansare sacerdotală prea verticală![11] Deci, fără acoperire sacrală, în macroritmul cosmic! Observăm, deja, simptomele promovării sacerdotale: a-tremurul-cutremurul mâinilor, ce-au dat (şi dau!) “bleanda” Paraşabdei - rezultă rezonarea MÂINII Demiurgice la Paraşabda; b- scăpărarea picioarelor, adică mutarea Coroanei Luminii de la cap la picioare, ceea ce înseamnă rotirea fiinţială cu 180 de grade (“tot scăpăram din picioare” – s.n.) - darea peste cap a lui Făt-Frumos, pentru metamorfoza, din orice în orice (iată ce efect miraculos a avut autosacrificiul, pe Yama-Yantra hieroglifelor-muşte!); c- crăparea măselei – crăparea Pomului, pentru ca, de sub scoarţă, să iasă Craiul Paraşabdei - cu paredra Zâna Paraşabdei[12]; d-interiorizarea şcolarului “celui de-afară” (aşteptând cu neastâmpăr să vie un lainic de şcolar de-afară”) - Nică al lui Costache, pentru expansiunea răspânditoare de Paraşabda, a  Craiului-Preot-Nică(Ioan). Şi ce-i mai important - BICIUIREA! Nu se mai face prin jupuire a pielii fizice  -  ci prin Adevăr-Revelaţie, direct-spirituală: “Dar adevăratul (s.n.) Sfânt Nicolai, făcătorul de minuni, se vede că a ştiut de ştirea mea.”
CRĂPAREA MĂSELEI se continuă prin SPARGEREA UŞII ŞCOLII. Fuga este spre Uterul Casă-Originaritate. El-Nică al Paraşabdei este Osiris, Fraţii-“Demoni”-Maeştri (“Nic-a lui Costache”, substitut al Smarandei, şi Toader a Catincăi - Doritul de Dumnezeu Coroana-Încoronatul, substitut al lui “Ştefan a Petrei”) au, ca însemn al magistraturii supreme, ORBIREA şi SUNETUL-VITRIOL (“au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu”). Orbii-Maeştri îl trimit la extrema de jos, infernală, a Axei Polare -  îngropat la rădăcina păpuşoiului (la capătul de jos, viu, al Păpuşii-Golem-Nevii) -  regresie în uter - pentru a se naşte, după moartea iniţiatică (şi masonii mai păstrează acest ritual!): resurecţia de la “inferos” - “am ţâşnit o dată cu ţărna-n cap”! Extraordinar! Mai clar, cum să fi zis? Dar noi, cei de azi, ne-am zăpăcit cu totul şi încurcăm dezastruos cuvintele! Alarmă, alarmă, alarmă! – pentru Logos-ul Românesc.
Resurecţia are loc atunci când Paraşabda-Adam-Nică se identifică cu Verbul Divin  -  Tăcerea Ăură: “nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină[13]” – pe de o parte, vegetaţia vibratorie, pe de alta vibraşie terestră - dar cu reverberaţii în cealaltă lume, celestă (transmisă, simpatetic, cerului: Găinuşa de Aur!). Vorba lui Ion Heliade Rădulescu (alt iniţiat!) “Tăcere este totul şi nemişcare plină” – pace în ceruri, şi bună învoire pe pământ  - Heliade-Iniţiatul şi Iisus-Dumnezeul sunt pe aceeaşi lungime de undă, se întâlnesc pe coordonatele Paraşabdei Perfecte-Tăcerea Sacră, ca Vibraţie Pură la modul absolut!
Ca premiu, consacrare oficială, sacerdotală (Recunoaşterea “Veghei” – prin neacceptarea cantitativului “iniţiatic”): re-venirea la uterul-casă, de unde nu voia să se mai ducă la şcoală, pentru că nu mai avea ce învăţa: murise iniţiatic, de-a binelea (“măcar să ştiu bine că m-or omorî”) şi suferise resurecţia - ei bine, confirmarea calităţii iniţierii sale, prin moartea iniţiatică, o are prin venirea Preotului Ioan - “înţeles cu tata” (adică Încoronat ca desemnat Con-Veghetor-Stăpân al Kalpei) - cel puţin pentru această epifanie: a- transformă biciul-Sfânt Nicolai în biserică-Sfânt Nicolai (“poate că te faci şi popă aici, la biserica  Sfântului Nicolai”); b-confirmă, astfel, succesiunea lui Nică la Tronul Sacerdotal Cosmic; c-confirmă că “bleanda” încercată pe Reunificatoarea Smaranda (în cadrul schizofreniei auto-verificatoare) este atât de bine reuşită, încât e posibilă identificarea hierogamică: “am o singură fată (ca Împăratul Roşu-Soarele, din Povestea lui Harap-Alb) ş-oiu vede (sacral, adică va orbi…) eu pe cine mi-oiu alege de ginere”.
Iată cât de benefică, pentru destinul lui Nică, a fost “bleanda” - sunetul diapazonal, de verificare a propriei purităţi, de Stăpân al Paraşabdei. Totul s-a reglat, s-a transfigurat în perfecţiunea sacră a Ritualului-Biserică:”încep a mă da la scis, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet” - adică, scrie CU SÂNGELE LUI DE LUMINĂ, ţine isonul (în sensul de acompaniament-asentiment) - LUI DUMNEZEU!, cădelniţează-PENDULEAZĂ RECUPERATIV-RITUALIC între viaţă şi moarte  - “DE PARCĂ ERAM BĂIET”  - cu sensul de INIŢIAT DEPLIN, Andros-ul Divino-Uman  -  trecut prin examenul Paraşabdei Trupului Său.
ZGURILE LUI VASILE ŞI DECLINUL ŞCOLII INIŢIATICE. PAZNICII NU DORM!
Are vreo legătură “bleanda” diapazonală, dată obrazului Smărăndiţei (Neclintitul)  -  cu prinderea la oaste cu arcanul, a bădiţei Vasile?
Cum să n-aibă? Toate au legătură cu toate, în mitul Paraşabdei, în cadrul Spiralei Vibratorii Cosmice. PALMA este scăpărare a Focului -  prin contactul Purusha-Prakrti.
Vasile-Poruncitorul Verificării purităţii Paraşabdei, prin reuşita (intermediarizată de Neclintitul), a fost avansat, fiind introdus în FAMILIA PREOTULUI PARAŞABDEI ŞI GRAALULUI: a fost introdus în PIATRĂ (familia sacră, al cărei Stăpân al Kalpei este Ştefan-PIATRA). Şi nu oricum: de la nivelul Lumina-Fotea Cojocarul(Bărbatul Cosmic) al  Biciului (Fulgerare-Jupuire)  -  direct la nivelul Focului-FOCA. Vasile devine Stăpânul (interior!) al CERCULUI-ARCAN(de fapt, al MISTERULUI DIVIN[14]). Şi astfel, în-cercuit (de cosmosul umano-divin), el ete transfigurat (în paralel cu Nică Examinatul şi Învingătorul Examenului), prin moarte iniţiatică-îm-pietrire (asimilare a Pietri-Drob de Sare-Piatra Filosofală): “Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe mort!” Dar dovada iniţierii lui Vasile (prin intermediul lui Nică -  sau invers: oricum, dovada Paraşabdei Purificate) este conştientizarea lumii sacre: “Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” ( ci cât vede Orbul Sacru!) – şi a stării de Războinic al Luminii, Arhanghel al Neamului  - rang la care îi dă dreptul rectificarea Paraşabdei Împărăţiei Verzi a BOURULUI-MOLDOVA: “Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici  -  care au pătimit pentru dragostea lui Hristos – măcar de-am fi noi ca dânşii!” (Credem a se observa clar că Bădiţa-Împăratul nu vobeşte precum un ţăran, căci nu dă exemple din satul Humuleşti sau din localităţi apropiate  -  ci direct din Panteonul Creştin!  -  ceea ce confirmă deja contactul iniţiatului cu lumea divină). Umilinţa-smerenia nou-promovatului în rang sacral  nu poate acoperi deplin mândria de a fi seamănul sacru al Zeilor Nemuritori    -  ai “înviaţilor” şi “învietorilor” Pământului Spiritual: Dimitrie-Demeter, Gheorghe-Răscoltorul(cu suliţa-rază) al Pământului. Vasile s-a reintegrat în Olimp. Din el, pe Pământ, se scurg, ca din Spânu, zgurile reziduale ale corpului fizic: e drept că, prin paredrul său magisterial Vasile  -  Ioan a devenit yoghin plutitor în Duh (“umbla cu pletele în vânt”)  -  dar zgurile lui personale sunt reziduuri demonice, respingătoare, ale Vibraţiei Pure Primordiale: Iordache “fărnâitul”(defecţiune-degenerare-perturbare gravă a Paraşabdei), care “clămpănea” de bătrân ce era (bătrâneţea nu  aduce, automat, şi magisteriat divin, dacă nu există gestul autosacrificial, de retransfigurare, prin sânge:  a muştelor în sânge, al clămpănitului în Paraşabda, al literelor-buchii în hieroglife sonore); “ş-apoi mai avea şi darul suptului” (s.n.): în loc să ofere, autosacrificial, Paraşabda, el o înghite, pentru a o degrada în labirintul infernal al tractului digestiv-intestinal.
“Aşadar şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme.” Orice realizare a stării poros produce, compensatoriu, starea de penia  -  lipsă şi păcat.  Avansarea, pe Axa Polară, a lui Vasile, până la Capătul Osiei, închiderea în Piatra de Foc  -  lasă punga-buzunarul Prakrti inactiv, şi este nevoie de un nou act săgetător al lui Purusha.
Deocamdată, Adam Protogonos, aflat înafara stării de Şcoală-Iniţiere  -  cu rezervele strânse de la “bleandă” şi resurecţia pe Axa Păpuşoiului  -  repetă, palid, tot mai strins, gesturi ritualice  -  cărora le percepe tot mai slab, tot mai grav-deficitar  -  Paraşabda:
a-mânz (cal tânăr, Hermes Psychopompos, doar), nechează la Crăciun, rupând omătul de la o casă la alta.[15] De fapt nechezatul este Paraşabda dominată, marcând regresis Spiritului, “de la o casă la alta”, pe drumul în jos pe axă, de la un stadiu superior la un stadiu inferior;
b-de Bobotează “strigau chiralesa(n.n.:Doamne miliueşte) de clocotea tot satul” -  e fiertură divină, sau e “forfoteală” (căci clocotul este premiza forfotului, dacă nu se alege, din clocotul focului-apă, Piatra Filosofală, Aurul)? Satul-Fiinţă clocotită nu e arsă  - ci e înmuiată  -  nici măcar până la ambrozia-amrita: o înmuiere a balamalelor lumii, a articulaţiilor Finţei Lumii;
c-de aceea, de Bobotează, când ar trebui ca Apa să se înalţe ca Agheazmă, pe Verticala Axei Polare  -  se produce răsturnarea “mesei omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei”. De, balamalele  -  articulaţii ale Fiinţei-Casă cedaseră, în favoarea “tăbărârii” promiscue, gregare, non-ritualice, asupra Grâului Sacru, asupra Clocotului Sacru. Hrana nu mai înalţă fiinţa, prin asimilare sacră  -  ci dogoreşte doar obrazul lui Ioan  -  dar nu-l aprinde-transfigurează: “de i-am dogorit obrazul părintelui de ruşine. Dar el tot cu bunătate:-De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de samă nu strică!” Mai este materia-Prakrti (ea este permanent-cantitativ  -  dar nu şi calitativ). Iar vărsarea ar trebui să fie vomă resurecţională, din pântecele transfigurator al Lupului Fenrir al Crăciunului şi Bobotezei (şi Toaderilor “păgâni”).  Dar vărsarea este, fără focul arderii (înnegririi oculte, a morţii iniţiatice), este, zicem noi,  risipire  - fără băgare de samă=introducere a ordinii, a dharmei cosmice.  Şi dharma se diminuează, nefiind susţinută de Focul Central Autosacrificial, Axa se dezaxează, treptat. Devine Pântece infernal: grâul colivei, în loc să însemne Hristos, înseamnă răsturnare în pântece:  “numai să fi avut pântece unde să pui coliva…”. Paradisul ordonat încă e, aparent, abundent-calitativ  -  dar, treptat, abundenţa e viermuială  -  oamenii devin vermina unui cadavru: al Paraşabdei.
Ce cântă (în spiritul  Paraşabdei) Nică al Paloşului (iniţiat-ales, prin tonsuri, de Arhanghelul-Baloş-Paloş ? Îngerul a strigat  -  deci este iniţiat întru strigătul apocaliptic al Arhanghelilor, care păzesc Paraşabda, dar păzesc şi Echilibrul Lumii de Jos. Şi auzind Strigătul Arhanghelic  -  oamenii au căzut în ek-stasis: au rămas cu gurile căscate la mine” – şi, evident, cu ochii închişi, văzând mistic-revelat PardesulParadis, apărat de Strigătul-AUM  - al Arhanghelilor care păzesc Arheul Omului (căci acesta este Pardesul-Paradis: Fiinţa Prototip a lui Adam –Cel Neviciat de/întru Istorie).
Dar nimeni nu mai străjuie Lumea? Cum de nu  -  Smaranda, care împarte pâinea, se împarte pe sine, autosacrificial  -  sesizând clar dereglarea Axei, descinderea spre infernul dinţilor (străji iniţiatice, severe, ale Josului, prin care/după care se va urca iar, legic, la părinţi: “tot îs mai aproape dinţii (n.n.: straja-Cerber, severă, de Jos) decât părinţii(n.n.: de Sus). S-au văzut de acestea!”  -  deci nu e mirată, căci evoluţia spirituală e spiralată,  dar şi sinusoidală (pe orizontală şi pe verticală).
Mama învaţă alături de Nică  -  ceaslov, psaltire (Paraşabda Sacră), Alexandria(Paraşabda Eroică, re-activizată).
Iar tatăl Kalpei doarme? Nu, Ştefan spune cimilitura sacră: Logofete, brânză-n cui”etc.  -  pentru a trezi Fiinţa lui Adam Protogonos.
Ei  -  dar trebuie autosacrificiu conştient, al catehumenului. Urmează moartea iniţiatică, la nivelul Verbului (cimilitura, bine cercetată de V.Lovinescu: “Chiţigaie, gaie  -  şi cinstita holeră -  “tratamentul” lui Adam Protogonos, la focul Ţandurei Imperiale(Vasile Ţandură) şi  al Necunoscutului (Ocultul Demiurg) “Lucrul rău nu piere cu una cu două”. Pe de o parte, se semnalează, deci, o exorcizare. Pe de alta  -  Răul extrem reface Binele: este logic şi legic acest lucru.
Iar din “Sfada Zeilor”  - apare Cetatea Focului, prin reprezentantul ei sinecdocal David, care transgresează iniţierea la nivelul Broaştei şi a Arhanghelului cu Paloş – unde, iar, este găsită piatra “numai înţinată”, deci disponibilă pentru aruncare, de către nechibzuiţii catehumeni-arhitecţi: e aruncată “drept în Bistriţă, de clocotea apa”.  Dar nu clocotea pentru a forfoti, ci pentru că era “sâmbăta lui Lazăr”-Reînviatul. Căutarea Pietrei Aruncate îi duce pe Nică-Demeter pe NAIUL –PLUTĂ de pe Repedea-Bistriţa  -  până la Copacul de Foc  -  din Paradisul învăluit în Ceaţa Orbilor: “cât pe ce să ne toropească bradul aprins”. Urmează vizita de-a doua la Nemuritoarea-Nastasia, care îi trece pe cei doi Nică   - Demeter şi Victorie Sacerdotală(de fapt, două ipostaze ale aceluiaşi pesonaj-catehumen, Ucenic întru Iniţiere) prin mirul “dohotului de mesteacăn şi prin barzaq-ul ulciorului  -  scăpându-I de “râiele”-reziduurile demonice, care se strânseseră pe trupul Paraşabdei, din cauza peniei  -  de la avansarea pe Axa Lumii a lui Vasile. Şi astfel, după păpuşoiul-axă învietoare, urmează Învierea a doua  -  când este confirmat Nike – drept Unsul-Iisus al Paraşabdei, urmărit (şi înghiţit-vomat purificat) de “cânii”-Lup Fenrir. Încă o dată, s-a echilibrat THULA-BALANŢA: prima oară prin Soare-Vasile, a doua oară prin Nastasia-Luna  -  dar totul, sub privegherea refugiaţilor sacrali de pe Dealul AUM-ului: David-Nastasia, Smaranda-Ştefan  -  şi, să nu-l uităm, Preotul Ion Proiectivul , cel de sub Deal - întru care va deveni  numitul Nică (deocamdată, catehumenul).
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 94. A se vedea nota de subsol nr. 69, de la p. 26, a lucrării de faţă.
[2] Precum “punctul de mişcare”, din Scrisoarea I, a Aminului.
[3] Cf. A. Bucurescu, op. cit., p. 108.
[4] Cf. Ion Creangă, op. cit., vol.I, p. 153: “(…)ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bârne, streşinit cu şindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală”.
[5] Nu spune până şi Heidegger, despre “Nimicul întemeietor”?…
[6] În greceşte, fos-fotos=bărbat.
[7] Cf. Ion Creangă, op. cit., p. 154 “Iar părintele(…)ne aduce un scaun nou şi lung(…), apoi a pus nume calului de Calul Balan şi l-a lăsat la şcoală(…). Iar vine părintele la ţcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti…Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate…(…)Atunci copila părintelui (…) a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana! – Ia poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! – zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinogul(…). Smărăndiţa a mâncat papara(…)”
[8] Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 155: “În lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele am unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată: potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-I vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mânile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”.
[9] Constare (în latină)=a rămâne neschimbat, a se menţine egal, a stărui într-o atitudine sau o lucrare.
[10] Ghiotură=grămadă, mulţime, cantitate mare.
[11] Oricât de corect se face iniţierea, formal  -  ea nu trebuie să iasă, pentru nimic în lume, din cadrul Ritmului Cosmic!!! De aici, şi afirmaţia, chipurile mincinoasă, a lui Păcală, că sătenii ar voi să-l înece pentru că refuză să le fie vornic-primar: da, mai bine mort, decât iniţiat formal, iar nu sacral, ca înscriere în macroritmul cosmic! În cadrul iniţierii esenţiale, nu se dau “dispense de timp”, nu se îngăduie “doi ani într-un an”!Aceştia sunt “falşii Hristoşi, asupra cărora avertizează Apocalipsa lui Ioan  - cei care fac minuni, adică produc dislocări “locale şi parţiale”  -  stricând astfel, grav, macroechilibrul cosmic.
[12] -Cât de frumos descrie Aminul-Eminescu acest miracol al “descojirii” fiinţiale, în Memento mori: “Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete…”
[13] -Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 87: “Găina= animal psihopomp; (…)sacrificarea găinii în scopul comunicării cu defuncţii”.
[14] -Arcan are nu doar sensul de laţ-cerc -  ci  şi sensul de mister, taină, secret, loc ascuns.
[15]-Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 158:  “(…)şi la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiralesa de clocotea satul. Şi, când ajungea popa, noi ne aşezam pe două rânduri şi-i deschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu mândrie către gazdă: -Aiştea-s mânzii popii, fiule.”

CONSTANTIN FROSIN, POET FRANCOFON ŞI IMBATABIL TRADUCĂTOR
De universitarul-poet şi traducător, eseist şi publicist Constantin Frosin e greu să te apropii. Numai dacă parcurgi Cv-ul său,  realizezi că ai în faţă o personalitate plurivalentă, dificil de prins într-o schiţă de portret. O personalitate care, se pare, e mai bine cunoscută în Franţa decât în România. Căci universitarul Constantin Frosin a ţesut, din ’90 încoace, drumuri trainice în spaţiul francofoniei, fiind, exclusiv, un scriitor de limbă franceză. Deşi cunoaşte bine încă alte şase limbi, a ales să publice şi traducă cu prioritate pe acest palier lingvistic foarte apropiat de sufletul nostru: franceza.  
Parcurgând toate treptele universitare până la profesor şi decan, la Universitatea Danubius din Galaţi, Constantin Frosin a dezvoltat paralel o intensă muncă de traducător şi a manifestat o vie prezenţă în spaţiul poetic românesc şi francez. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000), el este, totodată, membru al diferitor alte (multe) reputate societăţi din ţară, dar mai ales al unor prestigioase societăţi literare din Franţa (SPAF -Societatea Poeţilor şi Artiştilor Franţei; SPF- Societatea Poeţilor Francezi/ Société des Poètes de France), din Francofonie, în general (ADELF-Asociaţia Scriitorilor de Expresie Franceză/ Association des Ecrivains d’Expression Française; al Academiei Francofone, ori al unor organisme internaţionale (Academia Internaţională din Luteţia,  Academia Europeană) ş. a. Aceste demnităţi - pe care nu le-am mai întâlnit recent la niciun alt scriitor român - vorbesc de la sine despre prestigiul atins de domnia sa. Numeroasele premii şi medalii deţinute - Premiul şi Medalia Parlamentului European (,,Trophée Gerner”, 1995, Strasbourg); Marele Premiu al Academiei Francofone (1999) ; Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia (1999); Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al revistei Nouvelle Lettere (1998); Medalia de aur a Meritului si Devotamentului Francez (2009), Medalia de Aur a Renaşterii Franceze (2012) etc. – vin să confirme recunoaşterile sale în plan european şi, evident, naţional. Ofiţer al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor (2009), Cavaler al Ordinului francez al Artelor şi Literelor (2000), Ofiţer al Ordinului naţional francez alLaurilor Academici (2004),expert în problemele Francofoniei, membru al Academiei Francofone (din 1991), el este inclus în ,,Who’s Who in France”, în ,,Anuarul Personalităţilor din Francofonie: Le Richelieu” ş. a. De altfel, autorul, foarte grijuliu cu fixarea imaginii sale pentru posteritate (şi pentru contemporaneitate, evident), are propriul site, figurează în Wikipedia şi în multe alte surse de informare din spaţiul virtual, fără de care se poate spune că e extrem de dificil să fii cunoscut astăzi.
Autor a peste 40 de cărţi originale (multe publicate în Belgia, Franţa sau Canada), între care 20 de poezie, el este, de asemenea, traducătorul neobosit, cu un palmares impresionant de volume (9 din franceză în română, cca 200 din română în franceză) apărute în edituri româneşti şi francofone, precum şi de poeme, eseuri, publicate în reviste din Francofonie (peste 600, din Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg, Canada, dar şi din Germania), între care, cca 100 de scriitori români  etc. Aceste date pun în evidenţă o performanţă greu de atins, o trudă uriaşă de a găsi echivalenţele cele mai reuşite dintr-o limbă în alta, o stăpânire perfectă a acestora, a nuanţelor şi bogăţiei lor de exprimare, o iubire nelecuită faţă de literaturile din care traduce (franceză, italiană, română). Mai mult, este şi un teoretician al artei traducerii (La Traduction entre Mythe et Réalité, Éd.  Le Brontosaure, 2003; Art et technique de la traduction, Ed. Fundaţiei Universitare ,,Dunărea de Jos", Galaţi, 2000), autor a numeroase eseuri despre traducere.
În plus, este istoric al literaturii franceze (Aperçu d’histoire de la littérature française, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2004) şi lingvist, alcătuitor de dicţionare (Dicţionar de argou francez-român, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996), de instrumente necesare juriştilor (Le français juridique, Ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001), economiştilor, turiştilor şi oamenilor de afaceri, pentru a se descurca în această limbă. Să amintim că prima traducere a fost o carte despre Eminescu, pe care a publicat-o în Franţa (Constantin Crişan. Eminescu sau blestemul în genunchi / Eminescu ou le blasphème de l’agenouillement, Éd. Les Trois Cailloux, Amiens, France, 1993), că s-a aplecat cu atenţie asupra poeticii geniului poeziei româneşti căutând cele mai reuşite echivalenţe în limba lui Hugo (LuceafărulSonete, 1997, 2001, 2002). Din aceeaşi dorinţă de a face cunoscute valorile literare naţionale, i-a tradus şi publicat pe Caragiale (Cartea Românească, 2002), Ion Barbu (Ed. Eminescu, 1995), Urmuz (Cartea Românească, 2001), ori pe contemporani, precum Sorescu, Eugen Simion (editaţi la Strasburg), Horia Zilieru, Leonida Lari etc.
Din literatura franceză s-a oprit la nume de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi (Louis-Ferdinand Céline, Daniel Walther, Laurent Bayard - Ed. Nemira, etc.), aducându-i în atenţia lectorului român. Datorită bogatei sale activităţi în această sferă a echivalenţelor lingvistice, a fost ales, pe merit, Preşedintele de Onoare al Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti. ,,Practic, toate traducerile din română care ne parvin, sunt datorate d-lui Costantin Frosin, profesor la Universitatea Danubius Galaţi” - remarcă Paul Van Melle, subliniind astfel o realitate dură, şi anume lipsa unui proiect naţional de anvergură la acest definitoriu capitol al promovării literaturii române în lume.
Activitatea sa publicistică e strâns legată de cea de traducător, întrucât publică prioritar în limba franceză, în calitate de colaborator la prestigioase reviste din spaţiul francofon (,,Lettre Internationale”, ,,Bulletin Français”, ,,Le Bulletin de la Maison de Poesie de Paris” ş. a.), sau în revistele ,,Le Courrier international de la Francophilie” (al cărei director este), ceea ce i-a adus şi calitatea de membru al Asociaţiei Ziariştilor din România (AZR, din 1991). Debutul în publicistică s-a petrecut în limba română, în România (februarie 1990, în Revista V, Focşani), ulterior a debutat şi în limba franceză, în spaţiul francofon, în care a optat să scrie exclusiv (1990, în revista Florica a lui Nicolas Sylvain).
Am considerat această succintă incursiune în biograficul autorului necesară pentru conturarea profilului său poetic, întrucât cele două faţete - de traducător şi poet francofon - se află mereu în interdependenţă şi interconexiune, cu atât mai mult cu cât el nu scrie decât în franceză. Afirm asta pentru că, iată, Constantin Frosin  a debutat editorial ca scriitor mai întâi în limba franceză, în afara ţării (L’ivre de peau hési(t)e,  L’Etoile d’Argent, Belgia, 1992), şi apoi la o editură din România, dar tot în limba franceză (Ikebana en miettes, Éd. Alma, Galaţi, 1994), lucru mai rar întâlnit şi extrem de dificil - ca un poet să se traducă singur, să scrie direct în altă limbă decât cea maternă, ori în două-trei limbi. De subliniat că, la cele 20 volume de poezie proprie (între care 11 apărute în România, 9 în spaţiul francofon), se adaugă peste 300 poeme proprii publicate în reviste din Francofonie, sau multe altele incluse în cele peste 60 antologii de poezie de expresie franceză, apărute în Franţa, Belgia, Luxemburg, Canada (Flammes vives, Éd. Flammes Vives, Paris, 1993;  Poètes roumains du XX-e Siècle, Éd. Résu, 1995; Mille poètes, mille poemès,Éd. L’Arbre à Paroles, Bruxelles, 1997; La Brigade, de René Bonnet de Murlive, Éd. Arcam, Paris, 2002); Soif de Mots, Éd. Le Brontosaure, Franţa, 2003 ş. a.). Este, în plus, alcătuitor de antologii de poezie română tradusă în limba franceză (Poètes Roumains du XX-e siècle,  éd. revistei "Résu", France, 1994 ş. a.). Mots de passe (1995), Poèmes (1995), Pages poétiques (1997), Tout en vous aimant (1998), Pohèmes drôles à tics (2003),  Aprèsl’amour, à la belle étoile (2002),  sunt câteva din titlurile volumelor de poeme originale editate la Strasburg, la Paris, la Avignon (Éd L’Ancrier, Le Brontosaure etc (la edituri franceze, belgiene, canadiene, luxenburgheze, italiene)).
La acestea se adaugă studiile critice - o pertinentă şi inedită abordare a lui Cioran (L’autre Cioran. Cioran lève la masque, Editions L’Harmattan, Paris, 2010), trecută aproape neobservată în ţară –, bogata eseistică (cca 100 eseuri în reviste străine, cca 200 în cele româneşti, între ele: Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea la faţă, Editura Eminescu, 2000; Du non sens au paradoxeéditions Le Brontosaure,)
Pentru scriitorul de expresie franceză Constantin Frosin, ,,literatura este, aşa cum mărturiseşte (Mărturisirea mea de credinţă literară, în ,,Monitorul cultural”, nr.9, 2011) ,, o cale, un mijloc, iar nu un scop în sine”, ce s-ar putea divide în trei direcţii: ,,1. poezie, de tip experiment (vezi Subrealismul, direcţie lansată de noi în Francofonie); 2. Eseu - categorie care se subdivide în: a. eseu legat/inspirat de problemele puse de traducerea literară(...), cu caracter didactic, dedicate (...) traducătorilor profesionişti;b. eseu filosofic ori metafizic; c. eseu cu tente de libellă, autoironie sau pamflet (...); 3. creaţie literară de tip ludic, defulatoriu, sau scriitură sub dicteu; 4. recenzii, prefeţe, postfeţe. În toate aceste direcţii s-a manifestat şi el. ,,Poezia nu e deci pentru el nici consolatoare, nici reparatoare, ci substanţă vie » - remarcă criticul literar Jean-Paul Gavard-Perret.
Cele două cărţi apărute în 2012 la Tipo Moldova Iaşi, în ambiţioasa colecţie ,,Opera Omnia. Poezie contemporană” (în care au fost incluşi importanţi poeţi contemporani din spaţiul general al limbii române), relevă sintetic cele două dimensiuni creatoare ale scriitorului şi traducătorului Constantin Frosin. Este vorba de două antologii: una colectivă - Petite anthologie de poésie roumaine (traducere şi selecţie de Constantin Frosin); alta de autor - Constantin Frosin. L’Âme de l’argile.
Prima dintre acestea se deschide cu traduceri din folclorul românesc - trei celebre balade/legende româneşti (Mioriţa, Legenda Mânăstirii Argeşului, Toma Alimoş) – şi continuă cu peste 250 de poeme din creaţia literară, începând cu Petru Cercel şi încheindu-se cu Vasile Voiculescu, ordinea stabilită fiind cea alfabetică. Finalul volumului include, în loc de postfaţă, poemul La traduction de René Bonnet de Murlive, o binevenită notă biobliografică şi câteva (deloc puţine) referinţe critice semnate de reputaţi critici literari, universitari, oameni de cultură din ţară (Eugen Simion, Bogdan Ghiu, Valentin Protopopescu), cât mai ales din spaţiul francofon din Franţa (Jean Dutourd, de la Academia Franceză; Jacques Charpentreau, directorul revistei ,,Maison de poésie de Paris”; Paul Van Melle, directorul revistei ,,Inedit”; Gustave Hodebert; Catherine Bankhead, directorul revistei ,,Art et Poésie de Toraine”; Nadine Dormoy, preşedinta Asociaţiei ,,L’Europe plurilingue”, Dominique Dutilloy, jurnalist; Françoise Wuilmart, directorul Centrului European de Traducere Literară ‹Centre Européen de Traduction Littéraire›; Joël Conte; Jean-Paul Gavard-Perret, profesor la Universitatea din Chambéry; Louis Delorme, poet, critic, eseist, editor; Daniel Aranjo, profesor universitar, poet şi critic literar, traducător, laureat al Academiei Franceze ), Canada (Jacques Bouchard, Universitatea din Montréal),  Italia (Gio Ferri, directorul revistei ,,Textuale”).  Să spunem că cel mai întins spaţiu este rezervat lui Eminescu (47 de poeme, între care nu şi Luceafărul-tradus şi publicat separat -sau Memento Mori, Glossă, în schimb, multe postume): capitolul Eminescu - Le génie tutélaire. Selecţia este una subiectivă şi obiectivă, alături de Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Alexei Mateevici, Alexandru Macedonski (cu câte un poem), figurează poeţi interbelici (Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Magda Isanos), sau contemporani (Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Zaharia Stancu, Ileana Mălăncioiu, Radu Cârneci), şi un rătăcit optzecist (Adrian A Lui Gheorghe). Despre calitatea traducerilor lui Constantin Frosin au scris personalităţile menţionate mai sus, texte publicate din care voi extrage (în traducerea mea) doar câteva aprecieri foarte elocvente: ,,minunată traducere (Ion Barbu) sub pana lui Constantin Frosin, care face să reiasă jocul de visare şi muzică, de idee şi cuvânt” (Jean-Paul Gavard-Perret); ,, Cunosc de multă vreme traducerile lui Constantin Frosin, care sunt traduceri făcute de un poet. Ceea ce reiese din simţul ritmului, din focul său tainic. Când stăpâneşti o limbă în felul acesta, când « o posezi », înseamnă că o iubeşti şi o cunoşti sub toate aspectele, şi că eşti capabil chiar s-o întorci pe toate feţele, aşa cum merită, de altfel, doar adevăratele amante - cele iubite.”(Daniel Aranjo); ,,Constantin Frosin, Românul perfect bilingv, şi în plus dublat de o vastă cultură, de un vocabular francez foarte bogat şi mai ales de o sensibilitate estetică” (Jacques Bouchard); ,,prin întreaga sa activitate poetică şi literară din ce în ce mai auzită/cunoscută, el se situează ca un cuceritor al acestei Europe, la care noi toţi aspirăm, reunind culturi nu atât diferite, cât complementare” (Joël Conte); ,,versiunea pe care o publică Constantin Frosin (a poemului ,,Luceafărul”- Hypérion - de Mihai Eminescu, n. n.), considerată prin comparaţie (cu traducerea Magdei Isanos, n. n.), este vizibil mai modernă, mai vie şi mai ales mai accesibilă lectorului de astăzi” (Paul Van Melle); ,,Nu este deloc simplu să reconstitui gândirea unei limbi în alta, să nu-i trădezi nici spiritul, nici litera”(Louis Delorme, prefaţatorul antologiei Les Poétes roumains à l’honneur, directorul Editurii Le Brontosaure, editorul Antologiilor Soif de mots, primul Poet laureat al unui Premiu naţional de Poezie, acordat de totalitatea asociaţiilor şi societăţilor de poezie din Franţa, prieten al României şi preţuitor al valorilor româneşti); ,,traducerea d-voastră (Sonetele lui Eminescu, n. n.) e un mic cadou pe care îl faceţi literaturii franceze” (Jean Dutourd); ,,sunt într-adevăr impresionat de efectul transportării versului muzical din Joc secund (Ion Barbu, n. n.) în limbajul, periculos prin precizie, al poeziei franceze” (Eugen Simion); ,,două excelente versiuni (Urmuz, n. n.), în franceză (Constantin Frosin, n. n.) şi în engleză, impecabil realizate” (Bogdan Ghiu); ,,Constantin Frosin este un teribil traducător în franceză, constant interesat de promovarea, interpretarea şi apărarea marilor autori ai culturii române. (...) Un lucru e cert: umanistul autor gălăţean este un intelectual superior. (...) scrie cu rigoarea unui logician metamorfozat în gramatician şi cu dezinvoltura unui scientist convertit la literatură.” (Valentin Protopopescu, în revista ,,Radio România”).Traducătorul aduce clarificări nu numai în ceea ce priveşte arta traducerii, ci şi în selecţiile operate, menţionând că ,,Principalul criteriu de selecţie al valorii ori al priorităţilor trebuie să fie cel al confirmării, al validării respectivei valori de către critica şi istoria literară”. Aşadar, un mare traducător, foarte cunoscut şi apreciat în afara ţării, recunoaşteri de care beneficiază foarte puţini dintre confraţii săi, foarte onest în raport cu zgomotul unora dintre aceştia, deşi cu mai multe etaje decât unii dintre dânşii.
Cartea a doua, apărută la Tipo Moldova, este o selecţie de autor din majoritatea volumelor  publicate până în prezent, o ediţie în limba franceză a unui poet francofon român. Cartea are în titlu o metaforă – L L’Âme de l’argile (Suflet de argilă) – ce este foarte sugestivă pentru tematica generală, filosofică, a operei sale poetice. În loc de prefaţă, cum ne-a obişnuit deja, el aşează un poem dedicat lui de către René Bonnet de Murlive, pe care-l voi cita în întregime, pentru că din acesta reiese preţuirea francezilor pentru încăpăţânarea autorului de a traduce într-o limbă şi o literatură care şi-au pierdut din rolul lor de odinioară, respirând greu sub invazia brutală de englezisme, de a le păstra/reda frumuseţea şi puritatea, de a scrie în numai această limbă, care nu este cea maternă: ,,Du côté de l aurore,/ Où renaît la lumière,/ Au pays de Trajan,/ Latin indélébile:/ Un français impeccable,/ Écrit comme parlé,/ Plaît à lœil, à loreille.// Un langage accompli/ Non pollué s’exprime,/ Avec la pureté/ Du celui d’autrefois/ Qui devrait honte faire/ Au franglais d’aujoud’hui,/ Que l’on préfère en France, / En ce temp d’indigence...// Ami de Galati,/ Cher Constantin Frosin: / Enseignez-nous l’amour/ Le respect de français/ Comme vous le savez”.  Condiţia sa de scriitor de expresie franceză a făcut ca majoritatea cronicilor despre opera sa poetică (evident şi despre traduceri) să apară în spaţiul Francofoniei şi mai puţin în cel naţional, el deschizând astfel un nou drum, cel al poetului Europei unite, ce alege să scrie în una din limbile de largă circulaţie ale acesteia: franceza. Astfel se explică şi apariţia  lucrării Constantin FROSIN, Francophile roumain, la Luxemburg (Editura Poiêtês), în 2007, sub coordonarea lui Laurent FELS, lucrare în care sunt incluse cronicile scrise şi publicate de personalităţi din acest spaţiu. ,,Constantin Frosin îşi plasează textul într-un cadru metafizic unde lumina, printr-un procedeu alchimic din cele mai sublime – se metamorfozează în obscuritate şi unde Nimic –ul devine Tot –ul.”- remarcă acesta. ,,Precum un Augustus al Poeziei, Frosin o transformă într-un act scurt, gratuit şi un act ratat - ratat, dar reuşit prin cei/cele despre care vorbeşte (el sau ceilalţi), care sunt adesea actori sângeroşi proiectaţi contra decorurilor prăbuşite cu un mişcător şi emoţionant ansamblu de suspine. ”- observă Jean-Paul Gavard-Perret. ,,Un stil foarte personal”- precizează Samuel Bréjar (în revista ,,Rimbaud”, nr. 8-9/1996), referindu-se la volumul Pour de bon. Alte asemenea aprecieri vin să fixeze poezia sa la locul pe care aceasta cu adevărat îl merită: ,,Constantin Frosin a sfârşit prin a fi francez” (Paul Van Melle, ,,Inédit Nouveau”, nr. 166/2002); ,,Constantin Frosin măsoară lumea şi societatea de astăzi cu privirea unei înţelepciuni a celui care refuză să dispere atunci când oamenii devin mai puţin umani” (Paul Van Melle); ,,textele tale sunt de o incredibilă calitate” (Jean Sagittaire, preşedintele fondator al ,,Arts d’Oise”, 1993); ,,...această nouă operă, în care regăsesc completa măiestrie a limbii franceze şi a prozodiei „( Roland Le Cordier, preşedintele de onoare al Société des Poétes Français, 1999); .... . Nu e de mirare, prin urmare, că René Bonnet de Murlive îl asemuie cu Jean Dorat, eruditul Pleiadei Franceze, numindu-l ,,Primul francofon din România, pentru care franceza este o altă limbă maternă, original poet, îndrăgostit de Franţa şi de limba franceză” (în: Préface la antologia La Brigade, Éd. Arcam, 2002),iar alţii cu Laforge etc.
Foarte dificil de desluşit în toate tainele sale, întrucât poetul Constantin Frosin e dublat de filosoful, esotericul, omul de cultură cu bogate lecturi, traducătorul Constantin Frosin, discursul său poetic nu poate fi încadrat într-o direcţie anume, într-un curent sau orientare literară. Ceea ce se observă de la o primă şi atentă lectură, este tocmai această aşezare a lui dincolo de orice limitare, mai exact, în sfera libertăţii totale de exprimare şi utilizare a limbajului poetic. Sensul profund al celor exprimate trebuie căutat în adâncuri, nu la suprafaţa adesea înşelătoare a cuvântului, ori  aceasta presupune înarmarea cu instrumentele cele mai fine de analiză. Căci Constantin Frosin te poate înşela prin suprafeţele versurilor lui,  adâncimile însă scot la suprafaţă un poet fără niciun fel de complexe, de graniţe lingvistice, un poet care aparţine lumii.
Elegiac, clasic prin structură şi educaţie, el creează un univers poetic de mare sensibilitate, muzicalitate şi rafinament, balansând continuu între  sobrietate şi ludic, gândirea sa paradoxală, fiind armătura de neclintit a acestora. Spaţiile aparente pe care le cutreieră eul poetic sunt cele ale frumuseţilor senine, miraculoase, ale naturii, sau cele ale iubirii ca unic pansament şi con de speranţă a lumii aflată în degringoladă, tocmai pentru că nu poate vedea minunile ce se petrec în fiecare zi sub ochii ei, ci numai zgura. Întotdeauna însă ele sunt dublate de o încărcătură filosofică, uneori ezoterică. Căci tematica centrală a acestora e una existenţială, metafizică. Timpul şi curgerea sa, Infinitul şi raportul cu Creatorul, Viaţa şi Moartea, Realul şi Irealul, Destinul şi Hazardul, Aici şi Dincolo, Iubirea şi Iluzia, Golul creaţionist-Golul interior, Dumnezeu şi Creaţia Sa sunt dimensiunile filosofice ale poeticii sale existenţialiste. Este o poezie plină de speranţă, de un umanism şi o bunătate contaminante, dar, în acelaşi timp, o poezie gravă care te obligă la reflecţie privind existenţa umană raportată la Divinitate. Topos -urile şi simbolurile te poartă cu gândul spre alte lumi, pline de armonie şi încântare, ce aminteşte de clasicii greci, dacă discursul poetic - lăsat să zburde în vers liber - nu ne-ar aduce în prezent, la toată neliniştea lumii în care trăim. Eul poetic e astfel mai totdeauna dedublat, dar nici Celălalt nu-şi găseşte locul şi atunci se întoarce în eul din care plecase, căci încrederea este mai totdeauna erodată de îndoială şi vrea certitudini. Ironia, autoironia, paradoxul, calamburul, parodia, jocul, ludicul, teatralizarea, umorul, nihilismul, interogaţia sfredelitoare sunt câteva din instrumentele poetice utilizate de acest Don Quijote al secolului nostru, ce caută cu obstinaţie sensul ultim al cuvântului, revelarea sensului lumii, manifestându-şi, înainte de toate, setea de iubire şi de cunoaştere.,,O personalitate şi o operă pline de faţete!” – cum afirma Catherine Bankhead[1]. Intrat în jocul lui, îl descoperi, rând pe rând, sub diferitele sale măşti poetice: romantic şi afectat de iluzii, lucid şi asediind realul, introspect şi ironic, muzical şi pictural, rece ca lama unui brici şi raţional, duios şi uman, religios şi neliniştit. El plonjează din real în imaginar şi invers cu o lejeritate dezarmantă, cele două dimensiuni pierzându-şi adesea limitele, încât nu e deloc simplu să-l urmezi în plecările şi revenirile sale. Oglinda, Umbra încadrează aceste evadări continue. Asemeni pictorului care intră şi iese din tablou, el intră şi iese din oglindă ca simbol al trecerii dintr-o dimensiune în alta. Topos -urile poeticii sale nu sunt legate de un spaţiu anume, ele fiind cele generale ale umanităţii. Sonete sau poeme lungi cât un volum, haiku-uri  sau poeme în vers alb, versurile sale -  meditaţii asupra existenţei umane - ne invită într-un labirint plin de enigme. Disperat, acid, nihilist şi debordând de încredere, interogativ-filosofic şi exclamativ, retoric şi incifrat, romantic şi de o terifiantă luciditate,  melancolic şi gânditor profund şi teatral, plin de entuziasm şi golit de iluzii, el este preocupat continuu de problematica existenţei umane.Imagini splendide şi metafore rare sunt  însoţite de o simbolistică cu largi semnificaţii: Stix, Charon, Infinitul, Destin, Cartea Destinului, Spaţiu, Moartea, Paradis şi Infern, Noaptea, Absenţa, Tristeţea, Singurătatea, Paradisul pierdut, Marele Anonim, Apollo ş. a. - scrise cu majuscule.
Titlurile volumelor, în traducere în limba română, reflectă prin metaforele ce le poartă, diferitele paliere ale liricii sale: poezie filosofico - metafizică, poezie existenţială (Cuvinte de trecere, Pentru totdeauna), poezie filozofico-religioasă, moralistă (Mai aproape de Dumnezeu ca niciodatăÎn căutare de înger;), poezie filosofică de dragoste(În timp ce te iubesc; După dragoste, ....;  Unui suflet frumos), poezie filosofico- ludică (Poezii amuzante cu ticuri), poezie-experiment (Poeme sub-realiste), poezie imnică (Imn Armoniei), poezie de omagiere (Între lăută şi marmură).
Haiku-urile sale  ( volumele: Ikebana în firimituri, Mai aproape de Dumnezeu ca niciodată;Cocoşată, interogaţia)  - adevărate poeme aforistice, bijuterii foarte fin lucrate (,,Quelles sont ces ténèbres / qui se tiennent derrière la vie ? Quelque ombre au tableau…” ; ,,Toujours en attente / jamais éternelle, / la vie s’égare au passage , ,, Fêlé, le doute / s’arrache au provisoire, / mais colle davantage aux certitudes” , ,,L’arbre se fait brouillard / la route se recouvre d’impasses, / mon âme, de déserts ”) -, i-au adus unele dintre cele mai elogioase aprecieri.,,Stăpânirea limbii franceze îi permite să se joace cu cuvintele: le plasează, asociază, descompune…. Căci este vorba, într-adevăr, de o muncă de giuvaergiu”- notează Joël Conte în Prefaţa la antologia En quête de l’ange(Editura Pallas, Focşani, 2004); ,, Autor al unei serii de haïku-uri  moderne, unde gândurile profunde, ideile, zboară din pagină în pagină”  - sesizează Michèle Pichery (directorul revistei ,,École de la Loire”, 1994).  Roberto Pasanisi (directorul revistei ,,Nuove Lettere”), referindu-se la volumul Bossue, l’interrogation,  remarcă extraordinara muzicalitate a versurilor, cu efecte de polifonie, ce-l apropie de Verlaine şi simbolism, un simbolism dual însă, ontologic şi metafizic: ,,Muzicalitateaverlaineană a versului, bogatasubstanţăexistenţială şi filosoficăa temei, a problemelor abordate, aerul de uşurinţă în dictareconspirăpentru a face din acest volumomică bijuterie, o gingaşă floarede seră din bogata grădinăapoezieifrancezecontemporane. " Dorinţa de Absolut, de revelare a acelui Tată Atotcreator, ce pare absent, indiferent faţă de creaţia Sa, străbate toate interogările şi frământările existenţiale ale eroului poetic (,,Peut-on se dire seul/ Tant que Dieu est là?/ Sur quoi Veille l’Eternité?”; ,,L’Homme... se trompe-t-il/ de vie ou de Mort?/ Dieu fait la sourde Oreille”).
Poezia de dragoste este un alt teritoriu de rezistenţă a liricii lui Constantin Frosin.  Este o iubire marcată de trecerea timpului (,,temps raté”, temps manqué”),  de trecerea propriei vieţi a eroului poetic (,,ma vie passée”), de melancolie şi singurătate, căci iubita rămâne prinsă în ireal şi iluzie. Setea lui de iubire (,,soif d’aimer”) se transferă astfel în alt plan, cel astral. Oglinda nu mai cuprinde cele două chipuri împreunate (,,C’était écrit ?.../ Une couche de glace/ sépare nos deux miroirs”- En queue de piano). Cântecele sale de iubire au uneori toate ingredientele romantismului sau simbolismului, absenţa iubitei multiplicându-se în mii de faţete ( Est-ce vrai que c’est faux?) , eroul poetic sfârşind golit de speranţă, se retrage în sine,  trecând într-o altă dimensiune (,,je sombre / où règne l’Ombre”- Pour deux sous). Dialogul cu Celălalt Eu e o formă de a ieşi şi evada din real, formula utilizată fiind una imperativă (,,Va ton chemin / me dit l’Autre // Va ton chemin / à l’encontre du Destin”- Licenciement), finalul fiind cel cunoscut-necunoscut ( Qui va là? / surgit le holà / À l’autre bout / la fin de tout”- Après coup). Eroul poetic nu-şi iartă înfrângerile, drept care se priveşte cu ironie, îşi şfichiuie orgoliul (,,Narcisse veillard”). Imaginea Corbului poesc  este magistral prinsă într-un poem intitulat C’était comme hier (,,Hier soir (je n’étais plus ce monde) / Dans mes orbites creuses s’engouffra / Un vol de corbeaux. Leur plan immonde / Visait à mettre à mort la foi”), simbolistica sa rămânând aceeaşi: croncănitul ameninţător al sfârşitului, al Trecerii spre care ne îndreptăm cu toţii. Aşadar, o poezie de dragoste cu puternice accente metafizice.
Omagiul adus lui Brâncuşi prin volumul Entre le luth et le marbre se încadrează foarte bine proiectului poetic frosinian aşezat în plan larg universal, căci toate sculpturile-idei din planul creaţiei inegalabilului sculptor devin idei-simbol în creaţia sa poetică. El priveşte toată această simbolistică din perspectivă filosofică, conotaţiile găsite fiind de mare profunzime a gândirii şi de subtilă liricitate. Brâncuşi, numit ,,Poète-Sculpteur”, este artistul care deţine arta de a prinde lumina şi a o face captivă în opera sa, care reface drumul imens al Genezei ( La rosée en prend de la graine). Simbolistica utilizată te poartă în lumi mitice: Masa Tăcerii (,,Table du Silence”) - Casă în Absolut (,,On célèbre ceux qui n’ont eu peur de mourir”- La pierre qui parle; ,,Nous montre que vivants et morts sont à l’étroit”- Facettes de la chimère ), dar şi locul de unde vin şi pleacă muritorii spre alte dimensiuni; Coloana Infinitului (Colonne sans Fin) – desfiderea Infinitului; soarta noastră ce tinde spre dimensiuni astrale (,,Supporte le Ciel, illumine la Verité”- Des hauts et des bas); Poarta Sărutului (,,Porte du Baiser”), dincolo de care, de o parte se află Paradisul, de cealaltă, Infernul (,,Son seuil a pour fondement le centre de la Terre / C’ est à nous d’accepter ou non l’Infini”- De part et dautre); Pasărea (,,L’Oiseau”) –zborul spre alte dimensiuni, astrale  (,,le vol sacré / Vers le Paradis des Hommes, où tout est beau”- En quête de soi), dar şi  pana poetului, inspiraţiei. 
Reputat scriitor francofon, traducător, cărturar, fondator de publicaţii şi de instituţii cu profil francofon, neobosit susţinător al unor idei culturale de integrare europeană prin valorile proprii fiecărei naţii, Constantin Frosin face şi reface, cu migală şi încredere, noi punţi ale României spre lume, spre acea Europă unită în care diferenţele sunt zestrea pe care fiecare ţară, cu atât mai mult România, le adaugă la patrimoniul cultural şi literar general al acesteia, îmbogăţindu-l. Laurent Fels (poet, critic literar, profesor la Universitatea din Luxemburg, membru al Academiei Europene) îl consideră, pe bună dreptate,  ,,apărător al Francofiliei” ce ,,trudeşte pentru abolirea frontierelor literare şi culturale în lume, care practică încă, foarte adesea, segregaţia”, iar René Bonnet de Murlive,,,O eminentă personalitate a României, cunoscută în Franţa şi în tot spaţiul Francofoniei” (....).
Catinca Agache (Iaşi)

[1],,Art et poesies de Touraine”, nr. 168, 2002. 
SPIRITUALITATE
ABISUL SPIRITUAL
Această formă fiinţială are două faţete: una pozitivă, închinată divinităţii, şi cealaltă, negativă, pentru care existenţa se află într-o permanenţă pendulare între a fi şi a nu fi. Oamenii, prin natura lor duală, au în sine cele două laturi, numai că una dintre ele este dominantă. În funcţie de circumstanţele vieţii, precum şi de propria personalitate, aceştia înclină balanţa către optimism sau pesimism. Întotdeauna va exista o competiţie între cele două, din care avem de câştigat, sau, cel mai adesea, de pierdut. Plecând de la educaţia familială şi continuând cu devenirea profesională, împreună cu relaţiile sociale pe care ni le creăm, dualismul bine-rău este într-o veşnică schimbare.
Fiecare om suportă consecinţele faptelor sale, acestea răsfrângându-se asupra conştiinţei şi a spiritualităţii. Ne străduim încontinuu să fim noi înşine, corectând micile sau marile imperfecţiuni, dar, câteodată suntem dezarmaţi şi neputincioşi în faţa situaţiilor pe care ni le oferă viaţa. Atunci ne întrebăm: Ce să alegem? Oare opţiunea noastră va duce la zidirea spirituală sau la distrugerea acesteia? Poate că a fost dificil să ne clădim spiritul şi tot acest efort se poate spulbera într-o secundă. Ce vom face? O luăm de la început, sau capitulăm? Pentru unii dintre noi, aceasta e o provocare, însă pentru alţii, o catastrofă, deoarece, din punct de vedere spiritual, nu mai avem puterea să refacem construcţia dărâmată şi preferăm să o lăsăm în ruină. Odată cu ea, dorinţa de a trăi, dispare. Şi chiar în acel moment, sufletul preferă să naufragieze, lăsându-se în voia sorţii, ori să aleagă moartea forţată. E trist, dar aşa se întâmplă. Ţinând cont de întreaga situaţie economică, politică, socială, la nivel global, e foarte greu pentru cineva să-şi menţină echilibrul spiritual. Numai că nu putem arunca vina pe tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, deoarece avem propria conştiinţă şi suntem individuali. Aşadar, cândva, o să dăm socoteală pentru existenţa noastră şi pentru felul în care am acţionat în orice clipă. Noi purtăm povara eşecului şi nu altcineva. La urma urmei, trebuie să ştim pentru ce trăim, care este scopul vieţii şi ce dorim să realizăm câtă vreme vom exista aici. Dacă trăim doar sub imboldul inerţiei, fără un ţel anume, lipsiţi de un ideal, de valori morale, de o credinţă, înseamnă că suntem pustii. Cu toate acestea, se poate ca într-o anumită clipă a vieţii, sau pentru mai mult timp, să fim goi sufleteşte, să privim pierduţi către orizont, neaşteptând ceva anume, sau poate dorind să dispărem fără urmă, ca şi cum nu am fi existat niciodată. Cam aşa gândeşte un pesimist, pentru care viaţa nu e decât un abis negru şi viu, o entitate care îl devorează din interior, fără ca acest chin să ia vreodată sfârşit.
Trăim cu idealurile şi cu temerile noastre fiindcă aşa trebuie sau acesta este destinul nostru. Cu toate acestea, în cele mai intime momente spirituale, ne gândim că întreaga noastră viaţă se duce către infinit, luând cu ea sentimente, imagini, amintiri, frustrări, şi alte emoţii care ne-au animat mereu, însă nu ştim cu ce ne alegem la final, pentru ce am trăit sau de ce. Incertitudinea umbreşte viaţa fiecărui muritor, răpindu-i liniştea ori speranţa. Existenţa însăşi încă este un mister, iar moartea este enigma supremă, cel mai greu de trecut examen al conştiinţei. Ipostazele vieţii ne îndeamnă să fim lucizi, calmi şi siguri în orice siuaţie ne-am afla. Nu reuşim însă întotdeauna să ne învingem frica de necunoscut şi înaintăm prin beznă cu timiditate, nădăjduind că vom afla calea luminii. Apoi totul revine la normal şi trăim fericiţi, împliniţi şi bucuroşi că am mai absolvit o treaptă din examenul dur al vieţii. La fiecare colţ al vremii pândeşte pericolul, dorind să mai consume energia vitală a cuiva, lăsând în urmă durerea pierderii a ceva foarte drag. Nimic nu poate consola un suflet abătut, cunoscător al efemerităţii acestei vieţi, iar cuvintele de încurajare pe care le tot aude de la înţelepţi, nu fac decât să-i întărească propriile convingeri că, până la urmă, totul este doar un vis. Acea realitate virtuală pe care simţim că o trăim la un moment dat ne înfricoşează şi ne determină să fim mai precauţi cu noi înşine şi cu cei din preajma noastră. Nu ştim cine este cel în care avem încredere deplină şi, de fapt, nu mai ştim nici cine suntem noi. Mintea ne porunceşte să alegem prudent ceea ce credem că va fi în folosul personal, dar şi al semenilor noştri. Cumva, în fiecare suflet sălăşluieşte generozitatea şi imboldul de a săvârşi doar fapte onorabile, numai că, datorită nenumăratelor împrejurări dificile, sunem nevoiţi să greşim, alegând răul, în detrimentul binelui. Şi astfel, cetatea spiritului se clatină, îndreptându-se către neant. Doar forţa mai presus de fire poate reface ţesătura minunată a sufletului şi s-o redea întreagă celui care a pierdut-o cu voia sau fără voia sa. Regretul sincer pentru orice faptă necugetată e primit cu indulgenţă de către pronia divină, care-i alină suferinţa cu atingerea serafică şi tămăduitoare.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT

 CE-ŞI MAI DORESC ELEVII DE GIMNAZIU

Şcoala din România încă are programele foarte încărcate, iar elevii sunt în permanenţă bombardaţi cu informaţie diversă, cu activităţi numeroase, cu un volum mare de teme pentru acasă, astfel încât rămân blocaţi într-un soi de chin educaţional, nemaireuşind să se ridice la standardele înalte impuse de dascălii lor. Unii dintre copii chiar fac performanţă şcolară, obţinând distincţii la toate competiţiile existente, însă, la un moment dat, cad victime oboselii intelectuale şi clachează brusc, când se aşteaptă mai puţin. Pentru alţi elevi, însă, cursurile şi solicitările intelectuale nu reprezintă o corvoadă, întrucât nu le acordă o importanţă majoră, fiind convinşi că pot trăi şi fără a fi premianţi şi chiar pot obţine un salariu frumuşel, prestând servicii mai puţin sofisticate, atunci când vor fi majori. Numai că, nu tot ceea ce văd şi aud la canalele de televiziune este şi real. Fiind încă prea mici ca să cunoască adevărata faţă a societăţii şi toate mecanismele economice şi financiare existente, astfel de copii devin dezinformaţi şi lipsiţi de ajutor moral. Ei cred în capacitatea lor uimitoare de adaptare şi sunt convinşi că vor primi oferte nemaipomenite de muncă în ţările străine unde intenţionează să ajungă.
Pentru majoritatea elevilor de gimnaziu, şcoala este locul unde vin forţat, fiindcă i-au trimis părinţii, sau spaţiul libertăţii totale, deoarece aici fac tot ce le trece prin cap. Şi cum rigorile educaţiei nu sunt atât de intransigente, la şcoală se distrează copios, antrenând pe cât mai mulţi în jocurile lor teribile. Profesorii privesc de cele mai multe ori neputincioşi cum starea morală a elevilor se degradează din zi în zi. Deşi încearcă prin multe metode să le îndrepte comportamentul, nu reuşesc în totalitate şi se declară învinşi de grozăviile pe care le fac aceşti copii imaturi. Oare de ce educaţia nu mai este privită şi tratată cu respect? Pentru că elevii văd în jurul lor doar exemple negative, care le influenţează modul de gândire atât de mult, încât consideră că felul în care acţionează şi se comportă e corect. Pentru că profesorii sunt obligaţi să treacă peste fapte reprobabile, aplicându-le elevilor nişte pedepse minore, fiindcă acesta este regulamentul şcolar, pe care trebuie să-l respecte. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre elevi trăiesc în familii dezorganizate şi se confruntă cu greutăţi inimaginabile pentru vârsta lor. De multe ori, li se face milă şi dascălilor, numai că aceşti copii aduc la şcoală obiceiuri rele, de care se molipsesc şi colegii lor. În felul acesta, totul degenerează şi se transformă în situaţii fără ieşire. Un asemenea impas generează nenumărate probleme psihologice, şi nici profesorii nu mai ştiu cum să le rezolve. În teribilismul lor, elevii nu-şi dau seama de răul pe care şi-l fac singuri, dar, mai ales, de faptul că şi ceilalţi copii vor copia genul acesta de comportament. Directorii de şcoli au chemat în instituţii psihologi, poliţişti, medici, pentru a le explica acestor elevi efectele extrem de nocive ale faptelor pe care le fac aproape în fiecare zi cu mare uşurinţă şi inconştienţă.
E dureros faptul că nu mai sunt atât de interesaţi de studiu, de materiile predate de profesorii lor. Poate şi datorită faptului că nu sunt motivaţi de aproape nimic din jurul lor, dar mai ales că proprii părinţi se confruntă cu probleme economice şi financiare serioase. Pe de altă parte, alţi copii, deşi nu dispun de posibilităţi financiare bune, ştiu că trebuie să depăşească această situaţie deplorabilă prin studiu. Doar aşa au şansa de a-şi împlini visele, de a ieşi din impas şi chiar de a-şi ajuta familiile să trăiască decent şi demn. Un exemplu concludent sunt olimpicii, copiii dotaţi cu o forţă de percepere uimitoare, cu o creativitate ieşită din comun sau cu aptitudini diferite, pe care şi le canalizează în direcţii pozitive. Până la urmă, răspunsul este tot educaţia primită în familie. De aceea, profesorii susţin implicarea părinţilor în educaţie, colaborarea acestora cu persoanele abilitate, răspunzătoare de formarea personală şi profesională a viitorilor adulţi.
Elevii sunt fiinţe delicate, care au mare nevoie de îndrumare din partea părinţilor şi a profesorilor. Chiar dacă se bucură de toată libertatea, ar trebui să ştie că rolul dascălilor în viaţa lor este fundamentală. Profesorii sunt cei care, cu atenţie şi fineţe le cizelează personalitatea, dorind ca aceştia să devină adulţi respectabili. Vârsta copilăriei este unică, minunată, deosebiă, iar ei trebuie să se bucure din plin de ea, dar să nu uite că orice faptă îi obligă la responsabilizare.
Gina Moldoveanu 
REPERE...
MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE…
Munca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale și spirituale. Dintre toate tipurile de activități, munca ocupă locul cel mai important în viața omului. Ea trebuie exersată din copilărie și mai departe pentru formarea personalității și a identității adultului. Munca este o condiție a existenței, dar și o dovadă a sănătății noastre fizice și sufletești. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulțumit și să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecțiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecțiunea muncii aduce mulțumire și plăcere.
Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieții, fiindcă ea angajează omul spre un scop creator, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacția materială dar și pe cea sufletească. Fiind condiția esențială a vieții, munca este sfântă ca viața însăși, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îți place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înțelege – trudă. Sau, în exprimarea Academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”.        
Efortul fizic sau intelectual făcut în vederea atingerii unui scop este virtutea ce dă sens și bucurie vieții, pe când lenea este o patimă ce degradează sufletul, considerată a fi un simptom al patologiei psihice și spirituale. Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a ajunge la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea mult timp pentru a nu deveni „din subiect obiect”, adică o rutină obositoare; după cum spunea filozoful și scriitorul Emil Cioran; să nu ajungi la sfârșitul ei obosit în așa hal încât să nu dorești altceva decât să dormi; să existe și un timp liber pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a avea timp și pentru prieteni. Înțeleptul Aristotel spunea: „Muncim ca să ne câștigam timpul nostru liber”.
Emil Cioran, căruia nu toți îi înțeleg sau îi acceptă integrala analizei sufletești, era conștient de necesitatea unei părți a timpului atribuit ție însuși și exprima părerea sa: „Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.” A se înțelege că munca adevărată ar necesita nu numai munca „exterioară” ci și cea din interiorul ființei noastre.
Munca nu trebuie să fie monotonă și pentru aceasta trebuie făcută cu capul și cu inima, deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva cu deținuții din romanul lui F.M. Dostoievski - Amintiri din cartea morților - care își ispășeau pedeapsa, mutând stereotip, fără nici un rost, nisipul dintr-o parte în alta… Monotonia, constând în executarea unui gest inutil, repetitiv, fără plăcere, poate ucide ființa. Un romancier american spunea: „Feriți-vă de monotonie, este mama tuturor păcatelor mortale”.
Cioran mai afirma - și pe unii i-a speriat formularea - că „Munca este un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul divinității, fiindcă omul ar fi putut trăi și altfel, fără efortul de a-și produce cele necesare; Dumnezeu ar fi putut face ca omul să se hrănească fără să muncească, însă a considerat că nu i-ar fi folosit o astfel de viață. Dumnezeu, cu judecata Sa, a lăsat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale” (cf. Facerea 3,17). 
Înțeleptul Solomon spune că „cea mai scumpă comoară pentru un om este munca” (cf. Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute, fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie să se ostenească muncind, fără a ajunge la surmenaj. Munca făcută rațional și cu tragere de inimă nu îmbolnăvește niciodată, ci din contră, mișcare fiind, ea contribuie la sănătatea noastră.
Unii oamenii însă, greșesc neglijând odihna.  În Facerea lumii se spune: „…Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”(Fac. 2, 1-3). Alții se zăpăcesc, mintea li se împrăștie, o iau razna cum se spune, încercând să facă mai multe lucruri deodată, când normal ar fi să termini lucrul început, astfel mintea se curăță, se odihnește și omul poate începe altceva.
Există și aspectul tragic al zilelor noastre. Din cauza lipsei de ocupație, adică în lipsa muncii, mulți ajung să se îmbolnăvească, depresia fiind una dintre bolile des semnalate. Este situația actuală a tinerilor care nu au locuri de muncă. Despre „o generație pierdută, lipsită de perspective” vorbește un jurnalist, și înclin să-i dau dreptate. La ce mai folosesc diplomele de studii superioare când nu te poți folosi de ele?     
Mihai Eminescu, la vremea sa, scria: „Munca este legea lumii moderne… temeiul unui stat e munca… bogăția unui popor nu stă în bani, ci iarăși în muncă….Fiecare, și mare și mic, datorește un echivalent de muncă societății în care trăiește.” Da, munca a fost și rămâne legea lumii, numai că astăzi ai o diplomă, ai mintea, sufletul și trupul pregătit pentru muncă, pentru această datorie, dar buzunarele celor care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim într-o societate care ne îndeamnă să consumăm permanent, consumul este evaluat în bani, banii se obțin prin muncă, munca ne hrănește, munca ne îmbogățește, munca ne fericește, ca atare societatea datorează omului posibilitatea de a munci. Dar, nici studiile superioare, nici supercalificarea nu le oferă tinerilor această posibilitate, nu ajută la reducerea șomajului. Unii tineri se angajează pe posturi care nu corespund studiilor făcute, calificării lor, alții nu găsesc nici astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a internaționalizat, a ajuns un cuvânt prețios și este rostit ca o rugăciune de către tinerii veșnic în căutarea lui.
Poate ar fi momentul unei reevaluări serioase și grabnice a situației și găsirea tot atât de grabnică a soluției? Societatea modernă a suferit o mare schimbare și este necesară găsirea soluțiilor, cu scopul ajungerii la un viitor umanizat și a nu lăsa ca timpul să sacrifice generații întregi. Sărăcia, dar și lăcomia creează pauze, pauzele duc la degradarea societății. Poate oamenii adunați pe specialități vor putea gândi și găsi soluții, dacă elitele politice ale lumii nu o pot face?
Viața tinerilor este prea prețioasă pentru a se permite cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia de Dumnezeu și timpul risipit în zadar nu poate fi răscumpărat niciodată. Iată de ce mă trec fiorii gândind la această „generația pierdută”. Și cred că ea va fi cu adevărat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o soluție salvatoare și aceasta cât de curând posibil.
Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)

DECODĂRI
Nu, stimate domn! Rămân la convingerea că Ştiinţa e ceea ce Religia vrea să ne arate! Ştiinţa nu este împotriva Religiei şi nici invers! Sunt complementare. Mulţi confundă slujitorii diferitelor biserici (oameni şi ei) cu Religia în sine, ca şi pe slujitorii Ştiinţei !
Atât pentru Religie, cât şi pentru Ştiinţă trebuie să ai har!...
Nu întâmplător, când modulul Vulturul aseleniza, tot stafful se ruga lui Dumnezeu pentru reuşita misiunii Apollo XI, pe care unii ignoranţi o contestă şi astăzi!
Biblia e una singură. Interpretările sunt diferite. Mă refer la partea program a Bibliei (Pentateuh-ul). Parte pe care o regăsim, aproape identică, în Tora, în Coran şi în mai toate scrierile străvechi. Mai mult sau mai puţin religioase.  
Cred cu tărie că Programul biblic e o permanentă provocare pentru toţi oamenii. Cultivaţi sau mai puţin educaţi. Din toate domeniile cunoaşterii, inclusiv pentru cei din domeniul ştiinţei. Programul biblic cuprinde, în mod coerent, toate temele eterne, fundamentale şi general-umane. E viaţa însăşi!
Cheia întregului program? Propria libertate de a opta. În cunoştinţă de cauză. De aceea, consider partea-program a Bibliei, obiect de studiu obligatoriu. Atunci când omul se apropie de majorat. Când are deja un cumul de cunoştinţe. Studierea Bibliei în clasele mici nu poate decât să ducă la îndepărtarea copiilor de Religie. Mai ales, când se face neprofesionist.  
La anumite etape ale evoluţiei, omenirea a redescoperit sau şi-a putut explica lucruri, fapte, întâmplări, pe care Biblia le-a cuprins, in nuce, încă de la începuturi.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul, Cap. 1/9), s-a verificat, de mii şi mii de ori, de-a lungul istoriei.
Abia, când s-a ajuns la un anumit nivel de dezvoltare şi înţelegere a mersului lumii s-au putut decoda corect unele texte biblice.
Multe mistere, minuni, au azi o logică atât de clară şi simplă, încât te întrebi cum de nu le-a trecut prin cap înaintaşilor!?! De acum cincizeci, o sută, o mie, cinci mii de ani…
Aşa e programul conceput de Managerul Şef.
Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor. El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.” (Eclesiastul, Cap. 3/11),  Spre bucuria şi plăcerea noastră ! A credincioşilor.
Abia acum, după mii de ani, intuim cum a fost cu naşterea lui Iisus. Cum Maica Maria, fecioară fiind, l-a putut naşte pe trimisul lui Dumnezeu. Pentru a resuscita programul, ce intrase într-o criză profundă.
Intuim, acum, cum se ţinea în timpuri biblice legătura cu Dumnezeu. Inclusiv HD 3, 4, 5…
Chivotul legiihttp://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=32&cap=25, a fost considerat, mii de ani,  un simplu obiect de cult. Se ştie cum se ţine legătura şi în aceste timpuri, dar nu se recunoaşte. Se păstrează un secret, pe care tot mai mulţi îl intuim!
Cică s-ar speria omenirea!?! Aiureli!... Din contra, am fi mult mai linştiţi. Am fi siguri că paranoicii planetari sau naţionali nu-şi pot face de cap la nesfârşit! Lucru demonstrat, deseori, în istorie. Recentă sau îndepărtată. Dar, cine să tragă învăţăminte? Cine să citească?
Intuim, acum, ce era slava lui Dumnezeu, cu care a călătorit pământeanul Iezechiel http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/33/Iezechiel,. Mult timp a părut o simplă poveste de adormit copiii. Ca multe dintre basmele lumii. Nu am descoperit, încă, cum funcţiona la viteze superluminice. Dar ce mai contează câteva zeci de ani de cercetări intense, faţă de miile de ani depănaţi, până la transpunerea în realitatea cea de toate zilele!?!
Ştia şi Albert Einstein câte ceva despre timp! Timpul prin care trecem sau el trece prin noi sau …!?! …Filosofăm adânc! Ne tot dăm cu părerea. De la filozofii de grad 0 la Lelea Safta!
Intuim, de asemenea, mecanismele teleportării lui Iisus, prin diverse locuri. Şi ale apostolilor, care au răspândit noul program. Ale misiunii sale pământene şi intergalactice. În prezent, teleportarea cuantică exactă este posibilă numai pentru fotoni şi atomi. Se tot vorbeşte că, într-unul din laboratoarele lumii a fost teleportată prima fiinţă. O molie! După alte experimente neelucidate. Vezi cazul Philadelphia ...
Şi în ale clonării (biata Dolly) am obţinut rezultate revoluţionare!?! Firave! Nu mai amintesc de modificările genetice, care creează o inutilă îngrijorare planetară ş.a.m.d.
Aţi văzut? În Biblie nu se spune, nicăieri, ce fruct a primit Eva? Toţi îi dau, însă, cu mărul. De fapt, e un alt mesaj. Codificat. Şarpele fiind un banal USB conectat la  sursa de informaţii. Pomul Vieţii (pomul cunoştinţei binelui şi răului)! La îndemnul, ştim noi cui, cele două prototipuri, Adam şi Eva, au accesat şi zona cu informaţii interzise. Deoarece nu aveau, încă, puterea de a le înţelege corect. De aceea erau interzise. Dar ţi-ai găsit cu doamna Eba? Informaţii, care nici în prezent nu sunt pricepute.
De aici a pornit balamucul. Odiseea milenară a lui homo sapiens 3.
O ştire bulversantă. România ocupă primul loc în Europa la numărul de avorturi. 400 de avorturi pe zi anul trecut! Lipsa educaţiei religioase, combinată cu cea sanitară, îşi spun, din plin, cuvântul. Instinctele primare au repus, tot mai mult, stâpânire şi pe români.
Cercetătorii au început să înţeleagă cum se pedepseşte păcatul întreţinerii relaţiilor sexuale înainte de căsătorie. Pare halucinant, dar asta ne arată de ce ţăranii aveau obiceiul “barbar” de expunere a cămăşii miresei, după noaptea nunţii. De unde ştiau analfabeţii, chestii demonstrate azi ştiinţific? Oamenii de ştiinţă din domeniu afirmă că progeniturile nu au amprenta soţului, ci a celui cu care soţia s-a culcat prima dată. La îndemnul instinctului primar, promovat acerb de vedete de Dorobanţi sau locale. Încurajat, zi şi noapte, la nivel planetar de mass media. În mod inconştient sau, de ce nu, premeditat.  Mai mult, se constată, o mare vulnerabilitate a urmaşilor, extrem de expuşi la tot felul de boli!...
Iată o explicaţie ştiinţifică, logică, a celor născuţi cu tot felul de handicapuri. Fizice şi psihice. Credem că e de joacă cu regulile / poruncile biblice? Nu e de joacă, domnule ateu sau ingnorant!
Lipsa bisericilor din spaţiul românesc, construcţii realizate conform unor indicaţii foarte clare, a condus la involuţia spiritului românesc. La decăderea morală a naţiunii. După 1989 s-a recuperat foarte mult, în această privinţă, dar răul a fost făcut. Refacerea lanţului energetic protector al naţiunii e greu de refăcut. Lipsa Catedralei Neamului, piatra spirituală de căpătâi a oricărei naţiuni, face ca poporul român să se zbată într-o neputinţă continuă. De zeci şi zeci de ani. De care profită loazele neamului căţărate la vârf. Cu sprijinul celor imorali, cu care se aseamănă ! Interni sau externi. Nu, nu am luat-o razna!
Ştiinţa descoperă, pe zi ce trece, că întreg programul biblic are o logică implacabilă! Totul este contorizat de hardul nostru, care declanşează mecanismele de autoreglare. Ori de câte ori linia generală este încălcată.
Se tot întreabă unii de ce nu se transmit bolile prin sărutatul icoanelor? Da, de sute şi sute de ani se sărută icoanele și nu se răspândeşte nicio epidemie ca lumea! La școală abia atingi clanța uşii și hepatita (tip a, b, c, d, g, z) se răspândeşte ca fulgerul!
Ce se întâmplă cu icoanele, aceste portaluri de comunicare cu divinitatea? Ce se întâmplă cu cei care CRED în Dumnezeu?, întreabă, tendenţios şi maliţios, un post tv. Ce să se întâmple? Credincioşii, indiferent de biserica de care aparţin, îşi trăiesc viaţa cu multă mulţumire sufletească. În linişte şi multă cumpătare.
Ceea ce nu se poate cumpăra de la Catena şi nici  de la vreun guru autodeclarat!  
Lanţul energetic spiritual ce protejează Terra se dovedeşte fiabil. Numai lanţul energetic al naţiunii române este fracturat prin lipsa bazelor acumulatoare şi purtătoare de energie spirituală. Bisericile sunt releele, care fac ca sistemul să funcţioneze normal. Prin cumularea şi redistribuirea tuturor energiilor credincioşilor, care le frecventează şi se roagă în comun.
Cu credinţa poţi muta munţii nu e o metaforă!
4C357 M354J D3M0N57R34Z4 C4 M1N73A N0457R4 E573 C4P4B1L4 D3 4B57R4C71Z4R1 3X7R40RD1N4R3! 4B50LU7 1MPR3510N4N7! L4 1NC3PU7 A FO57 M41 GR3U, D4R 4CUM, L4 4L D01L34 R4ND, M1N73A 74 1NC3P3 54 C17345C4 4U70M4T, F4R4 54 M41 G4ND345C4. P071 54 73 M4NDR3571! NU 7071 04M3N11 P07 C171 73X7UL 4574!
Biblia trebuie decodată în cheia modernă.
Doar n-o să cred că Raiul e dependent de cărbune şi petrol!?
Visul meu? Captarea, conservarea şi distribuirea energiei produsă de fulgere. Nu am mai avea nevoie de nicio altă sursă de energie. Am termina cu poluarea Terrei în proporţie de 95%. Va veni şi momentul acela!
Tot ce am scris nu înseamnă trimiterea în derizoriu a lui Dumnezeu şi a echipei sale. Din contra. Dacă, după mii şi mii de ani, abia desluşim câteva minuni ale tehnologiilor divine, cât ne mai trebuie pentru a ajunge la altele şi altele? 
E greu de explicat. Şi mai greu de înţeles. Au tot încercat, unii şi alţii!... Vezi completările primelor cinci cărţi ale Bibliei. De la Cartea lui Iosua Navi (Cartea a VI-a) până la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, scrise de către mari şi înţelepţi slujitori ai Bisericii, dovezi ale acestor încercări milenare. La care se adaugă tonele de cărţi scrise de laici. Credincioşi sau atei! Mai mult sau mai puţin alfabetizaţi! Absolvenţi de Harvard, Standford, Massachusetts, Berkeley, Cambridge, Sorbona … sau proletcultişti!…
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea,/ … / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - / şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i neînţeles / se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari / sub ochii mei /… scria atât de inspirat, cel trecut prin multele încercări ale segmentului său de viaţă, Lucian Blaga.
Întâmplător sau nu, un credincios român, absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea ! E drept, pe la 1914, când dicta harul şi nu banul!...
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!
Sergiu-Marian Găbureac (Bucureşti)

ORAŞUL CHARLEROI – O LOCAŢIE DIN INIMA EUROPEI
Centru economic şi cultural al unei aglomerări de 201 550 de locuitori, oraşul Charleroi este un important nod al transporturilor rutiere, feroviare şi fliviale din Belgia. Pasajul Ardenne se bucură de o poziţie privelegiată, la 50 de km sud de Bruxelles, capitala Europei. Oraşul Charleroi este membru al reţelei Eurocities.
Atmosferă şi primire călduroasă
Locuitorii oraşului sunt cunoscuţi pentru entuziasmul, generozitatea şi bunătatea lor. Valoarea pe care se pune accentul este ospitalitatea. Cu străzile sale pietonale, pieţe, parcuri, artere şi centre comerciale, precum şi infrastructura turistică şi de agrement, Charleroi este un oraş prietenos prin care e o plăcere să mergi la plimbare sau la cumpărături. În fiecare săptămână, piaţa de duminică atrage mii de oameni care vin de departe.
Un oraş verde din unul negru
Fostă capitală a Revoluţiei Industriale, cu unul din bazinele cele mai prospere din domeniul producţiei de cărbune, oţel şi sticlă, Charleroi este acum un oraş în plină restructurare urbană şi de mediu. Grija pentru reamenajarea centrului şi valorificarea patrimoniului e demonstrată de angajamentul său faţă de promovarea calităţii vieţii urbane. Numeroasele parcuri sunt plămânii oraşului, elementul vegetal fiind omniprezent.
Metropolă economică
Marile companii internaţionale şi multe IMM-uri au ales situaţia favorabilă, know-how-ul şi dinamismul din Charleroi pentru a-şi extinde activităţile. Oţeluri speciale, construcţii de aeronave, telecomunicaţii, informatică, industrie alimentară, inginerie mecanică şi de imprimerie, produse chimice, servicii pentru întreprinderi şi persoane fizice şi multe alte sectoare sunt încă bine reprezentate în Charleroi. Intercomunala Igretec este structura publică specializată în promovarea economică a metropolei şi în ospitalitatea investitorilor. De asemenea, joacă un rol important în sprijinirea activităţii IMM-urilor şi în special în exporturi.   
Charleroi, oraş sportiv...
Este un oraş în care se practică sportul la nivel înalt: baschet, fotbal, volei, tenis de masă, Charleroi fiind dotat cu o infrastructură demnă de ambiţiile sale, găzduind în fiecare an concursuri internaţionale şi, printre altele, meciuri din UEFA 2000. Jocul tradiţional practicat în Charleroi este pelota, joc sportiv de origine bască, între doi jucători, care constă în aruncarea unei mingi de cauciuc brut într-un perete, de unde, ricoşând şi atingând pământul, este preluată de partener.         
...şi cultural
Şi din punct de vedere cultural oraşul Charleroi merită văzut. În fiecare an acesta este sediul unor expoziţii de prestigiu şi găzduieşte numeroase spectacole. Reputaţia Palatului de Arte Frumoase, Muzeul de Fotografie, de Dans... au depăşit demult graniţele Belgiei. Muzeele din Charleroi oferă ocazia de a descoperi frumoase colecţii în domeniul picturii, sculpturii, sticlei, fotografiei, arheologiei industriale, ştiintei... Charleroi este leagănul benzilor desenate belgiene cu Şcoala Marcinelle ilustrată de Editions Dupuis. 
Leagănul trădiţiilor
Locuitorii oraşului au ca obiectiv promovarea folclorului, acesta fiind prezent în timpul carnavalurilor tradiţionale de Mardi Gras sau procesiuni şi marşuri napoleoniene, evenimente care adună în fiecare an mii de participanţi costumaţi în îmbrăcăminte de epocă. Târgul de Paşti transformă inima oraşului într-un gigant parc de distracţie. Originea acestor sărbători datează de mai multe secole.     
Proiectul oraşului Charleroi
Din 1991 în Charleroi s-a stabilit un proiect urban care conţine strategia sa de dezvoltare, adoptând în 1994 şi o hartă care defineşte calităţile esenţiale spre care acesta aspiră: Charleroi vrea să fie un oraş metropolitan, deschis, echilibrat, prietenos, solidar, tânăr, inovator, sănătos, cultural, sportiv, un partener sigur...
Charleroi în câteva cifre
Suprafaţă: 102 km2 sau 10.213 ha, 57% - mediu urban si 43% - mediu rural (parcuri, păduri, terenuri agricole...)
Densitate: 1 974,6 loc./km²
Altitudine faţă de nivelul mării: 121 m
Coordonate geografice: Latitudine : 50° 24' 0'' Nord, Longitudine : 4° 25' 60'' Est
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

PROFUNZIMEA LUCRURILOR SIMPLE ALE VIEŢII
Maşina de Făcut Pâine
În urmă cu mai multe luni de zile am achiziţionat „o maşină de făcut pâine” -  cum îi este dat numele de către distribuitorii de echipamente electrocasnice. După ce am instalat respectivul dispozitiv, am început să citesc cu atenţie manualul de utilizare cu dorinţa sinceră de a trece cât mai repede la fapte, mai precis la realizarea primei pâini făcute în casă. Ideea de a-mi pregăti singur acest aliment de bază mă entuziasma peste măsură. Aveam sentimentul că mă întorc în timpurile când pâinea se realiza în casă, fiind cu totul necunoscută producţia industrială, eficientă în ce priveşte cantitatea, dar mult inferioară la capitolul calităţii rezultatului oferit unor consumatori adaptaţi la un standard, din nefericire, denaturat.
Într-adevăr, mare mi-a fost bucuria de a constata cât de uşor se putea pregăti o pâine de calitate şi fără conservanţi. Sau cel puţin în teorie, aşa stăteau lucrurile. De aceea, după ce mi-am făcut „temele” prin citirea tuturor informaţiilor ce mi s-au părut esenţiale, am trecut la proba practică. Astfel, am pregătit drojdia uscată conform indicaţiilor producătorului, permiţând „desfăşurarea” a două linguriţe de microorganisme într-o cantitatea mică de apă în care diluasem în prealabil două linguri de zahăr. Spectacolul ce a urmat a fost magnific. După un sfert de oră întreaga bucătărie se umpluse de mirosul inconfundabil al drojdiei dospite, în amintire revenindu-mi imaginea fabricii de pâine la care lucra pe vremuri bunica mea.
Limita Acceptabilă Consumului Casnic
Mai departe, am adăugat, conform indicaţiilor, în preţioasa cuvă a aparatului toate ingredientele în ordinea menţionată, inclusiv o jumătate de kilogram de făină recomandată pe Internet, cu speranţa ca rezultatul să fie pe măsură. Am fixat programul de lucru şi am dat drumul maşinăriei să îşi facă treaba în timp ce eu, mirat, priveam misterioasa frământare a aluatului prin „hubloul” decupat în partea superioară a aparatului. Observam transformările succesive ale aluatului, care devenea tot mai dens, mai bine frământat şi mai dospit pe măsură ce procesul de realizare îşi urma cursul programat.
Totul a durat în jur de trei ore şi jumătate. La final am putut admira o pâine interesantă ca formă, dar necunoscută, încă, la gust. După ce s-a răcit „agregatul”, am desprins cu grijă pâinea, am tăiat mai multe felii şi am gustat cu nerăbdare. Rezultatul a fost încurajator, dar pâinea se „prăbuşise” puţin, fiind la limita acceptabilă consumului casnic. În nici un caz nu era de oferit vreunei persoane cunoscute gen rude, prieteni sau vecini! Eram la începutul unei astfel de activităţi, fiind nevoit să experimentez diferite formule de realizare folosindu-mă de informaţii pe care încă nu reuşeam să le pun în totalitate în ordine.
Încercări Repetate cu Rezultate Diferite
Am reluat ulterior experienţa, constatând că de fiecare dată trebuia să modific câte ceva în procesul de producţie, ca şi cum ingredientele şi-ar fi schimbat proprietăţile de la o zi la alta. O pâine a fost prea crudă. Alta avea gust de cauciuc. Alta era prea arsă. Iar alta în ruptul capului nu dorea să crească. De mai multe ori am apelat la cuptorul clasic pentru a salva o pâine ce părea compromisă, bineînţeles, totul fiind în zadar. Enervarea era maximă, iar tendinţa de a abandona creştea pe zi ce trece, de fiecare dată punându-mi întrebarea dacă mai avea sens să continui. Când revăd această experienţă de început, pot spune că a doua oară nu aş mai fi încercat o astfel de acţiune, temerară şi frustrantă în acelaşi timp.
Scorul iniţial de 2 - 0, adică două reuşite la zero rebuturi, s-a schimbat succesiv în 2 – 2, 3 – 2, 3 – 3, 5 – 3, 5 – 5, 5 - 7 etc. într-o serie ce uneori mă încuraja, alteori mă descuraja, iar alteori pur şi simplu mă încăpăţâna să nu mă dau bătut. Însă după mai multe luni de practică, am învăţat acea cale sigură de a face o pâine de calitate, dar nu înainte de a fi încercat toate erorile majore posibile. Acum stau şi mă gândesc cât de simplu reuşea bunica mea să facă o pâine bună fără o mare bătaie de cap, folosind un simplu cuptor al unui aragaz alimentat cu gaz metan de la butelie.
Învăţarea prin Încercări Succesive
În clipa de faţă reuşesc să „produc” o pâine de un kilogram pe săptămână, ceea ce pentru mine este suficient. Dar lecţia de bază pe care am învăţat-o a fost că orice îndeletnicire din lumea aceasta îşi are tainele ei, care este bine să îţi fie arătate de către cineva mai experimentat cu scopul de a reduce, pe cât posibil, durata de învăţare prin încercări succesive. Deşi orgoliul ne îndeamnă să nu cerem sfatul altora, totuşi schimbul de experienţă şi dispoziţia de a învăţa de la ceilalţi ne poate ajuta să evităm descurajări ce nu sunt neapărat necesare.
O altă lecţia învăţată a fost aceea că o pâine bună presupune realizarea unui bun echilibru între cantităţile de făină, apă şi drojdie, un acord optim între componente de naturi diferite. Pot să afirm că a face o pâine de calitate necesită aptitudini similare celor impuse realizării unui reglaj fin în procesele de proiectare şi execuţie ale unui prototip de echipament industrial. Bineînţeles, un standard mediocru se poate obţine uşor, dar eu mă refer la ceea ce înseamnă adevărata calitate, care niciodată nu se poate atinge fără respectarea detaliilor de fineţe necesare realizării de înaltă performanţă.
Similaritatea Efortului Creativ
Priceperea pe care o dovedim în orice ramură a activităţii umane are în esenţa ei principii similare, indiferent de natura ei. Astfel, un bun profesionist va intui de fiecare dată elementele fundamentale de organizare ale universului în care trăim, caracterizat de: armonia între părţile sale componente, utilizarea eficientă a materiilor prime, reglajul fin al relaţiilor şi rezultatul optim obţinut în mod repetat, nu ca un rod al întâmplării, ci prin respectarea riguroasă a unor reguli simple, realiste şi mereu îmbunătăţite.
A face o pâine bună seamănă cu proiectarea unui circuit electronic complex, programarea unor funcţii de sistem informatic sau realizarea unui subansamblu mecanic de precizie. Efortul de creaţie este similar, diferenţa constând numai în obiectul de activitate şi natura instrumentelor utilizate. De aceea, vă invit să apreciaţi orice lucru realizat cu pricepere, dăruire şi talent, indiferent cât de umilă ar fi întrebuinţarea sa. Un astfel de gest ar fi o dovadă supremă a înţelepciunii ce transcende orgoliul ieftin şi mândria lipsită de conţinut.
Octavian Lupu (Bucureşti)

REVENIREA DIN SPAŢIUL COSMIC PE PĂMÂNT
Naveta Spaţială se Apropia de Planeta Pământ
Naveta se apropia de planetă cu o viteză tot mai mare pe măsură ce distanţa se micşora. Prin hublou se distingeau tot mai clar contururile continentelor cum se delimitau treptat de întinderea întunecat-albastră a oceanelor şi mărilor. Era ca într-o poveste în care te apropiai de un alt tărâm, cu legi misterioase şi necunoscute. De fapt, dificultatea principală provenea din această trecere din spaţiul cosmic în cel terestru, lucru ce se realiza gradat şi provoca modificarea progresivă a percepţiei astronauţilor prezenţi în cabina de comandă a navetei.
În spaţiul cosmic nu existau noţiunile de „jos” şi „sus”, totul plutind într-o masă de particule imponderabile, lipsite de o greutate proprie. Orice gen de deplasare se realiza anevoios, fiind necesară prezenţa a tot felul de repere pentru susţinere şi ghidare. Dar acum, pe măsură ce altitudinea descreştea, implacabila forţă a gravitaţiei îşi făcea simţită atracţia sa de temut. Deja păturile dense ale atmosferei se puteau discerne printre flăcările ce ardeau pe toată suprafaţa obiectului venit din cer pe drumul întâlnirii cu pământul. Dar tăcerea pusese stăpânire peste toţi cei prezenţi. Doar trosnetele structurii metalice supuse la presiuni apropiate de limita tehnică se mai auzeau în afara scurtelor comunicări cu centrul de dirijare a zborului, ce se desfăşurau într-un limbaj prescurtat cu o frazeologie predeterminată.
Clipele se Dilataseră Semnificativ
Undeva, la o anumită altitudine trebuia să se treacă la zborul bazat pe o propulsie similară avioanelor. Nu mai era mult până atunci, însă clipele se dilataseră semnificativ până acolo încât prezentul umpluse orice noţiune în ce priveşte durata. Suspendarea cuantelor de timp era similară jocului particulelor ce plutesc sub forma unor roiuri de stele sau a unor centuri meteorice prin spaţiul cosmic. Era o imponderabilitate a percepţiei ce dura doar câteva fracţiuni de secundă, însă conferea o profunzime imposibil de atins în cursul unei experienţe obişnuite pe pământ.
Însă toată această magie a clipelor suspendate în spaţiu reprezenta doar o plăsmuire temporară, un fel de iluzie de care trebuia neapărat să te desprinzi pentru a acţiona conform cu mişcarea ce se continua, chiar atunci când îşi pierdea aparent noţiunea, iar simţurile păreau să spună contrariul. De îndată ce flăcările exterioare au încetat, naveta a devenit brusc un mare avion, care cu motoarele pornite la turaţia maximă a început să evolueze pe cer deplasându-se cu o viteză supersonică. Ulterior, respectiva viteză a fost redusă treptat până când plutirea navetei a ajuns sa fie reperată asemenea unui punct luminos obişnuit, de avion, pe ecranele radar. Acum, procesul de coborâre putea fi mai uşor urmărit de către cei aflaţi pe pământ.
Pericolul Traversării Secţiunii Intermediare
Această metamorfozare din navetă în avion a marcat depăşirea secţiunii intermediare, în care aceasta era doar un „bolovan” cosmic, ce se apropia periculos de pământ, un fel de meteorit prins în capcana gravitaţiei terestre. De fapt, în interiorul secţiunii intermediare pericolul a fost maxim, pilotul fiind nevoit să aştepte până la limita zonei de la care putea converti căderea în zbor. În trecut, mai precis înainte de inventarea navetelor, graniţa de trecere a acestei secţiuni era marcată prin deschiderea paraşutelor de frânare, moment de depăşire a dificultăţii maxime.
În realitate, niciodată nu a fost subestimat pericolul traversării secţiunilor de suprapunere dintre aceste două medii atât de diferite: cerul şi pământul. Atât la plecare, cât şi la revenire, zona intermediară a reprezentat mereu principalul obstacol pus în calea călătoriilor spaţiale. Dacă în secţiunea terestră gravitaţia ordonează totul, în cea spaţială forţele centrifuge de inerţie sunt cele ce preiau acest rol prevenind prăbuşirea universului. Însă în secţiunea de trecere, cele două spaţii nu sunt suficient de puternice în a-şi impune legile şi delimita teritoriul. De aceea, într-o astfel de zonă incertitudinea rămâne sigură impunând un joc la limita hazardului.
Posibile Realităţi Crepusculare
În orice gen de călătorie, partea cea mai anevoioasă este aceea în care te afli departe de locul de unde ai plecat, însă nu ai ajuns încă la destinaţie. Acesta reprezintă teritoriul posibilei aventuri, dar şi al primejdiei ce poate veni din direcţiile cele mai neaşteptate.  Tot astfel, când pleci de pe pământ către ceruri, zona de mijloc dintre cele două tărâmuri reprezintă cea mai serioasă barieră. La fel se întâmplă şi la revenirea dintr-o misiune spaţială. Trecerea prin secţiunea intermediară este similară unei metamorfoze, prin care obiectele îşi schimbă dramatic proprietăţile şi modul de acţiune.
Realităţile crepusculare, fiindcă acest nume ar fi cel mai potrivit, au fost mereu supuse tranziţiei şi hazardului, indiferent de natura spaţiilor pe care le separă. De natură fizică, socială sau individuală, traversarea unor astfel de secţiuni presupune o echipare maximă pentru a putea rezista la turbulenţe agresive şi la presiunea unor forţe ce se contrapun zgomotos într-un vacarm general. Iar dimensiunea regiunii de separare dintre respectivele spaţii, corelată cu viteza de deplasare în direcţia cea bună, va dicta nemilos timpul în care se va putea ieşi din mijlocul fenomenelor distructive de tranziţie.
Proiecţia „Barierei” Strălucea Puternic
Deja se vedeau luminile pistei de aterizare pe măsură ce naveta spaţială se apropia. Flapsurile au fost extinse la maximum pentru a permite reducerea vitezei de deplasare şi menţinerea portanţei la joasă altitudine. Trenul de aterizare a fost scos, gata să preia greutatea aeronavei. Iar după aceea, cu o manevră iscusită naveta a aterizat lin pe pistă şi a rulat tot mai încet frânând progresiv până la oprirea finală.
Misiunea a fost o reuşită. Spaţiul şi timpul terestru au primit din nou micul „obiect” rătăcitor prin univers. Încă o dată omul reuşise să trimită o navetă aerospaţială dincolo de secţiunea ce separă tărâmul de origine de cel spre care şi-a îndreptat mereu cugetarea şi visurile. Dar drumul până la o reală cucerire a spaţiului cosmic a rămas încă destul de lung, misiunile fiind în mare măsură limitate doar pe orbite planetare. Dar bucuria reîntoarcerii depăşea orice imaginaţie, iar felicitările veneau de pretutindeni. Şi astfel, greutăţile şi pericolele au fost repede date uitării. Însă deasupra norilor, proiecţia „barierei” strălucea puternic ca un avertisment continuu către viitor.
Octavian Lupu (Bucureşti)
ATELIER
ÎNCĂ OCTOMBRIE, ROMAN DE NICOLAE ROTARU
Capitolul nouă: MUTAREA IN PLIC
„A căuta să legi limba clevetitoare este ca şi cum ai vrea să pui poartă câmpului.” Cervantes
Bătăi în uşă (ştiţi din scrieri anterioare că nu mi-am reparat soneria şi nici nu vreau s-o repar!), musafir nepoftit, deschid, un vecin mă anunţă că mi-a despovărat maşina de zăpadă şi pentru asta vrea un manuscris de la mine. Ei, poftim! Cine zicea că n-am ajuns celebru? Investitor acest pungaş! Ştie că voi muri curând şi-mi va creşte cota. E colecţionar de manuscrise, autografe, tablouri. Colecţionar cerşetor. Se mulţumeşte cu ce pică. Firimiturist. Are multe semne de la mari dispăruţi. Eu am avut sute de texte de la Sadoveanu, Arghezi, Tomozei, Nichita, Preda, Barbu, Everac, Pituţ, Băieşu, Sântimbreanu, Săraru, Păunescu, Crohmălniceanu, Simion şi câţi alţii, dar le-am înstrăinat. Îl răsplătesc cu un ic (o pană, un ştraif, o completare!) destinat melanjului publicistic numit roman de călătorie şi text de cercetare ştiinţifică intitulat Din Beneluxger şi circumstaţiat spaţial în cele patru state: Be-ne-lux-ul şi Germania! Şi aşa acele hârtii fusese destinate de consoartă coşului de gunoi de unde, special pentru el, le-am recuperat. Vecinul n-are de unde să ştie asta, că acest manuscris este tastascris! Da, m-am spurcat la lucrul direct pe tastatură. Noroc cu penele de curent care  mă mai scot din ritm, mă duc în pragul comoţiei cerebrale sau al infarctului miocardic, că altfel, mai ştii, aş uita şi să scriu. Şi aşa, din cauza pixurilor, grabei şi pândei domnului Parkinson, vărul primar al tovarăşului Alzheimer, mi-am pocit scrisul. Dacă ar trăi Aurică Belmeaţă, directorul şcolii „elementare” din Adâncata natală, cu care am învăţat materia caligrafie, şi ar vedea, mi-ar poci şi mie gura la spate sau mi-ar smulge perciunii încât m-aş pişa în chiloţi de durere. Noroc că domn profesor nu mai trăieşte. S-a dus, pe Curmătură, în cimitirul Călugăriţa, după Costică Trucală, prietenul lui de alimandroc şi tată al meu.
Rup fila din calendar unde, pe o parte este descris cum se prepară un meniu cu mazăre şi morcovi, iar pe verso sunt amintite câteva evenimente ale zilei. Tocmai când s-a pornit ţiganiada radio difuzată la volum maxim de deasupra. Exact când îmi făceam scrupule că l-am cam încondeiat pe vecinul cu trei puradei şi o pirandă rea de muscă. Ascult manele care zdruncină blocul ca un cutremur de magnitudine potrivită şi-mi dau răspuns la dilemă. De ce să nu am un personaj ca Garoy Spaniolul (negativ, dar principal, aşa cum sunt majoritatea din etnia sa)  dacă cei mai mulţi europeni, exasperaţi de inventivitatea maladivă a acestora, spun ţării noastre Tzigania sau Rromania? Şi nu ştiu de ce trebuie sa strâmbăm din nas a xenofobie, a discriminare şi a mai ştiu eu ce aşi din mânecă scoşi în campanii electorale, de vreme ce din cei cam nouă milioane de romi ai statelor UE, România furnizează aproape două milioane, iar Bulgaria aproximativ un milion. Celelalte şase milioane se distribuie inegal şi nesemnificativ pe restul de 25 de ţări, de la câteva zeci de mii în ţările baltice la câteva sute de mii în Franţa, Anglia sau Spania, unde le-a mai crescut numărul  în ultimul timp, datorită exodului postcomunist  dinspre Balcani. Ş-atunci cum să n-avem dreptul să ne ţigănim, tăticu’? Acilişa, la noi şi acolo, la ei, mânca-ţ’-aş!
Cineva care-mi vrea binele, a afişat, jos, la avizierul scării, o porcărioară rimată care nu-mi aparţine. A pus-o, desigur, ca să vadă cum va reacţiona Garoy care precis va crede că eu sunt autorul. Mi-a adus-o consoarta Ela care, şi ea, mă ia la refec crezând acelaşi lucru. De ambiţie o s-o reproduc aici, să vedem dacă mai crede cineva acelaşi lucru:
                                Colenchina curge-ncet şi pute,
                                Hăcuită de ţigani şi hoaşte,
                                Ce prind lipitori sau melci şi broaşte
                                Pe vreun smârc şi-n apele stătute.
 
                                Negrii şi soioşi, vâslesc pe plute,
                                Romi braconieri, lumea-i cunoaşte
                                Şi se-nchină, că-i ajun de Paşte –
                                Colenchina-i cuibuşor de brute!
Aşa-i că nu mă credeţi în stare de aşa ceva? Nici eu.
Tela şi-aduce aminte că nu i-am schimbat melodia de apel la telefon. „Dacă nu mă rezolvi, te pârăsc cui ştiu eu că n-ai diplomă de inginer şi că foloseşti abuziv această calitate pe cărţile de vizită!” mă ameninţă, reamintindu-mi de un alt şef din cariera mea, care mă tachina în fel şi chip. La el face aluzie Catela mea ca o actriţă de vodevil cu telefon mobil. Sunt inginer. Omologat. Reuşesc să-i rezolv cererea tehnică. I-am schimbat cotcodăcitul pop-rock cu o priceasnă. Plus că dacă tot m-am apucat să fiu casnic – samsar de timp pierdut – am extins ingineria: am izbutit şi să astup cu pietre, sârmă şi ghips uşa secretă de sub baia noastră a lui Mickey Mouse din povestea voastră. Nu zic hop că s-au mai văzut bătălii câştigate într-un război pierdut!
Acum am un şef, inginer omologat şi el, zis Sece Motănelul sau Total General, tot din generaţia supravieţuitoare ca şi celălalt, fostul, zis Pojarnicul, care, Luminal Petromax-ul mă-si, mă apreciază, chipurile, dar căruia, ca-n glumele răsuflate, îi stau în gât, drept care nu mă poate înghiţi. Sece, dacă n-am spus, este transcrierea fonică a literelor S şi C, folosite pentru prescurtarea sintagmei salariat civil. În jargonul de cazarmă se mai traduce şi... sula calului. Din această pricină a fost înlocuită sintagma personal civil cu salariat civil! Mota Nelu e un wizard, cum zic aitiştii. Wizad of Oz! Un hoţoman, jagardea, şmecherit, şulfişor, şarlatanel!
                                Prodecanul decănel,
                                Vrăjitorul Motănel,
                                Are clop, dar ce-i sub el,
                                Nu e cap, ci dovlecel.
 
                                Pescuieşte prin rogoz,
                                Cată peştişorul roz,
                                Fiindcă ştie quelque chose,
                                De ce n-are somnul solz!
S-a şucărit când a citit aceste stihuri ocazionate de sărbătorirea sa din şapte ghenar a Sfântul Ioan Botezătorul, cel căruia în poartă, deşi diminutivat, numele! „Să-i fie de bine!” am zis. „O să-ţi fie de rău!” au cobit martorii oculari. Mărturisesc că s-au înşelat. Deocamdată!
Aşa-i că v-aţi plictisit? Vă şifonaţi că sifonez. Aţi început să vă întrebaţi ce este ceea ce citiţi şi unde vreau s-ajung cu asemenea naraţiune nărăvaşă. Nici eu nu ştiu. Poate ar trebui să reproduc ceea ce am notat, chiar azi, în vestitul meu  Jurnal de laşitate: „Am mântuit, direct la tastatură, câteva pagini din romanul născut ca din spuma mării, precum zeiţa Afrodita, creaţie, nu făcătură, adică roman buchisit, iar nu făcut, din spumă, esenţă, smântână, cum ar veni, deci caimac, adicătelea din crema întinderii de neuroni obosiţi, din Marea Imaginaţiei, pe care l-am intitulat, provizoriu, Anonimul Cutare, în stil aparent bramburistic, voit banal, aproape vulgar, ca-n cărţile controversatului Louis Ferdinand Cèline, dar despre realitatea europeană imediată, întâmplările noastre  remanente şi evoluţia  psiho-comportamentală a unui personaj longeviv ce împrumută atitudini, limbaj  şi conduită de la autorul cu care se aseamănă şi cu care, cei mai mulţi, îl identifică: Ştefan Trucală, ce evoluează împreună cu liota lui de personaje mai mult sau mai puţin episodice”.
Aşa-i că şi cu această explicaţie în loc să transparentizez translucidităţi le fac şi mai opace! Mi-asum riscul de a-mi vedea de drum! Drum de ţăcănit. La tastatură. Drum ce mi-l întrerupe, busc, la ceas de seară, un vizitator de la ţară, care, văzând că tot reportez vizita cu care l-am ameninţat, a venit el să-mi aducă şi mie câteva porcărioare ce-mi sunt interzise de medic: tobă, şuncă şi jumări! Plus cârnaţi şi caltaboşi, deşi această delicatesă primită ca folos necuvenit a băgat un ministru la puşcărie. Porcării şi licori la două sticle: una cu ţuică, alta cu vin, şi acelea obiecte prohibite! Las firul naraţiunii şi revin cu picioarele pe beton. La trei. Sub Garoy. Stăm de vorbă la bucătărie. Despre ce, dacă nu despre viaţa la ţară? Poate despre... Tănase Scatiu, volumul doi al ciclului romanesc sugerat.
„Ce mai face Tănase Scatiu?” îl întreb ca să nu tac şi să o fac pe Doamna K să se strâmbe la mine, că-mi permit să abordez un asemenea subiect cu un asemenea personaj. „Bine, ce să facă. A atins 95 de ani şi i-a abătut să se-nsoare. L-a rugat pe primar să-i caute o creştină cu care să-l cunune. Dar îl cheamă Tănase Nagâţ, nu Scatiu!” mă informează ţăranul despre un vecin al său, la care a crezut că mă refer, drept care Tela, acum, se strâmbă de râs, cu gândul la Duiliu Zamfirescu sau la răposatul actor Gheorghe Dinică, din rolul personajului amintit. Eu rămân serios şi mai pun o întrebare: „Au venit ăia cu măsurătorile şi înscrierea pământurilor în foaia cadastrală?” „Au venit... Eu cred că a dat ordin UE să se facă inventarierea asta fiindcă s-au vândut multe terenuri la străini, aşa încât România nu mai este cât era!” mă surprinde. „Mare minune, de nu s-o gândi să se revină la colhozuri, adică să vă ia pământul înapoi, ca pe vremea ceapeurilor!” pusei eu paie pe foc. „Te pomeneşti că-i pune dracu! Am auzit eu ceva ca vor sa facă regiunile alea din vremea ruşilor, să le facă ungurilor o ţară a lor în Ardeal cum e Vaticanul în Roma... Aşa rău îmi pare c-am votat cu ăştia!” mai zise bietul om, trecând dumicatul de pâine cu mâna prin farfurie, de n-au mai rămas resturi de mâncare, aşa cum face acolo, acasă, pentru economie de apă şi detergent. „Şi dacă nu votai, crezi că alţii ar fi făcut altfel?” „Bogdaproste şi săru’mâna pentru masă.” Nu mi-a mai răspuns la întrebare. S-a închinat şi s-a sculat de pe scaun: „Eu mă cam cărăbănesc să prind cursa de şase...” S-a îmbrăcat una, două şi... p-ici ţi-e drumul! Om hotărât şi speriat, de parcă dealul din satul natal, ras şi ăla de drujbaşii drujbişti, a făcut implozie. Culmea e că pământul tot se auto-înghite, alunecă în propriile hăuri şi neştiuturi: cu sate cu tot, cu drumuri cu tot, cu păduri (câte au mai rămas) cu tot!
Îmi vine să fluier sau să cânt cum făceam, ca flăcău curajos cu frica-n sân, atunci când treceam pe Valea Seacă la ceas de înserare şi când toate pisicile sunt negre, dacă nu cumva dihori sau nevăstuici, care pot sări la om, mai ales la copii, pe care-i prinde de boaşe, Doamne fereşte, şi le suge vlaga până-i lasă fără suflare în drumul mare.
Aş fredona ceva, dar tot mă dor dinţii. Dinţi de dor. Dor de dinţi. A dracului Rada-baba, ce baba Rada este! Stomatologa (ea, fiindcă-i femeie, nu este oloagă, ca... stomatologul!) şi-a pus masca şi ochelarii, şi-a potrivit lumina proiectorului în „gura mare, mare” a mea, a luat oglinjoara fermecată şi mi-a cercetat zâmbitorii & ronţăitorii. Nimic. Nimic grav! Carii zidite ca şi găurile (mele) de şoareci din baie, zidite dar redeschise parţial de (microbii) rozători (sau rozătoare!) şi invizibili (ori fugari). „S-au retras gingiile (v-aţi săturat de câte ori v-am spus ca mi s-a spus!), s-au...  dezbrăcat  pulpele (ei, poftim, bine că nu s-au dezgolit coapsele!) şi, de aici, durerile!” Te cred şi eu! Plus meteosensibilitatea şi acumulările reumatice şi neglijenţele şi... Ştiu fraza. Ia mai du-te-n praştie de doctoriţă doftoroaie! Spui asta că ai cu cine dialoga. Dar dacă ai avea pacienţi tăcători? Cum i-ai explica unui câine de ce-l dor dinţii... caninul din stânga sus, bunăoară (că pe mine de la acest colţ mă i-au înţepăturile, de-acolo pornesc străfulgerările care-mi umplu gingia de ace!) şi cum l-ai convinge să se ferească de curent, de lichide reci, să ţină gura închisă (citeşte botul închis!), să evite dulciurile, acriturile, saramura, alimentele tari? Oasele, cum ar veni!
Vorba unui amic veterinar, care-şi aducea aminte de sfatul tatălui sau: „Învaţă carte, să nu ajungi la porci!” Ei bine, el a învăţat carte şi a ajuns la vaci. E doctor de necuvântătoare sau de mugitoare la o ditamai ferma de bovine.
Tatăl meu, Costică Trucală, că-l ştiţi de-acuma, nu m-a sfătuit nimic în materie de dantură, dar l-am văzut adesea chinuindu-se. Făcea gargară cu ţuică de prună şi-şi vâra tămâie în... scorburile din măsele. Incisivi şi canini nu mai avea. Î-l lipsise de ei un cal care l-a pălit cu copita peste gură şi-i fuseseră înlocuiţi cu alţii din metal. (Menţionez, pe post de  foot note într-o filă dintr-o lucrare de cercetare ştiinţifică, faptul că România este deţinătoarea celui mai mare număr de cabaline din Europa la mare distanţă de Germania, care e a doua clasată. A rezultat asta tot datorită unui scandal: am furnizat pentru abatoarele franceze carne de... vită, provenită din sacrificarea cailor semi-sălbatici de pe grindul Letea! „Da, mânca-v-aş! Şi treaba ar fi mers bine, mersi, dacă nu se spărgea, la beţie, un românaş cooptat de milă în colectivul nostru de romi, dar pe care acum o să-l redăm ţărânii din care ne tragem toţi, mai înainte de a-i fi venit sorocul!” Brrr!)
Grindul şi pădurea Letea din Delta Dunării mi-a folosit, când eram ofiţer-student la Academia Militară, ca „teatru de operaţii” pentru o acţiune tactică în care un pluton al trupelor de securitate acţiona pentru prinderea unor răufăcători – doi evadaţi din penitenciarul Periprava şi doi spioni, foşti legionari de-ai lui Horia Sima paraşutaţi în Bărăgan cu gând necurat şi misiune să-l atace pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu care urma să facă o vizită la Combinatul siderurgic Călăraşi! Totul s-a produs (ca şi acest roman!) în creierul meu. „Reportajul” a apărut în revista Scutul Ţării cu misiunea răuvoitorilor extirpată din text desigur (cine îndrăznea să se gândească la vreun rău făcut celui mai iubit şi prietenos şef de stat?), dar cu „gândul necurat” al făptaşilor străini ce caută acoliţi dispuşi să-şi vândă conştiinţa pentru iluzii capitaliste, rămas. Rămas atunci şi dovedit cu vârf şi îndesat azi, când trădătorii de ţară, mai ales din susul ierarhic militar, deţin demnităţi publice înalte, fără să se sinchisească de faptul c-au încălcat un jurământ şi au ucis un comandant suprem, la ordin primit din partea  unor agenturi ce ne-au voit şi ne-au luat binele!  „Eroii” acţiunii din Letea – douăzeci de ostaşi curajoşi şi destoinici – au rămas şi ei în pagini, cu nume şi prenume, fiind, de fapt cei 20 de ofiţeri din anul doi ai grupei de transmisiuni de la „Casa din Deal”, pe care, derbedeul de Canaris fost Chamberlain, cum am fost poreclit şi-n şcoala militară, la Sibiu, şi-n academie, la Veseleşti, ca infiltrat al Internelor în treburile Armatei, şi-a permis să-i pună în ipostaze tactice posibile! Sunt peste 25 de ani de atunci. Care au trecut fără reparaţii capitale, afară de cea din anul fatidic al confruntării de la volan cu turcii...
Acum singurul fapt care mă enervează zilnic în calitate de şofer (afară de sâmbetele şi duminicile când nu merg la facultate), nu e neapărat că negăsind liber locul de parcare rezervat contra cost mă stresez de-mi mai aşez vreo două, trei liniuţe la maximul hipertensiunii arteriale, ci, mai degrabă, mă deranjează că nu mai pot, pe parcursul celor 45-54 de minute cât durează drumul la volan, să citesc, aşa cum făceam când veneam la slujbă cu autobuzul.
Noroc că după ce ies din Albena Opelină mai dau cu ochii de câte un cunoscut, de la turnătorul etern ca o poziţie de şah cu această denumire Ninel Maronică la Piedone Burlacul, poliţaiul dezafectat de slujbă dar afectat de diabetul zaharat, sau de la şarlatanul trădător de ţară Sacraleski cel tri-pupător la  mâna dreaptă a lui Ermolai Hoţeanu, a cărui negritudine strălucitoare cu patru cerculeţe în bot şi particula EHO pe plăcuţa de înmatriculare este parcată chiar pe dreptunghiul alb rezervat mie. Din habitaclul limuzinei Audi ultima strigare, iese chiar acea... mână, după care nemţoaica cea nervoasă evadează nărăvaşă pe Poiana cu Platani condusă de şoferul la scară al ipochimenului. Adusul în zonă se-ndreaptă spre localul Maxy-Sexy.
„Te uiţi la mine de parcă mi-ai fi cerut să fac un turn, iar eu am făcut un puţ,” îi spusei lui Pric Fiereanu, care se opri şi mă măsură cu suspiciune. „Mă uit fiindcă aşa e la voi, în armată: cine nu primeşte sarcini comite abateri! Parcă aşa spune FBI-ul, nu?” „De unde-l ştii tu pe Fleşcaru!?” mă mirai. „Este... Mă rog, a fost, Dumnezeu să-l ierte, văr cu şeful meu Ermolai Hoţeanu. E feciorul surorii celei mari a domnului primar!” Ei, poftim! dădui să zic, dar mă abţinui şi schimbai subiectul:  „Ce mai face mastriţica mea şi fiică a ta cu nume leninist?” deturnai subiectul. „Mulţam de întrebare. Fiică-mea Raisa e împreună cu ginerele meu şi soţ al său în Grecia. Plecăm şi noi – eu cu Zambi – în week-end. Nu vii cu noi?” „Nu pot. N-am dezlegare. Abia am intrat în păresimi!” „Asta e: noi suntem mai păcătoşi. Ştii c-a trecut Dinea pe la UADO? Vorbea cu Flor care e prieten cu numărul doi de la voi, unu’ generalul Mota care este şi înalt comisar la Uniunea apărătorilor drepturilor omului a lui Sacraleski, despre ceva documente sau relicve de la obiectivul Bravus. Cred că tu care... eşti la curent... ştii despre ce e vorba...” „Auzi...” deturnai a doua oară discuţia simţind cum mi-apasă umărul beteag taşca plină cu cărţi. „Cred că mai aud, cu toate că urechea stângă îmi tot ţiuie, semn că am prieteni mulţi care mă duşmănesc... Parcă aşa se zice...” „Cine se ocupă de fapt de Maxy-Sexy acum?” „Păi... Vanda Priţache... Ce te faci că nu ştii? Mă rog, cu ştirea meme bossului Ermo!”
Meme Hoţeanu!? Asta e chiar culmea: mare maestru şi ăsta? Prinsesem eu ceva de la V.D.Blitz, dar nu-mi venise să cred. Informaţiile astea fură de natură să-mi stâlcească moalele capului. Asta nu m-aş fi aşteptat să aud. Ce mică e lumea! De aceea este aşa de rezervat şi de culant Lilian Dinea cu... duşmanul meu, edilul şef de la Veseleştii noştri cei trişti? Mă rog, fiecare cu opţiunile lui.
Acum chiar că am chef de ceva miştocăreală, cum zic studentele mele de la Venus („Mai scrieţi bucăţi de-ale de gagicăreală şi miştocăreală pe faccebook!”), adică vreau să devin din ironic cum mă consider, vehement şi vitriolant cum mă doresc. Urc scările unde mirosul de peşte prăji învinge duhoarea emanată de apartamentul nonagenarului legionar care nici el nu mai ştie dacă e mort sau încă respiră. Sus, la trei, radioul din bucătărie m-anunţă c-a mai fost condamnat un general.
Mă simt ca-n zisa lui Priţache, care vorbea despre evoluţia Armatei ca despre o evoluţie de la lada cu nisip a viitorilor strategi ai României la lada de gunoi a actualilor stăpâni, care a ajuns amintita ţară. Răsfoiesc notaţii de duzină (Cum să mă epilez... Ce mănâncă la pârnaie un deţinut de lux... Cum şi-a mărit sânii o ţoapă din şobiz... Cu cât a scăzut cursul dolarului în raport cu euro... Ce greutate şi ce dimensiuni are drapelul pe care l-a realizat România ce, astfel, a intrat în cartea recordurilor... Câţi morţi sunt de fapt în ultimul roman de consum al lui Dean Koontz, autorul de thrilleruri captivante.
Îmbrăcat cu cămaşa mea portocalie, de husar, poposesc la ghişeul RDS să plătesc abonamentul pentru programele de televiziune şi abonamentul la internet. Nu pot s-o fac: am uitat cartea de identitate acasă. Ajung în parcul Motodrom unde s-a amenajat o tombola. Depun şi eu o bancnotă şi-mi încerc norocul. Câştig. O ditamai jucăria  telecomandată. N-o pot, însă, ridica. N-am buletin de identitate. Plec spre casă fuga-fuguţa, scăpând ca prin minune de impactul cu un bolid pe două roţi care slaloma printre trecătorii de pe trotuar. Dacă eram accidentat şi o mierleam, fără acte, nici nu s-ar fi ştiut cine-i victima. Un timp. M-am întors în parc, dar se strânsese mustăria. „Ora-nchideriii!” îmi vibrează timpanul de apt-combatant al localurilor cu program de funcţionare restricţionat. Gata, m-am hotărât: nici la ghena de gunoi (sifo-ghena, cum a scris România liberă, minţindu-şi cititorii c-aş fi transformat acea încăpere de la parterul blocului în sifonărie!) nu mai merg fără să am asupra mea cartea de identitate. Dacă plăteşte Garoy pe unul de-al lui să mi-o tragă? Să ştie organele în drept, când vin pentru cercetarea cadavrului, la locul faptei,  cine e cel tâlhărit, agresat, ucis!
Într-o lume ca a celei păstorite de premierul Lescu tot ce este europeneşte, chiar şi americăneşte, a devenit posibil. Ne putem aştepta la orice. Din partea oricui. E ca-n cărţile lui Viktor Pelevin, un rus care pune totul pe seama victoriei capitalistei băuturi pepsi-cola asupra vajnicei likori socialist-sovietice vodka. Generaţia P deşi a triumfat este inferioară generaţiei V. (Degeneratei în trepte S, B, H  - Stalin, Brajnev, Hruşciov – aflaţi adesea sub influenţa miraculoasei licori.) E părerea mea, nu a lui Pelevin.
Este o poezie a lui Sorescu (Bărbaţii) unde sunt înşirate numele marilor voievozi, precizându-se la fiecare că sunt îmbrăcaţi în zale, pentru a fi gata de luptă ca apărători de neam şi ţară pe vremea certărilor cu război ale pohtitorilor megieşi. Azi, marii bărbaţi ai neamului, chemaţi să asigure statalitatea patriei lăsate la cheremul politicienilor regionalizatori potrivit standardelor-ordin ale globalizatorilor euro-atlantici sunt îmbrăcaţi în zeghe. De-ar fi fost zeghe de zale, mai treacă-meargă... Capii Armatei Române – generali grei, unii cei mai grei, cu patru stele – sunt  băgaţi cu ghiotura la ţuhaus,  dimpreună cu ciorditorii bruneţi şi matrapazlâciştii behăitori. Să nu cârâie, să nu dea ordine (contradictorii, ca-n vremea zaverei anticeauşiste din 1989), să nu scoată tancurile şi tab-urile în stradă (şi să se vadă că nu prea mai avem aşa ceva nici măcar câte ne-ar trebui să năruim de tot Biblioteca Centrală Universitară, cum au mai făcut vajnicii tanchişti reşapaţi în generali democraţi!), să nu se opună societăţii civile cu tehnica de luptă (inclusiv cea din dotarea marinei care e bine că nu se poate scoate în stradă, căci afară de bătrânul bric Mircea şi hodorogita fregată Ferdinand n-aveam ce aduce la lupta cea mare, să nu aibă – mai ştii, s-au văzut cazuri?! – nostalgii sovietice şi amintiri varşoviene şi, cel mai periculos, să nu scoată poporul în agora care să pactizeze, conform sondajelor de opinie şi barometrelor de încredere, cu militarii. Care militari? Dacă biserica – prima situată în topul încrederii populaţiei – are şi logistică (biserici care-s de vreo cinci ori mai multe decât şcolile), şi personal (armata popească întrece numericeşte forţele militare ale Apărării, Internelor, Intelligence-lui şi celelalte nedemilitarizate!), Oştirea nu mai are decât ceva reziduuri de respect al celor în slujba cărora ar trebui să fie: plătitorii de impozite din ţara noastră, necum din alte ţări! Reziduuri de respect pentru reziduuri de personal. Profesionalizat (adică decimat) sau trimis în teatre de operaţii extra-naţionale ca să apere regimuri aventuriste şi cine ştie ce aberaţii şi jinduiri de avuţii naţionale, personalul militar este, de fapt, o frumoasă amintire şi un reportat deziderat. Deziderat futurist, totuşi, de vreme ce ne-am asumat tutela NATO, care, la rându-i, şi-a asumat demersurile beligene în caz de necesitate. „Ne protejează NATO ăsta ca un prezervativ spart, tăticu’!” zice Garoy etranjerul şi nimeni nu-i face nimic.
V-aţi gândit că am cam ajuns din ţară de decor în UE, una de fundal? Din indispensabilitate, un prisos.  De aceea se acceptă să fim reprezentaţi în Europa de către cei mai inadaptabili, coruptibili şi incompetenţi dintre noi. Ca să ni se pună oglinda apoi: sunteţi de mâna a două. Şi apoi zăbala, botniţa, leucoplast pe gură. Surdină şi căluş! Libertatea de a tăcea. Cu toată cohorta de libertăţi aferente: a primi, a accepta, a înghiţi, a răbda! Suntem răbdători ca nişte tomberoane vopsite în verde, albastru şi galben (pentru colectarea deşeurilor de hârtie, sticlă şi plastic), înghiţim orice, deşeu să fie, de parc-am fi toţi analfabeţi ori rău intenţionaţi.
Etete!... Am ajuns aici cu măcinişul la morişca de vorbe şi nu mă mai dor dinţii. Iată un model de cercetare ştiinţifică... o concluzie ce se poate nota deja: dacă te concentrezi şi te  apleci să scrii (orice!?) despre un subiect (despre dantură, bunăoară!), pe care vrei să-l schimbi (mă rog, asupra căruia să produci o schimbare, un amendament, o îmbunătăţire, o eficientizare!), acea teleologie (notaţi termenul că de-aş fi spus finalitate tuşeam!) chiar se produce! Oare? E doar o primă concluzie şi nu e un coppy-paste, nu e o rescriere, o compilaţie făcute de dragul cercetării şti-in-ţi-fi-ce!
Invoc cercetarea asta „ştiinţifică” pentru ca Academia Bravus e măturată, ca şi ţărmul japonez de tsunamiul devastator iscat de cutremurul produs în 2011, de vâjul şi vârtejul care i-a afectat pe toţi: cadre didactice, personal administrativ, funcţionari auxiliari, angajaţi de la întreţinere şi liota de pisici pripăşite peste tot. Vrei, nu vrei, poţi, nu poţi, ştii, nu ştii – toată suflarea trebuie să facă cercetare. Nu la faţa locului ca ăia de la poliţie. Cercetare ştiinţifică! De parcă am fi toţi Coandă, Fleming, Newoni, Einsteini, Pavlovi. La structura de cercetare ad-hoc şef este o femeie. Când îi văd pe colegii „cercetător” la coadă la bufet arunc pastila: „Vă căuta şefa, doamna Ana Aslan sau doamna Marie Curie, ca să v-anunţa c-aveţi doi colegi, cu prenume de voievozi moldavi: Dragoş şi Bogdan! Respectiv Bhor şi Paulescu.”
Şi transpiră colegii, şi muncesc fraţii şi confraţii, şi trag la şaibă împricinaţii. Şi se pierd astfel: bani, nervi, timp, surse şi resurse. Şi se câştigă din asta: nimic, nimic, nimic. Sau, ca să-l citez pe Mădălin Voicu, muzicianul parlamentar cu renume paternal înalt, se câştigă: căcat, căcat, căcat! Tot e ceva, decât nimic! mă gândesc.
Iar am început să simt împunsături în caninul de centru-stânga! Vorba stomatologei (cu ambele picioare valide, cu pulpele descoperite şi coapsele ascunse!) care îmi cercetează gura: „Aveţi un dinte împotriva cuiva!” Sau (tot vorba ei) am muşcat prea mulţi semeni! Are dreptate. Şi, şi! Cum zic managerii: win & win! Da, da! Câştig, câştig! Victorie, victorie!
Pierzi şi câştigi! Nu cumva cu această deviză am plecat la drum? Şi ce drum!
„Cioc, cioc, cioc!” Onomatopeea bătutului (bătăii!) în uşa biroului, pe care o ţin încuiată pe dinăuntru pentru a putea cerceta (clandestin) internetul. Da, în „zona de securitate clasa întâi” n-ai voie să ai: telefon asupra ta şi acces la internet. Nu mă-ntrebaţi de ce, fiindcă pentru a răspunde, trebuie să... cercetez. Şi n-am chef, timp, răbdare şi cădere. Adică n-am ordin! Plus că pot ajunge la nişte rezultate nefolositoare şi discordante interesului instituţional! Adică, total contraindicate!
Cioc, cioc, cioc-ul se repetă. Descui şi deschid brusc. Era o studentă: „Îl căutam pe colegul dumneavoastră...” şopteşte speriată. „Caută-l!” zic nepoliticos şi-i închid uşa în nas. Piciorul în uşă, felia de salam, uşa-n nas – sintagme din negociere şi management performant. Dezavantajul de a fi doi în birou. Eu, statătorul, şi noul venit Rândunel, zburătorul. Trucală magistrul de trecut şi Semenic lectorul de viitor. Acum, că tot sunt singur şi am încuiat uşa din nou, trag un pârţ zgomotos á la nea Fane Baltac zis Băşintea de pe Valea Seacă şi mă citez ritmat:
           Par o biată murătură,
           Că-s călcat pe bătătură,
           Doru-mi umblă prin dantură
           Şi mă strâmbă la figură,
           Mă frământă, gându-mi fură
           Şi  mă vait, şi a mea gură
           Slobozeşte-ncet, cu ură,
           Păcătoasă-njurătură...
           Of, căciula mare, sură,
           Cine şi de ce şi-o fură?                                                                                                                                       
Mă visez animator cultural şi critic vehement din brigăzile de agitaţie din anii abrogaţi. Mi se-nvălmăşesc în timpane rime puse pe note şi adresate unor nelecuiţi de racile, rele şi răutăţi. Nasol, scabros, funest!                                                     
Apropo de vise (nu de visuri!), deunăzi (dar în miez de noapte!) am sărit din pat, sufocat şi cu pijamalele numai bune de stors apă sărată ca din Marea Moartă. Visasem că participam la premierea acestui roman şi cineva din juriu, o domnişoară care semăna la chip şi cu studenta blondă pe care am repezit-o când a ciocănit la uşa biroului meu, dar şi cu brunetă Vanda Priţache care a preluat conducerea localului de nebunii năbădăioase Maxy Sexy din Poiana cu Platani, fiică a regretatului meu coleg de şcoală militară, de misiune în „Acţiunea Romida” şi de mister neelucidat al dispariţiei sale, s-a ridicat în plenul mut de admiraţie şi de nerăbdare s-audă discursul răsplătitului cu acel trofeu, şi a rostit: „Se face o greşeală istorică. Dânsul nu este autorul. E o clonă, un mutand, un altcineva. Alt cineva! Ştefan Trucală a suferit un accident de circulaţie acum doi ani şi şi-a pierdut identitatea cerebrală, neurologică, psihică. Nu mai este el. E o dublură, o sosie, un înlocuitor! Recent, chiar a primit legisul de a-l înlocui în Marea Confrerie a Salvatorilor Uniunii Planetare, pe un alt trăitor cu identitate dedublată, cunoscut drept Nell Roth dar şi Ivan Kolesov, căruia cel pe care vreţi să-l premiaţi îi spune Scriitorincul. Cer întreruperea ceremoniei şi anularea premiului!”
Asta a fost „sentinţa” care m-a făcut să sar din somn, din pat, din... Nu, din dormitor n-am sărit pe fereastră, dar am constatat că televizorul era în funcţiune şi chiar o doamnă vehementă evolua pe micul ecran, vizavi de o problemă de imediateţe politică sancţionată de o comisie a UE care tocmai şi-a încheiat un mandat de control la noi, unde a găsit numai nereguli şi, deci, motive să ne dea o mână de ajutor.
Ca să vedeţi de ce nu dorm, ce coşmaruri îmi populează encefalul care, şi eu, din ce în ce mai pregnant, am început să cred că nu mai e al meu. Dacă nu tot, măcar o bucăţică mi-a fost adăugată. Mă tem, uneori, să nu fie halcă din creier de maimuţă sau de femeie. Voi trăi şi voi vedea, voi muri şi se va vedea. Până una, alta să-i dau gaz! Gaz (adică motorină!) cât mai e şi cât mai arde, că ne paşte penuria şi recursul la gaze de şist. Care, zice-se, se exploatează pe şestache, cum spune Garoy, fiindcă sunt periculoase pentru mediu, pentru pânza freatică, pentru faună şi floră... de parcă mai este ceva nepericulos...’tu-i nitriţii cianurii mă-sii! Bagă mare, calc-o la blană, dă-i gaz! Astea-s îndemnuri şofereşti. Le ştiu de la Neluţu Mota! Cu t din ţ! Care ştie, ca şi mine că GAZ, mai era şi o marcă de autoturism de teren (Gorki avto zavod!) cu care veneau securiştii, în toiul nopţii, la poarta învinuitului uneltitor şi apartenent al partidelor istorice, deci al duşmanului poporului şi-l lua pe sus. Tot GAZ, mai încoace, când unităţile militare au trecut pe auto-gospodărire, era sigla pentru Gospodăriile agro-zootehnice!
Îmi vine tot mai des să mă culc şi să mă las chemat de ai mei cei obosiţi şi culcaţi, asemeni, sub velinţe de lut. Casc a plecarea cea de pe urmă şi mă visez plutitor spre niciunde. Nehotărât şi-n moarte ca şi-n viaţă. Neştiutor să aleg între rai şi iad. De fapt, neputincios să optez pentru o literă, cea care particularizează aceste două destinaţii fantastice: r-ul sau d-ul!
Sunt nehotărât şi să trăiesc, şi să scriu. Am un vraf de hârtii. Nu ştiu pe care şi cum să le valorific. Zapişte, notiţe, fluturaşi, fiţuici. Le aranjez, le selectez, le numerotez. Mă pufneşte râsul fiindcă mi-aduc aminte cum a procedat Voltaire cu o scrisoare primită de la un vehement. Ale mele sunt bileţele primite de la mine însumi, dar merită să ne-amintim cum i-a răspuns vestitul stăpânitor spiritual al veacului său, acelui critic: „Mă aflu în cea mai mică încăpere a casei. Scrisoarea dumneavoastră e în faţa mea. Curând va fi în spatele meu!”
Veselia mea e scurtă. De sus se aude un cunoscut zgomot, urmat de zgomotul apei trase şi se răspândeşte un damf care-mi inundă şi apartamentul, apoi urmează trântelile şi bocănelile puradeilor cu nume de materiale de construcţie – Plexiglax, Lindab şi Pexal –  ai lui Garoy. Cine spunea ca nu există subliminalitate? M-am gândit la ce m-am gândit şi am avut parte de întruchiparea olfactiv-auditivă a acelui gând voltairian. Nu pot să fiu decât morocănos. Şi acasă, şi la facultate. Abia reuşesc  să citesc.
Ce bine era când Garoy ştia că am pistol şi că oricând i-o pot trage. L-a scos din priză chiar fiul meu Costin, care m-a „dezarmat”. Şi ce frumoasă legendă îmi construisem, la localul „Două Ciori”. Cu martori, cu tupeu, cu curaj şi cu revolverul-jucărie al lui Matei, pe care-l aveam asupra-mi când, aşteptându-l pe Lilian Dinea, s-a apropiat de mine un drogat:
- Sunteţi domnul … mă interpelă bălăbănistul care juca rolul celui ce mă cunoaşte, dar nu ştie de unde să mă ia.
- Nu, sunt doamna … îl surprinsei, văzându-mi în continuare de paharul meu de limonadă pe care o sorbeam cu paiul, la bar.
- Faci mişto de mine? Băi poponatule, dacă îţi fut una-ntre felinare o să sune  lumea la salvare! mai putu să rostească înainte ca băutura mea răcoritoare să-i taie lui contactul vizual, să-i stingă felinarele, cum singur spune, derbedeul dracului, ce dorea să se erijeze în justiţiar al injustiţiei. După ce-şi reveni din şoc îi şoptii la ureche, împungându-l sub coaste, ca-n filme, cu jucăria din plastic:
- Surdina are rolul să nu se audă percuţia, dar glonţul are acelaşi efect. O să-l simţi când zic „cinci”, dacă nu dispari imediat: unuuu, doiii…
Efectul a fost cel aşteptat. Marele curajos şi-a băgat la înaintare laşitatea şi a rupt-o la fugă din local. Odată cu el s-a dus de-a rostogolul printre interlopi, ajungând şi la urechile lui Garoy, vestea că moş „securistul comunist” de la trei e bazat: are pistol şi nu se dă-ndărăt să-l folosească! Noroc cu moştenitorul meu care mi-a terfelit această aură, derobându-mă de renumele căpătat. Acum îmi târâi băşinile de colo, colo, cum se zice, şi abia mă abţin să nu urlu din pricina suferinţelor osoase. Abia pot să mă pornesc la drum dis-de-dimineaţă, dar o fac. Nu ştiu bine de ce, însă ajung spre uimirea Topolinskolinei care mă găseşte sătul de muncă atunci când vine ea şi se-aşează pe fotoliu să caşte şi să se vaite că-i este somn!
Într-o dimineaţă cu plopii-n balans, ronţăiam digestive biscuits Ulpio muiaţi în cafea şi citeam noutăţile electronice de la prof. Ion Coja (un român dovedit legionar,  declarat luptător cu plaivazul, fost politician) primite potrivit abonamentului la newsletter-ul său prin reţeaua rds-rcs, convins (de anii din urmă) că viaţa, pentru mine este o cauză pierdută. Toate prilejurile mele de optimism şi satisfacţii pasagere s-au estompat, au secat ca izvorul de la via lui Indrei Împuşcatul din Valea Voinii, unde, în copilăria mea, îşi adăpa ciobanul Veron turma de mioare şi unde, în sezonul vară-toamnă, ne scăldam noi, copiii, ignoranţi ai râiei şi lipitorilor, din Valea Seacă. M-a dus gândul, în dimineaţa cu balans de ramuri la ferestre şi ronţăit de source of fibers 448,6 kcal, la acel loc de tentaţii şi pericole, nepotul Matei care, deşi n-a făcut o asemenea abatere, s-a cadorisit recent cu o spuzeală sâcâitoare de bubiţe ce i-au invadat trupul, inclusiv creştetul capului şi ochii. Varicela sau vărsatul de vânt, ca şi alte maladii spăimoase din copilăria mea, zisă a neajunsurilor de import SSSR şi a moştenirilor regimului burghezo-moşieresc, a invadat şi colectivităţile şcolare din democraţia occidentală multilateral dezvoltată de azi, zisă a  sovietizării de tip nou numită globalizare. Bietul Matei: tocmai când îi promisesem o evadare cu concurs de trotinete în parcul din faţa Palatului Parlamentului fost al lui Ceauşescu, al Republicii, fost Casa Poporului! Suferim în doi: el, din cauza receptivităţii la viruşi vagabonzi ce bântuiesc din belşug prin Veseleştii euro-atlantismului caricatural, iar eu, din pricina suferinţei sale, care le augmentează pe celelalte ce nu-s puţine, nici uşoare! Îmi vine să-njur ca şi Garoy, dar cu alt complement al tranziţiei: „Băga-mi-aş norocul în ea de viaţă şi de lume şugubeaţă!” Nici nu mă tem că n-o pot face, la-njurături pot primi certificat de inovator. Dacă acest talent s-a moşteni prin organe, aş lăsa cu limbă de moarte să fiu depus în borcane cu formol, pe părţi, ca să devin bun al întregului popor înjurător. Al naţiilor hulitoare. Dar nu se poate, ’tu-i Valentin’s day-ul mă-si. Of course, o să rămân la varianta de moaşte. Nesfinte, desigur. Şi aşa, cu gândul la scheletele de sub carapacea din zona interzisă de dincolo de fereastră, ca şi cu ecoul spuselor unor tineri „puţopalmişti” în auz, am început să experimentez stadiul de fosilă. Încă vie, dar repede viitoare. Sunt ca alde Cotolae Pancu din Valea Seacă, un puţin bogat la minte care, nici el nu ştia ce şi cine e, că-i ziceau care cum nimereau: Lae, Culaie, Nae, Colae, Neculae, Ulaie.       
Ronţăitor de biscuiţi (posmagi, cum ar veni!) fagocitez cu ochii betegi scrisori oficiale: invitaţii, oferte, felicitări, corespondenţă bancară. Pungaşii creditori care m-au păcălit să fac o inginerie „profitabilă” eşalonată pe cinci ani, îmi trimite extrase de cont unde sumele depuse se diminuează zilnic din varii motive numite deduceri, impozite, regularizări, comisioane. Cămătari oficiali, mincinoşi notorii, bancheri de trei lulele. Cum să mă răzbun, cum să mă răcoresc? Că nu pot face ca-n cazul telenovelelor sau al altor oferte inepte ale televiziunilor de consum, să pun mâna pe telecomandă şi să schimb canalul ori să le-nchid emisia. Pot pune mâna pe pistol sau pe exploziv, de le-aş avea şi, avându-le, aş mai putea fi în libertate, şi, cu ajutorul acelor scule infernale, să-i reduc la tăcere pe jupuitori, să le stric cuiburile înşelătoriei spoliatoare, dar dacă aş trece la fapte, m-aş trezi din coşmar înainte de a se finaliza acţiunea minţii bolnave! Înghit ca orice pensionar la stat cu „onorariu” suspendat pentru o simbrie de bugetar reangajat! Înghit şi rabd, scrâşnesc şi sufăr, sper şi aştept! Răsăritul sadovenian. Răsăritul occidental. Răsăritul nădejdii. Al speranţelor deşarte ca frunzele moarte.
Privesc plopii ca nişte catarge bălăbănindu-se pe mişcătoarele cărări. Încerc să-mi închipui printre ramurile acestor arbori drepţi, decapitaţi de neoamenii gâdelui Alec cel Bălţat, perele proverbiale. Pere de import, fiindcă ale noastre au pierit cu periş cu tot, la fel cum au dispărut şi merele cu pomet cu tot sau nucile cu nucetul transformat în lemn de foc, necum în furnir scump! De fapt, făgetul, cărpinişul, brădetul, stejerişul şi alte podoabe silvane au dispărut en gros ronţăite cu dinţii fierăstraielor mecanice de pe falnicii versanţi ai spaţiului mioritic, au sucombat şi au plecat peste graniţă umplând cu bani murdari chimire de şnapani.  
Ce legătură o avea aspectul cu story-ul meu, vă veţi fi întrebând? Păi n-am zis că pierzi şi câştigi. Că pierdem ca să câştigăm. Că ne-am pierdut viaţa în experimentul spy-lor lumii pe poporul şi habitatul românesc din acea iarnă de blestem a anului 1989, experiment  numit Acţiunea Romida, ca să câştigăm ceea ce jinduiam şi ni se promisese: libertatea. Că investim ca să sporim. Pierdem păduri – foioase, conifere, răşinoase, esenţă tare, sănătoasă, codrii răvăşiţi de doinele de haiducie – ca să câştigăm mobile, scândurici, ţăndări, copârşeie. Ucidem pomii fructiferi, vindem terenurile arabile, distrugem fermele agro-zootehnice, pângărim apele potabile, stătătoare, curgătoare, dulci, sărate, sălcii curate ca să beneficiem de câştigul mutanţilor genetici alimentari şi toxici numiţi fructe exotice, legume euroconforme, cereale periculoase, preparate culinare suspecte, licori gazoase, plate, alcoolice cu otrăvuri agrementate. Câştiguri democratice, contra pierderi compromise. Pierderea autohtonităţii, de dragul internaţionalizării. Cedăm suveranitate ca să câştigăm protecţie. Scut contra cost. Şi ce costuri! Popor perdant neînfrânt!
Bine că Radio Romantic îmi toarnă în auz melodii vetuste, de parcă undeva, în studioul emiţător s-ar învârti o placă de vinil, ca la Căminul cultural Adâncata atunci când venea, de la Pituleşti, caravana cinematografică Molotov să proiecteze pelicule Mosfilm şi, ca să se dea şfară în ţară, difuzorul de mare wataj prezenta melodii de Modugno, Pavone, Celentano, Casseli şi Morandi ori vestitele Sulico, Serile Moscovei, Kalinka şi Katiuşa. Ascultând trecutul sonor şi privind printre plopi viitorul bălăbănindu-se, mi se pare că trag timpul pe sfoară. Şi chiar îl trag. E drept că prin acest comportament lenevos-meditativ-maladiv mă trag în piept şi pe mine însumi.  Ce mai contează! Până şi „bătrânul” Dante alerga prin Infernul construit chiar de el, după himera Beatricei, însoţit de poetul Vergiliu. Eu aştept să-apară himera unei studente pe care o îndrum să-şi realizeze ceruta lucrare de absolvenţă. S-apară, să fie văzută, să lansez zvonuri cu aşa şi pe dincolo, să mă dau irezistibil, competent şi viril. Adică păcătos, imoral, versatil. Însă, vorba poetului: „...nu mai vine, singuratic, în zadar suspin şi sufăr...” Sexomanie de hodorog cu visuri pline de coşi. Mai bine trag un gât din sticla cu „probă de urină”. E vorba de ceaiul sorbit din butelia cu etichetă nestea lemon, de unică folosinţă repetată! Înghit şi-mi trece. Orice pofte, jinduiri, apetituri. Numai junghiurile din oase, nu.
Un coleg bravusist cu pile la purtător, miliţian reşapat succesiv şi în pas alergător, în poliţai, securist, instructor, lector, conferenţiar mă vede cum mă chinui să maschez durerile de articulaţii care se-nsumează cu cele de dantură. Îmi oferă o soluţie salvatoare, zice el. Un paliativ, presupun eu. E vorba de un vibrator electric (zguduielniţa) pe care mi-l împrumută. Îl vâr în priză, arată ca un şobolan galben (of, acest animal!) care chiţăie şi vibrează. Îl plimb pe umăr, pe braţ şi pe antebraţ, gândind că fac şi-mi fac bine. Gând pozitiv. Panseu vindecător. Panaceu. Minciună electrificată. Tot mâna de om (de womană!) ar fi mai bună. Nu cea a Catelei cu uleiul ei sfinţit, ci alta.
Subliminalitatea (gând-la-gândul-cu-bucurie!) intervine din nou. Chiar se prezintă o studentă (una dintre îndrumatele mele pentru pregătirea licenţei), o fată foarte volubilă şi amabilă, veselă şi accesibilă, la fel ca ultima iubită a personajului principal Mark, din cartea Floarea întunecată a nobelizatului John Galsworthy, dar nu şi dispusă la cine ştie ce compromisuri sau avansuri erotice ca amintita Nell a autorului englez. Roşcovana mea îmi cere, totuşi, să încui uşa, după care se-apucă să-mi facă un masaj care-mi smulge icnete de plăcere şi onomatopee de durere. Mi-a amintit de secretara cu nume de maşină de scris de la revista Scutul Ţării, care-mi lua dorul cu mâna dar care, tot aşa, mă punea să încui uşa atunci când îşi desfăşura şedinţă de frământare a muşchilor, oaselor şi nervilor. Unde-o fi Erika ce tamaduitoare?
De la acest tratament mi s-au ameliorat durerile de la încheieturi, însă mi s-au şi înteţit vorbele că aşa şi pe dincolo cu studentele în birou, cu uşa încuiată. Măcar de-ar fi fost dimineaţa la ora cinci, când n-ar fi auzit nimeni şi nici n-ar fi văzut atâta lume. Prodecanul Mota m-a luat din scurt: „De data asta ţi s-a înfundat. Singur ţi-ai făcut-o. N-am cum să te mai salvez. (Ca şi când m-ar mai fi salvat el vreodată, dacă nu cumva se referă la acea turnătorie a sa referitor la absenţa de la expunerea lui metodică, după care, tot el, s-a făcut că-l îmbunează pe decan rugându-l să mă ierte!) Fapta ta a ajuns la şeful ăl mare. N-ai cum s-o mai dai la întors.” (De când aştepta el să fie aducătorul de veşti proaste, cititorul de sentinţă gravă, demolatorul, lichidatorul celui care îi stă în gât şi căruia i s-a suit la cap că, dacă face nişte poezii la mesele festive sau dacă a aranjat cu nişte beţivani pe care i-a salvat de la suspendarea permisului şi amendarea pe drumurile publice iar ei, în replică, i-au dat diplome şi i-au publicat unele cacarumbe în reviste de doi bani, fără prestigiu recunoscut,  e cine ştie ce scriitor. E vorba de mine, desigur!)
„Păi ce credea el că-i merge la infinit? Că lucrurile aste nu se văd şi nu se află? Nu, s-a mers prea departe!” a mai sifonat Nelu Mota.
(Ai înţeles, Adi Arinescu, ceea ce am vrut să se înţeleagă? Şi cred că s-a înţeles, pesemne, din spusele Motănelului cu pleaşcă pe creştetul fleaşcă şi cu jiclerele nasului înfundate, că e vorba de un proces de intenţie?)
Fapt e că, eu nefiind... făptaş (cel puţin de data asta şi-n acest caz!) nu am catadicsit să mă precipit. Mai mult s-au „şoricănit” colegii, mişunând misterioşi pe holuri, mai ceva ca rozătoarele din calele vaporului pândit de naufragiu.
La finele zilei cu ceasuri rele, la uşa biroului meu bate din nou studenta-victimă. Are lacrimi în ochi şi-mi mărturiseşte c-a fost bombardată cu întrebări neruşinate şi acuze incredibile, fiind ameninţată că, dacă nu spune c-a avut o idilă cu mine, care am forţat-o la o aventură sexuală pentru a-i întocmi lucrarea de licenţă, va fi exmatriculată. Îmi cere sfatul, precizându-mi că prodecanul a avertizat-o c-a „picat” pe tehnică. Şofer, deh! Membru cu racile, al acelei grupări de suspicioşi cu epoleţi care s-au băgat singuri în seamă trâmbiţând peste tot, după înghesuiala din decembrie în care şi-au executat comandantul suprem, c-au fost urmăriţi şi le-a ascultat telefoanele Securitatea.
Eu (profesorul distrat) râd. Ea (studenta stresată) plânge. La un moment dat plusez: ”Să fiu în situaţia ta, eu m-aş răzbuna!” „Cum!?” „Aş face exact ceea ce sunt acuzată c-am săvârşit!...” „!?”  Rectific: „...cu prietenul meu, desigur!” „Domn profesor, eu n-am prieten şi nici nu am făcut aşa ceva vreodată! Religia noastră nu permite aşa ceva înainte de cununia sfântă!” (Ei, poftim, domnule Trucală, în ce postură te afli!) „?!” „Domnule profesor, eu o să aduc un certificat medical de virginitate şi o să-i fac o plângere penală prodecanului!” conchide studenta.
Am simţit, treptat, că-mi pierd suflul. Când mi-am revenit, lac de năduşeală, mi s-a părut că-mi comandă cineva „stânga-mprejur!” Mai mult, parcă ţineam în mână o armă cu lunetă şi privind prin acel dispozitiv optic vedeam cum crucea de ochire împărţea un cap în patru. Era capul lui Mota.
Am invitat-o pe studentă afară, iar în drum spre bibliotecă, zic: „Poţi să-mi spui cine mai ştie că tu eşti fată mare?” „Nu vă înţeleg”. „Vreau să spun: cui i-ai mai spus că poţi să aduci acel act doveditor?” „Nimeni. Adică, doar dumneavoastră!” „Când crezi că poţi avea certificatul?” „Păi... luni.” „Foarte bine. Adu-l şi anexează-l la un raport unde descrii manu propria acuzaţiile aduse şi-n care ceri aplicarea măsurilor reparatorii materiale, juridice şi morale ce se impun. Îl depui cu număr de înregistrare pe cale ierarhică şi-ţi vezi de treabă. Şi, mai ales, să nu spui nimănui despre dialogul nostru de acum. Succes!” „Mulţumesc. Am înţeles! AOSVS!” „Pa, la re!”
Sunt diabolic, nu? AOSVS, v-amintesc, este o siglă care-mi aparţine şi care se traduce „Am onoarea sa va salut”, formula de bineţe militară ofiţerească, iar Pa la re, este prescurtarea şmecherească a formulei pa, la revedere! Nu-s diabolic deloc: sunt chiar dracul în persoană. Unul fără veşminte. Dracul gol! Drac care dau imediat o fugă la Talpa Iadului, adică la Mota Nelu, unde mă prezint spăsit: „Chiar nu se găseşte o soluţie? Tu cu influenţa ta... Mă laşi fără colac de salvare acum când e apa mare?...” „Ce soluţie, mă? Cum să te ajut, dacă au aflat toţi? Dă-o-n pizda mă-si de meserie! Te-ncurci cu studentele, de parc-ai fi la Crucea de Piatră. Şi-n birou, unde e instalată tehnică de ascultare! Ştii doar, că eşti de meserie!” (Nu, nu ştiam şi nici nu ştiu şi, mai ales, nu cred. E vorba de obsesiile lui încă vii şi foarte periculoase.) „Deci nu e nici o scăpare?...” „Nu mai e scăpare. Ţi-am zis s-a aflat până sus de tot.” „Şi eu care credeam că-mi daţi un premiu fiindcă, la vârsta mea, aşa şi pe dincolo... Spune mai bine că eşti invidios şi de aceea vrei să mă dai în gât!” „Eu?! Văd că-ţi arde de glume, dar purceaua e moartă în coteţ, şi tu inviţi lumea la şorici... În loc să te gândeşti c-ai stricat şi viitorul fetei, care e un fel de nepoată a consilierului directorului pe probleme de învăţământ. Dar mă mir ce dracului a găsit la tine de te-a acceptat, cum ai păcălit-o, dacă nu cumva, după cum am înţeles de la primele cercetări, ţi se va reţine în sarcină un viol...” „Eşti nebun!?” „Aşa-i că-ţi piere cheful de râs? Asta-ţi trebuie, că atunci nu mai scapi doar cu desfacerea contractului de muncă... Ţi se-ntocmeşte dosar penal...” „Eu vin să m-ajuţi să scap de belea şi tu m-ameninţi cu penalul... Mai şi ziceai că ai primit scrisoare de mulţumire de la cursul internaţional unde te-am înlocuit şi că sucite şi-nvârtite... Halal prieten. Bine!” „Una-i una, asta-i alta! Ce prieten, Fane, ce prieten, că tu eşti cunoscut ca un cal breaz cu amorurile sexuale şi idilele erotice...” (Aici are dreptate. Nici nu se putea altfel, decât cine ştie în ce religie primitivă, unde amorurile sunt asexuate, iar idilele sunt fără pic de erotism în ele!) ”Din internatul liceului ai fost dat afară c-ai reg..., că te-a prins paznicul călare pe fata directorului şcolii... E aşa?” „Aşa e, scrie în dosarul personal. Şi atunci când am ajuns grangure, după lovituţia voastră militară de stat din decembrie, puteam să-mi albesc acel dosar cum au făcut unul şi altul, dar mi-a plăcut să fiu disident la morala socialistă!” „Ţi-o fi plăcut, dar şi din şcoala militară era să te excludă c-ai sărit gardul cazărmii şi ai mers acasă la lectorul de tactică transmisiunilor, când era chiar el ofiţer de serviciu pe unitate, a cărui nevastă era cam rea de muscă, aşa încât ai îmbunat-o tu, bărzăunele de la Secu, infiltrat între elevii Armatei...” (Mi-am amintit episodul şi... episoadele de-acum patru decenii, petrecute în compania şi sub oblăduirea doamnei căpitan!) „Şi din Academie era să zbori c-ai agăţat o pipiţă ce te-a atras într-o plasă, după care te-a dat în primire la comenduirea de garnizoană c-ai vrut s-o violezi...” „Văd că mi-ai studiat dosarul în amănunt...” „Nu eu... Şeful şi cei de la resurse umane... Şi la Universitatea Venus s-a dus buhul că pici studente pe care, apoi, le chemi acasă la mărire... de notă... Iar acum, colac peste pupăză, chiar în birou, ziua în amiaza mare, într-o instituţie serioasă... Crede-mă că şi să vreau, n-aş avea ce să mai fac, cum să te ajut.” „Dar dacă-mi scot un certificat medical?” „Iar începi? C-ai mai aruncat-o pe-asta că ai certificat de impotent şi n-are nimeni ce să-ţi facă?” „Dar dacă aş avea alt tip de certificat?” „De care?!” „De nebun!” „N-ai cum ca abia ai dat testarea psihologică şi te-au găsit apt şi responsabil!” „Bine, daraghie tavarisci. Îmi voi duce crucea şi-mi voi trage răscrucea. Dar cât suntem cu amintirile kaki neabrogate, am onoarea să te salut! Să reţii chestia asta cu onoarea: o am! Pătată cum e ea, dar e! Vin luni să asist la anunţul oficial, să compar în faţa şefilor şi colegilor, să semnez fişa de lichidare, să ascult sentinţa şi să fiu prezent la execuţie... Până atunci, în acest week-end, o să-mi fac de cap cu o altă studentă, pe Valea... Ba nu spun unde că sunteţi în stare să-mi stricaţi bucuria...”
Ş-am plecat şi dus am fost. Week-end-ul s-a scurs, am consemnat ceea ce aţi citit, am mai citit câte ceva, despre care n-am consemnat nimic şi am revenit la Bravus. De ochii lumii, am început să aşez în nişte sacoşe puţinele obiecte personale şi zecile de cărţi din birou. Studenta... violată a adus actul doveditor, a depus raportul incriminator, iar adunarea de la ora nouă s-a amânat. „Şopârlanii” au început să mişune şi o veste a posomorât efectivul bravusist. Întorsătură de situaţie. Mota Nelu e în corzi. Cei de la tehnică bat în retragere. L-au dezinformat. Comandantul îl anunţă că domnul consilier cu învăţământul va veni din clipă în clipă şi să fie pregătit ce să răspundă. Şi consilierul a venit. Raportul studentei s-a dus. Mota a rămas perplex. Să vezi umilinţe, sluj, cădere în mocirla deriziunii. Drum îngustat, curbă periculoasă, drum înfundat. Semne de circulaţie pe care şoferul profesionist Mota Nelu le ştie foarte bine. Iar la cotitură, cine aşteaptă? Prietenul, care la nevoie se cunoaşte. Adică eu, care apuc să-i aplic, în chip de lovitură de graţie, aceste vorbe : „Nu cred că se mai poate face ceva, dragă ex-prodecan şi bunule fost şef al meu. Ţi-o spun prieteneşte că ai dosarul ticsit cu fapte de arme nedemne. Numai declaraţiile de la şofer şi cele de la unii foşti masteranzi şi doctoranzi câte dezvăluiri aduc. Eu nu spun că le eşti autor, nici că s-au produs aşa cum sunt încondeiate acolo, dar e clar şi cert c-ai avut... prieteni de-a lungul carierei. M-a întrebat instructorul pentru învăţământ şi pe mine cum te cunosc, ce ştiu despre lemnele sustrase din academie, despre folosirea florăresei acasă unde ţi-a pus la punct grădina, despre dosarele de acordare a titlurilor didactice pentru unii potenţaţi ai arcului politic, despre medicamentele primite gratuit... Am refuzat să vorbesc. Ce eu sunt ca acei doctoranzi mincinoşi, desigur, care s-au lăudat că ţi-au dat mia de euro pe o teză? Sincer să fiu, dacă aş şti că e aşa, te-aş acuza pentru dumping, fiindcă un asemenea coppy-paste costă de la trei mii în sus! Mă rog, dacă e adevărat ce scrie o jigodie de masterand care s-a oferit să aştearnă pe hârtie cum ţi-a făcut frate-său vila de la ţară şi cum nu te-ai ţinut de cuvânt să-i bagi copilul la academie, şi să vreau să te-ajut să ieşi din acest căcat, n-am cum s-o fac. S-a răspândit putoarea peste tot.”
Asta e adevărul. Motanelu n-a mai putut să cadă în picioare. Şi nici n-a mai avut a opta viaţă ca să nu-i pese că la locul unde se primeşte mărirea sau decăderea el a primit paşaport spre niciunde. Am aflat de la cineva care a fost de faţă că ultimul cartuş pe care l-a tras în apărarea sa a constat din faptul că eu, făptaşul, aş fi recunoscut c-am avut raporturi intime în birou, cu studenta... „Mă rog, poate nu cu asta, dar cu altele s-a lăudat c-a avut, cum rezultă din înregistrările făcute personal cu reportofonul...” a conchis Lichelescu Luminal Petromax cu abajur de cocalar.
„Dacă cineva ar recunoaşte că te-a ucis, domnule Mota, dar dumneata trăieşti bine, mersi, ce-ar fi acea recunoaştere?” ar fi întrebat acel şef.  „O defăimare, o infracţiune, o...” ar fi răspuns. „ Ei, nici chiar aşa. E o simplă farsă. Profesorul Trucală ţi-a făcut o farsă, bizuindu-se pe labilitatea dumitale şi pe invidia, să nu zic pizma, care te caracterizează.  Trebuie să recunoşti că i-a reuşit!”
Mai rezistaţi? Vă-ndrăgostiserăţi de Mota Nelu şi vă pare rău c-a păţit ceea ce i s-a întâmplat, aşa-i? Dar pentru mine nu aveţi păreri de rău? Măcar că v-am dus cu vorba atâtea pagini. Ştiu, o caut cu lumânarea, cum se zice, aşa cum am cam făcut-o mereu, astfel că îmi merit soarta. Soartă pe care, la o adică, tot eu însumi, ca autor, mi-o croiesc pentru mine însumi, ca protagonist.
Asta e, mi-am asumat public această naraţiune, o duc mai departe. Nimic singular şi deloc original. Mulţi creatori au făcut la fel. Şi-au spălat ficţiunile în public, creând probleme politico-administrative sau iscând scandaluri între persoane fizice dintre cele mai felurite, de la rude de gradul întâi, la colegi de muncă, vecini de bloc, cunoscuţi şi chiar necunoscuţi. Fie din vina lor care au supralicitat cu realismul, fie din pricina... împricinaţilor care au exagerat cu identificarea, punerea mâinii pe creştet. Acum, Mota al meu, dacă s-ar identifica cineva, vreun coleg actual sau vreunul fost cu prototipul, ar trebui să ia foc şi să dea din câte ca şi când numai el are pălărie de spoitor de cazane şi ca şi când numai el  braconează pe bălţile din jurul Veseleştilor. N-are cum, fiindcă nici nu există funcţia de prodecan la Academia Bravus. Care (academie) şi aceasta există doar în închipuirile mele scriitoriceşti.
Dar, cum spuneam, mi-am asumat aceste story-uri de brambura-story, le duc până la capăt. Le încâlcesc şi le descâlcesc, le trec – fire depănate, toarse, îndrugate, urzite, ţesute, împletite, înşirate, despletite, deşirate... – le trec prin răspântii, pe cărări umblate şi coclauri ştiuţi, pe câmp bătuţi cu dizgraţie, discontinuu şi dezlânat, punând la cazne minţi şi ochi de inşi ce-au decis să-mi fie martori, complici, coautori. E greu, ştiu, şi vă e greu. Mai ales că eu, autorul, n-am un nume consolidat, un renume consacrat, o valoare recunoscută. Nu-s premiat, răsplătit, lăudat. Dimpotrivă, rămân un simplu slujbaş al îmbufnărilor şi privirilor tulburi, arendaş în simbria unor stăpâni ce-s obişnuiţi cu gâdiliciul şi temeneaua. Flecăresc mânuind ca pe o armă – când pentru onor, când pentru luptă – plaivazul cu cartuşul de cerneală pe ţeavă. „Şase şi unu pe ţeavă”, ziceam fără să ştiu de ce în copilărie când ne dădeam alarma să nu fim prinşi – eu, Miţilică, frate-său Lilă-Lole, Sorin Nadoleanu şi vărul Bebe Cioplea –  în bostana lui Gioarsă la furat de pepeni. Ne-a explicat, cum devine situaţia, vecinul Armăsăreanu, om cu armata făcută şi războiul la bază pe Valea Seacă, şi ne-a lămurit pe viu Zoltan Negulici, şeful de post, arătându-ne cum se-ncarcă cu seminţe mortale pistolul din dotare cu maximum şase cartuşe în încărcător, după ce pe primul l-a vârât deja pe ţeava armei. Unde-or fi vremurile de normalitate trăite în compania unor oameni anormali?
Fapt e c-am avut vecini cam anormali ca zisul Miţilică „obraz-de-tăciune”, cel beţivan şi spurcat la gură, sau ca fratele lui, Lilă-Lole, tată al unei liote de fete, cel rămas cu gura strâmbă de-atunci din noaptea când, împreună cu Şoaşili, alt coleg de copilăreală, a intrat în biserică să fure piese de argint din altar şi i s-a părut că ochii şi buzele Maicii Domnului din icoana de la intrare se mişcă, aşa încât s-a speriat şi i s-a pocit căţeaua. L-am avut şi pe acest Sorin Nadoleanu, care a ajuns chiar un fel de mahăr în vremea lui Ceauşescu şi care, azi, sărit de pe fix cu ajutorul alimandrocului, strigă cât îl ţine gura că el merita titlul de cetăţean de onoare al comunei Lerodeni, nu „pişpicică-cascarache al lui Costică Trucală-Cotonogu, cunoscut ca autor de delicte silvice şi gură bogată la adresa regimurilor legionare, comuniste sau democratice”, adică eu. Eu care, iată, îi dau dreptate fiului lui Hoarnă, vizavi de acuzele aduse tatălui meu, mai puţin în cele referitoare la regimul democratic post-ceauşist, pe care el nu l-a mai apucat, deşi a tot sperat, ascultându-le posturile de radio, că vor veni anglo-americanii şi vor face ordine. Au venit, dar au făcut mai dezordine, îndrăznesc să spun eu, fecior de ins cu mâncărici la limbă, despre euro-atlanticii care ne-au... aderat-integrat-globalizat. Tata şi ai lui, ce mai ies din cavouri, tot noaptea, cum i-a văzut chiar şi plutonierul Negulici, ce mă urmărea pe mine (citez din procesul verbal) „stafie dansatoare în mijlocul bisericii cu sfinţii daţi jos din picturi”, de era să-nebunească acolo, în pădurea de cruci din cimitirul Călugăriţa, cât era el de omul legii, înarmat şi curajos; ei, duşii, tata şi alţi veterani, plecaţi la vremea lor sau prea devreme, care, în puterea nopţii şi-n preajma sărbătorilor de pomenire a morţilor mai apar deasupra cavourilor şi sporovăiesc la o ţigară, ar muri a doua oară de-ar vedea ce-au gândit, ce-au sperat, pentru ce au întors armele în războiul al doilea luptând contra friţilor lui Hitler, şi ce s-a ales de nădejdile lor. Ale lor şi ale urmaşilor lor –  nu eu, că eu am avut şi am statut special de terorist neprins, maestru cinstit în MCSUP! – dar colegii mei am plătit un tribut, o cotizaţie pe speranţe înşelate. S-a repetat istoria că şi noi am pus preţ mai mult decât trebuia pe vorbe şi acum suntem martori, adică victime al propriei credulităţi, nişte cobai care-şi duc povara de microbi, boala hărăzită de oameni ce-şi zic şi se cred sănătoşi.
Şi totuşi, parcă-i prefer pe acei vecini văliseceni – unii vrednici de pomenire, fiindcă s-au grăbit să-ngraşe mraniţa satului de dedesubtul marginii de sat numit Adâncata Deal, acolo unde era şi este identificat de mine, păcătosul, adevăratul loc de repaus, de odihnă şi cu verdeaţă, de unde a fugit şi întristarea şi suspinare, şi unde nu se mai pot săvârşi păcate nici cu fapta, nici cu voia, nici cu gândul, iar alţii, rămaşi să-şi ducă pe uliţe, târş! târş! hibele şi bătrâneţile timpurii până la vârsta patriarhilor. Pe ei, cei obişnuiţi cu răbdarea şi decenţa ca un câine cu lungimea lanţului şi cu-mbucătura de care se-ndură stăpânul când şi-aduce aminte, decât pe învârtiţii braburocraţiei  urbane de tip euro-conform, ce se gudură ca javrele până obţin ciolanul prin vot, după care mârâie ca jigodiile, iar dacă le ceri ceea ce-au promis, îţi dau peste bot!
Chiar mi-e dor de acei oameni simpli, dintre care mai bântuieşte ca o umbră prin Valea Seacă, octogenara mama Tanţa Trucală, de cei din rândul cărora mi-am luat zborul spre Sibiu, după bărbătoria la care m-a îndemnat briciul lui tata şi, apoi, lamele de ras Tosca. Mi-e dor să mă văd răsucind în margine ruptă din ziarul Scânteia, ca moş Iorgu Vlăduţ binagiul ori ca nea Marin Şchiopu Sis-la-deal, o ţigară de tutun sau de frunze uscate, pe care s-o pufăi ca locomotiva trenului pe care-l vedeam trecând pe la marginea luncii Ţârleasca, în timp ce păşteam caprele pe coclaurii dealurilor cu rugi şi mărăcini, laolaltă cu Nabucodonosor Mătăsăreanu spuitorul de prostii ori cu tuşa Leanca, nevasta lui Iorgu Talaş, bătrânul cel meşter al rindelei, dălţii şi cuţitoaiei.
Dar realitatea nu ţine cont de dorurile mele. Ea îşi vede de drum. Rade tot. Trece ca-n zicale, regimentul zece! Suflul ei reformist bântuieşte peste tot. Care mai de care se erijează în furnizor de amendamente. În parlament (o destinaţie a somnambulilor cu imunitate) iniţiativele legislative ale puterii „beneficiază” de sute de beţe-n roate numite amendamente, băgate de opoziţie, după simplul şi oribilul procedeu al istoriei care se repetă. Istoria rocadei şi, apoi, a răzbunării!
Legea Învăţământului (a nu ştiu câta oară) a suferit „îmbunătăţiri” prin amendare. Ce tâmpenie: tot ce se modifică se numeşte îmbunătăţire, deşi s-a dovedit câte înrăutăţiri s-au produs prin acest procedeu! Cel mai interesant e că au dispărut (ca denumire) clasicele catedre (ai căror şefi nu se regăseau în nomenclatorul de funcţiuni!) şi s-au transformat în departamente. Ei, aşa da! De-aia scârţâia educaţia în şatră. De aceea liceenii fumează şi trag pe nas ori îşi injectează în vene zăpăciturice, după care se-mperechează câineşte în bude, laboratoare şi clase. În cancelarii nu s-au înregistrat asemenea acte sexuale, mai ales că acele încăperi au devenit pur şi simplu, tot ca denumire, birouri. Biroul îngrijitoarei, biroul portarului, biroul cadrelor didactice şi un birou (fost cabinet) al directorului.
Cât despre lecţii – trăiască Bologna şi internetul! Şi e-learningul! Profii virtuali cu elevii virtuali pregătesc lecţii coppy-paste. Se pipăie ca pe facebook. Cu ochii şi cu mintea. Ca-n romane cu gagicăreală cum spunea studenta şi cititoarea mea de la Venus. Mai bine, fiindcă face-to-face se produc aluzii explicite, propuneri indecente, avansuri directe, abuzuri concrete şi violuri consimţite. Între elevi sau între aceştia şi profesori. Tineri sau babalâci. Profesorii. Între minore şi majori. Prospăturile cu ecuson pe uniformă şi bentiţă albă peste zulufi. Care uniformă, ce ecuson, ce bentiţă? Eşti ramolit, tataie! Dai exemple din filme sovietice. Acum e democraţie. A ţâţei de mâţă şi a bulanului de fâţă. De fufă. De manechin. Toate goale. Dezgolite. La vedere şi la înaintare. Nu mai poate un afemeiat ca Trucală să aşa şi pe dincolo ziua în amiaza mare la el în birou, ori noaptea când îşi expediază nevasta de acasă, la el în iatac! Şi acum ar fi fost mai simplu de căzut în abatere, că invidiosul Motănelu nu mai este şi nu mai poate spiona! A primit mutarea în plic. A luat-o în sau peste bot!
Am cam deraiat. M-am uitat în curtea de dedesubt. Am uitat că eu sunt ins de universitate. De superioritate. Învăţământ superior. M-am coborât la liceu. La colegiu. La şcoala (fostă) medie. De douăsprezece clase. De opt plus patru. Patru compus din doi plus doi. Două şi două! Două clase post-gimnaziale obligatorii – treapta întâi – şi alte două facultative – ultima treaptă! I-ar sunt ramolit. Trăiesc în trecut. Comunist bolnav incurabil. Să las liceul în pace. Real sau uman ori pe profiluri (industrial, agricol, mecanic, alimentar, sanitar, militar... Pardon, aşa era tot pe vremea mea...
Să revin în curţile unde lucrez, căci de aceea sunt (numit) profesor universitar doctor inginer. Colprofdring! Curtea academică (Bravus!) şi curtea universitară (Venus). Una de stat, cu stat de plată şi statut militar şi alta de atestat, cu stat de coplată şi statut civil. Din mierea amândurora mă înfrupt. La prima, din borcan, cu linguriţa. La cealaltă, de pe buze, la discreţie (adică pe şest!) şi la ofertă de prospături.
Nici nu-mi vine să cred c-am ajuns ditamai dascălul cu ausvais. Era imediat după sângerosul decembrie al asasinării, în ziua Naşterii Mântuitorului, a şefului statului din Carpaţi, pe numele său şi de fost ucenic de cizmar şi de preşedinte de republică, Nicolae Ceauşescu. Peste tot, fluturau semnele eliberării, în fapt ale huliganismului democratic şi descorsetării instinctelor animalice. Se-auzeau pretutindeni sentinţe sinistre: „Moarte comuniştilor! Securiştii-n mină ca s-avem lumină! Jos Iliescu!”
Se spărgeau vitrine, se fura ca-n codru, se incendia, se vandaliza, se defăima. Aplaudacii de ieri deveniseră peste noapte justiţiabilii haosului. Ovaţioniştii celui mai iubit şi stimat deveniseră acuzatorii celui mai împuşcat şi defunct.
Ţara fierbea şi, ca-ntreaga ţară, Capitala clocotea. Clocot de ură, vacarm, liber arbitru, abuz, ilegalităţi. De unde legi? Acelaşi Iliescu (ajuns sus, după detronarea ultimului Nicolae roşu!) abrogase actele normative ale regimului căzut.
Cam sub asemenea auspicii am hotărât eu c-a sosit vremea să-mi practic jindul şi, credeam eu, vocaţia. Adică să intru la clasă, să acced la catedră, să devin (cu patalamale, căci cu praxis eram!) dascăl.
Ceea ce s-a şi întâmplat: fostul diriginte din Facultate de jurnalism şi ştiinţele comunicării din cadrul Universităţii din Veseleşti (ale cărei cursuri le absolvisem la ... bătrâneţe şi ca jurnalist profesionalist, chiar ca numbre two în redacţia revistei Scutul Ţării editată de Ministerul Trebilor Dinlăuntru) şi-a amintit de mine şi m-a chemat la ... ordin. Era decan al abia înfiinţatei facultăţi private de jurnalism din Universitatea Venus. Tot el, domn Mitică Titu  mă chemase şi să ... pornim un ziar-trăsnet, care era dispus să investească un ex-securist de omenie din fostul aparat al comerţului exterior. Am şi făcut-o şi treaba a mers, dar s-a şi-mpotmolit din varii motive, ultimului constituindu-l decesul neaşteptat al patronului.
Acum era altceva: deveneam titular de curs de teoria comunicării, cu perspective de a ajunge şef de catedră imediat şi decan, la-ncheierea mandatului său, adică peste doi ani. Nu s-a-ntâmplat aşa, fiindcă dinamismul legilor a fost altul, iar domn Mitică a ales un post pe viaţă (respectiv pe veşnicie!) la Cimitirul Bellu, unde s-a mutat înainte de a se fi pensionat.
Dascăl civil (căci, aşa cum am mai spus, eram lector cu epoleţi în diferite structuri de învăţământ ale Jandarmeriei, inclusiv la Academia de Poliţie!) am ajuns, dar am rămas numai cadru didactic asociat. (Titular de curs, după pensionarea ca ziarist şi ca şef de structură cultural-educativă în Arma oamanilor de arme, devenisem la Academia Bravus, unde mi-am obţinut şi titlurile didactice de conferenţiar şi, respectiv, de profesor!).
În această postură, cum am tot povestit, am încercat să fiu ludic şi orginal, carismartic şi infromat, creativ şi nonconfromist. Cred c-am reuşit în bună măsură, dacă judec după reacţiile (inclusiv pe facebook) ale studenţilor, mai ales ale studentelor care, făpturi ale păcatului originar, deh, nu se dau îndărăt de la onorarea vizitelor la domiciliu – al meu, al lor – sau de la meditaţii derulate în diferite circumstanţe!
În primul an (al ecourilor cu „Jos!”) am fost ... drastic. Intrând în amfiteatru, cu vocea gravă şi chipul schimonosit de duritate, am privit puhoiul de viitori comunicatori profesionişti, peste lentile, exact ca noul preşedinte al ţării de tranziţie, şi am zis:
- Cine dintre voi a colaborat cu securitatea şi-l aflu, nu va putea să aibă notă de trecere...
Murmure. Nişte bieţi absolvenţi de clasă a XII-a nu puteau fi asemenea personaje. Mi-am dat seama de gafă şi am reparat-o:
- Voi sau rudele de gradul întâi: părinţi, fraţi, surori! 
Alte murmure şi o mână ridicată:
- Te-ascult.
- Dar cine a avut părinţii ofiţeri de securitate?
Linişte. Câteva zeci de ochi s-au aţintit spre biata blondă tânără, sinceră şi timidă.
- Aceia vor avea două puncte în plus la notă ... tranşez.
Rumoare şi, în fine, alte braţe se ridică:
- Spune! m-adresez altei fete.
- Dar dacă tata a fost miliţian?
- Vei primi doar un punct. Altcineva!
Se ridică un băiat:
- Mama mea a fost colaboratoare. Adicătelea ... cum se spune acum ... turnătoare la securitate...
- Ai spus drept şi eu te iert... Mai mult: te recompensez cu funcţia de şef de clasă, iar blonda care a ridicat mâna prima, va fi locţiitor. Să-mi faci un tabel nominal cu toţi cei care au rude aflate în posturile amintite, ca să pot să ţin cont să le dau puncte în plus la notare!
Vociferări, forfotă, comentarii. Exact atunci a intrat în sală decanul. Am comandat, ca odinioară la trupă, să se ridice toţi şi l-am întâmpinat:
- Domnule decan general, anul întâi seria A din facultatea de jurnalism a Universităţii cosmice Venus se află la cursul de introducere în teoria comunicării ...
Şeful facultăţii a achiesat la idee, a mers la catedră şi s-a adresat ... amfiteatrului:
- Aveţi grijă! Aveţi noroc! Aveţi şansă! Domnul profesor Ştefan Trucală mi-a fost student eminent şi este sau a fost ofiţer de securitate acoperit...
Din gura unui decan, această glumă nu se mai poate dezminţi în totalitate, chit că s-a dovedit şi am demonstrat că n-am fost nici acoperit, nici descoperit securist, ci un transmisionist cu job ca atare în jandarmerie.
Ce mai conta! Fapt e că, ulterior, crezând că vor primi puncte în plus, au mai venit şi alţii să-mi spună ori şi-au pus părinţii să-mi telefoneze, că au sau au avut legături cu securitatea, miliţia ori structurile de infromaţii ale armatei. Cum ar veni, un fel de cultură de securitate cetăţenească, civică cvasi-unanimă, care a acţionat în evul... abrogat.
Spectacolul credulităţii a fost dur şi, oarecum, grotesc. L-am pus în scenă şi l-am regizat. Acum, recurg la alte piese şi alte roluri. Key-Word-ul securitatea s-a tocit. Şi-a pierdut senzaţionalismul, curiozitatea, ratingul. A devenit un subiect redundant, caduc, banal.
Unde-or fi profii mei cu epoleţi din şcoala militară, care mă-nvăţau că victoria (împotriva inamicului, desigur) se obţine prin atingerea celor trei puncte obligatorii de trecere invocate şi de Sun Tzî? Unde-o fi Sărmăluţă tacticianul-politruc care invoca viteza, surprinderea şi strategia acţiunilor „trupelor proprii”? Trei elemente definitorii ale succesului, dar numai dacă se coordonează, coroborează şi condiţionează oportun! Surprindere, dar cu efectul dorit. „Repede şi surprinzător, dar potrivit unei strategii etapizate şi eşalonate în timp!” zicea tov colonel-lector cu nume de delicatesă culinară.
Mă insinuez în cărnurile cuvintelor ca o bacterie salmonella, vătămându-le premeditat. Mârâi, cârâi, pârâi, râgâi. Uneori, pârţâi. Mereu scârţâi. Şi-njur franţuzeşte: Merde! Va au diable! Pe toţi dracii! Din pricină că mi s-a pupăzat văzul. Dublez literele de parc-aş citi lista onomastică a unor confraţi nordici. A unor finlandezi, bunăoară, ca Eemil Sillanpää, nobelizatul din 1939 care, după ce fusese nominalizat de nouă ori consecutiv, în acel an (fatidic pentru Europa, fanatic pentru Hitler!) i-a scos din cursă pe Hesse, Valéry, Croce, Huxley şi Huizinga, dintre care doar autorul Jocului cu mărgele de sticlă s-a... răzbunat (în 1946), ceilalţi rămânând fără râvnita distincţie, care se acordă doar antum. Oare eu, atunci când va fi să fie, pe cine voi surclasa? Nu râdeţi, c-am avut un asemenea prilej. Ocazie de... surclasator! Când am participat la concursul de admitere în Academia Militară. Era, pentru reprezentantul Internelor, doar un loc repartizat. Pentru a-l obţine, fuseseră  înscrişi trei candidaţi, doi spre a se obişnui cu concursul pentru anii următori, iar unu pentru a câştiga. Potrivit tradiţiei. Obişnuinţei. Prostului obicei. Şi am venit eu peste rând, după ce ieşisem la raportul comandantului trupelor de securitate şi-mi aprobase să le stric ploile. Am participat, am pus encefalul la contribuţie şi am fost declarat admis. Poate blestemele acelor trei ofiţeri, plus ale celor de la cadre care-i mulsese de foloase necuvenite  pentru a-i face „academicieni” (la fel ca Mota care producea, pe dedesubt, masteranzi şi, mai ales, doctoranzi   buni de supt!), poate acele blesteme m-au ajuns, aşa încât, în anul doi, era să-mi pierd statutul de ofiţer-elev pe motive imoral-erotice, cum a citit prodecanul „defunct” că scrie în dosarul meu de disident la morala socialistă! Poate, deşi nu s-a putut!
(Am zis „defunct”, dar m-am grăbit! Wizard pălăriosul n-a stat pe tuşă nici o săptămână. A devenit imediat mână dreaptă de primar colorat politic şi puternic! Nelu hoţomanul e acum mâna cu care se descheie la prohab primarul Ermolai Hoţeanu! Să le fie de bine: e vremea lor! Această antumitate neruşinată o să-i coste postum. Nu pe ei, ci pe ai lor! Cunosc: ei sunt dintre acei ce savurează în profunzime deviza carpe diem! Nu ştiu ei ce-nseamnă dictonul horaţian, dar îi ştiu finalitatea: după noi, potopul! Deviză regală şi asta!
Acelui primar i-am scris mai mulţi: eu, poliţistul văduv cu pulpele buştean, din blocul cu nebunii conduse de Garoy, la ultimul etaj, spionul reformat V. D. Blitz din blocul de la piaţa Cremeniţa şi chiar aviatorul pedestrit Tiberiu Ovăzeanu, din imobilul de pe malul lacului Ghintuita, megieş cu McDonald-ul de la podul Colentina. Au semnat sesizările şi Dinţilă, şi bătrânul legionar, şi câteva farfuze de la Maxy-Sexy, inclusiv şi mai ales cele două picături de amar dulce Ruza şi Tiţa, năbădăioasa Vanda Priţache şi alţi domiciliaţi în Poiana cu Platani. Am înşiruit că sunt maşini parcate alandala pe spaţiile verzi, cerând să se planteze pomi şi garduri vii pe  străzile din vecinătatea râului, că pe aleile parcului Ghintuita circulă autoturisme şi motciclete punând în pericol viaţa copiilor şi bătrânilor, cerând să se încuie lacătele la porţi şi să se solicite paznicilor să nu mai primească atenţii pentru a permite aceste abuzuri. Am sesizat că punctul farmaceutic veterinar de la subsolul unui bloc aflat între două alimentare este un real pericol, focar de mizerie, microbi şi atracţie pentru câinii comunitari care agresează copii şi trecătorii. Am mai sesizat şi alte aspecte, dar absolut tot ce am detaliat s-a întors ca pe vremuri, cu apostilele „nu se confirmă” sau „vom lua măsurile ce se impun”. În slujba acestui individ politic a intrat cadrul didactic Mota Nelu, baciul ardelean zis şi unguran.
Asta e, prietenul la nevoie se cunoaşte. În acest caz, pe cine nu-l laşi fără doctorat şi pe cine-l faci cu cărţi iscălite, dar nescrise, pe raft, nu te lasă neînscăunat. Şi să te ţii acum sesiuni de comunicări ştiinţifice, şezători literare, reuniuni internaţionale, spectacole-lectură, vernisaje artistice, lansări de carte şi... spălătorie de bani bine pusă la punct la o adresă din strada ce poartă nume de ziarist francez mort, zice-se, ca spion occidental sau terorist neidentificat, în nu-se-ştie-ce-ul de la Veseleşti din acel 1989 bolmojit şi vârât sub preşul istoriei. Eu ştiu că acel nu-se-ştie-ce s-a numit Acţiunea Romida, dar, deşi am făcut parte din articulaţiile ei, cum s-a mai descris, tot prin recurs la fantezie artistică, în Amintirile unui terorist, nu ştiu foarte exact cine-s creatorii (arhitecţii, zidarii, maeştrii, priorii!)  şi finalizatorii (răsculaţii, revoltaţii, instigaţii şi soldaţii). Şi de-aş şti (pe cum ştiu acum!) nu mai am putinţa şi încuviinţarea să vehiculez.
(Nu vă temeţi, hiper prior internaţional Nell Roth şi mare maestru suprem şi acceptat Lilian Dinea, că n-am luat-o pe urmele lui Priţaş vălipopeanul, că n-am să spun mai mult! Nu-mi voi trăda legisul acceptanţei şi marele legat al asumării!) Sunt ca un curtean credincios dintr-o cetate de scaun. Sau de scaune! Tari, adică tronuri. Sau moi, adică fotolii. Credincios sieşi, după ce m-am aflat la cură balneară în Căciulata. Sau căciula mea! Ca-n expresia politichia de mărgăritar. Prin care trece carul cu foşti. Ştiu, vă-ndoiţi privitor la starea de sănătate, dar analizele medicale vorbesc. Chiar vă rog să mă urmăriţi. Chit că, bag seamă, v-am exasperat cu trimiterile mele la temă. Mai răbdaţi-o şi pe asta. Nu e deloc lipsită de interes! Mi s-a întâmplat când am mers, pentru necazurile mele, la un medic recomandat şi super titrat: „E profesor la spitalul Joseni-Spăteni. A fost doctorul lui Ceauşescu,” mi s-a spus şi imediat m-am gândit că, după modul cum nu-mi ţin gură pot avea soarta dictatorului defunct, una în care medicul n-are decât o singură cădere: să constate decesul.
M-am bucurat cu reţinere, dar m-am dus. „Ce probleme ai?” m-a luat direct, în loc de bună ziua şi de cine sunteţi dumneavoastră. Mă rog: economie de timp, afară mai sunt recomandaţi cu plicul la vedere pentru cel recomandat, nu ca mine care i l-am pus semn de carte într-un volum al meu oferit cu autograf pe care nici nu s-a uitat, o bancnotă românească şi nici aia cea mai mare!
„Păi, am adus o scrisoare medicală şi nişte analize de la ultima externare din spital…”
„Îmi spui ce probleme ai sau te dau afară?”
M-am abţinut cât am putut. Între noi sunt doar şase ani diferenţă de vârstă. I-aş fi răspuns, la o întrebare evazivă, cu un text insolent. Am preferat să-nşirui ceea ce scrisese o colegă a lui de halat alb: „Fatigabilitate, tulburări de dinamică cerebrală, cefalee, mai ales occipitală, hemeralopie, dispnee, vertij…”
„De ajuns… Te-am citit. Vrei să faci pe deşteptul cu mine! Ce medicamente iei?”
Am scos din buzunar o listă cu denumiri, gramaje şi repartiţii pe trei coloane: dimineaţă, prânz şi seara. „Ce e asta? Cine ţi-a prescris aşa ceva? Te tratezi după ureche, după reclamele de la televiziune? Ia te uită … atacand şi leridip … care au acelaşi efect… de-aia ai ajuns o legumă, domnule!” (Mi s-a părut c-am auzit tovule, dar cred că-ntr-adevăr, mi s-a părut!) „Foloseşti termeni medicali aiurea, în loc să-mi spui simplu mă doare-n cur, îmi vâjie capul, ameţesc, simt o gheară pe inimă, îmi îngheaţă labele picioarelor, mă ia cu năduşeli, ies să mă piş toată noaptea, aţipesc greu şi visez tâmpenii, nu mă pot odihni, mi se pun cârcei în pulpe, obosesc din orice, gâfâi, simt că nu-mi ajunge aerul… Apoi îţi prescrii şi-nghiţi medicamente după ureche… Mă mir că n-ai dat colţul până acum!”
Îmi venea să-i sar la beregăţi. N-avea deloc dreptate. Am tăcut. El a scris pe o hârtie patru medicamente (trei din „tabelul” meu şi unul pe care cu câţiva ani în urmă un coleg de-al lui mi l-a scos din medicaţie) şi trei recomandări: regim fără sare, hrana preponderent vegetală şi trei kilometri de marş pe zi! (Recomandări pe care le respect cu sfinţenie de ani buni! Dimpreună cu lipsa totală a alcoolului).
„Gata! Eşti liber!” „Când să mai revin?” „De ce să mai revii?! Să-mi mai demonstrezi cât de deştept eşti? Cefalee, dispnee, fatigabilitate… Dumneata crezi că medicina asta e ca meseria aia a voastră de-i ascultaţi pe oameni ce vorbesc la telefon şi-i urmăriţi peste tot?” „Interesant ce spuneţi. Chiar azi o să invoc aspectul în amfiteatru, cu studenţii meu…” „Ce amfiteatru? Ce studenţi?”
Am ieşit val-vârtej trântind, nepoliticos, uşa. Am mai auzit în urma mea: „Cine a fost acesta, soră?” „Profesorul universitar doctor inginer Ştefan Trucală de la Universitatea Venus. Ziaristul şi scriitorul care a trimis-o pe fata aceea de v-a luat interviul pentru revista din Canada…”
Pe drum am avut revelaţia că domnul profesor doctor Emanoil Alupei (nume parcă predestinat anagramei obscene!) a simţit o gheară pe inimă şi un coleg cardiolog fără renume şi fără ideosincrasii apropo de „securiştii” care l-ar asculta şi urmări, l-a salvat de la infarct.
Abia acasă, după cursuri, am aflat de la consoartă că asistenta profesorului de la Spăteni-Joseni a telefonat pentru a-şi cere scuze că a greşit. A încurcat borcanele şi l-a prezentat pe domnul Trucală (pe mine, adică) drept alt pacient, un fost ofiţer provenind din SRI, cineva care i-a făcut nişte şicane în trecut domnului doctor şi care, ironia sorţii, acum i-a devenit asistat. „Domnul profesor, precizează Catela Trucală cea consoartă, te invită la o tacla ca-ntre magiştri peste o lună fiindcă tocmai s-a internat şi el într-o clinică având  oarece probleme, culmea, tot cardio-respiratorii pe fond diabetic…”
Am primit scuzele (minciuna sfruntată transmisă via asistentă), m-am „duşuit”, m-am schimbat şi am plecat la plimbare prin parcul evadărilor mele. Trei kilometri în 30 de minute. Să-mi înving beteşugurile şi să culeg subiecte de scris. Ca şi cel notat pe reportofon astfel: Mă aflu la plimbarea de seară în parcul Ghintuita, printre oacheşi, chinezi şi şateni. La una dintre porţi, un om în toată firea ţine calea unei „brunete” cu trupul bine strâns în puţinele-i veşminte, din care nurii stau să se reverse: „Dacă vrei să treci, dai vamă”, zice individul de vârsta mea, care-s semicentenarist de treisprezece ani. „Cât?” întreabă făptura, toată vino-ncoa. „Un pupic!” îndrăzneşte bătrânul adolescent. ”Numai atât?” se miră ţigăncuşa. ”Păi... şi restul...” îşi face curaj bărbatul. „În cazul ăsta, tu cât dai?” tranşează puştoaica aflată la agăţat fraieret. „Ascult oferta, să văd dac-mi convine!” temporizează viteazul. „O sută clasic şi două sute modern, dar fără oral,” turuie meseriaşa.
Mă ciupesc să mă asigur că sunt eu, mă uit în preajmă şi nu-mi vine să cred că aud ceea ce se-ncheia astfel: „Adjudecat! Dar la jumătate de preţ, numai clasic,” zice moş Virilescu. „Ai ogeac?” întreabă fata. „ Am...” încuviinţează amorezul.  „Dar să ştii că fără prezervativ nu fac ...” precizează arzoaica. „Aăă... Aşa nu-mi convine...” pune punct tranzacţiei bărbatul, spre dezamăgirea fetei şi-a tânărului brunet cu care aceasta s-a întâlnit mai cât-colo, un fel de peşte, după câte am înţeles.
M-a tot chinuit, în drumul spre casă, nu aspectul moral al întâmplării, întrucât, azi, comerţul sexual este la fel de liber şi înfloritor ca oricare tranzacţie democratică, ci găselniţa curajosului pentru a ieşi din jocul în care, mai mult ca sigur, n-a vrut să intre chiar atât de profund. Plus că, de la o anumită vârstă, propunerile indecente trebuie făcute cu circumspecţie de către bărbaţi, fiindcă poţi  avea surpriza răspunsului pozitiv, ca-n cazul personajului de care fu vorba. Ca să eschivez şi eu către altcineva...
Nicolae Rotaru (Bucureşti)

VARĂ
Vară acoperită de ierburi în smaralde
Şi pictată-n culori, de Dumnezeu, pe pământ
Vară luminată de-atâtea clipe calde
Răcorită de evantaiul frunzelor-vânt
 
Tu eşti-mbăiată-n ploi şi zvântată la soare,
Primenită cu fotă şi ie-n mărgele,
Zilele tale sunt mereu în sărbătoare
Iar nopţile albastre doldora de stele.
 
Arborii, pomii-şi agaţă, pe ramuri, cercei
Câmpul se transformă-n galben din verdele crud
Fiecare vietate-şi ţese umbra ei,
Iar soarele coboară-ncetişor către sud…
 
Cerul zburdă în simfonia păsărilor
Timpul tău îndulcit e jucat de insecte
Impodobită, de-un zeu, prin geamul zărilor
Eşti prea elegantă şi ai gesturi selecte !
 
EXTAZ
Omule! Treci prin faţa casei
Îmbrăţişată de viţă sălbatică
La geam, o femeie-ngândurată
Impleteşte în clipa extatică.
Cum ai dat de urma ei?!
Învăluită-n taină ca-ntr-o poezie
După-amiaza coaptă-n soare
Teama o topeşte în euforie.
Prin cea dintâi privire,
Asupra străinei, s-a trezit
Spiritul curat! Pentru prima dată
Eşti descumpănit.
Vrei să te ridici la înălţimea ei!
Pe cărări cereşti
Tu om obişnuit
Doar din uimire “trepte să clădeşti?”
Ceva hipnotic porneşte
Din mângâierea timidă a privirii
Ceva ameţitor! Nu!
Nu se mai poate pune stavilă pornirii!
De-atingerea duioasă a ochilor aprinşi,
Fără de veste
Ea a uitat, doar pentru o clipă nestăpânită,
„Cine este”...
 
LUCEAFÃR AI RÃMAS ÎN VREMURI
(Eminescu, in memoriam)
Alt sunet se aflã-n poeme,
Altã culoare-n trãirile tale…
Gândul adânc te-a prins în scrieri rare,
„Luceafãr ai rãmas în vreme“!
 
Prin lume-n cele patru laturi
Deschisã ţi-a fost poarta nemuririi…
Şi,.. va pluti şi peste veacuri
Tristeţea grea… Cum plâns-au trandafirii!
 
Întipãrirea liricã a timpului
Rãmasã-i ca mişcare-n suflet.
Decoruri calde-ale-anotimpului
Sunt pline de ardoare-n sunet.
 
Tu ai intrat în noaptea încruntatã,
Suflet trudit de timp albastru:
Clipe tãcând în tâmpla lãudatã,
Dar ai rãmas grãirii noastre astru.
 
Amar…, amar moment de varã!…
De ce a fost strivitã-n palme dure
Iubirea ta de poezie clarã,
„Suflarea altor versuri pure“?!
Lia Ruse (Laval, Montreal – Canada)

BĂTRÂN OVIDIU
străin  -  barbar şi
singur  -  exilat dintre limbile-nţelese cu
mine : un ovidiu al
lumii  -  fără pace  -  fără veşti  -  cu
lacrimi secate
 
am decăzut dintr-o împărăţie  -  căreia
numele i-am uitat  -  şi
adresa
 
în această limpezime alburie  -  incertă
între gheţuri sloită  -  nu
sunt demult: ieri
culegeam flori de foc  -  şi
făceam salturi mortale  -  în divine
alcooluri
 
acum  -  locul e
spaimă de loc: când   -  silit de vânturi
marine  -  mă smulg dintr-un ghioc de
nimic  -  ştiu că
niciodată nu-i voi revedea  şi-nţelege scobitura
spiralei  -  şi plâng
moartea  nepreţuitului cefalopod
anonim  -  care sunt : orice loc ulterior
disperat bocet devine  -  pentru tot ce
o clipă-nainte  -  n-am fost
schelet   -  sevă  -  contur  -  ori
trăire atroce
 
pretutindeni  -  se conspiră la
prelucrarea adevărului
 
undeva  -  într-o mistică ceaţă
se-ascund   - se-nghesuie
pedepsite obscur  -  sumedenii de nume şi lucruri  -  pe care
când le voi regăsi  -  voi şti
denumire  -  dinastie şi rost   -  ce rezerve de
inimaginabile zboruri  -  aveam
cândva  -  undeva
eu  -  imperator
 
dar veşti nu mai vin  -  şi speranţa
a-mbătrânit   -  s-a decolorat
odată cu mine
 
ÎNDEMN CĂTRE CAVALERI
nici o şansă  -  cavaleri  -  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  -  nu se pot planta panaşe:
când argintu-n plumb schimbat lumile spre-adânc le trage
nici pe Lancelot du Lac nu-l acuzi de gânduri laşe
 
aţi venit de din departe  -  aducând parfum de sânge
rug purtaţi pe-armuri şi-n inimi:  nu vă încleiaţi în carte…
nu se scrie  epopee  -  orice aripă se frânge
însuşi Dumnezeu Preabunul priveşte în altă parte
 
trâmbiţe spre nori sunaţi  -  şi retragerea vă fie
înţeleaptă renunţare la cenuşile din vie:
când din balele de melci lire se întind pe zare
cavaleri  -  c-un fulger mat  -  luminaţi culmi trădătoare
 
când domniţele de ieri  -  azi pierdut-au inorogul
când incendiul de apostol  - de toţi e numit “milogul”
înţelegeţi: doar în ceruri nu miroase a bordel
doar în ceruri rugăciunea nu e luată drept hotel
 
ştiu  -  pe coif se zvârcoleşte scrumu-a mii de cruciade
mutaţi muntele-mplinirii   -  brânci daţi jocului de spade:
nu-ncercaţi să-ntoarceţi brazda otrăvitelor paragini
altfel cerul dezlipi-va spre zadar a voastre pagini
 
nu vă cheme altă slovă decât  -  sacru  -  El-Graalul
pentru luntre  -  Empireul fie valul  -  fie malul  -
din melancolii de raze învăţaţi iar alfabetul
de la îngeri de lumină cuceriţi din nou secretul
 
daţi semnalul  - cei valizi  -  îndemnaţi cu pinteni visul:
în galopu-i disperat să vă şteargă din sorţi scrisul
nici o şansă  -  cavaleri  -  în oglinzile posace
nu se poate năvăli  -  nu se pot planta panaşe…
 
în luciri de vămi pustii  -  peste-adâncul care tace
sufocaţi de riduri crinii  -   cad  -  apele să le-ngraşe…
 
DEMOCRAŢIE…
democraţia lui “să iubeşti că-ţi spun eu”   -  mai bine hrăneşti
balene ucigaşe  -  ori faci bancuri printre
rechini: oricum  -  ar fi mai vesel
decât “yesmen-itul”  -  izmenit cotidian  -  “zâmbeşte liber
până nu-ţi crăp capul!”
 
omule falusocrat  -  socrate nu
ţi-e frate : democraţie  -  isterie de
lesbiene
 
DESCÂNTEC DE TOAMNĂ
hialin  -  lin pe
lin  -  şi dogoare şi
venin
 
craiul Mască  -  scorburi
cască  -  pentru corbi şi
pentru iască
 
foc şi vin  -  crin
divin  -  salamandra să
trăiască
 
fraţi uitaţi  -  cruciaţi
voi luminile cruţaţi
le-nălţaţi  -  până unde
nu le-ajunge  -  vreo
jivină omenească
 
dănţuiţi  -  desluşiţi
la ospeţe să poftiţi
pe-ascunşi regi să
miluiţi
 
numai zâne  -  maici
albine  -  să trimiteţi după
mine : drepţi în grai
magii crai  -  de pe lună
în alai  -  ne-aduc aurul
mălai
 
băsmuiţi  -  şi citiţi
soarta-n stele o
pitiţi
 
OTRAVA RAIULUI
şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina
cu vii havuze de amărăciune
din care  -  însetaţi  -  sorb îngerii lumina
crezând că-i un nou foc de rugăciune
 
dar aripile li se zbat agonic
şi-şi uită firea vastă  -  dumnezeie:
cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea
şi îngerii simt miros de femeie
 
JOACĂ DE ÎNGERI
la cină  -  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit
îngerilor : în zvăpăiată
joacă  -  ei alb zahărul l-au împrăştiat  -  dulce viscolire
a iernat  -  peste pomii pământului
 
stau în mijlocul lumii  -  ca-n
mijlocul unui tort de nuntă  -  în care
urmează lumânările să se-aprindă
mirii să intre-n colindă
 
somnoroşi  -  îngerii s-au dus
la culcare: să strângă  -  de pe mese
Sărbătoarea  -  nu se ştie cine va avea grija
rigoarea
 
fierbinte  -  afundat cu genunchii-n visul zăpezii
mă rog să nu apară
de nicăieri  -  servitorii  -  nici
zorii
 
e-atâta parfum cald  -  în plin frigul
minunii : alaiuri  -  crai şi crăiese de abur  -  zăbovesc
sporovăiesc  -  prin somn  şi haruri  -  la fântâna
sticlindelor daruri
 
MADRIGAL NEBUN
cu madrigale zemuri ticluite
am descântat timpane biciuite
şi din şederi de zâne la pârleazuri
am născocit cuvintele cu nazuri
 
livide vinuri din cerneluri rare
le-am petrecut alaiuri funerare
până la bazilìca din bordeluri
unde vă-mpărtăşeaţi cu fel de feluri
 
acolo-n raiuri vă-arătaţi burtica
de-am tot crezut-o noi că-i bazilìca:
v-aţi tot jucat albina şi potirul
până ieşitu-v-a pe nară mirul
 
tremurături de coarde afectate
le-am pus în leacurile-amestecate
şi-am dat pe gât vecia  -  o cinzeacă
pe când Sfinţia-Voastră se dezbracă
 
nu vreau să iau vecia drept găoazdă
să trag pe limba Slutei hat şi brazdă:
un crin voi să-mi înfig drept în buric
să scap de hazul vostru şi de frig
 
n-aveţi decât să vă crăpaţi la noadă
să-mi năpustiţi ispite şi iscoadă  -
eu iscălesc tot cum am apucat :
Nebunul Vesel  -  cu nimic spurcat
 
LINŞAŢI AMĂRĂCIUNEA
linşaţi amărăciunea  -  în lanţuri cu năierul
iubirii dezlânate i-a tot crescut deverul
hrăniţi cu arabescuri reptilele tăcerii
incendiu izbucni-va  -  şi iată Cavalerii
 
nu puneţi preţ pe vorbe  -  şi nici pe legănare
în danţul fără preget săltaţi şi stea  -  şi zare
prin iarba de pe limbă vânaţi doar inorogul
vădiţi în piaţa Lunii pe zâmbăreţ ologul
 
dispreţuiţi leşia distanţelor de-oceane
şi prindeţi cârdăşie cu iederi şi liane:
suiţi-vă pe scripeţi  -  voi arlechini de varuri
şi veţi visa beţia cu raze şi cu jaruri
 
aprinde carnavaluri  -  concediază valuri
întreabă-te-n înalturi ce sunt acele maluri
vei ridica mamuţii pe umărul tău drept  -
dar nu-ntreba de nimeni  -  nebunule-nţelept
 
CABARET DE TOAMNĂ
nu-mi mai vorbiţi de rostul serii
când îşi plâng toamnei soarta merii
când crengile imploră vidul
şi cerul îşi vârstează ridul
 
trec prin lumini comedianţii
paiaţe se contorsionează
şi între bezne hibernează
de-a valma  -  silfi şi elefanţii
 
iubita-mi verde şi solzoasă
s-a încâlcit în apa groasă
spre mine s-a târât  -  sfioasă
despică-şi limba  -  somnoroasă
 
trec prin lumini comedianţii
ne-a înecat valul cortinii
îşi scuipă-n gură  vechi amanţii
şi cad prin trapă arlechinii
 
nu-mi mai vorbiţi de rostul serii
când măştile se dedau cerii
şi se închide cabaretul
strivind în uşă tot libretul
 
VISCOL DE GÂND
când viscoleşte prin imperii
şi la fereastra mea stingheră  -
e semn că-n stelele puzderii
te odihneşti  -  de-acum  -  o eră
 
e-atâta de departe stolul
de lebede ce te-au răpit:
suspină  -  ne-ncetat  -  bemolul
a ce-am crezut şi-am risipit
 
din chipul tău croit pe ceruri
eterne-atârnă constelaţii:
trecutul a-mpietrit în geruri
şi viitorul  -  în ovaţii
 
orfan  -  prezentul nu-ndrăzneşte
să-şi plângă plânsul disperării:
când toată lumea te slăveşte
mă sinucid pe crucea-uitării
 
DOINA CIOCÂRLIEI
Ilonei
-“cântă  -  ciocârlie  -  cântă!
mi-e inima tare strâmtă!”
 
-“nu-mi miroase-a primăvară
lumina-i aşa de rară…
gunoierii mă descântă
gunoaielor să mă vândă…”
 
-“cântă  -  ciocârlie  -  cântă!
Moartea-acuş vine la trântă…”
 
-“prea pustiu îţi este-n soartă:
nu-ţi bate nimeni la poartă…”
 
-“hai  -  încearcă  -  ciocârlie
dunga cerului mi-o  scrie…”
 
-“ţi s-a născut viaţa moartă  -
te-au născut din viaţă-afară
mătrăguni şi iarbă-amară…”
 
-“te-aş ruga  -  hai  -  ciocârlie :
pentru mine arzi făclie…”
 
-“nu merită nici cercatul
verdele când naşte-uscatul:
când usucă începutul
totu-i verde cât şi lutul…”
 
-“ciocârlie  -  un murmur…”
 
- “nu vezi?  -  iarnă-i jur-prejur
pipăie un vânt obscur
şi-i cheamă pe toţi din ape
în uitare să se-ngroape…”
 
- “ciocârlie  -  ciocârlie
dacă şi tu-mi boceşti mie
toate iernile-o să-mi vie  -
m-ai secat de bucurie…
pentru mine  -   ciocârlie
lumină n-o să mai fie  -
doar dor de călătorie
pe meleag de colilie…
ciocârlie…ciocârlie…”
 
GLORII BIZANTINE
în pulberi vei afla soarta măririi
de mlaştini e cuprins Augusteonul:
toţi împăraţii prefăcut-au tronul
în cuib de-odihnă unde-şi petrec somnul
negrele scorpii şi cameleonul
 
durerea strânsă-n dungi de diademe
plânge-ntre mirţi  -  pe malul Propontidei  -
viscol de oşti  -  ce frământat-au theme
azi doar luciri de val sunt  -  şi trireme
trec peste ele gustul aguridei
 
a fost odată ca-n poveşti trufaşe
au fost nebune visuri dumnezee:
au mai rămas doar albe stânci golaşe
strigătu-n noapte-al  Păsării Vrăjmaşe  -
pe fund de ape -  tainice camee
 
CÂND VINE MOARTEA SĂ MĂ IA
când vine moartea să mă ia
ruşine mi-e că n-am ce-i da:
trupul a divorţat de mine
sufletul mi-e răpit la zâne
 
când vine moartea să mă ia
o simt de parcă-i sora mea:
o-apucă plânsul şi suspină:
“vai  -  oame singur  -  fără vină”
 
când vine moartea să mă ia
vine  -  dar inima i-e grea…
ce-o să le zică-acolo  -  sus:
din mine  -  câte-ar fire  -  nu-s…
 
grea slujbă să fii moartea mea:
amuşinezi o urmă rea…
stârv de poet : e-o ironie…
metaforă  -  cel mult  -  să fie
de pus pe flori şi năsălie…
 
TRECUTE VREMURI
trecute vremuri cu voievozi
cămaşa morţii îmbrăcând
la masă toţi cu moartea stând
stârpind ai timpului răi plozi
 
trecute vremuri voievodale
cu hori de paloşe şi sânge  -
căci Lancea Cristului se frânge
când rănile curg în pocale
 
trecute vremi de Domni jertfiţi
pe cruci de stele şi luceferi
visându-ne pe noi cei teferi
ca pe un neam de izbăviţi
 
trecute vremi  -  de tot trecute
vă bem acum ca pe cucute:
pigmei şi fameni adunând
trăim mereu asasinând
 
orbecăind spre Cel Flămând
 
DON JUAN DE STYX
trubaduresca moarte-mi toarnă în urechi
veninuri noi şi rare  - bârfe vechi
şi semne-mi face să păşesc prin ierburi
să fac înrourate băi de herburi
 
şi sora moarte mâna îmi sărută
precum smeritul Iuda pe Hristos
căci mă va vinde scump şi merituos
la nori  -  la păsări  -  neguri şi cucută
 
cât de râvnit voi fi de seve şi metale
cât eros nevricos îi va costa pe gnomi
cât se vor gelozi şi silfii gentilomi
şi zânele cât se vor dedulci la jale
 
când mă voi arăta  -  Don Juan de Styx
în giulgiul violet pe post de frac
şi voi semna cu sângele din pix
dovezi că nu mă fraiereşte-un drac
 
SINGURĂTATEA VIZITATORULUI
grăbit vizitator în trecere prin mine:
nimic din ce-i prin jur nu-mi aparţine
străin şi singur  -  astăzi n-am cui spune
că-mi este rău  - nici despre cele bune
 
oricât aş suferi de monştri şi jivine
tac şi greşesc  -  şi somnul nu mai vine:
pe marea blestemată  -  blestem iar
căci doar uitarea nu e în zadar
 
şi trece azi  - şi vine iarăşi mâine
cât de străine-s zilele străine:
trec printr-o viaţă ce nu-mi aparţine
tot întrebându-mă de unde vina vine
 
şi e apus de patru ori pe zi
până şi demonii-ncetează a râvni:
ce-nseamnă eu şi mine  -  nu voi şti
oricând să mor  -  un altul va muri
 
SIHĂSTRIA VORONEŢULUI
unde stelele-şi coboară  -  lin  -  lumina din Cuvânt
între munţi  -  păduri şi vânt
atingând pământ c-un gând:
îngere de colilie
răsărit-a sihăstrie!
 
cât o iesle  -  cât un prunc
cât pe vale  -  cât pe runc
stă-ntre apele cereşti  -  rugăciuni dumnezeieşti
luminând pustia:
sihăstria
 
păpădie  -  primăvară
cu urgia se măsoară
dintre ierni răzbate-n vară  -
lacrimi  -  zâmbet de fecioară
slăvind zării măiestria:
sihăstria
 
miez de noapte ce rodeşte
când Hristos spre ea priveşte:
nu sufla prea tare  - Doamne
n-o clinti nici dintre toamne  -
vei învârteji-o-n vânt
şi pe-o pală de lumină
iar în raiuri o să vină!
vis de floare de sulfină
sfios arde veşnicia  -
sihăstria
 
e atât amar pe lume  -
o -  Iisuse împărate!
doar nădejdea sihăstriei
doar icoana Sân' Măriei
dulce rugăciune-n strune
zăboveşte de păcate!
 
Dumnezeul de lumină  -  preoţilor stâncii mute
printre cetine le ţese
fir de patrafir:
dinspre-amiază către munte
întristând poieni de aer
se clădesc altar şi frunte
cetelor de îngeri
 
ce-ţi rămâne  -  suflet singur?
să culegi lanul de frângeri
să te rogi
să sângeri
 
ars de stele  -  scris de fluturi
mă desprind din luturi
şi spre Tine vin  -  Iisuse
de gând să mă scuturi!
 
INIŢIERE
drumu-n munte cine-l ştie
la el îngeri o să vie
şi-i vor sta la cap făclie
 
drumu-n munte cine-l suie
dezlega-va-n cer căţuie
auzi-va aleluie
 
cine-n pisc nu se opreşte
spadă sub picioare-i creşte
de lumini se-ntuneceşte
 
nici în cer nu-l mai vesteşte
totu-n urmă-i se cumpleşte
dar  păşeşte el regeşte
 
au coborât oştile brazilor  -  cu soarele pe umeri
şi-au ajuns  -  de partea astlaltă  -  la poale:
mă privesc  -  încoifaţii şi bărboşii
pe mine din poiană  -  senini
drept în ochi
 
au umplut văi  -  au ascuns  ( sub mantii şi-armuri  -  verzi şi de aur)
ale neliniştii râpi  -  şi-au luat  cu ei
-  zăvozi şi cai de argint  -  pâraiele
alămuri ale marşului lor către mine  - cel acum judecat în poiană
“-de ce crezi c-am venit  -  atâta zare şi căi  -  până la tine
omule?”  -  şi-a zuruit spre mine
un staroste-al luptei cu munţii
fumurii  -  conurile  -  medalii
îndelungi
“-nu ştiu  -  măriţilor voievozi”  -  mă sfiesc  -  văzând plecate
spre mine  -  atâtea cruci de catedrale
“-am brăzdat atâtea ceruri până la tine  -  să-ţi
amintim cine eşti”  -  a şopotit vânturi line şi cetini  -  răspunsul
“-oare nu ştiu eu cine sunt?”  -  m-am mirat în surdină
“-nu ştii  -  nu ştii!”  -  au împuns spre mine mustrare  -  zboruri de umbre şi
păsări
“-bine  -  să zicem  -  atunci cine voi fi fiind  -  lămuriţi
lucrul acesta cu mine”  -  mă-nvoii
cu oarecare necaz
“-rânduit ai fost ochiul
slăvirii să fii  -  trâmbiţă de
vestire: Întoarcerea
din războiul coclaurilor uitării  -  Întoarcerea
noastră   -  dimpreună cu stele  -  pâraie
ceruri şi munţi  -  în împărăţia măririi  -  s-o afli
biruitor să le-o spui tuturor”  -  plutiră
măreţ către mine silabele ritmice  -  precum
oceanul cel verde-al Cuvântului
“-trâmbiţă  privirii -  glorie Facerii Dumnezeieşti
Bună Vestire  -  Evanghelistul Munţilor
asta fii  -  şi rămâi…”  - vuiră  -  din spatele soarelui  -  îngerii  -  umbre
sfioase-ale brazilor  -  pe pământ
şi lumea se făcu zâmbet: un greier se scărpină
cu spatele de aer  -  încuviinţând
 
frate bradule  -  doborâtule
nemiloşii te-au prăbuşit din falnica-ţi tinereţe
 
voinicule  -  fală poveştilor poienii
sângele din vine ţi s-a scurs  -  şi-a luat-o
pe urma pâraielor umbroase  -  tresăltând
spre asfinţit
 
a mai rămas spuza puterii tale arse
peste care cădelniţează răşinile
tâmpla jos  -  lângă tine  -  o pun  -  frate
să mă-ncununi cu raza
ultimelor tale şoapte  -  cetină legământ
 
peste vrajbe şi urgii
fierbând negre şi pustii
dinspre poale spre mijloc
biruie în flăcări Crist
vârf de brad  -  cruce de foc
blând şi trist
 
şi la nunta morţii lui
vin stârnite şi haihui
păsările vâlvătăi
de pe văi
 
lasă tainiţe de cuib
şi cu raze se îmbuib
până sună toacă-n cer
şi le-ngheaţă-n cununii
stele vii
 
scrobit bănuţ  -  ametist trifoi
lâncedă gălbenea  -  păienjeniş de constelaţii: traista
ciobanului
soacră mare  - pătlagina  -  spin galant  -  crai lunatic
conte sălbatic
lumânărică  -  scântei
punte de cruci  -  ferigă  -  încotro duci
şi ce vrei?
 
te uiţi prin cetini  -  spre soare
ca-ntr-o fântână-a comorii
 
câtă bunătate are copacul şi-n toată mă-nvăluieşte  -  când
stau  -  adânc  -  la umbra lui  -  precum în uterul lumii
cuminte
 
pe deasupra naşterii mele
nevăzut  -  doar înalt vuitor
trece  -  imperial  -  vulturul
cascadele vremii se sparg înafară-mi
în valuri de cetini  -  în
valuri de valuri:
eu sunt corabia  -  eu sunt refuzul
prorei  -  de a părăsi ţărmul
de a spinteca placenta timpului
 
VINĂ OBSCURĂ
schilodită lume
schilodit popor
vina ta începe
de la vânt şi nor
 
de ţi-e rău în lună
de ţi-e bine-n soare
vin pe urmă-ţi îngeri
umbra să-ţi măsoare
 
pasărea nu-ţi cântă
soarta-ţi sângerează:
nu ştie nici sfinxul
care parte-i trează
 
inorog din lună
salamandră-n soare
ascultaţi din lacrimi
cum se scurge sare
 
PEISAJ
crucea turlei bradului binecuvântează
întinsă peste sângele cerului
glas de pasăre cade-n fărâme
munţii s-au spălat pe ochii orbi: tot
nu văd  -  nimic
afară de rai
 
zeii din brazi au ieşit pe pajişte  -  să se
sorească şi să ofteze  -  de dorul
tăcerilor  - pline de miez   -
de-altădată
 
câte-o căruţă  -  trosnind din încheieturi
trece pe lângă plaurii brazilor  : căruţaşul  îi vede  - şi zice
către tovarăşul său de pe loitre:”lasă-i – săracii
vai de capul lor  -  mai au puţin
şi…”
 
dar păsările  -  care toată ziua au strâns
cu ciocurile  -  raze de soare  -  acum
spre seară  -  aştern  -  printre crengi
împărătesc culcuş  -  ţesut cu fir de
păianjen  -  Luminaţilor
 
căruţele trec   -  toate  -  pierzându-se în
propriul praf : pe jos
rămâne un con  -  dizident al pădurii
 
cu zgomot sec  -  cad  şi alţii
în cuibul ierbii
 
AMURG
brazii  -  căţăraţi pe vârfurile picioarelor  -  disperaţi de-atâta
verticală  -  sunt gata să cadă cu
nasul în soare: dictatura
fastidioasă a
oblicului
 
mă doare spinarea de această nefirească
încordare a copacilor  -  prea
demonstrativi
 
în definitiv  -  lumina e o femeie la
îndemâna tuturor: nu ştiu de ce ne-am
frânge amurg  -  pentru ea
 
uite  -  spre exemplu  -  cum se întinde
ea  -  lumina  -  prin iarbă  -  precum conţinutul
vomat vinovat  -  al
Potirului
 
calea laptelui se înşiră
seara  - în praful spre
sat
 
umbra apelor se-aşterne
peste străbuni
deşertul vădeşte
smintiţii păuni
 
încurcat în strune  -  lirele brazilor
vântul adoarme amurg : nu înainte de a transmite
furiş  -  cuţitul de rază  -  sfântului înălţat
doar cu-aureola  -  peste piscuri
 
crima împotriva vântului: lipsa de
tăcere smerită
trăsneşte-i  -  Doamne  -  pe gureşii
deşertului  -  iar nu pe -  umili  -  muncitorii
soarelui  -  apelor  - pământului  -  adânc
răstignitului
 
TERŢINE
vânt de soare  -  brazi de rouă
păsări egiptene  -  două
slujesc la Potir
 
din poienele viclene
doldora de Cosânzene
cade-un fir de mir
 
PASTEL
peste coastele şi suferinţele dulci ale
pământului verde(gânditoare văioage  -  severe
ponoare)  -  trec obosite căruţe
 
trec şi se-odihnesc  -  turmă cuminte
clipe  - în faţa mustrării din deal:
sihăstria
 
apoi îşi urmează  -  smerite  - blestemul
de praf şi
galben zadar
 
CLASICĂ
în poiana dintre brazi  -  şi-a părăsit
la apus  -  Helios
caii: graţioase
vise  -  păscând
valuri de verde
 
E NOAPTE ŞI E VISCOL…
e noapte şi e viscol şi cutremur
stau în odaie ca în fund de peşteri
prin aer zboară aşchiile lumii:
s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri
 
de frig  -  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte
să spargă porţile încremenirii
sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte:
între pustiuri  -  seacă şi martirii
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

BORDERLINE
Vomitato da un letto di corsia su uno strame di canne,
la città grigia e suadente dalla schiena spezzata nella notte fumosa e vacua
ti vide fanciullo al riparo da significati e significanti
dentro un igloo di coperte,
quel mondo rifugio che di latte ti nutrì e vittima t'allevò.
Così la sorte prese forma come perla di conchiglia,
nel tuo nido crescevi senza inquietudini, recitando preghiere, giocando con pupazzi e macchinine, tirando la coda ai gatti.
Lo stagno assecondava la tua fantasia di navigare come Sinbad
e quella fata muta oltre il recinto di capre una mattina di maggio.
Già anonima presenza fra chi intorno condivideva i tuoi giorni
presagivi l'esclusione,
lo sguardo perso dai vetri d'un'aula sospirando casa e gli steli d'erba
d'un soffice giardino fragrante di camomilla.
Fu allora che Pandora aprì il vaso e bersagliarono lo sfigato, il cesso, spalla ideale d'ogni umorista, tu in mezzo agli altri nemico e differente, sommesso e diffidente,
i tratti sgraziati della prima trasformazione adolescenziale,
simulavi tagli alle vene e i primi lutti ti segnavano nel profondo.
Su un muro “Blocco Studentesco” ed il profilo di Mercury, l'ombra degli spinosi rami di biancospino..
L'amore platonico, giusto compenso da dismorfofobica visione, ti regalò un Getsemani
immaginario laddove un orto raccoglieva le tue lacrime sole nelle tenebre
d'un'estate non ancora matura.
A quale entità imputavi l'utopia d'una trascendente perfezione che ti separava da ogni realtà?
Vivevi nascosto,
tu che cercavi riscatto da un microfono inventato dinanzi a folla astratta,
immateriale come la tua seconda voce, identità dissociata, ma l'unica che percepiva
la tua usura interiore, quel subdolo male e sofferenza che portava sinanche le tue mani
ad esserti nemiche, quasi non fossero le tue.
Sepolto vivo, a pregare un egumeno con tratti d'angelo che suoni la carica a colpi di toacă,
ora - il mondo fuori
- condannato a terrena solitudine, nella riserva da te costruita come difesa dall'umiliazione,
autocondannato all'esilio, ma in quale terra, hai infine deciso?
Quella del primo bacio o della prima volta?
C'è chi t'osserva con aria da studio o forse di perplessità, compassione..
ti può aiutare questo?
Non importa gli occhi da lepre intimorita, intrisi di sangue, pesti
per il troppo rimuginio, le pupille dilatate dai fumi della promazina, la testa una mina pronta a esplodere,
nei dintorni c'è sempre un solitario, uomo di strada o donna dai facili costumi
pronti ad ascoltarti perché sulla linea di confine non trovi parenti o amici,
in preda al terrore solo sfiorato di chi osserva la pretesa d'un sorriso, quello che tu,
non potendo, non sai dare.
Occhi di camaleonte, volto asessuato, che suggi  l'ossigeno d'un logoro teppista immemore su un ramo sferzato dall'umore scostante e incostante,
il tuo cuore, la mente, per quanto contaminati,
non son mutati nel limbo d'un Bărăgan-Rjazan' ove Nebunis ti punta alla gola un khanjar.
Fasci d'energia non distinta, lividi torrenti, nebulosa d'eventi, rotte
soffocate dall'oidio, redshift e stelle nane, blazar e pulsar,
questa la frontiera fra Yin e Yang?
Non v'è logica in te, non esiste filo conduttore, sei la vertigine messa al bando
e ti guardi alle spalle mentre cammini ché sei lo strano, il negativo,
potenziale serial killer agli occhi di alcuni, per te di molti normali
con problemi e comprovati mali, ma non come il tuo,
il tuo non è riconosciuto, si può dire infondato,
pare sia tu la causa del tuo male,
indice di fragilità e inadeguatezza, bimbo che se la prende per nulla,
non saluta e poi chiede scusa, piange e tenta di rimediare.
E nutrivi un culto per lei, invocavi il suo ascolto per dismetter quei panni che non amavi,
quell'abito cangiante e multiforme,
tessuto grezzo, di stracci, che evoca un disagio fuori moda
ma un istrione ha un solo costume di scena e dà fondo alla bottiglia,
non si guarda oltre quel vestito, da evitare quasi fosse infetto
e tu così pure eviti.
Non si prescinde dalla maschera; condannato all'eresia, umile straniero,
alieno alla massa che ti circonda,
il tuo sguardo spaventa e l'afasia ti rende muto, incapace d'esprimere ogni pensiero, idea, di sentire,
comunicare,
così oggetto di scherno sei cera che fuoco non modella, pozzo che acqua non colma.
Una mano ti blandisce e nel deliquio l'intreccio di due corpi come tralci d'edera,
i suoi freschi, fragranti capelli di tussah, come meritarli?
In bilico su un piatto della bilancia unirti ad altra anima e non ferirla?..
Il cuore tuo è coda di scorpione, visione irrelata, inedita cornice al contesto,
una terra di mezzo plasmata da pudico virgulto, sole nell'ombra della sua linfa vitale..
L'ambivalenza non ti concede di chiarire, cambiare
né ti consente di spezzare la catena, raccoglier le reti,
lontane le sere d'inverno infantili a lume di candela..
Lungo il viale dei gelsi l'orologio, schermo rotto, fissa le 16.15 e un bimbo fiero salta una pozzanghera;
la teenager, trucco nero deciso confessa all'amica di volersi rifare,
ha ecceduto col mascara,
il fratello dell'altra ha ventott'anni, ma a suo dire ne dimostra proprio meno;
la metro fila, rettile di galleria,
una fermata, l'universitaria sale e sorride con tenerezza
alle due confidenti,
forse memore d'una fase già conclusa della sua giovinezza.
La luna si spezza e del mattino scioglie l'ultima brezza;
Conciliazione, volontari della Croce Rossa, minio, no, sangue, materia cerebrale,
il fanciullo chiede alla madre cos'è, un avambraccio maciullato strappato dalla spalla,
brandelli di vita, l'anziana sta male, sirene, altoparlanti, l'impiegato bestemmia,
farà tardi in ufficio
e mentre il prete recita solenne le litanie dei santi,
furtivo tra le malcelate spoglie dell'incenso,
tu ci saluti, senza rancore.
 
BORDERLINE
Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,
orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală
te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți
într-un iglu de plăpumi,
acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.
Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,
în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,
trăgând pisicile de coadă.
Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad
și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.
Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale
preziceai excluderea,
privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă
ale unei grădini moi fragrante de mușețel.
Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui
umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,
trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,
simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.
Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale
păducelului..
Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani
născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele
unei veri încă premature.
Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?
Trăiai ascuns,
tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,
imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea
uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale
să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.
Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,
acum - lumea pe-afară
- condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,
autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?
Aia din primul sărut sau din prima oară?
Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..
cu ce te poate ajuta asta?
N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți
din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata
să explodeze,
în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare
dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,
în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,
neputând, nu știi să-l dai.
Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un
ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,
inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,
nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan' unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.
Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute
sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,
asta-i granița printre Yin și Yang?
Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă
și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,
potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali
cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,
a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,
parcă ești tu cauza bolii tale,
semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,
nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.
Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,
costumul ăla șanjant și multiform,
țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat
dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,
nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat
și astfel tu de asemenea eviți.
Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,
potrivnic la masa care te înconjoară,
privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,
să comunici,
astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.
O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,
părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?
În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet și nu-l rănești?..
Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită contextului,
un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale..
Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi
nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele,
departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor..
De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste
o băltoacă;
adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă,
a excedat cu rimel,
fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr;
metroul aleargă, reptila tunelului,
o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe
la două confidente,
poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.
Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;
Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie cerebrală,
feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din umăr,
fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură,
va întârzia la birou
și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,
pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii,
tu ne saluți, fără resentimente.
Luca Cipolla (Milano – Italia)

CAD TRISTEŢILE DIN MINE…
Se simte primăvara-n aer
copacii deschid ochii-n vânt
şi parcă simt cum creşte iarba
şi ghioceii din pământ.
 
O altă primăvară vine
şi-mi înfloresc cuvinte-n gură
şi cad tristeţile din mine
ca florile de pe răsură.
 
Vino-n pădure să simţim
natura-ncet cum prinde viaţă
să ne cuprindă primăvara
în nesfârşit-ai dimineaţă.
Titina Nica Ţene (Cluj - Napoca)

CÂNTEC POPULAR
Prin Rai alergând,
Coborând,
Pe asternutul de vânt,
Sânii tăi tremurau.
Undele lor mã loveau,
Mã trânteau la pãmânt.
 
PASTEL
Scoica sânilor tăi
Era sfăntă ca luna
Culoarea lor albă
Era precum spuma
La marginea mării.
 
FRICĂ
La cincisprezece ani
Furi primele mere -
În sâni le ascunzi.
Bagă vecinii de seamă.
La şaptesprezece ani
Văd şi eu
Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă:
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.
 
POEM PUFOS
Revoluţia se face
În numele unui ideal pufos
Într-o legalitate pufoasă.
Lupta miroase a moarte pufoasă
Şi iubitei mele i-se înmoaie picioarele
După o bătălie pufoasă.
Fericirea devine o realitate pufoasă
În aşternutul pufos.
 
Până aici e totul simplu
Ca într-un roman.
Fericirea începe
Când se deschide Poarta Raiului
Pentru un vulcan setos
Ca o surpriză pufoasă
Şi foarte pofticioasă.
 
PERLA PLĂCERII
Parcă eşti un deşert
De şoapte-nsetate!
Tu aprinzi focul sacru
În clipele
Rugăciunilor reci.
Vii şi-mi arăţi
Perla plăcerii
Strălucindu-ţi la sân.
Din bătrânele nopţi
Se furişează
Din nou tinereţea.
La marginea mării.
 
PUTEREA IUBIRII
Cu pielea ta luminezi stelele,
Cu gasul tău sorbi izvoarele,
Cu buzele tale încălzeşti iernile,
Cu gura ta rosteşti rugăciunile,
Cu ochii tăi orbeşti zorile,
Cu numele tău albeşti zilele.
Cu sângele tău înroşeşti rodiile,
Cu sânii tăi străpungi nopţile,
Cu pântecul tău roteşti soarele,
Vezi?!
Cu pântecul tău roteşti soarele!
Baki Ymeri (Bucureşti)

ACELAŞI PRAF, ACEEAŞI RUGINĂ…
La căsuţa poştală
acelaşi praf, aceeaşi rugină...
După ani în care nu existam
pentru nimeni, iar numele nu
avea ecou pe nicio alee
părăsită de gânduri,
am aflat dintr-o broşură îndesată
pe fugă, galbenă
şi tocită de lacrimi:
“timpul s-a rănit
pierzându-şi aripile”.
Să plâng, să râd,
Să îmi vând visele, să le sigilez
În plicuri fără destinaţie?
Să uit că nu va mai fi mâine
iar Azi îmi va cânta pe umeri
nemurirea, pe acorduri
de liră mută ?
Mâine va fi un azi perpetuu
cu o rutină tot mai graţioasă
pe ceasul deja cuprins de
bucuria primită în plic.
Deja simt secundele gemând,
tremurânde, în aşteptarea
minutului ce nu se mai naşte.
Fluturii încep să îşi uite zborul.
Cui să arate dansul culorilor
Într-o lume care nu mai cunoaşte
graba, fuga pasului
spre ziua incertă?
Mâine va fi un azi permanent
fără lacrimi în numele
acelui cunoscut “prea târziu”.
Se va rescrie istoria
exerciţiilor de respiraţie...
...acelaşi praf, aceeaşi rugină,
aceeaşi căsuţă poştală
uitată de expeditori.
Secundele trec...
a fost doar un vis.
Gabriel Dragnea (Bucureşti)

CUNOAŞTEREA DE SINE
Pentru Paul Everac
Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi,
Mă-ntîlnesc, nu  mă-ntîlnesc,
Şi tot plec în mine însumi
Veşnicia să-mi găsesc.
 
Plec pe-o vreme sau pe două,
Doi de Noi un schit să fim
Sub o lună pururi nouă
Peste Ierusalim.
 
* * *
Am uitat să-mi dau bineţe,
Să fiu cît mai pămîntesc,
Şi-ntr-o zi, din politeţe,
Am uitat să şi trăiesc.
 
Am uitat să mor odată
Şi-nc-odată am uitat,
Eu ce-avui murirea toată
Şi pe-a voastră la pătrat,
 
Am uitat să uit de toate,
Să mă uit cum am uitat!
Şi-acum, cînd miros a noapte,
Sunt uitării împărat.
 
INSCRIPŢIE PE ETERN
Am refuzat vecia, v-o dau vouă,
Regatul lacrimii am să-l aleg,
Din pomii de azur să tot culeg
Mărul sublim, duhovnicească rouă.
 
Din mine cineva s-a petrecut,
A dispărut prin lanuri de candori
Ca urma pe nisipul din trecut,
Pe care cerul o citeşte-n zori.
 
Şi-o pune, sigilînd-o cu peceţi,
În limba născătoare de poeţi.
 
* * *
Colecţie de gînduri este marea,
Salbă de amintiri e acest vînt.
S-o prinzi la pieptul lunii de din zarea
Unui  Cuvînt.
 
A fi-ntr-o literă… ce fericire
Neasemuită cu nimic mereu.
Sunt dependent de crini, de Preatăcere,
De Dumnezeu.
 
* * *
Ating cuvintele, le plîng,
Ele mă dau în judecată,
În orice zi îmi bat în poartă
Citaţii noi. Ce fac? Le string
 
Şi mă prezint în baza lor
La Marele Judecător.
 
* * *
Semăn rănile-n grădini
Şi strîng snopi, grei de lumină.
Îţi dau locul meu din rai,
Dar şi cel din vină.
 
Tu, cea care, ştiu precis,
Că în lumea nemiloasă
Erai creanga preafrumoasă
Dintr-un măr de vis.
 
Dar acum, că-mi sunt bătrîn,
Viscolirea ta mă paşte
Şi mă vrea cînd mă amîn
Şi, murind, mă naşte.
 
* * *
Cîntecul meu eşti Tu, Divinitate.
Eu am orbit de raiurile toate.
 
Noaptea aruncă în grădina-mi suliţi,
Fug după lună pe-ale clipei uliţi
 
Şi doar de mine dau şi mi-i ruşine
Că nu-s un cîntec cu adresa-n Tine!
 
SĂRUTURI
Pe sîni îţi scriu cu buzele poeme,
Să le citească marea-nnebunind.
Îmbolnăvit de tine, leac îmi este
Cerescul dar de a nu fi fiind.
 
Ca un spital dumnezeiesc ţărîna
Mi-o deveni, şi-n ea am să cobor.
Pe sînii tăi atunci cine-o mai scrie
Tăceri pentru tristeţea tuturor?
 
LA PIEPTUL VISCOLULUI
Mormintele se iau de mînă
Şi, ca-ntr-un ştreang, de sărbători,
La pieptul viscolului flori
Şi umbra proprie îşi mînă.
 
Grăbit călătoresc prin Ieri
Şi-s nişte-nveşnicite clipe
Care la harfe de tăceri
Îngînă liniştea cu-aripe
De cer topit în căni de-oieri.
 
E ora ultimei dureri.
Naşte-va fii. Sfinte risipe.
 
VÎNĂTORUL ŞI LUNA
Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur
Se face plănsu-mi Dunăre de aur,
Cîmpie-a veşniciei ieri fusese,
Dar azi în ea marame moartea-mi ţese.
 
Prin lacrimi deseori fug împreună
Un vînător îndrăgostit şi-o lună,
Iar ochii mei pîndindu-i în tăcere
Le-ar vîna sufletul plin cu mistere,
 
Precum mărgelele înşiruite
Pe sînii fericirii adormite,
La care-am fost poet fără simbrie.
Graţie dînsei, n-am ajuns Pustie!
 
...Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur
Se face plînsu-mi înflorit coclaur,
Prin care-un vînător avan mai suie,
Strigîndu-şi sufletul ce-n pieptu-i nu e
Şi nici că-l va găsi-n antume patimi.
Ce greu e să fii cer vînat de lacrimi!
 
Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur
Se face plînsu-i  Dunăre de aur.
Traian Vasilcău (Chişinău)

BUNICA VETUŢA
Într-un cabinet de limbi moderne s-au adunat, în jurul unei cutii cu biscuiţi şi a câtorva ceşti de cafea, câteva profesoare. Era vacanţa de iarnă şi nu aveau ceva concret cu care să îşi consume cele cinci ore de prezenţă în şcoală.
După ce a sorbit puţin din cafeaua fierbinte, o profesoară care preda limba română, aflată în şcoală încă de la înfiinţarea acesteia, a avut o idee:
- Fetelor să vă povestesc ce am vorbit ieri cu bunica Vetuţa!
Colegele venite de curând nu ştiau nimic de bunica despre care li se propunea să fie în centrul atenţiei, dar nici nu au avut ocazia să o cunoască mai bine pe Margareta.
- Voi, astea mai tinere, nu ştiţi că bunica soţului meu locuieşte cu noi. E o bătrână simpatică, foarte discretă şi bisericoasă. Mariana, fata noastră, ţine foarte mult la dumneaei. Cu ea a crescut, că noi eram mai mult plecaţi la şcoală, la cumpărături, eram ocupaţi cu grădina, gospodăria…
- Ştiu cum e, spune profesoara de fizică. Şi eu am avut o bunică…
- Ieri, bunica Vetuţa a zăbovit mai mult la masă. Şedea pe scaun şi mă privea cum adun vesela şi cum o spăl, cum o aranjez în dulap…. Am privit-o şi ea a oftat. Am întrebat-o la ce se gândeşte, ce o macină. Mi-a spus că şi ea se descurca foarte bine cu gospodăria, dar acum nu mai poate. Şi, pentru prima dată, mi-a vorbit despre faptul că   şi-a pregătit tot ce e necesar pentru lungul drum fără întoarcere pe care trebuie să-l facă.
- Bătrânii se gândesc şi la asta. Acceptă cu seninătate această situaţie.
- A ieşit din bucătărie cerându-mi să o aştept puţin. A revenit cu o legătură. Mi-a spus că acolo sunt hainele cu care trebuie să o îmbrac. Inutil îi spuneam că mai este timp, că mai avem multe lucruri de făcut. A insistat şi mi-a arătat ce era în pânza legată la colţuri. Erau haine făcute de ea: un ciupag, un cişcineu, poale, un opreg şi un şorţ. Avea şi un brâu tricolor, ţesut de ea. Mi-a atras atenţia să-i aranjez cu grijă cişcineul, că la vecina de vizavi nu i-a stat cum trebuie. Să-i aranjez frumos şorţul, să nu uit să-i pun o batistă. Mi-a arătat-o.
- S-a gândit la toate…
- Da, avea şi prosoapele şi batistele pregătite. A spus că trebuie să-i punem pomană, să facem sarmalele, m-a întrebat dacă am comandat colacii, lumânările, daca am anunţat să aducă prapurii… Eram depăşită de situaţie, nu am reuşit să scot nici un cuvânt.
- Grăbită…
- Da, grăbită. A sărit peste etape. Am încercat să-i spun că mai este destulă vreme. Aproape că s-a răstit la mine spunându-mi că acuşica vine popa şi noi nu suntem gata.  Am încercat să-i spun că nu vine popa, că nu e nimeni mort. A rămas pe gânduri. Nu mult. Şi-a dat seama că nu avem nici un mort în casă.
- A fost luată de val, dar şi-a revenit la timp.
- Dimineaţă, când şi-a băut ceaiul, mi-a şoptit că nu a murit nimeni. Tot ea i-a povestit, cu zâmbetul pe buze, lui Gigi ce i s-a întâmplat ieri.
- E bine că are simţul umorului.
- Bunica Vetuţa a muncit mult în viaţa ei, acum are mult timp liber. Prea mult.Dezbaterile ar fi continuat dacă nu ar fi sunat soneria şcolii, semn că erau chemate la o şedinţă scurtă în cancelarie.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 

ATITUDINI
UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ...
Absolut din întâmplare, vorba lui G. Topârceanu, zilele astea – ceea ce înseamnă aproape un an de la postarea lui – am dat peste textul Democrația lichelismului, semnat (cu majuscule!) Prof. Univ. Dr. Mihai Berca, în care autorul caută cu atâta înverșunare să ne desființeze (pe mine deodată cu articolul Politica românească – o sursă inepuizabilă de rușine și indignare), încât sfârșește prin a-ți stârni mila din pricina evidentei inabilități în ale demonstrației și scrisului.
Căci o face nu numai printr-o grosolană distorsionare a articolului meu (un atac logoreic purtat mai degrabă împotriva autorului-subiect decât împotriva textului-obiect), ci și cu ajutorul unor mijloace nefericit întrebuințate (erori în scriere și expresii încețoșate), precum următoarele: „care scrie despre cât de răi și nedemocrați...”, „de teapa unui remarcabil filosof și eseist...” (de remarcat subtilul dezacord dintre termenii „de teapa” și „remarcabil”), „apoi tot România și români”, „democrat Băsescean”(corect este băsescian și fără majusculă, așa ca ilescian sau antonescian), Primul-Ministru Ponta (cu majuscule în virtutea obișnuinței dictată de extrema slugărnicie), dar „vezi doamne” cu d mic, „care și-au dat mâna cu lichelele românești...” (corect este fie „care au dat mâna cu...”, fie „care și-au dat mâna”), virgule lipsă sau puse la întâmplare etc.
Dar trebuie să fim cât se poate de înțelegători cu domnul Prof. Univ. Dr. Mihai Berca: Această capodoperă a jurnalismului postdecembrist a fost scrisă cu mâinile tremurând de emoția marelui moment istoric din vara anului 2012 (a doua suspendare a lui Traian Băsescu), ori poate cu mâinile tremurând de furie neputincioasă împotriva tuturor acelora care nu numai că nu se opuneau principiului constituțional al suspendării cerută și justificată de indubitabile necesități naționale (nicidecum de răzbunări prin jocuri politice conjuncturale), dar care prin apărarea acestui principiu definitoriu pentru democrație, de fapt protestau cu curaj împotriva mijloacelor în forță și la iuțeală întrebuințate de usl-iștii majoritari și sfidători!
Iar eu mă număram printre aceștia, într-atât de devotat chiriașului de la Cotroceni, încât pe la mijlocul articolului scriam negru pe alb: „Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.”
Și mai departe: „Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.
Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.”
Dacă la asta adaug mulțimea criticilor aduse guvernărilor anterioare (Agricultura salvatoare, Ajutor pentru români, Aparențele înșelătoare ale omului modern, Ca la noi la nimenea, Cacos politeusi, Ce produce România, Dulce ținut al ratărilor, Povara românismului, România trebuie să fie a românilor, nicidecum a străinilor! etc.), articole apărute în presa din țară și străinătate și din pricina cărora mi s-a făcut „cinstea” să fiu pus în capul listei disponibilizaților din vara anului 2011, nu cred că în asemenea condiții pot fi bănuit de niscaiva simpatii față de regimul Băsescu, necum să fiu acuzat că aș scrie la comandă!
La comanda cui, domnule Berca? Ei bine, acest „amănunt” nu v-ați mai obosit să-l lămuriți cititorilor, deși susțineți că ați depus eforturi (sic!) să-mi aflați CV-ul. Vă avertizez că așa ceva este departe de-a vă face cinste, întrucât ține de gândirea și de năravurile unui biet cadrist...Păi cum vine asta? Mai înainte de-a desluși cum se cuvine articolul cu pricina, despre care din capul locului recunoașteți că nu l-ați înțeles prea bine (Citesc la început liniștit, apoi recitesc enervat pentru că nu prea înțelegeam așa bine articolul Politica românească – o sursă inepuizabilă de rușine și indignare semnat de domnul George Petrovai...”), dumneavostră țineți morțiș să știți ce hram poartă autorul, pentru a vă pregăti în consecință atacul.
Nu-i așa că altul era tonul și alta indignarea dumneavoastră servilă dacă articolul în cauză purta semnătura unui academician? Dar și mai sigur este că într-o asemenea variantă n-ați mai fi dat nici un răspuns, întrucât nemulțumirea dumneavoastră bine controlată și dirijată (evident, cu excepția lui Băsescu și a acoliților lui), este invers proporțională cu poziția academico-socială a preopinentului. Totdeauna vă luați în prealabil măsuri de precauție, deși vremurile s-au schimbat pentru români măcar în formă? Fără discuție că gura păcătosului adevăr grăiește...
Prin urmare, informându-vă despre mine (inclusiv de la maestrul Corneliu Leu) și aflând că nu sunt „nici profesor, nici conferențiar, nici lector” (de unde lesne se poate deduce că pentru oameni ca dumneavoastră, aceste profesii din actualele fabrici de diplome reprezintă apogeul condiției umane), ați hotărât că eu nu pot să fiu decât „democrat Băsescean”, adică „un om în slujba răului, care scrie despre cât de răi și nedemocrați, de hoți și bandiți sunt politicienii și profesorii de teapa unui remarcabil filosof și eseist precum Andrei Marga care – nu-i așa? – ar trebui să-și dea demisia pentru că Primul-Ministru Ponta ar fi plagiat.”
Și continuați cu un avânt care se vrea nimicitor, dar care, din nefericire pentru dumneavoastră, sfârșește lamentabil: „Oare unde este legătura? Unde este logica? Afirmația, scoasă parcă cu forcepsul dintr-un sistem neuronic scurtcircuitat, se vede logic că are o mare încărcătură de lichelism, dacă nu de corupție. Dar ce contează?! Avem democrație și avem dreptul de a scrie orice inepție, ca să nu zic direct stupiditate, de tip Băsescu.”
Să le luăm pe rând, domnule Berca, dar numai după ce voi face anumite îndreptări de exprimare (Corect este: „Avem dreptul să scriem”, pentru că supuneți limba română la eforturi inutile și caraghioase prin asocierea indicativului prezent cu infinitivul; vi se pare că între inepție și stupiditate, chiar de tip Băsescu, este vreo diferență?) și de logică: Domnule Prof. Univ., dumneata îndrăznești să-i acuzi pe alții de lichelism, când după logica dumitale, adevărul nu poate să revină decât celui mai tare, iar demnitatea lacheilor săi? Mda! Mulți scriu, dar puțini au curajul să spună lucrurilor pe nume. Știți de ce numărul gazetarilor cu adevărat binecuvântați de Creator este așa de mic, deși vedete sunt cu toptanul? Pentru că adevăratul gazetar este totdeauna în opoziție, doar astfel având posibilitatea să fie obiectiv, adică să-și împlinească menirea...
Pentru știința dumneavoastră (dar nu cea de ordin tehnic), vă informez că știți despre mine atât de puține lucruri, încât practic nu știți nimic. Dar, recunoașteți că pentru scopul urmărit nici nu aveați nevoie să știți mai multe. Căci atunci cum ați fi împăcat capra și varza (scopul și realitatea), cunoscând faptul că sunt dublu licențiat, că am fost interogat și supravegheat ani de zile de către fosta Securitate pentru vina de-a fi colaborat cu radio Europa liberă (la Miliție am dat explicații doar de două ori), sau că am început doctoratul la Cluj-Napoca (examenele luate), dar că din lipsa banilor nu am putut să dau curs recomandării primită de la conducătorul de doctorat pentru Universitatea din Orleans, așa că teza a rămas nefinalizată?!...
Mă întrebați unde-i logica reproșului adresat profesorului Andrei Marga în calitatea sa de ministru de Externe în primul Guvern Ponta, cel mai curat guvern de la Decembriadă încoace, firește, fără plagiatorii mai mărunți așa ca Ioan Mang, dar în continuare la timonă cu primul plagiator al țării. Iar eu vă spun că ea face parte din structura și echilibrul intern al textului (am scris și publicat peste o mie de articole, dar niciodată nu mi s-a adus o asemenea acuzație!), și cum ați refuzat să citiți în întregime articolul, redau acel paragraf din context, care cred că de data asta, adică după ce Andrei Marga a părăsit guvernul așa cum i-am recomandat eu (cu certitudine că altele au fost motivele), pesemne că va fi privit cu alții ochi de domnia-voastră:
„De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.
De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt nefondate.”
Vă spun eu despre ce este vorba la dumneavoastră. Întrucât sunteți obișnuit să mergeți în deplină siguranță numai pe cărări bătătorite, de data asta pe cărarea lată și cotită a USL-lui, taxați ba drept impolitețe, ba drept lipsă de patriotism, ba drept enormitate cele spuse cu curaj de mine, în acele zile când atâția români se reîntorceau cu judecata și dăruirea la epoca de aur a comunismului. Ba mai mult. Sunteți convins că au dreptul să-i judece pe dascălii universitari doar colegii lor (chiar și aceia contrafăcuți, domnule Berca?), iar pe politicienii noștri corupți doar adulatorii și jurnaliștii năimiți. Păi după o asemenea logică, hoții, violatorii și criminalii la rândul lor vor cere să fie judecații în breasla lor. Și poate că pe ici, pe colo prin părțile esențiale ale României chiar așa stau lucrurile. Tocmai de aceea România este statornic așezată la coada țărilor din Uniunea Europeană...
Apropo, domnule Berca, ce părere aveți de actuala tovărășie, că de prietenie sinceră nu poate fi vorba, dintre Băsescu și Ponta? Păi acuma va trebui să vă schimbați nițel sentimentele față de nesuferitul de Băsescu, pentru a fi în ton cu proverbul: Amicul amicului meu este și amicul meu...
Dar, mă rog, ce rost are să vorbim de nesimțirea miștocărească a lui Victor Ponta și de plagiatul lui mare cât roata carului (intri pe internet și ai de îndată dovada hazlie a acestui uriaș copy-paste), atunci când afirmați net că nu vă interesează Ponta și plagiatul lui, respectiv atunci când mă întrebați cu nevinovăție (sic!) de ce m-am oprit tocmai la el, când în lume și în România „există foarte mulți plagiatori”.
Da, sunt convins de acest lucru. Dar numai din când în când se impune atenției lumii ca plagiator notoriu vreun șef de stat sau ministru, care mai apoi sunt determinați să-și dea de îndată demisiile de onoare. Ori Ponta, rămânând în continuare prim ministru fără a se sinchisi de onoarea sa avariată, constituie un caz aparte: de surpriză până la nedumerire pentru străini, de indiferență până la susținerea sa patriotică pentru grosul românilor.
În urmă cu câțiva ani se vorbea de zeci de mii de diplome și titluri științifice obținute pe căi necinstite. Între timp cu cât a crescut această producție catastrofală pentru România de azi și de mâine? Acuma, când numărul nelegiuților a devenit înspăimântător de mare și când mulți dintre aceștia dețin posturi cheie în stat, ar fi cu adevărat de prost gust să mai vorbești de funie în casa spînzuratului...
Și mai grav este faptul că prin întrebări de felul: „Oare nu noi i-am ales?”, pe politicienii pătați căutați să-i absolviți de vină (cam câți parlamentari și miniștri sunt răufăcători cu acte-n regulă?), iar mie încercați să-mi impuneți tăcerea în raport cu acești ipochimeni, ca și cum ei ar fi crema acestui neam și cea mai mică atingere adusă lor ar fi totuna cu prejudiciul adus imaginii României.
Domnule Berca, nu eu instig la ură, ci acești nevrednici care nu se dovedesc cu nimic mai buni ca cei dinaintea lor, dar românii tac și-i rabdă, deși traiul lor devine alarmant de la o zi la alta.
Nota 1: A trecut mai bine de un an de când USL este la guvernare. Unde le sunt marile realizări trâmbițate în campaniile electorale de anul trecut?...
Și încă ceva. Poate că tonul dumneavoastră în raport cu revista Nature și Uniunea Europeană este sincer și îndreptățit la mânia germinată de dezamăgire. Dar el nu-l ajută cu nimic pe Ponta (unde sunt probele incontestabile ale nevinovăției sale?) și nici pe poporul român. V-aduceți aminte bucuria românilor la anunțul știrii că de la 1 ianuarie 2007 vom intra în Uniunea Europeană? Politicienii se înfoiau ca niște păuni, iar grosul românilor era convins că gata, am scăpat pentru totdeauna de sărăcie, deși noi nu ne făcuserăm cu responsabilitate temele în vederea unei integrări rodnice.
Pe bună dreptate se spune că avem conducătorii care-i merităm și că fiecare cum își așterne, așa va și dormi...
Nota 2: Despre patibularul  Patapievici am scris de mai multe ori, inclusiv în legătură cu miliardele de lei cheltuite de ICR, adică de români, pentru promovarea peste hotare a operei prietenului său Cărtărescu, așa că nici cu chestiunea asta n-ați rupt inima târgului.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

ATOTPUTERNICIA INTERESULUI
Nu există compartiment al vieţii sociale, cel puţin în viaţa laică, unde interesul să nu-şi manifeste atotputernicia: în politică, în afaceri, în ştiinţă, în cultură şi artă, la cei mici şi la cei mari, pretutindeni interesul mai vizibil ori mai ascuns se dovedeşte a fi nu doar motorul - dar ce spun eu motorul? -, ci însuşi Molohul nesăţios hrănit cu sănătate, bani şi vieţi omeneşti, căci el este chiar stăpânul veşnic nemulţumit, în faţa căruia se prosternează şi-i ling tălpile cei mai trufaşi dintre semenii noştri. Pentru că este ştiut că cine are, vrea să aibă şi mai mult. Şi astfel, unii dintre aceşti jucători orbiţi de patima câştigului şi ameţiţi de miasmele intereselor îndrăcite, ajung să-şi frângă gâtul şi să-i nenorocească pe mulţi alţii...
Baiul este că nici măcar tagma pestriţă a clericilor şi conducătorilor spirituali ai norodului, nici măcar aceştia (sau, mă rog, unii dintre ei) nu sunt izbăviţi de ispitele interesului. Dar cine şi cum să-i izbăvească, de vreme ce ei îşi urmăresc cu o insistenţă, în egală măsură maladivă şi respingătoare, interesele cu grijă dosite în spatele minciunilor şi ipocriziilor, căci mulţi dintre ei s-au specializat în arta de-a spune una şi de-a face exact contrariul celor spuse?!
Iată de ce tot mai puţini dintre credincioşi şi ascultători se mai arată indignaţi de contradicţia flagrantă dintre argumentele întrebuinţate în predică de un preot ori un pastor (îndemnuri înflăcărate la iubire, sărăcie exterioară, milă de sărmani) şi exemplele îndestulătoare oferite de viaţa lor de zi cu zi: lăcomia şi zgârcenia de care dau dovadă, maşinile luxoase în care-şi plimbă trupurile bine hrănite, vilele unde-şi dosesc avuţiile şi neruşinarea, vizitele făcute acuşi-acuşi în străinătate. Devenind de-acum o obişnuinţă pentru toată suflarea, aceste contradicţii nu mai au vlaga necesară nici măcar să-i surprindă pe credincioşi...
Sigur, şi ei sunt oameni, iar omul este mereu expus ispitei, căci ştiut este că Însuşi Mântuitorul a fost ademenit de Ispititor. Dar ce te faci când păstorul devine mai lup ca lupii, şi cu toate astea are pretenţia ca turma să-l urmeze, pe considerentul că, aidoma altor confraţi, el ştie să-şi ascundă năravurile hrăpăreţe sub masca iubitoare şi înţelegătoare a celuia care ar trebui să fie?!
Din nefericire cam asta-i starea de lucruri ori încotro îţi arunci ochii. Şi mai grav este faptul că nu se întrevede nici cea mai mică şansă de îndreptare a respectivei stări de lucruri de pe la noi, unde asistăm la o adevărată isterie competiţională în ceea ce priveşte ridicarea lăcaşurilor de cult impozante şi la o surprinzătoare reaşezare a valorilor morale: Cu preoţi din ce în ce mai puţin demni să slujească şi cu enoriaşi foarte bisericoşi dar prea puţin credincioşi, altfel spus şi unii şi alţii preocupaţi până la obsesie de formă şi absolut deloc îngrijoraţi de conţinut.
Iar şansa nu se întrevede din următoarele două motive:
1) Asemeni practicilor mozaice, începe şi pe la noi să se cristalizeze o tradiţie, cu ştafeta predată de tatăl preot în mâna fiului proapăt hirotonisit, ori – după caz – în cea a ginerelui. Îndeosebi atunci când preotul mai în vârstă este ocupat până peste cap cu construirea unei noi biserici şi pe lângă ea a unei vilişoare pentru urmaşul în ascensiune, care se înţelege de la sine, şi el la rândul lui va proceda aşa cum cer regulile stricte ale acestei tradiţii cu chip nou. Ei da, aşa mai merge. Unul dintre preoţii familiei pe lângă altar, de unde o ştie oricine că mai mult picură, pentru ca celălalt să aibă timpul şi dispoziţia sufletească să ajungă la robinetele de unde mort-copt trebuie să curgă bani pentru cele două construcţii înfrăţite, prioritar înspre vilă.
2) Dacă în urmă cu un mileniu şi jumătate, Sfântul Athanasie cel Mare deplângea starea de decădere a creştinismului contemporan cu el, comparativ cu creştinismul primelor două veacuri (El spunea: “Odinioară preoţii aveau inimi de aur şi vase de lemn, pe când acum ei au vase de aur şi inimi de lemn”), ce mai putem aştepta noi cei care cu mila lui Dumnezeu am păşit în agitatul secol 21? Şi astfel ni se face încă o dată dovada că economia de piaţă şi concurenţa nu iartă pe nimeni, întrucât farul călăuzitor al lumii în care ne ducem zilele este Time is money, nicidecum obositorul şi deloc eficientul Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi...
N.B. Există, totuşi, domeniul foarte restrâns al sfinţilor, pe care l-am ilustrat în capitolul
Triada sfânt-erou-geniu din cartea Morfologia culturii, domeniu unde locul primitivului şi bolovănosului interes material este luat de scopul mântuitor, ce încorporează interesul sublimat şi pilduitorul dezinteres material. Este şi aceasta o dovadă convingătoare cum că aleşii şi predestinaţii au necontenit privirile aţintite spre cer, unde Dumnezeu Şi-a fixat scopuri în legătură cu noi oamenii, în general cu întreaga Sa creaţie. Dar câţi dintre grăbiţii noştri semeni de azi mai au timp de sfinţi şi de calea pe care ei ne-o arată?!...
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

PROŞTII, DE LIVIU REBREANU...!!!
..Românii (mă refer la acea parte, tot mai rarefiată, a românilor care nu dorm, încă, de-a-mpicioarelea!) ascultători, azi, de Traian Băsesc', la conferinţa de presă, în care (în linii mari) „el jefe”/the Boss of Romania” deplângea (cu lacrimi de ciudă, rău... „perdeluite”!) faptul că Victor Ponta-premierul României „l-a lăsat acasă” (tocmai pe EL, „el presidente”/el caudillo”: EL, şi nu alt muritor, ar fi trebuit să fie la şedinţa Consiliului European de la Bruxelles, din 28 iunie 2012 – iar nu „mister” Ponta-Naum...), ar fi trebuit să simtă, TOŢI, aceleaşi lucruri jalnice, precum personajul lui Liviu Rebreanu, Nicolae Tabără (dimpreună cu feciorul său şi... o babă „de ocazie”), din povestirea „Proştii”, când conductorul trenului (tren pe care ei, ţăranii „proşti”, s-au sculat, de cu noapte – „noaptedepăcură, să ...NU-l prindă!) le strigă, cu o aroganţă triumfătoare: „-sculaţimaidevreme,putregaiule,şinu mocoşiţi,fire-aţiaidraculuifiţi,răcniconductorul, dispărândîntr-unvagon”.
NU l-au prins trenul nu pentru că n-au avut maximă grijă şi bunăvoinţă, ci pentru că el, conductorul, CARE NU (MAI) ERA ŢĂRAN, CI... STĂPÂNUL „TAINEI” TRENULUIMISTICO-URBANO-DEMONIC” – l-a îmbrâncit, „pe scări la vale” („îlînhăţăde dupăcap,îitrântiunpumnînceafăşi-lîmbrâncipescărila vale”), pe „prostul” de ţăran, neobişnuit cu/neadaptat la violenţa demonică a oraşului „cu bondoci” („Conductorulstrigaşizâmbeamulţumitînsineaspus oglumăminunată.CÂNDŞICÂND,ARUNCAPRIVIRIPLINEDE ÎNŢELESUNUIDOMNBONDOC,CARESEUITALADÂNSULŞI-LASCULTA CUUNSURÂSDEADMIRAŢIEPEBUZE...): „Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şisângeleîlprididipegurăşipenas.Şiaşarămaseundramde vreme,neclintitcaunmort.Creieriiîivuiau,iarsufletulîi sângeraşi-ldureamaistraşniccarănilefeţei”.
Dar acest ţăran, Nicolae Tabără, măcar reacţionează verbal şi „în Duh”, faţă de mârlănia orăşenilor-bondoci, „deştepto-şmecheri”: „Apoiseridică încetinel,clătinându-sepepicioare,îşiştersesângelecupoala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdeaînceaţazorilor.Unvalamardevorbeîirăsăriînsuflet,dar buzeleluicrâmpoţitede-abia puturărostioftând:
- Nuv-ajuteDumnezeusfântul!”
Din păcate, ţăranul român, Nicolae Tabără, de la început de veac XX, după ce blestemă..., se supune, definitiv (ca un Hristos învins!) – ...se supune, parcă, unei fatalităţi de deasupra tuturor divinităţilor cerului (...şi cerul îl sfidează, imperial, parcă, pe Tabără-ţăranul: „Dinnoianulnegrudenouri,însă, soarelescăldatînsângeîşiînălţabiruitorcapulşiîmproşcaîn feţeledrumeţilorobetealăderazepurpurii...) - cu care fatalitate-realitate nu se poate lupta un om, un... român, mai ales: „TabărăîşiavântăpovaraînspinareşiPORNIÎNCETÎNAINTEPEOCĂRARESPINOASĂ,CU CAPULPLECAT”.
...Da, ca nişte „proşti” ar fi trebuit să se simtă românii (rămaşi „treji”, cu conştiinţele!), atunci când Băsescu, Golanul-ŞEF, „CONDUCTORUL şi „BONDOCUL-ŞEF”, le-a aruncat, azi, în faţă... ”prostia” lor, neştiinţa întru ale ticăloşiei europeano-masonice (noi, subsemnatul, am tot scris, am tot vestit, de... ”ani buni” - TARE RĂI ANI... dar cine s-a îngrijit să asculte, fie şi o vorbă, spusă de un „NE-ŞEF”, de un „NE-GOLAN” al României? - ...nimeni, fireşte!):
„<<Aş vrea să mai ştiţi un lucru, agenda UE de astăzi este mult mai subtilă decît pare. Aduceţi-vă aminte că, de mai bine de un an şi jumătate, şi probabil trebuie să mă scuzaţi că îmi arog acest drept de a susţine că am fost unul dintre liderii UE care au spus că soluţia noastră pentru viitor este crearea STATELOR UNITE ALE EUROPEI. În mod subtil, documentul care se va discuta astăzi şi NU VA APĂREA ÎN CONCLUZII este despre CEDARE DE SUVERANITATE. Este, de fapt, cel mai important subiect, care nu este parte a concluziilor. Sigur, el nu este aşa intitulat, dar se va vorbi despre control bugetar, se va vorbi despre UNIFICAREA FISCALITĂŢII, SE VA VORBI DESPRE PRIORITIZAREA LA NIVEL EUROPEAN A INVESTIŢIILOR, SE VA VORBI DE CREŞTEREA AUTORITĂŢII BĂNCII CENTRALE EUROPENE, DECI SUNTEM ÎN SFERA PE CARE ARTICOLUL 80 O ATRIBUIE INDISCUTABIL PREŞEDINTELUI, ACEEA CARE VIZEAZĂ SUVERANITATEA>> (…) El a subliniat că deşi nu va apărea scris în documente subiectul legat de suveranitate, la Bruxelles se vor pune bazele discuţiilor despre o mai puternică integrare. <<Practic, asta înseamnă o mai puternică integrare a statelor. Este posibil să se lanseze în discuţie şi posibilitatea alegerii directe de către cetăţenii europeni a unui lider al Uniunii. Sigur, discuţiile sunt incipiente, dar este clar că ideea unei integrări tot mai rapide, tot mai puternice, a unei integrări economice, fiscale, bugetare, bancare, politice, este în substratul acestei agende şi trebuie să ai experienţa necesară să o înţelegi şi să o abordezi>>” – cf. Făclia, ziar independent din Cluj-Napoca.
…De ce “agenda UE de astăzi este mult mai subtilă decît pare”…?! şi de ce nu va apărea, în Concluzii, problema “CEDĂRII DE SUVERANITATE”? Deh, mistere “adânci”, pentru …”proşti”! Pentru că, de fapt, se anunţaseră, încă din 2007, “binefacerileSIGURE/CERTE (singurele…) pe care România le va avea, din partea UE/Statelor UNITE ale Europei (masonii n-au deloc imaginaţie, ci doar o feroce tenacitate: USA, USE…!):
1. fiecare membru al UE (şi membrii “sclavizato-jefuito-asasinaţi” din EST, în primul rând!), vor “ceda” (“de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni”!) 1% din PIB-ul lor, către UE…;
2. şi… tocmai ceea ce-i miră, pe unii, azi: “CEDAREA DE SUVERANITATE”, către iudeo-masonerie!!!
…La Antena 3, borţosul ziarist (versatil şi… ofiţer de securitate!), Bogdan Chireac, spunea: “NOI salutăm această cedare de suveranitate!” La fel zicea şi liberalul Voicu, şi ceilalţi din studio…
Dar… CINE  sunteţi “VOI”, cei care “salutaţi” trădarea de Neam, neruşinată, “pe faţă”?!
Da, ÎNAFARA UNUI REFERENDUM NAŢIONAL – orice “salutare” a lipsirii României de SUVERANITATE – ESTE TRĂDARE DE STAT ŞI DE ISTORIE A NEAMULUI ROMÂNESC!!!)
Căci, în definitiv, problema SUVERANITĂŢII nu-i aparţine unui ziarist sau unui politician, nici măcar unui …Golan-ŞEF! Nu ziariştii, nu politicienii, nu Golanii-Şefi au vărsat sânge, pentru SUVERANITATEA ROMÂNEASCĂ!!! – …ci moşii şi strămoşii lui… Nicolae Tabără!
Când erau principatele medio-evice valahe, lupta pentru menţinerea suveranităţii (şi turcii ne-au lăsat-o, după lupte cumplit de sângeroase, dar şi prin onoarea respectării tratatelor cu principii valahi! – ceea ce nu e cazul, cu pidosnicii iudeo-masoni atei, de la UE-ul de azi!) o asigurau voievozii-martiri, de tipul lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş…susţinuţi de către “oastea cea mare”, format din ţărani… ”proştii”!
…Şi tot ţăranii-dorobanţi au dobândit, cu preţul sângelui şi-al vieţii, SUVERANITATEA STATULUI UNIFICAT-ROMÂNIA, cea din 1877, prin miracolele de vitejie ale “proştilor”, de la Plevna! “Deosebit de semnificativ este faptul că guvernul Statelor Unite, cu prilejul numirii noului lui reprezentantdiplomatic, declară că STATELE UNITE RECUNOSC ÎN CHIPUL CEL MAI DEPLIN SUVERANITATEADESĂVÂRŞITĂ ŞI INDEPENDENTĂ A ROMÂNIEI, noul agent diplomatic fiind acreditat <<direct pe lângă suveranul României>> – cf. prof. Dragomir Laurenţiu Marius, art. Diplomaţia şi problema recunoaşterii internaţionale a independenţeidepline a României, publicat în „Revista de ştiinţe politice. Revue des sciences politiques”, nr. 3 / 2004.
…Nu ne scoateţi morţii din morminte, să nu cumva să intraţi în locul lor, voi, toţi, trădătorilor de Neam şi Patrie! Ne vom trezi, prin Înalta Milă a Lui Hristos, înainte ca “şmecherii”, din ţară şi dinafară, să ne păcălească şi desfiinţeze! Şi, atunci, va fi VAI DE… “VOI”!!!
A desfiinţa România (de ieri, de azi, din veci spre veci!) – înseamnă a-l nega pe IISUS HRISTOS!!!
…Voi, trădătorilor politicieni, de toate zdrenţele şi culorile (negre şi vinete, “în mare”! – ca STEAGUL PIRAŢILOR!), trădătorilor ziarişti, lingăi şi şantajişti şi oportunişti, traficând până şi cu cadavrul Mumei voastre… voi, trădătorilor prin somn şi prin supunere oarbă, animalică şi tembelă, veţi plăti, în faţa Neamului (prin ştreang ieftin, de cânepă zdravănă, de nădejde!) şi-n faţa Tronului Judecăţii Dumnezeieşti (cu mult mai înfricoşătoare, decât ne-ar ajuta imaginaţia noastră, impotentă şi şchioapă!), pentru TĂCEREA VOASTRĂ VINOVATĂ, FAŢĂ CU SÂNGELE STRĂMOŞILOR VOŞTRI, SÂNGE MARTIRIC, PE CARE-L SCUIPAŢI, CU NEPĂSAREA VOASTRĂ DE VIPERE, ORI DE MOLUŞTE!!!
…”Nu veţi scăpa, nici în mormânt!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SĂ TRĂIŢI, ÎNTRU MULŢI ANI, MUNTENEGRENI AI BALCANILOR!
MUNTENEGRUL BALCANILOR ŞI… ”MUNTENEGRUL NORDULUI”!
Mândria de a fi român-ortodox. Nu sunt DELOC mândru că sunt european... cu o excepţie!
…Scriu aceste rânduri la 24 de ceasuri, după Ziua de Doliu Naţional (26 iunie 2013), instituită, în România, cât şi în Muntenegru[1], în urma tragicei morţi a 18 români (…să nu uităm, însă: catastrofa a lăsat acestei lumi, spre meditarea noastră, asupra celor ascunse, dar, uneori, pentru câteva clipe, revelate lumii, de Însuşi Dumnezeu - şi 29 de răniţi!), prin prăbuşirea unui autocar, de pe un viaduct, într-o râpă din Muntenegru – defileul Morača (24 iunie 2013). Scriu, impresionat de omenia unui minuscul popor ortodox, din Balcanii mult-huliţi, de-o istorie întreagă: de la simpli locuitori, până la alpinişti, medici şi autorirăţi, toţi muntenegrenii i-au tratat pe nefericiţii români, ca pe fraţii lor de sânge. Din primele minute, de după accident, s-au coborât, în râpa apocalipsei, la o adâncime de peste 50 de metri (printre stânci, râpa avea pereţi aproape verticali!), cu frânghii, peste 60 de ţărani, medici, poliţişti etc. – toţi, într-un suflet! Şi au urmat, apoi, alţi şi alţi binecredincioşi salvatori! Şi toţi au ajutat, exemplar şi, parcă, toţi erau profesionişti ai salvării! Parcă Însuşi Hristos-Dumnezeu se arătase şi se scoborâse, de pe culmile munţilor!
…De menţionat: lucrurile românilor (multe, probabil, de preţ…!), din autocarul sfărâmat, din râpă, SUNT NEATINSE, şi azi! Nu cum tăiau “tuciuriii” din Bucureştiul nostru, la cutremurul din 1977, degetele morţilor (de sub dărâmături), cu tot cu inelele de aur de pe ele!!! – …de a trebuit Nicolae Ceauşescu să ordone împuşcarea jefuitorilor de cadavre, chiar la locul faptei lor sinistre!!!
…Când au sosit echipajele de medici şi autorităţile din România (şi ele, exemplar mobilizate, meritul principal avându-l ctitorul SMURD-ului românesc, dr. Raed Arafat! – un musulman, dar, şi el, cu Înalt Duh Ortodox! – FĂCĂTOR/FĂPTUITOR  ÎNTRU CELE DREPTE!) – răniţii de la Morača deja fuseseră duşi şi stabilizaţi hemodinamic, la Podgorica, de către medicii muntenegreni (…răni pansate, hemoragii oprite, artere cusute etc.). Medici care îşi ştiu şi-şi fac, cu religiozitate, cu profesionalism desăvârşit, Misiunea! -  pentru că un medic sau/şi un dascăl, ca şi un preot, nu au “meserie”, ci Misiune Sfântă, de a ajuta omenirea şi a se împotrivi, eficient şi cu îndârjire, răului proliferat, în lumea noastră căzută (…deşi, probabil, salariile lor/medicilor muntenegreni nu sunt cu mult mai mari decât ale medicilor din România…!): n-au uitat nicio frântură din “jurământul lui Hippocrates”, n-au împuns-o la fugă, din ţara lor, cu zecile de mii, lăsându-i, pe suferinzii lor fraţi, în voia Celui de Sus…ci au rămas pe baricadele Duhului de apărare contra încercărilor grele, venite de la cel rău!
Cei 29 de răniţi români au avut mare noroc să-i afle încercările acestea cumplite, în zona ortodoxă a Europei, iar nu în zonele vestice - catolice şi/sau protestante. Acolo, oamenii sunt mult mai reci… -  sunt, mai toţi, negustori… -  şi-s mult mai atenţi la teorii, decât la omenie: “să aştepţi, întâi, autorităţile”, “să nu intervii, că… cine ştie!”, “să nu te bagi”, că poţi să fii implicat şi găsit vinovat etc. etc. Aceşti munteni muntenegreni, de toată isprava, având cugetul limpede şi inima curată şi fierbinte, nu s-au proptit în teorii, ci au sărit, “cu sufletul pe palme”, toţi ca unul, să-şi ajute semenii. Aşa cum fac, oriunde şi de câte ori este nevoie, şi ţăranii valahi (să nu uităm cum, în al doilea război mondial, înainte de bezmetica dată de 23 august 1944, ţăranii valahi - …aşa, “primitivi/de la coada vacii”, cum se zice c-ar fi! - îi aşteptau, jos, pe pământ, pe înşişi duşmanii lor, pe piloţii americani, care-i bombadaseră sălbatic pe toţi valahii şi care fuseseră, în fine, doborâţi de anti-aeriana româneasco-valahă! – …şi săreau, aceşti simpli ţărani valaho-daci, să-i descâlcească pe aviatorii americani, dintre sforile paraşutelor sau chiar dintre fiarele avionului lor căzut/doborât, pentru a le da ajutor, pentru a-i doftorici şi a-i hrăni şi adăposti, CREŞTINEŞTE, iar nu negustoreşte…!).
Ortodoxia (românească, muntenegreană – EGAL!) găseşte căile cele mai simple şi mai fireşti, către om, către salvarea omului – trupească şi sufletească. N-are nici ascunzişuri, nici gândiri labirintice şi sofistice, n-are nici “teorii ale chibritului” şi nici apucături/terori/frici “birocratice”, nici calcule meschine, obsedate de profit, precum cele din Vestul Lumii (cf. Max Weber - “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”: “Nu pierde vremea cu rugăciunile – FĂ BANI!”) - ci are, în primul rând, aplecarea către fapta curată, făcută cu tot Duhul şi cu toată fiinţa, în numele lui Dumnezeu şi al omeniei complet dezinteresate.
Ce se întâmplă, azi, în România, la nivel politic – NU ESTE, DECI, UN FENOMEN NICI ROMÂNESC, NICI ORTODOX – ci este o mimare (sinucigaşă, trădătoare de Duh românesc-ortodox!) a Vestului birocratic, în care nu făptuirea dumnezeiască are prioritate, ci profitul negustoresc, cu orice preţ. Chiar cu preţul renunţării la omenie, chiar cu preţul crimei! – birocratice şi premeditate, la rece.
Sunt mândru că aparţin acestui popor mioritic, că aparţin acestei zone mioritice, în care ritmurile Duhului şi vieţii aparţin, încă, Lui Dumnezeu  - şi privirea acestui popor zăreşte, încă, Raiul/Paradisul! – …iar nu zonei grabei/zorului, nebun şi absurd, întru lăcomie nesăţioasă, după toate formele materiei grosolane, iar nu zonei “gonirii după vântul pustiei”/pustiirii de rost şi de trăire omenească şi conformă cu Voia şi Lumina Veşniciei Lui Dumnezeu. N-am nevoie (ca o mâncărime/furnicăreală pe piele!) nici de autostrăzi şi nici de Internet, ori de celulare şi de…”privatizare” (sinucigaşă, trădătoare de ţară şi de Neam!)! – ci de Duh Viu, de respect faţă de CELE SFINTE – dintre care VIAŢA a fost primul Dar al Lui Dumnezeu, iar LIBERTATEA -  al doilea!
Din păcate, Vestul vrea să mă convingă că pot renunţa la Darurile Lui Dumnezeu! Şi chiar să mă convingă că nici nu pot fiinţa, măcar, dacă mai păstrez “atitudinea valaho-muntenegreană”, de Om Liber, de Om Viu şi de Om Autosacrificial/Hristic, pentru semenii săi, aflaţi în cumplită, neostoită suferinţă! Că, dacă nu mă înrobesc FMI-ului, dacă n-o privatizez până şi pe mama de-acasă, de la vatră – n-aş fi om!
Dacă n-aş privi către alte popoare (EXCEPŢII!), care ştiu să ţină piept, cu îndârjire senină, firească, acestei agresiuni teribile, a bancherilor criminali ai Terrei, contra Libertăţii Neamurilor – mai că aş căpăta un complex de inferioritate etnică…! Dar, văzând cum chiar neamuri ale Uniunii Masonico-Europene îşi păstrează şi Libertatea, şi sectoarele strategice - NEPRIVATIZATE!!! – şi n-au nicio grabă în a-şi preda, în mod trădător, Cetăţile Libertăţii şi Siguranţei Naţionale (pământul, munţii şi apele Patriei-Neamului…, băncile, căile ferate, Poşta, aviaţia, drumurile, fabricile de maşini şi de armament şi uzinele de energie…!), către toţi inamicii!!! – şi, aici, avem, drept exemple, Grecia şi Franţa…! (Germania a devenit colonie americano-israelită, după al doilea război mondial) – inima mi se mai linişteşte. Şi nu pentru că m-aş simţi, privind spre aceste ţări, că aş fi mai “în rând cu lumea” – ci pentru că înţeleg că…SE POATE SĂ RĂMÂNEM CU DARUL DE LA DUMNEZEU, “DARUL LIBERTĂŢII” - DACĂ VREM ACEST LUCRU, DIN STRĂFUNDUL FIINŢEI NOASTRE!
Nu sunt DELOC mândru că sunt european! – …pentru că Europa de Vest înseamnă nu doar dezumanizare, ci şi o istorie întreagă de crime împotriva Lui Dumnezeu şi a umanităţii, o istorie întreagă de jaf şi de silnicie, asupra a zeci de popoare simple, cinstite şi muncitoare, de pe vreo patru-cinci continente (a se vedea temeliile, putrede de crimă, pe care-şi ridică, azi, nasul, chipurile ca “modele de urmat”/ “modele bahavioristice”, ca “faruri de comportament, pentru Terra” - state care, de-a lungul ultimului mileniu, au fost imperii ucigaşe, genocidice, precum Anglia/Marea Britanie, Germania, Spania, Portugalia, Franţa etc.) – …dar şi pentru că Europa de Est, prin Rusia Ţaristă (şi prin forma ei maxim hibridată imperialist, în istorie: URSS!) - nu înseamnă, pentru mine, un model de umanitate dumnezeiască!
…Sunt şi rămân mândru doar de dacii/pelasgii mei -  înaintaşii mei, cei cu cea mai dreaptă credinţă, ADEVĂRAŢII CTITORI AI EUROPEI  DE DUH ŞI FIINŢĂ (…azi, o Europă de nevăzut, decât din/prin deducţii şi revelaţii, pentru că vestigiile Vechii Lumi DACICE sunt distruse, premeditat şi sistematic, cu o viteză ameţitoare – CHIAR SUB NASUL NOSTRU!… - un ciudat “nas” de indivizi indiferenţi, de ignoranţi şi iresponsabili “cetăţeni moderni”, ai unei lumi GRI-CENUŞII, A CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE! - …noile “divinităţi”/”hristoşi mincinoşi”, ale/ai lumii globalizate, “plămădită” în retorte drăceşti, de către ASASINII/TERRACIDICII ZARAFI).
…Există, însă, în Nord-Vestul Europei, un mic neam, precum muntenegrenii ortodocşi ai Balcanilor – care neam, deşi nu este ortodox, acţionează de parcă ar fi: ISLANDA PROTESTANTĂ!
Este primul popor de pe Terra, care i-a pus cu botul pe labe, pe Zarafii Lumii! Şi care a demonstrat că moneda demoniacă (“cea fără de chip uman”), EURO – este nu salvatoare de umanitate, ci este cel mai pervers duşman al umanităţii!!! – dimpreună cu “plămăditorii” şi “mânuitorii” ei, în scopuri cămătăreşti şi genocidice – FMI-iştii, cei destructuranţi de Patrie, de Neam! – dar şi de Dumnezeu-HRISTOS  şi de Spiritualitate-Tradiţie!!!
“<<Revenirea economică a Islandei arată avantajele neintrării în zona euro>>  (Paul Krugman, laureat Nobel pentru Economie) Contrar așteptărilor, criza din Islanda s-a sfârșit prin recuperarea de către islandezi a drepturilor lor suverane, printr-un proces de democrație participativă directă, care a condus, în final, la crearea unei noi Constituții. Dar asta numai după multă luptă. Geir Haarde, prim-ministrul guvernului de coaliție social-democrat, a negociat acordarea unui împrumut de 2.100.000 de dolari, la care țările nordice au adăugat alte două milioane și jumătate. Dar comunitatea financiară externă a făcut presiuni asupra Islandei să impună măsuri drastice de austeritate. FMI și Uniunea Europeană au dorit să preia datoriile în contul lor, susținând că aceasta este singura modalitate prin care țara va putea să își achite datoriile către Olanda și Marea Britanie, care promiseseră să își despăgubească cetățenii. Protestele și revoltele au continuat, forțând, în cele din urmă, guvernul să demisioneze. Alegerile au fost grăbite, având loc în aprilie 2009, rezultând în formarea unei coaliții de stânga, care a condamnat sistemul economic neoliberal, dar care a cedat imediat solicitărilor ca Islanda să achite un total de trei milioane și jumătate de euro. Aceasta presupunea ca fiecare cetățean islandez să plătească 100 de euro pe lună timp de cincisprezece ani, cu o dobândă de 5,5%, pentru a achita o datorie efectuată de instituții private. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Ce s-a întâmplat apoi a fost ceva extraordinar. Concepția că cetățenii trebuie să plătească oalele sparte ale unui monopol financiar nedrept, că o țară întreagă trebuie să fie impozitată la sânge pentru a achita datorii private a fost spulberată; relația dintre cetățeni și instituțiile politice s-a schimbat și, în cele din urmă, liderii politici ai Islandei au trecut de partea alegătorilor lor. Șeful statului, Olafur Ragnar Grimsson, a refuzat să ratifice legea care i-ar fi făcut pe cetățenii Islandei responsabili pentru datoriile bancherilor și a acceptat solicitările privind organizarea unui referendum. Desigur, comunitatea internațională a crescut presiunea asupra Islandei. Marea Britanie și Olanda au amenințat cu represalii dure, care ar fi izolat țara. În timp ce islandezii mergeau la vot, bancherii străini au amenințat că vor bloca orice ajutor din partea FMI. Guvernul britanic a avertizat că va îngheța economiile și conturile curente islandeze(…).
La referendumul din martie 2010, 93% dintre cetățeni au votat împotriva rambursării datoriei. FMI a blocat imediat împrumutul. Dar islandezii nu s-au lăsat intimidați. Cu sprijinul populației indignate, guvernul a desfășurat investigații civile și penale împotriva celor vinovați de criza financiară. Interpolul a emis un mandat internațional de arestare împotriva fostului președinte al băncii Kaupthing, Sigurdur Einarsson, în timp ce alți bancheri responsabili de crah au fugit din țară. Dar islandezii nu s-au oprit aici. Ei au decis să elaboreze o nouă constituție, care să elibereze țara de sub jugul finanței internaționale și al banilor virtuali. Pentru a scrie noua constituție, poporul Islandei a ales douăzeci și cinci de cetățeni din 522 de persoane, care nu erau afiliate niciunui partid politic, dar care erau recomandate de cel puțin treizeci de cetățeni. Acest document nu a fost întocmit de o mână de politicieni, ci a fost scris pe internet. Reuniunile constitutive sunt anunțate on-line, iar cetățenii își pot trimite comentariile și sugestiile, putând urmări modul cum documentul ajunge în forma finală. Constituția care rezultă în urma acestui proces democratic participativ va fi trimisă Parlamentului pentru aprobare după următoarele alegeri. Astăzi, această țară își revine spectaculos din colapsul financiar prin măsuri exact opuse celor considerate, în general, de neevitat. Grecilor li s-a spus că privatizarea sectorului lor public este singura soluție. Iar populația Italiei, Spaniei și Portugaliei se confruntă cu aceleași amenințări. Ei ar trebui să privească la Islanda. Refuzând să se înrobească intereselor străine, poporul acestei țări mici a pus piciorul în prag și a arătat că el este suveran. Din acest motiv, CEEA CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ISLANDA ESTE UN SUBIECT TABU PENTRU PRESĂ (freedominfonetwork).
Mica țară insulară din nordul Europei, Islanda, cunoaște în prezent una dintre cele mai spectaculoase redresări economice din toate timpurile. După privatizarea sectorului bancar, care a fost finalizată în anul 2000, economia a intrat „în vrie” după ce, pe parcursul a cinci ani, băncile private au acordat împrumuturi în valoare de 120 miliarde de dolari (de 10 de ori mai mult decât valoarea economiei Islandei). A fost creat un balon economic uriaș, care a condus la dublarea prețurilor imobiliare, permiţând unui mic procent din populația Islandei să se îmbogățească suficient de mult, pentru a face investiții în străinătate și pentru a-și cumpăra vile, iahturi și avioane private, lăsând, în schimb, o datorie imposibil de rambursat pe umerii tuturor islandezilor. Islanda se confrunta cu falimentul național. Ca reacție la prăbușirea sistemului bancar, revoluția din Islanda împotriva acestei tiranii financiare a început în octombrie 2008, mai curând spontan, în stradă, în fața clădirii Adunării generale din Islanda. În decursul a cinci luni, banca principală a Islandei a fost naționalizată, funcționarii guvernamentali au fost forțați să demisioneze, vechiul guvern a fost lichidat și un nou guvern a fost instalat. Până în martie 2010, poporul Islandei a votat pentru refuzul de a plăti datoria de 3,500 milioane de euro creată de bancheri și în jur de 200 de directori și bancheri de nivel înalt responsabili pentru criza economică din țară fie au fost arestați, fie s-au confruntat cu acuzații penale. În februarie 2011, a avut loc o nouă adunare constituțională, cu sarcina de a rescrie constituția micii țări, al cărei obiectiv era să împiedice țară să se mai înglobeze în datorii prin împrumuturi în valută străină. Acest clip video din filmul Inside Job oferă unele amănunte despre cauzele care au declanșat criza financiară în Islanda: Așadar, cum este provocată o astfel de revoluție, care să mobilizeze cetățenii pentru a reacționa eficient la jaful economic colosal cauzat de bancheri și de politicieni? Hörður Torfason, un activist neobosit din Islanda, este renumit pentru organizarea „revoluției de bucătărie” islandeze. La început, el a stat în fața parlamentului, informând trecătorii și denunțând escrocheriile strigătoare la cer ale elitei care lucra acolo. Atunci când comunitatea financiară externă (FMI și Uniunea Europeană) a făcut presiuni asupra Parlamentului Islandei să adopte legi care să impună rambursarea datoriilor private făcute de bancheri, revoluția a fost oficial declanșată și a escaladat aproape până la violent, atunci când unii islandezi au început să arunce cu pietre în Capitoliu, încercând să forțeze guvernul să redreseze situația. Torfason și susținătorii săi au știut că o revoluție nonviolentă ar fi mai eficientă și a format un „zid uman”, alcătuit din cetățeni îmbrăcați în costume portocalii, între protestatarii furioși, care aruncau cu pietre - și poliție. Torfason credea că, pentru ca o mișcare să aibă sorți de izbândă, e nevoie de folosirea rațiunii și a informațiilor, precum și de demonstrații pașnice, pentru a transmite politicienilor un mesaj puternic că oamenii refuză să plătească datoriile bancherilor. Rezultatul final al rezistenței pașnice în fața tiraniei economice este un exemplu pentru toate țările occidentale, care sunt în prezent aduse la ananghie de un sistem bancar total corupt. Această poveste este cu mult diferită față de ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite de când a izbucnit criza bancară în 2008. Au fost acordate „bailout”-uri (ajutoare constând în injectarea de lichidități din buzunarele plătitorilor de taxe, n. tr.) uriașe bancherilor și nici una dintre părțile responsabile nu a fost supusă urmăririi penale. În Islanda, prim-ministrul a fost pus sub acuzare, peste 200 de dosare penale au fost intentate împotriva bancherilor și toți foștii directori executivi ai celor mai mari trei bănci au fost arestați. Noul guvern a sprijinit cetățenii aprobând un acord de remitere a datoriilor, prin care au fost iertate datoriile care depășeau 110% din valoarea locuințelor. Astfel, „băncile au iertat datorii care echivalau cu 13% din Produsul Intern Brut, ușurând povara datoriilor pentru mai mult de un sfert din populație.” (Bloomberg.com)
În prezent, economia Islandei este înfloritoare, cunoscând o creștere de 2,9% în 2011, iar OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a estimat o creștere de 2,4% în 2012 și 2013. „Lecția pe care trebuie să o învățăm din criza islandeză este că, dacă alte țări consideră că e necesară diminuarea datoriilor, ele ar trebui să ia aminte la succesul pe care l-a avut în Islanda «acordul 110%». Este cel mai generos acord de acest gen realizat vreodată” (Thorolfur Matthiasson, profesor de economie la Universitatea din Reykjavik, din Islanda (Bloomberg.com)
sursa: activistpost.com Traducerea: Irina Bazon” – cf. Revoluția din Islanda: Aflați cum au fost învinși bancherii prin democrație participativă, pe blogul gandeste.org
...Lecţia micului şi inimosului stat balcanic, MUNTENEGRUL CEL BALCANIC (ce păcat, dar şi cât de paradoxal:  Muntenegrul Balcanilor, Muntenegrul Salvării Înalt-Omeneşti! -  a adoptat, „din prima” – 3 iunie 2006, „de bunăvoie şi nesilit de nimeni” - MONEDA EURO...”moneda fără de chip uman”!!)mă impresionează şi mă înviorează, prin revelaţia că România Valahilor nu este singură, cu Duhul ei mioritic şi limpede-ortodox, întru omenia şi simplitatea (binecuvântată şi salvatoare!), a gesturilor umano-divine.
Lecţia acestui „Muntenegru al Nordului”/ISLANDA (deşi protestant, având un comportament la fel de limpede-ortodox, precum Muntenegrul Balcanilor, întru apărarea Darurilor Lui Dumnezeu!) mă înviorează, la fel şi din aceleaşi raţiuni spirituale: deci, cleştele Imperiului Mamonei-Banului, cleştele Iudeo-Masoneriei/”OCULTEI MONDIALENU ESTE UNUL DE NEDESFĂCUT! Iar trădarea-vânzarea/”privatizarea” (?! – de fapt, înstrăinarea şi păcatul dispreţuirii Darului Dumnezeiesc, către un Neam, orişicare ar fi el!) Bunului Naţional şi Duhului Naţional  - NU ESTE, ÎN NICIUN CAZ, SINGURA SOLUŢIE DE EXISTENŢĂ TERESTRĂ!!!
Dar această „lecţie islandeză” nu se învaţă nici singură şi nici...”de la sine”. Este nevoie de eforturi şi de antrenamente,  spirituale şi faptice, extrem de intense şi perseverente, pentru a căpăta acest „Avânt de Oameni ai Cetăţii”, pe care l-au dovedit, miraculos de clar şi răspicat faptic!  -  islandezii. De CETĂŢENI, adică de locuitori, conştienţi şi conştiincioşi/tenaci, aici, pe Terra (întru aşteptarea şi pregătirea pentru Cetatea Lui Dumnezeu, cea descrisă de Sfântul Augustin...) – ai Cetăţii în care ne este dat/sortit, de SUS, a ne pregăti (cu multă credinţă şi binecuvântat zel!), întru aşteptarea de Dumnezeu-Hristos, CEL DE LA A DOUA LUI VENIRE, PENTRU SFÂNTUL ŞI DESĂVÂRŞITUL JUDEŢ! Căci, nu-i aşa, dragi români? – „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!”... – ...şi, întâi şi-ntâi, să nu uităm că Andrei Mureşanu ne strigă, de peste munţi, din HAR-DEALUL Sarmisegetusei: „Deşteaptă-te, române!
Aşa că, stimaţi concetăţeni, să începem să ne întrebăm, cât de curând (şi să şi acţionăm, în consecinţă!): „De ce naiba îi mai răbdăm noi, în fruntea noastră, pe alde Băsescu, Ponta, MUGUR ISĂRESCU-„BOSSUL BOŞILOR”?!...după Iliescu, Roman, Severin, ori Constantinescu...???!!! – NICIUNUL DINTRE DÂNŞII, MĂCAR, NU E SĂMÂNŢĂ DE ROMÂN!!! IA, JOS CU EI ŞI CU TOATĂ CLICA LOR <<PRO-FE-ME-I-STĂ>> ŞI <<PRO-U.E-ISTĂ>>, FUGUŢA-FUGUŢA! – paşnico-islandezic, sau...mai puţin!” (că nici guvernanţii, de azi, ai României, nu prea au mutrele ori comportamentul de „lorzi”, ale nordicilor!!! – ...cât despre „komisarii” U.E., s-a văzut clar, în vara lui 2012, cât pot fi de MÂRLANO-TICĂLOSO-STALINIŞTI!!!) – ...şi să punem, totuşi, ÎN SFÂRŞIT!, în fruntea statului valaho-românesc (de-o mai exista aşa ceva, după sinucigaşa „regionalizare economică”...dea Domnul să-i încurce naiba, între ei, pe „useliştii”...lui Băsescu!), nişte patrioţi şi nişte oameni care să ştie a face bine României/Valahiei şi valaho-românilor!!!
...Revenind, pentru o cvasi-concluzie: acest „Muntenegru al Nordului”/ISLANDA este, deocamdată, singurul argument DE EXCEPŢIE, pe care mi-l ofer, pentru a nu întoarce spatele, DE TOT, Europei de Vest! Dar este, trebuie să recunosc, un argument-excepţie de o rară frumuseţe şi profunzime. Entuziasmant argument-excepţie!!!
...Şi, mă întorc, iarăşi, pentru a zicere, în final: „Să ne trăiţi, întru mulţi ani! – bravi şi inimoşi oameni de omenie, MUNTENEGRENI CREŞTIN-ORTODOCŞI, AI BALCANILOR!
...Doamne, rogu-te să ne ajuţi, să ne ocroteşti, să ne deschizi lumina ochilor spre cele limpezi şi să ne călăuzeşti, întâi, privirile, către neamurile semene în Duh, nouă! – iar, apoi, către Lumina Cea UNA, a Adevărului!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 


[1] -Nişte cercopiteci de la postul de televiziune B1 (cică...”românesc”!) s-au scandalizat că, în România, a fost decretat DOLIU NAŢIONAL – „pentru nişte indivizi pe care nu-i cunoaşte nimeni”! Probabil, la îndemnul celor de la B1, impostorul de la Cotroceni n-a scos nasul, nici să zică ceva alinător familiilor îndoliate, dar nici măcar să vadă cele 18 sicrie cu morţi români...Păi, ăstuia nu-i pasă de români, nicicum! - nici vii, nici morţi: ar avea nevoie doar de o maşinărie care să-i scuipe, în „mufă”, într-una, voturi... „pro-băs”!
...Statul Muntenegru i-a ajutat şi le-a salvat viaţa (probabil,  tuturor celor care  au fost ajutaţi!),  DONÂND CHIAR SÂNGE DIN SÂNGELE LOR!,  celor 29 de supravieţuitori-răniţi români, FĂRĂ SĂ-I CUNOASCĂ, PE VREUNUL MĂCAR! – ...şi, în plus, FĂRĂ „BILET DE VOIE”, NICI DE LA B1, NICI DE LA GUVERNUL ROMÂNIERI, STATUL INDEPENDENT ŞI SUVERAN MUNTENEGRU A DECRETAT DOLIU NAŢIONAL...! Mă întreb cine naiba „îi va cunoaşte”,  peste, să zicem, 100 de ani - atât pe cei de la B1, cât şi pe politicienii de doi bani, din România!!! Dar fapta creştinesc-eroică, a muntenegrenilor celor simpli (şi la fel de anonimi salvatori, precum morţii şi răniţii noştri, din defileul Morača!), din 24 iunie 2013, va fi nu doar ţinută minte de familiile celor salvaţi, după catastrofa rutieră din defileul Morača, ci va fi cântată epopeic, de toţi românii capabili de recunoştinţă, capabili de a-L recunoaşte, în faptele oamenilor-semeni, pe Bunul Dumnezeu!
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii