ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 49 (Martie 2013)

EDITORIAL

ŞI TOTUŞI, E MARTIE...

Nu ştim cum e mai bine să măsurăm timpul, dar conştientizăm existenţa lui în toate. Încercăm să-l măsurăm, dar e dificil, neavând consistenţa pe care o cunoaştem. Odată ce eliberăm un gând, acesta caută mii de varinte posibile, până când mintea consideră că una dintre ele este exact aşa cum şi-a imaginat-o.
Astfel, credem că nu există graniţe temporale, fiindcă totul pare cumva de neatins. Odată ce considerăm că am ajuns la finalul unei călătorii, în faţa noastră se deschid alte perspective, ca şi cum acolo este abia începutul unei etape dintr-un proces infinit.
Dar nu totul este abstract, şi e bine să vorbim şi despre lucruri palpabile, fireşti şi chiar plăcute. Una din invenţiile omenirii, referitoare la ceea ce reprezintă un anumit moment în viaţa noastră este Mărţişorul. Zestrea umanităţii este vastă şi cuprinde obiceiuri şi tradiţii deosebite, foarte importante în anumite comunităţi. Fiindcă tot aminteam despre timp, iată că, a sosit clipa unei reînnoiri spirituale, ori, dimpotrivă, istoria se repetă şi nimic nu e nou sub soare. Poate chiar aşa este şi numai în mintea noastră se derulează imagini noi, ori se perec evenimente despre care nu am mai auzit vreodată. Natura îşi dezvăluie farmecul inimitabil şi aduce la vedere peisaje superbe, pe care le imortalizăm în fotografii, ce poate vor deveni cândva opere de artă. Ştim că fiecare fir de iarbă are propria sa poveste, că este la fel de important ca şi marea şi soarele şi celelalte componente ale Universului. Natura ne oferă frumuseţi captivante, numai că nu mai avem vreme să le admirăm şi  să le protejăm. Mă îngrozeşte brutalitatea pe care o manifestă unii oameni faţă de comorile naturii, dar oare, ce îi determină să se comporte astfel? Poate disperarea, instinctul de supravieţuire, ori, pur şi simplu, răutatea. Mii de copaci sunt măcelăriţi cu tiranie, lăsând pământul gol şi trist, asemenea unui pustiu fără margini. În aer şi în ape se eliberează substanţe extrem de nocive şi ne mai miră de de organismul uman este atât de slăbit şi de vulnerabil în faţa bolilor. Nu ne mai interesează decât banii şi puterea. Nu ne gândim că poate copiii şi nepoţii noştri nu vor mai putea respira un aer curat şi vor bea o apă infectă, fiindcă, din inconştienţă sau dintr-un alt motiv, am contaminat resursele vitale ale planetei. Purtăm în sine germenii distrugerii, chiar dacă unii dintre noi se străduiesc să repare cumva răul făcut şi să salveze ce se mai poate.
Dar să ne întoarcem la Mărţişor şi la semnificaţiile acestuia. Natura îşi urmează cursul ei, fără a da greş. Primăvara e aproape, iar semnele acestui anotimp se fac tot mai vizibile cu fiecare zi care se duce către asfinţit. E plăcut să asculţi în zori trilurile păsărilor agăţate de crengile copacilor şi privind agere în toate părţile. Deja ghioceii sunt pe baricade, fiind obligaţi de către comercianţi să acopere mesele acestora, în aşteptarea cumpărătorilor. Oare ce o fi în mintea acestor floricele delicate? Probabil sunt mâhnite, pentru că au fost smulse din pământul care le-a dat viaţă. Tot astfel, celelalte flori ale primăverii: zambilele, lalelele, mai mult sau mai puţin autohtone, au aceeaşi soartă vitregă. Dar cine să le înţeleagă nemulţumirea? Aproape nimeni, căci, furaţi de valului evenimentelor, oamenii nu mai văd decât bani înaintea ochilor, ori dorinţa de a primi cât mai multe astfel de flori, care, oricum vor muri într-un timp fulgerător de scurt. Pământul mai primeşte încă binecuvânarea ploilor, dar noi suntem furioşi, din pricina lipsei asfaltului şi a curăţeniei, care, teoretic, ar fi trebuit să caracterizeze o urbe. Noroiul domneşte pretutindeni şi este aproape imposibil să nu-ţi distrugi încălţămintea afundată în bălţile prezente peste tot, din cauza canalizărilor suprasolicitate, ajungând la destinaţie ca după război. Atunci, ce rost mai au hainele decente, care devin pestriţe din cauza noroiului? Oamenii sunt nevoiţi să ocolească enorm locurile paralizate de mizerie, fiind sătui de tot ce-i înconjoară. Se tot gândesc, că poate, soarele va fi mai generos şi se vor bucura de zile senine şi călduroase.
Martie, este luna florilor şi a mărţişoarelor. Oamenii caută un obiect frumos, însoţit de binecunoscutul şnur bicolor, pe care să-l ofere persoanei dragi. El simbolizează sosirea anotimpului verde, precum şi bucuria tuturor fiinţelor. Apoi, peste numai alte câteva zile, martie mai vine cu o sărbătoare dedicată femeii, zi în care aceasta va fi în centrul atenţiei. Dar ziua de 8 martie se adresează în primul rând mamelor, acestea fiind cu adevătat cele mai importante persoane pentru noi. Bucuria mamei este deplină atunci când copiii îi dăruiesc cel mai curat zâmbet de înger. Gingăşia acestor fiinţe nu este egalată de darurile pe care le oferim ori le primim. Această lună a anului este începutul minunilor naturii, când forţa imensă a soarelui dezmiardă pământul, dăruindu-i frumuseţe şi strălucire. Oamenii devin mai binevoitori, mai activi, mai generoşi, iar timpul se răsfaţă la vederea atâtor splendori existente în lume. Oare de ce nu percepem măreţia naturii? Zilele trec una după alta, de cele mai multe ori anoste, fără ca oamenii să aprecieze veşnicia. Ei aleargă fără încetare într-un maraton al subzistenţei, care nu se mai sfârşeşte, fiind acaparaţi de multele cerinţe cotidiene. Dar mândreţea viului din jurul nostru ne distrage atenţia o secundă şi ne îndeamnă s-o privim cu nesaţ. Pentru o clipă, toate negurile din viaţa noastră dispar, iar mintea se delectează cu imagini nepieritoare, având impresia că trăieşte deja într-un alt tărâm, departe de real şi monoton. Aceasta este natura, a cărei generozitate nu cunoaşte hotare, iar strălucirea ei ne va încânta ori de câte ori vom dori.
În martie 2009 demaram prezentul proiect jurnalistico-literar, fără să bănuim că în scurt, în foarte scurt timp - regretabil de altfel – vom rămâne practic singura revistă de profil cultural cu apariţie lunară din localitate. Să fie oare apanajul timpurilor nefaste pe care le trăim? Istoria e plină de evenimente tulburi: molime, mişcări sociale, războaie de tot felul, dar de fiecare dată literatura şi jurnalismul au reuşit să răzbată, să devină – aşa cum e firesc – supapa prin care naţiunea îşi cinsteşte limba, curajul de a spune şi a scrie exact ceea ce gândeşte prin fiecare. Deşi dreptul la o exprimare liberă a fost plătit de fiecare dată în istorie cu sacrificii imense, astăzi criza „omului modern” subjugă din interior credinţa în a scrie şi a citi, mai cu seamă româneşte. Datoria de seamă a revistei nu ţine neapărat de o continuitate cu orice preţ, ci mai bine de crezul că exemplul poate fi urmat oricând şi de alţii, pentru că, aşa cum ne este drag să o spunem cu fiece prilej, cultura nu este şi nici nu trebuie să fie un monopol.
Chiar dacă în jurul nostru toate lucrurile par la fel, martie aduce în permanenţă diferite ipostaze ale veseliei. Nu există om al cărui suflet să nu tresalte la vederea luminii din flori şi frunze, la atingerea delicată a razelor soarelui şi la zborul perfect al miilor de fluturi şi păsări ce vestesc un nou început al vieţii. Natura se întoarce la culoare, la viaţă şi în acelaşi timp şi speranţa fiecăruia dintre noi că prin ceea ce face zideşte în continuare ceea ce s-a început. Primăvara reprezintă - asemeni păsării Phoenix - învierea, reluarea ciclului firesc al existenţei, revitalizarea şi totodată scânteia noului început, substanţă din care viitorul începe a se înfiripa. Luna martie reprezintă dovada continuităţii, iar ochii obosiţi în aşteptare, după draperiile albului zăpezilor din amintiri, caută spre lumină şi căldură răsăritul dincolo de imaginaţie, în solfegiile biţilor sintetici din “Eqoinoxe”, partitură celebră compusă de J. M. Jarre prin 1978, antrenamentul unei gimnastici a minţii ce pulsează clorofilă pentru explozia de verde care va inunda în scurt timp peisajul.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
CRISTIAN BODNĂRESCU ŞI „ZIDUL”
Stimate d-le Cristian Bodnărescu, despre activităţile dvs. multiple s-a scris în presă, atât în cea din ţară, cât şi străinătate. Există o linie comună, un element care să unească şahul, filosofia, modelingul, medicina, filosofia, poezia?
Şahul este recunoscut a fi sportul rege (cel al minţii), iar filosofia este rocada ce utilizează jocul minţii; doar că la şah variantele trebuiesc jucate conform unor reguli, în timp ce filosofia este un joc prin care sunt create reguli.
Arta modelling-ului este în ultimă instanţă o poezie graţioasă, ce ne poate purta în epoca medievală în care un cavaler îmbrăca o armură, ori într-un castel renascentist.
În noiembrie 2009, apărea portalul de ştiri ZIDUL. De atunci şi până în prezent dezvoltarea firească şi-a spus cuvântul, aşa încât astăzi vorbim de ziarul ZIDUL, cu 90.000 de cititori unici şi cu o echipă redacţională atent selecţionată. De unde această pasiune către presa scrisă şi mai ales de ce presa online?
Este pasiunea pentru scris, "Zidul" reprezentând un site destinat creaţiilor literare şi culturii. Primul "feeling" faţă de literatură l-am trăit cand aveam 8 ani, semnând o poezie destinată lui Iosif, personajul biblic. Apoi a urmat o poezie pentru bunicul meu, post mortem; şi până acum... această pasiune nu s-a stins.
Presa online reprezintă viitorul, la fel ca şi radioul sau tv-ul live. Precum s-a întâmplat cu înlocuirea discului de informaţia electronică, materializată atunci prin CD-uri şi acum prin HDD-uri; procesul este lent însă indubitabil. Din păcate nu orice apariţie online prezintă şi calitate (s-a pierdut mult din calitate şi la trecerea disc vinil-informaţie comprimată).
Alături de ziar există şi un post de radio, firesc - cum altfel – radio ZIDUL. Până la urmă de unde această denumire, cum s-a născut acest nume "ZIDUL", ce semnificaţie are?
Conceptul de ziar-radio are menirea de a puncta informaţia apriori; care poate fi transmisă atât prin scris, cat şi prin sunete. M-a atras şi pentru ca nu a mai fost utilizată aceasta legătură.
Mă bucur ca m-aţi întrebat asta, prin 2010 academicianul George Roca mi-a adresat aceeaşi întrebare, pentru Curentul Internaţional şi faptul ca subiectul revine în discuţie nu mă poate decât încânta. "Zidul" are o semnificaţie bigamă, el coexistând atât pentru a dărâma ignoranta (cel mai mare păcat în mai multe religii) dar şi pentru a zidi şi conserva frumoasa operă a meşterului Manole pentru cât mai mulţi ani, care este arta.
Pasiunea către radio a fost inoculată, reprezintă apanajul unei intervenţii exterioare dvs. sau este tot rodul voinţei personale?
Pasiunea pentru radio mi-a fost inoculată de maestrul Lucian Merişca, punk-er; domnia sa luându-mă alături pentru câtiva ani, devenind astfel realizator de emisiuni pentru Radiodifuziunea Română. Şi mi-a plăcut... ce poate fi mai frumos decât o noapte de heavy metal împreună cu prietenii, la o bere pe undele radiofonice?
Ziarul şi radioul ZIDUL le-aţi inclus în cadrul unui trust, purtând aceeaşi denumite. Credeţi ca acest termen "trust" este cel potrivit? Ce intenţii aveţi pe lângă ziar şi radio?
Dacă ar fi fost doar un ziar şi un radio nu ar fi fost un termen potrivit, fiind însş 5 site-uri (uşor gasibile) şi un post de radio, denumirea de "trust" se potriveşte. Este vorba de Radio Zidul, post radiofonic ascultat în 25 de ţări şi având peste 50.000 radioascultători lunar www.radiozidul.ro (site oficial), Ziarul Zidul www.ziarulzidul.ro, Voice of Romania www.voiceofromania.uni.me, Cristian Bodnarescu www.cristianbodnarescu.ro, She Demon www.shedemon.uni.me. 
Ce aşteptări aveţi de la ziar şi radio? Ce planuri de viitor le oferiţi? Cu siguranţă există un public dedicat pentru tipul de presă creat de dvs. Cum puteţi defini profilul cititorului şi radioascultătorului de la ZIDUL?
Aşa este distinse domn, am sesizat ca articolele cele mai consumate sunt de cultură. Ziarul Zidul are articole proprii, în mare parte, iar radioascultătorii postului Zidul au media de vârstă 36 ani.
Radio Zidul a fost clasificat cel mai bun post românesc la finele anului trecut, iar Ziarul Zidul ocupa poziţia I în cel mai mare director de siteuri româneşti cu 9700 site-uri înscrise, categoria mass media: ProDirector: www.prodirector.net/Stiri_Massmedia/
Doresc să lansăm postul în FM pentru diaspora, ca şi plan de viitor.
Poemul "Demoniţia" este o referinţă în creaţia dvs. literară, aproape atipic, cu 109 strofe, demn de un record. Ce rol joacă poezia în viaţa dvs. şi mai ales cine vă este muză, cine va inspiră?
Ma onorează cotaţia criticilor de specialitate aferenta Demoniţei, mai mult decât popularitatea creaţiei. "Demoniţa" este o poezie fantastică în care predomină idei filosofo-spirituale; deci muza ar putea fi Universul.
Este interesant faptul că poezia gotică a fost momentul de trecere spre povestirile spirituale, deci şi creaţia mea este într-o perpetuă transformare.
Sunteţi un om deschis către colaborări şi parteneriate, unul dintre ele este şi cu revista ZEIT. La finanul acestui material, de dragul publicului, cel adaptat la formele noi de promovare ale culturii, printre care si mediul online, transmiteţi un mesaj, vă rog.
Desigur că doresc sa comunic; specia sapiens se deosebeşte de alte entităţi tocmai prin comunicare! Doresc sa le mulţumesc tuturor pentru ca şi-au consumat o clipă din viaţă citind acest material.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu
CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. III ROŞU ŞI VERDE
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Noul volum al romanului de excepţie scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, care poartă numele Roşu şi Verde, răsare parcă din adâncuri ca o lumină imaterială, aducând cu ea valori fără de preţ, care vor bucura sufletele multor oameni, dornici de a percepe măcar un crâmpei de nevăzut. Nu este exagerat să precizăm că cel de-al III-lea volum al acestui roman reprezintă un izvor de apă vie, acelaşi din care marele Zamolxe a primit nemurirea. Textul pe care scriitorul Dragomir Dumitrache l-a conceput primind inspiraţia luminii nemuritoare, poartă în paginile sale puterea gândirii absolute, pe care doar fiinţele divine o au, şi o transmit acelora care se lasă purtaţi de aripile cunoaşterii către absolut. Ar fi greşit să apreciem că un volum va fi mai îndrăgit decât altul, şi totuşi, acesta din urmă are în sine o dulceaţă tainică, acoperită de un nimb care nu poate fi descris, datorită măreţiei extraordinare, care ne duce cu gândul la divinitate. Oricât am încerca să evidenţiem unicitatea acestei cărţi, cuvintele îşi pierd strălucirea înaintea ei. E ca şi cum ne-am afla în mijlocul unei lumini orbitoare, iar forţa ei ne-ar încorpora pe vecie. După lecturarea acestui text, oamenii vor simţi că existenţa lor nu a fost inutilă, că sunt favorizaţi să se afle printre cei care, scriitorul le oferă una dintre imensele bucurii spirituale, astfel încât să-şi poată ridica mintea spre cele mai înalte sfere ale cunoaşterii.
Autorul a ales pentru acest volum, titlul Roşu şi Verde, culori reprezentative ale vieţii, ale splendorii şi nemărginirii. Simbioza perfectă dintre hemoglobină şi clorofilă este un răspuns la întrebările pertinente ale ştiinţei referitoare la menţinerea vieţii pe pământ. Dacă Universul este susţinut de reînnoirea ciclică a vieţii, atunci entităţile vor avea o permanenţă fiinţială, tocmai datorită acestui ritm perfect, al acestui puls, pentru care exactitatea este un cuvânt vetust.
Ne este greu să percepem infinitatea, să cuprindem cu mintea supremaţia divinităţii, dar putem cel puţin încerca să înţelegem că Universul este o multitudine de alte universuri, că nu suntem singurii locuitori ai acestuia, ori că, unii dintre noi posedă capacităţi senzitive deosebite, cu ajutorul cărora pot călători spre alte dimensiuni. Volumul ne permite să valsăm la braţul filosofiei, al metafizicii, bucurându-ne de minunile unei creaţii nemaivăzute, despre care nu ştiam prea multe, ori am preferat să adoptăm o poziţie neutră, din care doar să privim mersul special al acestora. Dragomir Dumitrache ne propune o drumeţie inedită spre lumi fabuloase, în care vom putea admira nestingheriţi minuni nebănuite. Aşa cum menţionează autorul, verdele şi roşul sunt culorile Raiului, iar din convieţuirea lor rezultă binele, frumuseţea fără margini a creaţiei, sufletul candid al celor care pot gusta din gingăşia eternităţii. În afară de impactul vizual plăcut al nuanţelor, se constată şi energia debordantă care emană din acestea, mai ales atunci când sunt împreună, ca un întreg indestructibil. Prin miile de nervuri ale plantelor curge viaţa, colorată în roşu, căci tot ce e verde renaşte fără încetare, cu o îndârjire nestăpânită, având puterea de a se strecura prin cele mai inaccesibile locuri, pentru a le picura seva continuităţii.
Vă amintiţi imaginea enigmatică de la finalul celui de-al doilea roman? Consider că un pictor poate reda excelent grandoarea momentului în care, într-o atmosferă apocaliptică, fulgerul preia supremaţia vieţii şi a morţii, ducând cu el departe, într-o lume sublimă, bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, urmele unor fapte cumplite, sau apreciabile. În acele clipe de uimire şi teroare, oamenii îi cer socoteală conştiinţei despre ceea ce a însemnat propria existenţă, vrând parcă să găsească un vinovat pentru toate eşecurile suferite într-un anumit răstimp. Regretele şi satisfacţia viselor împlinite se află acum într-o confruntare aprigă, pentru câştigarea autorităţii. Nimic nu mai contează, decât un răspuns favorabil, în faţa unei forţe care nu acceptă minciuna. Revenind la tabloul descris, rememorăm clipele de atunci, care au adus cu ele o oarecare mâhnire, deoarece eroina, cea pe care cititorii au îndrăgit-o atât de mult, pleacă odată cu teribilul vârtej, ce a măturat pământul într-o furie îngrozitoare. Până să ne dezmeticim, al doilea volum s-a şi încheiat, luând cu el misterul dispariţiei celei mai iubite fiinţe. De fapt, în acel haos total, nici nu am realizat că timpul ei aici a luat sfârşit. Un fior rece ne-a cuprins atunci, şi, pentru moment, am căzut în capcana păienjenişului încâlcit, pe care autorul o pregătise dinainte cu foarte mare grijă.
Scriitorul Dragomir Dumitrache transpune în acest volum întreaga splendoare fiinţială, prin înlănţuirea coerentă a faptelor, prin replicile mustind a înţelepciune românească a personajelor, prin informaţiile capitale, pe care le strecoară în filele cărţii cu o măiestrie unică. Mai mult decât atât, limbajul colocvial se împleteşte cu graiul dulce moldovenesc, conferindu-i romanului rafinament, aşezându-l în categoria celor mai valoroase cărţi şi Cuvântul înainte aminteşte de o teorie a începuturilor, când Universul s-a însufleţit, iar Timpul a luat pe umerii săi responsabilitatea contabilizării secundelor. Incomensurabila forţă a fulgerului a ales vivacitatea naturii, dăruind omenirii un ghid al vieţuirii veşnice, trasându-i calea spre desăvârşirea spirituală. Astfel, vieţuitoarele au înţeles că fiecare dintre ele are menirea şi importanţa sa, iar evoluţia lor depinde în totalitate de alegerea pe care o vor face la un moment dat. Nimeni nu va putea să renunţe la destinul pe care trebuie să-l împlinească, fiindcă aceasta ar însemna un dezechilibru fundamental, şi atunci va fi nevoie de intervenţii, care vor presupune sacrificii însemnate. Autorul crede în forţa celor două culori, roşu şi verde, în a căror esenţă se află secretul nemuririi, care vor veghea viitorul omenirii, asigurându-i permanenţa.
Elementul-surpriză de la începutul acestei cărţi îl reprezintă întoarcerea spectaculoasă a protagonistei şi a celor trei fii ai săi, într-un moment de răscruce, când omenirea aluneca spre abisul nimicirii. Într-un cadru fastuos, încărcat de mireasma amintirilor, Ioana reapare la fel de ciudat cum dispăruse, reluându-şi locul de cinste în familia pe care ea şi-o constituise dintr-o convingere neclintită. Trăise paisprezece ani în America, alături de cei trei băieţi şi avându-i aproape doar pe părinţii ei spirituali, care jucaseră un rol important în devenirea ei ca femeie-liană. Din nou, Dumnezeu a hotărât să trimită fiinţe unice, pentru a salva scânteia vieţii. A sosit momentul unei reînnoiri spirituale, astfel încât Universul să poată scrie un alt capitol al istoriei, în care să puncteze apariţia unor fiinţe excepţionale, pe care memoria să nu le uite nicicând. Oricât vom încerca să înţelegem măreţia acestor entităţi, nu vom reuşi decât să afişăm uimire şi admiraţie, fiindcă tot ce este singular, rămâne o enigmă, şi aşa trebuie să fie, întrucât misterul este cea mai frumoasă imagine a infinitului. Eroina se întoarce mai puternică, pentru a-şi încheia misiunea, numai că, de data aceasta, firul evenimentelor se desfăşoară mai rapid, grăbindu-se către o finalitate ce nu mai poate aştepta. Celelalte personaje îşi merită prezenţa în acest volum, fiind captivante prin însăşi personalitatea lor. Fiecare dintre ele posedă calităţi remarcabile, şi îşi joacă rolul cu o pricepere ireproşabilă. Bine aşezate, ca şi cum s-ar afla pe tabla de şah, îşi urmează drumul cu perseverenţă, dovedind ingeniozitate, inteligenţă şi curaj, în toate acţiunile la care participă. Dintre oamenii regimului comunist, mai rămăseseră câţiva, purtând cu ei aceleaşi ambiţii de îmbogăţire, urmând căile răului. Interesant este faptul că eroina i-a lăsat în viaţă, deşi, conform tiparului care ne-a fost prezentat, şi aceştia meritau să moară. Se pare că ei sunt pioni însemnaţi pe câmpul de luptă, iar sufletul lor mai păstrează scânteia generozităţii şi a milei. Cei mai aproape de sufletul protagonistei au dobândit o forţă interioară imensă, ca şi cum au fost creaţi să nu greşească deloc, fiind aleşii celei care va arăta omenirii calea către izbăvire. Deşi vulnerabili, ei îşi întăresc credinţa că nimic rău nu li se poate întâmpla, deoarece sunt ocrotiţi de fiinţa care le este mamă, prietenă, confidentă şi tot ce poate însemna un om minunat. Cei trei fii, au moştenit calităţile mamei, şi, deşi se află la vârsta adolescenţei, gândesc, se comportă şi acţionează ca nişte adulţi, fiind apreciaţi de toţi cei care îi cunosc direct sau tangenţial. De altfel, cititorii pot considera că aceştia s-au născut maturi, fiind convinşi că se află în faţa unui miracol al naturii. La celălalt pol, se situează oamenii întunericului, care prevăd eşec după eşec, datorită forţelor pe care le posedă cele patru creaturi. Tot ceea ce întreprind este dejucat în mod incredibil de către aceştia, şi până la urmă se conving de inutilitatea planurilor perfecte. Beneficiile democraţiei au fost atent studiate, iar oamenii au înţeles că e nevoie de pricepere, de spirit inovator, de calităţi care să schimbe faţa orânduielii trecute, în folosul personal, dar şi al semenilor. Ce-i drept, unii dintre cei obişnuiţi cu imense câştiguri materiale, au continuat şi acum să producă bani, prin aceleaşi mijloace mişeleşti, însă cu o oarecare rezervă, întrucât acum, până şi aerul pe care îl respirau dobândise însuşiri umane, şi fiecare fiinţă vie le urmărea mişcările, estompându-le elanul necurat şi aplicându-le pedepse pe măsura faptelor. Toate micile enigme ale acestei cărţi, sunt, de fapt, repere discrete pentru descoperirea unor taine străvechi, care au fost ascunse de către înaintaşii noştri în cele mai greu de pătruns locuri, cunoscute doar de ei şi păstrate cu sfinţenie peste veacuri. Oricâtă imaginaţie ar avea cineva, tot nu ar fi de ajuns pentru a concepe aşa ceva. De aceea, suntem uimiţi să aflăm că, poate nimic din ceea ce vedem nu este real, iar ceea ce am crezut că reprezintă doar fantezia unor minţi strălucite, este cât se poate de adevărat. Frapant, nu? Scriitorul ne invită într-o lume a nevăzutului, în care splendoarea este singura stăpână, iar cunoaşterea se lasă aprofundată. Ne poartă paşii gândului prin locuri inedite din ţara noastră, descriindu-le cu o acurateţe ireproşabilă, îndemnând la cugetare, dar mai ales, la dorinţa de a merge acolo, unde se spune că imaginaţia a depăşit limitele realului. A merge pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte este minunat şi nicidecum imposibil. Călătoriile în timp, cu ajutorul teleportării, par a fi acum înţelese, iar toate personajele stranii din poveştile şi basmele româneşti sunt din ce în ce mai familiare. Dacă sufletul, mintea şi inima au primit iniţierea dacilor, a zeilor care au vegheat în permanenţă pământul acesta plin de comori, atunci contopirea cu Universul devine o călătorie fascinantă. Dragomir Dumitrache îndeamnă cititorii să nu se teamă a pătrunde în templul nemuririi şi să guste din dulceaţa nepieritoare a tradiţiilor, care şi-au păstrat strălucirea de demult. Anumite pasaje descriptive din acest roman scot în evidenţă frumuseţea şi originalitatea obiceiurilor strămoşeşti, în cel mai mic detaliu, de la portul românesc autohton, la interiorul camerelor tipic ţărăneşti, în care lemnul şi alte materii ancestrale devin piese inestimabile pentru cei care vin din alte teritorii, unde toate acestea sunt adevărate bizarerii, dar minunate şi inestimabile. Dacă ne-am lăsa visele să colinde pe meleagurile încărcate de mireasma florilor şi a ierbii, udate cu apa veşnică a izvoarelor ce răsar năvalnice din creierul munţilor, dacă am asculta glasul stâncilor, al pădurilor, al vietăţilor, poate că ne vom aminte cu ce scop ne aflăm aici, pentru ce am fost creaţi şi ce moştenire am primit. Oamenii nu mai au timp să admire natura, să-i asculte gândurile, să mângâie frunzele ce caută liniştea, să prindă aripi de înger în zbor, să se bucure că vor rămâne aici, şi vor deveni lumini cereşti.
Cel de-al treilea volum al romanului Nume de cod: Viţa de Vie, Roşu şi Verde reprezintă o încununare a vieţii unui om, care şi-a închinat sufletul celor mai înalte valori spirituale. Numai cineva care cunoaşte sensul real al existenţei, precum şi importanţa trecutului, fiind în permanenţă preocupat de adevăr, reuşeşte să pătrundă în tainele cele mai subtile ale Universului, conectându-se la memoria ancestrală, devenind astfel un receptor extrem de redutabil. El însuşi, primeşte în dar admiraţia cititorilor săi, care se bucură nespus de mult că mai există scriitori ale căror suflete au primit atingerea îngerilor. Acest roman captează de la bun început, iar lecturarea lui se dovedeşte a fi extrem de vioaie, în dorinţa de a cuprinde totul. Autorul încearcă să le inducă oamenilor o stare benefică, o gândire pozitivă, invitându-i să guste din fructul vieţii. Astăzi, primim un dar inestimabil: dorinţa de a trăi! Aşa cum preciza autorul, noi, oamenii, suntem creaţi pentru a trăi, nu pentru a supravieţui, numai că, nu toţi ştiu care este secretul unei trăiri pline de încântare, de satisfacţie şi de împlinire:
Viitorul Universului-Terra în Roşu şi Verde.Viitorul este clipa pe care o trăieşti.
Trăieşte şi vei cunoaşte viaţa în Roşu şi Verde!
Trăieşte!
Majoritatea consideră că drumul vieţii nu este numai un chin, ci şi o povară imposibil de purtat câteodată. Rostul existenţei noastre nu mai este cunoscut, şi nici nu mai prezintă interes, datorită asperităţilor întâlnite la orice pas, dar, mai ales, intervenţiilor malefice ale celor care folosesc puterea pentru a umili şi a supune inocenţa. În capitalism, totul se cumpără şi se vinde, totul are un preţ, iar cei puternici descoperă noi valenţe ale răului în fiecare zi, utilizând metode din ce în ce mai sofisticate pentru a obţine controlul absolut asupra tuturor. Oamenii nu mai pot lupta cu ei înşişi, fiind prea epuizaţi, având sufletul strivit de atacurile perfide ale inamicilor invizibili. Dragomir Dumitrache îndeamnă la trezire, invocând mii de motive pentru năzuinţa de a trăi cu adevărat. Ni se oferă soluţii pentru a ieşi din starea de hibernare şi de a primi lumina binefăcătoare a vieţii.
Cartea este străbătută de un glas profetic, ce anunţă vremuri dificile, pe care le vor traversa doar cei curajoşi, cei care nu vor refuza mana siderală venită din adâncuri, odată cu zâmbetul cuceritor al Ioanei. Regina e cea care protejează, dar voinţa se află tot în oameni. Totuşi, reuşeşte să influenţeze pozitiv gândirea şi acţiunile oamenilor, fiindcă ea însăşi este un exemplu de vieţuire corectă, crezând în forţa de schimbare comportamentală, precum şi în adoptarea unei mentalităţi condusă de principii morale. Viitorul nu e mort şi nu va fi, dacă vom opta pentru verticalitate, căci prin ea va străbate suflul divin. Libertatea există doar pentru cei care ştiu să-şi apere identitatea şi valorile strămoşeşti, iar înşelătorii se vor hrăni din propria lor lăcomie şi vor pieri odată cu ea pentru totdeauna. Cine a vrut să îngenuncheze acest popor, a fost nimicit de către mânia strămoşilor, atunci când cele mai însemnate comori ale neamului nostru au fost în pericol. Nimeni nu poate pleca din tărâmul regilor cu mâinile pătate de sânge şi cu intenţii teroriste, fără a fi pedepsit. Aşa s-a întâmplat cu persoanele ale căror acţiuni au vizat cucerirea spaţiului sacru şi însuşirea unor secrete străvechi, care le-ar fi adus faimă, uriaşe bogăţii materiale, ori chiar nemurirea. De aceea, elita mondială s-a decis să recurgă la orice este necesar pentru a obţine informaţiile preţioase. Mulţi oameni au considerat că trebuie să-şi vândă sufletul demonilor, ca să se îmbogăţească rapid şi fără efort. Este îngrozitor să ştim că orice se poate cumpăra, iar ofertanţii sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai evoluţiei spirituale. Desigur, duhul munţilor şi contraatacul Verzilor le-au zădărnicit planurile de fiecare dată, reducându-i la micimea binemeritată, ori trimiţându-i în neant. Ne încântă faptul că scriitorul promovează în acest volum tradiţiile româneşti în forma lor originală, evocă istoria înaintaşilor noştri prin numele celor mai importanţi dintre oameni, Burebista şi Decebal, care, prin simbolul binecunoscut, un lup cu trup de şarpe, sau un şarpe cu cap de lup, întâlnit în anumite regiuni sau cusut pe mantiile celor şapte prinţese dace, aduce în atenţie un subiect interesant, referitor la o lume subterană, la existenţa unor tuneluri, cândva populate, şi care acum au intrat în vizorul multor agenţii de spionaj internaţionale. Uluitoarea descoperire din munţi va rescrie istoria omenirii, iar cei care ne-au ascuns adevărul în tot acest timp, vor avea motive reale de îngrijorare. Trădătorii de ţară şi neam s-au aliat cu cei care ar plăti sume fabuloase pentru a intra în posesia marilor revelaţii, ştiind că teritoriul românesc reprezintă astăzi, mai mult decât oricând, un izvor de mană cerească. Ni se spune că, în descifrarea stindardului dacic stă secretul intrării şi supravieţuirii în tuneluri. Despre existenţa unor tuneluri în România, care ar avea corespondenţă cu altele de pe planeta noastră, s-a mai scris, şi niciodată nu au fost furnizate date exacte cu referire la gurile de intrare. Autorul prezintă câteva informaţii interesante cu privire la acestea, păstrând reticenţa celor care ştiu că nu e momentul unor astfel revelaţii, pentru care oamenii nu sunt pregătiţi spiritual şi mental. Cu farmecul obişnuit, scriitorul zugrăveşte un episod captivant, în care eroi ai acestui volum reuşesc să pătrundă în adâncurile de piatră ale munţilor, înfruntând materia neagră, întunecată, capcană pe care numai dacii o ştiau, şi din care foarte puţini au reuşit să evadeze. Aici, Dragomir Dumitrache a surprins câteva detalii şocante, pe care, citindu-le, ai impresia că, de fapt, te afli în acel loc, alături de personajele cărţii. Mintea unui om obişnuit nu poate înţelege cum este posibil ca nevăzutul să fie perceput de către cineva ca un simplu test de recunoaştere, ca şi cum acea materie invizibilă ar reprezenta o poartă prin care se poate intra sau ieşi în voie. Temerarii cu gânduri diabolice au fost absorbiţi de bezna iadului subteran, iar trufia lor s-a prăbuşit în abis, rămânând mărturie pentru cei care vor dori să cucerească o lume a titanilor. Anumite fenomene cosmice se petrec doar atunci când e momentul schimbării, când ceva de-o însemnătate fundamentală e pe cale să se desfăşoare, evenimente care îşi vor pune amprenta asupra existenţei. Astfel, se consideră că omenirea a ajuns într-un stadiu superior al degradării, fiind necesară o transformare esenţială, un fel de reînnoire spirituală, numită de unii trecere, clipă în care, se presupune că doar unii oameni vor reuşi să supravieţuiască, folosindu-se de buncăre construite special în acest scop. Scriitorul Dragomir Dumitrache conturează o astfel de imagine feerică, reuşind să trezească interesul cititorilor pentru latura paranormală a cunoaşterii. Existenţa extratereştrilor, a implicaţiilor serviciilor secrete în acţiuni ale armatei, dezvăluiri de senzaţie, dosarul negru, reţele de tuneluri de pe teritoriul ţării noastre şi nu numai, tehnologii ale viitorului, forţe suprafireşti, capabile să susţină viaţa sau să o elimine, arhitecturi bizare, zone încărcate energetic, vortex, Spirala Carpaţilor, Sfinxul, Crucea Eroilor, Altarul Lumii, Cetatea Viţei, Lumina Zeilor, Marea Trecere, şi multe altele, sunt coordonatele unor subiecte care domină conţinutul romanului. Şi dacă tot se insistă pe abordarea lor, înseamnă că suntem cumva aproape de adevăr, că ceea ce s-a discutat ori s-a scris până acum este începutul unei treziri din somnul în care am fost aruncaţi de către marile puteri, pentru a ne distrage atenţia de la adevăratele lor intenţii. Din toate acestea, aşezate într-un anumit unghi, rezultă un volum impresionant, căruia scriitorul i-a conferit originalitate şi grandoare. Toate cele patru fiinţe unice, Ioana şi tripleţii, reprezintă o formă a iubirii dumnezeieşti faţă de oamenii care, aflându-se într-un continuu război pentru dobândirea supremaţiei în lume, şi-au pierdut puritatea sufletească, şi s-au oprit pe marginea prăpastiei, exersând autodistrugerea. Dar oare, ce sunt, de fapt, aceşti oameni? Sunt sau nu oameni? De unde vin? Călătoria lor se opreşte în acest univers? Îi vom mai întâlni? Iată câteva întrebări, pe care oricare lector şi le poate adresa, reflectând îndelung asupra naturii acestor inedite fiinţe. Dacă pot să comunice cu plantele atât de facil, ce formă de inteligenţă să fie aceasta? Cât de stânjeniţi se simt oamenii, ştiind că cele mai intime gânduri ale lor sunt citite oricând? Cu atât mai mult, gândurile vor călători mai atent prin miile de spaţii şi nu se vor mai irosi în zadar pretutindeni, ştiind că cineva le va vedea şi le va cere socoteală pentru felul în care au ales să pătrundă unde vor. Atingerea acestor entităţi aduce, fie alinare, vindecare, viaţă, fie moarte, într-un perpetuu dans în verde şi roşu, demonstrându-le oamenilor că firul existenţei nu poate fi rupt, şi că toate vieţuitoarele trebuie să-şi urmeze drumul către lumină, primind forţa naturii şi binecuvântarea Cerului. Romanul este străbătut de nenumărate întâmplări care au ca finalitate salvarea oamenilor aflaţi în suferinţă, ori în pragul morţii. Toţi cei care au întâlnit Flacăra Verde au fost izbăviţi, poate pentru că aşa hotărâse divinitatea, considerând că viaţa lor nu se va încheia aici, şi vor trăi cu totul altfel decât până acum. Acţiunile prezentate sunt complexe, bine puse la punct, ceea ce denotă faptul că autorul are aptitudinile unui excelent romancier, care ştie că plasarea unor evenimente şi a unor personaje în anumite contexte, după un plan bine gândit, are ca finalitate o structură narativă admirabilă. Întâmplările se succed cu repeziciune, lăsând impresia de timp ajuns la limită, de misiune care se apropie de final, de ceva iminent, care a fost programat să se petreacă exact în această perioadă a istoriei.
Sfârşitul cărţii are în prim-plan nunta eroinei cu alesul sufletului, eveniment de amploare, mai ales pentru faptul că s-a desfăşurat pe Caraiman, la Crucea Eroilor, acolo unde zeii vin să ia lumină şi să ofere viaţă. Pregătită cu minuţiozitate, această nuntă pare a fi mai degrabă una cerească, sau desprinsă dintr-o poveste, întrucât realitatea este alta decât cea pe care o ştiam. S-a acordat o atenţie imensă detaliilor, adică locaţiei, invitaţilor, alegerii domnişoarelor de onoare. Acestea reprezintă o altă parte a enigmei acestei cărţi, fiindcă cele şapte prinţese cu sânge dac provin din zone diferite ale ţării noastre şi din familii care au respectat dintotdeauna tradiţiile strămoşeşti, în cele mai neînsemnate amănunte. Elementul definitoriu al acestor fete îl reprezintă mantiile şi diademele. În principal, aceste veşminte deţin secretul mult râvnit de către unii, adică simbolul dacic, aşezat într-un anumit fel pe spate, care, privit dintr-un anumit unghi şi de către cineva avizat, ar duce la descifrarea lui. Un rol fundamental l-ar avea dansul şerpesc celor şapte mantii într-un anumit moment. Aici, la Altarul Lumii, pe Cogaion, îşi unesc inimile în prezenţa duhului dacilor, cei doi oameni minunaţi, care primesc lumina Aurorei şi binecuvântarea munţilor, într-o clipă în care, Poarta Cerului s-a deschis pentru a le primi ruga. Aceleaşi culori au fost martore ale evenimentului tulburător, unindu-se într-o lumină imaculată şi pierind dincolo de nori. O altă piesă de rezistenţă a constituit-o rochia de mireasă a protagonistei, compusă doar din iederă, care a arătat lumii, încă o dată, perfecta simbioză dintre om şi natură: Ioana îmbrăcase o ingenioasă împletitură de liane de iederă, terminate într-o scurtă trenă care atingea podeaua. O liană, după ce s-a întărit într-o spirală în jurul gâtului, urca şi se înfăşura cu părul, într-o coroniţă cu frunze de iederă. Frunzele erau verzi, doar în dreptul inimii câteva s-au înroşit, probabil de emoţie.
Nu se precizează cât anume a durat reveria aceasta, dar oricum nu are importanţă, fiindcă timpul e perceput diferit de oameni, însă, imaginea descrisă, chiar dacă foarte scurtă, reprezintă un crâmpei din absolut, un vis real, o certitudine a nemuririi şi a existenţei unor puteri care ne copleşesc prin măreţie. Poate unii dintre cititori au aşteptat ca ultimele pagini ale volumului să le împărtăşească un miracol existenţial, ceva cu totul ieşit din comun, la care să mediteze profund, până când ar fi înţeles ceea ce au căutat întreaga viaţă. Dragomir Dumitrache preferă suspansul, mai ales că acest roman este el însuşi o minune a creaţiei, un monument de valori spirituale, un arbore adus parcă din grădina Edenului, din ale cărui roade gustăm acum pentru prima dată. Fiind o entitate singulară, cu un destin special, Ioana va părăsi acest spaţiu sfânt învăluită în mister, plecând, poate, către alte dimensiuni, unde forţa ei benefică va readuce echilibrul pierdut. Finalul este unul pe cât de reuşit, pe atât de original, deoarece nu anunţă o catastrofă, aşa cum poate au intuit unii, ci dimpotrivă, un fapt cât se poate de obişnuit, ceva ce trebuia să se întâmple, aşa cum este obiceiul la astfel de evenimente, şi anume faptul că, s-a furat mireasa. Şi totuşi, finalul cărţii este prea brusc, aceasta însemnând că romanul va continua, fapt ce va aduce o şi mai mare notorietate autorului, dar şi o bucurie nedefinită cititorilor, care, poate vor fi martorii unor revelaţii epocale. Ultimele cuvinte ale autorului se adresează direct celor care au alergat cu privirea, cu gândul şi cu inima printre rândurile acestui text:
„Ai citit ca un actor, când învaţă rolul? Căutând sensuri? Dacă nu, mai citeşte o dată! Ai îmbrăcat personajele, le-ai decorat viaţa, după imaginaţia ta? Dacă nu, mai citeşte o dată!
Ai recunoscut personajele reale? Dacă nu, priveşte mai atent în jurul tău!
Ai cunoscut locurile pe unde a trăit Ioana? Dacă nu, mergi să le vezi!”
Îndemnul sincer al autorului de a păşi în tandem cu eroina pe meleagurile existenţei, este de reţinut, mai ales că oamenii vor fi oricum tentaţi, prin natura lor de fiinţe curioase, să simtă mirosul verde al plantelor atât de iubite, să admire casele acoperite de iederă şi străjuite de viţă, să atingă nisipul nemuritor al valurilor mării, ori, de ce nu, să caute locurile dominate de duhul strămoşilor, închinându-se munţilor străvechi şi apei dătătoare de viaţă fără moarte. A căuta adevărul prin ochii naturii, este o mare provocare, pe care mulţi o vor accepta cu siguranţă, sperând că astfel vor cunoaşte bucuria de a trăi, precum şi importanţa vieţii. Revin la conţinuturile poveştilor autohtone, pe care şi autorul le evocă, subliniind însemnătatea, frumuseţea şi valoarea lor fără margini, mai ales în descifrarea unor enigme de genul celor prezentate aici. Şi în acest roman, ochii reprezintă un element-cheie pentru înţelegerea puterilor supranaturale. Flacăra Verde din ochii Ioanei, ar fi, de fapt, lasere care pot vindeca, sau pot ucide într-o clipă. Tot astfel, în basme, anumite personaje posedă o asemenea armă, înzestrare, sau forţă, pe care o folosesc atunci când e absolut necesar. Mai mult, eroina este un doctor eminent, capabil să citească în ochii oamenilor bolile de care aceştia suferă. Se pare, aşadar, că ochii sunt o poartă care deschid alte dimensiuni, alte posibilităţi de explorare şi înţelegere a multiuniversului. Desigur, numai iniţiaţii pot atinge o astfel de performanţă, cei care sunt educaţi în acest sens, ori prin autocunoaştere şi disciplinare a minţii. Putem considera volumul Roşu şi Verde un ghid al renaşterii spirituale, o carte a enigmelor, un templu al ştiinţelor nonconvenţionale, la care oamenii au acces deplin. Puterea nemăsurată a informaţiei străpunge nimicul creat cu scopuri egoiste, lăsând loc reflecţiilor, discernământului, deschizând ferestre către lumi fantastice, în care visul este unica realitate incontestabilă. Prin acest volum, scriitorul aduce un omagiu cunoaşterii, înlăturând vălul nimicitor al ignoranţei din vieţile oamenilor, pentru care doar prezentul contează.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol III, Roşu şi Verde emană bucurie, uimire, încântare, prin însăşi existenţa lui, fiind un izvor de înţelepciune şi o chemare către infinit.
Gina Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...
UN MAËLSTRÖM AL FIINDULUI POETIC...
La Editura Polidava, Deva, 2008, a apărut un nou volum de poezii, al lui EUGEN EVU: Poeme din Transilvania. Se putea numi şi Poeme din Trapezunt..., pentru că, înafară de poemul (de altfel, foarte frumoasă poveste despre Logos şi Visare, întru forţele lor combinate - orfico-erotico-thanatice...: „Har bătrân dinspre pădurea/Rezonanţelor din vis/Poate-ai fost chiar tu securea/Ce-a icnit şi a ucis”) Melos transilvan (p. 106), spaţiul transilvan nu se identifică prin nicio legătură cu poemele volumului... - doar dacă luăm drept unic indiciu al „transilvanităţii” faptul că Eugen Evu, probabil, a stat la „masa de lucru”, pe când scria poemele volumului, într-un oraş din Transilvania... numit Hunedoara... sau, mai sigur, prin munţii şi prelucile Haţegului...
Volumul are 134 de pagini – dar, de pe la a doua treime a volumului (mai exact, de la pagina 42), cititorul constată că se produce o perturbaţie lingvistică ciudată, în materia volumului şi comunicării empathice: autorul se plictiseşte de unica variantă lingvistică, cea valahă, şi îi oferă (perfect aleatoriu) cititorului şi variante de-ale poeziilor sale, în limbi străine (dar asta, fără niciun avertisment, fără vreo metodă ori explicaţie...): variante în italiană, în croată, engleză, germană...- cu diverse niveluri de acurateţe a traducerii (aparţinând Marilenei Rodica Chiretu, Nadei Pomper, Marianei Zavati Gardner, lui Angelo Manitta, Magdalenei C. Schlesak... – ori poeme eugeneviene, recuperate de prin reviste străine, păstrându-se idiomul „traductor” al acelor locuri – ex.: din Revista Le Muse Italia...).
Există, fireşte, şi o multitudine de dedicaţii,  multe dintre ele făcute unor personalităţi ori persoane (prieteni literari) - cele mai multe de pe alte meridiane decât cele româneşti - evidenţiindu-se, astfel, foarte onorabilul şi lăudabilul respect „globalizat”, al autorului... Nu e nicio scădere a valorii artistice a Poeziei ÎN SINE, poate că această „surpriză” va fi fiind la modă, prin vreun colţ al acestei lumi globalizate, deci supuse unui mimetism de gust estetic incert... – dar nouă, un tradiţionalist mai mucegăit, ne dă impresia de haos incipient, de post-Babel agresiv... În plus, niciodată Eugen Evu, Poetul Orfic, nu va putea fi tradus fidel în nicio limbă a Pământului, cum nici Eminescu (cât de nostalgic şi fascinant îl îngână/re-creează Eugen Evu: „Septembrie-al străbunelor eresuri” – cf. Septembrie natal, p. 115), Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu...în fine, niciun poet român de... ”mare calibru”! Iar Eugen Evu ESTE un poet „de mare calibru” – noi înşine l-am supranumit (cu argumente irefutabile!): „Poetul Ardealului”! Cu toate că, pentru volumul de faţă, fără să-i scădem prea mult (credem) din valoarea apreciativă a sintagmei sus-zise, îl vom supranumi doar: „unul dintre Poeţii lumii”...
Ceea ce-am spus mai sus, despre titlul volumului – este valabil, de multe ori, şi în cazul titlurilor poeziilor... Multe dintre titluri nu corespund conţinutului ideatico-spiritual al poemelor. Sau, pur şi simplu, NU SUNT NECESARE, UNELE TITLURI!!! Nu ne miră nimic, însă, la acest Poet înfrigurat de setea de a transforma, dacă nu existenţa biologică/ontologia fiinţei de carne, măcar ontologia spiritului Scriptorico-Poetic, într-un sursă de continue explozii. Niciodată Eugen Evu nu s-a putut extrage din pofta nesăţioasă de histrionism benefic, de „a se pune în scenă”, cu minuţie şi arguţie pe măsură, ca Poet al Salturilor Mortale (tainice antrenamente pentru Zborul final, nu icaric, ci serafico-uman!), în niciun caz al Paşilor!
De fapt, ce avem în faţă, spre lectură? O necontenită erupţie de materie incandescentă a FIINDULUI, o fără de hodină răsucire de şi în sine: „Au eu lucrez cu mine, pe mine mă destăinui,/Lucrarea asta are iuţeala nopţii-n seară/Când umbra se aruncă pe tot ce arde-afară/Din dorul cel lăuntric ca sufletul să-mi dăinui/ N-am ştirea mea de mine-mi, de nimeni nu mi-e dor!/ Ci poate se-ndura-va să se aprindă iară/ A se cuprinde sieşi Fiindul, a-toate-creator/Cu-mbrăţişarea sacră care din Rai ne ară” – cf. Poetul, p. 111). UN MAËLSTRÖM DE DUH ŞI DE VERB ESCATOLOGICO- DEMIURGIC – TERIFIANT, DAR SOTERIOLOGIC, ÎN FINALITATE! – ca în celebra povestire a lui Edgar Allan Poe – O pogorâre în Maëlström. Nu o aventură, ci o călătorie iniţiatică năucitoare (numai cititorul iniţiat poate ghici câtă patimă/pătimire macrocosmică „ a spaimelor” existenţiale poate ascunde microuniversul Cărţii/Cuvânt!), prin suferinţele ei „radiografiate”... -  de fapt, martiriu pe o Cruce a Sinelui. Spiralată, cu faţa martiriului întoarsă mereu spre Scrib: „De dinaintea vorbirii/ Origini ale curgerii/Recalibrare a spaimelor/Tu descrii călătoria/Unei frunze pe ape/Zborul încetinind căderea/Stihuire de verbe primare/Pe spatele înzăpezit al/Cuvântului” – cf. Piatra şi timpul, p. 39)! O Cruce a Destinului Intuit sau Suferit. Ca la un nesfârşit travaliu al naşterii de sine, cât mai proteic... Aşa se explică şi amestecul de poeme şi proze poetice (inspirat numite de autor, sintetic/re-sintetizant: poeseuri!) – conţinutul prozelor poetice fiind, poate, în intenţia scriitorului, filosofic ori chiar ştiinţific.. – dar tensiunea interioară imensă a textului sparge, cu zgomot apocaliptic, carapacea celui ce se vrea, temporar, retras în raţionamente exclusiviste, în discursul orizontalei prozaice! Ex.: „Acestei <<căderi în sus>>, răsturnate pe aparentul nadir contopit – fuzionând-cu-orizontul (cunoaşterii revelatorii) îi inversăm perspectiva de percepţie şi ne situăm pe imaginarul punct de sprijin al Sinelui cu Sinea (androginul psyche)” (cf. Poeseu 5 - Logos străpuns, Logostea... – p. 67) – sau: „Lupta cu somnul, îmblânzirea insomniei, saltul peste prag, aidoma păstrăvului, în amonte, spre izvoruri... Spre a cuibări... Iubit-am Vântul ca pe un frate mai mare...” (p. 91) – sau chiar: „Fanatismul, doctrinismele, dogmele, ideologiile, utopiile fac dinamica acestei istorii şi consacră primitivismul sub poleiala înnoirilor revoluţionare” (cf. Poeseu 6 Lui B.P.HaşdeuMemento diaboli – p. 90) – dacă l-am lua în serios pe poeseistul Evu, ca filosof (dar nu o facem! – deşi poate că el şi-ar dori-o...), i-am replica: „Greşeşti, maestre! Nimic, în toată istoria  lumii, de la cetăţi până la state, de la războaie până la religii, de la cărţi sfinte şi tablouri mirifice, până la castele şi catedrale..., nu s-a făcut prin indiferentism, ci totul a fost/este/rămâne, întru vecie, rodul câtorva clipe de fanatism! Distructiv sau constructiv?! Asta nu putem noi judeca, vorba unui chinez : „Suntem prea aproape de evenimente, ca să ne dezvoltăm privirea obiectivă!”. Chiar şi în ce priveşte istoria antică...De aici, şi disputa privindu-l pe Caius Iulius Caesar, geniu sau criminal...dar chiar şi cea avându-le în centru pe Marile Duhuri ale Religiilor – Hristos-Dumnezeul Întrupat, Mohamed-Profetul Analfabet etc. etc. etc. Nu: Eugen Evu este, cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, Poetul prin excelenţă – fie că scrie pe verticală ori pe orizontala „poeseistică”, fie că sparge, hiperbolic, „baloane” pamfletare (şi atunci se învârtejeşte Maëlström-ul!), fie că face recenzii (şi atunci apare mantia mistică - regală, pontificală şi justiţiară - totdeodată, dar cu farmecul originarităţii mitice! a lui Manu sau Minos...[1]).
...”Ura mea te iubeşte”. Paradox specific eugenevian: „Din respingerea ta putrezească lumina/Acelei plutiri despre care ştiu orbii” (cf. Dragoste fără ochelari, p. 5). Da, aşa cum lumina nu poate fi văzută în toată splendoarea ei, decât prin desfacerea/naşterea ei din întuneric, aşa cum amorul cel mai exasperat-spiritualist se făcea, cu precădere, ca act fizico-ontic şi în de-scrierea artistică boccacciană, în timpul celebrei ciume a Renaşterii italiene (ciuma dintre 1499 – 1502), tot aşa izvorul energetic care înveşniceşte şi divinizează iubirea este, esoteric, mistic, într-o fioroasă, dar perfectă logică a Cosmosului - tocmai în ură! Tocmai în putrefacţia autojertfitor-cotiledonală se află snaga şi motivaţia ontic-resurecţională a Seminţei -Microcosm!/Început de Nou Ciclu!!! Din epuizarea maximei respingeri se naşte atracţia, din putrezirea luminii se iscă vizionarismul paradisiac al Orbilor...se „intră în rezonanţă cu livezile Domnului/Lasă-te dusă/ Desculţă prin roua edenului” (cf. p. 7). Din ALT-ÎNALT-CINEVA se naşte nu umilul „pitpalac/PIT-PALAC” – ci... PALATUL DE PITĂ/PÂINE-A-VIEŢII!!! : „Pe soare jertfit, bruş de lut/PIT PALAC” (...) „Cântu-mi viaţa murind/PIT-PALAC”...Totul se petrece/construieşte, din urieşeşti zidiri snore, „La sâmbra Mumii/Sub aura Lumii” (p. 13). Respectând o alchimie primitivă, între „corniţele” hialine ale Melcului (care repetă, în dinamica lui vital-funerară, încetinită, „palatul de nuntă şi cavoul”/extremele, „coincidentia oppositorum” barbiliene), deci extrem de nobilă, în eficienţa ei de Duh: „cum îşi gemene corniţe melcul/pe nuia de alun-alaun” (unde magia nuielei de alun dublează alaunul, sarea de sulfat de aluminiu pusă în lucrare de vechii alchimişti, precum complement al lui Cervus fugitivus/Mercurul...[2] – dar se trimite şi la particula divinităţii ebraico-semitice, „EL/AL- „carele UNUL este”... – particulă cu care sunt numiţi toţi arhanghelii, care se perindă pe deasupra zodiilor cerului...).
Supără, mereu, în atât de orficul şi mirificul vers/verb eugenevian, intruziunea (iritant-exasperantă, ca o găleată cu apă rece, aruncată peste febra visătoriei...) a unor neologisme sterilizate, impotente semantic – care nu pot fi justificate nici măcar prin... postmodernism, nici chiar prin pretinsă eufonie... - câtă vreme impietează asupra structurii de catedrală a Poemului, asupra Logicii Interioare a Edenului Poeziei, Doinei Celei din Veac (de felul mioriticei viersuiri orfic-iniţiatice eugeneviene: „Au, dorule fără leac/Nu-s nici înger, nu-s nici drac/Om bogat fiind om sărac/Cânt, nu tac/Fluier, nu tac/Blestemul să mi-l desfac” – p. 19-20): „constituţii dizarmonice şi reacţii psihogenice/de adaptare” (cf. p. 6), „dual întregit andro-genezic” (p. 14), „Şi nu am continuat lupta cu el/ fără chip arhetip” (cf. p. 24), „semiotic curcubeu” (p. 26), „sânge de email” (p. 39), „scrutând spectre şi fractali umbrele” (cf. 104) etc. Cum altfel? Singurul inamic de luat în seamă al Poetului autentic – ESTE EL ÎNSUŞI!
...Uneori, de sub pojghiţa banalităţii/banalizării, prin repetabilitate de „masă”, a unei fraze (cândva esenţiale!), re-naşte prospeţimea interogaţiei, ca Big-Bang al cosmosului crucificat spre autocunoaştere adeveritor-ontică, spre mântuitorul nou ciclu cosmic-Nou Ierusalim: „Dacă de milenii omul nu află despre sine/esenţialul: cine este, de unde vine, de când şi,/ eventual, încotro se îndreaptă şi cu ce scop este, se/ deduce că aceasta este întru a fi salvat sau/recuperat, în cazul că este opera cuiva parţial/ratată... Sau nu?” (cf. Dacă omul... – p. 7) – Hristos nu-i va mântui decât pe cei care vor învăţa să spună, ritualic, acest dubitativ : „SAU NU?” Pentru că mântuiţii Noului Ierusalim sunt/vor fi nu cei din turmă, ci cei aleşi – cei „vaccinaţi” contra ne-simţirii, prin ne-întrebare/non-conştientizare de sine. Omul este, conform creştinismului, conceput ca entitate de deasupra chiar a heruvilor şi serafilor: el nu execută orbeşte actul supunerii, ci PRIN CONŞTIENŢĂ DE SINE, DECI DE DUMNEZEU!
...Între Mierla Morţii şi Sâmbra Învierii Lumii (cf. p. 13), Eugen Evu îşi desfăşoară absolut toate uneltele magiei, pe care, deja, în trecute vorbiri, le-am pus în lumină... Nu credem a exista, la ora aceasta, în România, un mai împătimit şi-ndurerat şi fascinant-orfic Poet al FIINDULUI ÎNTRU RUGĂCIUNE/SFINŢENIE/DOR DE SFINŢIRE/RESFINŢIRE PRIN ÎNVIERE (dinamic, pendulând/alunecând mistic, veşnic, între spaimele thanatice şi eternul resurecţional-edenic!), al ORIGINARULUI LOGOS RE(CU)NĂSCĂTOR, decât Meşterul Verbului, cel aici recenzat, din nou, de noi: „Ne-a durut Limba Română/Dinainte de cuvânt!/ Şi-i pe-aproape vindecarea/Rogu-ne Maică Lumină:/ Morţii noştri vii revină/Săvârşind Însămânţarea – Doamne, fă din suntem – SÂNT!” (cf. Despre noi, p. 8).  - Adrian Botez
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -„Titlul de «Rege al Lumii», în accepţiunea sa cea mai elevată, mai completă şi totodată mai riguroasă, i-a fost atribuit pe drept cuvânt lui "Manu", Legiuitorul primordial şi universal al cărui nume se regăseşte, sub diferite forme, la numeroase popoare antice; să amintim doar, în acest sens, pe "Mina" sau "Menes" al Egiptenilor, "Menw" al Celţilor şi pe "Minos" al Grecilor [1]. De altfel, acest nume nu indică un personaj istoric sau legendar, ci desemnează, în realitate, un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava"). Pe de altă parte, este important să menţionăm că acest principiu poate să se manifeste pornind de la un centru spiritual stabilit în lumea pământeană, de la o organizaţie însărcinată cu păstrarea integrală a comorii tradiţiei sacre, de origine «ne-omenească» ("apaurushêya"), prin intermediul căreia Ştiinţa primordială a fost comunicată de-a lungul veacurilor celor ce au fost în măsură să o primească. Conducătorul unei asemenea organizaţii, reprezentându-l întrucâtva pe "Manu" însuşi, va putea, pe drept cuvânt, să poarte acest titlu şi atributele ce derivă din el; în plus, datorită nivelului de cunoaştere la care trebuie să fi ajuns pentru a-şi putea exercita funcţia, el se identifică în mod real cu principiul al cărui exprimare omenească este, şi în faţa căruia individualitatea sa dispare. Aşa se întâmplă cu "Agarttha", dacă acest centru a primit, cum spune Saint-Yves, moştenirea anticei «dinastii solare» ("Surya-vansha"), care a sălăşluit o vreme la Ayodhya [2] şi care se trăgea din "Vaivaswata", "Manu" al ciclului actual. După cum am mai spus, Saint-Yves nu îl considera totuşi pe conducătorul suprem al "Agartthei" drept «Rege al Lumii», ci îl prezintă ca «Suveran Pontif» şi, în plus, îl aşează în fruntea unei «Biserici brahmanice», denumire care derivă dintr-o concepţie cam prea occidentalizată [3]. Cu excepţia acestei ultime observaţii, spusele lui Saint Yves completează, în această privinţă, ceea ce afirma Ossendowski la rândul său; s-ar crede că fiecare dintre cei doi a văzut numai aspectul ce corespundea direct propriilor tendinţe şi preocupări dominante, pentru că, de fapt, este vorba despre o dublă putere, în acelaşi timp sacerdotală şi regală. Caracterul «pontifical», în sensul cel mai adevărat al acestui cuvânt, aparţine într-adevăr, prin excelenţă, capului ierarhiei iniţiatice, fapt ce necesită o explicaţie: ad-literam, "Pontifex" [4] înseamnă «constructor de punţi», titlu roman care este, oarecum, prin originea sa, un titlu «masonic»; simbolic, însă, "Pontifex" este cel ce îndeplineşte funcţia de mediator, stabilind comunicarea dintre această lume şi lumile superioare.” (cf. René Guénon, cap. Monarhie şi pontificat, în vol. Regele Lumii, Ideea Europeană, 2001).
[2] -Cf. Titus Burckhart (exponent reputat al şcolii tradiţionaliste - philosophia perennis - iniţiat de René Guénon şi Frithjof Schuon, profund cunoscător al artei şi civilizaţiei islamice) – Alchimia, Humanitas.

VIAŢA PE FUGĂ, DE MIRELA ROZNOVEANU

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.
Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură comparată 2008
Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.
Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă în Statele Unite
Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.
„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu
„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui.
La fel ca şi în “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.
“Doamne, ce este viaţa?”
“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii - o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă - un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.
De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.
“Era din nou vorba de ţara ei”
Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă, între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani...” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.
“Acest an şi jumătate de America”
Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”
Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.”
“Nu eşti decât o sclavă”
Noua condiţie socială în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă.
Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor  ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America  descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.””
America, un simbol
Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă. În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din  “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.
Octavian D. Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)

ARC DE CURCUBEU, DE VASILE POPOVICI
„Pasăre măiastră a vârstei juvenile” – ar fi metafora ce-ar putea defini in initio noul volum al lui Vasile Popovici, INTITULAT Arc de curcubeu, al VII-lea volum din ciclul Poezii pierdute, poezii regăsite, poezii realcătuite”, deoarece el cuprinde versuri scrise între 1953 şi 1973, stihuri ce urmăresc traiectoria unui copil, ajuns la adolescenţă şi la început de maturitate.
Sentimentele şi trăirile se derulează evolutiv, surprinzând viaţa de elev, boboc în prima clasă de liceu, un pui de ţăran desprins încă de placenta maternă, suspinând adesea, măcinat de dorul celor rămaşi acasă, conştient însă că trebuie să rabde pentru a-şi croi alt drum în viaţă. Ecouri coşbuciene, alteori pillatiene caracterizează această perioadă, tânărul licean evocând microuniversul copilăriei. Mama şi tata, bunicul şi bunica sunt doar câteva figuri care populează visul copilului ce tânjeşte după locurile dragi, părăsite pentru a-şi continua şcoala: „Eu am de învăţat, nu pot / Să trag o fugă pân’ acasă./Aş vrea să fug de-aici, să fug de tot / Dar e ceva ce nu mă lasă. / N-aş vrea să calc dorinţe, ale voastre. / E ca şi cum aş încălca un jurământ. / Voi merge până-n pânzele albastre, / Chiar de ar trebui să fac cu iadul legământ”.
Primul fior al iubirii îl sperie şi-l fascinează totodată, eul liric confesându-se în timp prin aceleaşi acorduri coşbuciene, Liceanul, copil încă, trăieşte momente amuzante la prima vedere, dar esenţiale pentru el, un novice, care ar da fuga, în recreaţia mare, până la aleasa inimii, deşi aceasta pare că-i ignoră sentimentele. Dorul de iubire e constant urmărit în întregul volum, versurile preluând emoţia primului sărut, echilibrându-se pe parcurs, deşi eul liric pare invadat de iubire, asemuindu-se cu o apă ce se revarsă peste maluri. Aşa se face că, în cursivitatea lui, versul trece de la inflexiuni facile, cu efecte umoristice ce aduc în prim plan imagini din viaţa de şcoală cu micile ei necazuri (A opta minune, Dor de linişte), la tonul convingător al vârstei împlinite, îndrăgostitul devenind conştient că iubirea e un axis mundi, coloana vertebrală a universului. Grafic această idee se regăseşte în arcul de curcubeu de pe copertă, imagine ce sugerează încercarea spectaculoasă de a uni două veşnicii, în timp ce poezia care dă titlul volumului „Arc de curcubeu”, datată 15 iunie 1955, se constituie într-o veritabilă ars poetica, poetul, desprins de mirajul copilăriei, conştient de responsabilitatea ce şi-o asumă, dă expresie artistică drumului pe care doreşte să-l urmeze, drum asemănat cu o lumină gata să spintece „întunericul”: „Numai lumina(lumina albă), / poate despica întunericul / din imensităţile veşniciei / prin care îmi voi croi şi eu cale / de intrare în ea / În veşnicie”.
Şi lumina, aşa cum ni se comunică în amintitul crez artistic, devine ideal suprem; o lumină mirifică şi în acelaşi timp materială care unifică realul cu fabulosul, clipa cu eternitatea, dând existenţei o nouă rotaţie, în care triumful e cel al bucuriei de a trăi. Lumina vine din interior, ca expresie a unei dispoziţii morale şi sufleteşti, ducând la un fel de osmoză de substanţe de la poet către lume, căci lumina e, de fapt, calea de a accede spre absolut. De aceea imaginea iubitei e ridicată la rang de mit, aşezată pe un piedestal, adorată ca „o vestală-nveşmântată-n flăcări”, „nepământeană / ca un vis”, „înger şi demon” la un loc, „păgână şi biruitoare”, „rază caldă de soare”, „naiadă”, „început de curcubeu”, „izvor de apă vie”, „icoană de închinat şi drac de fată pentru sărutat”.
Se constată în continuare acelaşi exces de pudibonderie, îndrăgostitul repudiindu-şi chiar şi o privire indiscretă: „Ţi-am sugerat / …să te dezbraci / să-ţi pui veşmântul / la uscat; / să te privesc / ca pe-un Rodin în dăltuire; / o fi un sacrilegiu, / un mare şi de neiertat păcat?” (În parc). Poetul apare, aşadar, ca un romantic incurabil, „un cupidon arhaic / demodat”, timid, dar exuberant, vesel şi copilăros, un îndrăgostit delicios în felul în care îşi urmăreşte pretutindeni iubita, ieşindu-i în cale, ca din întâmplare, chiar şi cu gândul, oferind lectorului un foarte nostim amestec de delicateţe şi tenacitate în aceste stratageme.
Deşi pentru un neavizat versurile par monocorde, ele demonstrează o exemplară complexitate. Izbitoarea accesibilitate înşeală. Dincolo de simple stihuri de iubire, se ascund trăiri şi sentimente arhetipale. Şi aceasta n-o poate realiza, pe de-o parte, decât un ochi deprins cu rafinamentul limbii, iar pe de altă parte, un bun cunoscător al poeziei de pretutindeni şi din toate timpurile. Întreg volumul e un cântec imens închinat iubirii, poetul făcându-se interpretul subtil şi fidel al oricărui tânăr ce se întâlneşte cu iubirea căreia i se închină cu evlavie ca în faţa unei minuni. Elementele prozodice susţin şi ele această atitudine. Versul, la început influenţat de lecturarea operei lui Coşbuc sau Topârceanu, se detaşează pe pacurs, amprenta personală devenind evidentă. Fiecare cuvânt îşi dezvăluie misterul lui, accesibil, delicat şi seducător, invitând la lectură. Forme verbale specific moldoveneşti, sintagme de factură populară accentuează savoarea poeziilor: „Drumul meu de dor nebun / S-o legat să-mi fie treaptă…”(Drum de dor); „m-o urechiat şi tata”, /…ţâdulă, o hârtie / pe care-o ţân în buzunar”. Rima, ritmul, de obicei împerecheată respectiv trohaic, ca şi măsura scurtă apropie textul literar de creaţia populară ceea ce face ca popularitatea volumului să crească; „Vino, prinde-mă, ispită, / Şarpe, limbă ascuţită, / Muşcă-mă şi dă-mi venin, / Face-te-aş inel, destin”(Descântec).
Desigur nu lipsesc metafore remarcabile. Ele se grupează în tablouri picturale precum cea din poezia „Îmblânzire”, unde pe fundalul albastru, cei doi îndrăgostiţi ard ca „macii-n lan” sau cea din „Rosturile firii”: „A adormit pe plajă marea / şi a plâns / cu capul pe meduze verzi / şi cochilii de melci”.
În totalitatea lui, volumul încântă. Explicaţia ţine de măiestria creatorului, cunoscător al psihologiei juvenile, al limbajului specific vârstei ingenuie, al ritmicii şi rimei incantatorii, al proiectării de microuniversuri imagiste care ne îndeamnă să trecem de la o pagină la alta, degustând delicii.
Cella Negoiescu (Iaşi)

UMBRA CĂRŢII – BIBLIOTECĂ UTOPICĂ, SUZANA FÂNTÂNARU-BAIA
"Este bine să ne reamintim şi să o spunem mereu, Suzana FÂNTÂNARIU este un ilustru reprezentant al artei vizuale contemporane româneşti, fără vârstă, artistă de mare prestigiu, polivalentă, care practică, cu multă implicare inventivă şi sensibilă, o  artă bi- si tri-dimensională, dincolo de conveţii, nu arareori expresia exploratorie a unui dramatism existenţial tulburător sau, la cealată extremă, a unei melancolice visări.
Plăcerea unui joc major, cum este şi cel de acum,  un fel de eliberare interioară, are în anii din urmă o densă consistenţă, fiind precedată de o excepţională recunoaştere internatională ca şi grafician, deci de o riguroasă şi extrem de competentă deservire a ceea ce, cu ataşata sa credinţă de distins profesionist-profesor, creator de şcoală şi protector a numeroşi discipoli, denumeşte pe drept „xilogravura matrice stilistică”.
„Umbra cărţii-biblioteca utopică”, o silenţioasă expoziţie de  cărţi-obiect , acum la librăria Cărtureşti din Timişoara, înobilează locul, substituind cărţile uzuale cu subtile alcătuiri vizual-poematice, dispuse predominant pe pereţi ca nişte tablouri, sugestii de vis cu parfumuri şi fineţuri optic-nostalgice, în felul lor albume imaginare de familie şi de existenţe ale unor timpuri apuse, rezultate din compunerea  simultaneistă a unor elemente de tip ready made şi trash art, cu discrete inserţii letriste sau trimiteri fotografice de epocă şi incluziuni picturale ataşate cu har tactil suprafeţelor, în contexte bi şi tridimensionale.
Cu un simţ afectiv special, nostalgic- intuitiv, cu sentimentul discret al revelaţiei incantatorii, artista sugerează istorii sentimentale şi lumi posibile, iluzoriu sau real trăite, interferate cu recunoscuta sa predispoziţie şi afinitate adiacentă pentru poezie şi text literar. Nu intâmplător, componentele care metamorfozează magic incinta de sus a librăriei, ceainăria, îndemnându-ne la visare şi utopice călătorii în trecut, se complementează, în accepţiunea inspirată a Suzanei Fântânariu, cu titluri poetice, cum sunt  „Carte abandonată”, „Jurnal utopic”, „Carte celestă”, „Sângele altora”, „Carte rănită”, respectiv nenumărate alte denumiri similare, întregind o lume descinsă din intimitatea celei care ştie „ să reconstituie frumuseţea” prin recuperarea tandră a celor mai umile obiecte şi fragmente din spaţii şi locuri tranzitorii, neglijate sau chiar abandonate.
În ambianţa plăcută a unui spaţiu oarecum retro, suntem parcă îndemnaţi “să deschidem aceste cărţi” şi să căltorim, de ce nu, in visare, împreună cu “autoarea”.
Ciprian Radovan (Timişoara)

ULTIMA CARTE DESPRE ÎNTUNERIC, ÎNTÂIA CARTE DESPRE LUMINĂ?
Volumul "Ultima carte despre întuneric", publicat în 2012 de editura Ortoepia din Deva, este semnat de Bianca Dan, o autoare care foloseşte un ton dur, percutant. Ovidiu Vasilescu menţionează în generoasa prefaţă că a citit această carte cu aceeaşi religiozitate cu care i-a citit pe Georg Trakl şi Edgar Allan Poe.
Nota introductivă a autoarei o găsim, oarecum, nefolositoare ("Şi întunericul din noi visează", pag. 11), un poet nefiind obligat să-şi explice intenţiile şi nici să deconspire tainele creaţiei sale. Poezia vorbeşte de la sine, nu este problema poetului cine reuşeşte sau nu să înţeleagă mesajul liric.
Încă de la începutul volumului suntem martorii unui jurnal personal cu tristeţi şi angoase provocate de lipsa unui personaj despre care autoarea spune, fără a practica lamentaţia: „aş bea otravă / doar să te văd că respiri” (pag. 13). Ostentativ, folosind bisturiul talentului său („poezia se simte ca lama unui bisturiu pe corzile vocale”, pag. 59), aceasta taie cu poftă din carnea vie a întunericului şi extrage otrava unor versuri care par, uneori, cinematografice. Un pic de horror, un pic de Frankenstein (pag. 24), un pic de răzbunare şi sadism într-un univers poetic ca o „orgie apocaliptică din care se vor naşte tsunami” (pag. 79). Autoarea spune clar: "am vrut să scriu ceva hard / dar mi s-au aburit ochelarii /... / unica tortură pe care mi-o permit eşti tu" (pag. 26). O dedublare întunecată a personalităţii cu scopul de a tortura realitatea şi, în acelaşi timp, de a suporta tortura realităţii, acceptând consecinţele nefaste ale unor fapte şi alegeri care dor, dar care nu subjugă. Se transformă pur şi simplu în artă.
Ce îi lipseşte Biancăi Dan, dacă am vrea să ne inspirăm pozitiv din versurile sale? Poate explozia dragostei, acea trambulină de la întuneric la strălucire, de la agonie la extaz, de la păcate originare (pag. 78) la mântuire. În expozeul ei despre întuneric, autoarea pare a fi descumpănită de "arta privitului in gol" (pag. 34), unde "iubirea e rezultatul incert al unei posibile ecuaţii", nimic mai mult. Nu se întrevede speranţa, până şi îngerii, la care ar trebui să se roage, sunt doar "cai de povară" (pag. 35). Însă poezia, chiar şi în acest stadiu pesimist, obsesiv, are rolul ei. Face din suferinţă şi despărţire nişte stări (concepte) mai tolerabile. „Închipuie-ţi o lume în care nu se scriu poezii” (pag. 36), ne avertizează poeta care subzistă ca o „cenuşă în urna îmbrăţişării”, din pricina unui personaj pe care nu-l mai iubeşte (pag. 38), ea iubind doar „psihoza care îmbracă diverse forme” (pag. 41), „asistând la funeraliile propriilor cuvinte” (pag. 44).
Şi ce mai rămâne dintr-o fiinţă răvăşită de amintirea iubirii, după „singurul deşert pe care-l traversează spre Mecca”? (pag. 50). Doar o „fată de paie” (pag. 56), mama ei culegându-i „toate frunzele din păr, tot ce-a rămas după furtună”. Poeta se întoarce în inima mamei sale, „ca-ntr-un lan de porumb din care au zburat toate păsările”. Frumoasă şi sensibilă întoarcerea la copilărie şi valorile familiale, chiar dacă iubirea a lăsat un gol „ca un ecou în groapa Marianelor” (pag. 89) sau „ca un sarcofag în care vieţuieşte noaptea” (pag. 68), un sarcofag plin de „unelte de scris” (pag. 73).
Nici moartea nu lipseşte din acest volum, îmbrăcând diferite nuanţe şi personificări,  definiţiile despre ea având, deseori, valori aforistice. Este invitată la un „blind-date”, fiind „jumătatea mea” (pag. 19). Este „un interludiu universal / o pistă de unde ne luăm zborul / involuntar” (pag. 37) sau „o mixtură ieftină pe care o bei / atunci când vrei să te vindeci de dragoste” (pag. 63). „Are un limbaj bifurcat” (pag. 81), devine „o rutină” (pag. 92) sau „o incizie  / făcută pe întuneric de un călugăr orb” (pag. 42) şi „mă ajută să trec strada / într-un desen animat pentru oameni de paie” (pag. 74). O moarte care, chiar dacă „mă acuză de plagiat” (pag. 75), „o exersez zi de zi” (pag. 96) ca pe un „fluviu risipit în albia trupului” (pag. 103).
La sfârşitul volumului, autoarea grupează 15 poeme în proză despre întuneric, mai ample, mai meditative, amintindu-ne de pesimisul lui Cioran şi Nietzsche sau de cugetările Anei Blandiana. „Privesc”, „sunt” şi „eşti” sunt epicentrele cutremurului sentimental din primele trei poeme, cutremur care o transformă pe poetă într-un profund filozof, fenomen rar întâlnit în lirica feminină contemporană, unde se mizează mai mult pe natură şi eros. Chiar dacă femeia care iubeşte „suferă de un deficit de atenţie, care se manifestă atunci când plouă prea încet sau ori de câte ori vibraţiile tale ajung să-mi dărâme pereţii, ”, chiar dacă „a îmbătrânit şi dragostea, uitată în coşul cu rufe murdare” (pag.109), poeta nu suferă de acelaşi trist tratament din partea celor care preţuiesc cu adevărat arta şi valorile umane. Entuziasmul lui Ovidiu Vasilescu din prefaţă şi îndemnul lui „Ionuţ Copil” din postfaţă sunt pe deplin justificate: „Scrie Bianca Dan, scrie, că scrii bine.” 
Ionuţ Caragea (Oradea)
SPIRITUALITATE
O IPOSTAZĂ A VIEŢII
În diferite regiuni şi culturi ale Terrei există obiceiuri şi tradiţii ancestrale, pe care oamenii de acum încă le mai păstrează şi le respectă, ca fiind moştenirea spirituală cea mai de preţ. Dintre toate acestea, cele referitoare la viaţa de familie sunt esenţiale, fiindcă întemeierea unui cămin reprezintă, în toate culturile, legătura sacră dintre oameni şi divinitate. Tinerii care îşi unesc destinele pentru totdeauna îşi pun mari speranţe în căsnicia lor, plecând la drum cu speranţa că nimeni şi nimic nu le va umbri fericirea la care au visat atât de mult. Se spune că iubirea este piatra de temelie a tuturor lucrurilor. Ea se extinde asupra tuturor fiinţelor care există în acest spaţiu benefic vieţii. Cea mai pură ipostază a iubirii este aceea dedicată lui Dumnezeu, secondată de o vieţuire asemănătoare cu cea a îngerilor. Numai că, prea puţini oameni sunt capabili de o asemenea iubire, din diferite motive: fie nu pot, nu vor, consideră că o astfel de iubire nu le este lor destinată, ori circumstanţele îi împiedică să aibă şi asemenea momente de unire cu divinitatea. Desigur, odată cu trecerea timpului, unele obiceiuri s-au schimbat, au fost modificate sau înlocuite cu altele similare. Totuşi, fundamentul lor este acelaşi. Oamenii cred că viaţa lor urmează un anumit curs, urmărit de Dumnezeu, fără a se implica în deciziile lor. Deseori suntem surprinşi luând hotărâri importante greşite, iar ulterior, pentru a ne dezvinovăţi, aruncăm vina asupra lui Dumnezeu, fiind convinşi că El ne-a influenţat cumva deciziile şi din această cauză suferim în prezent. Subiectul acesta, privind libertatea absolută, necesită un alt spaţiu, de aceea nu voi insista acum asupra lui.
În religia ortodoxă, căsătoria este o taină, la care Dumnezeu asistă şi pe care o binecuvântează. Slujba acestei taine este deosebit de înălţătoare şi cuprinde învăţături capitale cu privire la viaţa de cuplu. Cu toate acestea, după căsătorie se întâmplă multe lucruri care ne determină să ne comportăm bizar sau inexplicabil cu persoanele dragi, iar în urma acestor fapte să rămână regretul ori suferinţa. Societatea contemporană nu este un atu al existenţei noastre, şi poate de aceea frângerea integrităţii conjugale se întâmplă atât de des. Împrejurările sunt vitrege, iar elementul financiar al oricărei familii dictează cursul vieţii, din păcate. Multe cupluri au nevoie de consiliere specială din cauza dificultăţilor care îi asaltează în fiecare zi şi din pricina cărora îşi pierd liniştea şi echilibrul. Valorile spirituale ale fiecărui cămin ar trebui să primeze, să fie liantul dintre acesta şi divinitate, însă aşa ceva se petrece în foarte puţine cazuri. Ce să mai spunem despre culturile unde copiii sunt obligaţi să locuiască împreună cu părinţii, şi trebuie să le ceară acestora permisiunea pentru orice, ca şi cum ei n-ar fi adulţi şi nu pot luat decizii singuri! Unde mai este libertatea? E oarecum mai comod, fiindcă în cazul unui eşec, fiii şi-ar acuza părinţii, care i-au forţat să acţioneze într-un anumit fel. Dar aşa stau lucrurile în câteva culturi şi totuşi, chiar şi acolo, la un moment dat, tot răul este îndreptat, din voinţa zeilor. Cumva, cineva veghează destinele oamenilor, influenţându-le hotărârile şi readucând echilibrul pierdut în familiile lor. Încă mai există respect şi credinţă pentru Dumnezeu, ceea ce conduce la concluzia că nu este totul pierdut, că încă mai este speranţă într-un viitor luminos.
Oamenii vor continua să creadă în instituţia căsătoriei şi în fericirea pe care o aduce aceasta. Dar fericirea este un ideal, şi ca orice ideal, e greu de atins. Unii reuşesc, prin perseverenţă şi credinţă să-şi împlinească visele şi chiar sunt admiraţi şi lăudaţi pentru faptele lor admirabile. Astfel de oameni au linişte în suflet, gânduri pure şi sunt foarte aproape de Dumezeu. Se străduiesc zi şi noapte să-şi ducă existenţa pe drumul armoniei, considerând că doar aşa vor fi împăcaţi cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor. Astfel, familia lor va trăi sub un cer senin, lipsit de furtuni distrugătoare şi va dobândi mântuirea. Mersul în doi, la început, apoi împreună cu proprii copii este o cale pe care unii o aleg, fie ca să nu rămână singuri, fie că aşa trebuie, continuând o tradiţie veche de când lumea. Orice drum ar alege, omul va fi tot singur într-o zi, doar el şi conştiinţa sa, cu bucurii şi regrete. În viaţă sunt şi momente grele, iar acestea constutuie obstacolele pe care trebuie să le depăşim pentru a trece la un alt nivel al existenţei. Cine promovează aceste examene are parte de încrederea că va reuşi până la sfârşitul vieţii să dobândească fericirea absolută, singura care contează, de fapt. Toate celelalte aşa-zise fericiri sunt nişte iluzii cu care ne hrănim speranţa în fiecare zi, pentru a nu cădea pradă deznădejdii. Omul înclinat spre meditaţie are convingerea că realitatea este visul creat de el, iar liniştea sufletului său rezidă în forţa gândului şi în muzica astrelor. Mintea sa e dincolo de nori şi chiar dacă e acuzat că visează cu ochii deschişi, nu renunţă să fie aşa cum îi dictează conştiinţa: un visător, un idealist şi un căutător al tăcerii. Până la urmă, suntem oameni, animaţi de sentimente, pe care le împărtăşim cu cei dragi atunci când trebuie. Ne sensibilizează durerea cuiva, ne bucură fericirea altora şi credem că vom primi şi noi cândva momente de lumină şi pace. Se spune că primeşti după cum gândeşti şi în funcţie de faptele săvârşite. Un om cu gândire pozitivă nu va fi prea afectat de eventualele nereuşite sau de răutăţile unor semeni la adresa lui. Numai că, sunt clipe când, chiar şi o astfel de persoană oboseşte să mai zâmbescă şi să creadă că ceea ce i se întâmplă rău nu e adevărat. Aceste obstacole au rolul de a zidi sufletul şi de a-l face mai puternic, dar chiar şi cel mai puternic om poate cădea umilit la pământ, fiind zdrobit de acţiunile maliţioase ale unora. Important este ca el să-şi redobândească încrederea în sine şi să meargă mai departe pe drumul bun până la capăt.
Aşadar, indiferent de felul vieţuirii, omul trebuie să-şi împlinească menirea şi să nu uite că nu este singur, că lângă el se află în permanenţă binecuvântarea divinităţii şi a celor mai dragi lui. Bucuria pe care ne-o oferă copiii este de origine dumnezeiască, iar durerea ne-o provocăm voit sau involuntar, de cele mai multe ori, aceasta fiind rezultatul acţiunilor noastre necugetate. Răul îşi are originea în gândurile negative şi în absenţa sensibilităţii. Oamenii lipsiţi de umanitate îşi pierd esenţa luminii şi se contopesc cu întunericul minţii lor până când se prăbuşesc în abisul uitării. Libertatea alegerii este cea mai grea, fiindcă implică asumarea responsabilităţii şi consecinţele acesteia.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
UTILIZAREA MEDIUL LAB VIEW ÎN STUDIUL FIZICII (I)
Astăzi, activitatea în toate domeniile este dirijată de schimbare şi inovare. Din acest motiv, instituţiile de învăţământ – indiferent de nivelul la care funcţionează – trebuie să promoveze o educaţie de înaltă calitate, în acord cu progresul întregii societăţi.
Utilizarea calculatorului în activitatea de instruire
Educabilii (i.e., elevii şi studenţii) au nevoie de instruire profesională care să corespundă cerinţelor impuse de societatea cunoaşterii şi de societatea globală informaţională. Învăţarea realizată prin intermediul calculatorului, cunoscută ca e-Learning[1], este practicată pe o scară din ce în ce mai extinsă, atât în cadrul învăţământului la distanţă, cât şi al celui tradiţional (faţă-în-faţă). Astfel, actul învăţării nu mai este considerat a fi efectul demersurilor şi muncii profesorului, ci rezultatul interacţiunii educabililor cu calculatorul şi al colaborării cu educatorul (i.e., profesorul). Utilizarea calculatorului vizează diverse obiective, cele mai importante fiind: (1) creşterea eficienţei activităţilor de învăţare şi (2) dezvoltarea competenţelor de comunicare şi studiu individual. Interacţiunea educabil-calculator permite diversificarea strategiilor didactice, facilitând accesul acestuia la informaţii mai ample, organizate logic şi prezentate în variate moduri.
Calculatoarele au caracteristici unice, care le fac practic indispensabile pentru desfăşurarea unui învăţământ de calitate: interactivitate; capacitate de a furniza reprezentări dinamice şi multiple ale fenomenelor; permit educabililor să realizeze interacţiuni semnificative, complexe şi diferenţiate; prin intermediul calculatoarelor pot fi oferite educabililor modelări, justificări şi ilustrări ale conceptelor abstracte; permit individualizarea instruirii, dar şi învăţarea cooperativă; oferă posibilitatea creării unor simulări ale fenomenelor neobservabile sau greu observabile şi realizarea unor experimente virtuale, altfel  imposibil de desfăşurat în practică din cauza lipsei materialului didactic.
Utilizarea calculatorului în procesul de predare-învăţare-evaluare are numeroase aspecte pozitive şi avantaje: îmbunătăţirea predării prin folosirea reţelelor de calculatoare (educabilii au acces simultan la aceleaşi conţinuturi – interactive, în cele mai multe cazuri – pe care le pot utiliza în ritmul propriu); dezvoltarea abilităţilor de lucru cu calculatorul; atragerea educabililor către studiu prin folosirea tehnologiilor moderne; consolidarea abilităţilor de investigaţie ştiinţifică; stimularea capacităţii de învăţare inovatoare; reducerea timpului de învăţare şi creşterea calităţii învăţării; stimularea gândirii logice, a gândirii critice şi a imaginaţiei; stimularea multisenzorială în prezentarea informaţiei; realizarea învăţării interdisciplinare, centrate pe elev/student, folosind metode euristice; prezentarea concisă a informaţiilor; creşterea randamentului însuşirii coerente a cunoştinţelor prin evaluarea/autoevaluarea imediată a răspunsurilor; eliminarea factorilor subiectivi în evaluare. 
În particular, în cadrul lecţiilor de ştiinţe naturale, utilizarea calculatorului poate avea rezultate deosebite în cadrul următoarelor tipuri de activităţi: efectuarea de experimente reale cu achiziţie de date; achiziţia, stocarea şi prelucrarea datelor experimentale; efectuarea de experimente virtuale; evaluarea obiectivă  a cunoştinţelor dobândite anterior; realizarea unor aplicaţii software (i.e., instrumente virtuale) sub îndrumarea profesorului.
Este clar că nu utilizarea calculatorului în sine produce efecte pedagogice imediate, ci calitatea produselor informatice folosite, integrate adecvat în activităţile de instruire, pe baza unor criterii de eficienţă metodică. Astfel, modernizarea pedagogică urmărită prin folosirea tehnicii de calcul în cadrul activităţilor de instruire implică nu numai existenţa hardware-ului (i.e., a calculatorului), ci şi a unui software de calitate (i.e., creat pe baza unor principii pedagogice şi metodice recunoscute), folosit conform necesităţilor şi adecvat contextului. În aceste condiţii, utilizarea software-ului educaţional în cadrul activităţilor de instruire încurajează construcţia activă a cunoştinţelor, asigură contexte semnificative pentru învăţare, eliberează educabilul de multe activităţi de rutină şi stimulează curiozitatea.
Dintre programele specifice instruirii bazate pe utilizarea calculatorului, se remarcă: tutorialele, exerciţiile practice, simulările, diagramele şi hărţile interactive, jocurile educaţionale şi testele.
Instrumentaţia virtuală
Instrumentaţia virtuală combină tehnologiile comerciale moderne (este vorba, în primul rând, de calculator) cu un software flexibil şi o largă varietate de dispozitive hardware pentru măsurare şi control, astfel încât utilizatorii să poată crea instrumente care să corespundă propriilor cerinţe.
Folosirea instrumentaţiei virtuale este o soluţie atunci când laboratorul în care se află aparatură tradiţională învechită – atât din din punct de vedere moral cât şi funcţional – trebuie să asigure condiţii de instruire la nivelul standardelor avansate. Spre deosebire de instrumentele fizice, instrumentele virtuale sunt mai flexibile, oferind posibilitatea modificării şi adaptării prin programare. În plus, instrumenţia virtuală este mai convenabilă din punctul de vedere al costului.
Simularea pe calculator a fenomenelor fizice prezintă numeroase avantaje. Iată câteva dintre acestea: compensează lipsa echipamentelor costisitoare; oferă posibilităţi practic nelimitate de multiplicare a instrumentelor virtuale; permite obţinerea într-un timp scurt a unor seturi mari de date experimentale; oferă posibilitatea de a realiza experimente fără influenţe nocive (e.g., tensiuni mari, substanţe toxice, radiaţii); educabilii au posibilitatea de a utiliza în mod repetat simulările, astfel încât să poată urmări modul în care se desfăşoară fenomenele studiate, să poată să extragă singuri concluziile necesare şi chiar să enunţe legile după care se desfăşoară acestea.
În lume sunt organizate periodic numeroase evenimente dedicate instrumentaţiei virtuale. În România se desfăşoară anual – începând cu 2004 – Conferinţa Naţională de Instrumentaţie Virtuală (CNIV). Dintre temele abordate la cea de-a VI-a ediţie[2] se remarcă Instrumentaţia virtuală în învăţământul universitar şi preuniversitar.
Bibliografie
  1. Anghel, Traian, Programare Web pentru liceu, Editura Polirom, 2008.
  2. Anghel, Traian, Instrumente şi resurse Web pentru liceu, Editura ALL; 2009.
  3. Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, Bucureşti, 2010.
  4. Anghel, Traian, LabVIEW. Simulări interactive cu aplicaţii în fizică, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2010.
  5. Anghel, Traian, Simulări Java cu aplicaţii în fizică, Editura InfoData, Cluj-Napoca, 2010.
  6. Anghel, Traian, De la calculatorul personal la norii digitali, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2013.
Traian Anghel


[1] În sens larg, e-Learning-ul este un tip de învăţare bazat pe tehnologie, în care mediul de instruire este reprezentat de calculator, conţinutul învăţării fiind livrat prin intermediul CD-urilor, Internetului sau Intraneturilor.
[2] Această ediţie a fost organizată în 25 mai 2009 la Braşov de CVTC (Centrul de Valorificare şi Transfer de Competenţă, departament autonom în cadrul Universităţii “Transilvania”, http://fizica.unitbv.ro/cvtc/index.htm) şi Universitatea POLITEHNICĂ Bucureşti (http://www.pub.ro/).

 

REPERE...

 LE RETOURS À SAINT GERVAIS

Traduit par prof. Carmen Margan
“Toutes les choses pleines de souvenirs dégagent un rêve qui nous enivre et nous fait flâner longtemps…” (Victor Hugo)
Le rêve américain de Dumitru Sinu est devenu réalité plusieurs années après son départ de Roumanie. De longs pèlerinages, en commençant par les camps des réfugiés de Yougoslavie et d’Italie, ensuite l’aventure française, qui a eu son impact le plus puissant, le Canada avec ses leçons de vie et ensuite les États-Unis ont réuni dans son âme des souvenirs que les ailes du temps n’ont jamais réussi à effacer. Il raconte tous ces souvenirs avec plaisir si on a l’occasion de lui en parler. Moi, chaque fois que j’ai eu le privilège de l’écouter, j’ai eu le sentiment d’être le spectateur fidèle en train de regarder un feuilleton inédit, le feuilleton d’une vie tumultueuse où la réalité, l’aventure et l’esprit s’harmonisaient parfaitement.
J’ai eu mes raisons d’utiliser la phrase de Victor Hugo en guise de sous-titre, car tout ce que je vais révéler ici est dû au souvenir, un souvenir sans égal resté dans l’âme de mon ami sur un endroit, sur un pays qui avait été pour la plupart de sa vie de réfugié sa seconde patrie : la France!
Il a toujours invoqué les bons temps passés en France dans ses conversations avec ses amis et les personnes qu’il connaissait. En plus, il a eu la chance extraordinaire de connaître tant de gens interressants, de jouir de la présence de quelques personalités culturelles connues, de nourir son esprit selon les caprices de son âme, ce qui rendait le téméraire octogénaire vraiment chanceux encore une fois.
Le voilà aux États-Unis, marié à une femme distinguée d’origine française, avec une fille superbe née à Montréal et un fils né à Los Angeles, tout ça pour achever son rêve et pourtant, souvent, dans les conversations avec ses amis, (ses amitiés avaient toujours été nombreuses et de qualité), Dumitru Sinu vivait avec la nostalgie des années passées en France, particulièrement à Paris, la ville unique au monde, de son point de vue et de beaucoup d’autres qui ont goûté pleinement à sa générosité.
L’idée de revenir en France se précisait petit à petit. Il désirait tant que le pays de Voltaire ouvrît les horizons de la connaissance à ses enfants et que ceux-ci eût la chance de bien apprendre le français et de découvrir la culture du peuple français justement en France. Animé par de nobles intentions, avec de beaux souvenirs dans son âme et sans trop réflechir à d’autres aspects qui auraient pu mettre enéévidence les eventuelles inconveniences de cette nouvelle aventure, mon vieux Miticã prend un jour sa famille et part pour Paris.
Miticã, tu n’es pas venu en France, tu as quitté l’Amérique!
Le retour à Paris lui a donné l’occasion de revoir ses chers amis et d’inspirer paisiblement le parfum des souvenirs…Il y avait joui de la présence, du soin et de l’amitié de la famille Bunescu, il avait participé à de nombreuses actions culturelles où il avait entendu les voix de quelques intellectuels importants, écrivains et philosophes de la diaspora et d’autres encore. Tous les acquis du passé dont il se souvenait toujours avec plaisir, lui avaient été très utiles dans son expérience ultérieure canadiano-américaine, experiences qu’ il gardait comme des trésors.
La rencontre avec Cornel Crişan, l’un de ses amis avec lequel il a passé la frontière Serbe, va changer son chemin, en attirant son attention sur Saint Gervais, la localité que son ami lui avait conseillé de choisir et où il allait rester pendant huit ans avec sa femme et ses deux enfants.
Quand ils se sont revus, Cornel s’est réjoui mais il n’a pas hésité de lui demander étonné: “Mais qu’est-ce que tu as fait, Miticã?” “Je suis revenu en France!” a t il répondu. “Miticã, tu n’es pas venu en France, tu as quitté l’Amérique!”- a répliqué Crişan d’un ton affirmatif, pareil à un professeur qui annonçait d’une manière inébranlable une vérité absolue, poussant son étudiant vers la réflexion.
“C’est une grande chose que de quitter l’Amérique” m’expliquait cette fois Miticã. “L’Amérique, c’est l’Amérique! Si tu vas dans n’importe quel pays du monde et tu demandes aux gens où ils voudraient habiter, la plupart vont te dire en Amérique! Je n’ai pas quitté l’Amérique si facilement!” Pourtant il a renoncé, mais pas pour toujours, il a accompli son désir d’éduquer ses enfants à l’esprit de la culture française, et encore de revoir la France et les gens merveilleux qu’il a rencontré là-bas.
Saint Gervais: un nouveau commencement?
Cornel Crişan avait fini ses études universitaires en France et à cet époque était ingénieur à Paris. Il était content que Miticã soit revenu et il lui a conseillé de rester à Saint Gervais, une superbe petite station, nichée au coeur des Alpes, au pied du Mont Blanc, où l’ on peut entendre les voix des trois civilisations voisines: la France, la Suisse et l’Italie. Rapidemment, Cornel va suivre Miticã et va déménager à Saint Gervais avec sa femme et leurs cinq garcons.
Village coquet, aux bâtiments construits dans le style architectural particulier du début du XXe siècle, avec de petites rues pavées propres et un air de bourg Suisse, le tout ayant l’ arome du parfum français et la gaité propre aux italiens du voisinage, la petite ville des Alpes a été particulièrement accueillante avec Dumitru Sinu et sa famille.
Dès son arrivée à Saint Gervais, la chance sourit à mon vieux Miticã: la première personne qu’ il rencontra était un citoyen français qui se trouvait devant sa maison et… fauchait l’herbe. Poussé par la nostalgie des étés de chez lui, à Sebesul de Sus, quand il allait faucher avec sa famille, Miticã s’est approché du Français, et lui demanda la permission d’écouter sa faux. Avec une précision formidable et un plaisir qu’il n’avait plus senti depuis longtemps, il ondoya la pierre à aiguiser sur le tranchant qui allait couper le soupir de l’herbe, tout en continuant à discuter avec le Français resté bouche-bée: il n’avait jamais vu quelqu’un aiguiser une faux sans au moins regarder le tranchant d’acier. Ensuite il lui a demandé la permission de faucher et en la maniant avec beaucoup de finesse, il a vite gagné la sympathie et l’amitié du vieillard.
En lui confiant qu’il désirait s’établir à Saint Gervais avec sa femme et ses deux enfants, mon vieux Miticã reçoit sur place l’invitation d’habiter dans la maison du Français. Il s’y installa et resta huit ans. “ Je ne payais que 200 dolars par mois”- dit Miticã. Toute cette période il s’est très bien entendu avec le Français qui dînait tous les jours avec eux; Madame Nicole cuisinait très bien, c’etait un vrai cordon-bleu.
Le propriétaire était un veritable communiste et disait à Dumitru Sinu: “nous sommes des communistes depuis longtemps! Nous avons créé la Chambres des Communes!” Mon ami l’écoutait sans le contredire, (trés diplomate!), et après quelques années il lui offrit en cadeau une excursion en Russie. Le Français en est revenue déçu; il avait voulu voir comment vivaient les ouvriers soviétiques et l’image qu’il avait sur le communisme semblait pâlir. Il avait raconté beaucoup de choses à Miticã. Chaque histoire avait une ombre qui couvrait petit à petit ce qu’il avait idéalisé. Sympathique et aimable, le Français récompensa Miticã pour son cadeau (l’excursion en Russie) avec un cadeau inédit: un pot de caviar.
“Je veux que mes héritiers apprennent la langue de Voltaire!”
Pour legaliser sa presence en France, dès son installation à Saint Gervais, Dumitru Sinu contacta les autorités locales. Il sollicita auprès de la mairie un visa. “Pourquoi voulez-vous habiter ici “? fut la question méfiante du maire de Saint Gervais. “Je désire que mes héritiers apprennent la langue de Voltaire. Notre séjour ici vous rend un grand service!” répliqua du tac au tac le Roumain. Le maire, un homme drôle, n’a pas hésité à plaisanter: Il y a quelqu’un ici qui balaye…il s’appelle Voltaire! Et il le montra du doigt à Miticã à travers la fenêtre. Mais il a été aimable, approuva leur demande de visa, et ensuite, durant tout leur séjour à Saint Gervais, leur facilita chaque année, l’obtention dudit visa, en évitant de les faire aller à Paris.
A Saint Gervais, les habitants étaient plus accueillants qu’à Paris. Ils se connaissaient tous, et une fois leur sympathie gagnée, on était l’un d’eux. La plupart des gens avaient des propriétés à la montagne et à la plaine aussi. Ils coupaient du bois, travaillaient beaucoup, mais savaient se distraire aussi et, Dieu merci, il avaient les moyens de le faire!
Saint Gervais: une oasis de calme, fraîcheur et tranquilité!
Tout au long de l’année, dans la ville touristique de Saint Gervais arrivaient beaucoup de visiteurs qui, en hiver, jouissaient du privillège de skier ou patiner, et, en été, profitaient pleinement de l’air frais de la montagne et de la possibilité de pratiquer en pleine liberté l’alpinisme ou d’autres sports extrêmes.
La proximité du Mont Blanc, (le plus haut sommet des Alpes et de l’Europe avec une altitude de 4810m.,) et l’emplacement de la ville à une altitude de 850m., offrait à ses visiteurs des opportunités illimitées de repos et de pratique des sports blancs, sur les pistes aménagées pour le ski. Ce milieu était à peu près familier à mon vieux Miticã car il était né au pied de la montagne et avait vécu la première partie de sa vie dans son village natal, situé presqu’à la même altitude que celle de cette petite ville où il s’était installé en pleine maturité.
Des bâtiments élégants d’où parviennent les chuchotements d’une époque pleine de charme et romantisme, des rues où l’on rencontre tous les jours des gens aux visages sereins, le panorama inégalable du Mont Blanc et les beautés montagneuses des alentours, produisait pour cette ville-station une fascination spéciale. Paradis blanc en hiver, véritable paysage féérique, avec des forêts séculaires et des prés fleuris en été, ce coin de paradis semble délivrer l’homme des ténèbres des pensées et le transposer dans un monde pure, tranquille, patriarcal, qui semble avoir été créé par Dieu justement pour purifier l’âme et l’esprit.
St Gervais aujourd’hui est connue comme étant l’une des station préférée des célébrité (acteurs, écrivains, hommes politiques): c’ est un endroit parfait pour les vacances puisqu’ elle offre des activités ludiques et sportives multiples, remplissant toutes les conditions pour la nommer la perle des Alpes. Les pistes de ski et les patinoires, les installations de transport câblé qui lient les stations de cette région, le snowparc aménagé, attirent en hiver de nombreux touristes qui certainement reviennent en été jouir des beautés du site et des possibilités de loisirs qui abondent partout. L’eau termale utilisée à des fins médicales puis esthétique depuis plus de 200 ans, les dizaines de sentiers de montagne et les endroits non atteints par la civilisation (où l’on oublie qu’on vit dans le siècle de la vitesse, en se retrouvant dans l’ondoiement des fleurs ou le chant des dizaines d’espèces d’oiseaux qui vivent dans les forêts), des terrains de golf ou de tennis, des manèges, la possibilité de pratiquer des sports extrêmes) tout ça fait partie des merveilles offertes par la ville de Saint Gervais d’aujourd’hui, ville qui a adopté pendant huit ans mon vieux Miticã… Ce n’est pas une petite ville isolée de la civilisation, au contraire, elle se trouve à une heure de l’aéroport de Genève, et au pied de la montagne les trains a grande vitesse s’arrêtent en gare du Fayet.
A cause de son esprit toujours vif, n’importe où il se trouve, Dumitru Sinu trouve chaque fois quelque chose qui raisonne avec son milieu; c’est ce qu’il a fait à Saint Gervais, en jouant avec les mots il a composé un court poème amusant au sujet de la passion pour les sports d’hiver: “Ah! Qu’il fait bon patiner/ Si tu savais qu’il fait bon/ J’aimerais toujours patiner/ Jamais étudier/ Ah! Qu’il fait bon patiner!”. Après avoir réfléchi ensuite aux implications sur le choix entre les études ou leur renoncement en faveur des distractions, le poème continue: “ Ah! Qu’il fait bon près du tableau noir/ Savoir toutes les bonnes réponses/ On te donne un 8 en te disant: va à ta place / Ça va mal près du tableau noir/ Quand on ne sait pas les réponses/ On te donne un 3 et on te giffle/ Ça va mal près du tableau noir!”. C’était lorsque ses enfants avaient déjà commencé à étudier en France.
Il n’y avait pas beaucoup d’immigrants à Saint Gervais. Mon vieux Miticã ne se rappelle que d’un Australien et d’un Anglais qui vivaient là-bas. Ils se connaissaient tous, c’était une petite communauté, tranquille, armonieuse et il était impossible de ne pas observer chaque nouvelle personne arrivée à Saint Gervais.
Quelques Roumains de valeur au pied des Alpes
Saint Gervais était aussi la ville d’adoption pour d’autres familles roumaines. Après l’arrivée de Dumitru Sinu, ce fut Cornel Crişan qui le suivit, celui qui lui avait indiqué cet endroit. La femme de Cornel était française, née à Paris; ils avaient cinq beaux garcons, un mariage heureux mais parfois, quand il entendait Madame Nicole Sinu parler roumain très aisément, il grondait son épouse en lui montrant la femme de Miticã: Mais elle, comment a- -t elle appris le roumain?, car sa Française ne savait que quelques mots en roumain. Malheureusement, Madame Crişan est morte assez jeune…
Cornel Crişan était un brillant ingénieur chimiste. Grâce à ses brevets d’invention il est devenu très connu dans le monde de la science parce qu’il a réussi à breveter quelques types de médicaments. Il a reçu une bonne pension de l’État français. Mon vieux Miticã se souvient qu’il recevait environ 5000 francs, ce qui était beaucoup! Il est mort il y a peu de temps, là-bas, à Saint Gervais, la ville des souvenirs de mon vieux Miticã…
Il n’a jamais pu oublier ces gens, parce qu’ils étaient tous d’une qualité irréprochable, il les a toujours aimés et estimés.
Comment est-il possible d’oublier une personne comme Vasile Ţâra, originaire de la ville de Bistrita et qui aimait tant les livres, comme je vous l’ai déjà exliqué dans un précédent chapitre? Excelent en classe, licencié à la Sorbonne, il travaillait dans l’enseignement et jouissait d’une reconnaissance spéciale de la part de la société culturelle française. Il était marié à une femme asiatique, dans les veines de laquelle coulait le sang bleu d’une dynastie de la lointaine Indochine. Ils ont toujours entretenu des relations d’amitié. N’oublions pas le fait que Vasile lui avait envoyé le croquis du passage de la frontière française, quant il se trouvait encore en Italie. Et voilà comment, après de nombreuses années, le destin permet leur rencontre à Saint Gervais.
Un autre cher ami dont Dumitru Sinu se souvient avec plaisir est l’architecte roumain Elian. Neveu de l’illustre Gheorghe Tătărăscu, ex-premier ministre de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, Elian a été le plus heureux quand mon vieux Miticã est venu à Saint Gervais. Ils se rencontraient presque chaque jour et il n’oubliait jamais de lui dire: Mon vieux Miticã, je suis tellement heureux de te voir ici, car je ne parle plus roumain avec personne!
Un homme beau, grand, costaud et très intelligent, Elian était marié et il avait deux enfants: un garçon et une fille. Sa femme non plus n’était pas roumaine. Mon vieux Miticã ne se rappelle plus son pays d’origine, l’Estonie ou un autre petit pays du continent, mais il sait qu’elle avait étudié à la faculté de médecine de Roumanie et avait à Saint Gervais son propre cabinet médical. Madame Eliane est morte elle aussi, assez jeune, tout comme la femme de Cornel Crişan. Le fameux architecte vit encore aujourd’hui et Sandra, la fille de mon vieux Miticã lui rend souvent visite pour ainsi continuer ce que son père avait commencé longtemps auparavant, à savoir converser avec Elian dans la langue douce d’Eminescu.
Au diner avec la famille Tătărăscu
Mon vieux Miticã se trouvait encore dans la station de Saint Gervais, quand la mère d’Elian visita son fils. Madame Elian était l’une des soeurs de Gheorghe Tătărăscu.
Le libéral Tătărăs a eu des fonctions importantes dans les gouvernements de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, à plusieurs reprises: premier-ministre de janvier 1934 à décembre 1937 puis de novembre 1939 à juillet 1940 et ministre des affaires étrangères d’ octobre 1934 à février 1938 et encore de 29 mars 1938 à décembre 1947.
Gheorghe Tătărăscu venait d’une famille de boyards de la region de Gorj. Il a étudié le droit et l’économie à Paris, et a eu une activité politique prodigieuse. On peut dire beaucoup de choses sur cette personnalité, sur laquelle beaucoup d’entre vous avez certainement lu, son nom étant resté écrit en majuscules dans l’histoire du peuple… En 1950, il y avait 11 membres de la famille Tătărăscu dans les prisons communistes: Gheorghe Tătărăscu et ses quatre frères, Sandra - la fille du haut fonctionnaire, trois cousins et deux tantes de l’homme politique roumain. Ces deux dernières n’ont pas resistées et se sont suicidées pendant leur détention. A Paris, où le frère de Sanda Tătărăscu étudiait le droit, un autre malheur est arrivé: après avoir entendu que son père avait été arrêté, le fils de Tătărăscu a eu une crise de schizophrénie. Il est mort en 1969, dans un asile Parisien…
Mon vieux Miticã, le voilà maintenant à table avec la soeur d’une illustre personnalité de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, la mère de l’architecte Elian. Les membres de la famille Sinu étaient invités souvent à dîner chez Elian et ils passaient ensemble beaucoup de temps. Madame Elian, très distinguée, délicate, éduquée et très amicale était fascinée par les histoires de vie de refugié de mon vieux Miticã et lui disait souvent: “Vous avez eu une vie si palpitante, personne ne l’ a écrite?”
Mon vieux Miticã avait souvent dit à Vasile Ţâra, qui était souvent présent aux rencontres avec la famille Elian, “Moi, je t’ai dit de commencer à écrire quelque chose! “mais il répondait avec le même calme impassible : “Miticã, moi aussi je t’ai dit que ceux qui écrivent sont plus nombreux que ceux qui lisent.”
Est-ce que c’est Madame Eliane qui a stimulé mon vieux Miticã à rassembler ses souvenirs dans ses notes? A part d’autres choses, l’intérêt de cette dame cultivée pour la connaissance de sa vie de réfugié l’a convaincu qu’un jour il allait écrire ses souvenirs dans un livre.
Parfois, mon vieux Miticã invitait Madame Elian à la promenade car il avait beaucoup de temps libre et lui parlait indéfiniment des secrets, joies et pièges de l’exil, des gens et des endroits, de l’histoire et la culture. A son tour, il était étonné par la culture vaste de Madame Eliane et par la facilité avec laquelle elle parlait le français et l’allemand. Sa curiosité impétueuse l’a poussé un jour à lui demander comment elle avait réussi cette performance ? “Mon ambition a été de parler aussi bien qu’eux !” a été la réponse simple et claire de la dame distinguée. Madame Elian n’est pas restée longtemps à Saint Gervais, elle a déménagé chez sa fille qui habitait Paris.
“Tout le monde s’embrasse à Saint Gervais!”
Un cadre familial s’est instauré à Saint Gervais car ils se connaissaient tous. “Nicole embrassait toutes les femmes quand on entrait dans un magasin. Je devais attendre jusqu’à ce qu’elle les embrassait toutes, en France tout le monde s’embrasse”- me clarifie tout en riant mon vieux Miticã. C’était une communauté qui vivait en pleine harmonie et dans une ambiance amicale.
Les Roumains de Saint Gervais et Miticã dînaient souvent avec le maire, le chef policier, les médecins et les professeurs. “Les policiers étaient aimables, il n’y avait pas de problèmes dans les villages”, soutenait Miticã et les intellectuels étaient unis. Il y avait des amis français aussi, et, bien qu’il adorât parler avec des personnes intelligentes, cultivés, Dumitru Sinu ne faisait pas de discrimination: s’il était à table avec des hommes politiques, des intellectuels connus ou toute autre personnalité et apparaissait un homme simple qu’il connaissait, il n’hésitait pas à l’inviter à leur table et le traitait avec respect en le faisant se sentir aussi important que les autres. Mais il avait quatre amis français, un médecin, un journaliste et un professeur avec lesquels il aimait sortir et rester des heures dans un café, en abordant des thèmes vastes et variés de sa vie, de la politique, de la culture ou de tout autre domaine.
Quand mon vieux Miticã entrait dans un restaurant tout le monde se levait, y compris les pesonnes âgées- “Comme chez nous dans les villages!”- précise Miticã Sinu. Il se rappelle qu’une fois un de ses amis des Etats-Unis, Aurel Lungu est venu en visite à Saint Gervais. Celui-ci fut très étonné par l’intégration de mon vieux Miticã là-bas et lui a demandé: Mais comment est-il possible que tous ces gens te connaissent? Simplement: il a toujours su être agréable, respecter et c’est pourquoi il a toujours été respecté, il a aimé les livres et leur auteurs et il a partagé la joie de la connaissance avec ses amis.
Parce que j’ai réussi à très bien connaître Dumitru Sinu, je ne pose pas de telles questions, parce que sa manière d’être est unique, et il est impossible que quelqu’un qui le connaît ne l’aime pas.
Les fêtes traditionnelles françaises et réligieuses constituaient d’autre occasion pour un plus grand rapprochement des habitants de la ville de Saint Gervais. Ils savaient se distraire d’une manière originale, ils chantaient tous, dansaient, s’embrassaient tous en sortant dans les rues.
Parce que Saint Gervais est près de la frontière de la Suisse, mon vieux Miticã emmenait sa famille assez souvent dans le pays des cantons et ses enfants adoraient les hamburgers suisses! “ Ils étaient plus chers mais ils étaient très bons!”- m’expliquait mon vieux MIticã en souriant.
“Viendra un temps où l’on boira du champagne chaque jour!”
La vie de la famille Sinu n’a pas été toujours heureuse. Il y a eu aussi des périodes difficiles quand ils ont dû se soutenir l’un l’autre, avoir de la patience et de l’espoir pour des temps meilleurs. Mon vieux Miticã se rappelle que durant les périodes difficiles il avait promis à Nicole que viendrait le jour où ils pourront boire du champagne tous les jours! A Saint Gervais le rêve des deux époux qui ont traversé des périodes difficiles et des périodes de prospérité, semblait devenir réalité.
Un jour, Madame Nicole fut surprise par son mari qui lui apporta 14 bouteilles de champagne. Il avait tenu sa promesse et durant 7 jours ils ont bu du champagne chaque jour. Le temps promis à sa chère femme est venu et les voilà avec leurs enfants jouir d’une vie plus sûre, plus tranquille et meilleure. Mais, après les premieres sept bouteilles de champagne, ils ont decidé de garder les autres et les ont savourées, une par une, quand ils recevaient la visite d’ amis chers. Ils étaient heureux à Saint Gervais, ils étaient vraiment heureux!
“L’Amérique, c’est l’Amérique!”
Le contact avec les Étas-Unis n’a jamais été interrompu par Dumitru Sinu durant tout son séjour à Saint Gervais: il y revenait pout acquitter ses taxes à l’État américain. Il y avait une affaire qui devait être managée et surveillée et il devait surtout remplir les déclarations d’impôts sur le revenu au début de chaque année, pour l’année précédente.
Bien que Saint Gervais ait constitué pour lui et sa famille une période de vie merveilleuse, avec des souvenirs inoubliables, un endroit où il s’ est senti à l’aise, où il a eu des amis d’élite qui l’ont apprécié et aimé, il parraît que l’Amérique, la force qui y attire des gens du monde entier, y compris des États avec un puissant moteur de développement économique, l’ont determiné à revenir au Nouveau Monde. “L’Amérique, c’est l’Amérique!” c’est l’endroit qui l’a toujours attiré, où il a vu son rêve s’accomplir dès son arrivée.
Après huit ans à Saint Gervais, mon vieux Miticã décide de revenir aux États-Unis. Il s’établit cette fois à Reno, Nevada. Quitter Saint Gervais n’a pas été facile, parce que Sandra et Nicolae sont restés là-bas pour finir leurs études, mais il a pris cette décision sans hésiter. L’Amérique lui manquait et il ne pouvait pas ne pas répondre à ce désir de son âme. Nicole est revenue aux États-Unis après quelques années, après avoir fini ses études au lycée, et Sandra s’est mariée avec un Français et est restée là-bas.
Des enfants qui reussissent, des parents contents… une famille heureuse!
Sandra et Philippe, son mari, habitent aujourd’hui encore à Saint Gervais. Ils ont deux enfants, un garçon et une fille. Ils visitent périodiquement leurs parents, mais ce sont les petits-enfants qui arrivent le plus souvent à Phoenix. Mon vieux Miticã en est fier et très content, surtout parce qu’ il les voit satisfaits et qu’ils n’oublient aucun instant leur racines roumaines.
Philippe est le propriétaire d’une compagnie de façonnements métaliques où l’on réalise d’une manière très artistique des objets de menuiserie, des objets pour l’intérieur, des palissades, des balustrades, des accessoires ornamentaux pour l’intérieur ou l’extérieur, le tout exécuté d’une manière speciale, qui les distinguent des autres produits similaires de Saint Gervais et des alentours. Mon vieux Miticã me parlait des outillages performants que son beau-fils avait acquis et de la qualité élévé de son travail. Il est content et fier en même temps de savoir sa fille à l’ abris et heureuse à côté de son mari qui l’aime. Et pour que la satisfaction et la joie de Dumitru Sinu soient plus grandes, Sandra et Philippe ont racheté la maison paternelle à Sebeş, la ville roumaine de son enfance. Ils l’ont renovée, équipée avec tout ce qui est necessaire pout être une maison confortable, pour se sentir à l’aise et ils vont chaque année en Roumanie. Leurs enfants aiment la montagne, adorent les sentiers des alentours du village de Sebesul de Sus, en réussissant à parcourir les tracés des montagnes Suru et Negoiu, mais aussi ont-ils parcouru une grande partie des montagnes Fãgãraş. Les petits-enfants nés et élevés à Saint Gervais, mais aussi avec cette petite partie-là de sang roumain qui coulait dans leurs veines, sont arrêtés dans les rues du village par des autochtones qui leur disent: “Je sais qui vous êtes! Voue êtes de la famille du vieux Niculiţã!” (le grand-père de mon vieux Miticã)
Ils ne savent que quelques mots de roumain mais ils ont une forte relation avec Sebeşul de Sus; c’est ici que leur grand-père est né et par eux, par leur présence ici, chaque année, avec l’amour pour les gens et les lieux, le coeur de mon vieux Miticã sera toujours chez lui et va battre à la roumaine.
“Tout ce que l’homme possède n’a plus de valeur à un certain moment”- me disait mon vieux Miticã, en faisant reference à la période de Saint Gervais! Les années passées dans cette ville ont eu leur charme, les enfants se sont formés dans les écoles françaises, comme il l’ avait désiré, il a été heureux, tranquil, il a eu des amis, mais il avait commencé à en avoir assez et est alors revenu aux États-Unis. Cela avait été bien, mais la vie de la famille Sinu devait suivre une nouvelle trajectoire.
Plein de vie comme d’habitude, mon vieux Miticã me disait en souriant à la fin de cette rencontre: “On ne peut pas tout avoir, car il est impossible de faire face!”

Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arziona – SUA)


PARIS – FARMECUL GRĂDINII TUILERIES
ŞI RAFINAMENTUL PALATULUI LUVRU
Cu siguranţă că este imposibil să ajungi la Paris fără a vizita, măcar exterior, Grădina Tuileries şi Palatul Luvru, dispuse la capătul estic al „axei istorice” a Parisului, ce porneşte de la Arcul de Triumf, se continuă cu bulevardul Champs-Elysees şi ajunge în Piaţa Concorde în locul de amplasare a Obeliscului Egiptean. Chiar dacă timpul este scurt sau programul turistic se prezintă încărcat, o traversare rapidă a parcului Tuileries se va impune de la sine, iar o privire fugară a statuilor dispuse în exteriorul aripilor castelului îţi va evoca într-o clipă istoria zbuciumată, dar fascinantă a Franţei. De aceea, pot spune că  este imposibil să ai o impresie autentică asupra Parisului fără a vizita vestigiile celor care au adus glorie Franţei în timpul evului mediu şi au pregătit evoluţia ulterioară din timpurile moderne şi contemporane. La cine mă refer? Bineînţeles, la regii Franţei şi la dinastia Bourbonilor, fără de care niciodată nu am fi avut aceste lucrări arhitectonice fascinante din inima Parisului şi fără de care statul francez nu ar fi putut să apară vreodată aşa cum îl ştim din cărţile de istorie.
Dacă până la vizitarea Parisului am fost un republican convins, având mereu în faţă idealul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, dacă acest spirit m-a însoţit de-a lungul vizitării „axei istorice”, imediat după ce am păşit în Grădina Tuileries am avut percepţia unei epoci în care aristocraţia era un factor de progres pentru societatea franceză. De fapt, acest parc minunat întins pe o suprafaţă de 25 de hectare exprimă cel mai bine simetria, perspectiva şi ordinea grădinilor franceze în stil renascentist, oferind confort şi bucurie indiferent de anotimp. Privind din dreptul terasei dinspre Sena acest ansamblu de copaci şi grădini, am retrăit, preţ de mai multe clipe, perioada de aur a regalităţii din timpul regelui „soare”, adică a lui Ludovic al XIV-lea.
Deodată, tot republicanismul meu a dispărut pentru a face loc viziunii strălucitoare a unei perioade de maximă înflorire a Franţei, când frumuseţea şi rafinamentul acestei ţări unice ajunsese să fie cunoscut până la marginile lumii. Fără să vreau, am avut sentimentul pierderii iremediabile a unor valori impresionante descoperite cu puţin timp înainte de apusul brutal al regalităţii. Nu aş putea preciza foarte exact ce anume m-a determinat să îmi schimb perspectiva, dar cred că „secretul” se afla în armonia pe care am putut să o discern prin farmecul inconfundabil al acestui parc vorbind mai bine decât o mie de cuvinte despre strălucirea acelor vremuri.
Mergând de-a lungul aleii principale, privind fântânile arteziene cu motive neoclasice, observând copacii „tunşi” la aceeaşi înălţime şi admirând varietatea vegetaţiei din interiorul grădinii, mi-am dat seama cât de nedreaptă a fost acea revoluţie care a distrus din temelii o epocă glorioasă pentru a face loc unei perioade lungi de distrugere şi de continuă tranziţie, care poate nu s-a încheiat pe deplin nici în prezent. Se pare că istoria nu admite astfel de discontinuităţi fără a încărca „nota de plată” a generaţiilor următoare, fiindcă deşi revoluţia a eliberat energiile mulţimii, anarhia şi convulsia oarbă rezultată nu a condus la un efort constructiv decât după ce noua ordine s-a înfiripat la capătul multor experimente sociale mai mult sau mai puţin fericite.
În principiu, Grădina Tuileries se compune din mai multe sectoare dispuse simetric la dreapta şi la stânga aleii principale, care începe din dreptul Pieţei Concorde şi se încheie în Piaţa Caruselului, chiar în faţa Palatului Luvru, mai precis în locul în care odinioară a existat Palatul Tuileries. Practic, imediat după intrarea dinspre „axa istorică” se poate admira o imensă fântână arteziană, după care se pot observa la dreapta şi la stânga sectoare rectangulare cu vegetaţie felurită compusă din arbuşti sau plante armonios dispuse în interiorul acestora. Există o varietate încântătoare în maniera de dispunere, precum şi în prezenţa diferitelor specii de plante, fapt care conferă farmec şi savoare, ca o mărturie a stilului şi rafinamentului francez. Iar la capătul dinspre Palatul Luvru se poate admira un bazin de apă octogonal, care încadrează simetric toate aceste sectoare de grădină, oferind o perspectivă unică atunci când priveşti de-a lungul aleii principale.
Numele de „Tuileries” a fost preluat de la destinaţia iniţială a locului în care a fost amplasată ulterior grădina, mai precis aceea de a găzdui o „fabrică” medievală pentru producerea ţiglelor din lut ars folosite la acoperişurile clădirilor din Paris, „tuile” însemnând „ţiglă”. Fiind chiar pe malul Senei, lutul de culoare roşiatică folosit pentru manufacturarea acestor elemente de construcţie era prezent din abundenţă, fapt care explică denumirea în limba latină de „rubras” – teren roşiatic, din care a derivat în franceză cuvântul Luvru printr-o transformare fonetică ingenioasă. Nu sunt lingvist de profesie, dar cel puţin aceasta este opinia specialiştilor, deşi pentru Luvru, adică Louvre, aş fi propus o variantă mai directă pornind de la destinaţia militară iniţială a amplasamentului în care se află în momentul de faţă palatul.
Acest parc a devenit renumit în urma evenimentelor din fatidica zi de 10 August 1792, când a fost luat cu asalt Palatul Tuileries de către mulţimi de oameni nemulţumiţi, instigaţi de către iacobini cu scopul de a detrona pe rege. Locul a mai fost marcat şi de masacrarea gărzilor elveţiene ce asigurau paza palatului, care au avut nefericita iniţiativă de a trage în manifestanţi, provocând moartea multor zeci sau chiar sute dintre aceştia. Parcurgând la pas toată această grădină, am căutat să identific acel moment trist, când ultimul Bourbon a fost condus la eşafodul înălţat în Piaţa Concorde. Deşi nu am avut o părere neapărat bună despre acest rege şovăielnic, totuşi tragismul situaţiei m-a urmărit de-a lungul tuturor aleilor, având uneori senzaţia că zăresc scene sângeroase şi pline de dramatism din acea perioadă.
De fapt, Parisul poartă cicatricele acelor vremuri dureroase, când revoluţia a luat locul evoluţiei, iar experimentul hazardat s-a impus în locul măsurilor raţionale de redresare a naţiunii. Chiar dacă prin urbanizarea extensivă din timpul Celui de-al Doilea Imperiu, vestigiile timpurilor medievale au fost în mare măsură distruse, Grădina Tuileries şi Palatul Luvru ne vorbesc în continuare despre barbaria schimbării iraţionale şi despre furia oarbă a gloatelor aţâţate de fanatici, anarhişti şi oameni dornici de răzbunare. Ce poate ieşi bun din aşa ceva? Realizând toate aceste aspecte, am simţit o nostalgie profundă şi o compasiune greu de exprimat în cuvinte pentru sutele de mii de oameni ucişi în evenimentele tulburi ale Primei Republici.
Păşind mai departe spre ieşirea dinspre palatul Luvru, am fost întâmpinat de Arcul de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, mult mai mic decât cel din Piaţa Etoile, care comemorează victoriile „Marii Armate” împotriva coaliţiei puterilor europene, în mod deosebit fiind amintită victoria de la Austerlitz asupra trupelor imperiului habsburgic. Am citit cu atenţie cuvintele scrise de o parte şi de alta a monumentului, regăsind frazeologia bombastică din timpul Primului Imperiu. Nu sunt un admirator al lui Napoleon Bonaparte, iar plasarea acestui arc de triumf în interiorul complexului creat de regii Franţei mi-a apărut ca o intruziune istorică neavenită a unui „om din popor” ajuns împărat printr-un complicat şir de evenimente. Cu toate acestea, monumentul este bine încadrat pe „axa istorică”, fiind aliniat cu marele Arc de Triumf dispus la câţiva kilometri în „amonte” faţă de acesta.
De la Piaţa Caruselului am putut admira direct Palatul Luvru dintr-o raţiunea foarte simplă şi anume aceea că Palatul Tuileries nu mai există în clipa de faţă. Cum se poate aşa ceva? Mă aşteptam să găsesc o inscripţie monumentală în amintirea acelui faimos palat construit la ordinul Caterinei de Medici, însă nimic de felul acesta nu am putut identifica prin preajmă. În afară de micul Arc de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, nimic nu mai încadrează această piaţă, care pare cu totul inoportună în faţa marelui palat Luvru. De aceea, „am răscolit” Internet-ul şi cărţile de istorie pentru a afla ce s-a întâmplat palatului luat cu asalt de gloatele Parisului, urlând cuvinte pline de ură împotriva regelui Ludovic al XVI-lea.
Ceea ce am putut afla m-a întristat profund, fiindcă acest palat, care a fost ultima reşedinţă a regalităţii, precum şi locul în care s-au înscăunat „împăraţii din popor” în genul lui Napoleon Bonaparte şi a lui Napoleon al III-lea, a fost distrus în timpul evenimentelor Comunei din Paris. Mai precis, pe data de 23 mai 1871, în timpul reprimării revoltei din Paris, în mod deliberat mai mulţi comunarzi au incendiat palatul, acesta neputând să fie stins nici după mai multe zile de luptă a numeroaselor brigăzi de pompieri din Paris cu flăcări imposibil de oprit. Din fericire, palatul Luvru a scăpat ca prin minune de acest gest absurd şi plin de ură al comunarzilor, care din raţiuni de răzbunare s-au decis să radă de pe faţa pământului vestigiile nepreţuite ale Parisului.
Cugetând la gestul lor, nu am putut să nu regăsesc peste timp ura „revoluţiilor culturale” din Rusia, din China sau din estul Europei conduse cu un elan satanic de către urmaşii lor din timpul regimurilor comuniste. Dispreţul faţă de trecut, lipsa de respect pentru valoare şi frumos, au fost elementele definitorii ale comunarzilor din toate veacurile, mărturia distrugerii anarhice însoţindu-i mereu. Nu mă pot opri să nu mă gândesc şi la demolările lipsite de raţiune ale centrului istoric al Bucureştiului, precum şi la construirea de monstruozităţi arhitectonice, care poartă pecetea urii comunarde, ce a ras de pe faţă pământului Palatul Tuileries. Având aceste impresii, am păşit cu tristeţe peste locul care nu mai aduce aminte cu nimic despre acel palat, pentru a putea admira în schimb Palatul Luvru şi aripile care îl legau odinioară de fostul Palat Tuileries.
Palatul Luvru a fost iniţial o fortăreaţă de apărare a cetăţii Parisului, fiind construit după un plan similar cu cel al castelulului de la Vincennes şi cu al altor castele de pe Valea Loarei, adică urmând o structură rectangulară, cu turnuri rotunde dispuse la colţuri şi cu un turn înalt în interior, poziţionat central, numit „donjon”. Luvru a fost iniţial una dintre numeroasele reşedinţele ale regilor Franţei, pentru ca din anul 1546, adică din perioada Renaşterii, să înceapă să fie modificat şi adaptat ca palat de locuit, confortul şi estetica luând locul funcţiei de apărare. Însă ideea „marelui proiect” de îndepărtare completă a rămăşiţelor fortăreţei medievale şi de unire a palatelor Luvru şi Tuileries a avut-o Henric al IV-lea, care a iniţiat multiple modificări începând cu anul 1589, lucrări ce au fost continuate pe o perioadă ce s-a întins pe o durată de mai multe sute de ani.
Studiind istoria construirii Palatului Luvru, am înţeles că un astfel de complex nu se putea realiza peste noapte, ci au fost necesare mai multe generaţii de arhitecţi şi de suverani, care au urmat principii estetice similare. Acest lucru se poate urmări şi în Viena, precum şi în alte capitale europene, fiind cu totul de neînţeles dorinţa şi susţinerea „regilor din popor”, care au dorit să apară peste noapte „castele din poveşti” cu turnuri înalte, crescute grotesc peste ziduri ridicate la repezeală de ingineri constructori cu pretenţii de arhitecţi. A construi cu stil presupune timp, efort şi dedicare, fiind rezultatul transmiterii de la o generaţie la alta a experienţei acumulate prin observaţie, fineţe în execuţie şi experiment atent dirijat pentru a nu strica niciodată perspectiva de ansamblu. Arhitectura autentică este o artă ce presupune o relaţie maestru-discipol şi nu doar o absolvire grăbită a unei facultăţi de profil. De aceea, mă întreb pe bună dreptate: Unde sunt elitele de altădată? Unde sunt maeştrii şi şcolile de artă arhitecturală, care au zămislit Micul Paris şi centrele istorice ale oraşelor României? De ce nu mai avem astfel de oameni în generaţia actuală?
În faţa Palatului Luvru este amplasată o mare piramidă în stil post-modernist realizată din plăci de sticlă, prinse cu arce de oţel, construită după planurile unui renumit arhitect de origine chineză. Deşi controversată la început această iniţiativă, ulterior ea s-a dovedit a fi benefică în fluidizarea traficului de vizitatori, folosindu-se conceptul de „atrium” subteran, preluat din arhitectura de construcţie a caselor nobiliare din vremea imperiului roman. Intrând în această piramidă, am avut brusc senzaţia că mă aflu într-un mare terminal de aeroport foarte ingenios gândit pentru a permite accesul simultan spre mai multe direcţii prin intermediul multiplelor scări rulante ce urcau sau coborau spre sau dinspre nenumăratele încăperi ale palatului.
Asocierea dintre aspectul piramidal post-modernist şi arhitectura medievală a palatului este interesantă, alinierea realizându-se de-a lungul cunoscutei „axe istorice”, care în principiu trece prin mijlocul piramidei şi deopotrivă prin mijlocul palatului, oferind simetrie, ordine şi perspectivă, la fel ca în Grădina Tuileries. În plus, motivul „piramidei” completează interesant cel al „obeliscului” din Piaţa Concorde, încadrând într-o manieră „egipteană” Grădina Tuileries, cu o referinţă simbolică spre Valea Regilor, o comemorare tipologică a perioadei de glorie a unei civilizaţii ajunse la apogeu.
De fapt, Palatul Luvru are la bază o construcţie rectangulară, urmărind preferinţa pentru simetrie din arta renascentistă târzie, la mijloc fiind dispusă o fântână rotundă ce oferă o perspectivă interesantă atunci când priveşti spre oricare dintre laturile clădirii. Partea interioară delimitată de această construcţie poartă numele de „Curtea Careului”, în exterior fiind prelungită către apus prin două aripi de clădire ce se întindeau până la fostul Palat Tuileries. Pe aceste structuri sunt dispuse spre interior la nivelul acoperişului statui în mărime naturală reprezentând numeroase personalităţi din istoria medievală şi modernă a Franţei, această lucrare fiind realizată în timpul lui Napoleon al III-lea în stilul neobaroc. Dar cel mai interesant este muzeul adăpostit de către Palatul Luvru, impresionant prin nesfârşitele colecţii de artă expuse publicului larg. A vizita doar o secţiune a acestui muzeu necesită mult timp şi efort, fapt pentru care nu voi intra în relatări suplimentare pe această temă, rămânând deschisă invitaţia de a veni şi de a vedea nepreţuitele obiecte de artă colecţionate de către regii Franţei.
Ajuns la capătul dinspre răsărit al palatului, mai precis dinspre Pont Neuf, am păşit melancolic spre ieşirea din acest palat fascinant pentru a admira preţ de mai multe minute aripa exterioară dinspre Sena şi pentru a cugeta asupra evenimentelor sinuoase, aberante şi crude ce au marcat sfârşitul domniei regilor Franţei. Am intrat în Grădina Tuileries ca un republican convins, am avansat impresionat de splendoarea locului pe aleile acestui parc simţind ceva din gloria regalităţii. M-am cutremurat în faţa locului unde a fost distrus Palatul Tuileries, am retrăit agonia aristocraţiei ucise de furia oarbă a maselor şi tristeţea frumoasei regine Maria Antoaneta, ce a avut neşansa istorică de a trăi în acele veacuri.
Mai departe, am parcurs rutele de acces către Palatul Luvru şi am admirat motivele medievale şi romantice ale acestui complex arhitectural unic, pentru ca la plecare să înţeleg că niciodată revoltele populare nu au adus ceva bun atunci când acest lucru a însemnat distrugerea ordinii anterioare şi revenirea barbariei la putere sub forma „împăraţilor proletari”. Să fii devenit regalist în urma acestei introspecţii, imposibil de trăit doar prin lecturarea cărţilor de istorie? Nu aş putea spune cu precizie acest lucru, dar cu siguranţă ceva din sufletul meu a rămas pentru totdeauna ataşat de aceste „relicve” ale unei glorii apuse pentru totdeauna şi ale unui timp când ordinea, simetria şi perspectiva constituiau pecetea inconfundabilă a Renaşterii, un lucru radical opus mâniei oarbe a maselor aţâţate de instigatori lipsiţi de orice fel de scrupul, dar mai ales de omenie.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PARIS - PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI
Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării fiului acestuia, Ludovic al XV-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.
Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.
În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.
Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.
Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.
Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.
Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.
Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.
De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.
Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.
În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.
În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?
Octavian Lupu (Bucureşti)

PREZENTUL CA O PUNTE DINSPRE TRECUT SPRE VIITOR
Nu pot să nu fiu nostalgic atunci când contemplu trecerea timpului şi constat cum urma prezentului se pierde într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Şi este tragic faptul că nimic nu mai rămâne din tot ce a fost, iar amintirile se proiectează virtual undeva în vecinătatea fantasticului amestecându-se cu plăsmuirile imaginaţiei până când nu mai poţi să mai faci distincţia dintre ele. Şi de aceea, confuzia dureroasă dintre realitate şi dorinţă produce o suprapunere de planuri ce te împinge spre abisul pierderii conştiinţei de sine şi a ceea ce eşti cu adevărat.
De fapt, fiinţa umană comportă o definiţie dinamică, o transformare continuă dinspre copil spre adult, iar după aceea spre zenit şi apus de existenţă, dincolo de care logica se opreşte neputincioasă în a discerne un nou tărâm. Iar această limitare a orizontului te determină să te concentrezi strict pe ceea ce vezi, lucru ce îţi induce o senzaţie abisală pe măsură ce marginea acestuia se apropie tot mai mult de tine, fără a putea să eviţi în vreun fel coliziunea finală, în urma căreia nu poţi distinge decât neantul.
Este tristă condiţia umană, cu accente dramatice progresând către o tragedie pe care o trăieşti în mod inevitabil pe drumul ce leagă trecutul de viitor, prezentul fiind doar o secvenţă scurtă ce dispare de îndată ce ai zărit-o. În acest sens, timpul este cel mai puternic agent corosiv al universului, transformând materia oriunde o găseşte în cuprinsul spaţiului şi simplificându-i tot mai mult formula de compoziţie până la dispariţia totală. Iar timpul este cel mai mare adversar al existenţei tale efemere, un devorator al vieţii şi al oricărei exprimări a naturii în mijlocul căreia trăieşti.
Dar fără timp, nu am putea să mai trăim, derularea acestuia oferind această călătorie prin existenţă cu toată suita ei de bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri sau urcări şi coborâri abrupte. Timpul este cel mai mare creator de forme, el, cel care ulterior le şi distruge într-o plăcere masochistă a eternei prefaceri, a renaşterii a ceea ce a fost pentru a înlocui ceea ce este într-un joc nesfârşit, ale cărui reguli le intuim mereu fragmentar, dar niciodată în totalitatea lor.
Chiar şi aşa-zisele legi ale naturii, nu sunt altceva decât observaţii mai mult sau mai puţin îndelungate ale acţiunii timpului asupra materiei, ale acestei eroziuni continue dinspre forme mai complexe către cele mai simple, pentru ca ulterior ordinea să se inverseze, iar maestrul creator al devenirii să nască forme tot mai complicate, până când acestea ajung să se prăbuşească sub propria lor greutate făcând loc haosului şi renaşterii simplităţii. Aşa se întâmplă şi la nivel social, ba chiar istoric, prefacerile urmând traiectorii nebănuite, ondulaţii în nisipul eternităţii din care provine şi unde se întoarce timpul.
Şi propria ta persoană, supusă acţiunii acestui factor distructiv şi creator, se confruntă cu aceleaşi conflicte pe care trecerea timpului le generează, cu contradicţii parcă anume făcute pentru a produce o mişcare continuă, uneori spasmodică, alteori lină, către un final, care la momentul prezent nu îţi spune nimic precis. Copilul de ieri este străin de adolescentul de astăzi, prefacerea fiind profundă, chiar dramatică în disjuncţia pe care o realizează între aceste două etape ale vieţii. Iar adolescentul de astăzi va deveni un străin faţă de adultul de mâine, care va arunca la coş idealurile de o clipă ale unei perioade relativ scurte din viaţă, pentru a deveni fiinţa pragmatică şi dispusă la compromis din raţiuni de supravieţuire de mai târziu.
Iar adultul puternic şi sigur pe sine va deveni în curând bătrânul şovăielnic şi mereu bulversat de o lume ale cărei reguli ne le poate înţelege, trăind în imaginaţie acele vremuri „bune”, când viaţa i se desfăşura la picioare cu ispititoare oportunităţi şi nesfârşite alegeri. Ce diferenţă de la o etapă la alta şi ce schimbare tragică între momentele vremelniciei condiţiei noastre umane!
Am avut ocazia să trec prin locuri pe care nu le mai revăzusem de peste douăzeci de ani, deşi locuiam în acelaşi mare oraş Bucureşti. Senzaţia revederii unor fragmente de realitate care cândva îmi erau familiare a fost puternică, ca şi cum numai o săptămână trecuse din vremea când treceam pe străzile aglomerate şi pline de praf ale respectivului cartier. Dar totul nu era decât un joc al imaginaţiei, fiindcă deja „cochilia” a devenit goală, iar viaţa a dispărut din acea felie de realitate, rămânând doar anumite elemente fizice degradabile mai greu sub acţiunea timpului.
Acest joc al iluziei amintirilor ce refuză să dispară, dar care generează impresii puternice chiar şi în prezent, îţi menţine pentru o vreme senzaţia că eşti stăpân pe situaţie, că poţi face aproape tot ce îţi doreşti, că mereu câmpul alegerilor se va deschide generos  înaintea ta. Dar realitatea este cu totul alta, fiindcă fiecare pas făcut pe axa timpului reprezintă în mod dureros o restricţionare tot mai accentuată, până când „îngheţul final” pune capăt unei alergări ce s-a întins pe mai multe decenii, foarte puţine dacă stai să te gândeşti cât reprezintă aceasta la scara derulării naturii.
Dar nu doresc să am o notă pesimistă, fiindcă viitorul totuşi există dincolo de momentul prezentului, valenţele sale nefiind totdeauna clar înţelese, iar posibilităţile pe care le aduce neputând fi restricţionate pe deplin. Uneori anumite porţi se închid pentru a face loc altor uşi să se deschidă, iar ceea ce a fost un exces de energie în clipele tinereţii se poate converti în profunzime şi pătrundere în tainele existenţei, undeva dincolo de suprafaţa spoită a prezentului. Iar în final, cine ştie dacă nu cumva stingerea existenţei efemere nu este altceva decât trecerea printr-un portal spre ceva mult mai înalt, o devenire într-o secvenţă a universului în care acţiunea timpului îşi pierde amprenta sa corosivă? Cine poate şti acest lucru? Greu de spus, dar intuiţia te poate ajuta acolo unde logica îşi descoperă limitele ei.
Însă nu vreau să susţin necondiţionat demersul transcendent al religie sau filozofiei, fiindcă nu am calitatea de a recomanda o anumită cale, acest lucru fiind supus propriei tale deveniri, care poate diferi substanţial de cea pe care eu merg în clipa de faţă. Dar în acelaşi timp am intenţia de a sublinia necesitatea cugetării asupra naturii timpului, acest prieten şi vrăjmaş, deopotrivă, şi detaşării de implicarea excesivă în materialitatea lumii în care trăim. De multe ori, dorinţa de a avea, de a deţine tot felul de valori materiale, te poate bloca pe calea avansării în ce priveşte cunoaşterea lumii în care trăieşti. Sunt multe persoane care îşi dedică aproape tot timpul efemerităţii lor acumulării obsesive de obiecte şi mijloace, strângând provizii pentru sute de ani, lăsând o amprentă grotescă în urma lor. Mai există persoane ahtiate după putere, acaparând cu avariţie poziţii de răspundere, de unde să comande peste ceilalţi, care să le ofere senzaţia că sunt un fel de semizei plasaţi mai presus de muritori. Jocul politic se bazează pe o astfel de dominaţie iluzorie, ce sfârşeşte mai devreme sau mai târziu în cădere şi dezamăgire.
Alteori, există situaţia când tot scopul vieţii este orientat către satisfacerea diferitelor plăceri costisitoare sau poftelor de tot felul, trecând dincolo de simpla, dar profunda, bucurie a vieţii. Şi aici, puterea de a chefui se micşorează în timp, slăbind fiinţa umană şi accentuând decăderea ei, ce se termină abrupt şi fără sens în mod neaşteptat.
Şi tocmai de aceea, atâta vreme cât te afli pe puntea prezentului ce uneşte trecutul de viitor, este util să nu te ataşezi de jocul iluziilor, ci să priveşti şansa vieţii ca pe o experienţă a cunoaşterii şi ca o trecere către un orizont superior. Pornind de la această imagine a călătorului printr-o lume mereu străină, poţi să ajungi să te transformi împreună cu timpul, să sublimezi progresiv în structura sa, ce nu cunoaşte ataşament faţă de ceea ce este, ci mereu faţă de ceea ce va fi. Lăsând în urmă structuri nefinalizate şi ruine ale unor monumente veşnic dispărute, cel care călătoreşte împreună cu timpul, are satisfacţia de a nu se lega mai mult decât este necesar de materialitatea lumii, putând astfel să treacă la final prin portalul ce duce la nemurire, a cărei existenţă deşi pare ilogică, totuşi o simţim ca fiind adevărată în adâncul fiinţei noastră.
Şi cine ştie? Poate fiinţa umană nu este altceva decât un fragment de timp ce traversează spaţiul şi materia, aşa cum cuantele de energie, sau fotonii, traversează nesfârşitele întinderi ale eternităţii. Dacă aşa stau lucrurile, atunci înseamnă că timpul este chiar structura fundamentală a fiinţei noastre şi undeva, prin intermediul său, ne vom reîntâlni într-un alt spaţiu şi sub un alt orizont mai generos decât cel al prezentului clipei de faţă.
Octavian Lupu (Bucureşti)

BRUGES – VENEŢIA DIN NORDUL EUROPEI
Unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, cu o atmosferă de basm şi o istorie de peste 2000 de ani, oraşul Bruges din NV Belgiei, face parte din patrimoniul mondial al UNESCO.
Teritoriul oraşului a fost ocupat de o colonie galo-romană, locuitorii săi dedicându-se agriculturii şi relaţiilor comerciale cu Anglia şi Ţara Galilor. În jurul anului 270 germanii atacă coasta câmpiei flamande pentru prima dată. Romanii îşi menţin trupele militare în teritoriu până în secolul IV. Prin urmare, oraşul a fost locuit de-a lungul perioadei de tranziţie la începutul Evului Mediu. Atunci când Sf. Eligius a ajuns pe coasta flamandă pentru a răspândi creştinismul, în jurul anului 650, Bruges era capitala fortificată a zonei.
Aproximativ după 100 de ani Bruges dezvoltă relaţii comerciale şi cu regiunea scandinavă, numele de „Bruges” fiind derivat din vechea norvegiană, cuvântul "Bryggja" semnificând „mal” sau „punte”, acesta apare în actele şi pe monedele de la mijlocul secolului al IX-lea. La acea vreme oraşul avea deja o cetate care adăpostea locuitorii de jafurile normanzilor. Chiar şi aşa, relaţiile comerciale între Burges şi peninsula Scandinavă au fost menţinute, la începutul Evului Mediu fiind un important centru comercial şi port cu ieşire la mare.
Cele mai vechi biserici parohiale din Bruges datează din secolul IX, Biserica Maicii Domnului şi Catedrala Sf. Sauveur.
În secolul al XI-lea Bruges devine un important centru de afaceri al Europei de Nord-Vest, iar Flandra una dintre zonele cele mai urbanizate din Europa. Lenjerii de pat şi ţesături din lână erau exportate în toată Europa din Bruges, oraş care avea în secolele XIII-XV între 40.000-45.000 de locuitori. În secolul al XIV-lea Bruges putea fi numit un oraş-port bogat, dezvoltându-se în egală măsură o reţea hotelieră şi una bancară.
Cu toate acestea oraşul a fost zguduit în mod constant de tulburări. Diferenţele de venit între oamenii obişnuiţi şi antreprenori au trezit revolte ale maselor care au fost reprimate cu brutalitate, precum cele din 1280 sau din 1436-1438.
Secolul XIV a fost o perioadă de criză, insurecţii, epidemii şi tulburări politice. S-a încheiat cu fuziunea dinastiilor de Flandra şi Burgundia. Perioada burgundiană a început pentru Bruges în 1384. Timp de un secol, oraşul a rămas principalul centru comercial la nord de Alpi. Industria pânzei a fost înlocuită treptat cu bunurile de lux. Oraşul a cunoscut un avânt economic. Arta şi cultura au înflorit ca niciodată până atunci. Această perioadă prosperă a luat sfârşit după moartea neaşteptată a Mariei de Burgundia din 1482.
În literatura europeană, Bruges este făcut cunoscut prin romanul "Bruges la Morte" de Georges Rodenbach (1892), în care este descris ca un oraş adormit, mort, dar misterios.
Arhitectura contemporană a oraşului:
Sala de Concerte – clădire de 120 de metri lungime şi 50 de metri lăţime, al cărei turn poate găzdui 300 de persoane, iar sala de concerte a clădirii are aproximativ 1300 de locuri, este opera arhitecţilor Paul Robbrecht şi Hilde Daem care au îmbinat modernul în peisajul urban existent. În fiecare an în incinta acestei clădiri sunt organizate peste 100 de evenimente, variind de la muzica clasică, la jazz, operă sau teatru.
Muzeele oferite de www.brugge.be: Béguinage et maison de béguine; Cour Bladelin; Basilique du Saint-Sang; Choco-Story; Musée brugeois du Diamant; Frietmuseum (musée de la frite); Ter Doest; Lumina Domestica; Couvent Anglais; Dali Xpo-gallery; Eglise de Jérusalem; Centre de la Dentelle; Guilde des Arbalétriers de Saint-Georges; Cathédral Saint-Sauveur; Guilde des Archers Saint-Sébastien; Abbaye Saint-Trudo; Observatoire Beisbroek et planétarium.
Atracţii turistice în Bruges reprezintă Muzeul de Arte şi Tradiţii Populare, Muzeul de Ciocolată, plimbările de-a lungul canalelor sau cu trăsura, precum şi morile de vânt din zonă. Din septembrie 2009 o noutate a oraşului o constituie proiectul „Bruges pe calea ferată”, oraşul la scară 1/87.
În prezent Bruges are o populaţie neerlandofonă de 117.073 locuitori. Este denumit „Veneţia de nord” datorită numeroaselor canale care încercuiesc şi traversează oraşul.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)


SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI, DRAGOBETELE
Motto: Dragobete blând şi darnic, / Se-nfăşoară ca năvalnic, / Patimi vechi le reaprinde, / Dragostea în plasă prinde. (Viorica Pop)
Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a omenescului.
Cercetări recente, faţă de cele care s-au manifestat sub influenţa estului slav, care asociau etimologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă, au indicat că acest cuvânt şi-ar putea avea originea Simpozion, Biblioteca Metropolitenă Bucureşti în limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă şi de daci, pentru o divinitate celebrată în această perioadă a anului, a sfârşitului de lună a lui făurar, ca o divinitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe altele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute până acum. Este lesne de înţeles că această manifestare, la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca treburi anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuşi, o ipoteză şi o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai amănunţită a începuturilor obiceiurilor româneşti, a fenomenelor care au influenţat acceptarea acelor cutume, a aflării şi datării cu mai multă exactitate a existenţialului în cultura tradiţiilor strămoşilor noştri.
Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, şi nici a cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu din Bucureşti al Academiei Române, care susţin că acest cuvânt, dragobete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui ar putea distribui următoarea explicaţie: cuvântul trago, de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, ţap şi simboliza puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes[1], pe care romanii şi grecii îl foloseau în exprimarea mersului pe jos, desculţ. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea trupului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde iubita îl aştepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai dăinuie în unele părţi ale satului românesc, pentru că adesea tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălţându-se şi zburdălnicind pe verdeaţa presărată cu flori. Cele două cuvinte au suferit în timpul istoric al civilizaţiei româneşti transformări: trago, spun cei doi renumiţi etnologi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a devenit cu timpul drago, iar termenul pede se va transforma în bete. Bete, folosit în unele zone din Oltenia are înţelesul de mulţime, adunare, însă simbolic acest cuvânt se pare că avea să denumească, mai târziu, cingătorile înguste, frumos ţesute, purtate de flăcăi în zi de sărbătoare. Acestea erau aşezate în diagonală peste cămaşa frumos brodată sau ca fâşii la brâu, pentru legarea cămăşii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a procreării, în tainicul port popular românesc. Desele schimbări de pronunţie a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de la cuvântul traco sau drago ( din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac şi aşa mai departe, care se spune că ar fi putut da naştere numelui zeului iubirii la traci. Să nu neglijăm că terminaţia ”–ete”, sufix augmentativ, are şi sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu jignitoare, mai degrabă o atenţionare jovială: băiete, de exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr.
Semnificaţia sărbătorii de Dragobete, la români
Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada menţionată, nu a existat la străbunii noştri traci. Că au fost evenimente în istoria evoluţiei şi dezvoltării acestui popor care nu s-au menţionat în scris, nedescoperindu-se până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări străine, nu înlătură adevărul existent al tradiţiilor, dovadă fiind
Hora de Dragobete obiceiurile sătenilor din Munţii Apuseni dar şi a grupurilor de locuitori de la şes, din acelaşi neam de daci, chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migratoare.
Neobosiţi, exegeţii: filologi, istorici, geografi, dar şi arheologii au scos şi vor scoate, într-un timp al istoriei care va veni, aşa cum multe s-au descoperit sub pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, atestări noi din care ne vom rândui descendenţa.  
Revenind la perioada sfârşitului de secol al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, într-un interval de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare: Ioan Dragobete, Dragostitele, Santion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru.
Sărbătorit de tinerii satelor[2], până la mijlocul secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de martie, ţinând cont de calendarul gregorian sau iulian, se constată că această sărbătoare a iubirii datează dinaintea apariţiei creştinismului. În mitologia dacilor, zeul, care ulterior a fost numit Dragobete (în spaţiul slav Glavo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică, aşa cum se va constata şi în cazul altor sărbători din calendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia etc.) era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinţa că în această zi şi păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Motivaţiile preluării, au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând mesaj al cerului şi, de aceea, zeul a mai fost numit şi Logodnicul Păsărilor.
În această zi, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în faţa bisericii, ca loc sacru de săvârşire a unei împliniri, iar de acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute, prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Florile de început ale primăverii constituiau în credinţa oamenilor de la sate mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau înfloriţi erau adunaţi de fete în buchete pe care le puneau în lăutoarea[3] fetelor, rostind cuvintele ritualice: Flori de Fetele tinere alegând busuiocul fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi. De asemenea, adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-şi semeţe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâioare pe care le strângeau în bucheţele şi le păstrau pănă  la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelelor pe care le aruncau în ape curgătoare, rostind  descântece pentru ursit învăţate de la femeile în vârstă ale satului. După acest ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dealurile golaşe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele şi băieţii discutau, glumeau şi cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat în credinţa poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă şi dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele! În lucrarea Jocul Dragobetelui cu măşti la „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele şi unele tradiţii legate de ele”, inimosul folclorist român Constantin Rodulescu-Codin (1875-1926) consemna: Dragobetele e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de ragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi... În urma acestui fapt a rămas şi zicala referitoare la toate femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste cuvinte, care constituiau un avertisment, erau şi o atenţionare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-şi întâlneau, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot anul aceştia vor rămâne neiubiţi. Credinţa populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriţi de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Împlinirea dragostei prin căsătorie constituia pentru băiat culegerea a două fire din floarea dragostei din pădure. Acele două fire tânărul le sădea în grădina curţii lui. Dacă tulpinele se apropiau una de altele în timpul creşterii lor atunci cu siguranţă tânărul urma să se căsătorească cu fata pe care şi-o alesese. Din cercetările făcute în câteva dintre satele Teleormanului mi s-a relatat faptul că toate tulpinele florii dragostei, care s-au alăturat una de alta, căsătoriile au fost după dorinţa tinerilor.
În cadrul ceremonialului acestei sărbători, copiilor li se prindea de mijloc un şnur colorat în roşu şi alb, de care se lega un bănuţ de argint, pentru a-i proteja împotriva bolilor, oamenilor mai în vârstă li se cădea grija atentă faţă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifica nicio vietate pentru că altfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
De asemenea, în această zi nu se cosea şi nici nu se lucra la câmp. Singura activitate era curăţenia generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să urmeze să fie cu spor. În unele sate româneşti se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară, care, în egală măsură, salva viaţa, dar provoca şi moartea.
Tot un vechi obicei străvechi, întâlnit în unele sate din estul ţării noastre, ne arată cum femeile obişnuiau să atingă un bărbat străin de familia sau de satul în care convieţuiau, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari însă strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Bărbaţii nu trebuiau să supere femeile şi nici să se certe cu ele, pentru că altfel le mergea rău tot anul.
În mitologia română Dragobetele este asociat personajelor Panteonului greco-roman Cupidon sau Eros. Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Planta Năvalnic Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, ca un bărbat tânăr şi frumos, arătos, cu un temperament năvalnic.
Mitologia cosmogonică, în care sunt descrise momente ale genezei poporului nostru, afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei, despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în monumentala Mitologie Română, îl prezenta ca un flăcău chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor acestor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic, oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei primăveri, atât la oameni cât şi animale.
Dragobetele era considerat zeul bunei-dispoziţii, celebrată prin veselie şi petreceri de la care se porneau de multe ori discuţiile viitoarelor căsătorii.
Faţă de consemnările etnologilor şi filologilor noştri, care au studiat şi fixat anumite teorii sub o influenţă nefastă câteodată, contrară firii lucrurilor ce puteau fi cu adevărat demne de cercetat înainte de anul 1990, aş opta mai mult pe legătura acestei sărbători ca fapt existenţial în calendarul trac, preluat de daci, decât ca împrumut din limba slavă. Susţin prin aceasta şi o veche legendă atribuită miraculosului fiu al Dochiei şi, anume, a dorinţei lui de a o face pe aleasa Divinului Creator să se îndrăgostească lumeşte. Fecioara Maria, nu se cunoaşte faptul dacă născuse pe Fiul Domnului, nu se va lăsa prinsă în mrejele Cupidonului Dochiei şi îl va transforma pe acesta, pentru îndrăzneala lui, într-o buruiană numită Năvalnic.
Având cunoştinţă de protectoarea creaţiei deusiene, suferind amarnic după fiul ei favorit, Dochia o va trimite într-o zi geroasă de iarnă, pe nora sa, la râu cu un fir din lână neagră, spunându-i că nu avea să se întoarcă acasă decât numai atunci când firul de lână va fi albit. Îngheţată şi plânsă, tânăra fu vizitată de Iisus care, făcându-i-se milă de ea îi dărui o floare roşie cu ajutorul căreia firul de lână se albi. Din curiozitate, tânăra femeie îi ceru să-i spună numele, pentru a-şi aduce mereu aminte de minunea cu care a făcut ca firului negru de lână să se albească. Iisus i-a spus că numele lui este Mărţişor. De atunci, soţia Dragobetelui, a început să împartă fetelor necăjite, pentru a primi bucuria miracolului, şnururi de lână roşie.
Se cunoaşte că slavii au venit pe teritoriul ţării noastre, ca popor migrator, în perioada celui de al VII-lea secol al erei noastre, peste tot ceea ce dacii deţineau ca ceremonialuri şi vechi tradiţii strămoşeşti. Cert este că ritualul nuntirii, în special cel al vestirii, nu puteau să fie decât obiceiuri ale unui popor stabil, cum erau dacii, şi nicidecum ale unui neam migrator, ca slavii. Tradiţia nuntirii, a pregătirii tainelor căsătoriei prin peţire, era un obicei străvechi, la care cuvintele, care au format denumirea sărbătorii de Dragobete, trebuie căutate în vocabularul limbii dacilor, pentru că această sărbătoare, expresie a iubirii, a dragostei fertile, a însemnat mult în tradiţiile trace de s-a păstrat până astăzi, pe întreg teritoriul locuit de români. Ar trebui consemnat faptul că această sărbătoare şi-a avut un rost al ei în sânul populaţiei din Oltenia, regiune locuită de daci cu o distanţă remarcabilă faţă de ceea ce a însemnat influenţa slavă asupra obiceiurilor poporului nostru. Nu contestăm etimologia cuvântului ca provenit din limba slavă însă nici excluderea derivării acestei onomastici din cuvinte trace. Cert este că obiceiul este moştenit de la strămoşii noştri însă numele sărbătorii încă trezeşte interese în acceptarea ştiinţifică a cercetării etimologiei acestuia.
Putem spune că simţim acum aşa cum au simţit şi strămoşii noştri, în preajma acestei zile, un început în toate!  Pământul se trezeşte la viaţă, natura renaşte. Soarele revarsă o căldură mângâietoare, iar vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele schimbându-şi culoarea, inima – pulsaţiile. O mireasmă dulce se împrăştie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbeşte, iar mâinile ei nevăzute ne mângâie… Seva pomilor musteşte, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi şi mai blânde, natura începe să-şi arate farmecul. În curând natura se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colţul ierbii, copacii vor fi ninşi de flori albe. Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul  dragostei… .
Bibliografie:
Micul dicţionar academic, (2002), Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, (1982), Editura Academiei, Bucureşti;
Alecsandri, Vasile, (1852), prefaţa la volumul Poezia populară, Editura Tineretului, Bucureşti;
Călinescu, George, (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti;
Constantinescu, Olimpiu, (1928), Sentimentul religios în poezia poporeană, Editura Tipografia Centralei Cooperativelor de Producţie şi Consum, Chişinău;
Ghinoiu, Ion, (2008), Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora, București;
Ghinoiu, Ion, (2002), Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București;
Ghinoiu, Ion, (2003),  Atlasul etnografic român, Editura Academiei și Editura Monitorul Oficial, București;
Ghinoiu, Ion, (1999), Zile și mituri: calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, București;
Eminescu, Mihai, (2000), Opere, vol.5, Literatura populară, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti;
Ibrăileanu, Garabet, (1970), Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, Editura Junimea;
Maiorescu, Titu, (1882), Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare;
Petrescu, Camil, (1936), Suflet naţional, în Teze şi antiteze, Bucureşti.                                                                        
Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti)


[1] Per pedes apostolorum (lat.) cu picioarele apostolilor – Pe jos. În grecește, „apostolos”, trimis departe, care străbate drumurile pe jos și desculț. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.
[2] Micul dicționar academic atestă folosirea cuvântului  Dragobete din anul 1774: E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană. Cf. MDA, 2002, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
[3] Lăutoáre, lăutori, (reg.) Lăut, lăutură; apă (fiartă cu leșie) pentru spălat pe cap. [pr.: lă-uLăut + suf. oare. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.

ATELIER
MONOLOG CU ÎNGER RĂNIT
M-ai lăsat lumii, m-ai părăsit,
Aici, între gemene ape
Sângele-n cântec se zbate
Să scape
din Bermuda  Triangle
a Teandrei!
aqua dolce aque salinae
logos străpuns
şi miruns în ascuns
de străina - sieşi instanţă?
 
îngreunat prin substanţă
Vina Ta o-am trăit
Înşeptit cu-a teandrei speranţă.
din Mit.
 
DESPRE NOI ÎNŞINE
Nu e prea târziu să auzi văzînd
Noi ducem războaiele invinşilor noştri
din părinţi
partedin Unul
jubilând în calendare discronice
scrise ca urme de sânge pe cer
- cei  aleşi fiind trişti ca
nelocuitul pământ
din cuvânt –
vai şi ferice lor
remanenţi ai trădărilor din interior
ai decapitărilor primilor regi
ai îngerimii căzătoare
cu implanturile lor cu altoirile lor
de genii din palingeneză
din morţile ciclice prin foton-sinteză
prin zadarnica lumei asceză
noi nu ştim cine mai suntem
poate dimineaţă ne vom trezi
fără a ne mai teme
de ceea ce se va
adeveri aici, în delirul subcuantelor
 
Amin?
 
POEMA TREIMII DE ZEU
Acolo-n suma utopiei sacre
Ei se perindă de nestins prin veac
Fiinţa nu-nviază-n simulacre
Nici devenirea-n arhetip de leac
 
Ci unicul mister fiind Misterul
Se-ascunde sieşi răzbătînd prin spaţii
De nerostit prin logos curge cerul
Din care cad ca îngeri vinovaţii
 
Descinderilor, seminţii, altoiuri
Luminei dornice din megachakre
Ochiul compus prin seminţii de roiuri
Al Timpului, de neorbit în lacre
 
Miliardimi de sori, Zeiescul Sine
E-n sclipătul scânteii, ce-l susţine.
Prin moartea-i înviind, ca Rău din Bine?
 
Sum trişti în înserările divine
Ci sufletul se-ntoarce-n cucubeu
Cum scris a fost, Treimea cea de Zeu
E uhronie moartea,
Dragul meu.
Eugen Evu (Hunedoara)

BALADA CĂLĂREŢILOR AUTENTICI
le putrezeau picioarele-n cizme – şi ei
călăreau
 
au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe
schelete de cai – şi ei
tot călăreau
 
la un moment dat – cum e rânduiala cea
firească – Moartea a ajuns să călărească pe lângă
ei – şi
nu i-a recunoscut
 
…iar ei – înţepeniţi în şei de mândrie  - călăresc şi azi – călări pe imense
spinări de nouri…şi pe cozile de păun ale
tot mai sus-înălţatelor
stele
 
…şi tunător chiuie din şei – către
umbra gălbejită de pustiitoare invidii a
pământului – care abia se mai zăreşte
chircită  sub copitele cailor – aflaţi de vecìi
în galop fără istov
 
BĂTRÂN VAGABOND
bătrân vagabond – greoi şontâcăind
cu-amara-mi viaţă – nemoartea mea plângând
cu frunze galbene  - galeş încununat
un mire ce-şi dă seama: nuntirea-a expirat
 
n-a fost nicicând amiază – mereu doar în amurg
am înnoptat cu aştrii – leşin de viaţă scurg
iar fraţii zei – sincope în logica de frondă
mă tot amână jalnic – cu-o lună rubicondă
 
păşesc şi gâfâi straşnic – cărări fără de număr
am inventat în cosmos – iar mâinile din umăr
îmi smulg cărând gunoiul ce-l strâng din poartă-n poartă
 
şi îl înghit cuminte – un hap în loc de soartă
...nu suport răstignire – ci doar privesc la lire
cum se aştern pe ceruri: lebede în citire...
 
DOINĂ
bate vântu-n stol de galben
Frunza Lumii-abdică
sunt bâtrâni – Bătrânii Lumii
prin păduri de frică
 
îngerii de peste haturi
clopot bat în dungă
soarele-i tot mai mult lună
umbre trec prin strungă
 
munţii nu mai dau lumină
sterp e zboru-n păsări
Steaua este răstignită
răul se alină
 
se pogor pe hornul serii
tristeţi cristaline
...oare ce mai vreau şi sufăr
când te am pe Tine?
 
FIINŢĂ DE MUZEU AL VIITORULUI
între întunericul dimineţii de iarnă - şi
tot mai grăbit - întunericul serii de iarnă – se întinde
somnul meu – căruia numai năucii
nebunii de frunte i-ar putea zice
viaţă
 
de fapt – un fel de
stare de vegetare spre vestejire a
globulelor roşii – o pareză a globulelor
albe – catalepsie a
viselor – lingoare epileptică a
ultimelor gânduri – cele care
mai proaste ori şovăitoare – n-au aflat gaura
cum toţi ceilalţi şobolani – pe unde s-o-mpungă la
goană turbodinamică de pe
meleagurile mele împâclite
otrăvite şi blestemate – de nu se mai ţine nici
măcar o zdreanţă de aer - de
ele (nici vorbă să fie pe-acolo
vreun cer!)
 
sunt un tărâm asupra căruia turiştii au fost
avertizaţi – demult şi categoric – insistent şi energic - să
se ţină cât mai departe – dacă
nu vor să intre sub căciula de moarte a
zmeilor şi sub ceasul cel cu răutate-mpletit – al
zânelor rele
 
mai chibzuiţi – nu vă avântaţi precum cocoşii de
munte cei aroganţi şi nebuni – când le cântă – cu ochii
închişi de entuziasmul tinereţii de rouă – le cântă din tot
cleştarul aerului pădurii  (forfecat încrucişat - de
toate focurile serafilor) – le cântă bezmetic – vinovat
nebuneşte risipitor - găinuşelor
celor fericite şi proaste – până ce
cu o singură zburătură de glonţ – vânătoru-i doboară
pe amândoi visătorii închinaţi soarelui de pe
dinăuntru - deodată
 
...fiţi înţelepţi şi priviţi-mi somnul cel greu şi-ndelung – ca
pe lecţia cea mai eficient-demonstrativă – pentru cum
nu trebuie a trăi spre
veşnica moarte – lecţie care – prin contrast – vă poate da
şansa unică de a întrezări ostroavele cele de tot
depărtate - ale unor viitoare eventuale
vieţi reale – înveşniciri de lumină – vieţi ale
voastre
 
boldiţi ochii mari şi
bine - priviţi-mă ca pe un exponat extrem de
grăitor – din muzeul timpului – timp acum răpus de
durere cumplită – timp acum pustiit precum codrii prea mândri-n
vechimile şi tăcerile lor liturgico
voievodale – ori
nimicit precum imperialele acvile ori cerbii cei mari şi
sfinţi – pe care nu-i rabdă în viaţă – spre de tot
ruşinătoare alăturare - corciturile astea
umane becisnice târâtoare – bestii fără Dumnezeu – monştri alunecaţi-scăpaţi printre
degete (cu picioarele lor copitos gloduros împăroşate – zvâcnind
tot a crimă!) – scăpaţi printre degete - în ziua a şasea – de către un
demiurg prea obosit (ca o
lăuză istovită de-atâtea faceri de copii luminoşi - vâslind
cu fruntea-nainte!) - ...prea obosit ca să mai
vadă şi să ia seamă la ce şi cum se clatină (licoare fumegând
mai posomorâtă ca moartea - şi
mult mai mult decât ea – ameninţătoare!) - ...abătut ostenit
neatent demiurgul era pe atunci – cu priviri
nesigure şi distrate privind la ce şi cum se clatină –
acolo-năuntrul
fiinţei acelor bestiali fauni centauri reziduuri mâloase de
facere...
 
...fiţi tare precauţi clarvăzători înţelepţi şi
priviţi-mi trupul cel încleştat
CU ULTIMĂ VOIA MEA - în somnia de hibernare  – ferindu-vă cât mai
iscusit egotist şi folositor - după
geamurile de sticlă groasă ale vitrinelor muzeului – priviţi-mă
rugu-vă - dintr-un cu totul alt tărâm - şi
acceptând a vă supune  - nu orbeşte – ci
pe alese şi pe-ntrebate - unui cu totul alt timp
stăpân şi domn al zilelor voastre ieşite  - colo ohooo – mult spre
descleştarea sprinţară de
primăvară
 
NEO-LORELAI
...sparge-l cu ciocanul – pe stâncă
verigă cu verigă – sparge-l – meştere făurar
sparge-l – să nu se mai întoarcă-n lumină
lanţul acesta din zale-mpletit - ca
un ştreang – lanţul cu verigi
de argint – pe lună şi-n
apă lunecând şerpuind – lanţ ce fost-a purtat – atârnat
la gât de  fecioară-nşelată – regină albă precum burţile
broaşteşor sfinte – fecioară regină
când luna declină – regină
fecioară din lâncede unde-nchegată
de peşti şi de şerpuirea lebedelor aiuritor
lăudată  – cu nefiinţa-i răsucită - pe
fiecare fir de iarbă ori de floare a nopţii ori
de mălură - sparge-l faurule
meştere făurar - sparge-l – lanţul cel
jilav verde-alburiu rece şi
învăluitor de muced – da sparge-l - să se spargă odată blestemul
cumplit – şuierat pe vânt şi
furtună – către lună
când fecioara-aşteptând a văzut
că el  - el n-a mai venit – nici un an şi nici trei – nici nu-l
vezi nici nu-l ştii nici nu-l iei - sparge
blestemul lanţului ce-a fost cândva la
gât de fecioară cumplit înşelată – în
tulburare de apă de
sine-aruncată – sparge lanţul – verigă cu verigă
sparge-l faurule pe
piatră – verigă cu
verigă - sparge blestemul – meştere făurar
sparge-l tot – fără cântar
 
altfel – dacă doar îl arunci în Dunăre – îl vor
pescui pescarii-n năvoade – îl vor aduce peştii la
mal – sub lună piezişă – sub
vreme crucişă – şi iarăşi
atârnat va fi blestematul – la gât de
nefericită şi înşelată altă sau mereu
aceeaşi fecioară – şi iarăşi – sub
luciul de lună – va pluti pe
luciul de apă – trup alb de fecioară - regină-nşelată
de toate vâlvele cumplit aşteptată
 
...el n-a venit – nici carte de la
el nu s-a rostit – nici un an şi nici trei – şi
nu-l vezi nici nu-l ştii
de-unde focul
să-l iei şi să-l judeci în
tării...
 
sparge lanţul jilav – faurule – lanţul în care argintul văditu-s-a
viclean şi verzui - precum vicleniile
şi tainele otrăvite - mute - ale apelor – sparge-l cu ciocanul
tare şi-nverşunat - de stâncă – meştere – sparge-l
nu te uita la ei: nimeni nu ştie – nimeni
dintre ei n-a auzit cum am auzit eu – cum şuieră vorba
hohotită  - sub lună sanchie şi sub
pale-ucigaşe de vânt – în lunca unde toate s-au
frânt - ...şi eu nu m-am ţinut de
cuvânt –  doar pescarii-au pescuit
funerar rod – regină fecioară-oblojită la chip de stele şi
de jocuri-luminile iele şi
de mii miriade raze-ale lunii  – ascunsă sub
triste lumini de barcaze – pescuitorii doar
alb trup de fecioară-au tras din năvoade – şi-atunci
i-am văzut gâtul ei alb - de care
atârnau - neiertătoare iscoade
verigile şerpuind ale
blestemului pe care – din mijloc de ştime
trimisu-l-a ea – şoptit cu
otravă de foc - pe mătasea broaştei rogoaze stuh şi
sulfină – verigile să nu mă slăbească deloc - vârcolacii
nu vină - până când moartea ei – pescuită dimpreună cu
ea între ape - nu-mi va zâmbi la fel de-mpânzată-n
mâhnire - zâmbire-n
zăbranic îmi vor dărui ea ca şi
moartea - şi mie
cum ei – ...când iubitul fost-a să vie
şi luna şi apele şi soarele şi ostroavele - aprig azvârlite
vânturile - nu l-au mai văzut – nu l-au
cunoscut – ci doar
câinii pământului de el
s-au amarnic
durut...
 
...sparge – meştere – faurule – acum sparge gura fiecărei verigi
de şarpe-argintat – năclăit de
păcat – sparge şarpele cel verde şerpuind
lanţ – sparge-l fără-ndurare -  cât şi-un
negru arhanghel de tare – sparge-l pe
pietrele umede sparge-l
verigă cu verigă – solz după
solz  – cu ciocanul şi cu
mânia cea mare...
 
...fiica ta – făurare – când l-ai lovit
drept în frunte – stârnit
cu ciocanul ai pipăit
amarnic – fruntea mirelui - zbătutul lunaticul
mire strigând asurzit şi
smintit –  cutremurat l-ai izbit pe mirele cel
înşelător şi râzând şi plângând  - ca strigoi hohotind - pe
margini de lume de
apă – mire vândut vântului vuiet – da – atunci
iarăşi ea – fecioara din ape
scoasă şi grea
s-a lăsat să atârne-n năvoade – albă precum
luna fulgerând din toată armarea-i de
raze - şi - cu păru-ncâlcit de iele
de rusalcele rele – fecioara cea
albă ca ceara – cu trup şerpuit mut zvârcolit - de
peştoaică zmeoaică – şopotit lunecândă-n vioara
valurilor - pentru o ultimă
dată – acum uşoara – ispititoarea
din orice lume fugara - drept în
crucea ochilor li s-a uitat - c-un zâmbet sticlit
ca un corn de stea prin păduri iscat – viclean
înteţit - zâmbet de
trufaşă regină reîntronată - pe
bieţii pescuitori i-a fulgerat - afierosită
apoi - printre degetele lor ostenite-a
scăpat – lunecat - precum zâna peştilor – precum
uitatele ei bunici runigunde - peste
marginea bărcii a şerpuit - unduit - s-a
zbătut ca în vis – a lunecat şi căzut între
tulburi cântăreţele unde şi – în sfârşit – cu chipul luminat – încununat şi
curat - de tot şi pentru
toţi vecii – la fund s-a lăsat...
 
...când – după ani – pescuitorii neştiutori
au căutat – între vuiete umede
locul – de-o icoană spartă
au dat
 
LUMEA ŞI MODA
...o viaţă calmă – nu mai e
la modă: imediat – ţi se
prescrie – o
furie – sau
o şi mai amară
doctorie
 
...ce liniştită-i
liniştea – ce bună şi ce blândă!
când voi ajunge la ea
oare?
 
...dacă...
 
CAVALERUL NECHIBZUIRII
sunt singur – şi aşa mi se cuvine
în faţa-orchestrei albe de mistere:
un cavaler – ce-a terminat la rime
serviciul celor patru ministere
 
privesc în faţă norii pustiirii
şi mă smeresc – recunoscându-mi mâna:
toată ruşinea – patima-osândirii
nechibzuinţa-mi le-a născut – nu zâna
 
de mult departe-s vinovat – de-o lume
pe care-am cârmuit-o la-ntâmplare
şi s-au tot strâns nenumărate sume
 
fără de număr veacuri de vânzare
...precum Preabunul – nu privesc în urmă:
păcatele ştiu a-mi veni – în turmă!
 
SONET PRINCIAR
ultimul scârţâit de pantof pe nisip
încoronează-ntreg pustiul – după bal:
sunt beat de singur –  în oglinzi n-am chip
n-oi cere-n van – pentru regatu-uitat – un cal
 
n-oi fi făcut pe placul unei gloate
şi nici n-am prins eşarfe la turniruri
dar ştiu precis că-n ceasuri nu se poate
să umbli măsluind a' sorţii şiruri
 
să vină moartea – cât să-i mai suport
mii stângăcii de chelner vinovat?
să fac odată plata – şi să ies din port
 
cu fruntea sus – căci sunt aristocrat:
nu permit nimănui şantaje ori terori
...trebuie – de eşti prinţ - să ştii râzând să mori!
 
SĂMÂNŢA LEAR, SĂMÂNŢA CAIN
copii barbari – în pivniţe moderne
trăind în piei de şerpi cu clopoţei:
ce v-au făcut – de v-aţi ucis părinţii
precum pe Lear –  titan printre pigmei?
 
din taţii regi – ieşit-au pui de cobre
târându-şi – leneş – ura-ntre ruine
nimic din ce au fost palate sobre
nu fi-va decât mofturi babuine
 
...a fost o lume-a rigilor de basme
nu mai sunt decât neguri şi fantasme
iar dinozauri rag apocaliptic
 
şi niciun dumnezeu n-apare scriptic...
ce aţi făcut din rai – o – plozilor demenţi?
sămânţa Cain spornic plodeşte din fermenţi!
 
GÂNDACUL VESTULUI
bălesc neiubire – gândac de gunoaie
târăsc tremurat – scrâşnind printre leşuri
putoare-adunată-ntr-o viaţă de ploaie
lătùra şi zoaiele scurse din preşuri
 
negru gândac şovăiesc bezna-n şoapte
lamuri urăsc –  pângărind zori icoane:
râvnesc la o noapte urmată de noapte
la nimburi tocite până la coarne
 
fojgăie – fojgăie lumea de umbră
gata-a ţâşnire în voma finală:
mă zgâlţâie-n febre bucuria mea sumbră
 
că eu – ce scârbeam privirea banală
rămâne-voi rigă şi zeu peste resturi
când din toate-or rămâne doar... vesturi!
 
OBIŞNUINŢA CU BEZNA
nu-i pauză între noapte şi-altă noapte
iar ziua însăşi – beznă-i leşinată
şi toate degetele mâinii-s coapte
nescris rămâne totul despre-o fată...
 
trecut de mult e timpul de-epopee
nimic despre iubire – despre cer:
în loc de-un făt-frumos şi-o galatee
mai trece prin văzduh un rinocer
 
e-atâta nestrunită boală-n univers
strivit e chipul graţiei divine
încât uitat pe un prosop – cuvântul „vers”
 
e doar produsul stării noastre-n vine...
o – câtă iarnă – câte nopţi de-ogradă
...ne-obişnuim cu ele: uzuala sfadă
 
SCLAVIA MODERNĂ
e mai murdară decât murdăria
o cloacă clipocind de excremente:
aceasta-i lumea care-ţi dă sclavia
şi jugu-ţi să-l dansezi în poante lente
 
cocoaşa mahmurelilor diurne
cocoaşa umilirii-n strai de hohot:
asta ţi-e soarta hotărâtă-n urne
ca la cazanul pângărit de borhot
 
ia-ncearcă să-ţi ridici lumina frunţii
să te revendici de la Dumnezeu:
pe loc eşti jumulit în fundul curţii
 
scăldat în sânge muced – derbedeu...
te-a prins în gheare huhurezul lunii
îţi cânţi prohodul chiar în lipsa strunii!
 
CÂNTTARE
toţi mirosind a cintezoi
pe cap cu câte-un pupăzoi
noi însemnând – de fapt – doar voi
la braţ cu şaptej de strigoi
toţi lălăind de foi şi foi
nu-l ştim a număra pe doi
dar mirosim a usturoi
şi a ştiuleţi de păpuşoi
toţi importaţi din Patagoi!
 
ne este greu ne este bine
nu prea contează cin' la cine
contează ţepul de albine
s-ajungă-n frunte şi la mine
 
avem drept stele nişte vârci
inimile le-am vândut la bâlci
în loc de suflet – nişte zbârci
în loc de ochi – bucăţi de zgârci
dormim cu capul doar pe hârci
hamletizăm ca nişte stârci
 
damlemo abalai bego
aştarantai nemaghedo
climtiralai işmir jego
traianii au căzut sub do
dând ţara numai lui &Co
ne românim acuşi cu şto...
 
dar nu ne pasă nici de brici
de FMI n-avem noi frici
purtăm suzeta ca trabuc
ne luminăm cu un papuc
aş vrea să plec – dar nu mă duc
aştept un cuc – aştept un cuc
să vă ia dracul de năsuc
capul cu dosul se îmbuc
dă-mi nene barem colo-un suc
 
stuche-te mâţul doamnei Ştrul
mi-am făcut casa uite sul
că fără ţară-i mult mai cul
...şi voi dormi ca un nasul
 
salam aleicum – bre abdul
că sunt român nu sunt fudul:
sunt avorton de la... recul!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CHEIA BĂTRÂNEI
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
stau ascunse-n ochii ei.
 
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
 
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
 
“Fii, măicuţă mulţumită
să  ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?
 
Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
şi vrem să schimbăm maşina.!”
 
În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.
 
Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.
 
Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.
 
Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
 
COPILUL A ÎMBĂTRÂNIT...
De multe  ori, pe malul Beicii,
visez la casa-n care  sânt  născută,
o casă mică, printre flori,
unde am fost foarte fericită...
 
Văd fraţii mei ce-ntr-un picior,
sar  tot mereu, râzând, pe drum,
eu îi aud, de parcă toate,
mi  se întâmplă chiar acum.
 
Iar gâştele, gâgâitoare,
mai  zboară ş-acum printre nori
iar eu mă-ntorc, de la pădure,
cu braţul încărcat  cu  flori.
 
Şi mama mea, acolo-n vis,
e tânără şi e zglobie,
o văd venind dinspre colnic,
cu şorţul plin de păpădie.
 
Tăticul, râde, pe la poartă,
de gluma spusă de un vecin
şi viaţa le pare frumoasă
ciocnind câte un pahar  cu  vin.
 
Alerg pe drum cu alţi copii
înşir, pe aţă, floricele,
le pun la gât şi mi se pare
că-s cele mai scumpe mărgele.
 
Iar pâinea coaptă în cuptor
trimite arome îmbietoare
că-ntreaga curte şi grădină
are  miros plăcut de floare.
 
In scârţâit de car cu boi,
stau, sus, peste porumbi, sub lună,
mâncând reci struguri, brumării,
iar clopotul, la gât, le sună...
 
şi râul curge liniştit
cu mici sclipiri de soare-n unde,
încet ,  încet, eu mă trezesc,
şi o tristeţe mă cuprinde.
 
Privind, atent, în luciul apei,
observ că părul mi-a albit,
părinţii nu mai sunt nici ei,
copilul a îmbătrânit...
Titina Nica Ţene (Cluj-Napoca)

CITINDU-L PE EINSTEIN PRINTR-O PICĂTURĂ DE PLOAIE
ploile îţi albesc ochii miraţi
când eu te văd printr-o picătură de ploaie
lentilă prin care-ţi citesc
sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu
de gâfâie Moskova prin clopote
cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă
lungă cât o bătaie de pleoapă,
 
de aici înainte
băile de lumină ne transformă în mesteceni
şi ne aşează în tabloul de deasupra
patului
pe care îl vedem numai atrunci
cînd degetele ploii trezesc ţarii
răciţi de curentul ce vine pe sub uşă
dinspre Europa.
 
GLONŢUL IUBIRII NU ÎNTOTDEAUNA UCIDE
Ruginise arma atârnată în cuiul apusului de ziuă,
Undeva la marginea oraşului creşteu munţii de gunoaie
Pe când râul suspina bătând dimia-n piuă
Şi iubirea aştepta să-i crească tensiunea în ploaie.
 
Era o linişte în sufletul meu de se auzea tăcerea
Din ouăle clocite de mierliţe prin copaci,
Doar pe mine mă bătea gândul să ascult mierea
Din scorburile viespilor ascunse prin araci.
 
Singur cu arma atârnată de-un nor arzând în apus
Te aştept să mai vi goală pe marginea visului meu,
Învingeţi teama, puşca a rămas în inimă sus,
Şi glonţul ruginit în ploaia lui Dumnezeu.
 
Glonţul iubirii nu întotdeauna ucide în apus,
Rugina e ardere înnobilând ce-a fost de mult,
Glonţul  timpul străbătându-l de mult s-a dus
Purtând poemul spre inima ta ce şi azi o ascult.
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

ETERNUL EMINESCU
(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)
Pătruns de milenara îndârjire
proptită-n doine și balade
pe vechi hrisoave voievodale,
ce în istorii adumbresc
după un tipic creștinesc
a semilunii strălucire,
la vremi eroice visează
însinguratul mioritic trup
înfiorat cândva
de-a buciumului arcuire
și de-a cavalului șoptire,
dar făra ști ce-i bucuria
înveșnicirii sufletești,
până ce țara nu născu
Eminul nostru-n chip de Crist,
pe crucea românismului suit
de preadivina lui chemare
spre-nalturi hyperionare
ca sumă lirică de voievozi.
 
GER DE FĂURAR
Văzând că ceasul i-a sunat
în albu-nlăcrimat al zilei,
ce-şi picură lumina pală
din sânii mirosind a primăvară,
dansează geru-ntrega noapte
sub recile sticliri stelare
şi sub şuvoaiele lunare,
ca viului să-i dea de ştire
că făuraru-i un parşiv
şi-un nesătul de câte vise
a-ngeruit românilor
de-acum şi până-n veac.
 
M-AM SĂTURAT
M-am săturat de-atâta alb
sticlindu-şi fildeşii de gheaţă;
vreau verdele să-mi vină-n prag
ca să mă-mbăt cu iz de viaţă.
 
Deşi-n politică-i mişcare
 cu vin ai noştri şi-apoi pleacă,
întrega ţară-i ca un sloi
de care plebei i se-apleacă...
 
Un mugure solar doresc
- adus de rândunici în cânt –
ca gheţa-n inimi s-o topească,
iar sloiului să-i facă vânt.
 
Dar câţi români ascultă triluri,
când de nevoi s-au gârbovit
şi când maneaua li se pare
că-i cel mai dulce ciripit?
 
LASĂ-ŢI INIMA
Lasă-ţi inima să hoinărească
şi să se zbenguiască
printre nămeţii plictisiţi
de-a iernii lungă-ntărâtare
că poate se va înmuia
şi cu dezgheţul dragostei
te-a desprimăvăra,
după o lungă-ntemniţare
în a speranţelor banchiză
ca Făt frumosu-nchipuit
mireasă şi regină să te facă
peste-un regat din basm croit.
 
DE-AŞ FI COPAC
Mult mi-ar plăcea copac să fiu
cu trup vânjos şi fruntea-n nori,
ca glia mamă s-o veghez
cum mi-am dorit de-atâtea ori.
 
S-o apăr vara de arşiţă
şi de puhoaiele-nfoiate,
iar iarna pavăză să-i fiu
când viforele o vor bate.
 
Că tare-i biata întristată
de neiubirea românească,
ce chipul ţării l-a sluţit
cu osârdia sa hoţească...
 
Şi poate-atunci s-or avânta
spre-nalturi fără de hotar
şi alţi copaci, ca România
ce-a fost să redevină iar.
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

VOI EXAGERA PUŢIN MOARTEA
îmi amintesc ultima clipă de amor
şi vrăşuirea din dormitorul tău
cărţi cărţi cărţi
şi ţoale aruncate aiurea
halatul roşu din prima poză

tot frumoasă eşti tot
zâmbitoare buze fierbinţi

a venit iarna a şi nins de
mâine intră în vigoare cod negru
nu uita să-mi aduci dovleac
copt ţinut în palmele tale moi
dormi acum şi gândul ţi-a fugit
de la mine poate altundeva în noapte
îmi amintesc mâinile şi limba
şi ochii şi picioarele totul

am să dorm liniştit dar nu
prea pentru că tu mă
inciţi la neîncredere
e trecut de miezul nopţii viaţa
tot spre moarte mă trimite
ca pe un e-mail trecut prin reţea
gustul amar al purtărior tale
la meteo spune că mâine va ninge
pentru a doua oară în iarna
abia venită

fără tine voi exagera puţin moartea
 
APROAPE DEPARTE
mă strigi
undeva aproape departe

vântul adie
înfoiază aripi nevăzute
aduce iz porcin
cu curul pe pervazul ferestrei
închipuindu-mi-te venind

biserica în Greacă
acolo probabil de peste o sută de ani
în stradă ţigani lălăie o manea lălăită
trece câte o maşină bengoasă
Dunărea bătrână liniştită de drumul ei

o altă lume s-a aprins becul
vârful antenelor pe hotelul Traian
sacralitatea ortodoxiei milenare vs contemporaneitatea
rătăcită prin ceaţa modernului retrograd

mâncarea clocoteşte strada pavată cu macadam
întunericul tăinuie
noxele de eşapament
ţigănuşi înjură ca la uşa cortului sau a vilei

eşti visul şi dorinţa drumului meu
 
MAŞINA DE TOCAT
dizolvat în sângele
tău

ori

singur
în cutiuţa mea de carton
cerşind

izbăvirea de viaţă

* * *
mă iubeşte Dumnezeu
şi un suflet curat de femeie curată
întru nelinişti
ce aduc liniştea
 
IMBRĂCATĂ CU MINE. TRANSPARENT
fereastra opacă. genunchii. acele ceasornicului
rătăcit. perdea peste zi. luna cu şoapte
decor. am îmbrăcat-o cu mine

tăcutele versuri. cu sânge fierbinte
felina. sânii. fiinţă sensibilă.
zâmbeşte ştiind să trăiască. dulce amor

poeme vulgare. mistere. am închis timpul
cuşcă imaginar zăbrelită. zăbrele. şi dinţi
gemete tolănite. zile
bezmetice nopţile. vii

absolut. relativ. cuvinte.
trăiri. nespuse cuvinte

până şi ceasul. face dragoste
în timpii săi. morti
Virgil Andronescu (Turnu Măgurele – Teleorman)

CÎNTEC PENTRU DACII NOŞTRI
 (variantă)
Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd,
Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîine  şi oricînd.
Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau,
Sunt o stirpe absolută, cum cîndva, demult erau.
 
Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor,
Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor.
Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri,
Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.
 
Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu
Dau în leagăn România ca pe-un unic  Dumnezeu.
Înzadar voiţi a-i smulge, înzadar mitraliaţi,
Dacii nu pot fi nicicum  din ţara lor concediaţi.
 
Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,
Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost,
Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,
Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.
 
Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem,
Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că  suntem.
Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,
Visul lor  și-acum  rămâne visul nostru-n orice zi.
 
O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea,
Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici  o altă stea.
De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.
Vai de ţara  ce nu-și are dacii ei nemuritori!
  
ACTUAL
S-a destabilizat natura
Şi face mofturi ne-ncetat,
În oameni înfloreşte ura
Şi doar murim cu-adevărat.
 
Zadarnic rostuim cuvinte,
Care ne-njură,  rînd pe rînd.
Vai, chiar sinceritatea minte
Şi să fim oameni n-avem cînd.
 
În orice om trăieşte-o brută,
Care se scaldă în plictis,
Orice iubire-i pe valută
Şi-orice surîs e interzis.
 
Să plîngem astăzi se mai poate,
Să plîngem pînă vor urca
Spre ceruri Pruturile toate
Şi România va-nvia.
 
Cînd mă va vizita pustia,
Am să observ, bătrîn cocor,
Că n-am vecie să-ţi spun: Zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun: Nor.
 
Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii
Prin crîngul vieţii mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.
  
Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.
Să tac nu mai găsesc cuvinte
Şi n-am tăceri să te mai strig.
 
UN GÂND PENTRU MIHAI... 
Mihai Viteazul n-o să-şi vîndă ţara,
El are-o ţară şi o cinste doar,
Iisus a pus în el potir cu har
Şi-l cheamă-n cer să-i dea îmbrăţişarea.
 
Mihai Viteazul n-are cînd muri,
Zidit în noi, trimite, să-l răzbune,
Statornicia propriului nume,
Care minciunii nu s-o ploconi.
 
Mihai Viteazul strigă-n ochii mei,
Îi este strîmt, va evada din mine
Să-şi caute oştenii sub coline,
Cerul va fi ţesut cu nouri grei.
 
Jertfit de fraţii săi, c-aşa ni-i firea,
Ieşind din umbra propriului mit,
El îşi aşteaptă-n ceruri mîntuirea
Şi în românii care n-au murit!
 
BLESTEM ACTUAL 
Foaie verde,  noroc n-are
Soarta mea ce-n van o port.
Ţara noastră-i de vînzare,
Ţara noastră-i de export.
 
S-ar da primului ce are
Bani în pungă, vajnic lord,
Ca o ţară de vînzare,
Ca o ţară de export.
 
Ce n-aş da să fiu cel care
Cumpăra-o-aş de tot?
Să nu fie de vînzare,
Să nu fie de export!
 
Ca să spuneţi  fiecare
Fiecărui lord netot:
"N-avem ţară de vînzare,
N-avem ţară de export!"
 
MAŞINA SECURITĂŢII
Ce bine lucrează această maşină,
Lucrează-n prieteni,  colegi şi-n poeţi,
Doar ea nu va cere vreodată benzină,
Ci noi calomnii, înscenări şi agenţi.
 
Încearcă şi spune-i că n-ai nici o vină
Şi n-o să lucrezi pentru ea… te-a zdrobit.
Ce bine distruge această maşină,
Ocheşte fantastic,  nu e de greşit.
 
Dosarele-s grele, memoria-i plină
Cu-agenţi şi-i tot cauţi în vechi amintiri,
Ce misterioasă e-această maşină,
Loveşte din ziare, din cărţi, din priviri.
 
Popoare dispar, zeu-n ceruri suspină,
Pămîntul de morţi este zilnic mai greu,
Dar nu rugineşte eterna maşină,
Striveşte destine, surîde mereu.
 
ÎN MIRESME ÎNGROPAT
În zori o să ne-atace trandafirul,
Treziţi copiii,  spuneţi-le clar
Că a sosit minutul milenar
Să vă spălaţi pe suflete cu har
Şi să înapoiaţi,  golit,  potirul
Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.
Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri
Parfumuri dense amintind psaltiri
Scrise de fluturii ninşi pe cetate
La ora inefabilei jertfiri.
 
În zori o să ne-atace trandafirul,
Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,
În focul lui m-arunc cu patrafirul
Cusut din fir de stea şi plătesc birul
De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer!
 
PSALMUL ZILEI A ŞAPTEA 
Am totul cît Te am pe Tine, Doamne,
Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.
Cîmpii de lumînări nesecerate
În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.
 
Nevrednic sînt de Tine însuţi,  Doamne,
Tăcerea mi-i mormînt,  pe care-l cresc,
Netrebnicul de mine-s o tînjire
La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.
 
Călugăr fără schit, n-am vreo chilie
În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.
În leagăn dau mereu tristeţea lunii,
Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.
 
În orice zi mă nasc şi mor întruna
Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc
Condiţia neantului continuu
Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!
 
Mama voia să fiu crîng de visare,
Prin care ceru-alunecă,  încet.
Dar într-o noapte… nostimă-ntîmplare…
Limba română m-a născut poet.
 
Tata visa sub ierbi în legănare
Să-i pot cosi tăcerea din brădet,
 
Dar, lăcrimînd,  legitimă mirare,
Limba română m-a născut poet.
 
De-aceea-i sărut mîna și îi zic:
"Turlă a mea, alunecînd din soare,
Fără de tine n-aș fi fost nici boare,
Nici plop pe deal, nici clopot,  nici nimic."
 
 INSCRIPŢIE PE CATEDRALA DE AUR A LIMBII ROMÂNE
Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor daco-romani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.
Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo,  "noi de la Rîm ne tragem" și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.
Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.
Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.
Dacii unei patrii,  care nu era decît Dacia lor liberă,  porneau la luptă cu năvălitorii,  purtînd pe buze,  ca niște boabe miraculoase,  cuvintele sacre ale limbii materne.
Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o  "acasă" a noastră,  unde oricine își poate avea chilia sa de duh.
Iubiți-vă copiii în limba română,  dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.
Sărutați-vă în limba română,  să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.
Eu te sărut în limba română,  tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă,  unul lîngă altul,  nedespărțiți în veci,  sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.
Traian Vasilcău (Chişinău)

DANIELA
Pe Daniela mi-o voi aminti întotdeauna aşa cum am văzut-o prima dată: o fetiţă de 12 ani, desculţă, tremurând de frig, îmbrăcată într-un capot de stambă zdrenţăros şi decolorat de prea mult purtat, pe cap cu un „batic” încropit dintr-o batistă bărbătească. Era începutul lui octombrie 1989 atunci când am cunoscut-o şi mă aflam împreună cu elevii mei, printre care se număra şi ea, la practică agricolă pe câmp, la cules de arahide americane. În ziua aceea, vântul bătea rece şi tăios, cerul învolburat de nori ameninţa să se prăbuşească parcă asupra noastră, iar aerul mirosea deja a zăpadă. 
O zi de practică agricolă la arahide americane
Anul şcolar 1989-1990 a început pentru mine – proaspătă profesoară de rusă şi română la o şcoală generală şi un liceu dintr-o mare comună din sudul Olteniei – cu practica agricolă. Timp de o lună încheiată, elevii de liceu şi gimnaziu sub supravegherea cadrelor didactice, ajutau la strângerea recoltei patriei şi abia apoi, aceştia începeau propriu-zis cursurile. Aşa se face că după două săptămâni la cules de vie, au urmat încă două săptămâni la strâns de arahide americane. Dacă la vie mai fusese cum mai fusese, pentru că vremea ţinuse cu noi, la arahide timpul se schimbase brusc, odată cu întâi octombrie. Astfel, după ce cu doar 24 de ore în urmă un soare arzător pârjolise totul în jur, noaptea adusese cu sine o ploaie rece şi măruntă, cernută cu dărnicie până în zori. 
Dimineaţa primei zile de practică la arahide americane s-a arătat dezbrăcată de strălucire, într-o lumină mohorâtă. Văzând cum stau lucrurile, m-am îmbrăcat gros, mi-am încălţat cizmele de cauciuc şi am plecat spre şcoală. În poarta şcolii trăsese deja unul dintre tractoarele cu care urma să fim transportaţi spre câmpul de arahide, iar copiii aşteptau frumos aliniaţi, fiecare cu câte o găleată în mână, să se suie în remorcă. După ce m-am asigurat că toţi elevii ce îmi fuseseră repartizaţi se cocoţaseră în remorcă, m-am urcat şi eu în cabină, pe scaunul de lângă tractorist. Cu chiu cu vai, printre hârtoape şi hurducături, cu o viteză de melc, am ajuns la locul faptei. Am coborât cu toţii din tractor şi ne-am grupat, aşteptând ca inginerul agronom să ne îndrume spre parcela pe care trebuia să o recoltăm. Între timp, au mai sosit pe câmp şi alţi şcolari şi profesori. 
Cu ochi albaştri şi în picioarele goale
Agronomul, un om cu experienţă în ale câmpului de arahide americane, ne-a explicat cum să procedăm pentru a dezghioca din pământ preţioasele roade ce urmau să plece la export peste mări şi ţări. Instructajul fiind gata, nu mai rămânea decât să trecem la treabă. În acel moment, în rândul elevilor, obişnuiţi cu ritualul practicii agricole din anii trecuţi, s-a produs o vânzoleală: ca la o comandă neauzită, aceştia au rupt rândurile şi au luat-o la fugă spre parcelă. Brusc, m-am aflat în urma lor, alături de alte profesoare, de directorul şcolii şi de agronom. Lângă mine s-a aciuiat o fetiţă pe care nu o observasem până atunci şi care nu se lipise de ceata ce o luase la picior puţin mai devreme. Înaltă, bine făcută, cu ochi albaştri, faţă de păpuşă şi păr şaten ondulat, aceasta tremura din tot corpul, vânătă de frig, în timp ce vântul rece îi umfla cârpa de veşmânt pe care o purta; picioarele goale i se făcuseră negre, iar mâinile i se încleştaseră, albe, pe mânerul găleţii. „Doamne, ce frumoasă e!”, mi-am spus privindu-i chipul, pentru ca în clipa următoare să nu mă pot opri să mă întreb în gand: „Oare măcar chiloţi o fi având fetiţa asta pe ea?”  
„Pe ea o creşte bunică-su”
Mi-am dezbrăcat imediat pardesiul şi apoi vesta de lână pe care o purtam pe sub el. Întorcându-mă spre ea, i-am oferit-o. 
- Ţine, i-am spus, îmbracă-te, o să te îmbolnăveşti dacă nu îţi iei o haină mai groasă pe tine! 
Copila m-a privit scurt, cu o demnitate hotărâtă în ochii ei albaştri şi apoi a început să alerge spre parcelă, lăsându-mă cu mâna întinsă. Am pornit-o după ea.  
- Nu vreau să îţi fac rău, i-am spus, te rog, pune vesta pe tine. Cum te cheamă şi în ce clasă eşti? 
 - Daniela, mi-a răspuns ea tăios, sunt la a şasea B. 
 Am obligat-o să îmbrace vesta. Între timp, sosiseră lângă noi şi celelalte profesoare. 
 - Lăsa-ţi-o, domnişoară, în pace şi nu îi mai tot căutaţi ăsteia în coarne, a spus una dintre ele. Nu păţeşte asta nimic, e învăţată cu frigul. 
- N-are părinţi?, am întrebat-o eu, prefăcându-mă că nu auzisem ce spusese. 
- N-are, mă-sa muri din beţie, a lovit-o tractorul, iar ta-su să duse pe lumea ailaltă tot de prea mult trăscău. Pe ea o creşte bunică-su. 
Haine de la Bucureşti
 N-am mai zis nimic. Mă gândeam la cocioaba în care locuia probabil Daniela, singură cu un bătrân, lipsită de dragostea mamei, de grija tatălui, fără nicio bucurie. Parcă aerul îmi era greu la respirat şi totul în jur suna a batjocură, a cruzime, a dispreţ. O priveam pe Daniela cum aduna arahide, rebegită de frig, dar dârză, luptându-se să nu arate cât de mult se temea de desconsiderarea nemiloasă a colegilor şi a profesorilor. 
 La sfârşitul zilei de practică, nu i-am mai cerut Danielei să îmi dea înapoi vesta pe care i-o împrumutasem de dimineaţă, cu toate că ea a venit să mi-o aducă. Seara, m-am grăbit să merg la poştă, să sun la Bucureşti. Le-am povestit părinţilor mei de Daniela şi i-am rugat ca până la sfârşitul săptămânii, când reveneam acasă, să îmi pregătească un pachet în care să pună hainele pe care eu nu le mai purtam, pentru a i le aduce ei. 
Cadou de la domnişoara profesoară
 Un pardesiu cumpărat de la Romarta Copiilor, un basc tricotat, luat de la Eva, cu care făcusem furori în liceu, un hanorac de blană, ghete tip adidas, bluze cu imprimeuri vesele, pantaloni eleganţi şi sport, pantofi şi cizme de piele, acestea au fost câteva din articolele de îmbrăcăminte pe care i le-am dăruit Danielei săptămâna următoare. Vestimentaţia ei era diferită acum de a celorlalţi copii din comună. Daniela era curată şi frumoasă şi hainele veneau bine pe ea, aşa că atunci când ieşea pe stradă, stârnea mirarea şi invidia celor ce o vedeau. Din sărăntoaca pe care nu dădea nimeni un ban măcar, fetiţa aceasta se transformase într-o mică domnişoară prezentabilă, care nu putea rămâne neobservată. 
 - De unde ai, fă, hainele astea de pe tine? Ţi le cumpăraşi tu?, era întrebată pe uliţă Daniela, la tot pasul. 
- Mi le dădu domnişoara profesoară, răspundea ea, fără să se lase intimidată, chiar mândră de ceea ce i se întâmplase. 
- Şi nu-ţi luă, fă, bani pe ele, nu te puse la treabă?, continua dialogul. Ţi le dădu domnişoara, ţie, una de la ţară, doar aşa, că îi plăcu de tine? 
- Da, domnişoara profesoară mi le aduse cadou, răspundea Daniela, cu ochii măriţi a mirare şi cu o şiretenie naivă în glas. 
„E bună de muncă”
 Peste câteva zile, la ore, am început să primesc solicitări:
- Domnişoara profesoară, dacă mai aveţi pe acasă haine pe care nu le mai purtaţi, ni le daţi nouă? Că şi noi suntem amărâţi, nu doar asta. 
- „Amărâţii” aveau casă cu etaj, găini în bătătură, porci în coteţ, hambarul plin cu de toate şi Dacia în garaj. 
 - De ce nu o chemaţi să vă muncească, domnişoară?, a deschis într-o zi, în cancelarie, discuţia, o profesoară mai înfiptă. Zău aşa, o umplurăţi pe asta de haine şi să nu îi cereţi nimic în schimb? 
- Aşa e, i-au ţinut isonul colegele, chemaţi-o să vă facă treabă în casă, e bună de muncă. 
- Să pun la muncă un copil?, le-am întrebat. Şi pentru ce, pentru nişte zdrenţe, pentru nişte vechituri? 
- Ce vechituri, domnişoară, alea nu sunt vechituri! Îi dădui şi eu ăsteia câte ceva mai demult şi o mai chem şi acum de îmi sapă în grădină, a sărit cu gura altă profesoară. 
- Bine, am încheiat eu conversaţia, o voi chema la mine, dar nu ca să muncească. O s-o ajut la lecţii. Vreau să recupereze, să înveţe bine, să facă şcoală. Daniela are minte, e deşteaptă şi harnică.
Octombrie
M-am ţinut de cuvânt şi aşa cum hotărâsem, am chemat-o pe Daniela în fiecare zi să mă viziteze acasă, după ore, pentru a o ajuta la lecţii. Locuiam într-un apartament cu două camere, situat la al patrulea şi ultimul cat al singurului bloc aflat în comună. Pe lângă cele două camere, apartamentul mai avea o baie, complet nefuncţională, şi o bucătărie. Sobele din odăi (nu existau calorifere) erau dărâmate, aragaz era imposibil de instalat, aşa că găteam pe lampa cu gaz, iar apă nu curgea şi deci, căram preţiosul lichid cu găleata, de la fântână. În plus, zilnic, începând cu ora şase seara, se oprea curentul electric până în dimineaţa următoare. Nu era nimic comfortabil, nimic liniştitor în tot acest univers domestic, nici o posibilitate de a spera la mai bine. Iată de ce, în acea toamnă caldă şi frumoasă a lui 1989, încercam să petrec cât mai multă vreme în afara casei, profitând de soarele ce făcea tot ce îi stătea în putinţă să impresioneze. De altfel, pentru mine era o premieră să gust acest anotimp departe de zgomotul şi forfota Bucureştiului, mai ales că după un început friguros, luna lui brumărel s-a dovedit a aduce o vreme armonioasă, transfigurând senzaţional şi inepuizabil în cotidian minuni tulburătoare, începând cu acel resemnat „a ruginit frunza din vii şi rândunelele-au plecat” şi terminând cu recoltele bogate şi nostalgice, răsfrângând în ele adânci şi subtile vibraţii autumnale. Zi de zi, ca dintr-o oglindă de cristal cu ape liniştite, lumina fluidă a amiezii creştea egală, pe un cer de octombrie decolorat şi emoţionant de senin, iar soarele, uşor nesigur pe el, răspândea o căldură albă, aproape feerică, menită să pună în evidenţă desfrunzirea bogată şi gravă a copacilor. 
Note mari la învăţătură
Timpul acesta îl împărţeam cu Daniela, care devenise o companie nelipsită pentru mine. La ora prânzului, când astrul zilei era în toi, ne aşezam amândouă pe scările de la intrarea în bloc, pe care aşterneam mai întâi câteva pături groase, şi petreceam acolo trei sau patru ore. O ascultam la lecţii pe eleva mea, o corectam atunci când greşea, îi verificam, cu caietul şi cartea pe genunchi, temele pentru acasă. Din când în când, luam câte o pauză, în care aceasta îmi povestea din grijile şi neliniştile ei. Uneori, o surprindeam pe Daniela privindu-mă cu o veneraţie plină de dragoste, cu un respect umil, cu o mulţumire victorioasă, împăcată şi suficientă sieşi. Înţelegeam că pentru ea, eu eram mama pe care nu o avusese niciodată, sora mai mare, prietena care îi lipsise mereu, dar şi profesoara care să o înţeleagă, să o preţuiască şi să îi acorde încredere. În plus, nu era puţin lucru pentru un copil marginalizat şi ignorat de toţi, ca tocmai profesoara venită de la Bucureşti să îl bage în seamă. Încet-încet, Daniela a început să ia note mari la şcoală, să îi ajungă din urmă pe premianţii clasei. Dacă la început, când o ascultam la ore, abia putea să bâiguie tremurând, nişte cuvinte incoerente, din care nu înţelegeam aproape nimic, acum aceasta devenise cursivă în exprimare, sigură pe ea, stăpână pe ceea ce ştie; îi plăcea să citească şi nu mai făcea greşeli de ortografie, scria caligrafic şi avea caiete model. „Ce noroc dădu peste asta, cum o săltă domnişoara din mizeria în care era”, mai auzeam când şi când, comentariile neputincioase şi supărate ale unora şi ale altora, care pricepeau că n-aveau încotro – era mai bine să ia lucrurile aşa cum se prezentau. 
O sticlă de lapte şi două gutui
Într-o zi, Daniela bătu la uşa mea, ca de obicei. I-am deschis şi am văzut că târa după ea, pe lângă ghiozdanul plin cu cărţi şi caiete de şcoală, o sacoşă de rafie. După ce m-a salutat, aceasta a scos din sacoşă o sticlă de un kilogram plină cu lapte şi două gutui mari şi frumoase şi mi le-a întins pe toate cu un gest de dăruire totală, cu ochii sclipind de fericire. 
- Uitaţi, domnişoara profesoară, ce vă adusei, mi-a spus ea, sunt un dar de la mine. 
Am rămas încremenită. Ştiam că Daniela abia trăia de azi pe mâine, aşa că să primesc un astfel de cadou din partea ei, mi se părea prea mult. Ezitam, nu ştiam ce să fac. În acel moment, din bucătărie a apărut tata, care venise de dimineaţă, de la Bucureşti. 
- Bună ziua, Daniela, a spus el. Îmi pare bine să te cunosc, fiica mea mi-a povestit despre tine. Mulţumim pentru aceste daruri, e un gest frumos din partea ta că te-ai gândit să ni le oferi. Eşti un copil special, ai o inimă bună, a mai continuat el. 
Nu am văzut-o niciodată pe Daniela aşa de fericită cum a fost în acel moment, auzind cuvintele de mulţumire şi de apreciere ale tatălui meu. Chipul îi strălucea tot de mulţumire, zâmbea triumfător şi îşi trecea emoţionată, mâna prin păr. 
- Mulţumim, Daniela, am adăugat şi eu, văzând că nu mai e loc de întors, mulţumeşte-i şi bunicului tău pentru ceea ce ne-a trimis, îmi prind foarte bine şi fructele şi laptele. 
Mai târziu, după ce Daniela plecase, l-am întrebat pe tata pe un ton arţăgos: 
- De ce ai făcut asta, de ce ai primit ceea ce ne-a adus Daniela? Ştii că o duce rău, că abia are după ce bea apă, nu trebuia să îi accepţi darul. 
- Dacă ai fi refuzat-o, mi-a răspuns tata, aşa cum vroiai să faci, ai fi distrus într-o clipă tot ce ai realizat până acum. 
- Imposibil!, i-am replicat eu. Nu e o noutate pentru nimeni că Daniela e foarte săracă. 
- Tocmai asta e, mi-a spus tata, că e foarte săracă. Respingându-i cadoul, i-ai fi dat de înţeles nu doar că o consideri săracă, aşa cum o ştie toată lumea, ci că o crezi prea săracă să poţi primi ceva de la ea. Gândeşte-te cât de jignită s-ar fi simţit, în fond, Daniela nu e decât un copil! 
Întoarcerea la Bucureşti
A trebuit să recunosc că tata avea dreptate şi că fusesem la un pas să distrug printr-o vorbă necugetată, ceea ce obţinusem cu multă muncă şi strădanie. În cele din urmă, munca şi strădania mi-au fost răsplătite: la sfârşitul primului trimestru de şcoală, Daniela făcuse progrese mari la învăţătură, având medii peste opt la toate materiile. Se încheiase şcoala, se apropiau sărbătorile de iarnă şi o atmosferă festivă se simţea peste tot. Eram şi eu bucuroasă că voi petrece trei săptămâni de vacanţa acasă, mă pregăteam grăbită, de plecare. Mi-am luat la revedere de la Daniela pe 15 decembrie, după ultima oră de curs, urându-ne toate cele bune pentru Crăciunul şi Anul Nou ce băteau la uşă. M-am urcat apoi în maşină şi am plecat spre Bucureşti, fără să ştiu că după vacanţa de iarnă nu aveam să mai revin în acea comună şi că era ultima dată când o mai vedeam pe eleva mea. La câteva zile după aceea, au urmat evenimentele din decembrie 1989, iar la începutul lui 1990 mi-am găsit un loc de muncă în Bucureşti, ca traducător, astfel că experienţa mea pedagogică de un trimestru a fost dată uitării. 
Totuşi, Daniela nu m-a dat uitării. Am primit scrisori de la ea, în care aceasta mă ruga să mă întorc în comuna lor, la şcoală. „Domnişoara profesoară”, îmi scria ea, „poate vă răzgândiţi şi veniţi până la urmă, aici. Acum avem o altă doamnă profesoară la română, dar dacă dumneavoastră vă hotărâţi să vă înapoiaţi, sunt sigură că ea vă va ceda locul. Domnişoara profesoară, vă rog, veniţi înapoi!”, îmi spunea Daniela, şi nu mă îndoiam că rândurile ei fuseseră aşternute cu lacrimi pe hârtie. „Vă rog mult”, continua ea, „dacă vă întoarceţi, să îmi aduceţi şi mie, dacă nu vă mai sunt de folos dumneavoastră, blugii şi pardesiul cu care eraţi îmbrăcată atunci când v-am cunoscut. Vreau să mă vadă toţi că le port, să ştie că nu m-aţi părăsit. Şi dacă se poate, vă rog mult să îmi aduceţi şi o păpuşă, eu n-am avut niciodată o păpuşă şi nici nu vă imaginaţi cât de mult îmi doresc să am una.” 
Întrebări rămase fără răspuns
O înţelegeam pe Daniela, îi pricepeam durerea, supărarea, dezamăgirea, frustrarea şi chiar furia de a fi fost din nou, abandonată de cineva drag. Aceasta spera, în zadar însă, că eu voi fi iarăşi alături de ea. Cu gândul la Daniela şi ajutată de mama, am făcut un pachet mare, în care am pus tot ce îmi ceruse fosta mea elevă şi chiar mult mai mult decât atât. Printre haine, am strecurat în acel colet şi o scrisoare, în care îi explicam acesteia de ce nu aveam să mai revin la şcoala unde ea învăţa, încercând, atât cât îmi stătea în putinţă, să îi îndulcesc amarul, să o fac să privească spre viitor, să îi pun în suflet o fărâmă de speranţă. Am încurajat-o pe Daniela, în epistola mea, să înveţe bine în continuare, să ia note mari, să se poarte frumos, ba i-am sugerat chiar, că ar putea deveni şi ea cândva, profesoară de română. Corespondenţa mea cu Daniela a mai durat un timp, apoi s-a stins de la sine. Prinsă de tumultul vieţii, având noi obligaţii şi preocupări, încercând să mă adaptez într-o societate în permanentă prefacere, cum era cea de după 1989, am lăsat undeva în urmă şi apoi tot mai în urmă, amiciţia mea cu Daniela. 
Nici din partea ei nu au mai sosit veşti şi mă gândeam că poate, aceasta s-a împăcat cu situaţia, acceptând faptul că eu nu voi mai reveni la acea şcoală ce fusese primul meu loc de muncă. Nu ştiu dacă lucrurile s-au simplificat astfel, dacă a fost acesta un fel mai uşor de a spune că nimic nu durează etern, de a recunoaşte că mă tem de despărţiri, alegând de aceea, o cale ocolită pentru a rupe o relaţie. Este adevărat că nu m-am putut opri, uneori, să mă gândesc, ce s-o fi ales de Daniela, dacă a urmat mai departe la şcoală, dacă şi-a făcut o familie, dacă a devenit mamă? Întrebările acestea nu şi-au găsit încă răspunsul, rămânând de aceea, ca o îndepărtare de mersul firesc şi neînsemnat al vieţii, ca o contradicţie precisă între deznădejde şi speranţă. Privind înapoi acum, peste ani, simt că din tot ce am trăit atunci, mai dăinuie doar nostalgiile certe ale unor amintiri frumoase, ţesute într-o succesiune egală şi simplă: zile aurii, într-o toamnă de poveste, o fetiţă cu chip de păpuşă, păr şaten şi ochi albaştri şi un nume: Daniela.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

CULOARE
Universul e o culoare
la fel ca şi mărul şi spinul.
 
Timpul e iarăşi culoare
la fel ca şi dorul şi frica.
 
Mă duc la izvor
cu toate culorile mele -
murmurătoarele în şipotul-cuvânt
de-a albul spre alb spre mai foc.
 
Mi-e albul culoare, sau frica de moarte?
 
NGJYRË
Universi është një ngjyrë
Njësoj si molla e gjembi.
 
Koha është përsëri ngjyrë
Njësoj si malli dhe frika.
 
Po shkoj drejt burimit
Me të gjitha ngjyrat e mia –
Murmurimtare në gurgullimë të fjalës
Nga bardhësia kah e bardha drejt zjarrit.
 
Më është e bardha ngjyrë, apo frika nga vdekja?
 
TIMP GEAMĂN
Pe vatra fiecărei seminţe
pulsează’n flăcări albe
mireasma Teiului primar.
 
... iar steaua a purces prundul de ceruri
şi-acum deasupra apei
e ochiul de peşte.
 
Grâne de foc şi constelândul nopţii
sunt gata să mă nască,
dar nu mi-i geamăna oră
a luminii
trezită încă în bobul de muştar.
 
KOHË BINJAKE
Në vatrën e çdo bërthame
Pulson në flakërime të bardha
Erëtima e Blirit të parë.
 
... kurse ylli lundron luginave të qiellit
Dhe tani përmbi ujëra
Vezullon syri i peshkut.
 
Grunaja të zjarrta dhe shkëndijat e natës
Janë gadi të më lindin,
Por nuk ma binjakësojnë orën
E dritës
Së posazgjuar në kokrrën e mustardës.
 
TIMP ALB
Lumina nu-i lumină
ci doar un grai uitat.
 
Când noaptea-i peste lucruri
şi vrea să intre’n mine
îi las ce nu-s
mutând din spaţiul negru, ca la şah,
un mugure în timpul alb.
 
Lumina nu’i lumină,
ci doar un grai uitat,
încetul cu încetul
chemând întru a fi.
 
KOHË E BARDHË
Drita s’është dritë
Por vetëm një gjuhë e harruar.
 
Kur nata ësht’ mbi gjëra
Dhe don të hyjë në mua
Ia lë ato që s’janë
Duke e zhvendosur nga hapsira e zezë,
porsi në shah
Një mugull në kohën e bardhë.
 
Drita s’është dritë
Por vetëm një e folme e harruar
Dalëngadalë
Duke të ftuar për të qenë.
Baky Ymeri (Bucureşti)

URME PE ZĂPADĂ
Îmi păstez moartea ca pe o barcă la ţărm
pluteşte ancorată,
nu mă recunoaşte dar mă aşteaptă.

Trecem unul prin altul
fără să ne obosim,
tu te bucuri că nu te schimb,
eu mă bucur că nu te împotriveşti.

Caut să îndepărtez obloanele,
ferestrele se deschid pe ascuns.
La tine-n ochi se vede după colţul unui gând,
la mine doar un schematic vis
printre care treci fericită
şi eu privesc de pe zid
urme pe zăpadă.
Ipostază cu natură statică
Paşii pe pământ au învăţat oamenii să mergă,
aspiraţia înălţării s-a ascuns în sufletul gol,
ca o lacrimă între cuvânt şi plâns
într-o limbă de necuvinte.
Nu ştiu niciun vânzător de cai care să nu-i laude
şi să nu-şi plângă de milă că rămâne sărac,
niciun bărbat care să nu-şi dorească o femeie pe noapte
şi să facă din asta o iluzorie realitate de laudă.
Femeia care a crescut copiii în casa mea
se plimbă prin suflet ca prin grădină,
uneori îmi consumă cu foame carnea
şi eu îi stimulez lăcomia până o satură.
Ea deţine sensul tuturor lucrurilor
care au înflorit în mâinile ei.

Seara târziu adun cerul pe acoperişuri
cu lumina stelelor peste suflet,
îmi transpun neputinţele în alte gânduri,
privesc braţele-i molatice pe lângă trup
şi-mi apare imaginea cu obrazul obosit
într-o ipostază
cu natură statică
cu hârtie, toc şi călimară,

poetul din mine-i bolnav.
 
NEPĂSARE
Moartea stă lângă sobă ca o babă senilă,
se vaită,
mă fac că n-aud, nu văd.

Gând peste gând şi niciun vis,
contrariaţi peste măsură,
gândul tău cred că-mi dă insomnii,
nu crezi nimic şi adormi.

Am sărit la fereastră,
mi s-a părut că a trecut o umbră,
dar nici urmă de tine
nici urmă de vis
doar nepăsare.

Urc dezinvolt treptele scării,
razele soarelui bat sub tălpi,
tu mă strigi cu gesturi
pe care încerc să le înţeleg.


Totul e o degringoladă de păsări speriate,
între ochi mi s-a interpus o ceaţă,
ceartă molipsitoare,
tu nu recunoşti adevărul
eu nu ştiu care este.
 
TIHNĂ
Noaptea aruncată peste cal
nu-ţi încălzeşte şaua în care urci,
comprimă-n tine frigul pe care-l alungi
printr-un galop pe drumul cimitirului.
Crucile şterse n-au timp să te urmărească,
simţi suflul morţilor în spate, oaselor lor albite
care nu te însoţesc dicolo de deal.
Se crapă întunericul şi simţi râul,
apa lui dătătoare de linişte.
Trupul tău e de animal transpirat;
în piept răzbate mirosul oraşului,
străzile respiră aerul dimineţii curate,
oamenii încep să apară pe după colţuri.
Priponit undeva la margine îţi laşi calul să pască,
duci copiii la şcoală,
femeia se bucură şi tace.
 
PLĂCEREA TA
Mă descotorosesc de mahmureala din gânduri,
mai sunt câteva de limpezit,
se întorc căruţele cu sânge proapăt,
să facă închisoarea inimii
suportabilă
în camera de singurătate.

Anii îi descompun scrijelind cu semne
pereţii scorojiţi de varul bătrân,
sub temeliile lor şubrede
fac subzidiri de dragoste
cu piloni rezistenţi la schimbările de vreme.

Plăcerea ta
este muşcătura din carnea fierbinte
prin care te saturi şi torci.
Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) (Sibiu)

ODIHNĂ
Şedeau în cerc
umbre suspendate în ocru
între două lumi îngenunchiate
atomi ai foamei în cursa himerei
Erau sudaţi împreună
sub cerul asurzitor
muiaţi în râs invizibil
pământ ars, tufiuri sterpe i beţe
cenuă oarbă a zilei precise
Focul picura biciuri
culori se-amestecau
vertical prin policandre
praful scâncea-n ochi
nisipul silabisea-n gură
Cei de acolo pluteau
prin labirintul tăcerii
cascadori ai himerei
canicula era bolnavă de foame
atomii se luau la trântă prin aer
 
VARA
Păianjeni vărateci urzeau
cuibăriţi în alcovuri de stâncă
Erau sub un castron de sineală
şi gălbenuş - pămîntul plutea
plesnind în lumina acută
umbre de aur prin bolovani
Scorpioni şi şopârle înnoatau la soare
printre cactuşii care trosneau în spaţii
O libelulă dispărea spre Palatul din Stâncă,
argint scrijelit pe-o tăbliţă de cer
Greierii se scăldau pe boabe de ienupăr
Crengi rupte, mărgele din turcuoaze
îngânau melodii de demult
Frunze şopteau despre legende
în imagini din nisip invizibil -
Ţipăt de păsări în tocană de suflete
fierbeau suspendate-n ocru.
 
ÎNCHIPURI
Închipuiri despre hăituirea ursului
Ursul se ţine ascuns în tufiş
O închipuire bolnavă să fie
Despre urs, despre ursul întunericului
Despre un invizibil urs colosal
În tufişuri fantastice la adăpost de noapte
Închipuiri despre hăituirea ursului
Închipuiri despre visul cu vulpe
Închipuiri despre vulpea care ţipă
Vestete nenorociri iminente
Închipuiri despre ghionoaia
Ghionoaia care zdrobeşte gospodaria
Închipuiri avertizează plecarea eternă
Ale cui închipuiri, ale cui închipuiri ?
 
VANITATE
Vâslele sus, vâslele jos
Regina mlatinilor
nu poate s-adoarmă
Plutete trează
peste labirint de canale
 
Vâslele sus, vâslele jos
Regina apelor de culoarea ardeziei
cercetează sufletul caselor acoperite cu ţigle
Regina fiarelor  geriatrice
alunecă, se rotete i-i ia zborul
peste pieţe, palate si a mlatini
 
Fluxul vine, fluxul se duce
Regina Mării de argint
conturează coloane i arcade
Scormonind vise luate de vânt,
Regina tenebrelor
află refugiu sub arcuri de pod
 
POTOPUL
O altă zi, o altă noapte
rugineau râuri în răsfăţ
De-a lung de nisipuri albastre
o preumblare lunară
Înţepenite grămezi
din lemn împletit
înserate în şorţuri de frunze
Pe plajă-n arcuri
dune mărunte, dune uriaşe
înfricoşate la Nord
de-o Cetatea-n ruină
O altă zi, o altă noapte
 
Înfaată strâns în panza-ngheţată –
Nisipuri umblătoare se adună
la gura râului unde
bărci se fac grămadă
-Mamă, ţine-mă de mână
-Te-a ţine, dac-a putea
Înfăată strâns în alabastrul răsuflării -
Case priponite
se-nghesuie fichiuite
sub cioplituri adânci de ape
-Mamă, mi-e frig
-Te-a înfăa strâns, dac-a putea
Înfăată strâns de mâini aeriene –
Cât ochii pot să cuprindă
vântoase nemernice înfulecă
pustietatea-n derivă
-Mamă, hainele-mi sunt ude
- Te-a schimba, dac-a putea
Înfăată strâns în somn fluid –
Umbre-s prinse în noduri cu sfori
lângă apa care mucă vitreg
din cărămida căminului
-Mamă, m-am udat pân-la gât
-Te-a sălta la deal, dac-a putea
Înfăată strâns-
Gura căscată a apelor
duce la vale o jucarie din argint
de ici până colo... din loc in loc.
 
În maquis arţari
se petreceau la mal tulburat
Abalone absconse
în nisipuri albastre
Dreptunghiuri din lemn chinuit
erau reazem şi ţintă
ibisului conturat care
ciugulea prin şorţul din frunze
Bolţi sprijineau dune mărunte pe plajă
Napes nod nagana la porţi de Cetate
O altă zi dinaintea turnurilor, o altă noapte
 
OGLINDA CU VISE
Era la vedere între pereţi de himeră
Tapetaţi sau nu după modă
Volume lucioase dormeau
legate în piele de zimbru
în dulapuri pe pereţi de himeră
Cavaler naviga prin hârtii
şi trofee câştigate la baluri
Îmbrăcat în beige, moţăia tăcut
la masa de lucru cioplită-n stejar
Cu ochii scăldaţi în antice tomuri -
Răscoală peste obiecte spartane
sufletul ei îl privea; se legăna lunatec
de candelabrul pestriţ de Murano
Ferecate-n mintea ei cea albastră
o curte răcorită de suflete pierdute -
Unul câte unul la zaruri şi cărţi
o încăpere unde intrau şi ieşeau
în galop persoane apretate pe aţă,
oarbe cu mâini efemere, fantome electrice
măscărici adormiti în lumi ferecate
 
LA CASTEL
cavalerii mărşăluiau
în bătătura cea veche
castelul se sfărâma
în himere de plumb
enclavă de putori
de o putreziciune fină,
vânătorii de găini plantaseră
voci i seminţe de măslin
în foişoare de grâu,
la banchetul fantastic
masca principesei atârna apretată
la Poarta dinspre Răsărit
în Turnul de Veghe
loc de turniruri i gâlcevi
cavalerii erau paji în armură
şi măslinul era îmbobocit
lângă fântana cântătoare -
furtuni certăreţe
în curtea castelului... frânte
tufe uscate împletite în noduri
ţntuite pe pereţi cocoviţi.
 
Julia May adormită
Stol de vise-i zboară peste casă
Casa ei fără ferestre
Casa ei cu ui ferecate
Casa ei, la răscruce de drumuri
Între paranteze de timp
 
Stol de tăceri îi trece peste casă.
În întuneric lipitori
Iau cu asalt duumele
Meterite din lemn plutitor
Şi coajă din ouă stricate
 
Paii lui tăbăcesc scândurile.
În iatacul cu pian i divan
Chei sâcâie zgomote
Să prinda-n ghiare vidul
Între pereţi  ferecaţi.
  
FOTOGRAFIA
Toamna trecută, a primit documentul;
silueta în pantaloni bufanti i cizme din piele de bou
a cărei  fermă  motenită
coboară colina muiată-n orzuri
 
În depărtare zgomot de camioane
Utilaje pornite să strivească
confuzia orizontului natural -
gropi răguite pline cu apă
 
La prânz  ţeava metalică a putii
s-a oprit în aer sub flori de salcâm,
nori adormiti... corbi fără glas...
din fotografia uitată în anul trecut
 
LA PLAJĂ LA SOUTHWORD
Uleioasă se-ntinde căldura
Glazură  pe suprafaţa mării
La Southwold, punctul cel mai estic al Angliei
 
Coloane de ezlonguri
Intrerup tumultul  torid al litoralului
Ce ondulează în culorile mării
 
Dantela roză face modele,
Pescărui cascadori taie aerul
Traversând razele soarelui
 
Pe chei, ceasul în formă de baie
Sună ora întreagă i jumătatea -
Roţi se rotesc  cu apă din mare.
 
Nu-i răgaz pentru mămicile îmbrăcate
În culorile azurului i al fructelor coapte -
Răsfăţaţii se ghiftuie cu apă minerală la ghiaţă
 
Epuizaţi pe ezlonguri deschise
Bărbaţi, femei i copii se dedică siestei -
Bolta cerească se-nroete ca racul
 
Pentru umbrele în micare si valurile ascunse
Totul este ca mai-nainte ; de-a lungul digului
Pescari amatori sorb depărtarea
 
În labirintul de bărbaţi, femei i copii
De pe ezlonguri cu modele animaliere
Ceru-i  înălbete albastrul de sineală
 
Toţi se odihnesc , fac cumpăraturi
Găleţele, lopăţele i pete cu cartofi -
Sau se apărâ de pescăruii-n viraj
Mariana Zavati Gardner (Norfolk – Anglia)

DRUMUL SPRE CASĂ
vorbeşti vorbeşti
şi vorbele trec
e o eroare a destinului
un joc de oglinzi înşelătoare în
tumultul orelor ce-şi trăiesc
ultima sărbătoare pe ruinele sângelui
tău? sau un loc fericit
visat de zeul melancoliei
cel fără de umbră cel fără de
nume? anotimpul cade în braţele
tale anume: drumul spre casă
e fructul acela cu gust de întuneric
e semnul că încă îndupleci ruina
cu o simplă bătaie de gene.
un  joc de oglinzi înşelătoare
un rictus în albe poiene.
 
VINOVĂŢIA LUCIDĂ
mi s-a spus: fericirea ca un salt peste clipe
ca o respiraţie scurtă între două dezastre
mi s-a spus: vinovăţia lucidă
crima din zori fără martori
lăsaţi-mă să-mi sprijin fruntea
de muntele acela de gheaţă
 
MEMORIA SOMNULUI
Plouă: în infernul cu clopoţei
un soldat înghiţindu-şi victoria.
O tandră amiază în cortul de sub piele.
Un licurici (albă iluzie!) pe versantul melancoliei.
Acolo ni s-a spus: există moarte
există această vânătoare obscură
în crângurile strălucitoare. În miezul
adânc al unui mister previzibil.
Ca şi cum
ne- ar visa însăşi memoria somnului.
Viaţa cu sincopele ei întâmplătoare
treci dintr-o cameră în alta
creierul caută raţiuni insondabile
o fericire ca o groapă cu singurătate
pentru zilele de luni şi de marţi
pentru duminicile cu pleoape de fier
când nu vei mai şti să tragi cerul după tine
când panica-ţi va înflori ca un trandafir
fierbinte sub piele
treci dintr-o cameră în alta
brusc descoperi un alt adevăr
viaţa cu sincopele ei întâmplătoare
 
RĂMÂNEM AICI
despre lucrurile care înfloresc în toamna imponderabilă
despre inima care suie colina de gheaţă
vom uita uşor ceea ce vine de departe
vom cere pedepse pentru mestecenii care au plecat
înainte de vreme
regatul acela auriu respiră încă în pieptul nostru
am sosit o dată cu zăpada şi rămânem aici
 
PASUL TIGRULUI
frumos e cerul în lunile de vară.
frumoasă e natura, în genere, oricând şi
oricum: ea ne încântă, ea ne face mai
fericiţi decât suntem de obicei.copiii
culeg florile nemuririi, adună scoici şi
ouă de păsări: o îndeletnicire potrivită
pentru visele lor aurii. şi mâna
care le mângâie creştetul şi sfaturile
neapărat utile cresc în preajma lor ca
un pâlc de ciuperci binevoitoare. amiezile
blânde torc ca pisicile siameze pe prispele albe.
roua sclipeşte pe obrajii scofâlciţi ai
bunicilor înţepeniţi în scaune cu
rotile. şi totul e bine, totul e aşa
cum trebuie să fie: luminos şi pufos,
încântător şi etern.în afară de
pasul tigrului care se aude noaptea pe acoperişuri.
 
PE O STRADĂ ÎNCĂRCATĂ DE SOARE
înveţi să mergi liniştit pe o stradă încărcată de soare.
privirea caută cu încăpăţânare sensuri austere, dovezi
ale apartenenţei la o luminozitate intraductibilă.
pasul cade”ca un cearcăn de zeu în fântână”
(vai, cotloanele desuete, cotloanele desuete ale
elanului metaforic sucombat în faşă!).
pipăi aerul, amintindu-ţi: într-o seară ai aşteptat
veştile aurii ale privighetorii, docilitatea unei întâmplări
colţuroase ca un craniu de înger. prietenul
toarnă vin în pahare cu gesturi incandescente:
el vede tristeţea animalului care trece
ca o umbră prin inima ta încrezătoare.
lucrurile dau năvală - pete strălucitoare –
în viaţa uitată ca un prosop pe un pântec de  femeie.
şi iată: înveţi să mergi liniştit pe o stradă
încărcată de soare. la capătul ei
sunt sunetele acelea ciudate care te recompun.
 
PRADĂ SIGURĂ
Nu ne mai putem auzi
în vacarmul acesta victorios,
punct – linie, punct – linie:
un alfabet al neputinţei strălucitoare,
o plutire între polii fosforescenţi ai uitării.
Vii, tu, meridian al tristeţii
din adâncul acela unde zac utopiile iernii
şi spui: pribegi veţi fi
cu frunzele şi capriciile care uimesc sintaxa trupului.
Ipotetica raţiune a pietrelor
sucombă pe vestigii docile, amână
inflorescenţele întunericului.
Aici, doar aici,
orbul din vis ne caută ca pe o pradă sigură
 
DINTR-O MARE DEPĂRTARE
Şi vei fi
ceea ce ţi se spune în şoaptă dintr-o mare depărtare,
contemplând desfolierea anarhică a gloriei de ieri,
presimţind cumva ineditul acelei amiezi salvatoare
în care îţi recunoşti puterea şi şansa unei înţelepciuni târzii,
dar chipul cu care te-ntorci la tine e altul
şi altul e sunetul cărărilor ce nu se mai văd,
ca şi cum ai păşi peste goluri mătăsoase,
poate cuvinte şi întâmplări de demult,
istorii care vin din întuneric şi trec pe lângă tine
şi o rutină a simţurilor prezente
gata să înfrunte pedanteriile clipei trufaşe,
foamea şi capriciile timpului
şi fulgerul neauzit pe versantul iluziei,
cât să regăseşti un înţeles ce vine dintr-o mare depărtare
şi te îmbracă în carnea lui victorioasă :
o simplă biografie,
fragilă,
recognoscibilă.
                                                                                                                                                                   Geo Galetaru (Dudeştii Noi – Timiş)

CĂLĂTORIA
Miros de toamnă şi frunze uscate, arse precum şi  adierea rece a unei pale de vant, era tot ce simţea Diana. Nu ştia unde se află, nu înţelegea ce e cu atâta ceaţă în jur. Nu era o ceaţă uniformă, ci mai degrabă o întretăiere de şuvoaie de ceaţă, care o împresurau de sus, de jos, de pretutindeni... o ceaţă mobilă, care se mişca parcă odată cu ea... Şi nici o lumină nicăieri, nu în sensul clasic, cunoscut.
Diana nu poseda instrumente verbale care să o ajute în descrierea peisajului nemaivăzut... Ceva ca o lumină distingea printre arabescurile desenate de şuvoaiele de ceaţă din jurul, deasupra si dedesubtul ei. În faţa ochilor ei, dar undeva departe, se întrezărea o  lumină difuză, păstoasă, pe care Diana şi-o fixa drept reper încercând să ajungă la ea sau în apropierea imediată a ei.
Mergea de câteva minute bune... sau poate nu erau minute? Timpul se condensase, instinctiv Diana ştia că timpul are o altă valoare acolo. Începuse să îi fie frig, din ce în ce mai frig, cu fiecare pas pe care îl făcea în direcţia luminii difuze.
Instinctiv, îşi cuprinse umerii goi, într-o mişcare de autoprotecţie, dar nu era suficient pentru a se apăra de frigul care devenea tot mai tăios, pe măsură ce înainta în direcţia luminii alb-păstoase. Pe lângă disconfortul termic, pe Diana o încerca sentimentul unei uşoare irascibilităţi şi teama care începu a creşte în ea.
Cateva raze de soare şi un cer senin i-ar fi prins tare bine acum... sau un şal peste umerii goi. În vreme ce gândea astfel, brusc ceaţa se risipi, lăsând loc unui cer prea albastru şi unui soare prea puternic. În acelaşi moment, pe umerii ei simţi mângâierea unui şal dintr-un tricot moale, fapt care îi stârni uimirea şi adaugă o nouă tuşă temerii precedente. Aşa cum îşi dorise, era cald acum şi şalul – deşi dorit şi el – deveni inutil. Diana îl lăsă să îi cadă de pe umeri... Mişcările ei erau mai lente decât oricând, iar paşii abia de atingeau solul. În iarba de smarald şi rubin, şalul se desfăcu într-o mie de fire, într-o splendoare de culori nemaivăzute şi ele, iar firele pluteau, dansau în jurul Dianei, se mişcau odată cu ea, într-un soi de vârtej. Diana se opri în loc şi odată cu ea şi dansul firelor nemavăzut colorate se opri.
În jurul ei era o întindere nesfârşită de iarbă, iarbă de culoare verde smarald, presărată din loc în loc de mici sfere rubinii. Diana se aplecă, luă una din micile sfere în mână. Era intens colorată, transparentă, degajând un miros dulce pe care Diana îl asocie cu mirosul cunoscut de vanilie şi iasomie. După ce o analiză atent şi o adulmecă prelung, o rostogoli în iarbă şi porni mai departe.
Odata cu şuvoaiele de ceaţă, dispăruse şi lumina alb-păstoasă. Diana rătăcea acum pe o întindere verde smarald, având deasupra un cer prea albastru şi un soare prea puternic. Avea un sentiment de libertate, uşoară irascibilitate, teamă, toate dispăruseră. Aici părea să nu fie loc de sentimente negative.
Undeva, departe, se profilau siluetele unor copaci pitici şi acesta deveni noul reper al Dianei. Îşi imagină pentru o clipă cum ar fi să călăreşti prin iarbă aceasta înaltă, mângâiată de adierea caldă a unui vânt de vară… Şi dintr-o dată, aproape de ea, răsări un cal cu coama sură care aştepta cuminte apropierea Dianei şi acceptă liniştit prima ei mângâiere.
Fiind a doua dorinţă proiectată în realitate, Diana înţelese că aici orice lucru este posibil, aşa încât nu vedea de ce nu ar putea călări, chiar şi fără şa, deşi în viaţa ei obişnuită, de zi cu zi, nu făcuse acest lucru niciodată. Nu ştia cum ajunsese în şa, dar calul sur o purtă în galop către copacii pitici zăriţi în depărtare.
Nu erau nici aceştia niste copaci obişnuiţi, păreau desenaţi de mâna de copil, cu mişcări stângace şi culori trăznite. În loc de frunze aveau... mărgele colorate. Hmmm... Mărgele colorate şi culori trăznite… Dianei îi păreau cunoscuţi aceşti copaci… Nu erau oare chiar pomii pe care îi desena ea în copilărie, dând trunchiurilor culoare albastră, galbenă, roşie, iar ramurilor atârnându-le mărgele? Diana zâmbi amuzată şi cu revelaţia unui gând, începu a-l căuta cu privirea pe Calu, câinele ei alb, prietenul din copilărie, care ar trebuit să fie şi el aici, nu-i aşa?
Era! Alerga spre ea, bucuros de revedere, lătrând zgomotos. Diana se aşeză în iarba smarald şi îl aştepta cu braţele deschise. Căţelul îşi manifestă bucuria revederii, în stilu-i caracteristic, minute în şir.
Se odihniră o vreme amândoi, apoi porniră împreună mai departe. Nu simţea oboseala sau sete sau foame, toate acestea îi erau străine aici. Avea în suflet o pace adâncă dublată de sentimentul nedesluşit că se îndreaptă către CEVA, că trebuie să ajungă “undeva”. Se lăsă călăuzită de simţuri, ştia că trebuie să meargă fără încetare şi că atunci când va întalni acel ceva, se va opri.
Şi Calu părea la fel, neobosit, alerga mult înaintea ei, apoi se oprea, uneori o aştepta, alteori alerga înapoi, desenând  cercuri în jurul ei. Părea pus pe joacă şi joaca lui de căţelandru tânăr o amuza pe Diana.
Câmpia de smarald era mărginită de o întindere de apă. Diana se opri descumpanită şi preţ de câteva momente privi doar întinderea nesfârşită a apei din faţa ei. Şi ea şi Calu se temeau de apă. Aşa fusese mereu. Calu aştepta cuminte decizia stăpânei lui. Când Diana se ridică, acesta o urmă cuminte, încrezător. Fata întinse un braţ în zare şi imagină o punte îngustă peste apă. Pe loc, puntea dorită apăru şi cei doi prieteni porniră din nou la drum.
După o vreme, înaintea lor începu din nou a se zări ceva, altceva decât nemărginirea apei. Pe măsură ce se apropiau, Diana desluşea o altă nemărginire: roşie! Maci! Intens coloraţi, o nemărginire de maci! Pentru întâia oară de la începutul acestei ciudate călătorii, Diana se afla în faţa a ceva ce nu îşi dorise EA. Anticipa deci ca se apropia de acel “ceva” care ar fi putut fi scopul sau finalitatea călătoriei.
Păşind printre maci, îndeaproape urmată de câinele ei, Diana trecu pe sub o bolta naturală de flori, apoi traversă o alee mărginită de arbuşti pitici şi pietre. În sfârşit ceva care indica undeva în preajma prezenţa umană.
Sub cupole rotunde, străvezii, odihnind pe iarbă sau la nişte mese din lemn masiv, puţin prelucrat, Diana întâlni, în sfârşit, oameni. Chipuri senine îi zâmbeau din toate părţile, priviri calde îi însoţeau paşii. Nu îi vorbea nimeni, dar simţea, percepea cumva gânduri calde şi mesaje de întampinare. Le percepea mental, trecând pe langă diferite persoane. Părea că prelua gândurile şi vorbele lor, din mers, telepatic.
Deşi atât de senin şi călduros întâmpinată, Diana avea o strangere de inimă. Intuitiv, ştia că oamenii din jur trăiau într-o altă dimensiune decât cea din care sosise ea, erau probabil vii doar aici.
Prezenţa tatălui ei, decedat cu ani în urmă, îi confirmă acea intuiţie. El se desprinsese dintr-un grup şi îi venea în întampinare.
Diana se opri, nu mai făcu nici un pas. Tatal ei o cuprinse în braţe, într-o îmbraţisare de dor sfâşietor. Diana simţi atunci cât de mult îi lipsise tatăl şi îşi dori ca îmbrăţisarea aceea să nu se sfârşească prea curand… Nu îşi vorbiră pentru că aici cuvintele nu însemnau nimic. Îi oferi însă tatălui său mâna, cu încredere, când acesta, printr-un gest, i-o ceru şi amândoi porniră către ceea ce părea a fi punctul final al acestei călătorii.
Avea în suflet o pace adâncă, părea că pluteşte împinsă de un sentiment de fericire şi căldură sufletească greu descriptibil în cuvinte. Putea să păşească chiar cu ochii închişi, tatăl, alături, o ghida tacit, ţinându-i strâns mâna în mâna lui. Când la un moment dat deschise totuşi ochii, văzu, cu uimire, că nu mai mergeau: pluteau! Pluteau deasupra solului, între cer şi pămînt... erau ca o pasăre sau ca un gând…
Dintr-o dată însă, tatăl tresari, mâna lui se încleşta mai tare în jurul mâinii ei şi starea de imponderabilitate încetă. Aterizară destul de brusc în faţa unei femei bătrane. Cu părul despletit, lung, argintiu, căzând vălurit peste o camaşă lungă, albă, încinsă cu un brâu cusut cu fir roşu, femeia îndreptă spre tată o privire de gheaţă, apoi către ea, o privire de foc.
Îi zâmbi şi Diana ştiu că nu avea a se teme. Diana se eliberă din strânsoarea mâinii tatălui şi făcu un pas către femeia bătrână din faţa ei. Îi văzu de aproape ochii albaştri şi un semn distinctiv pe obraz. Femeia îşi aşeză peste umerii fetei mâinile-i cu piele zbârcită şi pentru întâia oară de când păşise în lumea aceasta, Diana auzi CUVINTE. Cu o voce blândă, dar fermă, îi spuse Dianei: “Trebuie să te întorci. Nu este timpul”.
Înainte ca Diana să riposteze, totul în jur păru că se contorsionează, spaţiu, timp! Imaginile se estompau, diforme, culorile dispăreau, pacea din sufletul Dianei dispărea şi ea. Inima îi bătea cu putere, trupul părea că suportă o presiune prea mare şi o durea…
Înceţoşat, ca de foarte departe, Diana auzi o voce cunoscută, vocea mamei care spunea, cu bucurie şi durere, amestecata: “se trezeşte, mulţumesc lui Dumnezeu!”
Deschise ochii cu greutate şi zări aplecat asupra ei chipul frumos al mamei, care o mângâia cu drag. Se bucura să îşi revadă mama, dar o tristeţe adâncă îi sfâşia sufletul în mii de fărâme. De o parte, mama... de cealaltă parte tatăl, Calu, femeia bătrâna care o trimisese înapoi, ţinutul de vis, splendoarea de forme şi culori, pacea adâncă… Nu povesti nimic mamei atunci, nu se simţea în stare.
Medicul, anunţat de o asistentă, sosi şi îi monitoriza atent starea. O asigura pe ea şi pe mama ei că “totul e bine acum “. Câteva zile mai târziu, Diana părăsi spitalul alături de mama ei şi pentru o vreme merse să se odihnească în casa părintească.
Multă vreme dupa întoarcere, Diana se gândi la ce văzuse, trăise, lăsase în urma ACOLO. Într-un târziu, îi împărtăşi mamei cele trăite, iar mama o ascultase cu toată seriozitatea, cu o privire concentrată, deloc speriată de ceea ce Diana povestea. La final, îi spuse că fără niciun dubiu, femeia bătrână care o trimisese înapoi era mama mamei sale, străbunica Gherghina, pe care ea însăşi o cunoscuse puţin, dar căreia îi recunoscuse, din descriere, ochii albaştri şi semnul distinctiv de pe obraz.
Două săptămâni mai tarziu, Diana şi mama ei sărbătorira aniversarea zilei sale de naştere, celebrând, în acelaşi timp şi zilele de naştere ale bunicii şi străbunicii, născute la ani distanţă, dar toate în aceeaşi zi şi aceeaşi lună: 25 septembrie…
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

ALIMENTARA DE VIZAVI
- Bunico, îmi mai spui ceva despre copilăria ta?
- Să ne aşezăm pe băncuţa de sub tei şi să povestim.
Bunica şi Lucian s-au aşezat comod. Teiul înflorit îşi risipea mireasma…Bunica începu să povestească.
- Când eram destul de mică, cam cât tine, eram foarte neastâmpărată. Nu făceam prostii mari, dar mă cocoţam în pomi, mergeam pe malul râului care curgea aproape de casa noastră şi căutam frăguţe, mă jucam cu puii de găină, făceam haine la păpuşi…
- Nu îţi ajutai părinţii?
- Ba da. Aduceam pătrunjel din grădină, dădeam mâncare la găini, păzeam puii, adunam fructele… Uneori, mergeam să aduc pâine de la Alimentara.
- Ce e Alimentara. Un fel de mall?
- Da, un magazin din care puteam să cumpărăm alimente, adică mâncare.
- Spune-mi mai multe…
- Alimentara la care mergeam cel mai des era vizavi de casa noastră, adică în faţa casei. Urcam o treaptă şi deschideam o uşă. Intram într-o cameră cam cât sufrageria noastră de acum. În faţă, era o masă lungă. Pe masă găseam un cub mare de glucoză.
- Cum, glucoza era un cub mare?
- Da, atunci şi untul era adus tot aşa, o bucată mare, şi marmelada era adusă în lădiţă.
- Bunico, ce e marmelada?
- O dulceaţă mai groasă, făcută din prune, mere, pere, din mai multe fructe, curăţate şi fierte. Ai văzut cum fac eu dulceaţa. Marmelada se făcea la fabrică, se făcea multă. Într-o lădiţă cât un sertar al dulapului din bucătărie, se punea o foaie mare de hârtie, se turna marmelada caldă, se acoperea cu o altă foaie de hârtie şi se bătea în cuie un capac de lemn. Vânzătoarea desfăcea capacul şi cântărea marmelada pe care noi o cumpăram. Dimineaţa, mama ne ungea câte o felie de pâine cu marmeladă şi ne dădea câte o cană cu lapte. Era foarte bun micul dejun. Noi nu mâncam cereale şi nu făceam mofturi. Îmi amintesc ce desert bun era o felie de pâine cu unt şi marmeladă, mai rapid şi mai uşor de făcut decât un croissant.
- Tot nu înţeleg cum era cu glucoza…
- Tu ai văzut numai tabletă de glucoză. Noi mergeam şi cumpăram glucoză de un leu. Vânzătoarea avea un ciocan şi cu el spărgea bucăţi din cubul acela mare. Ne dădea glucoza într-un cornet din hârtie, pentru că încă nu erau pungi de nailon. Copiii îi spuneau „grumpi ţucăr”, adică zahăr din cartofi. Şi luam o bucată din care rodeam până când ne ustura limba.
- Bine, acum am înţeles. Ce mai era la Alimentara?
- Făina, zahărul şi orezul venea în saci. Vânzătoarea cântărea şi îi servea pe cumpărători. Uleiul era adus în butoaie care aveau câte un robinet. Fiecare cumpărător mergea cu sticla şi vânzătoarea îi umplea sticla cu ulei. Pâinea se vindea în partea dreaptă, la altă masă. Era pâine neagră. Abia când am avut zece ani am văzut pâine semi… Voi nu aţi mâncat decât pâine albă, dar era mai bună pâinea neagră. Şi mai sănătoasă. Noi puteam să cumpărăm franzelă albă, dar numai când aveam musafiri mâncam franzelă.
- Alte dulciuri nu erau?
- Ba da, erau şi bomboane. Le ţineau în borcane cu capac. Erau dropsuri, bomboane tari, şi drajeuri cu ciocolată.
- Tu mâncai bomboane, bunico?
- Nu cred că sunt copii care să nu fie tentaţi să mănânce dulciuri. Ştii ce am făcut o dată? Ceva ce nu pot să uit.
- De bine sau de rău?
- Tot m-ai întrebat dacă am fost cuminte… Tata mi-a dat un leu. I-am spus că o să îmi cumpăr bomboane. Am plecat la Alimentara. Era închis. Oblonul era tras…
- Ce oblon?
- În faţa uşii, se trăgea o foaie ondulată din tablă. Cam aşa cum sunt roletele de la ferestrele casei vecinului din dreapta. Jos, era pus lacătul. M-am învârtit, m-am plimbat… Nu venea nimeni să deschidă. La un moment dat, m-am plictisit. Am văzut că între oblon şi prag era un spaţiu în care încăpea un deget. Am pus acolo leul şi am plecat acasă. Pe drum, mă gândeam că vânzătoarea îl va găsi şi îmi va aduce acasă bomboanele.
- Ţi le-a adus?
- Fii serios! De unde să ştie cine e atât de visător?!
- Nu te-au certat părinţii?
- Cred că s-au distrat. Lor nu le-ar fi trecut prin minte una ca asta. M-au întrebat unde sunt bomboanele şi eu le-am spus ce am făcut. A fost o lecţie bună pentru mine.
- Deci, nu ai fost foarte cuminte…
- Am învăţat din greşeli. Se poate spune că asta e cuminţenia copiilor.
- Şi eu învăţ!
- Da, din povestirile mele şi ale celorlalţi. E bine şi aşa. Acum, hai să mergem. Uite, soarele a coborât!
Lucian era foarte încântat de ceea ce îi povestea bunica. De aceea îi plăcea să o viziteze.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)


MAREA
M-aș arunca în mare
Sperând că mă vor prinde cocorii
Și sfâșiindu-mi pielea
Să se înfrupte valul din ce-a rămas din ea.
 
Și de aș privi dinspre înălțimi
Cum risipită sunt printre nimic,
Mi-aș plânge cu valuri
Ca sunetul suspinului să nu se mai audă.
 
Iar dacă marea aruncă spre țărm
Ce a mai rămas din micul eu,
Pretind ca valul măcar să mă îngroape
Deliciu să devin pentru efemerele alge.
 
Răbdând cerul să mă alunge-n vânt
Ce trist că n-am rămas nici începutul sau sfârșitul ei
Se îndepărtează fără mine spre nicăieri,
Iar eu rămân pierdută prin șuierul crengilor.
 
DUREREA DIN SMARALD
Degetele firave caută pământ mântuit
Printre ele să se disperseze durerea.
Sufletele întristate de milenii
Bântuie lumea în declin.
 
Rătăcitorul, revede viața de altădată
Plângându-și decadența.
Loialitatea s-a uzat de timp.
Smaraldele au fost absorbite de mâl.
 
Încercând să-și răscumpere sanctuarul
Solitarul așteaptă liniștea să-l părăsească...
Pe interior să reflecte strălucirea greșit înțeleasă.
 
ÎNGERII ÎNDOLIAȚI
Mă înalț deasupra amurgului
Înving atracția mării,
Venerez lumina lunii
M-aș alina cu umbrele nopții.
 
Îngerul scrumează lacrimi
Întristat de orizontul palid;
Aglomerat de suflete îndepărtate
Suflă spre răsărit durerea caldă.
 
Secrete arse de mări adânci
Vise scrise-n testamente
Disprețuind gloria vieții
Cu rugăminți învăluie furia.
 
SIRENELE DIN CRUCIADE
Aruncă din cer cu panglici funerare!
Vântul însetat va bântui cuvântul pe veci.
Indiferența cuceritorilor vor asupri pe cei ce-și amintesc istoria;
După luciul din oglindă tânjesc aceia care
Pălesc viziunea din fața secretelor.
 
Urechi ademenite de sirene
Plânse demult de valuri sărate,
Suspine prețioase ascund vulnerabilele vieți
Epuizate de cruciadele pierdute.
Aprinde lumânarea în furtună!
Hedir Al-chalabi (Timișoara)

ATITUDINI
NU POŢI FACE CASĂ LUMINOASĂ ŞI SENINĂ, AVÂNDU-L, CA VEŞNIC INVITAT, PE SATANA!
Stimată şi dragă doamnă X -
V-am trimis, "forwardat", unul dintre materialele (eu însumi am scris despre "muzica satanistă/cu efecte sataniste", folosind o sursă..."discretă") care demonstrează cât de mult (şi cât de adânc!) îi permitem lui Satana să ne stăpânească: până în adâncul sufletului! - ...uitând, complet, de Duh!
...Nu, armele secolului XXI nu sunt, în primul rând, cele fizice: măcelul se face la nivel mult mai adânc (într-un mod infinit mai teribil şi definitiv distrugător de umanitate, în oameni!), decât cel fizic – se face la nivel spiritual. Este războiul economic, este războiul mediatic, războiul "sunetului" (distorsionarea, până la ocultarea completă, a Parashabdei/Sunetul Demiurgic Originar) etc. ESTE CUMPLITUL RĂZBOI METAFIZIC!!!
...Da, ştiu multe, ştiu PREA multe. De cele mai multe ori, îmi dau seama că nu informaţia ca atare contează: omul a devenit un animal care, continuu, digeră haotic (un PÂNTECE enorm!) - hrana fizică, hrana sexuală, hrana informaţională... şi produce, tot continuu, "defecarea" (extrem de uşoară, a informaţiei aluvionare, extrem de abundentă şi redundantă!  - îl "uşurează", pe om, de memorie, de asumare a faptei (de aceea, sexul fără angajarea iubirii duce la distrugerea FAMILIEI!), de ORICE formă de identitate!). Contează DACĂ şi CUM ajungi, cu informaţii vitale, la ciotul lui (reminiscenţă humanoidă, la actualii pitecantropi tereştri!) de conştiinţă!
...Se miră amici de-ai mei, de ce scriu cu majuscule, cu sublinieri, cu "boldire/boldire italică", cu câte 3-5 semne de exclamare! Sunt experimentele mele, pentru a testa modalităţi de a-i opri omului "scurgerea" letală de IDENTITATE  şi de... UMANITATE!!!
...De cele mai multe ori, am în gură gustul coclit al inutilităţii demersurilor mele, de a atrage atenţia semenilor, asupra pericolelor mortale - chiar mai rău decât mortale: de-spiritualizatoare /dezumanizante. Gustul Ratării Misiunii. Ştiu că am duşmani extrem de puternici şi sus-puşi, ştiu că nu am prieteni /camarazi solidari, de încredere /constanţi, "camarazi de tranşee"; aceasta este, în opinia mea, cea mai mare tragedie a umanităţii terestre: acceptarea singurătăţii (de esenţa demoniacă!), ascunsă sub iluzia disperată a pseudo-comunicării, cu celulare, a pseudo-comunicării internetistice ("facebook", "twitter" etc.) - ... etc. etc. LIPSA DE APETENŢĂ, FAŢĂ DE IDEEA DE SOLIDARITATE REALĂ, DE LUPTĂ REALĂ, ÎN DOMENIUL SPIRITUAL... ASTA NE VA PIERDE, DEFINITIV!!!
"Şi Dumnezeu ne va scuipa, pe noi, cei călduţi, din gura Lui...!"
...Nu putem, nu avem dreptul să închidem ochii, în faţa atrocităţilor care se petrec, la un pas de noi! Nici acceptarea renunţării la demnitate... nici renunţarea la CREDINŢĂ! - nu sunt "comandamente divino-umane", acceptate de modelul nostru de umanitate re-îndumnezeită, HRISTOS IISUS!
…Bine, sigur, să udăm florile, să îngrijim de celelalte regnuri (pe care TOT Adam-Omul le-a DECĂZUT DIN PARADIS!!!) - ...dar SĂ NU UITĂM DE OBLIGAŢIILE PE CARE MODELUL NOSTRU DIVINO-UMAN, HRISTOS, NI LE-A "SUGERAT" (CU CÂT DE MULTĂ GINGĂŞIE COSMICO-UMANĂ!), în "FERICIRILE", "enunţate" (transmise unor oameni vechi, mult mai receptivi la spiritualitate, decât noi, cei de azi!), de pe Muntele Măslinilor - pentru a ne păstra în sfera umano-divinului!
...Mă uitam, pentru a 2-a oară, într-o seară, la filmul "Exorcistul". Mama care avea fiica posedată de demon îi raspunde preotului Damian, care-i propune procedeul exorcizării, şi-o întreba dacă ea, mama, este religioasă: "NU!" - răspunde mama, scandalizată, ca de cel mai mare rău, mai mare chiar decât posedarea satanică a fiicei ei... care ucisese (deocamdată!) un om, prin Satana. "Dar fiica dvs. - ESTE RELIGIOASĂ?" - întreabă preotul. "O, NU!" - devine, şi mai scandalizată, "MAMA"!!!
Vedeţi? Ăsta este omul „modern”, FĂRĂ NICIUN DUMNEZEU! Complet dezaxat, imbecilizat, prăbuşit interior, devenit sclav inconştient, al unor acţiuni mecanice, comandate, mereu de alţii, din exterior! Mişcări mecanice care au menirea să-l distrugă ca om, să-l REIFICE - şi să-l aplece, TOTAL, în slujba diavolului...
Ce dovadă mai clară de tâmpire generală, “de masă”, a umanităţii, prin distrugerea dimensiunii religioase a personalităţii omului – şi, prin aceasta, fiind distrusă tocmai esenţa personalităţii şi identităţii sale umano-divine…?!
Nici nu e nevoie, în definitiv, de iudeo-masonerie, ca să ne tâmpească... am acceptat starea de tâmpenie şi de dominare a noastră, prin  formele moarte (REIFICAREA!), forme moarte versatile, proteice, proliferante haotic  şi, în consecinţă, asasine – le-am acceptat ca fiind…“idealul” nostru! …Sau, dacă ea/Franc-Masoneria, a stimulat/stimulează tâmpenia din noi - păi, această tâmpenie pre-exista (“stimulării”), deja, în noi, în cantităţi… industriale! Iudeo-Masoneria nu face decât să se folosească de comoditatea noastră imbecilă, de predispoziţia noastră cretină, de a alege tembelismul, în locul acţiunii asumate, prin ROST şi Direcţionare Conştientă, spre ORIGINARITATEA/ADEVĂRUL fiinţei umano-divine. Cum poţi să nu devii posedat de demon, dacă nu te laşi "cotropit" de HRISTOS???!!!
...Şi mă uitam în ce aparentă "civilizaţie" (strict formală, moartă! – înconjuraţi, deci, de cadavre-lucruri!) trăiau - "mama", "fata" (posedată), "tatal" (care nici nu avea treabă cu tragediile familiei... dar, toate formele "civilizate", erau spurcate, pe rând - re-aduse la stadiul de mâl/mlaştină-borboros, pe rând, de către cotropitorul întunecat, Satana!!!
...O, Doamne! În casa bunicilor mei după mamă (care m-au crescut, până pe la vreo 9 ani), ţarani-ciobani-ipodiaconi-iconari (...cu vreo două sute de ani în urmă, pe vremea lui Eminescu, stră-stră-stră-unchiul meu, Epaminonda Bucevschi, a fost cel mai mare pictor bisericesc al românilor... şi mai erau, în neamul mamei, ceva protopopi... apoi, ţărani-legionari de-ai lui Codreanu...!), nu existau decât masa, câteva scaune rudimentare... o lampă cu petrol, câteva scoarţe... ŞI CANDELA DE LA RĂSĂRIT, ŞI ICOANELE LUI HRISTOS ŞI ALE MAICII DOMNULUI!!! Şi la CANDELĂ, şi la ICOANE - era împletit BUSUIOCUL VINDECĂTOR!!! Şi, într-o firidă, AGHEAZMA! Pururi, Apa Cea Sfinţită...!!! Dar, în acest aşa-zis "primitivism" - LOCUIA IISUS HRISTOS!
Niciodată nu a fost, ACOLO, altceva decât  armonia discretă, extrem de delicată, a unei  familii-model (dar nu exista, pe atunci, termenul "model", pentru că TOŢI ţăranii din Valea-Seacă, apoi din Mălini - erau..."modele" de oameni-gospodari!)... niciodată nu au făcut, bunicii mei, decât gesturi consacrate, de milostenie (din câta brumă aveau!), de ajutorare a semenilor şi... de muncă! Un respect religios, faţă de muncă şi faţă de cel care munceşte! Un respect religios faţă de RUGĂCIUNEA-CUVÂNT-SCARĂ, dar şi faţă de teiul din ogradă şi faţă de pomii de la poartă, din faţa ferestrei... un respect religios faţă de tot ce creştea, întru viaţă!!! ...Nu, în acea casă NU AVEA CUM pătrunde Satana!
...Mă tot întreabă amici de-ai mei, pe Internet: "Dar ce soluţie vezi, la situaţia actuală?" Şi eu le zic: "NICIUNA, până când nu ne recăpătăm dumnezeirea din noi... până când nu RESPECTĂM dumnezeirea din noi!"  Nu poţi face casă luminoasă şi senină, avându-l, ca veşnic musafir, pe Satana...!
După ce ne-om reobişnui să nu mai ţinem la formele goale de rost şi de viaţă, ale aşa-zisei "civilizaţii moderne", ci la "sărăcia" luminoasă şi VIE, a CREDINŢEI ÎN HRISTOS/LUMINA LUMII... după aceea vom re-învăţa sa fim oameni şi-l vom recunoaşte pe cel rău, şi-l vom alunga dintre noi. Până atunci, însă, cât vom vorbi singuri, ca nebunii, în plină stradă, având iluzia că, la capătul "satelitic" al celularului sunt oameni cu suflete şi cu Duh... - NICIO NĂDEJDE!!!
...Şi Rudolf Steiner/fondatorul antroposofiei, spune cam acelaşi lucru, în exprimări surprinzător de dure: "Stadiul Vulcan, care va succede Stadiului Pământ - va face ca <<răul>> să devină <<prost>> - şi, astfel, consecinţa va fi auto-excluderea sa din umanitate/societatea umană!"
Doamne,-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie,
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PONTA ŞI ANTONESCU, TUSEA ŞI JUNGHIUL ÎN POLITICA DE AZI A ROMÂNIEI
Toate activităţile umane care vizează progresul societăţilor prin dezvoltarea şi rafinarea culturii şi civilizaţiei, toate evidenţiază o atare înclinaţie a omului înspre jocul serios şi cu reguli stricte, obligatorii prin norme de comportament şi legi, încât sintagma homo ludens (omul jucător) mi se pare mult mai adecvată pentru caracterizarea omului din totdeauna şi de pretutindeni decât mult mai consacratele sintagme homo sapiens, homo faber sau homo religiosus. Căci, aşa cum aflăm din celebra carte Homo ludens a lui Johan Huizinga, carte apărută în anul 1977 la Editura Univers, „Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare”. Prin urmare, progresul omenirii este totuna cu trecerea de la joaca specifică copilăriei biologice şi istorice a omului, la jocul matur, conştient şi temeinic organizat...
Fiind o îndeletnicire nu doar specific umană, ci şi o activitate cu un mare impact asupra destinelor individuale şi a comunităţilor mai mari sau mai mici (de la popoare până la familii), se subînţelege de ce politica îşi are regulile sale stricte după care trebuie să se conducă de la primii fiori ai lui homo politikon încoace. În caz contrar, toate manevrele politicianiste cu aparenţe de legalitate, constituţionalitate şi democraţie aparţin intervalului cuprins între demagogie şi vrerea celui mai tare.
Graţie ruşinosului cuplu Ponta-Antonescu (tusea şi junghiul politicii româneşti din aceste zile), un cuplu manevrat din spate de sinistrul duet bolşevico-securist Iliescu-Voiculescu, România a ajuns vedeta lumii pentru câteva zile şi se constituie în motiv de serioasă îngrijorare europeană pentru cine ştie câtă vreme de-acu înainte.
Şi cum să fie altminteri, când faptele puciştilor dâmboviţeni au lăsat cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus, şi Răsărit, şi Sud, şi Nord prin iuţeala şi precizia cu care ba au fost capturate, ba au fost decapitate principalele instituţii ale statului român, astfel ca plagiatorul Victor Ponta să ajungă – în pofida minciunilor debitate la tot pasul şi a promisiunilor neonorate după urecheala de la Bruxelles – un premier de neclintit, iar uzurpatorul Antonescu să ajungă în doar cinci zile din codaşul Senatului la Cotroceni, de unde – prin vorbe şi fapte – le oferă românilor probe irefutabile de echidistanţă prezidenţială (sic!), fie ea şi tranzitorie, atât prin zelul cu care ia parte activă la mitingurile anti-Băsescu, cât şi prin vituperările sale la adresa adversarilor politici în pauza dintre două mitinguri.
Că, de, miza este atât de mare, încât e de neadmis ca Băsescu să revină la Cotroceni, pentru ca parlamentarii penali şi puşcăriabili să poată răsufla uşuraţi, iar dacă totuşi revine, atunci e greu de crezut că noul chiriaş îşi va lua tălpăşiţa din politică aşa cum a promis, când se ştie prea bine că nicăieri nu se trăieşte pe picior mai mare decât la sânul generos al acestei cutre.
Aşa că-i de aşteptat ca asemenea politruci forjaţi la şcoala lui Iliescu, pentru care politica de stat este totuna cu cea de clan infracţional şi de partid mafiot, să întrebuinţeze toate tertipurile imaginabile şi să arunce în luptă toate mijloace aparent legale, din rândul cărora nu pot să lipsească lungirea referendumului atâta timp cât este de trebuinţă pentru democraţia interesului usl-ist, respectiv reducerea simţitoare a secţiilor de votare pentru românii din străinătate (pe întinsul teritoriu al SUA, iniţial s-au avut în vedere doar patru secţii de votare!), doar-doar în acest chip ticălos îi vor face pe compatrioţii neintoxicaţi cu minciunile şi dezinformările de la ministerul propagandistic al Antenelor să renunţe din pricina enormelor distanţe să-şi mai dea votul în favoarea democraţiei şi a statului de drept.
Dar, în pofida acestor piedici semănate de nevrednicele noastre autorităţi pe drumul care duce la urne, sunt înştiinţat că românii din SUA nu-s descurajaţi, ci ei luptă din răsputeri pentru îmbunătăţirea condiţiilor în vederea exercitării dreptului la vot, inclusiv pe calea protestelor şi a petiţiilor. Este de presupus că şi românii din Europa apuseană (Franţa, Italia, Spania etc.), confruntaţi cu aceeaşi problemă, nu se vor lăsa mai prejos...
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

NEVOIA PRESANTĂ DE CIVILIZAŢIE
Nicăieri în lumea asta largă nu cred că o ființă normală se poate plânge de un exces de amabilitate și politețe din partea semenilor. Dimpotrivă, oricând și oriunde este loc de mai bine, că doar asta-i alcătuirea paradoxală a omului: binele coexistă cu răul, dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, blândețea cu violența și politețea cu mârlănia.
Dat fiind că sufletul și inima fiecăruia dintre noi se dovedesc adăposturi trainice și primitoare deopotrivă pentru îngeri și demoni, este de la sine înțeles că neîncetat trebuie să ne preocupe grija pentru ordinea și curățenia lăuntrică. Căci una este să te lași dominat de impulsuri sălbatice, impulsuri a căror dezlănțuire fără frâu nu poate să nu te pună într-o postură jenantă, și cu totul altceva este să dovedești în momentele explozive că poți să-ți stăpânești nervii și să-ți controlezi reacțiile primitive, într-un cuvânt că ești un om binecrescut.
Este adevărat că, acum ca și altădată, pentru mulți dintre semeni civilitatea înseamnă doar o mască agreabilă și zâmbitoare, pe care o poartă cu eleganța unor oameni de lume și sub care-și dosesc cu dibăcie hăurile minciunii și ipocriziei, lăcomiei și zgârceniei, necinstei și neomeniei.
Dar la fel de adevărat este că oamenii normali dintr-o societate echilibrată nu așteaptă să li se impună o conduită civilizată prin admonestări, amenințări, amenzi și instituții corecționale, și cu toate astea ei să persiste în atitudinea lor josnic-sfidătoare, posibil chiar amenințătoare la adresa a tot ce-i înconjură: familie, colegi, instituții, legi, bunuri publice, țară.
Asemenea însușiri lăudabile li se inoculează sugarilor prin laptele supt de la mamele lor, lapte îndulcit prin bun-simț, dragoste și duioșie maternă, iar mai apoi prin acțiunea conjugată a celor doi factori esențiali pentru formarea caracterelor tinere, respectiv pentru corectarea caracterelor mai nărăvașe – educație atentă și credință întăritoare!
Firește că nici o societate, oricât ar fi ea de prosperă și civilizată, nu este scutită de serioase bătăi de cap cu răufăcătorii și nelegiuiții pe care-i zămislește. Iată, bunăoară, societățile Apusului. Toate se lăfăie în osânză și comoditate, dar toate se confruntă în același timp cu insolubile probleme datorate cruzimii tâșnită din ambiții și din goana după confort, ori suferinței atroce născută din lipsa de înțelepciune. Căci nestăpânirea și necumpătarea ajung până la urmă să fie plătite mult mai scump decât indolența ori nepriceperea, și – așa cum bine spunea Eclesiastul – prea târziu ne dăm seama că totul este deșertăciune și goană după vânt...
Dar pînă ce vom ajunge la înțelepciunea lui Solomon, o înțelepciune impregnată cu serioase doze de plictiseală față de bunurile și plăcerile vieții, ce necontenit i s-au așternut la picioare, trebuie să admitem că o guvernare este suportabilă atunci când majoritatea cetățenilor o tolerează, ba chiar se arată mulțumiți de ea, și că o societate devine prosperă doar atunci când membrilor săi li se cere stăruitor să-și întrebuințeze cu folos timpul și spațiul de mișcare ce le revine în conformitate cu legile scrise ale acelei țări și cu legile nescrise ale omeniei.
...Dar România? Aici nevoia de civilitate este mai acută ca oricând. Și asta deoarece legile sunt nepermis de îngăduitoare cu tâlharii și răufăcătorii de sus și de jos (îndeosebi cu cei de sus), de parcă cei care le-au elaborat, s-au gândit la ei înșiși după expirarea imunității și pierderea privilegiilor de care se bucură pe perioada mandatului.
Apoi că pușcăriile românești au devenit adevărate case de odihnă pentru plevușca nelegiuiților, unde aceștia se îndoapă pe rupte și lucrează când au chef, ba chiar își permit să se răzvrătească atunci când în conducerea acestor așezăminte se fac schimbări neagreate de ei.
În ceea ce-i privește pe marii rechini, ei bine, cu foarte puține excepții (Adrian Năstase, de pildă) aceștia scapă de detenție, ba chiar o întind din țară (vezi cazul Omar Haysam) atunci când – în cârdășie cu unii medici și cu anumiți reprezentanți ai autorităților – ei hotărăsc că prețioasa lor sănătate nu le permite să suporte regimul penitenciar, oricât ar fi acesta de blând...
Drept este că mulți dintre românii care lucrează în străinătate nu asimilează de-acolo ceea ce-i bun, căci vin în România și-și deversează pe unde se nimerește (străzi, baruri, parcuri etc.) întreaga mizerie, de care nici vorbă să se poată descotorosi în țările apusene așa cum le poftește inima.
Și încă ceva. După cum îmi mărturisea un polițist foarte cătrănit, spiritul civic al românilor este practic egal cu zero: Din comoditate, ori poate de teama represaliilor, pur și simplu cetățenii refuză să se constituie în martori împotriva răufăcătorilor dovediți!
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

SCRIEREA „LA COMANDĂ” ŞI EXPRIMAREA DICTATĂ DE AUDIENŢĂ
Să scrii nu este simplu şi nici nu poţi în vreun fel să îţi dictezi momentele de creativitate sau de inspiraţie. Uneori o anumită stare de visare în scris te poate însoţi zile în şir, dar alteori este dificil să îţi exprimi chiar şi cele mai simple idei sau simţăminte. De ce se întâmplă aşa ceva? De ce nu poţi alcătui „la comandă” un material care să te reprezinte şi care deopotrivă să aducă bogăţie de cunoaştere celor din jur? Dificil de răspuns, fiindcă filonul materialului de valoare se află întotdeauna la adâncime, ascuns privirii şi săpăturilor superficiale ale celor care nu cunosc ce înseamnă profunzimea realităţii în mijlocul căreia trăiesc.
Şi de aceea, nu pot înţelege scrierea la cerere, în genul „introducerii fisei şi scoaterii textului solicitat”. Nu îmi dau seama cum ai putea să fii autentic în ceea ce exprimi, dacă procesul creativ este ghidat de imperativul urgenţei şi forţat sub presiunea timpului sau a cerinţelor editoriale din partea celui ce a comandat „produsul final”. Dimpotrivă, înţeleg scrierea ca fiind asemenea izbucnirii la suprafaţă a unui izvor ce vine din adâncurile fiinţei. Conform cu principiul zăcământului ce a atins masă critică, adevărata creativitate, adică tot ceea ce reprezintă şi exprimă gândirea profundă, se poate manifesta numai atunci când autorul este lăsat să cugete liber, să îşi stabilească tempoul uneori mai alert, alteori mai domol, în conformitate cu structura sa interioară şi cu dinamica explorării prin reflectare pe suprafaţa uneori mată, iar alteori strălucitoare, a cuvintelor „săpate” în scris.
Recent, am avut ocazia să studiez mai multe cărţi şi materiale dedicate diferitelor forme de jurnalism. Chiar de la început mi-am dat seama cât de puternică este dictatura audienţei şi cât de agresiv se manifestă presiunea editorială asupra autorilor de articole şi realizatorilor de emisiuni. Aplicându-se principii violente desprinse parcă din tezele darwinismului evoluţionist, prin care doar cei care se impun rămân pe scenă, se ajunge în final la producţii mediocre ce poartă însemnele brutalităţii, kitschului şi superficialităţii. Astfel, se ignoră faptul că marile producţii artistice au necesitat timp şi liberă exprimare din partea autorilor, cenzura şi imperativul audienţei fiind reduse la minimum. Şi din această cauză, producţiile media sunt în momentul de faţă atât de efemere, având termene reduse de valabilitate, cel mai adesea consumându-şi mesajul imediat după ce au fost prezentate.
Consider că este un lucru trist să alcătuieşti materiale ce vor avea o durată de viaţă ce se întinde pe lungimea a câteva ore, iar după aceea să o iei de la capăt pentru a adăuga o nouă producţie mediocră supusă tiraniei audienţei, timpului scurt de elaborare şi consumului imediat. Într-un fel, am nostalgia „clasicilor” literaturii şi artei, care ne-au oferit lucrări de mare profunzime, relevante pentru mai multe secole, uneori chiar pentru milenii sau poate chiar pentru întregul ciclu al istoriei umanităţii.
În plus, dopajul informaţional, sau mai bine zis îndoparea cu informaţii pregătite în grabă în regim de „fast-food”, are un efect de adormire a simţurilor publicului „consumator”, de alterare a bunului gust, a simţului estetic şi a conştiinţei valorii. Din această cauză, audienţa devine tot mai violentă în aşteptări şi mai brutală în ceea ce ea exprimă, teatrul „grecesc” fiind înlocuit cu circul „roman”, cultura fiind dată la o parte pentru monden, politică şi divertisment. De fapt, aceşti trei „vectori” de producţie media sunt „stâlpii” politicii editoriale a oricărui trust implicat activ în afacerea oferirii către public a unor emisiuni comerciale, vandabile, chiar şi cu preţul compromiterii noţiunii de comunicare reală, substanţială, bazată pe explorare şi cunoaştere.
La drept vorbind, am dorinţa redescoperirii artei de a compune frumos, cu sens şi aducând cunoaştere celor care vizionează, audiază sau citesc diferitele producţii media. Rabatul de la calitate în favoarea cantităţii nu face altceva decât să diminueze progresul societăţii în mijlocul căreia trăim. Trebuie să îmbunătăţim relaţiile dintre oameni printr-o comunicare de calitate, plină de sensibilitate şi generatoare de cunoaştere, altfel societatea va involua dramatic către stadiul de „junglă”, în care fiecare strigă în legea lui fără să mai asculte pe cel de lângă el.
De fapt, scandalul continuu din societatea românească este o consecinţă directă a acestor exerciţii de „strigăt necontenit”, care reprezintă nota dominantă a comunicării media din momentul de faţă, cu extensii nefericite la nivel personal. Nu mai există timp pentru relaxare, ci doar pentru o vorbărie fără de sfârşit derulată pe întreaga durată a zilei, ba chiar şi a nopţii, cu oameni încercănaţi dezbătând în direct în faţa unui public spectator la fel de obosit, dar neputincios să apese pe tasta de închidere a televizorului sau a calculatorului. Şi din această revărsare de informaţii de o calitate îndoielnică se nasc monştrii care ne devorează în ziua următoare prin decizii dintre cele mai hilare luate de către factorii de răspundere aflaţi sub presiunea unei audienţe neglijent prefabricate.
Şi de aici decurge aruncarea în derizoriu a adevăratelor lucrări de valoare, precum şi ignorarea autorilor care pun pasiune, suflet şi talent în realizările lor. Evoluând într-un anonimat nefiresc, producţiile de calitate se sting la periferia spaţiului media, centrul fiind ocupat de mediocritate şi superficialitate. Compoziţiile „comandate” reuşesc să umple uşor intervalele de audienţă, dar nu reuşesc să ofere o satisfacţie reală celor ce le urmăresc, fiind asemenea alimentelor impregnate cu tot felul de aditivi pentru culoare, gust şi miros, dar fără să hrănească pe cei care le consumă. Şi nu întâmplător, după „consumarea” unei producţii mediocre, senzaţia de gol te ia repede în stăpânire, determinându-te să stai la nesfârşit în faţa ecranului, fără a ajunge să înţelegi capătul, sensul şi scopul. Comentarii peste comentarii se tot adaugă continuu, însă fără să clarifice nimic, iar dezordinea se instalează de-a lungul întregului canal de comunicare dintre sursă şi audienţă.
De aceea, întrezăresc nevoia unei schimbări de abordare din partea celor care alcătuiesc programe media pentru a veni cu adevărat în slujba comunităţii şi a indivizilor ce o compun. Emisiunile culturale şi educative ar trebui să fie cele mai onorate în grila de programe sau pe Internet, alături de cele cu specific medical şi social, de care este atât de mare nevoie. Nu în ultimul rând învăţământul prin intermediul televizorului şi calculatorului ar trebui să fie reluat prin emisiuni gen „teleşcoală”, o noţiune considerată depăşită în România, dar bine reprezentată în spaţiul media din Statele Unite ale Americii prin programele de „Instructional Television”. Doar atunci spaţiul media va fi recâştigat pentru societate şi pentru comunitate, conducând la progresul real al ţării din care facem parte, precum şi al românilor de pretutindeni.
Octavian Lupu (Bucureşti)

DRUMUL BUN ÎN VIAŢĂ NU ESTE APANAJUL EXCLUSIV AL NOROCOŞILOR!
Magia puterii
Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce privește conținutul sintagmei drum bun (pentru taoiști, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul și necreatul, cât și esența care sălășluiește în ființe și în cele mai umile lucruri, pentru credincioși, calea binelui și adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieți împovărată de păcate și de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulțumit), în schimb, opiniile evidențiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce privește forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuințate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulți atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influență și putere.
Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuințe omenești ( a)cele firești și necesare – hrana, îmbrăcămintea și adăpostul, b)cele firești dar nenecesare – trebuința sexuală, c)cele care sunt și nefirești și nenecesare – trebuințele de lux, fală și strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită și evidențiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat și continuă să exercite o asemenea influență asupra ambiției omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.
Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara și subjuga, creând dulcea iluzie că deținătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât și prin efecte – transformarea radicală din ființa și cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepții reținute de timpurile trecute și prezente, se poate spune că, așa cum cu povățuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca țiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său...
Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial și nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perșilor și definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el și l-a sărutat pe obraz!
Sau – mai știi? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulțumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înțelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înștiințează mareșalul Ion Antonescu, „Istoria o fac și învingătorii și învinșii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînțeles, potrivit voinței lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?...Ori măcar căutat...”
Deci, când un conducător instruit, așa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spațiu, mai rezistent în timp și, ca fundament al civilizației europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare și strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu același oribil conținut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.
Tentația puterii
Cum tentația puterii este o fidelă însoțitoare a istoriei omului și-și face simțită prezența chiar și în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum și a nephilimilor sau îngerilor căzuți), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.
Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin și evreu, principii care stau la baza conștiinței istorice a europenilor.
Însă elinii n-au avut o conștiință istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei și-au dezvoltat o percepție estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios și desăvârșit. În concepția lor, evenimentele istorice nu se desfășurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfășura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.
Nici măcar ampla și încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carențele gândirii lor privind istoria.
Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfășoară fără finalitate, în absența unui eveniment superior și izbăvitor. Altfel spus, ea dobândește chipul unui istorii circulare și lipsită de dinamism.
Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:
a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în fața destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul și resemnarea stoică.
(N. B. Creștinismul a fost acela care a inoculat dinamism și libertate în filosofiile despre istorie!)
b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conținutului.
De-abia vechii evrei, acest popor aspru și hărțuit de asprimi, va crea o altă conștiință a istoriei, conștiință în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent și doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în așteptarea unui eveniment tragic și măreț în același timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate și prosperitate.
De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung așteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare și promitea celor drepți răsplata din ceruri...
Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conștiința istorică acel sentiment tragic, fără de care desfășurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri și încleștări, fără căderi și ridicări, fără speranță și continua neliniște a vieții lui, ce mai apoi ia înfățișarea de-o clipă a măreției și fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmășească (și oameni, și fapte, și aspirații, și dureri) și să fie înghițit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful și pulberea istoriei.
 Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizației, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simțire și gândire, nemărginit în pofte și ipocrizie.
Cel de-al doilea element introdus de evrei în conștiința istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul și profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creștinism și copios dezvoltat...
De ce dorește omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deținerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde și lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providență ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul și cu totul tainice pentru ceilalți semeni și care au darul să întrețină speranța că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i așa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.
Mă rog, or fi lăudabile intențiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenții au toate șansele să-și ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-și risipească energia și autoritatea cu flecuștețe, ci să le folosească pentru consolidarea poziției sale și a clanului din spatele lui.
Dacă avem în vedere relația dintre verbele a vrea și a putea, atunci ni se impun atenției cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală și temporală.
A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăși și care prin veșnicie și perfecțiune, două din atributele sale esențiale, își află liniștea și nemișcarea supremației în Absolut.
Întrucât, ne învață un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare și atotfăcătoare, și nu numai că este singura putere esențialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”, ne încredințează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este și singura în stare să țină dreapta cumpănă dintre plin și gol, dintre existent și inexistent prin forța vrerii Sale omniprezente.
B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulți li se promite prosperitatea, liniștea și siguranța, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puțin, mai brutal sau mai subtil) deposedați de o bună parte a drepturilor și libertăților pentru binele și huzurul real al potentaților și oligarhilor.
(N. B. Taman ca în romanul Ferma animalelor, unde – ne spune George Orwell – acționează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.)
Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate și poate doar ceea ce vor interesele de clan și partid!
De aceea, când omul ține morțiș să ducă în spate o greutate despre care se știe de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedește că, dacă a putut și în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice...
Aparența puterii temporale
Se mai îndoiește cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta își va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare și cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizațiile suprastatale), despre intențiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naționale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale și guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) și despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le dețin etc.
De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni și îmbrăca întreaga populație a globului...
Dar cine sunt globaliștii sau iluminații zilelor noastre? Sunt urmașii direcți ai primilor gnostici prin cabaliști, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni și francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creștine ale lumii occidentale și, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esență luciferică.
N. B. Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, și puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.
Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate și eternitate. Căci neapelând la forța concretă a divinității (legiunile de îngeri care cu ușurință L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup și suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată și de moment, chiar și atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreția nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).
Alegerea modelului de urmat în viață
Toți oamenii cu scaun la cap și cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionați de însușirile și faptele unor semeni (înaintași sau contemporani), încât își doresc din toată inima să le calce pe urme. Și atunci și-i fac modele de urmat în viață. Căci viața de azi este istoria de mâine, care dobândește un plus de atractivitate și credibilitate prin repere umane, comparații, clasificări și ierarhizări.
Nu la fel stau lucrurile cu deținătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toți nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolați de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreț față de vulg), în scurt timp ei devin niște monștri (singurătatea, se spune, naște monștri): se cred providențiali și se hrănesc cu himere, așa că-și permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-și permiteau – să facă artă din cruzime și neomenie!
În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin niște afirmații halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare...”; „Țăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult...”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de țărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice și bine întreținută.”; „Eu sunt un semizeu local, așezat între Asia și Europa...”; „(...) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor și muribunzilor; te asigur că n-aș schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).
Nota 1: Dacă avem în vedere mulțimea dictatorilor și a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferințe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morți, mutilați, înlăgărați, strămutați), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum și seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism și cruzime.
Și încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru  masele de supuși și de-a dreptul tragică pentru deținătorii ei (atâția și atâția dintre aceștia pierzându-și viețile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viață din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut și prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiție decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.
Îndeosebi în România postdecembristă, unde deținătorii puterii au fost și continuă să fie niște detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună și fărădelege (ambele înfipte adânc în instituțiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democrație originală – corupția generalizată să fie îngrășată până când își va da duhul odată și odată de prea multă osânză!
Firește, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns niște burghezi sadea, iar suficiența burgheză nu tânjește după modele, ci după tihnă, confort și comoditate; alții (cohortele nesfârșite de dezrădăcinați și disponibilizați) pentru că simt pe propria piele zădărnicia și lipsa de sens a vieții, adică efectele moderne ale deșertăciunii eclesiastice.
Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanților noștri, iată că apatia românilor postdecembriști s-a extins până când a ajuns endemică.
Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?
Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privințe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdășie dintre politruci și afaceriști se creează întortocheatele rețele mafiote: primii își rotunjesc binișor veniturile nedeclarate prin trafic de influență și afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificații în cel mai cinstit guvern postdecembrist, firește, după predecesorul său); ceilalți ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase și din lucrările încredințate (ei spun câștigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei știu că nimeni nu te servește mai bine decât te servești tu însuți.
Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însușirile sale intelectual-profesionale (inteligență, cultură, lucrări publicate) și cele moral-cetățenești (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!
Nici Ion Țiriac nu-i mai breaz după gravele acuzații ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soți Maurer, ar fi achiziționat de la aceștia pe sume derizorii atât celebra colecție de arme de vânătoare, cât și mai multe tablouri foarte valoroase.
Totu-i relativ și vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuție paternitatea operei lui Shakespeare și când ni se dovedește negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativității de la matematicianul francez Henri Poincaré!
Ce să mai spunem de români! Întrucât țin cu tot dinadinsul să-și demoleze istoria la care tot moșesc și încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăblițele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te oprești, când nimic din ce știam nu mai este sigur?!), ci și foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie și la țanc specialiștii doritori de senzațional îți vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoș de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare și înmatriculare...
Dar tot rău-i spre bine. Nu reușim să ne scriem istoria, poate reușim să scriem o mitologie care să-i mulțumească pe toții românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată.
Și totuși, în acest talmeș-balmeș uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El  este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14/6).
De reținut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viață, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)!
Ori, ne sfătuiește gânditorul Petre Țuțea, calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului.
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii