ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 48 (Februarie 2013)

EDITORIAL

 S-AU DUS VREMURILE...

Conturul mai puţin tipic al unui cetăţean ce şade liniştit pe o bancă înconjurată de nămeţii bulevardului, în timp ce savurează lectura unui ziar, tinde să devină de-a dreptul poveste, sau, mult mai plauzibil, scenariul unui film de epocă. Imaginea ar putea fi lesne întărită şi de faptul că mijloacele media româneşti erau încă sub gravitaţia ceauşismului, iar tehnica plus trendurile nu aduceau nimic cu atitudinea din prezent faţă de presa scrisă.
Acum douăzeci de ani, se stătea la coadă pentru un ziar, sau mai bine spus la ziare, în care orice autor de articol, descătuşat de cenzura comunistă, scria pe bandă rulantă foiletoanele chinurilor profesionale îndurate sub seceră şi ciocan. Existau oameni de scriitură, formaţi la Litere sau la Jurnalism. Astăzi presa scrisă – şi nu numai – este invadată de „jurnalişti”, veniţi de nicăieri şi recunoscuţi ca atare numai de ei.
Cititori mai sunt şi astăzi, mai mult de reclame şi anunţuri de mică publicitate, decât de conţinut propriu-zis, dar imaginea personajului de pe banca publică, cu ziarul în faţa sa, concentrat pe text, rămâne una de excepţie şi nimic nu o poate înlocui, indiferent cât de mult ţinem la internet. Datorită adaptării la nevoile stringente ale noului cu orice preţ, ziarul se transformă, tinde, încearcă supravieţuirea prin metamorfozare.
Presa scrisă trece printr-un lung şi grav ciclu de transformări, şi când vorbesc de cea locală, nu-mi rămâne decât să constat că lipsa profesionalismului, cumulată cu deficitul economic a dus la dispariţia sa, aproape totală.
Şi ce este dureros? Păi, când nu există presă, nu există nici opoziţie, iar fără opoziţie, nu avem decât dictatură. Şi-apoi, concurentul cel mai aprig al ziarului este televizorul, pe care populaţia din România aproape că-l idolatrizează. În special vârstnicii, şi datorită lipsei unei activităţi sociale, sunt foarte ataşaţi de canalele TV, de unde mai culeg câte o informaţie electorală, economică, ori se distrează la emisiunile de divertisment ieftin, unde oamenii, parcă luaţi de pe stadă, sunt puşi în ipostaze jenante, asemenea celor din mahala, pentru ca producătorii să fie siguri de audienţă. Astfel se scurc zilele românului obişnuit, prea sătul de viaţă şi de avalanşele de minciuni politice ale unora care promit imposibilul într-un timp suspect de scurt. Facultăţile de jurnalism încă mai pregătesc reporteri, ziarişti, numai că, aşa cum se obişnuieşte în ţara noastră, îşi câştigă pâinea doar cei care au un dram de noroc, şi acela cumpărat cu bani grei de la cei care nu se mai satură de bani, şi pretind oricât au chef, în schimbul unor servicii de nimic.
Dacă sunt întrebaţi elevii în legătură cu profesia pe care şi-ar dori-o, prea puţini ar opta pentru cea de jurnalist. De ce oare? Simplu: jurnalistul conştiincios, aleargă ca la maraton, după un subiect mai fierbinte, numai că alţii, mai iuţi decât ei, şi cu relaţii fără număr, le-o iau înainte şi le suflă pâinea de sub nas, ca şi când nici n-a existat. Bietul ziarist proletar, rămâne cu buza umflată şi cu speranţa că, data viitoare, după ce se va fi antrenat îndelung, va ajunge mai repede la locul faptei şi va culege doar el roadele muncii sale, în urma căreia va putea să-şi târască zilele. Tinerii nu mai sunt deloc interesaţi de servicii prost plătite, ori posturi în care doar muncesc, iar salariile le vor primi anul viitor. În ţară domneşte un haos total, iar tinerii sunt şi ei debusolaţi, speriaţi că, după ce părinţii lor cei bătrâni nu vor mai fi, pentru a le da bani din pensiile lor, şi aşa mici, vor rămâne fără niciun venit, întrucât, statul român are mâinile amputate şi nu are cu ce să-i ajute, deşi ar vrea. Atunci să nu ne mai mire discuţiile unora pe la colţuri, despre vremurile apuse, când oamenii erau cu adevărat respectaţi şi plătiţi, iar ziua de mâine chiar nu întârzia să apară. Nostalgicii acelor timpuri îşi amintesc că nimeni nu murea de foame, iar tinerii absolvenţi de facultate, erau foarte buni în meseria lor, şi chiar remuneraţi cum se cuvine. În prezent, cei care termină cursurile uneia, sau mai multor facultăţi, trăiesc cu teama că efortul lor intelectual, precum şi cel financiar şi moral al părinţilor, se vor duce pe apa sâmbetei, odată cu diplomele primite la final. Sunt infinite motive să nu mai avem încredere în electoratul de azi, pe chipul căruia citim dorinţă de înavuţire, parvenire, minciună şi indiferenţă. Au minţit şi mint atât de mult, încât şi ei cred propriile vorbe şi falsele promisiuni. Bine fac cei care îi ignoră total, închinându-le doar câte un stih binemeritat, de care să-şi amintească posteritatea cu ură şi dispreţ. Istoria va fi plină de filele negre ale crizelor economice, ale luptelor electorale şi ale propogandelor dinaintea alegerilor, când, dintr-un zel lesne de înţeles, viitorii senatori sau parlamentari împânzeau oraşele şi satele cu afişe şi bannere imense, ale căror costuri exorbitante nu interesa pe nimeni. Oamenii trăiau şi trăiesc în lipsuri materiale, purtând cu ei povara grijilor, a copiilor, cărora trebuie să le asigure un viitor normal, în timp ce politicienii aruncă banii pe publicitate, dorind cu orice preţ să se numere printre cei mai bogaţi din ţară. Soarta poporului român e cam amară, de vreme de conducătorii noştri şi-au pus în gând să trăiască numai pentru ei. Eminescu a fost profet, fiindcă a prevăzut cumva toate acestea, şi a încercat să deschidă ochii oamenilor prea creduli şi uşor de cumpărat.
Aşadar, mediei româneşti nu-i mai rămâne decât amintirea timpurilor când se scria şi se punea accent pe justeţe, corectitudine, realizări notabile. Acum se vând doar nimicurile, minciuna, incultura şi tot ceea ce reprezintă mai rău în lumea aceasta. Pe ritmutri orientale ţara decade într-un abis nesfârşit, de unde nici toţi iluminaţii la un loc n-o mai pot scoate. Cine ştie ce minune divină ar trebui să se întâmple, pentru ca neamul acesta să-şi revină şi să arunce la gunoi inutilităţile? Tocmai ceea ce e mai aberant şi absurd e apreciat, şi chiar se investesc sume uriaşe în aşa ceva, tocmai fiindcă poporul nu e în stare să priceapă ce se ascunde dincolo de planurile măreţe. Banii europeni se scurg în conturi personale, în timp ce instituţiile îşi deplâng soarta nedreaptă. Mii de copii suferă din cauza ignoranţei celor care deţin puterea, dar de ce le-ar păsa? Oricum suntem prea mulţi, nu? Aşa, poate vom mai dispărea, striviţi de umilinţă şi nepăsare. Dar, istoria se repetă.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU

PERFORMANCE AT SOCCER WORLD CUP 2006 – A HIGHLIGHT OF YOUNG GERMAN SIGER`S CAREER. INTERVIEW WITH GERMAN SINGER FLORENCE JOY BÜTTER

Florence Joy is a famous young German singer, writer and actress. She likes to travel and has visited several countries from Europe, Israel and the United States. Florence plays guitar and the piano, and she speaks her native German and very good English. Most of her songs from the album “Hope” are in English.

In 2006, Florence Joy Büttner was invited to perform in the (dome) church of Munich for the inauguration of the Soccer World Championship. One year after this astonishing performance, she started acting in the role of a sweet girl called “Jasmin” in a German daily soap “Ahornallee”. Also, Florence wrote a book called I want to live truthfully and real, which tells about her journey through the German casting show “Star Search 2” and mostly how she lives her life with Jesus Christ.

Florence was born in a city called Zeven, in the north of Germany close to Hamburg; she has an older sister and a younger brother. Her family has lived in Zeven, Tostedt, Dresden, Munich and Cologne. Sometimes she moved with her family because of work, but the last move was because of marriage. Florence has two children; her son Lennox was born in 2009, and her baby girl Kiana was born in 2012.

Can you tell me something about your husband? When and where did you meet? How would you describe your husband?

My husband is German. We met in a concert in 2006; I was singing and he was playing with his string ensemble, supporting my song. Yes he is an artist, musician and singer. He is the leader of a bimonthly youth event called “base”, and he studied business administration at the University of Cologne. He is a fully devoted Christian, totally excited about God. He is a very loving and sensitive person, the most wonderful husband and a great father.

You are a very busy women. What is it like to be a mom of two children?

 It was always my dream to be a mom and it is a big blessing to me. Of course it has challenges but all in all, it is a wonderful blessing from God to me.

At what age did you become a Christian? What made you decide to give your life to the Lord? Which Christian denomination do you belong to?

I was raised in a Christian family. When I was 13, God revealed his love to me and that he is my heavenly and true father. I wanted to get water baptized; this was the start, when I wanted to live for Jesus. I am in a church that belongs to the German branch of the Assemblies of God. To me the denomination is not so important. The most important thing is my personal relationship to Christ.

I just listened to one of your songs in German and I really enjoyed it even though I didn't understand much. The title is "Mein Ziel" and I found it on youtube. (http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA) What's the message of this song? When and where have you been singing?

The song says: “You are my goal, you are my passion, you are my way, you are my strength. I look for you and I run to you and leave the past behind. You are always there - You are my reason, my goal.” The “You” in this song is Jesus Christ. I performed this song in the dome (church) of Munich. It was a church service live on the national TV station in Germany for the inauguration of the Soccer  World Championship 2006. It was a big privilege to sing at the inauguration of the soccer World Cup. I had the opportunity to share my testimony for Christ live on the national TV station.

You collaborated with Hillsong for some songs in German. What songs and when and how did it happen?

It started in 2005, when we recorded the first German Hillsong album and I was the lead singer on that CD. Since then, I was invited to some Hillsong conferences and to record another of their CDs.

How many albums do you have? Is "Hope" your first album?

Yes it was the first and the only one. There are 13 songs on there. Most of the songs are in English and one is in German.

What's your favorite song and why? Which of your songs best defines you?

It still is “Only hope”, which is the main song of my album, and that’s why the album is called hope. This song tells about the hope we have in Jesus and that  He has a plan for our lives.

Tell me a few words about your book: „Ich möchte wahr und echt leben“.

The title means “I want to live truthfully and real” and that is the theme of the book. The book tells about my journey through the German casting show “Star search 2” and mostly how I live my life with Jesus Christ. It also tells a bit about my family and my surroundings at that time after winning star search.

How many times have you visited the U.S. and what states? What comes into your mind when you think of Arizona?

I’ve been to the U.S. five times, three times in Florida and two in California. If I think of Arizona, it means hot weather, horses, and cowboys. I like the friendly people in the U.S. a lot and the huge churches, for example Calvary Chapel.

Why is Israel an important country for you and for your husband?

It’s the Holy Land, the land of God’s people. We support a mission’s project, called AEBM (American European Bethel Mission). We have been in Israel several times with this mission organization and helped poor people.

What countries do you want to visit in the future?

I would love to fly to Australia.

What do you know about Romania?

The only connection I had with Romania was a friend in my former church who was Romanian.

Which holiday do you like the most and why?

I like Christmas, because of the message that Jesus came into our world as a human being. I also like the setting with snow and lights and the smell of cake in my kitchen…

Are there any steps one should take to remain on track spiritually?

For me it is important to read the Bible regularly, to not neglect the church, to attend church services even if you are on the road many times. For me it is important to pray with my friends together. Prayer is a fellowship with my God. I can lay down all my burdens and it reminds me that God is in control.

What is the greatest prayer God has ever answered for you?

He answered my prayer when I was still very young (5 years old). It was my first “big” prayer. I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child. Through some circumstances, which were a miracle, the mind of my mom was changed and I got a little baby brother.

What is coming up new for you?

Right now we are concentrating on “Base,” the big youth events we have. We are writing songs for “Base” and hopefully for a “Base” CD. Of course, right now I am a fulltime Mother of two wonderful children.

If you would have to deliver a message for this generation, what would you say?

I would say, you are loved unconditionally and totally by Jesus Christ. You are created for a purpose. The love of Jesus can and will set you free from everything. Try Jesus; do not write him out of your life. Be open and search out if there  really is a God.

Octavian D. Curpas (Phoenix - Arizona, SUA)

CARTILE ZEIT
NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. II OCHIUL CICLONULUI
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Cel de-al doilea volum al romanului scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, intitulat Ochiul ciclonului, înfăţişează aspecte memorabile ale proaspetei societăţi româneşti democratice, pe un fundal cel puţin straniu, de revoluţie absurdă politico-economică, în care demagogia, crimele şi degradarea morală sunt singurele stăpâne ale vieţii trăite sub teroare, chiar dacă libertatea se voia a fi adoptată de către toţi oamenii.
Acelaşi motto, Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, veghează începutul cărţii, dând startul unei curse lingvistice, aşa cum ne-a obişnuit autorul în primul volum. Valul nemilos al ciclonului mătură tot ce-i iese mai bun în cale, vrând parcă să răsădească sămânţa discordiei şi printre cei care mai speră că valorile spirituale nu au dispărut odată cu momentul ‘89, când întunericul a cuprins ţara noastră, iar călăii au secerat nenumărate vieţi, fără a sta pe gânduri, executând ordinele mişeleşti ale foştilor securişti avizi de putere.
Autorul acordă o foarte mare importanţă detaliilor, care împodobesc fiecare personaj, fiecare acţiune întreprinsă cu un scop bine definit, fiindcă nimic nu este lăsat în voia sorţii, dimpotrivă, e dirijat cu exactitate de către o forţă fără limite, o fiinţă inimaginabilă, pe care pronia divină o protejează, ca pe un vizionar nepereche. Unicitatea personajului feminin nu lasă loc niciunei contestări, deţinând forţa persuasiunii şi a independenţei, calităţi pe care numai un lider le posedă, numai că ea nu este un simplu conducător, ci o persoană care s-a născut pentru a determina imense transformări pe toate nivelurile existenţiale. Aş cuteza să subliniez că eroina este un demiurg, ce apare într-o etapă fundamentală a evoluţiei omenirii, purtând însemnele victoriei asupra răului, care a încercat să cucerească spaţiul acesta mioritic.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului, poartă amprenta unui scriitor înnăscut, înzestrat cu forţa tăioasă a verbului, cu o capacitate uimitoare de observaţie şi analiză, capabil să aducă textul la un nivel al fineţei lingvistice inegalabile, un maestru al dialogului impecabil, cu replici de-o acurateţe şi un umor debordante, menite să inducă cititorului o stare energetică benefică, determinându-l să-şi dorească implicarea totală în arta cuvântului şi în şirul de evenimente evocate cu atât de mult patos de către autor. Natura îşi menţine prezenţa în paginile romanului, ca cea care-l defineşte şi-l întregeşte, completând componentele fireşti ale scrisului într-un mod supranatural. Ea reprezintă esenţa textului, pe care Dragomir Dumitrache o extrage din însăşi seva cunoaşterii, din infinitul de dincolo de infinit, lăsând-o să guverneze peste minţile geniale sau banale, cele din urmă contopindu-se cu pământul sau văzduhul, părăsind această lume din care n-au învăţat nimic.
Volumul acesta curge uşor, venind în continuarea primei cărţi ca o sărbătoare a luminii, ca o bucurie a vieţii, în care binele îşi exercită drepturile absolute, dar strălucirea sa este umbrită de contaminarea oribilului, fără de care lumea nu şi-ar putea menţine echilibrul. Ipostazele răului sunt multiple, însă protagonista reuşeşte să le demaşte de fiecare dată, cu precizie de ceasornic. Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că are o latură nepământeană, fiindcă nu dă greş niciodată, dar se lasă copleşită de emoţii şi sentimente fireşti, pe care nu şi le ascunde, astfel trădându-şi umanitatea. Atunci, ce fel de fiinţă este studenta la Medicină, capabilă să citească perfect gândurile oamenilor, să audă convorbiri de la distanţă, să vindece şi să ucidă cu privirea şi cu mâinile, dar, mai ales, să comunice neîntrerupt cu plantele, care îi sunt cele mai apropiate sufletului, şi care au construit în jurul ei o aură de protecţie, astfel încât să nu poate fi rănită sau eliminată? În istoria îndepărtată a omenirii se mai cunosc astfel de apariţii fabuloase, care au dispărut, poate pentru că aşa trebuia să se întâmple. Oamenii nu au fost capabili nici atunci să înţeleagă asemenea minuni, tratându-le cu reticenţă şi considerându-le periculoase pentru ceea ce însemna atunci evoluţia. Gândirea umană este, într-adevăr limitată, iar nivelul percepţiei, foarte scăzut. Dintre toţi, doar unii au prevăzut importanţa acestor fiinţe pentru viitorul omenirii, încercând să le protejeze cumva, dar nereuşind în totalitate. Vârful creaţiei dumnezeieşti încă nu se vede, forţa infinită păstrând surprize şi pentru alte perioade existenţiale, astfel încât, totul să fie perfect. Şi cum nimic nu este întâmplător, nici de această dată Dumnezeu nu se dezice, considerând că e momentul unei intervenţii speciale, pentru ca normalitatea să-şi urmeze cursul dinainte trasat. A sosit vremea când oamenii vor trăi sub imperiul uimirii, în faţa unei creaturi nemaivăzute, ce însumează nenumărate virtuţi inestimabile, pe care unii le-au crezut dispărute. Aceste calităţi sunt însoţite de o minte foarte ascuţită, încununată cu nobleţea filosofiei, ca şi cum ar avea o experienţă a vieţii considerabilă, când înţelepciunea nu-şi mai găseşte rival. Femeia-plantă este un exemplar rarisim, poate chiar singular, pe care Dumnezeu îl trimite oamenilor să le desluşească tainele Universului, să le ofere ajutor şi să-i ocrotească atunci când ameninţările le doboară încrederea în sine. Mii de pagini ar fi insuficiente pentru a descrie acest personaj, cunoscător al cunoaşterii, deţinător al unor forţe suprafireşti, aşa cum numai în basme se întâlnesc.
Având în vedere că romanul este unul fantastic, dar real, se pare că întreaga filosofie a textului se rezumă la această nouă revelaţie a secolului prezent. Ioana, cea care a primit iniţierea viţei, este susţinătoarea unei ştiinţe mai puţin abordate, bioenergia, dar nu numai atât, căci ea nu intră în categoria fiinţelor obişnuite, ci se desprinde uşor de pământesc, pentru a ajunge în planul metafizic, de unde veghează la armonia, care este pusă în pericol de către oamenii umbrelor. Venirea ei în acest spaţiu iubit de Dumnezeu reprezintă un imens avantaj pentru oamenii locurilor încărcate cu energie fără margini. Numai că, unii dintre ei nu realizează însemnătatea puterilor pe care omul-plantă le posedă, şi doresc să le cunoască şi să le folosească în scopuri distructive. Mai mult decât atât, nu pun deloc preţ pe simpla existenţă a unei asemenea fiinţe, vrând doar să obţină secretul forţei supreme, pentru a suprima tot ce stă în calea lor.
Dragomir Dumitrache aduce în atenţie importanţa justiţiei şi a corectitudinii în orice situaţie, mai ales atunci când mişeii vânează suflete curate, pe care vor să le pervertească, ori chiar să le extermine. De fapt, acestea sunt acţiuni demonice, pe care eroina le distruge de fiecare dată, având de partea ei toată clorofila existentă pe pământ, de la care îşi extrage forţa şi mărinimia. Dorinţa neîntreruptă de a salva cât mai multe vieţi inocente, reprezintă scopul pentru care a fost trimisă aici, reuşind să dejoace planurile clanurilor, ale politicienilor corupţi, care, după evenimentele din decembrie ’89 au deschis porţile unei nebuloase înfiorătoare, care s-a întins ca o plagă peste întreaga ţară, şi aşa supusă unor suplicii crunte. Dezordinea cauzată de întâmplările postdecembriste a generat noi oportunităţi de îmbogăţire frauduloasă, la care au sperat şefii partidelor, folosindu-se de mijloace machiavelice pentru a-şi înmulţi bunurile. Expresia a călca pe cadavre este cât se poate de adevărată în acest volum, căci toţi capii bandelor criminale au pus la cale acţiuni abominabile, pe care mintea unui simplu om refuză să le accepte.
Realitatea despre evenimentele sângeroase de atunci este una cât se poate de teribilă, la care, poate, nici n-am visat vreodată, cu atât mai puţin să o şi înţelegem. Şi, de fapt, ce e de înţeles? Cei care şi-au pătat mâinile cu sângele nevinovaţilor, au trăit ulterior liniştiţi şi fericiţi, cu unele excepţii, desigur, şi mă refer la cazurile de instanţă divină, când, femeia-liană a intervenit direct, pentru a-i trimite în lumea pe care au meritat-o: aceea a regretelor şi a singurătăţii. De acolo, nu-şi mai pot trimite veninul, pe care l-au plăsmuit cu minţile lor viclene, căci justiţiarul e pregătit oricând de contraatac şi nimeni nu-l poate lua prin surprindere. Acestor oameni li s-a acordat şansa de a trăi cu demnitate, însă lăcomia a fost mult mai puternică decât voinţa. Au forţat hotarul înţelegerii şi al generozităţii, uitând că şi binele are o limită a îngăduinţei, peste care nu poate trece. Numai cu exigenţă şi păstrarea unui echilibru, lumea adevărului nu va pieri. Umbra binefăcătoare a eroinei se întinde precum liana, căci ea este pretutindeni şi în toate, tot aşa cum Viaţa şi Moartea coexistă fără a se duela, ci acceptându-se şi completându-se, asemenea picăturilor de apă identice, a căror componenţă este una şi aceeaşi.
Scriitorul Dragomir Dumitrache înfăţişează fapte concrete, personaje reale, împrejurări fericite sau dezolante, dominate de figura excepţională a personajului principal, ce conferă textului originalitate şi splendoare literară. Şi, pentru că am adus în prim-plan realitatea, e timpul să creionăm subiectul acestui roman, unul fabulos, surprinzător, mai ales prin francheţea prezentării. Cititorul a aşteptat cu nerăbdare continuarea primului volum, căci a vrut să ştie dacă şi plantele ard. Constatarea că doar cele obişnuite sunt lăsate pradă focului, ne-a liniştit, şi am lăsat gândul să zboare mai departe printre filele cărţii. Aşadar, Ioana nu şi-a încheiat misiunea! Vom fi martorii unor dezvăluiri senzaţionale şi ai unor evenimente ieşite din comun, aşa cum am citit şi în volumul precedent, numai că, sigur autorul ne va hrăni mai mult, oferindu-ne subiecte asupra cărora vom avea timp să reflectăm.
Personajul revelator nu adoră singurătatea, aşa că, şi-a ales mulţi prieteni, pe care i-a avertizat să păstreze secretul puterii sale, în caz contrar, fiind nevoită să-i ucidă. Oamenii salvaţi de ea nu au număr, şi nici nu este necesar să-i contabilizăm, deoarece faptele bune trebuie să fie incomensurabile. Câteva cuvinte biblice, care au legătură cu ceea ce am prezentat, sună cam aşa: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura! Deci, binele nu are limite, iar Ioana asta a vrut să le transmită apropiaţilor ei. Fiecare dintre noi trebuie să rămână printre oamenii buni! Putem clădi o lume frumoasă, având ca temelie dreptatea şi binele, numai că nu toţi gândesc aşa. Firea lucrurilor este duală şi e necesar şi un pic rău, pentru conştientizarea binelui. Tot astfel, omul, făptura aceasta cu suflet divin, deţine în sinea lui intenţia de a se abate de la calea cea dreaptă, doar pentru că e mai tentant să ocolească, decât să înfrunte obstacolele ce intervin în desăvârşirea sa. Pierderea unor fiinţe dragi, o mâhneşte, dar are puterea de a merge mai departe, fiindcă trebuie să-şi împlinească destinul. Se foloseşte de travesti pentru a-şi finaliza acţiunile şi nu îi displac apelativele, pe care inamicii săi i le-au dat: Moartea, Extraterestra, Baba, Justiţiarul... făcându-le cu isteţime jocul şi determinându-i să cadă în propria plasă. Abilităţile neobişnuite, pe care plantele i le-au transferat, reprezintă punctele ei forte, atuurile de care uzează pentru a-şi atinge scopul. Nici chiar cele mai antrenate trupe speciale nu o pot egala sau învinge, fiindcă modestia ei îi întăreşte forţa.
Titlul acestui volum, Ochiul ciclonului, este o reuşită figură de stil, ce ascunde marea îngrijorare a protagonistei faţă de evenimentele ce vor urma. Nu poate prevedea totul, de aceea rămâne printre fiinţele omeneşti, cuprinse de teama că mâine, o vijelie teribilă se va abate asupra întregii firi, şi va captura mii de suflete, care, până să se dezmeticească, vor pieri în necunoscut, şi poate că vor merge spre un tărâm al armoniei depline, unde nu va exista niciun crâmpei de nefericire. Liniştea profundă care domină la un moment dat, e prevestitoarea unor evenimente fără precedent, care necesită o pregătire sufletească deosebită. E ca şi cum cineva ştie că va muri peste puţin timp, dar tot mai speră că sfârşitul îi va fi cumva amânat, fiindcă ar mai avea ceva de făcut. Niciodată omul nu va fi pregătit pentru părăsirea acestei lumi trecătoare, tocmai pentru că destinul său este strâns legat de cei pe care îi iubeşte, iar despărţirea definitivă i-ar cauza o suferinţă mult mai mare decât moartea.
Ne impresionează grija pentru tot ce este verde, pentru cel mai delicat fir de iarbă, căci plantele reprezintă viitorul omenirii. Acest mesaj ne transmite scriitorul Dragomir Dumitrache, prin intermediul personajului său unicat. Cine nu-l va respecta, va fi nimicit, ori aspru pedepsit, astfel încât nu va uita nicicând că natura este o fiinţă vie, care poate da sau lua suflarea ce animă trupul. Există o legătură evidentă între mesajul cărţii şi preocupările autorului, cunoscut fiind faptul că dumnealui ştie cel mai bine cum vieţuiesc plantele, şi ce rol au ele în evoluţia planetei, prin însăşi natura profesiei sale. Dragomir Dumitrache îşi respectă formaţia profesională atât de mult, încât i-a dat acesteia un sens divin şi i-a construit un altfel de drum printre celelalte creaţii. Fapt inedit şi remarcabil, deoarece puţini oameni reuşesc să-şi înţeleagă menirea şi trăiesc doar în virtutea inerţiei, bucurându-se nemeritat de tot ceea ce-i înconjoară. Scriitorul iubeşte atât de mult natura, încât o personalizează, iar aceasta îi dăruieşte forţa de a percepe totul cu alţi ochi, unii în care sălăşluieşte puterea teribilă a fulgerului, ce disecă orice particulă a răului în mii de fărâme inutile, pe care le răspândeşte în toate colţurile lumii, spre a se topi şi a da naştere frumosului, binelui, dreptăţii. Ne sunt înfăţişate întâmplări groaznice, în care mai marii timpului de atunci au fost implicaţi în totalitate: prostituţie, trafic de arme, înşelătorii, taxă de protecţie şi multe altele, de care ne e foarte greu să ne amintim. Unii oameni ar face absolut orice pentru a se îmbogăţi, neţinând seama de repercusiuni şi nici de faptul că, totuşi, vor fi sancţionaţi mai devreme sau mai târziu. Unii dintre ei, conştientizează răul pe care-l fac, dar sunt prinşi într-o pânză de păianjen, din care nu mai pot scăpa decât murind, ceea ce se şi întâmplă. Valul de opresiuni continuă să distrugă totul în calea sa, iar oamenii sunt derutaţi, înşelaţi, răniţi, nemaiştiind în cine să creadă. Democraţia presupune libertate de exprimare, puterea de a acţiona fără nicio restricţie, dacă astfel nu este nimeni lezat. Totuşi, imediat după revoluţia din decembrie s-au încălcat multe legi, iar cei mai însetaţi de putere au profitat din plin pentru a câştiga bani murdari. Oare conştiinţa lor a fost atât de indiferentă, încât le-a permis să distrugă vieţi inocente, doar pentru a dobândi o bucurie efemeră?
Ioana încearcă să se redreseze spiritual, luând în sufletul ei durerea, care ar fi devastat pe oricine. Reintră în scenă, după o scurtă absenţă, când forţele ei benefico-distrugătoare ajung la apogeu. Îşi concentrează atenţia asupra criminalilor lumii noi, pe care îi elimină unul câte unul, într-un uragan înverşunat, împrăştiind groază şi teroare în rândul interlopilor rămaşi în viaţă, doar pentru că aşa a hotărât ea. Memoria nu uită, cu atât mai puţin Ioana, care a pierdut suflete dragi, dar a câştigat altele, cărora le încredinţează taina ei, fiind convinsă nu aceştia nu o vor divulga niciodată nimănui. Se spune că o lucrare sfântă impune sacrificii, şi poate că aceasta este explicaţia morţii celor mai inocenţi oameni. Totuşi, nici chiar protagonista nu poate prevedea întotdeauna viitorul, trăind momente când se teme cu adevărat de necunoscut.
Autorul acestei admirabile cărţi, Dragomir Dumitrache, duce către extrem subiectul romanului, dându-i o conotaţie mistică, datorită existenţei suprarealului în persoana şi în acţiunile eroinei. Îşi continuă demersul literar cu acelaşi stil original, plin de vâltoarea înţelepciunii, oferind cititorilor fragmente de introspecţie şi analiză, net superioare altor lucrări de gen. Ioana înţelege perfect care sunt câştigurile democraţiei şi, împreună cu amicii ei, pune la cale deschiderea unui restaurant, care va uimi prin strălucirea conferită de mulţimea plantelor existente acolo, între care, cum era şi firesc, tronează iedera. Ambientul, muzica, mâncarea, personalul, totul poartă amprenta femeii-liană, care, datorită aptitudinii de lider, reuşeşte să aducă în spaţiul acesta mirific mulţime de oameni, ce nu mai contenesc cu laudele la adresa iniţiatorilor acestui proiect. Dintre toate aspectele legate de casa-restaurant, dansul de liană al Ioanei este punctul forte al atmosferei de basm de aici. Dar lumea îşi urmează cursul ei, iar unii oameni nu-şi schimbă nicidecum obiceiurile. Alţi şefi ai bandelor criminale pun la cale distrugerea frumuseţii morale, înrobind suflete curate, pentru a-şi satisface nevoia de putere. Eroina, însă, este mereu cu un pas înaintea lor, zădărnicindu-le operaţiunile ce se voiau a fi perfecte, din punct de vedere organizatoric şi tehnic. Locurile de acţiune ale eroinei sunt Bucureşti, Constanţa, Poiana Braşov, Brăila…, aceste zone fiind cumva privilegiate, deoarece acum poartă amprenta binefăcătoare a unui om deosebit. Interesant este şi faptul că autorul le acordă ţiganilor un loc aparte în scrierea sa, şi această alegere mă determină să fac o legătură între capacităţile ieşite din comun ale Ioanei, şi filosofia acestor oameni atât de marginalizaţi în societate. Chiar şi ţiganii sunt fiinţe umane, iar unii dintre ei posedă forţe suprafireşti, moştenite din negura vremurilor arhetipale. Fiindu-le atât de aproape, Ioana a ales ca travesti o ţigancă, ştiind să se adapteze oricărei situaţii, asemenea unui cameleon veritabil.
Culoarea-regină este şi în acest volum, verdele, verdele ochilor Ioanei, ale hainelor ei, clorofila plantelor, lumina care vindecă şi ucide. Verdele-fulger, verdele-mamă, căci Eroina se pregăteşte să dea naştere unor tripleţi, în care toată lumea îşi pune speranţa. Dacă am înţelege sensul profund al acestei culori, poate că am trăi într-o lume mai bună, ştiind că nu avem dreptul să distrugem forţa vieţii. De fapt, scriitorul doreşte să evidenţieze faptul că lumina este deţinătoarea forţei, care, deşi dăruieşte viaţă, impune şi menţinerea ei, prin orice mijloace. Informaţia-cod străbate chiar şi cele mai înverşunate minţi, înverzindu-le gândurile, salvându-le de la o degradare ireversibilă. Chemarea vieţii este de nerefuzat, cerându-şi cu insistenţă drepturile, chiar şi acolo unde tenebrele predomină în totalitate. Doar la început a fost Cuvântul! Din Cuvânt, a răsărit lumina, iar din lumină, adevărul! Raportul lumină-întuneric, simbolizează Viaţa şi Moartea, trăite aşa cum fiecare om alege, însă omul-plantă cunoaşte urmările nefastei opţiuni şi încearcă să remedieze răul pe care fiinţele l-au creat din ignoranţă, neştiinţă sau din simpla dorinţă de a deţine controlul absolut în lume. Iată o iluzie la care omul visează neîncetat, şi într-o clipă de entuziasm demenţial îşi pierde umanitatea şi uită cine este şi pentru ce este.
Autorul ne poartă prin hăţişurile timpului, prezentându-ne un episod fatidic, ce a zguduit întreaga societate românească: mineriada. Totul a mers atât de departe, creându-se nenumărate diversiuni, pentru a distrage atenţia oamenilor de la adevăratele intenţii ale ticăloşilor de atunci, încât aproape că nu ştim exact ce s-a întâmplat. Minţile diabolice sunt capabile de asemenea orori, fiindcă acesta le este rostul, neavând conştiinţă, nepăsându-le de consecinţe. Pe unde trec ei, lasă în urmă doar mirosul morţii, al neputinţei şi al suferinţei. Unii dintre noi s-ar întreba cum de este cineva în stare să conceapă nişte planuri atât de infernale, care au ca scop exterminarea. Cât de viclean trebuie să fii, pentru a gândi că nimic nu-ţi poate sta în cale, nici chiar Dumnezeu? Oare cum de n-au fost nimiciţi pe loc, în timp ce derulau în minte aceste fapte de-o cruzime inimaginabilă? Cu adevărat, mintea umană este capabilă de mult mai mult decât cunoaştem! Dar toate acestea au un preţ imens, pe care îl plătesc, tocmai atunci când se aşteaptă cel mai puţin. Grozavă este psihologia criminalilor! Nu oricine o poate înţelege, dar scriitorul Dragomir Dumitrache intră în cele mai întunecate colţuri ale minţii lor, aducând la lumină şi cele mai perfide gânduri.
Finalul cărţii este răsunător, ceea ce-i conferă o şi mai mare valoare. Cei care fuseseră trimişi să ucidă, au fost ucişi de mânia necruţătoare a fulgerului, care a căzut asupra lor asemenea unei seceri care-şi caută firul ierbii. Vijelia a şters orice urmă a existenţei lor. Numai că, printre ei se aflau şi oameni inocenţi, ale căror suflete veghează acum de departe. Din tot acest amalgam de ADN-uri n-a mai rămas decât cenuşa oamenilor buni şi a celor răi. S-a mai încheiat un capitol al misiunii, pe care această fiinţă de excepţie o are de îndeplinit. Tabloul de apocalipsă este înfăţişat cu atenţia unui creator de idei strălucite, învăluind în mister acţiunea devastatoare a furtunii ciudate, care a luat cu ea suflete, dorinţe şi idealuri, ducându-le spre tărâmuri necunoscute. Efectele de lumină fulgerătoare aduc împreună cu ele o teamă inexplicabilă, întrebări împietrite pe buzele celor prezenţi, dar şi speranţa că răul va fi eliminat şi înlocuit cu cele mai înalte gânduri de evoluţie spirituală. E ca şi cum un cer nou şi un pământ nou se nasc din negura trecutului, lăsându-se populate de fiinţe agreabile, care deja visează că nimic înfiorător nu le va mai atinge.
Dragomir Dumitrache rămâne un vizionar de excepţie, a cărui creaţie va aduce literaturii şi nu numai, nenumărate beneficii. A ales un drum greu de urmat către infinit, calea unică a curajului, care sfidează răul, pentru a-şi îndeplini menirea. Atitudinea de învingător se regăseşte în paginile cărţii, prin acţiunile surprinzătoare la care participă cu toată fiinţa. Tonul promt, concis şi clar, defineşte un om de valoare, a cărui verticalitate nu poate fi pusă la îndoială. Toate personajele pozitive ilustrate cu fineţe, par a deţine secretul unui trai decent, încununat de-o înţelepciune venită din vremurile când strămoşii noştri se lăsau conduşi de forţa inegalabilă a lui Zamolxe.
Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului este o capodoperă literară, ca şi primul volum, deoarece deţine toate calităţile unui text acoperit de frumuseţea dezarmantă a creaţiei, cu minunile la care oamenii au fost martori, personaje a căror forţă interioară impune respect şi o naraţiune perfect închegată, care se îndreaptă lin către o finalitate impresionantă. Cu siguranţă, această carte va cuceri inimile cititorilor, mai ales prin subiectul ei inedit, care aduce un plus de noutate în viaţa monotonă a societăţii româneşti. Un text revoluţionar, incitant prin originalitatea ideilor, ce promovează adevărul, dreptatea, credinţa într-o lume purificată de malefic, în care să troneze dorinţa sinceră de a săvârşi binele. Va deschide ochii multor oameni, care vor înţelege că rostul lor aici este foarte bine gândit, definit, numai că e necesară şi voinţa pentru împlinirea lui. Dragomir Dumitrache este promotorul unui concept fenomenal, care va străbate multe meleaguri şi va lumina nenumărate minţi cuprinse de tenebre. Scopul acestei scrieri este unul divin, având în vedere ineditul informaţiilor şi mesajul comunicat. Desigur, mulţi se vor lăsa captaţi de firul celor prezentate şi poate se vor întreba dacă nu cumva textul ascunde un mare adevăr, care ar putea schimba în totalitate percepţia noastră despre viaţă şi moarte. Misterul este şi va rămâne mereu o atracţie irezistibilă în faţa timpului, indiferent de ipostazele pe care le va avea. Omul va încerca să depăşească mereu graniţa concretului şi să intre în contact cu alte entităţi, despre care ştie că există, dar nu le poate vedea cu ochii fizici. Se va încerca o percepere a lor, în plan spiritual, şi de ce nu, o metamorfozare, pentru a le înţelege trecerea prin spaţiul acesta. Romanul va stârni interesul multor iubitori ai inefabilului, care vor vedea în filele sale un mesaj pe care îl aşteaptă de mult, ştiind că va sosi momentul în care Universul îşi va dezvălui misterul, iar cunoaşterea va dobândi o altă conotaţie. Până la urmă, autorul este un salvator de suflete, un om minunat, un jucător perfecţionat în şcoala vieţii, care preferă filosofia cuvintelor încărcate cu duhul adevărului.
Cu siguranţă, ultimele cuvinte ale autorului din această carte vor aduce cu ele o şi mai mare curiozitate şi poate speranţa că oamenii vor trăi o revelaţie fără egal a momentului, mai ales că urmează un al treilea volum. Dacă primele două cuprind informaţii atât de tulburătoare, e posibil ca ultimul să reprezinte cheia spre o cunoaştere desăvârşită, sau cel puţin un indiciu al dobândirii acesteia. Îndemnul autorului din final deschide o poartă către necunoscut, o posibilitate de a pătrunde într-o lume neasemuit de frumoasă, pe care doar visul o poate vedea în imaginile nopţii. Dorinţa de a ne înscrie într-o cursă a ineditului, vine odată cu forţa de netăgăduit de a ajunge la capătul unui drum, pe care doar ni l-am imaginat, dar care, a prins contur odată cu subiectul acestui roman. Nimic nu este mai exaltant, decât să constaţi că există oameni pe care natura îi iubeşte atât de mult, încât le dăruieşte o parte a fiinţei sale, ştiind că doar ei pot duce în viitor speranţa vieţii! O lume verde, este o lume dumnezeiască, în care doar fiinţele cu suflet curat au loc. Oamenii care îi aduc naturii frumuseţea gândurilor şi faptelor lor, ca ofrandă a binelui, reprezintă nădejdea că nu totul e pierdut, şi că timpul va ierta neputinţa unora de a cădea în prăpastia răului, deoarece au crezut că pot deveni stăpânii a tot ce există. Cartea conţine antidotul morţii sufleteşti, panaceul despre care foarte mulţi au scris şi în care au crezut şi mai mulţi, harta echilibrului interior şi tot ceea ce a crezut vreodată un om că poate avea în această viaţă, pentru a-şi asigura o existenţă favorabilă.
Considerăm că acest volum se înscrie printre foarte puţine cărţi capabile să aducă lumii un imbold al trezirii dintr-un somn nefast, înainte de a fi prea târziu şi de a cădea pradă în totalitate răului, care a pus stăpânire peste tot ce este viu. Şi cum vremurile tulburi pe care le trăim ademenesc tot mai mulţi oameni către abisul nimicirii, era timpul ca cineva să le deschidă ochii minţii şi să-i readucă în lumea fiinţelor dumnezeieşti. Iată că, Dragomir Dumitrache reuşeşte să insufle cititorilor forţa renaşterii, printr-un crez personal, care deţine esenţa unei lumini nebănuite, ce cucereşte prin unicitate. Cei care vor simţi puterea acestei lumini, nu vor mai fi singuri, ci vor avea alături o forţă extraordinară, care-i va conduce către armonia şi pacea mult râvnite. Imperiul acesta inestimabil se află în fiinţa noastră, fiiind capabili să-l percepem doar urmând calea binelui.
Gina Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...
FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ ŞI MODERNITATE TENDENŢIALĂ
Modernitatea a produs o modificare de esenţă în raporturile creaţiei intelectuale cu comunitatea naţională. Din acest unghi, filosofia a cunoscut o naţionalizare, aşa cum ştiinţa a devenit, în timp, naţională. Ideea este de reţinut fiindcă filosofia a evoluat în strânsă asociere cu ştiinţa în epoca modernă, ambele având ca fundament raţionalitatea şi raţionalismul.
După cum scrie Rudolf Stichweh1, ştiinţa modernă a fost ştiinţă universală în secolele XVI-XVIII, deoarece, până în secolul al XVIIIlea, ştiinţa a fost transmisă, într-un mediu internaţional de comunicare, în limba latină. Din secolul al optsprezecelea a avut loc o naţionalizare a ştiinţei. În secolul al XIX-lea, publicaţiile ştiinţifice au fost asumate, în Europa, de către comunităţi ştiinţifice naţionale. Cu toate acestea, evoluţia comunităţii ştiinţifice naţionale a fost însoţită de o diferenţiere internă progresivă a ştiinţei.
Perioada modernă a susţinut o infrastructură naţională de organizare a activităţii ştiinţifice desfăşurate de către comunităţi naţionale ştiinţifice şi instituţiile ştiinţifice, integrate în universităţi. Comunitatea ştiinţifică naţională a fost un stimulent puternic pentru răspândirea globală a ştiinţei şi a instituţiilor sale de bază. Această scurtă referire la naţionalizarea ştiinţei vine ca argument în susţinerea tezei despre naţionalizarea filosofiei, iar despre problematica unei filosofii româneşti s-a discutat în ambianţa propice a clarificărilor cu privire la caracterul naţional al celorlalte componente ale culturii.
Evaluarea componenţei naţionale a gândirii autohtone se face constant prin raportare la filosofia occidentală, filosofie afirmată, în epoca modernă, într-un cadru naţional. Filosofia românească a urmat acelaşi trend, adică în primele faze ale modernizării a adoptat mai mult principiul preluării de idei din filosofiei universală.
Au existat cel puţin două curente de gândire filosofică autohtonă: unul, preocupat de argumentarea universalităţii filosofiei în temeiul rostului ei principal în a descifra adevărul, pornind de la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, iar al doilea curent era interesat de descifrarea ,,materialului românesc“. Prima direcţie admitea numai filosofia capabilă să revele adevărul universal dincolo de orice contingenţe naţionale, lăsând în umbră realitatea naţională, pe când cealaltă orientare judeca filosofia în concretul naţional şi etnic.
O particularitate a culturii româneşti, şi deci şi a filosofiei autohtone, este discontinuitatea în evoluţia ideilor şi a iniţiativelor culturale. Obsedată de ideea continuităţii, cultura românească nu a reuşit, decât foarte rar, să înfăptuiască o activitate creatoare neîntreruptă. Nici în ce priveşte libertatea de cugetare nu s-a putut asigura continuitate, deoarece perioadele de interdicţie au alternat cu perioadele de exprimare nestingherită a ideilor. Cultura şi cugetarea românească au chestionat limitele capacităţii proprii de creativitate şi proiectele ratate din societatea românească.
În continuare, discut modernitatea tendenţială2 ca argument pentru o explicaţii ce pot fi formulate asupra tezei despre particularităţile mişcării filosofice originale într-o societate care a cunoscut şi cunoaşte o modernitate proprie. Spre deosebire de modernitatea realizată în Occident de economia capitalistă şi acţiunea actorilor sociali, în spirit democratic, în spaţiul public, în România modernitatea s-a produs în arii foarte restrânse şi de ea au beneficiat grupuri sociale cu pondere scăzută în societate. Dacă vorbim în termenii unor curente din filosofia românească, lumea românească nu este marcată puternic de valorile, normele, principiile şi criteriile vieţii moderne, încât de aici se poate conchide că lipseşte omul modern, obiectul fundamental al filosofiei. Acţiunile şi ideile despre modernizare, derulate în societatea românească, rămân parţiale şi nefinalizate, iar modernitatea este mai mult o aspiraţie, un ţel de atins dar niciodată pe deplin realizat. Modernitatea tendenţială este o modernitate provocată, rezultat al unei modernizări în ariergardă şi nu al uneia în avangardă. Teza despre modernitatea tendenţială relevă o separare între idee sau proiecte şi acţiuni sau politici. În acest caz ideile au circulaţie în spaţiul public dar fără ca şi acţiunile aferente lor să fie finalizate.
Spre deosebire de societăţile cu modernitatea bine structurată datorită fundamentului economic solid, productiv şi eficient, societatea cu modernitate tendenţială pare că nu e niciodată aşezată, modernizările ei sunt mai totdeauna doar tendinţe. Societatea românească nu se confruntă doar cu un proces de trecere de la o modernitate la alta ci mai are încă de parcurs trecerea de la premodern la modern, în paralel, cu trecerea de la industrial la postindustrial.
Natura hibridă şi fragmentată a modernităţii româneşti a influenţat şi influenţează încă evoluţia filosofiei autohtone. Nu discut aici despre existenţa sau inexistenţa unei filosofii româneşti. Se ridică însă o întrebare esenţială, anume, filosofii români au făcut parte din elitele fondatoare ale modernităţii? Răspunsul este dificil de oferit în cadrele unui studio restrâns, dar putem spune cu certitudine, că filosofii români s-au orientat către Europa, fie Occidentală, cei mai mulţi dintre ei, fie Orientală, să amintim aici doar pe N. Crainic, şi mai puţin s-au concentrat pe conceperea unei alternative locale de modernitate, pornită din contextul real al modernizării societăţii româneşti, şi ca o contrapondere la acţiunile de modernizare impusă, de sus, de către elitele politice, nu atât în virtutea propriilor doctrine cât prin preluarea unor modele de organizare şi management din Occident. Ideile filosofilor români nu derivă prioritar din meditaţia asupra proceselor locale de schimbare şi asupra actelor de rezistenţă faţă de căile de modernizare românească. În cultura română nu există nici măcar o analiză filosofică a deformărilor şi a rezistenţei la modernizare şi nici o propunere de alternative ale modernităţii. Nu, mai puţin semnificativ rămâne accentul pe filosofia beletristică în studiul modernităţii româneşti, viziunea eseistică şi literară fiind dominantă.
În planul gândirii filosofice autohtone s-a plecat de la premisa că modernitatea este unică, universală, fiecare societate fiind obligată să parcurgă întocmai aceleaşi etape şi aceleaşi procese ca ţările care s-au modernizat. Aşa au gândit raţionaliştii, cu deosebire T. Maiorescu şi şcoala sa - C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, I. Petrovici. Trăsătura fundamentală a gândirii filosofice româneşti este criticismul, şi, în mică măsură, evaluarea diversităţii de proiecte de modernizare, a pluralităţii doctrinelor şi a modelelor de modernitate, din care societatea să selecteze ceea ce este oportun pentru dezvoltarea sa.
Spre deosebire de Europa Occidentală, unde idei despre modernitate au fost difuzate de către filosofi şi alţi intelectuali, şi a fost doar instituţionalizată într-o etapă ulterioară, în România nu a existat o bază filosofică proprie a primei modernizări (secolul 19). Rolul filosofiei şi a altor activităţi pur teoretice intelectuale autohtone a fost, prin urmare, mai puţin important în procesul de construcţie instituţională modernă. Modernitatea românească nu se regăseşte, doctrinar, în gândirea actorilor şi agenţilor de modernizare.
Practic, nu au existat proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea occidentală. Schimbările moderne s-au produs fără a avea un proiect. Semnificativ, în spaţiul public postdecembrist s-a accentuat necesitatea reluării programul paşoptist ca reper al modernităţii, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară a perioadei postcomuniste.
Chiar dacă toate proiectele de modernizare au fost formulate şi construite de către elitele politice, acestea nu au fost exclusiv de natură politică. Puţini dintre gânditorii români s-au arătat interesaţi de fundamental economic al modernizării şi al modernităţii la care să fi adăugat elemente filosofice specifice.
Revenind la parcursul mişcării filosofice româneşti, trebuie spus că abia în secolul al XX-lea ea cunoaşte o profesionalizare şi specializare, interval când s-a conştientizat că filosofia nu poate să se izoleze de spiritul public. Deşi ideea filosofică s-a impus destul de greu în spaţiul public am spune că filosofia românească s-a constituit, spre deosebire de cea din Occident, în dezbaterea publică, în confruntarea cu istoricii, filologii şi literaţii. A existat o anumită neîncredere în capacitatea românilor de a produce idei filosofice, de notorietate fiind atitudinea sceptică a celui care a impulsionat dezvoltatea filosofiei româneşti – Titu Maiorescu. Acesta ar fi o explicaţie privind lipsa unei secţii de filosofie în cadrul Academiei Române în perioada de până la 1948.
O particularitate a modernizării româneşti este aceea că toate proiectele de dezvoltare modernă au fost implementate de către statul român fiindcă el a funcţionat ca principalul canal de modernizare în societatea românească. Procesele de modernizare conduse de stat au fost intrinsec asociate cu modernizarea statului însuşi, cu redefinerea rolului său în societate. Poate nu este întâmplător că aproape toţi filosofii români din perioada antebelică au avut funcţii în stat, inclusive ca funcţionari în diverse ministere.
Edificarea civilizaţiei române moderne nu a avut ca temei o doctrină filosofică autohtonă, ci diverse idei, nu destul de sufficient structurate, preluate din gândirea apuseană. Organismul politicojuridic şi cel instituţional românesc modern s-au constituit aidoma celui din civilizaţia occidentală, fără ca el să integreze direcţii esenţiale ale unei concepţii româneşti despre căile de construire a unei societăţi moderne. În consecinţă, nu a existat o reacţie de respingere, din partea gândirii tradiţionale româneşti, faţă de filosofia occidentală, susţinută
în dezbateri publice şi în lucrări despre doctrine occidentale. Opţiunea pentru preluarea filosofiilor occidentale o dată cu acceptarea formelor civilizaţiei occidentale s-a făcut împotriva spiritului dominant în spaţiul originar al culturii române - spaţiul răsăritean -, pentru care natura este un cadru dat şi neproblematic: ,,De aceea înţeleptul vorbeşte numai de lume, niciodată despre natură”3. În secolul al XIX-lea, dominat de principiul naţionalităţilor, s-a trecut ,,de la o Europă geografică la o Europă interculturală”, dar această diversitatea europeană era exprimată în limbajul unităţii sub influenţa decisivă a Vestului asupra Estului4. Este interesant, gânditorii români apelează, prioritar, la gândirea modernă, şi nesemnificativ la filosofia antică, şi cu atât mai puţin la cea medievală şi creştină. Ar merita un studiu mai atent al afirmaţiei lui Rădulescu-Motru despre lipsa de profunzime a influenţelor filosofiei franceze, şi în general, a influenţei filosofiei occidentale asupra mentalului românesc.
Kantianismul, curentul cel mai răspândit în cultura română modernă, a fost folosit în explicarea şi cunoaşterea societăţii româneşti însă este greu de amintit vreun filosof român de esenţă exclusiv kantiană.
Societatea românească nu este singura societate care a împrumutat idei, conduite şi instituţii străine. De altfel, toate marile culturi şi civilizaţii au preluat, uneori masiv, din alte culturi, şi apoi au dezvoltat, ca entităţi autonome, o cultură şi o civilizaţie originale. În cazul românilor, dependenţa de alte civilizaţii nu a încetat, deoarece nu s-a putut stăvili exportul de ideologii străine, fie ele occidentale, fie răsăritene, în nici un moment de-a lungul celor două secole de modernizare. La această presiune continuă s-a răspuns cu modele proprii de studiu pentru a argumenta existenţa unei culturi şi civilizaţii româneşti.
De-a lungul perioadei moderne, românii au exprimat, constant, aderenţa lor la spiritul european, însă ei au cautat, prin creaţie şi conduită în spaţiul public, să afirme un mod propriu de a fi european.
Ei nu au tins atât la transpunerea culturii şi civilizaţiei europene în spaţiul românesc, cât la sincronizarea propriei culturi şi civilizaţii cu norme şi valori europene. S-a resimţit continuu în gândirea românească tensiunea dintre cultură şi civilizaţie, dintre material şi spiritual, între intern şi extern, între Orient şi Occident, între tradiţie şi modernitate.
Tocmai această tensiune este ignorată, nu de puţine ori, în exegezele despre studiile româneşti. Modernitatea, şi implicit europenitatea gândirii româneşti se înrădăcinează în noua viziune oferită localismului, neregăsită prioritar în marile curente de gândire europeană.
Cartea de faţă abordează idei filosofice despre modernizare şi europenizare, analizate în lucrări fundamentale ale unor gânditori români, autori de teorii originale: Titu Maiorescu - organicismul şi teoria formei fără fond, A.D. Xenopol - seria istorică, C. Rădulescu-Motru - personalismul energetic, S. Mehedinţi- etnologismul şi ontologia naţiunii, M. Florian - recesivitatea, M. Ştefănescu - definiţia filosofiei prin armonie Toate aceste modele teoretice sunt, de fapt, aplicaţii ale unor teze sau idei şi teorii din gândirea universală la studiul realităţilor româneşti. Ele pornesc de la imperativul necesar al înscrierii indubitabile a societăţii româneşti, dar nu necondiţionat, ca metodă şi viziune, în inevitabilul proces al modernizării, fără însă a se prelua idei, pur şi simplu, din autori străini şi a le transpune aievea în spaţiul autohton.
Teoria formelor fără fond, de pildă, este eminamente românească, nefiind prezentă în dezbaterile despre relaţiile cu Occidentul în ţările din Europa de Sud-Est sau din Europa Centrală, o dovadă în plus că în cultura română se prefigura o temă originală.
Putem, astfel, constata conturarea unui model teoretic explicativ de construire a civilizaţiei moderne în cadrul naţional – contribuţie indelebilă a gândirii româneşti la gândirea universală.
Discutăm despre idei filosofice, afirmate în spaţiul public din România, de către gânditorii amintiţi mai sus. Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări accesibile tuturor. În accepţia lui J. Habermas, spaţiul public se constituie atunci când „interesul public” derivă, indubitabil, dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali: ,,Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când spre deosebire de cercurile închise, ele le sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice”5. Sfera publică s-a format o dată cu constituirea societăţii burgheze. Actorii sociali reflectă critic asupra statului şi asupra propriilor lor persoane şi expun teme de interes pentru public.
Oricine poate interacţiona oricând cu oricine, discutând despre orice. Din această perspectivă, cartea noastră include analiza de elemente biografice ale unora dintre gânditorii studiaţi. Spaţiul public românesc s-a edificat după Unirea din 1859 când chestiunea fundamentală pentru noul stat a fost crearea unui spaţiu naţional românesc, diferit faţă de spaţiul muntean sau spaţiul moldav.
În primul rând, statul naţional român putea să funcţioneze în măsura în care îşi asuma un spaţiu public naţional. În al doilea rând, noul stat se înscrisese în direcţia dezvoltării societăţii burgheze, el însuşi fiind consecinţa noului tip de formaţiune socială, cea capitalistă, victorioasă în arealul european. În aceste circumstanţe, capitalismul impune un nou spirit public, concretizat în exprimarea indivizilor şi a grupurilor în spaţiul public, în participarea lor la dezbaterea publică a problemelor de larg interes. Nu trebuie uitat rolul presei în extinderea spaţiului public. Spiritul public românesc datorează foarte mult presei din secolul al XIX-lea. Cu rare excepţii, toţi mari intelectuali din perioada modernă au exercitat, alături de profesia lor de bază, şi activitatea jurnalistică.
Spaţiul public românesc a fost construit de pleiada de personalităţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au realizat necesitatea edificării unor relaţii noi, moderne şi democratice între membrii unui grup ocupaţional, între grupurile sociale din societate. Acest spaţiu a reunit activităţile ştiinţifice, şcolare, culturale, politice, sociale
Constantin Schifirneţ (Bucureşti)

OCTAVIAN DOCLIN SAU MAGIA LIRISMULUI TOTAL
Poezia lui Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) degajă o melancolie suverană, asociată unei fervori extatice de necontestat. Rezervele sale de puritate şi de calm hieratic se consumă în direcţia panoramării unor ample geografii imagistice, ai căror piloni ideatici sunt sacerdoţiul naturist şi pietismul elanului spiritualizat.
„Sălaşe în iarnă” sunt  locurile privilegiate în care spiritul poetului se reîntâlneşte cu sine, cu himerele sale domestice, dar şi cu mirajul exuberant al esenţelor. În volumul selectiv cu titlul de mai sus (apărut la Editura Anthropos, Timişoara, 2010), sălaşul doclinian este un fel de axis mundi, un topos care absoarbe resursele şi nostalgiile existenţiale, redând fiinţei dimensiunea sa originară şi mijlocindu-i recuperarea autenticităţii: „Palatele lui Dumnezeu pe pămînt -/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii/ parcă ar vrea să întrebe ceva/ de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii/ atît de grăbit/ seamănă tot mai mult cu stăpînii lor/ pe care nu i-ai cunoscut/ te privesc/ şi ele nerăbdătoare/ uluite şi puţin mai singure/ precum un împărat căruia supuşii/ i-au uitat numel(Sălaşe în iarnă).
Poetul pare împăcat cu sine şi cu lumea, impunîndu-şi ad-hoc un armistiţiu cu tot ceea ce-i contrariază regimul serenităţii. Versurile respiră o magie secretă, o graţie a frazării când tandră, când austeră, divulgând evidente predispoziţii elegiace. Retorica diafanităţii îşi anexează palierele eterate ale existenţei, iar clamării epidermice îi ia locul o translaţie imperceptibilă spre zonele vagului, ale impalpabilului. Predilecţia pentru construcţia eufonică se conjugă cu celebrarea miracolului, imprimând fluxului liric o cadenţă fastuoasă şi elegantă, expurgată de orice accent impur: „Şi să înţelegi că nu mai ai cu cine urca zidurile nopţii/ rapid să priveşti înapoi şi să observi absenţa/ paianjenului/ (din aproape văzută supusă ţie îţi pare capodopera lui/ veninoasă/ din departe zărit victimă ţie îţi este ochiul complice al/ vulturului)/ să adormi într-un tîrziu şi să visezi cum urcai dealul/ înzăpezit/ cu iubita de mînă cum surd în fericirea ta/ n-ai auzit glasul pietrei sub zăpadă strigîndu-te/ iar acum cînd te-ai trezit din vis de el să-ţi aminteşti/ mai întîi/ şi de plînsul tău în somn cu ochii deschişi” (Cu ochii deschişi).
Calofiliei savante şi atent studiate, din primele volume, i se substituie treptat un spectacol imagistic de bună ţinută, pus în scenă de un regizor impecabil, care-şi cunoaşte meseria şi şi-o exercită până la detaliul infinitezimal. Discursivitatea uşor ostentativă a unor poeme nu este semnul „scăpării de sub control” a fluxului confesiv, ci dovada că autorul posedă capacitatea de a schimba registrele, evoluând pe portative lirice diverse. Cantonarea în patul procustian al unei formule unice devine astfel o iluzie, pe care poetul o risipeşte cu o graţie dezinvoltă, originalitatea şi percutanţa imaginilor rezultând tocmai din această tacită ofensivă împotriva monotoniei. Frazarea poetică este lipsită de distorsiuni şi contraste, iar ambiguitatea textelor se naşte nu dintr-o poziţionare biografistă incertă (atât de tipică falşilor postmodernişti), ci, paradoxal, tocmai din aparenta imprevizibilitate a discursului liric. Octavian Doclin îşi singularizează obsesiile surdinizate şi retractilităţile impetuoase, configurând un mozaic de sonorităţi de o somptuozitate formală invidiabilă. Fundamentele acestui tip de lirism sunt exultanţa iniţiatică şi reveria contemplativă, cărora poetul le arondează o mistică sui-generis a unui patetism expansiv şi reverberant.
Refuzând tentaţia unei viziuni leneşe, precum şi conformismul structural al unei abordări comode, autorul amorsează, în fiecare poem, o conotaţie latentă, făcând să vibreze nostalgia unei reflexivităţi implicite.
În asemenea cazuri, poemul devine o oglindă cu transparenţe inconvertibile, o meta-aventură a spiritului însetat de fantasmele unei imaginaţii devorante. Substanţa lirismului doclinian îşi sublimează ecourile dincolo de orice barieră senzorială, imprimând un ritm luxuriant al reveriei şi un patos dezinhibant al confesiunii. Imaginarul îşi transferă forţa fascinatorie în câmpul freneziei lexicale, uimind prin pregnanţa detaliului şi prin fluiditatea irezistibilă a emisiei lirice: „În afara singurătăţii/ înlăuntrul tăcerii/ fusul adună o iubire bogată/ pe apa mării să scrii/ cu un pumn de praf şi cenuşă/ să cauţi neprihănită izbăvire/ printr-o neascultare ţie egală/ cu vrăjitoria/ născută dintr-o eroare evlavioasă/ aceasta este taina/ pe care n-ai timp s-o dezlegi/ atît timp cît cuvîntul ucide” (Vasele îndurării).
Este perceptibilă, în poemele acestui volum selectiv, o dominantă aurorală a contactului cu lumea, devenită, prin transfigurări succesive, o simplă paradigmă epifanică a unei realităţi interioare. Pe urmele genialului poet din Lancrăm, Octavian Doclin nu striveşte „corola de minuni a lumii”, ci, dimpotrivă, sporeşte „a lumii taină”, prin restituirea aproape imperativă a unui inefabil imprescriptibil. Între lapidaritate şi fast metaforic, poezia lui Octavian Doclin relevă, mai mereu, un cult al esenţelor ontologice şi, totodată, al expresivităţii formale: „Fiindcă nu am altă cetate de ridicat/ decît cea a neputinţei dintre cuvinte/ fiindcă nu este o altă ţară de cucerit/ decît cea nevăzută dintre morminte/ fiindcă mereu îmi arăţi sfidătoare/ palma ta netedă precum hîrtia de scris/ îţi spun că sunt liniştit/ fiindcă am învăţat cu neruşinare/ să gîndesc să vorbesc şi să văd postum/ în locul poemelor mele/ care după ce sunt citite/ se strîng în memorie scrum”. (Scrum).
Ingenuitatea viziunii poetice maschează însă frisonul dezabuzării şi al unei resemnări abia ghicite, căci, dincolo de ceremonialul jubilativ al versurilor, cititorul atent intuieşte un strat de friabilitate dramatică. Regimul seninătăţii exemplare tinde să fie dizlocat, tot mai mult, de premoniţii obscure, care convulsionează relieful poemelor şi relativizează sensul parcursului liric: „Apele se adună doar în faţa unei piedici/ frunza sunătoare a lemnului/ le acoperă// tu îţi ascunzi faţa în mîini/ moartea ochii-ţi descoperă// nisipul se naşte în cariere de nisip/ vîntul îl împrăştie-n dună// tu îţi ascunzi poema după cuvînt/ mîinile moartea-ţi adună.” (Poem de seară).
De câteva decenii, Octavian Doclin urcă sisific versantul Poeziei. Toate semnele spun că va ajunge sus, pe culme, „curat şi nebiruit”. O certifică, printre altele, (şi) aceste admirabile, antologice versuri: „Şi dacă totuşi scrii şi viaţa rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi moartea rămîne/ cu lumina degetelor pipăie pielea subţire-a cuvîntului/ gustă cu întunericul ochilor carnea acestuia// (…) şi dacă totuşi scrii şi moartea rămîne/ şi dacă totuşi citeşti şi viaţa rămîne/ apropie-ţi buzele de obrazul oglinzii/ dă ocol gîndului absenţei amînă voluptatea privirii înapoi/ înconjoară-te de imagini/ încălzeşte-ţi umerii cu pelerina iluziei/ deocamdată” (Într-un alt deocamdată).
Geo Galetaru (Dudeştii Noi – Timiş)

CERȘETORI DE STELE - MIHAELA AIONESEI 

Poate că parcursul poetic al Mihaelei Aionesei este unul dintre cele mai dragi mie, ea fiind una dintre prezenţele active în Cenaclul Lira 21, fondator responsabil, cu un spirit poetic alert şi pertinent în derularea  întâmplărilor literare care ne-au legat. Culegerea de debut a poeziilor care astăzi o reprezintă, nu a fost un lucru uşor, pentru că ea însăşi, poeta, a manifestat, încă de la primele sale încercări lirice, reticenţă în autoevaluare, dorinţă de a învăţa, modestie şi o mare ambiţie de a atinge prin forţa exprimării sale, poiesisul autentic.Venind timpul prielnic, își face un dar, volumul de debut sub titlul Cerşetorii de stele. Şi aşa cum i-am fost alături de pe când o supăra o rimă nereuşită sau avea impresia că nu se poate exprima liric exact cum îşi doreşte, tot aşa, azi, în lumina blândă a unui decembrie 2011, îi citesc armonia versurilor, îi intrevăd stelele culese după un drum deloc facil pe care l-a filmat ea însăşi cu înfrigurare sufletească de poet. Cum vehicolul cosmic pe care îl preferă este chiar o sanie,  anotimpul relevat în creaţia sa are ninsori de poveste iar personajele poeziei sale sunt coborâte ancestral pe pantele visului. Mă las în voia cuvântului: “nu l-am chemat/ a venit/ l-am lăsat să-şi deşire neliniştile/ să-şi etaleze confortabil obiceiurile/ să hohotească de râs sau plâns” pentru că de la  blânda viersuire a Mihaelei învăţ răbdarea de a citi înţeles ca şi cum „de la paianjeni învăţ/ cum să-mi ţes/ tihna paşilor mărunţi”. Paşii Mihaelei au purtat-o spre esenţializări, cuvintele îi sosesc de demult, au aroma miturilor, iar imaginile sunt colorate limpezi, ca în tablourile lui Giotto, prin plasticitate reuşind influența-rea cititorului şi astfel câştigând în planul mesajului transmis. Chemarea creativă „către ochiul de lumină/ unde păsările desenează cercurile/ în care poţi doar visând/ să rostogoleşti cu degetul poeme” starea normală a arderii liricii fiind cea închisă, a vieţii interioare, ivită în afară elegiac, melancolic, în ton tandru: “tu spune-i c-am plecat/ să fac din lacrimi simfonii/ pe colţ de primăvară/ voi căuta apoi/ un pas singurătăţii”şi această dedublare are subtila artă a recreării propriului eu, Mignon descoperindu-se în acel „face to face” introspectiv,”deschid coperţile aceleaşi cărţi/ filă cu filă/   desfac sufletul unui orb”, „şi e târziu, Mignon!/ în presimţiri de ierni/ rămâne doar urletul tăcerii/ să peticească golul dintre noi”. Paleta coloristică are  trimiteri nipone, nuanţele sunt tari, vii, menite ca sinestezii expediate direct, mimesisul fiind lipsit de orice încercare polemică sau deformare a sensului mesajistic: „poet prăbuşit-/sub un ciot de trandafir/petale roşii”, „poetul tace-/în laguna albastră/pânzele albe”. Suferinţa şi tăcerea, creatoare liricii din toate timpurile, au la Mihaela Aionesei armonii verbale izvorâte dintr-o stare configurată ermetic în ramă ancestrală, eul liric spiritualizat are o anume autoritate, o voce sobră care impune ascultare şi încredere. Mihaela nu foloseşte ludicul în a-şi defini imaginile şi obârşiile, la ea versul nu este numai plăcere audibilă ci şi judecată dreaptă, raţionament existenţial obiectiv. Metaforele ei frizează universalitatea în toate metamorfozele ei: „în pântecul ei gol/ aştept să mă nasc/locuit de oricine” sau „mă înham răbdării de a fi/ peşte la valuri fără orizont”. Poate cele mai calde scrieri le are Mihaela acolo unde vorbeşte despre părinţi, despre locurile copilăriei şi nostalgiile aducerilor aminte. Idilicul îi oferă şi imagismul metaforizat admirabil, reale călătorii sentimentale în trecut: „uneori alergam la marginea satului/ cu cârdul de copii/ prindeam curcubeul/ îl înfăşuram pe degete şi râdeam”. Copilăria este locul pururi primitor, vindecător şi dătător de sens vieţii, poezia capătă accente mistice, un mic eden se naşte dătător de vitalitate. Aceste versuri  curate de speculaţii metafizice, de orice element impur, de orice interpretabilitate, construiesc un locaş serafic, vindecător  durerii, în elemente diafane ca un paradis dantesc. Nu aş renunţa la nici unul din pasajele citate întru relevanţă: „copilăria îşi face cuib sub coasta/ din care noaptea ies pui de pradă/ pentru fiecare dor ascuns/ sub pleoapă”; „aş fi vrut/ să mă înveţi cum să ies/ fără teamă din coaja de prunc/ mamă...”; „cobor în ea ca într-un templu/ în care s-au surpat toate dimineţile”: „atât am mai rămas şi umbra încovoiată sub mănunchiul de răni. nu-i nimeni să prindă strigătul. ecoul ei se aude în mine. sunt fiica singură. -Tati, lasă cerul mai jos şi ia-mă în braţe.” Metafora Mihaelei are o anume legeritate (paradox compoziţional) în a fi formată complicat, ea nu este doar simplu concepută ca o comparaţie, Mihaela are un altfel de metaforă, una localizantă eului, modelării lui, transformării lui. Aş îndrăzni să-i numesc metafora „creativă poetului”, o dublă vectorialitate, cuvântul şi poetul se întrepătrund pentru reciprocă înălţare la sublim. Este aşa cum George Călinescu făcea comparaţia: „Noi presupunem că Eminescu colinda pădurile şi satele. Cezar Petrecu îl pune să ofere alune veveriţelor şă să se întristeze de moartea unei păsări.” Tot aşa Mihaela ne pune gândul la treabă prin natura metaforei folosite. Are acţiune şi sculptură. Un alt potpuriu  care nu are nevoie de chei sau decodificări ci doar de percepţia frumuseţii poiesisului: „îmbracă-mi trupul în iubire/ îţi cer/ să nu mă ningă aşteptarea/ ca o iarnă”; „uneori/ împinsă de furie/ alung amurgul/ biciuind fiori neîmblânziţi”; „fulgeră timpul resturi de clipe/ dincolo de malul de suflet prăbuşit/ văd înmugurind lumina”; „precum cocorii/ vom înfrunta troiene/ dând sens altor anotimpuri”: „pe riduri ivite în taină/ răzbate un fir de iederă spre lună/ a mai rămas un pătrat/ să-mi numere bobii crescuţi de-o iarnă vitregă în orbite”. Un poet şi o credinţă în cuvânt, Mihaela Aionesei şi volumul de poezie Cerşetorii de stele, trebuie să aibă drumul deschis oricăror artişti, fără motivaţii patetice sau lacrimogene pentru că aşa cum punea Victor Eftimiu în glasul lui Hefaistos răspunsul către Prometeu, noi, cerşetorii de stele am putea fi o altă dimensiune umană: „- Ei bine, bătrânul ipocrit/ pe zei şi pe zeiţe cu sila ne-a sfinţit/ smulgându-ne podoaba deosebirii noastre/ şi ne-a făcut Arhangheli ai zărilor albastre.” Credinţa Mihaelei în cuvântul poziei a reuşit să-i picteze un portret al esenţelor ei feminine, crez şi sentimente. Metaforele sunt şi aici mai mult recepţii subiective existenţialiste decât pură stilistică: „acolo încolţeşte iarba pe umeri/ spinii prind rădăcini în călcâie/ şi cresc copaci pentru fiecare umbră prăbuşită”;„la ceasul de rugă/ cei care-au fost/ şi-o icoană/ vin să ne sprijine”; „de-atunci în fiecare an/ cu sufletul pe buze/ primăvara şi un miel rătăcit/ la piciorul crucii aşteaptă”.

La final, fără pretenţia că am reuşit o exegeză la creaţia Mihaelei, mi-aş permite o constatare: suntem un cerc de oameni dăruiţi liricii şi între ei, Mihaela, de vreo trei ani încoace, a învăţat să fie poet, a muncit să fie poet, a evoluat întru a merita acest volum de debut reuşit. Aş putea să închei cu un citat caracteristic nouă, “liriştilor”, din poezia minulesciană: „De unde vin?/ Eu vin din lumea creată dincolo de zare/ .../ Din om în om/ Din gură-n gură/ Din lumea celor patru vânturi/ Şi patru puncte cardinale.” dar este mult mai adecvat cuvântul poetei aici, în locul suspendat de unde ne ivim sufletul:„la frontierele nopţii/ un cerşetor de singurătăţi îmi dă zăpezile deoparte/ mirările ard/ dimineaţa/ mi-e primăvară până la umeri”.

Cristina Ştefan (Bacău)

ARCANE ALCHIMICE ÎN POEMUL MITOLOGICALE, DE MIHAI EMINESCU[1]

Eminescu este obligat, prin misiunea sa de Spiritus Rector al NEAMULUI ROMÂNESC, să întindă, periodic, capcane iniţiatice, pentru a verifica gradul de virilitate spirituală al Neamului pe care-l ocroteşte. Cea mai cunoscută capcană a poetului Eminescu se numeşte MEMENTO MORI - panorama deşertăciunilor.

Una dintre cele mai puţin cunoscute capcane iniţiatice eminesciene este poemul MITOLOGICALE. Însuşi titlul, prin sufixarea cuvântului „mitologic”, avertizând asupra unei funcţii de împlinit în plan sacral – cu sufixul „-ale” – trimite la semnificaţia derizoriului, ilariantului (de tip zaharicale – sau, la Creangă: puricale...).

Numai în două cazuri, omenirea reacţionează astfel, faţă de sacru:

1- când mitul a fost uitat şi s-a degradat, formal, până la forma-funcţie de divertisment (dar orice mit poate reînvia oricând, autoenergetizându-se – pentru că el pre-există, din vecie spre vecie, în GRĂDINA ARHEILOR...);

2-  când mitul trebuie protejat, cu orice preţ (chiar cu preţul aparenţei derizorii), de către iniţiaţi, în faţa valului agresiv-profan ( a se vedea măştile de tot felul – cele mai cunoscute fiind cele de carnaval...   -  dar semnificaţia esoterică a acestor măşti s-a pierdut, uneori aproape total... - puţini ştiu, de exemplu, că Arlechino are funcţie funebru-infernală...).

Textul eminescian oferă un traseu iniţiatic dintre cele mai interesante.

Aparent, pentru un lector plictisit şi neavizat – poemul este o parodie autohton-românească, de gust îndoielnic, a scenelor mitice olimpiene – având drept protagonişti, solitari şi bufoni, perechea mitică URAGAN-SOARE. Aparent fără rost, nejustificabil în economia unei scenete mitice riguroase, capătă relevanţă, spre final, o perecheuman-alchimică, împinsă de poet spre forma derizorie: MARGARETA nu e MARGARETA lui Goethe – ci o proastă frumoasă, care-şi aşteaptă un amant extrem de terestru(în aparenţă) – nu FAUST-întineritul prin magie mefistofelică – ci „scriitor la subprefectură”. Scriitor-Creator – trecut sub „zodia” derizoriului administraţiei pur terestre.

Mai mult de atât, şi mai rău – se înregistrează derapaje semantice inutile (şi neaşteptate, jenant-surprinzătoare), dinspre zona limbajului poetic consacrat – spre sintagme neologice-parodice, preţioase şi pretenţioase (cu funcţie de măşti lingvistice groteşti), de tipul:

a-(cf. p. 325) „Ah! Moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruineze/Toate societăţile de-asigurare (s.n.)din ţară”, sau

b-(cf. p. 325) „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi”(s.n.), sau

c-(cf. 326)”Vai! Nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri”(s.n.).

Prima reacţie, pentru cei neiniţiaţi în Eminescu, ar fi închiderea cărţii, cu „sastiseală”...A doua reacţie, din partea celor minim avizaţi, în ce priveşte dinamica planului sacral-mitologic – este să-şi pună întrebări, cu privire la anumite puncte de tensiune simbolică majoră, ale textului:

a-în primul rând, relevanţa insistentă a culorilor roşu-verde-albastru – ce e cu ea? Şi de ce apare ALBASTRUL fetei-MARGARETA OCULTATĂ - convergent direct la AURUL LUNAR?

b-Insistenţa pe elementul AUR – trecut prin stadiile-spaţii de transfigurare: chimir, căuş de vatră(cuptorul), saci de-ntuneric – saci în care aurul este uscat în rubine. De ce? Este o operaţiune bizară – care poate să trimită, cu o oarecare rigoare, la practici oculte.

c-LUNA-CLOŞCĂ, generatrice, prin mers sacral (pendular: stânga-dreapta), a stelelor – apare, ca relevanţă în text, după cuplul (căzut, sau ascuns în derizoriu – ca Cenuşotcă)  MARGARETA-FAUST-CEL-CU-PIPA. În ce scop a fost creată această relaţie mitică?

d-De ce URAGANUL-MOŞNEAG nu mai are căciulă (ăn finalul poemului) – când se spune clar, în textul anterior acestei secvenţe, că nici nu avusese căciulă – ci coroană?

Şi aşa mai departe. Întrebările iscate sunt suficiente pentru a cere, imperativ, o nouă ordonare a percepţiilor semantice, din partea noastră -  o ordonare de tip mitologic, alchimic etc.   -   după cum va fi cerută ea de o relevanţă simbolică mai insistentă sau de alta.Oricum, totul este mult prea „iraţional”, în text, pentru ca să nu reclame o tentativă de reordonare, în mintea noastră, a secvenţelor mitice disparate(mai exact, o reordonare a „obişnuinţelor” noastre mitice, a prejudecăţilor noastre mitice).

Ce va fi vrând să facă oare, prin spunere   -   MITICUL EMINESCU?

Dată fiind relevanţa culorilor alchimice (negru, roşu, verde, albastru)   -   mai abundente şi mai relevante decât în multe poezii eminesciene   -   se pare că avem de-a face cu OPERA ALCHIMICĂ-MAGNUM OPUS. În ce constă ea? Ca orice operă alchimică, demersul urmează finalitatea numită ”obţinerea pietrei filozofale” (cf. Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p.65): „(Piatra filozofală) e piatra aruncată, pe care Christos o răscumpără şi o preface în pâine superesenţială şi o pune în vârful unghiului, căci gestul Lui, în momentul frângerii, e prototipul secţiunii longitudinale, a tuturor bisericilor creştinătăţii”.

Dar, cum spune prefaţatorul operei lui Fulcanelli, Dan Alexe (cf. Fulcanelli, Misterul Catedralelor   -   şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, Nemira, Buc.,1997, p.9):”Textele alchimice sunt, în primul rând, reţete magice, şi, în al doilea rând, texte poetice” (s.n.).

Prin alchimia textului eminescian, deci, către LEUL VERDE, SCUIPATUL DE LUNĂ sau SĂMÂNŢA METALICĂ   -   adică spre cea mai adâncă stare poetică:cea alchimic-creatoare.

Alchimia poate fi accesibilă numai prin stăpânirea unui joc, criptat, cu limba”   -   şi Eminescu este stapânul absolut al acestui joc.

Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998:”Din punct de vedere creştin, alchimia era un fel de oglindă naturală, oferite adevărurilor revelate:piatra filoyofală care transformă metalele obişnuite în argint sau în aur este un simbol al lui Christos, iar producerea acestei pietre din <<focul fără flacără>> al sufletului şi din <<apa permanentă>>  a mercurului este asemănătoare naşterii lui Christos-Emmanuel”.

De aceea, în textul eminescian vom căuta PIATRA ARUNCATĂ, care este rescumpărată şi prefacută în pâine superesenţială, demiurgic-reconstructivă a lumii.Unde este capătul de jos al osiei lumii? În PROSTIE-IGNORANŢĂ şi în PUTREFACŢIA NEAGRĂ şi FUM AL INCERTITUDINII.

Piatra aruncată va fi, aici - FEMEIA : MARGARETA MAGIEI ( MARIA MÂNTUIRII   -   din MARIA MAGDALENA). Cu ea vom trece prin cele trei etape alchimice   -   PURIFICARE, ELIXIR   -   ajungând la REVELAŢIA SUPREMĂ A PIETREI FILOZOFALE.

Margareta Magiei se întemeiază pe fumul pipei-lulelei sublunare (scrierea-fum de la subprefectură, scrierea subjugată Materiei-Prakrti)   -   şi tot ea se va-nălţa, ca axă a lumii spirituale, din OUĂLE LUNARE (CLOŞCA LUNARĂ va umple cosmosul de urmele fertile ale stelelor   -   căci cloşca este imaginea simbolică alternativă a insuşi PEŞTELUI-CHRISTOS, care-şi lasă icrele sacre, transfiguratoare, în vatra cosmică a FOCULUI NEVĂZUT-ALBASTRU: „Luna, o cloşcă (...), merge pe-a celui aer moale şi- albastru”).

Albastrul şi Albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detaşarea faţă de valorile acestei lumi şi înalţarea sufletului eliberat către Dumnezeu, adică spre aurul care va întâmpina albul virginal , în timpul ascensiunii sale spre albastrul ceresc (...). Albastrul este cea mai imaterială dintre culori (...). Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului, în care realul se transformă în imaginar” (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Artemis, Buc., 1997).

De aceea, pentru a păstra imaterialitatea divină a rezultatului operei alchimice - OUĂLE ALBASTRE, IUBIREA ALBASTR - Moşneagul Dinamicii şi al Razvrătirilor Cosmice - URAGANUL - se lasă despuiat de atributele sale autarhice-divine (în primul rând de COROANĂ - dar şi de COJOC şi CIUBOTE):el rămâne sub protecţia PIEII RENAŞTERII (CĂMAŞA), desculţ   -   ca Revelare a Puterii şi Bărbăţiei, dar şi ca „primul mugur al fătului din pântece” (cf. Zahan Dominique, Societé d' initiation Bambara, Paris-Haga, 1960).

Apoi, fără căciulă ( de fapt, în primul rând, fără COROANĂ) - adică având parul neordonat-neocrotit de cască ( Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, op.cit.):”Casca este un simbol al invizibilităţii, al invulnerabilităţii, al puterii”. Deci, Moşneagul-Uragan e la fel de fragil şi vulnerabil, dar la fel de curat şi gata pentru un nou început-operă – cât şi un prunc. El se predă total Maestrului Alchimist – celui care, între timp, a devenit ANDROGINUL – PRIN NUNTA ALCHIMICĂ SECRETĂ -  Soare-Lună: „Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/Şi se scarpină-n cap somnoros  -  uitându-se-n soare”. Stând în pântecul prefacerii alchimice, Moşneagul-Uragan (forţă cosmică dinamică brută, nu ocultă – ucenic, iar nu Maestru) – a rămas în urmă cu o măsură a percepţiei asupra operei alchimice: el crede că se mai uită în Soare – când, de fapt, el priveşte (încă neînţelegând) OPERA ALCHIMICĂ ÎNFĂPTUITĂ.

Scărpinarea în nas – supunerea la fulgerele Revelaţiei. Somnoros (de fapt, supus anamnezei) – Uraganul-Ucenic se uită/se predă spiritual, pentru a fi iarăşi utilizat, circular – pe Axa Munte(Rarău)-Soare(de fapt, Androginul Paradisiac).

Da. Soarele a operat alchimic, prin intermediul forţelor brute, dinamic-cosmice, ale Moşneagului-Uragan (Ucenicul Alchimic) – transmutarea în ALBASTRU – trecând de la nigrido, prin albedo – la rubedo – iar, apoi, la PIATRA FILOZOFALĂ: STAREA DE ALBASTRU.

Şi acum, să urmărim ce ne lasă Eminescu să întrevedem – din operaţia alchimică, prin care s-a ajuns la faza SULFULUI-IUBIRE (PURIFICATIO: „Devoţiune fierbinte faţă de divinitate” – cf. Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, Univers Enciclopedic, Buc., 1997):

I-CARUL, ca simbol al lumii (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.) – este mânat de Uraganul-Ucenic al Maestrului-SOARE – ieşind „din porţile mândre de munte” (MUNTELE – simbol al Centrului Spiritual al Cosmosului).

Ieşirea din Centru a CARULUI RĂZVRĂTIRII (REVOLUŢIONĂRII SPIRITUALE)  – se face sub semnul pozitivităţii, al divinului ALB, diurn: adverbul DA, primul cuvânt al poemului, marchează nu o afirmaţie continuatoare a altui context, necunoscut de noi – ci explozia iniţială a voinţei centrifuge, nou-creatoare.

II-Apanajul Bătrânului Uragan din Carul Lumii îl formează CAII-FULGERE (Revelaţia) şi FUGA-TUNET (tunetul este socotit, în mitologia lumii, tatăl fulgerelor):”Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună”.

III-Suportul de deplasare sunt NORII – „Pe lungi umeri de nouri/Caii fulgerători” etc.

NORUL este:

a-instrumentul apoteozelor şi al epifaniilor, dar, în acest moment al operei alchimice, e mai curând

b-starea de principiu (islamicul „al'ama”), ce nu poate fi cunoscută, a lui Allah.

Pe umeri de nouri – adică prin susţinerea ocultă, se dezvoltă dinamismul primar al acţiunii URAGANULUI (acţiune programată, comandată şi stimulată de Maestrul-SOARE). Aparent doar, această acţiune este disjunctă faţă de intenţiile SOARELUI-MOŞNEAGULUI ETERN AL LUMII – în realitate, fără această fază dionysiacă, shivaită (nigrido, în limbajul alchimic) nu e posibilă realizarea fazelor ulterioare ale MICII şi, apoi, ale MARII OPERE ALCHIMICE-MAGNUM OPUS.

În zona semantică a norilor susţinători, a norilor-principiu divin voalat, în vederea suportabilităţii revelaţiei către umanitate – se înscriu, treptat, şi munţii, codrii bătrâni, paltenii nalţi, bătrânii stejari, şi brazii cei vecinici.Căci nucleul spermatic al LUMINII NOII OPERE-LUME (LUMEA CA PROIECT)   -   este reprezentat de HOHOTUL DE RÂS al Uraganului. Râsul este izotopic semantic, în mitologia celtică, cu Văzul Divin (cf.Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Christ, Bruges, 1940).

IV – SALUTUL munţilor şi codrilor (exprimaţi ca scară-rugăciune vegetală:palteni-stejari-brazi) semnifică adeziunea de spirit a forţelor chtoniene la OPERA NOVA   -   opera pornită prin dinamismul spiritual, ca impuls primar (primo movens...), din partea BEŢIVULUI URAGAN.

V – Evident, beţia este starea de extaz mistic, în care URAGANUL trebuie să-şi transpună fiinţa de forţă   -  spre a realiza prima fază a Înaltei Opere, întru divinitatea diurnă (exclusiv, deocamdată).

ORGIA („Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei...”), deci, este starea de graţie ţi, în acelaşi timp, hybris-ul-vehemenţă dinamică, necesar Noii Creaţii.

VI – MAREA ALBASTRĂ ar trebui, conform atributului albastră   -    să semnifice transcendenţa absolută. Nu. Marea, la Eminescu, dincolo de simbol al infinitului vieţii şi morţii   -   este simbolul inerţiei şi al inconştienţei dintre reîncarnări (starea de kamaloka   -  pauza dintre reîncarnări)   -   în contrast cu dinamismul universal.Dar originea ocultă al întregului dinamism universal stă tot în kamaloka-marea.Marea este oglinda ce reflectă firea. Deci, reflectă, aparent total placidă, ceea ce ESTE / EXISTĂ (fenomenal). În faţa dinamismului revoluţionar-spiritual, MAREA răspunde pe potrivă   -   adică, refuză evidenţa(manifestarea) reflectării vizuale   -   şi se manifesta mult mai ocult-orfic, ca murmur: MAREA îşi simte în pericol propria natură (disimularea ocultă). De aceea, îşi transformă funcţional albastrul:din finalitate divină   -   în inconştienţă (ca disimulare), refuz al angajării făţişe, în „opera operatoare” a URAGANULUI.

Se produce, în felul acesta, uşor, confruntarea şi conversia-convertirea albastrului final (expresie a stării de absolut divin)   -   în negru incipient (nigrido alchimic, izotopic semantic cu putrefacţia care precede reînvierea): armia neagră a URAGANULUI, prin intermediul halo-ului norilor   -   este mânată „contra mării”   -   şi, de fapt, contopită (secret) cu natura intimă a mării.

El mân-oştiri de nori contra mării...ş-armia-i neagră” etc   -   în locul acelor puncte de suspensie trebuie să punem, probabil, întregul secret al convertirii reciproce a URAGANULUI (dinamism cosmic evident) în MARE (dinamismul ocult, rădăcină al tuturor dinamismelor fenomenale-expresive). Orice negru-nigrido (putrefactio) promite, în învăluirea sa, izbucnirea luminii secrete, potenţială acum  -   dar oricând gata să se autoexprime.

Constatăm, însă, că operaţiunea nu este începută de forţele evident-active, răzvrătite (haotic, dacă i s-ar fi permis să-şi exprime întocmai propria natură...)   -   ale URAGANULUI BĂTRÂN.Mai BĂTRÂN (experimentat-puternic spiritual, ca autoritate executivă şi, în primul rând, plănuitoare şi coordonatoare) ca URAGANUL, dar stând sub semnul Roşului Etern (dând iluzia artificialului, tocmai cu cât este mai organic, mai spiritual-roşu: „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de azi” - ricanează ucenicul, semiprofanul, „instrumentul” alchimic al Soarelui - URAGANUL) -  stapânind autoritar demersul operei alchimice: este SOARELE.

De fapt, beţia extatică a Moşneagului-Uragan a fost pregătită, ritualistic, de către SOARE. Căci Soarele a convertit apa placidă a Mării   -   în norii păhare cu apele mării adânci  -   „păhare boite cu roşă lumină”. De observat, iarăşi, disimularea sacralului autentic, sub măştile artificialului, ale deghizamentului şi butaforiei de carnaval (sau de societate umană profană): paharele sunt „boite” cu „roşă lumină”   -   cu cât ele sunt, sau devin, mai autentice Potire Graaluri.

Soarele, deci, a produs Oceanele Purpurii, ale mitologiei greceşti: ele reprezintă pântecul în care viaţa şi moartea se transformă una în cealaltă.

În felul acesta, aparent, Marea şi Cerul divorţeaza semantic: lumina roşie a Soarelui se reflectă în Mare, ca fază superioară a operei alchimice (albedo=ţelul operei mici, iar rubedo=ţelul operei mari alchimice). Iar Cerul se diferenţiaza cromatic (implicit, şi simbolic): cerul cel verde   -   Cer care preia funcţiile activ-sacrale ale Apei (eminamente verde).

(Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit.):”Verdele intră cu roşul într-un joc simbolic de alternanţe. Trandafirul infloreşte printre frunzele verzi (...).Echdistant între albastrul ceresc şi roşul infernal, două culori absolute şi inaccesibile, verdele mediator este o culoare (...) umană (...). Verdele este culoarea apei (...). În tradiţie orfică, verde este lumina spiritului care a fecundat apele primordiale (s.n.).Alchimiştii socotesc că lumina smaraldului este aceea care pătrunde cele mai mari taine(...). Raza verde este dătătoare de viaţă şi de moarte (...). Rozicrucienii înfăţişează Graalul verde şi pe Christos-Trandafir Roşu, pe Cruce Verde”.

In concluzie, păharele nourilor sunt metonimia Graalului, iar acţiunea de a bea băutura amară a Oceanului Pacific (jumătate...): ”Groaznic s-a îmbătat bătrânul   -   soarele zice/Nu-i minune   -   a băut jumătate d-Oceanul Pacific,/Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară”   -  

ei bine, această acţiune de a bea băutura amară, înseamnă integrarea forţelor dinamice din cosmos   -   în starea de GRAAL-CHRISTOS( integrare în lumina Spiritului Etern, dar şi revelaţia Luminii Spiritului: EVOLUŢIA PE TREAPTA IUBIRII ABSOLUTE CRISTICE).

Oceanul Pacific, şi nu alt ocean (mai...european)   -   trimite la ideea de pax eterna.

Iată ce spune un text alchimic: ”Cei doi şerpi, fiind puşi laolaltă în Recipientul Mormântului(care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul din momentul în care se apucă unul pe altul   -   dacă frigul nu îi împiedică   -   şi până când amândoi, cu balele lor de venin şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului(influenţele şi forţele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii neîmblânzite>>, ca un venin, adică distructiv, şi, pâna când, în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă după moarte în apă vie şi permanentă   -   prin unirea lor într-o realitate superioară)   -   înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, mai nobilă şi mai bună”.

Pacea, împăcarea sub semnul nobilului şi absolut bunului Hristos.        

După violenţa-hybris a beţiei (şi,implicit, a bătăliei dintre şerpii Mercurului şi ai Sulfului)   -   urmează împăcarea secretă, total ocultă, întru AXA-PIPA-LULEA.

(Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op.cit.): „Calumetul-pipă reprezintă OMUL PRIMORDIAL în picioare în CENTRUL LUMII, pe chiar AXUL LUMII   -   şi înfăptuind prin intermediul rugăciunii materializate prin fumul de tutun (sufletul) unirea dintre puterile chtoniene şi ZEUL SUPREM URANIAN, spre care se înalţă ruga lui”.

Acesta este simbolul „Tânărului plin de speranţe” (n.n.:căci e plin de fumul-spirit divin) „venind cu luleaua în gură”. Ivirea sa este concomitentă cu retragerea roşie (apusul) a Soarelui: Tânărul-Omul Primordial, contopit cu AXUL LUMII   -   este ipostaza vicarială-alchimică a Soarelui. După cum FATA ALBASTRĂ (transfigurarea Mariei Magdalena-nigrido   -   în Maria Fecioara-albedo) este ipostaza vicarial-alchimică a Lunii. Păstrătoarea stării de OU ALBASTRU   -   în raport cu lumea profană, disparentă în starea nigrido.

Amară şi dulce este băutura-Christos   -   căci presupune moartea iniţiatică(„Părinte,de voieşti, să treacă paharul acesta de la Mine”   -   cf. Evanghelia lui Luca, p.1194   -   cf. ”Avva, Părinte, la Tine-s toate cu putinţă   -   treacă paharul acesta de la mine”   -   cf.Evanghelia lui Marcu, p.1156   -   „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”   -   cf. Evanghelia lui Matei, p.1132)   -   şi viaţa spirituală eternă, dobândită prin beţia mistic-euharistică a iniţierii.

Capul prin nori („Soarele-şi băgă capul prin nori”) reprezintă:

a – străpungerea necunoscutului,

b – aureolarea capului, sacralizat prin lumina noii lumi (revelaţia Soarelui către Uragan este exprimată ca gâdilare-înţepare repetată a bărbii=tumultul haotic al sufletului-corp eteric, cu O RAZĂ=suliţa revelaţiei Sinei Spirituale). Dar această suliţă încă nu ajunge la Nucleul Spiritual al Ucenicului-Forţă Brutală a Cosmosului. De ce spunem aceasta? Pentru că Uraganul vede, în acţiunea solară , încă un joc, al Iluzionistului-PEPELEA: „Hehe, zice bătrânul râzând, ce faci tu, Pepeleo?” Soarele-Taumaturg a depăşit, cu mult, stadiul jocului steril: el înfăptuieşte, prin autosacrificiul pe care-l va presupune hierogamia, nunta alchimică – MAREA OPERĂ DE CREAŢIE COSMICĂ.

Nu este exclusă (dar are, totuşi, prea multe şibrezeli de argumentaţie) o ipoteză conform căreia cei doi bătrâni ai lumii, Soarele şi Uraganul, ar fi Gottheit-ul, respectiv Gott-ul eckhartiaeni (dumnezeirea pasivă, nonexprimată – şi Dumnezeul activ, exprimat în lume). Că ar fi două aspecte ale aceleiaşi divinităţi atotfăuritoare (şi atotplănuitoare).

Moşnege făr' de-obraz” nu poate însemna insultarea Uraganului-Ucenic, din moment ce acesta s-a conformat întocmai planurilor oculte-creatoare ale Soarelui. E vorba, mai curând, de pierderea obrazului-faţă expresivă  -  în decursul operei de obiectivare alchimică. Dinamismul-faţă expresivă (Gott) se retrage, pentru a reveni la starea ante-proiectantă.

Ucenicul începe el însuşi un aparent joc(simbolizat de shivaismul mişcării, numită când „mocăneasca”, când „morişcă”, efectuată asupra unei părţi expresive a Uraganului:”El norii frământă jucând mocăneasca/Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă”). Darea peste cap este, şi ea, semn al transfigurării: ”Se tăvălea peste cap” ( de observat dubla rotaţie: o rotaţie în jurul propriei axe fiinţiale – şi o a doua rotaţie, în jurul unui centru ocult, care dirijează „jocul” vieţii şi morţii, transfigurările prin parcurgerea CERCULUI-SPIRALĂ a LUMILOR POSIBILE/IMPOSIBILE/TRANSCENSE etc.).

Coroana pe-o ureche – se traduce prin COROANA ORFICĂ ( coroana care produce Revelaţia, la nivelul urechii-labirint al fiinţei, hieroglifă a fiinţei).

Răsturnarea carului – este simbol clar al naşterii-renaşterii: răsturnarea lumii (a se vedea şi expresia, profund metaforică, a românului, când vrea să numească expulzarea iminentă a fătului, ca naştere: ”Când răstoarnă (cutare femeie) carul?”): ”Se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul” – Uraganul nu percepe, încă, naşterea sa spirituală, ca pe o renaştere – ci ca pe o înglodare – o sporire a gradului de afundare în materie. Vom vedea imediat că percepţia bătrânului este una provizorie şi, deocamdată, iluzorie.

De ce? Pentru că Ucenicul Uragan ştie că, întâi, trebuie să te scufunzi – să cazi cât mai jos!!! – pentru a putea să accezi, merituos, la cea mai avântată înălţare. Trebuie, deci, să regresezi până la stadiul saturnian (căci porcul care se „scărpina de păduri ca de-un gard de răchită” stă sub semnul PLUMBULUI-SATURN). Numai că zidul dintre lumi este împletit, iar nu compact: printre/prin ochiurile „împletiturii” metafizice se poate întrevedea, totuşi, esenţa ocultei lumi.

După shivaismul mişcării („mocăneasca”, „morişca” distrugerii şi reînvierii cosmice/TRANSFIGURĂRII)  - „norii roşesc de ruşine”. Din nou, convertirea valorii negative şi negatoare a înroşirii ( la obraz...) – în valoare pozitiv-iniţiatică: convertirea inefabilului profan al apei – în inefabilul sacral: SÂNGELE CRISTIC DIN GRAALUL VERDE. Esenţa Luminii.

1- Axul lumii noi primeşte COROANA („El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă”) – frumoasă şi roşă – ambele, ambele, atribute ale divinităţii autosacrificate întru demiurgie.

2- „Cojocul l-anină/El de cuptor” – COJOCUL dublează athanorul alchimic – se sugerează intrarea în faza a doua: albedo. Din întâmplare sau nu – pronumele care-l „denumeşte” pe URAGAN, prin anjambamentul versului – devine pronume al divinităţii (prin ortografierea cu majusculă).

3- „Ciubote descalţă” – rămânând virilitatea pură a operatorului aşchimic, de până la junta alchimică.

4- „Negrele-obiele/Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei”. O transfigurare miraculoasă: negrele legături împiedecătoare (obiele) devin avântul spiritual suprem luminos: lanul dublu arat trimite la mistica cristică a GRÂULUI – iar astfel, Focul Gheenei, prin Hristos care a poposit în lanul obielelor – se transfigurează, din imagine a labirintului „sec”/steril -  în FOCUL CELEST AL MÂNTUIRII ALCHIMICE: hierogamia Soare-Lună.

5- „Chimirul descinge şi varsă dintr-însul/Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră”. Matricea-chimir, matricea-căuş al vetrei – nasc AURUL APRINS (faza albedo).

Pentru faza albedo, Eminescu oferă o metaforă cu totul inedită: GERUL BĂTRÂN ŞI AVAR.  „Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită/Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric/Ca să-l usuce-n rubine”.

Bătrâneţea GERULUI îl face pe Ger „contemporan” spiritual-funcţional cu Uraganul şi, mai ales( dat fiind că Gerul este treaz şi activ, lucid, chiar hiperlucid, într-o muncă complet ocultă) cu SOARELE. Extremele, mai ales în alchimie, se ating, „nuntesc”. Starea de avariţie este starea de departajare faţă de lumea profană şi faţă de tranzacţiile zadarnice, tocmai pentru că sunt profane – ale lumii: avarul mistic îşi prezervă energia şi şi-o sporeşte. Apoi, să numim operaţia alchimică, efectuată prin gerul avar din întuneric (paradoxal, el este CEL FIERBINTE SPIRITUAL – care, acţionând în întuneric, pregăteşte esenţa Luminii): el comprimă lumina aurului-zori (aurul spiritual, lumina noii lumi) – în RUBIN (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.: „Piatra îndrăgostiţilor, care îmbată şi exaltă, fără să existe vreun contact. Emblema fericirii – izgoneşte Răul”).

Prin Gerul-albedo cu flori de aur, concentrat în rubine (rubedo) – s-a ajuns la stadiul GRĂDINA PARADISULUI:”Soarele(...) pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare[2]/ Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce” (florile de cireşi/vişini îngână-contopesc albul cu roşul – „usucă aurul în rubine”... – iar florile de salcâm sunt, ca şi cele de tei – „de aur” al IUBIRII CELESTE).

Aici se-ntâlnesc FATA ALBASTRĂ (boboc= comprimare a focului, a lui Hristos cel Roşu, ascuns între braţele Crucii Verzi) cu amantul ei: „scriitor la prefectură,/Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură”. Speranţa, ştim din teologie, dar ne-o confirmă şi alchimia – este virtute fundamental-spirituală, fără de care nu se poate porni nicio lucrare sacral-spirituală.

Se-ntâlnesc două prostii, oare? „Ah! Boboc...amabilă eşti...frumoasă şi proastă/Când aştepţi pe amant...” Nu se poate. Zadarnic să fi lucrat, pe deasupra şi pe dedesubt de spiritualitate istoric-umană, Spiritele Mitului Etern, Uraganul-Soarele-Luna-Marea(Maria...)-Gerul....?! NU!!!

ALBASTRUL şi AURUL – alchimia, mai ales, care dă semnificaţie sublimă ALBASTRULUI şi AURULUI – trebuie să învingă (reconvertind, întru Paradis, istoria umanizată...) – să învingă PE DEPLIN ŞI REAL (Realul Esenţial!!!) – căci sacralul este singura realitate.

Ea e proastă când aşteaptă iubirea, când îşi aşteaptă amantul?  Nu  -  ea este SUPREMA INOCENTĂ (inocenţa i-a fost pregătită/trudită alchimic de stihiile Mitului Etern!). Ea este iedera verde-albastră, care se înalţă, răsucindu-se pe axa lumii – „scriitorul” (stăpânul hieroglifei lumii) cu PIPA-LULEA. AXA SPIRITULUI.

Astfel este recuperată (prin muncă dublă de transfigurare: în registrul cosmic-stihinic şi în registrul istorico-mitologic uman ... – conlucrare sinergică a Regnurilor şi Arheilor, aşa ca-n Ieslea Bethlehemică, pentru NAŞTERE DE DUMNEZEU...)  - IMAGINEA SACRĂ A ANDROGINULUI. ANDROGINUL ADAM.

***

Soarele apune. Adică se scufundă, pentru nunta (ocultă şi ocultată ochilor profani) cu Cloşca-Lună. Sau, pentru a fi inclus în Ouăle ouate de Cloşca-Lună: stele-urme de aur („Urmele de-aur a labelor ei [Lunii] strălucinde ca stele”). Principiul masculine al AURULUI este inclus în urmele-forme spirituale ale noii lumi-stele. Pe scurt, este contopit, prin hierogamie, în OUĂLE COSMICE.

Da, de fapt, Soarele “apune” (se ocultează în starea mistic-celebră de “noapte bogată”, din Sara pe deal - sau de SOARE NEGRU, ca-n Luceafărul…) – în favoarea stării criptice absolute a OULUI LUMII (în care ARGINTUL LUNAR nunteşte cu AURUL SOLAR).

Forţele dinamice “brute” (stihinic-mitologice) se retrag (după ce au transfigurat rădăcinile lumii, adică au pregătit, “subversive”, germenii Arheilor Eterni, în plină istorie… - prin aceasta, ISTORIA SE VA RESORBI, CÂT DE CURÂND, în Rădăcina-Mit…) – se retrag la capătul de jos  al Axei Lumii-Rarăul (MUNTE): “Iar de a doua zi (n.n.: a doua naştere, cea spirituală) se scoală bătrânul şi urcă Rarăul/ Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/ Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare”. Doar slabe scăpărări-scărpinări (scăpărările Revelaţiei!) au mai rămas din VÂRTEJUL REVOLUŢIONATOR DE SPIRIT ŞI DE LUME. Somnul persistă (este vehiculul către starea Visului, ca Regăsire a Grădinii Arheilor…) – pentru a putea cuprinde, cât mai total şi sintetic, ANAMNEZELE – trăirea recapitulativă a stărilor alchimice în care a fost implicat (fie şi ca ucenic) Uraganul (Transfigurator… - ca orice furtună!). Privirea spre Soare (“uitarea” nu amnezică, ci anamnezică -  în Soare…) poate fi, de fapt, spre Lună (sau uitare de sine în Lună… - Luna este, la Eminescu – nuvela Sărmanul Dionis, simbolul lumii paradisiace, sau, ca în folclor şi în Făt-Frumos din lacrimă -  tărâmul celălalt…). Sau, ca să anticipăm Adevărul-Revelaţie, de care va fi cotropit cât de curând (sau: pe cât de curată i-a fost inima lui de ucenic, în timpul lucrării alchimice) descojitul de voinţă proprie-URAGAN: PRIVIREA este îndreptată spre hierogamia SOARE-LUNĂ. Hierogamie împlinită.

Operă alchimică împlinită – din care proasta  (PIATRA ARUNCATĂ!!!) a fost transcensă la nivelul CLOŞCĂ LUNARĂ, stăpână a potenţialului sacru al Marii Opere Alchimice-Magice (MAGNUM OPUS). Piatra aruncată s-a (RE)convertit în PIATRA FILOZOFALĂ.

Aşa se întâmplă mereu…

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Trimiterile pentru versuri se vor face la ediţia Petru Creţia (Poezii. Proză).


DRAMATICA EPOPEE VALAHĂ – PRIN MONOGRAFIA UNUI CUVÂNT: “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA… (MONOGRAFIA UNUI CUVÂNT PELASG >VALAH)”, DE  ION PACHIA-TATOMIRESCU[1]

ION PACHIA-TATOMIRESCU (n. 16 februarie 1947, Tatomireşti, judeţul Dolj) este numele uneia dintre cele mai puternice, autentice şi autoritare personalităţi culturale, din România ultimelor decenii. Autor a cca 50 de lucrări, ştiinţifice şi beletristice, filolog şi doctor în ştiinţe filologice (cu teza Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970), poet, prozator, teoretician (unul dintre fondatorii paradoxismului mondial), critic, istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, lingvist, publicist, editor şi traducător – numele său se leagă, în primul rând (şi s-a făcut pregnant remarcat!):

– în poezie, de o/printr-o nouă specie literară, premieră mondială: SALMULcea mai scurtă poezie cu formă fixă din istoria literaturii universale, mai exact spus, «un distih, în care versul prim are măsura 2, un troheu, fiind stihul „un-doi-irii“ („undoirii“ / „îndoirii“) Întregului Cosmic, şi, versul secund, măsura 4, o zalmoxiană pereche de trohei...» (I. P. T., Salmi..., p. 5). Invenţia” lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (păcat că filologii n-au, şi ei, precum tehnicienii, dreptul la un Birou Mondial al Omologării Brevetelor de Invenţie!) este deja „omologată“, prin recunoaştere şi citare/explicitare, atât de esteticieni din Belgia, ca Paul Van Melle («Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom, plus brefs encore que le haïkou japonais, car ils sont fait d’un trochée et d’un tétrasyllabe; il n’est pas facile de s’habituer à ce rythme...» – în revista Inédit, nr. 153 / 2001), cât şi din Franţa, ca Jean-Claude George («Le Salme est la plus courte poésie fixe de l’histoire de la littérature; le triplement du salme – proche du haiku – donne le trisalme...» – în Art et Poésie, nr. 177 / 2002);

– ca istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, este printre cei mai fervenţi, eficienţi, consecvenţi şi erudiţi apărători ai nobilei cauze a pelasgo-traco-dacismului  - prin lucrări/studii extrem de bine documentate, argumentate, curajoase şi serioase (multimea de atribute nu este, nicicum, redundantă, ci teribil de firav-acoperitoare de realitate!), dintre care se detaşează: a-DE LA MIORIŢA LA ZALMOXIS, în care, după cum certifica ROMULUS VULCĂNESCU, încă din anul 1984, ION PACHIA-TATOMIRESCU «pledează pentru rădăcinile „mioritice“ ale Zalmoxianismului, apelând, mereu, la implicaţiile zalmoxianiste ale conţinutului Mioriţei (“tema transsimbolizării baladei în Zalmoxianism cedează locul temei transformării Zalmoxiansimului în baladă. Ideea dominantă a acestei relaţii este aceea a seninătăţii protagonistului „mioritic“ în faţa morţii, care reeditează pe plan epic seninătatea dacică în faţa morţii solului către Zalmoxis”); b-ZALMOXIANISMUL ŞI PLANTELE MEDICINALE, interdisciplinare studii de istoria limbii pelasgo-thraco-dace (abordând numele de plante medicinale cogaionice), de botanică, de etnoiatrie, sau de medicină zalmoxiană (pelasgo-thraco-dacă / valahă), vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997; c-DACIA (DACOROMÂNIA) LUI REGALIAN / REGALIANUS’ DACOROMANIA – THE INDEPENDENT STATE OF DACOROMANIA (258 – 270), FOUNDED BY REGALIANUS, THE GREAT GRANDSON OF THE HERO-KING DECEBALUS, lucrare de istoria antică a Pelasgilor / Valahilor (în română şi engleză; traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998; d-ISTORIA RELIGIILOR, vol. I (Din paleolitic / neolitic, până în mitologia pelasgo-daco-thracă – sau valahică / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus, 2001; şi, cea mai recentă  încununare a muncii şi înverşunării/consecvenţei epistemologice a cercetătorului tracolog ION PACHIA-TATOMIRESCU: e-“LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA… (monografia unui cuvânt pelasg>valah), Timişoara, Editura Waldpress, 2012.

ION PACHIA-TATOMIRESCU este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Române de Haiku (din 1990) şi ai Academiei Dacoromâne din Bucureşti (din 1996), membru al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (din 2004), membru al World Poets Society / Société Mondiale des Poèts (din 2007). Binemeritate (dar nu şi îndestule, având în vedere valoarea muncii/roadelor muncii sale!) recunoaşteri ale muncii i-au fost acordate astfel:

La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder – U. S. A.) acordă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU un Certificat for Excelence.

– La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (ION PACHIA-TATOMIRESCU a intrat în acest concurs din 1988 cu ciclul de poeme Cosmia şi Zoria).

– La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureşti încununează pe ION PACHIA-TATOMIRESCU cu Premiul Deceneu, «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».

– La 30 iunie 2003, Universitatea Tibiscus din Timişoara – Facultatea de Jurnalism acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă.

– La 14 septembrie 2004, Festivalul International de Creaţie Religioasă de la Timişoara îi oferă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU Premiul Dosoftei (pentru opera publicată până la acel moment).

– La 7 octombrie 2004, Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara îi acordă lui ION D. PACHIA (ION PACHIA-TATOMIRESCU) Medalia de Onoare, bătută în bronz, «pentru recunoaşterea internaţională a creaţiei sale artistice».

– La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu – din Bucureşti – acordă Diploma de Excelenţă profesorului dr. ION PACHIA-TATOMIRESCU, «pentru studiile de daco-românistică şi pentru activităţile de „editor naţional“».

– La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova şi Salonul Internaţional al Cărţii din Chişinău (ediţia a XV-a) acordă Premiul pentru Eseu cărţii Generaţia resurecţiei poetice, de ION PACHIA-TATOMIRESCU (Editura Augusta, 2005).

– La 9 octombrie 2006, Asociaţia Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni – din Timişoara – conferă Diploma de Onoare d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, «pentru excepţionala contribuţie la propăşirea culturii şi limbii române».

 – La 15 decembrie 2007, C. P. E. Libertatea din Novi Sad / Serbia conferă d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, membru Honoris Causa al cercului Lumina, Medalia de Aur Lumina-60.

* * *

...Avem în faţă (fie că suntem conştienţi, fie că nu!) un adevărat monument al valahicităţii noastre (atât de furibund contestată, azi, de către Bandiţii Lumii!): “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah). Putem să nu fim de acord cu multe dintre amănuntele ideatice, zămislite de cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (spre exemplu, semi-ocultarea cuvântului “thrac” [THRAKES = Luminaţii, Sfinţiţii – ...noi ştim că moşii noştri aveau DUBLĂ ÎNRĂDĂCINARE, în Pământ şi în Cer...cum, azi, se citeşte în fiecare dintre cele PATRU ÎNTR-UNUL blazoane medievale valahe: BOUR-ACVILĂ, şi PARDOŞII „CU SPADE/SIGINI” – în avers şi-n revers! – precum Dubla Funcţie Sacrală Zalmoxiană, Cei Doi GEMENI Divini!]...sau “iertarea”, oarecum naivă şi anistorică, a corifeilor Şcolii Ardelene, care corifei, afară, să zicem, de Petru Maior, au trădat ideea de “valahism”!...etc.) – dar nu avem cum să-i negăm CĂRŢII ACESTEIA, în niciun fel, TEMELIA de idei!

Aparent, dintr-o simplă răsfoire a impozantei lucrări, cititorul este tentat să dea dreptate modestiei autorului, care-şi subintitulează cartea „monografia unui cuvânt pelasg>valah”. De fapt, o lectură onestă descoperă mult mai mult – mai precis, descoperă, scrisă în registru aparent neutral-ştiinţific, epopeea tragic/dramatică a unui Neam – desluşită prin intermediul arheologiei (etimologice) încăpăţânate (în final, REVELATORII!), asupra unui cuvânt: “SÂGĂ”!

La nivel strict formal, cartea (total: 236 pagini, format mare) are patru părţi (inegale, ca întindere tipografică):

I - Arutéla>Arudéla>Arudéal>Ardeál (pp. 7-38);

II - Maris>Mureş, Maramaris >Maramureş, Maramarisia> Marmaţia, sau Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare/Tisa“ (pp. 41-56);

III - Pelasgii >Valahii – „marii anonimi, prin imperii/istorii“ (pp. 59-108);

IV - La început fost-au SÂGA, SÂGETUL, SIGINII, apoi SARMISEGETUSA (monografia unui cuvânt pelasg>valah: SÂGĂ) – pp. 111-226.

SARMISEGETUSA (“CENTRUL SPIRITUAL PELASG”, la care ajunge, în mod desăvârşit firesc, întregul demers, de reconstituire demonstrativo-etimologică, de la “sâgă” (“gresie,  lespezi / stâncicf. p. 116), până la…“SARMISEGETUSA”, însemnând “FORTUL/CETATEA DE PIATRĂ-DE MUNTE A  LUI SARMIS” (Sarmis fiind “rege-zeu-medic” pelasgo-thrac – acelaşi cu cel ce face obiectul epico-liric al două dintre poemele eminesciene, din eposul thracic al Aminului nostru: SARMIS şi GEMENII) a fost (şi va rămâne, în veci, în Cronica Akasha! – dar şi în memoria unor istorici oneşti, dureros şi suspect de puţini, e drept!) EPICENTRUL MARII EPOPEI TRAGICE A NEAMULUI VALAH/ROMÂNESC ŞI, DECI, AL ADEVĂRULUI UMANITĂŢIIEPICENTRU evidenţiat/vădit, de-a lungul ultimelor veacuri, ÎN MOD INVERS/CATABAZIC (adică, semnalul ADEVĂRULUI MESAJULUI SĂU SACRAL fiind tocmai…NEGAREA sa furibund-blasfemiatoare şi, aparent, “ocultă”!), prin măcelul de oameni şi prin pângărirea, prin distrugere sistematică, a emergenţelor sacrului pelasgo-thracic:

26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGE-THUSA (< pelasgo-dac. compus: SARMIS- „SARMIS [aprox. 354 – 295 î. H., REGELE-ZEU-MEDIC-CTITOR AL DAVEI-CAPITALĂ A DACIEI – v. fig. 33-a, infra]“ + -SEGET „SÂGET“, „DROAIE DE SÂGI CIOPLITE“ / „ANDEZITURI“ + -TUSA „FORT ZALMOXIAN“, „TUSĂ“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâgetului lui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. capitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de 1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are – magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“ unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de la unu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2. Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântului Cogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ oclusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocalei labiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion], munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera [lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorul Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion / Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmisegetusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei antice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august 106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puterii imperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din Dacia Nord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa).

Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului, graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitalei Daciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scrise, ÎN CIUDA ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL CUCERITOR DIN ROMA, TRAIAN, CA DACIA, RĂZBOINIC-EROICUL EI POPOR PELASGO(>VALAHO)-DAC ŞI CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, SARMISEGETUSA (MICĂ), SĂ DISPARĂ, SĂ FIE RASE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI, ÎN CELE MAI BARBARE CHIPURI ANTICE, DE LA JEFUIREA, INCENDIEREA ŞI DISTRUGEREA TEMPLELOR DE CĂTRE ARMATA IMPERIAL-ROMANĂ, PÂNĂ LA UCIDEREA DIRIJATĂ A LIDERILOR, A ELITEI PREOŢEŞTI-MILITARE” – pp. 155-156[2]. Şi, după Traian, „ordinul“ a fost respectat, parcă, mai abitir... – şi „înăuntrulVALAHIEI, şi ...„dinafară“!

Urmează, fireşte, argumentările, făcute de/prin cei puţini istorici oneşti (în paradigma şi sintagma spaţio-timpului!), în sprijinul afirmaţiilor despre DACIA SACRĂ şi despre SARMISEGETUSA-CENTRU SPIRITUAL TERESTRU (după ce a fost părăsit Centrul din Bucegi!) – prin texte antice şi mai puţin antice (multe greşeli şi manifestări de ignoranţă, ale acestor istorici, să sperăm că sunt doar...greşeli şi ignoranţă, iar nu semne ale crimei blasfemice premeditate!) – texte neuitate şi meticulos înşirate, cu comentariile şi amendările de rigoare, de către atât de rigurosul şi neliniştitul cercetător şi „scormonitor“ de Adevăr, ION PACHIA-TATOMIRESCU:

26-b) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximei aperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acestea şi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d. H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);

26-c) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Ravennatis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave / oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponime grafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creştin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numele capitalei Daciei (…) – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).

 Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, Fontes Historiae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia raven-niană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna a redactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, care cuprinde aproximativ 5300 de nume. (...) Materialul se află în le-gătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi sunt dintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolul al III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H. corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Daciei din Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mile]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor sale din secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zalmoxis“ +  seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponim antic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu de Creştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apocopa celui de-al treilea element formant, -TUSA („fort“).   

Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, GETICA, din anul 1926, abordează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitala Daciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de toponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutate din punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183) îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion = Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“ de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Receptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial, ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sarmise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemaeus destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea] greşite.» (PGet, 154).

(...)Marele geograf antic din Alexandria de Nil, din orizontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelor sale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47o 50’ – 45o 15’  (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pentru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpetuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45o 52’ latitudine nordică – 22o 78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, sau CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23° 18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).

Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmaze-ge[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvânt sacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou, Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), unde distingem trei elemente: (I) „SARMIS [onomastic dacic-dinastic / regal, desemnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295 î. H.]“ + (II) -SEGET- „SÂGET“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III) -TUSA „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semantică, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „FORTUL [TUSA] DE SÂGET / ANDEZITURI AL REGELUI-ZEU-MEDIC AL DACIEI, SARMIS“ etc. etc. – cf. pp. 156-158. Ar fi locul de menţionat şi ce batjocorire înfiorătoare are loc/se produce, azi, în plin an de graţie 2013, cu sacrele ruine ale FORTULUI LUI SARMIS („SÂGELE” sanctuarelor devenind...TEMELII DE MOTELURI!!!)...intenţia finală fiind, evident, aneantizarea lor, dar întrebarea care stăruieşte este: PRIN COMANDĂ DE LA CINE ŞI DE UNDE?!

Fiecare dintre cele patru mari capitole are, în final, zona de sigle (“cifra de după siglă indică volumul – unde-i cazul – şi pagina de referinţă”, ne previne atât de scrupulosul autor). La fel, de-a lungul lucrării se etalează, acribios, 72 de figuri (sau hărţi) clarificatoare/edificatoare pentru text.

De observat că ION PACHIA-TATOMIRESCU preferă termenul de „pelasgi“, celui de „daci-thraci“, atunci când vrea să-i denumească, mai precis, pe strămoşii noştri (şi, deci, ai omenirii!). Sau, şi mai bine: „pelasgo[>valaho]-daci“ – cf. p. 9). Motivul este bine întemeiat, pe ştiinţa sacră a mitologiei, dar şi pe istorici străvechi şi, cum altfel, pe afirmaţiile iniţiatului NICOLAE DENSUŞIANU (care, la rândul său, l-a iniţiat, întru Duhul Pelasgo-Thracic, pe MIHAI EMINESCU), autorul „Bibliei Valahilor“ – „Dacia preistorică“:

I) Pelasg / Pelasgia – intrare în legendă, „plonjare“ în mit. În sacrul nume al fiinţării, în numele „fiitorimii“, întemeietorul de POPOR PELASG – „CEL MAI VECHI“ DIN EUROPA, IVIT „DIRECT DIN PĂMÂNT“, DIN TERRA-MUMĂ, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE ŞI ÎNTRU „SECUNDE GENEZE“ – NU PUTEA COBORÎ DECÂT DINTR-O ZEITATE, DIN „IREPRESIBILA“ NIOBE, FIICA LUI TANTAL ŞI NEPOATA LUI ZEUS: «Pelasgii, scrie Dionysiu din Halicarnas, şi-au primit numele de la Pelasg, [...] fiul Niobei» (Lib. I, 11 şi 17 / DDp, 582). Marele dramaturg antic, părintele tragediei, Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.), în Suplicii (251 sq.), pune în gura lui Pelasg stihurile declinării miticei identităţi: Τού γηγενούς γάρ έίμ έγώ Παλαίχ-θονος / ίνις Πελασγος, τήσδε γής άρχηγέτης..., ceea ce, graţie autorului nea-semuitei DACII PREISTORICE, Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), se tâlmăceşte cu fidelitate, din elină / greacă în limba pelasgă > valàhă: «Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Terra (Gaea), domnul acestei ţări, şi, după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, Gintea Pelasgilor, ce stăpâneşte acest pământ.» (DDp, 582).

Ieşind, fireşte, din spaţiul mitic-pelasg, din sâmburii nenumăratelor legende despre autohtonii iviţi „direct din pământul Europei“, în realităţile arheologic-istorice despre cel mai mare / vechi popor european, ori, după cum suntem încredinţaţi de Herodot, în Istorii (V, 3), dacă ne raportăm la Eurasia, al doilea, «după neamul indienilor», constatăm, pe de o parte (1), că Poporului Pelasg îi corespunde – dintre orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H. – o impresionantă unitate religios-culturală şi, fireşte, lingvistic-pelasgă, de la Atlantic / Asturia, la Don / Volga, adică Poporul Pelasg are o inconfundabilă Europelasgie, şi, pe de altă parte (2), că seminţia anticilor Pelasgi nu a dispărut din „istorii“ şi constituie blândul Popor al Valàhilor (> Vlàhilor) Europei contemporane din inconfundabila şi bogata arie culturală / civilizatorie antică a Pelasgiei (de Centru, sau a Thraco-Daciei) – cf. pp. 59-60.

Din punct de vedere conţinutistic/semantic-problematizant, cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU de AICI începe (chiar dacă, în logica istoriei, ARDEALUL AURULUI UMANITĂŢII este LEAGĂNUL (fiinţial şi spiritual!) AL OMENIRII – “INIMA CENTRULUI”! – şi, deci, a trebuit să-i ofere preeminenţă, de onoare şi sacrală, în înşiruirea capitolelor: “Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte; radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală, de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde „creşte“ / „înmugureşte“ aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilenare istorii – chiar şi în câmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se întemeiază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja: aurul pelasgo(>valaho)-dacilor din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheologul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur–argint este sacră, derivată din MONOTEISMUL TETRADIC AL ZALMOXIANISMULUI, DINSPRE PERECHEA SACRĂ SECUNDĂ, SOARE / SO-ARES („TÂNĂR / RĂZBOINIC“ – ÎN DOMINANTĂ-YANG, CU „75 LA SUTĂ AUR“) – LUNĂ („SORA SOARELUI, SPUMA LAPTELUI“ – ÎN DOMINANTĂ-YIN, CU „25 LA SUTĂ ARGINT“), pentru că nobilul metal din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335)“ – cf. pp. 35-36).

Adică, lucrarea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU începe, esenţial, de la revelarea şi analiza/comentarea CELUI MAI MARE RĂZBOI SPIRITUAL (şi, fireşte, ca toate războaiele spiritual – “secret” şi infernal de crâncen, fără niciun fel de scupule, din partea inamicilor noştri tereştri, care nu se dau înapoi de la a falsifica, în mod absurd şi, uneori, chiar sinucigaş! – ÎNTREAGA ISTORIE A PLANETEI TERRA, numai spre a nu-şi recunoaşte, ÎNCĂ, iremediabila înfrângere de Duh şi...pe FĂCLIERII PELASGO-VALAHI AI EVOLUŢIEI SPIRITUALE A PLANETEI TERRA!), din întreaga istorie a lumii aşa-zis “moderne” (cu rădăcini ale răului/falsificării genocidico-antropocidice, însă, şi în antichitate, şi în Evul Mediu…!).

Războiul pentru IDENTIFICAREA CORECTĂ, REALĂ, A CENTRULUI SPIRITUAL (PERPETUU, ÎNTRU  SACRALITATE ŞI  DINAMISM SACRAL…CHIAR DACĂ, AZI, OCULTAT/E!) AL LUMII TERESTRE

Şi, pentru că NUMAI la noi, la POPORUL PELASGO-VALAH, se identifică, în mod corect şi credibil, DEMONSTRABIL! – acest CENTRU DINAMIC-SPIRITUAL…adversarii Adevărului, care au trăit, în belşug şi huzurind, prin imperii de jaf şi de crimă, timp de MILENII ale Minciunii! – TOCMAI prin inducerea în eroare a Lumii Umane, cu privire la CENTRUL EI SPIRITUAL AUTENTIC!!! – …acum, aceşti adversar (de fapt, Inamici ai Luminii şi ai Evoliţiei Spirituale a Terrei!) turbează/spumegă de mânie şi tremură de frică…pentru că se apropie Sorocul Revelaţiei, iar Profeţii (de tipul lui Mihai Eminescu, Nicolae Densuşianu, B. P. Haşdeu, Vasile Lovinescu ş. a.) îşi fac vocile auzite, peste vacarmul orăcăitor al Impostorilor Lumii, care ştiu că, teribil de curând, toată huzureala lor ilegitimă, de “Lotri”/Tâlhari ai Duhului, se va rostogoli de-a dura, DEFINITIV, în TARTAROS!!!

Noi, PELASGO-VALAHII, n-am fost cuceriţi/îngenunchiaţi niciodată, nici de valurile kurganice (despre care vorbeşte autorul cărţii, pe îndelete, în partea a III-a a lucrării sale: “Primul val de populaţii-kurgan – 4400-4200 î. H” – cf. p. 74; “Al doilea val de migrator-kurgan – 3400-3200” – cf. p. 76), nici de “valurile migratoare luvite, nesite, hittite, aheene” etc. – cf. p. 77; nici de romani, nici de bizantini, ori de otomani, austrieci, ruşi etc. etc. etc. Şi nu ne vor putea afla şi “confisca” Duhul nici ORBII NEO-BABILONIENI, ai “GLOBALIZĂRII” NEO-ZARAFILOR LUMII!!!

Noi fie i-am “asimilat”, pe veneticii de tot soiul, fie i-am împins în lături, precum împinge o stâncă/“SÂGĂ” – apele puhoaielor trecătoare, ce-o lovesc…

Şi… –  AM RĂMAS!

Am rămas în “Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia” (cf. p. 104), mereu după neamul nostru de Sfinţi şi Mucenici, în Ordinul Cavalerilor Zalmoxienii (“Cavalerii Thraci, Ca-valerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri” – cf. p. 84 – şi întru amintirea şi pomenirea veşnică a rosturilor adânci din stihul homeric al “Iliadei”, când Marele Orb Inspirat vorbeşte despre “elita sacerdotală a abioilor zalmoxieni”: “Zeus «dă roată cu privirea sa scânteietoare, departe de el, şi se uită în Ţara Thracilor, iscusiţi călăreţi, în Ţara Dacilor, cu Mysienii ce ştiu să lupte piept la piept, cu acei oameni semeţi, ce mulg iepele (hippemolgoi) şi se hrănesc cu lăpturi (galaktophagoi), Abioii (Pelasgo > Valàho-Dacii nord-dunăreni şi nord-vest-pontici) CEI MAI DREPŢI DINTRE OAMENI»” – cf. p. 85) – …da, am rămas “Blàki / Blàci > V[a]lahi şi derivatele acestora, dincoace de orizontul anului 551 d. H.” – cf. p. 104. Neam “NEGRU”/MISTIC, de neînţeles/nedesluşit (căci, în esenţa noastră, suntem DE NEVĂZUT!!!) pentru nimeni dintre cei ce nu au mucenicit în/întru Neamul acesta al nostru, într-o Istorie MARTIRIC-GOLGOTICO-HRISTICĂ, având capătul în RAI!!!

Suntem un neam ÎNGRIJORĂTOR, INSUPORTABIL DE SFÂNT, prin “frăţia” de Duh dintre Zalmoxe/Făt-Frumos şi…Ileana Cosânzeana (“Zalmoxianismul – monoteistă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nu triada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi: Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare – Lună („reverberând“ în plan teluric „absolutul cuplu“, Făt-Frumos – Cosânzeana” – cf. p. 31), pentru aceste vremuri fără niciun Dumnezeu:

– “Exista în Pelasgia din orizontul anului 1600 î. H. şi o puternică „aristocraţie războinic-zalmoxiană“ (având ca exponenţi „regii de arme“ din fruntea provinciilor / „ţărilor de râuri / munţi“ subordonate Cogaionului / Sarmisegetusei), provenind din rândurile Cavalerilor Zalmoxianismului (cunoscuţi şi sub numele de Cavaleri Dunăreni / Danubieni, Thraci, Cabiri etc.). Aceşti adepţi ai Zalmoxianismului de tip arhaic admiteau ca sublimă jertfă întru Dumnezeul Cogaionului a celui mai bun / cinstit, a celui mai războinic / viteaz dintre ei, Pelasgii sarmisegetusani, dar nu admiteau în vreun chip sclavia celor de aceeaşi credinţă, de acelaşi neam, CĂCI PELASGUL CĂZUT ÎN SCLAVIE NU SE MAI POATE BUCURA DE NEMURIRE. NEMURITORUL PELASGO-DAC (REPREZENTANT AL ACESTEI ARISTOCRAŢII), POTRIVIT DOCTRINEI ZALMOXIANISMULUI, SE CONSIDERA PARTE DIN SACRUL ÎNTREG COSMIC CARE ESTE DUMNEZEU. ŞI CA PARTE PURĂ, SĂNĂTOASĂ, PRIN ŞTIINŢA DE A DEVENI NEMURITOR, AVEA DREPTUL DE A PARTICIPA LA MAREA ORDINE COSMICĂ. Raiul conferit de Zalmoxianism era desemnat prin sintagma ÎMPĂRĂŢIA / ŢARA-TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE” – cf. p. 82;

– “PELASGII „DUMNEZEIEŞTI“ din Creta, în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.)cf. p. 84 (…);

Din vremurile homerice, Pelasgo-Abioii exercitându-se în spiritul Zalmoxianismului, şi la Dunărea de Jos, şi în nordul Mării Negre, şi în Masagaeţia (Masageţia), sunt Pelasgo-Dacii / Geţii din acelaşi spaţiu, menţionaţi, apreciaţi şi de părintele Istoriilor: «cei mai drepţi (dikaio-tatoi) între Thraci» (HIst, I, 345). Epitetul sincretic dikaiotatoi, întâlnit şi la Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) şi la Herodot (484 – 425 î. H.), după cum se ştie, este un superlativ al adjectivului dikaios, cu vectorizarea semantică de „CEL CE RECUNOAŞTE ŞI FACE ÎNTOCMAI CE ESTE DREPT ÎNAINTEA ZEILOR ŞI OAMENILOR“ (DZal, 5). Mai mult, Pelasgo-Dacii-Abioi se făcuseră vestiţi prin ţinerea perioadelor de post „din porunca lui Zalmoxis“, hrănindu-se „cu miere, lapte şi brânză“, şi supunându-se unui „vegetarianism ritualistic / iniţiatic“ (cf. DZal, 3 sqq.). Apelativul ABIOI (Abii cf. Hil, 284) duce gândul la o disimilare totală în etnonimul Pelasgo-illyric Abroi (ori la rădăcina antroponimică Abre / Abrozes cf. REtn, 82 sqq.), fie la un semantism sincretic arhaic (vizavi de „a privativ şi bios / viaţă“, ori de licenţa poetică a lui Homer, „oi ta abia pha-gontai“ / „cei ce mănâncă alimente neînsufleţite, lipsite de viaţă“ cf. DZal, 4), greu detectabil în straturile „aheiene“ ale elinei / greacăi, un semantism sincretic vectorizat în „CEI MAI PRESUS DE VIAŢA OAMENILOR (OBIŞNUIŢI)“, „NEMURITORII – cf. p. 88;

“Solul (Mesagerul Celest) la Samasua > Samos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, adică Dumnezeul Cogaionului / Daciei), în interiorul scenariului misteric / iniţiatic, şi în afara acestuia, încă de dinainte de vremurile homerice, din orizontul anului 1600 î. H., îşi făcuse cunoscut „statutul de nemuritor“, de Ethicus / Aethicus („cinstitul“ / „drept-dumnezeiescul“), graţie „ŞTIINŢEI DE A SE FACE NEMURITOR“ pe calea monoteist-tetradică a Zalmoxianismului” cf. p. 88.

ION PACHIA-TATOMIRESCU afirmă, categoric, tăind (destul de brutal, dar pe bună dreptate!) discursul emfatic şi de falsă/ipocrită lamentare (vezi, Doamne, ne explică, el, nouă, pe noi şi de ce ne pătimeşte Duhul!), al anticului “părinte” Herodot (care vrea “să tragă spuza pe…turta” neamului său, care neam, încă de atunci, darămite astăzi, şi-a “amurgit”, de mult, Misiunea sa pe Terra!):

Dar nu „sinonimia regional-excesivă“ a Pelasgo-Daco-Thracilor a dus la fragmentarea / fărâmiţarea imensului lor spaţiu de etnogeneză, a spaţiului Pela[s]giei > V[a]lahiei Mari, ori la „dezbinarea“, la „lipsa de unitate“ a Pelasgimii > Valahimii (cum s-ar putea crede fără o atentă analiză a aserţiunilor lui Herodot – «dacă ar avea o singură conducere [...] şi ar fi uniţi în cuget...» / «dar unirea lor e cu neputinţă şi...» / HIst, II, 29), ci politicile primitive ale imperiilor antice, evmezice şi contemporane (căci n-au încetat nici în acest secol al „rafinăriilor de jecmănit naţii“), axate pe principiul dezbină şi înrobeşte / împărăţeşte” – cf. p. 92.

Explicaţia “fărâmării” noastre, ca fiinţă istorică a Neamului Metafizic al Pelasgo-Valahilor – este mult mai “pragmatică” şi extrem de cinic  gândită, de către Centrele Oculte ale Lumii (“de azi, de ieri, dintotdeauna”…lumea  impostorilor, foc de invidioşi şi de furioşi pe meritele divine şi umane ale unor semeni de-ai lor, aleşi de Dumnezeu/Zalmoxis, pentru Terestră şi Celestă Misiune:

Marea sfârtecare / fragmentare (fărâmiţare) a Pelasgimii > Valahimii a fost „MINUŢIOS“ PREGĂTITĂ ŞI DIRIJATĂ DE IMPERII, din două direcţii:

(a) direcţia politică, prin care împăraţii / cancelariile au „fixat“, ori, mai exact spus, au „plantat“ / „înrădăcinat“ popoare (triburi / neamuri) migratoare euroasiatice cu statutul de foederatus („aliat“, „confederat“, „asociat“ – gdlr, 489) / federat („populaţie aşezată la graniţele imperiului roman, angajată să apere un segment de graniţă în schimbul unor avantaje“ – cf. dex-98, 372), îndeosebi, în Valea Dunării, dacicul fluviu sacru şi „coloană vertebrală“ a Pelasgo-Daciei;

(b) direcţia schismatic-religioasă, prin care – pe de o parte – Catolica Biserică (Papa de la Roma) / Vaticanul „angajează regi apostolici maghiari / unguri“ spre a extinde aria Catolicismului în spaţiul marii Dacii Ortodoxe (DACIE AL CĂREI ORTODOXISM A DESCINS DIRECT DIN ZALMOXIANISM, ÎN FORMA DESEMNATĂ SUBTIL DE MIRCEA ELIADE PRIN SINTAGMA „CREŞTINISM COSMIC“) şi – pe de altă parte – Biserica Ortodoxă / Patriarhia din Constantinopol (prin lucrarea subtil-acribioasă a patriarhilor greci, prefăcându-se a da replică şi la „sacra limbă latină“ a Catolicismului, inventând „limba sacră slavonă“, a Ortodoxismului), declanşează şi realizează slavizarea „de cancelarie“ a Valahimii Pelasgo-Thraco-Daciei” – cf. p. 92.

Da, se tem de Neamul nostru, de spiritualitatea divină, care pluteşte, aureolant, în cerul nostru, deasupra capetelor noastre, năucite (la nivel strict cerebral!), de iminenţa momentului când conştiinţa noastră, azi aburită de manipulările intense (şi disperate!) la nivel de cerebrum, va lua contact DIRECT CU DUHUL NEAMULUI METAFIZIC…da, atunci se va isca o SCÂNTEIE REVELATORIE IMENSĂ, CÂT TOT CERUL PĂMÂNTULUI – … şi, da, ei, adversarii incorecţi se îngrozesc de această SCÂNTEIE A REVELAŢIEI, ca şi de viitoarea solidarizare spirituală a celor ALEŞI, contra Imposturii Mondiale/Mondialiste, se tem TOŢI BANDIŢII (“imperiali” şi “regali” şi “falşi aleşi/hristoşi mincinoşi” şi…sinucigaş de mincinoşi!) ai  ISTORIEI TERESTRE!!! – …pentru că aceşti infractori “globalişti” (care au ajuns unde au ajuns NUMAI prin crimă şi jaf, de-a lungul unei întregi istorii, involutive spre “Epoca de Fier/Întunecată/KALY YUGA” – şi care ştiu, neliniştitor şi supărător de bine, că DUHUL IMERGENT este făuritorul pojghiţei formale a existenţei vizibil-emergente, iar nu invers!) – ... şi mai sunt  conştienţi (perfect conştienţi!) de faptul că NU POT DECÂT SĂ AMÂNE, IAR NU SĂ ANULEZE PLANUL EVOLUŢIEI SPIRITUAL-DIVINE A LUMII TERESTRE:

DE ACEASTĂ CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ A VALAHIMII, DE SETEA DE RE-UNIRE A VALAHIMII ÎNTRE FOSTELE HOTARE ALE ANTICEI NOASTRE DACII SE TEM SCURSORILE IMPERIILOR EVMEZICE / „MODERNE“ DE AZI, SE TEM IMPERIILE CONTEMPORANE, SE TEM PROPAGANDIŞTII „GLOBALIZĂRII“ / „MODIALIZĂRII“.

Fără a fi prilej de împăunare cu faptul că nu a existat vreun imperiu care să supună Pelasgimea > Valahimea în întregul ei, este bine să se ştie:

a) SECOLUL AL XXI-LEA ESTE AL DEPLINEI CRISTALIZĂRI A CONŞTIINŢELOR NAŢIONALE;

b) UNIUNEA EUROPEANĂ NU ARE ŞANSE DE IZBÂNDĂ: (1) NICI APELÂND LA „TĂVĂLUGUL GLOBALIZĂRII“, (2) NICI CONSTRUIND ŞI „EUROREGIONALIZÂND“ PE TEMELIILE ŞUBREDE ALE FOSTULUI IMPERIU AUSTRO-UNGAR;

(3) „Uniunea Europeană va reuşi să devină un puternic / modern stat numai dacă îşi recuperează istoria veridică a spaţiului în care se doreşte ivirea sa şi numai dacă îşi aşază bazele pe Euro-Pelasgia (pe unitatea geografic-spirituală din debutul holocenului, de la Atlantic la Don / Volga)“ – cf. p. 104. O, nu: cei ce s-au înălţat, la ranguri nemeritate, NUMAI prin minciună – nu vor putea şi nici voi a renunţa niciodată, la acest factor motrice nepreţuit (interconectat cu lăcomia lor bestială), care i-a propulsat în mijlocul MATERIEI/PRAKRTI (de fapt, în toiul de putoare al BORBOROS-ului)!

...O, cât se mai străduiesc Bandiţii Istoriei, de sute şi mii de ani (ieri, prin imperialii romano-bizantini, apoi prin cei austrieci, ori otomani, ori... „papali“..., apoi, prin komisarii sovietici, iar azi, prin obrăznicăturile de komisari ai Uniunii Europene! – „ejusdem farinae“!!!) să inventeze fel şi chip de tertipuri, doar-doar ne vor umili atât de mult, încât să nu mai îndrăznim a asculta nici măcar Vocea Lui Dumnezeu-ADEVĂRUL, şi ei să rămână cu prada în braţe, iar cu noi...întru distrugere, pustiu, mancurtizare – ...şi, desigur, „sub cnut“:

“…ori la limba pelasgă din Dacia situată în afara graniţelor imperiului, rebotezată Scythia [Magna] / Sciţia [Mare], în spiritul ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL TRAIAN ÎN ORIZONTUL ANULUI 106, CA DACIA ŞI POPORUL EI EROIC SĂ DISPARĂ DIN ISTORII / DOCUMENTE)” – cf. p. 95;

„Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / de cancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare / maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie, ca, de pildă: Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnificantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-ungară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată de Uniunea Europeană României de astăzi; toponimul pelasgo>valaho-dac, ARDEÁL, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând – în Dacia ca şi în România contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei – faimoasa regiune intracarpatică a aurului – inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat în „vizorul“ canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponimul Transilvania, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze). Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opt triburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şi Don), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) – nu prin „cuceriri“ (fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri), ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu „duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ / Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cu puternici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate de socru al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul / Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“ multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hidronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2)“ – cf. pp. 29-30;

– „...se cristalizează conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii, se afirmă „irepresibil“ dorinţa acesteia de re-Unire a sfârtecatului şi imensului său spaţiu de etnogeneză, spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei, dintre roţile dinţate ale imperiilor antice şi evmezice, măcar între hotarele Daciei lui Burebista (82 – 44 î. H.), ori ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), impunând „istoriilor lumii“ un puternic stat evmezic (constituit atât din părţi ale Daciei Nord-Dunărene cât şi din Dacia Sud-Dunăreană, din Thracia, din Macedonia şi din alte „Valàhii mari / mici“), stat cunoscut epocii respective sub numele firesc de Blàchia > Valàhia Mare, toponim / sintagmă cu tâlmăcire în limba franceză a documentelor evmezice drept La Grande Blàquie (după cum certifică Geoffroy de Villehardouin – «care luptase în persoană contra lui Ioniţă [Ioan cel Frumos] în armata nenorocitului Balduin» – şi Henri de Valenciennes, în Conquète de Constantinopole... – XIRD, II, 330 / XIRD-b, I, 466), NICIDECUM – CA ÎN FALSIFICATELE ISTORII STALINISTE – ŢARATUL BULGAR / VALÀHO-BULGAR” – cf. p. 95;

“Din această conştiinţă naţional-valahă din fosta Dacie a lui Burebista / Regalian, se relevă, evident, dincoace de a patra re-Unire parţială a Valahimii din vremea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (1185 – 1280 / 1300): a şaptea re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Mihai Viteazul din anul 1600, a opta re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1859, a noua re-Unire Parţială a Valahimii din anul 1918 etc. La re-Unirea Valahimii din 24 ianuarie 1859, „noul stat“ trebuia să se nu-mească Dacia (în acest sens Mihail Kogălniceanu, încă din ianuarie 1840, prin revista DACIA LITERARĂ, „pregătise terenul“); dar imperiile acelui anotimp n-au admis aşa ceva; s-a propus apoi (şi chiar a avut un oarecare „circuit“) ca respectivul stat desprins din Imperiul Otoman, să fie desemnat prin sintagma Principatele Unite ale Valahilor, dar Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus n-au fost de acord, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şi din Dacia Sud-Dunăreană, ceea ce ar fi dus la reunirea celorlalte provincii din antica Dacie, încât Valahimea ar fi devenit o putere considerabilă în Europa, periclitându-le „cuceririle“; în ultimă instanţă, imperiile au admis ca statul valah să fie desemnat prin toponimul România. Scursorile de azi ale celor trei mari imperii evmezice, Imperiul Sovietic (U. R. S. S.), îndeosebi, propagandiştii stalinişti / neostalinişti şi sorosişti, cu meschine interese, din statele interesate (ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia), au deschis două „fronturi războinic-semantice“ încât conştiinţa naţională a Valahimii să fie permanent „dinamitată“ / „terorizată“: (a) „frontul“ anti-Pelasg >Valah având în obiectiv „bruiajul polidimensional-mediatic“ al profundei sinonimii, Pelasg > Valah – Român (Moldovean, Aromân / Macedoromân, Meglenoromân, Istroromân), „deturnarea“ / „haotizarea“ sensurilor etnonimului; (b) „FRONTUL“ MANCURTIST-DETURNĂTOR DE IDENTITATE, AVÂND ÎN OBIECTIV „ÎNDEPĂRTAREA DE ETIMON“ ŞI CULTIVAREA / SEMĂNAREA DE CONFUZII PE TOATE CĂILE OFICIALE / NEOFICIALE (CORUPTE, ORI „MANCURTE“) ÎNTRE ROMÂNI (cei mai vechi locuitori ai Europei din România de după Revoluţia din Decembrie 1989) ŞI AŞA-ZIŞII RROMI (ŢIGANI), creându-se impresia că România, nu India, ar fi „ţara-mumă“ a acestei etnii migratoare. SISTEMATIC „PROFANATE“ DE VREO DOUĂ-TREI DECENII, TOPONIMUL ROMÂNIA (IMPUS DIN 1859 ÎNCOACE, DE CELE TREI IMPERII „MODERNE“) ŞI ETNONIMUL ROMÂN RECLAMĂ, SOLICITĂ IMPERIOS REVENIREA LA ADEVĂRATA ISTORIE A VALAHIMII, LA ETNONIMUL NOSTRU PUR, PELASG > VALAH, ŞI LA SACRUL NOSTRU TOPONIM ANTIC, DACIA“cf. pp. 101-102.

…Lăsaţi-o baltă, nevolnicilor, care vă daţi, ieri ca şi azi, azi ca şi ieri…(într-o istorie pe care o manipulaţi, tremurând de groaza sfârşitului de lume…A VOASTRĂ!) – drept “stăpânii lumii”! Împlinirea sorţii (şi a) voastre va fi prin POPORUL PELASGO-VALAH – care, aşa cum spune Aminul-Eminescu, are Misiune de Candelă a Lumii, care să re-aprindă Paştele, după ce se vor fi stins toate luminile…“Vestului/AMURGULUI SPIRITUALITĂŢII UMANE / Apusului”!

Da, aşa se cheamă poporul muceniciei şi al izbăvirii: PelaSG! De la “SÂGĂ”-“PIATRA MUNTELUI” (despre care îşi aminteşte până şi un scriitor minor şi ne-iniţiat întru fălniciile fâstâcitoare ale academicelor dicţionare, ca Alexandru Vlahuţă, îşi aduce aminte, în frumoasa, dar, astăzi [din pricina atât de “avântatului” proces de mancurtizare prin…învăţământ!], uitata sa “Românie pitorească”: “Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de SIGĂ, sparte de puhoaie” – cf. p. 113) şi de la “SIGINI”-“PURTĂTORII DE LĂNCI” ai Pelasgo-Valahilor, vă va veni şi vi se va împlini, Orbilor Impostori ai Istoriei Terestre, destinul vostru implacabil… – …pentru ca, apoi, pe Planeta Terra, să se re-instaureze Lumina de Duh a AURULUI/ARDEALULUI NEAMURILOR!

Astfel, re-echilibrată întru Divina Thule, Lumea terestră autentică, a “SÂGILOR”-“SÂGINILOR”/MUNŢILOR SPIRITUALI ŞI ÎNVIAŢI CA EROI IZBĂVITORI DE NEAM ŞI LUME – va re-începe să respire aerul curat al Învierii Duhului, iar nu hleiul mlaştinii amorale, poluată cu sufocantele minciuni şi putori ale “vulpilor şi leilor” machiavelici!!!

…Cât de revigorant este vizionarismul, mai ales când se bazează, în acelaşi timp/în paralel, pe “SÂGA” (PIATRA) FILOSOFALĂ a Ştiinţei Autentice, a unui iniţiat întru Logos, cum trebuie că este ION PACHIA-TATOMIRESCU – cel care, prin cartea sa, chiar dacă tendinţa Orbilor Lumii este aceea de a ne orbi jalnic, pe toţi, întru analfabetism, existenţial şi moral! – întru ne-citire, din ne-curiozitate DE NIMIC! (nici măcar de fiinţa/soarta noastră! – iată unde s-a ajuns cu experimentele laboratoarelor satanice ale Bandiţilor Lumii: PÂNĂ LA ANULAREA INSTINCTULUI DE AUTOCONSERVARE!!!)  – tot va deveni Făclierul cu LANCE/“SIGINĂ” al celor care (îi vedem, îi ştim, îi presimţim!), încetul cu încetul, pe dedesubtul “parezei” simţirii noastre şi pe deasupra simţurilor grosolane ale Bandiţilor Lumii, se vor reface, ca ELITE COMBATANTE, ÎNTRU LUMINĂ-LUMINARE DE DUH.

Tragica/Dramatica[3] Epopee Valahă va deveni (cu voia ori fără voia Impostorilor Lumii!), prin semnele cărţii lui ION PACHIA-TATOMIRESCU Epopeea Învierii Neamului PELASGO-VALAHIOR. A Neamului Mistic/“LAH” al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzene…!!!

Amin!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 


[1] ION PACHIA-TATOMIRESCU – LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMIZEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah”), Editura Waldpress, Timişoara, 2012.

[2] – Sublinierile din citate ne aparţin (notă A.B.).

SPIRITUALITATE

 CĂLĂTORIE ÎN VIS

Visul este o poartă magnifică prin care oricine poate trece, pentru a-şi explora sinele sau pentru a cunoaşte realităţi imaginare. Mintea parcurge spaţii incomensurabile în câteva secunde, iar imaginile vizualizate şi faptele trăite sunt, câteodată, deosebite, de parcă lumea aceea este tot ceea ce şi-ar dori cineva să aibă.
Libertatea cunoaşterii ne îndeamnă să uităm pentru câteva clipe de realitatea monotonă şi anostă şi să pătrundem pe tărâmuri unice, captivante şi uimitoare. Timpul se opreşte din mersul lui grăbit, şi privim fascinaţi tot ceea ce ni se înfăţişează cu generozitate. Oamenii de aici sunt mai inocenţi, iar întâmplările la care devenim personaje ne surprind. Constatăm că am devenit fiinţe avide de cunoaştere, că putem zbura şi atinge norii cu foarte mare uşurinţă. Universul ne stă la picioare şi putem să-l  studiem  cât de mult vrem.
Nimeni nu ne opreşte dorinţa de a fi una cu tot ceea ce ne înconjoară. Fuiorul timpului din vis nu mai desfăşoară amintiri, ci ne atrage într-o vâltoare de imagini şi poveşti. Cam aceleaşi basme pe care le-am citit atunci când am început să simţim fiorul cunoaşterii. Puţin câte puţin, ne lăsăm purtaţi de imaginaţie către planete şi stele despre care am auzit la şcoală, ori am studiat singuri. Doar privind cu ochii închişi cerul, acesta îşi descoperă misterele, iar particulele de apă şi atomii devin începuturile unor alte poveşti, mai fermecătoare decât cele deja cunoscute. Aerul ţese mii de licurici măiaştri, iar luna le dăruieşte aripi de îngeri, pentru a călători pretutindeni. Noaptea e doar începutul luminii şi al legendelor despre tot ceea ce există în mintea noastră. Nevăzutul prinde contur, păstrându-şi esenţa pură şi toate splendorile care-l caracterizează. Un moment mai târziu, mii de sfere luminoase împânzesc infinitul, croindu-şi drum către asfinţitul ce se îngână cu somnul. Departe, se aude sunetul melancolic al unei viori, ce se leagănă asemenea gândului îngreunat de dorinţe şi întrebări. Valurile fine ale unei poezii triste se unduiesc peste piscurile singuratice ale minţii, lăsându-i gândurile pradă frământării, fără putinţă de ieşire din acest labirint. Vântul atipic îşi caută frunzele printre copacii înlăcrimaţi, dar pleacă înduioşat de povestea lor fără sfârşit. Binele, cândva regele pământului, îşi cheamă neîncetat supuşii, pentru a le încredinţa aceeaşi misiune grea şi nobilă: salvarea omeniei. Dintr-o dată, câmpul vizual se lărgeşte, şi dincolo de întuneric se zăreşte silueta unei entităţi înconjurată de o lumină stranie. Din presupusele sale mâini, curge un şuvoi de raze imateriale, care se disipează cu repeziciune în beznă. Acum totul este mai limpede: nu ne aflăm aici, în locul care ne-a fost dăruit la începutul existenţei, ci în miezul miracolului creat de propria imaginaţie, călcând pe nori şi admirând măreţia văzduhului. Metafizicul devine forţa luminii, a gândului şi a frumuseţii. Irealul îşi răspândeşte magia printre noi, captându-ne privirile şi inima. Dar cât durează acest vis? Dacă se destramă tocmai atunci când suntem aproape de final? Nu ne rămâne decât să aşteptăm următoarea călătorie fantastică, sperând că vom ajunge totuşi la destinaţie.
Visul însumează nenumărate poveşti abia născute din adâncuri, iar puterea lor definitorie nu este alta decât ineditul. De fiecare dată, subiectul este diferit, cu unele excepţii, când mintea doreşte să revadă locuri şi timpuri cunoscute, doar pentru că acestea reprezintă frumuseţile intime ale visurilor sale. Paşii noştri grei sau uşori, în funcţie de starea spiritului la un moment dat, se duc spre abisul nesfârşitei cunoaşteri, cu speranţa că acolo îşi vor afla rostul. Lumea noastră săracă în idealuri are o alternativă minunată: visul. Oricând, omul poate pleca nestingherit către locurile sale adorate, căutând puritatea şi frumuseţea nealterate de monotonie. Fără vise, am fi atât de trişti, încât nu am putea să acceptăm clipele anoste din viaţa noastră. Ele sunt puterea de a privi mai departe cu încrederea că, poate ceva special va readuce ritmul plăcut al unei vieţuiri care nu iese din niciun tipar. Timpul măsurat acum în clipe va deveni doar o amintire în visele pe care le aşteptăm de fiecare dată cu nerăbdare. Momentul întâlnirii cu irealul este unic şi fundamental pentru evoluţia noastră spirituală, fiindcă atunci ne putem vedea chipul minţii şi al sufletului, ne analizăm gândurile, atitudinile, credinţele, firul vieţii însuşi. Visul este o realitate apropiată, în care intrăm pentru a ne accepta aşa cum suntem, dincolo de aparenţele cotidiene. Toate angoasele, curiozităţile, dorinţele şi frământările noastre dobândesc o nouă formă prin forţa viselor. Ele sunt altfel interpretate, prin prisma unei gândiri filosofice superioare omului obişnuit, fiindcă atunci devenim alte fiinţe, mult mai evoluate şi îngăduitoare. Toate barierele dispar odată cu pătrunderea pe tărâmul imaginar, şi ne lansăm astfel într-o superbă poveste, sau într-o multitudine de poveşti, fără sfârşit, în care dulceaţa vorbelor înţelepte ne transformă în fiinţe mirifice. Abia atunci avem senzaţia că trăim cu adevărat, că nu ne mai prefacem în faţa nimănui, zâmbind fals şi aruncând cuvinte ale căror sensuri devin dificil de perceput.
Din călătoria noastră prin vise revenim în realitatea deloc plăcută cu gânduri frumoase, cu amintiri de neuitat, păstrându-le în suflet ca pe nişte comori de mare preţ, la care nu vom putea renunţa niciodată. Suntem tot noi, doar puţin mai destinşi, fiindcă ne-am urmat calea de stele, la care am visat mereu, dar cu rezerve, neştiind sigur de e posibil să ajungem cândva acolo sau nu. Forţa curajului şi a cunoaşterii, precum şi dorinţa sufletului, ne determină să devenim cumva lumină pentru noi şi pentru alţii. Visul ne indică drumul către infinit, lipsit de restricţii şi obstacole invizibile, de care ne izbeam atunci când doar cutezam să gândim. Acum suntem liberi.
Gina Moldoveanu 

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
METODE DE CONECTARE LA INTERNET
Învăţământul modern nu se poate desfăşura în absenţa reţelelor şcolare de calculatoare, conectate la Internet. În articolul de faţă este prezentată o clasificare după diverse criterii a metdelor de conectare la Internet. Una sau alta dintre metode poate fi utilizată în funcţie de infrastructura existentă şi de serviciile oferite de furnizorii de servicii.
Un calculator se poate conecta la Internet prin intermediul unui Furnizor de Servicii Internet (ISP, Internet Service Provider). 
Metodele de acces la Internet pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după tehnologiile utilizate se întâlnesc următoarele metode:
·         metode clasice, care utilizează: cablu de cupru, radio şi fibră optică;
·         metode alternative, care utilizează: cablu TV, reţeaua electrică (PLC).
După mediul de acces folosite se deosebesc:
·         metode de acces cu fir: cablu TV, ISDN, DSL, Ehernet LAN (cablu torsadat, fibra optică);
·         metode acces fără fir: Wi-Fi, WiMAX, Internet prin satelit, telefonie celulară, prin intermediul reţelei electrice.
În funcţie de lărgimea de bandă pusă la dispoziţia utilizatorilor, metodele de acces sunt de două tipuri:
·         metode de acces care utilizează conexiuni de bandă largă (broadband);
·         metode de acces care utilizează conexiuni dial-up.
Accesul la Internet prin dial-up (sau linie comutată) utilizează facilităţile reţelei telefonice existente (PSTN, Public Switched Telephone Network) pentru stabilirea unei conexiuni către un ISP. Calculatorul utilizatorului foloseşte un modem pentru codificarea/ decodificarea pachetelor IP. Această metodă de acces – care furnizează o rată de transfer de 56 kbps – este din ce în ce mai puţin utilizată.
Prin metode de acces în bandă largă se înţelege în mod obişnuit acele metode de acces la Internet care oferă viteze de transfer de minimum 256 kbps[1] în cel puţin una dintre direcţii. Astăzi sunt utilizate diverse tehnologii care oferă conexiuni broadband: ISDN, ADSL, Wi-Fi, WiMAX, sateliţi, telefonia celulară etc.
Traian Anghel


[1] Această definiţie – formulată de OECD (Organisation for Economic Cooperation and Development) – este cea cea mai folosită în descrierea conexiunilor broadband. FCC (Federal Communications Commission) defineşte conexiunea broadband ca având o viteză de minimum 200 kbps într-un singur sens şi conexiunea advanced broadband cu minimum 200 kbps în ambele sensuri. În schimb, ITU (International Telecommunication Unit) a definit conexiunea broadband ca o conexiune care oferă o viteză de transfer mai mare decât a unei linii T1 (1,544 Mbps).
REPERE...
UN REMARCABIL OM PRINTRE POLITICIENI
Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.
Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!
Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!
Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.
Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos...”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.
Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!
...Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?
Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.
Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.
N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.
Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!
Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.
George Petrovai (Sighetul Marmației - Maramureş)

IATĂ ANUL NOU S-A APROPIAT DIN CEEER
„Iată Anul Nou, s-a apropiat, din ceeer”... Aşa cântau cu ceva ani în urmă, copiii străzii veniţi la cerşit în metrou. Într-un fel, aveau dreptate micuţii în ceea ce spuneau – căci dacă mai prindem înca un An Nou, acest lucru ne este dat de la Dumnezeu. Cum ziceam deci, Anul Nou 2013 a venit şi deja o parte din el a şi trecut. Dovadă că aşa stau lucrurile sunt brăduţii încă verzi, stufoşi şi frumoşi, ce zac aruncaţi pe lângă coşurile de gunoi prinse de stâlpii de iluminat care străjuiesc trotuarele. Ce mai tura-vura, s-au dus Crăciunul şi Revelionul, s-a zis cu distracţia, a început munca.
M-am întors şi eu la muncă, după un concediu de zece zile. Am pornit-o de acasă dis-de-dimineaţă, joi, pe 3 ianuarie, la minus cinci grade. Mai greu, mai cu somnu-n gene, am răzbit până la urmă să ajung la staţia de metrou. Aici, linişte, oameni care la fel ca şi mine îşi reveneau după sărbători. Drumul a fost plăcut aş spune, pentru că aproape reuşisem să aţipesc stând pe scaun, în vagonul care se legăna relaxant, pe şine. Am ieşit din metrou şi m-am oprit la semafor. În faţa mea, aşteptând şi ea culoarea verde, se afla o duduie. O priveam din spate – păr bogat, roşcat, căzându-i în inele până aproape de şolduri, sacou elegant, de stofă, strâns în cordon pe talia de viespe, poşetă luxoasă, de piele. Urmau o pereche de pantaloni scurţi - ce-i drept, groşi, însă doar atât cât să-i acopere domnişoarei posteriorul, o pereche de picioare lungi şi frumoase şi nişte botine din cele mai fine, cum spunea cândva, cântecul. Mută de admiraţie, n-am observat că se făcuse verde. M-a trezit brusc, un claxon. Pe geamul unui BMW oprit la stop, scoseseră capul, unul în dreapta şi celălalt în stânga, doi domni ce i se adresau domnişoarei în pantalonaşi:
Hei, păpuşă, striga unul, nu ţi-e frig? Ce dezbrăcată eşti!!!
Vrei să te încălzim noi?, a adăugat celălalt. Uiţi imediat de frig.
Hei, n-auzi? Ia uită-te-ncoa! Hai la noi în maşină, să vezi ce bine o să îţi fie, ce te-ncălzim!
Sincer, mi se făcuse ruşine. Mă gândeam că la fel i-o fi ruşine şi tinerei pe care cei doi o-nghesuiau acum cu vorbele lor. M-am grăbit să traversez. Tinerica a rămas în urmă, tăind strada încet, la pas, sub privirile devoratoare ale şoferului şi ale colegului acestuia, care nu se mai opreau din a-i face invitaţii care de care mai fanteziste, la ei în maşină. Fără să îi prea pese că pietonii întorceau capul după ea, „Pantaloni Scurţi”, căci aşa o botezasem deja în gând, şi-a văzut de drum şi la fel au făcut şi cei doi care încercaseră să o agaţe. Mie mi-a fost ruşine, ei probabil că nu i-a fost, lor le-o fi fost măcar o clipă, ruşine?
Dar povestea nu se termină aici. Nici n-ajung bine la următorul semafor, când lângă trotuar trage un Volkswagen, din care se dă jos tacticos, cu maniere şi finesuri, o altă fătucă. În blugi şi cu un hanorac, cu părul negru frumos întins cu placa, atârnându-i pe umeri, fardată strident, copila, căci nu cred să fi avut mai mult de 21 de ani, se propteşte în faţa unui Mega Image, rămânând să aştepte, cu mâinile în buzunare. Volkswagenul demarează în trombă. Se face roşu şi o dubiţă parchează în dreptul fetei, în aşteptarea culorii verzi. Din nou, scenariul cunoscut. Pasagerii din dubiţă deschid geamurile şi încep:
Eşti cu mămica sau cu tăticul, frumoaso?
Ia zi, de ce te-ai oprit aşa devreme la colţ de stradă?
Fata nu răspunde. Îi priveşte însă, zâmbind cu subînţeles pe cei doi. „S-o fi cunoscând de undeva cu ăştia?”, îmi spun şi eu, observând-o cum îi sorbea din ochi pe craii ce o curtau.
Cu dumnevoastră vorbesc obraznicii ăştia, doamnă?, rosteşte o femeie, lângă mine.
Uluită, nevenindu-mi să-mi cred auzului, mai să-mi scape geanta şi punga cu mâncare din mâini, îi răspund înţepat trecătoarei, care sosită prea târziu la faţa locului, nu pricepea în ruptul capului cine cu cine se conversează:
Nu, doamnă, nu cu mine. Eu am o vârstă, nu mai trezesc pasiuni subite!
Până să mai apuce însă vreuna dintre noi să mai spună ceva, locatarii dubiţei încep cu un repertoriu pe care hârtia sau mă rog, ecranul computerului, nu îl suportă, chiar dacă ştim din moşi-strămoşi că papirusul îndură orice. Ciudat, dar domnişoara către care se îndreaptă tirul de descrieri luate din filmele pentru adulţi, nu pare a fi nici impresionată şi nici supărată de cuvintele pe care i le trimit cei doi. Poate doar puţin măgulită...
Îi las în urmă şi grăbesc pasul. Mai am de trecut vreo două semafoare până să ajung la serviciu şi cine ştie, Doamne fereşte!!! Se vede treaba că o fi lumea cu chef după atâta distracţie, că altfel, cum să îmi explic asemenea peripeţii? Sau poate că aşa o fi fost la ei la trecerea dintre ani? Ştiţi cum era pe vremuri, prima şi a doua zi de Anul Nou ne întreba televiziunea dacă dorim să revedem selecţiuni din programul de Revelion. Or vi vrut şi domnişoarele şi domnii de care v-am povestit să revadă câte ceva din ceea ce li s-a întâmplat până şi după miezul nopţii de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013!
Or fi vrut, n-or fi vrut, e treaba lor. Eu doar v-am istorisit cum s-au petrecut lucrurile. Că doar e iarnă şi e frumos să stai de poveşti la gura sobei. Ştiţi cum zicea George Topârceanu: „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”.
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

CINE MAI ARE NEVOIE DE O PRONUNŢIE CORECTĂ?
Finalul inedit al unui episod din seria „Poirot”
Într-un gest încărcat de un intens dramatism, detectivul Poirot aruncă o figurină din porţelan înfăţişând un arlechin către presupusul asasin, care cu o mişcare rapidă o prinde folosind în mod surprinzător mâna sa stângă. Toţi ceilalţi martori, aflaţi într-un studio de producţie al BBC, rămân consternaţi, în timp ce dramatismul situaţiei se transmite către ascultătorii respectivei emisiuni derulate în direct. Practic, Poirot reuşeşte să demonstreze farsa jucată de către inculpat, care s-a substituit aproape perfect victimei, ignorând un amănunt esenţial: victima nu folosea niciodată mâna stângă pentru a scrie sau pentru a saluta pe alţii, indicii hotărâtoare în determinarea celui vinovat.
Ieşind din studio, realizatorul emisiunii este întâmpinat de secretara de serviciu, care emoţionată îi spune că s-a înregistrat un număr impresionant de apeluri telefonice, un indiciu clar al audienţei de excepţie. Din nefericire, nu este vorba despre o audienţă care apreciază emisiunea, ci de nenumărate persoane îngrozite de pronunţia lui Poirot, spunând că limba engleză este făcută de ruşine prin astfel de invitaţi, care nu ştiu să  pronunţe corect.”
Standardul de exprimare al radioteleviziunii britanice
Acest rezumat de final al episodului „Afacerea de la Victory Ball”[1] din cadrul serialului de televiziune „Poirot”, exprimă umorul inedit al realizatorilor, care au schimbat deznodământul povestirii faţă de cel scris de Agatha Christie, cu scopul de a insera o notă de dramatism ironic către publicul telespectator. De fapt, această scenă mi-a rămas cel mai bine întipărită în memorie graţie realizării scenice de excepţie a actorului David Suchet, devenit un simbol viu al personajului Poirot.
Nu ştiu în ce măsură publicul englez interbelic ar fi reacţionat atât de vehement împotriva pronunţiei stâlcite a unui invitat în cadrul unei emisiuni radiofonice, însă nu trebuie omis faptul că limba şi expresiile utilizate de către realizatorii şi producătorii din cadrul BBC sunt supuse unui control atent definind ceea ce se numeşte „BBC English”, sau mai precis „acea pronunţie a limbii engleze britanice, bazată pe vorbirea clasei educate din sud-estul Angliei, oficial utilizată ca standard de difuzare în media britanică.”[2]
Întâmplător sau nu, îmi place să audiez ore în şir emisiunile realizate de către BBC, obicei ce îmi oferă ocazia informării corecte şi delectării prin urmărirea unor subiecte de maxim interes din lumea ştiinţei, artei şi politicii internaţionale. Un beneficiu suplimentar îmi este oferit şi de faptul că astfel pot să îmi perfecţionez capacitatea de a asculta şi exprima cât mai corect în limba engleză, lucru deosebit de important pentru momentul istoric pe care îl trăim prin mondializarea preocupărilor ce ţin de întreaga societate umană.
Contează sau nu modul în care te exprimi?
Depinde. Pentru cei mai mulţi dintre noi, exprimarea îngrijită se pare că nu reprezintă o prioritate, toate cunoştinţele acumulate fiind deprinse de-a lungul şcolii generale şi a liceului la orele de limba şi literatura română. Acest lucru se poate constata cu uşurinţă observând vocabularul sărac de expresie al prezentatorilor de emisiuni radiotelevizate şi al invitaţilor din platourile de emisie, fapt perpetuat la nivelul limbajului stradal plin de invective, expresii argotice, mai precis înjurături, şi false neologisme preluate dintr-un fel de engleză internaţională de pe net, cert fără vreo legătură directă cu engleza din ţara ei de origine.
Mă amuz când vizionez la televizor emisiuni în care vedetele se întrec în a folosi un limbaj cât mai ridicol, mai stâlcit şi mai „cool”, cel puţin din punctul lor de vedere. Nici invitaţii nu se lasă mai prejos, fiind cel mai adesea aleşi după aceleaşi reguli ale stupidităţii de exprimare, care la rândul ei generează un efect de avalanşă asupra publicului neavizat. Dar ce pot spune în plus despre pronunţia oribilă a cuvintelor, multe dintre ele prelungindu-se neglijent cu un „..ăăă” mai mult sau mai puţin definit în funcţie de timpul necesar rostirii următorului cuvânt?
Aceste „..ăăă-uri” sunt un deliciu la toate emisiunile, fie ele de radio sau de televizor, fiindcă denotă o coborâre semnificativă a standardului de limbaj, la fel ca „î-ul” final pus la anumite cuvinte pentru a le întări cumva semnificaţia. De aceea, nu de puţine ori a fost necesar să îmi ajut semenii să se debaraseze de „î-urile” finale, cu ecouri de protoistorie, adică din vremea omului de peşteră, când limbajul nu depăşise prea mult nivelul interjecţiilor, răcnetelor şi exprimărilor primitive înrudite cumva cu regnul animal.
Se întoarce omul de Neanderthal?
Urmărind degenerarea formelor de exprimare din societatea modernă la nivel de mass-media, nu pot decât să trag concluzia că undeva în interiorul nostru s-a produs o resuscitare a mult apuselor trăsături specifice omului de peşteră, sau de Neanderthal, acel strămoş violent, ce se exprima mai mult prin răcnete decât prin limbaj. Să ne aflăm oare la capătul unui ciclu istoric ce se apropie inexorabil de finalul civilizaţiei şi de începutul unei noi ere de barbarie? Nu aş putea răspunde cu siguranţă, însă peisajul urban al zilelor noastre este din plin caracterizat de grobianism, înstrăinare şi violenţă, fapt ce ar putea indica o astfel de evoluţie.
Dar pe de altă parte, multe rele sunt cauzate de folosirea constantă a unor exprimări neîngrijite, indolente şi contrare celor mai elementare noţiuni de cultură generală. Ca orice altă deprindere, vorbirea nu se poate menţine la un nivel ridicat, dacă nu este în mod constant educată şi cultivată. Pentru mulţi dintre noi, universul exprimării se aseamănă cu o grădină în care am plantat mai multe răsaduri frumoase undeva în trecut, dar ulterior am neglijat să ne mai ocupăm de întreţinerea lor şi de smulgerea buruienilor care inevitabil apar într-un loc nelucrat.
Şi de aceea, am convingerea că o principală cauză pentru multe probleme din societatea contemporană derivă din lipsa de preocupare pentru cultivarea unei exprimări îngrijite, a unui limbaj ales şi a simţului artistic. Acest lucru nu se rezumă doar la  parcurgerea la şcoală a orelor de limbă şi literatură, ci se extinde la scara întregii vieţi, făcând parte din „toaletarea” zilnică a oricărei persoane cu adevărat civilizate. În lipsa unui astfel de exerciţiu, genele omului de Neanderthal ajung să se manifeste nestingherit instaurând un climat de violenţă verbală şi fizică, care pune în pericol întreaga construcţie socială.
Realităţi şocante şi modele decadente
Este de-a dreptul şocantă realitatea de a vedea oameni care investesc foarte mult în îmbrăcăminte şi în achiziţia de articole scumpe, cum ar fi maşini şi case de tot felul, în timp ce de îndată ce vorbesc se face simţită educaţia precară, vulgaritatea şi prostul gust. Să fie aceasta o cauză posibilă, graţie mediatizării excesive, pentru pierderea interesului faţă de adevăratele valori artistice, în special din partea tinerilor?
Sau ce se poate spune despre faptul că în multiplele emisiuni cu „rating” se prezintă cu precădere mulţimea banilor şi mai puţin a educaţiei? Sau se promovează mai degrabă dezvelirea corpului ignorându-se, voit sau nu, valoarea inteligenţei? Dar în felul acesta se ignoră exact acele lucruri care conferă valoarea reală a unei persoane. Nici mulţimea banilor şi nici frumuseţea trupului nu pot să recomande un om care altfel este lipsit de educaţie şi de bun-simţ. Nici un fel de cosmetizare a înfăţişării exterioare nu va putea schimba aspectul interior, care se va trăda la prima ocazie printr-o exprimare neîngrijită, lipsită de stil şi incorectă la capitolele de gramatică şi de pronunţie.
Exprimarea îngrijită ca o posibilă ţintă pentru educaţia continuă
De-a lungul întregii vieţi fiinţa umană este chemată să evolueze către noţiunea de „om”, în acest sens unealta principală fiind educarea exprimării. Cu cât aceasta este mai elevată, cu atât creşte şi calitatea gândurilor, implicit a percepţiei realităţii. Din nefericire, de cele mai multe ori avem tendinţa de privi numai partea negativă a lucrurilor, fiindcă limbajul nostru s-a restrâns dramatic, iar registrul de expresie s-a redus atât de mult încât în minte nu ne mai vin decât cuvinte ce au o încărcătură întunecată.
Astfel, dacă ar fi să contabilizăm cuvintele pe care le spunem pe parcursul unei zile, nu mică ne-ar fi mirarea să constatăm că am hrănit prin intermediul exprimării exact acele trăsături de caracter ce ne aduc nefericire, angoasă şi nemulţumire. Din această cauză, cred că este necesară o educare continuă a exprimării, care să se continue de-a lungul întregii vieţi. Este nevoie de parcurgerea din nou a cunoştinţelor de gramatică, vocabular şi fonetică, însoţite obligatoriu de studiul literaturii pe care o consider „regina” exprimării artistice. Un astfel de demers ar fi capabil să înalţe fiinţa umană din animalitate şi să-i transmită cele mai nobile idealuri pentru devenirea sa obligatorie către statutul de „om”.
Octavian Lupu (Bucureşti)


[1] “The Affair at the Victory Ball”, după o povestire cu acelaşi nume de Agatha Christie.
[2] “A pronunciation of British English based on the speech of the upper class of southeastern England, formerly used as a broadcast standard in British media. “ http://www.thefreedictionary.com/BBC+English

JURNALISTUL LUCIAN OPREA DIN DENVER, COLORADO
Gândacul de Colorado” este un ziar al românilor de pretutindeni, un ziar editat în statul Colorado, Statele Unite și care ne ține la curent cu activitatea românilor din oricare parte a lumii.
Ziarul s-a născut din dorința unui tânăr ziarist „rătăcit” – cum frumos afirma cineva - prin Statele Unite ale Americii, ca acest ziar să fie o punte între românii de pretutindeni. Astfel, în luna decembrie a anului 2001 a apărut ziarul „Gândacul de Colorado”, ajuns în prezent la numărul 132, cu un tiraj de 5000 de exemplare tipărite și distribuite în 49 de state nord-americane și nouă țări de pe patru continente. Numărul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000.
Primul număr a apărut pe o foaie ministerială față-verso, scoasă la o imprimantă achiziționată împreună cu un calculator, cu fondurile strânse într-un an și jumătate pe „pământul făgăduinței”. La început, ziarul a apărut doar pentru cele câteva sute de familii de români din statul Colorado, dorind să fie o mică publicație de informare și divertisment.
Ziaristul - fondatorul acestui ziar - este Lucian Oprea, născut pe 5 august 1975, în orașul Câmpia Turzii, într-o familie de intelectuali. Licențiat în jurnalism și cu un masterat în studii americane la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea a luat în 2000 drumul spre Statele Unite. Ajuns aici, românul a petrecut două zile la New York, după care s-a îndreptat spre Colorado, primind o ofertă de muncă în acest stat. În toamna aceluiași an, s-a stabilit în Estes Park, un orășel frumos din acest stat, unde locuiește, de altfel, și în prezent.
Lucian Oprea este căsătorit cu Codruța Mihaela și au un băiat, cu numele de Alexander Darius, născut la 23 mai 2011. Aici, în statul Colorado, s-a împlinit visul său din anii studenției, acela de a avea un ziar propriu. Cu cele două pagini la început, imprimate pe coală ministerială, curând ajunge la patru, apoi la opt, iar în vara anului 2004, sunt scoase 16 pagini de ziar. Costurile de toner pentru imprimantă și timpul alocat acestui lucru, l-au determinat să se îndrepte spre o tipografie adevărată, iar în luna decembrie a anului 2005, apare prima ediție tipărită a „Gândacului de Colorado”, în format tabloid, cu opt pagini.
A conduce un ziar românesc în Statele Unite, cu o echipă de ziariști împrăștiați prin toate colțurile lumii, nu este un lucru ușor. Dar, cu profesionalismul și pasiunea jurnalistului Lucian Oprea, precum și a colaboratorilor săi, se duce la bun sfârșit fiecare număr de ziar.
Alegerea denumirii ziarului a fost inspirată, Gândacul de Colorado fiind singura terminologie românească aflată în Dicționarul Explicativ al Limbii Române care are ceva în comun cu America, cu statul în care se stabilise jurnalistul Lucian Oprea.
Ziarul are știri diverse, este o publicație independentă, neavând nici o apartenență politică sau religioasă. Apare o dată pe lună, de obicei, la începutul lunii. „Gândacul de Colorado” poate fi citit și online. Adresa de web a ziarului este:  www.gandaculdecolorado.com
„Gândacul de Colorado” are un număr de aproximativ zece colaboratori permanenți și încă șapte care scriu în paginile ziarului în mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat și colaborează cu Lucian Oprea îi amintim pe Vasile Măgrădean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-șef adjunct la revista „Capital”, Marian Petruța din Chicago, actorul Tudor Petruț, filozoful și omul de cultură Mihai Bote, Vavila Popovici din capitala statului Carolina de Nord, laureată a unui important premiu al Uniunii Scriitorilor Români, Octavian Curpaș din Arizona și alții.
Ziaristul Lucian Oprea nu are o părere prea bună despre presa americană, acest lucru datorându-se lipsei de obiectivitate în elaborarea știrilor. Unul din aceste motive fiind faptul că, pe plan politic, în America există doar două partide politice puternice, acestea fiind și cele care de obicei, dictează „mersul lucrurilor”, iar în România s-a observat tendința într-o direcționare - în stil american, ceea ce nu este un exemplu bun, nu corespunde jurnalismului învățat de generația lui, la școală. Pe de altă parte, se observă apariția multor publicații de scandal, sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denotă că românul se abrutizează pe zi ce trece, trecând de la cultura eminesciană la un amatorism - caracter manelist al inculturii.      Ziarele locale încearcă să se mențină pe linia de plutire în ultimul timp, prin a tăia multe din costurile redacționale și a se axa mai mult pe apariția prin Internet. Fiecare publicație va depinde de felul în care va fi structurată, de politica abordată la nivelul managerial și de apariția acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp; sunt factorii care se vor impune, alături de ceilalți de ordin economic.
Lucian Oprea este de părere că jurnalismul din Statele Unite se află într-un punct critic în acest moment. Ziariști ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc în fiecare zi… Presa americană scrisă, dar mai ales televiziunile se axează în ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism și pe relatarea știrilor din punctul de vedere al concernului de presă pentru care lucrează reporterii. Presa online însă, a prins mult avânt în ultimii ani și a început să aibă un contur bine definit, în multe situații surclasând celelalte tipuri de presă.
Lumea însă, este de părere jurnalistul, va cumpăra întotdeauna presa scrisă, fie că se va afla într-un aeroport, într-o sală de așteptare sau, pur și simplu, plăcerea de a citi ceva tipărit nu poate dispărea… „Este absurd să spui că într-o bună zi nu vor mai fi publicate cărți, din cauza faptului că lumea le poate citi pe ipad-ul personal sau descărca pe Kindle.” Consideră că evoluția ziarului „Gândacul de Colorado” în următorii ani va depinde de mai mulți factori: evoluția presei scrise în lume, posibilitățile financiare și nu în ultimul rând, interesul românilor de a citi un ziar făcut pentru ei.  Deși ediția de luna aceasta (ianuarie, 2013) a fost ultima în care ziarul a apărut în forma tipărită, Lucian speră ca acest ziar să ajungă la un punct în care problema autofinanțării nu se va mai pune, iar în acel moment, publicația se va putea extinde cantitativ și calitativ.
Pentru tinerii care doresc să facă jurnalism, îi sfătuiește să încerce să iubească neprevăzutul, să fie obiectivi în tot ceea ce relatează și să fie curajoși în a spune lucrurilor pe nume.
Despre comunitatea română din Colorado, jurnalistul explică cum comunitatea românilor din Colorado este afiliată diferitelor biserici și organizații non-profit, dar este destul de unită, lucru care se poate observa în cadrul festivalurilor românești organizate în acest stat.
Întrebat într-un interviu cât de des merge în Romania, a declarat că încearcă să plece în fiecare an, dar nu întotdeauna reușește. De fiecare dată însă, când ajunge în România, îl copleșesc amintirile și se gândește cu nostalgie la vremurile de mult apuse…
Printre hobby-urile sale se număra filmele, sportul, filatelia, numismatica și nu în ultimul rând, arta. Cea mai mare parte a timpului liber, curajosul, devotatul jurnalist Lucian Oprea și-l petrece alături de soția Codruța Mihaela – redactorul revistei sale și de adoratul lor fiu - Alexander Darius.
Octavian D. Curpaș (Surprise, Arizona – SUA)

PODUL SE SPRIJINĂ ŞI PE MALURI
Podul se afla în faţa mea unind cele două maluri ale râului de munte ce se revărsa cu mândrie la vale având vuietul pătrunzător al torentului ce nu admite obstacole în faţa sa. Culoarea sa tulbure, de mâl proaspăt adus de undeva de dincolo de cuprinsul privirii, mă fascina prin nenumăratele sale nuanţe de gri mai mult sau mai puţin întunecate. Era ca un tablou ce se desena continuu de un artist nevăzut interesat de formele neobişnuite ce se conturau pe suprafaţa apei cu şerpuiri line urmate de vârtejuri neaşteptate ce îmi creau un sentiment de permanentă surpriză.
Primordialitatea forţelor naturii ce mereu se transformă, îşi schimbă chipul, de fiecare dată purtând o altă înfăţişare, se împletea cu tumultul curgerii generând un spectacol unic având un singur mare protagonist în acele clipe: Râul. În opoziţie cu el, parcă desprins dintr-o poveste, un pod, construit peste măreţia adâncului de ape, încerca să unească ceea ce natura fie a ignorat, fie nu a dorit să o facă, mai precis cele două maluri.
CU UN EFORT PROMETEIC
Cu un efort prometeic, podul se străduia să realizeze o corespondenţă spaţială între cele două tărâmuri delimitate de curgerea apelor, un gest făcut cumva împotriva aşezării iniţiale a lucrurilor. Pentru aceasta, mai mulţi piloni erau plasaţi chiar în mijlocul şuvoiului nemulţumit de aceste obstacole străine aflate chiar pe domeniul stăpânirii sale. Aceşti piloni, greu încercaţi de-a lungul timpului, îşi înălţau talia lor zveltă către cer, susţinând, ca nişte coloane de templu, planşeul de beton armat al podului, care astfel întărit, putea să realizeze imposibilul comunicării dintre cele două maluri.
Dar să nu ne închipuim că râul accepta supus noua sa condiţie prin această uzurpare a puterii şi negare a misiunii sale de a despărţi spaţiul acestui pământ. Dacă în trecut s-a mulţumit doar să inspire teamă celor ce nu i-ar fi respectat curgerea în timpul traversării cu bacul, pluta sau barca, de data aceasta a trecut la o cu totul altă strategie, şi anume, de a nărui de la rădăcină trufia acestei construcţii, muşcând adânc la baza pilonilor, surpând cât mai mult posibil din cele două flancuri ale sale şi punând astfel în primejdie întreaga structură a măreţului pod.
NICI OAMENII NU S-AU LĂSAT MAI PREJOS
Însă nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos, după fiecare stricăciune comisă revenind cu forţe proaspete şi mânuind invenţiile lor cele mai năstruşnice în materie de construcţii: betonul armat şi oţelul forjat în piese de rezistenţă dintre cele mai diferite. Astfel, folosind strania adeziune a particulelor de calcar transformate în praf de ciment, omul reuşea de fiecare dată să îşi susţină fragila sa invenţie, în timp ce râul părea că nu are nicio şansă de câştig.
Înzestrat cu macarale puternice şi buldozere capabile să mute munţii din loc, Omul înfrunta eroic Natura, încercând să îi pună chingi şi legături prin care să o controleze, aşa cum se îmblânzesc fiarele pământului până se transformă în animale domestice supuse voinţei stăpânului lor. Cine se putea compara cu forţa tehnologiei de ultimă generaţie prin care ştiinţa construcţiilor încerca să redefinească spaţiul terestru conform cu dorinţele şi aspiraţiile rasei umane? Cine putea să se opună lamelor de oţel ale buldozerelor şi cupelor excavatoarelor, care modelau stâncile după bunul lor plac? Astfel, Omul părea că este un continuu învingător al Râului, acesta din urmă fiind adăugat pe lunga listă a sclavilor ţinuţi în lanţuri şi mânaţi după dorinţă.
DAR TOATE ACESTEA AU DURAT O VREME
Dar toate acestea au durat până când printr-o lucrare meşteşugită, subterană şi tăcută, vicleana curgere de apă a reuşită să se infiltreze şi să compromită în adâncime structurile de rezistenţă de pe ambele maluri. Astfel, cu ocazia unei revărsări de primăvară a izbutit să surpe susţinerea pe care pământul o oferea podului. Cu toate că pilonii rezistau eroic, stând la datorie asemenea unor soldaţi credincioşi în adânca beznă a nopţii, podul a rămas lipsit de sprijinul ţărmurilor pe care le unea.
La început a fost un moment de ezitare, în care forţele generate de tensiunea din interiorul betonului armat au încercat să se redistribuie într-o nouă configuraţie de echilibru. Dar ulterior, depăşindu-se încărcarea proiectată pentru părţile laterale ale podului, acestea s-au frânt asemenea aripilor unei păsări lovite de gloanţele unui vânător iscusit. La scurt timp, cu un trosnet amarnic, s-au prăbuşit blocuri mari de material din podul de odinioară, care de îndată au fost cu lăcomie înghiţite de apele cele mari ale râului.
MALURILE AU FOST DIN NOU SEPARATE
Din cauza tangajului structurii de dinainte de prăbuşirea laturilor, pilonii şi-au schimbat poziţia, înclinându-se ameninţător, până când târâţi de forţa gravitaţiei s-au prăbuşit în mijlocul apelor, ce în scurt timp i-au transformat în nişte resturi puse în mişcare asemenea unor stânci rebele târâte spasmodic la vale. Şi astfel, malurile au fost din nou separate pentru o lungă perioadă de timp, aşezate din nou în condiţia lor originară, destinată de către Natură, în armonie cu legi universale ce nu suportă schimbare.
Însă între aceste două maluri, se profilau încă rămăşiţele dispersate ale podului, creaţie de la început sortită provizoratului şi distrugerii, ca mărturie a finalului înfruntării dintre Om şi Natură. În zadar constructorii s-au deplasat ulterior la faţa locului şi au căutat o explicaţie la ceea ce se întâmplase. Viclenia râului fusese mai iscusită decât tot ceea ce se prevăzuse în faţa planşelor de proiectare, iar maşinăriile puternice nu fuseseră de niciun folos în faţa inteligenţei telurice a forţelor primordiale, care de fiecare dată scăpau cumva controlului deplin. Din nefericire, considerând că are de-a face doar cu nişte „obiecte neînsufleţite” şi nu cu o inteligenţă plină de dibăcie, Omul îşi subestimase adversarul, din această cauză plătind consecinţele.
UN POD NOU ŞI MAI TRAINIC
În final, alţi constructori, mai iscusiţi decât primii, au realizat un pod mai trainic, dar nu înainte de a-i consolida puternic malurile, inserând în secţiunile de susţinere trainici piloni de beton armat îngropaţi în pământ. În plus, structura nu a mai fost ridicată în zona de eroziune maximă a râului, ci acolo unde puterea sa era considerabil micşorată de profilul terenului pe care îl traversa. Acesta era podul pe care l-am revăzut câţiva ani mai târziu, având o deschidere mai largă, însă fiind mai bine aşezat, forţa râului fiind dispersată pe o lungime mai mare, teoretic incapabilă să mai genereze probleme ca în trecut.
Însă privind mai cu atenţie curgerea râului, fără să vreau, am distins în oglinda apei mâloase proiecţia podului răsturnat, fiindcă niciodată Natura nu se dă bătută. Pentru o vreme, ea pare docilă şi înfrântă, însă acesta este doar un joc al ei cu muritorii, fiindcă spre deosebire de noi, ea nu se grăbeşte, în cazul ei timpul având o cu totul altă dimensiune. De fapt, undeva, în adâncul pământului, Râul continua să îşi caute noi aliaţi pentru dărâmarea construcţiei ce sfida separarea spaţiului în conformitate cu harta propriul său curs. Mândria sa nu admitea ca vreodată să fie abătut de pe calea pe care în mod suveran şi-o alesese, ci mereu îşi va croi cu temeritate propriul său drum, indiferent de obstacolele pe care le-ar putea întâlni prin înaintarea sa.
Cât va mai trece până la următoarea confruntare? Nu pot face o estimare, însă Natura are o inteligenţă ce nu adoarme vreodată, supunerea ei fiind doar de conjunctură, lepădându-şi înfăţişarea ei blândă în chip neaşteptat la momentul oportun.
Octavian Lupu (Bucureşti)

 

ATELIER

MONOLOGUL BUNELOR ATENŢII SAU UN ALTFEL DE JURNAL AL VREMURILOR ABRUPTE

Frivolităţi firide firmiriturale,
Freamătul ţărânei nu-i decât o nuanţă a prefacerilor sufleteşti, dar niciodată ceva esenţial... impasul gândirii poate să nu aibă impact asupra inimii atunci când ai speranţă înaintea zilei necazului... de aceea Crezul drept credincioşeniei ne-a fost dăruit pentru trăsătura definitorie întru Fiinţă a speranţei omeneşti... valoarea unei vieţi constă şi în tăria cu care te înzestrează momentul de maximă dorinţă a trăirii altfel... un singur ecou de rugăciune poate fi mistuirea întru Hristos spre vindecare... un singur monolog al Crezului mărturisit, precum un rug al splendorilor joncţiunii cu Cerul este Calea omului spre împlinire... de aceea te întoarce Fiule de OM, te rugăm, către Adevărul care se aşterne deasupra căpătâiului nostru şi ne dăruieşte când şi când graţie...
Vreun cuvânt abia dacă-i şoptit, este oare(?) o cale fără graniţă, în drumul gol şi lipsit, căci deşi omul pare livid dar este totuşi fericit privirii, nu-i nimic altceva decât paloare de lume şi îmbujorare de om...
Sfinţii nu au culoarea omului ci poate doar în ochii lumii ei sunt îmb(u)ibaţi de savoarea dragostei de ideal; ochii omului actual le sunt strălucirea endemică retinei sau altfel spus omul i-a înzestrat fără voia lor cu etica idolatră a unui gust pentru viaţă fad; tot omul le-a reinventat şi estetica unei clamări guturale, nimic mai mult decât clipa de răvăşire a minţii; şi uite cum astfel s-a arătat pe ţărmul plângerilor lumii, rămânerea umbrei, în urmele sângerânde ale inimii, sortite deşertăciunii Bucuria, bucurie, bucurii şi doi, noi sau voi... Tu şi Eu , Eu şi Tu , doar El, departe-le, cade-n cruzime… nici măcar o întrebare nu este admisă tiranilor zilei fiindcă răspunsurile din toată vremea se vor risipi în anonimatul omului solitudinilor; tirani ai zilei aţi fost sunteţi şi veţi fi mereu singuri; blazare(a) - (voastră) numele îţi este al freneziei rug al vanităţilor de a nu mai fi decât un mic om mereu aflat înapoia lumii; tirani şi trădători ai lumii, deicidul vă este hula şi paricidul vă este deşertăciunea iar plânsul fanatic poleit cu argint de iudă vă este sfâşierea viscerală; şi de 2000 de ani Te-au trădat aleşii iar de aceeaşi 2000 de ani Te-au răstignit imperii; şi nu Te-au crezut atunci la vreme piloţii orbi, căci Te-au lăsat pe Sfinţita Cruce, pentru că le-ar fi plăcut în masochismul lor făţarnic să zdruncini Crucea Sfinţită sub greutatea păcatelor lumii iar Tu nu ai făcut decât să Te înalţi, lăsându-i aici la fel de ignoranţi şi ridicoli, precum viermii să Te ţipe-n deşert, precum şacalii, şi, să Te urle-n grote, prin întunerecul cel mare, precum smintiţii şi mişeii iar mai în Apoi să Te suspine o întreagă lume a mucenicilor, de 2000 de ani încoace ridicaţi prin Crucea Sfinţită către dreapta Ta, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru.
Timpul juneţii este cel care rămâne atunci când ceasul a stat; într-o vremelnicie a tristeţilor inimii mele, am visat că nu mai erau zori şi nici măcar în amiază nu mai aflam vreo bucurie; prin amurgul de afară la orice clipă de răspântie erau ei, tiranii, în orice cuvânt de răscruce eraţi voi, oamenii simplităţii; în orice vreme eram noi toţi cu privirea către Cer; doar timpul ne lăsa pe cei ai simplităţii, mereu singuri, sărmani şi lipsiţi; cândva am plecat căpătâiul înaintea Cerului spre vindecare şi mai apoi a început ploaia densă; astfel eram tot mai departe unii de ceilalţi, prin camere-insule, deşi în prag de vremuri ultime, pe afară mişunau diavoli benevoli  printre lumi îndărătnice Lui, pe atunci când lăuntric era gol totul, doar reamintirea mai lua omului vălul; vremea era mereu rea, vrerea lui a fi însemna patima curăţării viei de către slugile viclene şi putrefact a fost rămas numai îngerul căzut şi răvăşit din noi de atâta fărâmiţare în Fiinţă; şi voi, iarăşi voi, tiranilor? sunt sătul de voi, dar de ce nu înţelegeţi că sunt sătul şi nu mai vreau decât buze care să rostească în loc de te urăsc, iubite-voi şi priviri care să duşmănească orice gest de iubire grotesc.
Dor de drag, dragul dorului, dorul dragului din iubire şi astfel totul pare atins de cuprinsul braţelor din linişte, o altă armonie din trăire şi gândire, fiindcă nu doar totul va fi ci şi déjà este dragostea...
Priviţi departe fiindcă doar de acolo veţi putea afla printre Ceruri descusute volburii în amurg fericirea; noaptea ce va fi să vie ne găseşte oare (?) eliberaţi iar ziua aleasă oare (?) va fi în aproapele paşilor noştri, mântuitoare; voi, cei plecaţi deja în exil aţi şi cunoscut umbrele norilor, călăuziţi de îngeri ceteraşi; cercetaţi voi înşivă visul şi poate veţi fi binecuvântaţi coşmariceşte cu pleoapa deschisă ochilor spre imaginea risipirilor adunate-n trupuri puţind, şi-n răsfirate zări vaporoase, dincolo de viaţă, în moarte, tot voi să nu vă lăsaţi ochii în neorânduială, ci doar gândului să-i daţi fiori de înţelepţire spre iertare…
Nu uitaţi să vă şi iubiţi sincer în mulţime întru mulţumire, uniţi pe vremea bună...
În amurg, soarele apune pentru privirea poeţilor răscumpăraţi versului alb, pe când către răsăritul soarelui din zori se uită doar păstorul doctorand în ortodoxie; aşa-i totul cel puţin la început fiindcă mai apoi, pe la sfârşit lumea se risipeşte în zădărniciile vieţii, care vine din neascultare de Hristos…
Lacrima care cade şi lasă în urma ei fărâmiţarea,
A întâlni în viaţa asta oameni este privilegiul pe care Dumnezeu îl dăruie lumii
Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, cât de mult iubesc unele lacrimi, tot mai rare, care sunt tămăduitoare pentru viaţa asta cu ducere numai în penumbra înşelătoare a pleoapei care acoperă privirii, Adevărul…
Nisipul clepsidric merge, printre vremuri care decurg, timpul adulmecă momentul morţii mimat pe buzele lumilor întregi, care au ales risipirea atee sau sectara; noi, cei dintâi oameni, singuri ne strângem în braţele istovite, dragostea aproapelui, astfel că rămâne-va mai apoi în lacrimă surâsul timid, pe când clipa adună în lungul vrerii plânsul după al Cerului semn deplin... ne însoţesc doar îngerii dincolo de viaţă... şi amintirile, cele bune... printre rânduri de lacrimi, voi vă plângeţi Sfinţilor Părinţi împătimirea, iar noi, oamenii obişnuiţi ne ascundem speranţa de a privi după a voastră patimă albastră ... de sânge Hristic şi Apostolesc ne este dor în inimile istovite de atâta zadarnic lumesc... plâng câmpiile-n fapt de seară cu maci şi grâne aurinde iar soarele-şi închide-n amurg cu raza-i alintândă, cearta viscerala a norilor cărunţi; în ceasuri leneşe şi întrupări corale, renasc din case-ntunecate, frici şi patimi sisifice... căci fiecare bătaie de inimă înseamnă nu doar un moment de viaţă cu nobleţe refuzată voluptăţii, ci poate şi al fiorului freamăt de trecător alcov, frivol decor al nevroze...
Cerul şi pământul oamenilor prins este în ţesătura patimilor, de –al nopţii voal îmbrăţişat răsare din adâncuri, răul iar suferinţa îi este lumii fiorul celui mai de pe urmă pas către lumescul vid, cel al încătuşatelor trufaşelor dorinţe ilicite...
Teama venită din refuzul convivialului acelora care se încred în firescul trecător al constituţiei lor fizice robuste, pricinuind altora, care sunt adânciţi în tristeţi de a fi paradigme ale carităţii noastre, răul sângelui suspinător, desfidător al conştiinţelor răvăşite este consecinţa păcatului care ignoră puterea trăirii dătătoare de mucenicie... ignoranţa celor de lângă noi încalcă un elementar drept al asumării libere a decalogului, obligaţia respectării acestuia fiind imperativă din bunul simţ al omenescului, pentru a ne putea reprezenta rigorile realităţii celor care se afla într-un destin dependent de soarta noastră de/ sau spre a fi oameni; întâiul Crez al Fiinţei Cereşti este dragostea iar porunca înseamnă iubirea, şi, a lor datorie este de a fi semeni, nu doar decorativ declarativ ori intuitiv ci persuasiv şi pragmatic dar întru smerenia care îi fereşte de vanitate...
Printre altele,
Să vă istorisesc câte puţin despre un oraş al întâmplării, ridicat pentru oameni destoinici, dar rămas sfâşiat de ochii injectaţi cu ură ai tiraniei, ivit de după apele din vremuri uitate-n calea timpului de pe urmă, din tumultul de verdeaţă edenică… şi acestui oraş al hazardului, precum o pavăză-i stau munţii, iar întruchiparea-i istoriei apare mereu învălurită în ceaţa negurii...
Atunci când adierea din amurg, mă încântă prin alinare şi roua zorilor, mă înfioară somnului prin atingerea pală a soarelui, îmi simt chipul străbătut de fericele unui tainic gând, cel mai frumos dintre toate cele ce sunt şi vor mai fi vreodată ... este déjà toamnă; citesc în penumbrele privirii omului, sentimentul ruginiului lumii; iată cum se arată timid voalurile văz-duhului, strecurat pe aleile parcurilor, printre frunze în chip de adiere, căutând zadarnic jocurile sburătorul; iarăşi şi iarăşi privesc în chipul omului, umbra necazului de a priveghea trăirea acoperită de imperativul indistinctului fugii anapoda; al rătăcirii nonsens până la ne-asemănarea în carne a însingurărilor...
Un destin răsfrânt sângelui îmi este volbura risipită a cerului, porţi către senin îmi sunt norii albi, călăuzele ochilor, un alt vis plăpând omului îmi atinge fruntea adumbrită de mâna Zeului Necunoscut; sunt rugile Sfinţilor Mărturisitori, cele care mă vindecă de ură, de ridicol şi “de aproapele”, cel ce şopteşte fărdelegea...
Necunoscute fiare îmi devorează clipele privirii, arse îmi sunt pleoapele de dorul pământului unde m-am născut, întretăiate bestii îmi decorează ochiul cu sânge proaspăt, spălat de apa ploilor risipite în furtună; ticăloase lumile-s lui azi, cele care vor a-mi ancora sufletului, prin illuminarea corectă politic şi voalul întunerecului, acoperind viziunea zorilor, prea târziei vieţi ... se nasc chipuri sluţite de povara vanităţii, iar în vidul incarnaţiilor, creşte hidosul trup al lumilor, agăţate de guturalul incantaţiilor perfide; sfârşesc fără de căpătâi tiranii ultimei hule, în visceralul imprecaţiilor mulţimii... incizând ţărâna lame iscusite petrec trupuri dezgolite prin carnea stătută a păcatului, atins de risipa incineraţiilor undeva în festinul nopţii, cândva printr-un amurg, iar Serafimii practică docil uitatul în zadar după sufletele amorţite-n zborul confuz, care, pe veci sunt pierdute viului ... avem înapoia visului şi alături de zbuciumul coşmarului porţi şi uşi deschise înspre soartă; despre amarul din vis şi dulcele din coşmar ne povestesc doar pruncii viscolului... toate acestea tocmai sunt amintirea din al omului bazar de frivole trăsături ale palorii... astăzi, din resentimentul sângerând de ură al renegării sufletelor cenuşii, răzbate fumul sacrificial gros al anxioaselor naşteri de zombie bipezi, narcozaţi prin vanitate, tehnologie şi suprarealism...
La uşă sunt tot eu, acelaşi eu, mereu eu. Înaintea şi de jur împrejurul meu prin timpul celor vii ţopăie vesel în şiretenia lui frivolă diavolul; vremea omului singur, zace sângerândă prin acasă şi totuşi pe măsură ce uşa se între-deschide/vede timpul îmi este tot mai departe iar vremea, vremea întunecată descreşte aparte, cât mai în aparte-le nostru doar în şi prin NOI rămâne-vor umbrele neamintirilor unei vieţi banale în voaluri de ritualice uitări, schimonosită...
O carte într-o zi am citit: Străveacul şi alte vremi... acel Străveac seamănă cumva cu orăşelul meu; o asemănare în toate cele privitoare geografic, la orientarea către centru şi marginile sale, fără a avea pretenţia de a fi în mijlocul universului, nepotrivit acestuia, totuşi este posibilă sau ar fi măcar o posibilitate, de o singură oră spre a-l străbate... deosebirea vine doar din vremi... hotarele acelui comun şi cotidian străveac atrag limitrofia iar oaza este undeva în afara orăşelului, interiorul nu are pretenţia decât vag la destinele diferite iar indivizii orăşelului se mulţumesc clonant ori pavlovian să se alinte-n pasivitatea laxă şi inerţialitatea prolixă... metehnele nu se schimbă decât în limta jumătăţilor de măsură iar ticăloşia, sectarismul, ecumenismul cu sau fara masca, minciuna şi demagogia sunt proverbiale caracterului îndoielnic al unora dintre orăşeni…
Geografia romanului este una înţesată cu mitologie, realitatea întâlnirilor apare din plin încrustată inimilor, deprinse cu voluptatea abisală a naturii iar în admiraţie se întrupează coexistenţial dorinţa de verb, cu insinuarea altor vremi, ale iubirii himerei... istoria personajelor romanului prezintă orele destinelor şi momentele festinului într-un clandestin discret... specific supravieţuitorilor unui ţinut iluzoriu…
În viaţă ne împânzim obligatoriu de îmbulzeala lor, desigur mereu aceloraşi aserviţi de /din obicei, cei mai împietriţi cu inima în arta rugii şi cei mai ascunşi în ecumenismul cu mască; adesea, atunci când printre chipuri cioplite păşesc agale, mă simt ameninţat de marea spoială în van a lumii şi pierd astfel în ritmul ploilor de vară, al Cerului colţ înseninat, refuzat ochilor omenescului din mine, încă vii; trecutul unui om poate fi străbătut, într-o clipă dintr-o viaţă, la cumpăna dintre vis şi realitate, de paloarea toamnei patriarhului, din chipul de tiran iminent şi fără de dragostea dintru Fiinţă alcătuit; doar atât am inimii, o pată, ce nu lasă eliberată de păcat conştiinţa, ca de altfel fiecare dintre oameni, şi, poate tocmai de aceea există atâta vrajbă în lumea care însumând trufia în noroiul din care toţi am însemnat ieri şi mai adesea astăzi lipita ţărână, sortită întru final fărâmiţării, (Zeul Necunoscut) ne-a lăsat în vrerea voilor noastre efemere ... însemnăm inimilor tăcerea şi ascultăm odihna obrazului, rarele clipe de puroi pleoapelor cicatrizate de lumină, pe o perna se aştern azi căpătâiului dintâi şi celui de pe urma obraz brăzdat de suferinţă; aceasta se va petrece pe vremea când am să le vorbesc copiilor de suflet ai exilului despre premonitoriul trăirii întru românism şi ortodoxie... şi înainte de toate despre cele frumoase ale vieţii româneşti
MĂRTURISIRE NECENZURATĂ,
Tiranilor, voi cei ce huliţi chipul şi asemănarea „României dodoloaţe”
Eu sunt acel căruia i-aţi dăruit scuipatul vrerii voastre criminale
Trădătorilor de neam şi ţară, voi ce asasinaţi dragostea voii noastre ancestrale
Eu sunt acela căruia i –aţi săvârşit condamnarea voastră la neuitare
Străinilor de omenie, voi ce petreceţi răul şi săvârşiţi în lume atâta întinare
Eu sunt acelui căruia i –aţi dat răvaşul deşertăciunii trecerii voastre viscerale
Imagini necunoscute
Gânduri neîmplinite
Am avut cândva
Prin vremea
Când îmi zăream privirea
Zburdând peste întinderi
(Fără de final.)
În alergarea mea, năvalei dată
Am regăsit oazele care prin vis mereu îmi erau pierdute
Şi apoi fântânile ce au fost de prea multă vreme umplute
Cu roua nopţilor din toamna, ce către ţărm izvoarele-şi asmute;
 De risipirea frunzelor cu ruginiul firii muşcată
Părea că viaţa-mi este cea pe care o doream în eresul vârstelor ridicată
 Prin umbra cerurilor asupra cărora, zburam prea liber parcă
Spre final.
(Fără ecou)
Dimineţi zăvorâte – născute din pârgul nopţii
Se aştern alene pe dinaintea ochilor mei
Când cuvintele rămân spre irosire în tăcerea ceţii
Iar cerurile–s înţesate de norii tot mai grei
Ce îşi aşteaptă îngerii poznaşi să strige: RISIPIREA vouă;
E doar răsăritul de soare
În umbra apusului de lună
Un cerc de flăcări sunt razele–i din zorile tremurânde
Iar corbii joacă pe cadavre înecate-n rouă
Dans ritual şi vals funeral
Din carne izvorăsc iar viermii
Plăpânde fiare, de o zi devoratori
Din oase se răsfiră timpul inimii ce doare
Materia se demască –n chinuita-i fervoare
(Fără de început)
Iar atunci când voi alege calea redevenirii
A ceea ce de mult am mai fost
Un pribeag înger al iubirii
Poate că voi zidi în numele amintirii
Doar imaginea bizară a morţii
În locul nemuririi.
În noapte,
...acum şi aici doar onoarea de a fi om al omenescului te poate feri de risipa râsului factice sau de hohotul din plânsul sardonicelor hule... fiindcă mi-am spus cam astfel: în zilele acestea demnitatea frunţii aşteaptă scuipatul pieţelor şi lapidarea Agorei... pieţele şi-au parvenit circarii responsabili cu pâinile din grâne „exilate-n” contiguitate, îmbibate cu „amelioratori” occidentali şi apoi la mare preţ revândute poporului confuz şi Agapa şi-a prevenit absolvenţii asupra faptului în sine al fărâmiţării Eului, prin idolatria de acesta... însă chiar şi asupra faptului în sine al închipuirilor lumii s-au scris atâtea nechibzuinţe verbale, încât nici o carte din mâinile îmbibate de noroi ale fiului bitang erezitar celei dintâi false iubirii, îmbuibate incorect cu sânge sacrificial şi degeaba, nu ar putea descătuşa altceva decât patima fireşei trufii care sfâşie inima omului astăzi; şi totuşi nu le-ar putea desluşi nimeni devălmăşia înşelătoriei, de aceea rămân toate aestea ale lumii resentimente, care îşi sunt prin cruzime asentimentale numai omului, aceluia în umbra dinspre care totuşi nu a reuşit să îşi istovească privirii alinarea, fără a-şi asuma fărâmiţarea ochilor aţintiţi cu speranţa asupra rănilor Lui mântuitoare... eram cândva pe un ţărm privind, mergând fără umbra-mi, doar ca un hoitar pe firele nenumite ale ţărmului; era în amurg iar soarele se lăsase cuprins de aşternutul norilor şi luna abia dacă îşi deschidea somnul frugal dinspre soare, pleoapele cerului acopereau încet seninul lăsat fără lumina astrului căzut în adormirea mereu trecătoare... căpătâiul de Cer alerga norii, iar seninul lăsa loc doar asemănării despărţirilor apelor de către ape... în urmarea paşilor mei era o fată; indiciul paşilor ei mi-a frânt anonimatul, şi singurătatea mea, acolo la locul întâlnirii... ţărmul a fremătat sub blânda adiere a valurilor, astfel am simţit cum mi se apropie chemarea paşilor ei, prin marea, voalul miresmei purităţii; totul părea precum o străbatere în drumul cărării către întâlnirea cu ţărmul; în asemănare am încercat să mă aşez lângă umbra umerilor ei, dar erau atât de fermi încât am căzut alături între crinii câmpului şi era cât pe ce să fiu strivit de braţul drept al îngerului ei păzitor, cu care se sprijinea de orizont spre a-şi da mâinii conturul ţărmului... mai apoi eu o priveam, iar ochii ei căprui parcă lăcrimau, de ce tocmai tu ai venit pe ţărm??? părea să mă întrebe... ecoul gândului meu era acelaşi: nu am un răspuns, nu am un răspuns, nu am un răspuns... şi am plecat, departe, prea departe, mult prea departe, încât privirea mea a fost data uitării, fiindcă deja era privirii ei pavăză, iar acel ţărm la rândul lui a fost înghiţit de ape şi lăsat la izbeliştea înaltului mării care i-a dus mesajul iubirii, către alt Eu şi Tu... într-un moment am adormit; visul meu era acelaşi, mereu paşii cei până la genunchi urmăreau prin noroi doar umbrele nemăsuratului amurg, lumina era o himeră, doar o himeră, nu numai un acces himeric; pelerini cu coapse de femeie din est alăturea visului meu aveau de grabă alergarea spre Crez iar peregrini cu giulgiu mov înfăşurau Norul călăuză către refuz; noaptea rămânea surâsului cast iar zorii tremurau înaintea râsului din vis... nu-mi mai amintesc decât că eram pe un munte, iar norii indiferenţi pe un Cer dogmatizat de stigmatul seninului, îmi arătau fărâmiţarea perpetuă a umanităţii, acelaşi ritm al putrefacţiilor senile, o mai veche pasiune a necrofiliei de rit vechi adastă înapoia celui dintâi OM, asasinul după care sângele ţărânei ţipă sardonic, răzbunarea... am vrut să îi las în urma mea numai suspinul gândului, ţipat în spintecarea nopţii dar la final nu a rămas decât vântul şi marea care au dus în amalgamul din adâncuri, totul... recviem pentru Norul pierdut... mi-am ascultat hula şi am grăit blestemul întâiului născut fără a fi făcut altfel decât ţărâna, care tremura de frica morţii... râsul lumii şi-a găsit rezidenţa lacrimilor, într-un târziu, pe când trupul omului era atât de istovit de viaţă, încât trăirea părea ca ceva insolent înaintea tuturor nervilor de toamnă timpurie... blazaj, blazare sau blazând tandru pe resentimentul unei firi împământenite cu pasiunea căutărilor Cerului... am auzit omule că ţi-ai îngăduit un colţ de lume DAR îţi mărturisesc chiar de pe acum, că îl vei pierde iremediabil odată cu încătuşarea ta nu în moarte ci întocmai prin timpul care revine, de la ultima expresie a privirii trăitoare bucuroase înaintea ivirii vieţii, până la uitarea oricărui ţel al omonimului mersului fără a mai întoarce înspre căpătâi Cerul... am adăugat pământului din calea paşilor mei anapoda, puţine flori, risipite în aşa hal încât să nu le strivesc sau să nu mă tenteze să le rup din viaţă; am ales doar să le pribegesc minţii privind şi mai apoi să mi le anim în suflet istovind gândul cu analogia miresmei lor prin Cuvânt... am lovit în stânca trupului Lui costal şi din ea a ţâşnit sânge tresăltat de suferinţă şi apa cea cu viaţă întocmită, apoi am privit către Cer şi mi-am împins hoitul mai aproape de colţii prăpăstiilor lumii; mâna omului însă nu mi-a ţinut căderea ci doar a oprit la vreme pasul... nu sunt salvat, ci doar puţin uitat, o clipa, o vreme sau un veac în vremelnicia inutilităţii lumilor împresurătoare... ţi-am adus şi ţie predicatorule de fantasme, un pahar cu apa morţii şi cu arome din al vieţii de (ne)în(Apoi) elixir; după ce îl vei bea cu însetarea lucrătorului viclean din vie te vei adulmeca, precum Narcis odinioară, dar în mare, iar marea îţi va scuipa ţărâna în malul ei, nisipul îţi fi-va conturul iar marea mângâierea aspră sculptată a pleoapelor arse de marele meschin al tău ţel... eşuat... i-am căzut la un moment dat înaintea gleznelor; eram în genunchi pe ţărm, acolo, ea urmărea în conturul chipului meu, doar orizontul care anunţa furtuna... nimic şi nimeni nu a zărit vreo lacrimă, doar suspinul mai acoperea urmele valurilor, restul eram doar noi, acolo rămaşi în urma lumii fără măcar o clipa de omul din alături, ea privind departe... eu plângând pe coapsele ei... în deşertăciune lumea-şi pierdea amurgul, ultimei plângeri... sângele meu a cutremurat doar ceaţa care şi-a risipit norii lăsându-mi trupul să respire ultimul Joc al zorilor... aş vrea să tăceţi cu toţii, puteţi oare voi tăcea o clipa sau să lăsaţi în truda mea o dată liniştea să vă dăinuie în lumea voastră de anorexice porniri cu iz de post negru??? nu vreau indulgente penitenţe demagogice sau spovedanii curvite cu popi mascaţi ecumenic, ostili ortodoxiei trăitoare ori torţionări, închipuit lente cu leşuiri flagelate, ochi injectaţi de orgasme suicidale, vreau şi mai vreau iarăşi şi iarăşi vreau morţi deloc subite ci prevăzătoare şi atent studiate în laboratoarele lumii celei noi, cu toate vechile metehniri crustate... fără violenţă!!! S-a auzit un glas de copil, apoi din ce în ce mai multe strigăte eliberate din piepturi nevinovate, pe treptele unei Catedrale din oraşul libertăţii furatei eliberari; le văd mereu aceste piepturi căzute-n sângele vărsat la Timişoara, în Banat, atunci România copiilor a murit sub gloanţele asasine irodice şi nici măcar astăzi elucidate nu-s ordinele date de criminali; se aud doar tot mai puţine voci muceniceşti care în menire ridica-vor către ceruri chemarea sângelui din pământul celor plecaţi la eroism, prea de curând şi astăzi în zadar... iar voi nu aţi apucat să le ziceţi măcar un te iubesc şi ne pare rău, dar de dincolo de ţărm ştiţi să îi plângeţi doar factice, însă de dincoace i-aţi hulit oricând şi pe orice vreme, trădătorilor de neam şi ţară... măcar frivolă să vă fie numai vouă ţărâna de pe ochii uşuratici, şi, făţarnică precum vă este mintea, moartea să vă rămână întru amintire, chiar în clipa de maximă glorie pământească şi depărtare de Cer, pământul care vi se aşterne să nu vă mai adore ca dintru începuturi ci poate dincolo de durere pricinui-va doar ceea ce mai dăinuie în voi şi anume, poate resemnarea sau fericit pasul către mântuire…
Ştefan Mihai Martinescu (Haţeg – Hunedoara)

ŢARA ANA
(închinată  lui Gheorghe Zamfir - 31 decembrie 2012)
ca pe Cenuşăreasa-o vor pe Ţara Ana
sub spuză şi mizerii să-i îngroape
icoana-i de Ileană Cosânzeana -
de zor mormânt în bezne vor să-i sape
 
o ţară fără Nord e Ţara Ana
ţoapele şi mârlanii: importaţi păduchii
sub lălăieli soioase îi ascund toţi rana
rachiul prigonirii-i arde-ncet rărunchii
 
i-au smuls carpaţii şi-au târât-o
sleită în amurg de babiloane
nevertebrată sclavă şi-au dorit-o
s-aplaude tonţii iadul din betoane
 
o au zidit-o-n pâclă şi-n trădare
dar stearpă-i în baladă Ţara Ana:
va ţine-o vreme templul tău – Satana
pentru că – biet hoinar – Manole habar n-are
 
eşti  ştrenguită târfă-a tuturor
o hetairă – când tu eşti doar Trista:
dar peste golgote şi zid – pluteşte zbor
şi-n raiuri - Ana-i soră cu Precista!
 
...cum stăm noi răstigniţi de farisei
s-aude plânsul din zidire:
cu cât vom sângera mai mult înaltul stei
cu-atât scurta-vom drum spre fericire!
 
căci lacrimile Anei curg ca roua
mânia lor se suie-n pălălaie
topind piroane – lănţuirea-a doua
s-aeriseşte pân' la cânt de naie!
 
...o – Ţară Ană fără de noroc
s-apropie al Învierii sfânt soroc!
 
DAŢI JOS ODATĂ NAIBII UNIFORMELE ALEA
daţi jos odată naibii uniformele alea
albe şi negre – negre şi albe – ale
crimei – ziduri de temniţă ale
umanităţii şi
Neamurilor
 
Dumnezeu nu ne-a născut – în burţile
mamelor noastre – încovrigaţi de ură - învrăjbiţi precum şerpii – nu ne-am trezit în
uter – încă de mormoloci - cu
arme de fier şi cu scutul în palme  – Dumnezeu nu ne-a
vrut piese pe o tablă – etern explozivă – de
şah – a
lumii fără puncte cardinale
mahmure - neroade
 
jupuiţi-i de piele pe popii care binecuvântează armele
de fier şi războaiele fierului – ardeţi-i de vii pe popii care – cu
înmărmuritoare neruşinare - Îl
aduc martor şi instigator la crimă pe
Neştiutorul de Rele - Nazarineanul
Cel Blând – Răstignitul Kabbalei
 
bateţi cu ţăruşi – precum în  cer aşa şi pre
pământ – puncte cardinale – la fiece
răspântie a limbilor şi dansurilor sacre şi
faptelor voastre de ilustre şi atât de vrednice în
bucuria cântărilor
Neamuri
 
nu Neamurile poartă
uniforme – nu Neamurile sunt
experte şi înrăite în
voracitatea deşănţată a şahului – entuziasta matematică-a dezbinării şi
crimei - ci lăcomia cea
ticăloasă – caracatiţa neîndestulării cu
Pâinea cea Sfântă: deasupra uniformelor se
lăfăie vampirii – iar uniformele nu-s decât
coaşca de sub care ei vampirii sug – invizibili pentru
slabii de înger şi minte – da
sug ei vampirii - cu ochi de cărbuni hipnotizându-şi
victima – sug horpăiesc până la măduvă şi
până la curmarea rebegitei suflări - vlaga şi cereasca iubire naivă
fermecătoare şi gureşă precum Parfumurile Grădinii Eden – zisă
în limba serafilor - HARDEAL - Patria
beatificaţilor elfi: Neamurile
 
daţi jos odată naibii uniformele alea
albe şi negre – negre şi albe – umblaţi
mai curând – în pielea goală: atunci abia veţi vedea cum
sar şi se iscă - prin porii pielii marmoreene – precum
spiriduşii scânteile – ideile
Geniile Neamurilor – giuvaierele
cuvintelor şi binefacerea faptelor – pitoreşti
minuni explodate feeric întru nestemată culoare şi
atât de armonioase în
diferenţa cântecelor – cele din
Dis-de-Dimineaţa Iubirii
 
să vă pogoare pe
trupuri duhuri şi suflete - Cămaşa de Lumină a Lui Hristos!
 
îmbrăcaţi-vă – tot anul – în
Crăciun – îmbrăţişaţi-vă – tot
anul – întru
Înviere
 
părăsiţi putoarea tranşeelor – şi – în urma voastră
năruiţi-le definitiv – sub viforoase straturi de
cântece şi păsări ale
paradisului şi flori
 
...şterge-ţi – rogu-te – sângele insidios prelins pe
maxilar: o să creadă lumea că ţi-am tăiat
beregata – pe când – de fapt – ţie ţi-a şovăit
de câteva ori – mâna la bărbierit
 
Dumnezeu nu ţi-a dat briciul – ci
iscusinţa de a nu-ţi împăduri întru coşmare
chipul ochii şi sufletul
 
LIGHIOANĂ CVASI-UMANĂ CONTEMPORANĂ
unii – privind tulburea baltă numită azi
lume  –  se tot întreabă cum există o
lighioană umană
contemporană: dar – dar!
 
înafară de a
exista – mai face oare
ceva?
 
cel mult – se poate ca
respirând – să se mai solidarizeze c-un
vânt...
 
arată uneori c-ar putea eventual fi
ceva – dar imediat se şi opreşte din
a arăta – nu cumva să se închege – printr-o
nedorită kabală - şi
să-nceapă-a se
păstra
 
...aşa că – decât să pierdem timpul
care deja s-a spânzurat de brazi – mai
bine să ne vedem – orbi
pe altădată – care e numele oricărui
azi
 
ÎNSINGURARE
prin bogătaşi şi târfe ai pus accente-n lume
nici moartea nu-Ţi dezice penibila scandare:
putea-a cadavru - straşnic - până şi-n seri de glume
înmormântarea însăşi devine depravare
 
nobleţea nefiinţei e decretată nulă
iar templul e o piaţă de vânzolire-a fierii
...n-am unde pune capul – visând la animulă
degeaba caut bezmetic un clopot al tăcerii
 
se zvârcolesc şi sfinţii – pierduţi de-aureole
se vestejesc pe ruguri mii flori cu-arse corole
...stejaru-ncearcă orga – prin crengile-nlunate
 
e gata să-nfieze – ori crucii s-aibă-şi frate:
doar muntele mai ştie – sub patrafir de umbre
să-mi ierte fericirea singurătăţii sumbre
 
POETUL
golit de-orice filosofie – caut
să-mi amintesc ceţos cum sună-un flaut
să dau – aşa - din întâmplare – peste
mistici vecini - culegători de creste
 
nu-s rob oglinzii şi nici serv ideii
cascadele de rouă mă îngroapă
şoptesc lui Iosif al Arimateii
să-mi scurgă în potir sânge şi apă
 
am plâns destul misterul Învierii
palmele-mi sunt străpunse amândouă
sub coastă simt înţepătura sfânt puterii
 
roşesc în picuri – la picioare-mi – ouă:
am dat Golgota-ntreagă pe-un poem
şi iar răsare stea la Bethlehem...
 
BALADA LUI ROADE RAI CEL ROD DE RAI
(lui EUGEN EVU)
roade rai cel rod de rai
îl cheamă serafi din plai
şi răspunde tot din nai
în amurgul de serai
 
nu te prinde om de scai
rimă munţilor nu ai
rămâi înger – rămâi crai
rigă cu raze-n alai
 
cine cântă şi descântă
inima-i rămâne frântă
dar pe frunte luna sfântă
cunună-i-i pe vânt şi vântă
 
cunună îl coronează
zi cu noapte îl veghează
sfânt cu sfânt rază cu rază
vis cu vis – frază cu frază
 
Hristos îi stă căpătâi
cu rouă şi cu tămâi
cuvântul Lui cel dintâi:
în Hristos s-a îmbrăcat
frate pe El l-a strigat
în lumină s-a lăuat...
 
...ţipă-n stele buhnă proastă
c-a murit fără nevastă
dar stelele îi fac horă
peste ceas şi peste oră
 
roagă-te la munte mare
roagă-te la depărtare
la Mumele tari şi rare
să se işte vânt de soare:
cheme-l cu nume de floare
 
pasăre şi cânt să-l cheme
comori purtate-n trireme
la-mpărăţii fără steme
la heruvii fără vreme
 
când se duce rod de rai
căci îl cheamă pod de plai
la lumină fără strai...
nu mai roade – ci e rai!
 
ÎNCEPUT DE LITANIE
cu targa – din paradis
mă transportă vis cu vis:
spune doctorul cel mare
că-s bolnav de habar n-are
 
nu-s vârtej în marea mare
nu-s nici pâine – nu-s nici sare
nici peşteră-n Bethlehem:
sunt doar îngerescul ghem
 
mă dau cu sania-n gând
sclipind vin tot din curând
din curând şi din nimic
curge-albastru pic cu pic
 
...cu targa – din paradis
vorbă-n vorbă – scris în scris
sângerez pe cale-arìpi
scriu c-un deget – şi tu ţipi
 
ţipi în somn şi ţipi pe filă
sfinţi trezeşti din stih în milă
doar când să mor nu mă tem
se iţeşte şi-un poem
 
poem înflorit lăută
mătăsos mătase multă
cearcăn mucenic poem
şi ciorchine de îndemn
 
struguri de privighetoare
rămaşi vară de-astă soare
strugure-ascuns poloboc
tu îmi cânţi ca eu să joc...
 
...pe mal verde şi frumos
m-aşteaptă Domnul Hristos:
mă zoreşte şi mă-ntreabă
de ce-am luminat degeabă
 
nu-i răspund – ci lăcrimez
lăcrimat-am crez cu crez
...sunt senin şi nu mă miră
mâna-mi s-arcuieşte liră
 
degetele-s strune vii
ochii-mi s-au închis târzii
iar pe chipul meu de boală
începe lumina şcoală:
 
tremură serafi iubire
heruvii-şi şmotresc oştire
icoană după icoană
tronurile-arzând coroană
 
şi deasupra de lumini
stele sunt – dar nu şi vini
inorog  şi inoroagă
Maica Domnului se roagă...
 
abia-acum Domnul Hristos
domnul meu cel mai frumos
se-ndură de cântul meu
ucenic de dumnezeu
 
şi mutăm noi parte-n parte
lumile mult mai departe
mai departe cât lumină
doar lamura să rămână:
 
dor - izvor  - şi-o voce crină!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CÂNDVA, ÎNTR-UN SAT...
- Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.
- Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape imperativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lucrurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum violentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.
Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celălalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi mofturoasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foamei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, neştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evident că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea chiar cu jumătate din preţul gândit de- acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe proprietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spinarea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre proprietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât”, cu un glas din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici n-o s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”. S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma dorinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l schimbase în Sura.
- Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.
- Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.
Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi, pufoşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o singură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Nimeni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să zăbovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stridente, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste capul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cunoscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghiţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească” sau o „Naţională” şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de oribilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transportam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, numai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.
Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.
Geo Galetaru (Dudeştii Noi – Timiş)

UN AN NOU, GÂNDURI SENINE!
La  început de an, mereu ne facem planuri, mereu ne despărțim, în mintea noastră, de tot ce a fost greu și nedrept în anul ce s-a încheiat... Și bine facem! O spun și psihologii, și preoții, și bunicii: o inimă bună, iertătoare, este cheia multora dintre împliniri și a stării de bine, de sănătate, mentală și trupească.
Chiar dacă magia promisiunilor pe care ni le facem nu va dura mult, e un pas important să ne definim țelurile. Nu e doar un joc, să punem pe hârtie... ce ne dorim!
Pe o foaie A4, notăm, în cerculețe sau pătrate sau floricele mari, 3-4-5 obiective “capitale”, țintele pe termen lung, marile noastre dorințe (o casă, o mașină, un partener de viață, o facultate, un salariu etc.). În cerculețe mijlocii, 7-9-11 idealuri de realizat în…câteva luni, săptamâni, care solicită un efort… mediu (o ținută aparte, un concediu, o bicicletă, un abonament la SPA…). Apoi, 10-12-15 cerculețe mici, cu bucurii… de-o zi, de câteva ceasuri (o petrecere în doi, un film bun, o vizită la cineva drag…). Urmează multe, multe punctulețe, cu împliniri… de-o clipă (un sărut, o vorbă de mângâiere, un zâmbet, o pauză de cafea…).
E important să ne planificăm doar lucruri pozitive! Ele ne vor induce o stare de optimism, speranță și încredere.
Suntem miloane de oameni pe lume. Nu trebuie să ne agățăm, cu insistență, de oameni, locuri și idei  care nu merită efortul, nu știu să aprecieze ce le oferim. A te elibera de un lucru care te consumă, înseamnă a-ți oferi, ție, o șansă de a găsi fericitea, mulțumirea.
Starea de echilibru e cea mai grea, dar și cea mai frumoasă. Vă mărturisesc, din experiența mea de viață, că așa e.
Am traversat, de-a lungul vieții mele, munți și văi, creste și hăuri, pentru a-mi găsi… pacea interioară.
Emoțional, ca al doilea copil, am râvnit dragostea totală a părinților… și am suferit. Când am dobândit-o, la cotele pe care le doream, D-zeu i-a luat de lângă noi. Ca adolescent, am visat dragostea, și am plâns pentru ea. Când am avut-o, m-a sufocat.
Profesional, mi-am dorit o un anume loc de muncă, și l-am obținut, prin concurs și un efort susținut. Am plâns mult acolo, în locul mult visat, pentru că mereu cineva îți vâna postul. Mi-am dorit cel mai înalt grad de pregătire și recunoaștere profesională… și am obținut-o, dar acest efort m-a costat… familia. Mi-am dorit o funcție reprezentativă… am avut-o, și mi-am câștigat o serie de falși prieteni.
Timpul și Dumnezeu nu mi-au înșelat niciodată așteptările!
Timpul mi-a adus o oarecare înțelepciune și putere de selecție. El mi-a cernut prieteniile și mi-a oferit răgazul de a o lua mereu de la capăt, până am reușit.
D-zeu m-a ținut de mână, în mari încercări, și m-a purtat pe brațe, când am simțit că nu mai pot. Nu bat mătănii, nu-i îmbogățesc pe preoți, dar nu uit să-I mulțumesc pentru fiecare zi, în care văd soarele, pentru fiecare prieten adevărat și pentru fiecare… bulinuță împlinită, de pe foaia mea A4, redactată la început de an.
La mulți ani!
Corina-Lucia Costea (Timișoara)

NE TOPIM ÎN ZĂPEZI

(Moto Pseudo-Argument)

Dorul de lumină,

dorul de ape limpezi,

dorul neostoit de cer albastru,

dorul neobosit

de efemeră culoare

pe aripi de fluturi,

pe toate le adunăm în

şoapta de dragoste -

un suspin teluric

îmbrăcat în Rai fierbinte,

purtând frământările nopţii

captivă în aşternuturi de mătase.

 

Uneori Rai, alteori Infern,

înălţime astrală ori abisală genune,

oceane de lacrimi spălând ţărmuri de pasiune,

uneori linişte, alteori furtună

fără de liman,

dragostea se răsfrânge în noi

cu puterea lumii visate

(fără de început şi fără de sfârşit).

Ne topim în zăpezi pe obraji de catifea,

renaştem în şoapte pe buze de miere,

murim cu fiecare geană închisă de Onir,

reînviem în firul de lumină aprins de privire.

 

În fiecare dintre noi

Iubirea este…

Calea (pe)trecerii tainice a Vieţii.

 

SENTIMENT EVANESCENT

Mă plimb pe aleile de stele

Ce cad prin gravitaţii surde

Să simt lumina lor astrală

Pământ de sentimente ude.

 

Mă înconjoară carul mare

Şi Carul mic mă fugăreşte

Pe cerul – rană de lumină

Aleargă timpul mişeleşte.

 

Dispare umbra şi lumina

Peste sclipiri din raiul vieţii

Cade o lacrimă-nfloreşte

Ca roua – sol al dimineţii.

 

Dispare tocul care scrie

Cu invizibilă cerneală

Pădurea astrelor bolnave -

Răpuse stele de beteală.

 

Dispare-ncet, ca fumul acru

Al unei vieţi ce-n vers vorbeşte

Peste alese umbre-n noapte

Nici îngerul nu mai clipeşte.

 

E-un sentiment, care dispare

Dispare-n ceaţa din memorii

Adună-n rânduri, le pliveşte

Petala vieţii şi a florii.

 

PRAFUM DE TEI

S-au aşternut pe coala albă

Un gând, o lacrimă, o slovă,

Ce-ades în râu de simţăminte

Au râs şi-au plâns, prinse în horă.

 

S-au aşternut peste cuvinte

Mătăsurile albe, grele,

Cu frumuseţea lor pribeagă

La vis, la viaţă să ne cheme.

 

Am dezbrăcat esenţa vieţii

Până la oase şi-am trudit-o

Adesea… plânsu-i-am în palmă,

Adesea… am batjocorit-o.

 

Am dezbrăcat de ramuri pomii

Şi îmbrăcatu-i-am în haine

De albe vise, de mătănii,

De calde rugăciuni şi cazne.

 

S-au aşternut peste versete

Rostiri de simplă-nchinăciune,

Aripi de îngeri măsluite -

Cenuşă, smoală şi tăciune.

 

Iar peste lacrimi din cuvinte

Şi peste suflete captive

Am aşternut ca pansamente

Versuri pribege şi motive.

 

Au răsărit adesea flori

Cu trup subţire, colorat

Şi s-au născut, adesea, clipe

De vii regrete sau păcat.

  

O lume tainică, nespusă,

Ne-a mângâiat cu dorul ei,

Ne-am preschimbat în albii nori

Şi-n flori… doar cu parfum de tei.

Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)

(din volumul de versuri „Parfum de tei”, în curs de apariţie) 


AŞTEPTARE
Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea râului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.
II
Şi seminţele trec în neştire peste artătură
Şi-n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.
III
Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă-n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându-se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.
IV
Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi apele macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.
Al doisprezecelea ceas
Vremea urcă în imponderabil,
Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor
Poartă tăcerea între particule,
Doar mişcarea browniană în dezordinea ei
Ordonează apa de ploaie
Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

CERŞETORI DE STELE
există un oraş invizibil suspendat
în care se întâlnesc poeţii
stau pe o stea la un murmur de ape
un oraş în care timpul se încovoaie mai greu
fântânile ies cu plinul şi întâmpină fiecare suflare
tremurată pe buza lunii
îngeri cu o singură aripă umplu călimări
pentru liniştea umbrelor
 
în partea asta de lume e altfel îmi spun
iubirile se nasc şi nu mai mor nasc şoapte
lucrurile devin fantasme se îmbracă în idei
şi aşteaptă la răspântia cerului lumina
 
la porţile oraşului suspendat
îngenuncheate sunt doar aşteptările cerşetorilor
 
STARE DE FAPT
nu ştiu de ce zidurile astea se apropie
şi oamenii sunt tot mai departe
deşi locuim de-o veşnicie la acelaşi etaj
 
încerc să urc
capătul scării nu-l văd niciodată, dar urc
treptele devin moi cu cât calc mai apăsat
 
în golul din mine locuieşte un daimon
zilnic încerc să-l împac să-l îmbun
el plânge şi-mi şopteşte acelaşi refren
mocirla nu e decât o stare de fapt
în care lumina muşcă prea tare
când nu ai capul plecat
 
se face rece, e noapte şi mi-e frig
brusc simt nevoia să ies din trup
s-arunc pielea asta de şarpe
să-mi ascut de cruce ultimul dinte ştirb
până sângele se face lapte
 
CINEVA ÎNCĂ MĂ ŢINE DE MÂNĂ
departe e vremea aceea
dar îmi amintesc
livada bujorii prispa casei
 
răsturnată într-un petec de cer
fără să număr zile şi nopţi
mă legănau fâşii de vise
 
uneori alergam la marginea satului
cu cârdul de copii
prindeam curcubeul
îl înfăşuram pe degete şi râdeam
râdeam cu atâta poftă de viaţă
asta ne era singura grijă
 
inventam jocuri
(leapşa, v-aţi ascunselea, şotron,
flori, fete şi băieţi, bâza)
ciudăţenii ale secolului trecut
ar spune unii
 
dar cât de dalbă era
cât de senină lumea aceea
nici eu nu ştiam
nici ea
 
CAUT UN NUME ZILEI DE MÂINE
copil desculţ în lumea de cuvinte
cu inima de mână rătăcesc
spre mâine
o poartă
un zid
morişcă învârtită
de fluturi orbi
 
las teama să se zbată în ochiul nopţii
bat la porţi de stele
îmi tac singurătăţile
să ascult un ţârâit de greieri
 
PRIMĂVARA CU SUFLET PE BUZE
mai întâi a fost un singur păstor şi un fluier
câţiva miei şi-o mare învolburată
 
până în măduva pământului s-a auzit
păsările au amuţit
izvoarele s-au ascuns în munte
pădurea toată a căzut pe gânduri
 
a urmat un zvon de clopote
lanţuri
un arbore de spini
nestăvilita gloată
şi...
pietrele au plâns
când cerul s-a surpat întâia oară
 
au trecut păduri au secat ape
şi mulţi păstori au învăţat să cânte
dar numai doina unuia se auzea
din osul cerului
 
de-atunci în fiecare an
cu sufletul pe buze
primăvara şi un miel rătăcit
la piciorul crucii aşteaptă
 
SPRE TOAMNA NU ŞTIU CUI
gutuile miros a dor copt
şi cad prin ierburile crescute
până la umerii casei
 
păianjenii înnoadă sensuri
pe lacătul de la uşă
tăcerile atârnă
 
un melc rătăcit
îşi ia strigătul în spate
şi pleacă
Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc)

VRĂJITORUL
Rowena primise la naştere un nume pretenţios şi un bănuţ de argint pe care mama i-l legase la încheietura mâinii, cu snur roşu. Cum nu era deloc convinsă de existenţa ursitoarelor, îi ursise ea însăşi copilei să aiba norocul de a întâlni în viaţă prinţul pe care ea îl visase pentru sine.
În primii ani ai copilariei, Rowena nu se remarcase prin nimic special. Era un copil obişnuit, îşi legăna păpuşile, era, în jocurile ei, ba “vânzatoare la magazin”, ba “doctoriţă de copii”, îşi consuma energia alergând, ţopăind, urcându-se în copaci, sărind coarda, jucând şotron iar seara cădea răpusă de oboseala de peste zi, adormind întotdeauna înainte de finalul poveştii pe care pe rând, mama sau tata o citeau.
 La 4 ani se întamplase însă ceva. De ziua ei, primise în dar de la sora mamei sale o vioară. O jucărie frumos modelată, frumos colorată, o copie în miniatură a unei viori adevărate. Darul îi tăiase rasuflarea. Amuţise când întinsese mânuţele mici să cuprindă obiectul frumos. Aproape că uitase să respire pipăind jucăria. I se părea cel mai frumos lucru văzut vreodată şi, instinctiv, degetele-i mici atinseră coardele jucăriei. Nu vibrau, nu scoteau nici un sunet dar asta nu o dezamăgi… Ridică doar privirea întrebătoare către mama ei şi căută răspunsul în ochii şi mintea oamenilor mari care o înconjurau :
- Trebuie să fii vrăjit ca să poţi să atingi lucrul asta?
- Nu, îi răspunse mama zâmbind, dar trebuie să cunoşti vraja care face vioara să cante.
 Micuţa se încruntă:
- Şi cum am sa fac asta?
Mama o mângâie pe parul buclat şi o asigură că vor găsi ele, împreună, o cale.
Din ziua aceea, Rowena nu se mai dezlipi de vioară. Păpuşile îşi pierdură din însemnătate... vioara era peste tot. O purta în braţe, o ţinea în mână, o aşeza pe pat, lângă ea, dormea chiar cu ea alături, pe pernă... Încă nu găsise vraja care o făcea să cânte, dar mama o învăţase totuşi cum să o aşeze sub grumaz, cum să plimbe arcuşul  peste corzi…
După o vreme, Rowena începuse a se intrista… Crezuse că dacă este cuminte şi răbdătoare, vioara îşi va dezvălui singură tainele, îi va cânta numai ei. Dar vioara tăcea, în vreme ce mâhnirea fetiţei creştea.
Înduioşaţi, părinţii îi achiziţionară o vioară adevărată, după ce în prealabil aflară că la Palatul Copiilor exista posibilitatea înscrierii la cursuri de vioară. Era impusă însă o limită de vârstp, si Rowena era prea mică pentru a fi acceptată acolo, astfel că în cele din urma optaseră pentru lecţii private, oferite de un tânăr profesor, la domiciliul acestuia.
Când toate aceste detalii fuseseră perfectate, mama îmbrăcp frumos copila, îi dărui instrumentul şi îi spuse că vor vizita un domn care cunoaşte tainele viorii, care ştia să o facă să cânte şi care a fost de acord să o înveţe şi pe ea.
Fetiţa se agăţă de gâtul mamei, fericită nevoie mare şi tot drumul către casa “Vrajitorului” sporovăi veselă şi emoţionată.
 “Vrajitorul” le primi cu deferenţă. Era un tânăr înalt, cu ten măsliniu şi părul rebel, acoperind neglijent o frunte înaltă.
O invită pe mama să ia loc dacă dorea sau să revină peste o ora când lecţia introductivă avea să ia sfârşit. Indecisă, mama o întrebă pe Rowena dacă o poate lăsa singură cu vioara şi Vrajitorul (“ne scuzaţi, domnule Radovici, fetiţa vă numeşte astfel, sper că nu vă deranjează jocul ei“). Profesorul zâmbi amuzat şi îndreptând către Rowena o privire caldă, aşteptă împreună cu mama răspunsul fetiţei, răspuns  care nu întârzie prea mult, fetiţa fiind grăbită să vadă sau să înţeleagă ce vrăji poate să facă omul acela înalt din faţa ei.
Mama plecă liniştită şi lecţia începu cu acordarea viorii şi cu o scurtă exemplificare oferită de profesor micuţei din fata lui – deocamdată – spectatoare.
Micuţa se convinse astfel de puterile Vrăjitorului şi dorinţa ei de a-şi însuşi tainele viorii, crescu.
Astfel începu procesul lung şi anevoios al studiului instrumentului .
Deşi foarte tânăr şi nu foarte experimentat ca dascăl, Radovici era un profesor răbdator, iar Rowena un învăţăcel sârguincios. Radovici era impresionat de repeziciunea cu care fetiţa asimila informaţiile, de talentul ei, de înclinaţia aproape nativă pentru muzică şi instrument. Rowena învăţă citirea muzicală, game, arpegii, solfegii, intervalele de cvintă, de sextă, secunda marită, terţele, cvartele, intonaţii cromatice şi multe altele. După o scurtă vreme, Vrăjitorul o învăţă un joc cu sunetele arpegiului pentru a o obişnui să sară cu uşurinţă de la un arpegiu la altul şi după ce îşi însuşi bine gama şi arpegiul, precum şi măsura 2/4, Rowena îşi încantă auditoriul format din părinţi şi profesor, mai întâi cu mici cântecele pentru copii apoi pe măsura ce timpul trecea şi studiul progresa, cu piese din ce în ce mai grele ale titanilor muzicii clasice.
Rowena creştea atent supravegheată de părinţi şi bine îndrumată de profesorul Radovici. Odata cu ea, în ea, creştea şi pasiunea pentru muzică precum şi numărul orele dedicate studiului instrumentului. Păstrase obiceiul de a se întâlni zilnic cu Vrajitorul, de a studia sub îndrumarea lui, mărind intervalul de studiu de la o oră la două ore pe zi, dar studia şi acasă, singură, dedicându-şi practic întregul timp liber, după cursuri, muzicii.
La 13 ani, fiind suficient de pregatită, la recomandarea profesorului, Rowena se înscrise la un festival national de interpretare. Îmbrăcată într-o rochiţă albă, cu manşete şi cordon negru, având ca unică podoabă frumosul ei păr de culoarea abanosului şi emoţionată peste masură la prima ei apariţie în public, Rowena impresionă audienţa şi juriul interpretând Bach – Partita pentru vioară solo în D minor. Cântă transfigurată de emoţie, cu o plăcere nedisimulată, impresionând nu numai prin virtuozitate ci şi prin trăire.
Premiul venit ca o recunoaştere a muncii şi talentului său, intări părinţilor convingerea că drumul ei în viaţă va fi strâns legat de muzică, iar admiterea la Colegiul Naţional de Arte Dinu Lipatti veni ca o consecinţă firească a drumului ales în pregatirea unei cariere de succes.
Eforturile financiare ale părinţilor şi încrederea lor, dublate de pasiunea ei pentru muzică erau motivaţia perfectă pentru seriozitatea în muncă de care Rowena dădu dovadă în anii care urmară.
Despărţirea de familie nu fusese uşoară. Mama, care îi stătuse mereu alături, nu o lăsă singură nici de această dată, o conduse până la Bucureşti şi rămase alături de ea până se instală în internatul patronat de Colegiu.
Profesorul Radovici ii transmise felicitări pentru reuşită când Rowena îl vizită în septembrie pentru a-şi lua rămas bun. Ea îi mulţumi pentru toată învăţătura pe care i-o dăduse, iar la plecare îi întinse mâna ei frumoasă, cu degete lungi, pe care profesorul o reţinu mai mult decât trebuia, iar la final îi sărută podul palmei, contrariind-o. Îşi mai strânseseră mâna şi în alte imprejurări, însă gestul făcut de el în acea zi avea o alta conotaţie a cărei înţelegere dădu fiori tinerei adolescente.
Când Rowena părăsi casa parintească şi micul ei orăşel, intuitiv ştia că se află nu numai în faţa unui nou drum, dar şi a începutului primei iubiri. Deşi îşi refuză sentimentele şi, implicit, refuză să le analizeze, Rowena conştientiza că o parte din inima ei rămăsese acolo, în casa profesorului, sub vraja căruia crescuse şi uneori, când plimba arcuşul peste corzile viorii, îngemănarea muzicii şi a gândurile o purtau către el.
Vorbea des la telefon cu părinţii ,însă niciodată cu el. De câteva ori fusese tentată să îl sune, dar îşi înabuşise în ultima clipă această tentaţie, temându-se că nu ar putea găsi un ton neutru pentru a purta o conversaţie uzuală. Pe de altă parte, încerca să se scutească pe sine de dezamăgirea pe care i-ar fi putut-o cauza un sentiment neîmpărtăşit. Fiorii iubirii îi simţea prea devreme, iar persoana care îi genera aceşti fiori era cumva nepotrivită vârstei ei. Tocmai de aceea încerca să se împotrivească, luându-şi răgazul de a înţelege dacă sentimentul este durabil în timp.
La 17 ani, pentru Rowena sosi şi prima recunoaştere internatională a talentului său, premiul de interpretare la un concurs desfăşurat în Italia. Pe lângă felicitările de la colegi, profesori şi parinti, Rowena primi şi invitaţia de a concerta alături de Filarmonica Oltenia, care în acel an aniversa centenarul la care invitau de regulă şi tinere talente. Onorată, îşi pregăti minuţios partitura şi îşi alese cu grijă ţinuta.
 …Salută dirijorul şi orchestra printr-o scurtă şi elegantă mişcare a capului, cuprinse publicul într-o concentrată privire şi atacă piesa în stilu-i de-acum caracteristic, cu nerv şi profundă trăire a muzicii, cu ochii aproape închişi, abandonându-se sunetelor care o purtau de fiecare data în înalţimi extatice.
Aplauzele la scenă deschisă nu o suprinseră atât de tare cât o suprinse înştiinţarea că este aşteptată în foaier. Părinţii ei o aşteptau acolo, bucuroşi de succesul ei şi de revedere, dar surpriza cea mare era prezenţa, alături de ei, a profesorului Radovici. Mult maturizat, parcă mai tras la faţă, cu ochii umbriţi de cearcăne adânci, dar având aceeaşi privire pătrunzătoare şi părul la fel de rebel căzut pe frunte, Vrajitorul se afla în faţa ei, ţinând în mână un buchet de flori pe care i-l oferi cu admiraţie, repetand gestul care o tulburase cu trei ani în urmă, când îşi luaseră rămas bun în acel început de septembrie.
Inima Rowenei fu străbătută de aceeaşi nelinişte ca şi atunci, de acelaşi fior şi o clipă se temu că bătăile inimii sale ar fi putut fi auzite până şi de părinţi.
Pentru o clipă, privirile lor se intersectară şi ceea ce citi Rowena în ochii lui depăşea limitele admiraţiei..., dar nu îndrăzni să gândească mai mult.
Continuară seara în aceeaşi formaţie, sărbătoriră împreună revederea şi succesul la un restaurant din centrul Craiovei. O seară frumoasă, cu sentimente amestecate, bucuria revederii find dublată de teama desconspirării sentimentelor ce se cădeau a fi ascunse. Conversaţia se purta în jurul concertului, a planurilor de viitor, a carierei, fiind presărată de efuziuni sentimentale ale părinţilor. Profesorul se păstră decent în atitudine şi conversaţie şi numai privirile calde trădau interesul pentru tânăra devenită aproape femeie.
Târziu, ei plecară către casă tot aşa precum veniseră, împreună, dupa ce în prealabil o conduseseră pe Rowena la hotelul în care era cazata împreună cu una din profesoare şi o colegă.
În timp ce Rowena îşi îmbrăţişa părinţii, profesorul se retrase discret pentru ca atunci când îi veni rândul, reţinându-i mâna în mâna lui, înainte de a o mai felicita încă o dată, o întrebă dacă îi permite să îi scrie sau telefoneze din când în când ”pentru a se bucura alături de ea de succesele ei prezente şi viitoare”.
Puţin surprinsă de iniţiativă şi propunere, Rowena acceptă, promiţând că va suna în cel mai scurt timp posibil pentru a-i comunica adresa de corespondenţă.
Urmă o perioadă frumoasă, în care Rowena înregistra noi succese şi noi apariţii pe scena internă şi internaţională.
O frumoasă carieră se deschidea în faţa ei şi o iubire trainică înmugurea în sufletul ei şi cu fiecare scrisoare primită se contura şi certitudinea că sentimentele ei sunt împărtăşite. El nu i-o spusese deschis, dar tonalitatea caldă, emoţia care răzbatea din spatele fiecărui rând, micile aluzii, acel invariabil “mă gândesc la tine“ din josul paginii, erau pentru Rowena indicii clare ca Radovici nu mai vedea în ea copila, ci Femeia şi că acea femeie îi stârneşte simţurile.
Admiterea la Universitatea Naţională de Muzică nu ridică nici o problemă Rowenei, iar succesul îl sărbători dublu. Odata cu părinţii, printr-o mică petrecere la care invită inclusiv rudele îndepărtate, iar apoi în cadru intim, alături de Radovici, care se deplasă la Bucureşti pentru acel fericit eveniment.
Întâlnirea, prima dupa acea serie de scrisori şi jumătate mărturisite sentimente, fusese încărcată de emoţii. Radovici îşi afirmă deplin sentimentele, cu mici precauţii iniţial, cu speranţa de a nu fi respins, cu teama de ridicol datorată diferenţei de vârstă dintre ei doi. Rowena raspunse însă declaraţiilor lui nu numai cu emoţie dar şi cu maturitate, mărturisind ca nu vede vârsta ca pe un impediment, că sentimentele ei crescuseră în timp, nu se diminuaseră şi că ar fi extrem de fericită dacă ar putea să îşi clădească un viitor împreună.
Îşi petrecură noaptea vorbind, povestind, rememorând trecutul şi făcând planuri de viitor. Zorii zilei îi găsi îmbrăţişaţi iar pe Rowena – femeie. Cel care o vrăjise în copilarie cu arcuşul fermecat o prinsese acum şi în vraja iubirii lui pătimaşe. Un singur obstacol mai aveau de depăşit: trebuiau să găsească o cale şi cuvinte potrivite să îi anunţe pe părinţii Rowenei despre planurile lor de căsătorie. În această privinţă hotărâră împreună că nu pot aştepta ca Rowena să absolve facultatea, îşi doreau să îşi înceapă viaţa de cuplu cât mai curând, Radovici urma sa încerce până la începerea anului şcolar posibilitatea unui transfer la o şcoală în Bucureşti pentru a fi alături viitoarei sale soţii.
În aşteptarea momentului potrivit pentru a da vestea părinţilor ei, cei doi continuară să se vadă  în săptămânile care urmară.
Pretextând că se pregăteşte pentru participarea la un concurs internaţional, Rowena rămase peste vară în Bucureşti, închirie împreună cu Radovici un apartament şi se bucură de fiecare zi petrecută alături de el.
Târziu în august, într-un sfârşit de săptămână, evadară din oraşul aglomerat, la munte, unde petrecură două zile frumoase, liniştite, cu plimbări prelungi sub soarele verii şi momente tandre sub cerul înstelat.
Pe drumul de întoarcere, angajându-se într-o depăşire neregulamentară, Radovici se ciocni frontal pe contrasens de un alt autoturism, iar impactul violent îi răni pe amândoi. Echipa de descarcerare scosese din maşina distrusă două trupuri inerte, transportate de urgenţă de un echipaj sanitar la cel mai apropiat spital, de unde fuseseră apoi transportaţi la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti.
Documentele  găsite asupra lor permise identificarea persoanelor accidentate, iar părinţii Rowenei, inştiintaţi, sosiră în mare grabă în Capitală.
Starea profesorului era mai bună decât a Rowenei ,el având doar leziuni la nivelul toracelui şi probleme la piciorul stâng, care fusese prins şi rasucit între scaun şi portieră.
Rowena însă se afla în comă, suferise un traumatism cranio-cerebral şi avea mâna dreaptă dislocată din umăr.
Profesorul nu mai avea familie, astfel că părinţii Rowenei se interesară îndeaproape de starea şi nevoile lui. Viaţa nu îi era pusă în pericol, dar la piciorul rănit fusese nevoie de o intervenţie chirurgicală care îi scurtase piciorul cu 3 cm şi îl obliga să poarte o gheată ortopedică pentru tot restul vieţii.
Operaţia nu fusese extreme de dificilă, dar recuperarea era anevoioasa şi de durată, el având nevoie nu numai de spitalizare dar şi de fizioterapie.
Ieşind din operaţie, primul gând şi prima întrebare se refereau la Rowena, ceru cu insistenţă să fie transportat să o vadă, însă nu se daduse curs imediat dorinţei lui.
Îi văzuse în schimb pe părinţii Rowenei, cărora le ceru iertare că nu putuse avea grijă de ea şi deşi nu era momentul, le mărturisi natura relaţiei lor, sentimentele care îi legau şi planurile de viitor pe care si le făcusera împreună.
Şocul părinţilor fusese mare, însă depăşiră cu înţelepciune momentul, prea răsfrânţi fiind în durerea lor de părinţi îngrijoraţi de soarta unicului copil.
Radovici le puse la dispozitie cheia apartamentului închiriat, făcând posibilă prezenţa lor zilnică şi de durată alături de Rowena, căreia medicii nu îi dădeau prea multe şanse de a-şi reveni.
În pofida previziunilor sumbre, niciunul dintre ei trei nu voiau să cedeze în faţa neputinţei de a o ajuta şi continuau să spere într-o minune.
La insistenţele părinţilor, cu sprijinul financiar al unor rude, Rowena fusese mutată într-o rezervă, iar mama şi tatăl stăteau pe rând la căpătâiul ei. Când Radovici se externă, se alatură şi el celor doi părinţi şi în zilele când el rămânea alături de Rowena, acordurile lui Arcangelo Corelli, Giovani Legrenzi, Johan Sebastian Bach, Robert Scumann, Johannes Bhrams şi ale altor compozitori iubiţi de Rowena se revarsau în rezerva în care femeia iubită zăcea între viaţă şi moarte, mai aproape de moarte… Radovici nutrea disperata speranţă că muzica o va intoarce pe iubita lui din abisuri, că o va readuce la viaţă…, ceea ce se şi întamplă… Într-o zi, pe acordurile Sonatei pentru pian şi vioară în sol minor a lui Debussy, Rowena deschise ochii ca după un somn lung şi greu.
Radovici era lîngă ea, îi sărută mâinile în neştire, o mângâie pe faţă, pe cap, incapabil să îşi manifeste altfel  decât în lacrimi bucuria de a o fi răpit morţii pe femeia iubită.
Încă nu ştia cum să îi spună că necroza aseptică a capului humeral îi afectase articulaţia şi că era posibil să nu mai poată mânui arcuşul niciodată, însă pentru moment important era că trăia, că Divinitatea se îndurase şi le dăduse încă o şansă de a fi împreună, de a fi fericiţi.
Rowena, deşi sleită de puteri, se bucura de revedere. Îşi amintea vag ce se întâmplase şi ceru lămuriri în acest sens. Fusese suprinsă să afle de cât de lung îi fusese somnul şi îndurerată să ştie că accidentul îi afectase în asemenea manieră piciorul.
Mai tarziu, primi cu tărie vestea că ea însăşi va avea nevoie de un implant la umar şi fu profund recunoscătoare echipei de medici care realizase acel implant cilindric. Avu de aşteptat vreme îndelungată ca osul să crească peste umărul implantului, dar în toată acea perioada se bucura de grija şi prezenţa lui Radovici.
Bucuroşi că îşi recăpătaseră fiica, părinţii încuviinţară uniunea lor şi căsătoria, în cadru restrâns, avusese loc la scurta vreme după ce şi Rowena părăsise spitalul.
La vioară ea nu mai cântă niciodată, redevenise, ca şi în copilarie, unic spectator al Vrajitorului alături de care trăise evenimente majore în viaţa trecută şi descoperea bucurii noi în viaţa prezentă.
Gina Petre (Zimnicea  - Teleorman)

ŞCOALA DIN SAT
- Bunicule, acum eşti liber? Putem povesti?
- Da, nepoţica mea dragă! Despre ce vrei să vorbim?
- Mi-ai promis că îmi povesteşti cum a fost primul tău an de şcoală.
- Ai dreptate. Să mergem în grădină, să ne aşezăm pe băncuţă şi să vorbim!
Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi merseră în grădină. Înflorise liliacul şi se auzea zumzetul albinelor. Din când în când, treceau bâzâind câte un bondar dungat având picioruşele pline cu polen şi câte un fluture galben.
- Îţi aminteşti că nu am mers la şcoală la şapte ani…
- Sigur, bunicule, ai fost în spital. Spune mai departe.
- În prima zi de şcoală, am mers singur, pentru că toţi cei mai mari aveau de lucru. Am intrat în clasă, după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte cum ştiam de acasă şi am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion, care era învăţător.
- Ce este protopopul?
- Un preot cu funcţie mai mare. În sat nu era în acel moment un învăţător cum sunt acum, aşa că, protopopul avea şi rolul de învăţător.
- Am înţeles.
- Am răspuns la câteva întrebări şi am fost trimis să iau loc pe un scaun de bancă ce nu avea pupitru în faţă.
- Cum, aveai scaun de bancă, dar nu aveai unde să scrii şi unde să-ţi pui ghiozdanul?
- Cam aşa. Am fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai.
- Cum, nu aveai caiete?
- Nu, atunci copiii din clasa întâi aveau o tăbliţă pe care zgâriau cu un obiect din piatră. Ai şi tu un joc asemănător, dar din material plastic, pe care scrii cu un creion special şi poţi să ştergi trecând cu o ramă mobilă…
- Da, aşa e. Am înţeles asta. Am înţeles că aveai un abecedar vechi, dar de ce ai mers la şcoală cu prune uscate şi sâmburi… Ce fel de sâmburi, că n-am înţeles?
- De harbuz, adică de dovleac. Aşa se spune în Maramureş.
- Bine, dar de ce pâine de mălai?
- Pentru ca părinţii mei cultivau porumb şi făceau mămăligă şi pâine din porumb. Era foarte bună. Era un fel de prăjitură. Facem o dată, să te convingi. Se face cu iaurt, nu cu drojdie…
- Fii atent, ai promis!
- Da, am promis!
- Spune mai departe! Ce ai mai făcut?
- În dimineaţa următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos pe bancă abecedarul şi tăbliţa, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am mai cedat.
- Măcar aveai o bancă bună…
- Când a venit protopopul, s-a uitat la tăbliţa care aveam scrise nişte socoteli, calcule. Probabil nu erau corecte. M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. I-am răspuns că eu le-am făcut. Atunci, el a deschis abecedarul şi mi-a spus să citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo. Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am citit şi acolo...
- Ştiai să citeşti? Erai în a doua zi la şcoală.
- Am avut fraţi mai mari. Într-o zi am întrebat ce e un semn, a doua zi l-am întrebat pe altul ce e alt semn… Am învăţat să citesc mai mult pentru că nu aveam voie să merg pe piciorul operat. Şi îmi plăcea. Când nu mă descurcam singur, găseam urgent pe cineva să mă ajute. Toţi cei mai mari ca mine citeau atât cu litere de care ştii tu…
- Ştiu câteva litere: I, O, M, N şi A… şi R.
- Mai e un an până mergi la şcoală. Eu învăţasem şi literele chirilice.
- Cum sunt literele alea?
- Seamănă cu cele de pe conservele greceşti.
- Sunt mai urâte! Spune mai departe!
- Protopopul m-a trimis pe alt rând de bănci. Asta însemna că m-a trecut în clasa a doua, fără să o fi făcut pe prima.
- Ce frumos!
- Frumos. Am ajuns coleg cu cei de vârsta mea.
- Era frumos la şcoala ta?
- Mie mi-a plăcut să învăţ. Nu după mult timp, protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă a rămas cu noi diacul Alexa.
- Ce e diacul?
- Unul dintre cei care îl ajută pe preot.
- Am înţeles. Mai departe!
- Eram puţini elevi în sat şi toţi învăţam în aceeaşi sală. Acest mod de lucru se numeşte simultan. De exemplu: învăţătorul citeşte cu clasa întâi, dar elevii din clasa a doua fac calcule, cei din clasa a treia citesc despre plante, iar clasa a patra citeşte un text despre strămoşii noştri. Apoi, clasa întâi scrie, clasa a doua citeşte, clasa a patra desenează…
- E interesant.
- În anii următori au venit nişte învăţători tineri despre care am aflat mai târziu că erau elevi de la şcoala normală.
- Ce e şcoala normală?
- Şcoala pentru învăţători. Aceştia erau trimişi la noi înainte de terminarea şcolii pentru că nu erau destui învăţători la sate. Aşa era atunci.
- Erau puţini copii, puţini învăţători…
- Da. Totuşi, cine voia să înveţe putea învăţa. Să terminăm etapa! În ultimul am pe care l-am făcut la şcoala din sat,  ne-a lua în primire preotul Arcaş Ioan. Eram doar doi elevi în clasa a IV-a. Aveam un avantaj faţă de colegi: aveam dreptul să citim cărţi din biblioteca şcolii. Ni s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”.
- Adică cum „mai departe”?
- Adică să mergem în clasa următoare. Atunci copiii rămâneau cu patru clase. Asta a fost de mult… Mămica ta a trebuit să înveţe cel puţin 11 clase.
- Sigur, dar eu ştiu că e ingineră. Câte clase a învăţat?
- Putem spune că a făcut şaisprezece clase.
- Mult. Şi eu voi merge la şcoală! Vreau să mă fac învăţătoare sau profesoară.
- Aşa să faci! Să înveţi bine şi să ajungi ceea ce vrei tu!
- Îţi mulţumesc, bunicule, că îmi povesteşti!
- Îmi place că mă asculţi! Eşti o fetiţă cuminte!
Soarele trecuse de vârful plopului din apropiere. Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi se îndreptară spre casă, nu înainte ca bunicul să promită încă o povestire.
Maria Tirenescu (Cugir -  Alba)
ATITUDINI

 DAR UNDE-S CODRII DE MAI AN?

În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunșii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortărețelor de pe alte meleaguri: Aici își găsea adăpost și liniște relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuțele dar curajoasele armate românești pentru organizarea îndrăznețelor atacuri asupra ordiilor asiatice și tot aici și-au găsit un binemeritat sfârșit trufașele armate maghiare, turcești sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpățânau să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”.
Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii românești, durate din substanța vie a creației populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte și pădure. Din acele vremuri de măreție teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimașă față de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincție și demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.
Dar întinșii codri de odinioară, astăzi au devenit doar amintiri! Căci românul postdecembrist, modern în năravuri și profund ticăloșit în esență (venerabilul Neagu Djuvara spune cu amărăciune că în românul de azi nu izbutește să-l descopere pe românul din perioada interbelică!), românul de-acum, deci, înțelege să scoată bani chiar și din piatră seacă, fără să-i pese de morală, legi, semeni, ori de ce va urma.
Așa că, pretutindeni în România pădurile sunt măcelărite, căci pretutindeni gaterele făr’ de număr lucrează zi și noapte. Nu se știe câte dintre ele lucrează legal, dar se știe că toate se „hrănesc” cu masă lemnoasă, care, dacă nu este în întregime furată, atunci măcar este procurată pe căi dubioase, și că stăpânii acestor gatere se descotorosesc de rumeguș pe unde se nimerește, de regulă îl aruncă pe malul râurilor, încât apele noastre curgătoare, sau, mă rog, cele mai multe dintre el, au devenit niște împuțiciuni de unde peștele fuge îngrozit, dacă- firește – mai are puterea să o facă.
Ți se rupe inima de jale când vezi ce prăpăd s-a făcut și continuă să se facă în falnicele noastre păduri de până mai ieri (a se citi până la Decembriadă) – nenumărate cioturi rânjind la privitorul încremenit de uimire, precum resturile de dinți dintr-o uriașă gură știrbă, mormane de crengi, dealuri rase ca-n palmă. Iar de ai cumva ghinionul să fii însoțit de niscaiva străini, apoi realmente îți crapă obrazul de rușinea comentariilor și a exclamațiilor lor de surprindere, căci noi știm prea bine cu câtă dragoste și pricepere își ocrotesc ei pădurile.
În apusul Europei, ba chiar și în nordul doldora de păduri, orice tăiere trebuie autorizată! Mai mult. Îmi spunea un prieten, care s-a mișcat cam peste tot în Europa, că la finlandezi, de pildă, în locul fiecărui copac tăiat, trebuie plantați de îndată cinci puieți! Cu precizarea că la locul tăierii nu rămâne nici măcar o crenguță. Elocvent, nu-i așa?...
În aceste condiții ale nesimțirii și bunului plac, pe cine mai poate să mire că și la capitolul suprafețe împădurite, România este codașă între țările din Uniunea Europeană?! Când toate sunt date peste cap, iar parlamentul, guvernul și cam toate instituțiile statului sunt pline de megarăufăcători (unii chiar cu mai multe dosare penale), de mirare ar fi ca ceva să se normalizeze și să funcționeze ca în alte țări.
Devine tot mai evident că suprafața pădurilor viguroase ale unei țări reprezintă un indicator exact nu doar al gradului de civilizație, ci mai ales a stării de sănătate și echilibru pentru poporul respectiv.
O asemenea relație nu este deloc hazardantă dacă se au în vedere imensele foloase (de la cele economice până la cele curative și estetice) pe care, în marea sa generozitate, pădurea le pune la dispoziția omului chibzuit: purificarea aerului și filtrarea apei, fixarea solului, cel mai eficace mijloc de apărare (îndeosebi la câmpie) împotriva vijeliilor. Unde mai punem că pâlcurile și perdelele de pădure de la șes constituie cea mai economică metodă (verificată și răsverificată) de sporire a producției agricole, întrucât știut este din experiența înaintașilor că aceste crânguri nu numai că apără plantele de furtuni, dar asigură și o foarte necesară rezervă de apă pentru perioadele de secetă.
Și cum instalațiile de irigare din zonele de câmpie ale României au dispărut aproape cu totul după Decembrie ’89, spârcuite fiind de hoți, este lesne de înțeles importanța pe care o dețin, mai exact importanța pe care ar trebui să o dețină pâlcurile și perdelele de pădure din zonele agricole ale țării.
Numai că și la acest capitol, România deține o nedemnă întâietate: în loc să fie mărite, suprafețele împădurite de la șes au fost mătrășite aproape în totalitate!
Atunci, ce să ne mai mire periodicele calamități, care – funcție de anotimp – se abat tot mai pustiitor asupra românilor și a agoniselii lor: uriașe alunecări de teren (adevărate morminte pentru comunități), primăvara și toamna furia apelor slobozite de munții despodobiți, vara secete prelungite, iarna întroieniri de coșmar și în tot cursul anului furia cu care vântul își face de cap, atâta timp cât nici un obstacol natural mai acătării nu-i curmă avântul. Cu dreptate se spune că fiecare cum își așterne așa doarme, sau, mă rog, nu doarme...
Dar vânatul? Indiscutabil că vânatul mare și mic este în inseparabilă legătură cu starea mediului ambiental. Dacă nu se vor lua urgent măsuri prohibitive, se va ajunge în curând să fie mai mulți vânători decât iepuri, vulpi și lupi la un loc. Aproape că nu mai există vânat mic (iepuri, dihori, vulpi), necum din cel mare.
Celebrul dicton latin – Non bis in idem, îl consider just: Da, nu poți fi judecat de două ori pentru același delict! Atâta doar că la noi n-au fost judecați nici măcar o dată marii tâlhari, șperțari și traficanți de influență. Ba unii dintre aceștia, bine cunoscuți în țară și străinătate, nu numai că ies cu regularitate basma curată din toate potlogăriile, dar chiar sunt răsplătiți cu înalte demnități publice. Bunăoară, gloata pușcăriabililor din actualul parlament și guvern al României. În adevăr, într-o anumită economie de piață, totul este de vânzare...
Iată de ce cu îndreptățire se poate spune despre actuala învechită stare de lucruri de pe la noi: Sint ut sunt, aut non sint – Să fie lucrurile cum sunt (în altă parte, nota mea, G.P.) sau să nu mai fie!
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

ROMÂNUL DE AZI, FRATELE VITREG AL CODRULUI
1. Pădurea și istoria românilor
Este bine știut că înainte vreme, pe când nici ouăle nu erau așezate pe aceste meleaguri sub cloșca civilizației, codrul era principalul aliat al românilor în lupta cu adversitățile politice și sociale, căci aici se adăposteau bejenarii năpăstuiți de urgia trâmbelor de năvălitori, aici – ca într-o cetate inexpugnabilă – se repliau oștile române sufocate de superioritatea numerică a dușmanilor și tot aici, din umbra întăritoare a codrilor deși și întunecați porneau contraatacurile țăranilor-oșteni, până la nimicirea ori izgonirea vrăjmașilor în pustia de unde veniseră.
Codrul primitor și generos a fost din totdeauna prietenul credincios al obijduitului: fie că oferea adăpost haiducului însetat de libertate și demnitate, fie că oferea casă și masă obiditului revoltat.
Dar în acele timpuri, ba și mai încoace înspre vremurile moderne, pădurile acopereau munții, dealurile și o bună parte din câmpiile de azi (renumiții codri ai Vlăsiei). De subliniat că atât la noi, cât mai ales aiurea, modernismul și civilizația și-au făcut loc printre cioturile pădurilor măcelărite, că de, obrazul subțire cu prăpăd se ține – era nevoie de mult mai mult teren arabil pentru populațiile în continuă creștere, așa că defrișările deveniseră o necesitate; de asemenea era mare nevoie de lemn brut sau parțial prelucrat pentru apetitul industriilor în expansiune: lemn de construcție și pentru foc, traverse de cale ferată și stâlpi de telegraf etc.
2. Rolul vital al pădurilor. Tăieri masive în România
Care este situația pădurilor în România zilelor noastre, când tot omul cu scaun la cap cunoaște rolul lor ecologic (purificarea aerului, menținerea umidității solului, prevenirea alunecărilor, combaterea eroziunilor), după cum cunoaște prea bine importanța crescândă a lemnului în industria mobilei, celulozei și hârtiei?
Cu toate defrișările impuse de începuturile discutabile ale actualei civilizații, o civilizație a consumului pe rupte, viața este de neconceput în absența pădurilor, adevăratul plămân al planetei. Îndeosebi acum, când poluarea este pretutindeni prezentă și se străduiește să pună pe năsălie întreaga suflare de pe planetă...
Dar dacă în toate statele civilizate din zilele noastre pădurile sunt apărate printr-o legislație extrem de severă, la noi, la fel ca în toate țările mai puțin dezvoltate din zona ecuatorială, pădurile sunt decimate fără milă. Cu precădere după Decembrie ’89, când atâția și atâția proprietari, după ce și-au dat gata pădurile redobândite, au intrat mai apoi în pădurile altora sau ale statului. Firește, nu totdeauna fără știrea celor plătiți să păzească și să îngrijească pădurile: ocoalele silvice doldora de ingineri, brigadieri și pădurari. Nemaipunând la socoteală mulțimea tâlharilor mari și mici, îndeosebi rețelele mafiote ale marilor tâlhari...
3. Afaceri veroase cu lemnul
Mai mult. A apărut pe lângă unitățile forestiere de profil – ateliere, fabrici și combinate, tagma rapace a întreprinzătorilor particulari, o prea suspectă categorie de negustori-industriași, care licitează mari parchete de pădure ca să poată exploata-defrișa o suprafață de câteva ori mai mare, iar lemnul prelucrat sumar, cel mai adesea sub formă de cherestea, este în final vândut străinilor. Și aceste afaceri sunt extrem de profitabile pentru ambele părți, chiar și după încasarea comisioanelor grase de către cei care au menirea să le zădărnicească, căci de curmat nici vorbă, atâta timp cât sforile acestor megapotlogării făcute cu averea națiunii și cu banii publici se află în mâinile unor răufăcători oploșiți în instituțiile de vârf ale statului, unde se sprijină între ei și-și apără fatuitatea cu uriașa nesimțire poreclită imunitate.
Dacă străinii se dau în vânt după atari chilipiruri consistente, afaceristul român este la rândul lui mulțumit cu ce-i revine, căci el se gândește doar la câștigul lui de moment (vorba ceea, ce-i în mână nu-i minciună) și refuză să ia aminte la gravele prejudicii aduse țării sale.
Dar meteahna în cauză nu poate fi atribuită în întregime anistorismului de care suferă românii de azi. Mai degrabă se poate vorbi de orbirea datorată câștigului în valută (căpătuirea prin orice mijloace) și, mai ales, de disprețul cinic al descurcăreților vizavi de proprietatea altuia și de bunul public, o detestabilă trăsătură care și-a luat avânt în perioada colectivizării și de care mulți dintre concetățenii noștri nu vor sau nu pot să se descotorosească.
N.B. România postdecembristă se impune atenției prin cele două linii de forță ale unui activism specific, linii pe care țara este împinsă înspre jenă și mizerie generalizată:
a) Politicienii se luptă în campaniile electorale pentru câștigarea pârghiilor puterii nu ca să scoată țara și grosul truditorilor ei din actualul impas, care de altminteri este opera lor, ci ca să se poată înfrupta în voie pe de o parte din buget, oricât ar fi acesta de sărac, iar pe de altă parte din banii care vin de la Uniunea Europeană. Căci ei știu foarte bine că România are nevoie de noi și noi împrumuturi pentru a fi sprijinită să nu se prăbușească cu totul, bani cu care nici vorbă să poată fi adusă prosperitatea și mulțumirea în casele celor de la care smulg voturile prin promisiuni mincinoase;
b) Atâta timp cât calea cea mai scurtă și mai rapidă de îmbogățire o reprezintă avuția națională și banul public, este limpede de ce aproape toți marii tâlhari ai României postdecembriste țin morțiș să fie în prim planul oribilei noastre politici dâmbovițene – vor să-și apere averile deja strânse pe căi nelegiuite și să vegheze asupra necinstitelor afaceri pe care le derulează în continuare, prin legi și acte normative despre care cu îndreptățire spunea Băsescu că sunt elaborate de hoți pentru hoți. Iar pământul patriei îi interesează pe acești avortoni doar prin prisma bogățiilor solului (ape, păduri, livezi, suprafețe agricole) și prin cea a bogățiilor subsolului (petrol, gaze naturale, sare, minereuri), bogății pe care le pot șuti sau le pot vinde străinilor pe prețuri de nimic pentru grosul cetățenilor, și asta din pricina comisioanelor încasate de acești neștiutori ai adevăratei legi a pământului, care spune că „pământul ne hrănește, ne rabdă și ne acoperă”.
Iată însă că despăduririle iraționale se răzbună prin dezechilibrele pe care le provoacă tot acuși-acuși (secetă prelungită, alunecări de teren, furtuni devastatoare), iar lemnul românesc vândut după o sumară prelucrare, provoacă la rândul lui o considerabilă „hemoragie” a produsului intern.
4. Nostalgia codrilor de altădată
Și așa se face că am rămas cu nostalgia nepătrunșilor codri de altădată. Odinioară cu plutele și căruțele, astăzi cu mașinile, trenurile și vapoarele, lemnul românesc se duce și se tot duce pe apa sâmbetei, adică în burțile puținelor noastre fabrici rămase cât-decât rentabile, dar mai ales în burțile foarte rentabilelor companii occidentale.
În goană după câștig și căpătuială, cui îi mai arde să păzească această mare avuție națională? Ori cui îi dă mâna să se apuce serios de reîmpăduriri? Unde mai punem faptul că anumite păduri scăpate ca prin minune de furia tâlharilor, nu au norocul să scape și de anumite boli...
Mergând în acest ritm cu tăierile, nu peste mult timp turiștii români vor călători în Occident nu ca să se extazieze în fața minunilor civilizației de acolo, cu zgîrie nori și autostrăzi suprapuse, ci pentru a-și reaminti și a regreta una din superbele cumințenii ale naturii – pădurile seculare, de care românii continuă să-și bat joc, cu nesimțirea ce le-a fost inoculată de normele  absurdei lor democrații originale.
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

RELATIVITATEA CUNOAŞTERII ŞI CERTITUDINEA NEŞTIINŢEI OMULUI
Dacă ar fi să-l caracterizăm pe omul modern, atunci din trăsăturile lui definitorii nu-i cu putință să lipsească trufia. Căci acesta se fălește nevoie mare cu cunoștințele sale teoretice și practice, implicit cu poziția sa de cuceritor, pe care – afirmă el cu nedisimulată mândrie – a dobândit-o cu tenacitate și imense sacrificii în lupta cu natura. Sigur că da, recunoaște cu falsă smerenie omul nostru, cu toate astea n-a devenit nici pe departe atotștiutor, nici măcar în domenii restrânse și învecinate cu condiția sa de „trestie gânditoare” (Pascal), pentru că – nu-i așa? – cunoștințele omului căutător și perseverent sunt într-o continuă expansiune.
Strâns cu ușa evidenței acuzatoare, el va recunoaște de asemenea că uneori s-a pripit peste fire (cu agresivitatea industrializării, chimizarea solului până la îmbolnăvire, secătuirea resurselor, în general cu construirea unui model de civilizație hiperpoluant), că alteori a dat dovadă de prostie crasă (declanșarea războaielor, fabricarea armelor de distrugere în masă) și că niciodată până în clipa de față n-a luat în calcul cu responsabilitate teribilele reacții ale naturii (inundații, uragane, alunecări de teren), care de-atâtea și atâtea ori fusese necinstită de trufașa nesimțire a „bipedului fără pene”, așa cum îi plăcea lui Frederic cel Mare să-l definească în bășcălie pe om.
Dar, mă rog, de ce-ar fi altminteri, când atât de puțini dintre semenii noștri își mai amintesc de celebra spusă socratiană Știu că nu știu nimic și când și mai puțini dintre ei au idee de existența înțelepciunii taoiste, care, cu mii de ani în urmă, îi îndemna pe oameni să fie modești: „A ști, spun taoiștii, dar a te crede neștiutor, este cât se poate de bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”.
Căci oamenii înțelepți, întrucât creează disconfort și neliniște în rândul semidocților cu ifose, au fost din totdeauna priviți de grosul semenilor lor ba cu indiferență, ba cu suspiciune, ba cu teamă. (Se spune, și pe bună dreptate, că a ști este o binecuvântare, dar a ști prea multe este un adevărat blestem...)
Vai mie, și cât de binevenite ar fi asemenea învățături pentru omul zilelor noastre! Dar cine să ia aminte la aceste vorbe cu miez, într-o lume cuprinsă de febra căpătuielii cu orice chip, o lume în care înțeleptul este taxat drept nebun și șarlatanul descurcăreț este făcut erou, o lume în care preacreștinescul Servus servorum Dei (Robul robilor lui Dumnezeu) este disprețuit cu eleganță și călcat în picioare cu vrednicie democratică de către atât de plăcutul Carpe diem (Trăiește-ți clipa) și atât de pragmaticul Time is money?!
Poate tocmai de aceea, afirmă gânditorul Petre Țuțea, preștiințificul om de azi ar trebui să știe două lucruri esențiale:
1)Inteligența ne-a fost dată nu pentru a căuta, ci pentru a primi Adevărul;
2)Calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului, care cunoaște două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a divinității asupra omului căutător.
*
După această introducere, în care am căutat să scot în evidență câte ceva din trăsăturile reprobabile ale omului modern, în continuare voi încerca să aprofundez prin argumente sugestive ideea încorporată în titlu. Cu mențiunea că puținătatea cunoștințelor din unele domenii, ca și hazul acelora extrem de alambicate (din alte domenii), ilustrează mai degrabă certitudinea neștiinței omului decât relativitatea cunoașterii lui.
Se știe că, pentru a fi mai lesne cunoscută și parcursă cu avionul sau vaporul, planeta noastră a fost cu grijă parcelată prin linii imaginare numite paralele și meridiane. Tocmai pentru asta există un ecuator care împarte Pământul în două emisfere (nordică și sudică), există cei doi poli și există meridianul zero.
De la acest meridian ce trece prin Greenwich, continuă numerotarea celorlalte meridiane, așezate din grad în grad, căci ecuatorul fiind cerc, are taman 360° (180º longitudine estică și tot pe atâtea longitudine vestică).
Astfel împărțit și cu atenție răscolit de radare și sateliți, s-ar părea că Terra nu mai are secrete nici pentru navigatori și nici pentru oamenii de știință ai zilelor noastre. Dar lucrurile stau așa doar dacă facem abstracție de unele pete albe de pe uscat, care le cam taie pofta de aventură până și celor mai temerari exploratori (ex. petele albe din Amazonia), precum și de fenomenele misterioase (deocamdată fără o explicație științifică unanim acceptată), unde zice-se că dispar fără urmă nave maritime și flotile întregi de avioane...
Dar să revenim la parcelarea Pământului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Marea Britanie și intrăm mai adânc în Europa continentală, se cheamă că mergem spre Est, adică spre Orient. Procedând invers, ne adâncim în Apus sau Occident.
Respectiva orientare are în vedere mișcarea Pământului în jurul axei sale, deci modul în care el este scăldat de razele Soarelui. Căci de la Soare așteptăm lumină și căldură și tot el este reperul cu ajutorul căruia marcăm timpul nostru calendaristic, altfel spus ne orientăm în acest fragment de Univers.
Cuvântul orient este deosebit de frumos și sugestiv, deoarece în componența lui intră franțuzescul or (aur), splendidă sugerare a culorilor aurii ale răsăritului de soare.
Cuvântul occident nu deține atari comori lăuntrice. Ba mai mult, prin omofonie, termenul occident te duce cu gândul la...accident. Iar dacă luăm istoria la puricat, apoi într-adevăr că au fost o serie de accidente, extrem de binevenite pentru apuseni. Amintesc doar câteva dintre ele:
a)Toate cruciadele organizate cu sprijinul și binecuvântarea papilor, au reprezentat inclusiv modalități eficace de jefuire a culturii și civilizației Bizanțului de către barbarii cavaleri ai Apusului de-atunci;
b)După secolele adjudecate de popoarele migratoare, cu preponderența absolută a popoarelor germanice în apusul, centrul și nordul Europei, occidentalii n-au mai avut de înfruntat și urgia ordiilor asiatice (turci, tătari, muscali, unguri), trâmbe eminamente pustiitoare și aculturale. Popoarele occidentale, într-un rapid proces de cristalizare și consolidare, s-au putut dezvolta în voie, valorificând fondul cultural moștenit de la Imperiul Roman de Apus și, cum spuneam, comorile smulse de la alții, căci de strajă la porțile Orientului erau creștinii de serviciu până la sacrifiul suprem, în principal românii, care secole la rând au apărat întreaga creștinătate (inclusiv cultura și civilizația europeană) de furia lacomă și devastatoare a islamicilor;
c)Tot cam pe-atunci, printr-o fericită combinație a evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al XV-lea, ori poate că printr-un capriciu al istoriei, a început epopeea marilor descoperiri geografice, adică expansiunea țărilor din vestul Europei, constituirea imperiilor lor de peste mări și – desigur – demențialul jaf al teritoriilor supuse cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, îndeosebi în campaniile duse de către conchistadorii spanioli. De notorietate și neștearsă aducere aminte rămân oribilele crime săvârșite de aceștia împotriva aztecilor și incașilor, procedee barbare prin care au fost pentru totdeauna curmate civilizații superioare celei europene.
Împotriva acestor atrocități inimaginabile s-a ridicat doar vocea curajoasă a lui Bartolomeo de Las Casas, episcop de Chiapa (Mexic), dar, venind în Europa și protestând la curtea regală din Madrid, el a sfârșit prin a fi tratat drept nebun...
Mutarea centrului de greutate al comerțului european în Atlantic a dus la îmbogățirea țărilor riverane, concomitent cu ruinarea comerțului pe Marea Neagră, mai ales după ce aceasta devine un lac turcesc.
 
Dar iată o nostimă mostră de relativitate spațio-geografică, care se datorează rotundului planetei. Pentru englezi și francezi, iar pentru americani cu atât mai mult, românii sunt orientali. Să nu uităm că mai avem de-a face cu un Orient Mijlociu, care – firește – este la răsărit de România, și cu un Orient Îndepărtat (China, Japonia) din capătul Asiei.
Deci, așa orientali precât suntem, pentru turci sau iranieni apărem oleacă de occidentali, iar pentru indieni sau chinezi suntem din plin occidentali. De altfel, unele ținuturi din Oceanul Pacific, de exemplu, sunt într-atât de orientale, încât la limită pot fi considerate...occidentale.
La un joc tot așa de poznaș se pretează și timpul: După ora 24 (ora zero), putem spune fără a părea câtuși de puțin ridicoli, că-i atât de târziu încât este extraordinar de devreme! Dovada elasticității timpului ne este oferită atât de trecerea la ora de vară, iar apoi la cea de iarnă, cât și de adaptarea organismului uman la noul fus orar în urma deplasării fie spre Vest, fie spre Est. În ambele cazuri se constată că timpul este imuabil doar în scurgerea sa ireversibilă dinspre viitor înspre trecut, nu și în manifestările sale punctuale, respectiv neesențiale.
Căci, deși oamenii au devenit sclavii timpului, el este doar o convenție admisă de noi toți. Ba mai mult. Timpul nu-i oferă omului nici o evidență sesizabilă, cu dreptate spunându-se că nimeni dintre muritori nu poate contempla timpul din exterior și nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil. Iar dacă tradiția aristotelică susține că timpul este inseparabil de mișcare, merită atunci să ne întrebăm: De fapt ce măsurăm atunci când pretindem că măsurăm timpul?
Timpul, prin urmare, este acea coordonată elastică pe care se mulează existența noastră și care se lasă modelată de noi doar până la atingerea unui optim între timpul interior și cel exterior, respectiv până la reglarea ceasornicului biologic al celulelor după timpul astronomic.
Timpul și spațiul sunt cele două categorii fizico-filosofice despre care știm că există (că doar materia există și se mișcă în timp și spațiu) și pe care, până în clipa de față, nici un gânditor nu a reușit să le explice, dacă nu complet și definitiv, măcar mulțumitor: Sunt ele realități obiective, ori au doar o existență pur subiectivă?
Iar atunci când opiniile sunt împărțite, înseamnă că adevărul rămâne în continuare o taină neliniștitoare, de a cărei dezlegare (încă) muritorii nu se arată vrednici...
*
Oamenii își târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spațiu tridimensional și de un timp unidimensional și ireversibil (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu).
Funcție de temperament și educație, purtăm povara timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau cu disperarea ateului.
Oricare este condiția omului, nimic nu-l împiedică să-și imagineze alte coordonate spațio-temporale pentru actuala existență a sa și a materiei, respectiv – prin credință și iubire – pentru cea viitoare.
Neîndoios că din atari plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, geometrii în care spațiile au n dimensiuni (n>3), paralelele se intersectează fără a se sinchisi de infinit, iar triunghiurile se abat de la regula de fier a celor 180º, căci suma unghiurilor într-un asemenea triunghi convex sau concav poate fi mai mare sau mai mică de 180°.
Nota1: Numesc triunghi convex acel triunghi ale cărui laturi au curbura spre exterior și concav acel triunghi ale cărui laturi se curbează spre interior. De aceea, suma unghiurilor din triunghiul convex este mai mare de 180º, pe când în cel concav este mai mică de 180°.
Cât privește timpul, se știe că în afara de timpul solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizațiilor (nu și mayașilor!), există și alte forme de timp: timpul psihologic, timpul biologic (de care deja am amintit), timpul fictiv (mânuit de scriitori), timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei specifici microcosmosului.
Dar noi, oamenii, ce putem pricepe din măreția copleșitoare a Universului, cu toată bunăvoința astronomilor și a teoriei relativității? Teoria relativității este valabilă pentru viteze apropiate de viteza luminii (c=300.000 km/secundă). Dar peste această viteză ce se întâmplă? Căci este de presupus că nu doar (încă) nedovediții tahioni se pot deplasa cu viteze mai mari decât viteza luminii, ci și alte forme ale materiei din macrounivers și microunivers. În plus, teoria relativității mai susține că la viteze apropiate de viteza luminii, spațiul se contractă și timpul se dilată, adică apar fenomene subtile, imposibil de surprins și de explicat cu actualele cunoștințe și cu actuala tehnologie.
Poate că o viteză egală cu cea a luminii este nu doar pragul de schimbare al materiei accesibilă nouă în ceva inaccesibil (antimaterie), ci și punctul limită la care spațiul se contractă până la resorbția sa totală (golul sau neantul nu are nevoie de spațiu pentru a găzdui inexistentul), iar timpul se dilată până ce redevine eternitate.
Este de presupus că antimateria se poate deplasa cu orice viteză, chiar și cu viteza gândului, și că atunci mișcarea ei se petrece într-un timp care curge în sens invers (dinspre trecut înspre viitor) și într-un spațiu fără dimensiuni (spațiu inexistent), ori într-un spațiu configurat, cu oricât de multe dimensiuni cuprinse în intervalul [4, ∞).
Nota2: Trecerea de la materie la antimaterie și viceversa are loc la scară cosmică doar prin voința Atoatefăcătorului. Acel Fiat lux! al creației primordialea însemnat înfăptuirea simultană a două colosale procese: a)Limitarea atotputerniciei neantului prin explicita formulare a vrerii  de-a se naște existentul și ființa; b)Ieșirea materiei din antimaterie și așezarea acesteia în sistemul spațiu-timp, sistem prin care creatul dobândește „conștiința” superiorității sale în raport cu necreatul și-și afirmă supunerea în fața autorității supreme.
Judecata de Apoi va însemna procesul invers – trecerea de la materie la antimaterie, de la efemer la etern, de la temporal la atemporal...
Cu toate instrumentele ultraperformante pe care le utilizează, astronomii zilelor noastre încă n-au izbutit să elimine nici una din tainele cu care ne împresoară Universul nemărginit și cu toate astea uimitor de armonios și precis. Iar aceste taine constituie tot atâtea întrebări sâcâitoare pentru om: Încotro „curge” Universul, admis fiind faptul că acesta este într-o continuă mișcare (după unii pulsatorie, după alții o interminabilă mișcare de rotație în interiorul unei sfere)?; sau: Viața noastră este posibilă numai întrucât Pământul duce trena Galaxiei și „aleargă” prin necuprins spre un țel în veci necunoscut omului?; sau: Există viață și pe alte planete, ori omul este condamnat la izolare cosmică pentru un timp imposibil de precizat?
În paranteză fie spus, dacă admitem o formă a Universului, oricare ar fi ea, atunci trebuie să admitem existența limitelor de întindere al acestei forme (de pildă, curbura extremă a unui cosmos sferic), caz în care Universul nu mai poate fi considerat infinit în spațiu, chiar dacă sfera, văzută ca și corp perfect de către antici, are capacitatea intrinsecă de-a crea iluzia infinității...
Pentru a nu schimba neînțelesul într-unul și mai dens, cred că, așa cum am spus mai sus, trebuie imaginate alte coordonate spațio-temporale (alți timpi și alte spații), în care mișcarea în general ascultă de alte legi. Căci în profunzimile nemăsurabile ale macrocosmosului, până și raza de lumină se curbează în încercarea disperată de-a străbate imensele spații siderale, dar cel mai adesea obosită, ea sfârșește prin a fi absorbită de hăurile în veci flămânde de substanță...
Cât privește microcosmosul, situat într-un alt registru al cunoașterii, capacitatea noastră de pricepere se dovedește la fel de precară. În tentativa de-a descoperi ultimele „cărămizi” ale materiei (cele mai mici particule), fizicienii au pătruns cu acceleratoarele de particule tot mai adânc în intimitatea atomului, astfel descoperind noi și noi particule, din ce în ce mai mărunte și tot mai bizare în comportament: electroni, protoni, neutroni, mezoni, leptoni, barioni, quarci etc.
Dar la acele ultime „cărămizi” ale materiei încă n-au ajuns! Și poate că nici n-au cum să ajungă de îndată ce la acest nivel au loc transformări continui din materie în energie și viceversa...În schimb, toți cercetătorii sunt de acord că la nivel cuantic trebuie admisă o altă logică – logica dinamică a contradictoriului, dezvoltată de compatriotul nostru Ștefan Lupașcu. Căci electronul nu este particulă sau undă, ci este și particulă și undă!
Iar la nivel subcuantic trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei, ca de pildă principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, fiindcă aici timpul și spațiul au alte conotații față de nivelul fizic.
Poate că prin aceste experiențe, deja s-a ajuns la pragul care separă materia (așa cum se încăpățânează oamenii să o perceapă) de nematerie, respectiv de antimaterie: câmpuri de foarte mare densitate, care pentru a exista real ori numai aparent, nu mai au nevoie de suport material, ci doar de vrerea necuantificabilă de-a fi.
Sau poate că în acest mod, omul căutător are privilegiul să ajungă în vecinătatea acelui a fi primordial, situat dincolo de hotarul timpului și al gândirii umane, și care, așa cum spuneam mai sus, sub impulsul imperativului Fiat lux!, a fost silit să participe la grandioasa lucrare divină...
Sigur, multe ar fi de spus pe această temă. Dar spusele, oricât ar fi ele de inspirate, n-ar căpăta greutatea certitudinii dobândită prin experiment, singurul zeu în fața căruia se închină știința modernă și căruia admite să-i aducă nenumărate ofrande.
De aceea mă voi opri, nu înainte de-a pune întrebarea: Totuși, ce înseamnă a ști?
Mi-ar fi imposibil să răspund la această întrebare dacă m-aș lua doar după avânturile pragmatismului și după tratatele științei moderne.
Așa că vrând-nevrând, pentru a ieși cu fața curată din această cursă pe care singur mi-am întins-o, voi apela la claritatea și seninătatea lui Confucius. În Analecte el spune: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi. Aceasta înseamnă cu adevărat a ști”.
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

CÂŢI DINTRE ROMÂNI AU HABAR DE CEEA CE MĂNÂNCĂ?
1. Hrana – bomba pe care omenirea își edifică viitorul
Cândva, nu cu mult timp în urmă, un reputat medic nord-american își încheia expozeul despre alarmanta frecvență a îmbolnăvirilor pricinuite de alimentație, cu umătoarea întrebare-avertisment: „Ce vreți, ca oamenii să moară de foame la 20 de ani, ori de cancer la 50 de ani?”.
Te-ai fi așteptat ca această întrebare brutală și care închide în sine o întreagă filosofie despre cel mai popular genocid de rang planetar (oamenii salvați de la moartea prin inaniție, mor câțiva ani mai târziu, cel mai adesea în chinuri cumplite, din cauza cancerului provocat de alimentele contrafăcute!), te-ai fi așteptat, deci, ca semnalul de alarmă tras cu vigoarea exasperării de către medicul american, să-i trezească din dulcele somn al obișnuinței și comodității sinucigașe pe foarte mulți dintre pământeni: pe consumatorii produselor de-a valma din supermagazine, dar și pe producători, procesatori, comercianți și politicieni, care – dincolo de omerta încrengăturilor și profiturilor – la urma urmei și ei sunt tot niște consumatori, ceea ce înseamnă că cercul neiertător al nechibzuinței și lăcomiei se închide ca o dreaptă pedeapsă peste tot ce mișcă-n lumea asta.
În ceea ce mă privește, din două motive așteptam după acest sever avertisment o reacție mai energică din partea consumatorilor, altfel spus o reacție de conștientizare a pericolelor care-i pândesc zi de zi și ceas de ceas pe toți aceia ce se îndoapă cu asemenea alimente și băuturi, atât de atrăgătoare în formă (ambalaj, miros, culoare) și atât de nesănătoase în conținut (e-uri, aditivi, înlocuitori):
a) Întrucât opinia aparține unei autorități mondiale în materie, ea nu poate fi nici măcar minimalizată, necum ignorată;
b) Specialistul în cauză este cetățean al Statelor Unite, o țară despre care se știe prea bine că nu s-a dat nicicând în lături să asigure confortul și prosperitatea cetățenilor săi printr-o gamă diversificată de mijloace politico-militare și economico-diplomatice de spoliere a restului lumii. Un exemplu elocvent în acest sens: Deși americanii nu reprezintă nici măcar 5% din populația de peste șapte miliarde a Terrei, ei consumă an de an circa 25% din rezervele de energie ale planetei!
Ori, când un ilustru specialist și cetățean american se hotărăște să spună lucrurilor pe nume, în condițiile în care unul ca el are acces nelimitat la puținele alimente ecologice de pe Pământ, trebuie să fie limpede pentru orice om cu scaun la cap că situația este extrem de gravă, alimentele chimizate de azi reprezentând bomba cu efect întârziat pentru omenirea de mâine!
Sau – mai știi? – pesemne că asta se dorește de către mai marii lumii (politicieni, generali, bancheri, industriași), mai exact de către acel guvern mondial din umbră, despre care tot mai insistent se scrie în ultima vreme pe internet că ar avea ca obiectiv reducerea populației globului până la maximum două miliarde.
Chiar dacă un asemenea plan megamonstruos este greu de închipuit de către o minte sănătoasă și cu frică de Dumnezeu, căci atunci zecile de milioane de morți și mutilați din cele două războaie mondiale, precum și milioanele de morți din lagărele de exterminare ale Vestului și Estului sunt floare la ureche în comparație cu el, totuși, nu numai că are șanse de înfăptuire cu ajutorul crizelor provocate tot acuși-acuși (îndeosebi crizele economico-financiare) și pe seama disperării miliardelor de nevoiași și dezrădăcinați, dar atent condus pe calea pavată cu false bune intenții, el poate părea umanitar în ochii naivilor (prin hrănirea viitorilor canceroși cu surogate) și aducător de mari profituri prin uriașele vânzări de alimente și băuturi cauzatoare de boli incurabile (cancer, diabet, boli cardio-vasculare), iar mai apoi, chipurile pentru tratarea celor cu premeditare îmbolnăviți, prin vânzarea munților de medicamente din nenumăratele farmacii, care medicamente contribuie la reala și totala vindecare a unui atât de mic număr de bolnavi, încât fără teama de păcat se poate spune că ele sunt concepute doar pentru a-i ajuta pe aceștia să treacă în lumea drepților. Firește, după o lungă perioadă de speranță, care de fapt se compune din suferință și cheltuială...
A nu se uita un alt avantaj notabil pe care-l urmăresc acești siniștri manevranți din umbră ai destinelor umane – puterea absolută, edificată prin cunoașterea gândurilor tuturor pionilor de pe tabla de șah a lumii cu ajutorul cipurilor implantate în scăfârliile acestora.
Ori pentru așa ceva sunt de-ajuns două miliarde de sclavi moderni, aduși la condiția mankurților, care, după cum se știe, au obligația să execute fără crâcnire dispozițiile stăpânului, situație în care libertatea devine o cruntă amăgire și facultatea de-a gândi o inutilă povară.
Unde mai pui faptul că două miliarde de mankurți sunt mult mai lesne de hrănit ca șapte miliarde...
2. La așa cap, așa... mâncare
De când am aflat că pe lumea asta sunt autotrofi, altfel spus persoane care se hrănesc doar cu energie solară, printr-un proces deocamdată inexplicabil din punct de vedere științific (se presupune că-i ceva asemănător cu fotosinteza), din acel moment am fost nevoit să admit două lucruri: că omul posedă resurse nebănuite și că pâinea noastră cea de toate zilele este indispensabilă doar în forma sa spirituală, deodată ce aceste neobișnuite ființe își extrag cele necesare trupului (hrana și apa) din lumina și căldura solară, adică – ne învață plantele – din  cele două elemente esențiale, fără de care viața pe Terra este de neimaginat.
Dar iarăși spun că cei care-și țin zilele cu mâncare și apă, iar aceștia sunt cei mulți, trebuie să-nvețe să mănânce în general și să mănânce sănătos în special. Căci nu de florile mărului practica yoga îmbinată cu filosofia yoghină se constituie în izvor garantat de sănătate pentru mereu grăbitul și atât de necumpătatul om al zilelor noastre („Nu-i chiar așa de important ce mănânci ca și cum mănânci”, ne asigură acești neobosiți căutători de prana, energia ascunsă în atomii de hrană, apă și aer; respectiv: „Masa de dimineață să o mănânci singur, cea de prânz să o împarți cu prietenul tău, iar cea de seara să o dai dușmanului tău”), la fel cum întreaga înțelepciune antică, inclusiv cea creștină, despre moderație și simplitate va rămâne de-a pururi actuală: „Trăiești ca să mănânci, ori mănânci ca să trăiești?”; sau: „Omul își sapă mormântul cu propriii lui dinți”.
Însă astăzi, când oamenii își permit să dea uitării eternul de dragul efemerului, cine-și mai bate capul cu trinomul hrană-sănătate-armonie, singura modalitate de-a cunoaște bucuria adevărului cuprins în dictonul antic Mens sana in corpore sano?
...Așezați statornic la coada țărilor din Uniunea Europeană, românii nu-și mai tulbură  resemnarea cu „flecuștețe” precum hrana ecologică autohtonă și sănătatea care cu necesitate înflorește din ea, ci, foarte mulțumiți de ei, continuă să-și facă aprovizionarea din supermagazinele ce-au luat cu asalt România postdecembristă, fără să se rușineze câtuși de puțin că galantarele acestora gem doar de produse străine, firește, impecabil ambalate și intens chimizate.
Căci, după ce pădurile țării au fost măcelărite, livezile și viile devastate, iar milioane de teren arabil sunt lăsate an de an în paragină, cui îi mai pasă că circa 80% din alimentele zilnice de pe mesele românilor sunt cumpărate pe bani grei și că acești bani sunt împrumutați cu dificultate și cu dobânzi împovărătoare de la organismele financiare internaționale, pentru ca fiecare trăitor pe aceste meleaguri să-și poată umple mațul după posibilități?
Sigur că da, în faza de-nceput (până la înșfăcarea împrumutului), le pasă și încă foarte mult guvernanților. Că doar investițiile mai pot să aștepte, cum așteaptă de atâția ani, însă poporul, îndeosebi cel nemuncitor, dar cu drept de vot, trebuie hrănit, nu atât pentru promisiunile din campania ce-a trecut, căci oricine știe că multe se promit și aproape nimic nu se realizează, cât mai ales în perspectiva viitoarelor alegeri.
Însă îndată ce împrumutul s-a dus pe apa consumului, nu doar că taxele și impozitele existente se umflă zdravăn în pene, dar apar diverse alte angarale, astfel că toți românii încep să aibă dureri de cap, dacă nu pentru altceva, măcar  așa ca să simtă fiecare dintre ei cum este să trăiești de azi pe mâine într-o țară care, prin vrerea Atoatefăcătorului, cândva a fost frumoasă și bogată, iar prin vrerea tâlhărească a celor puțini și prin condamnabila nepăsare a celor mulți, a ajuns, iată, slută și săracă...
Cu toate astea, România se poate salva prin agricultură, mai exact prin producerea de alimente ecologice, atât pentru nevoile interne (sursă de sănătate pentru populația tot mai suferindă), cât și pentru export (sursă de venituri pentru țară).
Iar bazele viitoarei agriculturi, în același timp modernă și performantă, trebuie puse încă de-acum, inclusiv prin înființarea unui Departament al Poliției pentru Controlul Alimentelor (DPCA) în cadrul Ministerului de Interne.
Roadele acestei inițiative cu DPCA s-ar vădi îndată prin apreciabila reducere a cheltuielilor suportate de stat cu consumatorii care se îmbolnăvesc fie din cauza alimentelor infestate, fie din cauza acelora cu termenul de garanție depășit.
Fără un set coerent de măsuri profilactice la scară națională, procesul de îmbolnăvire se va accelera, fapt ilustrat atât de creșterea de-a dreptul exponențială a numărului de farmacii din toate localitățile urbane și rurale ale României, cât mai ales de alarmanta sporire a numărului bolnavilor de cancer, diabet și boli cardio-vasculare, precum și a numărului decedaților din rândul acestora.
George Petrovai (Sighetul Marmației – Maramureş)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii