ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 52 (Iunie 2013)

EDITORIAL
OMAGIU CĂRŢII
Cărţile mai sunt încă apreciate de oamenii care au pretenţii de intelectuali, însă interesul pentru ele scade odată cu vârsta. Şcolarii consideră că cititul este o activitate plictisitoare, ce trebuie realizată doar pentru că profesorii le-au recomandat aceasta. Pe de altă parte, părinţii, fie nu au timpul necesar, fie cred că lectura este ceva învechit, de care acum nu au nevoie, neîndemnându-şi copiii să citească, decât dacă au vreo temă de făcut.
Desigur, există şi categoria elitelor, care consideră cărţile nişte fiinţe respectabile, din care  izvorăsc în permanenţă ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru astfel de oameni, cărţile chiar au suflet, şi numai ele sau prin ele, copiii lor pot câştiga respectul celorlalţi şi îşi pot construi un viitor demn de condiţia lor umană.
Poate că toţi suntem de vină fiindcă nu mai este apreciată lectura, deoarece nu le-am insuflat copiilor de la vârstă fragedă dorinţa de a citi pentru a se documenta, pentru a se relaxa, pentru a dobândi un limbaj dezvoltat şi a progresa intelectual şi spiritual. Ar trebui să existe un cult al cărţilor, iar copiii să considere lectura un obicei special, fără de care propria lor existenţă nu ar fi completă.
Există proiecte care au ca scop cultivarea dorinţei de lectură în rândul tuturor, cu motivaţii puternice şi exacte, care i-ar putea ajuta pe oameni să evolueze din toate punctele de vedere. Dacă am conclucra, dacă am accentua nevoia de lectură, ca pe ceva absolut necesar, poate că şi viitorul societăţii ar fi mai clar. Copiii trebuie încurajaţi nu numai să citească, ci şi să creeze propriile opere artistice pe baza impresiilor, a gândurilor, a experienţei dobândite. Ei reprezintă vasele care aşteaptă a fi umplute cu înţelepciunea străbunilor noştri, dar şi cu ceea ce pot realiza singuri, datorită zestrei genetice şi a unei educaţii corecte.
Sunt tineri talentaţi, care, dacă ar fi ajutaţi, ar putea fi modele pentru ceilalţi. Cărţile din librării nu sunt tocmai accesibile ca preţ buzunarelor tuturor, iar cele din biblioteci sunt vechi şi neatractive. Copiii caută cărţi interesante, care să le hrănească în permanenţă curiozitatea, dar care să aibă şi un aspect plăcut şi delicat la atingere. Ei nu mai sunt precum generaţiile trecute, care acceptau orice filă galbenă şi prăfuită, ci provin dintr-o lume a competiţiei, în care tot ceea ce e captivant are un avantaj considerabil.
Desigur, există şi soluţia electronică, acele biblioteci enorme, la îndemâna oricui, din care oricine îşi poate satisface setea de cunoaştere. Internetul şi suportul digital au revoluţionat atât de multe domenii, aşa încât nici cartea nu putea altceva decât să ţină pasul cu tehnologia. Formatele digitale oferă perspective informaţionale fantastice în comparaţie cu suportul tipărit şi asta tocmai pentru a amplifica dorinţa de lectură, de cunoaştere în general.
Numai că, unii dintre noi încă mai doresc să palpeze sursa ştiinţei, s-o aibă foarte aproape, la îndemână, oricând. De aceea, cărţile tipărite nu şi-au pierdut interesul, iar efectul atingerii lor este unul miraculos. Nu există ţară care să fi renunţat la tipografie, iar cartea, asemenea unui festin, se lasă savurată în cadrul marilor saloane dedicate. Şi la noi, în România, mai există astfel de târguri, e adevărat, incomparabil cu ceea ce este în Occident, dar mai sunt şi atât timp cât vor mai fi oameni capabili să editeze şi consumatori de lectură tipărită, cartea, în forma sa consacrată ne va oferi de fiecare dată desfătarea şi emoţia specifică.
Unii oameni au un adevărat altar al cărţilor în propriile locuinţe, atât de deosebit, încât ar cuceri chiar şi o inimă de piatră, şi ar îndemna pe oricine să răsfoiască, cel puţin, filele acelor cărţi, de cele mai multe ori valoroase, sau de colecţie, tipăriturile foarte vechi, a căror valoare nu se poate măsura cu precizie, dar care conţin informaţii inegalabile sau încifrate. Din acest punct de vedere cartea este considerată obiect de valoare inclusiv materială. Colecţiile şi ediţiile celebre, au nu numai sceptrul valorii anticariatului, ci şi pe cel al perenităţii. O astfel de carte va învinge de fiecare dată timpul, iar autograful ori dedicaţia din pagina de gardă ori de titlu, se va prefigura la fel de artistic într-o pecete, conferind astfel lucrării caracterul de unicitate.
Cartea este apreciată, mai mult sau mai puţin, oriunde în lume, având un loc aparte şi fiind iubită de către cei care nu pot trăi fără a fi informaţi. Literatura, în special, este cea mai accesată, indiferent de secol, având puterea de a crea mentalităţi noi, de a introduce spiritul în timpurile apuse, ori de a da speranţă pentru viitor.
Pentru copiii de gimnaziu, cele mai interesante sunt încă basmele şi poveştile din tezaurul autohton, deoarece acestea le oferă o viziune amplă asupra vieţii şi a omenirii, în general. Imersiunea în lumea lecturii constituie o călătorie complexă, cu multiple căi de acces, în care individul devine protagonistul propriei imaginaţii. Un timp anume fără un strop de lectură este inert, iar creaţia îşi pierde strălucirea şi unicitatea, rămânând doar istorie fără valoare, o simplă consemnare, lăsată uitării de către cei care ne urmează.
Lectura, la orice nivel de studiu, oferă daruri incomensurabile şi posibilitatea creării propriului vis, în care eroii sunt oameni asemenea nouă sau fiinţe stranii, rezultatul originalităţii, din care vor răsări mii de fascicule interesante, surse de inspiraţie pentru oricine. Valorificarea lecturii înseamnă un câştig sigur pentru noi, întrucât astfel ne respectăm trecutul şi ţesem viitorul la umbra imortalităţii. Şi să nu uităm un lucru foarte important: raportarea la noi ca persoană se face prin intermediul cărţii. Revenirea la un vocabular adecvat, restabilitea liniei valorii şi condiţiei umane nu se poate realiza fără carte, indiferent de cum arată ea. Este sursa de echilibru intelectual, izovul de binefacere spirituală, hrana de care omul are nevoie dincolo de necesarul biologic.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

INTERVIU

SINGURA SCUZĂ A EXISTENŢEI POEZIEI ESTE FAPTUL CĂ, EA ÎNSĂŞI ESTE INEVITABILĂ. INTERVIU CU POETA ANA BLANDIANA

Otilia Valeria Roman şi Ana Blandiana...

Am o adevărată colecţie de nume... Aţi uitat să-l spuneţi pe cel mai important. Toată lumea îmi spune Doina. Doina este singurul nume care este absolut neoficial, nu am fost botezată cu el şi nu este în niciun act şi, totuşi, toată lumea mi-a spus întotdeauna aşa. E ciudat dar, deja am două nume în buletin foarte frumoase, Otilia şi Valeria şi nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu unul dintre ele. Poate că numele au şi ele destinul lor.

Cum s-a născut, numele în sine, Ana Blandiana?

Ana Blandiana s-a născut când eu aveam vreo 16-17 ani. Am scris la Revista Tribuna” din Cluj nişte poezii semnate aşa pentru că eram un grup de prieteni din aceeaşi clasă şi fiecare am semnat cu un nume cât mai răsunător. Blandiana era satul mamei iar, Ana era rima pentru Blandiana. Fiecare am trimis la “Revista Tribuna” poeziile pe care ni le citisem reciproc. Ale mele au apărut şi m-am simţiit vinovată, dovadă că nu prea ştiam ce înseamnă “pseudonim”. Mi se părea că am făcut ceva incorrect şi am scris o scrisoare scuzându-mă că, de fapt, pe mine nu mă cheamă aşa şi totul a fost doar o glumă. Urmarea a fost că un redactor de la această revistă a venit la Oradea, unde eram elevă. Cu prilejul ăsta a aflat cine sunt de fapt şi că tatăl meu este la închisoare şi atunci mi-a spus că a fost norocul meu şi ar trebui să rămână aşa pentru că, în condiţiile normale nu aş fi putut publica. Şi, oricum, această aventură literară nu a durat foarte mult deoarece, o profesoară din Oradea a scris tuturor publicaţiilor din ţară că sunt un duşman al poporului şi nu trebuie să fiu publicată. Acest document a apărut acum câţiva ani într-o carte de documente din arhivele Iaşiului, publicată de Lucian Dumbravă. Deci, iată că a ajuns şi la Iaşi. După ce a trecut totul şi eu am devenit un adult mi-a fost jenă de cât de sonor este numele meu dar, ar fi fost mai neserios să îl schimb a doua oară. Deja, Ana Blandiana eram eu.

Aţi folosit acum ceva vreme în urmă expresia “fericirea poeţilor”. Sunt fericiţi poeţii?

Da, cred că da. Indiferent de cât de dramatică viaţă ar avea, nu cred sau, cel puţin, nu sunt în stare să-mi imaginez ceva mai minunat decât sentimentele care te încearcă după ce ai scris ceva care, poate, nici măcar nu este adevărat. Dar simţi că ai rostit “cuvântul care exprimă adevărul”, asta ca să citez un poet mult mai mare.

Ce înseamnă, de fapt, poezia pentru dumneavoastră?

Este izvorul tuturor lucrurilor, tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, inclusive cărţile de proză, inclusiv implicarea mea în viaţa public. Toate aceste activităţi extraliterare au avut la origine legătura dintre mine şi poezie şi datoria pe care am avut-o faţă de poezie.

Dacă aţi avea din nou posibilitatea de a vă întoarce în timp, să aveţi iar 25 de ani, conştientă de tot ce aţi trăit până la momentul întoarcerii, ar mai fi scrisul un mod de a fotografia clipa? V-aţi mai apleca asupra scrisului?

Da, fără îndoială. Scriam cândva că, singura scuză a existenţei poeziei este faptul că, ea însăşi este inevitabilă. Nu eu am ales, ci am fost aleasă şi cred că este cazul tuturor scriitorilor, al artiştilor, în general, indiferent de domeniu. În măsura în care sunt autentici, talentul nefiind o opţiune.

Cum aţi putea recunoaşte un scriitor autentic? Aceeaşi întrebare i-am adresat-o şi d-lui Nicolae Manolescu, dar era vorba despre recunoaşterea unei cărţi bune.

Nu pot să explic, dar simt. Mi se întâmplă, chiar de prea multe ori să mi se aducă versuri nepublicate şi am sentimentul că simt corect care sunt creatori adevăraţi şi care nu.

Din atitudinea poetică şi socială reiese că nu doriţi să rămâneţi datoare nimănui. Care este cauza intransigenţei dumneavoastră?

Da, este o poezie scrisă în prima tinereţe şi cred că, într-un anumit fel, m-am purtat aşa toată viaţa. N-am acceptat niciodată să primesc, am făcut cât am putut pentru a oferi.

Ce poate compromite destinul unui scriitor?

Cred că, în cea mai mare măsură, oportunismul.

Dar n-ar putea fi şi o poartă deschisă pentru un scriitor?

Nu, chiar dacă pare, uneori. Există experienţa ultimilor 50 de ani în care oportunismul nu a făcut decât să îngroape talente. Chiar dacă le îngropa în onoruri.

Cum apreciaţi poezia tânără, poezia actuală?

Primul lucru extraordinar care se poate spune este că se scrie în continuare, într-o lume care nu mai pare interesată deloc de poezie şi, totuşi, poeţii continuă să se nască şi să nu se dezică. Adică să se supună chemării şi destinului lor. Vedeţi câte cărţi de poezie apar, ceea ce este, în sine, o dovadă că sunt autentici pentru că, efectiv, nu mai au niciun interes. N-ar avea niciun interes să-şi canalizeze viaţa pe un drum carte este, sigur, din toate punctele de vedere, perdant.

Care este diferenţa dintre poezia prezentului şi cea a tinereţii dumneavoastră literare? Există diferenţe?

Criticii literari ar zice că, da. Eu sunt convinsă că nu sunt diferenţe pentru că nu există diferenţe esenţiale nici măcar între Homer, Shakespeare şi Rilke, de exemplu. Poezia cu majuscule şi în autenticitatea ei nu este circumstanţială. Sigur că există caracteristici ale diverselor epoci, ale diverselor temperamente, ale diverselor sexe, dar, în măsura în care este adevărată şi mare, poezia este aceeaşi. Aşa cum, în trecut, pictorii încercau să semene cu maeştrii lor nu să se deosebească de ei şi, în felul acesta deveneau ei înşişi originali. Tot aşa şi poeţii.

Aveţi ceva de reproşat lumii cultural româneşti de acum?

Da, faptul că se lasă pradă unui fenomen care seamănă cu “fenomenul Piteşti”. Sunt învrăjbiţi ca să nu poată să devină solidari şi să nu reprezinte o forţă. Tocmai pentru că, eu personal cred asta, n-am scris niciodatăniciun cuvânt rău despre niciun coleg şi n-am răspuns niciodată vreunei insulte care venea din lumea literară.

Încerc să găsesc o întrebare de încheiere a interviului nostru, într-o notă optimistă, în condiţiile în care afară plouă şi cititorii, încă vă aşteaptă autograful. Cum aţi vrea să se termine acest interviu?

Aţi pus o întrebare pe care mi-a adresat-o şi George Arion, cred că la primul interviu al vieţii mele şi eu i-am răspuns: “zâmbind”.

Gabriel Dragnea (Bucureşti)

CARTILE ZEIT
ÎN MIEZUL ORELOR (POVESTIRI, AMINTIRI, PAGINI DE JURNAL) DE CORINA-LUCIA COSTEA, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei. Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 35 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.
În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.
Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate municipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.
Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.
Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor. Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment.
Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii. Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.
Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.
Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bunăşi la capitolul universalitate.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...
„LIRICA PRIMĂVERII” – O FRESCĂ ÎN CARNAVALUL DE CERNEALĂ
O nouă antologie a cenaclului literar online “Noduri și Semne” din Galați a apărut la editura InfoRapArt, sub coordonarea unui grup de scriitori profesioniști, membri ai asociației A.S.P.R.A. (Asociația Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice). Antologia “Lirica primăverii” a adunat sub streașina paginilor sale 20 de autori, prezentați în prefață de scriitorul și coordonatorul proiectului, Petre Rău: “Lira aparține autorilor, ei au smuls-o din brațele primăverii ca să ne arate cu ce pot să ne încânte. Și cred că au ce oferi.” Volumul este deschis de Mihaela Aionesei, “poeta este înarmată cu metafore cuceritoare”, Maria Chiriac “e mai apropiată de proză decât de poezie”, Maria Ciobotariu “trăiește din plin fascinația creației poetice”, Viorel Darie “este de acum scriitorul pentru care povestirea rămâne prima și ultima sa dragoste pe tărâmul creației literare”, Cristian Ovidiu Dinică “pare a nu vâna cuvintele, ci mai degrabă se lasă el vânat de ele”, Lucreția Ionescu Buiciuc face “o poezie meditativă, orientată spre sensul iluzoriu al vieții și impregnată de un lirism autentic”, Aurica Istrate are un vers “plin de sensibilitate și profunzime”, Violeta Sabina Lazăr “are o sensibilitate necesară”, Denisa Lepădatu “vine din nou sa ne convingă că știe să scrie poezie”, Iulia Mirela Lixandru “are o poveste de viață pe care și-o deapănă în versuri”, Mihaela Meravei “se lasă copleșită de starea de inefabil”, Elena Mlădinoiu “vede lumea de la distanță care îi permite să o transfigureze perfect”, Ștefan Lucian Mureșanu “are trei studii de excepție”, Gerra Orivera este “o poetă plină de pioșenie și decență în fața cuvântului așternut”, Lucia Pătrașcu “vine în această antologie cu câteva poezii scrise în stil tradițional, bine strunite prozodic”, la Tatiana Scurtu-Munteanu “avem de sesizat o poezie plăcută, bine organizată, profundă, contemplativă, sensibilă, cu unele accente romantice”, Ileana Todoran “ne prezintă o scriere densă, cu multă atenție pentru detaliu”, Roland Florin Voinescu “excelează prin arta dialogului, prin parafrazarea subconștientului public, prin umor”, Gabriel Zaharia ne prezintă o proză scurtă în care există “o anumită ingenuitate și simplicitate de bun augur”, iar în final Marian Zaharia “ne pune pe tapet o serie întreagă de construcții și definiții aforistice, majoritatea impregnate cu un umor de bună calitate”.
Primăveri
Cu toate primăverile odată te-ncing în roşu-purpuriu
Şi pe zăpada tricotată din părul tău molitve scriu.
Cu toată bucuria laolaltă alerg spre dealul ostenit
Pe care florile tresaltă şi pragu-mi spune bun venit.
 
Din fiecare sâmbure de rouă acasă mă pricestuiesc
Ţinută-n braţele-amândouă de leagănul moldovenesc.
Din fiecare frescă matinală adun culorile cereşti
În carnavalul de cerneală al primăverilor cu măşti.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

CARTEA DESPRE MAEŞTRI: „ANAMNEZE NECESARE”, DE MIRCEA DINUTZ
A apărut o nouă carte de critică a profesorului focşănean Mircea Dinutz – „Anamneze necesare”, Editura Rafet, 2012. Pentru a nu greşi numărătoarea cărţilor critice ale lui Mircea Dinutz, dăm cuvântul autorului:”După volumul din 2001, <<Popasuri critice>>, şi cel din 2011, <<Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi>>, aceasta ar fi cea de-a treia mea carte de critică, de la care aştept să mă reprezinte, cu demnitate!” (cf. Argument, p. 6).
O carte care s-a născut deodată cu un binemeritat premiu. În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat – Asociaţia „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ” şi Editura Rafet i-au premiat-o, prin juriul de festival, cu Premiul „DUMITRU PRICOP”, al Festivalului Internaţional „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat, 2012.
O carte care începe cu explicaţii justificative ale selecţiei textelor, cuprinse în procustianul număr de pagini, impus de normele festivalului (120 de pagini) – justificări, astfel, ale imposibilităţii autorului de a-şi „plăti” toate datoriile sale morale, şi faţă de alţi cărturari şi critici români admiraţi: „După îndelungi deliberări, am hotărât să renunţ, temporar, la poeţii şi prozatorii atât de dragi mie (...), preferându-i, din multiple motive, pe cărturari: istorici, hermeneuţi, eseişti, dublaţi, uneori, de publicişti, memorialişti, diarişti (Constantin Călin, Petru Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu, Iordan Datcu), cărora le-am alăturat-o pe Magda Ursache, cu profilul ei inconfundabil, de justiţiar impenetrabil (...). N-aş vrea să se înţeleagă, de aici, că nu mi-aş fi dorit să apară, în această carte, şi alţi eminenţi cărturari, pe care îi respect în aceeaşi măsură: Ştefan Cazimir, Eugen Simion, Nicolae Gheran, Constantin Cubleşan, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, Mircea Tomuş, Vasile Fanache, Gh. Glodeanu, Constantin Trandafir, Ion Pop...Deocamdată, atât s-a putut!”.   Nu prea înţelegem de ce Mircea Dinutz creează (sau pare a o face!) o dihotomie între statutul de „poeţi şi prozatori” şi cel de...”cărturari”! Dar trecem, fără niciun resentiment, peste această (suntem convinşi!) neintenţionată stângăcie.
Onestitatea liminară şi apollinică a criticului Mircea Dinutz îl face să precizeze, în finalul Argumentului cărţii: „Aş mai preciza că, dintre cele 14 materiale prezente aici, zece au apărut în revista focşăneană <<Saeculum/Pro Saeculum>>, între anii 2003-2011, iar celelalte 4, câte unul în <<Argeş>>, <<Ateneu>>, <<Spaţii culturale>> (şi, în variantă prescurtată şi cu titlul schimbat, în <<Vatra veche>>), în sfârşit, în <<Caiete critice>>”.
De ce titlul cărţii: „Anamneze necesare”?
Se ştie că ANAMNEZA este un termen de provenienţă grecească, dar utilizat, în special, azi, în legătură cu religia buddhistă (de altfel, şi strămoşii noştri, dacii zalmoxieni, credeau în reîncarnare şi, deci, în anamneză!): „reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut, într-o existență anterioară”. În primul rând, Mircea Dinutz consideră că orice om, viu întru Duh, pentru a se cunoaşte pe sine, trebuie să-şi re-memoreze “nodurile energetice” fundamentale, ale existenţei/sorţii/”karmei” sale. Cu atât mai mult, un om de aleasă cultură -  care are a rememora segmente de viaţă ca străfulgerări ideatice – segmente, deci, trăite ca vieţi/experienţe vitalist-ideatice autonome, întru iniţierea cu Maestru/Maeştri. Tacit, Mircea Dinutz mărturiseşte, deci, că “Anamneze necesare” este (şi TREBUIE să fie! - pentru că, într-o viaţă zbuciumată, nu avem prea multe prilejuri recapitulativ-revelatorii şi de exprimare a unei recunoştinţe autentice, exprimate la timp  şi…”fără termen expirat”!) CARTEA DESPRE MAEŞTRII care l-au marcat şi impulsionat, ba chiar format (modelar şi revelatoriu), în/pentru existenţa sa de critic şi istoric literar.
Un demers demn de omul de onoare şi de onestitate intelectuală exemplară, care este profesorul şi criticul Mircea Dinutz!
Am observat, pe parcursul citirii paginilor “opului” (cum îi place, lui Mircea Dinutz, să numească…”obiectul cu multe file scrise şi prinse între tartaje”!), că, deşi este o carte despre RECUNOAŞTEREA REVERENŢIOASĂ şi RECUNOŞTINŢĂ (deci, discursul este organizat pe dimensiunile respectului, admiraţiei şi deosebitei preţuiri!) – nici măcar o singură dată criticul nu abdică de la obiectivitate şi de la vigilenţă! (ba, parcă, această continuă grijă pentru menţinerea ”echilibrului clasico-umanist” face din “Anamneze necesare” - în care se identifică extrem de fine, dar determinante retuşări ale textelor “primare/originare”! -  cea mai obiectiv scrisă, dintre lucrările lui Mircea Dinutz). Nici măcar o singură notă excesiv/suspect de înaltă, ca marcă a encomiasticului/apologeticului. Adoptând un stil de maximă eleganţă, cu limpezimi şi fulgerări de cleştar.
Primele patru texte-recenzii (mai degrabă studii!) sunt închinate unor cărţi fundamentale, ale profesorului şi bunului său prieten intelectual, criticul bucovinean (n. Udeşti/Suceava), naturalizat băcăuan, Constantin Călin (expert, în primul rând, în opera lui Bacovia): “Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”, “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”,  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”.
De reţinut, în legătură cu recenzarea “Dosarului Bacovia”, vol. II (O descriere a operei, glose), din primul articol-recenzie al cărţii – admiraţia, nedisimulată şi perfect îndreptăţită, a lui Mircea Dinutz, pentru acribia admirabilă şi rafinamentul hermeneutic exemplar, ale lui Constantin Călin: “Un asemenea studiu temeinic este acest volum al II-lea din DOSARUL BACOVIA, cu nu mai puţin de 1349 de note, în 162 de pagini, ce însoţesc şi sprijină fiecare consideraţie, fiecare propoziţie critică, fiecare observaţie, adăugire şi nuanţă, sesizate cu sagacitate şi interpretate cu fineţe” (cf. Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”…, p. 9). Apoi, tentaţia şi reuşita lui Constantin Călin, de a oferi/descoperi cititorilor “un Bacovia primitiv, simplu, autentic” (cf. idem, p. 8). Analiza “nevrozei”, ca motiv literar: “în cazul Bacovia, nevroza e o stare de criză, un accident al imaginaţiei şi o metaforă” (cf. idem, p. 11). Critica severă, dar perfect argumentată, asupra ediţiilor Bacovia: “Concluzia este una singură: ediţia Petroveanu-Botez <<nu e lucrarea de referinţă aşteptată>>, după cum nici ediţia Mircea Coloşenco (2001) nu satisface pe deplin aşteptările noastre” (cf. idem, p. 18). Mereu, atenţia “urechii de fluture” a lui Constantin Călin este aţintită pe latura semantică şi de geneză semantică, a poeziei bacoviene: “Autorul <<Dosarului Bacovia>> nu osteneşte să-şi pună întrebări: care este sensul contextual al termenului barbar, din <<Seară tristă>>?! De ce singura amintire veselă din întreaga sa operă (alean) e legată de toamnă, de livezi, de vii? (…) Versul <<Havuzul din dosul palatului>> se referă la Palatul Cantacuzino, din Bucureşti…”  etc. etc. (cf. idem. p. 13-14).
Finalul recenziei-studiu, a/al lui Mircea Dinutz,  este generos, dar (în urma îndelungilor adăstări expresiv-admirative, asupra textului constantincălinic) perfect veridic, la nivelul fiecărui cuvânt de îndreptăţită apreciere: “Un studiu temeinic, o explorare atentă şi competent a fiecărui rând bacovian, o investigaţie făcută cu har şi dăruire, un discurs sobru şi elegant, dens şi echilibrat, rareori ironic, mai adesea atins de ispita confesiunii şi a moralizării. Sunt rândurile unui om care a meditate câteva bune decenii în marginea operei bacoviene, s-a identificat aproape cu obiectul studiului său, a căutat cu pasiune şi a clădit cu nesfârşită răbdare, piesă cu piesă, element cu element, până la înălţarea edificiului pe care-l avem în faţa noastră” (cf. idem, p. 19).
A doua recenzie (asupra lucrării „În jurul lui Bacovia. Glose şi Jurnal”, a lui Constantin Călin) îi înalţă în rang (prin termeni constant admirativi), atât pe autorul studiului (Constantin Călin), cât şi pe cel studiat de Constantin Călin (Bacovia), până la nivelul de „exploratori, con-fraterni spiritual, de tărâm ideatico-ontologic”: „substanţa a ceea ce numim, cu îngăduinţa Poetului, ŢARA BACOVIA” (cf. “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, p. 20). Se pune accentul (preponderant, de data aceasta!), pe moralistul-Constantin Călin. Mircea Dinutz sesizează că, prin analiza şi discursul constantincălinice, din  Glose şi Jurnal, se ajunge, adesea, la stadiul comparativ al epocilor existenţial-româneşti (interbelicul suprapunându-se, grav-problematizant, peste…”postrevoluţionar”!): “Nu e singura dată când autorul DOSARULUI BACOVIA lasă impresia că vorbeşte, aluziv sau direct, despre timpul în care ne aflăm” (cf. idem, p. 23). În definitiv, se verifică, astfel, afirmaţia hermeneutului băcăuan: “Om al secolului al XIX-lea, prin naştere şi formaţie intelectuală, Bacovia e, prin neliniştea operei sale, unul dintre primii oameni ai secolului XX, pe care-i anticipează şi-i ilustrează” (cf. idem, p. 25). “Constantin Călin ne atrage atenţia asupra faptului că actuala criză pe care o traversăm, ca şi în urmă cu opt  decenii, este dublată de <<una mult mai profundă şi mai dureroasă: CRIZA ELANURILOR, A ÎNDEMNURILOR SPRE MAI BINE ŞI A GENEROZITĂŢII ŞI, NU ÎN ULTIMUL RÂND, A DORINŢEI DE FRUMOS>>” (cf. idem, p. 28). Iată cum se dovedeşte că, într-o “celulă temporală”, nu stau/locuiesc doar cei vii-vizibili, ci şi fantomele vizionarilor, adică ale celor ce-au anticipat, zburându-şi Duhul prin decenii şi peste secole (poate şi peste milenii!), imaginativ-senzitiv şi ideatic - vremi din depărtate/încă nematerializate/ne-configurate zări…!
Înţelegând, prin empathie ultimă/cvasi-suprapunere de personalitate, duhul bacovian – totuşi, scormonitorul, atotîntrebătorul şi neastâmpăratul spirit constantincălinic ajunge să-şi pună până şi întrebarea, care, îndreptăţit, îl uimeşte cel mai mult, pe fostul său discipol (rămas întru admiraţie, fără rezerve, faţă de Maestru!), Mircea Dinutz: “<<AM CITIT, OARE, TOT CE TREBUIE, PENTRU ÎNŢELEGEREA ADEVĂRATĂ ŞI COMPLETĂ A LUI BACOVIA?>> Incredibilă întrebare, pentru cei care l-au cunoscut, pe îndelete, pe exegetul bacovian, dar nu-l cunosc personal” (cf. idem, p. 27).
Ne aflăm (ca-n necesara rotire, în jurul unei statui, căreia trebuie să-i valorifici toate unghiurile personalităţii estetico-demiurgice!) în faţa celei de-a treia recenzii a lui Mircea Dinutz, pentru o carte constantincălinică („Gustul vieţii. Varietăţi critice”) – cu o vizualizare aprofundată, tot a domeniului moral-spiritual, dar şi a celui filosofico-estetic, precum şi a celui ontologic-comportamental: “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…” Iată, încă de la început, avertismentul şi premizele morale: “Orice carte a sa este o lectură ce te obligă la o elementară igienă spirituală, spirit de observaţie, calm, seriozitate şi…ţinută, fără de care orice tentativă de a ajunge la mesaj ar fi sortită eşecului” (cf. “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”, p. 29). Un material constantincălinic “ordonat (n.n.: triadic: I-Subiecte; II-Pretexte; III-Zigzaguri) după un plan care, în intenţiile mele, ar trebui să sugereze o <<cardiogramă>>, să creeze rezonanţe între secţiuni şi să ducă la evitarea monotoniei” (cf. idem, p. 31). Problema fundamentală a studiului autorului băcăuan (“critic, istoric literar, publicist şi filolog, nu în ultimul rând, profesor şi memorialist” – cf. idem, p. 29) : “Ce e un <<umanist>>?” Chiar, ce o mai fi însemnând “a fi umanist” - în mijlocul barbariei capitalist-sataniste, de azi? Şi Constantin Călin precizează, iar Mircea Dinutz consemnează: “<<A fi uman>>, precizează autorul bulversat de reaua înţelegere a termenului, de către concitadinii săi, înseamnă a fi <<iubitor, bun, blând, civilizat, luminat>>, animat de o vie şi perpetuă curiozitate intelectuală, pentru tot ce îl înconjoară, un spirit enciclopedic pătruns de importanţa culturii şi a educaţiei” (cf. idem, p. 32). Observaţi cum, cu cât suntem mai departe, prin timp şi comportament, faţă de zona definită, devenim tot mai idilizatori ai respectivei epoci? Dacă am fi existat în veacul al XIX-lea, chiar şi în finalul celui de-al XX-lea – am fi fost deplin îndreptăţiţi să condamnăm umanismul, ca început şi izvor otrăvit al barbariei ateisto-iluministe. Aşa, însă, trăind noi înşine cataclismul barbariei capitalisto-mafiotice, anomice şi deplin sataniste, suntem tentaţi la visarea, edulcorată, de epoci cu atât mai mirifice, cu cât sunt situate în segmente de timp mai depărtate de segmentul nostru temporal catastrofic.
Atitudinea moralizatoare a lui Constantin Călin (“unul dintre puţinii gazetari din România care, beneficiind de o cultură întinsă, bine articulată, dar şi de o fibră morală foarte rezistentă, poate constitui el însuşi un model de professionalism şi rectitudine etică” – cf. idem, p. 39) este urmată, cu fidelitate îndreptăţită, de către comentatorul şi recenzentul său: “ (…) reproşează preoţilor că nu-şi fac datoria de a blama răul, de la înălţimea misiunii pe care o au şi se comport asemenea unor funcţionari obedienţi, de parcă n-ar vrea să supere autorităţile (vremelnice, ca toate ale lumii): <<Ceea ce-i lipseşte preotului de azi este mania: el nu critic, nu vituperează, nu protestează, nu anatemizează. Înghite toate sfidările, închide ochii la toate ereziile>>” (cf. idem, p. 35). Şi urmează, firesc, cvasi-nararea unor evenimente moralizatoare, pentru surzii veacului XXI – bineînţeles, făcând paralele filologice,  cu veacuri demult trecute: spre exemplu, “Antioh Cantemir era <<săpat>> cu abnegaţie la Poarta Otomană, de către neprieteni, pentru ca, mai târziu, fratele său, Dimitrie Cantemir, să-l <<sape>> pe Constantin Brâncoveanu (…) care, la rândul său, îl <<săpa>> pe prinţul moldav, cu aceeaşi tenacitate”…până în zilele noastre de “săpare modernă”: un om politic român, bine şi atent “săpat” la Bruxelles…şi iată istoria filologică a  “SĂPATULUI” gata împlinită, iar istoria-istorie a poporului român, plină de…gropi funeste!!!
Ultima recenzie asupra unei lucrări constantincălinice, închinată cărţii „Stăpânirea de sine. Miscelaneu”, ni-l arată pe criticul-filologul băcăuan ca FIINŢĂ-A-BIBLIOTECII, retras nu doar pentru autoprotejare, ci şi pentru o mai bună perspectivă de „tragere cu proiectile de hârtie Luminată cu Har”, exorcizatoare, asupra demonilor contemporaneităţii. Din „vizuina sa de hârtie” (cf.  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”, p. 40), Constantin Călin poate da o definiţie funcţională mai exactă a refugiului bibliotecii (“biblioteca se deschide spre viaţă şi viaţa caută o verificare în bibliotecă” – cf. idem, p. 40), dar poate şi să accentueze parabolizarea filosofică a lumii, poate să vitupereze, împotriva răului din lume, mai liber de zgomotele prejudecăţilor, confuziilor, diversiunilor şi inerţiilor: “Parabola ciorilor, lacome şi obraznice, care înghit totul din faţa porumbeilor, a căror ezitare este sancţionată brutal, îl determină pe autorul Constantin Călin să comenteze cu amărăciune: <<Lumea, care-i compusă mai mult din ciori decât din porumbei, nu apreciază semnalele>>” (cf. idem, p. 41).
Şi recenzatul, şi recenzentul sunt, în primul rând, profesori/ravvi-rabuni, educatori-moralizatori, deci îi va marca, până la obsesie, destinul tragic-grotesc al învăţământului românesc/educaţiei româneşti contemporan/e - cu consecinţele sale, socio-spirituale, incalculabile, pentru existenţa poporului istoric românesc, dar chiar şi pentru Duhul Românesc, lipsit/secat de bun-simţ, de simţul măsurii şi al realităţii: “Trăim, spune Constantin Călin, <<într-o lume fără ideologii, dar cu o infinitate de scenarii>>.  Motivaţia pentru învăţătură a scăzut dramatic, solemnul a fost înlocuit de grotesc, iar mitul reformei a devenit o justificare penibilă a vandalismului, jafului naţional, deşănţării şi grosolăniei. Deplânge, nostalgic, absenţa lui Moş Ion Roată din Parlamentul ţării, garant al bunului-simţ şi al adevărului rostit neaoş, răspicat” (cf. idem, p. 43).  Revoltătoarea tragedie a exhibării demnităţii sârbeşti, faţă cu Tiranii Barbari ai Lumii Contemporane, NATO/SUA, îşi află, imediat, ecou, în sufletul moralistului, autentic democrat, Constantin Călin: “Inimi deşarte, orgolioase, nu admit cutezanţa, îndârjirea, loialitatea celor pe care-i agresează” (cf. idem, p. 44). Şi Constantin Călin (afirmă Mircea Dinutz) se solidarizează, în problema “crizei şi haosului contemporan”, cu Edgar Papu: “Trăim într-o cumplită criză morală” (cf. idem, p. 45). Iar creştinul Constantin Călin răspunde, prin atitudine martiric-creştină (ne informează Mircea Dinutz), Ocultei Dictaturi a…Centrului Ocult, al Anti-Culturii Româneşti, din România de azi: “Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde!” (cf. idem, p. 48).
Până aici, am urmărit mai curând spectacolul de idei şi crezuri constantincălinice, regizat de Mircea Dinutz, cu empathie perfectă şi deplin reverenţioasă. În cele ce urmează, Mircea Dinutz nu-şi modifică registrul reverenţei, dar devine un mult mai activ comentator şi, chiar, e gata să dezlănţuie controverse.
Ne referim, fireşte, la recenziile dedicate cărţilor lui Theodor Codreanu, Ioan Adam, Petru Ursache, Iordan Datcu şi (adăugată) Magda Ursache.
În ce-l priveşte pe eminescologul şi bacovianologul de la Huşi, Theodor Codreanu – Mircea Dinutz îi recenzează atât dramaticul studiu “Basarabia sfâşierii”, cât şi “Complexul Bacovia”, “Transmodernismul” şi volumul al II-lea al “Numerelor în labirint”.
Mircea Dinutz semnalează că eminescologul Theodor Codreanu afirmă, cu îndreptăţire, în “Basarabia sfâşierii”, că “Eminescu este cel dintâi care a înţeles soarta istorică a Basarabiei, ca pe o cheie a destinului românesc însuşi” (cf. “Basarabia sau drama sfâşierii”, p. 49). Dar România de azi este pradă unui război “intraetnic, mai devastator decât multe altele – şi, deci, se află pe <<făgaşul autodistrugerii>>: această carte a lui Theodor Codreanu este un semnal de alarmă, venit din partea unui grav şi responsabil luptător pe baricadele <<românismului>>!!!” Şi urmează, citând memorabil, din Theodor Codreanu care, cu ironie distrugătoare, la adresa politicienilor noştri de azi, afirmă: “NU SE AMESTECĂ NICI MĂCAR ÎN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI…” (cf. idem, p. 51). D-apoi în cele ale aşa-zisei “Republici Moldova”, în care aproape că trece nevăzută resurecţia spiritului critic, tot mai evident, prin  “cărţile lui Mihai Dolgan, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi etc. “ (cf. idem, p. 51)!
Tot aici, Mircea Dinutz îl citează, sub semnul îndoielii neîncrezătoare, pe Theodor Codreanu, care “afirmă răspicat: POSTMODERNISMUL DUCE LA DISOLUŢIA LITERATURII. O judecată prea aspră şi tăioasă (poate!), dar asta nu mă împiedică să observ că adevărurile conţinute, rigoarea demonstraţiei (…) legitimează o carte ce ar putea provoca o necesară dezbatere” (cf. idem, p. 52).
Noi suntem de accord, mai curând, cu radicalismul lui Theodor Codreanu: postmodernismul, care neagă Demiurgia Duhului Umano-Divin, se comportă întocmai precum politicienii români, faţă de Basarabia: zgomotul (pervers-fascinant, cu reverberaţii meschine şi egolatre!) al propriei voci (goale/golite semantic!) îi împiedică să audă Vocea Lui Dumnezeu, poruncind re-acţiunea, energică, vitalistă, întregitoare întru integralitatea cosmico-românească!
În discuţia despre religiozitatea lui Bacovia (cf. “O carte de referinţă: Complexul Bacovia”), Mircea Dinutz prinde de veste că Theodor Codreanu îşi “faultează” propriile-i strădanii, de a-l demonstra pe Bacovia ca fiind religios, într-o frază prin care îl aduce în situaţia de a fi comparat cu Cezar Ivănescu: “Spre deosebire de Bacovia (sic!), Cezar Ivănescu a regăsit calea suferinţei creştine, asumându-şi drumul crucii…Antiteza e evidentă!” (cf. idem, p. 57).
Şi, din nou, oful pe Theodor Codreanu, vituperatorul postmodernismului: “Nici de data aceasta, vasluianul Theodor Codreanu nu uită să-şi reverse năduful pe corifeii postmodernismului românesc, care a vidat poezia de sacralitate… (…). Poezia singură, fără Dumnezeu, te aduce în neant” (cf. idem, p. 60). După noi, nimic mai adevărat decât spusele lui Theodor Codreanu!
Mai ales că vasluiano-huşeanul pledează, de o bună bucată de vreme, pentru o variantă de curent ideatic, salvator al Duhului Demiurgiei Umano-Divine (ba, chiar şi salvator al duşmanului “postmodernist”…după regula creştină!): TRANSMODERNISMUL! (cf. “A treia cale – TRANSMODERNISMUL”): “<<transmodernismul vine la timp, spre a salva tradiţia şi postmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase, într-un spaţiu al transparenţelor, comun tuturor antitezelor împăcate>> (…). Şi Mircea Dinutz continuă, cu avânt neaşteptat (pentru un, cândva, cvasi-nostalgic al „valorilor” - ?!-  postmoderniste), dar teribil de benefic şi îmbucurător de explicit, analiza „curentului de salvare spirituală a omenirii”:                            „ Transmodernismul priveşte întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării, nici spirit, nici materie, cu depăşirea ambelor forme (…) noua mişcare spiritual (…) respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi internaţionalismul  agresiv, ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale, cu pericolul uniformizării şi secătuirii spiritual, pe termen lung (…) Distanţa dintre Triada creştină [Natură-Om-Dumnezeu] şi Nimicul postmodernist este distanţa dintre IUBIRE şi SUFERINŢĂ ” (cf. idem, p. 63). Mântuirea, “lumenul lumii”, dă sens şi rost suferinţei terestre, întru Experienţa Iubirii Creştine, cu propensiuni CELESTE.
În finalul recenziei, Mircea Dinutz atrage atenţia, cu dreptate, că Theodor Codreanu, în studiul său, “salvează” de la uitare pe unii dintre truditorii români - merituoşi, întru Logos: C.D. Zeletin, Svetlana Paleologu-Matta, basarabeanul Vasile Teleucă.
Recenzia a opta, făcută la cartea “Numerele labirintului” (vol. II), de Theodor Codreanu, subliniază “tribulaţiile unui intelectual, a cărui vocaţie a fost să înnobileze <<marginea>> şi să provoace <<centrul>>” (cf. Ce se află la capătul labirintului, p. 71). Se semnalează, de către Mircea Dinutz, că “opul” codrenian “conţine şi romanul unui roman: <<Varvarienii>> – a cărui gestaţie este urmărită de la prima redactare, regândirea titlului, până la finalizare, cu toate speranţele şi ezitările inerente procesului de creaţie: l-am lucrat fără speranţa de a-l vedea publicat” (cf. idem, p. 74). Evident, mereu acelaşi ludic …fals pudic, jocul scriitorului cu potenţialul cititor: “N-am vrut…dar uite că s-a nimerit!” Oricare rând îl scriem pentru “alter”, niciodată pentru un pur “ego”! Totdeauna, până şi cei din Sahara, simt, extatic, respiraţia cititorului în ceafă…altfel, n-ar “zgâria” niciun cuvânt, pe nisipul, răscolit de duhuri, al paginii albe! Scriitorul este, mereu, un naufragiat, care lansează, pe oceanul atenţiei planetare, mesaje…”cochete”/estetice. Doar nu-i nebun, să şi le lanseze sieşi…!
Recenzia a noua: aceea făcută la cartea lui Ioan Adam – Zidul şi litera. Titlul recenziei: Cuvântul care întemeiază. Ioan Adam care, ca şi Theodor Codreanu, se erijează (uneori, cu măreţie şi dreptate, alteori… mai puţin!) în cavalerul-salvatorul unor scriitori uitaţi sau respinşi de public (din varii motive): “am simţit nevoia de a-i (re)citi pe cei de Ieri şi pe cei de Azi, pentru a descoperi vase comunicante, cratime în timp şi spaţiu, între diverse litere ce compun alfabetul literaturii române” (cf. Cuvântul care întemeiază, p. 77). Unii merită a fi salvaţi de uitare, fie şi “doar” pentru că fără ei scad dovezile noastre identitare (cazul lui Nicolaus Olahus sau cel al lui Costache Conachi, Barbu Paris Mumulean), alţii, precum Mihai Beniuc (asupra căruia planează nu doar certitudini ale amoralismului!)…încă n-ar merita “re-întemeiat”! Dacă nu se poate fără de el, apoi ar trebui amânată “re-ctitorirea de beniuci”. Aşa-a-a-a - cam vreo 500 de ani…CEL PUŢIN! Nu foarte departe de Beniuc se situează “cazul Titus Popovici”…caz al unui cvasi-impostor literar şi oportunist agresiv – …ceea ce nu se poate afirma, în schimb, decât relevant de…vag, despre Ion Băieşu, un dramaturg şi satiric de autentică forţă creatoare, care a ştiut, mereu (la modul dramatic!), ce riscuri îşi asumă, prin scriul său (cf. Pompierul şi opera)!
Concluzia lui Mircea Dinutz, la cartea lui Ioan Adam: “Justiţiarul de acum, apărătorul valorilor tradiţionale, fiind alergic în faţa demolatorilor de ocazie, se află în categoria <<polistailor>>, a celor care se ridică în apărarea valorilor de oricând şi de oriunde, cu lipsa de prihană a cavalerilor medievali, angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă” (cf. idem, p. 87). Corect! - dar cu amendarea: cei apăraţi să chiar fi fost “angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă”…pentru că unii n-au avut loc, în pieptul lor (din născare!), pentru vreun crez! Nu mai adăugăm că unul precum Titus Popovici ne-a mâncat zilele noastre de liceeni, cu serbedele, infernal-plicticoasele, cvasi-ilizibilele lui romane “cu tendinţă” (de să-ţi scoată ochii!), “Setea” şi “Străinul”…
Mai interesant şi rezonabil/utilizabil ni se pare Ioan Adam, cel recenzat de Mircea Dinutz, în “Opiniile unui moralist – călător în Ţara Cuvintelor” (recenzie făcută cărţii “Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române”). Etimologiile lui Ioan Adam (chiar dacă, unele, cam trase de păr!), sunt înviorătoare, pentru orice român, îndrăgostit de limba sa – fie că-i hermeneut, ori ba!
Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia” – se numeşte recenzia făcută de Mircea Dinutz, lucrării eseistice a lui Petru Ursache: “Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu”. Un bun prilej, pentru a afla amănunte despre gândirea intimă a vigurosului, autenticului şi tendenţios-marginalizatului poet (până la…”brânciul final”!) – Cezar Ivănescu. “În tinereţe îl admiram pe Albert Camus, pentru L'homme revolté – şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revolt: social, existenţială, metafizică” (cf. “Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia”, p. 94). “Poate sunt un romantic întârziat, dar azi (la 4 ani de la apariţia volumului LA BAAD, n.n.) cred că întâlnirea cea mai de pe urmă şi cutremurătoare a poetului roman este aceea cu GRAIUL SĂU ARHAIC, în care o etnie, la fel de veche ca a evreilor, a turnat înţelepciune mai adâncă decât cea a indo-europenilor, cu graiul nostrum românesc păstrător al unor cuvinte care au, încă, în ele, MUZICA GENEZICĂ” (cf. idem, p. 94). Intuiţia filologică a lui Cezar Ivănescu o “atinge”, confratern, cu aripi de înger şi… “muzică genezică”, pe aceea eminesciană!
Despre cartea eseistului Ursache, Mircea Dinutz se pronunţă aproape imediat: “Aş spune (…) că Petru Ursache se exprimă mai degrabă ca persoană, cu întreg bagajul său emoţional (…) şi mai puţin ca PERSONA, ca instanţă critic supraordonatoare, strict principială şi sistemică” (cf. idem, p. 97). Din câte l-am cunoscut şi noi, la Iaşi, pe folclorist-etnologul Petru Ursache - “achiesăm” la opinia lui Mircea Dinutz, despre impotenţa “principială şi sistemică” a profesorului universitar Petru Ursache….deşi Mircea Dinutz continuă astfel, cu o calinitate rară: “Departe de a fi un reproş, această observaţie se vrea o recunoaştere a faptului că e poate cea mai sigură şi profitabilă cale, pentru a ajunge în inima creaţiei unui scriitor, atât de complex şi temperamental, ca autorul Baad-ului” (cf. idem, p. 97). Bine. În definitiv (dacă n-ar fi vorba de defecte “structural-interioare” mai grave!) s-ar putea zice şi aşa, despre eseistul Petru Ursache.
Nu suntem de acord, deloc, cu “ne-îngăduinţele preste limita firii”, faţă de …ne-îngăduinţele (legitime şi…”întru limita firii”!) ale lui Cezar Ivănescu, vis-à-vis de un Zigu Ornea sau Ovidiu S. Crohmălniceanu, în numele “umplerii unor goluri” de informaţie, în scrisul critic (analitic şi sintetic) românesc. Opinia noastră este alta: nu-l ierţi pe criminal, pentru că…îţi vindea ŞI lapte, la colţ de stradă (foarte rău că nu existau, pe acea stradă, şi vânzători de lapte non-criminali! – sau: foarte rău că au ocupat TOCMAI criminalii, locurile de vânzare a laptelui, cu/pe un preţ uriaş!). Zigu Ornea şi Ovidiu S. Crohmălniceanu erau perfect conştienţi de ideologizarea pe care o făceau, în critica lor “ghipsoasă” – şi erau perfect conştienţi de efectele dezastruoase şi de scopurile ideologizării comuniste…şi, mai ales, ştiau, cu precizie, cui foloseşte sus-numita ideologizare!
Dar, da! - observaţia lui Mircea Dinutz, din finalul recenziei închinate lui Petru Ursache, are doza ei (mare!) de îndreptăţire: “Eseul lui Petru Ursache, <<Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu>>, face un bun serviciu Poeziei şi Criticii (…): Poeziei, pentru că, în mod justificat, impinge spre raftul întâi al liteaturii române o operă şi un autor de o incontestabilă valoare şi originalitate (n.n.: dar putea s-o facă şi mai bine, mai profund etc.), iar Criticii, pentru că dovedeşte resursele inepuizabile ale criticii empatice, cu condiţia unei fibre morale rezistente, a unii bun-gust de netăgăduit” (n.n.: la cine-i “fibra morală rezistentă” şi bunul-gust “de netăgăduit”? – … la Cezar Ivănescu, da! – la Petru Ursache…mai medităm!).
Ultimele recenzii “în concurs” sunt făcute, de Mircea Dinutz, operelor lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară” (recenzia se intitulează: “Critica sub semnul admiraţiei colegiale creatoare”)  - iar recenzia “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară” se face la cartea lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară şi etnologie”.
Concluzia (“exemplară”/prin pildă!) lui Mircea Dinutz, la finele celor două recenzii făcute operelor onestului, rigurosului până la acribie şi harnicului cărturar, Iordan Datcu, este plină de îndreptăţire, ba chiar s-ar putea lua ceva aprecieri laudative de la Petru Ursache, şi s-ar “lipi” perfect, la Iordan Datcu: “Pentru a dovedi, încă o dată, că Iordan Datcu este, prin tot ce întreprinde, riguros, metodic şi exact, voi da  un ultimo exemplu. În Istoria critică a literaturii române (2008), N. Manolescu susţine, fără o umbră de îndoială, că toate textile din culegerile populare ale lui Alecsandri sunt…culte şi că, spre exemplu, scena îngropării lui Toma Alimoş de calul său nu există în folclor, decât după apariţia variantei Alecsandri. Or, există! Varianta Dimitrie Ardelean este mai veche cu două decenii decât varianta Alecsandri şi conţine episodul de mai sus, argument decisive în defavoarea lui N. Manolescu” (cf. “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară”, p. 115).
Deşi “hors concours”, recenzia la cartea Magdei Ursache (“Să citiţi bine! Eseuri lirice şi dramatice”), intitulată “Din dor de normalitate” – “rimează” perfect cu structura criticisto-sarcastică, de clasico-satiric sceptic, de român fără emfază (ori isterie!) a lui Mircea Dinutz. Spiritul critic (adresat oricărei/oricăror realităţi, de la cele identitare la cele planetare!) al Magdei Ursache “îi face bine” lui Mircea Dinutz, care rezonează perfect cu alegaţiile eseistei: “În opinia eseistei, euro-integrarea încearcă abuziv să substituie identitatea cu alteritatea, temele grave ale umanităţii cu impudoarea excesivă (…). Din această perspectivă, se justifică războiul ei împotriva memoriei selective şi a manipulării tendenţioase a memoriei collective” (cf.  “Din dor de normalitate”, p. 117). Şi concluzionează, cu uşoară ironie (sau, poate, auto-ironie?): “După ce a tunat şi a fulgerat, cu o vehemenţă temperată de luciditate şi, adeseori, calofilă, împotriva imposturii generalizate, a vulgarităţii de şanţ, infiltrate tot mai adânc în cărţile şi emisiunile TV de success facil, a veleitarismului şi mistificatorilor de serviciu, autoarea îşi îngăduie un respire, încercat de amărăciune: După atâtea fracture în real, cu multe replici, ca şi cutremurele, mi-e dor de normalitate”. De ce n-am crede-o?!” (cf. idem, p. 123).
Chiar aşa! În orice om (rămas, cât de cât, “normal interior”!), există, implantat adânc, acest “dor de normalitate” (ŞI exterioară!), anticameră a unui eventual nou ciclu de creaţie demiurgică: ante-apocaliptică (şi anti-postmodernistă…!) – sau soteriologică/transmodernistă? Vom vedea, probabil curând, în cazul în care “dorul” se va materializa, prin “comandă divină”, în realitatea cea nouă şi greu imaginabilă (de pe poziţiile spiritual-actuale ale umanităţii).
Cărturar el însuşi, cu Duhul format printre cărturari, Mircea Dinutz dovedeşte, cu nobleţe înaltă, în această recentă apariţie editorială, pe lângă un SPIRIT CRITIC CLASIC, nutrit cu operele antice (prin intermediul cărora/cu cântarul DREPT al cărora le judecă pe cele moderne, într-un filosofic context integrist, de tip socratico-platonician sau renascentist!) - şi valenţele expresive (uneori, rar – chiar frizând vehemenţa, nu mai mult decât ca semn de con-vieţuire cu realitatea!) ale ARTISTULUI, care s-a manifestat, întâi timid, apoi năvalnic, în ultimii ani (prin “Tabletele de duminică”, “D-ale democraţiei”). ANAMNEZELE sale sunt salutare (mai ales pentru că sunt închinate – cât de rarissimă este, astăzi, “Floarea Recunoştinţei”! -  cu reverenţă emoţionantă, Maeştrilor, celor de la un moment dat al vieţii sale – Maeştri care i-au vegheat, reglat şi motivat procesul formării sale de critic!), adică sunt aducătoare de sănătate morală. Deci, să le întâmpinăm cu Bucurie, întru Frumuseţea Duhului Umano-Divin! Căci Bucuria însăşi (fireşte, conţinând doza de scepticism natural!), produsă prin meditarea Frumuseţii (din textele Lui Dumnezeu şi ale celor hăruiţi de Dumnezeu!) are valenţe  terapeutice indiscutabile! “Eternă bucurie-i Frumuseţea!” – exclama sufletul romantic, im-plantat între corzi vocale clasice, al lui John Keats.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

RECOMADARE DE A TE LOGODI ÎN PLANUL CELEST
Al şaselea volum de versuri semnat de Silvia C. Negru (după debutul cu Carnavalul florilor, 1985, urmat de Veşmânt de aripi, 2006, Stihuri pentru cruce şi destin, 2006, Pentru iubirea clipei, 2007 şi Altar, 2007) poartă un titlu deosebit de interesant: Pe plan Exprimat (2012)*.
Din mijlocul poemului Pe plan exprimat, ce dă titlul volumului, parcă se-nvulturează, se înaripează – mai la vale de ars poetica – o interogaţie care încordează auzul receptorului: «Atâta timp cât femeia se suprapune bărbatului, / De unde feminitate sau bărbăţie ?». Este o interogaţie ce priveşte existenţa „vizionar-mesianică“, „starea“ Poetului în lume, lângă «Omul [...] invadat de zădărnicii», căruia scăpatu-i-a «din mână perfecţiunea / şi chiar inima Mântuitorului...», în vreme ce «Pământenii simt că inima lor e acolo / şi bate mereu, beatificând, / trăind prin El», în vreme ce eroina poematică, desigur, crede că aleşii «nu s-au născut, / deocamdată», mai mult ca sigur, din cauza Femeii ca „plan exprimat“ – fie secant, fie orizontal, fie perpendicular etc. –, pentru că «Omul-om se aşază pe planuri ce pot fi exprimate. / Şi ca urmare, s-ar putea să fie, printre noi, / vizionari ai unui timp august. / Acei ce sunt puţin poeţi şi mult nemuritori!» (p. 11).
Desigur, în duminicala / edenica viziune a Silviei C. Negru, androginia (ca sferă înjumătăţită în „binomul existenţial“ Ea – El) se iveşte „pe plan exprimat“, sau, şi mai exact spus, „pe planul“ Logosului: «Dar, / cunoscându-te, mai bine decât crezi, / m-am logodit cu Cerul, / ca să nu mă căsătoresc cu Pământul / (la recomandarea ta)» (Risipire – p. 5); dând curs cu promptitudine „recomandării“, eroinei poematice negriene i se relevează o participare la „ordinea cosmică“: «De câte ori urc, albastrul mă-nvăluie, / norii mă ascund, / iar stelele, Luna, Soarele şi celelalte planete / mă cunosc din copilărie / şi-mi deschid braţele, ca un cerc al vieţii; / pe Saturn, am venit, printre oameni, / port inelul lui – osie de pas nocturn, / îndurând aşteptarea – ca pe un câmp [...] / Şi, totuşi, m-am risipit pe planeta Inima, / ca bruma [...] / din umbra cuvântului.» (ibid.).
Eroina poematică a Silviei C. Negru, „în plan exprimat“, doreşte „reaşezarea“ fără a sparge / ucide «ordinea cristalului» (Strigăt în vis – p. 7), altfel spus, „prinde Şarpele“ şi-l priveşte «pe Adam în lumina ochilor» (Gemenele – p. 13); cercetează „lecţia“ însuşită de păsări-perechi graţie unor «cuvinte nescrise» (Păsări ce-nvaţă cuvinte nescrise – p. 15), este atentă la «această fluiditate plutonică» (Faţetele vieţii – p. 17), la „ideile mari“, la «gloria-mpăcării redată de astre curate», la „Nirvana promisă“, la „străpungerea“ minutului / orei, la «nimbul Lui [ce] răstoarnă Departele» (Întâmpinarea Departelui – p. 19); constată că se uscă «prietenia ca leandrul cel roşu», că «se cern sintagmele nominalizate şi / nepremiate» (Cuvinte şi contrarii – p. 31), că i s-a bătut în poartă «cu ninsori de poezii» (Nostalgii pe portativ – p. 33), că «asasinatul moral s-a produs» (Intact – p. 53), că «nucii au uitat de drumul crucii» (Pod peste undă – p. 55), că «ritmul poartă invenţii bizare» (Aceeaşi melodie – p. 73), că Apa substituie (eroina lirică) la capitolul „mângâiere“, că – paradoxist – «neobişnuitul este suma obişnuinţelor» (Neobişnuitul în veranda însorită – p. 81), că „fără parte-s părţile“, că „s-arată Parnasul“, că „graiu-i liant răvăşit“ etc.
Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
______________________
* Silvia C. Negru, Pe plan exprimat, Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2012 (pagini A-5: 124; ISBN 978-606-8406-30-5).

 

SPIRITUALITATE
FILOSOFIA ALEGERII
În fiecare zi ne confruntăm cu noi provocări, poate cruciale pentru destinul personal, sau neînsemnate, însă libertatea alegerii în ceea ce priveşte importanţa lor reprezintă o cumpănă dificilă, un îndemn al conştiinţei de a cântări cu mare atenţie fiecare clipă sau cuvânt, astfel încât să nu regretăm decizia luată. Orice umbră de îndoială asupra dilemei da sau nu aduce cu sine lumină sau umbră în viaţa noastră şi nu putem şti cu certitudine în acele momente dacă am greşit, sau dimpotrivă. Poate că ne aflăm sub impulsul mâniei sau al altei stări emoţionale atunci când trebuie să realizăm ceva, iar ulterior revenim asupra hotărârii, dar este tardiv sau inutil. Viaţa ne oferă şanse unice, la care trebuie să reacţionăm promt. Orice moment de ezitare înseamnă o şansă în minus, o părere de rău, de care ne vom aminti în permanenţă. Cel mult ne putem învinovăţi cât dorim, dar nu avem disponibilitatea de a ne întoarce în trecut, pentru a reface scenariul de atunci şi a reevalua situaţia.
Divinitatea ne oferă o alternativă, adică posibilitatea de a recunoaşte greşeala şi de a lua totul de la început, cu mai multă precauţie şi înţelepciune. Dumnezeu iartă pe oricine săvârşeşte o faptă rea, însă e necesară căinţa individului, conştientizarea greşelii şi dorinţa de a o îndrepta. Orice om e capabil să devină o făclie de înţelepciune pentru semeni, un far călăuzitor către desăvârşirea personală, doar printr-o voinţă nestrămutată. Puterea gândului şi a cuvântului sunt fenomenale, şi acestea dau sentinţa în fiecare caz. Totuşi, mai există şi calea de mijloc a abordării oricărei situaţii şi mulţi dintre noi o preferă. Ea reprezintă oarecum neputinţa noastră de a da un răspuns categoric. Calea aceasta este una a indeciziei, a şovăielii, când pericolul preia controlul şi noi devenim frunze purtate de vânt, aşteptând clipa aterizării pe pământ, asemenea unei rulete, care decide soarta jocului. Chiar atunci, inima pulsează puternic, aşteptând cu teamă consecinţele ezitării noastre. E confortabil să lăsăm soarta să hotărască? Poate că da sau nu, dar sigur nu e convenabil şi această situaţie implică regrete ulterior. De aceea se spune că e bine să faci totul cu mâna ta, indiferent de rezultat. Povara părerii de rău e oricum greu de dus, dar, cel puţin, ne-am exercitat dreptul de a alege şi a hotărî singuri. Cu toate acestea, n-ar trebui să ignorăm faptul că divinitatea se poate implica în viaţa noastră, dacă noi vrem acest lucru. De pildă, oamenii credincioşi îi cer ajutorul lui Dumnezeu pentru aproape orice, considerând că singuri nu pot şti ce este bine sau rău pentru ei. Unii dintre noi am considera acest fapt o slăbiciune, însă nu e deloc aşa. Dumnezeu este autoritatea deplină care poate săvârşi orice fără a greşi. Atunci, noi apelăm la acest ajutor divin din dorinţa de a face totul corect, pentru a nu avea remuşcări în viitor. Nu e ceva eronat să avem încredere în divinitate. Alţii, se bazează doar pe propriile forţe mentale, considerând că numai ei sunt capabili de a face totul perfect. Uneori au dreptate, dar de cele mai multe ori, nu. Aici intervine orgoliul, despre care ştim că poate ucide spiritul. Puţină modestie nu face rău nimănui, păstrând astfel echilibrul şi sănătatea propriei personalităţi. Credinţa este o forţă incomensurabilă, un veritabil aliat al omului împotriva distrugerii sufleteşti. Încrederea în sine, precede într-adevăr succesul, iar omul ştie că nu poate reuşi dacă îşi ignoră forţa spirituală, sau o înlocuieşte cu vanitate în exces.
Aşadar, libertatea alegerii între cele două căi constă în filosofia vieţii, în experienţa dobândită cu mare efort, în credinţă şi în forţa spiritului. În afara acestor coordonate, omul este incapabil să-şi atingă scopul şi, cu atât mai puţin, să devină o lumină cerească. Omul este suma unor valori morale şi spirituale pe care nu le poate ignora, fără de care nu-şi poate conduce destinul către final.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
BLUETOOTH (2)
Puterea maximă utilizată de dispozitiv şi raza aproximativă de acţiune (numită domeniu) a unui dispozitiv Bluetooth depind de clasa de putere în care este încadrat acesta. Astfel, dispozitivele din clasa 1 utilizează o putere maximă de 100 mW, având domeniul de 100 m. Dispozitivele din clasa 2 utilizează o putere maximă de 2,5 mW, având domeniul de 10 m. În sfârşit, dispozitivele din clasa 3 utilizează o putere maximă de 1 mW, având domeniul de 5 m.
Domeniul efectiv variază în funcţie de condiţiile de propagare, configuraţiei antenei şi condiţiilor de funcţionare a bateriei. În cele mai multe cazuri, domeniul efectiv al dispozitivelor din clasa 2 este extins dacă acestea sunt conectate la un dispozitiv de clasă 1, comparativ cu o clasă 2 pură.
Astăzi sunt utilizate următoarele versiuni ale specificaţiilor Bluetooth:
·         versiunea 1.1: oferă suport pentru canale necriptate;
·         versiunea 1.2: oferă o viteză maximă a transmisiei de 0,7 Mbps;
·         versiunea 2.0: a fost adoptată în anul 2004, oferind o viteză maximă a transmisiei de 2,1 Mbps;
·         versiunea 3.0: a fost adoptată în aprilie 2009 de SIG, permiţând o viteză teoretică de transfer a datelor de până la 24 Mbps;
·         versiunea 4.0: a fost adoptată în iunie 2010; include protocoalele Classic Bluetooth (protocoalele moştenite), Bluetooth High Speed (bazat pe Wi-Fi) şi Bluetooth Low Energy (consum redus de energie).
Bluetooth este un protocol bazat pe pachete, cu o structură master-slave pentru a regla traficul în reţea. Când două dispozitive stabilesc o legătură Bluetooth, unul are rolul de master (stăpân), iar celălalt de slave (sclav).
Două sau mai multe dispozitive Bluetooth pot utiliza în comun un canal al unui piconet (pico-reţea). Un dispozitiv master se poate conecta într-o pico-reţea cu pân la şapte dispozitive slave active, însă aceste roluri se pot schimba în orice moment. Dacă într-un domeniu spaţial se află mai multe pico-reţele, fiecare lucrează independent, având acces la întreaga bandă de frecvenţe. Se pot forma mai multe pico-reţele şi acestea se pot lega ad-hoc între ele, formând un scatternet, pentru a realiza configuraţii flexibile de comunicaţii şi schimburi de date.
Deoarece semnalele radio pot fi uşor interceptate de către terţe părţi, protocolul Bluetooth include proceduri de securizare. Există patru metode folosite pentru a asigura securitatea unei conexiuni Bluetooth (într-o aplicaţie se poate preciza care dintre metodele de securitate se aplică unei conexiuni):
·         autentificarea: se verifică identitatea fiecărui dispozitiv din reţea;
·         pairing: procedura prin care se autentifică două dispozitive, bazată pe stabilirea de comun acord a unei parole care se introduce de către utilizatorii ambelor dispozitive; după parcurgerea procedurii, cele două dispozitive apar unul celuilalt ca fiind sigure (trusted); procedura trebuie parcursă o singură dată, nefiind necesară la următoarele conexiuni între cele două dispozitive;
·         autorizarea: procesul prin care se decide dacă un dispozitiv din raza de acoperire are sau nu voie să acceseze un anumit serviciu;
·         criptarea: asigură confidenţialitatea datelor trimise, folosindu-se o cheie între 8 şi 128 de biţi.
Profilele Bluetooth reprezintă modele de utilizare a acestei tehnologii, descriind principalele aplicaţii Bluetooth şi dispozitivele cărora le sunt adresate. Unele profile se pot baza pe altele, între ele existând o relaţie de interdependenţă. Dispozitivele Bluetooth implementează diferite seturi de profile. Pentru ca un dispozitiv să suporte un anumit profil, acesta trebuie să implementeze trăsăturile obligatorii ale profilului respectiv. Conform specificaţiilor Bluetooth, profilele se încadrează în următoarele categorii: profile generale, profile orientate pe model de utilizare şi profile adiţionale.
Un calculator personal care nu are inclus Bluetooth poate fi utilizat cu un adaptor Bluetooth, conectat în mod obişnuit pe portul USB. Acesta îi va permite calculatorului să comunice cu alte dispozitive Bluetooth (e.g., telefoane mobile, mouse-uri şi tastaturi).
Sistemele de operare moderne oferă suport pentru Bluetooth. Astfel, Mac OS include suport pentru Bluetooth începând cu versiunea Mac OS 10.2. Windows XP Service Pack 2 şi 3 include suport nativ pentru Bluetooth 1.1 şi 2.0. Linux include două implementări ale protocolului Bluetooth, dezvoltate de Qualcomm şi, respectiv, de Nokia. De asemenea, sistemele de operare bazate pe BSD UNIX (i.e., FreeBSD, NetBSD şi Open BSD) oferă suport Bluetooth.
Alături de Bluetooth, pentru reţele PAN se folosesc şi alte standarde de conectivitate, aşa cum sunt IrDA şi 802.15. Standardul IrDA (Infrared Data Association) permite comunicaţia punct-la-punct bidirecţională în infraroşu între dispozitivele conectate, cu o rată de transfer de maxim 4 Mbps.
Standardele IEEE 802.15 se bazează pe modelul Bluetooth pentru a oferi conectivitate wireless. De asemenea, oferă interoperabilitate cu dispozitive care suportă 802.11. Standardul 802.15.1 asigură o lăţime de bandă de 1 Mbps, iar 802.15.3 asigură 20 Mbps.
Traian Anghel

 

REPERE...
ARTA DE A SCRIE FOLOSIND CUVINTE, EMOŢII ŞI FAPTE
Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, doresc tuturor creştinilor de pretutindeni multă fericire, împlinire şi sănătate alături de cei dragi! Este o mare bucurie să putem să sărbătorim suferinţele, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, fapt ce ne deschide calea spre un viitor plin de speranţă şi lumină. 
Au fost multe umbre care s-au proiectat asupra vieţii fiecăruia dintre noi şi multe suferinţe pe care a trebuit să le purtăm. Cu toate acestea, nădejdea mântuirii ne motivează să înaintăm fără să ne temem şi să privim dincolo de pragul vieţii prezente. Aici se află adevărata putere a creştinismului ce se manifestă în sufletul celui cu adevărat credincios cuvintelor Mântuitorului! 
Într-o lume caracterizată de secularism, dispreţ pentru spiritualitate şi înălţare a ceea ce este trecător, a avea credinţă reprezintă un lucru tot mai rar întâlnit. Dar niciodată credinţa în Hristos nu a fost populară, drama alegerii de către imensa majoritate a tâlharului Baraba repetându-se neîncetat.
Hristos nu ne oferă o privelişte care să ne placă. Nu ne încântă să privim un om aflat în agonie şi suferinţă extremă, desfigurat din cauza „pedepsei care ne dă viaţa”. Sub influenţa mondenismului, mereu ieftin şi lipsit de gust, masele continuă să aleagă ceea ce străluceşte în detrimentul calităţii conţinutului.  
Însă pentru cel care ştie să discearnă dincolo de aparenţe, imaginea Fiului lui Dumnezeu răstignit pentru păcatele noastre va fie mereu atractivă şi va declanşa cele mai sensibile sentimente. Suntem atraşi de tablouri iscusit alcătuite de către diferiţi pictori de renume, dar formele pline de substanţă ale jertfei lui Iisus Hristos întrec cu mult ceea ce poate fi redat prin culori, nuanţe sau cuvinte. 
Dacă vom contempla cu atenţie detaliile şi circumstanţele acestui sacrificiu, atunci vom putea să observăm cum iubirea Sa se revărsa cu putere către noi încorporând întregul spectru al curcubeului compasiunii. Dacă vom fi atenţi la cuvintele pe care Mântuitorul nostru le-a rostit, atunci lumina înţelegerii se va revărsa asupra conştiinţelor noastre, fapt ce ne va motiva să trecem prin experienţa „marelui salt” al credinţei ce se prinde ferm de realităţile veşnice. 
Sunt sigur că orice autor aspiră către cunoaşterea lucrurilor ce se află în spatele aparenţelor. Dorinţa de a discerne esenţa dincolo de forme ne motivează mereu să înaintăm în actul creaţiei, lăsând în urmă ceea ce este trecător cu scopul atingerii fundamentelor eterne ale universului în care ne aflăm. De aceea, un autor autentic se aseamănă cu un explorator ce înaintează folosind forţa imaginaţiei prin spaţiu şi timp, descoperind orizonturi noi şi experimentând modalităţi de investigare tot mai perfecţionate.
Din aceste considerente, am presupus mereu că un autor autentic va căuta mereu latura spirituală, se va baza pe ea şi va fi dispus mereu să înveţe, având atitudinea unui discipol şi mai puţin a unui maestru, care ştie totul. Ca o consecinţă, experimentarea trăirii prin forţa imaginaţiei a jertfei lui Hristos va aduce cu sine îmbogăţirea fondului interior şi înălţarea sufletească, necesară în orice act de creaţie.
În aceeaşi măsură, calitatea de cititor nu se rezumă doar la receptarea pasivă a ceea ce au compus alţii. Orice lucrare de valoare se cere decodificată şi reclădită de către cel care o parcurge cu dorinţa de a discerne cunoştinţa, emoţia şi expresia din care aceasta este alcătuită. Într-un anumit sens, un cititor autentic are capacitatea de a discerne elementele de valoare dintr-un material pe care îl parcurge şi de a reţine ceea ce merită a fi încorporat în experienţa vieţii.
Într-o lume în care se exprimă tot mai mult prin cuvinte lipsite de conţinut şi în care se citeşte tot mai superficial, a fi un bun cititor reprezintă o condiţie de bază pentru a deveni ulterior un autor de valoare în diferitele sfere de activitate. Nu toţi avem darul de a scrie frumos, dar cu siguranţă fiecare om are un talent ce se cere manifestat, fiindcă la fel de bine se poate „scrie” folosind cuvintele, emoţiile şi faptele. Acţiunea noastră asupra lucrurilor din univers este asemenea unei scrieri, ce preia cu voia sau fără voia noastră, însemnele gândurilor, intenţiilor şi atitudinilor.
Prin ceea ce „scriem”, alţii vor putea citi despre viaţa noastră, care fie a fost marcată de altruism, deschidere şi iubire de semeni, fie a fost încărcată de egoism, închidere şi dispreţ faţă de ceilalţi. Hristos nu ne-a lăsat o lucrare scrisă prin cuvinte. Alţii au consemnat istoria vieţii Sale şi a generaţiei de apostoli care L-au urmat. Însă pe de altă parte, El a inscripţionat pentru veşnicie cuvintele dăruirii, pasiunii, purităţii şi omeniei prin fiecare aspect al scurtei Sale vieţi.
Prin fiecare gest, prin cea mai măruntă faptă, dar deopotrivă prin cuvinte fără de seamăn, El a schimbat destinul întregii omeniri. Cuvintele Sale au fost înscrise în fiecare element al naturii înconjurătoare; în fiecare gând sau idee pe care o avem se regăseşte ceva din ecourile iubirii Sale, care este atât de puternică încât până şi moartea se pleacă neputincioasă înaintea ei.
De aceea, extind conceptul „scrierii” asupra fiecărui aspect al vieţii noastre, care inscripţionează lumina sau întunericul, după caz, în marea matrice a Universului în care trăim. Şi din această raţiune, vă invit „să citim” cu umilinţă lecţiile practice pe care Marele Maestru al mântuirii ni le-a lăsat şi prin care continuă să ne vorbească mereu.
În plus, înaintea noastră se află un Nou Ev, o Nouă Eră, a luminii şi nemuririi, împlinirea a tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu ne-a promis. Sărbătoarea Învierii trebuie să ne conducă să privim către orizontul veşniciei către care ne îndreptăm. Nu este vorba despre aşteptarea unei „apocalipse” a disperării, ci de o desfăşurare a unui sul profetic ce ne aduce speranţa întâlnirii cu toţi cei dragi plecaţi în „lumea umbrelor”, dar care prin miracolul învierii vor fi aduşi din nou la viaţă.
Prin urmare, doresc tuturor creştinilor o frumoasă retrăire a suferinţelor, jertfei şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, având mereu înaintea noastră idealul sfinţirii duse până la capăt, singura valoare sigură într-o lume nesigură.
Octavian Lupu (Bucureşti)

BOLGRAD – LACUL IALPUG
Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) şi Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflată pe malul lacului este oraşul Bolgrad (aflat la extremitatea nordică).
Cahul, Bolgrad și Ismail este fâșia de pământ din sud-vestul Basarabiei a cărei limită sudică este Dunărea, cea vestică – râul Prut și cea estică – Marea Neagră. Orașul Bolgrad esteun mic oraș situat la 40 km distanță de orașul Ismail, la mai mare distanță de Odesa - 176 km, la 7 km de frontiera actuală română. Orașul făcea parte din sudul Basarabiei, acum  al Ucrainei.   
Data fondării orașului Bolgrad este 1821. Așezat lângă lacul Yalpug, se spune că a fost întemeiat de către bulgari sub comanda generalului Ivan Inzov. Bolgrad sau Bolhrad a avut parte de o istorie zbuciumată. Până în anul 1812 a făcut parte din vechiul principat al Moldovei și a intrat în componența Rusiei prin Tratatul de la București (1812), ca urmare a războiului ruso-turc (1806-1812),când Imperiul Otoman  a cedat Moscovei un teritoriu ce nu îi aparținea. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, Bolgradul făcând parte, imediat după această cedare, din gubernia înființată de ruși, cu zece ținuturi. În 1821 coloniștii bulgari au înființat un oraș nou pe malul nordic al lacului Ialpug. În 1856, prin Tratatul de la Paris care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), fâșia de pământ Cahul, Bolgrad, Izmail a fost retrocedată Moldovei de către Rusia, aceasta pierzând astfel accesul la gurile Dunării.
Imediat după războiul Crimeii, un geolog, etnograf, geograf a fost însărcinat de către guvernul francez să facă o lucrare de prezentare a Principatelor. Nicolae Iorga amintește impresiile acestuia cu privire la  hotarul basarabean: „ …sate cu plan regulat, bogate, curate… un mic Bolgrad cu regularitate și confortabil”.
În urma unirii Moldovei cu Țara Românească din 1859, această fâșie de pământ a intrat în componența noului stat România, numit până în 1866 „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei” și a rămas așa până în anul 1878, când în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878,  România a fost constrânsă să cedeze Rusiei acest teritoriu; ni s-a recunoscut, în schimb, independența și dreptul asupra Dobrogei. Nicolae Iorga citează în cartea sa, cuvintele regelui Carol I, în urma gestului în care a fost felicitat pentru Dobrogea: „…în principiu nu pot admite această teorie a schimburilor când este vorba de teritorii și naționalități. Nu dai numai pământuri, ci suflete pe care credeai că le-ai câștigat și le cedezi…”  
Retrocedarea către Moldova măcar a unei părți din Basarabia în 1959 a stârnit o mare bucurie și poetul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris marșul „Drum bun” care a fost cântat de ostași la trecerea Prutului: „Hai cu Domnul Sfântul,/ Haideți peste Prut,/ Să păzim pământul/ Care l-am avut”, iar în proclamația sa către locuitorii Basarabiei din 1859,  Alexandru Ioan Cuza spunea: „Venim printre voi ca Domn și ca Părinte ca să vă aducem bucurie și vindecarea rănilor de care ați pătimit până acuma: Noi dorim ca să primiți sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace și de mângâiere”.
În anul 1918 Basarabia de sud a reintrat în componența României până în anul 1940, când a fost reocupată de Uniunea Sovietică, apoi din 1941 din nou a revenit României, până în 1944 când a fost reocupată de Armata Sovietică. Ulterior a fost inclusă în teritoriul RSS Ucrainene și mai târziu în Ucraina independentă.    
Evenimentele au decurs astfel: În 1939 (23 august – zi nefastă și aceasta pentru poporul nostru!) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al cărui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord - 26 iunie 1940. Atunci URSS a adresat României un ultimatum, care prevedea termenul de 48 de ore pentru evacuarea armatei și a salariaților din administrația românească a Basarabiei. Țăranii mai rămâneau, legați de pământ fiind, intelectualii plecau și sovieticii se bucurau de plecarea lor, fiindcă nu mai avea cine să țină vie și trează conștiința apartenenței locuitorilor la națiunea română din care se trage întregul popor basarabean - în opinia lor. Ce a urmat a semănat cu un infern. Armata Roșie a ocupat Basarabia. În intervalul 1940-1941 în jur de 300000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost deportați în Siberia și Asia Centrală. În iunie 1941 Armata română a reocupat Basarabia.
În zilele noastre, Remus Tănasă scrie întruna din cărțile sale: Pentru cedarea Basarabiei responsabilitatea îi revine regelui Carol al II-lea al României, care nu a avut curaj să ţină piept ruşilor. După ultimatumul URSS, Consiliul de Coroană a fost convocat de două ori pe parcursul zilei de 27 iunie 1940, pentru a decide soarta Basarabiei. La cea de a doua şedinţă, 19 din 26 membri au votat pentru cedarea Basarabiei, iar şase, printre care şi Nicolae Iorga, au chemat la luptă şi la apărarea pământului strămoşesc. «Odată cu tine mor încă o dată toţi morţii tăi», afirmase cândva Iorga. Noi vom muri, după noi se vor naşte şi vor muri mulţi, însă atât timp cât va exista neamul românesc, Basarabia va rămâne leagăn autentic al civilizaţiei româneşti”. 
În acel an de ocupație sovietică, noaptea se obișnuia să se facă ridicările oamenilor din case, pentru deportarea în Siberia, de unde foarte puțini s-au mai întors. Am auzit mai târziu întâmplări ale unor rude, vecini care ascunseseră soţia unui fost moşier, femeie tânără şi frumoasă. Autorităţile ruseşti au aflat, au venit noaptea, au percheziţionat casa. Ea a vrut să fugă, dar indivizii au prins-o. Atunci a invocat motivul unor necesităţi… WC-ul era în curte. Au condus-o cu lanternele la locul respectiv. Acolo au violat-o. S-a auzit doar un ţipăt scurt, după care nimeni n-a mai auzit nimic. Dimineaţa s-au găsit urme ale hainelor ei sfâşiate şi biata femeie dispărută. Mai erau şi turnători, ca orice pădure cu uscăturile ei… Şi-apoi au venit românii. Mai târziu, bunicii îmi spuneau că erau programaţi să fie ridicaţi pe serii, şi că n-ar fi scăpat aproape nici un român, dacă Basarabia n-ar fi devenit din nou a noastră. Unii români  făceau cadouri valoroase: bijuterii şi blănuri şi atunci respectivii informau superiorii lor: „Etot haroşâi celovek!” (acesta este un om bun), adică de încredere…
Îmi amintesc vag de jocurile mele cu copii… Venisem cu părinții în acel orășel. O perioadă am dormit la un hotel și am mâncat la restaurant, unde descoperisem capace de la sticlele de bere, și le strânsesem fiindcă erau frumos colorate în culorile roșu, galben și albastru. Într-o zi, ne-am găsit mai mulți copii în acel local, strângeau și ei capace colorate. Le-am spus că eu am multe la hotel și am să le aduc. Fără să mă observe părinții, am ieșit din local și alergam pe stradă, dar nu știam unde era hotelul. M-am rătăcit, m-am oprit și admiram ceva de pe stradă, când l-am văzut pe tata în spatele meu… De cum ne-am mutat într-o casă, în curte m-am trezit cu câțiva copii care m-au luat în altă curte, la joacă. Nesupravegheată în acel moment, am plecat. Nu știu cum ne-am jucat, dar la un moment dat am vrut să fac pipi și copiii m-au dus în spatele curții unde era un WC făcut din lemn, înalt, cu o gaură la mijloc. Copiii goi, numai cu chiloței pe ei, mă așteptau la ușă. Au început să-mi ceară: „Dă-mi  rochița ta, că eu nu am așa rochiță frumoasă…” Și, deschizând ușor ușa WC-ului, am scos rochița și le-am dat-o. Și nu apucasem să mă urc pe WC și mi-au cerut sandalele;  și am scos sandalele și le-am dat. Rămăsesem în chiloței. Grăbindu-mă să fac pipi, mi-am dat repede jos chiloțeii, i-am pus pe scaunul de lemn al WC-ului să pot sta bine ciuci, m-am urcat și din greșeala – grabă, chiloțeii au căzut în WC. Am ieșit goală-goluță; copiii nu mai erau, așa că am început să alerg spre casă plângând… Nu-mi mai amintesc reacția părinților, dar ei mi-au povestit că m-au luat la întrebări vrând să afle cine mi-a luat rochița și încălțările. Iar eu le-am spus că nu ei mi le-au luat, ci eu le-am dat, fiindcă ei erau goi, nu aveau nici rochițe, nici săndăluțe.
Acolo, în casa în care locuisem pentru foarte puțin timp, descoperisem un sipet de lemn care avea vreo doi metri lungime și ceva mai puțin de un metru lățime, în care mama îți ținea multele ei obiecte de îmbrăcăminte pe care nu le mai purta – „biblioteca” mamei! Amintirea acelor clipe în care am umblat de curiozitate în acel scripet, nu o pot uita, deoarece m-a înspăimântat. Ridicasem capacul, dar pârghia mâinilor mele mici a cedat și capacul s-a sprijinit pe ceafă; nu aveam scăpare, dar spre norocul meu, bona care mă căuta prin casă, m-a descoperit la timp și m-a salvat. Cu pățania asta, știam că nu am voie să mai umblu singură în acel scripet, ci numai cu ajutorul cuiva din casă. Și mama împreună cu tata mai plecau în câte o vizită și rămâneam cu bona, ori bucătăreasa și le rugam să-mi deschidă lada „misterioasă”. Mai chemam câte o fetiță din vecini și ne îmbrăcam și ne încălțam cu „podoabele” mamei și nu uitam să luăm și câte o poșetă... Apoi ieșeam la plimbare - spuneam noi - în curtea din jurul casei. Eram copii și imitam mamele, ne doream repede vârsta pubertății, a maturității… Curtea era pietruită, și așa îmbrăcate ne duceam la plimbare prin curte; ne dezechilibram cu pantofii cu tocurile înalte, ne ieșeau pantofii din picioare și trebuia să fim atente să ne uităm pe unde călcăm. Așa m-a surprins tăticul meu într-o zi, s-a amuzat grozav și m-a pozat.
Nu știu cum erau străzile în general, dar îmi amintesc de strada pe care mă jucam cu copiii, că era nepietruită și plină de praf vara, așa încât trebuia să mă descalț și intram în praful acela ca în nisipul unei plaje marine. Călduri mari erau în timpul verii, ploua rar, noi copiii ieșeam în ploaia care ne pleznea ca un bici și deschideam gurițele să bem apa ploii; și unii oameni urmăreau bucuria cu care ne potoleam setea, în timp ce piciorușele noastre se adânceau în noroi.  
Unul dintre vecini avea o droaie de copii, printre care şi un băiat – Ţuţu. Cu el, se pare, că mă jucam uneori. Mă ajuta să trec gardul printre uluci, intram în casa lor cu chirpici şi lut pe jos. Acolo am mâncat cea mai bună mămăligă, împreună cu ceilalți copii, am mâncat-o goală, caldă şi i-am simţit gustul plăcut. Se mânca multă mămăligă acolo, în Basarabia, nu din sărăcie, ci din bun obicei. De sărbătorile Crăciunului și ale Paștelui, se aduceau găleți pline cu ouă, se tăiau multe păsări, curcani, porci. Mama îmi completase amintirea, povestind că băiatul se urca pe o buturugă din curtea sa şi făcea pipi așa de sus, iar eu veneam alergând spre casă, la mama, şi-i strigam că „Ţuţu face poaie!” (ploaie).
Ceva mai târziu, pe atunci încă copil ascultător, îmi amintesc cum părinții au plecat într-o vizită, bona era liberă și eu rămăsesem cu una dintre verișoare care venise în vizită din altă localitate. Era cu zece ani mai mare ca mine, deci, o domnișoară în toată regula. Fiindcă stătuse un timp mai îndelungat la noi și cunoscuse un tânăr, mama la plecare m-a atenționat s-o supraveghez, spunându-mi să stau numai lângă ea, să nu ies din casă. Probabil ne purta grija – a ei și a mea. Tânărul a venit după plecarea părinților cu niște plăci de patefon și un timp au ascultat muzică. Apoi au început să se plimbe prin casă. Eu, mă țineam scai după ei. Se duceau dintr-o cameră în alta, doar-doar de-or scăpa de mine. La un moment dat am văzut că se ascunseseră după un dulap și acolo tânărul a cuprins-o în brațe și nu apucase s-o sărute, că eu am și mișcat un scaun să-i sperii cu zgomotul. S-au speriat și… s-au lăsat păgubași. La un moment dat am auzit-o pe verișoara mea sugerându-i să meargă în curte; văzuseră, probabil, că în casă nu scăpau de mine. Până s-au mișcat ei din loc, eu am și alergat în curte și m-am urcat într-un copac. Sub copac era o bancă. Se înserase de-a binelea. Dragii de ei au ieșit din casă și s-au îndreptat drept spre bancă, așezându-se liniștiți. Copacul era un cais. Când i-am văzut îmbrățișați și sărutându-se, am început să mișc creanga și din copac au început să cadă caisele… Verișoara mea nu a putut uita toată viața acea seară de pomină, spunându-mi că am fost rea cu ea, dar de fapt, eu executasem „ordinul” mamei.                                                                                                                                      
Și așa cum am afirmat la începutul scrierii, ceea ce ne impresionează puternic simțurile, rămâne înscris în memorie. Într-una din zile, venise un băiat blond, mai mare ca mine cu zece ani… Pentru cât timp venise? Pentru ce venise? Să-și revadă mama care îl părăsise… Mă lua în brațe și mă strângea la pieptul lui, apoi se juca cu mine, mă ținea în brațe și se rotea cu mine, spunându-mi: „Păpușa mea, surioara mea…” Nu realizam ce însemna acea ființă pentru mine, îmi plăcea doar jocul… Mai târziu am auzit povestea adevărată, cum că el era cu adevărat  fratele meu, băiatul pe care-l născuse mama în prima ei căsnicie și pe care îl părăsise din cauza beției soțului. Era foarte tânără pe-atunci, rămăsese de mult orfană, fără moștenire întrucât toată averea fusese încredințată mătușii - sora tatălui - pentru creștere, și a venit revoluția și bolșevicii au luat totul. S-a terminat și cu pensionul pe care-l urma, întâlnise acel băiat, fiul unui avocat, fost moșier și el… și se căsătorise, și mama apoi îl părăsise, copilul rămânând în grija socrilor. Alături de casa noastră era o pivniță cu vinuri, așa cum erau multe în Basarabia noastră bogată și băiatul s-ar fi îmbătat. Bunica îmi povestise că mama l-ar fi reținut, dar când a văzut că băiatului îi place băutura, și-a reamintit viața ei imposibilă alături de un om bețiv și părinții mei i-au spus să plece. O fi plâns mama? Nu știu! Amănuntele le-am aflat mult mai târziu. La bătrânețe, când era posibilă plecarea în ținuturile noastre ocupate, mama l-a căutat și i s-a spus că ar fi fost împușcat de sovietici, fiindcă el era fiul unui „rus alb”și cine știe ce spusese, ce făcuse. Doamne, Doamne, ce viciu este acesta! Un unchi, soțul surorii tatălui meu, învățător român, a fost și el împușcat în plină stradă, fiindcă dăduse și el în boala beției și-ar fi strigat ceva împotriva comuniștilor, tot în vremea ocupației sovietice. Beția le dă curaj unora, pe unii îi face mai buni, mai drepți, mai puternici, pe alții îi înrăiește, își simt slăbiciunea, văd numai înfrângerile vieții. Ce zonă a simțurilor atinge? Mulți beau ca să uite, să nu sufere de pe urma pierderilor, dar în acea zonă, în acel timp, se bea mult pentru a nu se mai gândi la persoanele din familie deportate în depărtata Siberie din care nu mai veneau, despre care nu se știa nimic, căci multora le-au putrezit oasele pe acolo. Probabil unii nu au puterea de a înfrunta, suporta suferința, acea stare de disconfort psihic prin care viaţa este percepută ca o pedeapsă pe care ţi-a dat-o creaţia și nu o pot considera ca pe ceva trecător, dar rusificarea nu a fost trecătoare, ci s-a făcut cu insistență. Prin suferinţă încerci să te înţelegi pe tine, apoi să înţelegi sensul vieţii, calea pe care o ai de urmat, ţelurile pe care le urmăreşti sau pe care le urmăreşte altcineva pentru tine, dar te şi îndrumă. Aceasta este valabil când omul este liber, dar atunci când este încorsetat, teoria se dărâmă!  Se spune că suferința este calea cea mai sigură spre cunoaşterea adevărată. Da, au cunoscut acel an de ocupație și la al doilea refugiu au fugit și mai mulți de regimul instalat. Mi-am întrebat cândva tatăl, de ce beau oamenii pe atunci așa de mult? Și tata mi-a dat un răspuns memorabil: „Basarabia noastră s-a zbătut în multe vremuri, să scape „de moarte”, zbateri pe care nu le-a meritat; prădată a fost în toate timpurile; oamenii au fost persecutați, lipsiți total de libertate; de aceea beția era în floare... Dar nici în imperiul de lângă ea, nu era mai altfel”.
Mai știu că toată viața mi-am dorit o soră sau un frate. Dorința era păstrată în adâncul inimii. Din când în când mă mai rugam Domnului să-mi dea, dar trebuia să dorească și părinții. Alteori mă rugam să mi-l aducă înapoi pe acel băiat frumos, blond, care era fratele meu. Cred că dintre cei ce au frați sau surori, prea puțini prețuiesc darul. Poate dacă aș fi avut fratele alături de mine, aș fi putut împărți cu el greutățile, singurătățile vieții.
Când am devenit studentă, un băiat mai mare ca mine cu câțiva ani dorise și reușise să mă cunoască. Era atât de blând și bun cu mine, încât m-a străfulgerat un gând: dacă este fratele meu? Era o obsesie, o nebunie! Mama îmi spusese că are rude în Iași și mă gândeam că poate o fi ajuns și fratele meu acolo. Era blond studentul, bun și iubitor, l-am întrebat câți ani are fiindcă eu eram în anul întâi și el era în ultimul an la facultatea de Construcții. La început nu a vrut să-mi spună. Când am aflat că a venit din București, l-am întrebat dacă s-a născut acolo. „Bine înțeles, draga mea!” mi-a răspuns. M-am liniștit. Mi-am dat seama că era un gând nebun,  păstram undeva în subconștient icoana acelui băiat blond, întâlnit la o vârstă fragedă și care era… fratele meu. Mai târziu acel student m-a iubit, putea să devină jumătatea mea de viață, dar eu nu l-am putut iubi cum ar fi vrut el; un sentiment straniu m-a ținut departe de el, era ca o barieră, acel gând nebun se cuibărise totuși în mintea mea și rămăsese pentru totdeauna… Acelui prieten, omul blând cu care nu am știut să mă port, nu am știut să-i prețuiesc bunătatea și grija pe care mi-a purtat-o, nu am putut să-i mărturisesc gândul meu nebun.
Îmi amintesc cum alergam pe stradă în orașul Bolgrad împreună cu ceilalți copii, îmi adânceam picioruşele goale în praful străzii, praf care se aşternea pe trupurile mici şi îmi pătrundea şi în nări. Când începea ploaia, copiii se dezbrăcau şi ploaia îi spăla. Uneori îi priveam prin fereastră și când mi se părea că nu sunt supravegheată de cei din casă, alergam și eu în stradă; îmi plăcea să simt noroiul moale și să aud lipăitul picioarelor desculțe. Erau şi zile când lipsea apa şi ne era sete, şi deschideam guriţele, ca ploaia să ne astâmpere setea.
Într-una din acele zile călduroase ale verii anului 1941, îmi povesteau mai târziu rudele, tinerii din orașele ocupate de sovietici împrăştiau panglici tricolore şi strigau cu glasurile înăbuşite de bucurie: „Vin românii!” „Vin ai noştri!” Aşa se trezeau mulți cu panglici tricolore în mână. O panglică din acele momente a păstrat-o tata pe biroul lui, apoi devenit biroul meu, tricolorul meu… Peste ani, în biblioteca noastră s-a mai adăugat o panglică tricoloră, a celor veniți în al doilea refugiu și mai apoi încă una, dăruită de socrii mei…
Câtă durere trebuie să îndure o națiune obligată la traiul împărțit al fiilor săi?
Părinții mi-au spus că am stat puțin în acele locuri și am plecat din nou spre Ardeal, din nou în județul din care plecasem, de data aceasta în orașul Alba-Iulia.                                                                
 Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)
Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire

GERMENUL VIEŢII ÎN AŞTEPTAREA PRIMĂVERII
„Sentimentele pozitive se cer a fi exprimate şi nu îngropate în adâncul sufletului,” îmi spuse Sonia având o privire care strălucea de căldura unei lumini interioare, ce rămânea ascunsă în tumultul zilei. „Dacă încerci să reprimi manifestarea lor, atunci îţi răneşti singur sufletul cu durere şi suferinţă,” a continuat încercând să mă convingă să ies din „carapacea” mea.
„Nu ai cum să înţelegi modul meu de a fi,” m-am mărginit să îi răspund. „Singurătatea mi-a fost mereu refugiul în faţa unei lumi ostile şi lipsite de sensibilitate. Nu este uşor să îţi porţi povara de gânduri şi sentimente prin mijlocul unor colectivităţi fie indiferente, fie doritoare de câştig material şi nimic mai mult,” am adăugat fără intenţia de a-mi promova punctul de vedere.
Îmi era indiferent ceea ce alţii credeau despre mine şi ignoram cuvintele pe care le auzeam şoptite în urma mea de către diferitele persoane pe care le întâlneam uneori pe stradă sau alteori în locurile publice pe care le frecventam. Niciodată nu mi-am întemeiat imaginea de sine pe reacţia celor din jur. Străin faţă de propriile mele rude, însingurat în mijlocul colectivităţilor de tot felul prin care am fost forţat să trec şi stingher când eram propulsat în centrul atenţiei, mi-am continuat drumul vieţii fără să încerc să câştig bunăvoinţa semenilor.
„De ce eşti atât de dur cu tine însuţi?” reluă Sonia. „Ar fi atât de simplu dacă ai da pe faţă simţămintele nobile pe care le ai în suflet. Cu siguranţă că ai multe de spus, iar oamenii ar reacţiona pozitiv la mesajul tău. Nu încerca să te însingurezi mai mult decât este cazul. Este o cărare dureroasă, ce nu duce nicăieri şi care sfârşeşte în disperare,” adăugă cu căldură încercând să îmi câştige bunăvoinţa.
Dar pe mine nu mă mai interesa să continuăm discuţia pe acest subiect. Cumva, simţeam că nu eram în stare să depăşesc un anumit prag de comunicare cu Sonia. Aveam temperamente diferite, iar mediile sociale din care proveneam se aflau într-o totală contradicţie. Ea beneficiase de privilegiile sistemului pe care eu îl uram, părinţii având funcţii importante în diferitele instituţii ale statului. Eu eram copil de ţărani, crescut împreună cu proletariatul urban al marilor oraşe anexate platformelor industriale ridicate pe datorie şi la repezeală în toate colţurile ţării.
Întâmplarea determinase întâlnirea noastră pe băncile facultăţii, dar separarea era clară, din moment ce repartiţia avea să mă trimită undeva în mediul rural, în timp ce Sonia avea să-şi continue evoluţia în vreun institut de cercetare sau poate chiar într-o înaltă demnitate publică. Tocmai de aceea, consideram lipsită de logică o discuţie ce conducea inevitabil către rădăcinile durităţii mele, mai precis spre ura pe care o aveam faţă de sistemul de privilegii al nomenclaturii de partid, bazate pe ierarhii de slugărnicie şi plecăciune în faţa unor indivizi lipsiţi de demnitate şi competenţă.
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile ce îmi frământau mintea, Sonia continuă: „Să ştii că mereu sunt posibile mai multe drumuri pe care poţi să mergi. Nu există o cale unică de la începutul şi până la sfârşitul vieţii. De aceea, chiar dacă pentru o vreme ai avut o anumită raţiune să îţi reprimi emoţiile, totuşi contextul este posibil să se fi schimbat. Eşti de acord cu mine?”
„Da şi nu,” i-am răspuns fără să mă împotrivesc. „Uneori deprinderile pe care ţi le-ai însuşit în copilărie te pot ajuta să răzbeşti mai departe când treci prin situaţii similare. La ce bun să se ştie ce gândeşti? De ce să laşi să te trădeze propriile tale trăiri? De ce să te autodenunţi în faţa celor din jur? Cred că este mai bine să nu laşi să se vadă ceea ce te-ar dezavantaja în raport cu regulile mediului în care eşti silit să trăieşti.”
„Nu, nu ai dreptate,” răspunse cu repeziciune Sonia. „Trebuie să ai încredere în colectivitatea din care faci parte, în valorile societăţii în care te-ai născut pe care cumva eşti dator să le susţii până la capăt. Individualismul devine periculos în situaţia în care te conduce la separarea conceptuală faţă de ceilalţi. De ce încerci să fii altfel? De ce insişti asupra liniilor de despărţire ignorând legătura care ne uneşte pe toţi?”
Îmi era tot mai greu să mă exprim. Autocenzura pe care mi-o impuneam funcţiona tot mai dificil. Aproape că ajunsesem la limita de a exploda şi de a lăsa să se reverse revolta pe care o mocneam în suflet de atât de mulţi ani. Dar nu, nu era bine să cedez. Chiar dacă Sonia mă provoca, totuşi trebuia să rămân pe aceeaşi poziţie vigilentă, chiar dacă acest lucru mă costa emoţional foarte mult. Deşi ea părea că ţine la mine, totuşi nu aveam voie să uit faptul că în acelaşi timp ea era o parte a sistemului, a acelei caracatiţe ce distrugea individualitatea, gândirea liberă şi dorinţa de libertate. Agenţii inconştienţi pot fi de multe ori mai periculoşi decât cei care îşi propun să acţioneze în mod deliberat ca susţinători ai sistemului.
Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă. Fără să vreau, am distins o strălucire aparte în ochii ei de un verde asemănător cu smaraldul. Da, era frumoasă Sonia, cel puţin atunci când îşi propunea acest lucru. Trăsăturile fine ale feţei, datorate în mare măsură unei eredităţi citadine, confereau o nobleţe demnă de o altă epocă. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm ţinându-ne de mână prin Bucureştiul interbelic sau poate chiar pe străzile romantice ale Parisului. Poate ne-am fi sărutat îndelung pe o bancă din Cişmigiu, sau mai bine, din Grădinile Tuileries privind monumentalele clădiri ale Palatului Luvru.
Ne-am fi îmbătat de aroma nenumăraţilor copaci înverziţi de-a lungul bulevardului Champs-Elysee şi am fi trecut Sena în dreptul Insulei Cetăţii către Cartierul Latin. Da, ar fi fost minunat să trăim în alt timp şi în alt spaţiu, uitând de toate sistemele totalitare care au mutilat istoria lumii. O evadare dintr-un prezent anost şi lipsit de gust, care la tot pasul duhnea de mirosul greu al prostului gust, incompetenţei şi răutăţii lipsite de sens. Cât de multe aş fi avut să îi spun lui Sonia şi să îmi descopăr adevăratele mele  preocupări.
Tulburarea mi s-a citit pe faţă, iar ochii meu au transmis acest mesaj tumultuos, ce nu putea fi exprimat în cuvinte. De fapt, nu trebuia să fie comunicat vreodată către cei care ar fi putut pune în mişcare sistemul de represiune. Nu trebuia să se ştie mai mult despre mine decât că sunt un individ singuratic, mai bine zis un neadaptat, care îşi trăieşte drama propriei sale neînţelegeri şi se destramă în propriul său conflict.
„Despărţirea este inerentă în jocul etern al facerii şi prefacerii universului,” m-am mărginit să îi răspund. „Graniţa dintre individ şi societate rămâne mereu dinamică, supusă schimbării, dar undeva, în esenţa lucrurilor, fiecare dintre noi are o independenţă pe care nimic şi nimeni nu o poate distruge. Este acel spaţiu al libertăţii interioare, inaccesibil chiar şi la cele mai puternice presiuni exercitate din exterior.”
Am făcut o pauză de mai multe secunde, după care am reluat: „Sonia, tu aparţii unei alte lumi decât mine şi nu ai cum să înţelegi sentimentele care mă animă. Oricât de mult ai încerca, amprenta pusă de către sistemul în care ai fost crescută te determină şi te îndatorează să îl susţii. În ceea ce mă priveşte, eu nu aparţin niciunui sistem; nu susţin şi nu sunt dator vreunei colectivităţi pentru ceea ce sunt, fapt pentru care îmi asum un spaţiu al libertăţii pe care îl ţin în mine aşteptând vremuri mai prielnice, aşa cum sămânţa poartă germenul vieţii de-a lungul iernii până la venirea primăverii.”
„Şi pentru tine acea primăvară nu a venit?” m-a întrebat îngândurată Sonia. „Cât va mai trebui să aştepţi până când te vei deschide asemenea florilor atunci când anotimpul cel cald a sosit?”
„Nu ştiu exact timpul şi locul,” i-am răspuns privind către albastrul zării. „Poate nu va mai trece multă vreme sau poate niciodată nu va veni, iar taina pe care o port în suflet se va reîntoarce în ţărână. Nu pot să spun decât că timpul meu nu a venit, iar până atunci individul din mine va rămâne în starea latentă a hibernării în faţa unei societăţi ale cărei valori şi idealuri fie nu le înţeleg, fie nu pot să i le împărtăşesc.”
O ultimă imagine, o scurtă atingere şi o privire de rămas bun, iar drumurile ni s-au despărţit în labirintul întortocheat al viitorului. Ea a urmat calea bătătorită a unui sistem ce îşi recompensează supuşii devenind în timp o persoană de renume, în timp ce eu m-am scufundat în anonimat, lăsând în urmă doar file de jurnal scrise de multe ori neglijent pe bucăţi de hârtie găsite la întâmplare. Destinul meu nu s-a împlinit, iar germenul vieţii îl port încă în suflet în aşteptarea mult doritei primăveri, ce poate va sosi sau poate niciodată nu va mai veni.
Octavian Lupu (Bucureşti)

DELFT, ORAŞUL REGAL OLANDEZ CU 600 DE MONUMENTE ISTORICE
Olanda e o țară pe cât de mică pe atât de spectaculoasă, în care omul și-a ajutat și protejat mediul în care locuiește, i-a dat o formă și o cadență, iar istoria a trecut peste aceste ținuturi îmbogățindu-le cu arhitectură inedită și multă culoare.
Delftul este orașul în care principele Wilhelm de Orania, făuritorul Țărilor de Jos, și-a mutat reședința în 1572 și a fost înmormântat la scurt timp tot aici. Supranumit capitală a porțelanului olandez, Delftul este un orășel din sud-vestul Olandei, cu o pupulație de aproximativ 100.000 de locuitori, ce datează încă din secolul al XIII-lea și pare neschimbat, mărturie fiindu-i edificiile conservate atât de bine, în ciuda războaielor, a revoltelor și a incendiilor care au cuprins orașul de-a lungul istoriei.  
Pe lângă celebrul său bleu al ceramicii și al porțelanului antic, clasic sau modern, Delftul cuprinde în paletă și alte culori, cum ar fi albul, verdele, galbenul, negrul, roșul-cărămiziu sau policromia farfuriilor, a zidurilor și a faianței. Este un oraș pestriț cu multe canale și podețe, scuaruri și fațade frumoase, magazine de artizanat care îți iau ochii și îi învăluie în strălucire. Centrul cuprinde mai multe monumente impozante: Biserica Nouă, construită în 1381, cu un turn de aproape 109 metri și 16 ferestre cu vitralii, este și necropola casei regale. Vizavi, în Piața Makt, se află clădirea primăriei (1618-1620), un exemplu al stilului renascentist olandez, care a fost ridicată în jurul unui turn din secolul al XIII-lea, o fostă închisoare. Îndepărtându-ne, spre Cimitirul Duhului Sfânt, găsim cea mai veche biserică din Delft, construită în 1240. Interiorul Bisericii Vechi a fost restaurat în 1548 și are 27 de vitralii deosebite. Aici își dorm somnul de veci mai multe personalități ale locului, printre care și faimosul pictor Johannes Vermeer, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentați ai stilului baroc și autorul tabloului Fata cu cercel de perlă (1665). Sf. Agatha a fost cea mai mare mânăstire din interiorul cetății medievale a Delftului. Din secolul al XVI-lea clădirea mănăstirii a fost reorganizată, o parte a acesteia devenind rezidență regală, loc în care a și fost omorât prințul de Orania în 1584. Astăzi la Prinsenhof a fost amenajat muzeul municipal de pictură.
Centrul de Știință face parte din Universitatea Tehnică din Delft și este găzduit într-o clădire din 1911. Vizitatorii pot încerca aici diverse modele experimentale care aparțin domeniului de cercetare al universității. Ajungând la Fabrica Regală de ceramică înființată în 1651, aflăm că este ultima rămasă din secolul al XVII-lea. Ceramica de aici este încă pictată în întregime manual. Procesul tehnologic poate fi urmărit, dar și întreaga colecție de suveniruri. Printre instituțiile culturale ale orașului, este de remarcat Muzeul de Stat de Arme, aici se găsește o colecție neprețuită de arme vechi. Călătorii ajunși în Delft vor avea ocazia unică de a vedea exponate de valoare. O altă atracție a orașului este Poarta de Est, Oostpoort, construită în jurul anului 1400, singura care a mai rămas din vechile ziduri ale cetății.
Există multe proverbe despre toleranța și politețea locuitorilor acestui oraș. În Delft, ca nicăieri în lume, există mulți apărători ai animalelor. Turiștii care se plimbă prin oraș cu haine de blană sau de piele naturală pot provoca populației autohtone reacții negative, de dispreț. Chiar dacă localnicilor din Delft le place să se relaxeze sau să se distreze, în restaurantele locale nu se dansează. Pe de altă parte olandezii din această regiune, dar nu numai, sunt primitori, tratând turiștii ca pe niște oaspeți ai caselor lor, mereu zâmbitori și dispuși întotdeauna să ajute. Sâmbăta este considerată zi de piață, toată lumea din mediul urban merge la piață să cumpere pește proaspăt, brânză, legume și fructe. Fermierii și pescarii se adună aici din împrejurimi, astfel încât diversitatea produselor este foarte mare. În afară de brânză olandeză, heringul este de asemenea considerat un produs popular și oamenii din Delft îl pot mânca în fiecare zi. Bucătăria națională se distinge prin simplitate, ea poate fi denumită și rurală, așa cum am putea spune și despre cea românească, de altfel. Principalele feluri de mâncare conțin pește și legume.
Mijlocul de transport cel mai popular din Delft și în întreaga țară este bicicleta. Florile sunt ieftine și de o diversitate rar întâlnită, cunoscute fiind tradiționalele lalele. Peste tot în Olanda putem vedea imagini ale morilor de vânt, spectaculos conservate și întreținute, unele dintre acestea depășind cu ușurință jumătate de mileniu, dar locuibile încă, precum și vestiții saboți de lemn, găsiți astăzi de la dimensiunea unu suvenir de buzunar și până la a unei bărcuțe.
Dacă în Târgu-Jiu se înalță Coloana Infinitului, pentru Paris reprezentativ este Turnul Eiffel, Atomul este simbol al Bruxelles-ului, New-York-ul are binecunoscuta Statuie a Libertății, la intrarea în Delft vom găsi o inimă de sticlă albastră, ce simbolizează ceramica autohtonă. Aceasta arată că Delftul este un oraș modern, într-o armură veche, dar srtălucitoare.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

ZIUA COPILULUI
Prin naştere acoperim o infimă parte din
absenţa lumii; prin dispariţie lăsăm loc liber
unei alte prezenţe.
1 iunie. Zi de vară. Zi în care se sărbătorește această minunată perioadă a vieții pe care o numim copilărie. Este Ziua Copilului, ziua copiilor noștri născuți din dragoste de viață, ființe gingașe care vin pe lume, aprind și întrețin în noi acel foc al iubirii. Primul surâs gingaș, primul cuvânt rostit, prima strângere de mână, sunt gesturi care ne fericesc și care nu se uită toată viața. Și apoi… farmecul atâtor întrebări puse de ei.
În această zi soarele va străluci și îngeri din cer vor coborî să mângâie copiii lumii întregi, să-i iubească pentru puritatea sufletelor, pentru frumusețea trupurilor lor fragede, fiindcă ei sunt binecuvântați de Dumnezeu. „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu”, a spus Iisus. „...Și, luându-i în braţe i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei” (Marcu 10:14-16).
Fiecare copil dăruit nouă de către Dumnezeu este frumos, este curat sufletește, cere protecția și dragostea părinților; fiecare copil venit pe lume ne aduce fericirea. Sufletul unui copil este ca o grădină în care cresc întruna flori divers colorate și parfumate. Purtat în brațele părintelui el se simte ca într-un Paradis; legănat de brațele mamei, are parte de cele mai frumoase vise. Mângâiat apoi, îmbrățișat, sărutat, sfătuit, încurajat, copilul crește frumos. Și parcă văzându-i cum cresc, știm mai bine pentru ce am venit pe această lume, știm mai bine ce avem de făcut, iubim mai mult viața, viitorul ne surâde și o putere se naște în noi, în lupta cu greutățile vieții.
Să le dorim să crească frumos precum plantele în lumina soarelui, cu credință în Dumnezeu, cu dragoste pentru părinții care le-au dat viață, cu dragoste pentru timpul și spațiul în care le-a fost hărăzită nașterea și în care au crescut. În această zi să devenim și noi copii, să le facem ziua frumoasă, să se simtă înconjurați de atenție, veselie și dragoste.
Copilăria este partea cea mai frumoasă a vieții, când uimirea și miracolul însoțesc toate clipele copilului, dar trece repede, lăsând cele mai frumoase amintiri. Copilăria este regatul în care nu moare nimeni, spunea cineva, deoarece copilul în naivitatea și optimismul său, nu conștientizează actul morții, micile lui spaime și înfiorări sunt cele în descoperirea naturii.
Lucian Blaga credea despre copilărie că este „Inima tuturor vârstelor”. Această afirmație are conotație filozofică: din fiecare vârstă a omului nu ar trebui să lipsească germenele copilăriei, asemuit cu acel organ – inima, căruia i se atribuie cea mai intensă activitate, dar și perceperea simțirilor, a emoțiilor și care-l determină pe om să mărturisească ceea ce simte. Oamenilor de multe ori le e teamă să-și dezvăluie sentimentele, emoțiile, și le ascund. Emoția este ceea ce omul manifestă în afară, cuvântul provenind din limba latină, „emovere”, însemnând „mișcare dinlăuntru în afară”. Copilul nu ascunde, el mărturisește simțirea. Fără inimă omul nu poate trăi, este mort, fără a fi și copil în toate perioadele vieții, nu poate fi un om cu adevărat viu. Cel puțin așa înțeleg eu cugetarea lui Lucian Blaga.
Din punct de vedere religios, cunoaștem că Iisus a iubit copiii. Iubea firea lor copilărească, zburdălnicia, sinceritatea, lipsa de prefăcătorie. Cuvintele articulate ale copiilor erau ca o muzică în urechile Sale și-i înviorau inima atunci când era abătut din cauza vicleniei, fățărniciei, răutății oamenilor cu care venea în contact. Iisus spunea că oamenii maturi trebuie să fie precum copiii: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3-4).
Să ne iubim copiii în această zi, dar și în toate zilele noastre, să-i fericim, fiindcă copilăria este scurtă, maturitatea vine cu problemele ei mari, grele, uneori dureroase, dar, în același timp frumoase și interesante; apoi vine vremea când reflectăm asupra tot ce rămâne în urma noastră:
Copilărie, ecou lung,/ prelung repetat, mereu regretat.../ Unde sunteţi dimineţi ale copilăriei/ când  totul părea învăluit în mister?/ Unde sunteţi zile ale copilăriei,/ lipsite de griji şi nevoi?/ Unde sunteţi seri ale copilăriei/ când priveam stelele/ dorind să le-nţeleg pâlpâirea?/ Unde sunteţi nopţi ale copilăriei/ când îngerii se grăbeau/ să-mi închidă pleoapele,/ să-mi vegheze somnul?/ Unde eşti copilărie,/ nevinovăţie, bogăţie de timp?/ Acum, timpul ameninţă cu degetul,/ trupul refuză discret prietenia,/ îndoiala şi nesiguranţa/ traversează clipele rămase...
Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)

NICHITA TOMESCU – REPREZENTANT JURIDIC LA ONU,
AVOCAT AL MAFIOŢILOR ŞI POET AL BĂRĂGANULUI
Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri. Mă avertizase încă de la prima noastră întâlnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau că avea dreptate! Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt. Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a vorbit despre Nichita Tomescu, un personaj interesant, care a avut rolul lui bine determinat în viaţa lui Dumitru Sinu.
Agreat de unii, controversat din punctul de vedere al altora, avocatul Nichita Tomescu a fost o figură proeminentă a diasporei române, reuşind să ajungă reprezentant juridic al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, dovedind un incontestabil profesionalism şi în acelaşi timp, desfăşurând o bogată activitate în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor româneşti din afara graniţelor.
De acum să-mi spui unchiule, iar eu  îţi spun nepoate”
Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă.
De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutători şi ageri, căutând să-i pătrundă fiinţa; s-a apropiat de el şi l-a întrebat: De unde eşti? „Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm, Mitică Sinu. Aha, bănuiam eu că eşti ardelean! - şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: Cine sunt ăştia? Sunt comunişti? „Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – a venit răspunsul prietenului meu. Surprins, Nichita Tomescu l-a întrebat imediat: Păi legionarii te treceau graniţa? „Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte şi parcă reproşându-şi pentru această lipsă de informare, avocatul a rostit cu o undă de regret în glas: Oooo, cum n-am ştiut asta?! Ca să ajungă în Iugoslavia el se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut pe umăr şi i-a spus zâmbind: Auzi, tu, de-acum, mie să-mi spui «unchiule», iar eu îţi voi spune «nepoate». Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”.  Şi aşa au făcut!
Cea mai bună meserie
Profesorul Ionescu, un alt bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: Măi, Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu, din Transilvania, iar el din Bucureşti? „Păi el m-a făcut nepotul lui”, i-a răspuns zâmbind Dumitru Sinu. Atunci profesorul a făcut lumină în privinţa lui Tomescu, cel cu care îi era dat să se reîntâlnească şi în alte împrejurări pe meridianele exilului:
Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai! Aşa a aflat că avocatul Tomescu era foarte cunoscut prin faptul că aranja cursele de cai în Bucureşti, sport practicat în timpul liber de către cei bogaţi. Nichita Tomescu îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna.
Nea Mitică şi Nichita s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu sârg în cadrul asociaţiei, care nu era altceva decât strigătul exilului românesc către cei ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale.
Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti. Întotdeauna cu adrenalina în concentraţii maxime, avocatul îşi vedea de drum luptând pentru ţelul ce îşi propusese şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcini, de ţara în care se formase ca om şi profesionist.
Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind fiecăruia posibilitatea realizării, atât pe plan profesional, cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiaţi acolo, care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsească Franţa în momentul în care a început războiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat să ia această decizie a fost teama de extindere a comunismului în Europa. Aşa că, au traversat Atlanticul plecând înspre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles, nea Mitică şi unchiul său, avocatul Nichita Tomescu…
Tainele prieteniei şi secretele „succesului”
Începută în Iugoslavia la închisoarea din Panciova şi continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu s-a intensificat după ce au ajuns pe continentul nord-american, la Montreal.
Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat, care ştia să ajungă acolo unde îşi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, ştiind să-şi direcţioneze acţiunile spre zona ţintită. Aşa a ajuns Nichita Tomescu să practice avocatura, la Montreal. Devenise un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist. Beneficiind de o minte ascuţită, care în tandem cu flerul său de invidiat rezolvau cele mai complicate şi ciudate cazuri, îi creşte cota profesională şi ajunge avocatul celebru din Montreal.
Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la o cină, le povestea ore în şir despre secretele succesului său. Cel mai greu este să plăteşti un judecător - le spunea el -. Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica pe unul care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil, şi astfel faima lui a crescut şi clientela s-a extins şi în rândurile mafioţilor.
De exemplu, trei italieni furaseră un vagon care transporta rom. Unul dintre ei a fost arestat. Mafioţii l-au contactat pe Nichita şi i-au spus: Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte, şi numai el ne poate ajuta. Şi Nichita a fost angajat!
„Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte?”
Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea, îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, personalitatea lui Nichita Tomescu.
„Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim” - a continuat nea Mitică -. Noi întrebam: ”Bine, măi, Nichita, dar cine plăteşte? - la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice: Lasă, că este deja aranjat! Când am plecat din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi care, la vederea noastră, s-au ridicat în picioare şi l-au salutat, făcând o reverenţă în faţa lui... Vedeţi, măi, cine a plătit?” Mafioţii îi plăteau masa lui Nichita Tomescu ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal, era, doar, apărătorul lor preferat.
„Unde-s banii?”
Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea lui şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte câte ceva. L-am urmat şi eu cu un zâmbet, aşteptând nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu.
Îşi amintise de un român, pe nume, Radu, poreclit Radu Spital pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, unde lucrau zece români, printre care şi nea Mitică.
Radu Spital împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1.000 de dolari, apoi 5.000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea! La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când şi-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: Păi dânsul, ca avocat, nu ştia că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă? Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe Radu Spital de ani grei de puşcărie.
Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii? Radu i-a răspuns spăşit: Măi, Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat: «pe ei, pe ei, pe ei »!” (adică pe cai). I-am cheltuit la cursele de cai..
„De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul Radu Spital din povestea despre Nichita Tomescu: „Nichita miza uneori pe sume exorbitante, cea mai mare ridicându-se undeva pe la 100.000 de dolari. Erau bani foarte mulţi la vremea aceea...”
Şi Nichita fusese un mare jucător la cursele de cai. Era o patimă care durase foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: Gata, de acum n-am să mai joc! Şi n-a mai jucat!
„Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”
Un interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost cel în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei lui pentru că fata i-a spus: Măi, Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero! Indignat, Nichita i-a răspuns, roşu de furie: Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?, şi i-a tras o palmă zdravănă, ca să-l ţină minte.
Fata l-a dat in judecată şi, la proces, judecătorul îi zise: Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiţi cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi dumneavoastră despre Cicero.  Atât i-a trebuit! Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filosof. Judecătorul a fost impresionat: O astfel de pledoarie nu am auzit până acum, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului, i-a răspuns zâmbind: Păi unde ai fi vrut să auzi? La Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa. Era un tip foarte spontan şi îndrăzneţ. Apoi,  judecătorul s-a întors către fată, spunându-i contrariat: Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?
„Toată lumea în genunchi!”
La un moment dat, nea Mitică s-a oprit din povestit. Simţeam că va fi palpitant ce îmi va spune. Calm, cu o atitudine sobră, nea Mitică mi-a relatat o întâmplare de suflet, petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau, când le permitea timpul, şi îşi povesteau bucuriile şi necazurile pe care le aveau, inevitabil, fiecare dintre ei.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de câţiva confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: Toată lumea în genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt. Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toţi cei care erau în biserică au căzut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotruş, deja la o vârstă venerabilă şi care a rămas stupefiat de atitudinea lui Nichita. Avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea liceul la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul său. Ştiau că, în ciuda faptului că era plecat de ani buni din România, rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.
„Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu domnul Dumitru Sinu. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale prietenului meu m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor.
 „Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii. În momentele lui de linişte, scria. Avea nişte poezii extrem de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei... Era un om puternic!” Nea Mitică nu s-a gândit  vreodată că unchiul din lagărul titoist al anilor ’48 va fi prietenul său aproape 30 de ani...
„Dar din  uitare, cine-o să mă cheme?”
Povestea lui Nichita Tomescu m-a impresionat şi m-a incitat, stârnindu-mi curiozitatea de a afla mai  multe despre el. Am încercat să găsesc amănunte pe care nu le auzisem de la nea Mitică, pe de-o parte din pură curiozitate jurnalistică şi pe de alta, mă gândeam că dacă Nichita Tomescu scrisese poezii, este imposibil să nu descopăr măcar una din creaţiile sale. Aşa am ajuns la un articol scris de profesorul Ioan Man despre Nichita Tomescu, găsindu-l în numărul 6, din luna iunie 2007 al revistei ialomiţene de cultură, Helis, care apare lunar.
Singurul material din care-am reuşit să completez informaţiile referitoare la ilustrul avocat român, articolul intitulat „Nichita Tomescu – poet valoros al Bărăganului”, vine ca un răspuns al consătenilor săi, reprezentaţi de însuşi autorul, în persoana profesorului Ioan Man, la întrebarea cu care avocatul-poet încheie unul din frumoasele sale poeme: Dar din uitare, cine-o sa mă cheme?
Nichita Tomescu - reprezentantul Canadei la Naţiunile Unite
Nichita Tomescu s-a născut în inima Bărăganului în anul 1919, la 23 august, în localitatea cunoscută în acele timpuri sub numele de Principesa Maria, astăzi Ioan Roată, în familia arendaşului şi negustorului de cereale, Marin Tomescu. Harnic şi foarte inteligent, tatăl lui Nichita a fost cel mai bun primar al comunei, în perioada interbelică. Avea o avere considerabilă şi a donat primăriei tot salariul său de primar, contribuind la construcţia unei clădiri a primăriei, care mai târziu a devenit sediul poliţiei locale.
Trei copii i-a adus pe lume Ioana, soţia sa: pe Nichita, Mişu şi Lucreţia. După terminarea studiilor primare la şcoala din sat, Nichita Tomescu îşi continuă studiile la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi urmează apoi cursurile Facultăţii de drept din Bucureşti.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce multe necazuri şi durere în familia Tomescu: Marin Tomescu este decretat chiabur, i se confiscă mare parte din avere, şi trăieşte sub continua ameninţare a comuniştilor. Nu o dată este persecutat şi bătut de securitate. Neplăcerile datorate originii nesănătoase s-au răsfrânt şi asupra băieţilor familiei Tomescu. Mişu devenise medic, iar Nichita, avocat. Sătul de  urmărirea securităţii şi de permanenta teamă de a nu fi arestat, în toamna lui 1948 părăseşte România într-un mod original, după cum a relatat nea Mitică. După popasul pe malurile Senei, Nichita pleacă spre Canada, unde se stabileşte definitiv.
În Canada, cunoaşte o ascensiune profesională pe care nici el n-ar fi putut-o bănui, dar înainte de toate este nevoit să reia studiile juridice, pentru că cele absolvite în România n-au fost recunoscute de către canadieni. Câştigă procese grele şi se remarcă în avocatură, astfel că la un moment dat este numit reprezentant juridic al Canadei la Naţiunile Unite.
Avea o carieră strălucită, se căsătorise cu o canadiancă de origine franceză, cu care a avut trei copii. Doi dintre ei s-au stabilit ulterior în Franţa. Era un om împlinit pe toate planurile: şi familial şi profesional.
Este de remarcat faptul că, deşi în Canada se realizează pe deplin, nu uită nicio clipă că este român şi, alături de alte nume de seamă ale diasporei române din ţara frunzei de arţar, pune piatra de temelie a Asociaţiei Românilor din Canada, numărându-se printre membri ei fondatori.
Însă o puternică criză hepatică îi curmă viaţa, fulgerător, la numai 58 de ani. În data de 29 decembrie 1977, se stinge din viaţă departe de ţară, aşa cum parcă intuise după ultima vizită pe care o făcuse în România... În numărul din ianuarie 1978 al revistei românilor din Canada, „Le courier roumain”, un coleg de pribegie al lui Nichita Tomescu mărturisea: L-am ascultat cum îşi declama singur versurile, fericit de a-şi fi regăsit rădăcinile, satul lui, pământul lui, credinţa lui. Când a terminat, m-a întrebat: «Oare ne vom mai întoarce vreodată? Eu nu mai pot crede»!
A fost înmormântat în Canada, departe de satul din Bărăgan care-i fusese atât de drag. În semn de preţuire, consătenii i-au ridicat un monument funerar alături de mormintele părinţilor săi, pe care-i iubise atât de mult...
Poeme adunate în „Genuni”
Îmi povestise nea Mitică despre talentul literar al lui Nichita Tomescu şi-acum, iată că am avut ocazia să citesc câteva din poeziile sale. Majoritatea au fost scrise încă din anii de liceu şi adunate într-un volum intitulat „Genuni”, tipărit în anul 1939, în 500 de exemplare.
Toate poartă-n ele amprenta dragostei de locurile natale şi de oamenii lor, constituind parcă un preambul al cărţii exilului de mai târziu. Însuşi titlul  îmi inspiră acest lucru: „Genuni”! - odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa. Dacă în Canada cunoscutul avocat a atins înălţimile în carieră, prăpastia din suflet rămânea aceeaşi - depărtarea de locurile şi oamenii pe care i-a iubit dintotdeauna.
Sunt un băiat firav, cu părul de lan / Cu ochii pierduţi, cu fruntea de ceaţă. / În fiecare dimineaţă / M-a fugărit fata Morgana-n Bărăgan” – spune Nichita în prima strofă a poeziei „Eu”, o adevărată radiografie a sufletului său, dăltuit din lutul Bărăganului. „Pe pieptul salcâmului plângeam în vânt / Noaptea-mi arăta Calea Robilor. / Pe buze simţeam bucuria stropilor / Când sărutam flori şi păpuşi de pământ” – ce dovadă mai clară a legăturii cu locul în care a fost plăsmuit, vrem, oare? Mai bine să-i desluşim frământările ce transpar din următoarele versuri: „Anii m-au fugărit şi m-au pierdut în vreme./ M-am îmbătat cu picurări de flaut / Ca între stele şi ceruri să mă caut, / Dar din uitare, cine-o să mă cheme?
Într-un alt poem, evocă într-un mod absolut original, moştenirea dobândită din trăirile înaintaşilor săi: „Moşii mei vânau dropiile tăcerilor / Din rădvanul singurătăţii....//...au murit într-o pagină / Din cartea amintirilor...”, dar, „...peste mine aplecaţi / Sapă nostalgii în a inimii mele paragină. // Ei mi-au dăruit setea de ceruri şi pustiu / Şi mi-au tors peste inimă, depărtarea” („Atavism”). Frumos, profund şi foarte trist, în acelaşi timp.
Din majoritatea poeziilor acestui volum răzbate către sufletul cititorului dragostea poetului faţă de satul din Bărăgan, respectul şi preţuirea faţă de cei în mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, pe fondul trăirilor sale intense de etern neînţeles... „ Nimeni nu mă-nţelege, tată. / Pentru asta mi-e teamă că odată / Am să plec din sat, de n-o să mai mă-ntorc / Şi din inimă toate durerile o să-mi storc.” („Scrisoare tatii”)
Din păcate, multe dintre creaţiile lui Nichita Tomescu au rămas necunoscute, pentru că se află risipite prin diverse publicaţii din ţară şi străinătate şi nu ştiu dacă vreodată, cineva le va aduna într-un volum.
În necrologul apărut în revista românilor din Canada în ianuarie 1978, scria:
„Joi, 29 decembrie 1977, avocatul Nichita Tomescu a trecut la cele eterne...În ultimii zece ani, fiind suferind, îi era greu să se mai consacre şi activităţilor româneşti, motive din care, omul şi poetul Nichita Tomescu a fost mai puţin cunoscut decât avocatul distins al cauzelor, aşa zise, dinainte pierdute dar pe care el ştia cum să le câştige.
Totuşi, Nichita, chiar din această «retragere» continuă să simtă şi gândească româneşte, pentru el şi pentru noi. Chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri mi-a trimis un poem pentru «Curierul Român», de sărbători, purtând chiar acest titlu: «De sărbători», în mijlocul cărora el ne-a părăsit pentru totdeauna!
Şi, citind aşa, mai multe dintre poemele lui Nichita ne-am simţit purtaţi într-o altă lume pe care n-o poţi atinge decât cu aripile sufletului. Şi Nichita a fost un om de suflet!
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

 

ATELIER
BALADA TICĂLOŞILOR CU ŞTAIF
Tartorul ticăloșilor:
Sunt onorat, iubiții mei,
de-a voastră-ncredere frățească!
Doar strâns uniți prin legământ
putea o gașcă să sporească
 
și să devină ce cândva
ni se părea că-i peste poate –
partidul mai presus de stat,
ca voia lui să fie-n toate.
N-a fost ușor, o știm prea bine,
trecutului să-i facem vânt
și din ruine să-nălțăm
speranța-n noul crezământ.
 
(Toți oamenii cu mic cu mare
obolul faptelor și-l varsă
în a istoriei făptură
dar numai unora li-i dat
prin vise, scopuri și avânt
amprenta pe-al ei spirit să și-o pună
ca să ne fie-nvățătură
că nu din căldicel ea-și trage seva
ci recele și caldul tată-i sunt și mumă.)
 
Învingătorii stabilesc apoi
hotarul dintre fals și adevăr
și cât din toate poate fi cuprins
în niște cărți ce trase sunt de păr.
 
(Ideea asta genială
va fi-ntărită lapidar
de spusa unui precursor:
„Când tai pădurea așchii sar”.)
 
De-aceea-n strategia defrișării
- ca loc să-i facem noului parcurs
în minți, șabloane și-n anchete –
adesea vechiul l-am inclus
 
și l-am silit să tragă-n hamul
convingerilor proletare:
Nu cu mănuși se schimbă lumea,
ci prin ciocniri necruțătoare!
 
Deși nemulțumiți sunt cu duiumul
în tot momentul și-n tot locul
de nedreptatea deșănțată
cu care soarta-și joacă jocul,
 
ca doar câțiva mai mult să aibă
prin zorul pauperizării,
numai protestele cu cap
au forța zdrobitoare-a mării.
 
Mai este palma viu miracol
când degetelor li se pare
că au tot dreptul să se miște
după cum simte fiecare?
 
În parte degetele-s slabe
oricât e omul de zdrahon;
dar strânse-n pumn ele scurtează
al judecății maraton...
 
Știind că omu-i pentru semeni
un lup cu șanse practic nule
ca ura să și-o ostoiască
cu beregățile fudule,
 
 cruzimea și ferocitatea
strategic le-am utilizat
drept hrană lupilor din haite,
pe care-n câini i-am preschimbat.
 
Și iac-așa, dragi camarazi,
politica devine artă
când părul lupului se schimbă
în ton cu noua noastră soartă.
 
Ni se impută durități
și jertfe multe, foarte multe,
de parcă noi am fi creat
absurda logică de-a fi
cu ne-ntreruptul șir de stări
(azi vânător, mâine vânat),
în carnea timpului întemenițate
de mâna întâmplării deșucheate,
când știm cu toții că-n istorii
evenimentele de seamă
sunt crime măcar plănuite
și că eroii-s zămisliți
din praful criminalilor-nălbiți.
 
Nu vom ceda de-ar fi să crape
toți adversarii și dușmanii,
ca despre noi să nu se poată spune
c-am dănțuit cum ne-au cântat golanii!
 
E greu în țară? Las’ să fie
până ce gloatei i se limpezește
că drumul de la rău către mai bine
prin răul mai cu moț se arcuiește.
 
(În plan moral, ne-nvață sfinții,
procesul este cam la fel:
Păcatul poate fi învins
doar după ce-ai gustat din el!)
 
Cu criza asta îndrăcită,
pe tot românul sfătuiesc
nițel cureaua să-și mai strângă
cum mulți o fac de când trăiesc
 
și cum au procedat străbunii
în veacuri lungi de împilare,
imperii trei ei îngropând
doar prin speranță și răbdare.
 
Cum doar săracii-s răbdători
și cu speranța de ne-nfrânt
în creștineasca izbăvire,
ei sarea sunt pe-acest pământ.
 
Chiar dacă astăzi dezbinarea
piatră de moară-i pentru țară,
ea totuși poate să-și revină
la forma sa de-odinioară
 
doar printr-o renormalizare
în suflete și înafară,
ca din codași s-ajungem fruntea.
Un vis frumos să fie oare?...
 
Corul ticăloșilor:
Viață lungă îți dorim
conducătorule iubit,
și cerului îi mulțumim
că nouă ni te-a dăruit!
 
Te vom urma ca pân-acum
- de interesele ne-or cere –
dar înțelegerile-s scrum
când nu vei mai fi la putere.
 
Ți-o spunem cu curaj în față
să n-avem vorbe mai târziu –
cine norocul nu-l agață,
e ori un prost, ori un diliu.
 
Schimbarea de macaz politic
n-a fost și nu va fi acuză
atâta timp cât clar se spune
că scopul mijloacele scuză.
 
Iar scopul nostru patriotic
este s-o ducem cât mai bine
și să trăiască toți aceia
pe care brăcinaru-i ține.
 
Mai precizăm un fapt banal
în practica postdecembristă:
Nu-i traseist ci luptător
cel ce-n politică mereu persistă!
(Din depărtare, slab dar distinct, se aude imnul Te slăvim, Românie, pământ părintesc...)
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

MI-ETE
Calme, est la chaleur huilée
Qui sillonne la surface de la mer
À Southwold, le point le plus Est de l’Angleterre
 
Des collines de chaises-longues
Brisent la vue des cabanes au long du littoral
Qui s’ondulent dans les couleurs de la mer
 
A travers les rayons du soleil
La dentelle rose à motifs cherche la sagesse
Des mouettes qui découpent l’air en boucles fortes.
 
Sur le quai, le compte à rebours en forme de baignoire
Sonne l’heure et la demi-heure
Pendant que ses roues tournent avec la chansonnette de l’eau propulsée
 
Pas de retour pour les mamans habillées
Aux couleurs de l’azur
Tandis que leurs progénitures gorgent l’eau gazeuse réfrigérée
 
Épuisés sur les chaises-longues ouvertes
Hommes, femmes et enfants s’évadent à la sieste
Pendant que le ciel rougit encore plus espiègle
 
Pour les ombres mouvantes et les vagues cachées
Tout est comme d’habitude;  au long de la jetée
Des pêcheurs amateurs scrutent l’horizon
 
Le ciel blanchit son bleu
Sur le labyrinthe d’hommes, femmes et enfants
Assis sur des chaises-longues à motifs animaliers
 
Ils n’ont  rien à faire, sauf de se reposer et acheter
Des seaux, des pelles et des barquettes de frittes
Contre les cuirassés des mouettes
 
LA PHOTOGRAPHIE
L’automne dernier, une décision a été  prise :
la silhouette en culotte et bottes en peau de vache
dont la maison se trouvait à la fin de la route
en descendant la colline mouillée en riz
 
Dégringolé à la distance, bruit de poids lourds
creuseurs qui étaient sur le point d’écraser
la confusion de l’horizon naturel
où les fossés rauques marquaient l’eau dure
 
dans la chaleur de midi le flou métallique de son fusil
s’est arrêté à la mi- air sous les mangeoires balancées,
les nuages endormis et les corbeaux silencieux
dans la photographie oubliée de l’an dernier
 
J`ECRIS
quand il pleut, des bluets écrasés,
entourent les murs tapissés de mon bureau
dans mes rêves d’hommes nus
 
où les yeux des chevaux descendent
d’un tableau au-dessus de mon bureau piédestal
acheté à l’Exposition d’Art Equestre à Holt
à la fin de l’automne dernier
 
observés par des secrets verrouillés, serrés
dans l’un des tiroirs où
le jeu de bagatelle repose abandonné.
 
VANITE
Haut les rames, bas les rames
La Reine des marais
ne peut pas dormir
Elle flotte réveillée
à travers le labyrinthe des canaux
 
Haut les rames, bas les rames
La Reine des eaux à la couleur verte ardoise
explore la beauté des maisons en tuile
La Reine des bêtes âgées
glisse, rôde et s’envole
à travers les places, les palais et les marées
 
La montée des marées, la descente des marées
La Reine de la Mer d’Argent
guide les arches et les colonnes
la Reine des ténèbres
se réfugie sous la voûte les ponts
à travers des rêves dans le vent
 
REPOS
Ils étaient assis autour des pierres,
Créant des silhouettes colorées en orange
suspendues entre deux mondes
piégées dans leur rêve
atomes de sa faim
 
ombres attrapées dans un rire invisible
entourées d’herbes, de buissons et de bâtons
les cendres aveugles du jour
étaient verrouillées dans une guerre
contre un ciel sourd
 
le feu coulait
les couleurs fusionnaient
verticalement dans les mèches des cheveux
poussière sous les paupières,
du sable dans la bouche
 
ils surfaient
un labyrinthe de silence
cascadeurs dans une rêverie
la chaleur était mêlée à leur faim
atomes luttant contre l’air
 
LA FAIM
elle portait du bois pour le feu
le long d’un voyage nostalgique
dans son monde de rêve
 
avec de la poussière sous ses paupières,
du sable était dans sa bouche,
la chaleur était malade de la faim
 
avec sa langue bleue,
elle allaitait ses fils
enfants dessinés dans la poussière
 
atomes du bois pour le feu
submergeaient dans un rire invisible
des herbes, des buissons et des bâtons
 
avec sa langue bleue
elle battait les atomes
avec des bâtons anciens
 
ses fils se battaient avec l’air
piégés dans leurs rêverie
les atomes de sa faim
 
UNE AUTRE FACON DE PASSER SA JOURNEE
J’attends
que la lagune se sèche
et que la pluie déchire les canaux
 
J’attends
que l’arc-en-ciel plonge dans les eaux
embrassant l’écorce des arbres
 
J’attends
que les racines explorent les troncs d’arbres flottant
et les empreintes de la marée
 
J’attends
que les roussettes étirent
à travers la forêt d’images mourantes.
 
J’attends
que les mouettes étirent
les nuages de pluie sur les rochers de couleur ocre.
 
LE CRI
Serré dans du lin glacé
des sables glissants se rassemblent
à l’embouchure de la rivière
où les bateaux trouvent refuge
 
Maman, prends ma main
Je le ferais, si je pouvais
 
Serré dans le souffle d’alabastre
des maison d’antan
pendent en-dessous
de lourdes sculptures dans l’eau
 
Maman, J’ai froid
Je t’envelopperais, si je le pouvais.
 
Serré dans les mains aérées
les rafales de pluie donnent naissance
à une désolation en dérive.
jusqu’à l’horizon.
 
Maman, mes pieds sont mouillés
Je les sécherais, si je le pouvais.
 
Serré dans l’immensité du ciel
les nuages de plomb bombardent
les prairies qui disparaissent
au-delà de l’horizon.
 
Maman, mon pantalon est mouillé
Je changerais tes vêtements, si je le pouvais
 
Serré
la bouche béante des eaux
bascule, en dérive, un jouet en argent
d’un endroit à un autre.
 
REVES
Des rêves agités au sujet de la chasse à l’Ours,
l’Ours qui se cache dans les hauts buissons
un rêve à rêver au sujet de l’Ours
l’Ours de la nuit
à propos d’un Ours arlequin
que Julia May ne pouvait pas voir
dans les buissons épais de la nuit
un rêve au sujet de la chasse à l’Ours
un rêve à rêver à propos du renard
porteur d’un mauvais présage
un rêve au sujet d’un oiseau,
cet oiseau qui martèle la maison
un rêve qui présage la fin
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

VIAŢA ÎN DEMOCRAŢIA ESTULUI
vecinul de la trei behăie ca un
ţap în călduri – vecina de la doi
iar s-a îmbătat criţă şi cântă circumterestru
imprecise manele – iar undeva
pe la etajele superioare sau
inferioare ale clădăriei – unul
s-a apucat de făcut cutremure
artificiale – cu burgiul de sfredelit
pereţii: doar e
duminica
sacră – nu?
 
pe la poalele blocului – poate chiar la
subsol – trăsneşte a friptură de
porc în post - şi miroase
cumplit şi insistent - a
lapte de mamă denaturată – ars
 
la noi în bloc – copii nu s-au mai născut – de la
revoluţie: ar fi fost o
indecenţă şi-o impietate faţă de
zidurile tot mai sus
ridicate – avântate întru
perfecţionarea ideii de
puşcărie ambulantă - ba chiar o
trivialitate imprescriptibilă - faţă de
atâta grijă mondială – de a
păstra echilibrele
planetei – mai ales în zona
maimuţelor ăstora cercopitece – din
est
 
la televizor - tot timpul – de
dimineaţă până pe seară târziu – când
îmi închid sângele în poiată - este apelată una – de-i zice
primăvară – dar mă uit pe fereastră şi  - în
furişata lumină subacvatică - văd
copaci încremeniţi (precum unii călugări budişti
care se suspendă singuri din
viaţă – momâi - reprogramându-se pentru
veacuri viitoare... probabil
mai bune): au uitat până şi de
meseria aia cu mugurii
 
de altfel – e linişte de moarte – şi
cine vrea să spună că-i primăvară – are tot
dreptul s-o
spună – doar de aia e
democraţie
 
OM, TIMP ŞI DECIZIE
omul – în această viaţă – n-are timp decât să
înceapă – nu are timp decât să-şi facă o vagă
părere despre
nu poate decât să privească – îmbolnăvit de fugă – spre
 
...de fapt - nu are vreme decât să
mârâie puţin – că nu tocmai toate i-ar
conveni...şi – când să formuleze – şi el – o
opinie mai ascuţită şi mai de Doamne-ajută – când
să-şi dreagă vocea şi
să-şi spintece păsul drept la mijloc – spre
miez - cu
tăişul de zarvă - sau chiar – (ce obrăznicie cosmică!) să ia vreo
decizie – hop! – că-i sună ceasul de la
mână
 
...opriţi ceasurile – tăiaţi-vă mâinile – strangulaţi orice pornire de aroganţă dictatorială a zeilor!
 
...sau - dacă nu faceţi nimic din toate
astea – atunci
întrebaţi pe cel care v-aşteaptă - docil
la intersecţie - dacă are o ţigară - şi
daţi-vă foc – singuri
 
...”astfel de forme de protest sunt
strict interzise – în regimul democratic al
Domnului...” – ...cu pricina!
 
...să ne ferească Dumnezeu de democraţia
fandositei minciuni – ucigaşă de
anotimpuri – lichidatoare de
meditaţie asupra exuberanţei florilor de măr  - ca şi
asupra unei frunze rubinii – balerin adormită pe luciul lacului –
...minciună stingătoare de
entuziaste explozii spre
ceruri şi de
sonore voci magistrale-ale
Omului: orişiunde
orişicând – în oricare dintre
lumi
 
...fereşte-ne – Bunule Domn (numai şi numai dacă
bun cu adevărat eşti!) - de-ale deşertului
hiene-nsângerate -  feroce târzii!
 
PRIMĂVARĂ RATATĂ
uguie hulubii – florile-s mirese
încă-o primăvară scârţâie să nască
răsturnată soartă zâna mea îmi ţese
ochii-mi sunt de sticlă – sufletul de iască
 
au ieşit codoşii să ne vândă-o sfântă
ţin în mâna stângă zaruri de ciolane
proştii şi nebunii nu văd calea frântă
doar cuminţii lumii văicăresc în strane...
 
primăvară-a pâclei şi-a răcelii-n vine
o regie veche şi-o plânsoare nouă:
rău-nmugureşte sub cântări senine
 
înger se smuceşte – dat cu dracu-n două
...e-o nedumerire şi încă-o durere
tot ce în nădejde tu credeai putere!
 
SFAT PENTRU POETUL DE AZI
publică-te – expune-te – arată-te
cât mai puţin
din ce în ce mai
puţin – dacă vrei să
contezi ca
Poet – sau măcar
ca... un ceva
plutitor între deşert şi
coşmar – răspândind duhori de
corsar  – sau – la anul nou - de
onest coşar
 
să se zică - mai
curând – printre coate şi
şoapte - în piaţă: „ia uite-l! – de când
nu l-am mai văzut... - ...oare ce
mai scrie
ăsta?” – decât:
ia-a-aaar ăsta, cu tâmpeniile lui...!
 
CAUSA CAUSORUM
ne dezmierdăm – răsfăţăm
duios legănăm – în noi – Păcatele:
fiii şi fiicele scârnelor noastre - cele de
toate zilele şi – mai ales – de toate
zăbrelitele nopţi
 
ne logodim cu ele-n amurgul catran  - în
templul sfintei neruşinări -  le
şoptim – la nesfârşit – cuvinte de
dragoste cuvenite şi-alin: nu mai putem
trăi – respira – fără monstruoasa cloacă: iubirea de
nemernicie a morţii
 
...moartea: bârfă sinistră a
vieţii...
 
...facem amor – îndelung năclăit – fascinaţi
ziua şi noaptea – cu Păcatele noastre livide
 
nu le-am mărturisi pentru nimic în
lume: ar însemna să ne trădăm
liniştea  - cea arzându-ne torţele negre direct
pe pidosnica piele – ...ar însemna să
trădăm împăcarea
incestuoasă – cu asasinii nopţilor şi zilelor noastre – din care
cuvântul de crin – ars în dumnezeiesc
vin : „sărbătoare”  - a fost detronat cu
rigoare (izgonit în aurorale - raţionale
siberii)  - şi-nlocuit
învecit fost-a-n  răspăr sfidător şi
sfruntat – cu extaticele hoituri de vorbe: „concupiscenţă
promiscuitate”... – ...s-a-ntunecat de tot în cetate!
 
...nu le trădăm – nu le trădăm putregaiul
fosforescent precum ochii de fiară nocturnă: cu surle şi
tobe le apărăm – preamărim – laş şi burlesc le
travestim – în
carnavalul crimei galactice şi-al
minciunii de sine
 
...nicicând nu ne vor mai creşte din
umeri – nu ne vor mai
izbăvitor durea – aripi de-mpotrivire adâncului
morţii – aripi de-asalt asfixiant
inspirat - spre
limpidă – dumnezeiasca doinire-a văzduhului
lumii - curat
 
nicicând nu vom mai accepta să
zvâcnim – într-un torent colosal – într-o
cumplită – măreaţă vijelie-a luminii – spre
poteca de stele – dintre
uraganele stârnite-ale cerului liber
răstignit zâmbitor între aştri
 
...vom rămâne – de-a pururi
Viermii – Molaticii
Crunt Dezamăgiţii humei de sub
crucea din mijloc - Eterna Fecioară-a Golgotei
  
COPACI - HOPLIŢII LUI LEONIDAS
concurs de elocvenţă şi
ameţitoare cutezanţă – al copacilor
primăverii: fiecare
ar vrea să iasă cât mai în faţă – din marginea
pădurii – pentru a-şi etala rostul vieţii şi-al
luptei: MUGURII – ca pe nişte răni eroice – sau
ca pe nişte medalii – căpătate într-o
îndelungă epopee – confruntare de
poveste – cu rezistent răutăcioasa
iarnă
 
îi văd – îi aplaud – îi
cinstesc: sunt unicul lor
spectator – unicul lor
confident de tranşee – într-o după-amiază cu adevărat
homerică
 
nu există reţineri – sfieli de budoar – false modestii: doar
bravură  - cutezanţă nebună licăre  - tot mai strălucitoare de
miracol: toţi copacii mă privesc cu
hidalgice lacrimi de muguri – drept în ochii
mei înmuguriţi de lacrimi ale sublimei visări
lacrimi de nădejdi şi regale mândrii: sunt onorat
să fiu fratele de seară cu lună – al
hopliţilor lui Leonidas
 
PALATUL PĂUNILOR
zâne constelaţii – răstigniri lumine
umplu tot palatul de orbiri divine
lira lin – lira lin a-ngheţat grădina
cerul crin – cerul crin cheamă-n dor jivina
 
a sosit – răsărit – lup de foc – orfeul
nu clintiţi – nu clintiţi – struna şi-alizeul
empireu - glas de zeu – spulberă zăgazuri
ţipăt crist – ametist – tulbură talazuri
 
cât de strict dă edict regele de mir
scurs în pas – fără glas – lucori de fenrir
...mă uitaţi – voi sfinţi fraţi – ca pe lorelai
 
sângeră lumină chipul ei bălai:
în genunchi stau păuni pe luciri de lună
să nu ştiţi – amintiţi – nicio piază bună
 
NOU LEGĂMÂNT NECESAR
năvălesc florile în cântecul meu
năvălesc florile – prin ferestre şi pori
dezinvolt - flori de măr cu coroane de nori
a fi alb povestesc cât fi-va de greu
 
oricât de mult m-au plecat înspre luturi
necazuri şi lepre – revolte şi spini
nu pot a uitare de viermii din fluturi
nu pot a zăcere – când seceră vini
 
Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii
nu pot să trădez lucrarea de îngeri
nu vreau a Te face din nou ca să sângeri
 
în inimă-mpiedic prigoana-amintirii
...seninul din ceruri îl chem pe pământ:
cu toate voi face un nou legământ!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PANTOFII DE LAC
În 1967, la Vişeu de Sus se aprobase înfiinţarea unei şcoli speciale ajutătoare şi tatăl meu urma să fie director. Pentru a se informa, a participat la cursuri la Bucureşti. De acolo, s-a întors şi cu cadouri pentru noi, cei rămaşi acasă.
Nu îmi amintesc ce mi-a adus, probabil era ceva util, dar ştiu că mamei i-a adus o pereche de sandale fabricate la Guban, în Timişoara. La modă erau pantofii cu toc cui, cu vârf şi toc de lac negru. Sandalele aduse mamei erau din piele gri, cu un model perforat şi se încheiau la spate cu o baretă subţire.
Eram în ultimul an de liceu şi voiam să învăţ să merg cu pantofi cu toc înalt. Pentru banchetul de absolvire visam pantofi cu toc foarte înalt. De fapt, cărei fete nu-i trece măcar prin minte să încerce să le imite pe actriţele din filme? Şi îmi plăceau foarte mult acele sandale…!
De Ziua învăţătorului, părinţii mei se pregăteau să meargă la şedinţa festivă. Mama se îmbrăcase în costum şi îşi dăduse cu puţin ruj pe buze. Arata foarte bine. Tata îşi luase costumul bleumarin, cel pentru ocazii. Când să plece, îşi mai examinează o dată aspectul.
- Mimi, de ce nu ai luat sandalele pe care ţi le-am adus de la Bucureşti? Se potrivesc cu costumul.
- Nu cred că voi putea să stau câteva ore cu pantofi noi în picioare.
Nina vine în fugă, aducând pantofii. Mama o priveşte mustrător. Nina insistă.
- Măcar încalţă-i! Apoi spune cum te simţi!
Mama cedează insistenţelor şi probează pantofii. Face câţiva paşi şi se miră.
- Parcă erau mai strâmţi… Acum, mă simt foarte bine în ei.
- Vezi? Şi nu voiai să-i încerci!
- Care e minunea?
- Nicio minune. Când eraţi plecaţi, Mioara îi încălţa şi umbla prin casă. Îşi punea pe cap cartea aceea groasă de istorie şi mergea păşind cu un picior în faţa celuilalt, aşa cum ne spunea tata că învaţă manechinele să meargă.
- E bună uneori şi curiozitatea,  am spus eu.
După un an, mama mi-a dat sandalele spunând că mie mi se potrivesc mai bine, că eu am unde să le port. Ea prefera pantofii cu toc mai mic.
De câte ori văd în filme pantofi cu vârf de lac negru, nu pot să nu îmi amintesc de aceşti primi pantofi şi de toţi cei care trăiesc numai în gândul meu şi al celor care i-au cunoscut mai bine.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

FIAT LUX
Cum să fi fost lumină
'nainte de soare,
'nainte de lună,
'nainte de foc născător?
De unde iscatul
de undă-n nefiind,
dar și-n putință?
Fără de aripi
cum se rotea amețitorul zbor?
Cu cine să fi fost de o ființă
primordialul dor?
 
''Întâi fusese noaptea.
Închide ochii! Să repetăm și noi'',
mi-ai poruncit atunci.
Și unul din altul  pe rând ne-am sorbit
lumina din lumină.
Nu era soare,
nici lună,
nici foc născător de-nceput.
 
Cred că lumina să fi-nflorit
din primul nostru sărut.
 
FIAT LUKS
Si mund të ketë qenë drita
përpara diellit
përpara hënës
përpara zjarrit të lindur?
Prej nga shkëndija
prej valësh duke mos qenë
që mund të jetë e mundur?
Pa flatra
si rrotullohej flatrimi i zalisur?
Me kend të ketë qenë
prej një qenjeje vallë
përmallimi i parë?
 
“Së pari ishte nata
Mbyll sytë! Të përsërisim sërish”
më premtove atëherë.
Dhe nga njëri tjetri thithëm me rradhë
dritë nga drita.
Nuk ishte diell
dhe as hënë asokohe
as zjarr i lindur më parë.
 
Ma merr mendja se drita u lind
nga puthja jonë e parë.
 
PRIMUL CRĂCIUN
Așa cum Biblia cuvântă,
în vremea-aceea'n Țara Sfântă,
spre Betleem Sfânta Marie
mergea cu Iosif să se'nscrie.
Tot drumu-i tors și s-a'noptat,
dar loc să doarmă n-au aflat
și într-o peșteră s-au dus
și-acolo s-a născut Iisus.
 
Din ceruri îngeri cu-aripi albe,
parcă ningeau  florile dalbe,
cântând atât de lin și sfânt
Mărire-n cer și pe pământ!
 
Păstori cu fluiere în mână
cu-n miel veniră de la stână
și magi și toți cântau voios  -
primul Crăciun pentru Hristos!
 
KRËÇUNI I PARË*
(Primul Crăciun)
Ashtu siç Bibla thekson
Në atë kohë në Vendin e Shenjtë
Kah Betlehemi Maria e Shenjtë
Shkonte me Jozefin të regjistrohet
Rrugë e gjatë dhe i kaploi nata
Por vend për fjetje nuk gjetën
Dhe në një shpellë paten hyrë
Dhe atje pat lindur Krishti
 
Në qiej engjëj me flatra të bardha
Thuase rreshnin lule të bekuara
Duke kënduar ngadalë e shenjtërisht:
Maria gjendet në qiell e mbi dhe!
 
Barinjtë me fyej në dorë
Me një qengj vinin nga stanet
Me mallëngjim të gjithë këndonin -
Kërshëndellën e parë për Krishtin!
 
*Krëçun rumanisht u thonë Krishtlindjeve,
që vjen nga fjala shqipe Kërcunë, ekuivalenti
në gjuhën rumune Buturuga, nga vjen sintagma
Nata e Buzmit etj.)
 
RUGUL APRINS
Descalță-te,
se auzi din rug de foc nemistuit;
e preînchipuire, de vrei semn -
a descălțării de grăunț!
Nu întreba de tâlcul greu!
Pe-aceleași urme Dumnezeu
spre tine s-o întoarce de pe lemn
îmbrățișându-te desculț!
 
TURRA E NDEZUR
Zbathu
Të dëgjosh nga turra zjarrin shkatërrimtar
Është paralajmërim, nëse e do shenjën –
E zbathjes nga thërrimet!
Mos pyet për kuptimin e rëndë!
Në të njëjtat gjurma Zoti
Drejt teje drejtohet përmes drurit
Duke të përqafuar i zbathur!
 
PREFAȚA RUGULUI APRINS
Împletitor de corturi,
pân' la amiaza slovei
mi-am petrecut-o-n Tars.
 
In vatra mea ce fel de flăcări cauți
și ciondănești morocănos
că jumătate-am ars?
 
Om buclucaș la înțeles,
privește-mi cortul
(nu-i sufla în sperlă).
Vezi, cum din mine-l țes,
domol, precum o scoică
îngângură din răsăritul lunii
sidef de somn în perlă?
 
Nu știi că firul tors
înaltului
nu trebuie oprit în nod de tină?
Nu știi că arderea deplină
e-n scăpărat de fulger
ce i-o las
doar diamantului de rug aprins
cu spinii de lumină?
 
PARATHËNIA E TURRËS SË NDEZUR
(Prefaţa rugului aprins)
Gërshetues tendash
Derisa mesditën e lavdisë
E kalova në Tars
 
Në vatrën time çfarë flakësh kërkon
Dhe çfarë grinjesh të kota po bën
Se përgjysmë u dogja
 
Njeri andrrallash në kuptim
Ki kujdes ndaj tendës sime
(mos ia tremb gjumin)
E sheh se si unë e thurri
Ngadalë, porsi një guacë
E krekosur nga lindja e hënës
Gjumë i sideftë në perlë
 
Nuk e di se fija e dredhur
E lartësisë
S’duhet ndalur në nyje tinëzare
Nuk di se djegja e plotë
Është në shkrepëtimë të vetëtimës
Që poi a lë
Vetëm diamantit të turrës së ndezur
Me gjembat e dritës
compuse şi traduse din română în albaneză, de Baki Ymeri (Bucureşti) 

DE VÂNZARE
Paranoică, aa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Privete situaţia reală. Revin-o la realitate și toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă i tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie și asta nu se face pentru o casa decomandată gata de vânzare. Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil! Trebuie făcute multe modificări, fără discuţie!
Atmosfera din casa lor, ca s-o spun fără ocoliṣuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metrii de Parramatta. Între dânsa și partenerul ei, care este paraṣutist de profesie, s-au ivit mici neînţelegeri atunci când au cumpărat această ţesătură uṣoară din lână și bumbac pentru a recapitona canapelele și fotoliile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o ţesătură netedă. I-am spus direct, fără menajamente, că trebuie să se re-angajeze cu viaţa reală.
Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină pentru că afumă casa întreagă ṣi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că, proiectează familia noastră - care este de ani de zile un model de excelență în comunitate - într-o lumină proastă, mai ales pentru posibilii cumpărători de locuinţe.
Dânsa trebuie să înțelegă că vânzarea unei case necesită manevre delicate și specialiṣti cu înaltă calificare, în special atunci când expui casa la paradă.
Ceea ce a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa ṣi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuști care adăpostesc un număr mare de papagali multi-coloraţi. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie. Ei bine, am avertizat-o că trebuie să revină la  realitate, pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice necesită cel mai înalt nivel de plănuire ṣi ordine. Dânsa a invocat o mulțime de scuze și chiar și acum - după doi ani buni de efort din partea tuturor rudelor, a prietenilor și a numeroṣi agenți imobiliari, care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa - casa rămâne tot de vânzare!
Mă întreb cine este de vină?
Dânsa mai insistă să păstreze câte un paravan pictat cu papagali în fiecare cameră! Cum că-i amintește de călătoriile din tinereţe. Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, într-o fază romantică, i-a cheltuit în călătorie după călătorie, după călătoria! Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur care-ţi urează  „bun venit” de îndată ce se se deschide ușa de la intrarea in casa, este fără doar ṣi poate menită să inspire pe orice cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele.
I-am atras atenţia ṣi că parapetul, pe care partenerul dânsei l-a construit din cărămizi reciclate în partea din față a casei, va trebui demolat: e la mintea cocoṣului că locuinţele moderne nu au nevoie de ziduri de apărare precum castelele medievale!
Ei bine, cum poţi să o faci să înțeleagă realitatea?
Nu-s sigură că dânsa ṣi paraṣutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură că va fi extrem de greu să vândă casa din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenților imobiliari din județ drept un client paranoic.
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia) 

TAPETUM LUCIDUM

Dalla cima
io vi osservo,
l'ultimo calice versato,
non rimane che stupore.
E non abbiamo terra,
non abbiam paese,
musici di Dio e Mammona,
bardi in esilio
che di lingua non loro
declaman versi.
Il cosmo è un semicerchio
che io sotterro,
una nuvola di tulle
nella trama degli eventi;
bimbo
mi muovevo a testa bassa,
ho ancora tracce di saliva
sulla bocca
e non son che un'ombra,
un gatto che sbadiglia,
dai suoi occhi, sì, vi osservo
e non rimane che stupore.
 
TAPETUM LUCIDUM
Din vârf
eu vă observ,
ultima cupă vărsată,
nu rămâne decât uluire.
Şi n-avem ţară,
n-avem sat,
muzicienii lui Dumnezeu şi ai Mamonei,
barzi în exil
ce într-o limbă care nu-i a lor
declamă versuri.
Cosmosul este un semicerc
pe care eu îngrop,
un nor de tul
în intriga evenimentelor;
de copil
mă mişcam cu privirea în pământ,
încă mai am dâre de salivă
pe gură
şi nu sunt decât o umbră,
o pisică care cască,
din ochii ei, da, vă observ
şi nu rămâne decât uluire.
 
ARACNE ED IO NELL'ATTESA
Il ragno tesse la sua tela
e figlia unica più non sei;
tace la mia anima nel cuscino
e brucia incenso
sino a lenta agonia,
sii presente ma in congedo,
lucida e sana l'aria non vibra
e mi emozioni,
di sola pietra Sinai.
Ora impudente nutri i raggi
di una tela
che fili da mane a sera
e nell'officio
la pretesa di chiamarti vita.
 
ARAHNIDĂ ŞI EU ÎN AŞTEPTARE 
Păianjenul ţese pânza lui
şi singura fiică nu mai eşti;
tace sufletul meu în pernă
şi arde tămâie
până la o lentă agonie,
fii prezent dar în concediu,
strălucitor şi salubru aerul nu vibrează
şi mă emoţionezi,
de numai piatră Sinai.
Acum neruşinată hrăneşti razele
unei pânze
pe care o filezi din zori şi până-n seară
şi în sarcină
pretenţia să te numeşti viaţă.
 
L'EREMITA
Inesorabile
ti succede e
legge il tuo numero di maglia;
niente ti compete
ed a nessuno più appartieni;
chi t'ha creato era sventato,
lasci intendere a un dio
che incede lungo la scarpata.
Desti la terra,
ali di gelsomino
assume l'aria
quando severa t'investe la sera;
ma tu incurante
non ascolti le tenebre
né ti scompone il freddo
senza voce
che sgretola le ossa
dall'elegante carro
che scruti sussultando
quale insetto
parco di memorie
a eriger altari di pietra
ove inesorabile affonda.
 
EREMITUL
Inexorabil
te succedă şi
citeşte numărul tău de tricou;
nimic nu îţi incumbă
şi la nimeni nu mai aparţii;
cine te-a zămislit era uşuratic,
dai de înţeles unui zeu
care avansează de-a lungul taluzului.
Trezeşti pământul,
aripi de iasomie
ia aerul
când severă seara te înveleşte;
dar tu nepăsător
nu asculţi beznele
nici nu te tulbură frigul
fără glas
care scorojeşte oasele
dinspre carul elegant
pe care îl scrutezi tresărind
ca o insectă
frugală a amintirilor
înălţând altare de piatră
unde inexorabil se cufundă.
Luca Cipolla (Milano – Italia) 

MĂI GROPARE!
Măi gropare, măi gropare,
sapă-mi groapă neadâncă,
ţărnă mai puţină-mi pune;
adu-mi brazdă de prin luncă,
peste mine de-o aruncă.
 
Mai în faţă, sapă, sapă,
până să n-ajungi la apă,
să aud de-afară tril,
să-i aud mândruţei paşii,
cum s-apropie apaşii…
oare de ce vin tiptil?
 
Şi la cap şi la picioare
pune-mi floare,- mătrăgună
că din dragostea mea mare,
jumătate-a fost nebună;
jumătate-a fost furtună.
 
Poţi să-mi scrii pe cruce-o glumă,
dacă-ţi arde şi de glume;
voi păstra secretu-n humă,
jur, la nime nu te-oi spune,
măi gropare, măi nebune.
 
Poţi…, dar ce nu poţi să faci
când eşti slobod,- teleleu!?
poţi să fluieri şi în draci,
dacă-ţi vine, pe când eu…
ce n-aş face-n locul meu! 
 
BULGĂRE DE POEZIE
Aruncă-mi draga mea,
aruncă-mi
pe sicriu
un bulgăre de poezie!
 
În loc de lutul greu
şi lipicios ca un limax,
ca o năpârcă,
aruncă-mi tropi
şi rime, şi măsuri,
şi ritmuri.
 
Aruncă-mi, draga mea,
un bulgăre de poezie
să se sfârâme-n tropi,
dar mai ales
într-o metaforă
obscenă -
moartea mea!
 
Să crească muşuroiul dolofan;
mormântul - el -
mormântul meu;
 
din rădăcini de stânjeni
ce-şi trag prin capilare
tropi
şi rime,
şi măsuri,
şi ritmuri
de prin poemele
din preajmă,
acoperite cu bulgări
de uitare.
 
Iar dacă
timpul, spaţiul
se vor curba
într-o einsteiniană
logică,
(poate ilogică),
voi reveni din humă,
din propria-mi cenuşă
să-ţi număr
silabele din versul
(dacă-ţi este versul)
endecasilabic
ori
alexandrin.
 
Şi-apoi,
din versul alb,
să-ţi număr
silabele
(accentuate
şi neaccentuate)
fără rimă.
 
Doar ritmul,
ritmul nesincopat
va bate-n altă clipă.
 
FULGI
În iarna asta,
când fulgii leneşi cad ca un mângâi
pe-obrajii roşii ca petalele de maci,
ei se topesc de dragul tău,
plângând de bucurie
că-ţi pot atinge chipul gingaş.
 
Maci roşii ca un pastel
pe albul iernii…
 
Şi-mi vine…
ca o curgere prin capilare,
seva,
să îi sărut acestei blânde ierni
petalele de maci,
maci roşii ca un pastel
pe albul iernii
misterioasă şi provocătoare
ca o prefaţ’-a unei cărţi
încă nerăsfoită.
Vasile Popovici (Corni – Botoşani) 

 

ATITUDINI

 DOUĂ GENERAŢII SUCCESIVE - FĂRĂ CREZURI...!

PRELIMINARII
A avea un crez, presupune ca însăşi existenţa (umană sau de Neam) terestră şi nu numai (crezul Legiunii Mihaelice presupune şi înglobarea, în destinul umano-divin, a stării/existenţei sprituale/de Duh, a omului – deci, presupune afectarea, în bine, a fiinţei/fiinţării umano-divine transcendente, a Arheului Umano-Divin!), se leagă, total şi fără nicio rezervă, de o idee/structură de idei şi sentimente, de atitudini moral-spirituale şi principii moral-spirituale – structură care depăşeşte, cu mult, anvergura fiinţei/fiinţării  personale, de om/fiinţă umano-divină – şi interesează entitatea divină supraumană/transpersonală - NEAMUL. Deci, crezul nu presupune adoptarea, dinspre exterior, a  unui set de idei/sentimente/atitudini/principii, ci trăirea, efectivă, prin intermediul şi în mijlocul/miezul unei structuri spirituale, de idei şi principii, sentimente şi atitudini morale – pe care omul (cu percepţie transindividuală, de colectivitate supraumană/generaţie, în cadrul existenţial al Neamului), şi le-a asumat, şi le consideră născute (în interiorul şi pentru interiorul fiinţei umano-divine, iar nu învăţate, însuşite, auzite etc.), dar existând şi manifestându-se la modul ABSOLUT!
Chiar dacă, într-o primă fază, crezul fiinţei tale (om sau/şi generaţie transindividuală) viitoare poate veni, ca informaţie, dinafară – în faza imediat următoare sângele tău curge, respiraţia ta se produce, vorbele tale îţi izbucnesc, pe buze, ca icoane ale sufletului tău – TOATE formele tale de existenţă şi exprimare se produc prin acest crez: CREZUL ESTE, DECI, REZULTATUL UNEI REVELAŢII! Crezul umano-divin se manifestă la nivel individual, dar transcende individualitatea, în GENERAŢIE – devenind CREZUL UNEI/UNOR GENERAŢII: pentru că numai GENERAŢIA, ca manifestare a transindividualităţii umano-divine, exprimă  optim existenţa, în popor-istorie, a entităţii divine supraindividuale şi, deci, transistorice, numită NEAM.
Crezul unei/unor generaţii umano-divine este factorul dinamic principal, pentru continuitatea evoluţei spirituale a unei/unor epoci, din istoria terestră. Prezenţa sau absenţa unui/unor crez/crezuri, dintr-o generaţie naţională  sau terestră - dar şi calitatea transindividuală a crezului de generaţie, naţională sau terestră - determină evoluţia, respectiv blocajul evolutiv spiritual, la nivelul unui Neam, respectiv la nivelul planetar-spiritual.
De aceea, se poate afirma că, în istoria umanităţii, au existat (şi au putut fi reperate!) şi perioade de secetă revelatorie, perioade în care omul/omenirea au dus lipsă de revelaţii/crezuri. Acestea sunt perioadele de sincopă a evoluţiei spirituale umane terestre – şi ele/aceste perioade nu au, de cele mai multe ori, nicio relevanţă, în istoria lumii terestre. Sau au o relevanţă minimă, nesemnificativă. Şi, dimpotrivă, există epoci în care au dominat revelaţiile/crezuri, şi, deci, umanitatea s-a putut exprima semnificativ, nobil şi înalt/transcendent, cu relevanţă, deci, în evoluţia spiritualităţii umane terestre.
Crezul unei GENERAŢII se naşte şi porneşte, de obicei, de la o PERSONALITATE umană, cu propensiuni spirituale transindividuale – iradiază, apoi, dinspre respectiva PERSONALITATE - şi se fixează ori chiar se lămureşte/exprimă/impune, optim, în transindividualitatea „ucenicilor” (mase mai mici sau mai mari de oameni – de multe ori, ajungând să „umple” bazinul spiritual al unui întreg popor, sau, măcar, al unei cetăţi-stat!).
Existenţa unui/unor crez/crezuri pozitiv-demiurgice determină exhibarea unor atitudini umano-divine de limită. Spre exemplu: eroismul, spiritul de sacrificiu/generozitatea autosacrificială, munca în slujba şi spre consacrarea comunităţii/transindividualităţii etc. Existenţa unui/unor crez/crezuri negativ-satanice determină exhibarea unor atitudini criminal-sinucigaşe: cultul satanic al crimei, chipurile, eliberatoare (a se vedea, „în efigie”, cazul literar Raskolnikov, dar, apoi, în dezvoltare reală: nihilismul şi „cultul supraomului” nietzsche-an, anarhismul bakunian, respectiv,  „lupta de clasă”, propovăduită şi, apoi, transformată în adevărate măceluri naţionale şi mondiale, de către comunismul boşevic, sau de către rasismul nazist -  nazismul sionisto-plutocratic sau  nazismul german, EGAL! - etc.!), cultul banului (chipurile, pentru „propăşirea” şi „progresul” umanităţii – predicat de protestantism, dar şi de romano-catolicism, în ultima vreme, mai cu seamă) etc. etc.
Unele  crezuri sunt revelaţii divine, altele sunt „revelaţii” satanice. De aceea, se poate vorbi de un fanatism constructiv, viu – şi, respectiv, despre un fanatism dramatic, ucigaş şi sinucigaş. De aceea se poate înţelege cum, spre exemplu, în Florenţa veacului al XV-lea, au putut coexista crezul tragic şi măreţ, impunător al moralei transcendente-creştine, al lui Girolamo Savonarola (1452-1498) şi al generaţiei spirituale, formate de el/crezul său – cu crezul pitic al „geniului” rău, leonardo-davincian (1452-1519), care şi-a determinat, în jur, şi el, generaţia sa de „credincioşi”...amorali şi atei! Dar nu sunt rare nici cazurile când, într-acelaşi veac, au coexistat, concomitent sau succesiv, două sau mai multe genii bune, cu crezuri transcendente, preluate de mase mari de oameni/generaţii în istorie şi, respectiv, în transistorie: spre exemplu, Sfântul Francisc (1182-1226) aproape îl întâlneşte, în viaţa terestră, pe Meister Eckhart (1260-1327). Sau Ştefan cel Mare (1433-1504) şi Vlad Ţepeş (1431-1476), sau Eminescu (1850-1889) şi Creangă (1837-1889) - în cazul apariţiei şi dezvoltării miraculoase a crezurilor româneşti – eroice, religioase sau/şi artistice (cazul Eminescu este legat, concomitent, de toate cele trei laturi ale credincioşiei: erou/războinic,  apărător al Ortodoxiei, geniu re-formator al Logos-ului mioritico-dacic).
Niciodată, însă, în toată istoria României şi a lumii, din ultimul mileniu, nu s-au întâlnit două generaţii umane succesive, FĂRĂ VREUN CREZ! Singura perioadă în care se întâmplă acest lucru este cea contemporană! După fanatismul demiurgic-întru-Hristos, al Legiunii Mihaelice  - şi după fanatismul sinucigaş, al comunismului (fie în varianta sa apocaliptică – bolşevismul rusesc, fie în aceea mult mai nunanţată, a „comunismului naţionalist”, care are mult mai multe şanse de supravieţuire, pentru că oferă soluţii IMPLICIT trancendente, căci trimite, IMPLICIT, la o entitate transcendentă – NEAMUL!) – iată că istoria României şi a Lumii cade într-o prăpastie, se întrerupe, jalnic. Generaţia născută imediat după al II-lea război mondial îşi pierde elitele (de jos şi până sus, „de la vlădică până la opincă”!), între ziduri de închisori, şanţuri de morminte comune şi terorism ideologic – deci, îşi pierde potenţa revelatorie şi simţul moral, de orientare între oameni şi spre Dumnezeu! - iar generaţiei născute cu puţin înainte de 1989, una profund amorală, profund indiferentă la orice formă de manifestare a transcendenţei - nici nu-i dă prin minte să-şi complice existenţa amoebică (de microorganisme, dotate doar cu hrănire autotrofă/heterotrofă şi cu vacuole pulsatile), cu „ceva” care să aducă, măcar cât de cât, a...”crez”! Ne întrebăm, cu gravitate, dacă această dublă sincopă, în succesivitate, este doar un accident istoric, sau un semn tragic al apropierii, cu urgenţă, a „apocalipsei”! În acest al doilea caz, excepţia nu mai interesează/nu ar mai interesa  pe nimeni, fireşte.
...Să încercăm a studia apariţia acestei probleme existenţial-antispirituale, româneşti şi terestre.
I - ISTORIC AL PROBLEMEI
 ...În ultimul pătrar al veacului al XIX-lea, prin imperialismul tot mai agresiv (englez, francez şi prusac), stimulat de o plutocraţie tot mai violent-satanică – dar şi prin influenţa, majoră, a teoriilor lui Émile Zola şi a unei mari părţi a generaţiei impresioniste (de felul lui Lautrec, Manet, Monet sau Gauguin...)! -  se producea „revoluţiaAMORALISMULUI, în Europa şi în lume. Rezultatul, din punct de vedere istoric/antispiritualist, a fost unul prompt şi aproape imediat: cele două războaie mondiale catastrofale, din prima jumătate a veacului XX – precum şi invazia IDEOLOGIILOR TERORISTE, de tipul comunismului bolşevic sau al nazismului – iudaic sau/şi german (aceste IDELOGII TERORISTE  nu veniseră de nicăieri şi prin nimeni – ci fuseseră clocite de acelaşi izvor, etern, de instabilitate, dezbinare şi ură mondială – Iudeo-Masoneria Europeană – şi fuseseră anunţate şi pregătite de Revoluţia Franceză, din 1789, deicidă şi regicidă). În paralel şi continuând aceste catastrofe antispiritualiste, se dezvoltă: capitalismul mafioto-caracatiform (mondialisto-globalist – o formă de continuare, mult mai profund-distructivă, a Imperiului Roman Decadent, respectiv a revoluţiilor burghezeiluministe”, toate cu „rădăcini”  şi „idealuri” iudeo-masonice! - din secolele XVII-XVIII), reificarea lumii/omenirii, supunerea ei, cvasi-totală,  către „Viţelul de Aur” - şi transformarea omenirii, astfel, în masă de animele, cu pofte fără instincte fundamentale (spre exemplu, HOMOSEXUALITATEA, cea mai „compatibilă” cu SIDA, dintre stările existenţial-umane degenerativ-sinucigaşe – face abstracţie, total, de INSTINCTUL DE AUTOCONSEVARE!), de sclavi mancurtizaţi (printr-o anti-educaţie globalizată, hrană globalizată, băutură globalizat-uniformizată, vestimentaţie globalizat-uniformizată, refuzul TOTAL de gândire şi...”religia globalizat-unificată”! - ...evident, aceasta din urmă presupunând prigoana sălbatică a creştinismului şi, în primul rând, a creştinismului ortodox/ortodox-monahal) şi în marfă tranzacţionată, ca într-un imens obor planetar. Sub numele de „libertate” şi „democraţie mondializată”, bineînţeles...!
Puţini au observat, sau au vrut să observe şi să lege, între ele, fenomenele catastrofale şi pe cele de reacţie! Pentru că, oricând, la apariţia antispiritualismului, Duhul umano-divin se revoltă. Are o reacţie de autoprotecţie. Această revoltă autoprotectivă a omenirii se face fie în parametrii normalităţii evoluţiei planetar-spirituale (a se vedea Revoluţia Mihaelică!), fie ca deviere tragică, de obicei, spre „rebutul istorico-existenţial” (a se vedea anumite aspecte pozitive, dar, de obicei, cu consecinţe finale degenerative, derivate din, ba chiar, parţial, disjuncte faţă de comunismul marxisto-bolşevic al „Internaţionalei” – spre exemplu, paradoxul numit „comunismul naţionalist” – practicat, în România, de Lucreţiu Pătrăşcanu – „Înainte de a fi comunist, eu sunt român!”  - dar şi de Nicolae Ceauşescu[1]! – ...însă şi în Serbia, de către Slobodan Milošević... - practicat în Iraqul lui Saddam Hussein, în Cuba lui Fidel Castro, în „invincibila” Chină a lui Xi Jinping[2], în Libia lui Muammar Gaddafi... - sau, chiar, în Coreea de Nord, a dinastiei fondate de Kim Ir Sen!).
Şi mai puţini au fost cei dispuşi să observe şi să recunoască faptul că tocmai o ţară, aparent periferică, din punct de vedere geografic şi chiar geostrategic (aşa era/este considerată, în general!), România, purta, pe atunci, drapelul reacţionarismului vitalist-spiritual mondial. În 1936, Corneliu Zelea Codreanu scria, despre efectele Revoluţiei Spiritual-Mihaelice şi a Şcolii Alchimic-Spirituale, în România şi în lume: era o şcoală „în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un EROU”. Codreanu este creatorul alchimic al omului Noului Stadiu Spiritual Terestru – Stadiul VULCAN - în care omul rău devine, prin mecanismul hristic – omul prost, şi, astfel, se autoelimină din societate: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”.
În 1940, Emil Cioran pronunţa aceste cuvinte, nu doar adevărate şi extrem de corecte (în descrierea realităţii, ca efect al Revoluţiei Arhanghelului Spiritului –începutul  lucrării Arhanghelului Spiritului, MIKAËL, la nivel terestru, a fost recepţionată,  pentru prima oară, tot de un român: de Aminul-Eminescu, în 1871!), ci chiar profetice (având în vedere că Revoluţia Spirituală Mihaelică-Martirică nu s-a încheiat, ci continuă şi va continua, mereu în forme vii şi surprinzătoare!), despre întemeietorul Reacţiei Spiritualist-Mihaelice (Corneliu Zelea Codreanu/CĂPITANUL) şi despre efectele ei, într-o Românie etern-paradoxală: „Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. EL A PUS PROBLEMA ÎN TERMENI ULTIMI, ÎN TOTALITATEA DEVENIRII NAŢIONALE. EL N-A VRUT SĂ ÎNDREPTE MIZERIA APROXIMATIVĂ A CONDIŢIEI NOASTRE, CI SĂ INTRODUCĂ ABSOLUTUL, ÎN RESPIRAŢIA ZILNICĂ A ROMÂNIEI. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. (…)Căpitanul a fost un gospodar instalat în absolut.
Fiecare credea a-l înţelege. El, totuşi, scăpa fiecăruia. Depăşise limitele Romăniei (n.n.: într-adevăr, efectele Mişcării Reactiv-Mihaelice au ajuns până în Brazilia – a se vedea Mişcarea ANAUE!). Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este, totuşi,  mai puţin adevărat, că EPOCA DE PRIGOANĂ A SCOS LA IVEALĂ CARACTERE PE CARE CEA MAI ÎNCREZĂTOARE UTOPIE NU LE-AR FI PUTUT BĂNUI.
INTR-O NATIE DE SLUGI, EL A INTRODUS ONOAREA SI INTR-O TURMA FARA VERTEBRE, ORGOLIUL. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele, au devenit monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.
În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. ÎN CÂŢIVA ANI, ROMÂNIA A CUNOSCUT O PALPITAŢIE TRAGICĂ, A CĂREI INTENSITATE NE CONSOLEAZĂ DE LAŞITATEA A O MIE DE ANI DE NEISTORIE. CREDINŢA UNUI OM A DAT NAŞTERE UNEI LUMI, CE LASĂ-N URMĂ TRAGEDIA ANTICĂ ŞI PE SHAKESPEARE. ŞI ACEASTA, ÎN BALCANI!
II - CÂNTECUL ŞI CREZUL. LOZINCA ŞI CÂNTECUL
…În mod paradoxal, pentru cei care nu vor să urmărească logica evoluţiei spiritualităţii omenirii! - şi comunismul bolşevic a avut reacţii şi “martiri” (ghilimelele provin de la lipsa finalităţii transcendente, evolutiv-spirituale, a comunismului!). A avut CÂNTECE MOBILIZATOARE (de fapt, stimulative ale Revelaţiei!)!  - ca şi generaţia Legiunii Mihaelice (numai cu cântece s-a muncit, în România, la Agnita-Botorca, la Bumbeşti-Livezeni etc.! – şi era o muncă total dăruită, am spune chiar…”consacrată”, dacă ar fi ştiut şi admis comuniştii noţiunea de “sacral”!) – ca şi legionarii. CÂNTECE - adică, motivaţie supremă, “de limită” spre sacrificiu-autosacrificiu!
…Eu nu m-am născut şi n-am crescut în perioada lozincilor  tip “Stalin şi poporul rus/Libertate ne-au adus!” – ci a cântecelor, tip “Republică, măreaţă vatră”. Şi a “Internaţionalei”, fireşte. Iar cei ce-şi umflă guşa, zicând că “nu-i nicio diferenţă” – sunt nişte imbecili, şi atât. România, în copilăria mea, îşi re-căuta, e drept, cu un efort interior teribil, straşnic de gâfâit, o identitate. De fapt – IDENTITATEA! Ocupaţia sovietică începea să fie dată uitării (părinţii şi vecinii mei nici nu mai discutau, vreodată, în vreo împrejurare, despre ea…şi, totuşi, tatăl meu încă avea naivitatea de a spera în “venirea americanilor” şi asculta, cu mare încrâncenare, propaganda de doi bani a “Vocii Americii” şi, mai târziu, a “Europei libere”, căutând, printre paraziţii radioului de pe front, “Telefunken”, semne pentru acea…”venire” absurdă: românii prea se învăţaseră, totuşi, cu “venirea altora” – …şi le “venea” greu, parcă, să-şi re-înveţe, singuri, precum japonezii, identitatea libertăţii!).
...Fireşte, reacţiile de tip comunist au fost reacţii cu efecte limitate – pentru că şi finalitatea comunistă este, prin însăşi firea şi esenţa comunismului, una limitată! Comunismul (de inspiraţie şi comandă marxisto-iudaică) n-are nimic de-a face cu comunitarismul haric al creştinismului (aşa cum avea “comerţul legionar”, din pricina căruia, în 1938,  “cade capul” lui Codreanu, devenit “pericolul nr. 1 al plutocraţiei evreieşti, din România!!!) – ci, dimpotrivă, propune un alt măcel vizibil (DAR TOT UN MĂCEL: MĂCELUL SOCIAL ŞI, MAI GRAV – MĂCELUL ELITELOR!!!), decât cel burghezo-imperialist, născător de două războaie mondiale vizibile -  şi, apoi, unul invizibil, la nivel psihic (cel din contemporaneitate, când se încearcă mancurtizarea, bolşevizarea-satanizarea ADEVĂRATĂ şi DEFINITIVĂ, de tip capitalist, a umanităţii): “lupta de clasă” – devenită (de fapt, pervertită, întoarsă, spre noi, cu adevărata şi ULTIMA ei faţă demonică! – cea mai teribilă şi distructiv-ucigaşă!!!) şi numită, azi, în epoca de maximă degenerare spirituală a Terrei, a “idealurilor” comuniste non-transcendente - “globalizare” (adică, lupta Zeului Ban, peste tot Pământul, pentru a obţine adoratori şi sclavi! – încercând să alunge şi să şteargă, din minţi şi din suflete, Chipul Demiurgic/Harta Căii Drepte/a Mântuirii HRISTICE/a Evoluţiei Spirituale, produse prin Arhanghelul MIKAËL!). “Victoria” (evident, una trecătoare, ba chiar iluzorie! – dar extrem de dureroasă şi deprimantă, ca şi Iluzia Morţii!) a negustorilor/zarafilor, asupra Lui Hristos!
…Acesta nu este un CREZ, ci semnifică, tocmai, “AMURGUL CREZURILOR”, desfiinţarea CREZULUI, ca forţă de propensiune a evoluţiei spirituale terestre!
III - “CREDINŢA FĂRĂ DUMNEZEU
…Petre Ţuţea este, probabil, singurul om “celebru” (de fapt, lucid şi neliniştit, permanent veghetor! – singurul filozof autentic de DREAPTA! – pentru că DREAPTA presupune, în primul rând, apărarea tradiţiei spirituale a Patriei-Neamului şi a religiei creştine, iar nu… “partidismul” liberalo-bolşevic, “emanat”, precum o hidră cu două capete, de Revoluţia Franceză Satanică, Iudeo-Francmasonică, de la 1789 - deicidă şi regicidă!), care a recunoscut, într-un dialog “de temniţă”, cu comuniştii închişi,  aduşi la Văcăreşti, alături de legionari: “Băi, să ştii că noi, legionarii, şi voi, comuniştii, avem, într-adevăr, un lucru în comun: nici voi, nici noi, nu ştim de glumă!” Da, comunismul s-a manifestat, în acei ani interbelici, ca o formă, cu totul paradoxală, dar reală (…în felul ei, de manifestare şi de angajare existenţială)! - de credinţă, de fanatism vizionar-constructiv, revoluţionând (e drept, doar “la firul ierbii” – …şi, de cele mai multe ori, distrugând normalitatea sacrală!) societatea umană şi relaţiile interumane (cu “martirii” de rigoare, dar, din păcate, orbi la SPIRITUALITATE! - singura care oferă măreţie, oferă semantică universală,  respiraţie cosmică şi evolutiv-spirituală planetară - MARTIRIULUI!): ”credinţă fără Dumnezeu”! Fără Dumnezeu, DAR CU MORALĂ! Da, a existat, indubitabil, MORALĂ COMUNISTĂ! – UN FEL DE MORALĂ BIBLICĂ! DAR, ULTERIOR DEFINIRII MORALEI COMUNISTE, AZVÂRLINDU-SE “BIBLIA” ÎN ŞANŢ!!!
…Generaţiile interbelice au fost ultimele generaţii care au avut crezuri adevărate, crezuri cu forţă vizionară (în istoria penibil-materială, precum iudeo-comuniştii! - sau în transistorie, în Absolut, întru Revelaţie - precum legionarii mihaelici!). De un fel sau de altul – crezuri adevărate (adică, real-dinamice, întru evoluţia spiritual!) -  sau crezuri false (ceea ce înseamnă: conducând la blocaje ale evoluţiei spirituale!), dar care au angajat viaţa umano-terestră spre vârtejuri autosacrificiale. Unele cu efecte evolutiv-spirituale, altele, cum spuneam mai sus  - cu efecte de blocaj spiritual.
IV - CASTRAREA GENERAŢIEI CONTEMPORANE
…Ce se întâmplă, însă, de atunci încoace? Ultimele două generaţii succesive, adică generaţia mea şi, respectiv, aceea a copiilor mei – sunt generaţii de-a dreptul  jalnice, cvasi-avortate:
I-una (a mea), cea a anilor 1950-1970, nu s-a lămurit (deşteptat), încă, spre o lumină fixă/reală, spre o Stea a Nordului,
II-cealaltă (a copiilor mei), a anilor  1980-2000, n-are chef să se deştepte… Şi, curând, nu va mai avea PENTRU CE SĂ SE DEŞTEPTE!!!
...Eroismul şi modurile existenţial-eroice, cu finalităţi martirice, transcens-soteriologice  - au dispărut. A rămas doar o imensă năuceală, o cosmică nedumerire, o continuu-progresivă întunecare/opacizare a rosturilor umane. Şi, apoi, în fine, o stare de pasivitate/prostraţie/alienare şi de indiferentism, de iresponsabilitate/inconştienţă sinucigaşă!!! O generaţie care îşi masacrează, cu cinism, şi-şi caricaturizează, cu inconştienţă, LIMBA (deci, Duhul!), o generaţie care escamotează, imbecil, semantica Patriei-Neamului, o generaţie care permite existenţa de partide ucigaşe de Patrie-Neam, care îngăduie exmatricularea Sabinei Elena, pentru că şi-a purtat, pe cap, TRICOLORUL ROMÂNESC, ÎN ROMÂNIA! – o generaţie care este complet indiferentă că numai alogenii şi iudeo-masonii sunt la conducerea ţării lor, deşi vede (sau PARE că vede...!) jaful generalizat, şi asasinatul generalizat, şi trădarea generalizată, în cultură-spiritualitate (a se vedea cazul lui Horia Roman-Patapievici şi a expoziţiei, cică româneşti, de la Bochum: „OMAGIU LUI IUDA”!), ca şi în economie...o generaţie care permite desfiinţarea statalităţii României şi a poporului român, respectiv a naţiunii româneşti, prin crearea „euroregiunilor economice”, ca fază de tranziţie spre FĂURIREA MARELUI IMPERIU IUDEO-MASONIC EUROPEAN (după modelul celui americano-babilonic, aneantizator de Duh!) – o generaţie care permite invadarea, de către Max Rich, a Roşiei Montane şi exploatarea apocaliptică, de către iudeo-americanii de la „Chevron”, a gazelor de şisturi (care, în SUA, fac să explodeze chiuvetele din apartamentele cetăţenilor!), o generaţie care permite vasului cu deşeuri radioactive „Flaminia” să „se spele” în portul Constanţa şi americanilor să ne transforme în roboţii lor militari, şi în victimele scutului antirachetă – iar UE & SUA să ne transforme şi în victimele lui Băsescu-Braunovici şi a lui Ponta-Naumovici... – ESTE O GENERAŢIE CASTRATĂ!!!
Preoţii nu mai au, ca scop definitoriu, mărturisirea Cuvântului Demiurgic-HRISTOS, profesorii nu mai au ca scop definitoriu educarea, întru Duh evolutiv-spiritual hristic, a generaţiilor de nuclei umano-divini, medicii nu mai au ca scop definitoriu vindecarea trupului, spre deblocarea energiilor spirituale (am rămas cu gura căscată, într-o seară – şi n-am mai închis-o până azi! -  auzind un medic că îşi numeşte pacienţii – „beneficiari”...!).
Iar politicienii nu mai au ca scop definitoriu apărarea POLIS-ului/CENTRU AL ACŢIUNII RITUALICE... – ci distrugerea, prin trădare inconştientă – a POLIS-ului SACRU...!!!
V - MĂRTIRII DESPRE „GENERAŢIILE FĂRĂ CREZURI”. ÎNCERCAREA NEPĂRTINIRII
...Eu, aparţinător generaţiei anilor 1950-1970, pot să mă consider, din punctul de vedere al crezurilor, pe de o parte, norocos (pentru că „am văzut Inorogul”...dar, din păcate, pe atunci îmi apărea ca...doi Inorogi, complet contradictorii!) – pe de alta, tot un năuc/năucit (parţial şi prin largul concurs al neînţelegerii celor din jur!) am rămas, până hăt, târziu. Unchii mei, după mamă, au făcut parte din Mişcarea Legionară. Tatăl meu – din Armata Regală. Unchii (care tocmai ieşeau dintr-o închisoare politică, spre a intra într-alta!), de faţă cu părinţii lor, tăceau, ca să nu-i amărască, încă şi mai mult decât cu lipsa de acasă, din timpul detenţiei – cu coşmarul povestirilor despre mediul concentraţionar, un mediu de exterminare. Iar în mine, care eram un copil, nu aveau nici încredere că-mi voi ţine gura, nici încredere că voi înţelege ceva, din acel imens iad. Abia mai târziu, când mi-am precizat trăsăturile personalităţii, mi s-au confesat, senini, şi m-au iniţiat în Codul Onoarei Legionare...
Din păcate, opiniile tatălui meu, militar de carieră, în Flotila de Război a Regelui (dar, de fapt, idolatrizându-l pe Mareşal!) – nu avea, despre Legiune, păreri  bune. Cât de tragică a fost istoria românilor: când s-au întâlnit, în viscolul vremilor, doi naţionalişti colosali  -  n-au fost în stare să se priceapă unul pe altul... – ba, mai mult, Mareşalul a făcut tot ce i-a stat în putinţă să continue prigoana antilegionară a regelui asasin şi trădător – Carol al II-lea. O vreme, mintea mea tânără, pe atunci - însetată de lămurire şi de Adevăruri Absolute! – s-a bălăbănit, nedumerită, între cele două izvoare vii de cunoaştere a istoriei, izvoare vii de crezuri. Care izvoare păreau contradictorii, ireconciliabile. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa...Aveam să conştientizez aceasta mai târziu, când am aflat mai multe, atât din scrierile şi jurnalul Mareşalului, cât şi din lucrările revelate ale Căpitanului.
În fine, la maturitate, am început să studiez (cu aviditate şi asumându-mi orice risc) totul, despre Mişcarea Legionară şi despre vizionarismul Căpitanului. Unul dintre unchi (singurul care mai rămăsese în viaţă, pe atunci...ceilalţi au murit prin închisori, sau au fost asasinaţi, în aşa-zisa „libertate condiţionată”!) mi-a fost de mare ajutor, întru această iniţiere, furnizându-mi materiale, documente scrise şi documente vii, orale. Atunci, am înţeles!
...Dar, din păcate, se petrecuse, deja, Suprema Trădare, de la 1989! Nimeni nu mai asculta pe nimeni. Crezurile mele, expuse (mai exact: „strecurate”!), de acum, prin reviste naţionaliste (puse sub sever control de către SRI şi calomniate, şi prigonite (cunoscuta „cenzură economică”, fiica bună a lui „political correctness”! – urmări, ambele, ale poruncilor mondiale, date de Iudeo-Masonerie!) şi, chiar, printr-o carte despre Căpitan şi vizionarismul său transcendental şi de esenţă alchimică – au trecut, fireşte, total neobservate. Sau, mă rog, aproape total: cei de la SRI m-au sunat, într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, să-mi solicite un abonament, la revista naţionalistă, pe care o conduc şi o strecor, printre atâtea stânci politice ucigaşe – „Contraatac”...!
Aşa că, din punctul de vedere al multor cunoscuţi  de-ai mei (cu toate că, de fapt, n-am mai păstrat, în jurul meu, decât câţiva oameni de caracter, verificaţi, prin proba de foc a timpului şi a evenimentelor) - şi eu fac parte din Generaţia Fără de Crezuri. Poate că au oarece dreptate: deşteptarea şi lămurirea (în sensul „lamurei” noiciene!) mea spirituală au fost vinovat de tardive!
...Însă am privit, încă din copilărie, cu mare atenţie, în jurul meu, am înregistrat, cu maximă fidelitate, fapte, vorbe, atitudini. De câte ori mergeam la şcoală (care-şi avea clădirea vis-à-vis de biserica ortodoxă a oraşului meu natal), părinţii (mai ales mama, săraca...!) îmi spuneau, cu mare îngrijorare: „Să nu cumva să te scapi, şi să faci cruce cu măna! – că ne arestează, pe noi, părinţii tăi, şi ai să rămâi singur! Şi or să te ducă într-o colonie penitenciară, pentru ca să te re-educe...Să-ţi faci crucea cu limba, în cerul gurii!ŢINE MINTE!” Am ţinut minte – şi aşa făceam. Erau anii '60, pe când Dej era considerat (pe drept cuvânt, din multe puncte de vedere!), „omul Moscovei/URSS”. Ieşirea trupelor sovietice, de pe teritoriul României, în 1958, era considerată doar o manevră, „la înţelegere” cu Ţara Sovietelor... Dovadă: unchilor mei, în închisoare, li se aplicau bătăi la fel de cumplite ca pe timpul Armatei Roşii cotropitoare – iar drept compensaţie...aceeaşi varză împuţită, în gamelă, acelaşi arpacaş mucegăit...Abia anul 1964 a orânduit lucrurile pe un alt făgaş, mai apropiat de normalitate.
...N-am crezut în comunismul boşevic, adus, de sovietici şi de cozile noastre de topor, pe tancuri, cu Divizia „Tudor Vladimirescu”. N-am crezut, pentru că mulţi vecini de-ai noştri şi de-ai bunicilor mei (care m-au crescut) – dispăreau în necunoscut (şi nu s-au mai întors, de atunci!), duşi cu dubele negre, în miez de noapte...şi pentru că „Wolferiţa”, fata morarului evreu Wolfer, se zicea că-i bătea, pe bărbaţi, în temniţă, cu creionul metalic, peste testicule...de li se făceau cât portocalele de Jaffa! Şi, de la fotbal, cunoşteam durerea asta!
Iar un unchi de-al meu, întors din Siberia, mult după război – era ologit, de frigul cumplit şi de bătăile cele la fel de cumplite şi umilitoare, ca şi frigul siberian...
...N-aveai unde scrie/publica (la modul spiritualist-militant!), în acei ani...şi nici mai târziu! Prin 1980, Titus Vâjeu a trecut prin Adjud, unde profesam, şi a întrebat-o, pe bibliotecara de atunci a oraşului (care conducea un cenaclu, „Lumina”), care-s poeţii târgului nostru, ca să facă o emisiune culturală (în cadrul „Cântării României”!), cu ei/poeţii târgului. Şi, când a văzut că versurile mele, toate, erau religioase, a izbucnit, exasperat: „Bine, măi tovarăşe, dar altceva decât heruvimi şi serafimi şi hristoşi – nu ai?!” Nu, nu aveam...sau, mai exact, consideram că învăţătura religioasă a mamei trebuia apărată...căci, de fapt, EA/RELIGIA CREŞTIN-ORTODOXĂ mă apăra pe mine, să nu cedez, în faţa ofensivei cvasi-ateiste, a lumii din jurul meu! În noaptea de Înviere, profesorii trebuia să ţină discoteci, ca să nu se ducă tinerii elevi la biserică...E drept că noi „negociam”, cu propriii noştri elevi, să plecăm, care pe unde puteam, ca să „luăm lumină”! Fireşte că Securitatea şi activul de partid ştiau de aceste „negocieri” – dar închideau ochii...Pentru că, nu-i aşa? – cel mai bine îl manipulezi pe cel şantajabil! Dar mie nu mi-a păsat, niciodată, prea mult, de viaţa mea - ...avusesem, de la Dumnezeu, destule încercări, boli, belele şi necazuri, ca să nu mă intereseze decât ...”esenţa lucrului în sine”!Aveam o lume a mea, în care nu lăsam să pătrundă nimeni. Unii (doi-trei, să zicem) au crezut că m–au „citit” – dar, fireşte, s-au înşelat. Inclusiv secretarul de partid din şcoala mea, inclusiv un anume colonel de Securitate, venit de la Bucureşti, cu o falcă-n cer şi cu una în pământ!
...În sport, în arte, în cultură - ori în educaţie şi în ştiinţe, se muncea, prin anii '70-'80, cu toată patima, dintr-o aleasă, aş zice chiar: nobilă convingere. Sute de ore, peste program, pentru ca lucrurile să iasă cât mai aproape de Perfecţiune şi de Frumos. Vă daţi seama ce aiureală semantică, dar care avea farmecul ei! - a produs, acest „comunism naţionalist”?! Cele mai înalte şi divine concepte platoniciene, funcţionând de minune, umflate de pneuma vieţuirii întru Duh, într-o epocă de marxism grosier-materialist!!!
...Şi se construia temeinic, întru materie – iar politica externă a României era strălucită...!
Harul autentic nu se precupeţea, nu se vindea – ci se dăruia (în teatru, în balet, în muzică, în poezie!), cu o generozitate (resimţită, azi, ca fiind atât de stranie, chiar nebunească, chiar caraghioasă, pentru „capitalismul păcălicilor”!) - ...o generozitate a dăruirii care ne spune că, totuşi, mai existau crezuri, idealisme - sau, măcar, iluzii de crezuri/idealisme, şi în acele vremuri, atât de contradictorii, atât de, aparent, materialiste! Şi artiştii, şi oamenii de ştiinţă, ba până şi sportivii – ştiau/simţeau (cu tot sufletul!), încă, faptul că fluturarea tricolorului României, pe meridiane şi paralele străine, poate însemna infinit mai mult, mai frumos, mai demn, mai aventuros-romantic şi chiar eroic, decât un...plic/”pumn” de dolari. Şi, la fel, o medalie de aur, obţinută/cucerită de tine, PENTRU PATRIA TA – însemna incomparabil mai mult decât o avansare, cu salariu gras, la o firmă străină...
Numai că aceste aşa-zise „crezuri” erau zbaterile unui TRUP DECAPITAT DE TRANSCENDENŢĂ, decapitat de voinţa eroică a exprimării/devenirii întru transcendenţă...!
...Nu fac parte dintre cei care hulesc, imbecil, „Cântarea României”, în toate aspectele ei. Chiar şi în amatorismul ei, uneori grotesc – nu am, pentru această manifestare (ca şansă de afirmare artistică, pentru mulţi dintre cei care, azi, ricanează, făţarnic, la auzul acestei sintagme alecrusso-iste!), cuvinte de batjocorire. Măcar noi, profesorii de Română, îi puteam învăţa pe elevi dicţia, îi puteam învăţa să vorbească, în mod corect şi grijuliu, LIMBA STRĂMOŞILOR LOR! - să înţeleagă un text, ca să-l poată recita corect. Şi eu nu alegeam texte despre PCR şi nici măcar despre „Conducătorul Iubit” („găselniţa” lingăilor, a „curtenilor” lui Ceauşescu!), ci îndrăzneam, spre paguba mea (evident!), să pun a fi recitate, de către elevi, poeme de Eminescu, Blaga, Arghezi...(Nu tot Maria Banuş, Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Nina Casian, Tiberiu Utan, Alexandru Andriţoiu...!). Dar şi de Eugen Jebeleanu, şi de Nichita Stănescu, şi de Marin Sorescu, ori Ioan Alexandru! Comunismul naţionalist ceauşist a avut multe lucruri bune, ţinând de şcoală şi cultură: şcoala era serioasă, şcoala era gratuită „pe bune” (mai toţi studenţii aveau bursă integrală II, adică masă-casă gratuite şi câte 30 de lei pe lună - dar destui aveau bursă integrală I: casă-masă, plus 100 de lei pe lună, pentru cărţi!),elevii se întreceau la învăţătură, pentru că ştiau că au asigurate locurile de muncă (prin contracte cu intreprinderi de stat, care le dădeau burse... – dar şi printr-o foarte eficientă planificare a forţei de muncă, prin care s-a împiedicat şomajul! – lucru care, dacă, azi, am avea conducători care să nu ne urască poporul, ar fi una dintre priorităţile oricărui guvern naţional!) - numai că, mulţi, învăţau pentru a ajunge în aparatul de partid; nu pe posturi nemaipomenite – dar până şi un şef de CAP era superior unui profesor, ca...”rentabilitate” a muncii, cum s-ar zice azi. Toţi ştiau că-şi riscă pielea, furând – dar, mulţi (statutul membrului  PCR era foarte strict, cuprinzând toată morala creştină...fără creştinism!)...furau!
Totuşi, o anume morală exista: nu aveai voie să te destrăbălezi (nici ca profesor, nici ca elev, nici ca student!), cum voiai tu şi cum voiau instinctele tale oarbe şi asasin-sinucigaşe! - nu aveai voie să nu intri în „cultul muncii”. Şi asta nu era rău, pentru unii. Pentru mine, a însemnat enorm: mi-a disciplinat şi mi-a orientat axiologic viaţa! Alţii...”fentau”, şi intrau printre „granguri”. Deh, nu există două caractere la fel! Eu sunt mulţumit că niciun”ucenic” de-al meu n-a făcut rău, major şi premeditat, cuiva: chiar dacă, unii, furau, o făceau ...„cu moderaţie” – şi de frica închisorii ori chiar a pedepsei cu moartea... - dar, majoritatea, făceau binele din pură omenie!
Da, pe atunci mai exista OMENIA! „Cum adică? În plin regim comunist?” Da, pentru că Ceauşescu era, totuşi, UN ŢĂRAN ROMÂN! – care şi-a îngropat, ambii părinţi, cu sobor de preoţi! („Sigur, B.O.R. era/a fost colaboraţionistă, dintotdeauna!”  - vor urla mulţi: da, poate o fi fost, prin unii şi uneori -  dar credinţei îi mergea bine! – eu, pe atunci, în „plin comunism”, vorbeam, la clasă, despre Hristos, şi nu m-a turnat nimeni la Inspectoratul Şcolar! - cum o fac, elevi şi părinţi, AZI, în aşa-zisa „democraţie” masonică!). Şi exista un soi de solidaritate, într-o lume extrem de contradictorie. Îmi amintesc că, tot de Paşti, deşi profesorii încercau să „negocieze”, cu elevii, mersul la Înviere – gospodinele din blocurile urbane (nu mai vorbim de cele din sate!) se ajutau, una pe alta, ca la o clacă...şi niciodată n-au avut de reproşat, cuiva, că a dat mai puţin, că a muncit mai puţin, pentru Sfintele Paşti!
Şi asta, concomitent şi în paralel cu „criza alimentelor”, din România anilor '80!!!
Ceauşescu venea pe la mânăstiri, în Bucovina mea, şi-i întreba, pe monahi şi pe monahìi, ce le lipseşte. Şi, dacă săptămâna următoare nu venea el, îşi trimitea un slujbaş de stat, ca să dea bani de reparaţii, pe la mânăstiri - fie şi pentru o şipcă putrezită! Niciodată n-am văzut albastrul de Voroneţ şi verdele de Mânăstirea Humorului - mai strălucitor de albastre sau de verzi, CA ATUNCI! Azi? Nu se mai văd picturile, nici ca umbre, măcar, pe trei dintre cei patru pereţi ai oricărei mânăstiri bucovinene – cu excepţia Putnei, lăsată ca...”vitrină”!
...Oraşele erau mâncate, pe atunci, de cancerul navetismului „mahalagizant” (din care se trage „generaţia manelelor”, de azi!), e drept... – dar erau foarte curate! Nu „de faţadă”, ci în realitate: turismul, la Marea Neagră ori la munte, şi-l permiteau, pe atunci, şi nişte pârliţi, ca părinţii mei ori ca mine! (...de atunci, adică la câţiva ani după 1989, n-am mai avut bani, în niciun an, să mă duc, cu copiii, la mare...deşi aveau nevoie de soare, pentru sănătate!). Şi oamenii erau siliţi să devină gospodari, dacă, până atunci, nu fuseseră decât nişte chiulăi. Mda, educaţia se face, uneori, când lipseşte bunul-simţ minimal – şi cu forţa!
Dacă în plan religios, lucrurile nu stăteau prea rău, în regimul „comunismului naţionalist” (păstrez ghilimele, din pricina necontenitei/neîncetatei stări de „sideraţiune”, în faţa acestei struţo-cămile fascinante şi, culmea! – FUNCŢIONALE!!!) - în plan cultural, lucrurile stăteau chiar destul de bine. Era foarte bine că nu ţinea emisiunea la TV decât două ceasuri: tinerii compensau prin citit! Cărţile, din 1964 încolo, erau de cea mai bună calitate – şi, chiar în anul 1989, se vindeau pe sub masa librarilor! E drept că unii miliţieni şi „ştabi” de la Consiliul Popular le luau pentru „faţă” (la „metru cub”!), dar unii ca mine şi ca atâţia alţii, citeam de rupeam – operele complete ale lui Platon, Shakespeare, Cehov, Byron, Balzac, Flaubert...!!!...şi studiile extrem de interesante, apărute la edituri măreţe (Meridiane, Minerva, Univers), în colecţii măreţe, precum Secolul XX, Patrimoniu  etc.
...N-am crezut în PCR – dar am fost entuziasmat (cum bine ştiu că nu voi mai fi niciodată, să mai trăiesc, de acum încolo, încă 100 de ani!) de conducătorul României, cel din 1968! Eram la Oradea, pe atunci - şi pot da mărturie despre cât de canalii şi de „moscovizaţi” s-au dovedit a fi, în acel an crucial, pentru Cehoslovacia (dar şi pentru România...noi nu ştiam, însă, pe atunci!) – „domnii” unguri. Cei în care, azi, toată lumea are o încredere nemărginită, şi faţă de care toate „organele” mondialo-mondialiste închid ochii, cu nelimitată/absurdă înţelegere/încredere, orice nemernicie ar face ei, „urmaşii celei mai nobile rase, cea hună!” (amintind, toţi mondialiştii, într-una, ca pe o placă de patefon stricat, cum ungurii n-au trădat, ca românii, la 23 august 1944, ci au mers până la capăt, cu Hitler! – şi nici de holocaut nu-i „caută” nimeni! – deşi au fost mai turbaţi, cu evreii, chiar decât SS-iştii!!! - ...pe când, pe noi, care i-am ocrotit, în pivniţe, pe mii de evrei, de SS-iştii care ne declaraseră, pe noi, bucovinenii, „zonă germană”! – tocmai acei evrei salvaţi de noi  ne cocoşează, azi, cu toate acuzaţiile, absolut absurde, de „crime de război”, „holocaust”, „agăţare a evreilor în cârlige de măcelărie” – ce imaginaţie macabră au şi evreii ăştia golobalişti! -  etc. etc.! ). Ei bine, atunci, în 1968, „slăviţii unguri” au „mers”, fără nicio şovăială, cu Leonid Brejnev – şi au făcut-o cu acelaşi avânt pomanagesc, cerşind (insistent şi arogant!) Ardealul, ca şi în 1940! Scriau, în 1968, pe hotelul cel mare, din Oradea, în româneşte şi ungureşte: „Moarte românilor!” şi „Ardealul să se întoarcă la patria mamă, Ungaria!
...Nu, nu mi-am format, în niciun caz, un crez, pentru Ceauşescu  - DAR AM ÎNVĂŢAT, ÎN 1968, CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII DEMN, CA OM ŞI ŢARĂ - CHIAR CU PREŢUL VIEŢII!!! - ŞI CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII MÂNDRU DE CONDUCĂTORUL ŢĂRII TALE!!! Un lucru pe care-l voi duce în mormânt, cu regretul că au fost un an şi un caz unice.
...Din păcate pentru soarta „comunismului naţionalist”, Securitatea aşa-zis „ceauşistă” s-a detaşat de Ceauşescu, s-a detaşat, agresiv-satanic şi cumplit distructiv, de soarta statului „comunist-naţionalist” – şi a început să formeze (la fel ca pretutindeni, în lumea de azi, cca 99% masonizată!) „STAT ÎN STAT”!
...Am putea afirma că această aberaţie satanică, „SECURITATEA MASONIZATĂ” - este forma cea mai ruinătoare/autentic apocaliptică, de exprimare a lipsei de crezuri a unui Neam, în istoria sa...!
...Acum, în 2013, mi se spune, prin spate, cu dispreţ şi în şoaptă – „LEGIONARUL”. Dar asta nu pentru că am scris o carte despre Căpitan (nimeni nu ştie de aşa ceva, pe aici, primprejur, deci nimeni nu mi-a citit-o...şi de-ar fi citit-o cineva de pe-aici, tot n-ar fi priceput nimic dintr-însa: totul, la ei, este văzut şi apreciat prin „ferestrele”/oportunităţile grosolan-materiale, ale banului!) – ci pentru că muncesc cinstit, fără niciun compromis, de niciun fel şi cu nimeni, pentru că refuz să mă-mbogăţesc (după zisa Lui Hristos, precum că „Mai curând va trece cămila prin urechile acului, decât va intra cel bogat, în Împărăţia Cerului!”), pentru că-mi apăr, cu dinţii, demnitatea şi pentru că viaţa mea se construieşte după un „set” de principii riguroase. Pentru că refuz să uit ce înseamnă Patrie şi Neam – pentru că mă încăpăţânez să-mi păstrez identitatea de român şi să mi-o afirm, în gura mare. Pentru că nu accept niciun fel de nedreptate, niciun fel de mârşăvie ori trădare, indiferent din ce parte vine ori de la cine vine. Pentru că îndrăznesc să caut şi să aplic morala creştină şi să văd lumea şi oamenii şi Duhul Românesc, prin ochii ORTODOXIEI unor mari învăţători, precum Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu... Ca urmare, pentru cei din jurul meu, eu sunt un străin şi chiar un duşman. Un duşman foarte periculos, pentru că, nu-i aşa, cu gura mea mare şi prin fiinţa mea încă mişcătoare, îi silesc să nu-şi dea pe faţă, cu neruşinare, chiar toate ticăloşiile, şi toate perversiunile sufleteşti, dintr-odată... – ci să le mai acopere, să le mai amâne, să le mai dea cu farduri...! Pentru ei, asta (adică ipocrizia, încordarea muşchilor feţei în zâmbete unsuroso-făţarnice, încercările de coafare a cozii dracului!) e ceva greu, tare împovărător -  şi o mare pierdere de timp şi, fireşte, de bani. „Times is money”, nu? Sau, ca Max Weber, în „Etica protestantă”: „Nu mai pierde timpul cu rugăciunile – fă bani!
Din păcate pentru ei, a face bani nu înseamnă decât a-ţi concepe fiinţa şi lumea în care trăieşti ca pe una de simple lucruri, fără viaţă, fără sentimente, fără niciun strop de măreţie. Un deşert de cenuşă, în care ei, „câştigătorii”, se cred eterni. Până (ce să vezi!) crapă (şi ei!) într-o zi cu soare sau într-o noapte fără lună.
...Şi aceşti „judecători” ai mei  sunt „leat” cu mine, fac parte din aceeaşi generaţie cu mine. Mulţi dintre ei sunt născuţi şi au fost educaţi în aceeaşi perioadă cu mine. Dar...crezurile, principiile Duhului – se pierd cel mai uşor, dacă nu ţii la ele, dacă nu le aperi, ca pe nişte valori supreme, nepreţuite. Iar odată pierdute, iar tu căzut fiind în ispita continuă a materiei brutale, sticlitoare – ţi-ai pierdut, definitiv, busola vieţii. Ba, chiar viaţa.
Îi văd, pe mulţi „colegi de generaţie”, minţind şi înşelând şi jefuindu-i pe oamenii-semeni, cu atâta înmărmuritoare uşurinţă şi „fără păs”... şi făcând un obraz gro-o-os, cât pielea de hipopotam. „Pentru că aşa i-a învăţat  comunismul!” – cotcodăcesc, iarăşi, atotştiutorii imbecili. Nu. Comunismul, oricât de rău a fost, în esenţă -  şi prost aplicat, şi grosolan gândit! – nu i-a învăţat să fure. Îmi amintesc cum, de la catedra Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, profesoara Puha se străduia, din răsputeri, să umanizeze conceptele de rumeguş, ale marxismului. Încerca să creadă, ea însăşi, şi să ne convingă, şi pe noi, de dreptatea ei. Şi asta, încă o dată, cu eforturi uriaşe, încercând, parcă prin somn, să ţină calea dreaptă a logicii omeneşti. Îmi amintesc, la fel, despre mulţi muncitori, din oraşul meu natal, care erau mândri de meseria lor. Da, pentru ei, meseria bine însuşită (iar nu „lăutăreşte”, nu „după ureche”!)  - era, şi asta ei o credeau, cu tărie: „brăţară de aur”.  Munceau mult, câştigau binişor – dar, în primul rând, făceau lucrul  temeinic, cu orgoliu. Nu chiar ca breslaşii medioevici (pentru că nu aveau habar de mistica demiurgică, de alchimie şi animism etc.!) – dar nici nu-şi băteau joc de oameni, cu maximă nesimţire, aşa cum se face azi...
...Şi, totuşi, realitatea comunistă i-a înglobat într-o masă informă, într-o sferă compactă, de pâslă (complicitatea întru falsitate/falsificare a Duhului!), din care nu mai aveau cum să mai răzbată străfulgerările de voinţă, ale vreunui crez. De la un moment dat încolo, ei, toţi, au început să lucreze pentru „norme”, iar nu pentru mândrie şi demnitate şi pentru orgoliul meseriei. Se dovedea că orice pretenţie de „crez”, nesusţinută de finalitatea transcendentă, este sortită morţii prin sufocare...!!!
...Ce văd azi, la următoarea generaţie, la generaţia (urmată succesiv, în raport cu a mea!) copiilor mei, a tinerilor pe care-i dăscălesc la liceu? Ameţitor, în progresie geometrică, pierderea busolei morale, înmâlirea în dorinţe, în patimi aprige şi înspăimântător de obscure, teribil de murdare şi întunecate. Instinctualitate violentă, ucigaşă şi sinucigaşă. Duhul agonizează, horcăie tot mai înspăimântător. A paralizat, cu totul, „aparatul” spiritual al reacţiei vitaliste. Nebunie, lăcomie vecină, tot mai ameninţător, cu crima... – iresponsabilitate „cât încape”, şi o indiferenţă totală faţă de cunoaştere. Regresiune accelerată (de mediul socio-politic, de lipsa de credinţă, de şcoala cu trăsături, tot mai clar, asasine de Duh!), spre bestia ascunsă, din  om.
VI - CE-I DE FĂCUT?
...Ce-i de făcut? Pentru NEPOŢII noştri, măcar.  Nu pentru generaţia mea, care, chiar dacă s-a născut în familii cu crezuri, a fost surdă la aceste crezuri. Sau chiar părinţii au refuzat să le transmită (odraslelor lor) crezurile interbelice, de frică să nu-i piardă, prin închisori ori colonii penitenciare. Da, aceşti părinţi au uitat că, în tradiţia Bisericii Creştine, şi, mai cu seamă, în cea a Bisericii Ortodoxe, suferinţa şi martirajul sunt singurele soluţii soteriologice. Părinţii unchilor mei legionari n-au fost, niciodată, bucuroşi de chinurile lor personale (prigoniţi, fiindu-le supravegheate casele, 24 din 24 de ore...!) şi de lipsa din casă a fiilor lor, întemniţaţi şi torturaţi. Dar erau, cel puţin, extrem de demni şi împăcaţi cu Voia Domnului. Ştiau că fiii lor nu ispăşeau nici găinării, nici crime – ci ispăşeau curajul de a fi acţionat, firesc şi cu sufletul pe palme, împotriva diavolului, curajul de a fi cântat cântece de alungare a diavolului! Erau mândri  de fiii lor,  chiar dacă n-o arătau, prin vorbe şi pe chip. Îi simţeam, însă. Le simţeam seninătatea şi o oarecare îndârjire: „Da, aşa gândim noi! Vreţi să ne stingeţi? N-aveţi decât!
...N-am mai văzut aşa ceva, de atunci. Nici la generaţia mea de năuci, nici la generaţia asta, de azi, a inconştienţilor, tot mai grav atinşi de handicapul lipsei de cunoaştere şi de identitate şi de acţiune întru Duh.
Aşa cum am mai zis: nu se pot reconstrui elitele, decât cu oameni întregi la Duh, cu oameni fanatici şi luminaţi de crezuri înalte, demiurgice. Or, pentru asta e nevoie de putere a voinţei, de studiu înverşunat al lumii şi oamenilor, de auto-cunoaştere – şi, mai cu seamă, de conştientizarea că orice faptă trebuie să-şi afle rezonanţa de rost în transcendenţă, în veşnicia transistorică. De aceea, repet: părinţii să-şi strângă rândurile, să renunţe la prioritatea instinctelor şi mofturilor pleziriste, şi să se strângă în jurul unor precepte morale de fier (şi să-şi înveţe odraslele lor să vorbească, întru Logos-ul Sacru Românesc! – ...cu condiţia să înveţe EI, în primul rând, Rostul-Logos Românesc! - şi să-i înveţe bunul-simţ şi bunul-gust!), re-făcând FORTĂREAŢA FAMILIEI! - dascălii de şcoală să treacă peste programele otrăvite cu tot soiul de paraziţi anti-româneşti/anti-identitari/anti-spirituali– şi să re-creeze, în sfârşit, CITADELA LUMINII CUNOAŞTERII DUMNEZEIEŞTI (Şcoala Românească trebuie, din nou, legată de Biserică! – să se desfacă, degrabă, nodul masonic, care strangulează circulaţia Duhului, dinspre Dumnezeu spre Ştiinţă/Cunoaştere şi înapoi!) , iar preoţii de biserică să-şi strângă puterile, pentru a re-construi FORTĂREAŢA PAROHIEI.
...Nu ştiu dacă următoarea generaţie, cea a nepoţilor mei, va fi mai puternică şi-şi va redobândi crezurile (pe care noi le-am rătăcit, printre faldurile mizere ale istoriei blestemate, făurite de iudeo-masoneria mondialistă!), fără de care viaţa este, de fapt, moarte. Dar ceea ce ştiu este că, în Cer ca şi pe Pământ, ceasurile bat tot repede, mai grăbit, mai avertizator şi mai ameninţător!
 ...”Nu vă fie frică!” – ne îndemna Hristos-Mântuitorul. Noi, pe urma Lui HRISTOS, ştiind că nimic durabil nu se face, în lume, fără jertfa manolică (şi voievozii/craii noştri ne-au oferit vieţile lor, ca lecţii de existenţă, întru Duhul Neamului!) –  trebuie să afirmăm, cu nuanţarea necesară, pentru aceste vremi: „Nu vă fie frică nici de prigonire, nici de martiriu!
Când vom deveni conştienţi  de necesitatea martiriului nostru, vom deveni conştienţi şi de realitatea fiinţei noastre. Până atunci, continuă, pe socoteala noastră, somnul de moarte al popoarelor şi al omenirii.                                                                             
E drept că, pe mine, un om oarecare - mă doare şi mă exasperează, în primul rând, „somnul de moarte” al poporului valahilor...! Pentru că, în definitiv, şi Eminescu a spus-o, vizionar şi vaticinar, acum un veac şi jumătate: rostul valahilor este strâns legat de cel al omenirii – pentru că noi, valahii, avem, de la Hristos-Dumnezeu, Înalta Misiune de CANDELĂ A POPOARELOR LUMII, atunci când lumina credinţei/crezurilor se va stinge, aici jos, pe planeta Terra.
...Deci, oameni buni, treziţi-vă, întru identitate şi credinţă, pentru ca Neamului vostru, Arheului său din Ceruri (Alesul Arheu, de către  Dumnezeu ales - întru Mântuirea Lumii Terestre!), să nu-i fie ruşine cu voi! - să nu-şi întoarcă, de la voi, capul şi ocrotitoarele priviri fierbinţi, Duhurile Sfinte ale Martirilor şi ale Voievozilor şi ale Crăişorilor Neamului Valah - pe care Duhuri Dumnezeu nu le ţine „la naftalină”, sus, în rai – ci le trimite să-i vegheze şi ajute, acolo, jos, pe cei care merită. Adică, pe cei care n-au uitat de DUMNEZEIRE. Adică, n-au uitat de crezurile cele aprinse şi învietoare, cu finalitatea: „incendii întru transcendenţă”.
...Incendii revelatorii şi demiurgice, totodată. Sau, poate, în primul rând, vaticinare.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Cel dinainte de 1968, dar şi cel de după...
[2] -„Nimeni nu ar trebui să fie autorizat să arunce în haos o regiune sau lumea întreagă, din egoism”, a lansat Xi Jinping, vorbind la Forumul economic anual de la Boao, în prezenţa mai multor şefi de stat şi de guvern, precum şi a directorului general al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Christine Lagarde (cf. incomemagazin.ro, 7 mai 2013).

SUB STEAGUL ACTIVISMULUI TEMBEL
Să nu dați cîinilor lucrurile sfinte
și să nu aruncați mărgăritarele
voastre înaintea porcilor,
ca nu cumva să le calce în picioare
și să se întoarcă să vă rupă.
(Matei 7/6)
C-activismu’ n-o muritu,
nici măcar n-o adormitu,
ci atâta s-o-ntărit
până s-o bolovănit...
(Dintr-un posibil cântec de jale)
Doamne, ce mai păcăleală pentru grosul românilor întreaga Decembriadă, cu speranțele de mai bine renăscute și îndată crucificate, cu simulatoarele ce păreau atât de reale și realitățile ce păreau de coșmar, cu teroriștii inexistenți și masacrele terorizante, în sfârșit, cu întreaga debandadă atât de bine dirijată și întreținută, încât mai să ajungem să vedem în umplutorii vidului de putere niște vajnici luptători pentru redobândirea valorilor general umane și a demnității naționale, nicidecum niște profitori de cea mai josnică speță!
E clar că pentru organizarea unui spectacol de asemenea proporții, spectacol care avea menirea să-i impresioneze pe telespectatori și să-i mulțumească pe păpușari, era nevoie de mâna unui regizor cu experiență nu glumă în treburi trase după calapodul Daciadelor – cu mulțimi de actori și mase de figuranți.
Iar acest regizor nu putea să fie decât Sergiu Nicolaescu. Iată de ce spun că Decembriada reprezintă principala realizare cinematografică a fostului regizor-senator, atât în ceea ce privește audiența (milioane de telespectatori din țară și străinătate la transmisiunea sa în direct), cât și în ceea ce privește încasările pentru el și gașca din care făcea parte.
Mulți dintre români și-au revenit destul de repede din buimăceala euforiei de-nceput după ce-au primit în față dușul rece al realității dezamăgitoare, adică după ce-au realizat că țara deja fusese înșfăcată de beregată de mâna viguroasă a aparatcicilor din linia a doua (Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru, Gelu Voican-Voiculescu etc.), cu toții hotărâți să lupte pe viață și pe moarte împotriva ceaușismului, dar la fel de hotărâți să apere esența comunismului sub veșmintele de import ale unei democrații originale, edificată prin minciună, hoție, impostură, nerușinare și trădare.
Apoi, pe măsură ce timpul trecea și Decembriada dobândea conturul tot mai precis al trădării și loviturii de stat, s-a impus neplăcuta concluzie că soarta milioanelor de români din nou a fost jucată la ruleta făcătorilor de politică internațională (aranjamentele lui Mihail Gorbaciov și George Bush la Malta), astfel că detestabilii noștri păpușari decembriști, ni se înfățișau în noua lumină drept niște penibile marionete manevrate de păpușarii planetari.
...Și iac-așa, după apriga bătută pe loc de la sfârșitul anului 1989, românii n-aveau cum să se descotorosească de plăgi precum activiștii vechiului regim, în legătură cu care circula pe vremuri următoarea anecdotă:
Bulă este întrebat la școală:
- Ce-i taică-tău?
- Activist.
- Dar maică-ta?
- Nici ea nu lucrează...
Ei bine, tătucul Iliescu, fidel idealurilor comuniste, s-a folosit de activiști atât la consolidarea regimului său (aceștia au fost răsplătiți cu demnități și lefuri pe măsură), cât și pentru înființarea, organizarea și propășirea filialelor feseniste (ulterior pedeseriste și pesediste) din teritoriu.
Iar ei s-au achitat de sarcini în spiritul pur al întrecerilor bolșevice, așa încât nu-i de mirare că astăzi doar fostul Front al Salvării Naționale (FSN), respectiv cele două aripi (PSD și PDL) fătate de ideologia sa generoasă au sedii și organizații în toate localitățile României și înafara ei.
Și astfel, după aproape un sfert de veac de la evenimentele din Decembrie ’89, FSN se dovedește mai viguros ca oricând, el – după modelul partidului comunist din care-și trage seva – făcându-și făcutele în politica și societatea românească printr-o catastrofală rotativă guvernamentală...
Notă: Firește că Ion Iliescu nu i-a uitat nici pe activiștii care se credeau îndreptățiți la o binemeritată odihnă, pe aceștia ajutându-i să se pensioneze cu acea neobrăzată dăruire care-i caracterizează pe toți tovarășii forjați la Moscova stalinistă.
Condițiile fiind atât de prielnice, această formă tembelă a activismului românesc a luat avânt, chiar dacă – așa cum spuneam – unii dintre ei s-au grăbit, ori poate că au fost siliți de împrejurări să tragă pe linie moartă și în pofida faptului că activitățile noastre productive sunt ca și inexistente.
Dar activiștii ambițioși și destoinici nu s-au dat bătuți, ci au pătruns vijelios în toate acele ramuri neproductive (politică, diplomație, cultură, turism, presa scrisă și vorbită etc.), unde cererea de aflători în treabă era teoretic nelimitată, iar practic ridicolă și aberantă.
Căci fără eforturile conjugate ale acestor ipochimeni (din lăuntrul țării și din afara ei), putea România într-un timp record să fie pusă pe butuci și să devină faimoasă peste mări și țări prin specializarea sa în promovarea unor paradoxuri de felul: Tot mai mulți sărăntoci într-o țară (încă) bogată?...
Cum spuneam, urmașii direcți ai culturnicilor de ieri (e drept, nițel mai machiați, însă la fel de nocivi), s-au vârât în cultura românească postdecembristă la fel cum se vâră viermii într-un cadavru pentru a-l roade și împuți.
Dar, mă rog, ar mai avea vreun chichirez cultura noastră (atâta câtă e) fără acești zeloși aflători în treabă, care prin făcutele lor ce pendulează între banal și modest au ajuns ca în Uniunea Scriitorilor din România (USR), de pildă, să fie mai bine văzuți decât adevărații creatori de valori și cuvântul lor să aibă mai mare greutate ca și cuvântul acestora?
Concluzia se impune de la sine prin forța de neocolit a evidenței: Într-o țară în care întâietatea revine agitatorilor și animatorilor, rezultatele nu pot să fie decât în directă și inseparabilă legătură cu aceștia!
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

DESCURCĂREŢII ŞI-A LOR CEATĂ
Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.
Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.
Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.
Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?
Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cel mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.
E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.
Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.
...De precizat că substantivul/adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.
Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.
Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.
Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.
Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:
1) Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.
Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.
Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.
2) Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.
Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.
Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”...
Mai târziu, prin gentleman - și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!
Când un cuvânt, opinează cu justețe C. S. Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.
După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.
Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.
Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus...
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii