ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 51 (Mai 2013)

EDITORIAL

FĂRĂ ZIARE

Conturul mai puţin tipic al unui cetăţean ce şade liniştit pe o bancă înconjurată de nămeţii bulevardului, în timp ce savurează lectura unui ziar, tinde să devină de-a dreptul poveste, sau, mult mai plauzibil, scenariul unui film de epocă. Acum douăzeci de ani, se stătea la coadă pentru un ziar, sau mai bine spus la ziare, în care orice autor de articol, descătuşat de cenzura comunistă, scria pe bandă rulantă foiletoanele chinurilor profesionale îndurate sub seceră şi ciocan.

Cititori mai sunt şi astăzi, mai mult de reclame şi anunţuri de mică publicitate, decât de conţinut propriu-zis, dar imaginea personajului de pe banca publică, cu ziarul în faţa sa, concentrat pe text, rămâne una de excepţie şi nimic nu o poate înlocui, indiferent cât de mult ţinem la internet.

Presa scrisă trece printr-un lung şi grav ciclu de transformări, şi când vorbesc de cea locală nu-mi rămâne decât să constat că lipsa profesionalismului, cumulată cu deficitul economic a dus la dispariţia sa, aproape totală.

Este destul de greu să îţi explici de ce un municipiu reşedinţă de judeţ cu peste 200000 de locuitori nu poate avea ziar. Poate că nu se caută, nu se mai citeşte, sau poate că nici nu se caută şi nici nu se mai citeşte. Posibil ca locuitorii, loviţi de amnezie, de prostie şi incultură să nu mai perceapă sensul psihologic al unei publicaţii, etalonul său pentru noţiunea de municipiu reşedinţă de judeţ. Păi şi cu judeţul ăsta e o problemă, că sunt atâţea care-l doresc desfiinţat şi ce e mai prost e că ideile sovietice din anii ’50 cu privire la sistematizarea ţării în regiuni, capătă din nou valenţe de actualitate, sub auspicii social-democrato-liberale. Te doare capul, ce mai, să vezi cum un oraş simbol al Ţării Româneşti a fost atât de moldovenizat încât până şi o parte din locuitorii săi se cred moldoveni. Istoria predată în şcoli şi geografia acestei ţări (încă ţări), le joacă multora feste. Dar când e vorba de interes politic, de minciună, de tradare locală şi/sau naţională, ce mai contează culoarea politică? Imediat după evenimentele controversate din decembrie ’89, presa brăileană îşi revenise bine de tot. După euforia de rigoare, în care fiecare dorea să-şi strige libertatea în fel şi chip printre titluri şi subtitluri, a venit o perioadă de stabilizare, apoi, odată cu distrugerea economică a urbei a venit şi declinul presei scrise de la mal de Dunăre.

Şi apoi ce culoare politică să aibă ziarul brăilean? Cu cine să mai pozeze el, de dragul cititorilor, sau mai bine pus, cine să-l mai finanţeze? Că şi cu sponsorizarea asta e o problemă, că au mai fost unii munciţi cu prea mare zel şi care s-au apucat să facă anchetă taman în ograda finanţatorului. Apoi au venit propunerile… să facem şi noi unul… să avem şi noi culoare politică în presă! Şi aşa au început jocurile...

Între timp a venit de la spate presa de tastatură. Aici e greu de contabilizat cine şi cât este, dar spre satisfacţia celor ce înţeleg şi ştiu ce şi cât reprezintă parte importantă presa ca şi componentă socială, ideea înmulţirii publicaţiilor în mediul online nu reprezintă decât un factor de progres.

E şi plăcut să vezi tineri zglobii pe bancile rămase încă nevandalizate de prin zona centrală a oraşului, butonând telefonul sau tableta în entuziasmul de a-şi testa performanţele tehnice, făcând surfing pe net printre www-urile locale. Ar putea fi contrastul unui cetăţean ce şade liniştit pe o bancă înconjurată de nămeţii bulevardului, în timp ce savurează lectura unui ziar pe suport hârtie, sau ziarul de chioşc. Deşi contrastul e foarte puternic, cu tendinţa de a spulbera decenii de civilizaţie, pare mai degrabă o utopie, un clişeu desprins dintr-o peliculă SF. În spatele bancii stă murdăria timpurilor actuale, timpuri în care presa nu se poate desfăşura nu poate exista. Democraţia însăşi presupune opoziţie, iar fără opoziţie ce rost mai are să vorbim de o democraţie? O alarmantă majoritate este departe de standardele minime admise pentru un comportament normal, o stare de sănătate socială firească. Nu există nimic european, nu există nimic care să semene cu normalul. Din păcate acesta este adevărul!

Cătălin Nicolae Moldoveanu

INTERVIU

DESPRE ARTA NAIVĂ. INTERVIU CU ARTISTUL PLASTIC ADINA ŞTEFĂNESCU-BOBU

În luna aprilie a avut loc expoziția personală de artă naivă a artistului plastic Adina Ștefănescu-Bobu. Dorința de a cunoaște lucrări ale pictorilor brăileni și curiozitatea de a afla câte ceva despre arta naivă m-au determinat să fiu prezentă la această expoziție. Am descoperit o lume a culorilor care te îmbiau să zâmbești și să vezi lumea cu ochi optimiști. Fiind puțin cunoscut acest  gen de pictură, am cerut doamnei Adina Ștefănescu- Bobu să acorde un interviu în care să vorbim despre arta naivă.

Doamnă Adina Ștefănescu-Bobu ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră, când ați simțit că trebuie să pictați, că vă puteți exprima prin pictură?

Pentru mine pictura înseamnă să transmit strările mele sufletești care prind viață datorită culorilor.

Dorinta mea de a picta a început, să zicem, cam de la maturitate. Din timpul liceului am început să desenez, să pictez. După aceea am fost îndrumată de către caricaturistul Dumitru Ștefănescu Ștef care mi-a apreciat lucrările și care mi-a inspirit această dragoste de pictură. Dânsul m-a încurajat să particip la câteva expoziții colective. Am simțit că pot exprima prin desen și prin pictură stările interioare și gândurile mele.

Când termin un tablou e o bucurie, e o fericire, e ceva care nu se poate spune în cuvinte. Îl termin  și apoi îmi este greu când îl dau.

Care este traseul formării ca artist?

Am început cu iconografie, debutând în anul 1996, în București, unde am participat la o expoziție colectivă găzduită de Teatrul de Comedie. Până la această expoziție am lucrat acasă, am desenat. Am făcut Școala Populară de Artă din Brăila, specializarea pictură, promoția 2002 a profesorului Constantin Boer Dondos, după care, în particular am luat lecții de la domnul Dumitru Ștefănescu Ștef.

Înțeleg că ați avut o înclinație pentru pictură și desen și ulterior ați urmat un straseu al studiului.

Exact, în timpul școlii mi-am aprofundat unele cunoștinte. Începând cu iconografia, tot învățând alte lucruri, întâmplător am văzut tablouri făcute în artă naivă care mi-au plăcut foarte mult și m-au atras.  Îndrumarea caricaturistului Dumitru Ștefănescu Ștef, care pe lângă cariturile pe care le făcea, era pasionat și de picturile naive, m-a încurajat și mi-a dat un imbold să pot continua.

Am participat cu lucrări de artă naivă prima dată în 1998 la Pitești, unde este capitala artei naive. Au urmat apoi participări în cadrul expozițiilor colective în diferite orașe: Bacău, Alba Iulia, Iași, Curtea de Argeș, Brăila, Timișoara, Galați.

Colaborez cu redacția revistei de artă naivă ”Galeria naivă” editura CreArt. În această revistă sunt  lucruri foarte intersante despre vernisaje, despre activitatea pictorilor naivi. Pe coperțile revistei apar tablouri ale unor pictori consacrati .

Eu nu mă pot compara cu artiștii consacrați ai artei naïve, cu marii artiști naivi din țară, eu sunt la început de drum.

Care sunt temele preferate, ce vreți să subliniați prin picturile dumneavoastră?

Îmi plac locurile care îmi inspiră liniște sau  activitățile la țară. Îmi folosesc imaginația și redau astfel de locuri. 

Mărturisesc că mi-a placut ”La cules de mere”

Da și mie. După ce l-am terminat nu am mai avut ce să modific la acest tablou. Mi-a plăcut și acela cu nunta.  La unele tablouri mai am ce să modific, să adaug pe parcurs, dar la acestea n-aș mai interveni.

Arta naivă este un mod liber de a te exprima și poți să faci orice, nu trebuie să ai studii riguroase de artă. Pictorul naiv crează liber, nu are un model, iar lucrarea pe care o realizează o face o singură dată și nu face în serie ca meșterii populari, care au un șablon. Arta naivă este mai mult inspirată din povești, din viața satului, din diferite întâmplări care parcă ne povestesc ceva și cine le privește are impresia că sunt ca niște file dintr-o carte.

Cum vedeți dumneavoastră pictura naivă în cadrul artelor, al picturii în special?

Pot să spun că acum pictura naivă  este primită, într-un fel, dar la început această pictură a fost numită artă primitivă și nu prea era agreată, fiind confundată cu creațiile meșterilor populari. Meșterii populari încercau să transmită, prin ceea ce făceau, tradițiile, pe când artistul naiv încearcă să redea trăiri sufletești ale lui. Acum a început să fie apreciată, atât național cât și internațional.

La Pitești, capitala artei naive și cel mai longeviv oraș care a susținut arta naivă, se organizează în fiecare an expoziții. Anul acesta, în octombrie va fi a 45-a ediție a expoziției naționale de artă naivă. Timp de 40 de ani directorul Centrului de conservare și promovare a culturii tradiționale, domnul Costin Alexandrescu, s-a luptat pentru arta naivă. Acum dânsul a ieșit la pensie, însă nu s-a despărțit ușor de arta naivă  iar ca un final al carierei, a scris o carte intitulată “Arta naivă în Argeș” în care a redat evoluția artei naive de la prima expoziție și până în prezent.

La noi, în Brăila, arta naivă nu este bine cunoscută. Pot să spun că în alte orașe precum Bacău, București, Pitești, Mureș (unde a apărut și prima publicație editorială de artă naivă, prin 1970) arta naivă se bucură în continuare de un număr de tineri care se formează, pentru că arta naivă este o formă de afirmare a individualității. Fiecare își face propria viziune; te pasionează ceva și pui acolo pe tablou o poveste, ce ți-a plăcut la țară sau scene din viață. Pictura este o pasiune de care nu poți să te lași. 

Din punctul meu de vedere arta naivă este creația celor pentru care arta e o terapie a creatorilor din impuls, a celor capabili de revelație sau doar ușor de încadrat în acțiuni programatice. Arta naiva este lumea artei brute sau singulare sau naive sau populare sau doar mai altfel.

Cum spunea pictorul Călin Tudor arta naivă internațională este mult mai avansată față de cea de la noi și s-a văzut acest lucru de la prima expoziție internațională organizată la București.  În cadrul acestor expoziții organizate din doi în doi ani, toamna, vin lucrări din Iugoslavia, Bulgaria, Republica Moldova și se poate vedea că acești pictori au alt stil, că au lucrări performante, ajunse la un alt nivel.

Prima expoziție de artă naivă la noi în țara a fost în 1968 la Pitești. S-au mai organizat evenimete expoziționale în Timișoara – Festivalul de Artă Naivă, în București – Salonul Internațional de artă naivă, Iași - Salonul de artă naivă ”Policarp Vacarciuc” și nu numai. Unele lucrări au fost achiziționate de Galeria de Artă din Pitești unde au participat artiști la expoziții; acum se pot găsi în galeria de artă a orașului.

Ca nume de pictori naivi consacrați aș menționa pe Nicolae Burca - Pitești, Ion Maric - Bacău, Catinca Popescu - Bacău, Gheorghe Ciobanu - Iași, Denisa Mihăilă, Mihai Dascălu - Oradea, Vasile Popovici - Reșița, Emil Pavelescu - București și alții.

Este reprezentată suficient pictura naivă în județul nostru?

Nu este reprezentată suficient și nici profesori nu avem pentru așa ceva. Dacă Centrul de creație ar încuraja, dacă ar fi încurajați  Gheorghe Dicu și  Dumitru Ștefănescu Ștef poate s-ar forma un cerc al artiștilor plastici și cred ar veni și elevi. Mai e mult, mai e drum de parcurs până să fie apreciată arta naivă la noi în oraș.

Expoziția mea din anul acesta este prima expoziție personală de artă naivă. Tablourile mele sunt create întro manieră personală după intuiția și talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu.

A mai expus lucrări pictorul Dumitru Ștefănescu în urmă cu câțiva ani în cadrul a două expoziții personale de pictură naivă.

Cum simtiți că este percepută pictura naivă de către publicul dumneavoastră?

Cei care ne vedeau pe la expoziții ne apreciau lucrările. Erau povești care schimbau starea vizitatorului și care îl purtau în acea lume a artei, în care imposibilul nu exista, în care totul era permis. Prin acele lucrări publicul se regăsea cel mai bine.

În încheiere, mulțumesc doamnei Adina Ștefănescu-Bobu și trebuie reținut că va participa anul acesta, în toamnă, la Salonul de artă naivă ”Policarp Vacarciuc” din Iași.

Îi dorim succes!

a consemnat, Elisaveta Drăghici

CARTILE ZEIT

IUBIRILE INDRIS, DE LILIANA SPĂTARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013

Cine poposeşte în teritoriul producţiilor lirice ale Lilianei Spătaru va trăi – fără rest – din risipa înseninărilor scripturale şi a unui vitalism filtrat de fiorul incurabil al unei „retorici” fluctuante între „expertiza” epică şi „contururile” nostalgiilor fiinţiale. Poeta, aflată acum în faţa celui de-al cincilea volum de versuri, după volumele Şi caut cale (Ed. Helicon, Timişoara, 2000), Existenţa cere drum (ediţie bilingvă română-italiană, Ed. Junimea, Iaşi, 2004), Şi mă ascund în semne (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 2007), Indris (ediţie trilingvă română-spaniolă-franceză, Ed. Zeit, Brăila, 2008), adaugă acum un apendice celui de-al patrulea volum (Indris). Pentru că noul volum, ce-l încredinţează acum tiparului, se intitulează Iubirile indris şi e inspirat, ca şi volumul anterior (Indris), de poemele indriso ale scriitorului, profesor de limba şi literatura spaniolă, Isidro Iturat, promotorul acestei specii şi autorul 1ª  editie 2011,  a Antologiei internaţionale de indriso (1ª Antología Internacional de indrisos), în care sunt publicaţi, dacă-mi aduc bine aminte, şi doi poeţi români.

Mustind de tropi, de imagini şi de simboluri, de trăiri materne, peste vremelnicii şi freamătul existenţial, noul volum de versuri al Lilianei Spătaru adaugă încă un plus de vitalitate conţinuturilor afective, însoţind fragilitatea şi dimensiunea clipei cu „gravitaţia” stărilor: „Ninge. Ninge în sufletul meu / şi-abia mai port povara fulgilor de nea // tristeţea mi-e iubire / nici rugăciunea nu o mai cuprinde. // Ninge. Peste toate iubirile mele / se-aşterne-o linişte adâncă, albă / îmi tremură pe frunte şi ultima silabă // a fulgului topit, întru colinde.” (Ninge).

În aceeaşi manieră, infuzia doctă a cenzurii cuvântului amprentează “umbra” eminesciană, într-un poem tulburător: „Îmi caut umbra. Seri cu lună mă cuprind / şi-mi e totuna de pot, au nu, să mă aprind / ori să mă sting în versul de-din-urmă. // Cuvântu-mi este gol. Căzut / lângă plopii făr’ de soţ... // Luceferi ning / pe-al lumii nimb.” (Indris, lui Eminescu). În Poem indris („Scrisoare despre privighetori / zăpezi nesfârşite, din zări, peste zări / şi despre iubire-ţi voi scrie... // Cuvintele-mi fi-vor toamne / îmi fi-vor cărări nesfârşite / peste care voi risipi // doar iubire.”) sentimentul întomnării cuvintelor pare a fi o spovedanie întru iubire, întru trecerea din zădărnicie în eternitatea iubirii.

Care ar fi aşadar „chipul” şi „peripeţiile” textului, întru iluminările şi iubirile fiinţei, dacă nu aceste fiinţări scripturale, himerice uneori, ale exersării infidelităţii, pentru o „absenţă” din lume? În Psihanaliza focului (Ed.Univers, Bucureşti, 2000, pp.82-83), , Gaston Bachelard aduce în instanţa noastră această tulburătoare observaţie: „Dacă focul este atât de înşelător, atât de ambiguu, orice psihanaliză a cunoaşterii obiective ar trebui să înceapă printr-o psihanaliză a intuiţiilor focului.” Aşadar, „intuiţia focului”, ar fi cea care îi oferă omului-creator harul întru artă şi nu „dibuirea semnificaţiilor” (Aurel Ion Brumaru). „Omul visând în faţa vetrei sale – spune Gaston Bachelard – este, dimpotrivă, omul profunzimilor şi omul unei deveniri. Sau, pentru a spune încă şi mai bine, focul îi dă omului care visează lecţia unei profunzimi ce are o devenire: flacăra iese din inima crengilor.” (Gaston Bachelard, op.cit., p.83). Aşadar, orice „ieşire”, în lucrarea spiritului, poartă această „amprentă” a focului lăuntric, a mistuirii întru regăsirea sinelui. Întru acestea, poezia Lilianei Spătaru apare în chipul „descântărilor” aievităţii, se lasă în slava rostirii, precum în acest tulburător poem intitulat Slavă („Slavă frumuseţii, apelor ce curg / munţilor a căror semeţii / par neclintite taine, ce-n amurg / ne-nbrăţişează-n poezii. // Slavă sărbătorilor fără de sfârşit / frumuseţilor trezite / de macii fără anotimp // de-mbrăţişarea lor în poezie.”), atestând capacitatea autoarei de a cuprinde „semnificaţiile” textuale ale focului rostitor. Un alt poem, memorabil, precum Necuprins („Spuneţi-mi voi ce-i bine pentru mine? / Eu, până-acum, socot că-i tânguială / tot ce-am parcurs // e doar o ceaţă ce-nconjoară // şi, dincolo de ea, nu ştiu / şi nu vom şti-o poate niciodată / genunile, de-or mai străbate // acest cuprins, în necuprins / de şoapte.”) atestă vocaţia, nemărturisită încă, a „înfăţişării” ontice a poetei. Toate acestea se vor arăta aşadar în chipul „consubstanţial” al expresiei, interogată cel mai adesea de subducţiile subconştientului necenzurat de tortura raţiunii. De aici, indelebile urme uitate în luminozitatea versului („O, nimeni, niciodată / nu-ţi va cuprinde cupa / din care ai sorbit // iubirea, ori păcatul / ori stranii revelaţii / te vor trezi // vei fi doar strigăt.” – Strigăt) vor adăsta în obsesivul laitmotiv al interogării.

Incontestabil, a glosa în perimetrul anxietăţilor artistice este ca şi cum te-ai erija într-o instanţă prevestitoare de necumpătări totalitariste. De aceea, zic, nu ştiu cât din observaţiile critice pot opera, fără a cădea în deriziune, întru percepţia empatică a travaliului şi a „dezvăluirilor” în text. Arta este o astfel de aşezare a spiritului, în incifrări, în care doar „oralitatea”, supravegheată de emitent, poate să redea lectorului un crâmpei din prevestirea în lume a îngăduinţelor harismatice. Semnificaţiile rămân la îndemâna lectorului, se vor desfăta, aşadar, doar în „dialog” cu acesta. Există în orice dezvăluire creatoare o revelare a însingurării / singurătăţii, dar şi obsesia, inerentă, a abstractizării limbajului poetic. Doar în interiorul acestor antinomice pulsiuni s-ar putea realiza o minimă acordare a ebuliţiei, din creuzetul artistic al emitentului, cu obsesia degradantă a exegezei. Iată cum, dominate de percepţia subliminală a subconştientului, „lăuntrul” şi „înafara” fiinţei fuzionează, iar conştiinţa, torturată de impactul cu raţiunea, se va răzvrăti, oferind o nouă arhitectură a fiinţării. Acum apare poezia şi e adoptată de lector doar din „fiinţarea” lingvistică, acea capacitate a emitentului de a opera cu tropii, cu „exegeza” metonimică, cu tehnica versificării (ritm, măsură, rimă, cadenţă, legături spondeice, renunţarea la folosirea abuzivă a conjuncţiilor copulative, cantabilitatea versificaţiei, etc., etc.), toate alcătuind acel „întreg” în care peripeţiile trăirii fiinţiale se aştern în text. Să urmărim toate acestea în poemul Primeşte-mă pădure („Primeşte-mă pădure, în ceasul cel de taină / al toamnei, ce-ţi pătrunde frunza / primeşte-mă şi nimeni n-o să ştie // câtă iubire-ţi port! // Primeşte-mă pădure, în fiecare toamnă / şi nimeni n-o să ştie, că în hora-ţi / îmi voi găsi sfârşitul, că am fugit din viaţă // şi-am încetat să fiu o amăgire.”), unde cantabilitatea versificaţiei, ritmul, măsura, cadenţa, „rupturile” spondeice, fuzionează, într-o fericită simbioză scripturală, pentru a fi adoptate de starea emoţională a lectorului. Multe poeme, precum Învăţ, Acolo, E tot ce ştiu, Iubire ruginie, Toamnă, Ninge, Lumi, Ego, Haiku, Rubayat şi altele, adaugă acestui nou volum restructurări metaforice scăldate în lumini originare, o diversitate binevenită a anxietăţilor resorbite din pulsul binefăcător al emoţiei şi al solitudinii, câteva remarcabile originări ale reliefului textual, prin epurarea balastului lexical. Este acesta un binevenit câştig al poeziei, în primul rând, şi, de ce nu, al autoarei, sau, şi mai concret, „o stare aurorală de infinită deschidere către existenţă şi deopotrivă către cuvânt” (regretatul Cezar Ivănescu, în prefaţa volumului Existenţa cere drum, Ed. Junimea, Iaşi, 2004)

Prezentarea aceasta se vrea a fi doar o enumerare a câtorva fragile observaţii asupra poeziei doamnei Liliana Spătaru din acest nou volum. Domnia Sa se află acum în plin proces de reîntregire a „viziunii” textuale, oferind, cu această nouă producţie, un simbolism nou, revigorant şi, de asemeni, convingător asupra „îmbrăţişărilor” noetice. Nimic nu poate să acopere mai bine elogiul, ori absorbţia incursiunii parabolice a textului în „derapajele lumii” (Aurel Ion Brumaru) decât oferta creaţiei, atunci când aceasta este pătrunsă de semnificaţii, de acurateţea lingvistică şi de profunzimile semantice. Sub acest aspect, noua carte de versuri a doamnei Liliana Spătaru câştigă un nepreţuit „suflu”, întru regăsirea sinei şi resuscitarea „vocaţiei” semantice a textului. Iată cum surprinde Maurice Blanchot, în exegeza Spaţiul literar (Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p.100), empatia dintre lucruri şi creaţie / creator: „Certitudinea ascunsă că acolo nu este decât un alt fel de a fi aici, când nu mai sunt numai în mine, ci în afară, lângă sinceritatea lucrurilor, mă aduce neîncetat către vederea lor, mă întoarce către ele pentru ca întoarcerea să se împlinească în mine. Într-un anumit chip, nu mă salvez mai puţin văzând lucrurile decât le salvez pe ele deschizându-le calea către invizibil.”; susţinându-şi observaţia cu aceste tulburătoare versuri din Rainer Maria Rilke: „Nu se află lucruri în care să nu mă găsesc, / Nu numai vocea mea cântă; totul răsună.” „Este cu neputinţă – se arată şi Roman Ingarden în Studii de estetică (Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p.229) –  să-i fie date cuiva în mod concret anumite calităţi estetice ale valorii însăşi, de pildă frumosul, şi el să reacţioneze cu un răspuns emoţional contrar, de pildă cu silă şi dimpotrivă să-i placă urâtul.” Am exemplificat, în această prefaţă, din cei trei teoreticieni ai literaturii tocmai pentru a ilustra „substanţa” irepresivă a trăirii în actul creaţiei. Tocmai acest aspect „vital” al „arătării” în text este traiectoria pe care se înscrie poezia doamnei Liliana Spătaru, prezentându-se cu o nouă înfăţişare, recognoscibilă şi, deopotrivă, se arată a fi „chipul” învingător al sinelui auctorial.

Eugen Axinte

REVERENTE CRITICE...

ROSTIRI DE ROSTUIRI ÎN DOI

„Dialoguri“ – deloc antic-platoniene – aduc în panoul central, „cu doi emiţători“, în „sudură fină“, neîngăduind (în „binom“) vre-o distincţie („dichotomică“ / „dicotiledonat-androginică“) în afara „monolit-liricului“, Luminiţa Zaharia şi Cristian Ţîrlea, şi cu „un singur receptor“, sub pecetea lirismului de dimineaţă, evident, dacă ne luăm după copertă şi după pagina a treia, sub un titlu pronominal-întăritor, Tu însămi, Însuţi eu (Buzău, Editgraph, 2012)*, „cu diagonalele rombului poetic „perfect“ trase şi încrucişate pentru unghiul de fugă în orizont metaforic („realitate“ surprinsă grafic-admirabil de coperta şi ilustraţiile Alinei Astăluş).

Dacă despre partenerul de dialog nu prea sunt „date vocalic-ereditar-inconfundabile dinspre vreun ţârlesc neam literar“, despre Luminiţa Zaharia se ştie – „ca la curriculum vitae“ – că trebuie să i se dăruiască lira unui trandafir de rubin îmbumbitor, în 30 septembrie (în tramvai tras de cai de Bucureşti, pe Şoseaua Olteniţei, nu în Turnul Măgurele, unde-a văzut lumina zilei în anul declanşării literarei resurecţii şi a paradoxismului, 1964), că-i o valahă, de naţionalitate, că-i licenţiată (din 1988) a Facultăţii de Finanţe-Contabilitate – A. S. E. – Bucureşti, că a debutat în anul 1991, cu versuri, în ziarul Teleormanul, colaborând apoi la o serie de gazete – Arcadă, Boema literară, Cafeneaua politică şi literară, Caiete silvane, Caligraf, Cetatea, Climate literare, Meandre, Observatorul (de Canada), Oglinda literară etc. –, la o mulţime de antologii (chiar dacă-s la moda „ciupercilor după ploaie“, lirică: Paisprezece poeţi din sud, 2001; Ce enigmatică eşti, femeie!, Drobeta Turnu Severin, 2008; Mirajele vieţii, Suceava, 2008; Antologie de poezie şi comentarii, Iaşi, 2008; Lira în patru puncte cardinale, Bacău, 2010; A treia carte – poezii, , Bacău, 2012; etc.) şi că publicat-a, în afară de prezentul, încă şapte volume de versuri: Lecţii de melancolie, 1997 (Alexandria, Ed. Teleormanul Liber); Singură prin Uchronia, 1999 (ibid.); Fulgerul loveşte o singură dată, 2003 (ibid.); Contraste, 2005 (Bucureşti, Editura Eminescu); Totul cîntă-n jurul meu!, 2007 (ibid.); Are mama două fete, 2008 (ibid.); Băiatul cu cărţile, 2009 (ibid.) etc.

Recentul volum, Tu însămi, Însuţi eu, are un interesant cuvânt de întâmpinare a distinsului receptor, ce-l asigură că prezentul «s-a născut nepremeditat, ca firul ierbii, din dialogurile lirice purtate de doi oameni [...] în cadrul cenaclului literar Lira21, condus de poeta Cristina Ştefan...» (p. 5). În locul clasicului „cuprins“, ca „text de închidere“, apar „două declaraţii“ ale autorilor volumului, «dintr-un interviu „secret“» luat de Ana Maria Gîbu, „declaraţii“ menite a susţine titlul cărţii: «Ne deosebesc câteva lucruri: Alina, părinţii, apartamentul, în rest..., Luminiţa sunt eu !» (Cristian [Ţîrlea]); «Spune-mi de cine te îndrăgosteşti, ca să-ţi spun cine eşti !» (Luminiţa [Zaharia]).

Chiar dacă „gura presei“ ar zice că „formula dialogurilor“ nu-i deloc „ieşită din comun(ă)“ – desigur, nu Comuna din Paris, ci „comuna poemului“ –, sau că „textele, în majoritatea lor, sunt de „album de familie“, noi ne facem datoria criticii (de întâmpinare) şi, apelând la paremiologie, cum făcut-a Luminiţa Zaharia – la „tema valahă a însoţirii(supra) –, de ce să nu spunem răspicat că nu-i rău (de valuri) ca să încercăm / cercetăm marea eternităţii lirice cu degetul nadirului arătător de zenit“...

Primul text al volumului, ca dedicaţie la o hologramă, aparţine Luminiţei Zaharia – ce-şi vectorizează versuri-degete de câmp electromagnetic până-n vârsta «lui Cristian Ţîrlea, la jumătate de secol»: poeţii nu se-ating, ei sunt doar fulgi / de zăpădică, şi dispar când focul / realităţii îi loveşte-n tâmple... / şi-o hologramă blândă le ia locul... Îngăduindu-ne a-i lăsa în pace drăgălaşul diminutiv, zăpădică (pentru ilustrarea holografiei / hologramei dinspre „oglinda macrospartă“), mai mult ca sigur, diminutiv încă neviscolit, spre a-i fi amendat de Titu Maiorescu, făcându-ne a nu observa – dincolo de „l’air beau“ / „les neiges d’antan“ şi peste pana lui François Villon – argoticul „măi dudă“ (p. 7), trecem la textul secund, Un înger şi o îngeriţă la sfadă cu norii, al lui Cristian Ţîrlea – ce nu cade neapărat în excrementism (la modă şi „de noadă“) atunci când trimite accentele-i sinestezic-baladeşti (de data asta, nu villoneşti, ci topârceniene: «să ştii că am să-ţi ard – ca-n Topârceanu ! – / nasul, norul şi picioarele» – p. 10), desigur, la nuditatea angelică (de înger / îngeră): nu m-a părăsit / m-a dăscălit / „la Soare să te uiţi când eşti gătit“! / am ascultat smerit / iatămă-s în curu’gol, / pe un nor... (p. 9).

Mai la vale de-aceste texte ale „deschiderii“ dialogurilor lirice zaharian-ţârliene, interesantul erou al poemelor, ivit ianusbifrontic, prin „sudură în oglindă“ a jumătăţilor Androginului, „jumătatea-înger“ şi „jumătatea-înger[iţ]ă“, îşi arată irepresibila-i sete de ludic, participă la o serie infinit-cotidian-cosmică de evenimente.

Ea-El / Eroul Liric „se împiedică de vise“, se joacă de-a metafora, dar inventează şi «un joc în doi», cu interdicţia de-a se rosti te iubesc (p. 11), spre a constata neverosimilul aserţiunii (coşbuciană în fond) că «fata care... a fost fată / nu mai simte fiorul niciodată», spre a corija imediat impresia (dinspre cotidiana ceaşcă de cafea): prima iubire e cafeaua de dimineaţă / doar ultima iubire contează / în sânge / doar ultima iubire donează / întregul suflet – testament olograf, / doar atunci Dumnezeu te recompensează / raiul sau iadul – / asta dacă nu te fac stelele praf (p. 12); observă apoi că «mama nu este / Rhéa // nu este / Cybèle» (p. 13), «ştie pe dinafară / aluniţele inimii» (p. 16), se culcă la propria-i umbră, trezindu-se speriat, când guşterele «îi gâdilă visul» (p. 21), alcătuieşte scrisori «pe foi, pe trena sorţii, / pe plajă, sau pe frunze verzi / de luminiţa-nopţii» (p. 25), are «lacrimă nepereche» (p. 36), creieru-i «zburătăceşte prin aer», umple «craterul / lăsat de sucombarea poeziei / cu versul tău viu» (p. 47), cochetează cu micropoemul-haiku / senryu («miros în copaci / verde de Paris galeş / năzdrăvan final» – p. 48 / iha ! în versuri / cu perdeaua norii scunzi / trei cartofi un leu» – p. 51), ori se trezeşte într-o ironică zarişte folclorică, într-o gorjană hăulită la titlu – «helău mama, văleu tata, vă ia soarta cu lopata» (p. 60) – şi sorcovită-n conţinut (cules din „strigătura peste sat“): cu peţitu’om primi / dar pe urmă greeeu va fi / să alegem dintre doi... / ei ca ei, dar noi... ca noi / responsabili părinţei / de fete şi cretinei / hai să dăm în bobi, mai bine, / sau să le dăm endorfine / că aşa blazaţi şi proşti / puteau fi numai ai noşti... // crăcănatul cu rebela / şi voilà telenovela...! / cuminţelul şi cumintea?! / ar sta-n loc Terra şi... mintea... (p. 60); în ultimă instanţă, ianusbifrontistul erou liric mai declară (coşbucian-topârcenian): «pe furiş în luminiş / salivam la două fete / goale cu bălae plete / când m-au prins m-au dezbrăcat / şi-am ajuns acas’ bărbat...» (p. 63); sau „învaţă să sărute spaniola“ (p. 65), ca «pam flecaru’ / pam fleţu» (p. 75, ori se vede şi cu «lacrimile raţionalizate» (p. 79), şi dormind ca un sultan, «cu Luna de mână», până devine «pasăre de noapte» (p. 82), până „se îmbracă în sinceritate“ (p. 84) şi se duce «la cules de berze» (p. 98), în vreme ce: crabii merg în pas de defilare / madame melc are uger / ploaia smiorcăie speranţe / taurul se îndrăgosteşte de roşu / amintirile sunt necenzurate / capitala inimii este femeia...         

_______________

* Luminiţa Zaharia, Cristian Ţîrlea, Tu însămi, Însuţi eu – dialoguri lirice –, Buzău, Editgraph, 2012, pagini A-5: 170; ISBN 978-606-8310-96-1.

Ion Pachia Tatomirescu (Timişoara)


EXERCIŢII DE ÎMVIERE, ÎNTRU NEMURIREA SUFLETULUI

În căutarea Ierusalimului spiritual

Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.

Theodor Damian este autorul volumelor: „Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu” (2008), „Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice” (2008), „Pasiunea textului” (2003), „Semnul Isar” (2006), „Nemitarnice” (2005), etc.

Descoperind mistere

Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate. 

„Scrisorile pelerinului”

Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.

„Atunci am văzut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

„Exerciţii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.

„Un cântec de dragoste”

„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona - SUA)


DINCOLO DE DARURI SUNT OAMENI CARE AŞTEAPTĂ SĂ FIE CITIŢI

Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“. 

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40). 

Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva...” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.

Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).

Ionuţ Caragea (Oradea)

SPIRITUALITATE

SPERANŢA ÎNVIERII

De la începutul erei creştine, oamenii vorbesc despre minunea învierii lui Hristos. Biserica ortodoxă consideră că revenirea din morţi a Mântuitorului lumii reprezintă şansa noastră într-o existenţă mai bună, alături de cei care şi-au dedicat viaţa unei credinţe şi lui Dumnezeu. Omenirea poartă amprenta iubirii divine, fiindu-i imposibil să respire în afara bunăvoinţei Celui Atotputernic.

În fiecare clipă, sufletul îşi aminteşte că pământul pe care calcă este efemer, dar scânteia dumnezeiască îl va purta către ceruri, unde va continua să existe. Lumina ce răsare din infinit va reaprinde dorul după dulceaţa nemuririi, cea greu de înţeles pentru cei care n-au gustat din blândeţea cuvintelor lui Iisus. Amărăciunea vieţii trecătoare nu este decât poarta de intrare într-o lume a iubirii şi a siguranţei. Fiecare om tânjeşte după armonia spiritului, după libertatea gândirii şi după liniştea nemăsurată a îngerilor. Poate că, din când în când, oamenii visează noi începuturi pentru propria lor viaţă, sperând că timpul furiei şi al ignoranţei se va şterge şi va fi înlocuit cu iubirea fără margini a lui Dumnezeu, Cel care locuieşte în sufletele neîntinate de răutatea vremurilor.

O astfel de clipă unică este chiar aceea în care Hristos a învins moartea, demonstrând că aceasta nu este decât liantul dintre viaţă şi Dumnezeu. În fiecare an, oamenii comemorează clipa luminii celei mai pure, alături de sfinţi şi de îngeri, fiinţele care au puterea de a răspândi numai bunătate şi pace în jurul lor. Într-o astfel de zi, credinţa triumfă, iar răul îşi pierde esenţa, fiind alungat de forţa iertării. Imnul învierii, Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! este o mărturie cutremurătoare a măreţiei divine, ce răzbate peste veacuri cu forţa naturii, lăsând în urmă doar lumină.

Pentru cei mai aprigi mărturisitori ai învierii, clipele dinaintea ridicării la viaţă a lui Iisus reprezintă chintesenţa credinţei creştine, perioadă în care sufletul îşi aminteşte că este veşnic, rememorând imaginile suferinţelor Păstorului ideal, şi plângând alături de maica sa şi de ceilalţi apropiaţi ai săi. Cele câteva zile închinate patimilor Domnului sunt cu adevărat o trezire la realitate, o reîmprospătare a memoriei, când oamenii îşi dau seama de tot răul pe care l-au săvârşit cu voie sau fără voie, rănindu-l atât de mult pe Iisus însuşi.

Doar un suflet de piatră ar fi insensibil la auzul celor citite de preoţi din Sfânta Evanghelie referitoare la insultele şi umilinţele aduse de către oameni Celui mai nevinovat dintre noi. În acele momente, cerul şi întreaga natură vibrează de durere, acoperindu-şi chipul cernit şi căutând o cât de mică alinare pentru Mântuitorul lumii. De ce oare nu vedem necazul pe care îl provocăm semenilor noştri atunci când le răspundem cu răutate şi dispreţ? Nu încercăm deloc să ne răscumpărăm greşelile de tot felul, şi ne afundăm într-un imens ocean al răutăţii, uitând că oamenii pe care i-am supărat sunt reprezentanţii divinităţii, cei cărora le-am întors spatele atunci când aveau cea mai mare nevoie de ajutorul nostru. Hristos este iertător, dar oare noi, ne vom putea ierta? Povara păcatului este cumplită, iar săgeţile remuşcării, veninoase. Poate de aceea nu mai reuşim să vedem răsăritul soarelui şi frumuseţea inegalabilă a stelelor.

Totul are o consecinţă, iar urmarea păcatului este moartea. Cineva spunea că cea mai grozavă formă a morţii este cea spirituală, când ochii minţii se închid pentru totdeauna, privind cu dezdădejde întunericul. E teribil să nu mai putem percepe lumina, şi aceasta din cauza propriei răutăţi, fiind prea încăpăţânaţi să recunoaştem că am greşit faţă de noi înşine şi faţă de semeni. Dar orice gând negru se plăteşte, iar faptele, la fel de regretabile, se răsfrâng asupra noastră, lăsându-ne doar răni sufleteşti greu de vindecat. Icoana răstignirii lui Hristos pe cruce ne dăruieşte puterea de a ierta şi de a fi mai buni.

Fie ca învierea lui Iisus să nu fie în zadar, ci să găsim atunci forţa de a ne reîntoarce acasă, recunoscând că am greşit, dar ştiind că Dumnezeu, fiind un tată iubitor, ne va ierta! În inimă să locuiască iubirea, iar viaţa să fie asemenea unei treceri line către îndumnezeire!

Gina Moldoveanu

ÎNVĂŢĂMÂNT

VIZITĂ DE STUDIU

Timp de o săptămână am făcut parte dintr-o familie europeană la care au fost prezenţi reprezentanţi din Grecia, Cipru, Croaţia, Belgia, Anglia, Irlanda, Malta, Suedia şi Finlanda. Spre deosebire de cursurile de formare continuă la care, aşa cum spune şi numele, principalul obiectiv al participării este formarea, educarea, învăţarea continuă, în timp ce o vizită de studiu presupune un schimb reciproc de bune practici. Fiecare sistem de învăţământ are şi părţi bune. Oricât de critici am avea tendinţa să fim atunci când vorbim de Romania şi de sistemul de învăţământ, există şi părţi pozitive care merită să le împărtăşim şi altora, altfel spus, avem şi cu ce să ne mândrim. Nu se participă la o vizită de studiu pentru a asculta pasiv ce face un coleg dintr-o altă ţară şi nu se participă nici pentru a veni acasă şi să ne oprim la ideea la noi nu se poate. Asta ştiam oricum, dorinţa de plecare a venit şi din dorinţa de schimbare, nu doar din plăcerea de a călători. Nu sunt un fan al României sau al românilor, ba din contră m-am săturat să văd că România te vrea prost,aşa cum m-am săturat să respir într-o societate care taie aripi.

De câte ori mă gândesc la România îmi amintesc de vorbele lui Cacoveanu …noi astăzi ne dăruim doar ura şi scârba, de ce şi până când Doamne? Dar cum nu e dracu’ atât de negru avem lucruri care se merită spuse. Care sunt ele? De exemplu, săptămâna altfel, pe care majoritatea o detestă – şi totuşi ...îl ajută pe elev lucrul făcut cum trebuie? Conceptul e bun, practica ne omoară. De ce? Pentru că am fost educaţi într-un sistem în care între teorie şi practică a existat un abis. Românul face treabă minunată atât timp cât este condus în turmă şi cu biciul. Să ne uităm la acele şcoli în care săptămâna altfel a însemnat vacanţă şi/sau stat acasa – de ce? De unde să ştie profesorul ce să facă creativ, atractiv,pentru elevi şi mai ales util-pentru elev desigur,nu pentru punctajul profesorului? Ar fi asta o scuză plauzibilă în era tehnologiei şi a internetului? Nu muncim în fabrică şi nu ne permitem să aruncăm elevul ca pe o piesă stricată pentru că depindem de el. Da, depindem de elevul de azi pentru că el va fi cel care va face legi pentru copiii sau nepotii noştrii. Un alt exemplu ar fi studierea disciplinelor socio-umane. Avem oare nevoie de ele sau au doar rolul de a încărca programul elevilor, şi în plus sunt nişte bani aruncaţi de societate pe unii  profesori - ca să aibă şi ei ce mânca? La ce ajută cultura civică? Dar logica? Nu e oare elevul prea tânăr să înţeleagă tainele unor discipline aşa complexe? Dorm elevii la orele de psihologie? Mai au timp elevii de filosofie în ultimul an de liceu, când bacalaureatul este atât de important? Poate doar economia merită atenţie, că doar ne-am vrea cu toţii bancheri, mari businessmen şi dacă nu e să fie, macar bişniţari, bani să iasă.

Întorcându-ne pentru un minut privirea spre trecut, care ar fi răspunsul la întrebarea: ne-au fost nouă utile toate acestea ca elevi, ca indivizi? Chiar deloc? Apare, cu siguranţă, problematica lucrului bine făcut. Profesorii din Romania se bucură de beneficii pe care alţi colegi din ţările UE nu le au. Nu voi intra în detalii de teamă să nu aibă cineva vreo idee şi să distrugă puţinul pe care încă îl mai avem. E adevărat că nu avem un salariu de 3.000 euro, dar e adevărat şi că ne merităm soarta şi că, în general românului îi place să se vaite şi  să spună doar că în România nu se vrea. E adevărat şi că profesorul din România nu munceşte ca cel de afară, nici ca ore de lucru şi nici ca implicare la clasă, şi nu spun doar că am vizitat şi alte şcoli din UE şi am vazut cum se desfăşoară o oră, ci o spun în calitate de individ care a muncit ca profesor afară. Sunt destui care se cuibăresc la catedră şi-şi povestesc viaţa personală sau a colegilor lor şi tot aşa. Trebuie să te supui bunelor practici din şcoala ca să fii integrat, acceptat, ca la oricare alt loc de muncă. Dar ca şi pasărea phoenix, românul găseşte mereu calea de a renaşte din...cenuşă. Lucrurile pozitive din sistemul românesc de învăţământ pot continua, atât timp cât dorim să vedem şi ce este bun. A susţine că sistemul românesc nu a fost sau nu este bun, înseamnă a recunoaşte că noi, adulţii de azi, crescuţi şi educaţi în România, suntem erori ale sistemului. Nevoia de intra în contact cu alte sisteme rezultă din faptul că avem nevoie să ştim cum merg lucrurile la alţii şi să ne  adaptăm permanent. Acelaşi tratament poate avea rezultate diferite la doi indivizi. La fel şi cu noile tendinţe; se impune ajustarea, adaptarea, integrarea informaţiilor. Aud adesea întrebarea – La ce bun să ştim cum e la alţii, dacă noi tot săraci suntem? sau comentarii de genul – La programe europene participă doar cei care nu sunt fericiţi, ce să facă dacă nu au familie le este greu şi merg şi ei să se plimbe? Măcar atât. sau De când te-ai întors din vizită cu elevii în ţara X, ai simţit că s-a îmbunătăţit situaţia în şcoală? Dacă oamenii cu studii superioare făcute pe vremea  în care se facea carte gândesc aşa, cum să mai avem pretenţii de la tânăra generaţie? Elevii de azi nu sunt mai proşti decât alţii dinaintea lor, iar generaţiile nu sunt din ce în ce mai slabe. Ci sunt victimele a ceea ce le arăta şi oferă societatea. Pe care cine o formează? Semănăm dezinteres, de-motivaţie, plictis. Ce am putea aştepta să culegem?

Aşa cum profesorul se multumeşte să spună că nu poate aplica la un program de finanţare internaţională ba că nu ştie engleză, ba că nu ştie site-ul, ba că nu ştie unde să caute, ba că nu ştie cum să completeze, ba că de fapt toţi sunt răi şi pe el nu-l învaţă nimeni cum să facă, tot aşa şi elevul se multumeşte să ridice din umeri şi să spună nu ştiu sau nu pot, când de fapt este nu vreau. Dacă adultul secolului XXI asta înţelege, ce pretenţii să avem de la elevi? Este nevoie să adaptăm informaţia primită la nevoile şi posibilităţile noastre, să prelucrăm informaţia încât să beneficieze instituţia la care lucram, profesorii, elevii şi comunitatea în care trăim. Este adevărat că de multe ori ne simţim sau chiar suntem prea mici pentru a schimba ceva, pentru a implementa  o idee, chiar şi pentru a convinge colegii să ne asculte  5 minute în care să le vorbim despre importanţa participării la oricare din programele LLP. Dar … să nu mai fie oare valabila zicala Cum îţi aşterni aşa dormi? În continuare voi împărtăşi, cu cei care au timp şi răbdare să citească, din ceea ce am învăţat eu la început de aprilie 2013 când am avut şansa de a participa la o Vizită de Studiu, din cadrul Programului Transversal – Acțiunea cheie 1.1, prin Programul de Învățare pe Tot Parcursul Vieții. Din multe modele de bune practici cred că este interesant de prezentat proiectul E-team care se desfăşoară în Germania din 1994; iar în prezent sunt implicate 19 şcoli.Scopul principal este a economi energia în şcoli.Reţeta succesului acestui proiect este:

Crearea de reţele de comunicare între toţi actorii implicaţi (reprezentanţii comunităţii locale/ regionale, directori de şcoli, profesori, elevi);

1. Crearea de campanii de promovare cât mai atractive;

2. Combinarea efectelor economice cu cele ecologice;

3. Suportul tehnic şi educativ oferit de autorităţile locale;

În fiecare şcoală participantă la proiect există  o echipă de elevi coordonată de – profesori care au susţinerea directorului unităţii şcolare. (Logic – că doar peştele de la cap se împute!) Fiecare echipă trebuie să găsească o soluţie cum să economisească mai multă energie, cum să-şi convingă colegii, cum să atragă atenţia asupra acestui lucru – de la postere, interviuri, postări pe site-ul şcolii, semne, etc. Urmează apoi competiţia între clase/ şcoli. Competiţia atrage mulţi elevi, premiile fiind foarte atractive – participarea la conferinţe internaţionale, schimburi între elevii şcolilor din Europa, excursii în Kumamoto, Stockholm, Bruxelles, Viena, etc. Credea cineva că pe străin nu-l motivează banul? Proiectul se bucură de un mare impact mai ales în cadrul şcolilor vocaţionale şi tehnologice. Elevii văd aplicabilitatea în viaţa reală a ceea ce învaţă la şcoală. Cei care participă la proiect primesc certificate care atestă implicarea lor reală. Cât despre beneficiile personale nu cred că se pot măsura. Oferind şansa unui elev de liceu, mai ales dintr-o şcoală cu profil tehnologic, să facă ceva,să se implice, este o temelie necesară în conturarea personalităţii lui. În primul rând, prinde încredere în el, văzând că profesorii şi alţi membri din comunitate îi dau credibilitatea să facă ceva. Prinde curaj (a nu se confundă curajul cu tupeul), devine motivat să facă ceva, îşi dezvoltă creativitatea – în realizarea unui poster pentru cei de vârsta lor sunt de cele mai multe ori mult mai creativi decât orice adult ( ca să nu mai menţionăm că majoritatea adulţilor implicaţi în sistemul de educaţie nu au abilităţi IT), învaţă să lucreze în echipă – unde va lucra în viitor? Nu in echipă? Nu într-o comunitate? Dar ce să-i învăţăm pe elevi când noi am învăţat când ne aflăm în faţa lucrului împlinit? Când am crescut cu meseria se fură, nu se învaţă şi cu tactica pumnului în gură, de unde să ştim cum să-i formăm pe alţii într-un alt mod? De ce un astfel de proiect pentru România? Pentru că ar revoluţiona modul în care este perceput învăţământul tehnic la nivel naţional! E un punct de pornire în a schimba ideea că la grupurile şcolare merg doar proştii. Oricât de denigrată ar fi imaginea profesorului în societatea românească, întotdeauna elevul îl va lua ca model în viaţă. Că este un model bun sau rău depinde de fiecare.

E adevărat că dragostea de elevi - sau de orice fel ar fi ea – trece prin stomac. Şi totuşi de ce să mai facă profesorul încă o activitate tot în timpul liber? Şi iar gratis? Din acelaşi motiv pentru care a ales sa fie profesor.

Carmen – Lidia Nistor


BLUETOOTH (1)

Bluetooth (figura 1), purtând numele regelui viking Harald Bluetooth al Danemarcei, care a domnit în secolul X, reprezintă un standard şi o tehnologie proprietară deschise pentru schimbul de date pe distanţe scurte între dispozitive fixe şi mobile, propuse în anul 1994 de furnizorul de echipamente de telecomunicaţii Ericsson Mobile Communications.

Figura 1 Logo-ul Bluetooth

Bluetooth a fost conceput iniţial ca o alternativă la cablurile de date RS-232, folosind frecvenţe de operare în domeniul nelicenţiat industrial, ştiinţific, şi medical (ISM, Industrial, Scientifical and Medical)  în banda 2,4-2,48 GHz. Bluetooth utilizează o tehnologie numită FHSS (Frequency Hopping Spread Spectrum).

Folosind tehnologia Bluetooth pot fi create reţele personale (PAN, Personal Area Network), cu un înalt nivel de securitate, la care pot fi conectate diverse dispozitive, fără probleme de sincronizare. Dispozitivele Bluetooth aflate în acelaşi domeniu spaţial de acţiune radio pot realiza ad-hoc conexiuni punct-la-punct şi/sau punct-la-multipunct. Aceste dispozitive pot fi adăugate/deconectate în mod dinamic la/de la reţea.

Bluetooth este gestionat de Bluetooth Special Interest Group (SIG), fondat în 1998 de către companiile Ericsson, IBM, Intel, Nokia şi Toshiba. Acesta are astăzi în componenţa sa peste 14.000 de companii din domeniul telecomunicaţiilor, reţelisticii şi electronicii. Iniţial, misiunea SIG a fost de a dezvolta şi promova o soluţie globală de comunicaţii cu operare pe rază scurtă, fără fir şi de a crea un standard global deschis, prevenind ca această tehnologie să devină proprietatea unei singure companii. Activitatea SIG a avut ca rezultat apariţia primelor specificaţii Bluetooth în iulie 1999. Alături de dezvoltarea acestor specificaţii, SIG mai are ca scop asigurarea cerinţelor de interoperabilitate, armonizarea benzii de frecvenţă şi promovarea tehnologiei.

Tehnlogia Bluetooth a fost sau urmează a fi adoptată de majoritatea actorilor de pe scena telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi industriei de divertisment casnic, dar şi din alte domenii precum cel bancar, al industriei auto-moto, a industriei de îngrijire a sănătăţii, jucăriilor etc. Iată câteva dintre modurile de utilizare a tehnologiei Bluetooth:

1. control wireless şi comunicare între un telefon mobil şi un set de căşti handsfree;

2. comunicare wireless între un calculator şi dispozitivele de intrare/ieşire, cele mai folosite dintre acestea fiind mouse-ul, tastaura şi imprimanta;

3. punte wireless între două reţele Ethernet;

4. comunicare wireless între echipamente de testare, receptoare GPS, echipamente medicale, cititoare de coduri de bare, dispozitive de control al traficului etc;

5. urmărirea efectivă a animalelor şi deţinuţilor;

6. aplicaţii de securitate personală pe teefoanele mobile pentru prevenirea furtului acestora;

7. transfer de fişiere, date de contact etc;

8. sisteme de localizare în timp real, pentru urmărirea şi identificarea locaţiei unor obiecte, folosind “etichete” ataşate sau încorporate în acestea.

Deoarece dispozitivele Bluetooth utilizează un sistem de comunicaţii radio cu difuzare (broadcast), nu este necesar – spre deosebire de dispozitivele cu infraroşu (IR) – ca acestea să se “vadă” unul pe celălalt, ba chiar pot fi în camere diferite (dacă transmisia este suficient de puternică).

Traian Anghel

REPERE...

ORICE DRUM SE PARCURGE PAS CU PAS

Drumul prăfuit se întindea şerpuind printre dealuri până departe în zare. Mergeam de multă vreme şi totul părea lipsit de sens. Încercam să îmi coordonez fiecare pas pe care îl făceam. Mă sileam să nu dau atenţie detaliilor şi să mă concentrez strict asupra traseului pe care îl urmam aproape instinctiv. Harta o consultam din când în când cu scopul de a consemna poziţia mea ce se schimba de la o oră la alta.

„Ce se întâmplă cu tine?” m-a întrebat cu mirare Sebastian. „Încă puţin şi vom ajunge în vreun sat sau vreo comună din împrejurimi. Nu ai de ce să te îngrijorezi. Ai încredere în mine. Am mai trecut prin situaţii similare. Crede-mă!”

În sinea mea nu îmi venea să îi dau crezare. De multe ori am auzit cuvinte de încurajare bazate pe aşa numita „gândire pozitivă” şi menite să îţi ofere suport moral când treci prin momentele dificile. Realitatea este că de multe ori am încercat astfel de tehnici, însă rezultatul nu a fost niciodată pe măsura nevoii pe care o aveam.

„De unde să ştiu că nu îmi oferi din nou nişte încurajări fără suport real?” i-am răspuns direct. „Mai degrabă aş dori să îmi spui care este părerea ta şi mai puţin mă interesează să îmi adresezi cuvinte de încurajare fără suport real.”

Încrederea ca Reper al Speranţei

„Ar trebui să mă crezi,” se limită să îmi spună Sebastian. „Uneori încrederea îţi rămâne singurul lucru de care te mai poţi prinde cu nădejde,” continuă enigmatic. „Nu ştiu dacă m-ai înţeles, dar faptul că am parcurs douăzeci de kilometri pe jos nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai ales şi direcţia cea bună. În ceea ce ne priveşte, te asigur că ne îndreptăm spre o localitate care în curând va apărea la orizont.”

 „Dar harta pare să spună altceva. Priveşte punctele pe care le-am marcat. Nu este nicio aşezare umană pe  o rază de şaptezeci de kilometri, cel puţin conform estimărilor mele făcute până în clipa de faţă.”

Nu îl înţelegeam deloc pe Sebastian. El a insistat să plecăm la drum numai cu o hartă turistică de uz general, fără busolă, GPS sau ceva asemănător. De dimineaţă totul părea în regulă, dar după ce am parcurs o anumită distanţă am început să sesizez o discrepanţă tot mai mare dintre hartă şi ceea ce observam pe teren.

Mereu am căutat să ocolesc, atât cât este posibil, situaţiile de incertitudine. Nimic nu este mai supărător decât să nu ştii unde te afli şi încotro te îndrepţi. Pierderea direcţiei are un impact direct asupra moralului indiferent de acţiunea pe care o întreprinzi. Îmi aduc aminte cum în timpul efectuării stagiului militar am trecut prin multe situaţii neclare cauzate de ordine confuze şi lipsite de logică. Nu doream să mai repet astfel de experienţe.

„Nu este vorba de o aplicare a tehnicilor de gândire pozitivă,” continuă Sebastian ca şi cum mi-ar fi ghicit părerea pe care o aveam. „Eram convins că drumul va dura mai mult decât am estimat iniţial. Tocmai de aceea, după cum poate ai observat, am luat o cantitate mai mare de hrană şi apă decât ar fi fost normal pentru o distanţă de douăzeci de kilometri, cât părea iniţial până la destinaţie privind doar pe hartă. Însă marja de eroare pe care mi-am asumat-o conducea la o distanţă de treizeci de kilometri! De aceea, cred că am parcurs două treimi din drum şi până la asfinţitul soarelui vom ajunge cu bine unde ne-am propus.”

Interiorul ca Obstacol în Cunoaşterea Realităţii

M-am limitat să-l ascult fără a mai da vreun răspuns. Cumva, prins de jocul „mersului automat”, adică fără să mă mai gândesc la paşii pe care îi făceam, începusem să mă detaşez de situaţia prezentă şi să privesc la detaliile din jurul meu. Munţii se întindeau cât vedeai cu ochii la dreapta şi la stânga mea. Dealurile înverzite veneau în întâmpinarea privirii sugerând calm şi odihnă prin forme unduitoare ce se pierdeau în zare. Vântul bătea cu rafale scurte schimbându-şi direcţia la fiecare sfert de oră, luându-mă de fiecare dată prin surprindere.

„Îmi place mult acest peisaj,” am schimbat brusc subiectul discuţiei. „Formele de relief au o simplitate nobilă indiferent de unghiul din care le priveşti. Când le contempli, ai impresia a ceva provizoriu şi în acelaşi timp finalizat. Este ca şi cum temporarul şi definitivul s-ar fi unit pentru totdeauna în structura unor obiecte pline de măreţie.”

„Mă bucură faptul că ai început să nu mai priveşti atât de mult către tine şi ai observat minunata realitate din jurul nostru,” îmi răspunse zâmbind Sebastian. „Interiorul poate fi cel mai serios obstacol în a discerne exteriorul!” continuă fără să ofere alte amănunte.

Da, avea dreptate! Copleşit de ceea ce simţeam, îmi fusese imposibil să observ lucrurile din jurul meu. Concentrat pe urmărirea atentă a traseului, pierdusem din vedere frumuseţea naturii ce mă înconjura cu bunăvoinţă. Mă aflam în mijlocul unui spectacol grandios, dar cu toate acestea acordam atenţie exclusivă trăirilor interioare, fiind incapabil să primesc lecţiile de valoare pe care universul mi le oferea cu mare generozitate.

„Credeam că lucrurile stau invers. Mai precis, exteriorul te împiedică să vezi interiorul,” i-am răspuns la rândul meu. „Nu aceasta este regula de bază a înţelepciunii? Să discerni ce se află dincolo de aparenţe reprezintă un demers plin de curaj şi dificil de realizat!”

Exteriorul şi Aparenţele Înşelătoare

„Depinde la ce anume aplici această afirmaţie,” încercă să mă lămurească Sebastian. „Când este vorba despre un obiect pe care îl observi, exteriorul se interpune între tine şi ceea ce se află în interiorul său. Este ca şi cum ai avea în mână o conservă etichetată atractiv, să zicem înfăţişând o mâncare delicioasă, însă realitatea ce se află în interior se va dezvălui privirii doar după ce îi vei deschide capacul.”

Şi spunând aceste cuvinte, îmi întinse o conservă din rucsacul pe care îl purta. Eticheta părea să indice un file de hering de cea mai bună calitate. Dar ştiam din experienţă că de multe ori conţinutul era diferit ca aspect, fiind inferior din toate punctele de vedere „pozei” din reclamă.

„Pe de altă parte,” continuă el, „când este vorba despre cel care contemplă un anumit lucru, interiorul său reprezintă cel mai mare obstacol în cunoaşterea a ceea ce se află în exteriorul său. Astfel, întregul său bagaj de trăiri, emoţii şi gânduri se va interpune zgomotos încercării de a discerne corect realitatea înconjurătoare.”

„Cu alte cuvinte, o astfel de persoană în loc să realizeze o observare obiectivă a realităţii, de fapt va ajunge să emită opinii subiective, superficiale şi limitate de prejudecăţile pe care le are. Corect?” am întrebat plin de entuziasm.

Valoarea Experienţei Personale

Sebastian, la vârsta sa onorabilă de şaptezeci de ani, avea o experienţă de viaţă mult mai bogată decât a mea. Îl admiram foarte mult. Era o persoană ce reunea armonios calmul şi cutezanţa. De regulă, oamenii de acţiune nu ştiu să aibă suficientă răbdare, fiind mereu în căutarea unor noi provocări. Dar în cazul lui Sebastian, lucrurile stăteau diferit. Mai precis, chiar în mijlocul celei mai tumultoase acţiuni, liniştea sa interioară nu părea să fie tulburată în vreun fel, asemenea unei stânci de neclintit în mijlocul furtunii.

„Ai înţeles ideea!” se bucură el privindu-mă cu bunăvoinţă. „Zgomotul interior al gândurilor, planurilor de tot felul şi amintirilor te va distrage mereu de la cunoaşterea autentică a ceea ce se află în jurul tău. Vei ignora oameni de valoare. Îţi vei pune încrederea în persoane lipsite de caracter. Nu vei da atenţie părţii frumoase a lucrurilor. În schimb te vei hrăni cu tot ce este rău, cu minciuni şi zvonuri lipsite de fundament,” continuă Sebastian plin de patos. „Şi ştii de ce?”

Am ridicat din umeri cu nedumerire. În sfârşit discuţia dintre noi devenise cu adevărat interesantă. De mult aşteptam o astfel de ocazie să îl văd pe Sebastian spunând lucrurilor pe nume, fără să mai afişeze acea politeţe distantă, ce îl caracteriza cea mai mare parte a timpului.

 „Fiindcă ignoranţa se naşte mereu din excesiva concentrare pe sine,” continuă el. „De aceea, toate religiile autentice ale lumii au adus mereu în atenţie nevoia renunţării de sine pentru a putea cunoaşte deopotrivă pe Dumnezeu şi pe semeni. Fără o înţeleaptă renunţare la sine, nu ar fi posibilă existenţa familiei, comunităţii şi societăţii. Însă când egoismul pune stăpânire pe inimi, atunci ordinea adevărată se prăbuşeşte, valorile se inversează, răul se întinde, iar societatea devine crudă şi lipsită de inimă, fundamentele ei fiind puse în pericol. Aşa au pierit naţiuni şi popoare puternice. Istoria consemnează multe situaţii de acest gen, însă din nefericire, ele se repetă periodic la intervale de timp ce nu pot fi niciodată estimate cu precizie.”

Dialogul nostru s-a încheiat la fel de brusc cum şi începuse. Am privit din nou în jurul meu. La orizont soarele se pregătea să apună. Stelele începeau să se vadă pe cer ca nişte mici luminiţe aprinse în depărtare scânteind intermitent. Vântul bătea acum dintr-o singură direcţie, temperatura lui fiind într-o continuă scădere. Îmi era tot mai somn şi mă întrebam dacă vom mai ajunge la destinaţie. Din rutină am privit de-a lungul drumului, să văd dacă se zăreşte ceva la orizont. Nu mică mi-a fost mirarea când am început să disting luminile aprinse de pe străzile unei localităţi ce fusese ignorată pe harta de uz general pe care o aveam la îndemână. M-am întors către Sebastian să îl întreb dacă el ştia acest lucru, dar din privirea sa mi-am dat seama imediat că de la început el ştiuse acest „amănunt” pe care l-a lăsat, ca de obicei, să îl descopăr de unul singur.

Octavian Lupu (Bucureşti) 


CETĂŢENI DE ONOARE AI BRĂILEI

Academicianul poet Grigore Vieru

Definit de dicţionarul latin – român, termenul laudatio, ionis, este substantiv  cu sensul de laudă, elogiere. Când m-am gândit să fac eu această laudă, să fiu eu cel care elogiez pe Grigore Vieru, am stat la îndoială. Şi am stat la îndoială pentru că important este şi cine te laudă şi pentru că, uneori, este atât de mare înălţimea piscului, încât orice alpinist, fie cât de temerar, care încearcă să-i cucerească înălţimea este şi rămâne până la urmă pigmeu. Şi apoi ce cuvinte să găseşti, ce asocieri să faci pentru a nu-ţi trăda neputinţa în a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, iar zicerea ta să nu devină simplă  însăilare de vorbe?

Mă voi strădui, totuşi, să zic ceva care să mă mulţumească pe mine, dumneavoastră să vă potolească o curiozitate de ordin afectiv şi intelectual, iar Domnului Grigore VIERU să îi aducă încă o dovadă că Brăila, pe care o preţuieşte,  este nu roiul de gâze care mor  învârtindu-se în jurul becului, ci vatra de cultură din a cărei combustie s-au născut astre precum Panait Istrati, Perpessicius, Fănuş Neagu, şi mulţi alţii în toate domeniile vieţii culturale, ştiinţifice şi artistice. 

Poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic.

Faptul că m-am născut în aceeaşi zi de Vărsător, cu un an mai târziu, să fie o îndreptăţire pentru mine să vorbesc în continuare?

Amintirea copiilor, a uliţelor şi a ţăranilor din Pererita  a purtat-o cu sine pe băncile şcolii medii din orăşelul Lipcani şi în amfiteatrele Institutului Pedagogic din Chişinău. Debutul său în poezie, nu întâmplător, se face cu o plachetă de versuri pentru copii. Iubirea de copii, de blândeţea şi frumuseţea sufletului de copil, a rămas o constantă a creaţiei sale, după cum iubirea de mamă şi de ţăranii Pereritei a făcut din poetul Grigore VIERU cel mai inspirat creator de cântec – text – popular pentru că, mărturiseşte el, Tu mă întrebi copile, / Ce-i graiul, al lui muma, / Cu care intri-n casă / Ori vara pleci la buna. // Lemn dulce e!Lemn tare! / Din el vioara-i scoasă /Şi leagănul, şi pragul, /Şi grinzile din casă.

Dospite de rădăcina de foc a simţirii sale, versuri ca Măicuţa mea: grădină / cu flori, cu nuci şi mere, / A ochilor lumină, / Văzduhul gurii mele! // Măicuţo, tu: vecie, / Nemuritoare carte / De dor şi omenie / Şi cântec fără moarte! // O stea mi-atinge faţa, / Ori poate a ta năframă. / Sunt alb, bătrân aproape, / Mi-e dor de tine, mamă. dau expresie unui sentiment pe care fiecare dintre noi îl trăieşte când rosteşte în intimitate cuvântul mamă.

Demnitatea şi curajul cu care apără limba română împotriva celor care, contrar oricăror argumente de ordin ştiinţific, susţin existenţa unei limbi moldoveneşti, diferită de limba română, se poate ghici din poeme intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar altele sunt  închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Trebuie precizat că asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în creaţia post-belică a unui poet de peste Prut, iar poeziile sunt scrise într-o perioadă în care, în Moldova de peste Prut, începe asaltul de salvare a limbii române şi a scrierii cu grafie latină.

Lăsându-vă dumneavoastră plăcerea descifrării sensurilor cuprinse în Formular, pentru a înţelege că În aceeaşi limbă /Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz, Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plans // Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, Cu-al tău pământ, Cu cerul tău în faţă, /Tu taci atunce / Tot în limba ta, vă voi spune  doar că Editura Lumina a scos de sub tipar Abecedarul, ai cărui autori sunt Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-a an­­gajat şi învăţătorimea basarabeană,  pentru că lucrarea a fost  con­siderată naţionalistă de către autorităţi.

Când a apărut volumul selectiv de versuri pentru copii “Trei iezi”, la numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, a fost retras din librării pentru  poemul “Curcubeul” în care s-a găsit „ascuns“! - Tricolorul Românesc.

Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei “Secolul XX şi vi­zitează, la rugămintea sa, mănăs­tirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dra­gomirna, Văratec.

Se întoarce la Chişinău cu un sac de cărţi româneşti, iar mai târziu poetul face următoarea mărturisire: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul“.

Obligat de condiţiile social-politice, devine un poet tribun. Într-un interviu el mărtu­riseşte: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică“. Timpurile nu s-au aşezat, după cum poetul a dorit. Venirea la putere a Partidului Agrarian a făcut ca să se renunţe la Imnul de Stat “Deşteaptă-te, române”.

Este anunţat un concurs pentru un nou imn. Poetul publică în revista “Literatura şi Arta”, în câteva numere la rând, urmă­toarele: „Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor indrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional “Deşteaptă-te, române!”,

În aceste aprecieri, şi mai există multe altele, şi cunoscând modul în care Brăila ştie să preţuiască marile valori creatoare ale literaturii române, am găsit incurajarea ca, alături de Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina, să propunem acordarea titlului de CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului Brăila poetului academician GRIGORE VIERU, din Republica Moldova, cu prilejul participării sale la manifestarea culturală LAUDĂ LIMBII ROMÂNE, din 21-22 mai 2008, de la Brăila.

În ziua de 22 mai 2008, în sala Tetarului Dramatic Maria Filotti din Brăila, primarul Brăilei Constantin Sever CIBU, în aplauzelae unei săli pline, a înmânat poetului academician Grigore VIERU titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI BRĂILA. Sala Teatrului Dramatic Maria Filotti aplauda onoarea Brăilei de a acorda asemenea distincţie unui poet devenit de mult simbol de dăruire limbii române. Spectacolul STRIGAT-AM CĂTRE TINE, în regia domnului Anatol CODRU, a permis actorului Nicolae DARIE din Chişinău de a arăta nu umai că poezia este miracol, nu numai că a înţeles lirismul unui poet mare, dar şi că rostirea românească, tot miracol şi acest lucru, şi-a păstrat parfumul latin.

Academicianul poet Anatol Codru

Vrând să scriu, drept elogiu, câteva rânduri despre poetul academician, eseist, cineast, Anatol Codru, mi-am amintit că am scris asemenea rânduri cu câtva timp în urmă. Aflasem atunci că oamenii din Molovata Nouă, vrând să preţuiască şi ei personalitatea de excepţie a unui Codru, s-au gândit să dea numele liceului din localitatea lor Anatol CODRU. Încercând să îi încurajez în alegerea făcută, am scris ceea ce urmează: Jelui-m-aş Codrului…  dar CODRUL căruia eu vreau să mă adresez nu jalea îi place, ci cântecul. Cu cântecul a plecat să cucerească lumea şi s-a străduit să are în ograda fiecărui cuvânt  adânc, până dă de piatra de citire a înţelepciunii vechi pe care să o tălmăcească în sudoarea fiecărei slove scrise. A înţeles Codru că ar putea lua din înţelepciunea pietrarilor ştiinţa zidirii. Şi, din fiecare piatră citită cu răbdare şi teşită la intrândurile săpate de timp în corpul pietrei pentru a putea pătrunde la grăuntele de diamant purtător de ştire, mesaj şi întelepciune, şi-a făcut soclul propriei sale zidiri. Liant, apa vie a unui Izvor-Alb din care vor fi băut cândva şi Ştefan împreună cu răzeşii săi. Călăuză, Molovata Dubăsarilor săi, purtătoare şi ea de indatoritoare înţelepciune al cărei sens profund nu-l pătrund decât cei aleşi.

S-a-ntors Codrul la el în sat să vadă dacă toate pietrele sale mai sunt, să spun-alor săi că-n viaţă tot timpul a arat, dar cuvintele harnice tot bogate îi sunt!

Ajuns la punctul căruia oamenii satului îi zic La chisc, perspectiva nu îl satisface pe Domnul Codru.  Vede bine satul. Îl compară cu satul dus de el în lumea prin care a umblat. Îi place să creadă că toate pietrele sunt fiecare la locul pe care el îl ştia. Urcă ceva mai sus, La stanişte.Vrea să întâlnească lumea satului într-una dintre adunările pe care le ştia el aici. Vrea să vadă cum îşi mai petrec pietrarii săi răgazul dintre neterminatele ciopliri. Se abate pe la Casa lui Bairac Casa nu mai era. În locul ei, iarbă, iarbă verde, iarbă grasă.

Trecuseră ani, se-ntreabă cu glas pentru a nu fi singur: - Incotro să apuci?...

Prin iarba lui grasă de-acasă răsăriseră sute de cruci. Istoria ştiută de Codru începuse şi ea să se darme. Pietrarii lui dragi lăsaseră dalta şi puseseră mâna pe arme !

Şi, neştiind prea bine încotro drumul lor duce, s-au gândit ca în iarba buneilor să-şi cioplească  fiecare o cruce!

Din Cocieri, Corjova, Coşniţa, Doroţcaia, Mahala, Parata, Molovata, caii poveştilor de copil vin şi acum spre el în alergare de tropot, dar lacrima scursă pe faţă îi atrage atenţia că din  fiecare cruce se-nalţă bocet de clopot. Stă locului şi simte cum în piept inima lui plânge, pentru că iarba lui de acasă fusese stropită cu sânge!

Ridicând spre laudă Bolta cuvântului, deloc Întâmplarea mirării, mergea acum Codru pe uliţele satului şi dădea bineţe celor întâlniţi cu bucurie mare, pentru că simţea el, Codrul, cum, câte puţin, se revărsa în fiecare!

Îşi zicea pentru sine cu glas tare, pentru că avea convingerea că oamenii satului îl aud:

- Toate-s un fel de-a zice despre noi…, reverberând, piatra de neam şi lemnul încrustat l-au recunoscut şi au început şi ele să cânte: - Vrednic este !

- Toate-s cuibare sfinte… şi casele, recunoscându-l şi ele, au slobozit spre cer cântarea: - Vrednic este !

- Toate–s citire sacră şi cazanii..., şi pruncii uliţelor, întrerupându-şi pentru o clipă jocul, şi miresele satului, privind în ochii mirilor pentru a descoperi cum vor arăta copiii lor îngeri, au înălţat cântare; - Vrednic este!

- Toate-s pe nou şi-s patrie cântând…!

Strigarea tuturor Vrednic este!, neînţeleasă la început în temeiurile ei adânci, a devenit strigătură acceptată în jocul tainei botezului pe care era chemat să-l facă. CODRU devenea naş şcolii din satul în care se născuse şi tutore spiritual tuturor copiilor porniţi  spre lumina cărţii.

Se simţea nu doar dator, ci şi îndreptăţit Codru să scrie Letopiseţ  pentru Ruperea din nefiinţă.

Simţea că are 5844 de ani iar numele lui Ion Condrea şi al Tatianei Stăncuţă, al căror al treilea fiu era Anatolie, îi era act de legitimare între ai săi.

Înţelegea că aşa i-a fost lui dat: să devină fiu al satului, iar numele său, stejar bătrân în curtea şcolii din Molovata-Nouă. Auzise de la bunelul său, Teodor, că doar în codru, la umbra stejarului bătrân te bucuri de răcoarea fiecărei frunze fără să te întrebi ce vârstă are stejarul lor!

Când încercam să caut cuvânt de începătură acestor rânduri, aflam de la televiziune că TVR 1 nu mai are licenţă de transmitere a programelor sale pentru Moldova de peste Prut. Şi asta pentru că aşa vor vremelnicele autorităţi de la Chişinău!

Când am terminat de scris, am aflat că la vamă s-au intensificat controalele paşapoartelor!

Simţeam că ar trebui să mă jeluiesc şi eu cuiva! Jelui-m-aş CODRULUI!

In aceste aprecieri, şi mai există multe altele, şi cunoscând modul în care Brăila ştie să preţuiască marile valori creatoare ale literaturii române, am găsit incurajarea ca, alături de Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina, să propunem acordarea titlului de CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului Brăila poetului academician Anatol CODRU, din Republica Moldova, cu prilejul participării sale la manifestarea culturală LAUDĂ LIMBII ROMÂNE, din 21-22 mai 2008, de la Brăila.

Gheorghe Calotă


EFECTUL PUSTIITOR AL SUBURBIEI EXTINSE LA NIVEL NAŢIONAL

Zilele trecute am avut ocazia să ascult din nou una dintre formaţiile mele preferate, mai precis Pet Shop Boys, piesa fiind „Suburbia”. Ascultând mai atent versurile, mi-am dat seama că ele exprimau actualitatea de care eram înconjurat şi prin urmare, am căutat pe Internet lyrics-ul, sau textul, respectivului cântec. De abia am citit câteva propoziţii şi am izbucnit involuntar în râs, fiindcă se potriveau de minune cu delirul în care evoluează România, precum şi întreg spaţiul românesc fie el real sau virtual.

Voi reda refrenul într-o traducere aproximativă, invitându-i pe amatori să caute întreg textul pentru a extinde imaginea oferită de „suburbia” din toate timpurile: „Hai să facem o plimbare, să alergăm împreună cu câinii (vagabonzi) în această seară / În Suburbia / Nu te poţi ascunde, ci doar să alergi cu câinii diseară / În Suburbia” („Let's take a ride, and run with the dogs tonight / In Suburbia / You can't hide, run with the dogs tonight / In Suburbia”). Iar introducerea este realizată de imaginea unui om pierdut în mijlocul unui bulevard, câinii alergând nebuneşte pe stradă, iar copiii urlând în stil „suburban” şi împingând neglijent pe trecătorii care aveau curajul să se avânte prin astfel de locuri.

Astfel, tocmai când nu mai ştiam ce „metaforă” să mai utilizez pentru a ilustra realităţile dureroase ale ţării noastre, întâlnirea peste timp cu această melodie mi-a oferit ocazia de a reflecta mai profund asupra ţintei spre care se îndreaptă cu toată forţa societatea românească. De fapt, bâlciul mediatic şi politic la care asistăm de peste şapte ani, nu reprezintă altceva decât apropierea de apogeul declinului pe care spaţiul românesc l-a urmat o dată cu venirea comunismului şi accentuat în perioada ce a trecut din decembrie 1989. Într-un fel sau altul, ne îndreptăm către „vortexul”, sau centrul, unui ciclon care bântuie România distrugând tot ce întâlneşte în cale şi lăsând munţi de gunoaie în urma sa, nimicind fără discriminare totul.

De fapt, „suburbia” este ceea ce a ajuns să definească aproape fiecare oraş al României, inclusiv capitala, prin amestecul ameţitor de planuri urbanistice dintre cele mai contradictorii, distrugându-se identitatea locurilor sub furia buldozerelor proletare. Însă ceea ce s-a întâmplat cu clădirile reflectă în mică parte ceea ce s-a produs în structura interioară a celor care compun populaţia acestei ţări. Suburbia a ajuns să iasă din zona ei de acţiune – în trecut i se spunea mahala – şi a ajuns să se extindă către centrul localităţilor, devenind dominantă prin cultura prostului gust, a scuipatului pe stradă, a grosolăniei şi mârlăniei, urcând toate palierele sociale prin inversarea valorilor şi promovarea unor persoane necorespunzătoare în diferitele funcţii de răspundere.

Oricât de mult am ignora mizeria de afară, este doar o chestiune de timp până când ea va ajunge în cele din urmă în mijlocul casei, fără să mai putem face faţă avalanşei de gunoaie ce impregnează atmosfera, solul, practic întregul spaţiu fizic şi spiritual. Oricât de mult am dori să ne ocupăm strict doar de noi înşine, invazia barbară a „suburbiei” nu ne va lăsa în pace, fiindcă ne place sau nu, încă trăim în această ţară, iar emigrarea nu poate fi o soluţie pentru toţi.

În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să călătoresc împreună cu nişte turişti polonezi, veniţi în vizită în România cu dorinţa de a petrece mai multe zile în Munţii Retezat. Drumul cu trenul de la Bucureşti până la Petroşani, care de regulă durează cam şapte ore, mi-a oferit suficient spaţiu pentru a discuta şi schimba impresii despre România, respectiv Polonia, pe care în particular o admir foarte mult. Eram bucuros că puteam primi informaţii la prima mână despre evoluţia societăţii poloneze, mult mai avansată în ce priveşte evoluţia către civilizaţie şi capitalism decât România.

După mai multe ore de conversaţie, unul dintre turişti, de profesie inginer naval, mi-a spus că a mai fost în România şi a putut să viziteze Munţii Făgăraş. În acest sens, a avut cuvinte de admiraţie faţă de peisajele pe care le-a putut vedea, incluzând şi impresii plăcute despre oamenii pe care i-a întâlnit. Toate bune şi frumoase, până când a ajuns la un „detaliu” mai puţin plăcut. De fapt, totul s-a întâmplat când a dorit să facă o baie în mijlocul unui pârâu de munte, ocazie cu care a constatat că erau atât de multe gunoaie deversate în apă sau aruncate pe mal, încât şi-a dat seama că nu era tocmai cea mai bună idee. Mai mult, a observat că nenumărate erau locurile în care zăceau aruncate resturi menajere, mai precis pe marginea drumurilor, pe lângă garduri sau chiar în pieţe, fapt care l-a pus serios pe gânduri.

În final, mi-a spus că a remarcat faptul că această aruncare neglijentă a resturilor se repeta în toate localităţile prin care trecea, şi de aceea m-a întrebat la modul cel mai direct: „Te rog să îmi explici, cum este posibil ca oameni atât de amabili şi de cumsecade cum sunt românii, să fie atât de neglijenţi când este vorba de mediul în care trăiesc, aruncând unde apucă resturile şi gunoaiele? Am nevoie să înţeleg acest lucru, fiindcă aşa ceva nu am mai văzut nicăieri pe unde am călătorit în lume!”. Această contradicţie semnalată atât în mediul rural, cât şi în cel urban, l-a frapat în cel mai înalt grad.

Nu am putut să îi ofer un răspuns clar, fiindcă încercând să scuz, sau măcar să justific, astfel de practici, ajungeam să mă contrazic după câteva fraze. Mi-a părut însă bine că nu a reuşit să distingă limbajul vulgar, plin de înjurături, al românilor, sau bădărănia şi brutalitatea ce se manifestă la toate nivele sociale. Într-un mod ironic, tocmai când încercam să „dreg” situaţia, trenul a trecut pe lângă un râu mai mare, iar nesuferitele gunoaie au putut fi distinse de la mare distanţă şi pentru mult timp, acest lucru determinându-mă să mă simt ruşinat şi neputincios.

A doua zi m-am reîntâlnit într-una din pieţele din Petroşani şi mi-a spus zâmbind că de un sfert de oră caută un coş de gunoi şi nu îl găseşte. Iniţial m-am gândit să îi sugerez să scape de resturile menajere pe unde poate, eventual printr-un tufiş, dar m-am abţinut. În schimb, mi-a spus că nu se va da bătut nici dacă îşi pierde o jumătate de zi, fiindcă pur şi simplu nu poate arunca plasa de resturi decât la coşul de gunoi. I se părea un act barbar şi strigător la cer să procedezi altfel, fiind un afront adus naturii şi societăţii, deopotrivă.

Nu ne-am mai întâlnit după aceea, dar m-am bucurat că nu a trebuit să fiu martor la „cunoaşterea” câinilor vagabonzi ce alergau nestingherit după lăsarea întunericului sau a altor forme de agresiune suburbană. Însă pot spune că de atunci înainte niciodată nu am mai aruncat gunoiul decât la coş, indiferent cât de mare sau mic era obiectul în cauză, iar cât priveşte alte „apucături” preluate din cultura „suburbană” în care am crescut sau culese din mediile „grobiene” pe care le-am traversat, nu pot spune decât că le-am abandonat, fiind atent la exemplul pe care eu însumi îl ofer altora.

În momentul de faţă există prea puţin interes pentru educaţie, iar tinerii sunt lăsaţi să crească la întâmplare fără a avea modele demne de urmat din partea adulţilor. Mai mult, la vârsta la care ar trebui să fie integraţi în activitatea economică, oferta de locuri de muncă este foarte redusă, determinând intrarea în şomaj a unei forţe de producţie de înaltă clasă. Cine poate, „fuge” peste graniţă, urmând îndemnul anumitor politicieni de a nu căuta să se implice în ceea ce se întâmplă în ţară. Dar dacă lucrurile vor continua aşa, România se va împotmoli într-o Suburbie cenuşie, care în cele din urmă se va transforma într-un maidan mizerabil. Nu trebuie ca acest proces să fie lăsat să îşi urmeze cursul, ci trebuie lansate noi eforturi de „civilizare” şi de „urbanizare” adevărată a ţării.

Trebuie recâştigată identitatea personală, comunitară şi naţională. La fel cum suntem structuraţi noi, oamenii, şi localităţile au propria lor identitate, aceasta fiind expresia colectivităţilor umane care le dau viaţă. De aceea, „Suburbia” trebuie alungată oriunde o întâlnim, iar educaţia autentică trebuie să se manifeste din nou la toate nivelele. Nu este o ruşine să înveţi, chiar dacă vârsta este înaintată, dar este lipsită de scuze nepăsarea în faţa răului şi inerţia în a merge pe o cale ce se dovedeşte a fi greşită. România trebuie să renască din propriile ei ruine şi împreună cu ea trebuie să ieşim din Suburbia în care barbaria ne-a aruncat în ultimele şase decenii! Dacă nu facem acest lucru, atunci Suburbia va înghiţi pentru totdeauna, asemenea unui deşert pustiitor, orice şansă de redresare a naţiunii române. Am speranţa că nu se va întâmpla aşa ceva!

Octavian Lupu (Bucureşti)


FORŢA DE NESTĂVILIT A EMOŢIILOR

Stând pe malul unui râu poţi observa cum curgerea sa este perturbată dramatic de trecerea peste pietre, trunchiuri de copaci sau alte obstacole mai mult sau mai puţin naturale. Este ca şi cum cineva ar încerca să stăvilească forţa năvalnică a apei care caută în permanenţă calea cea mai simplă în a avansa către zonele aflate la o altitudine mai joasă. Bineînţeles că ea nu poate fi oprită, ci doar deviată, abătută pentru o vreme, dar niciodată stăvilită pe deplin.

Alteori, stând pe marginea unui baraj de acumulare, eşti impresionat de volumul imens de apă strâns în spatele unor pereţi de beton, de această forţă potenţială de excepţie, capabilă să mişte munţii, strânsă prin captarea unor curgeri de apă relativ modeste, în cazul unui baraj aflat la mare altitudine. Intuind potenţialul forţei ce se strânge în timp, omul s-a gândit să realizeze acest lucru pentru a-şi atinge scopul în a realiza energie mecanică pe care să o convertească ulterior în electricitate şi să o distribuie pe arii întinse, departe de sursa de unde a fost obţinută.

Iar în alte ocazii, ai putut privi forţa valurilor mării izbind ţărmul cu putere, modelând în timp aspectul litoralului fie aducând nisip din belşug generând plaje întinse, fie distrugând faleze şi promotorii ce îi disputau teritoriul stăpânirii sale. Impresionantă este această capacitate a revenirii succesive, de neobosit, o insistenţă pe care numai o forţă a naturii o poate avea până când „obiectivul” urmărit este realizat pe deplin.

Ceea ce este comun în aceste imagini se referă la puterea de care poate da dovadă un element atât de fragil, cel puţin în aparenţă, atât de domol şi de supus atunci când se află în cantitate mică, de care te poţi folosi după bunul plac şi peste care te crezi stăpân. Însă de îndată ce îi vei oferi ocazia să se adune, vei constata că rolurile pot ajunge să se schimbe, iar acest element miraculos, apa, să devină un puternic agent al distrugerii de care nu poţi să scapi.

Ce anume realizează diferenţa? În principiu două lucruri: cantitatea şi contextul, mai precis volumul mare şi situaţia în care te poate surprinde, fiindcă indiferent cât de puternice ar fi barajele pe care le clădim în calea curgerii apei, străpungerea lor este doar o chestiune de timp, dacă nu vom şti să ţinem cont de forţa ei, de măreţia de care este capabilă. Un element al naturii care a modelat suprafaţa întregului pământ poate fi un aliat de nădejde sau un monstru de temut, acest lucru depinzând de modul în care înveţi cum să îl stăpâneşti şi deopotrivă, să îl respecţi.

Tot astfel, şuvoiul trăirilor ce izvorăsc în cursul experienţei vieţii, uneori domol şi calm, în timp, prin acumularea în structura interioară a conştiinţei, precum şi în funcţie de context, poate conduce la răsturnări dramatice ale lumii interioare, la revoluţii cognitive şi emoţionale pe care nu le poţi intui pe deplin. Fiindcă forţa impresiilor este asemenea apei, pe care dacă nu ştii să o stăpâneşti, atunci vei ajunge să fii stăpânit de ea, aruncându-te nu de puţine ori în abis.

De exemplu, din momentul în care întâlneşti o persoană de sex opus care îţi place cum arată, şuvoiul impresiilor se declanşează, putând să genereze în timp sentimente tot mai puternice, care pot ajunge de nestăvilit în cele din urmă. O dată ajuns în acest punct, nici un  argument raţional nu mai poate să fie interpus ca „baraj” şi atunci cu siguranţă vei ajunge să înţelegi că te-ai îndrăgostit. La început au fost câteva mici impresii amestecate printre multe altele, după aceea prin reîntâlnirea persoanei în cauză, acestea s-au multiplicat vertiginos, pentru ca în final „paharul să dea pe dinafară” într-un sentiment ce nu mai poate fi ţinut ascuns.

Din acel moment, forţa impresiilor acumulate se va „converti” în cea a sentimentelor, care vor ajunge sub o formă sau alta să îţi dicteze comportamentul şi alegerile. Este ceva rău în acest lucru? Depinde de context, mai precis situaţia poate evolua către o frumoasă poveste de dragoste sau o căsătorie reuşită, dar şi către un adulter imposibil de evitat sau o istorie tristă a unor aventuri ascunse, iar alteori către o manipulare sentimentală periculoasă.

Mai departe, să ne imaginăm situaţia unei persoane pe care nu o poţi suferi din cauza comportamentului sau a unei situaţii nefericite prin care ai trecut în relaţie cu aceasta. Impresiile negative, mai uşor de ţinut în frâu la început, ajung să se multiplice vertiginos pe măsură ce eşti nevoit să te tot reîntâlneşti cu persoana în cauză, care poate fi un coleg de muncă sau un membru al familiei. În timp, dacă nu se realizează o „drenare” a situaţiei, acumularea de impresii negative se va converti „energetic” în sentimente de ură şi duşmănie, care vor putea evolua necontrolat în situaţiile cele mai neaşteptate.

De aceea, cele mai puternice conflicte se nasc în familie, în colectivităţile şcolare şi la locul de muncă, iar nu de puţine ori citim sau auzim despre răzbunări crude şi lipsite de raţiune, aparent de neexplicat. Nu-i aşa că suntem şocaţi de actele de violenţă, ce ţin prima pagină a ştirilor din media, de agresiuni conjugale uimitoare sau de răzbunări lipsite de milă orientate împotriva foştilor colegi sau angajatori? În toate aceste situaţii, forţa acumulării de resentimente pe parcursul unui interval suficient de timp a fost determinantă în a declanşa o astfel de evoluţie a evenimentelor.

Dar să privim şi către situaţii mai puţin dramatice, dar nu mai puţin dureroase, când emoţia legăturii dintre soţi se stinge în timp, când sub impactul cotidianului şi al contactului direct dintre „asperităţile” pe care le are fiecare, se poate ajunge la o acumulare de impresii negative, care după ce ating un prag critic se convertesc în sentimente de durată ce conduc la răcirea sau chiar la ruperea relaţiei. Câţi dintre noi nu am trecut sau nu am experimentat o astfel de situaţie?

De fapt, nu există o reală gândire negativă, ci mai degrabă o impresionare negativă a ceea ce simţim, a conotaţiei trăirilor pe care le avem, care fie vor da o tentă luminoasă experienţei vieţii, sau dimpotrivă, o tentă cenuşie, întunecoasă, cu neputinţă de suportat. Puterea impresiilor este cea care dă savoare, culoare şi sens la tot ceea ce trăim, dar ea poate dărâma cu uşurinţă tot universul nostru interior în mod ireversibil. Este asemenea descătuşării forţelor naturii după o perioadă de abţinere prelungită.

Structura emoţională a modului în care gândim a fost prea puţin explorată, plecându-se de multe ori de la premisa parţial corectă, că reacţiile umane sunt preponderent dictate de o logică mai mult sau mai puţin precisă numită raţiune şi de imperativul nevoii de supravieţuire, care te împinge la cele mai neaşteptate soluţii sau compromisuri trecând peste sentimente, motivaţii şi atitudini. Nu întâmplător, sistemele educaţionale sunt construite pe aceste premise, forţând acumularea de cunoştinţe generale şi gândirea logică, uitându-se substratul profund emoţional al alegerilor pe care omul le face de-a lungul vieţii.

De la alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă, trecând la modelul sau culoarea autovehiculului personal, design-ul interior sau exterior al casei de locuit, sau la procurarea unui animal de companie, ca să nu mai includem preferinţele culinare şi de distracţie, ei bine, toate acestea se află în principal sub imperativul emoţiei, sentimentului, lucru generator de fericire sau nefericire, după caz. Dacă în locul multelor materii şcolare lipsite de aplicaţie viitoare, s-ar preda cu adevărat arta controlului şi canalizării emoţiilor, atunci copii şi adolescenţii ar fi mult mai bine pregătiţi pentru viitor.

Revenind la subiectul acumulării de tensiuni şi emoţii negative în structura interioară a fiinţei umane, soluţiile ce pot fi aplicate sunt similare metodelor „hidrotehnice” de drenare sau canalizare a acestora, precum şi a celor de „barare” temporară cu „ecluzare” ulterioară. Mai precis, prin dialog şi comunicare multe astfel de situaţii ar putea fi rezolvate, iar emoţiile „negative” ar putea fi convertite în sentimente pozitive prin înţelegerea celuilalt, prin conlucrare, precum şi prin redefinirea relaţiei cu persoana în cauză.

Înainte de a veni „viitura”, problemele trebuie discutate cât mai deschis cu putinţă, încercându-se o rezolvare adecvată a situaţiilor tensionate apărute. Uneori este nevoie de o schimbare a anumitor situaţii, alteori este necesară amânarea şi răbdarea, iar alteori separarea amiabilă poate fi o soluţie, însă niciodată nu trebuie să se recurgă la izbucnirea plină de furie a resentimentelor şi la puhoiul năvălitor, lipsit de cea mai elementară logică, a răzbunării.

Aşa cum am mai precizat, gândurile cenuşii şi depresive nu sunt rezultatul unui proces pur raţional, ci a unuia preponderent emoţional, rezultat al unei acumulări de impresii cu conotaţii negative. Eliberarea de aceste tensiuni se poate realiza în majoritatea situaţiilor prin preîntâmpinarea situaţiilor de pierdere a controlului datorită acumulării unei tensiuni ce nu mai poate fi suportată, iar acest lucru este posibil cât timp nu se trece de „limita” de la care nu mai există întoarcere.

Revenind la imaginile de la început, aş reţine atenţia asupra altui aspect ce derivă din „studiul” forţelor elementare ale naturii. Mai precis, caracteristica principală a apei este curgerea, această capacitate de a traversa diferite medii, atrasă fiind de forţa gravitaţională către locuri tot mai joase. Este o tendinţă, ba chiar o mişcare, irezistibilă şi fără putinţă de oprire decât temporar, modelând totul prin trecerea ei. Tot astfel, mulţimea de emoţii şi simţăminte ce traversează structura noastră interioară realizează o modelare extraordinară a sufletului uman, conferindu-i tipare unice, şlefuind aspectele colţuroase, creând văi adânci, iar alteori dărâmând munţii şi obstacolele ce i se opun.

Cu alte cuvinte, forţa trăirilor generate de experienţa vieţii generează în cele din urmă o structură unică a personalităţii şi o arhitectură complexă a conştiinţei, conferind valoare existenţei umane în procesul cunoaşterii realităţii în care trăim. Şi tocmai de aceea, speranţa, lumina şi culoarea trebuie să fie mereu la îndemână, pentru ca această construcţie să se înalţe ferm către viitor, conferind un sens ascendent experienţei personale. De fapt, nimic şi nimeni nu va putea sonda pe deplin complexitatea universului ascuns în fiecare dintre noi şi nici valoarea de drept a fiecărui om de pe pământ.

Octavian Lupu (Bucureşti)


OCHII VERZI AI PRIMĂVERII

M-a întrebat dacă îmi plac ochii verzi, privindu-mă într-un fel mai aparte, nerăbdătoare fiind să îmi afle părerea. S-au aşternut mai multe clipe de tăcere, timp în care mi-am dat seama că de fapt niciodată nu m-a interesant culoarea ochilor persoanelor cu care avem de-a face, fapt pentru care am rămas puţin derutat.

De fapt, culoarea mea preferată este albastrul deschis, asemenea cerului, precum şi galbenul închis, către culoarea lutului, dar verdele niciodată nu îl luasem vreodată până la acea dată în calcul. De aceea, pentru a nu deveni o situaţie stânjenitoare, am răspuns că nu cred că îmi plac neapărat ochii verzi.

O umbră de tristeţe s-a aşternut pe faţa fostei mele colege de şcoală generală, fără să înţeleg legătura cu răspunsul pe care îl dădusem. Nedumerit, am întrebat-o la rândul meu, de ce mi-a pus o astfel de întrebare, care la drept vorbind mă surprinsese nepregătit. Răspunsul ei m-a întristat şi m-a determinat să nu uit niciodată această amintire, fiind deosebit de simplu, şi anume că ochii ei erau tocmai verzi, amănunt pe care niciodată nu îl remarcasem în toţi anii, cel puţin cinci la număr, în care am fost colegi. Bineînţeles că am încercat să repar această gafă neintenţionată, dar într-un fel momentul legării unei prietenii fusese compromis, fapt care s-a şi adeverit ulterior, când drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna.

După mai mulţi ani de la această întâmplare, mai precis după ce am reuşit să scap de sistemul militar în care mă aflam de la vârsta de paisprezece ani, am avut ocazia să cuget mai profund la diferenţele de percepţie ce există dintre lumea masculină şi cea feminină. Şi astfel, am început să îmi dau seama de superficialitatea de care dau dovadă bărbaţii în a sesiza nuanţele şi diferenţele din realitatea înconjurătoare, cu implicaţii directe asupra modului în care percep şi îşi tratează semenii, cu accent deosebit asupra persoanelor de sex opus.

Cred într-un fel că o cauză principală a tuturor formelor de violenţă exercitată asupra femeilor se datorează tocmai acestei deficienţe de percepţie, care conduce în timp la înstrăinare şi conflict, ba chiar la deznodăminte dramatice. De fapt, percepţia masculină asupra realităţii este mult mai schematică, simplificată chiar, acest lucru aducând o eficienţă crescută în luarea deciziilor, dar putând la fel de bine să conducă rapid la decizii greşite, cu consecinţe grave pe termen lung.

Nu întâmplător o femeie, de regulă, se decide mai greu, fiindcă diversitatea situaţiilor  pe care le întâlneşte necesită o analiză mai atentă, fapt care bineînţeles că presupune un timp mai îndelungat. Însă pentru un bărbat deciziile se iau mai repede, uneori chiar sub impresia emoţiilor de moment, lucru ce necesită ulterior o corecţie la fel de rapidă, conducând uneori chiar la decizii contradictorii de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta. Acest caracter vijelios al modului în care bărbaţii judecă lucrurile, bun poate în vremuri de criză, este totuşi cumplit de ineficient şi generator de conflicte în timpuri normale, când nu este necesar să te lupţi nici cu „duşmanul invadator” şi nici nu este o situaţie de „pericol iminent”.

Prea adesea ne pregătim pentru situaţii de urgenţă, când de fapt marea parte a vieţii este compusă din situaţii normale, comune, ba chiar banale. În astfel de împrejurări ego-ul masculin se plictiseşte de moarte, îşi pierde interesul, iar în căutarea de provocări care să îi aţâţe simţurile, se lansează în tot felul de acţiuni riscante, iar dacă nu îşi permite aşa ceva, recurge la declanşarea de conflicte, cel mai nimerit fiind cu o persoană feminină lipsită de apărare, sau cu cineva pe care să îşi exerseze „muşchii”, demonstrând cât de mare, puternic şi inteligent este el de fapt.

Nu în ultimul rând, ego-ul masculin condamnat la o viaţă normală, încearcă şi varianta excitantelor în genul alcoolului, condusului cu viteză mare la volanul unei maşini puternice şi nu în ultimul rând sexul excesiv, cu partenere multiple sau exploatându-şi iraţional propria soţie, condamnată la abuzuri de tot felul. Tocmai fiindcă refuză să dea atenţie laturii feminine, bărbatul ajunge astfel să trăiască o viaţă anostă, lipsită de o satisfacţie durabilă, fiind nefericit şi provocând nefericire în jur. Nu de multe ori, femeia de lângă un astfel de bărbat ajunge în cele din urmă să se stingă în suferinţă sau chiar să fie distrusă direct de acţiunile sale.

Dacă noi, bărbaţii, am fi dispuşi să învăţăm de la femeile care trec prin viaţa noastră maniera în care privesc ele lucrurile, atunci experienţa noastră ar fi mult îmbogăţită, iar „monotonia” vieţii normale, fără nimic senzaţional, nu ne-ar mai plictisi, fiindcă am putea discerne farmecul detaliului, armonia lucrurilor ce ne înconjoară şi pasiunea pentru frumos, care sunt specificul definitoriu al feminităţii.

Într-o altă împrejurare în urmă cu mai mulţi ani, am avut ocazia să iau parte la o întrunire internaţională, unde diferitele subiecte de interes erau discutate în mai multe grupuri de lucru. În general, dezbaterile erau aprinse, iar discuţiile în contradictoriu dădeau o notă dominată în mai toate aceste grupuri. Marea majoritate a celor participanţi erau bărbaţi, iar conducătorii de grup erau de asemenea, selectaţi dintre aceştia.

Însă a existat şi o excepţie de la această regulă nescrisă, prin numirea unei femei, având o vârstă undeva în jurul lui patruzeci de ani, la conducerea unui astfel de grup, compus din câteva sute de persoane, în principal bărbaţi, aşa cum am menţionat. Diferenţa derulării dezbaterilor era de-a dreptul şocantă, în sensul în care în locul ciocnirilor de păreri, atmosfera era constructivă, iar problemele mai dificile erau sortate distinct şi rezolvate pe un ton amabil, fără imprecaţii lipsite de sens.

Demnitatea acelei femei mi-a lăsat o amintire de neşters, deopotrivă cu echilibrul, stăpânirea de sine şi dominarea unei săli de minţi înfierbântate şi „gata de luptă” ori de câte ori apăreau cele mai mici diferenţe. A fost interesant faptul că această doamnă deşi nu ridica niciodată tonul, şi deopotrivă, fără a exprima nici cea mai mică urmă de violenţă în limbaj sau atitudine, totuşi reuşea imediat să se facă ascultată, respectată şi luată în seamă.

Eram dea dreptul fascinat de charisma pe care o răspândea, într-un  fel inconştient, un calm care aducea liniştirea interlocutorilor recalcitranţi şi impunerea unei ordini constructive, fapt care s-a concretizat în obţinerea într-un timp relativ scurt a consensului asupra diferitelor puncte ce trebuiau să fie dezbătute de pe o ordine de zi întotdeauna plină cu o mulţime de probleme de toate felurile. Imediat m-am gândit că dacă şi ceilalţi conducători de grup ar fi învăţat de la această femeie, atunci lucrările s-ar fi desfăşurat într-o atmosferă mult mai prietenoasă şi rezultatele ar fi fost mult mai bune.

Diferenţa era realizată de o percepţie feminină asupra realităţii, de o impunere calmă, fermă, dar amabilă şi deschisă dialogului, o sesizare a diferenţelor fără a fi respinse şi o intuiţie a detaliului, plictisitor din punct de vedere masculin atunci când nu există un interes imediat. Şi astfel, am înţeles cât de important ar fi ca în toate funcţiile de conducere să existe o reprezentare echilibrată dintre bărbaţi şi femei, acest lucru putând să aducă beneficii multiple în rezolvarea diferitelor probleme cu care ne confruntăm.

De fapt, chestiunea fundamentală se referă la stabilirea unor raporturi de colaborare între cele două „lumi”, cea a bărbaţilor şi cea a femeilor, care să nu conducă la discriminări şi din care fiecare parte să înveţe de la cealaltă ceea ce este cu adevărat de valoare. Cultivarea percepţiei feminine de către bărbaţi şi a celei masculine de către femei, ar fi un exerciţiu util, care ar aduce armonie între oameni şi o percepţie mult mai echilibrată asupra realităţii, indiferent dacă trecem prin timpuri normale sau prin vremuri de criză. Aceasta este una dintre marile lecţii pe care ar trebui să le deprindem din experienţa noastră ca oameni pe acest pământ, fapt ce ar conduce la o cultivarea unei atitudini binevoitoare, concretizată prin dorinţa de a învăţa unii de la ceilalţi înainte de a încerca să ne impunem propria noastră opinie indiferent de consecinţe.

Revenind la amintirea de la început, îmi dau seama că în experienţa dură pe care am trăit-o în diferitele internate militare timp de peste şapte ani, mi-ar fi fost de folos să am şi o percepţie feminină, multidimensională asupra realităţii. Dacă ar fi fost aşa, atunci multă suferinţă personală ar fi fost evitată şi niciodată nu aş mai fi ajuns la acea acumulare zdrobitoare de ură, ce m-a determinat ulterior să părăsesc armata, însă din nefericire cauzându-mi şi probleme serioase de sănătate pe care încă le mai port asupra mea.

Iar în privinţa culorii ochilor, acum aş răspunde ferm că da, îmi plac ochii verzi la fel de mult cât apreciez şi pe cei albaştri, căprui sau de orice altă culoare ar putea exista. Fiindcă dincolo de culoarea ochilor, ceea ce contează este privirea ce se transmite prin ei şi deopotrivă frumuseţea sufletului ce se distinge dincolo de strălucirea lor, conferind un farmec personal şi o charismă mai de preţ decât cea mai aleasă comoară ce ar putea exista în această lume. Experienţa de a fi om şi cea de a fi cu adevărat femeie, ambele luate ca un întreg, reprezintă un lucru cu totul deosebit şi vrednic de dorit pe acest pământ exprimând bucuria de a trăi şi pasiunea de a renaşte mereu indiferent de vreme.

Octavian Lupu (Bucureşti)

ATELIER

MEDJUGORJE, LA REGINA E L'AVVERSARIO

Il gatto osserva quieto interrogando le nostre danze d'amore sulle rocce che lacerano i piedi;

Vicka ci segue radiosa, con sguardo sbarazzino d'esile dijete.

Amica, tutti noi abbiamo una madre e dobbiamo esser degni del suo amore,

tu che per la prima volta piangi ed il segnale rende così distanti, moderni,

ma le lacrime non sono di coltan.

Le cicale smettono di cantare nel freddo mio cuore, Tu che lo svezzi di pensieri arditi

e prove come lame di coltello,

la luna è ora un sole che pulsa e si mostra integra e nuda ai nostri occhi umili e pacifici,

il tuo cuore di madre, forse,

luna che si sovrappone alla montagna e ci osserva, noi pensiamo con occhi amabili,

e Tu lì, forse..

Sale il nostro calvario ed incita a non sentire dolore,

no, no fratello, non è cinismo, è restare assorti, controllati e saldi di fronte alla ruota dei tempi

ed alle ferite che incombono lungo il cammino..

Madre, dammi la mano e aiutami a toccare ogni stazione, formella del tuo sentiero

perché l'eco d'ogni mistero, l'inciso d'ogni giaculatoria sappia del tuo profumo di viole

e di quel raggio che dal Križevac abbraccia il Podbordo e si diffonde nel tricolore della fratellanza slava.

Vela questi occhi ed i miei sensi già assopiti ma ancora sensibili al fascino d'una ghaziya nel suo yelek di porpora,

la danzatrice mi lusinga nella sua pelle fulgida d'olio e di miele che seduce,

il tuo corpo, Salomè, è solo cenere, la spoglia dell'avversario:

quale mente usurpi oggi, vile, quale testa reclami che possa galleggiare tra i liquami delle tue cloache ?

Cupido dell'ego, ego in persona, quale dardo cela la tua faretra ?

Forse tempo e solitudine e ti palesi come astio, superbia, giudizio insindacabile ?

Le tue leziose parole assertive m'inducono ad evitare e ti sostituisci a me, esibendo il mio vessillo

sul comune campo di battaglia tra bene e male.

Sto perdendo,

ma seduto su una roccia a soddisfare

una croce di legno che non è mancina falciatrice:

"Facili alle suggestioni, salvaci dal caos,

Kraljica Mira,

allontana da noi ogni estasi indotta che propone sogni di carta

e ci solleva alteri dalla terra, esitanti;

dacci un segno e misericordia,

noi che vaghiamo alla ricerca d'una prova tangibile, un po' tutti San Tommaso,

noi, naufraghi in tua assenza

che spesso non sappiamo chi dorme al nostro fianco e la notte ci teniamo per mano;

qui è più facile ascoltarti ma sei ovunque anche se più porte ci dividono,

da Malkhut a Keter, alza questo sipario, Madre di tutti,

svela amore, umiltà e condivisione - possa captare subito questi raggi di luce -

altra esistenza non abbiamo, destaci dal sonno e tienici per mano,

non come i brevi bagliori di consapevolezza che la follia ci regala,

fa' che sia per sempre e che, liberati dalle catene,

un cigno canti per ciascuno di noi.

Tu c'insegni che un fiore trae la sua bellezza dall’acqua e dal sole,

integri siano il seme e le radici perché abbia grazia e colore.

Aiutaci a credere in Te, in ciò che reale non si vede

per un disegno che appartiene a tutti

perché la nostra coscienza sia come un bimbo da svezzare e crescere

in una costante e paziente prova per poter esser degni della luce".

Solo, ma tra fratelli che non distinguo, bevo la rugiada dei campi di lavanda,

un brillore di specchi le rughe dell'acque, pillole d'amore da un cuore ingrigito di ferite

- nonna che m'accompagnavi su un sentiero noto, la corte, le scale, tutto mutato,

futuro d'un tempo che s'è fermato -

adesso come credere se non trovo equilibrio,

se tra bene e male perdo e sbaglio, se nel disturbo io divento il male,

se già così rigido e difficile agli occhi dei simili non posso testimoniare il tuo nome,

esser da esempio,

come credere, Madre,

Tu che mi chiedi d'aver forza, avrai un dì misericordia d'un cuore malato?..

Ora che scendo le nude chine di calcare cinte da corone di spine,

lieti nella cortina di mille bandiere ove ci guidi e ti chiamiamo in ogni lingua,

aiutami, aiutaci a traversare la strada, Madre,

non lasciarci indietro ma neppure andar avanti, Tu, Figlia del cielo,

che rivolgi sguardo e parola ai fanciulli, i più piccoli,

della verità ricettivi nella loro purezza, assenza di giudizio e disincanto

come alvei di roggia della prima acqua sorgiva.

Bijakovici è un'arancia sul lato destro della valle, teli di stoffa penzolano

dalle baracche dei venditori di croci e santini, la notte impera, chiediamo ad essa

la clemenza di risparmiarci l'ultimo respiro nella coperta che dall'orizzonte

si dipana;

Madre, in quest'ora siamo più fragili e sentiamo più freddo, ci sovrasta lo smarrimento,

il timore, ma Tu, rimboccaci le coperte..

Uno zefiro di calce si leva quasi in segno di saluto,

"Gospa Majka moja" canta Divan, il dentista, "Gospa Majka moja" Amalia, tossicodipendente, "Gospa Majka moja"

Aran, commerciante di liquori,

"Zdravo Kraljice Mira" si leva da Alfred, calciatore, Gaudêncio, ex spacciatore, Francine, segretaria,

"Zdravo Kraljice Mira" da Ilie, contadino, e David, affetto da disturbo bipolare, "Zdravo Kraljice Mira" da Agnieszka, casalinga, Erzena, ex prostituta, Giovanni, banchiere, e ancora

Raimund, malato di cancro, Danica, pasticciera di Zadar, Adelina...

Il giudizio è miope dinanzi al velo che cela la verità dell'essere

ed io solo col male posso conoscere il bene ?

No, Madre, non son degno che Tu entri sotto il mio tetto, ma non lasciarmi orfano

tra le schegge del destino..

Vicka riflette lo sguardo di Miryam, ora di nuovo bimba, pietosa ed amorevole.

 

MEDJUGORJE, REGINA ŞI ADVERSARUL

Pisica observă liniștită examinând dansurile noastre de dragoste peste pietrele care sfâșie picioarele;

Vicka ne urmărește radioasă, cu privirea ștrengară a unei plăpânde dijete.

Amică, noi toți avem o mamă și trebuie să fim demni de iubirea ei,

tu care plângi pentru prima oară și semnalul ne reprezintă atât distanți, moderni,

dar lacrimile nu sunt de coltan.

Greierii încetează să cânte în frigul inimii mele, Tu care o înțărci de gândurile îndrăznețe

și dovezi ca lamele cuțitului,

luna este acum un soare ce palpită și se arată integră și goală ochilor noștri smeriți și pacifici,

inima ta de mamă, poate,

lună care se suprapune peste munte și ne observă, noi gândim cu ochi amabili

și Tu acolo, poate..

Crește calvarul nostru și ne incită să nu simțim chinul,

nu, nu frate, nu-i cinism, e să rămânem absorbiți, cumpăniți și fermi în fața roatei timpurilor

și a rănilor care incumbă de-a lungul drumului..

Mamă, dă-mi mâna și ajută-mă să ating fiecare stație, gravură a căii tale

pentru că ecoul fiecărei taine, refrenul fiecărei giaculatoria să miroase a parfumul tău de violete

și a raza aceea care din Križevac îmbrățișează Podbordo și se răspândește în tricolorul frăției slave.

Învăluie ochii aceștia și simțurile mele deja ațipite dar încă sensibile la farmecul de o ghaziya în

yelekul ei de purpură,

dansatoarea mă ademenește cu pielea strălucitoare a uleiului și a mierii ce seduce,

trupul tău, Salomeea, e doar cenușă, învelișul adversarului:

pe care minte o uzurpi astăzi, lașule, pe care cap îl reclami ca să poată pluti printre dejecțiile cloacelor tale ?

Cupidon egoului, ego în persoană, ce dardă ascunde tolba ta ?

Poate timp și singurătate și te arăți ca ciudă, țanțoșie, judecată indiscutabilă ?

Cuvintele tale prefăcute și asertive mă induc la evitare și mă înlocuiești pe mine, etalând drapelul meu

pe câmpul de luptă comun dintre bine și rău.

Pierd,

dar așezat pe o stâncă să satisfac

o cruce de lemn care nu este o secerătoare stângace:

"Înclinați spre sugestii, ferește-ne de haos,

Kraljica Mira,

înlătură de la noi fiecare extaz indus ce propune visuri de hârtie

și ne ridică îngâmfați din pământ, șovăitori;

dă-ne un semn și milă,

noi, cei care hoinărim în căutarea unei dovezi tangibile, cam toți Sfântul Toma,

noi, naufragiați în absența ta

care adesea nu știm cine doarme alături de noi și noaptea ne ținem de mână;

aici e mai ușor să te ascult dar ești oriunde chiar dacă mai multe porți ne despart,

din Malkhut până la Keter, ridică cortina aceasta, Mamă tuturor,

dezvăluie iubire, smerenie și împărțire – ca să pot capta imediat razele astea de lumină -

altă existență nu avem, deșteaptă-ne din somn și ține-ne de mână,

nu ca sclipirile scurte ale conștientizării pe care nebunia ne-o dăruiește,

fă ca asta să fie pentru totdeauna și ca, fiind eliberați din lanțuri,

o lebădă să cânte pentru fiecare dintre noi.

Tu ne arăți că o floare își obține frumusețea din apă și din soare,

să fie integre sămânța și rădăcinile ca să aibă grație și culoare.

Ajută-ne să credem în Tine, în ceea ce real nu se vede

pentru un desen care ne aparține tuturor

deoarece conștiința noastră trebuie să fie ca un copil de înțărcat și de crescut

într-o probă constantă și răbdătoare spre a putea fi demni de lumină”.

Singur, dar printre frați pe care nu îi disting, beau roua câmpilor de levănțică,

o sclipire a oglinzilor ridurile apelor, pilule de iubire de o inimă înălbită a rănilor

- bunică ce mă însoțeai pe o cărare cunoscută, curtea, scările, totul schimbat,

viitorul unui timp care s-a oprit -

acum cum să cred dacă nu găsesc echilibru,

dacă dintre bine și rău pierd și greșesc, dacă în tulburare eu devin răul,

dacă deja atât de rigid și dificil la ochii semenilor mei nu pot mărturisi numele tău,

a fi un exemplu,

cum să cred, Mamă,

Tu care îmi ceri să fiu puternic, vei avea o zi mila unei inimii bolnave?..

Acum că cobor pantele goale ale calcarului cuprinse de coroane de spini,

veseli în cortina de o mie de steaguri unde ne duci și te chemăm în fiecare limbă,

ajută-mă, ajută-ne să traversăm strada, Mamă,

să nu ne lași înapoi dar nicidecum să mergem înainte, Tu, Fiică cerului,

care-ți îndrepți privirea și cuvântul copiilor, cei mai mici,

ai adevărului receptivi în candoarea lor, absența judecății și a dezamăgirii

precum albiile rigolei primei ape de izvor.

Bijakovici este o portocală pe partea dreaptă a văii, pânze de stofă atârnă

din barăci ale vânzătorilor de cruci și de iconițe, noaptea domnește, îi cerem

clemența de a ne cruța ultima suflare în pătura care din zare

se deapănă;

Mamă, în ora aceasta suntem mai fragili și simțim mai mult frig, rătăcirea se ridică pe noi,

teama,

dar Tu, bagă-ne în pat..

Un zefir de var se înalță aproape în semn de salut,

"Gospa Majka moja" cântă Divan, dentistul, "Gospa Majka moja" Amalia, toxicomană,

"Gospa Majka moja"

Aran, comerciant de lichioruri,

"Zdravo Kraljice Mira" se ridică din Alfred, fotbalist, Gaudêncio, fostul traficant de droguri, Francine, secretară,

"Zdravo Kraljice Mira" din Ilie, țăran, și David, cu tulburare bipolară, "Zdravo Kraljice Mira" de

către Agnieszka, gospodină, Erzena, fostă prostituată, Giovanni, bancher, și încă

Raimund, bolnav de cancer, Danica, cofetăreasă din Zadar, Adelina...

Judecata e mioapă în fața vălului care ascunde adevărul ființei

și eu doar cu răul pot cunoaște binele ?

Nu, Mamă, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci nu mă lasă orfan

printre schijele destinului..

Vicka reflectă privirea lui Miryam, acum din nou copilă, miloasă și binevoitoare.

Luca Cipolla (Milano - Italia)


FAMILIA

Cu un cuib asociem familia

Se formează ȋn anumite condiții sociale

Un grup de oameni legați de linia

Vieții, făcând adesea visele  reale.

 

Presupune stabilitate,

Refugiul  necazurilor tuturor,

O cale ȋnțeleaptă, cu afectivitate

Martor al tristeților şi bucuriilor.

 

Cine se-aseamănă se-adună

Adesea  ȋn familie

Chiar diferiți, uniți ca o cunună

Resort moral , izvor de armonie.

 

Legăturile dintre noi, puternice ca o stâncă

Şi-o inimă enormă ce bate cu iubire

Ne țin mereu aici, aproape ȋncă

Aducând ȋn suflet ȋmplinire.

Tănase  Georgiana (Buzău)

 

LA  FAMILLE

La famille est pareille un nid

Fondé(e) dans les circonstances de la vie.

Un groupe de personnes qui s’ aiment tant,

Ce qui nous lie, l’ équilibre de chacun.

 

Une stabilité qu’ on ne peut effondrer

Des malheurs le refuge personnel

Témoin des moments de joie, de  tristesse

Que l’on parcourt ensemble en toute sagesse.

 

On se rencontre comme on se ressemble

Par les divers traits, par le caractère,

La façon  d’ agir ou de s’ emporter.

 

C’est  tout celà qui nous tient

Unis en renforcés liens

Puissants comme de la roche

En points communs bien proches.

 

Une grande forteresse qui nous maintient unis

Toujours ensemble jusqu’au bout de la vie.

traducere, Elisabeta Dumitru (Buzău)

A  FI

A crede este o comoară

A nu crede te-nfioară

A voi e 'nţelepciune

A nu cere 'ncrezăciune.

 

A nu fi ce eşti, ucide

A dori ce nu-i, mâhnire

A fi om, însufleţire

A fi altceva, sluţire.

Elisabeta Dumitru (Buzău)


BLESTEM LA BRADUL PRĂVĂLIT

l-au prăvălit din vârf de munte bradul

să-şi facă cheful – pe tăblii de sânge...

închisu-s-a din nou spre ceruri vadul

iar Maica Cetinilor prinde iar a plânge

 

nu vă făliţi cu doliul gliei arse:

vă-mpăunaţi cu jalnic jaf de naos

dar ştiţi că astfel veţi cădea în haos -

oameni” vă zice doar în joc de farse...

 

oştirea sumbră-a duhului pădurii

cu propriile groaze cetluieşte

pe veneticii ce-au spurcat augurii -

 

un diavol palid li se potriveşte...

...voi – ucigaşii noştri de speranţe

n-aflaţi nicicând la poarta lumii – clanţe!

 

CRÂMPEI DE PSALM DOSOFTEIAN

la muezinul brad

cerul face vad

de trec sfinţii şi părinţii

lumini păsări ard

plâng parfum de nard

 

brazi flamuri de munţi

cu voi trecem punţi şi aprindem nunţi

se strâng frunte lângă frunţi

bălai serafi şi Hristos

pe un mal frumos...

 

şi-i atâta gând lumină

trece-alene o albină:

văzduhuri de liturghie

văpăi mari la temelie

ard îngeri o mie...

 

suflete crin răstignire

ai ieşit din trup şi fire

şi-ai venit la sfat de rai

cu toţi brazii de pe plai

...cântece-n slăvit alai...

 

PREGĂTIRI PENTRU UN PRIETEN

in memoriam Mircea Dinutz

deşi în calendar e primăvară

prin bezna zilei – leneş -   nori de ciori

se scurg – trăgând cu ei – ca pe-o povară

secătuirea lumilor de flori

 

degeaba-aştept vreo vizită decentă

ori caut scrisori şi gânduri: bun amicul

nu lasă-n uşi - din lumea inocentă

biletul-martor că nu sunt ridicul

 

va trece-o vreme – şi-oi pleca pe cale

să-l întâlnesc iar – faţă către faţă

şi duhurile noastre – la taclale

 

vor sta din nou – uitând de orice viaţă...

...îmi strâng 'n boccea o ultimă-amintire

ofrandă  pentr-un zâmbet de primire!

 

PRIMĂVARA NOULUI IONA

pădurea vrăjitoarelor e neagră

minuni nu ştiu – nici primăveri să chem

a da nu uit sufletului o viagră

ca să re-nveţe tumba de harem

 

e gheaţă groasă peste râul vieţii

prin miezul ei fulgeră şerpi mocnit:

când eu nu voi mai sta la capul ceţii

trosni-va-şi oase – iar - regat în  mit!

 

...ocean al meditărilor tardive

nu lua în seamă neputinţa mea

să nu te lepezi – Iona – de Ninive

 

ci să înfrunţi – senin – capăt de stea:

n-am înviat pe nimeni întru duh

dar vrejul mort aici – arde-n văzduh!

 

LA TELEFON

formez numărul de telefon – sună-ndelung - în

gol: îl sunasem pe tata

formez un alt număr – sună-ndelung - în

gol: o sunasem pe mama

apoi formez şi sun – sun şi formez – puzderie de

numere – de adrese telefonice – de oameni: sună în

gol: tocmai îi sunasem pe

toţi fraţii şi pe surorile mele – pe toţi prietenii mei

morţi – sau – cel putin

nevăzuţi de

nevrednici – ochii mei – neauziţi de

surzite în exploziile lumii – urechile

mele

 

…în cele din urmă – febril - cu o viteză pe care nici

eu nu mi-o bănuiam – formez şi sun – sun şi

formez – toate numerele de telefon posibile şi

imaginabile – de pe Pământ: sună-ndelung

tot mai exasperant de prelung – şi – fireşte - în

gol

 

toţi au plecat de-acasă – nu ştiu încotro – şi au

uitat să mă anunţe – sau

am uitat eu – pur şi simplu – că ei – ştiuţii şi

neştiuţii - m-ar fi anunţat – din timp că

au plecat: ce să fac eu

acum – singur – pe o planetă pe care toate

telefoanele sună în

gol?

 

...tresar şi formez un

ultim număr de telefon: sună – parcă mai prelung şi

mai batjocoritor decât

oricând – în

gol: tocmai mă sunasem

pe mine însumi

 

acum - mă simt împăcat – chiar

liniştit: aşa

da – aşa mai pricep şi

eu ceva: da - e o tăcere

plină de semnificaţii – ca burta

peştoaicei de icre – o subacvatică

tăcere - căreia îi înţeleg – îi adulmec – cu

nesaţ – rostul

de sub mormanele stivuite de

ere pustii – îngropate sub toate

celelalte ere

pustiite – curăţate de viaţă până la

os – ere plecate la culcare – cuminţi – învelite

până la bărbie - sub imensele plăpumi de

eoni cenuşii

 

CULEGĂTORI DE URZICI

bate vânt pieziş de primăvară

poţi chiar soarelui pe nume să îi zici

a ieşit mizeria din case – iară

au ieşit culegătorii de urzici...

 

printre peturi mii - de bere - cresc copacii

în păduri nemila a intrat:

cad sub drujbă fraţii mei săracii

cad strivind sub ei nădejdea de mâncat!

 

sora mea – urzica cea umilă

până şi să-nţepe a uitat:

vede-atâta foamete – priviri de silă

 

încât îşi înmoaie ţepii – şi-i păcat!

...frunză verde – verde de urzică

ghemotoace-s oameni – în lumina mică...

 

BARZA ŞI APOCALIPSA

trece-o barză printre trunchiuri retezate

abia-şi mişcă betegitele-i picioare:

frigul morţii a-nghiţit copacii

frigul morţii o curtează s-o doboare...

 

i-este frică berzei – astăzi - şi să zboare

până şi văzduhu-i sufocat gunoaie

întunericul ne şterge orice zare

din apocalipsă – nici măcar o ploaie!

 

ne-am umflat de-otrăvuri preparate

curge fierul până peste buze:

nu mai vreau nici berze degerate

 

nici strigoaice sângerând lehuze...

obosirăm – Doamne – de atâta viaţă

focul cadă peste planetara piaţă!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


ANTOLOGIE DE CITATE ŞI AFORISME 2006-2013

*

Adevărul - sufletul rezidual al gîndurilor abisale.

*

Amintirile - florile de pe mormîntul clipelor nepreţuite.

*

Crucile - pansamentele de pe faţa pămîntului.

*

Cuvintele - decoraţiile obţinute în războaiele minţii.

*

Amintirile - epavele de pe fundul mărilor interioare.

*

Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului.

*

Dorinţele - voracele creaturi ale fluviului Sînge.

*

Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci cînd speri să prinzi pasărea-n zbor.

*

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi, pînă rămîi fără lacrimi.

*

Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.

*

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămîne niciodată corigent la capitolul dragoste.

*

Dragostea - focul mocnit pe care aruncăm din cînd în cînd cîte o speranţă… ca pe un lemn putred.

*

Iubirea - miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorînd infinitul.

*

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.

*

Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca cel mai folositor răspuns?

*

Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.

*

Enigma - corabia care se scufundă în lacrima infinitului.

*

Fericirea - gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.

*

Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o pot împărţi cu tine, nu pe cei care sînt dependenţi de fericirea ta!

*

Iertarea - preludiul infinităţii în doi.

*

Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine.

*

Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?

*

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gîndurilor.

*

Cea mai ucigătoare otravă - lacrima pură.

*

Lumea este un imens cub Rubik în mîinile unui bătrîn orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.

*

Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori.

*

Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri...

*

Oasele mele sînt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.

*

Sînt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decît să fii conştient de propria nebunie?

*

Nebunia - rana profundă a lucidităţii, ajunsă la lipsa de coagulare a gîndurilor.

*

Nimicnicia - locul unde speranţele îşi strîng aripile la piept.

*

Omul - fluturele rămas în coconul viselor nesfîrşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor.

*

Precum oamenii de zăpadă, înfruntăm căldura inimilor din jur, căutînd sensul altor anotimpuri.

*

Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

*

Omul care nu-şi găseşte locul în starea de meditaţie este omul care fuge de conversaţiile cu sufletul său.

*

Oamenii - dispersia luminii în picăturile de sînge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.

*

Oamenii - miliardele de clone născute din acelaşi cuvînt, purtînd acelaşi război de menţinere a propriei identităţi.

*

Oamenii - călătorii clandestini din visurile cu destinaţia: fericire.

*

Oamenii - paginile necitite care ajung în biblioteca pămîntului, fiind devorate de viermii atotştiutori.

*

Poetul - pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.

*

Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămîne, cu inima lui uriaşă, cît o Patrie, bătînd în pieptul unui copil.

*

Poezia - crucea de pe linia destinului unde s-a săvîrşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.

*

Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei ci în arhivele sufletului.

*

Poezia - trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.

*

Poezia - cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.

*

Poezia - eterna declaraţie de dragoste şi testamentul inspiraţiei de moment.

*

Să scrii poezie înseamnă să-i trimiţi scrisori lui Dumnezeu, iar acesta, cunoscîndu-le dinainte mesajul, alege oamenii care au în inima lor aceeaşi adresă de destinaţie.

*

Poezia nu este nici o psihodramă şi nici o demonstraţie de forţă. Oglindă sînt cuvintele peste aşteptările lungi şi chinuitoare...

*

În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cît un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.

*

De boala scrisului te poate vindeca doar zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă, cînd aerul este sufletul tău călătorind între lumile cuvîntului.

*

Cel care învinge singurătatea prin iubire este cu un zîmbet mai aproape de chipul înţelept al Mîntuitorului...

*

Singurătatea leneveşte ca un şarpe la focul inimii, cu burta plină de amintiri.

*

O să-mi adun singurătatea din jur într-o lacrimă şi am s-o plîng peste lume.

*

Calea Lactee - aleea celebrităţilor de pe bolta cerească unde, pentru fiecare om, străluceşte o stea.

*

Sufletul - orga de lumini a trupului.

*

În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.

*

Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.

*

Sufletul - firul invizibil dintre oameni şi stele.

*

Cînd ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lîngă tine o porţie de suflet.

*

Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.

*

Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu treisferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strînsă în jurul ochilor.

*

Timpului nu-i tremură niciodată mîinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.

*

Şi tristeţile sînt frumoase aduceri aminte în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte.

*

Cel mai trist nu este să le lipseşti celorlalţi, ci să-ţi lipseşti ţie însuţi.

*

Va veni vremea cînd toată ura acestei lumi se va transforma într-un scîncet şi fiecare îşi va da seama cît timp a irosit în loc să fie fericit.

*

Nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi.

*

Viaţa - rîul ce izvorăşte din inima mea şi curge prin capilarele universului cu ochi galactici.

*

Frumuseţea vieţii constă în descoperirea miracolului în toate formele materiei care ne înconjoară şi ne alcătuieşte.

*

Viaţa - spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.

*

Viaţa - muzeul cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.

*

Viaţa - jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizînd pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, pînă la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.

*

Viaţa e un calcul - simplu cum sînt Eu, Însă Eu² = Dumnezeu.

*

Viaţa - magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, pînă se plictisesc.

*

Visăm cu deşteptătorul la tîmplă.

*

Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.

*

Dorm într-o livadă şi sînt pămîntul visîndu-se iarbă, iarba visîndu-se floare, floarea visîndu-se măr.

*

Zîmbetul - floarea eternităţii dăruită efemerului.

Ionuţ Caragea (Oradea)


O CLIPĂ LA CRUCE

Cu braţele încărcate cu flori, primăvara a coborât uşor pe pământul încă îngheţat şi zgribulit, ascuns sub mantia subţire a unei zăpezi târzii. La atingerea ei, ghioceii au ieşit să se scalde în lumina palidă a soarelui şi firele de iarbă au început să înverzească.

Grădinile s-au trezit din amorţeală şi au privit cu mirare covoarele de viorele şi brânduşe, lalele şi zambile, frezii care se aşterneau peste pământul rece. Copacii s-au legănat uşor sub atingerea vântului şi-au început să se îmbrace cu muguri proaspeţi. Doar păsările uimite îşi scuturau penele ciufulite, neştiind dacă ar trebui să înceapă să cânte…

Am auzit şi eu şoapta primăverii şi am ieşit în curte s-o întâmpin! Totul în jurul meu se trezea la viaţă, fără zgomot, fără grabă! Natura învia, pregătindu-se să sărbătorească împreună cu oamenii praznicul Învierii Domnului Isus Christos! M-am desprins cu greu din visare şi am încercat să intru în rutina zilei. Gândurile poposeau câteva clipe în prezent, apoi zburau neobosite acasă, în România. Acolo, cei dragi se pregăteau şi ei pentru sărbătoarea Paştelui. Amintirile din vremea copilăriei au rămas adânc săpate în mintea şi inima mea! Parcă auzeam din nou glasul mamei care repeta aceleaşi cuvinte în fiecare an „Să nu uitaţi că duminică Îl sărbătorim pe Christos cel Înviat din morţi. Să nu uitaţi crucea, suferinţele, moartea răscumpărătoare. Să nu uitaţi că Dumnezeu a dat totul, din dragoste pentru fiecare dintre noi! Să nu uitaţi….!” Am plecat să cumpăr cele de trebuinţă. În jurul meu era atât de multă grabă, încât părea că fiecare om aleargă să prindă ultimul tren. M-am întors târziu acasă, bucuroasă că scăpasem de mulţime. Urma să încep pregătirea bucatelor pentru masa de sărbătoare, însă mintea mea se întorcea la acelaşi gând „Să nu uitaţi crucea, suferinţele, Învierea!”

Seara am ieşit în curte să mă odihnesc şi am hotărât să mă duc pentru o clipă la cruce. Gândul a plecat fără şovaială şi s-a oprit pe culmea unui deal pleşuv. Niciun fir de iarbă nu îndrăznise să răsară acolo. Nicio floare nu-şi răspândea acolo parfumul. Pământul era numai bolovani şi pietre. În sufletul trecătorilor erau tot numai bolovani şi pietre. Pe cruce, între doi tâlhari de drumul mare, Isus Christos plătea preţul păcatului meu. Mâinile care au pus fiecare planetă pe orbită, zvâcneau acum prinse în cuiele răstignirii. Picioarele care călătoriseră neobosite, ducând tuturor vestea împăcării cu Dumnezeu, lăsau acum să cadă pe pământ sângele Răscumpărării. Suferinţa era atât de cumplită încât n-o puteai privi fără să te cutremuri. Gândul a plecat îngrozit de acolo şi s-a întors în curtea acoperită de iarbă primăvăratecă. Am fost o clipă la cruce… Apoi a fost noapte…

Dimineaţa Învierii s-a arătat veselă şi plină de pace. În timp ce priveam natura îmbrăcată de sărbătoare, gândul s-a întors la cruce. Nu mai era nimeni acolo. Câţiva trecători plictisiţi îşi cărau poverile pe drumul prăfuit. La poalele dealului, o grădină frumoasă adăpostea un mormânt gol. Pietrele, iarba, florile, vântul spuneau tuturor „A înviat Christos!” Doar Maria mai căuta trupul pentru îmbălsămare, dar cand L-a întâlnit pe Domnul, a văzut şi a crezut. Ne apropiem şi în acest an de sărbătoarea Învierii Domnului Isus Christos. În iureşul pregătirilor, te invit să te opreşti o clipă la cruce. Acolo a fost plătit preţul păcatului tău. Apoi du-te la mormântul gol, priveşte şi crede! Bucură-te căci Christos a Înviat, ca fiecare dintre noi s-avem Viaţă!

CHRISTOS A ÎNVIAT!

Liliana Botea (Tempe, Arizona, SUA)


SMOCHINELE ŞI MATEMATICA

Lucian era foarte încântat de tot ce îi povestea bunica lui. Aştepta cu nerăbdare următoarea vizită. 

- Bunico, îmi mai povesteşti o întâmplare adevărată din copilăria ta?

- Cu bucurie. Ştiu că eşti un nepoţel cuminte şi înveţi din păţaniile celorlalţi. Peste ani, poate că le vei povesti şi tu copiilor ce năzbâtii ai făcut în copilărie. Să ne aşezăm pe băncuţă!

Bunica şi Lucian s-au aşezat comod.  După câteva clipe în care bunica privi cireşele care dădeau în pârg, începu să povestească.

- Cred că eram în clasa a doua. La alimentara de vizavi sosise maşina cu marfă. Îmi amintesc că tata ne-a adus portocale şi alte fructe despre care ne-a spus că sunt din ţările în care nu ninge niciodată.

- Mare lucru! Portocale…

- Pentru noi, erau noutăţi. Eram obişnuiţi cu mere, pere, prune, nuci. Cireşe şi pepeni aduceau numai unii ţărani la piaţă. La noi în oraş, nimeni nu avea cireş. Pur şi simplu, nu era obiceiul. Pepenii se aduceau din Oltenia, dintr-o parte a ţării în care era mult mai cald ca la noi. Şi unde ploua mai puţin.

- Să revenim la ceea ce v-a adus tatăl tău!

- Ne-au plăcut portocalele, mandarinele, dar şi smochinele. Era prima dată când am mâncat smochine. Erau uscate, aşa cum aduc şi azi. Ţi-am mai spus, când eram mică, marfa era adusă în lădiţe, butoaie, saci. Fructele se cumpărau în cantităţi mici. Vânzătoarelor le revenea sarcina de a le cântări.

- Mi-ai mai spus că le ambalau în pungi de hârtie…

- Aşa e! A doua zi, am fost să cumpăr pâine. A trebuit să stau la rând. M-am uitat pe rafturi, am văzut preţurile. Am reţinut că smochinele costau nouă lei. Tata ne adusese câteva, dar eu aş mai fi mâncat…

- Şi?

- M-am gândit cum să fac, câţi lei să cer, cum să fiu convingătoare…Mi-am compus o problemă: dacă un sfert de kilogram costă nouă lei, cât costă un kilogram? Am început să calculez. Un sfert costă nouă lei, o jumătate costă nouă plus nouă, adică optsprezece lei. Un kilogram, după calculele mele, trebuia să coste treizeci şi şase de lei.  Am aşteptat să vină tata din oraş şi l-am informat că la alimentara mai sunt smochine şi eu aş vrea să mai mănânc. L-am rugat să îmi dea nouă lei.

- Bunico, ai vrut să îl păcăleşti pe tatăl tău?

- Atât am înţeles la acea vârstă. Voiam să mănânc smochine.

- Şi l-ai păcălit?

- Tata ştia să mă determine să mă dau de gol. M-a întrebat cât costă un kilogram. I-am răspuns repede: treizeci şi şase de lei. M-a întrebat dacă nu cumva sunt cam scumpe. Am izbucnit în râs. A râs şi tata şi m-a întrebat cum am calculat. Apoi, tata mi-a spus că, în clasa a treia voi învăţa tabla înmulţirii şi voi calcula mult mai repede şi mai uşor. Smochinele vor avea un preţ accesibil, adică nu prea mare, ca să poată copiii să le cumpere. Pe atunci, un învăţător, cum era tata, avea salariul de şapte sute de lei. De atunci, banii s-au schimbat de  câteva ori, preţurile s-au schimbat de mai multe ori.

- Ce ai învăţat din acea întâmplare, bunico?

- Am învăţat că, pentru a calcula mai repede, pentru a rezolva mai repede unele probleme practice, e foarte important să ştiu tabla înmulţirii.

- Tatăl tău nu s-a supărat că ai vrut să îl păcăleşti?

- Tata avea simţul umorului şi a apreciat faptul că mi-am compus o problemă de matematică şi chiar mi-am rezolvat-o cunoscând numai adunarea.

- Bunico, îmi mai spui o poveste?

- Mai târziu, că trebuie să le dăm mâncare puilor. Mă ajuţi?

- Sigur, bunico!

Bunica şi Lucian s-au dus să hrănească puii. În acest timp, bunica încerca să-şi amintească o întâmplare adevărată pe care să i-o povestească lui Lucian.

Maria Tirenescu (Cugir – Alba)


POVERSTEA MAMEI

Peste oraşul de la poalele muntelui, toamna îşi aşternuse mantia ruginie. Frunzele cădeau alene pe trotuarele înguste şi prin grădinile pustii. Doar din loc în loc, covorul galben-maroniu lăsa să se vadă o pată de mov, albastru, roşu sau alb. Erau ultimele flori care mai parfumau aerul dulce-amărui. 

Mama se plimba încet prin grădina de meri din spatele spitalului. Din când în când mai mişca usor cu piciorul covorul de frunze, căutând câte un măr rămas pe jos. Îşi dorea aşa de mult să mănânce un măr! De la piaţă nu putea cumpăra, pentru că nu-şi puteau permite; tata câştiga puţin, abia reuşeau să-şi acopere cheltuielile. În plus, în câteva săptămâni urma să se nască al doilea copil în familia lor.

Anii au trecut cu zile bune şi rele, cu bucurii şi necazuri, dar noi, cei trei copii,n-am simţit niciodată că ne lipseşte ceva. Mama reuşea să se descurce întotdeauna, fie că era vorba de mâncare, de haine, de caiete şi creioane sau de jucării. Îndemânarea ei în a le rezolva pe toate, a sădit în mintea noastră convingerea că suntem şi noi la fel de “bogaţi” ca toate celelalte familii din cartier. Când deveneam prea stăruitori, cerând ceva ce nu puteam avea, mama îşi făcea timp să ne  povestescă din copilăria ei. Povestea tristă, spusă cu resemnare, ne fascina şi ne abătea gândurile în altă direcţie. O ascultam de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, şi ajunsesem să credem că noi suntem cei mai binecuvântaţi copii de pe pământ. Noi aveam mamă şi tată, ea avusese o mamă vitregă şi un tată prea puţin interesat de copii. Noi mâncam cele mai bune ciorbiţe, tocăniţe şi prăjituri; mama primea o bucată de mămăligă rece şi era trimisă în grădină, s-o mănânce cu prune din pom. La sărbători, masa noastră era plină de bunătăţi; mama mânca la sărbători pâine albă adusă de la târg. Aceea a fost cea mai bună prăjitură din copilăria ei. Învăţam istoria unei vieţi pline de lipsuri, de frustrări şi amărăciune, şi ne minunam că femeia frumoasă din faţa noastră a putut trăi în asemenea condiţii.

Mama copilăriei mele a fost mama de la geamul bucătăriei. Acolo, ascunsă de crengile liliacului şi de albul imaculat al perdeluţelor, ne privea jucându-ne şi era gata să sară în apărarea noastră, în caz de nevoie. Purta mereu o rochie care-i stătea bine, un şorţ cu volănaşe şi o basma înflorată legată ca un turban peste părul negru, mătăsos. Vorbea rar cu vecinele, pentru că era prea ocupată. Casa trebuia curăţată, hainele puse la loc, jucăriile strânse şi mâncarea gata până la ora 3, când venea tata de la serviciu. După-masa avea de spălat rufe, de călcat, de cusut, de verificat lecţiile noastre şi târziu,când toţi se culcau, mai citea câte ceva.

Am crescut sub privirile ei bune, pline de dragoste, găsind mereu mângâiere în braţele ei. Am învăţat de la ea ce înseamnă să fi disciplinat, să fi organizat, să nu-ţi calci cuvântul dat. Am învăţat răbdarea, bunătatea, mila. Am învăţat să ne rugăm, să citim Biblia, să cântăm… De câte ori am privit-o pe mama, am văzut în ea femeia model. L-a iubit pe tata şi l-a respectat. Ne-a iubit pe noi şi ne-a crescut cu înţelepciune şi dragoste. A muncit neobosită, dormind uneori doar două-trei ore pe noapte. Când ieşea din casă, mama era mereu îmbrăcată impecabil, cu mult gust, aranjată, cochetă, gata să facă faţă în orice împrejurare.

Mama nu a studiat la şcoli înalte. Nu a ştiut să ne explice diferenţele dintre diverse curente filozofice, dar ne-a învăţat ce este bine şi ce este rău. Nu a ştiut de ce comunismul ar fi mai bun decât capitalismul, dar ne-a învăţat să nu plângem când moare un dictator. Nu a ştiut ce înseamnă evoluţionism, dar a fost foarte hotărâtă când ne-a spus că nu ne tragem din maimuţe. Cartea ei favorită era Biblia. O citea cu reverenţă şi o păstra cu grijă. Dimineaţa ne citea şi nouă câte un Psalm, seara ne spunea câte o poveste din Biblie.

După ce şcoala ne-a învăţat mult mai multe decât ştia ea, ne asculta cu atenţie şi adeseori ne punea să-i citim câte o carte. Iubea cărţile, iubea învăţătura. De multe ori am auzit-o spunând că i-ar fi plăcut să fie doctor. Avea vise mari pentru fiecare dintre noi, dar niciodată nu ne-a cerut să renunţăm la visele noastre.

Am fost în ţară nu de mult, ca s-o mai văd, să mai stau cu ea. Am găsit-o tot cu zâmbetul pe buze, tot la bucătărie, spălând ceva vase sau amestecând într-o cratiţă. Cei aproape 90 de ani de viaţă au lăsat în fiinţa ei urme ce nu mai pot fi şterse. Trupul plăpând e îmbrăcat mereu în haine mai groase, care s-o ferească de frigul din iarnă vieţii. Părul alb ca zăpada îmi aminteşte cuvintele pe care mi le spunea când veneam de la examene “Fiecare examen de-al tău îmi scurtează viaţa şi-mi albeşte părul”. Ochii frumoşi, care odinioară vedeau totul, acum disting cu greu lucrurile din jur. Sunt obosiţi de  nopţile petrecute cu acul în mână, ca să termine de cusut rochii pentru cine ştie ce evenimente! Degetele mâinilor nu reuşesc să se mai îndrepte, iar picioarele obosite abia o mai ajută să se deplaseze dintr-o cameră în alta. Doar inima ei a rămas tânără. Ascultă cu plăcere poveştile copiilor şi ale nepoţilor, se bucură ori de câte ori familia se adună la câte-o sărbătoare, îi place să stea în grădină, admirând fiecare floare, fiecare pom, fiecare gândăcel… Seara se retrage în camera ei şi citeşte Biblia, cartea ei favorită.

Ne întâlnim la sfârşit de săptămână pe Skype. Ne bucurăm să ne vedem, să ne auzim, să ne spunem una alteia ultimele noutăţi. De câte ori o întreb ce mai face, îmi spune că face bine, că e încă în picioare şi-şi poate purta de grijă. O privesc cu admiraţie şi mi-amintesc mereu că tot ce e important în viaţă am învăţat de la ea şi de la tata. Pentru noi, copiii ei, mama rămâne un om obişnuit, de mare valoare!

La mulţi ani, Mamă! Tu eşti îngerul pe care Dumnezeu l-a lăsat pe pământ pentru mine. Tu m-ai învăţat că există dragoste necondiţionată, că inima ta a uitat de sine dăruindu-se mie, că sufletul poate zbura, înălţându-se deasupra acestui pământ trecător. Tu m-ai învăţat că într-o zi voi sta faţă în faţă cu Creatorul nostru, care atunci când ţi-a dat viaţă, a pus în tine frumuseţe, înţelepciune şi multă, multă bunătate!

La mulţi ani, Mamă!

Liliana Botea (Tempe, Arizona, SUA)


BILET DUS-ÎNTORS

- Ce faci aici de una singură? El întinde mâna cu dege­tele ca feliile de portocală. Ea simte aşchii din lemn în derivă în gâtul uscat şi-şi muşcă involuntar buza de sus.

- Vrei să mergi la plimbare? Să vedem expoziţia cea nouă de la galeria din Holt? El îi zâmbeşte cu toţi dinţii armonioşi şi egali. Ea-şi simte stomacul sărind dintr-o gaură neagră în alta.

- Iar o să fie o zi minunată! Hai să mergem la plimbare! Sunt sigur c-o să-ţi placă. Hai! … El îi leagănă mâinile. Ea îşi crispă faţa ca şi cum ar fi muşcat dintr-o măr pădureţ.

- Mă duc să pregătesc micul dejun. El se înclină să-i atingă obrazul cu buzele umede. Ea îşi simte inima ca un zbieret fluid preschimbat în piatră.

- Ceai sau cafea? El îi mângâie părul rebel. Ea se face la faţă ca alabastrul.

- Cereale? El călătoreşte cu braţul pe după umerii ei aplecaţi. Ea-şi plimbă gândurile pe canale infestate de ceaţă.

- Vrei să mergem la cumpărături? El o atinge-ncurajator pe spate. Ea, cu ochii ca luna plină, fixează peretele-ngreuiat cu tablouri din colecţia Duduiei Iulica.

- La o plimbare la şosea? El o atinge pe gulerul brodat de Cucoana Elisa. Ea se joacă de-a v-aţi ascunselea cu lampa­darul de Murano, care atârnă tăcut din plafonul încăperii.

- Hai să ne bem cafeaua în grădină? El o ia de mână şi-o conduce spre banca din lemn de sub bolta cu trandafiri ur­cători. Ea ţese o pânză de gânduri fugare.

- Să şedem pe băncuţă. Ce parfum au trandafirii. El rupe cu grijă un boboc din trandafirul adus de la Mărăşti de Cu­coana Elisa. Ea simte-alchimia dulceţei în podul de plante.

- Uite, mierloiul rezident! El se uită galeş la faţa ei încor­dată. Ea fuge cu privirea la motanul tărcat camuflat printre tufe de dafin.

- Ce mere bune se vor face anul acesta. El o îndeamnă să şadă pe bancă. Ea se-nţepeneşte-n călcâie şi se-neacă-n tusea us­cată.

- Totul arată mai bine dimineaţa. Ce aer proaspăt. Îl simţi? El inspiră adânc. Ea închide ochii şi-şi acoperă ure­chile cu mâinile uscate.

- Relaxează-te! Este ceea ce toată lumea ar trebui să o facă dimineaţa. El se apropie de ea cu ochi zâmbitori. Ea priveşte cu ochii sticloşi dincolo de orizontul grădinii.

- Spune-mi că mă iubeşti! El o îndeamnă în braţe. Ea-şi află trupul îngheţat ca la dentistul de pe Strada Mare.

- Totul va fi ca mai-nainte. El se-nfioară cu buzele pe gâtul ei cioturos. Ea simte un şarpe alunecând prin cioburi de sticlă.

- Vreau să fim fericiţi! Cum am fost înainte! El îi prinde trupul ca lemnu-n derivă. Ea înoată-n ape la margine de timp.

- Să fiu îngrijorat? El o eliberează din braţe. Ea păşeşte în visul ei absolut.

- Îmi pasă enorm de tine. El îi zburleşte părul de pe gât. Ea se strânge în carapacea ei de broască ţestoasă.

- Ne simţim aşa bine-mpreună. El îi atinge cu degete de pianist mâinile ei cu degete boante.

- Rămâi în grădină. El o cuprinde în braţe. Ea îi scutură-mbrăţişarea şi intră pe uşa de la grădină în încăperea cu icoane pe sticlă din co­lecţia Duduiei Iulica.

Ea merge-n bucătărie, deschide dulapul de sub chiuvetă, alege cutia cu ceară de albine şi-o cârpă din bumbac şi se apucă să lustruiască ramele de la portrete.

Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)


GLOBALIZARE

Deasupra mormântului au zidit o biserică,

deasupra bisericii au zidit o sinagogă,

deasupra sinagogii au zidit o moschee,

deasupra moscheii au construit un spital,

deasupra spitalului au construit un zid,

deasupra zidului au construit o șosea.

Apoi, cetatea a făcut zidului cartiere:

cartierul creștin, evreiesc și musulman,

cartierul de limbi clasice, cartierul latin și cartierul grecesc,

cartierul de nații, cartierul armean, românesc, rusesc etc.

Epidemia de ziduri continuă

și toată populația globului a intrat în panică

răspândindu-se vestea

că, de fapt, mormântul era gol

 

GLOBALIZIM

Përmbi varr kanë ngritur një kishë

përmbi kishë kanë ngritur një sinagogë

përmbisinagogë kanë ngritur një xhami

përmbi xhami kanë ndërtuar një spital

përmbi spital kanë ndrequr një mur

përmbi murë kanë ndërtuar një rrugë.

Pastaj kështjella i bëri murit kartiere:

kartierin e krishterë, atë hebraik dhe atë mysliman

kartierin e gjuhëve klasike atë latin dhe atë grek

kartierin e kombeve, atë armen, rumun, rus etj.

Epidemia e mureve vazhdon

dhe krejt popullatën e globit e kaploi panika

duke u shpërndarë lajmi

se faktikisht varri ishte i zbrazët

 

ÎN DRUM SPRE EGHIPET

Cum moțăia în drumul spre Eghipet,

parcă lovit din cer,

Bătrânul Iosif scoase-un țipet:

''Marie, coroana...

Coroana de la magi, de Împărat,

ce I-o aduse-n cutia de gomer,

sculptată ca sipet,

în graba mare am uitat!''

 

Maria nu răspunse.

Privea departelui departe...

A șovăire, lacrima prelinsă -

curgea din ochii ei senini

durerea gândului nespus.

Îl strânse-n brațe pe-Iisus

și-L sărută pe frunte,

exact pe locul unde va purta

coroana Lui de spini.

 

RRUGËS PËR NË EGJYPT

Si kotej rrugës për në Egjypt

thuajse i goditur nga qielli

Plaku Jozef nxjerrte një klithje:

“Marie, kurora...

Kurora e magjive, e Perandorit

që ia pat prurë në kutinë e gomarit

e skulptuar si sipet

nga nxitimi i madh e harrova!”

 

Maria nuk përgjigjej.

Kundronte largësinë e largët...

Si një lot i kulluar –

rrjedhte nga sytë e saj të qartë

dhembja e mendimit të pashprehur.

E shtrëngonte në krahë Krishtin

dhe e puthte në ballë

pikërisht në vendin ku do ta mbajë

kurorën e Tij prej gjembash.

 

COPILUL DOARME

In suflet cireşul

a prins să înflorească.

 

Lumina şi ea  -

răsuflare cu răsuflare -

înfloreşte somnului.

 

Numai din când în când

adie

un fluture.

 

Copilul zâmbeşte prin somn

din când în când...

parcă vrând să trezească lumina.

 

FËMIJA DREMIT

Në shpirt qershia

Filloi të lulëzojë

 

Drita dhe ajo –

Frymëmarrje me frymëmarrje –

Që e lulëzojnë gjumin

 

Vetëm here pas here

Flladit

Një flutur

 

Fëmija buzëqesh në gjumë

Here pas here…

Thuajse tenton ta zgjojë dritën.

Baki Ymeri (Bucureşti)

ATITUDINI

CE ESTE HRISTOCRAŢIA?

De vreo sută de ani şi mai bine încoace, parcă toată lumea s-a pus pe capul nostru, al românilor (strănepoţi ai Poporului SfinţilorThrakes, sau, cu alte vorbe, dar cu acelaşi rost: Popor al Căii Drepte şi al Învierii prin LUP/DACII-DAOI – şi fraţi buni ai Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), ca să ne prostească şi să ne des-fiinţeze, ca trup şi Duh. Că, cică, să intrăm, zor-nevoie,  în războaiele altora,  ca “să ne fie bine şi la vară cald” (Unirea cea Mare, din 1918,  n-a fost, în niciun caz, rezultatul primului măcel mondial!), - …că să fim “străjeri” ai regelui-asasin şi trădător de ţară şi Neam, sperjurul, dezertorul şi uzurpatorul Carol al II-lea (care îşi mânca mustaţa-i putregăită, pentru că nu putuse a pune mâna pe “Legiunea Mihaelică”, izvodită revelaţie a Duhului-Codreanu, prin care ar fi putut să se ivească, aici, în pământul dacilor celor drepţi, “o ţară precum soarele de pe cer”, cum numai dacii-thracii mai întrevăzuseră!), - …că să intrăm într-un al doilea măcel mondial (care avea ca scop nu recuperarea Ardealului de Nord, de către români, ci ofensiva bolşevismului iudeo-asiatic, până la…New York!) -… că să construim bolşevismo-comunismul, la noi (tocmai la noi, unde, cum zicea Arghezi, dacă “ sapă sapa locul/Sare din pământ norocul!/ Ai pământ şi ape multe/Vântul stă să ţi le-asculte./Şi izvoare/Călătoare/Crapii-n ele cât berbecii,/În pomi piersici cât dovlecii,/Pepenii de zahăr roşu,/În grâu spicul cât cocoşu./Pui un bob din el - răsare/Mia de mărgăritare…”) – pentru ca, în felul ăsta să ajungem în paradisul…”terestro-material”…Iar, după mizeria din decembrie 1989, suntem prostiţi cu şi mai mare “ştiinţă savantă”: prin mass-media greţoasă (scrisă şi vizuală), prin Internetul luciferico-fascinant şi atoatefalsificator/atotiluzionator, prin minciuni sfruntate şi cumplit dezmăţate, spuse “verde-n faţă”, de către tot soiul de irozi, grupaţi în nişte găşti infecte şi trădătoare, TOATE, de ţară, numite “partide”, adică nişte aşchii otrăvite, care sfâşie trupul şi Duhul Sfintei Grădini a Maicii Domnului! Fireşte, cu îndemn, binecuvântare şi…şantaj,  din locurile acelea unde “apune soarele”!

Tot felul de “uniuni”, europene ori/şi planetare, ne promit paradisul, pentru ca, odată prostiţi, noi, de promisiunile lor, să ne încalece, cu toţi demonii lor, cei trufaşi, neruşinaţi, lacomi dincolo de orice măsură! Bogaţi mai suntem, Doamne, dacă, după 23 de ani de jaf (“externalizat” şi “internalizat”), străinii, prin “cozile de topor” partinice româneşti, se înverşunează, parcă având mai multă turbare a lăcomiei, în ochi, spre buna şi senina şi sfânta noastră, răstignita noastră Românie!!! Dar, ceea ce doare, mai mult decât orice, este batjocorirea celor blânzi, a celor drepţi, a celor binecuvântaţi! (…să nu uităm cum, anul trecut, “cel mai mare criminal de conştiinţă din România”  – CÂT PE CE ERA SĂ FIE ARESTAT! -, conform  “concepţiei” autocrate a eternilor guvernanţi  ticăloşi ai României, precum şi comandamentelor silnice ale “cucoanei”  sifilitice - “political correctness”; cine era el/”criminalul <<MAXIMUS>>”? -  era…sfântul monah vizionar, bătrân precum  patriarhii “Vechiului Testament”, de la mânăstirea Petru-Vodă,  IUSTIN PÂRVU! – pentru că acesta îi rugase, pe câţiva monahi, bătrâni ca şi el, să-i cânte, la patul de suferinţă, câteva cântece de Duh ale “Legiunii Mihaelice”!).

…Au ajuns, mai-marii zilei de azi (aşa cum avertiza Ioan din Patmos, în Apocalipsă), “a zice binelui, rău – iar răului, bine”!

…”De câte ori într-o ţară ne-imperialistă (adică,  mică/relativ mică) sunt decoperite bogăţii care ar putea îmbogăţi imperii întregi – băştinaşii acestor ţări  ne-imperialiste mor de foame, de şomaj cronic/endemic, sau de război civil” (spune filmul “Diamantul sângeriu”, regia Edward Zwick, coprod., 2006, vorbind despre descoperirea diamantelor , din  Sierra Leone – având ca rezultat un război civil halucinant, cu sute de mii de copii-soldaţi ai morţii)…îmbogăţind pe cei bogaţi - pe hulpavele, criminalele/genocidicele şi recidivistele mari/vechi imperii “globalizante” (care ar vrea moartea neamurilor şi a planetei, numai să fie/ajungă conducătorii lor, din umbră/”eminenţele cenuşiiPLUTOCRATE, ale Terrei – “Dumnezei pe Pământ”!) se umflă de vorbe mari şi teribil de mucegăit-împuţite (“găselniţe” masonice, de acum 300 de ani!): “democracy”&  “liberty”&“fraternity”& egality (?!)…Şi numărul “COZILOR DE TOPOR”, din aceste ţări binecuvântate de Dumnezeu şi invidiate de dracul, creşte exponenţial, vânzătorii de ţară devin măcelarii sau complicii măcelarilor bancari sau ai multinaţionalelor: practic, din 1989 încoace, România nu a avut, la conducerea ei (efectivă! – nu cea teoretică, “de faţadă”…)  - NICIUN ROMÂN!!!

…Aceste “cozi de topor” (susţinute, cu o brutalitate mârşavă şi mârlănie perfectă,  de interesele externe, ale multinaţionalelor, care-i ţin prizonieri pe preşedinţii ori pe regii popoarelor istorice - azvârlindu-le, acestor jalnici lachei - încoronaţi sau nu! -, ca la câini, câteva procente din pradă, pe sub masă!) au ajuns, azi, în aprilie 2013, după opt ani de dictatură băsesciană şi de urinare/micţionare (repetată, cu cinism!!) peste votul unui popor întreg, peste orice umbră vagă de democraţie (numai “comandourile morţii”, încă, nu apar, noapte şi zi, pe străzi! – în rest, procurorii cu biblii pe capota maşinii au apărut, numai rugurile încă nu le-au aprins! - intimidarea oamenilor, prin violenţă directă sau şantaj, este un mod de viaţă  - precum la Mafia siciliano-americană! -, intimitatea umană este violată în fel şi chip, batjocorirea ideii de libertate este modulată, infinit, cu un satanic sadism!), ca să-şi dea mâna, PE FAŢĂ, toţi demonii care pângăresc sufletul bietei Românii minunate, sfidând orice urmă de ruşine! Dacă Naumovici-Ponta “bate laba” cu tartorul-şef Băsescu/Braunovici, pe care-l huiduie şi-l “flatulează”, cu inspirat avânt anti-băsist, până şi copiii de ţâţă, din România - şi dacă Adina Vălean, soţia celuilalt lider al “eliberatorilor” calpi, “Crinul de Noapte” (complice cotrocenist, cu Naumovici, la semnarea “pactului cu diavolul”!), luptă, din răsputeri, la Bruxelles, pentru victoria lui Max Rich, asupra României…la Roşia Montană (da, luând cu gura foc, pentru atât de “româneasca” şi “binefăcătoarea” hienă venetică şi caracatiformă! – …cea care ”oferă”, timp de un an-doi, de muncă, la vreo 300 de oameni, şi, apoi, îi lasă, iar, pe drumuri, după ce a înhăţat, din braţele Mumei Geea ROMÂNEŞTI, sute de miliarde de euro, plus…URANIU!!! : “GOLD CORPORATION <<ROŞIA MONTANĂ>>”)!!! - atunci, în cine să mai credem şi de la cine să mai aşteptăm al doilea dar al Lui Dumnezeu, făcut omului, în Paradis – LIBERTATEA DUHULUI?!

Evident, doar de la Dumnezeu-Hristos! Dacă democraţia atheniană (care, şi aşa,  încă de-atunci – veacul IV  î.H. - , deşi părea, în mod clar,  superioară tiraniei lui Pisistrate – veac VI î. H. - , s-a dovedit imbecilă şi asasină de Duh, permiţând unor gloate ignare să-l otrăvească pe SOCRATE!) a fost într-atâta strâmbată, pângărită şi schimonosită, de către Demonul Masonic, în ultimii 300 de ani (adică, de la Revoluţia Franceză, deicidă şi regicidă, din 1789!), dacă votul milioanelor zdrobitoare, de români, şi în vara, şi în iarna  lui 2012, are mai puţin rost decât valoarea nisipului saharian, dacă Adrian Sobaru este răstignit TOCMAI de cei pe care i-a înălţat, prin “zborul” său arhanghelic (din Parlamentul României!), “în tronuri” - … dacă eleva Sabina Elena, din Covasna, “a fost ameninţată cu moartea, de către un individ,  Zsolt Lendvay Simon” şi ameninţată cu exmatricularea, de către “şefii”/responsabilii oficiali ai şcolii ei,  PENTRU CĂ ŞI-A PUS, PE CAP, O BENTIŢĂ CU TRICOLORUL ROMÂNESC, LA EA ÎN ŢARĂ, ÎN ŢARA NUMITĂ ROMÂNIA!!! (iar inspectorul general al I.Ş.J.-Covasna, “madam Kerestely Irma, dă dreptate, practic,  nemernicilor laşi şi trădători,  recte directorului şi directorului adjunct, de la şcoala Sabinei Elena, cărora le-a făcut, chipurile, …”mustrare”!!!)  – atunci, LA TOŢI DRACII, CU DEMOCRAŢIA!!!

…Nu se mai află, din păcate, vlăstare târzii/întârziate,  ale sfinţilor domni Muşatini ori Basarabi, trimişi, cu  Dumnezeiască Misiune, aici, în Grădina Maicii Domnului – pentru o restaurare a autenticei monarhii româneşti, nu cea de…”şoacăţi”spurcaţi ! Poate, pe dinafară de graniţe, să mai fi rămas, uscat şi uitat, vreun vrej chircit, de brâncovean ori de cantacuzin (… “grecotei”, dar imperial!). Ce folos, de astfel de surogate? Iar străinii, de viţă şi moralitate cu totul incertă, “hohenzollernii-sigmaringenii" 1! - după cât jaf au adus în ţară, după câte asasinate (a nu fi uitat EMINESCU! – dar nici zecile şi sutele de mii de ucenici morali şi martirici ai săi, interbelici şi postbelici!) şi haos şi trădare de Românie au adus în vatra noastră…”Vade retro, Satanas!

…Singura izbândă vom avea-o, cu certitudine, urmând “Calea, Adevărul şi Viaţa” – adică, pe Cuvântul-HRISTOS! Cei care vor azvârli, cu agheasmă, peste ademenirile demonului “partinic” şi peste toate lăzile cu otrăvi ale democraţiei (devenită monstrul care-şi devorează  propriii copii!), cei care se vor smeri doar în faţa ICOANEI HRISTICE, dar vor înălţa, CU MAXIMĂ DEMNITATE ŞI TĂRIE, Armă de Duh, Dreaptă şi Puternică, asupra Vrăjmaşului Străin, ascuns sub numele de “Uniune Europeană” şi de “Uniune Americană” şi asupra TUTUROR conclavurilor de diavoli! - … a acelora va fi lumina cea nouă, limpede şi adevărată!

Nici măcar pactul, laş şi tacit, al “bisericii de zid”, făcut cu “preaputernicii cezari ai clipei” – nu trebuie să tulbure credinţa în LUMINA HRISTICĂ! Trădătorii din interiorul “Cetăţii Pământeşti a Lui Dumnezeu”, fel şi soi de vlădici nevrednici – nu pot să sufoce viziunea sacerdoţilor sfinţiţi (sfinţii părinţi, părinţii duhovnici şi călăuze monahale!) şi însemnaţi, cu foc de rai, rămaşi Fidelii Cuvântului Sfânt, deci ai Lui Hristos-Dumnezeu! Şi aceşti vizionari, curaţi  (în credinţă şi, deci, în Puterea Duhului!) precum para/Empireul de lumină, a/l focului de rai! – ne vor călăuzi, sfătui şi ocroti, cu înţelepciune dumnezeiască, atunci când vom deznădăjdui, trecând prin deşertul minciunilor, imposturilor, trădărilor - celor impuse de Lucifer, atât în propria noastră Ţară-Grădină, cât şi dinspre Amurgirea Lumii…!

Toţi câţi vom înţelege această stare (de graţie şi de urgenţă, de maximă necesitate, pentru salvarea Duhurilor noastre!), vom înţelege şi ce este HRISTOCRAŢIA! Toţi câţi vor înţelege că rostul vieţii lor nu trece pe la Bruxelles, dar nici măcar prin Parlamentul ori Guvernul Trădării Naţionale, de la Bucureşti, nu trece prin gurile deschise a minciună şi înşelăciune neruşinată, ale politicii ANTI-POLIS, ANTI-FAMILIE ŞI  ANTI-CREŞTINE!!! – vor înţelege de ce noi TREBUIE să ne întoarcem la Cuvântul-Hristos şi să ne luptăm, viforos şi martiric, sub stindardul său!!! -  iar nu să intrăm, de bună-voie şi siliţi doar de slăbiciunile Duhului nostru, în turma porcilor diavolului! ŞI SĂ NU ACCEPTĂM, CA NIŞTE OLIGOFRENI SAU CA NIŞTE SCLAVI PUTUROŞI, INACCEPTABILUL, BATJOCORIREA PE FAŢĂ, din partea străinului care ne dispreţuieşte şi urăşte, şi nici din partea falsului frate, care ne trădează şi “ne beleşte”, rânjind sfidător şi hămesit, prin ispita diavolului, ori a străinului îndrăcit (totuna!) - de tot ce ne-a dăruit şi hăruit Bunul Dumnezeu!!!

Nu mai avem nevoie de conducători de pe Pământ! TOŢI sunt corupţi şi pierduţi, pentru Misiunea Terestră şi pentru Duhul lor, odinioară dumnezeieşti, amândouă!  – iar  azi, oferite, “pe doi bani vechi”,  lui Lucifer! Vom da “cezarului ce-i al cezarului”, adică vom munci – dar AICI, în Grădină,  NEAPĂRAT!, iar nu pe coclaurii uitării de sine şi de Dumnezeu, ai diavolului şi ai străinului!!! – vom munci, pământeşte şi părinteşte, pentru că munca sfinţeşte (dacă este făcută în consens cu Fericirile Lui Hristos!), pentru că munca probează iubirea noastră pentru semenii/fii şi fraţi întru Duh, iar nu pentru arginţii Iudei!, pentru că prin muncă, doar, ţinem înflorită Grădina Maicii Domnului! – dar, în rest, ne vom refugia, cât vom putea de adânc, în SFÂNTA FAMILIE şi în BISERICI-MÂNĂSTIRI şi, mereu şi fără vreun răgaz, în RUGĂCIUNEA-SCARĂ-CĂTRE-RAI!

HRISTOCRAŢIA este puterea celor ce înţeleg că, fără urmarea Lui Hristos, adică împlinirea  ADEVĂRATELOR priorităţi de Ţară şi de Neam şi întru Înveşnicirea Luminii  - totul este “vânare de vânt”! - …HRISTOCRAŢIA este puterea celor care înţeleg că, fără a se întoarce la Cuvântul-Hristos, la “imitatio Christi”, adică să facem ce-a făcut, prin faptă şi vorbă şi îndemn şi răstignire învietoare -  şi ce-a sfătuit Hristos cu Sfinţii Săi Apostoli – …– nu vor nimeri decât în deşertul de rosturi al fiinţelor ratate, spiritual, de pe acest Pământ!

Căci prioritară este/rămâne, mereu, MÂNTUIREA DUHULUI, iar nu “intrarea în Spaţiul SCHENGEN” (al negustorilor şi cămătarilor, pe care Hristos i-a gonit, CU LOVITURI NĂPRASNICE DE BICI, din Templu!), iar nu “respectarea angajamentelor” faţă de dracul  masonilor, al băncilor cămătăreşti şi înrobitoare, cât şi al “multinaţionalelor”  (fie că diavolul poartă numele “SUA” - “state” ale petroliştilor negri şi ale vânzătorilor de moarte, prin arme fizice şi anti-spirituale, vizibile şi mai puţin vizibile, precum drogurile, homosexualismul/SIDA , ori…“Biserica Universală2!!! - şi ne cheamă copiii să-i ucidă pe nefericiţii din Afghanistan, ori Irak…dacă nu mor ei, întâi, ucişi de propria-le prostie lacomă şi dezumanizată, lipsită de busola AUTENTICULUI PATRIOTISM, cel iubitor şi apărător şi de sine răstignitor, pentru ŢARA ŞI NEAMUL CARE I-AU NĂSCUT! – …ori se cheamă “Uniunea Europeană”, cea mai falsă iluzie de fiinţare, cea mai perversă arătare, din partea demonului: ne umileşte până a ne prăbuşi, ca sclavi, în genunchi, pentru ca, de acolo, din genunchi, TOT noi, să-i binecuvântăm  TOCMAI pentru că ne jefuiesc munca şi ne aruncă în braţele disperării şi ale morţii…cică ei “ne învaţă”, “ne   călăuzesc”, prin “MCV” (ca pe vite, la intrarea în abator!)… – halal “călăuze”! - de fapt, întruchipări ale neantului, care ne azvârl pe gura crematoriului infernal, direct în râpa iadului, cel “obţinut” prin orbirea Duhului nostru, prin ne-iubire şi indiferentism - criminal şi sinucigaş, totdeodată!

…Niciodată, pentru un HRISTOCRAT, nu va fi prioritară bunăstarea, porcească, a propriului trup/pântec (precum nici fala/fălirea cu cele deşarte şi trecătoare! – şi nici nedreptăţirea dreptului, în folosul eului nostru, hiperbolizato-paranoizat!!!), ci adeverirea, pas cu pas şi fără hodină, a “Căii, Adevărului şi Vieţii”. Adică, a Iubirii, a Înţelegerii de Duh, a Îndreptării Cântarelor Strâmbe şi a Eternei Frumuseţi a Creaţiei Divine!!!

…Niciodată,  de către un HRISTOCRAT autentic, nu va fi acceptat vreun criteriu material-economic de existenţă/fiinţare (cum este, spre exemplu, şi “regionalizarea” economică, voită şi chelălăită, pe toate drumurile, azi, de către haitele de cămătari europeni şi tereştri!) – ci va accepta, căuta şi stimula, EXCLUSIV, criteriile de identitate spirituală, de IDENTITATE DE NEAM – aşa cum NUMAI ORTODOXIA a încercat, până acum, în istorie, cu oarece succes, să prezerve conştiinţa apatenenţei omului/oamenilor, la un MODEL DUMNEZEIESC DE FIINŢARE-ÎNTRU-FĂPTUIRE-CU-ROST ŞI ÎN CADRULUNEI  MISIUNI DIVINE SPECIFICE (nu doar individuale, ci şi comune/euharistice, de ecumenicitate naţională: MISIUNEA FIECĂRUI NEAM METAFIZIC, ÎN PARTE!)MODELUL DUMNEZEIESC AL NEAMURILOR – fiecare NEAM venind, la Tronul Lui Dumnezeu, cu harul/harurile sale, specific/e, pus/e în SFÂNTĂ LUCRARE şi, deci, îmbogătăţitor/-toare de rost, adică de confirmare a Dumnezeieştii Creaţii!!!

…Deci, un autentic HRISTOCRAT trebuie să elimine, din start, EGOISMUL, LAŞITATEA, NONCOMBATIVITATEA RUŞINOASĂ (DE SCLAV!), IRESPONSABILITATEA/INDIFERENTISMUL,  NON-SOLIDARITATEA ÎNTRU FĂPTUIREA BINECUVÂNTATĂ – şi să intre, cu hotărâre eroic-martirică şi definitivă credinţă, în LUMEA MORALEI CREŞTINE (MORALĂ CREŞTINĂ care trebuie apărată, prin luptă a Duhului, întărit de Dumnezeu – şi  cu neclintire de Duh, întru această bătălie de Revelare a Voinţei Divine, din Rosturile, Legile şi Finalităţile Lumii!), în OASTEA LUMINII, acolo unde trebuie, omule, TREBUIE  să fii gata, în orice clipă, pentru făptuirea de bine discret (“să nu ştie stânga ce face dreapta”) şi de autojertfire pentru cel bun, pentru cel nedreptăţit, pentru cel ostenit de munca întru Adevăr – adică, întru/pentru LUMINA REVELATĂ A PARADISULUI – care este singura “realitate-reală”, singura CREAŢIE DUMNEZEIASCĂ!!!

SĂ LUPŢI, ZI DE ZI ŞI CLIPĂ DE CLIPĂ, PRECUM HRISTOS-DUMNEZEU, CU ŞLEAHTA TURBATĂ A FARISEILOR (CAIAFE AROGANTE, MINCINOASE, LACOME ŞI CRIMINALE, ORI IUDE TRĂDĂTOARE!), LA TEMPLUL UNUI NOU  IERUSALIM!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


-…Dezvăluim, în premieră, conţinutul (secvenţe publicabile…) unei scrisori imunde, a evreului Cezar Lazarovici, din 8 martie 1990, trimisă din Tel Aviv (se poate verifica autenticitatea ei, prin adresele electronice ro.altermedia.info, sau: cersipamantromanesc.wordpress.com) – şi adresată lui Faust Brădescu, cel mai important ideolog (fireşte, după Codreanu!) al Mişcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail (Arhanghelul Spiritului), singura mişcare spirituală terestră, din epoca modernă, care a săvârşit metanoia (“schimbarea/întoarcerea pe dos” a sufletului, spre Lumina Lui Hristos!) a unei întregi generaţii, a Neamului Românesc, cum zicea Emil Cioran, în 1940: Într-o naţie de slugi, el (n.n.: Corneliu Zelea Codreanu) a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”

Iată ce zice un reprezentant (turbat!) al „binefăcătorilor” noştri din ultimele două veacuri – „turbatul” anti-român neomiţând, Doamne fereşte, să ne blagoslovească, pe noi, românii, din trei în trei rânduri de scrisoare, cu apelativul  „porcilor” (...probabil că medicul lui curant i-a interzis, precum musulmanilor, consumul de carne de râmător...care, he-heei, ce bună era, odată, în „Valahia aia puturoasă”!):

„Măi Brădescule, tu nu eşti român, eşti ţigan şi, nu orice ţigan, un ţigan mahalagiu şi împuţit.
Nu ai nici ruşine şi nici bun simţ. Cum ai îndrăznit tu, măi dobitocule, să insulţi poporul ales al lui Dumnezeu, nu vezi că noi “evreii” stăpânim lumea, sau vrei să-ţi punem ca lui Le Pen, un ochi de sticlă? Ce ai crezut imbecilule, că dacă dispare Ceauşescu din România, noi nu avem pe altcineva să punem în locul lui şi vă lăsăm pe voi, haite fasciste să-i luaţi locul? România este grădina “evreilor” şi noi vom făuri acolo noul Israel (s.n.), aşa că să-ţi iasă din capul tău sec, că tu şi organizaţia ta naţionalistă “Garda de Fier” va mai ajunge vreodată la putere în România. Numai noi “evreii” suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă nouă ne-a dat Dumnezeul lui
Israel această putere supremă asupra voastră (s.n.). Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentrucă voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentrucă voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri(n.n.: ??!). Prof. Silviu Brucan, pe care voi îl urâţi de moarte pentrucă este “evreu”, a avut perfectă dreptate când a spus că în România trăiesc trei milioane de oameni deştepţi şi 20 de milioane de proşti. Cele trei milioane de deştepţi sunt “evreii”, ungurii, iugoslavii, ruşii şi alte naţii, iar cele 20 de milioane la care s-a referit Brucan, nu sunt altceva decât nişte fiinţe bipede, care-şi dau importanţă, spunând că sunt români(…) Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei, dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!”- şi semnează, cu infinită bunăvoinţă şi dezinvoltură : CEZAR LAZAROVICI… ( “Z”-ul semănând a “s”) –cf. Adrian Botez, MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR...FĂCUTĂDE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”...! (marginalii şi dezvăluiri în premieră), în www.jurnaluldevrancea.ro, din 28.05.2010.

2 -La nivel internaţional, una dintre sectele cele mai agresive în activitatea lor de a câştiga adepţi este Biserica Universală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Promovează VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ, CONTRA COST, şi RENUNŢAREA LA ORICE TRATAMENT MEDICAL. A ajuns recent şi în România, unde a fost promovată prin OTV şi acţiuni organizate la Sala Palatului. În anumite părţi ale globului, este cunoscută sub numele comercial de „Pare de sufrir” („Nu mai suferi”), titlu publicitar prin care promovează „produsele magice”, care se vând la reuniuni: Trandafir de Sharon, sare sfinţită, pământ de la Ierusalim, ulei sfânt - TOATE ADUSE LA IERUSALIM, DAR „MADE IN NEW YORK”!!! SECTA S-A TRANSFORMAT ÎN CEA MAI MARE MULTINAŢIONALĂ  BRAZILIANĂ, CU UN PROFIT ANUAL DE PESTE UN MILIARD DE DOLARI, NEIMPOZABILI” – cf. DeCeNews, Bucureşti, sâmbătă, 6 aprilie 2013.


NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ ŞI AFIRMARE

Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a cățărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri și a unei tot mai distinse plictiseli.

Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune și în mai puțin bune) se plictisea ca un rege și medita asupra plictiselii dizolvante ca un înțelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt”…

Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care lovește orbește în toți aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezișul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiții, sentimente.

Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuși și de consecințele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativității în plan moral: Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniștii și echilibrului lăuntric se contractă și spațiul dobândirii fericirii statornice se dilată!

Iar dacă notăm cu m masa plăcerilor procurate și cu v viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: P=m/v², potrivit căreia plictiseala este direct proporțională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor și obligațiilor sociale) și invers proporțională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.

Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creștere și teama de ridicolul situației care s-ar crea se opun tentației resimțită de atâția dintre noi de a urma măcar o dată în viață exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinții de urechea celui mai simandicos personaj din societate și să tragi de ea până i-o vei sfâșia…

Plictiseala devine concretă și activă prin intermediul plictisitorului și plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferență între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol și monoton, pe când celălalt reprezintă trufașa recreație a unui spirit într-atât de scârbit, încât își refuză până și alinarea prin speranță și visare.

Pornind de la indivizi, până și popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor (secV-IV î.e.n.), grecii și-au putut permite să devină sceptici prin renunțare până la declin și să fie obosiți până la plictiseală, căci renunțarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari.

Dar grecii au devenit sâcâitori și plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală și modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoșilor lor…

Tot așa, obosiți de greutatea veacurilor de cultură și civilizație pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generație în generație, englezii, francezii și germanii zilelor noastre au dreptul la vacanțe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului și plictiselii.

Nu și românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovați pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea și scepticismul.

Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunțare, are vocația orizontalei și împinge conștiința la sacrificii prin asumarea indolenței. Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică și spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înștiințează că el (scepticismul) este „țesătura spumoasă de gratuități elegante și inutile” a unui spirit crepuscular?!

Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării și răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.

…Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre și-a creat căi adecvate de rulare înspre luminița de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, nerușinarea din perioada postdecembristă.

Cum între cele două perioade situate de o parte și de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi și năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluției, căci caracteristica revoluției este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coșmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjați toți aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea țării, nu și a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toți ai lor (clanuri, găști, partide) de orientarea macazului politic pe direcția unei democrații la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceaușescu.

Dar oricât te-ai strădui și oricât de destoinic ai fi, nu poți să comprimi substanța unui fragment de istorie doldora de suferință și deznădejde într-un articol pe care ți-l dorești limpede în conținut și rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin Non multa, sed multum (Nu multe, ci mult)…

Nerușinarea, așadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte și intenții, pe stradă și-n birouri, în presă, politică, școli, cultură și familii, practic în toată această goană năucă după mai mult și mai fățos, încât face din minciună o necesitate, din hoție o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate.

Și astfel, în vârtejul circului generalizat și permanentizat, din ce în ce mai puțini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu și la figurat) și din ce în ce mai mulți dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiției lor de ridicoli în aceea de grotești.

Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primește, hrănește, ocrotește și revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ștaif de pe aceste meleaguri și de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcțiile ce-i revin în stat, ea înalță nesimțirea aleșilor la rangul reprezentării internaționale, care astfel pentru străini devin un simbol al identității noastre naționale.

Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalți tovarăși de coțcărie, adică își prezenta demisia (implicit își recunoștea greșeala) mai înainte ca evidența faptelor săvârșite să facă praf și pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmbovițean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimțire la care de regulă apelează toți cei de teapa lui.

(Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimțire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în fața probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miștocărească cu care le-a ignorat și firescul cu care a rămas pe post, precum și cariera de „martir” a pușcăriașului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăși de idei!)

Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalității. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetență, impostură și cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moștenirii ce revine urmașilor.

Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliție de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:

a) Sărăcirea dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creștere a prețurilor, taxelor și impozitelor;

b) Promisiuni cu carul și finanțări cu țârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureș nu a fost prins de Guvern în planul său de finanțare pentru anul 2013, deși  nouă din cei 13 parlamentari maramureșeni sunt usl-iști!);

c) Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înșfăca bani buni și fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coșmarul ineficienței totale și, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;

d) Înrăutățirea relațiilor cu Uniunea Europeană și organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forță întreprinse anul trecut de Guvern și clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârșitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declarațiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.

Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susținerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) și cu tot belșugul de miniștri (din care unii sunt miniștri delagați, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaților, iar alții sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult și nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc și Ungureanu, prim-miniștri împotriva cărora tuna și fulgera pe vremea când era în opoziție.

De unde cele două concluzii care se impun atenției noastre:

1) România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp și resurse, dar nu pentru propășirea țării și binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan și partid. Acest obiectiv este atins prin acțiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, grație cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromiși în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt țărăniștii și formațiunea lor…

Rezultatul unei atari concepții de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat și ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o țară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspirație, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni și din afara lor o realitate tot mai descurajantă.

2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziția trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare și că ea poate gândi și simți într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp și resurse naționale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, și mai grav, prin pași făcuți înapoi, pe motiv că foștii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?

Care sunt cauzele că, totuși, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru țară și dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperități de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea țelului comun al întregii lor politici – binele națiunii și prestigiul țării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze și unii și alții exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziția încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-și întețească eforturile în această direcție, așa ca la o adică să poată prelua din mers și fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.

N.B. După cum spuneam mai sus, nesimțirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrășit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj și concepție – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…

George Petrovai (Sighetul Marmației - Maramureş)


POLITICA ȘI COMPROMISUL

„Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri”
Jean Jacques Rousseau

Omul se află continuu în procesul evoluției; el nu se oprește într-un punct, ci tinde mereu spre perfecționare, întotdeauna, cum se spune, este loc și de mai bine. Experiența vieții face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.  

Viața omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârșit nu poate fi prevăzut. În laboratorul ființei se amestecă o mulțime de substanțe, sunt adăugați o mulțime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacțiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obține. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experiențelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simțurile dar și gândirea - judecata, raționamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoștințe și experiențe acumulate. Unii consideră intuiția a fi irațională, în opoziție cu simțirea și gândirea, dar ea este mult ajutătoare. C. J. Jung spunea: „Dacă se speră sau se nutrește exclusiv convingerea că fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor rațiunii, există riscul de a se obstacula o soluționare reală de natură irațională”. Perturbări, reacții imprevizibile  pot fi, așteptările, de multe ori ne pot fi înșelate.

Putem deci evalua faptele, valorile trecutului, dar nu le putem evalua pe cele ale viitorului, un putem ști cum vor crește sau descrește. „Ceața” plutește în mod infim asupra trecutului, dar este intensă asupra viitorului. Trecutul are glas, prezentul este asurzitor, viitorul e mut; viața ne oferă șansa de a atinge măcar, binele și frumusețile ei! Poate de aceea în cutia Pandorei a și rămas – Speranța.

Acțiunile din viața omului trebuie să aibă în primul rând motivații raționale. Fiecare om caută să rezolve problemele vieții în interes personal, familial și în armonie cu societatea, adoptă o cale de luptă pentru atingerea unui scop care include cunoștințe teoretice și practice, ia în final anumite decizii, adică face politică. Jean Jaques Rousseau (1712-1778) considera că fiecare om participă activ la treburilor statului prin deciziile sale și fiind o ființă morală - în măsura în care respectă un set de reguli de comportare impuse de normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate - este obligat a face legătura dintre politică și morală. Filozoful francez Vincent Descombes (n. 1943) a făcut distincția dintre politică și morală, spunând că „poziția morală este poziția spectatorului, poziția politică este cea a actorului”. Da, dar spectatorul este cel ce apreciază, determină valoarea actorului!

Dispunem de timp și de spațiu acordat, în care ne desfășurăm viețile atât de scurte - vai! - și încercăm să creăm acea armonie mult dorită, pentru care uneori suntem dispuși a face compromisuri – înțelegeri, cedări. Trăim, se pare, o perioadă a compromisurilor, întrucât cu toată libertatea avută, se aud deseori zornăituri de lanțuri.

Persoanele care purced la compromisuri au diferite caractere - însușiri psihice-morale - care „se manifestă în modul lor de comportare, în ideile și în acțiunile lor”. Comportamentul pe parcursul vieții poate fi îmbunătățit, corijat, omul ajungând a avea opinii, păreri, chiar idei clare. „A gândi nu mai este a contempla, ci a te angaja, a fi cuprins în ceea ce gândești, a fi într-un proces-eveniment dramatic al ființei-în lume”, spune filozoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) în cartea sa „Între noi – încercare de a-l gândi pe celălalt”.

Caracterul unui om poate fi frumos, de admirat sau urât - de neacceptat. Oamenii pot avea diverse motive pentru a-și schimba părerile, ideile, funcție de experiențele dobândite, de adaptare la noile condiții de viață, de dorința de a îndrepta anumite greșeli. A-ți schimba părerile nu denotă neapărat un caracter urât. Există însă și oameni cu caractere urâte determinate de dorința de parvenire, orgoliu exacerbat sau labilitate psihică. Când intervin anumite evenimente, ele pot schimba viziunea unor oameni, fără a-i face pe ceilalți din jur să considere că a făcut ceva greșit, ci chiar să le fie apreciate noile viziuni și noile acțiuni, fără a le defăima caracterul, acea „putere morală a omului”, dar numai atunci când schimbarea este făcută în cadrul dreptății, sincerității, binelui general.

Unii consideră că a face compromisuri este o adevărată artă care necesită talent. „Podoaba vieții este talentul, cununa talentului e caracterul”, spunea academicianul român Simion Mehedinți. Viața ne-a demonstrat că unele minți luminate, talente, chiar genii ale omenirii, nu au avut ceea ce li s-ar fi cerut în plus – caracter - și lipsa acestuia i-a împins la greșeli. Mai târziu, ei au fost numiți „monștri umani” sau „genii ale răului”.

A existat și există în deciziile politice așa numita morală a compromisului și chiar una a lașității, cu efecte pe termen scurt sau pe termen lung. Iată de ce moralitatea a jucat și joacă în continuare un rol important în deciziile politice. Unii consideră că politica astăzi nu mai are nevoie de morală, dacă interesele par să convină momentan. Este adevărat că suntem uneori puși să alegem între a face un compromis sau a renunța păstrându-ne principiile pe care le-am avut până în acest moment și care au constituit caracterul nostru. Când facem un compromis, suntem în situația de a trece granița ființei noastre, renunțăm la ceea ce până atunci poate fusese un crez, o valoare, pentru a putea merge mai departe și a spera în mai bine. Important este ca deciziile luate, compromisurile făcute să nu le regretăm mai târziu. Necesare în acel moment sunt: inteligența și prevederea.

Clar este că suntem ființe sociale și trebuie să conviețuim, să ne acceptăm și să încercăm să învățăm unii de la ceilalți. Aceasta presupune o oarecare situație de compromis, „o reglare a intereselor contradictorii care dă fiecărui adversar satisfacţia de a crede că a primit ceva ce nu trebuia să aibă şi că nu a fost privat”. Întrebările esențiale care s-ar pune: În ce scop se face compromisul? Pentru evitarea unui haos existent, pentru supraviețuire, pentru progres? Ce cedezi? Ce dobândești? Cât de maleabil trebuie să fii? Cât de inflexibil? Este moral a face compromisul respectiv? Este făcut pentru ideea de bine și de progres, sau numai de supraviețuire? Se poate face chiar dacă el este contrar cu convingerile formate sau pe care tocmai societatea ni le-a impus? Nu poate fi semn de slăbiciune, sau remediu pentru o cale greșită? Se ia în calcul demnitatea și sinceritatea în acest nou demers? Cel ce-și asumă compromisul, își asumă și o mare responsabilitate.

Revin însă la cadrul religios, la italianul - Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) – călugăr, teolog, filozof, doctor al Bisericii, cel care a afirmat că întotdeauna viaţa omului trebuie să fie adecvată la ceea ce este specific şi constitutiv omului - raţiunea. Binele omului este în conformitate cu faptul de a fi fiinţă raţională: „Bonum hominis est secundum rationem esse”. Conform teoriei lui, omul este fiinţă morală prin însăşi condiţia umană și în acelaşi timp este „o fiinţă familială, citadină, politică”, cele două însuşiri mergând împreună: condiţia morală şi cea politică. Filosofia politică a Sfântului Toma pleacă de la condiţia descoperită de Aristotel - unitatea între morală şi politică –, el dezvoltând mai amplu condiţia morală, virtuţile morale, nelăsând deoparte condiţia politică. În concepția lui Aristotel, politica este o știință care studiază omul ca zoon politikon (animal social), politikon provenind de la cuvântul polis, „cetate” în limba greacă. Ideea lui este că „ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții.(…) Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală”. Ca atare, inflexibilitatea  nu are rost în politică, fiindcă aici trebuie avut doar interesul de bine al poporului care este guvernat.

Ideea compromisului trebuie și ea să aibă un timp de pregătire (spontaneitatea poate fi o mișcare greșită „pe tabla de șah”), în acest mod existând un timp de a se convinge de necesitatea compromisului, ca fiind singura soluție viabilă la problema apărută și a se împăca cu ideea, spre a nu avea regretul momentului decisiv. Trebuie avută acea virtute numită răbdare, stăpânire de sine. James Clawell, în cartea sa „Shogun”, considera că sunt șapte emoții importante ale omului: „Bucuria, mânia, neliniștea, adorarea, mâhnirea, teama și ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor, înseamnă că are răbdare”. Apoi, odată ce ideea compromisului a fost confirmată, acceptată, ea devine obișnuință și uneori chiar resemnare, se începe construirea altui „univers”, el nemaiavând acel principiu existent până atunci. Pentru a nu fi însă un simplu act negustoresc și pentru a nu se ajunge la confuzia și inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să țină cont și de conștiința care nu poate renunța total la principii și valori, atâta timp cât omul este moral și dorește binele lui și al societății în care își duce traiul. Iar relația corectă cu binele, necesară în determinarea compromisului, implică relația corectă cu Dumnezeu! 

Vavila Popovici (Raleigh, NC - USA)


POLITICA ROMÂNEASCĂ – O SURSĂ INEPUIZABILĂ DE RUŞINE ŞI INDIGNARE

Că politica românească postdecembristă este deopotrivă penibilă şi păgubitoare pentru ţară şi popor, nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar a ajuns să fie privită ca un fapt obişnuit, cam aşa ca o umbră ce se ţine scai de imaginea României, oriunde în lumea asta largă este dusă ea (imaginea) de diplomaţi, turişti şi comunităţi româneşti.

Şi cum să nu fie aşa, când chiar de la început ea s-a dovedit deosebit de prolifică în a furniza (spre încântarea unora şi spre îngrijorarea altora) o gamă diversificată de promisiuni cu iz stătut de minciuni, de învârteli care la ţanc se văd preschimbate în malversaţiuni şi de megapotlogării care, de regulă, nu au mult de aşteptat până când se văd cocoţate pe culmile politicii dâmboviţene, unde tronează jaful generalizat şi trădarea înveşmântată în hainele devotamentului naţional?!

De-acord, nu toţi făcătorii de politică postdecembristă au urmărit cu prioritate îmbogăţirea lor prin această îndeletnicire eminamente omenească, care – cel puţin pe aceste meleaguri – se vădeşte într-atât de avidă de componentele fundamentale ale umanului (raţiune, omenie, cinste, măsură), încât în majoritatea cazurilor îi stoarce ca pe nişte lămâi pe cei ce o îmbrăţişează şi apoi îi azvârle la lada de gunoi a istoriei.

Ion Iliescu este cel mai potrivit exemplu în acest sens. În deceniul cârmuirii sale de tristă amintire, el s-a arătat aşa de preocupat de promovarea purităţii ateismului său pernicios şi, după pilda oferită de Ilici Lenin, de definitiva zdrobire a adversarilor ideologici („În dispută, ne spune Vasili Grossman în nuvela Panta rhei, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria!”), încât prea puţin s-a sinchisit că în urma lui lasă o ţară muribundă şi două categorii distincte de cadavre – cadavrele bucureştenilor batjocoriţi şi ucişi de minerii chemaţi pentru a apăra cu bâte şi răngi „valorile” democraţiei originale şi cadavrele vii ale „baronilor” puţind a necinste şi osânză într-un partid despre care adorabilul Petre Ţuţea cu certitudine ar fi spus că nu reprezintă nici măcar „laptele bătut al comunismului”.

Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat  comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.

Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.

Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Cele două căderi rapide de guverne în anul electoral şi într-un interval atât de scurt de timp, fenomen cu totul neobişnuit în politica românească postdecembristă, cu siguranţă că i-a cam pus pe gânduri pe politicienii trecuţi prin ciur şi prin dârmon din PSD şi PNL.

Dar cei doi cumetri politici – Victor Ponta şi Crin Antonescu, călăuziţi în demersul lor pripit de ura viscerală faţă de Traian Băsescu, s-au repezit să înghită momeala azvârlită de PDL, via Cotroceni, cu totul surzi la sfaturile venite din spatele lor de-a fi mai vigilenţi ca oricând.

Şi poate că nescontatele rezultate obţinute de USL în urma votului dat de electorat la locale mai degrabă din ură faţă de PDL decât din simpatie şi încredere în dubioşii candidaţi ai USL-ului (a nu se uita că alegătorii români, fără tradiţie electorală şi constrânşi de nevoi, sunt imprevizibili, maleabili şi inconstanţi!), aceste rezultate spectaculoase, prin urmare, pesemne că i-o fi făcut pe greii din umbră ai celor două partide unite prin ură şi năzuinţe să creadă că s-au înşelat în previziunile lor, căci pentru o clipă au uitat de sfatul tătucului Stalin şi s-au lăsat cuprinşi de dulcea ameţeală provocată de succes.

Doar pentru o clipă. Pentru că pe capul plecat al „celui mai cinstit guvern din Decembrie ’89 încoace”, nu şi pe capul prezumţios şi miştocăresc al proaspătului premier Ponta, au început să cadă acuzaţii devastatoare privind credibilitatea sa: primii care au părăsit noul cabinet au fost incontestabilii plagiatori Corina Dumitrescu şi Ioan Mang, urmaţi la scurt timp de incompatibilul Mircea Diaconu.

Dar adevărata lovitură de trăznet pentru USL şi frământatul Guvern Ponta o reprezintă plagiatul învederat al premierului la înjghebarea tezei sale de doctorat! După cum a dezvăluit prestigioasa revistă ştiinţifică Nature, informaţie şoc care de îndată a fost preluată de marile cotidiene ale lumii, circa 130 de pagini din teză (aproape jumătate) constituie un fals grobian – copierea ad litteram, inclusiv cu greşelile de ortografie, fie de pagini întregi, fie doar de fragmente consistente din cărţile de drept internaţional penal ale autorilor români Dumitru Diaconu, Ion Diaconu şi Vasile Creţu.

Dacă pentru furtul subtil de idei este nevoie de inteligenţă şi abilitate din partea plagiatorului, iar pentru dovedirea în acest caz a fraudei este într-adevăr nevoie de ochiul atent şi versat al specialistului, plagiatul lui Ponta este nu numai grosolan (pur şi simplu el copiază masiv, fără a se sinchisi să facă ceea ce ştie că trebuie să facă până şi un elev de liceu – să pună între ghilimele fragmentele citate!), ci este şi un plagiat mare cât roata carului – intri pe internet şi adevărul ţi se impune cu forţa de necontestat a evidenţei!

De mirare că în pofida acestor probe mai presus de orice dubiu, procurorul-politruc Victor Ponta încă mai are îndrăzneala să o scalde, ba trăgând de timp şi sperând într-o minune pesemne impusă viitoarei Comisii de Etică ce-i va analiza aceasta adevărată capodoperă a furtului intelectual, ba acuzându-l pe Traian Băsescu că el i-a copt-o, de parcă preşedintele l-ar fi îndemnat să plagieze şi acuma l-ar fi dat de gol, sau de parcă persoana care atenţionează asupra hoţiei ar fi mai infamă decât însuşi făptuitorul ei...

Şi colac peste pupăză, neonorabilul Ponta nu numai că refuză cu insolenţă şi obstinaţie să pună în practică ceea ce i-a impus micului plagiator Ioan Mang să facă în virtutea legii – adică să-şi dea demisia, dar şi ţine morţiş că numai el, cel pătat pînă-n albul ochilor şi arătat cu degetul de presa internaţională, este îndreptăţit să reprezinte România la reuniunea de la Bruxelles.

Nu-i greu de întrevăzut cam cum poate să-şi reprezinte ţara un premier al cărui prestigiu este grav avariat...

De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.

De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile aduse sunt nefondate.

Dar dezinteresul manifestat de la bun început de Ponta vizavi de gravele dezvăluiri apărute în revista Nature este grăitor prin sine însuşi. Şi tot aşa de elocventă este stupefianta lui afirmaţie că-i gata să renunţe la titlul de doctor, întrucât titlul nu i-a adus nici un profit, dar că la funcţia de premier n-are de gând să renunţe. Cine poate sa creadă că dacă lucrurile ar fi cuşere, „mieluşelul” de Ponta ar sta cu mâinile în sân, fără să prezinte dovezi care să oblige revista Nature la cuvenita dezminţire şi la consistente daune morale pentru grava atingere adusă blazonului său?!...

Numai că în scurt timp, praf şi pulbere se va alege de toate visele lui de mărire bazate pe fraudă, minciună şi mitocănie: titlul de doctor îi va retras, demisia îi va fi impusă de dispreţul constant al politicienilor din străinătate, iar liniştea după inavuabila agitaţie de-acuma şi-o va regăsi doar în apropierea mentorului său de altădată.

Că mare trebuinţă de cinste, respect şi cumsecădenie are ţara asta, de la vlădică până la opincă...

George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii