ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 50 (Aprilie 2013)

EDITORIAL
MAI ÎNTÂI NORMALUL ŞI APOI DIGITALUL!
Unul din subiectele ce a făcut istorie de-a lungul celor 50 de numere pe cât se intinde în prezent revista ZEIT, este învăţământul. Nu am căutat să vorbesc comparativ cu ce se petrece dincolo de gardul hotarului ţărişoarei noastre, pentru că subiectele din interior sunt atât de vaste şi năstruşnice uneori, că acaparează întru totul orice altă iniţiativă. Doamna Ecaterina Andronescu şi domnul Daniel Funeriu au fost de fiecare dată personajele principale, alături de „bunele” lor intenţii şi inepţii. În tot acest timp copiii şi părinţii au dus mai departe „flacăra vie” a schimbării de dragul schimbării, fără însă a trege cumva o linie. Şi totuşi linii se trag, şi chiar bine.
Cu fiecare guvernare, cu fiecare schimbare de fund pe scaunul ministerial, liniile au avut darul de a arăta cu degetul la ce au făcut predecesorii şi, vezi Doamne, ce noroc pe cadrele didactice şi pe bieţii copii, cu noul domn/doamnă care propune... ce altceva decât o nouă... schimbare! Strategii, strâns uniţi în jurul cabinetului ministerial, consilieri de nădejde cu idei mai iuţi decât orice ardei bulgăresc, otrăvesc agenta de lucru şi-i afectează până la semnătură intenţiile „nevinovate” pe care ministrul le are de „executat”. La capitolul „sfaturi” includ şi „indicaţiile preţioase” venite de la partid sau de la colegii din Guvern, sau „ordinele” de la prim-ministru.
Ar fi cu totul nepotrivit să mai amintesc de marile împliniri ale miniştrilor de resort, în loc să nu-i acord atenţia cuvenită actualului ocupant al funcţiei. Aşa cum îl descrie CV-ul, Remus Pricpie pare un om aşezat, un om de la munte, iar sosirea în capitată i-a adus funcţii şi responsabilităţi în conducerea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Nu se ştie – sau cel puţin nu a aflat încă presa – cum a fost racolat de partid şi mai ales ce urmează să dea partidului pentru cea mai înaltă funcţie din învăţământ, pe care o ocupă în prezent. Ca orice om de bine, asemeni lui Cuza, domnul Pricopie a purces prin şcoli, unde a observat contrastul. Prima tentaţie, superlativul! Aşa s-a trezit tovarăşul ministru de la fosta „Ştefan Gheorghiu” (pentru că lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba!), într-o dimineaţă, spunând că, citez: „Sper ca, din toamnă, sa deschidem platforma manuale.edu.ro, pe care să încercăm, pe măsură ce avem manualele digitale, să facem o bibliotecă cu toate manualele digitale din România aprobate, inclusiv cele alternative.” O iniţiativă care doreşte să ţină pasul cu ideile căpitanului Jean Luc Picard, de pe nava Enterprise, binecuscute aventuri reunite cât se poate de SF, sub numele de Star Trek. Ce şi-a spus în sinea sa bunul ministru: dacă nu a reuşit reforma la Andronescu, camerele video să trecă bac-ul la Funeriu, să vin eu, mai breaz ca niciodată şi să le rup gura ăstora cu calculatorul, după model polonez. Domnu’ ministru, fac şi eu o paranteză, ştiţi, sau aveţi idee câţi profesori utilizează calculatorul ca material didactic? Şi nu spun asta cu răutate, ci pur şi simplu, pentru că unii chiar nu au aşa ceva în şcoală, iar alţii pentru că au fobie de această maşinărie. Ştiţi, domnule ministru, că sunt nu zeci, ci sute, poate mii de clase unde elevii au mai multe cunoştinţe în mânuirea calculatorului decât persoana de la catedră? Şi credeţi că readucerea în discuţie a manualelor alternative în sensul promovării aceleaşi idei este chiar reuşită şi binevenită în contextul în care nici profesorii şi nici elevii nu vor putea desluşi vreodată iţele acestei afeceri pusă la cale de minister? Cu siguranţă că nu trebuie sub nicio formă să stagnăm, să pierdem pasul cu noul, însă nu credeţi că priorităţile sunt de altă natură? Aţi afirmat chiar dvs că, citez din nou: „degeaba vorbim de manuale digitale, dacă şcoala n-are acoperiş” şi vă asigur că propoziţia dvs. este bine înţeleasă. Da, nu are acoperiş, adică putem să visăm cât de sus vrem, pentru că niciodată, dar niciodată nu va exista riscul ca ideile noastre „novatoare” să se dea cu capul de tavan... Nu ne va durea capul nici când, tot aşa, pe nepusă masă, prin vreo grevă mai mult sau mai puţin spontană, portavocile sindicatelor din învăţământ, nesolidarizate şi necimentale în idei, vor arunca decibelii revendicărilor în eter. Fără acoperiş sunt şi problemele cu care se confruntă de ani buni şi personalul nedidactic din instituţiile de învăţământ, domnule ministru de la munte. Cât despre acoperişul propriu-zis, ce să mai spunem. Dăm vina pe primării, pe administraţiile locale, pentru că, de... şcolile nu mai ţin de resorul Ministerului...!
Mâine, poimâine nu o să mai pricepem care să mai fie rolul Ministerului în toată această lipsă de responsabilitate, iar Comisiile de Învăţământ din cadrul Consiliului Judeţean să ţină loc acestei funcţii. Chiar aşa, câte nu putem învăţa de la primar sau de la un preşedinte de consiliu judeţean. De exemplu elevii brăileni au aflat „de la mai marii oraşelor şi satelor”, că „a gândi la rece” este sinonim cu „a învâţa la rece”. Diferenţa e că ei, primarul şi preşedintele de consiliu („Concivia”) judeţean „gândesc” în birouri unde temperatura ambiantă aminteşte de Insulele Bahamas, în timp ce elevii, însoţiţi în igluuri - numite şcoli - de cadrele didactice, se întrec în strănuturi şi tuse. Dacă pe 25 martie şcoala brăileană nu s-ar fi închis din lipsa agentului termic, precum şi din lipsa respectului faţă de ŞCOALĂ a conducătorilor oraşului şi judeţului, astăzi un munte de batiste şi şerveţele pline de muci ar fi împodobit la propriu clădirea numită încă simbolic „Casa albă”, din centrul civic al municipiului.
De ce am amintit de şerveţele şi batiste? Pentru că, domnule ministru, „lecţia verde” din manualul dvs. digital ne spune povestea reciclării deşeurilor, pentru o protecţie facilă a naturii, dar în acelaşi timp, mai subtil, evident, prezintă şi povestea reciclării politice, care trebuie, e necesar să înceapă, pentru sănătatea şi bunăstarea cel puţin a comunităţii locale. Să lăsăm, aşadar, aplicaţiile i-pod şi să găsim soluţii pentru elevii navetişti, pentru acei copii care coboară zilnic de pe munte la comună sau oraş, nu neapărat să vadă calculatorul şi animaţia pe bani publici şi europeni, cât mai ales climatul propice desfăşurării unei activităţi educative sănătoase.
Pe vremuri nu era nici calculator, nici internet, nici măcar curent electric, dar şcoala era ŞCOALĂ! Ce au în plus reformele lui Spiru Haret în comparaţie cu ale dvs., domnule ministru? Ce credeţi că lipseşte cu adevărat şcolii româneşti postdecembrieste? Eu am certitudinea că ştiţi răspunsul, însă din anumite motive îl evitaţi. Nu trebuie să fiţi doar o continuitate, nu trebuie să fiţi nici în sens opus celor care au fost înaintea dvs. pe acel scaun, e necesar doar să creaţi stabilitate şi mai ales să redaţi încrederea profesorilor şi elevilor că sistemul de învăţământ românesc este şi trebuie să fie exemplu pentru alţii şi nu alţii pentru noi. Evident, un exemplu bun!
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
INTERVIU CU SOLISTA DE JAZZ, INGA ŢĂRANU,
ABSOLVENTĂ A CONSERVATORULUI DIN ROMA
Inga Ţaranu, o tânără talentată şi frumoasă, care a obţinit numeroase premii muzicale într-un timp foarte scurt, a impresionat publicul cu o voce caldă. Este absolventă a Conservatorului din Roma şi ne mărturiseşte cum şi-a văzut visul realitate.
Inga s-a născut în Letonia, într-un superb oraş pe malul Mării Baltice, Liepaja, într-o familie simplă, dar bogată în principii solide de viaţă. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu părinţii şi fratele său în Republica Moldova. 5 ani mai târziu, obţinând o bursă de studii în România, va face primii paşi spre chemarea sa muzicală. Astăzi vorbeşte fluent italiana, rusa, franceza, engleza şi limba internaţională a cântecului.
Care a fost primul tău contact cu muzica şi care a fost genul muzical care te-a fascinat?
Adevărul e că nu îmi amintesc exact când a fost, dar cu siguranţă în copilărie. Îmi povestesc şi acum părinţii că muzica a avut dintotdeauna o influenţă extraordinară asupra mea. Cântam oriunde folosind lingura de bucătărie în locul microfonului. Jocul preferat era acela de a organiza concerte acasă, fratele meu (mai mic decât mine) juca rolul spectatorilor, eu jucam rolul vedetei, cu lingura în mână. Cântam şi mă simţeam fericită. La început ascultam foarte multă muzică pop, dance. Mai târziu am descoperit şi alte genuri muzicale, care m-au  fascinat şi mai mult, cum ar fi de exemplu muzica Soul, Jazz, RNB, Funk.
La ce vârstă ai debutat?
La vârsta de 11 ani am urcat pentru prima dată pe scenă. Pe atunci făceam parte dintr-un grup folcloric. Era un concurs de muzică populară, la care participam şi eu îmbrăcată în ie, catrinţă şi cu un trandafir prins în păr. A fost un moment emoţionant.
Cine te-a îndrumat spre o carieră artistică?
Părinţii mei aveau mari emoţii pentru mine când trebuia să cânt undeva. Ei au fost cei care m-au susţinut şi au respectat deciziile luate de mine, contribuind cu sfaturi nepreţuite. Cei care m-au îndrumat spre o carieră artistică au fost profesorii mei de canto şi de muzică şi în mod deosebit doamna dirigintă, prof. dr. Luminiţa Cornea.
În ce măsură te-au ajutat studiile muzicale din Romania?
Eu susţin că pentru a avea o carieră de succes, dar şi de durată în acelaşi timp, nu e de ajuns talentul. Studiile sunt foarte importante mai ales când e vorba de canto. Lecţiile de canto de la Şcoala Populară de Arte m-au familiarizat cu o modalitate sănătoasă de a cânta, studiind tehnica vocală, respiraţia, acestea devenindu-mi un stil de viaţă.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat după admiterea la facultate?
După terminarea liceului am dat admitere la Universitatea de Vest din Timişoara, la Facultatea de Litere şi Limbi Străine, obţinând şi acolo bursă de studii. Timişoara e un oraş care mi-a intrat imediat în suflet. Acolo am avut posibilitatea să exersez continuu, să îmi creez un repertoriu vast, cu piese din diverse genuri muzicale, cântând aproape în fiecare seară la cluburile din oraş. La început cântam în duet – voce şi pian sau voce şi chitară. Mai târziu, am hotărât să-mi creez o formaţie. Eram sigură că va avea un impact mai puternic asupra publicului. Doar că de lucrul acesta m-am putut convinge mai târziu, întrucât a trebuit să părăsesc Timişoara.
Viaţa te-a dus pe alte meleaguri, urmându-ţi dragostea pentru cel ce avea să-ţi devină soţ şi pasiunea pentru muzică. Cum coabitează aceste două mari iubiri din viaţa ta?
Să zicem că familia şi cariera artistică sunt două realităţi care se cam bat cap în cap. Nu e uşor să transmiţi senzaţiile, emoţiile pe care le trăieşti în  doar 5 minute pe scenă unei persoane din afară. Dar nu e imposibil, depinde de câtă valoare dăm noi înşine viselor noastre.
Odată ajunsă în Italia, ai continuat activitatea muzicală?
Imediat ce am ajuns în Italia, m-am înscris la un curs intensiv de limbă şi gramatică italiană, după care am dat admiterea la Conservator, la cursul de Canto Clasic. Mai târziu, am continuat studiind Canto Jazz. Anul acesta sunt în anul doi la cursul de Canto Jazz. Am început să descopăr lumea muzicii afro-americane, studiind cu un compozitor italian de mare valoare, Marco D’Angelo, profesor de canto la Colegiul de muzică “Saint Louis” din Roma. El a fost cel care m-a încurajat în crearea unui repertoriu soul. Vara anului 2011 a fost deosebit de plină. Am realizat un turneu cu Orchestra Sinfonică Abbruzzese, având ca bază un vast repertoriu, de la piese pop la rock sau blues.
La ce concursuri,  festivaluri ai participat? Ce premii ai obţinut?
Am participat la mai multe concursuri de muzică uşoară şi folk, mai ales în perioada liceului, obţinând premiul I la Festivalul Tineretului de Muzică Uşoară (Sf. Gheorghe, 2002), Concursul de interpretare folclorică “Tiszta Forrasbol” (Sf. Gheorghe, 2002), Festivalul – Concurs Naţional de muzică folk “Voci tinere” (Caracal, 2002), Festivalul – Concurs Naţional de muzică uşoară “Suceava, inima mea” (Suceava, 2003), Festivalul - Concurs Naţional de interpretare a muzicii uşoare româneşti “Trofeul tinereţii” (Amara, 2003) ş.a. Sunt experienţe unice, de care îmi amintesc cu plăcere.
Ştiu că ai cochetat şi cu teatrul. În ce spectacole ai jucat? Ai vrea să continui o carieră în acest sens?
Lucrul, pe care îl admir cel mai mult în teatru, este modul natural cu care un actor se dăruieşte în întregime publicului. Un adevărat cântăreţ face acelaşi lucru odată aflat pe scenă. Nu în zadar bravura artiştilor este măsurată în funcţie de capacitatea de care dispune pentru a transmite emoţii oamenilor. Experienţa mea în teatru a fost ceva neprevăzut. În momentul în care mi s-a propus să joc într-o piesă de teatru, am acceptat cu mult entuziasm. Am jucat un rol în piesa de teatru “Muro contro muro” ( “Zid împotriva zidului” ), scrisă de Manuele Morgese, regizor şi actor italian. Această piesă a luat naştere în urma unui eveniment istoric de mare importanţă, Căderea zidului Berlinului. A fost o experienţă intensă, cu multe lucruri noi, pe care le-am avut de învăţat. Pe viitor, în cazul în care aş avea ocazia să refac acest zbor în lumea teatrului, l-aş reface cu plăcere.
Care este stilul muzical pe care îl dezvolţi şi de ce?
Cum  ziceam mai devreme, îmi place la nebunie stilul Black Music. E absolut incredibil patosul şi libertatea de a interpreta piesele acestui gen muzical într-un mod al tău personal. În muzica jazz, blues, swing, soul ş.a., improvizaţiile sunt tocul de originalitate şi acest lucru îmi place foarte mult. Spaţiul liber lăsat fanteziei este un lucru extrem de important pentru un artist.
Ce altceva ţi-ar fi plăcut să mai faci în viaţă în afară de muzică? E vreun alt domeniu de care eşti pasionată?
De multe ori s-a întâmplat să mă întreb eu însămi dacă ar fi altceva ce mi-ar plăcea să fac în afara muzicii… Ei, ar trebui să mă gândesc mult. Sunt pasionată de multe alte domenii, dar nu la aceeaşi intensitate cu muzica. Îmi place mult sportul (tenisul, schiul nautic, scuba diving, echitaţia).
În perioada liceului ai avut chemarea de a-ţi compune singură muzica şi versurile. Ai continuat să compui?
Am început să compun în liceu. Pe atunci scriam doar muzica; erau  piese simple, cu acorduri la chitară, care se memorau cu uşurinţă. Bineînţeles că am continuat, compunând piese, astăzi şi în limba italiană.
Ce planuri de viitor ai?
Mi-ar plăcea să realizez un CD cu piesele mele. Am scris mai multe piese blues, soul şi aş dori foarte mult să vi le împărtăşesc.
Ce ai vrea să ne transmiţi la final?
Să nu renunţaţi niciodată la visele voastre, să vă ţineţi de ele cu forţă, curaj şi încăpăţânare până la realizarea acestora!
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)
CARTILE ZEIT
LOVE SPELL, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Love spell is the erotic story of a feminine adolescent dilemma on the fragile border between the ancestral curiosity of a virgin sacrifice of purity and the male aggression failed in traditional ridiculous vanity. The author is outraged not because the heroine has lost her virginity by excessive emotional sincerity and good intentions, but due to the fact that the idol of masculinity wouldn’t deserve so many traditional restrictions and hypocrite taboos.
After all, to tell the truth, what is there so important that the male is physically dominant, with his… superman airs, when in fact the perpetuating of the species is provided by a woman, who is going through the pains of childbirth with the power of a man and she does not win the supremacy even when she claims the right to vote, equal rights with.. His Majesty, the male and an eligible place on the voters lists in Parliament.
Shocking indeed are also the hypostasis in which the eternal feminine only mimics the obedience and the respect for the man who comes… with a genetic endowment that gives him the moral rights, unfair and undeserved moral upward, by birth, which is not constraining his consciousness to any compromise, although he feels that something is rotten in Denmark.
The ascendant of pure conscience is all contained only in the eternal feminine and the brutal reality and often undeserved, is simply maintaining the discriminatory social tics and accuses the same Woman of the eternal sin of banishment from Heaven.
There is in this new book of Oma Stănescu a subtle salon atmosphere at the end of the twentieth century, with Revolutions transmitted live on television, in which the defiant pants and insolent cigarettes of a ridiculous eighteenth century George Sand, no longer appear but only as naïve props, slightly outdated, where you could no longer hear Mozart and Debussy’ discrete sonatas, but loud music of Stravinsky and Haciaturian.
And all this, despite the fact that the Spell of love, just as the last novel written by the novelist Oma Stănescu - Be it so - (Junimea House, Iaşi, 2007) could be a kind of drawer literature, such as the most promised and much awaited for writing after the Revolution.
But Oma Stănescu finished writing Be it so by 1981, reviewed and added the manuscript in 2001, and published the book six years later, in 2007, repeating the way to The spell love, manuscript completed by 2002, which will see the light of day now, in 2008, preserved for so long due of some kind of censorship imposed by the distrust in the value of the message and of artistic polish.
Love spell is undoubtedly a romance novel, one written with certain stubbornness, in a well-tempered style, to cancel or at least alleviate the feeling of revolt in the knees, through gray contours, self-irony, or je m’en fiche ostensibly proclaimed by language and confusing lack of false modesty, with a blind track in crossword quality and high level of difficulty.
Moreover, the verbal stridence, swearing and authentic insults, as to the entrance of a Gipsy tent, - are only a masked form through which the heroes of the book and the author tries to protect herself against an excess of sensitivity, having  the inability to curb an adrift relationship, a dialogue with… the deaf people.
It is, in other words, transposed in a literary, artistic, journalistic style, the technical defence of the shy and fragile people, who are trying to temper their strong opponents, using just defence weapons attack, like a vaccine, with harmful germs for treating and reversing the effects of the virus.
After all, Oma Stănescu says with nonchalance serious events of great emotional impact, and fends off a possible tear tint turning to something that seems more aggressive: the rudimentary language, the antidote to excessive lyrical and sentimental mood, which is dominating her Spell love story.
Dumitru Anghel
REVERENTE CRITICE...
GRĂDINILE SUSPENDATE ALE EXILULUI ROMÂNESC
"Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură... Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică." Ceea ce distanţează această carte de proza contemporanilor ei este o anume concreteţe a sentimentalismului romantic dar şi o radiografie a emoţiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degrabă din "amintirile unui timp demult trecut". Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpaş, este un posedat al comuncării ridicînd întîmplările unui om, "Dumitru Sinu" - în speţă, la rang de mitologie existenţială chiar şi atunci cînd "răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine". Autorul volumului de faţă, dă dovadă, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz şi o judecată limpede, plină de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directă cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric şi social... "Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”."
Lectura "Exilului românesc la mijloc de secol XX" , chiar luată şi izolat, dezvăluie o carte singulară, plină de insolit, uimitoare la tot pasul, o proză pe alocuri neaşteptat de modernă, pe alocuri desuetă dar plină de preţiozitate şi naturaleţe, de manierism şi prospeţime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pură , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului şi implicit a personajului său central, în jurul căruia gravitează celelalte figuri auxiliare, fără a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevărul prim şi ultim, în sine şi pentru sine al lui Octavian Curpaş. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlăuntrul fiecăruia dintre noi este mai mult decît binevenită în această perioadă de schimbări şi provocări.
"O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”..." 
El are capacitatea unică de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obişnuitului şi de a da grai acestor revelaţii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toţi cei care le ascultă.
"Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor." 
Meşteşugită din materialul rezistent al originalului nea Mitică, "neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.", proza lui Octavian Curpaş, cum chiar autorul subliniază, este "o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă" menită să salveze din sorbul timpului, prin care supuşi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanţa, sinele, eul. Aşadar "Exilul românesc la mijloc de secol XX " dezvăluie sensurile cele mai tulburătoare şi farmecă prin memoriile lui nea Mitică, ce au întrucîtva rol de potenţare a sentimentelor, în pofida tuturor adversităţilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaşte imobilitatea, în care - după Wolf din "Iarba roşie" - nu există, niciodată şi nicăieri, o ordine ideală. Şi ştie mai multe decît spune. Iar scenariul continuă într-un amestec de paradoxuri tradiţionaliste şi zel etnografic, între oglinzi care multiplică imaginea lui nea Mitică - la infinit - prin "relatarea evenimentelor trecutului său" cu variaţiuni ludice dar şi "subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă."
 Iată, aşadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru că chiar nea Mitică spune undeva spre finalul cărţii de faţă "„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţăm câte ceva”, ca într-un ritual tainic, aş spune eu.
 O stranie complicitate literară funcţionează între acest Dumitru Sinu şi autor, cel care-i pune în seamă toată cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realităţii, elementul în care latentă, se află sugestia literară şi simbolul artistic, aşa încît circumstanţele reţinute de acesta în "Exilul românesc la mijloc de secol XX " să destăinuie motivul admiraţiei într-un pasaj ce merită cu prisosinţă a fi reţinut...
 "Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese ... avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
 „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume ... Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei ... ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”
 Aşadar , Octavian Curpaş a reuşit un nou pariu cu lucrarea de faţă, de această dată depăşind orice previziuni prin însuşi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrată şi integratoare la diverse nivele/etaje semantice şi stilistice. E un fel de Babel românesc în burta căruia intră, ca într-o arcă a lui Noe toate "obiectele" realului, amintirile şi personajele omologate pînă în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Şi-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e ştiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostază "nimic din ceea ce este scris, nu-mi este străin" astfel încît toate capitolele volumului de faţă nefăcînd altceva decît să indice predilecţia pentru o anume substanţă a conţinutului situată într-o perspectivă amplă, esenţialmente de cunoaştere, a personajului central, asumată nicicum altfel decît individual. 
Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei cărţi muşcate de idei stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă biografie interioară, singura care oferă o cheie adevărată de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale mişcărilor sufleteşti de sine stătătoare şi de aici poate şi întrebarea: în ce măsură cuvintele sculptează şi ordonează lucrurile? Însă prin ludicul gratuit al permutărilor prozatorul Octavian Curpaş acordă lui Dumitru Sinu - personajul centralis al volumului în cauză- trecerea prin amintiri, graţie ingeniozităţii punctului de fugă necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivaţii clare de cunoaştere şi nostalgie definitivă.
Prin urmare "Exilul românesc la mijloc de secol XX" este un fel de Georges Rouault în ulei...faţă de care şi Carppacio s-ar simţi, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însuşi alb.
Luminiţa Cristina Petcu (Bucureşti)

SENSUL ONOMATOPEELOR ÎN CREAŢIA LIRICĂ BACOVIANĂ
Motto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)
Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante.
Poezia „Plumb” este creaţia prin care i se delimitează frontiera existenţială, eul său se umple de mister, revelaţia desparte teluricul de cosmic, însă îi dă supremaţia prin însăşi viaţa tainică de după moarte. Cavoul reprezintă trecerea dintr-o dimensiune în alta a poetului, acolo se exprimă divinul şi meditează în singurătata lui deplină: „Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (Plumb, 1965:37). Imperfectul verbului onomatopeic „scârţâiau” creează o atmosferă de teamă pentru viul trecător prin noaptea neînţelesului şi dă un sens continuităţii vieţii după moarte. La prezent, verbul „scârţâie” arcuieşte şi tensionează starea poetului în anotimpul rece, când încă „ ...crengi ostenite / Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn” (În grădină, 1965:46) încetează viaţa. Fiindul poetic intră în amorţeală, cade în visare şi se pregăteşte să pornească spre o altă lume, a infinitului. O altă viaţă în care viul se detaşează de fiind, eul cosmic se rupe de egoul teluric. Singurătatea domină peste tot ceea ce este lumesc, iar ploaia „ţârârie”: „Pe-afară de stai / Te-năbuşi de fum” (Pastel, 1965:38), fumul devenind gazul toxic al distrugerii eului, pentru că sufletul este un abur viu, o purificare a eului pregătit pentru călătoria în Univers, cu totul diferit de fumul înecăcios pierzător de viaţă. Clipele egoului sunt un ţârâit veşnic, o scurgere a timpului într-un infinit cosmic unde „răgete lungi / Pornesc din ocol” (Pastel, 1965:38). Substantivul participial onomatopeic, la plural, „răgete”, urmat de adjectivul „lungi”, creează un spaţiu în care teama de natură este continuă, un produs al nostru şi o întărire a poetului tocmai pentru a se înţelege că eternitatea este continuarea unei alte vieţi lipsită de sunetul „dogit” al anunţării înserării şi a căderii nopţii. Două stări de fapt privite cu atâta şovăială de omul profan, care nu înţelege sensul potrivit al celor două lungimi ale timpului apunerii soarelui şi a domniei fără echivoc a lunii în noapte. Sinestezia „glas amar” (Decor, 1965:39) întăreşte durerea sufletului de a sălăşlui în templele umane uzate.
El se manifestă prin glasul păsărilor ce se înalţă spre ceruri şi care coboară apoi aducând speranţa, unica şansă a vieţii. Gerunzialele „plouând”, „plângând” (Lacustră, 1965:41), ce au în compoziţia lor apa ca şipot al exprimării durerii, sintetizează două imagini sanctuar: ploaia, un dat al naturii, puterea divină arcuită peste timpul existenţei telurice, în care omul, ca cea mai importantă creaţie a Universului se hrăneşte cu cele mai importante molecule ale menţinerii vieţii, dă prin fiindul lui, când sufletul îi plânge sau îi râde de bucuria împlinirii, apa mării ochilor, sărată şi substanţial împlinită în construcţia noastră. În versul bacovian şi imaginile vizuale devin onomatopee, le lansează într-un mod personal ca imagini vizuale, însă le forţează prin cuvânt, în mental, să provoace un joc al suneteleor. În poezia „Sonet”, al treilea vers din prima strofă prezintă o imagine dualistă, materia şi spiritul, în care prezentul verbului „ard” poate sugera atât trosnetul bucăţilor de lemn uscat din sobele caselor, cât şi chinul apocaliptic al  fiindului teluric, până la desprinderea totală a eului cosmic, în a treia zi a morţii. În vers însă felinarele au un rol al legării de întuneric, departe de a sugera lumina. Participiul la plural „afumate”, fumul negru şi înecăcios, distrugător de viaţă, opreşte lumina creând întunericul suspiciunii existentului, ivirea umbrei presupuse, dublura umană fără de care fiindul ei ar fi şters. „Triste”, adjectiv la plural sugerează dorul, acea durere înfundată a omului, tuşită în amarul inimii. Şoaptele (Amurg de toamnă, 1965:44), pe care iniţiaţii le aud, îl fac pe poet să simtă vântul care, de departe, anunţă o schimbare şi în noapte el aude „ ...gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha...”.  Punctul, imaginea vizuală a creşterii şi a infinitului, creează în Univers o lume nouă, transferată spre împlinire a voii deusiene. Cele două sunete ale exprimării râsului, „hî” şi „ha”, nu sunt altceva decât două elemente onomatopeice ale unei manifestări sarcastice, ale dorinţei exprimării unei tensiuni nervoase, delirante. Sunetul aramei, metal cu o rezonaţă specifică şi vibraţii puternice, este des amintit de poet când doreşte să se apropie de divinitate: „Când sună arama în noaptea deplină” (Pălind, 1965:47), făcând aluzie la starea lui de om solitar, căutător al pustietăţii, dar şi la Graalul sacru al Mântuitorului. Pustietatea apare în poezia lui Bacovia ca dorinţă a meditaţiei, a eliberării gândurilor de lumesc în care intra şi grija lui faţă de boala care îi stăpânea trupul. Poezia „Decembre” îl defineşte în noua postură a chinului trupesc şi a încercărilor bolii de a-i supune gândurile. Timpul rece creează în scrisul bacovian teama de umiditate şi, atunci, apar onomatopeele ca scurgeri de viaţă şi teamă de fiind. Nu sunt exprimate direct însă ele sugerează noua expresie în gând: „Şi focul s-aud cum trosneşte” este versul care echilibrează psihic poziţia sa telurică, îndepărtându-l de teama lumească a sfârşitului pentru că are dorinţa: „La horn să ascult vijelia”, acel joc al tenebrelor, al semnului că oricând se poate „Potop e-napoi şi-nainte”, iar el doreşte să i se citească. În declamaţie cuvintele prind o viaţă cu totul alta faţă de cea gândită. Se exprimă, se rânduiesc în tonalităţi, se îndepărtează şi se lipesc de sufletul elevat. Cuvintele rostite au o onomatopee tainică, fasciculul de lumină le înteţeşte în universul mitic al pronunţiei. Cine ştie să rostească cuvintele cunoaşte şi sensul existenţei, metamorfozându-se în eul cosmic încă din timpul egoului teluric. Bacovia murmura gemând, lumina cu versul şi vibra prin cuvântul său cu zeci de înţelesuri. La el scârţâitul aducea când linişte, meditaţie în siciriul greu de plumb, când nelinişte, teamă, revelaţie.
În poezia „Vals de toamnă” (1965:116) este interesantă accepţia în sens dublu al gerundivului onomatopeic „hohotind” urmat după versul „O lasă-mă acum să te cuprind...„ , în expresia dialogată „ – Hai, să valsăm iubito, hohotind” ce ar putea sugera sentimentul de bucurie faţă de eliberarea de sumbru, de scăparea de „funerar”, o teamă faţă de un eventual sfârşit, dar şi un sentiment de nostalgie „După al toamnei bocet mortuar”. Toamna pentru Bacovia însemna sfârşitul şi începutul unei dureri atât fizice, cât şi spirituale. Era anotimpul viziunilor, al „descompunerii materiei” şi a eliberării ideilor: „În noaptea asta-n care am devenit năuc. / Oh, plouă, şi tu gemi cu plâns de armonie...” (Nocturnă, 1965:117), era timpul noilor împliniri. În poezia „Poveste”, apropiată genului creativ eminescian, lirismul erotic este creat „în şoaptele pădurii”, un spaţiu al iubirii în care ecoul, taină a emiterii şi conservării, totodată, a  sunetelor, pentru că se spune din bătrâni că ecoul este modul prin care diavolul îşi atrage, în locuri periculoase, spre abisuri, sufletele pentru a le distruge, poetul, un iniţiat, cunoştea acest demers satanic şi va produce râsul: „- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere. Interjecţii şi onomatopee care exprimă manifestări sonore nearticulate, sugerând o legătură a bărbatului care este definit ca om: „Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, / Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere / Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.” Bacovia iubeşte ca nimeni altul şi străluceşte prin dragoste precum lumina luciferică, o cu totul altă formă a iubirii şi a durerii. El ştie că bărbatul este om, iar femeia, femeie! Oare în acest vers nu decriptăm „Facerea” ca gest al păcatului adamic, pe care înălţarea superioară a puterii de pătrundere în taina universului poetic decodifică lumea prin femeie? Ultimele două versuri din acestă poveste de dragoste a poetului aşează liniştea peste onomatopeea respingerii jocului luciferic: „Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă, / Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat.” Ecoul rece nu sugerează oare începutul unui nou sfârşit, o trecere superioară a sunetului din teluric în cosmicul noilor forme? La un moment dat, poetul va spune: „ - Adio, pustiu, şi fior. / Va fi, poate-odată amor.” (Romanţa, 1965:127) moment grandios al transformării egoului în eul care va putea să vadă în adevăr existenţa ascunsă până atunci a ideii prin cuvânt, sub vălul fumului gros al recelui anotimp al suferinţelor din trup.
Dezvăluirile lui Bacovia, tăinuite cuvinte în sugestii, simboluri nădăjduite în speranţa remarcei: „ – O, genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment” (Cu voi..., 1965:131), creează senzaţia că, în perioada de intensă creaţie, poetul ajunsese la o saturaţie a înţelegerii menirii sale. De aceea, de multe ori se rupe de cei mulţi: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător”, conştientizând că timpul se scurge, iar el încă nu spusese tot ceea ce avea de spus lumii elevate. Literatul cunoaşte adevărul fiindului teluric şi faptul că puţinii iniţiaţi cunosc adevărul: „Ce trist este pe lume / Un cântec, / Un cântec ce-l tot aud: / - La muncă... „. Oare care să fie sensul acestei expresii care a dat vieţii omului un nou sens? Oare unde sunt îndemnurile la ridicarea anticelor piramide, sau a Coloseumului, a Romei, a Sarmisegetusei? Onomatopeicele interpretări ale căderii cu greutate ale târnăcopului, „trosc”, crăpând rigida piatră de granit, sau a ciocanului, „poc”, nivelând ceea ce „hârşâitul” pietrei abrazive urma să dea fineţea obiectului prelucrat. Îndemnul la muncă este total, nu particular, este tot ceea ce omul a întreprins ca activitate conştientă în desăvârşirea sa. Literatul nu are somn nici linişte până ce creaţia lui nu se desăvârşeşte. George Bacovia s-a născut în lume însă a creat între oameni şi a devenit în timp omul-poet care „Sic transit[2]”: „ Acolo, unde nu-i nimeni, / Nici umbre, / Unde se duc mulţime de ani, / Şi zgomotele zilei, / Şi tăcerea nopţii...”, s-a împlinit ca geniu al scrisului românesc: În lunga sa tăcere şi retragere, Bacovia medita adânc asupra vieţii, rămânând un veşnic însetat să cunoască atâtea câte se ivesc, câte ar fi de ştiut, de cunoscut... .[3]
Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti)


[1] onomatopée, pl. (vgr. onomatopoiĭa, d. ónoma, onómatos, nume, și poiéo, fac; lat. onomatopoeia, it. -péa și -péja. V. epo-, melo- și prosopo-peĭe). Onomatopeea este un cuvânt care, prin elementele sale sonore, imită cu aproximație un sunet sau un zgomot. În gramaticile limbii române este considerată o sub clasă a interjecției... Cf. DEX,
[2] Sic transit, trd. din lb. latină: astfel trece, titlul poeziei lui George Bacovia publicată în vol. Stanţe burgheze, 1946.
[3] Agatha Grigorescu-Bacovia,  Bacovia, p.319, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1962.

„...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ”. MAESTRUL PELASGOLOG ŞI COMETA TRANSSUBSTANŢIERII: „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, DE ION PACHIA-TATOMIRESCU[1]
...Avem, pe masa de lucru, un dar cât o viaţă de om, închinată Duhului: volumul de versuri, din Colecţia „COSMOGRAFII”,  al lui Ion Pachia-Tatomirescu („critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, ori al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor),lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător”, cum corect şi exhaustiv îl defineşte dna conf. univ. Ana Mugurin, în discursul de prezentare “De la cele bibliografice, la repere din bolta oranj-istoriei literare”, un cu totul erudit text, impresionant, prin ştiinţa asupra operei “pachia-tatomireşti” – text plasat spre finalul maiestuosului volum): „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, apărut în 2012, la Editura Waldpress, din Timişoara.
...Vârsta umană este socotită, însă, în registrul/ritualul cosmico-sacral (infinit superior, prin exactitate şi prin statornicia ritmicităţii - celui uman...!), al ROŢII-ROTIRII ETERNE – „anotimpurile”: „în cele 260 de anotimpuri ale mele” (cf. Puternic-luminoşi butuci de vie…, p. 152).
Tălmăcind titlul: Poezia este Ardere Autosacrificială şi Zbor Cosmic (fie şi de scurtă durată, precum cel al unei „comete”/om - dar „împins”/avântat energetic, până la zenitul exasperării existenţiale de ...„cometă”/ZEU!), deci este Cunoaştere Sacră, adusă nouă-sublunarilor, prin traiectoria „cometei”, ca-ntr-o Moarte spre Înviere (într-un Nadir Mistic!), dinspre oculta zonă zeiască (dinspre „cosmosul-Mamă” – cf. Preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’..., p. 9 – viziune panteist-mioritică, asupra Fiinţei Cosmico-Umane – dar şi viziune atotintegrativă întru sacralitatea Limbii Ante-Babel şi marcată de semantica ioanică, a Dumnezeului-Cuvânt şi Frază Dinamică: “Sufletu-mi – diseminat în cireşii-nfloriţi” […]”într-un luminos-preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’...!), de „foarte sus,/din polul plus” – al Crucii Celeste! Chiar şi de cobori, în „valea oranj a toamnei” (oranjul lui Ion Pachia-Tatomirescu neavând conotaţii politice: este Culoarea Focului Învierii!), rămâi marcat, pentru totdeauna, de Drumul „dinspre polul plus”, întru Sacră Misiune a Verbului Divin, până la cei asupra cărora ai Misiune să-i trezeşti, întru Revelaţie şi Călăuzire.
Dar şi (vom demonstra!): „COMETA” este REVELAŢIA TRANSSUBSTANŢIERII, A RE-CONVERTIRII UNEI PSEUDO-REALITĂŢI  - ÎNTRU DACIA MISTICĂ!
Volumul este împărţit astfel:
I-primele şase secţiuni sunt ticsite de poeme (care, toate,  stau sub semnul cosmicului dinamic-ardent, de la „cometă” la „stea” şi...”retur”!): 1-„Dansul cometei cu sepia”; 2-„Cometa-n lira de-aer-duh”; 3-„Cometa-n apa viorea”; 4-„Cometa oaselor de foc”; 5-„Stea pentru lemn”; 6-„Privighetori-comete de lut”;
II-Exhaustiva şi acribioasa prezentare monografică (dar cât de apăsat, autoritar, insistent, sufocant-monografică, „pe căprării” atitudinal-profesionale şi „pe alizee şi pe uragane” descriptiv-demiurgice!), a dnei conf. univ. Ana Mugurin (de la pagina 254 la pagina 342, evoluează, parcă într-o operă cvasi-autonomizată, „în fereastră”, PERSONAJUL Ion Pachia-Tatomirescu):
-  „De la cele biobibliografice la repere din bolta oranj-istoriei literare: Ion Pachia-Tatomirescu – critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător, de conf. univ. dr. Ana Mugurin / 255; Pseudonime / 255; Studii preuniversitare, universitare şi postuniversitare / 256; Activitate / funcţii: profesor, redactor-şef, director / 257; Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil/ 258; Debutul în jurnalistică / publicistică  / 258; Publicaţii la care IPT a colaborat, ori colaborează / 259; Debutul editorial / 261; IPT – poetul  / 262; IPT – epigramist şi parodist / 266; IPT şi poezia pentru copii  / 270; IPT – aforismele şi lirosoful  / 270; IPT – prozator pentru copii / 272; IPT – proză-document: Revoluţia din 1989  / 274; IPT – folclorist, etnolog, cercetător al mitosofiei pelasge > valahe / 274; IPT – critic literar  / 277; IPT – istoric literar / 279;  IPT – teoretician literar / 290; IPT – pelasgolog (thraco-dacolog) / valaholog
şi niponolog / 295; IPT – lingvist (etnolingvist, dialectolog, etimologist, lexicolog, stilistician, toponimist) / 297; IPT – istoric al religiilor / 313; IPT – istoric al Valahimii/ 319; IPT – scrieri didactice  / 325; IPT – traducător  / 329; IPT – „editor naţional“ / 333; IPT – premii / distincţii, medalii de bronz / aur, diplome de excelenţă etc. ./ 335; Referinţe despre IPT în volume şi în periodice (1966 – 2012) / 337”.
Dacă n-ar fi fost vorba despre personalitatea culturală, autentic-poliedrică, Ion Pachia-Tatomirescu, ne-am fi apucat de un pamflet (cu privire la…”faraonism” şi “piramide-n timpul vieţii”…), înainte de a ne apuca de recenzarea volumului de poezii. Dar (după trecerea la Arhangheli, a lui Artur Silvestri!), noi NU cunoaştem, cel puţin la ora actuală, vreun om de cultură român (din România!) mai harnic/fertil-dinamic, mai tenace, mai serios-grav, mai monumental-demiurg şi mai aprig/obnubilat combativ, pentru crezuri sfinte (despre identitatea Neamului Valah-Românesc, despre estetica sacră-mitologică, despre istoria identitară valahă, despre necesitatea trezirii etnic-revelatorii a valahilor etc.) - decât pe  Ion Pachia-Tatomirescu.
Şi-n lumea de azi, dacă singur nu-ţi pui în evidenţă valoarea şi aptitudinile spirituale (cu totul invizibile, pentru vulgul grosier şi teribil de frivol ori “pizmătareţ”), exprimate printr-o creaţie monumentală, de-o viaţă, lungă şi largă, de om harnic, onest, dedicat muncilor titanice şi mereu rebele, ale Duhului prometeic (“e-un singur axis mundi prin care Prometeu/coboară în toţi soare din ochi de Dumnezeu/şi-aprinde auru-n întregul aer...” – cf. Şi-aprinde auru-n întregul aer…, p. 69) - cu un spirit de intuiţie mult peste medie…cine şi câţi se obosesc să-ţi privească,  măcar (fie şi sastisit!), meritele muncii însângerate (nu avem pretenţia şi de analiză/hermeneutică, ori de vreo apreciere cald şi sincer entuziastă etc.!) - …vorba (plină de adevăr amar!) a Aminului nostru: “Şi când propria ta viață singur n-o ştii pe de rost,/O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”…Nicidecum şi nimeni! Aşa că, smerite mulţumiri adresăm, şi pe această cale, dnei conf. univ. Ana Mugurin, care, prin munca sa (foarte apropiată de “tonul, avântul, ritmul şi curajul” celei pachia-tatomireşti!), a revelat (pe drept şi întru îndreptare de Duh), cu atâta metodă, cu atât de înalt profesionalism şi cu insistenţă autoritar-imperială, românilor (pe trei sferturi indolenţi/”zăcaşi”, şi pe jumătate…invidioşi pe…”caprele”-turmă respectabilă, ale vecinului!) - UN DUH ENCICLOPEDIC. Iar românii n-au prea avut parte, în toată istoria lor, de excesiv de multe spirite renascentist-enciclopedice, de prea mulţi…Giovanni Pico della Mirandola…!!!
III-Prezentarea recapitulativă a operei poetice, sintagmatic şi cu, fascinantă,  evoluţia “copertată”, a acestei retroviziuni (cvasi-nostalgice, cvasi-eroice!) asupra propriei demiurgii: “ION PACHIA-TATOMIRESCU: 105 volume (35 personale, 70 colective). Pe segmentul temporal 1971 — 2012.
…După care, în fine, vine “obştescul” sfârşit, care nu încununează, ci doar marchează, la modul statistic: CUPRINSUL.
...Acum, să ne ocupăm de „trebile” noastre „din degrabă”, de viziunea poetică pachia-tatomirescă, la a „65-a rotaţie a cometei”-viaţă întomnată şi...”văleană/vălenară”. O vale care păstrează valenţele...piscului, prin viziunea de perspectivă, asupra tuturor existenţelor/vădirilor cosmice – în formă şi duh evolutiv.
Fireşte că un „pelasgolog” (scriem cu ghilimele, pentru că onor. Academia Română n-a „brevetat”, nici până azi, această branşă etno-hermeneutică...ba până şi denominativul „thracolog/thracologie” -  hmmm...”beneficiază” numai de rânjete, chipurile, ironice...!) – chiar şi în Poezia sa, rămâne ...”pelasgolog”, ca mărturie şi crez ardent, vulcanic-expresiv: „arborii cu-adânci rădăcini-braţe, strângand/paralelipipedele de granit – de mulţi ani-tone –/ale templelor mele de pe subcarpatice dealuri,/DE PE ÎNGEREŞTI CULMI DE COGAION” (cf. Cu diamantul peniţei-cometă…,  p. 7)[2]. Suit în al nouălea cer, identificat cu “sâga”/piatră originară, “Piatra de Boltă” şi…”Piatra Filosofală” (în registru funcţional-divin), care numai ea poate da mărturie despre identitatea umană (valahă, în particular, şi umană, în general!) şi despre “nunţile” făptuirilor noastre, întru sacralitatea mioritică: “Pietrele dacilor mei vorbiră celor nouă ceruri,/despre cosmica-mi nuntă…” (cf. Învelurată-n ultima zi de cireşar..., p. 35).
El, “pelasgologul”-Maestru, este născut în IESLEA SACRĂ A DACIEI /ARHETIPUL DACIEI MIORITICE-ÎNVIETOARE (precum şi-n “CAZUL EMINESCU”…!)– şi ne dă mărturie despre Eterna Copilărie a Omului Paradisiac – care a visat/poetizat lumea, “printre picioarele de plai ale Daciei noastre/cu lăptos-nemuritoare vaci de rasă, cu nemaipomeniţi/tauri şi zimbri – cărora le creşte doar aurul de-Arutela,/cel de douăzeci şi patru de carate, în coarnele lor/visătoare, solicitate intens, irepresibil, de poetica/impresionantului nostru spaţiu forfecat permanent,/de două milenii şi mai bire,/de la regele Burebista citire..., amin...!” (cf. De la regele Burevista citire..., p. 41) – şi îi adresează saluturi extatice, şi azi, într-o stare de beatitudine zeiască, acestui topos sacru al Cuvântului-Dumnezeu:  „La mulţi ani, zalmoxină din Cuvânt lumină,/la mulţi ani fotonime de Logos...!“ (cf. La mulţi ani, fotonime de Logos...!, p. 45). Adevăratul PELASG nu abdică de la NIMIC din crezurile sale, asumându-şi toate insultele jalnic-ignoranţilor, dintre care cea mai naiv-comică este aceea de… “barbar ignorant”: “Eu, dacul, n-am crezut vreodată şi nu cred/că-n cele zece-mbrădate ceruri,/există găuri-stele, şi nici că stelele-s fixe,/răstignite pe crucea-Yin, de-ars lut, ca vânăta coaptă,/ori pe Yang-crucea de platină,/nici că greierii stelelor cântă din aripi/cu zimţii de raze-ai spartelor orizonturi,/nici că soarele are patru albi cai/şi cvadrigă-n flăcări de luptă,/nici că luna se scaldă-n marea de lapte-a planetei/şi-apoi, cu spuma laptelui nostru, îşi dă pe faţă,/spre-a fi neasemuit de frumoasă,/după cum, profund emoţionate, mărturisesc/aproape toate sufletele ce ne sar printre dinţi,/din gură de rai, dincolo, în invizibila-i arie,/în zona-i ascunsă, traversată cu greu,/printre ochii agresiv-radioactivi/ai extratereştrilor de serviciu.../Mie nici nu-mi vine să cred că-ncep un ocoliş nou/al Soarelui, o rotire solemnă, dialogând astfel/despre cosmos cu înfoiata-mi varză celebră,/ce-are-o infinitate de câmpuri electromagnetice –/câte unul pe fiecare frunză…” (cf. Câte unul pe fiecare frunză…, p. 65).
…Şi, fireşte, un “pelasgolog” şi valahist român (…nici să schimbe numele neadecvat al patriei noastre, din denominativul injust-sclavizant, “România”, “preparat”, după ultimele reţete diplomatice EUROPOIDE…pentru “rromi”, în “SFÂNTA VALAHIE”, nu ştim să se fi zbătut, dincotrova-încotrova, onor. Academia Română!) are de dezlegat şi păzit, ca “oştean de lumină, de gardă la Rai”, înarmat cu Armele Parnasului (“Astăzi, poezia mea valahă este de gardă/în Insula Şerpilor”)  misterele zalomoxiene, nu doar pe cele ale Cogaionului, dar şi pe cele ale Insulei Şerpilor (Sfântă Insulă, cu Templu al lui Zalmoxis-Soarele-Apollon…cât şi topos mitic pentru eroul solar Ahile, îngropat întru Înviere!…Insula Şerpilor, a cărei sacră cauză a fost atât de suspect de prost pledată, de către “eminentul diplomat român”, “marele profesionist” în… ignoranţă jalnică, dl Bogdan Aurescu!), pentru că ambele zone de sacralitate stau sub semnul Lupului Fenrir/ZECE/Demiurgie prezentă în Opera de Creaţie: “ASTĂZI, POEZIA MEA VALAHĂ ESTE DE GARDĂ/ÎN INSULA ŞERPILOR, în vreme ce Ahile îşi strânge/ghintuitu-i chimir lat, peste buric, prinde toartele/imensului cazan de cupru – plin cu miere de răşină –/şi toarnă chilimbarul fluid în marele-i sarcofag/din vârful modestei, dar SÂGOASEI LUI PIRAMIDE,/apoi strigă de-mi reverberează tot cerul de malachit:/„– Să mă ningi cu poeme-fulgi, neîncetat, până-auzi/cum foşneşte nemurirea, în creştetul Cogaionului/părintesc, apoi să-mi lansezi norul de ciocârlii/pentru-al nouălea cer, ca dintr-al zecelea, şi Dumnezeu să-nceapă a mă ninge cu egretele-îngeri – un desant/fără frontiere – peste toate tancurile cu ţevi-tulnice,/aliniate, în plaiurile de-aur-glaspapir ale Daciei noastre,/peste care flutură-nalt, STEAGURI TRICOLORE CU CAP DE LUP...!“ (cf. Şapte izometalice, nr. 1, p. 10).
Deocamdată, Ahile devine doar potenţial anchetator autoritar şi teribil de competent (asupra planetei/umanităţii planetei conduse/administrate de către impostorii sublunari/subcereştiumanitate şi administraţie planetară/”subcerească trecute, versatil şi catastrofal, de la uitarea tendenţioasă, la starea de demenţă violentă, creatoare de viduri semantic-thanatice, în lumea obiectelor/fiinţărilor terestre), nu şi executor al ignoranţei întru cele sacrale, a urmaşilor valahi (şi, de ce nu, şi a “genericilor” administratori planetari-impostori!): “„– Cât creier conţine o baligă, domnule administrator/al subcerescului, câţi neuroni are un ghiocel, o tornadă/(fie ea şi de tuş), un bombardier, o vioară, o fregată,/ o focă, o lubeniţă, o lebădă, un autotransportor-blindat,/un robot, un Turn Eiffel, un ocean, un batiscaf, o rachetă/cu medie rază de acţiune, o electrică locomotivă-diesel,/să faci bine a-mi spune, prompt,/domnule administrator al subcerescului…?!?“/Din păcate, constat/că răspunsu-i încă şi astăzi fără ecou...” (cf. Şapte izometalice, 2, pp. 10-11).
Terapia şi Taumaturgii Valahilor ar fi I- Logos-ul Sacru VOCALICO-LUMINIC/Re-amintirea Originii Sacre şi II- Capul de Lup:
a- “(…)vine alfabetul pelasgo-dac, adică valah, psalmodiindu-mi/cele şapte multimilenar-eroice, de cogaionic jurământ:/„A – Ă – Â (Î ) – E – I – O – U...!“ (cf. idem, p. 11).
b-“CAPUL-DE-LUP” – suprem  simbol zalmoxian, exorcizator, eroic-soteriologic, al pelasgo-thracilor. “SÂGOASA piramidă” a lui Ahile trimite, energic, la studiul monumental, al lui Ion Pachia-Tatomirescu: “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah)”, Editura Waldpress, Timişoara, 2012 - “sâgă” însemnând, la strămoşii noştri pelasgi (dar cuvântul este păstrat, în valaho-românească, până la începutul  veacului XX -  de către Alexandru Vlahuţă, spre pildă, în a lui Românie pitorească!):  “gresie,  lespede / stâncă” – de la „SÂGĂ” trăgându-se şi numele SarmiSEGEtuzei, dar chiar şi al ...pelaSGilor!
El, Maestrul, ştie că, după fiece restaurare a Paradisului - Devastarea Paradisului a venit/vine, mereu, ciclic! - mai curând dinspre noi înşine, dinspre slăbirea credinţei, veghii, solidarităţii de Duh – şi întărirea celui mai greţos demon, cel al Trădării („Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI ÎMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU IMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ…”), decât dinspre “americi” îndobitocite şi…”înrechinato-scrofizate” (de “varii” droguri, catastrofe mondial-financiare/”crize”, banditism terestru etc. - dar şi de cel mai straşnic drog-al-drogurilor: mass media minciunii propagandistice!) : „Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI IMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU ÎMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ, redenumind-o-n alt chip/Capadochia, nu Cap-la Dacia, Bitinia/Frigia, răsbotezându-le apoi/ca-n astă zi de cireşar, pe cele dintre Dunăre şi până dincolo de Martea Thracică: Turcia, Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia,/ori pe cele de la nordul sacrului fluviu al valahilor mei:/Austria, Cehia, Slovenia, Ungaria, România,/Moldova, Ucraina, parte mare şi din Masageţia noastră/strămoşească, dar mai multă-n Rusia:/Hei, tu, eterică Muză, mai pune-o fierbinte ventuză,/iar tu, Americă,/nu-mi mai droga tinerii cu-atâta estetică isterică...! (cf.Mai pune-o fierbinte ventuză..., p. 38) – sau: “nu mai ai nici porc de Ardeal, de tăiat/la solstiţiul de nea – ai numai rechin de Pacific,/ai numai scroafă din rasa marelui alb,/ori negru, de New York...!” (cf. De New York..., p. 192). Ion Pachia-Tatomirescu aduce un aspru, liric şi teribil de îndreptăţit rechizitoriu SUA, precum Henry de Montherlant (1886-1975): „O singură naţiune a reuşit să micşoreze inteligenţa, moralitatea şi calitatea omului de pe aproape întreaga suprafaţă a pământului – şi aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii: ACUZ SUA DE COMITERE DE CRIME CONTRA UMANITĂŢII!!!” – cf. eseul Haosul şi Moartea.
Vina noastră de slăbiciune şi cedare se “caţără” până şi peste…SATANICA PIRAMIDĂ MASONICĂ: “toate-s piramidele Daciei mele, FĂRĂ OCHI ÎN VÂRF…” (cf. Însingurata mea piramidă extraplată…, p. 187).
Maestrul întru PELASGISM/”PELASGOLOGIE,  Ion Pachia-Tatomirescu, invocă toate zările celeste, ORDONĂ tuturor hulpavelor imperii terestre - să elibereze DACIA MISTICĂ (la al cărei „edenic aer” s-a copt întreaga omenire a Terrei!), pentru că, astfel, îşi eliberează, toţi şi toate din cosmos, Fiinţa/Fiinţarea Cea Autentică: „transpiraţia devine insuportabilă,/şi respiraţia istoriei în prezent se-arată ca inacceptabilă,/şi Dacia blândului meu popor pelasg, adică valah, /rămane tăiată – însă nu rasă de pe faţa pămantului,/cum dictat-a beţivul impărat Traian.../Deşi e târziu, e-al doisprezecelea ceas, vă ordon:/„– IMPERII DIN ACEST CAP AL CELUI DE-AL TREILEA MILENIU,/REDAŢI, ELIBERAŢI AERUL NEPOLUAT, CURAT, AL DACIEI MELE,/EDENICUL AER, DIN PRIMUL EI MILENIU DE ZALMOXIANISM...!“ (cf. Redaţi, eliberaţi aerul edenic al Daciei mele…!, p. 76).
...Ca şi în Memento mori, celebrul poem eminescian, şi la Ion Pachia-Tatomirescu, DACIA este UNICUL  TOPOS SACRU TERESTRU (la care, Totul Cosmic revine, ciclic!) - pe care îl identifică şi de care beneficiază spiritual doar cei iniţiaţi (adică, aşa cum afirma şi Vasile Lovinescu, cei care intră, demni şi cu bună-credinţă şi „aplicaţie”, trecând peste orice forme aparente, de aşa-zisă „modernitate” - în „COLLEGIA FABRORUM”, pentru a construi punţi semantice cosmice, DECI  LOGICE ŞI NOMOTICE, între zalmoxianism şi creştinism): „Spuma laptelui urcă-n ochiul de-azur al munţilor Daciei/mele de aur, fireşte, pe-o bancă proaspătă, de brad,/a telefericului, coborând în amurg, ori pe lună plină,/de pe creasta înzăpezit-artificială, cu telecabina tricoloră,/ în faţa căreia îşi inclină capetele toţi dăcinii/din Gura de Rai şi sufletele-fluturi ale mieilor mei/argintoşi, mancaţi – mai ales la Paşti – de lupoaicele/sure-ale Romei, fără vreo milă vaticană...” (cf. idem, pp. 11-12) – sau, la fel de frumos-expresiv, iniţiatul pelasgo-dac, în…”cuiburi de galaxii” şi ”lansări de meteori”: “să mă viscoleşti o oră-două, cu fulgi-ouă de pitulice,/cu fulgi-stele, cu tot aurul Daciei mele, cu toţi strămoşii/mei nemuritori, prin constelaţii călători – din seară/ până-n zori –, cuibăriţi in galaxii, lansând meteori...?!” (cf. Cuibăriţi in galaxii, lansand meteori..., p. 190).
Fireşte, fierea lui Ion Pachia-Tatomirescu transformă poemele în poeseuri pamfletare, îndreptate, cu deplină dreptate/îndreptăţire, spre “contemporanii” noştri blestemaţi, “vulpile roşii”, identificabile şi în persoana “vulpilor postrevoluţionar-decembriste” (“administratori impostori”, de ţări, neamuri şi planetă/Ombilic Cosmic!), care, prin “vulpile” tehnice, prin mass media de propagandă, adică prin Logos Desacralizat şi INVERSAT FUNCŢIONAL, deturnează lumea şi, în speţă, VALAHIA, de la destinul ei, prescris de CERUL PELASGO-VALAH: “Vulpile roşii ale dictaturii roşii/se iepuresc maroniu, ori alb, în urmă/cu mai bine de-o jumătate de secol, fără a li se incendia/viezuinile confiscate de la viezurii alb-negurii .../Vulpile postrevoluţionar-decembriste ale României/mănâncă de două decenii,/şi iepurii de toate soiurile,/şi viezurii alb-negurii, fără frică de sărutul dintre ochi,/dat prin surprindere, de justiţiare lebede-mitraliere,/fără a se teme de fumigene de război, ori de vreun teren/minat, de pe la ciberneticele lor intrări / ieşiri/din vizuinile, din galeriile de aur, însuşite fraudulos,/în baza unor înalte programe de haotizare, în temeiul/unor ultramoderne strategii distrugătoare de sisteme,/de la o viezurime însomnorată şi profund mancurtizată…/Totuşi, chiar şi-n aceste zile ale campaniilor de-alegeri/democratic-parlamentare, vulpimea postdecembristă/nu pregetă să arunce în mulţimile viezureşti, spoliate,/cu clasice bombe confecţionate barbar-junglier,/din argila plămădită-n urina roşcatelor… Mesmerizat,/electoratul viezurin-creştin protestează calm şi civilizat,/caligrafiindu-şi, cu degetul (arătător), lozincile,/pe-aburit-imense ecrane de televizoare plasmate” (cf. idem, p. 12).
Sau, violent-imprecaţional, de “rit” arghezian – identificând/acuzând o stare de anomie cosmică, de gregaritate alienantă şi de entropizare spirituală umană, DE LIMITĂ, în zona valahă: “Părăsiţi imediat lumile mele de-nalt-iubitoare ordine,/de cosmică ordine, că de nu, fără milă, chem unchiul trax,/din evul antiotoman, să vă tragă-n uriaşa pădure de ţepi,/ori chiar eu, cu dreapta-mi mână, vă sting în ochi buturile/luate din ler-de-Crăciun, pe sfert jăruite, în flăcări de prau/cu-nfricoşător trosnet, vă bat cu joarda de-alun, vă-nfund/nările cu fum de tămaie, de steble-busuioace, vid vă fac/în băşici, în burdihane, în toate firidele sistemelor voastre/şi-n toate spaţiile interstiţiale, pun şenilele de la tancuri/pe vertebrele voastre, sau cu toate tunurile trag în voi,/cu toate armele-laser v-atac, v-asediez cu bombardiere/cerul gurii voastre fără fund, v-arunc/neutronicele bombe/în cariatele măsele, vă dinamitez caninii, pun popi să taie limbile voastre păroase şi-apoi vă minez sublinguala arie,/pe voi experimentez toate armele seismice, vulcanice,/meteorologice, vă trimit sateliţi-spioni, rachete de rază/lungă şi medie, în cavitatea voastră vast-bucală, de-ntrece/galaxia, pe loc vă sufoc, vă bag radioactivii nori în trahei,/vă-nfund esofagele cu turbă mocnit-arzândă şi cu sulf,/aşadar, cărăbăniţi-vă definitiv de pe-aici,/cu toate cancerele voastre – active, ori în rezervă/haotizatoare: din trupul de om, din trupul social,/din toate sistemele-i distruse de voi şi corupte,/din sănătatea bolnavă, din învăţământul drogat, virusat,/din armata debusolată, din betejit-văduvita agricultură/şi din reţelele-i de irigaţii, din ogoarele-i pârjolite,/secătuite, din pădurile-mi seculare tăiate şi exportate,/din hidrocentrale prăduite, din mafiotizatele fabrici,/din uriaşe combinate chimice, metalurgice, pomănuite/străinătăţii, din strălucitoarele sonde-ale vechii steme,/din rafinării de petrol, de neuroni, din minele de cărbuni, de-aramă, de-argint, de aur, de fier, de uraniu şi de alte/nemaipomenite bogăţii ale subpămantului dac – sarea,/ţiţeiul, gazul metan –, intrate pe mâini de hahalere,/de neofanariţi, de neostalinişti, de mancurţi, dispăreţi/urgent din toate domeniile mele teluric-celeste, din rai,/din infern, din limb, din materie şi din antimaterie,/din cosmicele găuri negre, din informaterie, din lumatie...!/Cară-te-ndărăt, Haosec, retrage-ţi tentaculele,/că de te mai prind pe-aici, în benzină te-nec, ori te pun/în apa moartă de crapă sâga şi cărămida arsă, roş-vineţiu/de tare, sau îţi trimit fulgere de moarte, despletite/din vatră, până te scot şi din fluier, din huda lui thracă –/lumii întregi de haosită să-i treacă...! Fugi şi tu, de pe-aici, Haosachie calţoasă şi seacă, nu face/să-mi scot sabia-fulger din teacă, neantizându-te, şi etern,/şi oleacă, dincolo de marginea galacticului drum, la riftul
de foc, în haos-valea cu kilometri cubi de scrum... ! “etc. etc.  (cf. Descântecul zalmoxian al unchiului Aethicus Donares de-alungat Haosachele şi Haosachia…, p. 250). HAOSECHaos+Sec/STERP/Infertil Cosmico-Semantic. “Penia” hinduistă, deci şi zalmoxiană.
Unele poeme ating forma şi densitatea ideatică a ceea ce Poetul hunedorean, Eugen Evu, numeşte „poeseuri”. Din păcate (sau …“din fericire”?), POETUL  Ion Pachia-Tatomirescu (cel care a introdus, în circulaţie mondială, conceptual estetic de “HOLOPOEM[3]!) este, totdeauna, din punct de vedere calitativ, superior pamfletarului Ion Pachia-Tatomirescu (prea exasperato-implicat, prea liric – …de la LIRA LUI ORFEU, fireşte!... - în esenţă, prea stăpânit de patima tragică!): în aceste poeseuri, tensiunea Logos-ului Sacru scade simţitor, ducând textul spre zone minore, penibil-banale, coborându-l spre un obiectual steril semantic (autorul textelor volumului fiind total incompatibil, în ESENŢA SA MAGMATICĂ – “Poemul meu lucrează la douăzeci şi două de mii de volţi”- cf. Câte-o pereche de petale pe zâmbet, pe buze…, p. 73 - , şi cu optzecismul, şi cu postmodernismul, şi cu fracturiştii, textualiştii şi intertextualiştii …şi cu atâţia alţi “-işti” …ne-iscaţi şi anti-demiurgi blasfemiatori!) - zone obscure, neconvingătoare, din punct de vedere estetic…
Iată cât de mult se diluează sacralul (intrând într-un labirint sinucigaş al vorbelor!), când este amestecat cu “realitatea” minoră: “Dacă vrei, şi tu poţi să vezi sacrul întreg cosmic,/întruchipat – prin puterea logosabilă dintâi – în mânz,/nechezând foarte-nalt, pe bulevardul sâmbetei la vale,/traversat de-o droaie de-albastre lupoaice cu pui, ce vor/neapărat să se-nfrupte din laptele de Pasăre-Phoenix,/chiar într-a lor des-muritoare Romă, tăiată-n fâşii/de roţile autoturismelor, de ţi se umflă nările şi plămanii/de poluarea, de miasmele omului-motor, ale omului-roată/de cauciuc, ale omului-beton, ale omului-cârtiţă,/ale omului-bufniţă, ori pupăză, ale băligosului elefant/păstorit-călătorit din India…” (cf. Poemul de sâmbătă-seara, pe bulevard, la vale…, p. 21).
Noi ştim că Ion Pachia-Tatomirescu TOCMAI ASTA vrea să demonstreze, tocmai despre înjosirea sacralului, în lumea “modernă”, vrea să ne povestească – dar SACERDOTULUI  i se impun, în liturghia sa, nişte norme, nişte interdicţii de autoiluzionare burlescă/funambulescă. Un Preot nu se va apuca să înjure, în Centrul Sacru/Revelator şi Transsubstanţiator, al Templului, pentru a demonstra cât de derbedei au devenit… “tinerii din ziua de azi”!
Ion Pachia-Tatomirescu este şi trebuie să rămână un sacerdot al CENTRULUI, al TEMPLULUI VALAH – şi să nu se amestece cu mirosurile din forum, ci să se suie pe Acropolis[4] sau pe Areopag[5] (ca şi cum ar fi Cogaionul!), pentru a-şi  adresa, către (multiplii) vinovaţi, catilinarele, imprecaţiile profetice şi sentinţele sale. Să “plutească”, chiar, în teribil de frumoasa acuzare, pseudoblasfemiatoare, de fapt, autentic demiurgic-prometeică (se cere a rămâne “în plata Domnului”, adică…neplătit decât cu păstrarea Ouroboros-ului/Cerc Sacral-Demiurgic, cu Eternitatea Duhului Creaţiei întru Lumină, Starea Androginică!), a lui Adam: „De ce, Atoatecreatorule, mi-ai luat coasta în somn/şi mi-ai făcut-o femeie…? Nu puteai să mă laşi întreg/şi antic Androgin, în plata Domnului…?“ (cf. Despre muza adormită, din coastă…, p. 26).
Şi, totuşi, nu-l putem nicicum ignora pe Poetul Cosmico-Taumaturgic (autentic!), care se strecoară printre pasajele propriului text (uneori excesiv de rugos!), printre înjosirile, la care-l sileşte însuşi subiectul minor, degenerat, al stihului său, forjat pentru a fi constant avântat: REALITATEA ISTORICĂ!  – …aşa cum e, spre exemplu, în viziunea/”apocalipsis”, de mai jos: “În acest sens giratoriu, pot fi de folos chiar serii de timbre/poştale cu chipurile mele olimpiene (de pe Internet),/evident, dacă, prin absurd, mai rămân pe undeva,/de personalizat, vreun Soare, vreo Lună, vreo Constelaţie/Lyră, ori vreo altă invizibilă parte a valahului meu neam,/prin zmeurişul stelar-ereditar...” (cf. „Cartea de Identitate“ şi zmeurişul stelar-ereditar..., p. 15).
Când scapă din autoimpusul coşmar al realităţii decăzute, prin istoricizare - Ion Pachia-Tatomirescu (care-şi clamează, cu mândrie, apartenenţa la Transsubstanţierea Câmpiei Joase/Înjosite – adică, la PIRAMIDĂ: “peste oraşul meu de câmpie ca o piramidă extraplată...” – cf. Ca o piramidă extraplată..., p. 29  - PIRAMIDĂ  care numai neiniţiaţilor li se pare “extraplată”, “platitudinea” ei aparentă/”din Prakrti” fiind răscumpărată de Piscul Duhului Umano-Divin, Atitudinalo-Divin!) redevine fantast călăreţ al stelelor şi Pegas-ului, jucând fulgii Logos-ului Sacru, între “desfrâul/Frineea Luminii” şi constelaţii, între “mândruţă/mendruţă” – şi ştimele-Cosânzene, Afrodita-FArineea -  suite până în al nouălea cer, la Spiritele Fiilor şi Fiicelor Amurgului, Fiii şi Fiicele Penumbrei/ANGELOI-ÎNGERI,  păzitori şi călăuzitori spre SCULPTURA ETERNĂ A DACIEI: “În ultimă instanţă, Mandruţo, Farinee-Afrodită,/Veneră-Frinee, Cosânzeană, Farinee-Spuma-Laptelui,/sau cum ţi-o mai spune lumea prin diferite unghere,/îngăduie-mi să te fac, mai întâi, din aurie argilă fierbinte,/să-ţi pun ochii focoşi, din humă azură, sub gene prelungi,/şatirate, să-ţi sclivisesc solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi, a genezei, fireşte, puţin/mai la vale – unde-i umbră-parfum şi măru-i în pârgă –/şi-apoi să-ţi prind aburariul de-ale soarelui raze,/razele-acelea ce te-nalţă, negreşit, într-al nouălea cer,/ca – eliberându-te din model – să-ncep şi-a te sculpta/în marmura Daciei mele cu lumini arzătoare, cum numai/sub pielea transparentă a cireşelor coapte, de iunie, afli...” (cf. Ce dacă mi-s, iubită Farineea, dragă Frineea…, p. 17).
 „Ochii focoşi”, “huma azură” – dar şi “solzoasele coapse” (ce frumos, leneş precum o zare de mare Egee…, sună verbul “ a sclivisi”, întru părere de “ferchezuială” îndelungat-inutilă: “să-ţi SCLIVISESC solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi” – este, aparent, o operaţiune pentru plăcere, veşnic şi voluptuos, până la desfrâu, amânată – în realitate, este demiurgie, ajungere la Rădăcina Constelativă a Cosmosului!) – sunt semnele divinului-FEMEIE, etern feminină, întru fertilitate cosmic-demiurgică.
Nostalgia “penitentă” a lui Ion Pachia-Tatomirescu, după “paradisul” sacral, originar (“aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată”), este de-a dreptul romantică, în lepădarea ei de tot arsenalul otrăvit al artificialului şi artificiosului, anti-naturalului/anti-cosmicului (“nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon”): “Nu pot să-ţi spun mai multe despre nimbul,/despre aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată,/de pe-acel segment temporal-paleolitic,/dintre orizonturile anilor 30000 şi 9000,/înainte de Hristos: da, pe-atunci, la lumina propriului tău/cap-soare, la înziorarea din grânele razelor tale,/nu ale feştilelor, nu ale felinarelor spânzurate de stâlpi,/de coloane, de sfincşii bucegi,/la fulgeraşele/blânde,/mângâioase-ale pletelor tale, nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon, îţi puteai/zugrăvi/sanctuarul/din încăperea de neatins, de neîntinat, într-un martie/numai al peşterii tale, îţi puteai împodobi panoul central/de credinţe, cu bizonii-atleţi, cu cerbii în dans,/cu caligrafia găilor din zenit, da, îţi puteai permite/să incizezi în tavanu-ţi de gresie doar la/lumina ta,/nu a altora – întreaga privelişte a fiinţei/teluric-celest elansate, da, în peştera-ţi de domiciliu,/între sâgile-nvelite cu alb-maroniile blănuri de urşi,/în siguranţa marsupiului de mumă-pămant, foarte-nalt/şi-n lung-lat constelat...!” (cf. Foarte-nalt şi-n lung-lat constelat…, p. 32).
Prin supunerea la Sfântul Canon al Iubirii - Moartea şi Viaţa devin/se prind într-o HORĂ SACRĂ/SOLARĂ – dincolo de „oasele vocalelor şi ale consoanelor”, dincolo de fascinaţia luciferică a “solului de sticlă fertilă al Internet-Cerului”, dincolo chiar de “cimitirul urban”, unde “nu se mai dă ora exact-lirică,/pentru că-n cimitirul agrest nu se mai radiotransmite/sacrul buletin meteorologic” – se află EI, Înzeiţii Poeţi-Demiurgi, ipostaze ale lui Orfeu („– Drumu-i cu sens unic, Dalb-de-Pribeag:/să nu cumva să te-ntorci – c-o păţeşti ca Orfeu…” – cf. Că-i cale de-a ajunge în Marele Foc…, p. 136), şi ale Cuplului întru UNU-Zalmoxis – Apollon şi Artemis/Gemenii Pribegi: “DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”, care re-convertesc, spre Sacră Lumină, obscurizatele spre borboros, vorbe “socio-moderne”, adevărate tumori, înjositoare şi ruşinos-gregare, ale Logos-ului Cosmic: “sindicate”, “grevă de avertisment, ori generală” etc. (cf. Poemul iese din sarcofag şi umblă otova prin otavă…, p. 19).
Da, prin EI/“DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”  (“Dalb-de-Pribeag, urcând
Muntele-Diamant, MUNTE ÎN CARE STELELE-S CA ICRELE/LUI DUMNEZEU” – cf.  Bine marcat de geometria fulgerelor de-azi-noapte…, p. 51) se produce operaţia alchimică a Învierii/Re-Spiritualizării Lumii/Cosmosului (cu Omul într-însul, învingător prin recunoaşterea înfrângerii…”modern-progresiste şi democratice”, într-o Împărăţie Divină ETERNĂ, unde domină, de la Originile-Izvoare şi  până în Piscul Cogaionului, singura Realitate -  cea SACRĂ: Zamolxocraţia/Hristocraţia) : “IEŞIREA DIN SARCOFAG”!
Şi intrarea în “hora hierogamică” a nunţii/nuntirii Soarelui cu Luna: “Oricum, nuntirea noastră cosmică se datorează/binomului format doar de Soare şi Lună,/căci Muma-Pământ – ce ne ţine-n peştera-i ca etern/pântec de-aramă – nu ne mai poate vedea-n chip luminos,/acoperit de late frunze viguroase de brusturi…” (cf. Cardinale de la fantana proaspăt-forată-n amiază, 2, p. 24).
Oricum, DACIA rămâne/va rămâne, neabătut (deşi nevăzut, adică trăind/respirând în Planul Existenţial Mistico-Metafizic, o vreme, cât ţine vântul nebuniei terestre – adică, situarea sub semnul, înjositor şi pângăritor, pentru Fiinţa/Fiinţarea Umană - al  Apei UITĂRII/LETHE!), sub semnul Învierii din propria-i cenuşă a uitării (zănatice…!), sub semnul MĂIASTREI, al PĂSĂRII PHOENIX: „Dacia – prima sacră-mpărăţie din lume –,/scăldată-n eroicul sânge pelasgo-dac, sfârtecată,/încenuşată până-n temelii de-o droaie de barbare imperii,/sortită-i focului fix două milenii, cu numărare/chiar din marmura asta: c-atunci e sorocul, c-abia atunci,/Dumnezeu revine-n Gura de Rai, respiră iar în albul/Cogaion şi REÎNVIE DACIA MAI ZDRAVĂNĂ, MAI DREAPTĂ,/MAI PURĂ, CA PE-O VERITABILĂ MĂIASTRĂ-DACIE-PHOENIX...!“ (cf. Ca pe-o veritabilă Măiastră-Dacie-Phoenix…, p. 144). Dacia Învierii şi Nemuririi, Dacia ETERNEI CREAŢII-CA-DEMIURGIE-DIONYSIACĂ, sub Semnul lui ŞASE+UNU… - DACIE a “TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE: “Îmi lipesc pâlnia urechii de-otava din plai, clar să aud/chemarea Daciei-Mumă: „Din cogaionicii munţi, reveniţi,/neasemuiţii mei războinici-valahi, tot în grupe de şase plus Unu, în Dava Muntelui Mare, să-mi juraţi răzbunare/şi plaiuri curate – că de-i plai sănătos, ca parte a ţării,/şi-ntregului îi merge bine, c-al vostru-i întregu-mpărăţiei/TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE, amin...!“ (cf. Despre grupa de şapte – contrafort valahului neam…, 226).
…Cum şi “MĂIASTRA” brâncuşiană trebuie înţeleasă, restaurată în semnificaţia ei originară, autosacrificial-hristică, prin Neamul Valahilor! – precum se zice şi se înţelege, despre Pasărea PHOENIX (îngenunchind în faţa sfinţeniei umano-divine - “Sfinţii / mi-ard părinţii...” - şi ostracizând, cu supremă hotărâre, zicerea bestială/inumană/antisacrală “Dinţii / rod/părinţii…” -  se simte de departe, în această sintagmă respingătoare, putoarea Fiarei din Om, a Bestiei Apocaliptice : „– Dar Coloana lui Brâncuşi este, bunicule Aethicus,/din trunchiuri de piramidă, turnate-n bronz, fontă şi-oţel,/sudate în perechi, bază mare pe bază mare şi bază mică/pe bază mică, tot aşa, ca, pe trunchiul din vârf, să aşeze/Pasărea Măiastră, psihopompa eroilor valahi din primul/război mondial… Tu de ce sculptezi în lemn de brad/fiecare din cele zece pajuri ce-au în guşă câte o pereche/de capete, de băbat şi de femeie, şi de ce pirogravezi/în baza totemului salmul Sfinţii / mi-ard părinţii...,/nu pe cel ştiut de mine şi de toată lumea: Dinţii / rod/părinţii… ?!?“ (cf. Salmul pirogravat în lemnul acestui totem..., p. 160).
În fiece clipă de Fiinţare, trebuie să păzim şi ascultăm cum cade nu …banul în/din buzunar, ci…”capul-oul brâncuşian”, ca semn al CREAŢIEI/RE-CREAŢIEI ETERNE: “Pălăria ta din puf de lebădă/aduce mai degrabă a cuibar întors, de struţ, din care tocmai iţi cade ou-capul,/brâncuşian...!” (cf. Brâncuşian..., p. 189).
…Din păcate, DACIA SACRĂ  (şi etern-cosmogonică!) mai există, azi, doar sub somnul nostru vinovat-dezonorant-degenerant, născător  de monştri, asomator de Responsabilitate a Fiinţei/Fiinţării noastre, faţă de cosmogonia sacralului din PATRIE (şi vidând de semantică sacrală tocmai… “paradisul” nostru “în destrămarea” necredinţei, “paradis ostenit-blazat-înnocturnat”! - conform superb-thanaticei metafore blagiene!): “Doamne, şi, la urma-urmei, îmi spun/răspicat că degeaba m-am născut în ziua de 24 Ianuarie,/DACĂ, PÂNĂ ASTĂZI, N-AM ÎNVINS NOAPTEA, dacă până-n clipa de faţă n-am realizat nici măcar blânda re-Unire a Daciei/strămoşului meu Burebista, dintre roţile dinţate/ale istoriilor, dintre imperii-cenuşi, dacă până-n clipa/de faţă n-am făcut nici roş-galben-albastra re-Unire/a Daciei strămoşului meu Răgălian, înrădăcinat/într-a lui Decebal nemurire, DACĂ PÂNĂ-N CLIPA DE FAŢĂ/N-AM DESĂVÂRŞIT NICI REVOLUŢIA SUBCEREŞTII JUMĂTĂŢI DE OU DE STRUŢ, OU FRICOS, DIN CARE-A ZBURAT GĂLBENUŞUL ÎN SOARE,/ORI ÎN LUNĂ, ÎNCÂT NU SE MAI VEDE –/ŞI NU PENTRU CĂ M-AM NĂSCUT IMEDIAT DUPĂ MIEZUL NOPŢII:/„NANI-NANI, DACIE VIDATĂ...!“ (cf. Nani-nani, vidule, nani-nani, Dacie vidată…!, p. 212).
Poezia-Cuvânt Taumaturgic, Poemul care vindecă de “emisferă” – este încercată/tentată, luciferic, din timp în vreme, de dorul “tăierii ombilicului” Unităţii Sacre, pentru a face câte o “cură de vulgaritate”, vorba lui Băieşu (poate necesară, pentru a privi şi preţui, corect, apoi, cu ochi vinovaţi şi spălaţi de iluzie, MAGNIFICIENŢA SACRALĂ): “De-un sfert de oră te-aşteaptă/nou-născutul meu poem:/să-i tai ombilicul paradoxist,/ce-i leagă nordul şi sudul,/estul şi vestul,/zenitul şi nadirul,/da, nou-născutul meu poem/cu paradoxist ombilic,/reunind perechile toate/din sacrul întreg cosmic – de-i Dumnezeu,/din sacrul întreg cosmic – unde pure părţi/şi noi mai suntem –, da, să-i tai cordonul ombilical/aşa cum făcut-a marea şi antica zeitate/cu iubirea inefabilă şi indivizibilă/dintre emisferele Androginului,/in acel de neuitat prag de primăvară...” (cf. Despre ombilicul de la emisferarea Androginului..., p. 27).
…Între Liturghie şi Vituperaţie, între invocaţia Logos-ului şi pauzele extatice ale Tăcerii Expresive, între cedarea la ispitire şi eroismul amintirii restaurator-demiurgice, prometeice - între Imprecaţie şi Binecuvântare! - Maestrul PELASGO-VALAHISMULUI, Ion Pachia-Tatomirescu, trecând, precum un Crist, cu picioarele printre cioburi şi ciolane de “vocale şi consoane” -  se învaţă şi ne învaţă cum să exorcizăm pseudo-realitatea, pentru a ne reclădi Fiinţa/Fiinţarea, întru Originaritate, întru Singura Identitate – CEA SACRALĂ!
…“Cometa” poetică, a Transsubstanţierii prin Logos Recuperat, se rostogoleşte, ca avertisment, dar şi la modul punitiv-soteriologic, peste lumea noastră dementă (nu doar cea valahă, ci chiar şi cea europeană şi…terestră, ţinând cont de perfid/insidios-perpetuatele colonii ale hulpavelor imperii [vest-/est apusean/amurgit-răsăritean-europene!]): “Vreau o sabie-brad, un brad-scut cosmic/pentru întreaga Europelasgie,/pentru Europa Întreagă...!” – cf. Sabia-brad, racheta-brad…, p.157), năucită de paraziţii luciferici, ai trufiei/aroganţei imperiale, primitive, din BORBOROS-UL PUTERII GLODULUI… Şi, prin rostogolirea necurmată a “Cometei”, se va revela (fie şi unor veacuri viitoare!), SINGURA REALITATE, acum mistică, atunci vădită extatic: DACIA ÎNVIERII DUHULUI UMAN!
…„...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ; ACUM CUNOSC ÎN PARTE, DAR ATUNCI VOI CUNOAŞTE DEPLIN” – spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni – şi reia, profetic, Mircea Eliade, prin motto-ul, din fruntea romanului său despre Mistica Iubirii – “Nuntă în cer”.
E valabilă această sentinţă apostolică şi pentru vizionarismul pachia-tatomiresc, din volumul de faţă. Şi “toamna” va da-n Primăvară Eternă, sub Lumina “oranj” a percepţiei restabilite/restimulate, a Eternităţii/Sacralităţii redescoperite.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Ion Pachia-Tatomirescu  : „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, volum apărut în 2012, la Editura Waldpress, din Timişoara.
[2] -Sublinierile din textele citate ne aparţin.
[3] -De luat în considerare şi SALMUL/SALMII  - „cea mai scurtă formă fixă de poezie, din lirica universală (specie literară „inventată” tot de Ion Pachia-Tatomirescu!), de la paginile 6, 48, 50, 86, 88, 114, 116, 148, 150, 176, 180, 252, din opera de faţă  („deschidere”/”închidere” pentru ciclurile celor CINCI elemente – APĂ, AER, FOC, LEMN, PĂMÂNT - ...care le continuă pe cele inaugurate de autor, în „Elegii din Era Arheopterix”, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca,2011.
[4] - În Atena, pe Acropolis, există cel mai vechi templu ionic, dedicat templul Atenei Nike. Edificiul se afla  în partea dreapta a intrării sacre în Acropolis-depropylaea. Acest edificiu religios mai purta numele de “Templul victoriei neînaripate”. Construcţia acestuia a fost finalizată în 410 î.Hr. şi avea ca scop comemorarea victoriei grecilor asupra perşilor. Templul era decorat cu ilustraţii ce reprezentau scene de luptă, de la războaiele medice.În vremurile de demult, atenienii aduceau omagii “fără aripi” zeiţei ATENA NIKE, astfel încât zeiţa să nu poată zbura dintre ei.
[5] - De numele lui Ares era legat și numele Areopagului, colina unde, la Athenae, se judecau crimele de natură religioasă.

MOMENTUL EU-LUI PROPRIU, DE IRINA ANGHEL, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012
Volumul de versuri MOMENTUL EU-LUI PROPRIU, scris de IRINA ANGHEL, este o carte care ne conduce în lumea preadolescentină a autoarei. Citind-o, iniţial putem simţi o stare de stânjeneală, pentru că, dintr-odată, constatăm că am intrat, fără să cerem voie, direct în viaţa ei, cu tot ceea ce implică  aceasta: sentimente, trăiri, confuzii, căutări… Multe căutări!... Este o lume neştiută şi, totuşi, atât de familiară tuturor. Descoperim cu uimire faptul că fiecare am fost în realitatea acelor ani, plini de misterele adolescentine,  fără să fi conştientizat atunci acest lucru. Autoarea versurilor, aflată la hotarul dintre copilărie şi adolescenţă, reuşeşte cu multă candoare să ne întoarcă în zona aceea mirifică, pe care am trăit-o, am simţit-o poate, dar, sigur, nu mulţi am reuşit să o exprimăm atât de clar.
Versurile sale se păstrează în caruselul unor oscilaţii nelimpezite încă. Ea se simte „Peşte pe uscat, / mă zbat între dorinţa de a sări / sau de a rămâne aici.” (Peşte pe uscat pg. 25) De parcă ar face un schimb de jucării… De parcă, înainte de a se despărţi definitiv de ursuleţul său de pluş, îl întoarce pe toate părţile, îi descoperă valenţe noi, îi pare rău că trebuie să renunţe la el. Într-un cuvânt, oscilează… Dar cealaltă jucărie este mult mai tentantă!... Infinit mai tentantă… Dacă am privi simplist versurile acestei adolescente, am putea crede că ea îşi găseşte vinovăţii pentru că se îndreaptă spre alte orizonturi: „De ce?! Din vina ta…” (Regrete pg. 29), de fapt, acolo, în căutările sale, sunt temeri, întrebări, speranţe…                            
Aceste trăiri unice, prin care sufletul unui copil se deschide precum o floare spre razele soarelui cunoaşterii, au o încărcătură emoţională deosebită, care se manifestă prin sentimente confuze uneori, dar întotdeauna înfăşate într-o mare delicateţe, ocrotite într-o mantie de ingenuitate. Este vremea când inima ei se deschide spre iubire. Aceasta poate lua chipul cuiva; sau nu… Esenţial este că există: „Vreau să-mi ştiu mâna / În cuibul inimii tale” (Atingerea întunericului pg.63). Pentru că felul în care poeta percepe această trezire, asemenea preafrumoasei fete din „Luceafărul” lui M Eminescu, trece prin fazele confuze, inerente stării de început, de necunoaştere: „O dorinţă… Un fior / Cuvinte, ce nu spun nimic / Un singur gând rătăcitor / Nu  ştiu de unde vine / Nu ştiu de ce tace” (Impuls pg. 59). Aşteptările sale, care ar putea să-i limpezească acele căutări, s-o scoată din „camera cu luminile stinse”, sunt populate de străfulgerări, care o surprind: „Te-am văzut o clipă ………/ De-atunci copilul alungat din mine ţipă / Ai lăsat clipa vieţii mele pe dos…/ Te-am aşteptat…Dar nu te-ai mai întors” (Lumini stinse pg. 57).
Din teama de a nu fie rănită, ea se retrage în interiorul Eu-lui său, aşteptând să-i vină vremea. Acum are numai o aripă şi doreşte să-şi protejeze intimitatea, până când va fi pregătită să-şi deschidă ambele aripi, pentru a pleca în zborul păsărilor măiestre: „Eu… sunt doar umbra mea / Lumea mea, acum, e închisă.” (Momentul Eu-lui propriu pg.55). Se simte în siguranţă acolo, în turnul ei de fildeş, unde nu vrea să fie deranjată: „…Do not disturb! / Acum suntem doar eu şi cu mine…” (ibidem). Multitudinea simţămintelor care o stăpânesc la această vârstă o fac să îşi caute alter ego-ul său, care ar putea fi cealaltă aripă, ce i-ar întregi perechea potrivită zborului. Deocamdată rămâne în faza incipientă a plutirii, păstrându-se în postura dansatoarei sub ploaia purificatoare, ai cărei „picuri reci” n-o mai sperie. Dansează şi se pregăteşte de zbor: „Eu am rămas dansând în ploaie.” (Singură în ploaie pg. 35).
Autoarea oscilează între starea de protecţie pe care şi-o autoimpune uneori şi încercarea de a-şi exterioriza neliniştea vârstei, când începe să descopere câte ceva din realitatea vieţii: „Pe un drum asfaltat cu minciuni /……../ Un deşert în putrefacţie” (Asfalt pg. 45). Această alternanţă inerentă poate fi constructivă, pentru că este un mod prin care ea încearcă să se desprindă „Într-un infinit ocean de neputinţă / Sunt doar un strop” (Ora de mate pg. 43). Un strop care ar putea să rămână aşa cum este: „Sunt iar aici. Sunt încă un copil.”(Un copil pg. 39). Dar devenirea sa a început; este ireversibilă:  „Un altfel de copil.” (ibidem).
Când în sufletul ei este „foc afară şi înăuntru” (Fata Morgana pg. 33),  autoanaliza, pe care o face: „Ce eşti? Ce vrei? / Bună dimineaţa, Tic!, Tic! / Ai uitat că nu mai eşti copil?” (Regrete pg. 29), o ajută să se desţelenească din hăţişul îndoielilor şi să se elibereze prin scris: „Sunt doar eu, / Înconjurată de curioşi. / Ce contează. / Eu scriu, / Eu las urme ude…/ …./ Sunt liberă…” (Liberă să fiu, eu! pg. 27). Acesta este triumful său! Autoarea este sigură pe ea:  „Azi nu-mi pătezi clipa de fericire.” (Clipa pg. 67)
Autoarea cărţii MOMENTUL EU-LUI PROPRIU este o adolescentă,  „Fărâmă de lumină” (Nebunie interioară pg. 53), care poartă pe creştet coroana promiţătoare a împlinirii prin creaţie. Să aşteptăm cu răbdare următorul volum de poezii; după ce acesta va fi trecut de stadiul de jurnal intim.
Aripi uşoare şi zbor senin pe cerul inspiraţiei, IRINA ANGHEL!...
Lucia Pătraşcu

 

SPIRITUALITATE
EFEMER ŞI VEŞNIC
Mulţi dintre noi cred că timpul care ne-a fost dat să-l petrecem aici, pe pământ, este prea lung, sau prea scurt. De fapt, scopul vieţii fiecăruia se află în propria conştiinţă, iar de cele mai multe ori, nu este foarte bine definit. Unii îşi duc existenţa conduşi doar de idealuri, alţii, purtaţi de inerţie şi unii cred că ar putea avea câte puţin din toate, mulţumindu-se cu împlinirile şi micile satisfacţii, pe care le întâlneşte în parcursul acesteia. Numai că, fiind înconjuraţi de nenumărate primejdii şi neputinţe, oamenii îşi pierd bucuria firească de a trăi, căzând într-un fel de somn spiritual, de nemulţumire permanentă şi gândind că propria existenţă este doar o povară, pe care sunt forţaţi să o poarte până la final. Toate idealurile obişnuite ale unui om se spulberă la un moment dat, fiindcă nimic nu e aşa cum şi-a imaginat. Prin multele ipostaze pe care le afişează, viaţa aduce mâhnire şi amărăciune în fiecare ceas. Şi atunci, care este rostul existenţei? Unde este bucuria infinită care ar trebui să emane din fiecare clipă a vieţii, aşa cum cred unii? Se pare că totul e doar un vis frumos, o himeră atrăgătoare, care ademeneşte sufletele către întuneric. Multele afirmaţii ale filosofilor acestei lumi se dovedesc a fi neîntemeiate, sau ele reprezintă speranţa, pe care nu trebuie să o pierdem.
Existenţa este asemenea unui nor misterios, capabil să devoreze tot ce-i iese în cale, fără milă şi regrete. A reuşit să convingă de milioane de ani că ea este chipul desăvârşit al frumuseţii, că merită trăită, că ar trebui să ne bucurăm de firimiturile pe care ni le oferă. Şi ce dacă nu este totul aşa cum ne dorim? Ea aduce doar esenţa minunilor, lucrurile cele mai de preţ, pe care ni le vom aminti mereu. E cam exagerat! E soiul de afirmaţie care ţese în jurul ei un optimism dus la extrem, o capcană minunată pentru oamenii visători. Dar fără acestea, nu am avea curajul de a trăi!
Viziuni asupra existenţei poate avea fiecare dintre noi, însă ele reprezintă doar etape spirituale din procesul vieţii. Omul îşi poate schimba modul de gândire, datorită circumstanţelor, a realizărilor ori a eşecurilor. Toate acestea sunt iminente, iar noi suntem nevoiţi să le acceptăm, să le înţelegem şi să le depăşim orice ar fi. Trecerea dincolo de obstacole este o mare piatră de încercare, o provocare şi dobândirea unei forţe interioare.
Mereu suntem îndemnaţi să privim cu încredere către viitor, ca o măsură de precauţie pentru răul pe care îl vom înfrunta. E o avertizare că, indiferent de drumul ales în viaţă, tot vom întâmpina dificultăţi, că nimeni nu trăieşte fără să guste din fructul amar al necazului. Omul, fie că vrea, fie că ar crede sau nu, este menit unei vieţi în care va cunoaşte binele şi răul, ori chiar variate chipuri ale acestora. Totul este superb, până când albul vârstei îşi cere tributul, iar omul de odinioară devine de nerecunoscut, sub masca senectuţii. Atunci, valuri de neputinţe îl înconjoară, iar timpul nu-i mai acordă răgaz pentru a-şi termina misiunea pentru care a venit în lume. Firul se rupe brusc, şi odată cu el întunericul coboară peste fiinţa cândva atât de mândră. Oare ce-i spune acum conştiinţa? Ce anume percepe din imaginile care se derulează cu repeziciune înaintea ochilor săi lipsiţi de lumina zilei? Nu şi-ar dori cumva ca momentul acesta final să fie amânat? Nu ne temem toţi de el? Dar de ce? Depinde doar de concepţia fiecăruia despre existenţă, despre credinţă şi aşteptări. Nu e uşor să trăieşti, dar e greu şi când trebuie să părăseşti locurile în care ţi-ai creat atât de multe amintiri. Întrebaţi orice bătrân despre viaţă şi reversul ei şi vă va răspunde că şi-ar dori să mai zăbovească ceva timp aici, pe pământ, fiindcă nu ştie ce va fi dincolo. Şi totuşi, până când va putea duce omul povara vârstei? Se spune că, demult, oamenii trăiau foarte mult. Chiar şi astăzi unii dintre semenii noştri depăşesc centenarul. Dar cât de bine le este? Desigur, ideal ar fi să descopere apa vie sau vreo hrană magnifică, ce le-ar înlesni traiul şi ar trece cu uşurinţă peste nenumăraţi ani. Poate că gândirea pozitivă, traiul ponderat şi o credinţă benefică ne-ar ajuta să avem o existenţă cu mai puţine suferinţe, iar dorinţa de viaţă să fie fără margini.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
UTILIZAREA MEDIUL LAB VIEW ÎN STUDIUL FIZICII (II)
Utilizarea calculatorului în procesul de instruire – inclusiv în cadrul orelor de fizică – are numeroase avantaje. Acestea sunt oferite atât de calculator în sine cât şi de calitatea produselor informatice folosite. Unele dintre acestea sunt instrumentele virtuale.
LabVIEW. Scurt istoric
Compania National Instruments (http://www.ni.com/) pune la dispoziţie celor interesaţi mediul de programare grafică LabVIEW, care permite realizarea unor instrumente virtuale pentru măsurare şi testare, sisteme de control şi monitorizare a proceselor, cercetare ştiinţifică, achiziţii de date şi simulare a fenomenelor.
În sistemul educaţional, mediul LabVIEW şi instrumentele virtuale create cu acesta sunt utilizate în special în două direcţii distincte: (1) achiziţia de date, monitorizarea şi controlul proceselor (inclusiv la distanţă) şi (2) crearea simulărilor.
LabVIEW este o platformă şi un mediu de dezvoltare pentru limbajul de programare grafică G al companiei NI, destinat în special construirii de aplicaţii pentru control şi achiziţie de date, analiza lor şi prezentarea rezultatelor, fiind lider în acest domeniu.
Prima versiune (1.0) a mediului de programare grafică LabVIEW a fost lansată în 1986, pentru platforma MacIntosh. LabVIEW 2.0 a fost lansat în 1990. Versiunile pentru platformele Sun şi Windows au fost lansate în 1992. În anul 1993 a fost lansată o versiune multiplatformă.  LabVIEW 4.0 şi 5.0 a fost lansat în 1997 şi, respectiv, 1998. În 1999 apare LabVIEW Real-Time, iar în anul 2000, LabVIEW 6i. În 2003 este lansat LabVIEW 7 Express, iar în 2005 LabVIEW 8. Astăzi, mediul LabVIEW este folosit pe un număr mare de platforme (e.g., Microsoft Windows, diverse sisteme UNIX, Sun Solaris, Linux, MacOS). Cea mai recentă versiune a acestuia este LabVIEW 2012 (pe 32 şi 64 de biţi).
G este un limbaj de programare de tip dataflow (flux de date). Execuţia unui program scris în  limbajul G este determinată de structura unei diagrame bloc la care programatorul conectează o serie de noduri prin intermediul unor fire care permit propagarea în diagramă a unor variabile. Operaţiile corespunzătoare unui nod sunt executate în momentul în care datele necesare sunt disponibile. Este posibilă execuţia simultană a mai multor noduri, ceea ce înseamnă că limbajul G este capabil de execuţie paralelă.
Folosirea mediilor de programare grafică – inclusiv LabVIEW – elimină necesitatea cunoaşterii în amănunţime a unui limbaj de programare clasic (e.g., Visal Basic, C, C++, Pascal, Java), deoarece, în locul scrierii algoritmului[1] de calcul sub forma unui set de instrucţiuni text, acesta este creat prin intermediul unor elemente grafice, sub forma unei scheme logice. Cu toate acestea, utilizatorul trebuie să aibă o serie de cunoştinţe de programare de bază, referitoare – printre altele – la structuri de programare, control şi decizie (e.g., if, for, while), tipuri de date (e.g., numerice, boolene, şiruri de caractere) şi variabile (locale şi globale), care pot fi dobândite fără eforturi deosebite.
Larga răspândire şi utilizare a mediului LabVIEW a permis apariţia unor depozite pentru o gamă largă de instrumente, aplicaţii şi biblioteci open source, cele mai cunoscute dintre acestea fiind OpenG (http://wiki.openg.org/) şi LAVA (http://lavag.org/).
Iată câteva dintre cele mai importante caracteristici ale mediului de programare grafică LabVIEW:
·         rezolvă practic toate problemele legate de gestionarea resurselor hardware şi comunicaţia cu sistemul de operare. De exemplu, toate nodurile sunt polimorfice, aceptând un număr mare de tipuri de date (simple sau structuri de date);
·         limbajul grafic utilizat permite crearea rapidă a aplicaţiilor;
·         asigură în mod natural paralelismul procesării datelor, prin utilizarea limbajului grafic;
·         permite lucrul în reţea pe baza protocoalelor TCP şi UDP, dispunând de numeroase funcţii pentru lucrul în reţele locale sau în Internet;
·         include un număr mare de aplicaţii gata scrise, care pot fi utilizate direct sau modificate în funcţie de necesităţile utilizatorului.
LabVIEW permite achiziţia semnalelor de la un număr mare de echipamente. Se pot achiziţiona date colectate de instrumente GPIB, seriale, Ethernet, PXI şi VXI, folosind drivele incluse. Astfel, a fost creată posibilitatea comunicării cu peste 1400 instrumente produse de circa 150 de companii, folosind driverele de comunicaţie LabVIEW. Aceste drivere utilizează VISA[2] (Visual Instrument Sofware Architecture) pentru a comunica cu echipamentele folosind o gamă largă de bus-uri de comunicaţie (e.g., GPIB, serial) utilizând acelaşi cod LabVIEW.
De asemenea, LabVIEW oferă facilităţi pentru controlul sau monitorizarea online a aplicaţiilor, furnizând un sever Web propriu (LabVIEW Web Server) şi folosind standarde ca ActiveX şi TCP/IP.
Utilizând LabVIEW se pot crea aplicaţii pentru: testare şi măsurare, achiziţii de date, control, generare dee rapoarte, modelare şi simulare. De asemenea se pot crea biblioteci partajate (e.g., DLL) şi executabile, folosind compilatorul pe 32 de biţi inclus.
Ca şi în cazul altor software-uri de instrumentaţie virtuală, aplicaţiile (programele) realizate folosind mediul LabVIEW poartă numele de Instrumente Virtuale (VI, Virtual Instruments).
Utilizarea mediului LabVIEW în educaţie şi în predarea fizicii
Mediul LabVIEW poate fi utilizat în educaţie într-o varietate de scopuri, dintre care pot fi menţionate următoarele:
·         dezvoltarea de aplicaţii – de tipul achiziţie de date, control şi monitorizare – pentru diverse discipline (e.g., fizică, matematică, discipline inginereşti);
·         realizarea unor experimente frontale demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor/cursurilor;
·         simularea unor fenomene fizice în cadrul activităţilor de învăţare în grup sau individuale.
În particular, mediul de programare LabVIEW poate fi utilizat în predarea fizicii în următoarele scopuri:
·         realizarea unor demonstraţii experimentale;
·         simularea executării în timp real a unor lucrări de laborator;
·         realizarea de către elevi şi studenţi a unor experimente virtuale.
Utilizarea instrumentelor virtuale bazate pe mediul LabVIEW oferă posibilitatea dezvoltării capacităţilor de învăţare personalizată, permiţând totodată şi formarea capacităţii de programare într-un limbaj grafic.
Traian Anghel
 
Bibliografie:
  1. Anghel, Traian, Programare Web pentru liceu, Editura Polirom, 2008.
  2. Anghel, Traian, Instrumente şi resurse Web pentru liceu, Editura ALL, 2009.
  3. Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, Bucureşti, 2010.
  4. Anghel, Traian, LabVIEW. Simulări interactive cu aplicaţii în fizică, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2010.
  5. Anghel, Traian, Simulări Java cu aplicaţii în fizică, Editura InfoData, Cluj-Napoca, 2010.
Anghel, Traian, De la calculatorul personal la norii digitali, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2013.


[1] Termen utilizat în diverse domenii (e.g., matematică, informatică) pentru a desemna o secvenţă finită de paşi (sau instrucţiuni) care rezolvă o problemă legată adesea de efectuarea unor calcule sau de procesarea unor date.
[2] VISA este un API (Application Programming Interface) de nivel înalt care utilizează apeluri ale driverelor de nivel mai mic.

 

REPERE...

 ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII

În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani.
Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum dealtfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără  îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale.
Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct:
„Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt.”
Iluzia Puterii şi a Bogăţiei
 „Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce mi-au fost oferite.”
„Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii?” l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală i-aş spune, de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”
„Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?”
„Sau,” am continuat eu, „ce ar face toţi oamenii influenţi ai planetei, dacă nu ar avea Iluzia Bogăţiei la îndemână? O licoare ca aceasta nu cred că se mai poate găsi pe pământ!”
„Mă bucură faptul că mi-ai înţeles jocul. Ca de fiecare dată, îţi ofer ocazia de a te alătura acestui negoţ prosper. Vei avea o parte consistentă şi poate, vei deveni şi tu un mare negustor, aşa cum sunt eu.”
Câteva Articole Lipsite de Interes
„Poţi să îmi oferi Iluzia Nemuririi? Cred că aş putea folosind-o să instaurez o nouă religie. Deja văd cum mulţimile ar alerga spre mine dând năvală călcându-se în picioare şi dorind să pună mâna pe conţinutul ei. Cu cât ar bea mai mult, cu atât ar deveni mai dependenţi, iar în final aş putea să îmi întemeiez o afacere subsidiară interesantă, nu-i aşa?”
„După cum poţi singur observa, ţi-aş putea vinde acest preţios articol în schimbul unui anumit procent din afacerea pe care ţi-ai deschide-o. Dar fiind nesigură viaţa, chiar şi pentru un modest negustor de iluzii, ar trebui să îmi garantezi cu ceea ce ai tu mai scump o astfel de tranzacţie,” răspunse calm negustorul.
„Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu sunt încă pregătit să mă angajez în această direcţie. Mai degrabă aş avea nevoie de un sfat din partea ta.” Am făcut o pauză după care am reluat: „Mai precis, am observat faptul că oamenii din jurul meu au devenit insensibili la tot ceea ce încerc să le transmit în scris sau prin viu grai. De fapt, nu este vorba numai de valorile pe care încerc să le transmit, ci în principal constat o crasă ignorare a unor subiecte de maxim interes pentru viaţa pe care o trăim.”
Negustorul de iluzii a zâmbit larg, iar ochii i-au strălucit cu ironie. După aceea râse discret, afişând o calmă condescendenţă:
„Nu cumva ai încercat să vinzi acele articole lipsite de iluzie şi de interes numite: Bine, Adevăr şi Frumos? Dacă aşa ai făcut, atunci ai cuvântul meu că nu mă miră faptul că nu ai avut succes!”
„Dar le-am ambalat frumos şi cu grijă! Am alcătuit cu meticulozitate, răbdare şi multă trudă materiale bine gândite şi atractiv întocmite. Iniţial m-am gândit că sunt prea serios în exprimare şi am trecut la o abordare mai dinamică. Am schimbat de zece ori forma, dar degeaba. Am studiat zeci de cărţi, unele procurate cu mare cheltuială din cealaltă parte a lumii, dar în zadar! Audienţa a rămas nesemnificativă. În plus, cu cât depuneam mai mult efort, cu atât se micşora numărul celor care îmi citeau articolele sau îmi ascultau videoclipurile.”
Jocul Iluziei prin Puterea Sugestiei
M-am oprit din vorbire fiindcă instantaneu s-au aprins lămpile din tavan inundând cu lumină întreaga încăpere. Rafturile pline cu iluzii străluceau şi mai puternic. Culori de curcubeu se revărsau din toate părţile şi o muzică plăcută se auzea venind din nişte difuzoare plasate undeva în partea superioară a încăperii. Ambianţa era plăcută. O senzaţie de căldură te învăluia primitoare asemenea braţelor unei curtezane iscusite. Toate simţurile erau încântate şi aţâţate de proiecţia conţinutului ciudatelor sticluţe cu licori felurite. Fără însă a da atenţie acestor detalii, am continuat:
„De fapt, nu am dorit să apelez la jocul iluziei. Am crezut că expunerea directă şi sinceră va genera un binevenit impact. Spune-mi, te rog, unde am greşit? De ce anume suferă semenii mei şi de ce sunt complet ignorat? Un autor fără cititori este ca un actor ce joacă în faţa unei săli fără spectatori. Este o imagine deprimantă şi cred că voi abandona în cele din urmă acest meşteşug.”
„Ai venit pentru un sfat, dar cred că mai degrabă ai nevoie de remediile mele,” îmi răspunse cu bunăvoinţă negustorul. „De ce încerci să pui în lumină Binele, când ai putea să oferi pur şi simplu licoarea numită Iluzia Binelui? Toţi ţi-ar fi recunoscători! Nu îţi dai seama? Ai aduce alinare la mulţi oameni prin cuvinte meşteşugite şi idei atrăgătoare pe înţelesul tuturor!”
„Dar în ce constă această Iluzie a Binelui? Nu este de fapt doar proiecţia unor lucruri desprinse de realitate? Nu este doar o amăgire?” am întrebat dorind să aflu răspunsul până la capăt.
 „Nu neapărat,” reluă negustorul. „Sugestiile sunt la fel de valabile ca realitatea însăşi. Imaginaţia se interpune mereu în evaluarea lumii în care trăieşti. Ce poate fi rău în a-i oferi puţină culoare şi astfel să o faci mai interesantă?”
Spiritul Monden şi Vedetismul
„Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!”
„Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.”
 „Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar în final eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere.
Imediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător.
Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în cameră:
„Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe.
Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii.
Jocul Periculos al Iluziei
„M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să îmi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!”
„Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu uita,” continuă el, „că gustul realităţii este amar, suprafaţa ei este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!”
Am plecat în grabă fără să îmi iau rămas bun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată.
Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă m-am decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?”
Octavian Lupu (Bucureşti)

AM VĂZUT UN CHIP DE FEMEIE GRAVAT PE O CAMEE
Sub Faldurile Nesfârşite ale Mantiei Timpului
Mantia timpului ne înfăşoară pe nesimţite cu faldurile ei pe măsură ce clipele trec unele după altele într-un şir nesfârşit. O lucrare măiastră se cizelează pe suprafaţa nevăzută a sufletului prinzând contur în priviri, gesturi şi trăsăturile feţei. Uneori rezultatul este magnific, alteori mediocru, depinzând de calitatea experienţelor prin care ne este dat să trecem pe cărarea finită a vieţii. Cu toate acestea, timpul poate zămisli forme pline de stil în fiinţa noastră lăuntrică, pentru ca ulterior acest lucru să se observe prin tot ceea ce exprimăm prin intermediul gândurilor, cuvintelor, gesturilor şi acţiunilor. Frumuseţea autentică se naşte şi se dezvoltă din interior, revărsându-se ulterior printr-o cascadă de simţăminte ce se manifestă spontan în relaţie cu toţi oamenii şi cu tot ce există.
Natură, univers sau societate, nu contează, au parte de o continuă prefacere ce nu se opreşte vreodată sub mâna marelui maestru numit Timp, care niciodată nu se dă bătut şi mereu este nemulţumit de tot ceea ce a realizat până în clipa de faţă. Nu este de mirare cu câtă uşurinţă aruncă la coş astăzi creaţiile de ieri, pentru ca mereu să o ia de la capăt într-un joc aparent nesfârşit. Dar lucrurile sunt doar aparente în această privinţă, fiindcă există creaţii pe care le iubeşte şi pe care le aduce la perfecţiune cu o răbdare care întrece orice imaginaţie. Ce poate fi mai frumos decât un apus de soare? Sau adierea brizei marine în răcoarea serii pe ţărmul mării, cine o poate întrece? Sau foşnetul frunzelor în bătaia vântului pe culmea aspră a unui munte, cine o poate reproduce pe deplin?
Perfecţiunea în Lucruri Aparent Simple
Există creaţii care se apropie de ceea ce numim noi perfecţiune în lumea naturală din jurul nostru, dar  pentru care nu avem răgaz să le acordăm atenţie. Sunt multe flori de o frumuseţe ieşită din comun pe lângă drumul pe care tocmai trecem, dar noi privind dincolo de volan sau afundaţi în problemele de zi cu zi, uităm să le mai privim, să le mai admirăm şi să le mai aruncăm măcar o privire. Sunt atât de multe faţete ale realităţii, care se cer explorate şi de care depinde fericirea noastră, dar pe care le ignorăm sau le călcăm în picioare din neatenţie sau din neglijenţă.
Zâmbetul pe care suntem datori să ni-l acordăm unii altora lipseşte, deşi are în el esenţa perfecţiunii. Gestul de încurajare, cuvântul care motivează şi mâna care sprijină sunt cu totul absente în climatul unei competiţii devastatoare în lăcomia susţinerii unui standard de viaţă ce ne ucide în cele din urmă. Timpul este irosit, ocaziile sunt date uitării, iar viaţa trece într-o atmosferă anostă, care în cele din urmă se curmă brusc sub impactul viguros al unei realităţi ignorate, dar care nu poate să ne mai tolereze în neştiinţa noastră.
Cameea Zămislită în Suflet
Cu toate acestea, lucrarea timpului se gravează în fiecare clipă pe suprafaţa, uneori netedă, alteori aspră, a sufletului, aşa cum cu migală se cizelează chipul unei femei pe o piatră semipreţioasă zămislind o camee de mare preţ. Uneori modelul reuşeşte, iar atributele frumuseţii încununează un efort de o viaţă, strălucind prin stil, armonie şi bun gust. Atunci gravura realizată prin intermediul minţii şi trupului prinde contur spre bucuria maestrului care nu se dă bătut până când nu îşi finalizează opera.
Prin excelenţă primăvara are impactul modelator cel mai puternic, fiindcă materialul este încă proaspăt, crud, iar mugurii abia au apărut. Cât timp elasticitatea este încă prezentă, modelarea se poate realiza cu uşurinţă, iar rezultatul devine magnific. Ulterior vara va întări formele gravate, iar toamna îi va oferi acea patină preţioasă a vechimii şi durabilităţii, care va trece asprul test al iernii. Sub mlădierea unduioasă, dar fermă, a trecerii şuvoiului de clipe peste materia vie abia ieşită la lumină, primăvara este primul artist ce îşi pune amprenta pe lucrarea interioară a sufletului şi pe cea exterioară a expresivităţii chipului trecerii noastre.
Idealul Universal al Adevăratei Feminităţi
Însă dintre atributele cele mai frumoase ce pot fi inscripţionate în cameea vieţii noastre, nimic nu se compară cu idealul adevăratei feminităţi, care prin valorile pe care le poartă ne transmite simţul echilibrului formelor, armoniei principiilor şi universalităţii exprimării. Prin excelenţă, latura feminină este tributară noţiunii de estetic, de frumos, care se suprapune utilităţii până la estomparea acestui ultim aspect. Aceste aspecte pot da multă bătaie de cap bărbaţilor, mult prea grăbiţi să treacă la acţiune, ignorând şoaptele frunzelor şi mirosul plin de parfum al florilor la început de primăvară. Însă cameea se realizează în timp, pe măsură ce i se oferă ocazia de a modela fiinţa noastră lăuntrică.
Uneori ea ajunge la stadiul final, rezultatul fiind admirat cu încântare de către posesor, dar şi de către cei care ştiu să aprecieze adevărata calitate umană. Alteori ea rămâne la nivel de schiţă, cu un chip gravat superficial, detaliile fiind puţine la număr, ca o mărturie a unei lucrări abandonate sau compromise din cauza proprietarului. Este straniu să observi o femeie ce se îndepărtează de feminitate evoluând către materialism, prost gust şi grobianism. Să auzi cuvinte de ocară pornind de pe nişte buze care ar fi trebuit să exprime sensibilitate şi iubire, sau vărsând ură amestecată cu mânie, în locul cuvintelor de îmbărbătare şi compasiune.
Puterea Irezistibilă a Iubirii
Dacă există o şansă ca umanitatea să înveţe lecţia practică a iubirii, atunci aceasta este tocmai cea oferită prin menţinerea idealului de feminitate, de robusteţe a laturii estetice în faţa asaltului dur al bădărăniei unite cu materialismul deşănţat al vremurilor de faţă. Şi de aceea, venirea primăverii ne aminteşte mereu de cameea plină de frumuseţe ce se zămisleşte în interiorul nostru, având obligatoriu gravat chipul de femeie al iubirii. Dincolo de caracterul comercial al sărbătorilor de primăvară, totuşi aducerea aminte a idealului renaşterii şi frumuseţii merită să fie consemnată prin cuvintele pline de candoare pe care ar trebui să le adresăm unii faţă de alţii şi prin aprecierea celor care ne sunt prietene, soţii, mame sau colege, indiferent de rolul lor, tocmai pentru ca imaginea perfecţiunii sub formă de camee să ajungă la final.
Cu această ocazie, adresez cele mai alese gânduri către toate persoanele de sex feminin, cu dorinţa sinceră ca aceste puţine cuvinte pe care le-am aşternut în scris să aducă bucurie, motivaţie şi speranţă. Nu este simplu să treci prin încercările acestei vieţi, însă de fiecare dată este util să ne aducem aminte că o camee se zămisleşte în mintea şi trupul fiecăruia dintre noi, iar chipul ei obligatoriu va purta atributele feminităţii, care în ciuda aparentei fragilităţi, ascunde puterea irezistibilă a iubirii.
Octavian Lupu (Bucureşti)

DENIS DIACONU – CEL MAI BUN JUCĂTOR AL ECHIPEI AUSTRIECE DE HOCHEI WIENER EISLOVEN
Un elev bun, un șahist inteligent și un hocheist exploziv
Denis Diaconu este elev în clasa a V-a și sportiv al Clubului Dunărea, la hochei pe gheață, antrenat de Cristi Munteanu. Născut în satul Șivița, Denis a fost remarcat la selecția efectuată de antrenorul său, care era hotărât să le dea o șansă în acest sport și copiilor din mediul rural. Marian Buholțeanu din Șendreni, frații Andrei și Ionuț Andrișoi, Ciprin Zlate, Bianca Bobu și Denis Diaconu din Șivița au avut curajul și bucuria de a se alătura echipei. De aproape 5 ani aceștia fac naveta zilnic, fiind toți colegi la aceeași școală și aceeași echipă. Bianca, Ionuț și Ciprian sunt portarii echipelor de juniori U10, U12 și respectiv U14, care duc responsabilitatea majoră a apărării, iar Denis este de departe atacantul numărul 1 al celor de la U12. Talentul unui sportiv este încununat de muncă și ambiție, în așa fel încât Denis Diaconu este astăzi și căpitanul echipei U14.
De la Șivița la Viena
În urma deplasărilor în Austria de anul trecut și în acest sezon, când Gladiatorii au avut privilegiul să participe în Campionatul Național austriac la categoria de vârstă U13, de unde s-au întors cu rezultate foarte bune, Denis a fost remarcat și invitat să joace în finala campionatului de acolo alături de echipa Wiener Eisloven. Pentru Gladiatori acest lucru însemna o pierdere, fiindcă aveau nevoie de el la meciurile din țară, dar pentru Denis, poate șansa vieții lui. "Aș fi mândru ca fiecare din elevii mei să aibă șansa de a juca pentru echipe din străinătate. Acest lucru ne-ar certifica valoarea. Nu voi sta niciodată în calea sportivilor mei, ba din contra, îi încurajez să-și urmeze visul, iar dacă ei sunt acolo, sunt și eu împreună cu ei, prin tot ce i-am învățat. Sunt sigur că Denis nu va fi un caz singular în acest sens. Am copii talentați în echipă, trebuie doar să-și dorească și să conștientizeze și vor ajunge departe", spune antrenorul Cristi Munteanu.
One Man Show la Wiener Eisloven
La numai 11 ani, departe de familie, Denis a reușit să facă senzație în timpul meciurilor, dovedind o capacitate de concentrare uimitoare. Timp de 2 săptămâni, acesta a jucat 6 meciuri, în care a reușit să înscrie 5 goluri din totalul de 7 ale echipei. În meciul cu HC Innsbruck (2:2), Denis a dat un gol și o pasă de gol, cu Vienna Tigers (5:1), singurul gol al echipei a fost dat de Denis, EC VSV vs. WE-V (1:1), gol Denis, EC VSV vs. WE-V (0:1), gol Denis și WE-V vs. LLZ Stmk Sud/Graz 99ers (3:2), 2 goluri Denis. Astfel golurile lui au urcat echipa cinci locuri în clasament, WEV terminând în "final ten" pe locul 5 și tot pe locul 5 s-a situat și Denis în clasamentul marcatorilor, din 200 de juniori înscriși în campionat. Probabil numărul 5 de pe tricoul austriac i-a purtat noroc și i-a adus titlul de cel mai bun jucător al echipei WEV Wienier Eislowen.
Români în echipele austriece
Pe lângă Denis Diaconu, au mai fost cooptați și alți Gladiatori în echipele vieneze: Dragoș Petrică, care a fost în imposibilitate de joc din cauza unei accidentări, Raul Maftei și Robert Balaban la U10. Antrenorul de la Wiener Eisloven de origine română, Aurel Voican, s-a arătat încântat și mândru de acești copii, manifestându-și dorința de a menține colaborarea cu Gladiatorii.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

CASTELE DE NISIP PE ŢĂRMUL MĂRII
Mă plimbam pe malul mării într-o dimineaţă plină de soare. Sezonul estival începuse, însă la acea oră doar câteva persoane se aflau pe plajă. Oricum, îmi convenea acest lucru fiindcă mă puteam bucura în linişte de ambianţa plăcută creată de mişcarea necontenită a valurilor, dirijată de bagheta nevăzută, dar totuşi simţită, a vântului.
„La ce te gândeşti?” mă întrebă Diana atingându-mă blând cu degetele sale într-un gest ce mă îndemna la reverie privindu-i ochii la fel de albaştrii ca ai mării.
„Nu am un anumit subiect care să îmi atragă atenţia. Pur şi simplu privesc, ascult şi simt. Las ca impresiile să vină asupra mea asemenea valurilor; să îmi inunde sufletul cu imagini şi sunete felurite,” i-am răspuns întinzând la rândul meu mâna şi atingându-i braţul într-un gest plin de prietenie.
Senzaţii, Impresii şi Cuvinte
O minge a trecut pe lângă mine. Un copil a apărut râzând şi alergând în încercarea de a urmări obiectul rotund, care acum se rostogolea în mijlocul apei. Mai departe, alţi copii se jucau făcând mult zgomot ce se amesteca intermitent cu vuietul valurilor ce se izbeau de un promontoriu artificial, care se întindea către largul mării. Un ocean de gânduri venea asupra mea pe măsură ce priveam dincolo de orizontul apelor nesfârşite.
„M-ai uitat din nou?” îmi strigă Diana de la distanţă. Zâmbind a mers mai departe în timp ce eu, covârşit de imensitatea clipei prezente, rămăsesem suspendat în efemeritatea trecerii timpului.
I-am făcut semn cu mâna să mă aştepte. Pentru ea timpul trecea foarte repede. Nu avea niciodată suficientă vreme pentru tot ce îşi dorea să facă. Pentru mine, însă, lucrurile aveau o dinamică diferită. Puteam rămâne în repaus minute sau ore în şir. Fiecare obiect din jur îmi vorbea prin senzaţii mai grăitoare decât o mie de cuvinte.
Soarele vibra plin de viaţă. Unde pline de armonie simţeam venind din partea unui pâlc de copaci, care îşi fremătau frunzele în bătaia vântului. O iubeam mult pe Diana. Nu erau suficiente cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele pe care le aveam faţă de ea. Dar mereu spaţiul şi timpul se interpuneau între noi, chiar şi în clipele când eram unul lângă celălalt.
Amprenta Amintirilor asupra Realităţii
„Nu pleca!” i-am strigat la rândul meu. „Viaţa este multe prea scurtă,” am murmurat mai mult pentru mine, „ca să o cheltuieşti nesăbuit. Nu te grăbi să ajungi la capătul ei.”
Ea a râs şi a continuat să se îndepărteze. Mă forţa să alerg, să uit de nenumăratele impresii ce veneau după mine atrăgându-mi atenţia cu detalii nesfârşite. Acum treceam repede pe lângă nişte castele de nisip abandonate cu o zi în urmă de nişte copii, care le zămisliseră cu multă trudă în încercarea de a oferi durabilitate unui vis ce dispărea sau se surpa la cea mai firavă atingere. Castelele de nisip m-au fascinat dintotdeauna. Fără să vrei, intri într-un joc în care ştii că astfel de creaţii efemere nu sunt făcute să dureze, dar cu toate acestea te încăpăţânezi să le adaugi cât mai multe detalii.
M-am oprit şi m-am apropiat de o astfel de construcţie trecătoare. Îi simţeam tot mai puternic vibraţia. Un fior lăuntric mă traversa asemenea unui curent electric pe măsură ce mă apropiam. Cumva cei care-l realizaseră îşi lăsaseră amprenta asupra a ceea ce lucraseră. Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că acel castel nu fusese ridicat de către nişte copii, ci mai degrabă de către nişte adulţi ce încercaseră să retrăiască farmecul apus al copilăriei.
Dar de ce să fiu mirat? De câte ori nu am experimentat şi eu acest lucru? De exemplu, când după mult timp mi-am revăzut şcoala generală, de care mă leagă nenumărate amintiri, am avut senzaţia că sunt din nou elevul de clasa a VII-a ce se întorcea acasă după o zi istovitoare de predare la clasă. Cumva acele locuri din vecinătatea şcolii fuseseră amprentate cu propriile mele trăiri, iar acum ele ieşeau la suprafaţă doar la simpla atingere a privirii. Însă această retrăire nu era decât un castel de nisip. Realitatea ce zămislise acele trăiri dispăruse de mult. Fotonii amintirii mai subzistau încă, dar contextul ce îi generase fusese şters de mantia necruţătoare a timpului.
Tendinţa Retrăirii Trecutului
Aparent de nicăieri, Diana a apărut din nou lângă mine. Şi ea privea în tăcere castelul de nisip şi explora cu acelaşi interes amănuntele sale de construcţie.
„Am impresia că l-am construit chiar noi,” îmi şopti misterios. „Da, sunt sigură că a fost făcut de nişte adulţi ce îşi retrăiau copilăria. Este mult prea elaborat. Dureros de real aş putea spune,” adăugă în timp ce dădea ocol pentru a-l surprinde din mai multe unghiuri.
„Exact aşa m-am gândit şi eu,” am confirmat. „Nu îmi dau seama de ce avem această tendinţă de a încerca să retrăim ceea ce a apus de mult timp. Nu este posibilă întoarcerea. Chiar şi imaginaţia cea mai bogată nu poate reda prospeţimea realităţii care a trecut dincolo de orizontul prezentului.”
„Da şi nu. Imaginaţia este mult mai puternică decât îţi dai seama,” mă contrazise prompt Diana. „Realitatea trecutului nu poate fi adusă înapoi, dar prospeţimea ei continuă să rămână, aşa cum parfumul mai persistă multă vreme după ce persoana care l-a folosit a ieşit din cameră.”
Logica Dianei mi s-a părut corectă. Castelele de nisip ale amintirilor pot avea ceva din savoarea clipelor ce au trecut. Deşi rămân ca nişte simple plăsmuiri ale imaginaţiei, ce aproximează schematic ceea ce ai trăit, totuşi amprentele vremurilor apuse, ce vibrează prin ele, va mai persista o lungă perioadă de timp după dispariţia evenimentelor ce le-au produs.
Textura Tainică a Lumii
Deja plaja începea să se umple de oameni. Mulţimi nenumărate luau cu asalt fiecare petic liber al plajei. O nouă zi începea cu mult zgomot, cu râsete şi izbucniri descătuşate de voioşie.
Am luat-o de mână pe Diana şi am plecat mai departe urmărind linia sinuoasă a ţărmului. Am lăsat în urmă castelul de nisip al zilei precedente fără să ajung să îi cunosc autorii. De regulă îmi plac misterele şi nu caut să le clarific decât dacă este absolut necesar. Ce farmec ar mai avea viaţa pe care o trăim dacă totul ne-ar fi clar de la bun început?
Castelele de nisip fac parte din textura tainică a lumii ce ne înconjoară. Ele modelează dorinţele, visele şi aspiraţiile noastre; dau culoare momentelor de singurătate şi formă clipelor de melancolie; au aspecte diferite. Sunt iluzii care ne atrag, ne emoţionează, dar se fărâmă la cea mai mică atingere. De multe ori ele refac un întreg context ce de mult a pierit, însă niciodată nu pot lua locul realităţii pe care mereu o vom trăi cu adevărat doar la timpul prezent. Şi totuşi, care este castelul de nisip pe care-l clădeşti în clipa de faţă? Ce vibraţii lăuntrice sunt reverberate prin trăirile care îi dau viaţă şi îi zămislesc un chip ce refuză să dispară în oceanul fără de sfârşit al timpului? Poate fi acest lucru un ecou al nemuririi?
Octavian Lupu (Bucureşti)
ATELIER

TRANDAFIRII

Familia Elenei s-a mutat într-o casă cu două apartamente, pe strada Crinilor. Pe atunci, fata era în clasa a cincea. Apartamentul pe care îl ocupau avea trei camere. La stradă erau dormitoarele, iar camera cu ferestrele spre curte au folosit-o drept bucătărie. Pe când plănuiau cum să zugrăvească şi ce destinaţie să le dea încăperilor, tata le spusese că nu e frumos ca toţi trecătorii să-i vadă pe cei mici murdari cu magiun sau zacuscă îmbrâncindu-se la fereastră.
Timpul a trecut, mai era o lună până când Elena absolvea ciclul gimnazial. O furtună de după-amiază a rupt  balamaua unei ferestre. Şi sticla trebuia înlocuită. Ca să nu o fure cineva peste noapte, tatăl a luat rama fără sticlă şi a bătut două cuie în cealaltă. Nu erau pregătiţi atunci să facă reparaţii. Aveau alte priorităţi.
Cu câteva case mai sus, locuia familia lui Tudor, un băiat cu doi ani mai în vârstă decât Elena. Sora lui Tudor era colegă cu Elena, dar învăţa într-o clasă paralelă .
Băiatul a încercat să-i facă Elenei o surpriză. A rupt din grădina lor un trandafir roşu şi l-a pus, pe furiş, în geamul defect. Apoi, s-a oprit la câţiva metri mai jos, povestind cu un coleg de clasă.
Elena a observat trandafirul. Nu ştia ce să facă. Să-l ia? Să lase impresia că nu a observat?
După o vreme, fata a găsit un motiv să iasă în stradă şi să ia floarea. A ascuns-o sub jachetă şi a intrat în casă. A pus trandafirul într-un pahar cu apă şi l-a aşezat pe pervazul ferestrei, în dreptul geamului spart. Apoi, a tras jaluzelele, ascunzând paharul. Din stradă se vedea...
A doua zi, în timp ce trecea spre şcoală, Tudor a aşezat, în acelaşi loc, un trandafir alb.
Aduse şi al treilea trandafir. În acea zi, Elena l-a oprit în curtea şcolii:
- La ce oră pleci acasă?
- La două.
- Şi eu. Aşteaptă-mă! Mergem împreună.
Au urmat câteva săptămâni în care mergeau împreună la şcoală şi se întorceau, de multe ori, împreună. Veneau în grup, împreună cu ceilalţi vecini. Uneori, vorbeau despre lecţii, cărţi citite, filme, muzică.
Ce a urmat? Tudor nu spera să ajungă decât funcţionar la vreo instituţie din oraş. Nu avea rezultate foarte bune la învăţătură. Poate doar la muzică. Era unul dintre soliştii vocali ai şcolii. Elena participa la olimpiada de limba română, mergea în excursii prin ţară, colabora la reviste. Părinţii ei ştiau că nu puteau fi decât vecini şi buni prieteni. Aspiraţiile fetei erau altele decât ale lui Tudor şi ale familiei lui.
După examenul de admitere în liceu, Elena a plecat la bunici, iar Tudor i-a dus flori altei fete.
Din acea vară, a rămas povestea trandafirilor lăsaţi în geamul de la stradă.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

CERCUL MAGIC
În aparenţă, era un copil normal. O fetiţă drăguţă cu ochi mari şi codiţe stufoase. Refuza însă să vorbească. Dacă era întrebată ceva, răspundea scurt, afirmativ, negativ sau printr-o mişcare energică a capului, scuturându-şi părul negru, bogat. În rest, se exprima prin imagini. Desena. Camera ei şi a părinţilor ei era plină de desene, iar sertarele sale, pline de creioane colorate şi acuarele.
Părinţii îi urmăreau creşterea cu îngrijorare justificată. O perioadă se temuseră că fetiţa lor ar putea avea o problema mai gravă şi, astfel, începuseră nişte investigaţii complexe, care îi purtase, pe rând, la un medic logoped şi la un altul, psihiatru. După o analiză atentă, logopedul îi înştiinţase că fetiţa nu are probleme de vorbire, căci atunci când vorbea, pronunţia era corectă, iar cuvintele, puţine ce e drept, cursiv rostite. Psihiatrul avusese nevoie de concursul psihologului, cu care fetiţa reuşise după o perioadă de şapte şedinţe să stabilească un raport de comunicare.
Cu o experienţă bogată şi un tact desăvârşit, doctoriţa psiholog reuşise să pătrundă în  microuniversul fetiţei şi să desluşească pentru sine şi pentru părinţii copilei, o parte din misterul micuţei fiinţe. Lizica îşi iubea "actualii părinţi ", dar credea cu tărie ca ea nu aparţine "speciei pământene", că este "rătăcită pe această planetă, pe care se vorbeşte prea mult". Spunea că învaţă "limbajul oamenilor" pentru că ştie că din când în când va trebui să comunice în limbajul lor, dar găsea necesar să comunice doar ocazional, strict necesar. În baza observaţiilor doctoriţei psiholog şi a examinării psihiatrice, care stabilise că fetiţa  putea interacţiona dacă dorea, răspunzând la stimuli externi, concluzia finală fusese că Lizica nu suferea de autism, fapt ce îi linişti întrucâtva pe părinţi.
Doctoriţa psiholog menţionase necesitatea socializarii intensive şi concluzionase că Lizica este un copil cu multă imaginaţie, care se va diminua în timp, odată cu dezvoltarea cognitivă. Evitase totuşi să comunice părinţilor suspiciunea de dublă personalitate, considerând că nu are suficiente date pentru a stabili acest diagnostic şi propunându-şi a urmări, în timp, evoluţia acestui copil. Se temea, de asemenea, că în adolescenţă, Lizica ar putea dezvolta o personalitate dizarmonică, însă la momentul prezent toate acestea nu puteau fi considerate nici macar diagnostice prezumtive. Sugerase părinţilor să o aducă constant la cabinet pentru a participa  la multiple terapii.
Trecuse un an de-atunci. Lizica era în continuare tăcută, nu făcea risipă nici de cuvinte, nici de gesturi afective. Nu avea prietene de vârsta ei, de fapt nu avea nici un fel de prietene... Îşi petrecea în continuare marea majoritate a timpului desenând sau urmărind absentă câte un desen animat şi uneori, mergea în parc cu mama ei, fără a manifesta dorinţa de a se amesteca în jocul altor copii sau de a încerca leagănele sau toboganele.
Vara era pe sfârşite şi o decizie trebuia luată. La sugestia doctoriţei psiholog, părinţii Lizicăi luaseră decizia de a o înscrie, în toamnă, la grădiniţă. O grădiniţă cu program scurt, scopul fiind acela de a o ajuta să socializeze cu alţi copii.
Mama o întrebă dacă ar vrea să o însoţească într-o vizită şi cum Lizica încuviinţă printr-o mişcare energică a capului, mama o luă de mână şi merseră împreună în camera fetiţei pentru a alege o rochiţă. În faţa dulapului cu hăinuţe, pentru a o implica activ, mama o întrebă ce ar vrea să îmbrace. În primul moment, Lizica ridică nepăsătoare din umeri, însă la insistenţele mamei, care o invită să facă o alegere între două rochiţe, o indică pe aceea cu guler alb şi volănaşe înflorate, apoi, cuminte, aşteptă ca mama să îi împletească părul cunună în jurul feţei mici, străjuită de ochi mari.
În faţa grădiniţei se opriră şi mama, aplecându-se asupra ei, îi explică ce adăposteşte acea clădire, pe cine urmau să întâlnească şi stabiliră împreună un cod secret: dacă nu avea să îi placă educatoarea, să o strângă uşor de mână.
Educatoarea era o doamnă foarte tânără, cu un chip luminos care le întampină cu un zâmbet larg şi o voce melodioasă. În sinea sa, la o prima vedere, mama o găsi tocmai potrivită şi îşi dori ca Lizica să întârzie strângerea de mână.
Le pofti într-una din clasele pregătite să îşi întâmpine micii şcolari şi în vreme ce parcurgeau împreună holul curat, educatoarea îşi petrecu o mână pe dupa umerii mici ai Lizicăi. Mama remarcă gestul şi fu bucuroasă că Lizica nu îl respinse.
Clasa era frumoasă, cu scăunele mici şi mingii mari, rispite în toată încăperea, cu o vitrină plină de păpuşi şi o alta încărcată de maşinute, cu personaje clasice din desene  animate, zâmbind haios de pe pereţi. Lizica fu atrasă de acele desene... se plimbă de-a lungul celor patru pereţi, privindu-le îndeaproape, urmarită de privirea celor două doamne. Când termină de examinat desenele, avea în ochi un licar aparte, pe care mama îl cunoştea. Ceru –cu respect – educatoarei o coală de desen şi un creion, pe care Lizica le înhăţă în grabă şi în vreme ce fetiţa  desena, mama îi expuse, pe scurt, problematica Lizicăi şi ceru rabdare şi îngăduinţă pentru fiica ei. Educatoarea o asigură de tot concursul său, nu fără o oarecare nota de îngrijorare în glas.
În acest timp, Lizica terminase desenul şi se apropiase de cele două doamne. Mama o privi zâmbind, o mângâie pe creştet, o lăudă şi o întrebă dacă  doreşte să ia desenul acasă. Fetiţa nu dorea, vrea să îl ofere educatoarei, care îl primi surprinsă nu numai de gest care contrazicea spusele mamei privind lipsa dorinţei de socializare a copilului), dar şi de acurateţea şi frumuseţea reproducerii. Educatoarea îi mulţumi Lizicăi, o luă de mână şi o rugă să meargă să aleagă un loc în care să aşeze desenul. Împreună, inspectară fiecare colţisor al clasei până când Lizica alese o bucată de perete, în apropierea ferestrei.
- Bună alegere, Lizica! îi spuse educatoarea. Lumina va cădea pe desenul tău, făcându-l şi mai frumos.
Astfel se pecetlui un început de prietenie, spre satisfacţia mamei.
Tatăl fusese bucuros să afle că Lizica se comportase aproape ca orice copil de vârsta ei şi acest lucru le dădu amândorura speranţe că lucrurile vor intra în normalitatea dorită de ei.
Îmbrăcată frumos, cu o rochiţă bleu-ciel şi o jachetă albă, spumoasă, croşetată de bunica, cu picioarele încalţate în pantofiori albi uşor lăcuiţi, cu fundiţe mari, albe şi ele, încorsetând părul negru, Lizica se îndreptă spre grădiniţă, în prima zi de şcoală. Părea liniştită, aproape absentă, ca de obicei, îşi purta hăinuţele cu acelaşi firesc de fiecare zi, doar buchetul colorat de crizanteme arăta că e o altfel de zi, mai specială. Până la poarta grădiniţei îl purtase mama în braţe, însă acolo, înainte de a intra, Lizica, în mod surprinzător i-l ceru. Buchetul era mare şi greu, fu nevoită să lase mâna mamei din mâna sa, ca să îl poată cuprinde, dar se încăpăţână să îl poarte ea pe hol, către clasă.
Drăguţa educatoare le întâmpină din nou, zâmbind. Fetiţa oferi buchetul cu ambele maini şi, eliberată de povara lui, alunecă pe lângă educatoare, în apropierea ferestrei, acolo unde trona desenul ei. Educatoarea o prezentă copiilor, neuitând să pomenească de desenul Lizicăi, anunţând totodată că vor desena în curând cu toţii şi că la finalul zilei va premia cele mai frumoase desene, fapt care trezi interesul Lizicai, astfel că despărţirea de mamă se produse uşor, fără manifestari emoţionale sau incidente.
Desenul Lizicăi fusese, desigur, cel mai bun, iar prima zi de grădiniţă trecuse uşor. Mama o regăsi la capatul celor patru ore la fel de liniştită precum o lăsase şi se bucură, văzând în asta un progres către o normalitate dorita.
Zilele care urmară însă aduseră cu sine elemente noi. Educatoarea o avertiză pe mama că Lizica refuza joaca, dialogul, participarea la activităţi. Mai mult decât atât, în a doua săptămână, fără cuvinte, luase de pe catedră o cretă, îşi mutase scăunelul în cel mai îndepărtat colţ al clasei şi înainte de a se aşeza, trasase de jur împrejurul lui, un cerc. Era mai mult decât o încercare de a delimita un spaţiu, era un mod de a pune distanţă între ea şi restul persoanelor din jur. O interdicţie ca nimeni să nu păşească în lumea ei… şi educatoarea înţelese că inclusiv ea era exclusă. Ceva se întâmplase în mintea sau în sufletul Lizicăi, educatoarea însă nu înţelese ce anume. Paşii pe care îi făcea către fetiţă erau măsuraţi, timizi, de când o cunoştea, niciodată nu încercase să îi impună prezenţa sau voinţa. Se gândi că poate acasă, în mediul ei familial, se întâmplase ceva, însă mama infirmă această supoziţie.
Zilele toamnei se numărau grăbite şi activităţile desfaşurate în curtea grădiniţei erau din ce în ce mai rare, dar, chiar şi atunci, Lizica îşi desena cercul de jur împrejurul ei şi în afara lui nu păşea. Din cercul ei, doar privea.
Într-o zi, educatoarea avu o iniţiativă îndelung chibzuită. Aproape de finalul orei de joaca în aer liber, ea se apropie de Lizica. O vreme stătu doar în afara cercului, căutându-i privirea pe care fetiţa i-o susţinu cu curaj. Apoi, neluându-şi ochii din ochii ei, educatoarea se aplecă şi cu mâna şterse o parte din cerc, cât un lat de talpă a piciorului. Lizica tresări, dar nu schiţă nici un gest. Doar trupul îi zvâcni uşor înainte, însă picioarele parcă nu voiau să o asculte.
Educatoarea îşi spuse că a înregistrat o mică victorie şi consideră că e cazul să mai rişte un pas. Îşi potrivi piciorul în mica bresă creată. Lizica s-ar fi aşteptat probabil ca ea să forţeze asediul, să păşească în cercul ei... însă educatoarea, scuturându-şi parul pe umeri, spuse :
- Cred că ar trebui să deschidem mai mult uşa asta, Lizica... nu-i aşa? Piciorul meu nu încape!
Prin ochii Lizicăi trecu o scăpărare de furioasă nemulţumire şi atunci, educatoarea bătu în retragere:
- Sau poate că ar trebui să îmi schimb pantofii… Poate că cei pe care îi voi purta mâine vor încăpea mai bine… Şi se retrase, spre uşurarea Lizicăi, care îşi vedea din nou spaţiul protejat.
Educatoarea era totuşi mulţumită că Lizica nu refăcu cercul, că lăsase cumva “uşa” deschisă.
  A doua zi, educatoarea purtă în picioare alţi pantofi, uşori, cu talpă joasă şi bot ascuţit, iar în brate un catel de talie mică, un pui de bichon alb. Fără să lase din braţe pufosul bichon, ceru copiilor să iasă în curte, la joaca. Ştia că Lizica îşi va trasa, ca în toate celelalte zile, cercul magic şi spera că astăzi va reuşi să pătrundă în el.
 Ca şi în ziua precedentă, şterse cu palma o bucată de cerc şi îşi aşeză vârful piciorului acolo, sub privirea curioasă a Lizicăi. Lăsase bichonul jos, pe asfalt şi întorcându-se spre Lizica îi spuse acesteia:
 - Iată că azi piciorul meu încape, dar... ce facem cu căţeluşul? Nu ar trebui să îi facem şi lui loc? Putem să deschidem uşa mai mult?
 Lizica părea că se gândeşte… Educatoarea nu îi dădu prea mult timp de gândire şi cu un gest hotărât, mai şterse o bucată de cerc, urmărind reacţia Lizicăi, care făcuse un pas înapoi, într-un gest de autopărare.
Luând căţeluşul în braţe, educatoarea păşi, mizând pe faptul că acum Lizica nu mai putea da înapoi mai mult decât o facuse deja, căci ar fi însemnat să părăsească ea însăşi propriul cerc magic. Îi zâmbi blând, în vreme ce cu un gest domol, aşeză căţelul la picioarele Lizicăi… şi ieşi.
Căţelul privi scurt  în urma ei, apoi se îndreptă molatec, cu drăgălaşenie, către copilul din fata lui, scâncind. Câteva secunde se priviră amândoi, amândoi copii, amândoi temători, apoi Lizica se aplecă şi luă căţelul în braţe, îl ridică până la nivelul feţei şi chicoti când căţelul începu să o lingă pe obraz.
Din ziua aceea, cercul magic rămase deschis pentru bichon. Educatoarea îl aducea zilnic la grădiniţă, Lizica îl aştepta cu “uşa” deschisă şi se bucura de prezenţa lui.
Educatoarea aştepta demult clipa aceea, dar părând a fi surprinsă, îi spuse că bichonul e jucăuş, că el nu cunoaşte reguli şi nu ştie încotro să o ia, nu vede uşa şi că ar trebui ca ea, Lizica, să renunţe la cerc, ca bichonul să aibă pe unde păşi în drumul către casa ei…
Au urmat câteva zile în care Lizica ştergea câte puţin din cercul pe care îl trasa la început de ore în jurul ei, până când, într-o zi, cercul dispăru cu desăvârşire, iar în ziua următoare renunţă a-l mai desena. În acea zi căţelul deveni cu adevărat al ei şi între ea şi copii nu mai exista nici un spaţiu delimitant.
Încet, incet, Lizica începu a vorbi... mai întâi cu bichonul, apoi cu oamenii care îi admirau bichonul când ieşea cu el la plimbare în jurul blocului sau în parc.
Bichonul, care păşise cândva  în cercul ei magic, îi deschisese Lizicăi un nou orizont: acela al cunoaşterii unei noi vieţi printre “pământeni”.
Acel bichon o însoţi 15 ani prin viaţă, iar dupa dispariţie, mulţi ani prin gânduri, iar cercul rămase “magic” în amintirile ei pentru că prin el, îi păşise în viaţă o fiinţă dragă.
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

TESTAMENTUL LUI ARISTOTEL
(Corpus Aristotelicum)
Actul I
(Dimineața vieții)
Când tinerețea mă-mboldea,
vedeam în om acea ființă
ce zeilor porunci le-ar da
de și-ar schimba vrerea-n putință.
 
Mă deruta adeseori
cu-a sale ifose pieptișe –
zvâcniri de gâză-ntemnițată
în plasa sorților furișe.
 
Dar ca unealtă grăitoare,
n-avea de-a face cât de cât
cu mintea-n dârză căutare –
era biped, și doar atât!...
 
Din școala platoniciană
am stors cam tot ce se putea,
 neadmițând că lumea-ar fi
doar în Idei cum este ea.
 
Căci nu poți omul natural
să ți-l explici prin omu-n sine,
decât mergând spre infinit
 călare pe regresiune,
 
ca din Ideile-nghețate
de o eternă plictiseală,
să afli șpilul bramburelii
din lumea noastră-n vâjâială.
 
Dar cum din gol nu iese plinul
făr’ de impulsul creator,
tot astfel și mișcarea vine
de la eternul Prim motor.
 
El, unitar și neîntins,
cum Binelui îi șade bine,
Divinitatea e in actu
Prin faptele-i pe drept divine.
 
Filosofia, prin urmare
(în Metafizica o spun)
nu-i la-ndemâna orișicui,
deși pare un bun comun:
 
Să afle cauzele prime
ale ființei ce prin ea
și-n ea cu brio ființează,
aceasta e menirea sa!
 
Privind atent la tot ce este
- pământ, viață, stele, soare –
un adevăr mi s-a impus
cu forța logicii primare:
 
Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume
din tot ce știm și-n veci n-om ști
(cu toate că-ntâmplarea-i una
cu tainicul efort de-a fi),
 
ci părți perfect articulate
într-un gigantic plan divin
sunt cele vii și cele moarte,
precum și-acelea care vin...
 
Cutremurat de măreția
sublimului fără hotar,
am înțeles cam care-i baiul
cu-al omului perfid calvar,
 
un paradox de patimi zămislit,
ce liniștea i-o ciugulește –
el, vierme pe acest pământ,
buricul lumii se dorește!
 
Dar mai știam că din ce-i viu
doar omu-i marele rebel,
mereu trudind să-și schimbe soarta
după un plan croit de el.
 
Atât e de-omenesc să vrei
prin ne-ncetată adaptare,
încât o viață fără scop
se tot usucă până moare.
 
Dator e omul, așadar,
față de Cel ce l-a făcut,
să tindă la desăvârșirea
primită-n starea de-nceput.
 
Căci de scrutăm până-n străfunduri
a conduitei vie hartă,
avem dovada cum că omul
cu josnicu-i amic la toartă
 
și că progresul din moravuri
se cheam-acea realitate,
în care orice-i cu putință
dacă se face ca la carte...
 
Fiind un fapt adeverit
că legile umane-s șchioape
oricât ar vrea leguitorii
de miez să fie mai aproape,
 
nu-ncape nici o îndoială
că pentr-un ins echilibrat,
nu ele-s barca de salvare
pe-al vieții ocean zbuciumat,
 
- îndeosebi când în năvodul
salubrizării sociale,
doar peștișorii-s pescuiți,
conform cutumelor tribale –
 
ci conștiința-i prima treaptă
din nelipsita judecare
a făptuirilor cu care
clădim speranța de răsplată;
 
iar mai la urmă, după moarte,
vom fi luați la puricat
de-acea teribilă instanță,
ce judecă fără rabat
 
și-al cărei verdict impecabil
va fi totuna cu vecia –
o nouă viață ne așteaptă,
ori în canon vom regreta trufia?...
 
În ce privește guvernarea,
vestitele orori nu le-am uitat:
Socrate condamnat la moarte,
Platon de Denys exilat.
 
Când un tiran respingător
- așa ca Denys, bunăoară –
din legi face un preș de șters
pentru a sa vrere murdară,
 
e semn că omu-i în pericol
și necinstite-s tot atunci
gândirea, crezul, libertatea –
valori ce-s pentru el porunci.
 
Iar episodul cu Socrate
și moartea ce i-a fost impusă,
ne-arată că-n democrație
chiar și greșeala e distinsă...
 
(Greșeal-a fost și nu eroare
a lui Socrate condamnare:
Prima-n morală-i găzduită,
eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)
 
De-acord, de-aceea, sunt cu Platon
cu formele de guvernare –
atâta-s de nedrepte toate,
că binele-i mistificare.
 
Niciuna dintre cârmuiri
(din ce a fost și va mai fi)
nu poate egalitarismul
cu libertatea a uni.
 
Căci statele din astă lume
(chiar filosofii de-ar conduce,
așa cum Platon și-a dorit)
toate-s amarnic de caduce,
 
cu gâtul prins ca într-un clește
de-nfloritoare legi perfide –
cruzimea tot mai rafinată
și egoismul ce sporește.
 
Actul II
(Amiaza vieții)
Creațiunea, prin urmare,
de-un plan divin fu precedată,
un plan c-o logică eternă
pentru zidirea-n vrere demarată.
 
Cum altfel să ne-nchipuim
această armonie colosală
pe care Cosmos o numim,
uimiți de-a sa-ntocmire ideală?
 
El este și va fi mereu
fiul veciei cu vecia-n fire –
un tot ce toate le cuprinde
și-i mai presus de-a omului gândire...
 
Văzând ce-i de văzut și mai departe
în miezul nevăzut dar intuit,
pe drumul nesfârșit al cugetării
cu două adevăruri am pornit.
 
Întâiul dintre ele stabilește
raportul efemer-eternitate:
Nu-i omul primul genitor,
ci Absolutul e temei în toate!
 
Fiind deci omul o fărâmă
din existența grandioasă,
înțelepciunea și-o vădește
prin voia sa respectuoasă
 
în fața cosmicei Voințe,
astfel încât a lui cărare
cu stăruință să urmeze
divina cale-n veșnică lucrare.
 
Al doilea adevăr vizează modestia,
căci făr-așa ceva nu știi cât ești de mic...
(Socrate „vrăjitorul”atât o prețuia,
c-adeseori zicea: „Știu că nu știu nimic”.)
*
După ce planul l-am trasat
- temeinic și cu socoteală –
un tot unit urma să fie
a Corpusului rânduială,
 
precum un Cosmos limitat
al spiritului omenesc,
pe care prin noi cunoștințe
doream să îl îmbogățesc.
 
La baza lui am așezat
acele forme de gândire,
ce-n logică-s fundamentale
pentru a justului plinire.
 
(O precizare se impune
privind esența-n cugetare:
Dacă Socrate-a intuit
noțiunea-i cea mai tare
 
ca entitate logică,
iar Platon a dezvăluit
că a ideii entitate
e una metafizică,
 
în formă am încorporat
mai mult de-o simplă entitate –
ea pentru mine-i instrument
al facerii neîncetate.)
 
Apoi în Corpus am inclus
aproape tot ce am mai scris
în metafizică și etică,
știință și estetică.
 
De pildă, Fizica-i o carte
atât de antiplatoniciană,
încât pot fi învinuit
c-am conceput-o dintr-o toană.
 
Știm însă foarte bine
că una-i lutul și-alta cerul!
Așa și-aici, mi-e prieten Platon,
dar mult mai prieten adevărul...
 
În Fizica nu urmăresc
o găunoasă confruntare,
schimb de subtile argumente,
doar în sofism la mare căutare.
 
(De altminteri, vidu-l resping
ca pe-o vizibilă demență,
căci ontologic el se cheamă
ființa în inexistență.)
 
Cum scopul cărții e mișcarea
fără-ncetare-n existență,
m-am străduit să o prezint
ca pe o cosmică esență.
 
Dar eu mișcarea n-o gândesc
ca discontinuu șir de stări,
ci-i necesar ca ea să fie
mereu continuă-n pulsări.
 
Ori pentru asta e nevoie
(când demonstrezi și când combați)
de instrumente potrivite,
ca și pe naiba să îl bați.
 
Și-așa, cu setul înjghebat
de scule întru cugetare
(un trio de principii generale
și-acel cvartet de cauze plenare),
 
am arătat că Heraclit e depășit
cu-a lui suspectă automișcare
și că-n teleologie-s cauzal,
deci finalismu-l văd ca generare.
 
Actul III
(Amurgul vieții)
Acuma când viața aproape că s-a scurs
ades mă uit în urmă cu un regret ascuns
și mă întreb:
Viața asta precum o apă curgătoare
într-un pustiu,
prin moarte ea dispare
fără urmă
mai înainte de-a se vărsa în mare?
 
Nu pot să cred că totul
aicea se sfârșește
doar printr-un accident
ce moarte se numește,
când Cosmosul nu pierde
nimica niciodată
și când față de vid
natura-i revoltată.
 
Cum plinul plin rămâne până-n veac
și până-n veac este-n mișcare,
deși nu cred în niște zei de paie,
de-un lucru totuși sunt încredințat:
 
Oricât e moartea de háină
și dornică în vieți să-și ia tributul,
esența omului nu-i aparține –
de nasul ei e numai lutul!
 
Deci dacă spiritul uman
parte-i din cel universal
(Acel ce toate le-a făcut
și dincolo de timp veghează),
din trupul mort când a plecat,
el de îndată-i absorbit
în Prim motorul neclintit...
 
Deși de moarte nu mă tem,
căci înțelept e doar acela
ce-n ochi destinul și-l privește,
totuși,
nu pot tristețea s-o alung
singurătatea când m-apasă –
singur,
mereu singur,
încât la urmă moartea-ți pare
că-i o șalupă de salvare,
care cu grijă te culege
din apele atât de reci
ale singurătății planetare.
 
Închei
cu-această constatare de final:
Acuma-mi este foarte clar
că Universul are-un scop,
dar care nu e necesar,
altminteri
moartea trebuie văzută
ca al vieții scop hilar!...
 
(Eu, Stagiritul,
prezentul  Testament am întocmit,
pe care după sigilare
și adecvată ambalare,
în fluviul timpului l-am azvârlit.)
George Petrovai (Sighetul Marmației)

L-AM CUNOSCUT  PE NICHITA STĂNESCU
La sfârşitul lui fevruarie 1982 s-a anunţat că laureatul premiului „Cununa de aur“ de la Struga este Nichita Stănescu din România. La-nceputul lui martie anului 1982 am fost la Bucureşti. Cu domnul Dumitru M. Ion, am dat la Uniunea scriitorilor şi-acolo în culoar am dat de Nichita Stanescu. Imediat Dumitru M. Ion m-a prezentat şi cãnd i-a spus că sunt din Scopie, s-a bucurat nespus de mult. Eu l-am felicitat pentru premiul. În august, aceluiaşi an, după sfârşitul festivalului de la Struga, iarăşi m-am întâlnit la Scopie cu Nichita Stănescu, dar n-am stat de vorba pentru cń în jurul lui se învârteau un muşuroi de scriitori şi alţii de alte feluri de slujbe, pentru că aşa era pe atunci. Nichita Stănescu a fost şi e şi azi mult iubit şi de scriitorii dar şi de lumea, pentru că el era şi drăguţ ca figură. Puţini sunt poeţii care au câştigat premiul Cununa de aur şi să rămaseră aşa de mult în memoria macedonenilor. Atunci am auzit o „poveste“ cum se comportasera „prietenii“ lui Nichita Stanescu în zilele cât au fost pe lângă el şi cu el la toate întâlnirile. Nu ţin minte exact cum a fost, dar de mare invidie, cineva (sau mai mulţi) din delegaţia româneascã a(au) luat cu el(ei) şi un craniu de om mort şi o coasa şi l-au speriat pe Nichita, prevestindu-i moarte, ceva şi ce s-a întâmplat după câţiva ani. Poate că Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica îsi mai aduc aminte mai bine de „sinistra poveste“. Îmi fac şi eu datoria traducând o poezie de ale lui Stanescu în aromâna, cu rugăminte să fie publicată.
ÃNVIRNAT CÃNTIC DI SIVDAI
(Trist cântec de dragoste)
Mash bana-a mea va s-moarã ti mini dealihea,
Vãrãoarã.
Mash iarba lu shtii nostul a loclui.
Mash sãndza-a mea lji-u dor, didealihealui,
Ti inima-a mea, anda u-alasã.
Era-i analtã, tini eshtsã-analtã,
Caimolu-a meǔ easti-analtu.
Yini hopa-anda psescu caljlji.
Yini hopa-anda sã-nvicljeadzã aftumubiljli.
Yini hopa-anda da ploai-aratsi
Shi muljerli tuti-l poartã caplu-a tàǔ
Shi fustànjli-a tali.
Yini shi-un pulj mari, albu,
Cari-ǔ oauǔã pi tser luna.
 
EMOTSII DI TOAMNÃ
(Emoţie de toamnă)
Vini toamna, anvãlea-nji-u inima cu tsiva
cu-aumbra-a unlui pom icà ma ghini cu-aumbra-a ta.
 
Nji-u fricã cà nu-a ti ved cama, niscãntili ori,
cà va-nji creascã àrchi pãn di niori,
cà va ti-ascundzã tu-un oclju xen
shi el va ti-ncljidã cu-unã frãndzã di pilonj.
 
Shi-atumtsea mi-aproch di chetsãri shi tac,
li ljeaǔ zboarãli sh-li nec tu-amari.
lji-ashuiru-a lunãljei shi u-ansar shi-ǔ prifac
tu-unã sivdai mari.
 
PUIZIEA
(Poezia)
Puiziea-i ocljul tsi plãndzi.
Ea-i anumirlu tsi plãndzi,
ocljul a anumirlui tsi plãndzi.
Ea- mãna tsi plãndzi,
ocljul a mãnãljei tsi plãndzi.
ea-i parlu tsi plãndzi
ocljul a cãlcãnjlui tsi plãndzi.
O voi, oaspits,
puiziea nu-i lacãrmã
ma easti insushi plãngul,
plãngul a unlui oclju nichiluit.
Lacãrma-a ocljului
a tsilui cari lipseashti s-hibã musheat,
lacãrma-a tsilui cari lipseashti s-hibã cu tihi.

INIMA
(Inima)
Bati, shi io shtiǔ cà bati shi voi io ta s-batã.
Bati shi u-avdu dipriunã shi cama nu voi ta s-batã
Cafi oarã, ca di prota oarã.
Cafi oarã, ca-atsea dit soni oarã.
Nu-ari bãeauǔã, nu-ari, ca njedzlu di cheatrã,
ca njedzlu-a cheatrãljei, ma s-batã njedzlu di cheatrã.
Canã nu-ǔ vidzu putes.
Arãd atselji cari dzãc cà-ǔ vidzurã vãrãoarã …
Ea bati, shi io shtiǔ cà bati, shi voi cà ta s-batã.
O-avdu dipriunã, bileam sh-nu voi ta s-batã.
Ama avdzarea-a mea shi ea suntu mash ‘nã cumatã,
mash un bloc di cheatrã nidisicatã.
Dina Cuvata (Skopje – Macedonia)

GREŞEALĂ DE ROL
m-am rătăcit – văd – am luat un tren greşit
prin mine trece-un timp abominabil
se zvârcolesc atâtea-n spaţiul cel teşit
încât mă tem de mine admirabil
 
ce rol zărghit – abia-n culise azvârlit
tu – cel cu şapca-n ochi – mi-ai dat să joc?
...şi sunt pe scenă – nu ştiu un cuvânt
şi-n sală liber nu mai e vreun loc
 
sudoarea-mi spune că-i un alt spectacol
la care nimeni nu mă aştepta
n-am învăţat – de-o viaţă – vreun miracol
 
să par ceea ce publicul îşi vrea...
fac reverenţa ciorii – cu faţă de clistir:
ies prin culise - direct în cimitir
 
POTENŢIALUL DE ABSORBŢIE
se nasc tot mai muţi oameni
cu potenţialul de absorbţie a
nefericirii – incredibil de
mărit
 
ceasurile şi-au dat limbile peste
cap – zânele de bulevard – la
fel: toată „era
noastră” („din motive tehnice”!) - a fost un neîntrerupt
golănesc macabru
carnaval
 
în cu totul alte locaţii destinale – decât
cele frecventate de
mine - jongleurii s-au apucat de antrenamente – în
plină stradă – doar-doar
mă vor fraieri – măcar ei
din nou...
 
...stau cu seringa de
vise – pe noptieră: moartea
noua menajeră – îşi face de lucru cu
bocancii mei – de tot
scâlciaţi: „de ce nu ţi-i
repari ? – drumul este
lung...
 
eu o las să vorbească – şi
mă uit la
termometru: toate
sunt  - exuberant - sub
zero – aşa că...
 
...criogenia
e o poveste pentru cei cu
sconcşi pe vârful nasului şi cu
tensiunea mărită artificial: eu zic că
mai bine decât
atât de rău – nu m-am simţit
niciodată
 
FAPT DIVERS PROVINCIAL
întru pomenirea profesorului şi criticului Mircea Dinutz
...un om fusese cândva
Ofiţer al Ordinului „Meritul pentru Învăţământ, pentru
abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc” – şi
uitasem să menţionez (iertare pentru cuvântul cel
prost ce va urma...): ...pensionar
 
fusese şi critic literar – din păcate
onest: ce
crimă de neiertat - câtă lipsă de
orientare – mai rar!
 
...a făcut prostia să
moară – într-o mohorâtă seară de
februarie – într-un salon de
spital îngheţat – care s-a dovedit – de-a lungul timpului
perfecta morgă municipal-
judeţeană
 
l-au azvârlit  - după trei zile de la
recunoaşterea oficială, prin rude de
sânge (alterat!)” - nu în
cavoul filantropului din Arimateea – ci
într-un mândru scârţâitor pe talazuri - coşciug
din PFL: fusese – cât trăise -  un ins slab - cât
o bulă de aer curat - în
conştiinţa pompată a
bravilor dascăli din România – era slăbit
teribil de îmbolnăvit - de atâtea cancere şi
boli „de sistem” – boli
căpătate de la „mediul educativ şi social” – sterilizat
complet – de către cei
n”-şpe miniştri - idioţi simbriaşi
posdecembrişti
stilisto-reformişti
 
...scriitorii toţi s-au bucurat că
a crăpat – în sfârşit! – cel ce-i împiedica să
fie genii – şi
 
ca urmare perfect
logică – s-au oprit să plângă lacrimi de
tămâioasă – sfinte precum
cearşafurile boţite dintr-un
bordel - drept
la crâşma de peste drum de cimitir
 
...profesorii au constatat că buletinul meteo indică o
prea mare presiune atmosferică – şi
s-au dus – cât îi ţinea aerul de
degrabă - acasă: aşteptau ca
Ordinul ofiţeresc al defunctului să fie atât de
cu bun-simţ şi
decent – încât
să li se transfere – multiplicat
după caz - fiecăruia – de pe pieptul
mortului rebegit sub
cruce – în sufrageria luminată
luxos – a fiecăruia
 
...popa s-a bucurat că
era februarie – şi n-a mai plusat cu
rugăciuni friguroase -  la
groapă: a plecat pe aleea
cimitirului – destul de
vesel zornăitor
 
...zornăitul venea – de fapt - de la
tamburina de aur a fiicei  (care tocmai îşi începuse
plaja - în
însorita Italie”) - a
de un minut zăbavă slujitului cu
tăcere şi zloată – rob (...al lui
oare - Dumnezeu?)
 
...groparii au scăpat coşciugul – cu insignifianta
bulă de aer în el – bulă dezvăţată de
moarte să mai
critice pe cineva: da – meşterii morţii l-au scăpat
drept în cap – ca pe-un
dulap
 
...de-acolo – din fundul gropii
se auzeau  - se mai aud – pururi se vor auzi
(pentru fariseicele noastre
urechi)
tot mai cumplit bubuind - ciocanele cioclilor
cum bocăneau şi tot
bat capacul
sărit – al unui coşciug (pe trei sferturi
dezintegrat în
elementele mucegăite ale zborului) - de Ofiţer al Ordinului
Meritul pentru Învăţământ, pentru
abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc”...
 
...a – era să uit: ...pensionar şi – al dracului! –
critic – pe deasupra
(al tuturor cancerelor tumultuoase ale
acestei lumi – decăzute – de mult! - din
februarie)
 
ÎNTREBARE OBIDITĂ
sunt trist şi fără căpătâi – băiete
căci toţi m-au dat cu faţa de perete
n-am lacrimi n-am datornici şi nici moartea
nu se repede oarbă să-şi ia partea
 
prieteni - lut – iubirea: constelaţii
cocoşul-petru nu mă ia în seamă:
pot să trădez şi pot să-mi isc relaţii
gâtul nu-şi face astăzi rost de lamă
 
aştept pe holul lumii semn de foc
cerut-am viaţă – formular în loc
mi-a dat telegrafista dintre staţii
 
...la ce munceşte oare ziditorul
dac-a uitat unui pârlit să-i ţină scorul
tot cenzurând vitalele-alegaţii?
 
PRIMĂVARA RATAŢILOR
îmi caut picioarele – prin cracii unei pijamale nou-
îmbrăcate – cum sunt căutaţi minerii – prin
galeriile prăbuşite ale
unei mine
 
nu voi mai merge niciodată încotrova – nici măcar
acolo unde zboară fulgii din bătaia
straşnică a soarelui
 
rămând în fundul pământului – să-i număr degetele
sărutate – Marelui: e întuneric şi bine
totul e tuns ajuns şi miruns – mişună regii
şobolanilor – ai integramelor şi ai
tuturor inumanilor
 
ideologiile se-aşează lipicios-scârnav
hulpav - pe verze – precum
viermii albi – căzuţi din
dizenteria aeriană a
berzelor – şi strig: o
verzelor – de ce nu vă scoateţi  - eliberaţi sutienele
suprapuse în foi albe şi
roşii – ca în faţa
sfinţilor magilor – atunci când practicaţi
adoraţia hienelor?
 
totul a devenit ascuns – misterios şi
aproape imposibil de aflat – după ce
toţi sorii inimii – de mine
s-au depărtat
 
nici păsările târzii ale gândurilor nu se
mai rotesc deasupra mea – nici întrebările
fiinţei nu se mai pun – din
nicio stea
 
au încremenit turlele plopilor – de o iarnă-ncâlcită şi
grea – nimeni nu iese pe ogorul
cerului – vreun spic din lună
să pipăie şi
să ia
 
e curat ca-ntr-un spital de
tuberculoşi – e mai frig decât în
sertarele frigiderelor morgii
 
de după munţi – se-aud cântând – înfundat şi
solemn – orgile morţii: e-un semn de solidaritate
cu frica-mpâclită - din mânecile suflecate ale
sorţii
 
mă dau pe derdeluşul ideilor – alunec pe deasupra capetelor
marilor filosofii ale
lumii – precum un stol de
corbi apocaliptici: nimic nu se mai potriveşte în
broaştele uşilor – nimic nu mai flutură – pe
urmele duşilor
 
e mai târziu decât în ultima
imperială bătălie – e mai zadarnic să te piteşti
decât clocirea oului în
pălărie – a Domnului măiastră
să fie
 
totul e mistic – nevăzutul nu mai are miros de
clocire: se-ascund firea şi firul – în
înţelepciune şi ştire - dar tot mai aproape de
nenorocire
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CONTEMPORAN CU DUMNEZEU
Mirosea dimineaţa însorită a mir,
Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers,
Nu ştiam că alături poetul Radu Gyr
Îşi înveşnicea suferinţa-n vers.
 
Cânta amiaza tristeţea-n flori
Uitase să-nbobocească şi mălinul,
Iar cerul desena o cruce din cocori
Ridicând la rang de virtute chinul.
 
Amurgul jelea cu nuanţe închise
Şi câmpul trimitea culorile la culcare
Pe când clipele albe cădeau ucise
De nu se-ntorceau din nou în soare.
 
Şi azi noaptea mă-nveleşte cu frig,
Mă tem de visul care iată vine
În miezul întunericului, cu speranţă strig:
Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

PLOAIE DE VARĂ
- Nu vreau sa iau prânzul cu buldogul!
Elena îṣi trage scaunul aproape de cel al lui Victor, a cărui faţă se luminează. Îi atinge buzele. Mosoare de ploaie lovesc ferestrele curbate.
- Trebuie Elena!
- N-are rost să ne grăbim, Victor. Una din duminicele astea, a vrea să lenevesc în pat. E ca oţelul afară!
- Hai să discutăm la rece! Elena îṣi adăposteṣte buclele blonde sub braţul bronzat al lui Victor.
- Să fim realiti! Nu vreau să merg nici in ruptul capului! Nici într-un caz! Nu după dimineaţa asta! Mă tot dirijează! Cu hotarârile ei de guvernare a casei! Elena se pierde în ploverul lui din bumbac.
- Suntem faţăîn faţă cu o problemă serioasă! Încă o oră până la prânz! Îi exploră absorbit rădăcina nasului prin ochelari.
- Te simt enervată. Hai să considerăm situaţia cu mintea limpede. Victor apucă biscuitele orfan rămas în cutia din carton de pe măsuţa de toaletă ṣi-l ronţăie cu poftă.
- Au! Cred ca mi-a căzut plomba.
- Victor, trezete-te la realitate. Trebuie neapărat să ne mutam. Cât se poate de repede. Tropăie peste demnitatea noastră. Nu vezi cum se  poartă cu Colonelul ca i cum i-ar fi valet.
- Imi dau perfect seama că trebuie să luam imediat o decizie, iubito.
- Victor, am ajuns dincolo de cuvinte. Să fim realiti. Trebuie să scăpăm de aici. Să ne eliberăm de prânzul ei duminical! Ai privit-o cu atenţie? Arată ca un linţoliu în basorelief pe o stelă. Vocea Elenei strangulează strâns aerul.
- ...un ou spart împrăṣtiat într-o capsulă a timpului... te înţeleg perfect, Elena.
- Îi conectată cu întreruperi. Să fim realiti. Nu pot să sar la fiecare moft al ei, numai pentru că-i suntem chiriai! M-am săturat! Sunt prea obosită la sfâritul fiecărei zile! Ce sugerezi Victor?
- Problema este că... suferim din lipsă de timp... după orele nesfârite... cu pacienţii din spital! Sunt sigură!... Sunt convinsă că vom găsi ceva potrivit.
- Victor, cu lipsa asta acută de locuinţe?... să fie cel puţin o cameră cu vedere la  gradină, într-o casă cu baie... un loc unde să putem dormi până la prânz dumineca! Ca aici, dar fără...
- Vreau să-mi trăiesc viaţa fără Doama Ghervescu! E posesivăi mereu nemulţumită! Mă bagăîn boale cu atâtea amintiri întemniţate... Vorbele Elenei i se coaguleazăîn gât.
- Mă bucur că nu mi-a fost directoare laliceu! Vreu să revin la Iai! Numai dacă nu se pierde subit... astfel... vom fi cu toţii feriţi... Privirea lui de oţel îi arde tapetul.
- Nu vorbi aa, Victor! Suntem medici. Trebuie să fim înţelegători! Pretind ca nu te-am auzit pronunţând aceste cuvinte. Cand am mers la baie dimineaţă, m-a încolţit pe palier... Colonelul se lupta deja cu maina de gătit, camuflat strategic de o grămadă de prosoape de bucătărie, iar un morman de crătiţi i se urcau în faţă ca o piramidă.
- Ea ne face să ne simţim consumaţi de vină!
- Elena, Victor... Elena, Victor...! ţipă strident o voce ca glaspapirul de partea cealaltă a uṣii.
Un ciocanit greu reverberează prelung.
- Elena, Vicotor... Coborâţi imediat... este Colonelul!... repede, repede... strigă glasul apretat din spatele uṣii din stejar bine lustruite.
Elena ṣi Victor tresar. Se privesc vinovaţi. Ies din dormitor ṣi coboară scările câte două odată. Colonelul, lat pe canapea, cu faţa hâită, gâfâie ca un câine de curse. Doamna Ghervescu îi freacă mîinile ṣi încheieturile.
- Repede Elena... iei în stradăi strigă o birjă! Ordonă Victor.
- Domnule Colonel, unde vă doare? Victor îi ia mâna stângă ṣi-i caută pulsul.
- Îîîî... Colonelul se luptă să pronunţe, dar limba-i alunecă ṣi se dizolvă în dantura falsă.
- Domnule Colonel, mă auziţi? Puteţi să zambiţi, vă rog? Ii cere Victor. Gura Colonelului rămâne rigidă, colţul buzelor afundate spre stânga. Mintea-i este înămolită în vise muṣcătoare despre vânătoarea ursului, un urs care se ascunde în tufiṣuri uriaṣe. Visează?... despre ursul, un urs al nopţii, de tip arlechin pe care nu-l poate vedea printre tufiṣurile dese. Parcă vine ṣi se duce... într-un vis despre cum să vânezi ursul după manualul inginerului silvic.  Visează un vis despre un vulpoi prevestitor de rele? Sau este un vis despre sfârṣit?
Doamna Ghervescu nu mai radiază autoritate. Privirea-i confuză se deplasează de la faţa Colonelului la cea a lui Victor, ca ṣi cum ar privi un film mut. Se simte încordată ṣi tulburată. Fata ei este cizelată ca în marmură. Se simte pusă în priză.
Elena aranjează perna pe care Colonelul îṣi odihneṣte capul fără vlagă, cu pielea inflamată. Îi scoate pantofii ṣi-i masează tălpile pe când Victor îi ridică capul usor ṣi încearcă să-l facă să înghită o tabletă de aspirină. Ochii Colonelului rămân închiṣi abandonat condiţiei sale.
-Ce-o fi cu birja? Şopteṣte Victor.
Corpul Colonelului se frământă în fermentaţie intensă cand sufletul lui prins în capcană evadează pe furiṣ în faţa ochilor lor.
Doamna Ghervescu apucă ca în ghiare mâna Colonelului ṣi încearcă să-i vorbească la ureche.
- Nu am puls! Şopteṣte Victor.
- Doamna Ghervescu, îmi pare rău dar nu mai putem face nimic pentru Domnul Colonel. Îmi pare atât de rău.
Cu inima chinuită, Doamna Ghervescu-ṣi ridică faţa unghiulară spre Victor, respiră profund ṣi pronunţă cu glas egal.
- Viaţa Colonelului a fost ordonatăîn ore bine definite i precise, ca feliile tăiate de un curţit ascuţit. Scrisoarea pe care a primit-o ieri este de vină.
Spune aṣa pe măsură ce se calmează.                        
- Doamna Ghervescu, să vă fac o cafea sau un ceai? O intreabă Elena cu lacrimi în ochi.
- Dacă vrei, un ceai, te rog. Îi răspunde Doamna Ghervescu cu faţa ca cizelată în marmură.
- Nu-l găsiţi că arată foarte bine?
Ploaia contaminează vegetaţia grădinii. Mesajul ei ud pătrunde înăuntru prin uṣile deschise dinspre grădină ṣi zăboveṣte pe parchetul din stejar.
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

DUMNEZEU LA O CAFEA
De-o vecie viscolește
Cu luceferi,  nu cu nea.
Astă seară mă răpește
Dumnezeu la o cafea.
 
Obosit,  abia vorbește,
Turlă rară… vorba Sa.
Astă seară poposește
Dumnezeu la masa mea.
 
Taci mai bine,  Te-odihnește,
Sunt,  de vrei,  tăcerea Ta,
Astă seară cînd oprește
Ceru-ntreg la poarta mea.
 
Și-o să  pururi  viscolească
Pacea Lui inima mea,
De-o să crească,  să tot crească!,
Veșnicii în urma Sa.
 
CER DE UITARE
În ziua–n care se–aştepta zăpadă
Şi numai moartea–n arbori se–auzi,
Văzut–am o măicuţă stînd în stradă,
Căreia i–e ruşine a cerşi.
 
Cu mîinile ne-ntinse–a rugăciune,
Ea nu ştia că–n suveranul stat
Cerşitul a ajuns profesiune
Şi toţi o practică neîncetat.
 
Copil al dorului, cu ţara–n soare,
Apropiindu–mă,  i–am dat un leu,
Plîngea în ochii ei chiar Dumnezeu,
În mine ceru–nţelegeam că doare
 
Şi n–am mai auzit nici un cuvînt
Şi cerşetoarea ruşinată–n pripă
Cînd s–a plecat mi s–a părut o Clipă
Ce–şi ducea–n spate propriul mormînt.
 
PRECUVÂNTARE
Doamne,-aşa de răi suntem
Că nici nu ne mai vedem,
Nici la chip şi nici la cer
Nu ne mai vedem defel,
N-avem rană de mister…
Numai boală de stingher,
Doamne!
 
Doamne, – aşa de morţi suntem
Că nici nu ne căutăm,
Cu flori nu ne sărutăm,
Din Cuvînt, rîzînd, plecăm,
Afară din noi te dăm
Şi avan Te lăudăm,
Doamne!
 
HARFE-N RĂSĂRIT
Ce frumos e Dumnezeu
Ce trăieşte-n jurul meu
Şi în mine.
El în lacrima-mi mereu
Îşi aşterne patul său
Şi-i e bine.
 
- Doamne, Doamne, cîntec viu
Tu mă ştii, eu nu te ştiu
Totdeauna.
Şi-mbrăcat cu linişte
Prin albastra crinişte
Zbori cu luna.
 
- Ce frumos eşti , Doamne, vai,
Ochi-ţi sunt peceţi de rai,
Psalmodie!
Şi cînd mi-atingi sufletul
Prin el uiţi cu umbletul
Harfe-o mie.
 
- Fără tine, dacă pleci,
Aş apune întru veci
Ca o steauă,
Dar tu vii în noaptea grea
Vîscolindu-mi inima
Cu-a ta neauă!
 
Ce frumos e Dumnezeu,
Locuind în jurul meu
Şi în mine,
Pîn’şi după ce voi fi
Dus în El pe biblii vii
De gherghine.
 
Iar atunci cu doruri mii
Din pridvorul inimii
Voi fi-n noapte
Preschimbat în turturea,
Dată-n scrînciob de o stea
Fără moarte.
Traian Vasilcău (Chişinău)

ADELA
(„Dumnezeu este refugiul meu, un nobil”)
ştiu ce mă poate scoate din colivie
chiar şi pe cioate aş putea alerga
pentru câteva grăunţe de lumină
 
mi-e teamă să nu ard prea curând
fără să simt soarele de la miezul nopţii
 
mă smotocesc pentru
fiecare zbor bătut pe loc
 
la rădăcina penelor-
bandaje pentru răni
înfig o gratie
aşa voi învăţa
mersul pe jos
mersul drept
când Tu eşti ţinta
 
FECIOARE SĂLCII CU NUME DE FLORI
fecioare sălcii cu nume de flori
lacrimile îngerilor trişti voi sunteţi
osana astăzi haideţi să cântăm vestind
răsărituri pentru mărturia lui
issus cel întors miel blând
 
dragostea este cu noi astăzi
elohim strigă cerul
 
fecioare sălcii cu nume de flori aduceţi
lacul mai aproape
ochii orbului să-i spălăm de
răni şi împreună să împărţim din prea plin
iubind
iubirea
 
MÂINE MĂ VOI ZIDI DINTR-UN SURÂS
Bacovia îmi umblă prin suflet
cu abatoare de miei
trupul chircit într-un bob
coboară în adânc după sărutul lui Iuda
fântânile dau în clocot
 
hamal neobosit un păianjen
cară pânze pentru răni viitoare
 
Iisus strecoară lumea prin ciur
bulbi de rouă pocnesc
de binecuvântare se aud bufniţe ţipând
 
e prima oară când întind braţele
strâng cerurile mai aproape de tâmple
ating forma iubirii să ne aparţinem
 
gângurit de lumină în scutec de magnolie
doar astăzi
 
LA GLEZNA PRIMĂVERII
nu știu când mi-au căzut aripile
ce vorbă de plumb m-a rănit
adun în pumni pași fără drum
 
prelungire a sufletului
iarna asta m-a ars pe rug
 
anotimp indecis cu mâini înghețate a rugă
amprenta fluturilor pe sens interzis
 
VIAŢA S-A PRIMENIT
de atâta zădărnicie rătăcită în lume
se mai nasc şi astăzi prunci cu tălpi bătute în cuie
aruncaţi de destin la mila vântului
unii sfârşesc  bucaţi de carne în groapa cu lei
alţii se agaţă de un fir de lumină ca de ultimul pai
 
Andrei se născuse cu câţiva centimetri de viaţă mai puţin
şi pentru gura de oxigen
trebuia să străbată kilometri de tuburi
sfârtecat de cuţite
era unul dintre cei învăţaţi să primească
miracolul în doze mici
pentru a nu se îneca de prea plin
 
între timp celulă cu celulă
viaţa se aduna de prin colţuri de spital
roşind la gândul luptei duse cu un suflet nevinovat
îşi spală ruşinea de pe faţă cu roua învierii
în trupul plăpând se înalţa lăstarul unei cruci
 
deasupra ulii pregătiţi să ciugulească
se prăbuşesc de unde au venit
cu urme de arsuri pe gheare
 
cu braţele întinse pruncul strigă
„oameni buni aceasta este crucea mea”
„iată cruce aceştia sunt oamenii tăi”
„iubiţi-vă cum vă iubiţi aproapele”
 
DOAR TU ŞTII ŞI TACI CĂRÂND LUMINA
lupii îşi schimbă blana
dar colţii rămân acceaşi
când simt miros de mioare
coborâte în vale să se adape
 
deoparte pădurea
de cealaltă izvorul
în faţă singura scăpare
un pâlc de stânci
menite să te-ndoaie
 
dar câtă lumină dincolo...
 
LA GLEZNA PRIMĂVERII
nu știu când mi-au căzut aripile
ce vorbă de plumb m-a rănit
adun în pumni pași fără drum
 
prelungire a sufletului
iarna asta m-a ars pe rug
 
anotimp indecis cu mâini înghețate a rugă
amprenta fluturilor pe sens interzis
 
LA CAPĂTUL CUSĂTURII MĂ DEZLEG DE NODURI
într-o zi voi smulge mantia
ce mă ţine prinsă în cusături
unde m-au înghesuit  pe rând
frângerile şi batjocura
 
strigătul se va auzi
până voi expulza forma de bufniţă
mulţumită cu firmituri de lumină
căzute de la masa altuia
 
într-o zi poate chiar mâine
voi ciopârţi şarpele
tovarăş bun de mers prin fum
crescut cât hăul inimii
unde şi-au făcut cuib amurguri
 
sângerând voi descotorosi
trupul de mlaştini
răni nu vor rămâne
doar cărări pentru naştere
mers de-a buşilea
din care se va ridica
pruncul pregătit
să înghită pâinea şi vinul
 
…DE-ATÂTA APROAPE
vine o vreme când simți că ți se năruie sufletul
de prea mult cer adunat sub coaste
și-ți vine să strigi de-atâta aproape
 
sufocat de albul pereților îngrămădiți în tine
taci
strângi în pumni cearșaful mototolit de neputințe
cum ți-ai strânge viața împrăștiată prin cotloane
o ții lipită ca pe cel mai de preț giulgiu
aruncat peste carnea bolnavă
 
nesfârșit pare chinul când trupul e singura merinde pentru drum
în care auzi cum sumbru bate destinul
 
numai tu poți să tai pâinea
ai în mână cuțitul
hrănește-ți câinii
dar ține-i departe de minte
 
pasărea niciodată nu-și frânge zborul
cât mai are în loc de aripi cioate
 
amintește-ți asta până când
Dumnezeu se va apropia cu vinul
Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc – Covasna)

TESTAMENT
Las moştenire:
Dorul de patrie,
fântâna cu apă vie
şi ploaia măruntă
din ochii Tăi, Iubire!
 
ASTĂZI
Bucuraţi-vă,
păsări târzii!
Din pribegie
azi m-am întors
cu cerul pe buze!
 
ÎNSERARE
Când Dumnezeu tace
 tu, Omule,
 unde-ţi mai plimbi
turmele Gândului?
 Potirul e plin…
 
SOLITUDINE…
În singurătate,
pipăi sandale de înger
 păşind pe Calea Robilor:
,,Domnul meu
şi Dumnezeul meu!”
  
ASCULTĂ-MĂ!
Vei spune mâine nopţii:
pleacă!
Vei spune astăzi Clipei:
stai!
 Nu plânge, mormântul e gol!
 
BINECUVÂNTARE
Munţilor,
cine v-a dat înălţare?
 Cine abis,
 cine mare?
 Îngenunchi pe un cal ne-nşeuat!
 
ARCĂ
Vino să vezi
cum dansează îngerii
prin iarbă la Putna!
Maica Benedicta
veghează…
 
GÂND
Cu tine împart
 grădinile, apele, păsările,
 covorul pentru rugăciune…
Tăcerea
ţi-o las întreagă!
Nicoleta Milea (Alexandria – Teleorman)

COPACUL DE SOARE
Pe crengile
copacului de soare
noaptea’şi sfârşeşte’nceputul,
frica  -  ispita primei secunde.
 
Copac al suferinţei!
 
Doar o singură dată ai înflorit
sângele,
apa,
lumina,
iar de atunci ne-ai lăsat
mireasma albastră Spre-Alt-Unde
şi gustul sărat
al lacrimii şi al focului.
 
DRURI I DIELLIT
Mbi degët
E drurit të diellit
Nata e mbaron fillimin
Frika – sprovim i sekondës së parë.
 
Druri i vuajtjes!
 
Vetëm një herë pat lulëzuar
Gjaku
Uji
Drita
Dhe prej atëherë na e le
Erëtimën e kaltërt Drejt Valëve Tjera
Dhe shijet e njelmët
Të lotit dhe zjarrit.
 
DIN SCRIPTURILE GRÂULUI
Pământul -
începutul somnului mic
 
Cerul -
începutul marelui somn.
 
Soarele -
începutul spicului mic.
 
Spicul -
începutul Marelui Soare,
ce inima şi-a frânt-o
la Cina cea de Taină
împărţindu-o
egal în fiecare bob
din Scripturile Grâului.
 
NGA MBISHKRIMET E GRURIT
Dheu –
Fillimi i gjumit të vogël.
 
Qielli –
Fillimi i gjumit të madh.
 
Dielli –
Fillimi i gjumit të vogël.
 
Kalliri –
Fillimi i Gjumit të Madh,
Që zemrën e këputi
Në Darkën e Fshehtë
Duke e përpjestuar
Barazisht në çdo kokër
Nga Mbishkrimet e Grurit.
 
VINOVAT PENTRU ARIPI
Macul
îl ceartă pe fluture:
Oprește-ți petalele!
Nu te juca prea mult
cu ispita de zbor
de-a lungul clipei
înflorind creanga, sau tina.
S-ar putea să te scuture.
Si eu ca tine am fost,
dar din greșală-am atins
lumina
cu vârful aripei.
 
FAJTOR PËR FLATRA
Lulëkuqja
E qorton fluturën:
Ndali petalet!
Mos luaj për tepër
Me tundimin e fluturimit
Përgjatë çastit
Duke lulëzuar degët, apo qetësinë.
Ka mundësi të të shkundin.
Edhe unë si ti kam qenë,
Por gabimisht e pata prekur
Dritën
Me majën e flatrës.
poeme bilingve româno-albaneze, de Baki Ymeri (Bucureşti) 
ATITUDINI

 NU DORESC SĂ TREC INDIFERENT PE CĂRAREA VIEŢII

Nu doresc să trec indiferent pe cărarea vieţii şi nici nu vreau să duc cu mine povara amintirilor neplăcute, ce m-au lovit cu putere până la limita rezistenţei de-a lungul timpului. Sunt nenumărate impresiile pozitive şi luminoase pe care le întâlnesc, şi de aceea, am convingerea că derularea experienţelor prin care trecem poate avea un caracter ascendent, aşa cum plantele se înalţă vertical în dorinţa de a se apropia tot mai mult de cer. Şi privind întinsul câmpiilor ce înverzesc în prag de primăvară, nu pot decât să împărtăşesc această bucurie a renaşterii ce se revarsă peste chipul naturii în fiecare an.
Primăvara reprezintă prin excelenţă un anotimp al învierii trăirilor ascunse în perioada aprigă a iernii, o refacere unită cu rememorarea etapelor prin care am trecut de-a lungul scurtei noastre existenţe terestre. Deopotrivă, în aceste trei luni de înnobilare a naturii cu noi forme de viaţă, latura estetică îşi pune accentul cu prisosinţă înainte de venirea căldurii toropitoare a verii. Şi nu întâmplător idealurile renaşterii şi frumuseţii se unesc în conturarea laturii sensibile a noţiunii de om, ce se exprimă prin ceea ce este adevărata feminitate.
Trăind într-un Mediu Dur şi Lipsit de Compasiune
Trăind într-un mediu dur şi lipsit de compasiune în prima parte a vieţii, elev fiind în felurite instituţii militare de învăţământ, mi-a fost dificil să pot înţelege ulterior cât de mare este nevoia manifestării componentei afectiv-emoţionale pentru experimentarea bucuriei lăuntrice şi transformării într-o fiinţa umană autentică. Ulterior, am fost profund afectat de tot ce am trăit în perioada dramatică de bulversare a societăţii româneşti de după revoluţie, în care principiile lipsite de suflet ale capitalismului au desăvârşit brutalitatea deceniilor comuniste. Astfel, am fost martor la reuşita inoculării acestei periculoase dorinţe de câştig, orice lucru devenind o marfă ce se poate vinde sau cumpăra în funcţie de cerere şi ofertă.
Am remarcat cum sub impactul consumismului promovat la loc de frunte de către iniţiatorii noii ordini, societatea s-a contorsionat dramatic, banul luând primul loc, iar sentimentele devenind un balast ce te dezavantajează pe piaţa muncii sau în relaţiile apropiate cu semenii. Nu este de mirare că noţiunea de frumos şi-a schimbat înţelesul devenind sinonimă cu cea de monden. Iubirea a devenit o marfă de schimb, având o durată finită, cel mai adesea fiind confundată cu manifestarea sexualităţii sub formele cele mai primitive cu putinţă.
Idealul Purităţii şi Renaşterii Interioare
Însă într-o lume în care femeile au devenit obiecte de consum într-o industrie a prostituţiei şi sexului, când hărţuirea sexului opus devine un sport favorit între cei care se cred bărbaţi, adevărata feminitate continuă să strălucească prin idealul purităţii imaculate şi al renaşterii interioare. Trecând dincolo de păgânismul formelor de exprimare al multor religii prezente sau apuse, de reprimarea brutală a femininului prin restricţii absurde şi abuzive, dublate de exploatarea fără milă a multor fiinţe lipsite de apărare, nutresc totuşi convingerea că forţa sensibilităţii şi exprimarea sentimentelor pozitive nu au cum să apună vreodată.
Deşi prin natura lor sunt efemere, totuşi trăirile luminoase conferă viziune şi sens drumului pe care îl avem de parcurs pe căile întortocheate ale lumii. Chiar şi raţiunea, oricât de mult s-ar mândri cu rezultatele ei grandioase, se pleacă în cele din urmă neputincioasă în faţa celor mai simple emoţii interioare. De aceea, cultivarea sensibilităţii autentice ne va conduce către idealul purităţii şi renaşterii interioare, care ulterior îşi va revărsa exprimarea prin gânduri frumoase, cuvinte alese şi acţiuni ce vor aduce înnobilarea umanităţii. Aşa au fost modelaţi adevăraţii sfinţi, artişti şi înţelepţi din toate veacurile, indiferent de coordonatele geografice.
Umblăm Grăbiţi pe Coridoarele Lumii
Însă noi umblăm grăbiţi pe coridoarele lumii şi ne izbim neglijent unii de alţi, de multe ori călcându-ne în picioare la modul propriu. Nu avem timp să ne uităm pe unde mergem, ci doar gonim năvalnic spre ţinte ce se dovedesc iluzii de îndată ce le atingem. Alteori, ne retragem pe fotolii cu telecomanda în mână urmărind programe lipsite de sens până dincolo de miezul nopţii în încercarea de a fugi de o realitate ce nu ne convine, care ne apasă, ne agită şi ne distruge în cele din urmă. Sub teroarea temerii că viaţa este prea scurtă, iar timpul trece prea repede, avem senzaţia că evadând în spaţiul virtual al calculatorului vom putea cumva să oprim clipele efemerei noastre existenţe, dar cel mai adesea devenim tot mai însinguraţi până când la final cercul se închide dureros şi întrerupe brutal şirul nenumăratelor gânduri ce nu îşi mai găsesc liniştea.
Avem impresia că am devenit stăpâni peste spaţiu şi timp, dar realitatea ne contrazice la fiecare pas. Ne credem atotputernici, dar de fapt suntem mult mai vulnerabili decât generaţiile ce au trecut înaintea noastră. Înşelăciunea virtualului se adaugă nenumăratelor surogate oferite de către societatea de consum, în care cel care cumpără devine stăpânit de lucrul achiziţionat, iar obsesia posesiei distorsionează ţesătura fină a umanului, care se află la nivel potenţial în fiecare dintre noi. Şi astfel, viaţa îşi pierde treptat substanţa, omul devenind o fiinţă egoistă, nefericită şi supusă disperării, fapt ce dezintegrează progresiv sufletul, trupul dând o mărturie exterioară prin ridurile ce se adaugă pe feţe crispate şi contorsionate de viciul posesiei excesive.
Forţa de a Regenera Fiinţa Lăuntrică
Dar primăvara are forţa de a regenera fiinţa lăuntrică, de a înlătura prin căldura renaşterii interioare sloiurile de gheaţă ale iernii, iar astfel să îmblânzească emoţiile şi să înalţe gândurile. Anotimpul pe care îl traversăm ne oferă o pildă explicită asupra posibilităţilor nesfârşite de revenire pe drumul devenii către noţiunea de om, către aceea fiinţă superioară, care ştie să trăiască şi să moară cu nobleţe, care preţuieşte comunitatea şi semenii, care nu se dă înapoi în faţa sacrificiului necesar, dar respinge cu toată forţa mediocritatea, obtuzitatea, brutalitatea şi nepăsarea. Indolenţa lipsită de sensibilitate a generaţiei prezente va costa mult devenirea societăţii în care trăim pentru o lungă perioadă de acum înainte. Refuzul avansării pe scara progresului interior va aduce cu sine o lungă notă de plată cu valori astronomice puse în dreptul trăsăturilor negative, care riscă să compromită dezvoltarea pe mai departe a fiinţei umane.
Nu doresc Apocalipsa şi nu doresc să fiu asemenea Cassandrei, care neputincioasă încerca să dea pe faţă viclenia lui Ulysses în faţa apărătorilor Troiei, aceştia fiind însă prea încrezători în propria lor înţelepciune pentru a mai asculta de sfaturile unei femei fricoase şi lipsite de pricepere în arta războiului. În cele din urmă, ceea ce părea a fi un dar al zeilor s-a dovedit a fi un subterfugiu al adversarului pentru cucerirea şi ulterioara distrugere a cetăţii. Dar istoria riscă să se repete, iar avertismentele celor care îşi dau seama de înşelăciunea clipei prezente nu sunt luate în considerare de meşterii ocupaţi până la refuz cu ridicarea unui nou Turn Babel. Natura lui poate fi oarecum diferită. Există turnuri Babel realizate din materiale de construcţie, ce îşi dovedesc fragilitatea în faţa intemperiilor naturii. Există turnuri Babel financiare, în care specula şi cămătăria generează iluzii periculoase distrugătoare pentru naţiuni. Există turnuri Babel ale înarmării cu mijloace inutil de sofisticate şi periculos de distructive. Iar lista poate continua la nesfârşit, însă la urma urmei, poate ar fi util să dai răspuns la o singură întrebare şi anume:  Care este Turnul Babel din viaţa ta?
Octavian Lupu (Bucureşti)

ISPITA DIABOLIZĂRII LA ROMÂNI
Pasiunea românilor de a-şi diaboliza conducătorii nu este de azi sau de ieri. Seria lor este deschisă de principele Vlad Ţepeş. E drept, mitul acestui principe furtunos şi răzbunător în spiritul deplin al vremii, adică savurând cruzimea pedepselor şi suferinţele osândiţilor, nu este opera românilor, ci a saşilor, care într-atât s-au străduit să facă din el un monstru, încât a rezultat o legendă cu numele de Dracula. Iar în decursul veacurilor, românii nu numai că n-au depus eforturi pentru demontarea lui (a mitului), dar chiar s-au folosit de el ca de un canal tenebros prin care atenţia străinilor, îndeosebi a occidentalilor, venea în contact cu existenţa şi istoria lor, încât azi ar fi curată pierdere de vreme să-l prezinte pe Vlad ca pe un om cu nimic mai prejos de Ivan cel Groaznic şi cu mult mai presus de atâţia regi degeneraţi ai Apusului. Însă creaţiunea şi istoria au căzut de acord ca mitul lui Dracula, născut din fantezia oamenilor, să-l devanseze pentru totdeauna pe aprigul şi neînfricatul luptător Vlad Ţepeş. Să mai spună cineva că numai anticii au avut înclinaţie spre mitologie...
Apoi a venit rândul bolşevicilor să-i diabolizeze pe căpcăunii claselor exploatatoare, pe care, e drept, nu i-au tras în ţeapă, ci i-au arestat, torturat şi întemniţat. Că doar sinistra puşcărie politică de la Sighetul Marmaţiei, de exemplu, tocmai menirea asta o avea – să extermine elita intelectuală şi politică din perioada interbelică, vinovată în întregul ei că a supt sângele proletar al acestei naţii.
Şi din nou roata istoriei s-a întors în Decembrie 1989, când într-o memorabilă parodie de proces, cuplul Ceauşescu, care ani la rând a fost aşezat de corul linguşitorilor şi adulatorilor în galeria eroilor nemuritori ai neamului, de data asta este făcut vinovat pentru tot răul prăsit de capriciile istoriei pe aceste meleaguri, apoi este coborât cu brutalitate cu picioarele pe pământ şi executat cu convingerea că  ăsta-i chipul adevărului şi al justiţiei şi că după după aceea casele românilor se vor umple de belşug şi fericire.
N.B.Dar nu numai românii simt asemenea tentaţii, ci şi străinii urmăresc să-i diabolizeze. Astfel, în anul 2000 Saul Bellow îşi publicã romanul Ravelstein, o carte despre un filosof poponar şi despre elucubraþiile acestuia. Personajele predilecte ale lui Bellow sunt evreii. Ravelstein este tot evreu, dar un evreu fundamentalist şi intransingent, care prin exemple, ironii şi sofisme, reuşeşte “sã-i deschidã” autorului ochii asupra lui Radu Grielescu, românul din Paris în casa cãruia el fusese de mai multe ori. Şi astfel, temeinic sfãtuit şi îndrumat de Ravelstein (cealaltã faţã a autorului), Saul Bellow ajunge sã vadã în Grielescu, alias Mircea Eliade, un legionar sadic, care în calitate de discipol al lui Nae Ionescu, a scris despre “sifilisul evreiesc ce infecta înalta civilizaţie a Balcanilor”. Dar procesul de diabolizare declanşat de cei doi împotriva lui Mircea Eliade merge mult mai departe, iar savantul român, din ideolog este transformat în cãlãu: a ucis cu mâna lui evrei la Bucureşti, i-a atârnat în cârlige la abator, i-a mãcelãrit şi i-a jupuit de vii!
De altminteri, toatã aceastã ciudatã carte de bãtrâneţe şi de adãpare din fervoarea misticii iudaice, toatã musteşte de bucuria apartenenţei la tradiţia iudaicã şi clocoteşte de indignare la adresa celor care (fãrã a ţine cont de faima lor, sau poate tocmai de aceea) s-au fãcut vinovaţi de provocãri la adresa poporului ales: scriitorul Kipling are în scrisorile sale “un acces de furie împotriva lui Einstein” şi-i acuzã pe evrei cã “vor sã dea o întorsãturã evreiascã întregului univers fizic”; iar medicul Céline este taxat drept ucigaş sadea, întrucât “recomanda ca evreii sã fie exterminaţi ca bacteriile”.
Cartea, prolixã şi tãioasã, pare mai degrabã mãrturisirea de credinţã a autorului şi testamentul sãu filosofico-religios transmis viitoarelor generaţii de coreligionari. Dupã parcurgerea unui lung arc de cerc existenţial, atunci când viaţa i se apropie de sfârşit, Bellow simte nevoia sã-şi declare în scris totala adeziune la valorile tradiţionale ale iudaismului şi sã-şi exprime respectul faţã de justeţea inalterabilã a legii talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Principiul susþinut de Bellow fiind în conformitate cu normele moral-religioase ale Talmudului – “Mai bine o nedreptate decât o dezordine în sistemul conceptual” -, un principiu care exclude din start culorile intermediare, iatã de ce , fãrã urme de jenã sau regret, Mircea Eliade este sacrificat pe altarul ataşamentului surd şi orb, cu dezinvoltura din totdeauna a fariseilor de profesie!
*
Iar astăzi, România stoarsă de vlagă după o criză economico-financiară de câţiva ani, furtişaguri de decenii şi o criză moral-spirituală de veacuri, din nou are nevoie de un aflux de vitalitate prin diabolizarea cuiva. Şi, pentru a împuşca doi iepuri dintr-un foc – salvarea de la înec a mafioţilor şi satisfacerea cruzimii vulgului, alegerea puciştilor – conform cutumei mioritice – nu putea să se oprească decât la preşedintele României. El şi numai el este vinovat de tot răul din această ţară, pentru că numai el are dreptul constituţional de-a da iama prin negraţiere printre marii infractori, ba la o adică chiar de-a dizolva adunătura asta de profitori şi trădători care poartă numele de parlamentari.
Aşa că, pentru a putea cuceri ultimul şi cel mai important bastion al opoziţiei împotriva pohtelor ce le pohtesc usl-iştii – instituţia prezidenţială, aceştia au cucerit prin arestare-capturare şi prin restrângerea atribuţiilor constituţionale toate celelalte instituţii de până la ea, conform unui plan din care nu puteau să lipsesc aparenţele de legalitate, justificate stângaci şi neconvingător doar prin forţa majorităţii parlamentare.
Dar, într-un stat cu adevărat democratic, unde procedurile constituţionale sunt respectate cu sfinţenie şi unde cu adevărat nimeni nu cutează să se ridice deasupra legii, graba şi forţa au darul să stârnească de îndată bănuiala şi îngrijorarea. Căci, şi-o fi trăgând democraţia seva etimologică de la cuvintele greceşti demos=popor şi kratos=putere, dar în varianta sa modernă democraţia înseamnă respectul Creatorului, a legilor şi a semenilor, iar oglinda acestui triplu respect o reprezintă separaţia clară şi indiscutabilă a puterilor în stat.   
Iată de ce nu cred că cineva din ţara asta şi din afara ei a fost măcar o clipă atât de naiv încât să spere că, după restrângerea atribuţiilor sale - un grăitor semnal de avertizare din partea puciştilor, Curtea Constituţională va mai avea curajul să spună că măsurile întreprinse de aceştia pentru acapararea în mare grabă a puterii sunt în egală măsură anticonstituţionale şi primejdioase. Că doar şi ei sunt în primul rând români influenţabili, ca să folosesc un termen blând, şi abia pe urmă judecători foarte preocupaţi de cariere, lefuri şi confort. Afirmaţia lui Băsescu îndată după aflarea rezultatului votului din Parlament este elocventă în acest sens: "Ne pregătim de referendum!" Dovadă că nu mai spera nimic de la o Curte Constituţională timorată, care s-a ferit să spună tranşant lucrurilor pe nume şi în cazul avizului dat pe marginea actului de acuzare.
 Dar prăbuşirea leului (şi nu numai) cu siguranţă că-i va trezi pe mulţi dintre români din somnul lor de moarte şi le va demonstra că răul nu poate fi înlăturat doar prin diabolizarea şi, în consecinţă, prin răfuirea până la linşare cu Băsescu, ci în primul rând, în aceste zile de foc, prin identificarea şi stârpirea lui chiar in ograda USL-ului, unde s-au adunat mormane de ilegalităţi, hoţii, minciuni, gafe şi dezinformări. Oricum, cu toate strădaniile lui Ponta şi a ortacilor săi, cancelariile străine nu vor putea fi convinse că lucrurile în România stau altminteri de cum se derulează ele, cu viteza sinucigaşă a poftei de putere.
Căci pentru Ponta şi ai lui, în pofida evidenţei zdrobitoare că el ca prim-ministru este un hoţ şi un mincinos detestabil, a fi in aceste zile un bun român înseamnă fie a-i fi complice prin păstrarea tăcerii despre faptele sale ruşinoase, fapte săvârşite ca om şi mai ales ca politician, fie - lucru şi mai grav - a-i sări în ajutor, chipurile pentru a nu terfeli imaginea României (ca şi cum  ţara ar fi totuna cu el, Antonescu şi ceilalţi pucişti!), ceea ce, de altminteri, din interes şi spirit de gaşcă, fac ciracii săi mai vechi (că, de, este preşedinte de mafioţi) şi mai noi (recentele racolări pentru realizarea majorităţii confortabile în vederea creării unei penibile aparenţe de democraţie).
Atâta doar că Andrei Marga, ministrul de Externe, prin gafele sale repetate, mai mult îşi încurcă şeful decât să-l ajute, cu toate că tăinuieşte adevărul mai ceva ca el (vezi ridicolul întâmplării cu jurnalistul de la El Pais, când ambii au negat că prim ministrul ar fi promis că-şi dă demisia dacă se adevereşte plagiatul, pentru ca înregistrarea audio să facă dovada cam câtă încredere poţi să ai în afirmaţiile lor). Să mai amintim de scrisoarea de liniştire a oficialilor europeni în ceea ce priveşte respectarea în ţară a normelor democratice, pe care Marga, din exces de zel, nu a trimis-o în numele Guvernului României, ci în numele USL-ului! Tot aşa, gafa de proporţii prin care el, ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, se apucă să laude Rusia şi pe Putin, când o lume întreagă ştie cam ce democrat este acesta, dacă nu pentru oribilele asasinate comise în Cecenia, atunci măcar pentru ordinul de asasinare a curajoasei jurnaliste Anna Politkovskaia.
P.S.Colaborez la zeci de publicaţii din ţară şi din străinătate. Desigur, fără să fiu plătit. Am crezut că în virtutea acestor vechi legături (ani şi ani de colaborare neîntreruptă), nu voi întâmpina probleme cu tipărirea şi/sau postarea textelor mele de anliză şi atitudine politică, în aceste zile când România este pândită de grave erori şi derapaje, pentru care vom plăti cu toţii în scurt timp. Dar mi-am dat seama că lucrurile nu stau aşa cum mi le-am imaginat eu. Doar câteva publicaţii cu adevărat independente şi curajoase, printre care Sighet online, mi-au postat de îndată articolele. Asta în ceea ce priveşte publicaţiile din România. Căci cele din străinătate, mai ales formidabila Mioriţa din California, nu numai că mi le publică cu elogii, dar Viorel Necula, redactorul şef, mă sună la telefon ca să mă felicite pentru calitatea lor (Alexandru Cetăţeanu de la Romwriters spune în mesajul primit azi: „Aţi scris un articol istoric – sintetizează perfect tot ce s-a întamplat în România…”) şi să-mi solicite altele.
Ba mai mult. Un redactor şef al unei reviste din România, pe care de mai multe ori l-am servit la cerere cu texte, în autentic spirit marxist-leninist nu se sfiişte să mă muştruluiască pentru îndrăzneală de a-i trimite materiale care se abat de la măreaţa doctrină şi linie politică usl-istă. Fireşte, fără a publica vreunul dintre ele.
Iată, de exemplu, primul răspuns primit de la el în cursul zilei de azi (au mai fost şi altele, la fel de “instructive”, în zilele anterioare):
 “Stimate domnule Petrovai,
Pentru mine este interesant până unde pot ajunge cozile de topor antiromâneşti! Vai, vai, vai de această ţară care-şi plăteşte cu bani grei detractorii prin oficine diversioniste precum ICR-ul condus de jigodia aia de Iţic Ştrul Patapievici care are atâtea cuvinte de ocară pentru poporul în mijlocul căruia trăieşte parazitându-l. Domnule Petrovai, vă mulţumesc pentru că mi-aţi trimis acest link spre această nouă hazna băsistă urât mirositoare pe care încearcă s-o înfrumuseţeze dându-i un nume scump românilor. Auzi dumneata, Mioriţa! Ca urmare voi încerca să scriu şi eu în toate mijloacele de mass media despre asta şi cum am un pic de timp liber voi face şi vreo două clipuri pentru Youtube cu celebrele acţiuni a lui Băsescu, când spunea că sunt bani pentru cei 50% promişi profesorilor, ba încă a promulgat şi legea ca după ce a fost ales să le arate doar degetul mijlociu trecut printre inelar şi arătătorul strâns, cum a propus tăierea salariilor cu 25% a pensiilor cu 15%, impozitarea tuturor pensiilor, cum nu a respectat decizia CCR din martie ca să se dea cei 5,5% luaţi pe nedrept pensionarilor şi a spus apoi că el este de părere să nu li se dea înapoi banii şi ca atare a trebuit să vină ceilalţi la putere ca de abia în iunie să le fie dată înapoi prima tranşă din banii smulşi cu anasâna din sărăcia unor oameni ajunşi la o vârstă înaintată. Cât priveşte nerespectarea deciziilor justiţiei trebuie amintit cum a hăhăit el când a zis judecătorilor care dăduseră mai multe decizii definitive şi irevocabile, că pot să dea câte decizii vor ei că bani no să primească, deoarece nu sunt. Omul acesta niciodată nu a ştiut ce este legea considerându-se el întruchiparea legii. Acum când se apropie ziua plăţii scheaună ca o javră ordinară ce este şi pune şi căţeii din toată lumea pe care i-a rănit pe banii noştri să hămăie pe toate tonurile la noi cei care de fapt suntem ţara. Mai este pe ici, pe colo şi ceva pleavă pervertită la băsism şi de asemenea unii intelectuali de bună credinţă care în numele unor aşa zise principii se alătură zoaielor acestea de hoţi care au mânjit şi mânjesc ţara aceasta.
Revoltat de aceste bănuieli deja transformate în certitudini şi acuzaţii făţişe, i-am răspund de îndată:
Greşiţi, domnule Mititelu. La foarte mulţi români am constatat că înverşunarea alimentată de greutăţile vieţii ia locul lucidităţii. Cum am spus, departe de-a simpatiza cu PDL şi omul Băsescu (anul trecut am fost disponibilizat tocmai pentru că am scris împotriva regimului de atunci!), eu - am spus şi o spun din nou - apăr principiile de bază ale fragilei noastre democraţii.
Vă dau dreptate în ceea ce priveşte ICR şi secătura de Patapievici. Eu însumi am scris şi publicat mai multe texte despre acest abject patibular.
Dar greşiti atunci când credeţi că românii din străinătate scriu aşa cum scriu pentru că ar fi uneltele regimului băsescian. Două dovezi în acest sens:
1)Vă vine să credeţi că eu, aşa şomer cum sunt, nu primesc nici un sfanţ (doar cuvinte de apreciere) pentru sutele de texte care-mi apar în zeci de reviste ale lumii? Eu scriu pentru a sluji adevărul, iar pentru un asemenea ideal utopic (sunt conştient de asta), în România de azi şi de mâine n-am cum să fiu răsplătit. Poate în cea de apoi...
2)Greşiţi atunci când, fără dovezi, afirmaţi că Mioriţa ar fi, pe banii României, în slujba detractorilor ei. Ea traieşte prin contribuţiile şi munca pasionată a voluntarilor (eu însumi am fost cooptat in redacţia ei) şi aduce preţioase servicii imaginii ţării. Dovada cea mai convingatoare în acest sens: este, cred, singura revistă românească din America de Nord acreditată la ONU, NATO şi Casa Albă. Credeţi că de florile mărului, redactorul şef şi sufletul ei, Viorel Necula, a fost contactat de trepăduşii lui Dan Voiculescu, făcându-i-se o tentantă ofertă de-a o vinde, iar el refuzându-i cu dispreţ?
Cel de-al doilea răspuns al interlocutorului meu este atât de impresionant prin primitivismul îndoctrinării sale, încât am considerat că nu merită să lungim dialogul:
Domnule Petrovai,
Doi tipi care se certaseră au  ajuns la judecată în faţa califului. Primul îşi spuse povestea sa şi califul îi zise; "Ai dreptate", al doilea spuse şi el păsul   şi califul îi zise; "Ai dreptate" la care vizirul îi atrase atenţia că nu se poate ca ambii să aibă dreptate în acelaşi timp, la care califul se întoarse spre el şi-i zise: "Ştii că şi tu ai dreptate?". Aşa şi acum, fiecare cu dreptatea lui iar la referendum românii îşi vor scoate dreptăţile la vedere ca să vadă a cui este mai lungă.
P.S. Atât timp cât şi la noi ca peste tot în lume politica nu va trece şi prin stomac şi ne vom hrăni doar cu principii vom fi tot timpul sclavii altor naţiuni. Un neamţ de exemplu ne-ar spune nouă: "Ia te uită ce adevărat este proverbul: Câinele moare de drum lung şi proştii de grija democraţiei"
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii