ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 5 (Iulie 2009)

EDITORIAL

ÎNVĂŢĂMÂNTUL CA MIZĂ POLITICĂ

Este imposibil, de-a dreptul imposibil ca între ministrul învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu şi preşedintele statului, domnul Traian Băsescu, să nu existe o stare conflictuală deschisă, în care preşedintele să acuze, iar ministrul să mimeze răspunsuri.

Nu de puţine ori şeful statului s-a hazardat în declaraţii pe tema şcolii româneşti, aducând prejudicii de imagine – probabil fără să-şi dea seama – nu neapărat ministerului de resort, cât, mai ales, profesorilor. Ce este şi mai deranjant la domnul preşedinte este că astfel de declaraţii nu au loc numai la posturile de televiziune unde spectacolul ieftin este întreţinut din sfert în sfert de oră de interminabile calupuri publicitare, ci şi la Palatul Victoria, în plină şedinţă de Guvern.

La televizor – aşa cum ne-a obişnuit – Traian Băsescu este personajul care face din ţânţar armăsar şi vrea să-l şi încalece, amintind de conspiraţii naţionale, într-un fel sau altul de agenturili străine ale lui Ceauşescu. În viziunea şefului statului, Ecaterina Andronescu şi sindicatele din învăţământ nu fac decât să plimbe legile şi propunerile de legi între ei, acţiune catalogată – tot de Traian Băsescu – drept parteneriat împotriva elevului. Destul de frustrant acest demers critic, într-un moment în care elevii din anii terminali se află în febra examenelor, iar părinţii acestora sunt şi ei cuprinşi de emoţii. Cât despre cadrele didactice, acestea pică din nou victime, preşedintele exprimându-se despre situaţia generală a învăţământului românesc actual ca fiind una dezastruoasă.

Nu ştiu de ce la împărţirea portofoliilor ministerelor, de după alegerile din toamnă, PDL nu a luat învăţământul. Posibil ca Traian Băsescu şi partidul său să fi vrut în mod tendenţios să nu-şi asume politici de revigorare a sistemului şi asta pentru că nici domnia sa nu crede în aşa-zisa reformă, ce conţine doar un puternic substrat politic şi atât. Nu ştiu de ce este nevoie ca în plenul unei şedinţe de Guvern, Traian Băsescu să vină cu soluţii, unele dintre ele de-a dreptul hilare: nerenunţarea la orele de sport, spre exemplu. De unde şi până unde au devenit orele de educaţie fizică şi sport subiect de discuţie pe masa Guvernului şi culmea, cu preşedintele ţării de faţă.

O campanie electorală agresivă, pentru alegerile prezidenţiale din toamnă, unde actualul preşedinte nu numai că este candidat, dar doreşte cu orice chip să atragă un număr cât mai mare de simpatizanţi, considerând că părinţii şi profesorii vor fi de partea domniei sale.

Nu pot afirma nici că actualul ministru al învăţământului aduce acea gură de aer pentru rezolvarea problemelor majore din sistem. Propunerea doamnei Ecaterina Andronescu ca la sesiunea de bacalaureat din anul şcolar viitor să fie numai trei discipline de concurs, demonstrează că sistemul de până la 1989 era unul fiabil. Nu ştiu dacă întoarcerea la metodele vechi este soluţia, dar doamna Andronescu ar trebui să-şi asume răspunderea, mai cu seamă că preşedintele Băsescu a susţinut că este nevoie de o adaptare a programei şcolare la necesităţile realităţii. Evident, după vorbele primului om în stat, învăţământul românesc actual este o fabrică de filosofi, tocmai de aceea este necesară o reprofilare, aşa încât, de pe băncile şcolilor să iasă ospătari şi tinichigii. Un progres desăvârşit pus pe seama adaptării la necesităţile realităţii, cerut imperios de preşedintele unei ţări care uită cred – în mod voit – că în acest domeniu nu numai că nu se investesc suficiente sume de bani, dar nici măcar idei, idei profesioniste şi nu politice exprimate public şi populist în prag de alegeri.

La fel de ciudată ca şi prezenţa preşedintelui la şedinţa Executivului din 14 iunie, mi se pare şi demisa lui Cristian Mirescu de la şefia Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar. De ce era nevoie de un control ministerial care să se soldeze cu o demisie tocmai în pragul examenelor?

Din păcate, nici ministrul şi nici preşedintele nu vor să aducă în discuţie problemele de salarizare în sistem, poate prima cauză a pantei descendente pe care a luat-o acesta în ultimii douăzeci de ani, cu precădere. Prin restructurări de catedre şi comasări, nu numai că nu se face economie bugetară, dar se produc şi conflicte la nivel de unităţi, conflicte de muncă cu repercusiuni sociale şi morale printre cadrele didactice.

Dar aşa se întâmplă când politicul se amestecă flagrant în curtea şi aşa dezordonată a educaţiei româneşti, pe care în loc s-o patroneze, o reclamă, transformând-o într-un perpetuu măr al discordiei, atât pentru cadrele didactice, dar şi pentru elevii buimăciţi de atât de multă şi agresivă reformă, fie roşie, fie portocalie, că nici măcar nuanţele nu se mai disting din cauza griului realităţii.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

CU MARIANA VICKY VÂRTOSU – PROZATOARE ŞI PUBLICISTĂ DIN FOCŞANI

Reîntâlnind-o pe scriitoarea vrânceană, Mariana Vicky Vârtosu i-am cerut permisiunea de a mă insinua în intimitatea ei şi, am dat drumul primei întrebări:

Violeta Craiu: Faţă-n-faţă, întâia oară ne-a adus Festivalul Naţional de literatură din cadrul Zilelor Duiliu Zamfirescu de la Focşani. Urmărindu-vă, îmi amintesc, mi-aţi creat iluzia unui detectiv particular în acţiune. Eraţi extrem de atentă, în alertă, aş spune. Aşa cum sunt de fapt scriitorii adevăraţi. Când aţi descoperit plăcerea, bucuria scrisului, cum aţi devenit scriitor?

M.V.V.: Scriitor? Sună preţios. Tentant şi frumos: scriitor! Mai e mult până acolo. Până la atingerea acestui prag.Îmi doresc să devin – scriitor adevărat -  exersez în acest scop cât pot eu de mult. Am debutat cu foarte mulţi ani în urmă. Dar, cenaclul Duiliu Zamfirescu m-a format şi crescut. Recunoscătoare îi sunt domnului Mircea Ionescu, scriitor gălăţean, pentru încrederea investită. Iar domnului Gheorghe Andrei Neagu, scriitor vrâncean, moderator de cenaclu şi director al revistei Oglinda literară, îi sunt recunoscătoare pentru  aceşti zece ani din viaţa mea, ani care au însemnat mult în domeniul literar (personal). Îndrăzneala, curajul domnului Neagu de a pregăti acele minunate Festivaluri de literatură, a transformat urbea noastră în capitală europeană. Fie chiar şi numai în perioada manifestării lor. Scriitori din ţară şi din străinătate au dat curs invitaţiei domniei sale, iar noi, scriitorii vrânceni, ne-am bucurat să cunoaştem nume sonore.

V.C.: Puteţi spune, fără falsă modestie, că acei scriitori au reuşit prin prezenţă şi discurs...

M.V.V.: Bănuiesc ce vreţi să întrebaţi. Departe de mine gândul ierarhizării. Nu mai există, în opinia mea,  scriitori metropolitani şi scriitori provinciali. Există scriitori buni şi atât. Toate acele nume despre care vorbim sunt menţionate în cartea dedicată activităţii cenaclului nostru. Cartea îşi aşteaptă cuminte, rândul la tiparniţă. De fapt, cartea e un omagiu adus activităţii, strădaniei acestei grupări literare, a cenacliştilor Duiliu Zamfirescu. Şi, într-o companie atât de selectă, imun să fii, şi tot te-ai fi molipsit de condeită, un virus... virulent!

V.C.: Aşa se explică invadarea tipografiilor de zeci de nume, de zeci, sute de noi autori de literatură? Ce credeţi despre noul curent?

M.V.V.: Precizaţi: ce fel de literatură? Literatura actuală este bine reprezentată în toate punctele cardinale, metaforic vorbind. Nu vreau să insist... Dar, piaţa cărţilor e discutabilă. Dacă au un conţinut bine condimentat, oralitatea fiind modul de exprimare preferat, cartea va avea  cu siguranţă un rating bun şi va fi şi comercială. Dimpotrivă, cine încearcă să-şi păstreze coloana vertebrală, va risca. În fine, decelarea o va face timpul.

V.C.: Ce credeţi despre inapetenţa cititorilor? Cum aţi califica-o, este ea plasată pe un plan secund  în cadru informaţiei mass-media?

M.V.V: Dacă tot vorbim despre gusturi... De ce ar trebui să găsim vinovat, cititorul? Să nu uităm ce mare succes la public a avut cartea lui Dan Brawn, Codul lui Da Vinci. Sau, cartea domnului Andrei Pleşu Comedii la Porţile Orientului. Ori Mircea Cărtărescu...

V.C.: Care este cartea preferată, care v-a marcat?

M.V.V: În copilărie, poveştile. O mie şi una de nopţi. Mai apoi, au urmat surorile Bronte, Emilie şi Charlotte cu La răscruce de vânturi şi Jane Eyre. La fel de dragă-mi e Françoise Sagan cu Vă place Brahms. Iar acum, sunt - încă -   fascinată de Fowles. Am citit cu mare drag Tolstoi, Dostoievki, Faulkner, Thomas Mann. Virginia Woolf, oh, da.

V.C.: Vorbiţi-ne despre postmodernism.

M.V.V: Postmodernism? Ca termen de referinţă cuprinde gama schimbărilor pe o arie largă a activităţilor umane: sociologie, tehnologie, filosofie, arhitectură, literatură, nu? - căci acesta este subiectul. Includerea genurilor non-ficţionale - jurnal, corespondenţă - încercarea scriitorului de a  depăşi condiţia deja scrisului prin tot soiul de invenţii, iată este un handicap ce a marcat o epocă. Reprezentativă, de altfel. Amintind numai pe Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu... S-au spus şi s-au scris multe despre acest curent. Se vor mai scrie…

V.C.: Sunteţi semnatara a mai multor cărţi. Vreo zece, din câte ştiu. Ne puteţi spune la ce lucraţi în prezent?

M.V.V: La ce lucrez… E bine spus. De fapt, trudesc la cel de-al treilea volum al trilogiei Legată la ochi. Spun trudesc, pentru că mi-am ales o temă ingrată, greu de redat. Traiul post-comunist au împins tineretul spre un exil... voit-forţat. Nu sună corect, ştiu. Propria voinţă să te forţeze să plece. Anapoda. În fine, cartea o va demonstra. Tot în lucru am o altă cărticică - Memoria sugativei - fotografii la minut, imagini, impresii. Ca să fiu în ton cu subiectul interviului, în stil postmodernist. În mod delicat, dar persuasiv transmit mesajul meu de a trăi la maxim viaţa, acest unic şi fascinant dar. Trăită, dar nu oricum, ci decent, moral, estetic.

V.C.: Iată, fără să vreţi aţi răspuns şi la ultima întrebare.

Violeta Craiu


 

CĂRŢILE ZEIT

STRÂNSE DIN GOANA VIEŢII – TIMPURI ŞI ANOTIPURI, DE IONEL JECU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008

Cartea lui Ionel Jecu, Strânse din goana vieţii, apărută la Editura ZEIT din Brăila, în anul 2008, reprezintă un colaj interesant de epigrame, catrene şi rondeluri epigramatice, după cum autorul însuşi precizează în deschidere. Subintitulată Timpuri şi anotimpuri, cartea este încadrată de o scurtă prefaţă, semnată de domnul Dan Plăeşu, şi de două addende aparţinând domnilor Candiano Priceputu şi Gioni Climescu (ultima este, de fapt, un articol dedicat autorului, apărut în martie 2004).

Activitatea lui Jecu este binecunoscută în spaţiul brăileano-gălăţean şi nu numai: născut în judeţul Galaţi, în anul 1950, a debutat în anul 1978 cu o schiţă în suplimentul Dunărea al ziarului Viaţa nouă (actualmente Viaţa liberă) din Galaţi. În anul 1982 s-a mutat în Brăila, însă activitatea sa scriitoricească se regăseşte la două cenacluri: Verva din Galaţi şi Ciulinii Bărăganului din Brăila.

A publicat literatură cu caracter umoristic (proză scurtă) în multe ziare şi reviste locale şi naţionale, apărute înainte de 1989 (cea mai cunoscută revistă fiind Urzica), în almanahuri.

Deşi a început târziu să scrie epigrame (după Revoluţie), s-a impus rapid datorită umorului molipsitor şi a ironiei subtile, susţinute de un spirit critic just, devenind chiar membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România.

Cartea cuprinde trei părţi: EPIGRAME, CATRENE (cu patru secţiuni: Despre oameni şi-ale lor, De-ale politicii, De-ale familiei şi... Despre soacre (!) EPITAFURI şi RONDELURI EPIGRAMATICE (ultima parte încheindu-se cu o poezie obişnuită - La bloc).

Sunt peste 450 de epigrame (specii ale poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o poantă ironică), 40 de epitafuri (poezii epigramatice având ca pretext moartea – imaginară - a unei persoane) şi 88 de rondeluri epigramatice. Aici trebuie făcute precizări pentru că rondelurile dlui Jecu se distanţează - într-o anumită măsură - de definiţia clasică a rondelului (specie a genului liric, tip de poezie cu formă fixă, apărută la poeţii trubaduri francezi din sec. al XIII-lea, având 13 versuri repartizate în trei strofe, în care primul vers este identic cu cel de-al şaptelea şi al treisprezecelea, motivul liric este conţinut de primele două versuri care sunt reluate ca refren în strofa a doua-versurile şapte şi opt), accentul punându-se pe partea a doua a titulaturii: conform DEX-ului, epigramatic = care are caracter de epigramă; satiric, caustic, înţepător.

În rondelurile dlui Jecu primul vers nu este, de cele mai multe ori, identic cu cel din finalul poeziei, ci doar cu cel din mijloc, schimbările fiind impuse de mesajul operei, aşa explicându-se şi detaşarea ultimului vers de restul textului pentru a se evidenţia intenţiile critice sau moralizatoare ale autorului.

De exemplu, în Rondelul unui prost: primul vers - Este prost şi-i merge bine, iar ultimul Se face că-i prost, şi-i bine. Avem şi cazuri când versul-refren este diferit parţial în toate cele trei ipostaze (la început, mijloc şi sfârşit), ca în RONDELUL PIXULUI sau RONDELUL GARDULUI.

Abordând toate domeniile existenţei umane (familie, dragoste, feminitate, politică, sport, şcoală, transporturi etc), creaţiile dlui Jecu reliefează aspectele negative ale societăţii sau cel puţin delicate (a se înţelege penibile sau ridicole), însă totul e într-o cheie comică. Astfel, gustul amar al realităţii se împleteşte cu nota ironică şi nuanţa umoristică într-o manieră graţioasă care determină o lectură agreabilă şi deconectantă.

Autorul indică un ideal Loc de scris epigrame:

Toamna se scrie la cramă,

Iarna cu vin fiert pe masă,

Primăvara stând c-o damă,

Vara-la orice terasă.

În viziunea autorului, misterul feminin este spulberat, în mare parte, prin compararea inedită a femeii cu o... epigramă:

                                Dacă bine bagi de seamă

Este ca o epigramă:

Ea îţi este şi mai dragă

De cumva ştie de şagă!

                                                (Femeia)

De altfel, Epigrama e de vină şi pentru căderea în dulcele păcat al iubirii:

                                Unei femei, eu i-am promis,

                                O epigramă c-am să-i scriu,

Plăcându-i despre ea ce-am scris,

O epigramă vru... pe viu!

Categoria epigramelor dedicate soacrelor cuprinde 22 de astfel de creaţii care atestă interesul dlui Jecu pentru acest important şi detestat membru al familiei. Întrebarea care macină de secole omenirea - Ce-i soacra? - dă şi titlul unei epigrame:

                                Chiar dacă mă străduiesc,

                                Tot nu pot s-o definesc

                                Am s-o las nedefinită

                                Ca să am viaţă tihnită.

Sfatul unui bătrân centenar este ca în viaţă să te pui bine şi cu soaţa dar mai ales cu soacra pentru a atinge respectabila vârstă.

Tot soacra e personajul central în epigrame din alte categorii: Amatorul de spumă, Politicienii ca o familie, Ginerele, precum şi Epitaful uneia ce şi-a pierdut vocea.

Dincolo de definiţia uşor sumbră a epitafului, creaţiile din această categorie se înscriu pe aceeaşi filieră a causticităţii… Două epitafuri sunt dedicate unui soţ, în contrast cu Epitaful unui celibatar care a preferat/ Moartea-n loc să se însoare.

O atenţie aparte trebuie acordată rondelurilor epigramatice, cred că de-aici rezultă talentul literar al autorului (nu numai umoristic) de a îmbrăca o categorie lirică considerată de mulţi rigidă şi relativ greu abordabilă într-o haină accesibilă. Satirizarea este mai puţin pregnantă aici dar tocmai ponderarea ei face aceste creaţii mai interesante.

Originalitatea lui Ionel Jecu constă în inserarea în epigrame a unor versuri populare (Grâuşor de Bărăgan/Nu te-am mai văzut de un an), a unor fragmente din versete biblice (La-nceput a fost cuvântul), din lirica pentru copii (celebrele versuri Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ), a unor zicale (Capra sare masa/Iada sare casa) sau vorbe de duh (Românul s-a născut poet); mai întâlnim trimiteri la cunoscuta creaţiei a lui Ion Creangă Povestea porcului.

Provocatoarele jocuri de cuvinte, la care se adaugă Calambur pe C.F.R., şi o Minifabulă, fac din domnul Jecu un redutabil epigramist, tipul umoristului perseverent, după cum spune Aurel Furtună pe coperta a patra.

În încheiere, vă recomand cartea lui Ionel Jecu, sunt aici, în esenţă, crâmpeie de idei, gânduri şi sentimente ...strânse din goana vieţii, o viaţă pe care o defineşte astfel în epigrama intitulată chiar VIAŢA:

                                E ca o scrisoare-n plic,

Ce-ai vrea să afli negreşit

Ce zice; dar nu poţi nimic

De n-o parcurgi pân-la sfârşit!

Iar în Rondelul vieţii versurile-refren sună edificator:

Asta-i viaţa-n-ai ce-i face!-

Cum o dai, cum o suceşti.

Corina Moroianu


 

REVERENŢE CRITICE

CONTRASTE, DE ANTHONIA AMATTI

Anthonia Amatti are o poezie pe un portativ liric ca un Capriciu de Paganini şi profund ca un Coral de Bach, îşi acordează sentimentele în tonalităţi extreme, în antiteză şi plusează artistic doar pe note contrastante, dar nu admite compromisuri decât în situaţii-limită, acceptate de inovaţii în arta versificaţiei. Este poeta care îşi expune gândurile, sentimentele, trăirile şi poziţia faţă de... problemele majore ale umanităţii, asumându-şi riscul unui conflict de comunicare, dar o face cu o încrâncenare habotnică, tipic feminină.

Aşa a atras atenţia în presa brăileană şi a convins, mai ales, după debutul editorial cu volumul de versuri Treceri, Ed. Ex Libris, Brăila, 2001, urmat, într-un ritm elegant şi echilibrat, de Joc, Ed. Ex Libris, Brăila, 2002, Al cincilea anotimp, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe-Covasna, 2004, Triptic spiritual, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe-Covasna, 2005, Hoinar pe portativ, Ed. Ex Libris, Brăila, 2007, Pelerinaj printre file, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe-Covasna, 2007 şi Contraste, la Ed. Edmund, Brăila, 2008. Apare şi în antologia de literatură contemporană brăileană Din vadurile Chiralinei, vol. II, Ed. Ex Libris, 2005.

Ca şi în celelalte volume de versuri ale sale, în ultima carte publicată la Brăila, Contraste, Anthonia Amatti se remarcă prin grija şi respectul pentru limbajul şi tehnicile consacrate, statornice ale poeziei-poezie şi printr-un stil largo, fluid, prelung şi muzical ca un pasaj de Debussy, dar şi cu pete de culoare din imagistica impresionistă a lui Renoir, doar când vrea să se alăture avangardei lirice şi a prozodiei de ultimă generaţie. Dar farmecul estetic al versurilor sale decurge dintr-un elegant şi subtil fin de siècle, cu un aer poetic misterios, cu enigmatice dileme, întrebări, revolte chiar, ambiguităţi tulburătoare: Mai importantă e viaţa. Nu finalul e oare?/Naşterea e certificatul de deces. Singura certitudine!/Viaţa e calea spre moarte sau spre altceva?/Moartea e drumul spre veşnicie sau spre neant?/Răspunde! Te rog, răspunde! (Viaţă şi moarte, pag. 25)

Dilemele existenţiale sunt retorice şi rămân de fiecare dată, după o dualitate a alternativelor, la soluţia şi hotărârile Divinităţii, după un Crez al predestinării şi al unui naiv, sincer şi comod acceptabil... Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus: Detestăm în final/ Sfârşitul/ Suferinţa?/Sau pur şi simplu e un dat...? (Început şi sfârşit, pag. 34)

De altfel, cu Divinitatea se află într-o smerită dilematică, mai mult dogmatică decât de tipul nesiguranţei, incertitudinii primitive a necredinciosului Toma, pentru că, mai degrabă, poeta riscă un atac la... crede şi nu cerceta bigot: Nicicând n-am priceput ce planuri ai Tu, Doamne!/La ce-mi slujeşte mie că-s liberă s-aleg?/Când răsfoiesc acuma cartea târziei toamne,/Logica Ta, Stăpâne, n-am cum s-o înţeleg! (Logică neînţeleasă, pag. 74-75)

Există în cartea poetei Anthonia Amatti o poezie de atitudine de o diversitate şi o acuitate militantă, paradoxală pentru un liric de-o sesibilitate vulnerabilă tocmai prin alternativa, antagonismul, antiteza sau contrastul tematic (în toate cele zece capitole din structura volumului, aparent diversificate tematic...), prin implicarea sa în dispute, cu sine şi cu lumea, cu Dumnezeu şi cu Darwin, cu alb şi negru, cu frumosul şi urâtul, din oameni, mai ales: Împărat şi sclav, Înger şi Demon, Prinţ şi cerşetor, Bine şi rău etc.

Uneori este o poezie a înfruntării surde a două lumi, într-o antiteză biologică, în care ostentaţia orgolioasă a superiorităţii se confruntă, în dezavantaj evident, cu naturaleţea, puritatea şi firescul inferiorului, dar poeta recurge cu tact şi inteligenţă la interogaţia retorică a unui tampon al contrastelor: Ce delicat e mesajul naturii către.../Ce gingaş e anunţul fluturelui către flori!/...Ce subtilă e chemarea privighetorii către dragoste!... dar... De ce nu câştigăm discuţia convingătoare/a plantelor/a păsărilor/a pomilor?/De ce trebuie să ţipăm pentru a ne face auzită superioritatea? (Inferior şi superior, pag. 37)

Profesoara Mioara Nicolau (poeta Anthonia Amatti) are confesiuni şi dileme existenţiale intelectuale fără nicio încruntare sau aparenţă doctă, dar de un rafinament baroc, cu viziuni expresioniste, cu voluptăţi secrete, pe care nu le pune pe tapet, ci se lasă ghicite, intuite: „Am cana mea preferată la cafeaua de dimineaţă/(deşi e ciobită şi striată)/Prefer prosopul roz când mă spăl pe faţă/(deşi trebuie să-l spăl zilnic)/Scriu poezie la acelaşi birou,/Refuz să-mi cumpăr un pat nou... (Lecţia lumii neînsufleţite, pag. 43) În poezia sa atrage atenţia un fel de glisare între idee şi emoţie, între realitate şi perceperea ei prin fascinante feerii lexicale, printr-o cadenţă, printr-o ritmică, somptuoasă, care se recompun într-o estetică a expunerii sentimentelor de o decenţă şi de o pudoare de început de veac liric, de armonie şi de echilibru ca într-o rugăciune laică, profană: Dă-mi darul meu! Te rog, dă-mi darul meu!/E timpul să-l primesc!/Vezi să nu fie moale, căci mi se va prelinge printre degete.../...Nu ai darul meu?/Du-te şi caută-l!/Aştept! Ştiu că-l vei găsi! (Cadoul, pag. 43)

Şi mai există o spontaneitate a liniei melodic-tematice necenzurată de spaime sau tic-uri sociale, civice, pe care Anthonia Amatti şi-o permite ca pe un răsfăţ liric, ca pe o meritată nevoie de exprimare şi o face şi cu o punere în pagină după o structură originală, liberă, îndrăzneaţă, sfidătoare chiar: Eu şi ceilalţi, pag. 48.

Sau, alteori, scrie o poezie a simplităţii controlate, prin emoţie directă, de impact, renunţând nonşalant la delirul de metafore sau epitete, de artificii prozodice, printr-o grafică expresivă, savant elaborată, de efect vizual, ca în poemul Început şi sfârşit, pag. 34.

Şi mai face ceva original şi discret... Anthonia Amatti se fereşte de un penibil exces de lirism, de văicăreli anacreontice, dionisiace; poeziei sale îi lipseşte spovedania erotică nelipsită la mai toţi poeţii, este discretă, pudică, trece peste o astfel de componentă sufletească a eternului uman, fără lamentări şi, mai ales, fără indecenţă verbală, pe care o manifestă în ultima vreme erotică feminină, feministă mai degrabă, cu lexic vulgar, de versuri... forjate.

Sub aspectul construcţiei, registrul prozodic al Anthoniei Amatti se află într-o egală alternanţă de clasic şi modern, fiecare cu nota sa personală, cu o rigoare controlată pentru ritmul şi rima tradiţionale, şi cu puternice accente de tehnică a versificaţiei, care presupune respect pentru inovaţie, dar fără rabat de la calitate, într-o vreme când poezia... prea nouă a luat-o razna şi nu mai ţine cont nici de topică, nici de gramatica elementară. Răsplata a venit, metitat, prin primirea sa în Uniunea Scriitorilor din România, în decembrie 2008.

Dumitru Anghel


SPIRITUALITATE

LIMITELE CREDINŢEI

Vremurile tulburi în care ne aflăm ne îndeamnă să reflectăm la valoarea sufletului. Apocalipsa ne înştiinţează că va veni un timp în care fiecărui om i se va cere să-şi dovedească propria credinţă, în caz contrar, va părăsi această lume fizică. Cei care nu vor accepta abjurarea credinţei vor pieri în chinuri groaznice, aşa cum au sfârşit martirii în primele secole după Hristos. Comparând perioada persecuţiilor cu cea în care ne aflăm, constatăm că atunci credinţa avea o forţă inimaginabilă. Oamenii alegeau tortura şi moartea, decât să-şi vândă sufletul întunericului. Astăzi, acelaşi om cu fire duală, se gândeşte mult înainte să decidă în ce loc vrea să ajungă după ce va ieşi din spaţiul pământesc. Trupul, cu multele sale nevoi şi griji, dorinţele înclinate dramatic către plăcerile efemere, durerea provocată de o iminentă despărţire de cei dragi, îl determină pe omul zilelor noastre să-şi întoarcă faţa de la Dumnezeu şi să aleagă pământul, în locul cerului. Ce s-ar întâmpla dacă ni se va cere să devenim simple instrumente manipulate psihic şi să ne oferim sufletul Satanei, care demult doreşte înfrângerea spirituală a omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Câţi dintre noi vor avea puterea să renunţe la viaţa lor şi a familiei spre a-şi izbăvi sufletul din ghearele diavolului? Vom mai putea face concesii? Va exista o altă cale în afară de da sau nu?

Omul este o individualitate cu bune şi rele, calităţi şi defecte, lipsuri materiale sau spirituale, dar este creaţia divinităţii, care din iubire a decis să-i dăruiască scânteia fără moarte, pe care s-o păstreze veşnic. Cu aceasta va veni înaintea tronului de judecată la sfârşitul veacurilor spre a da socoteală pentru faptele sale. Cea mai mare suferinţă a omului este pierderea conştiinţei, aruncată în prăpastia fără sfârşit a necredinţei. Ce forţă interioară e capabilă să ne oprească de la păcat? Dacă aceasta dispare subit şi rămânem neputincioşi în faţa ispitelor vieţii, iar într-un moment nefast alegem lipsa credinţei? Ce ne mai rămâne? Cu siguranţă, nimic. Viaţa se va scurge înfrântă în pământ, iar sufletul va pleca gol în întuneric, luându-şi răsplata veşnicei suferinţe. Totuşi, cu ce sunt răsplătiţi aceia care aleg să fie uneltele celui rău? Cum de pot renunţa cu aşa uşurinţă la darul cel fără preţ, sufletul? Cine i-a înzestrat cu o putere atât de mare încât să hotărască cine să trăiască şi cine să moară? Aşadar, omul deţine toate răspunsurile, în el se află puterea de a hotărî cui să i se închine şi până când. Trist e faptul că nu suntem lăsaţi să trăim în pace şi armonie cu sine şi cu ceilalţi. Obstacole infame se ridică înaintea fiecărui om, doborându-l şi răpindu-i libertatea alegerii. Cât de cumplit trebuie să fie pentru o mamă care e obligată să-şi vadă copilul murind, iar ea, sfâşiată de durere, nu va mai putea continua lupta vieţii. Probabil va renunţa, şi fiinţa se va risipi fără niciun rost în genunea uitării.

Suntem fascinaţi de credinţa de neclintit a sfinţilor, a mucenicilor, le admirăm curajul infinit de a-şi înfrunta duşmanii făţiş, dar îndoiala şi teama pun stăpânire pe noi, anulându-ne identitatea, transformându-ne într-o pradă sigură a morţii. Un astfel de om este tot creaţia lui Dumnezeu şi de ce este lăsat să se scufunde negreşit în neant? Intervenţia divină însă, nu e posibilă fără acceptul nostru. Ni s-a lăsat libertatea de a alege ce vrem să fim, cum să trăim şi încotro să mergem, însă puţina credinţă ne împiedică să vedem adevărul şi drumul periculos spre care ne îndreptăm aproape inconştienţi. Lacrimile deznădejdii năpădesc inima omului ce regretă amarnic că s-a născut doar să-şi dea sufletul ofrandă diavolului. Nu se mai poate face nimic pentru acesta, este condamnat la dezintegrare spirituală, îi va fi anulat numele din cartea vieţii. Dar el continuă să trăiască o veşnicie de coşmar, într-o mare de zbucium, chinuit de gândul că a renunţat la sufletul care i-a fost încredinţat cu un scop divin. Nu ştim cât de profundă e această durere, doar ne-o putem închipui, fiindcă şi în această viaţă simţim cum nimic nu mai are rost, că însăşi existenţa e o greşeală şi totul se risipeşte fără urmă.

Cu toate acestea, câte un impuls generos şi sublim ne îndeamnă să revenim la optimismul de odinioară, să fim convinşi că viaţa ce ne-a fost încredinţată este o cale de împlinire spirituală, sinuoasă, ce-i drept, dar la finalul căreia vom avea certiudinea desăvârşitei fiinţe, spre care am aspirat neîncetat, însă uneori fără speranţă. Convoiul grăbit al gândurilor ce ne leagă fatidic de terestru şi efemer, se va risipi odată intrat în spaţiul nemuririi, lăsând loc bucuriei şi satisfacţiei născute din iubirea care nu cunoaşte limite şi nu aşteaptă răsplată. Ochiul tainic al divinităţii va privi ocrotitor şi neobosit sufletele încercate de necredinţă, lipsă de curaj şi suferinţă, învăluindu-le în aura mântuirii. La sfârşit de drum, vom înţelege cu adevărat cât de preţioasă este viaţa, cât de mult cântăresc acele fapte luminoase şi câtă linişte vom dobândi, ca urmare a smereniei şi a credinţei dovedite pe tot parcursul existenţei. Atunci, niciun gând de îndoială şi teamă nu va umbri fericirea nepământească oferită de Dumnezeu, iar lacrimile sfinte vor curge ca un izvor la vederea minunilor răpitoare, pe care nu ni le-am imaginat vreodată.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

GÂNDURI (PESIMISTE) DE VACANŢĂ

12 iunie - ultima zi din anul şcolar 2008/2009. Aşa cum se spune, din cauza copacilor, nu putem vedea pădurea. Pe acelaşi principiu merg şi eu în demersul acestor rânduri. Poate sunt prea pesimistă şi din această cauză nu am observat veselia copiilor şi mândria părinţilor la serbarea şcolară şi premierea elevilor merituoşi. Dar, parcă şi timpul a fost în asentimentul meu… norii au ameninţat cu ploaia toată ziua sfârşitului de an şcolar.

Închei acest an cu un gust amar. Criza să fie de vină… nu ştiu… sau noi, cadrele didactice.

Întrebat de credincioşi când va veni sfârşitul lumii, un sfânt părinte a răspuns: Când nu va mai fi cărare între om şi om. Tot astfel, observ că se rup punţile dintre profesori şi învăţători deopotrivă.

Vremurile, ministerul, legile sau toate laolaltă ne-au înrăit, am ajuns să nu mai muncim de drag la ore, ci numai cu scopul de a aduna an de an teancuri de diplome, premii, cursuri, sesiuni de comunicări, simpozioane, parteneriate. Mă veţi întreba: Şi ce e rău în asta? Înseamnă ca profesorii se perfecţionează! Nimic mai neadevărat. Ne-am perfecţiona cu inima deschisă dacă nu am avea sabia deasupra capului. Alergăm după puncte şi uităm să mai fim camarazi. Dacă aflăm de vreun concurs, nu le spunem şi colegilor de catedră şi nu numai. Devenim egoişti şi gândim: Dacă ştie şi X, Y, Z de acest concurs, va acumula acelaşi număr de puncte… Ori eu trebuie să fiu deasupra… Nu e corect. Am devenit hiene. Şi culmea… hienele care atacă zâmbind. Vorbim, zâmbim, numai că în spatele falselor amabilităţi se ascund interese.

Am ajuns să spunem ca nu mai avem colegi, nu mai avem prieteni, ci doar… INTERESE.  Dureros, dar adevărat că am ajuns să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne spionăm, să ne suspicionăm unii pe alţii.

Şi… cireaşa de pe tort, mai vine şi preşedintele ţării, atotştiutorul, să afirme că învăţământul românesc a ajuns să dea numai tâmpiţi. Toţi? Chiar toţi? Toţi în frunte cu mai marele ţării suntem produsul învăţământului românesc… Dar copiii olimpici, performanţi, copiii dotaţi sunt încadraţi în aceeaşi categorie a tâmpiţilor? De ce oare se fac afirmaţii grave şi nefondate şi de la un timp sunt numeroase atacuri la adresa profesorilor şi a învăţământului în general? Până la Revoluţie oare, au fost toţi absolvenţii numai genii? Existau nenumărate şcoli profesionale unde ajungeau elevii mediocrii… asta ca să fiu blândă. Şi atunci ca şi acum, este aceeaşi situaţie. Sunt copii foarte buni, buni, slabi ori foarte slabi. Nu ne-am născut toţi cu aceeaşi stea în frunte. Nu îi putem cere lui Dumnezeu să ne facă pe toţi pe acelaşi calapod, cu aceeaşi calitate a materiei cenuşii. Ne-am plictisi de atâta inteligenţă! Dar de aici şi până la a cataloga faptul că învăţământul românesc scoate numai tâmpiţi… O, Doamne!

Carnetele de note la raport, domnilor politicieni!!! Nu te pune cu mintea prostului, c-o are odihnită, zice o vorbă din popor şi a confirmat-o în mod strălucit deunăzi cea care îi este fiică întâi stătătorului. Citez din memorie. Domnişoara afirma în emisiunea Naşul: Dacă până acum România avea de luptat doar cu un membru al familiei Băsescu, românii să se pregătească… acum suntem doi. Şi dacă tata este obosit, eu am mintea mai odihnită! Gura păcătosului, adevăr grăieşte!!!

Cum să fiu optimistă la acest început de vacanţă când nu se ştie dacă vom avea salariile asigurate cu toate declaraţiile liniştitoare ale oficialilor? Ca să nu mai menţionez faptul că avem şi legea primelor de vacanţă care, evident, nu se aplică… Vara începe cu incertitudine. Legea… încă o dată… legea… prevede să primim salariile la începutul vacanţei. Acum, să fim mulţumiţi dacă vom avea banii lună de lună!

A început bacalaureatul. Profesorii vor fi plătiţi la jumătate faţă de anul trecut şi se pare ca mulţi colegi renunţă la umilinţa de a face muncă patriotică la nesfârşit. Iar doamna ministru face apel la buna înţelegere a cadrelor didactice… este criză… mai mult nu se poate. Nu avem bani de cărţi, ne îmbrăcăm prost, unii de la second-hand, şi toţi aruncă cu noroi… De ce? Nu ştiaţi? Vă spun eu! Pentru că învăţământul este prioritate naţională!!! Da, cu noi se începe când e vorba de rectificare bugetară negativă.

Îmi vine să plâng… şi nu numai mie… ne luăm de mână şi scăldăm ţara în lacrimi… poate aşa o să salvăm agricultura, pentru că şi aşa este secetă şi odată cultura salvată, vom scăpa de criză…

Am ajuns să ne fie ruşine că suntem dascăli şi când mă gândesc cu câte cu vise, aspiraţii şi devotament am intrat în sistem… am venit să facem nu o meserie, ci să ne urmăm vocaţia… Dar, din când în când… suntem traşi de urechi şi ni se spune că suntem doar o gloată de... tâmpiţi!

Veronica Bulf (Buzău)

 

FORME DE INSTRUIRE BAZATE PE E-LEARNING

E-Learning este un termen umbrelă care se referă la învăţarea realizată prin intermediul calculatorului, în mod obişnuit conectat la o reţea, oferind astfel utilizatorilor posibilitatea de a se instrui practic oricând şi oriunde.

Instruirea care utilizează e-Learning-ul se poate realiza în diverse moduri, depinzând de necesităţile elevilor şi de posibilităţile instituţiei de învăţământ, luând următoarele forme (prezentate mai jos): învăţarea individuală, învăţarea individuală asistată, învăţarea într-o clasă virtuală şi învăţarea colaborativă.

Învăţarea individuală

În cadrul acestei forme de instruire, studentul se află în contact numai cu materialele didactice. Când o persoană învaţă individual, conectează informaţiile pe care le are deja cu ceea ce experimentează la momentul respectiv, generând astfel noi cunoştinţe. Cunoaşterea este deconstrucţie şi reconstrucţie, fiind rezultatul interacţiunii dintre ceea ce este cunoscut deja şi ceea ce urmează a fi cunoscut, într-o nouă formă. Deşi există diverse definiţii ale învăţării individuale, toate au la bază ideea că acest tip de învăţare se produce atunci are loc o schimbare în cunoaştere sau comportament.

Învăţarea individuală prezintă o serie de aspecte pozitive. Iată câteva dintre acestea:

·         este potrivită pentru studenţi introvertiţi sau timizi;

·         este sigură, liberă de presiunea celorlalţi studenţi sau a educatorului;

·         oferă motivaţii intrinseci: competiţie cu sine-însuşi, curiozitate, control;

·         dezvoltă autodisciplina;

·         poate fi adaptată propriului stil de învăţare;

·         permite studentului să muncească în funcţie de propriul său ritm sau de timpul disponibil;

·         oferă satisfacţii personale;

·         reprezintă o oportunitate pentru învăţarea autentică, bazată pe stilul şi preferinţele individuale;

·         este lipsită de costuri (deoarece se desfăşoară în absenţa educatorilor).

Dintre aspectele negative ale învăţării individuale pot fi amintite:

·         oferă o interacţiune insuficientă cu ceilalţi studenţi sau cu educatorii;

·         determină neglijarea unor norme şi valori;

·         generează singurătate şi poate deveni plictisitoare;

·         solicită foarte multă auto-disciplină;

·         studentul poate întâmpina dificultăţi în sintetizarea cunoştinţelor dobândite;

·         dacă este permanentizată poate conduce la perspective unilaterale;

·         se concentrează pe succesul şi interesele personale, ignorând succesul sau eşecul altor persoane.

Materialele didactice utilizate în învăţarea individuală sunt oferite online. Este necesar ca acestea să prezinte următoarele caracteristici: să fie interactive, să permită desfăşurarea unor activităţi de monitorizare şi feedback, să ofere studentului sprijinul necesar pentru învăţare.

Învăţarea individuală asistată

În cadrul acestei forme de instruire, studentul beneficiază de materiale de învăţare furnizate online şi de sprijinul unui îndrumător (denumit adesea tutore). Acesta din urmă poate avea un rol mai mic sau mai important, deosebindu-se următoarele situaţii:

·         îndrumă studentul numai în situaţii speciale;

·         îndrumă studentul numai în faza finală de evaluare;

·         îndrumă şi sprijină studentul permanent (pe tot parcursul procesului de învăţare).

Mediile de învăţare şi tehnologia utilizate pentru furnizarea acestei forme de instruire trebuie să permită comunicarea prin mijloace electronice între student şi îndrumător (e.g., e-mail, conferinţe Web).

Dintre dezavantajele pe care le implică învăţarea individuală asistată pot fi amintite: absenţa comunicării şi interacţiunii cu ceilalţi studenţi care sunt incluşi în acelaşi grup/clasă; poate necesita costuri ridicate, mai ales atunci când relaţia cu îndrumătorul este permanentă.

Învăţarea într-o clasă virtuală

Clasa virtuală este un spaţiu online privat, accesibil 24/7 via Internet, pe care educatorii îl pot utiliza pentru a sprijini învăţarea. Studentul nu este singur în procesul de învăţare, aparţinând unui grup (i.e., clasa) care beneficiază de materiale de studiu online şi de îndrumarea unui tutore. O clasă virtuală permite studenţilor şi educatorilor – ca şi clasa tradiţională – să participe în timp real la lecţii şi discuţii.

Într-o lecţie online, la fel ca şi într-o lecţie desfăşurată în clasa tradiţională, fiecare student beneficiază nu numai de atenţia educatorului, ci şi de a celorlalţi membri, ceea ce înseamnă că acesta învaţă nu numai din materialele primite ci şi din colaborarea cu colegii săi. Avantajul unei lecţii online este acela că, spre deosebire de lecţia clasică, poate fi accesată oriunde şi oricând.

O clasă virtuală poate conţine:

·         activităţi în clasă – acestea pot fi: activităţi de învăţare individuală sau în grup; discuţii cu studenţii, părinţii sau oaspeţii; teste; teme pentru acasă; cursuri complete, organizate pe module; forumuri şi sesiuni de chat;

·         elemente de organizare a clasei – acestea sunt: informaţii importante pentru studenţi şi părinţi; calendare şi orare; pagini ale studenţilor.

După cum s-a văzut, clasa virtuală beneficiază de coordonarea unui tutore, care efectuează următoarele activităţi:

·         planifică activitatea clasei de studenţi;

·         supune spre dezbatere studenţilor – în conferinţe asincrone (e.g., forumuri de discuţii) – aspecte ale lecţiei şi furnizează resurse auxiliare;

·         analizează şi comentează rezolvarea temelor, identificând pentru fiecare student problemele care au apărut în activitatea sa.

Tehnologia utilizată trebuie să permită constituirea claselor şi crearea unui sistem de comunicare folosind e-mail-ul, forumurile şi chatul.

Învăţarea colaborativă

Învăţarea colaborativă este un termen umbrelă pentru o varietate de abordări în educaţie care implică un efort intelectual comun al studenţilor sau al educatorilor şi studenţilor. Acest termen se referă la metodologiile şi mediile în care studenţii se angajează în sarcini comune. Grupele de studenţi lucrează împreună, căutând semnificaţii şi soluţii sau creând diverse produse.

Pentru a indica munca în echipă au fost create diverse denumiri dintre care pot fi amintite: învăţarea colaborativă, învăţarea prin cooperare, învăţarea colectivă, învăţarea comunitară, învăţarea reciprocă, învăţarea în echipă, studiu circular, studiu de grup etc.

La baza învăţării colaborative se află o serie de premise despre cei care învaţă şi despre procesul de învăţare. Iată câteva dintre acestea:

·         învăţarea este un proces activ de construcţie – pentru a achiziţiona noi informaţii, idei sau competenţe, studenţii trebuie să le utilizeze activ. Aceştia trebuie să integreze noile materiale cu ceea ce ei ştiu deja sau să le utilizeze pentru a reorganiza vechile cunoştinţe. În situaţiile în care se produce învăţarea colaborativă, studenţii nu primesc pur şi simplu noi idei sau informaţii, ci – folosindu-le – creează ceva nou. Procesele intelectuale de construire a semnificaţiilor sau a unor idei/produse noi sunt cruciale pentru învăţare;

·         învăţarea depinde de context – învăţarea este puternic influenţată de contextul în care se desfăşoară. Activităţile de învăţare colaborativă introduc studenţii într-un mediu în care trebuie să facă faţă unor sarcini provocatoare din punct de vedere intelectual. Aceste activităţi încep frecvent cu probleme pentru care studenţii trebuie să prezinte fapte şi idei. În loc să rămână observatori indiferenţi ai întrebărilor şi răspunsurilor sau ai problemelor şi soluţiilor, studenţii devin practicieni;

·         studenţii sunt diferiţi unul de celălalt – aceştia aduc cu ei în sala de clasă diverse perspective în ceea ce priveşte pregătirea generală, stilul de învăţare, experienţa şi aspiraţiile, care sunt valorificate în cadrul activităţilor colaborative;

·         învăţarea este o activitate socială – învăţarea colaborativă produce o sinergie intelectuală pentru indivizi aflaţi în căutarea soluţiilor unor probleme, precum şi angajamentul în cadrul unui efort comun. Explorarea mutuală, crearea de semnificaţii şi feedback-ul imediat conduc de cele mai multe ori la o mai bună înţelegere a problemelor pentru fiecare student în parte.

Învăţarea prin cooperare este bazată pe următoarele principii:

·         interdependenţa pozitivă – succesul grupului depinde de efortul depus în realizarea sarcinii de către toţi membrii acestuia. Astfel, studenţii sunt dirijaţi către un scop comun, fiind stimulaţi de o apreciere colectivă;

·         responsabilitatea individuală – fiecare membru al grupului îşi asumă responsabilitatea sarcinii de rezolvat sau a unei secvenţe inclusă în ea;

·         formarea şi dezvoltarea capacităţilor sociale, stimularea inteligenţei interpersonale – învăţarea prin cooperare solicită abilitatea studentului de a comunica cu alţi studenţi, de a primi sprijin atunci când are nevoie, de a oferi (la rândul lui) ajutor altor studenţi;

·         interacţiunea faţă în faţă – această formă de învăţare presupune contactul direct cu ceilalţi membri ai grupului (în clasa tradiţională şi în învăţarea combinată);

·         împărţirea sarcinilor în grup – învăţarea prin cooperare este o activitate bazată pe principiul egalitarist, care presupune lipsa ierarhiei şi autorităţii.

În cele trei forme de instruire descrise în secţiunile anterioare, conţinuturile învăţării sunt definite înainte de începerea acestui proces. În schimb, în cadrul învăţării colaborative, studiul este rezultatul unei munci colective în care fiecare student devine creatorul conţinuturilor ştiinţifice. Aceasta înseamnă că materialele de învăţare nu există ca atare înainte de începutul activităţii, ci reprezintă rezultatele acesteia. Concret, studenţilor le sunt furnizate o serie de materiale fundamentale, acestora fiind adăugate în timpul desfăşurării activităţii materiale noi, care constituie rezultatul muncii comune a educatorilor şi/sau studenţilor.

Tehnologia aleasă pentru susţinerea învăţării colaborative trebuie să asigure un cadru potrivit pentru desfăşurarea unor activităţi specifice, acesta reprezentând un spaţiu adecvat comunicării, colaborării, cercetării şi găsirii unor noi resurse. În acest sens, cele mai potrivite instrumente software pentru susţinerea învăţării colaborative sunt oferite de noul Web (e.g., bloguri, wikiuri, servicii pentru marcarea colaborativă a resurselor, servicii pentru publicarea şi partajarea conţinutului).

E-Learning-ul a cunoscut în România ultimilor ani o dezvoltare deosebită, luând naştere atât instituţii care oferă instruire numai prin intermediul Internetului, cât şi proiecte care oferă gratuit material didactic în format electronic şi sprijin pentru implementarea metodelor moderne de învăţământ. De asemenea, un număr important de universităţi şi-au dezvoltat situri/portaluri Web, oferind studenţilor acces autentificat la diverse resurse şi instrumente.

Traian Anghel

 

SCRISOAREA UNUI CADRU DIDACTIC CĂTRE PĂRINŢII DIN ROMÂNIA

Nu doresc să vă obosesc printr-o retorică sterilă şi lipsită de sens, dar trebuie să dau glas adevărului nerostit sau declarat parţial datorită comunicării deficitare din România.

De 20 de ani trăim în această ţară adevărate drame în familie, în şcoală şi în societate, fără a face nimic pentru binele acestor oameni. Presa şi televiziunea, lipsite de orice scrupule, ştiu doar să arate cu degetul şi să acuze pe unul, ori pe altul, pentru a-şi umple buzunarele, înregistrând un rating ridicat, prin acele transmisiuni sau reportaje fierbinţi.

Nu vă alăturaţi lor în campania anti-învăţământ pe care o desfăşoară de ani buni pe micile ecrane sau în paginile ziarelor! La mijloc sunt interese meschine şi scenarii politice.

Când am intrat în sistem, în urmă cu 14 ani, eram nerăbdătoare să le transmit elevilor mei tot ceea ce dobândisem în anii de studiu, visam să le modelez conştiinţa şi să am mulţumirea că am contribuit la devenirea şi formarea lor, însă treptat am înţeles că dascălii au ajuns bătaia de joc a politicienilor acestei ţări, care-i sfidează depreciindu-le munca printr-un salariu de nimic, care-i jignesc, permiţându-şi să voteze o lege salarială pe care apoi se răzgândesc să o mai aplice, mizând pe faptul că profesorii au bunul-simţ de a nu boicota examenele sau de a nu ieşi în stradă.

De aici şi până la a deveni bătaia de joc a părinţilor sau a propriilor noştri elevi nu mai este decât un pas, devreme ce unii ne râd în faţă şi ne spun ironic că munca noastră va ajunge să fie evaluată şi plătită de comunitatea locală în mod diferenţiat, în funcţie de rezultate...

Stimaţi părinţi, nu le faceţi jocul domnilor politicieni, ci fiţi alături de noi pentru binele copiilor dumneavoastră! Suntem singurii din ţara asta, cărora chiar ne pasă de viitorul acestor tineri.

Nici nu vă imaginaţi ce este în sufletul unui dascăl când intră, la prima oră, în clasă şi întâlneşte privirile candide ale învăţăceilor săi, când citeşte în ochii lor sclipiri de inteligenţă sau nedumeriri nerostite, ori atunci când îi vede trişti şi abătuţi.

Fie că vrem, fie că nu, între profesor şi elevii săi se creează punţi sufleteşti foarte solide, care rezistă uneori toată viaţa, şi face ca dascălul să se bucure de orice succes sau de orice eşec al acestora.

Nu vă grăbiţi să faceţi aprecieri la adresa unuia sau a altuia dintre noi, pentru că nu ştiţi ce efort presupune această profesie şi câtă capacitate de dăruire este investită în procesul de învăţare!

Nu ne dispreţuiţi munca, nu aveţi niciun drept, chiar dacă ne sunteţi superiori financiar! Într-adevăr nu avem bani, dar deţinem ceea ce majorităţii dumneavoastră vă lipseşte: tactul şi răbdarea necesare apropierii de sufletele copiilor şi măiestria de a-i ajuta să se dezvolte intelectual şi psiho-social. Mulţi dintre ei suferă şi aleargă în braţele noastre cu problemele lor, pentru că părinţii nu mai au timp să-i mai asculte... Sunt copleşiţi de griji şi de preocupări materiale.

Nu pierdeţi contactul cu şcoala! Participaţi fără jenă la şedinţele cu părinţii sau la consultaţiile organizate de diriginţi sau de învăţători, pentru că numai astfel vă veţi putea cunoaşte bine copilul şi îl veţi putea ajuta să se realizeze. Mulţi dintre dumneavoastră sunteţi surprinşi sau deranjaţi de modul cum se comportă printre cei de vârsta lui sau în relaţiile cu profesorii. Copiii au şi ei frământările, aspiraţiile sau nevoile lor, în funcţie de particularităţile specifice fiecărui nivel de vârstă, trebuie doar să doriţi să le cunoaşteţi lumea aceea pe care şi-o construiesc din tot ceea ce trăiesc zilnic sau îşi doresc în viaţă.

Învăţaţi-i să respecte tot ce este frumos şi adevărat, să preţuiască oamenii din jurul lor şi mai ales pe cei care-i îndrumă! Oferiţi-le iubire şi înţelegere, iar atunci când greşesc, exprimaţi-vă nemulţumirea printr-o exigenţă moderată. Evitaţi violenţa, nu este o soluţie! Ba mai mult decât atât îi veţi transforma în nişte fiinţe frustrate, incapabile să mai comunice altfel, decât prin legea pumnului şi a teroarei, îngrozindu-şi colegii şi chiar profesorii.

V-aţi gândit vreodată, că aţi putea veni de la serviciu jigniţi sau bătuţi de cei pe care trebuie să-i coordonaţi (de inferiorii dvs.) şi că la aceasta s-ar mai putea adăuga toanele sau acuzaţiile nefondate ale şefilor? Astfel de drame trăiesc astăzi mulţi profesori în România, care primesc, în loc de mulţumire, ironie, batjocură şi chiar agresiune fizică din partea propriilor elevi.

Aveţi certitudinea că asemenea unuia dintre aceşti tineri, pe care ştiu sigur că acum îi detestaţi în gând, nu ar putea deveni, peste ani, chiar copilul dumneavoastră? Nu credeţi că este posibil?!... Cu siguranţă că nimeni nu-şi doreşte... Dar pentru aceasta trebuie să-l învăţaţi să respecte şcoala şi să trateze cu mai multă seriozitate învăţătura, pentru că altfel ghinionul de a avea un anturaj rău, în noua clasă de liceu, îi poate fi fatal pentru tot restul vieţii.

Luaţi-i din faţa calculatorului şi a televizorului, pentru că altfel riscaţi să aveţi nişte copii obezi şi chiar bolnavi psihic! Vorbiţi-le despre vacanţele copilăriei noastre, despre genunchii juliţi la meciurile de fotbal sau despre înţepăturile de viespi primite în timpul completării insectarului, despre drumurile spre bibliotecă parcurse cu grupul de prieteni sau despre drumeţiile organizate cu clasa, ori despre atâtea altele care ne încântau copilăria şi ne făceau fericiţi.

Orientaţi-vă copiii spre studiu! Puneţi-le în mână cărţi şi învăţaţi-i să iubească lectura! Nu-i mai înjuraţi pe profesori pentru lista de lecturi suplimentare sau pentru temele de vacanţă, căci numai din operele marilor gânditori ai umanităţii vor învăţa să deosebească binele de rău, îşi vor forma principii de viaţă şi vor deveni capabili să conducă acestă ţară spre civilizaţia şi bunăstarea pe care ni le dorim cu toţii. Nu vom putea învinge corupţia şi incapacitatea cu care suntem prostiţi de mai marii noştri, dacă împreună nu vom forma o generaţie de tineri competenţi şi morali.

Nu vă mai resemnaţi că astea sunt timpurile pe care le trăim şi că nimic nu se mai poate schimba! Ba da. Stă în puterea noastră şi în dorinţa dumneavoastră de a le fi alături acestor copii şi de a salva generaţia lor de la dezastrul spre care sunt împinşi de corupţia şi imoralitatea din societate.

Nu vă amăgiţi cu prezentul, haideţi să salvăm viitorul!

Steluţa Şerbănoiu (Buzău)

 

GÂNDURI DE VACANŢĂ 

În sfârşit mult dorita vacanţă mare a sosit. Este oficial faptul că s-a dat drumul la distracţie. În timp ce pentru unii elevi este momentul manifestării libertăţii oarecum îngrădite de prea multe teme, de prea mult de învăţat, sau, pe scurt, prea multă şcoală, pentru părinţi nu este o perioadă generatoare de atât de multe bucurii. Din păcate acum nu-şi mai pot lăsa copii în grija şcolii sau a grădiniţelor şi trebuie să se gândească cum să rezolve această problemă. În majoritatea cazurilor vacanţa de vară nu coincide şi cu concediul părinţilor (şi oricum nu există concediu de trei luni) ceea ce înseamnă că grijile continuă. Părinţii care au putere financiară îşi vor trimite copiii în tabere sau excursii, tocmai pentru a-i lăsa din nou în grija altcuiva (pentru a avea, eventual, pe cine da vina de educaţia propriului copil). Dar părinţii din clasa de mijloc îşi vor lăsa copii în grija televizorului şi a internetului. Dorinţa de a avea copiii împliniţi, realizaţi, bine crescuţi, este comună tuturor, dar ca în orice situaţie trebuie să găseşti calea optimă pentru a atinge scopul.

Despre plusurile şi minusurile televiziunii s-au scris adevărate tratate. Nimic nu este perfect în lume, prin urmare, dacă ştim să păstrăm calea de mijloc, să menţinem echilibrul în ceea ce alegem să facem nu vom acuza televiziunea că oferă numai modele negative de viaţă.

Internetul şi calculatorul sunt consideraţi adevăraţi giganţi care vin să continue drumul cel rău deschis de televiziune. Se pare că sunt uitate beneficiile oferite de internet, că nu se mai ţine cont cât de valoroasă este transmiterea promptă a informaţiei în orice colţ al lumii. Ba mai mult, acest lucru este considerat ca firesc, de parcă ar fi fost dintotdeauna. Atât TV-ul cât şi internetul/calculatorul nu fac, în opinia unora, decât să distrugă sau influenţeze negativ copilăria. De exemplu, legumele şi fructele sunt extrem de benefice pentru organism. Dar oare dacă nu ar mai fi spălate sau curăţate ar avea acelaşi beneficiu? Răspunsul este clar. Tot aşa şi TV-ul şi internetul trebuiesc curăţate de ce este nefolositor şi să ne bucurăm din plin de ce ne poate oferi.

Tehnologia ne-a acaparat atât de mult întreaga fiinţă încât ne punem viaţa de zi cu zi în mâinile ei. Acest lucru se observă şi în rândul copiilor. Ar fi interesant să se efectueze un studiu de piaţă pentru a vedea pe perioada verii câţi dintre copii aleg dintre a se uita la TV şi a se juca pe internet şi câţi dintre ei merg afară pentru a se bucura în natură de jocurile copilăriei. Câţi dintre noi am mai văzut astăzi copii jucându-se în faţa blocului şotron, plicul sau ascunsa, sau fetiţe care sar coarda sau care să se joace elasticul, copii care să deseneze pe asfalt? De ce s-ar juca şotron în faţa scării când nu are cine să-i supravegheze în loc să se joace pe internet o mulţime de jocuri? Acestea din urmă sunt mult mai frumos colorate, sunt diversificate. Deşi părinţii acuză internetul şi calculatorul că nu aduc nimic benefic ei uită să se gândească în primul rând la rolul lor. 

Amploarea luată de jocurile pe internet se datorează părinţilor care se mulţumesc să-şi  simtă copiii în siguranţă în casă, ştiindu-i lângă ei decât printr-un parc. Tot ei se mulţumesc să aleagă internetul, fiind soluţia cea mai simplă. De ce să se gândească ce program să facă când au atâtea alte multe responsabilităţi care, pe bună dreptate în cazul unora, chiar îi copleşesc. Copilul de vârstă fragedă este precum plastelina ce poate fi modelată după voinţa noastră. Ne este greu nouă ca adulţi să diferenţiem între ce este bine şi ce-i rău şi sunt atâtea tentaţii cărora le rezistăm cu greu; atunci cum putem îndrăzni să avem pretenţia ca un copil să ştie să aleagă între ce este indicat să facă şi ce nu.

Se observă astfel o re-confirmare a ceea ce spunea Protogoras şi anume că omul este măsura tuturor lucrurilor. 

Carmen-Lidia Nistor


 

REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (partea a IV-a)

Volumul Inscripţiile medievale ale României, I, Oraşul Bucureşti, rod al strădaniilor unui colectiv de specialişti condus de prof. univ. dr. Alexandru Elian, constituie cea mai completă publicaţie de inscripţii medievale bucureştene şi este una dintre cele mai utile cărţi pentru studierea oraşului medieval Bucureşti. Structurată pe obiectiv, ordonat, alfabetic, lucrarea transcrie textul, în limba şi cu alfabetul folosit de autor şi traducerea acestuia fiind inscripţii săpate în pisanii, pe pietre funerare, cruci sau pe vasele de cult donate monumentelor de epocă de către ctitori sau alţi susţinători. În temeiul acestor surse au fost datate biserici, efecte ale unor calamităţi, apartenenţa şi momentul închinării acelor obiecte. Pentru domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu sunt identificate valoroase piese printre care şi candela din Biserica Sf. Gheorghe Nou care confirmă depunerea Sfintelor Moaşte ale Sf. Constantin Brâncoveanu, aduse din insula Halke, în 1720, în ctitoria sa din centrul Bucureştilor.

Realizări de seamă au fost obţinute şi în privinţa cartografiei şi sigilografiei. Contribuţia fundamentală în chestiunea cartografiei revine istoricului şi genealogistului G.D. Florescu, lucrarea sa Din vechiul Bucureşti identificând, pe baza a două planuri generale ale oraşului, case boiereşti, hanuri, străzi, biserici existente la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Ataşat terenurilor înaintaşilor săi din mahalaua Scorţaru, G.D. Florescu a stăruit asupra proprietăţilor din marea buclă a Dâmboviţei, la locul de formare a Podului Mogoşoaiei, într-un studiu ce are temei un plan târziu, din 1804, dar care ajută la identificarea curţilor boiereşti din această parte a oraşului anterioare acelei date.

Mai aproape de obiectivele domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a dovedit a fi Planul Bucureştilor, descoperit de prof. univ. dr. Ion Ionaşcu la Moscova. Lucrarea a fost realizată în timpul prezenţei primelor trupe ruseşti, care au ajuns la Bucureşti în 1770. Planul indică ansamblul Curţii domneşti, mănăstirea Colţea, inclusiv marele turn adăugat în 1715 de vel spătarul Mihai Cantacuzino, amplasamentul caselor mai de seamă, şi alte lăcaşe de cult. Rezultă totodată reţeaua uliţelor care se îndreptau spre centrul marcat de Curtea domnească. Tot istoricul Ion Ionaşcu, fost director al Arhivelor Statului şi al Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, a publicat singurul plan mai detaliat al Curţii domneşti care s-a dovedit foarte util şi cu prilejul restaurărilor de la Curtea Veche.

Studiul cel mai amplu privind evoluţia consemnării în cartografia europeană a oraşului se datorează geografei universitare Ana Toşa–Turdeanu şi este intitulat Oraşul Bucureşti în cartografie până la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind publicat în Materiale de istorie şi muzeografie, I, 1964, având la bază articolul lui Paul Cernovodeanu Cele mai vechi menţiuni ale oraşului Bucureşti în cartografia europeană din Călăuza bibliotecarului, 9, XII, 1959, şi cartea lui Marin Popescu Spineni România în izvoare geografice şi cartografice, trasă în 1938 si retipărită, în 1978.

Hărţile cele mai vechi, în care figurează oraşul Bucureşti, trebuie considerate cele din secolul al XV-lea dacă se ia în discuţie globul lui Martinus Behaim, lucrarea lui Cusanus din 1490 şi cele din veacul următor: Harta Transilvania a lui Reichersdorf din anul 1550, Harta Moldavia… Valachia a lui Antonio Lafreri din anul 1560, harta Hanc ultra vel Transilvanium a lui Ioanes Sambucus din 1566, harta Tractus Danubii secunda tabula, a lui Gerard de Jode din 1578, harta Romaniae vicinorunque regionum… a lui Jacobo Gastaldi din anul 1584, harta Moldavia, Valachia et Tartaria Pars a lui Dominicus Custos din anul 1596, la care se vor alătura, mult mai cuprinzătoare cele din secolele XVII-XVIII.

De altfel, începând cu secolul al XVII-lea, oraşul Bucureşti figurează cu regularitate pe hărţile continentale dedicate ţinuturilor dunărene, uneori chiar în calitate de capitalē. Statele occidentale devin, din motive politice dar şi economice, tot mai interesate de partea orientală a Europei.

Multă vreme s-a crezut că cel mai vechi plan de cartografie de care a beneficiat oraşul de pe Dâmboviţa este cel datorat (lui Franz Josepl Sulzer, publicat la Viena în anul 1781. Elveţian prin naştere, ofiţer imperial, istoric diletan, profesor şi arhitect, F.I. Sulzer a trăit şi la Bucureşti şi a scris o carte dedicată românilor, cu multe aprecieri tendenţioase, căreia ia alăturat o schiţă de plan al capitalei Ţării Româneşti, destul de sumară însă.

În anul 1912, Nicolae Docan identifica un plan cartografic, datând din anul 1770, aflat în Arhiva de război din Viena.

Ulterior s-a descoperit că, în 1790-1791, s-au întocmit două planuri cartografice ale oraşului de către cei doi ofiţeri topografi din armata austriacă aflaţi atunci la Bucureşti: hărţi supuse unui minuţios studiu de G.D. Florescu.

Ambele planuri sunt destul de precise, ca documente cartografice, care arată întinderea oraşului în acea perioadă mult extinsă faţă de începutul secolului al XVIII-lea. Amănunte din planurile lui Purlcel şi Ernst se regăsesc în marele plan din anii 1844-1846 ridicat de cartograful Rudolf Arthur Borroczyn în 100 de planşe.

Concomitent cu activitatea de depistare şi publicare a surselor documentare privitoare la trecutul Bucureştilor şi la ctitoriile, casele boiereşti şi palatele capitalei s-au înmulţit studiile de specialitate care vizau elaborarea unor volume monografice.

Studii dedicate în exclusivitate istoriei Bucureştilor se cunosc începând cu anul 1861, fiind datorate arh. Dimitrie Berindei şi lui Ioan Brezoianu, în care se oferă informaţii despre mănăstirile Sărindar, Cotroceni, Sf. Ioan cel Mare, Radu Vodă, Mihai Vodă, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Ecaterina, Mărcuţa şi celelalte mănăstiri din Bucureşti la data scrierii acestei lucrări. Ioan Brezoianu, după ce compune un scurt istoric asupra fiecărui obiectiv abordat, se referă la documentele, inclusiv la actele lor de închinare faţă de mănăstirile de la Sf. Munte Athos, Ierusalim, Sinai sau din alte părţi ale ortodoxiei aducând astfel argumente bine întemeiate pentru perioada aşternerii lor.

Un studiu monografic de cert interes ştiinţific avea să prezinte cartea apărută la începutul secolului, în 1902, sub semnătura lui G. M. Ionescu, cu titlul Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) şi al Grozăveştilor. Autorul tratează zidirea marii mănăstiri de către Vodă Şerban Cantacuzino, etapele construirii ei pe durata anilor 1679-1682 şi momentul închinării la Muntele Athos.

Tot ca o contribuţie la cunoaştere vechilor lăcaşuri din centrul Câmpiei Române se înscrie lucrarea lui Ştefan Dimitrie Grecianu intitulat Istoricul unei bătrâne moşii boiereşti Greci, cu informaţii despre mănăstirea Snagov, satul Greci, apreciat a fi o veche aşezare situată la liziera pădurii Vlăsia, la N-E de Bucureşti, pe malul drept al râului Ialomiţa, în vecinătatea vechiului aşezământ monahal strâns legat şi de domnia lui Vodă Brâncoveanu, de viaţa spirituală desfăşurată acolo.

Din 1935, provine cartea lui V. Brătulescu şi Remus Ilie Mănăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, care descrie şi mănăstirile Mărcuţa, Snagov, Plumbuita, Căldăruşani ş.a. Mănăstirea Mărcuţa este prezentată printr-un scurt istoric urmat de aprecieri din punct de vedere arhitectonic, fiind remarcate planul simplu al bisericii, decoraţia interioară şi pictura care reprezenta un caz aparte în cadrul evoluţiei arhitecturii medievale româneşti. Se continuă, în acelaşi mod, prezentarea şi celorlalte aşezăminte monastice avute în vederea autorilor.

Cel mai temeinic rămâne studiul elaborat de preot profesor dr. Neculai Şerbănescu: Istoria mănăstirii Snagov, care prezintă aşezarea geografică şi perioada de început a mănăstirii pe care o atribuie vechilor Basarabi şi care s-a bucurat de danii şi partea lui Vlad Ţepeş. Cercetările arheologice întreprinse în 1933-1935 au scos la iveală, acolo, monede emise de Vladislav Vlaicu şi Mircea cel Bătrân, obiecte de inventar funerar, fundaţii de ziduri din secolele XVI-XVIII. Mănăstirea din insula Snagovului a avut un mare rol în desfăşurarea vieţii spirituale din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia condusă de călugărul Antim a scos cărţi de cult în limbile română, greacă, slavă, arabă.

Viorica Moldoveanu Sabie (Bucureşti)

 

O MINORITATE LEGENDARĂ – REFUGIAŢII DIN 1940 - 1944

La 26 iunie 1940, beneficiind de Pactul de neagresiune (Ribbentrop – Molotov) cu Germania, ultimatumul Uniunii Sovietice paralizează diplomaţia românească şi surprinde chiar pe germani prin cuantumul pretenţiilor. Sistemul interbelic de alianţe – Mica Înţelegere, Antanta Balcanică – se spulberă. La 28 iunie este ocupată Basarabia şi Bucovina de Nord. Două luni mai târziu se prăbuşesc frontierele statului în vest (Transilvania) şi în sud (jumătate din Cadrilater).  Mase mari de refugiaţi (un milion şi jumătate, după estimările oficiale) împânzesc resturile Regatului României şi răspândesc ura şi umilinţa pretutindeni; bugetul naţional, devenit deficitar, abia le asigură subzistenţa. Şocul agresiunii produce indignare în toată ţara, determinând opinia publică românească să suporte o alianţă împotriva firii cu artizanii Dictatului de la Viena.

Impactul ocupării brutale a produs nu doar valuri de refugiaţi ci şi atitudini militante în societatea civilă, opinii asumate, reacţii subiective; Ion Antonescu, conducătorul statului, porneşte Războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional, în care optează pentru continuarea operaţiunilor militare dincolo de Nistru, alături de Germania, până la victoria finală.

În teritoriile recuperate, aflate sub guvernare militară, intrarea în normalitate a fost iluzorie; războiul, realitatea istorică prezentă virtual, devine o cruntă vecinătate şi răstoarnă toate concepţiile. Are loc al doilea exod, sub presiunea ofensivei sovietice, a ameninţării ocupaţiei bolşevice, a propagandei; Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor îi înregistrează pe azilanţi şi le dă repartiţii către diverse judeţe; sunt preferate cele mai depărtate de graniţa răsăriteană. Ajunşi în noile locaţii, refugiaţii vor fi trataţi mult timp cu suspiciune, cu inferioritate; mijloacele de subzistenţă, precare în ansamblul economiei de război, nasc frustrări.

Sovieticii ocupă România; persoanele refugiate sunt înştiinţate şi obligate să se întoarcă acasă (considerate cetăţeni sovietici deplasaţi în străinătate). Cei mai norocoşi îşi falsifică identităţile, sperând să scape de braţul discreţionar al N.K.V.D.–ului, pentru care a repatria era echivalent cu trimiterea în Gulagul siberian.

Învingătorul a luat totul: Tratatele de pace de la Paris s–au semnat în februarie 1947 (România primea înapoi Transilvania de Nord, însă pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice), regimul comunist s–a instaurat în decembrie 1947, dar încă din iunie 1945 au început să funcţioneze SOVROM–urile (societăţi mixte româno–sovietice) cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică, în realitate cea mai durabilă (până în 1956) şi mai rentabilă formă de exploatare de către U.R.S.S. a bunurilor generale din România. Ce mai conta că N.K.V.D.–ul, mai târziu N.K.G.B.–ul, făcea poliţie? Guvernele–marionetă ale Republicii Populare Române erau înţesate de consilieri ruşi cu putere de decizie, astfel că principala activitate executivă era transformarea R.P.R. în coşul de pâine al blocului sovietic.

Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa România a pierdut peste 20% din suprafaţa agricolă şi aproape 4 milioane de locuitori. Apoi statisticile se dizolvă în raportări iar evidenţa populaţiei este amânată până după răfuiala cu politicienii non–comunişti, chiaburii potrivnici colectivizării, în general toate persoanele socialmente duşmănoase, categorie ce include ca bonus adversarii personali ai activiştilor comunişti.

Noua constituţie scotea în afara legii şi pedepsea orice asociere care avea un caracter fascist ori antidemocratic. Constituţia garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru cei ce muncesc.

Ce a mai rămas din refugiaţi, odată cu scoaterea cuvântului Bucovina din dicţionarele regimului şi asocierea sa cu subversiunea? Documentele personale, dacă n–au fost distruse din teamă! Spaima atavică a comuniştilor faţă de asocieri neavenite a dus la statistica pe sărite, prin ale cărei metodologii de calcul nu se pot face corelaţii între indicatori, precum şi la drastice sancţiuni pentru abateri de la linia partidului, ceea ce putea să însemne orice, documente de partid erau, slavă hemoragiei verbale a liderilor!

Aşadar, un milion şi jumătate de refugiaţi iniţial. Aplicând regulile de selecţie ale epocii, ce rezultă, după şase decenii, din generaţiile născute între 1914 şi 1935? După aprecierea mea, extrem de aproximativă, sub 20.000 de supravieţuitori care, sub presiunea vremurilor, s–au disimulat, s–au adaptat, au fost mimetici, umili şi fără însuşiri vizibile.

Şoarecele e cenuşiu, refugiatul – camuflat. În definitiv, reprezintă Bucovina – o entitate stânjenitoare, nestatuată.

Statistici nu s–au făcut, dar registrele au rămas. Evidenţele sunt consemnate, dosarul de cadre, arma atotputernică a birocraţiei comuniste, a fost pururea actualizat. Ori de câte ori un refugiat a vrut ceva: şcolarizare, locuinţă, serviciu, promovare, tratament medical, i s–a pus în vedere că este cetăţean de rangul al II–lea, privilegiat fiindcă este lăsat în pace, aşadar şi reciproca să fie valabilă.

Schimbarea de regim din decembrie 1989 a produs, pe lângă capitalismul rudimentar, o emulaţie reparatorie şi un neo-conservatorism legislativ, fără legătură cu marea politică. În acest context, au apărut şi legi referitoare la vechii refugiaţi, pasămite spre a şterge nedreptatea:

-   Legea nr. 290/2003, privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii;

-   H.G. nr.1.239/2004, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (abrogat prin H.G. nr.1.120/2006);

-   O.U.G. nr.87/2004 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003;

-   Legea nr.14/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 87/2004;

-   Legea nr.171/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003;

-   O.U.G. nr.25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului;

-   Legea 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.

Legi consistente, multiple (nu au fost înşiruite toate), pline de solicitudine, asezonate cu felurite instituţii bugetivore (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, comisii naţionale, oficii, comisii judeţene etc.) de şase ani tot fiinţează, ciclic alcătuiesc şi epuizează bugete proprii, au fost depăşite succesiv toate termenele (reţeta punerii în posesie a proprietarilor), dar n–au reuşit să anunţe oficial că refugiaţii au fost despăgubiţi, că măcar la bătrâneţe au recunoaşterea statutului de român pământean, se pare că doar selecţia naturală, mai pe şleau decesul ultimului refugiat va soluţiona, în fine, definitiv şi statistic, compensaţia.

De fapt, care compensaţie?

Marian Drumur (Timişoara)


 

ATELIER

Cuget

Eu şi tu păşim împreună

cu bătrâneţea mea.

 

Me ai povăţuit

să strâng putere

de a te suporta,

să nu cad

fără să pot de a te înălţa.

 

Eu şi tu păşim împreună

cu bătrâneţea mea.

 

Mai durează călătoria noastră.

Amândoii am vrut-o

lărgimea spaţului neumblat,

şi am scobit pănă de apele vii

lanurile să ne fie bogate în spice.

 

Mai dureze călătoria noastră,

spicele se coc.

 

Eu şi tu păşim împreună

cu bătrâneţea mea.

 

  Acoperişul

Astăzi când aud

cum că un meşter

pe acoperiş strigă, îngrămădind daruri

îmi amintesc de casa noastră

când nu am avut

ce să punem pe crucea.

 

Părinţii mei

le puseseră mâinile lor

cu palmele ca să fie gata acoperişul casei,

eu şi cu fratele meu jocurile,

iar calul le-a pus şi oasele lui.

 

Cel mai mult l-am plans pe el.

Fără de el

am rămas fără de nimic şi nimeni.

 

Ei, ani procleţi de ocupaţie

când nu am avut de mâncare şi acoperiş

darmite jocuri copilăreşti.

 

Privighetoarea şi amintirea-mi

Aud cum privighetorea iar cântă dimineaţa aceasta.

Me cam opresc şi me proptesc

pe gardul grădinei.

Le pun mâinile sub cap,

Me întorc pe spate ca să mă odihnesc puţin.

Cândva altfel

l-am ascultat cântecul privighetorii.

După cântecul ei

puteam să stabilesc şi distanţa…

Şi vânzarea mea sufletului.

Uneori me împleticeam

în cuvintele, ca şi acum,

dar totdeauna găseam soluţie.

Am urmărit-o inima

ca o intrare în prăpastie.

Acum zile întregi

îmi încordez memoria

ca s-o găsesc poza de lângă râu,

dar ea tot mai mult fuge,

lăsându me iarăşi

la începutul gândirilor mele.

 

Degetele

Nu sunteţi ca odinioară

joc să-mpletiţi

în lăstarele viţei de vie.

Aţi reuşit ca sufletul meu

în frunzele şi ciorchinele

să-l mutaţi,

ca să fiu liniştit

ca şi cântecul cântat.

 

Ce-i cu dumneavoastră?

Este de umblat drumul

de la rădăcina pănă la fructul propriu

ca şi la viţa de vie

de la rădăcină la ciorchine

şi încetul cu încetul se închide izvorul

ca să poată

de a-l găsi nepotul meu.

 

De ce aţi ostenit voi degetele mele?

Nu le credeţi anilor mei,

căci ei numai aşa vin

şi nu e obligatoriu ca să fiţi ca şi ei.

 

Mărul

Acum cãteva zile, toamna aceasta

mărul iar a înflorit.

E pentru prima dată…

Nu-i aşa că nu i e timpul?

Sà n-o fi cobit cumva spre rău înainte de a adormi?...

Aşa şi cândva

bunicul bunicului meu

o toamnă părul i-a înflorit.

A zis: Cobeşte a rău …

Război va veni

sau iarnă grea şi flămândă.

Şi el a murit –

şi război a venit,

şi foamete,

şi ger care în oase a lovit.

Acum noi câte războaie avem?

Mi e teamà

toamna aceasta să nu înflorească

pomii toţi. 

Radovan P. Ţvetcovski (Macedonia)

Traducere: Dina Cuvata (Macedonia)


 

ATITUDINI

ÎN PRESA NOASTRĂ TOTUL ESTE PUS ÎN CÂRCA REDACTORILOR ŞEFI

Unul dintre motivele pentru care presa noastră se află în situaţia actuală este organizarea internă a ziarelor şi a revistelor. Nu ştiu câţi dintre voi cunosc faptul că sunt publicaţii care nu au un corector profesionist. Aşa se întâmpla la Misiunea Casa unde această operaţiune minuţioasă era făcută de sora patronului care a fost (sau este?) profesoară şi care era şi... preşedintele firmei. Un alt exemplu este Agenda Construcţiilor unde articolele erau corectate de redactorul şef, la Money Magazine ea este realizată de art director, la Reporter Economic de secretarul de redacţie şi exemplele pot continua.

O altă problemă care afectează organizarea este concepţia multor proprietari de presă şi ai angajaţilor lor că redactorul şef trebuie să scrie cât mai multe articole. Literatura de specialitate, ca să folosesc un clişeu, spune că el trebuie să scrie editorialul, să gândească şi să pună în practică dezvoltarea publicaţiei la care lucrează. Totuşi, din cauza acestor concepţii de oameni care nu au nicio legătură cu presa, sunt mulţi redactori şefi care nu mai au timp să facă astfel de lucruri pentru că au prea mult de scris. Ca să nu mai vorbim despre locurile în care el trebuie să facă şi fotografii şi corectură şi secretariat de redacţie ş.a.m.d.

Pentru că am ajuns aici trebuie să ştiţi că sunt publicaţii care nu au secretar de redacţie. Se consideră că ar fi un om în plus care nu îşi merită salariul. De aceea, treaba secretarului de redacţie (să verifice absolut tot ce intră în revista sau ziarul respectiv, să se asigure ca toţi îşi respectă termenele de predare) trebuie să o facă tot redactorul şef. Şi atunci ne mai mirăm de ce vine patronul cu gura mare şi îi reproşează redactorului şef că numai el îmbunătăţeşte publicaţia şi că numai el se gândeşte la ea. Dar acest patron, neştiutor în ale presei, nu vrea să priceapă că din cauza lui respectivul redactor şef face mult mai multe decât ar trebui pentru că el nu vrea să mai angajeze oameni.

Aşa cum am spus şi mai sus, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul fotografiilor. Mai sunt publicaţii la care li se cere redactorilor să îşi facă singuri ilustraţia articolelor. Pentru acest lucru le sunt oferite aparate foto de 5-6 megapixeli care pot realiza o fotografie de o calitate relativ bună cu o mărime de maximum jumătate de A4. Acum puteţi înţelege de ce arată atât de rău unele dintre publicaţii. Altele preferă să cumpere fotografii din bănci de imagini sau chiar să le fure de pe Internet bazându-se pe faptul că nu vor fi prinşi. Dacă le adunaţi pe toate cele menţionate vă veţi lămuri asupra modului pompieristic în care se lucrează în presa noastră acum şi cât de prost este organizată.

Dan Călin (Bucureşti)

 

OAMENI ÎNTRE OAMENI               

Când profesia te duce în mijlocul elevilor, iar materia primă este chiar făptura aceea plămădită din muguri  de iubire stropiţi cu lacrimi dumnezeieşti, atunci trebuie să te numeşti grădinar de suflete umane, iar inima să-ţi fie plină cu dragoste.

Înainte de a deveni educator merită să cumpăneşti bine, dacă poţi rezista sau nu. Este o nebunie să crezi că după ce umpli zeci de table cu scheme, desene ori formule poţi răsufla uşurat, spunând că ai reuşit. Acest lucru l-ar putea face un robot, dar noi încă avem nevoie de iubire, de dăruire, de-o inimă care să bată alături de inima elevului.

La începutul carierei n-am crezut o clipă că statutul cadrului didactic va deveni o batjocură, un fel de paria societăţii. Am refuzat să accept ideea că slujitorii învăţământului vor fi împărtăşiţi de fiecare dată cu niscaiva resturi uitate pe fundul sacului.

Privesc neputincioasă cum frumuseţea lucrurilor se încăpăţânează să se arate, cum binele păleşte în faţa răului, cum iubirea se transformă în ură, cum puterea banului abureşte minţile, cum tristeţea acoperă chipurile alungând şi cel mai firav zâmbet.

Asistăm cu toţii la urcuşul unei haite înfometate care, odată ajunsă în vârf, aruncă priviri dispreţuitoare spre mulţimea care aşteaptă ostenită deschiderea drumului spre o viaţă decentă. Minciunile şi speculaţiile au prins rădăcini adânci, iar ramurile lor strâng ca într-o chingă suflul omenesc.

Odinioară, mergeam frecvent la teatru. Se jucau piese bune, cu actori de mâna întâi.  Acolo, alături de jocul lor mă simţeam împlinită, având puterea de-a intra în pielea fiecărui personaj, purtându-l în suflet multă vreme, fiindcă mă înnobila. Atunci, aceea credeam că este faţa existenţei mele.

Mai târziu, am realizat că intru într-un carusel vicios, al cărui joc îmi era necunoscut şi greu de descifrat, întrucât modul în care fusesem crescută şi educată părea deficitar. Nimic şi nimeni nu mă avertizase până atunci că trebuie să-mi procur o inimă de fier şi multe măşti pentru a rezista.

Acum, timpul parcă a intrat într-o grotă, se scurge întunecat şi ne oferă spectacole ieftine, cu actori de calitate îndoielnică. În goana lor nebună şi bolnavă după arginţi spălaţi în apele tulburi ale vremii, trag sfori periculoase, mânuind, ca-n jocul unor păpuşari, un popor sleit de-atâta aşteptare.

Cuminţi şi resemnaţi, dascălii îşi clătesc sufletul în lumina curată a elevilor, apoi îşi continuă drumul într-o oboseală cronică, fiindcă odată, demult, au fost educaţi şi formaţi în cultul muncii cinstite şi-al bunului simţ.

Minciuna, hoţia şi perversitatea au intrat accidental în viaţa lor. Învăţaţi cu poveştile şi poezia, pe celelalte le-au luat ca pe nişte vise urâte ce urmau să dispară odată cu trecerea nopţii.

Instrumentarul lor de lucru e prea frumos, prea delicat. Ei n-au ştiut să folosească bâte, răngi sau sticle incendiare. Şi totuşi, cine încearcă să distrugă şi învăţământul românesc? Cine se simte îngenunchiat în faţa performanţelor ieşite chiar din nişte şcoli insalubre în care învaţă elevi înfometaţi şi slujesc dascăli adevăraţi? Se doreşte oare un popor îndobitocit care să fie manevrat mai uşor?

Câţi ştiu că cele mai multe cadre didactice au îmbrăţişat această meserie din pasiune, iar fiecare copil înseamnă responsabilitate, seriozitate, dăruire şi dragoste? Munca lor este o binecuvântare, iar banul, acest măr al discordiei, este doar o formă de acceptare  a unei vieţi vopsite de atâţia ani în aceleaşi culori cenuşii.

Strigătul dascălilor va rămâne mult timp înăbuşit, statutul lor va fi defăimat în continuare, dar puţini vor uita unitatea de care au dat dovadă, cât şi încăpăţânarea elitei româneşti în rezolvarea problemelor stringente ale unei perioade de tranziţie care nu se mai termină niciodată.

E uşor să judeci şi să dai verdicte atunci când nu eşti implicat şi totul trece pe lângă tine. Pus în faţa unei situaţii dificile, întreabă-ţi sufletul şi de-abia atunci vei constata dacă eşti OM sau nu.

Angela Burtea

 

ROMÂNI, MEREU VI SE PREGĂTEŞTE CEVA!

În anul al douăzecilea de la Revoluţia din Decembrie 1989, comparabilă prin efectele ei dezastroase asupra poporului doar cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pentru poporul rus, observăm neputincioşi şi consternaţi, nicidecum revoltaţi, că revoluţia iliesciană s-a transformat încă din primele clipe într-un război psihologic agresiv, care nu a mai încetat nici după atâţia ani şi nici după binefacerile promise prin aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană.

Primul atac psihologic a fost unul rimat: SECURIŞTI-TERORIŞTI!

Iliescu şi Brateş, doi vajnici activişti de partid, şi-au salvat din faţa oprobriului public prin această sintagmă veninoasă şi mincinoasă, colegii de partid comunist, aruncând o anatemă calomnioasă asupra altei categorii, care, de fapt, asigura în acele zile funcţionarea releelor de TV şi radio, creând astfel condiţii ca ampla lovitură de stat şi răscoală populară să se poată transmite în direct în toată lumea.

Ulterior, securiştii au fost identificaţi şi subordonaţi unor comandanţi noi, aduşi de la armată. Teroriştii, însă, au semănat groază şi panică pe străzile Bucureştiului, au ucis trecători nevinovaţi, apoi s-au evaporat, ca într-un film horror!

O mare întrebare care a străbătut apoi conştiinţele noastre a fost: CINE A TRAS ÎN NOI DUPĂ 22? Ea face parte din seria întrebărilor care nu vor primi niciodată răspuns, deşi morţii există şi amintirea lor este foarte vie nu numai în mintea rudelor lor, ci şi în mentalul colectiv.

Apoi, alte fumigene: NOI NU NE VINDEM ŢARA! şi NOI MUNCIM, NU GÂNDIM! Aceste sloganuri au avut drept efect frăgezirea opiniei publice în faţa dezastroasei politici a privatizării industriei româneşti, a grabei în vederea înstrăinării resurselor naturale ale ţării şi a dezorganizării agriculturii naţionale.

În acelaşi timp se lansau prin diverse grupuri de gurişti, adică de echipe ale unei invenţii găunoase denumită Societatea Civilă, soluţii salvatoare ca:

MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA! Sau: ABULIA SALVEAZĂ ROMÂNIA!, ULTIMA SOLUŢIE, ÎNCĂ O REVOLUŢIE! Ba, au existat chiar şi ziarişti care au glosat cu umor: ULTIMA SOLUŢIE, ÎNCĂ O SOLUŢIE!

Lozincile au curs de-a lungul anilor şi de-a lungul bulevardelor bucureştene, mai ales, însoţind protestele legitime ale diverselor categorii profesionale cărora li se încălcau drepturile fundamentale, cel la muncă şi cel la un trai decent.

Apoi, au venit minerii! Au fugărit prin centrul capitalei tineri cu ochelari şi cu barbă, presupuşi a fi intelectuali, i-au bătut, au mai şi ucis câţiva nefericiţi care s-au intersectat cu ei. Au dat foc la clădiri publice, la sediul Ministerului de Interne - ca altă dată, legionarii - şi la maşini, au pus pe fugă guvernul lui Petre Roman, au împins ţara în pragul războiului civil.

Minerii au ocupat prin forţă Capitala de mai multe ori, de parcă trenurile cu care veneau ei erau nişte bolizi cosmici ce nu puteau fi opriţi prin gări sau în plin câmp. Au fost folosiţi de mai multe ori, pentru ai opune altor categorii sociale, mai ales intelectualilor. Altfel, cum putea să accepte societatea românească trecerea forţată la capitalism, dacă nu se organizau felurite spectacole de sunet şi lumină.

Vă mai amintiţi că în ultimul deceniu al sec. XX au dat faliment vreo 10 bănci româneşti? Brusc, intelighenţia economică românească nu se mai pricepea să administreze finanţele ţării! În schimb, au început să apară băncile străine. Astea nu au mai dat faliment şi nici nu vor da vreodată. Statul român poate să dea faliment, băncile însă, niciodată! Ele doar îşi golesc visteriile şi trimit banii în ţările de origine.

În ultimele luni s-au aruncat fel de fel de fitiluri, ca: Ţara este în criză, Europa este în criză, Planeta este în criză! Iar noi ne aflăm în faţa unei fatalităţi căreia nu ne putem opune.

Deci, trebuie să facem împrumuturi consistente ca să salvăm economia. Şi aşa ne-am mai îndatorat cu încă 20 de miliarde de euro, în nu ştie ce condiţii şi pe ce termen!

Însă în ciuda acestei centuri de siguranţă cele mai şocante lozinci  au continuat să se nască şi să se răspândească precum o pandemie a zvonurilor. Nu vor mai fi bani pentru salarii, nu vor mai fi bani pentru pensii. Criza nu a ajuns încă la vârf, în toamnă ţara va intra în incapacitate de plată.

Hotărât lucru, România nu este o ţară pentru cardiaci! Dar România este un câmp de luptă psihologică şi economică, asta da! Ba chiar, mai sunt încă bogăţii de luat de aici. Mai există petrol, gaz metan. Mai nou, vor intra pe mâinile străinilor şi zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană. Şi acest jaf este prezentat ca o binefăcătoare investiţie într-o reclamă de televiziune, în care trecătorii sunt întrebaţi, ce ar trebui să facă  statul cu 4 miliarde de euro?        

De INSULA ŞERPILOR vă mai amintiţi? Dar de zăcămintele ei de petrol şi gaze. Reprezentanţii noştri au câştigat un onorabil şi merituos proces la Curtea Internaţională de la Haga în 2009, dar insula cu pricina era deja amanetată către firme străine încă din 1992, pe bucăţi, prin prevederi contractuale, încet, dar sigur.

De la începutul anului în curs poporul român este supus unei adevărate pandemii a zvonurilor şi dictoanelor fără ieşire.

Fondul tuturor petardelor aruncate în mass-media este unul singur: Statul nu mai are bani! Munciţi degeaba, fiindcă statul nu are bani să vă plătească! Şomajul va fi modul natural de viaţă al fostei clase muncitoare, altădată atât de glorificată.

Sau, pensionari; statul nu mai are bani să vă plătească, căutaţi-vă binele capului în altă parte!

Aceste anunţuri de groază rostite de cei mai înalţi responsabili ai statului îi fac pe tineri să ia calea străinătăţii şi să muncească la alţii, iar pe bătrâni să ia calea spitalelor şi chiar mai rău... Parcă auzim trâmbiţele Ierihonului, vestind Judecata de Apoi!

Aşa arătă un război psihologic! Şi cel care s-a abătut asupra noastră de 20 de ani pare să fie cel mai perfid şi mai lung. Acest război va denatura toate percepţiile despre România, va distorsiona orice adevăr. A denaturat deja istoria şi nu se va opri aici!

Unde a dispărut România, mândra ţară de altădată, în care se construia, se studia, se trăia liniştit, şi te puteai gândi la viitor?

Îmi iubesc ţara, dacă nu dau drumul la televizor şi dacă nu ies pe stradă! a afirmat pe bună dreptate scriitorul Octavian Paler. Îi voi urma sfatul! N-ai cum să nu-i urmezi sfatul!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii