ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 47 (Ianuarie 2013)

EDITORIAL

ISTORII...

A venit din nou iarna. Un laitmotiv, o sintagmă de şcoală generală, un început de compunere cu tentă pedagogică, fără nicio acoperire în planul economiei scrisului. Şi totuşi, valoarea ideii de iarnă se concretizează, chiar dacă mai abstract, în tot ceea ce pot cuprinde astăzi în cuvinte.

Ca şi anul trecut, pe aceleaşi coordonate calendaristice, am făcut o plimbare cu bicicleta, mai mult sau mai puţin imaginară, prin locuri cândva pline de animaţie. Am ieşit un pic pe străzile pline de magazii şi pe stânga şi pe drepta, din fostele docuri, undeva mai jos de Grădina Mare, chiar dacă erau doar două grade cu plus... am ieşit cu bicicleta dintr-un reflex digestiv: masa de Crăciun şi cele de după, au de fiecare dată tendinţe de a rivaliza cu kilogramele scoase la inventar pe un cântar de baie.

Am căutat liniştea şi mi-am oprit pedalele la margine de vad, pe acolo pe unde, până acum câţiva ani, mergea o moară şi pe lângă ea şi o fabrică de pâine, o pâine de Brăila. Superbă linişte aş putea spune, dar copacii aliniaţi şi dezgoliţi îmi dau o teamă, acea teamă că anotimpul distrugerii cu bună ştiinţă a acestor locuri cu mică industrie, nu reprezintă nimic altceva decât trădarea intereselor locale.

Busola bicicletei – deşi cu pretenţii – nu-şi mai găseşte nordul, nu-şi mai aminteşte direcţia; pesemne că şi punctele cardinale şi-au pierdut din importanţă în acest spaţiu cernobâlic, dezolant, plumburiu, din care nici istoria şi nici oamenii care cândva dădeau istorie, nu mai doresc actualizare.

Pe marginea drumului cu piatră cubică stau martori peste timp câţiva plopi întinşi pe verticală spre zările de unde se putea admira în voie – tot în urmă cu ceva ani – vapoarele pe Dunăre. Cuiburile de ciori sunt goale, prin ferestrele sparte ale secţiilor pe unde se cocea pâinea, intră acum nestingherite vrăbiile şi turturelele cerului să mai culeagă niscaiva boabe din amintirea silozurilor de altădată. Dar nu mai sunt nici păsări, grâul le era îndestulător atunci când mai cădea pe caldarâm din ditamai camionul, acum, fără hrană, doar cuiburile părăsite mai povestesc unui fotograf amator, dornic de lugubru, despre migraţia păsărilor nemigratoare.

Sunt încolţit de timp tocmai la mijlocul drumului. Din acest punct de belvedere se zăreşte firul fluviului, iar dincolo de el ciorile care au monopolizat sălciile lui Terente şi Condin, cam prin dreptul Corotişcăi. Ce vremuri! Scrisul era natural, balta, prin însăşi natura sa, crea personaje, ca mai apoi, în jurul lor să se ţeasă legende, unele dintre ele atât de bine înrădăcinate, încât nimeni şi nimic nu poate face abstacţie de prezenţa lor spirituală. Culoarea peisajului din litere e certamente una peren vie, în timp ce culoarea realităţii nu este altceva decât contrast, constrastul contemporaneităţii.

Sunt şi câteva linii de cale ferată. Acestea taie longitudinal vadul. Nu a mai trecut nicio garnitură pe ele, să tot fie vreo 10 ani. De atunci, toată această zonă pare încremenită în timp, nimic şi nimeni nu doreşte revenirea la normal. Nu e niciun om, sunt practic singur. Doar câţiva câini şi ei, probabil, părăsiţi de speranţă continuă o cărare de prin ruinele fostei fabrici de biscuiţi. Mai jos, printre mucegaiul cărămizilor de la magazii, munţii de gunoaie defazează întreg peisajul spre o mare groapă în aer liber, o groapă de deşeuri casnice, semn că aici nimeni nu vede, nimeni nu aude...

În partea dinspre Dunăre, vadul se înfundă spre fosta pescărie. Un gard lugubru din tablă murdară nu permite ochiului să întrevadă dacă mai este sau nu activitate. Afară nu e nicio maşină, nicio coadă de pisică... Oricum, nu mult, în dreapta, se întinde o mare din gard de plasă. O tabliţă mă avertizează cât se poate de sincer: ZONA LIBERĂ ACCESUL INTERZIS! Deşi la prima vedere pare o contradicţie, un oximoron bine ticluit, rod al unei minţi fine, realitatea mă coboară repede din analiza gramaticală. Într-adevăr, nu e nicio zonă liberă, iar accesul este permis tuturor, pentru că, nefiind vorba decât de un gard, buruienile şi betonul degradat spun că pe aici nu a mai călcat picior de om de foarte multă vreme, iar dacă a fost, nu avea nicio tangenţă cu numle acesta pompos: ZONA LIBERĂ!

Astfel, cu gândurile cufundate în trecut şi în vremurile apuse, mă îndrept către alte locuri, la fel de încărcate cu amintirile unei istorii lăsată pradă uitării. Poate că vreodată, va reînvia strălucirea istorică a cetăţii de la Dunăre, prin punerea în lumină a valorilor încă existente aici. Numai că un astfel de efort, ar trebui să poarte numele autorităţilor locale, cele care sunt cumva răspunzătoare de umbra care persistă asupra urbei noastre. Viaţa îşi continuă fluxul miraculos printre arborii seculari, pe străzile cândva pline de oamenii care ieşeau zâmbind la promenadă, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, păşind graţios printre poveştile vii ale locului. Cu ochii închişi, privesc mulţimea veselă şi multicoloră a raialei, din mijlocul căreia se revarsă o mireasmă sacră de salcâm în floare, asezonată cu savoarea unică a iasomiei. De la o fereastră, răsună acordurile unui vals vienez, iar câteva perechi îşi exersează deprinderile motrice, conferind melodiei unicitate. Cum fi viaţa fără un dram de poezie, încununată cu florile eleganţei şi ale muzicii eterne? Totul se schimbă, însă amintirile plăcute ale unui spaţiu înmărmurit în glorie, rămân aceleaşi, la fel de clare şi dragi, asemenea viselor fermecătoare, când imaginaţia prinde contur, iar gândurile se materializează în basme fără pereche.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

INTERVIU

MI-AM FĂCUT PRIETENI ÎN STARE SĂ SUPORTE CRITICA.
DIALOG CU CRITICUL LITERAR NICOLAE MANOLESCU

Două luni mai târziu acordării acestui interviu, criticul literar Nicolae Manolescu devenea câştigătorul secţiunii Opera Omnia”, în valoare de un miliard de lei, în cadrul celei de-a III-a ediţii a “Marilor Premii Prometheus”, decernate la clubul cu acelaşi nume din Bucureşti. “Acum sunt cu adevărat emoţionat. Este cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa mea”, a declarat emoţionat Nicolae Manolescu. Şi pentru că acesta încă lucra la “Istoria critică a literaturii române”, directorul României Literare s-a declarat mulţumit de primirea acestui premiu, considerându-l binevenit: ”Ai bani, lucrezi cu mai mult spor”. Numit de Dan C. Mihăilescu “singurul critic român, după Lovinescu, pentru care autori români au scris cărţi”, Manolescu s-a numărat printre membrii juriului la ediţia din 2002 a premiilor. Referitor la acest eveniment amplu, Andrei Pleşu, care a prezidat juriul, a declarat: ”Este bine că există ceva continuu, ritmic, care să atragă atenţia asupra a ceea ce este valoros în cultura română”. El a afirmat că, la fel ca la ediţiile precedente, alegerea câştigătorului dintre finalişti a fost extrem de  dificilă, nominalizările aducând în prim plan valori egale. Printre finaliştii care au pierdut în faţa criticului literar s-au numărat pictorul Sorin Dumitrescu, dirijorul Iosif Conta şi actriţa Coca Bloos.

- Descrieţi în câteva cuvinte activitatea dumneavoastră de critic literar.

- Îmi este destul de greu s-o fac sumar, dar nici pe-ndelete nu mi-ar fi lesne. Scriind de peste 40 de ani, profesia se identifică cu însăşi existenţa mea profesională şi morală. Am început, oarecum din întâmplare pentru că directorul revistei „Contemporanul” din vremea aceea, George Ivaşcu, m-a solicitat să fac cronică literară. N-aveam nici o bănuială în momentul acela că o să-mi consacru 32 de ani de viaţă cronicii literare. Mă vedeam romancier, poet... La 22 de ani nu puteam să refuz o aşa ofertă generoasă, de a scrie la o asemenea revistă. Ar fi fost o neghiobie să spun „nu vreau, nu pot, nu mă pricep”. Şi am zis „ce-o fi , o fi” şi m-am aruncat cu capul înainte. Ardelean fiind, destul de conştiincios de felul meu, dacă m-am apucat de ceva o duc până la capăt. Am ţinut-o din aproape în aproape scriind la „Contemporanul” şi „România literară” până în 1992, când am abandonat considerând că ajunge. O viaţă intelectuală suprapusă pe comentarea cărţilor apărute între 1962 şi 1992.

- V-aţi temut vreodată de consecinţele anumitor cronici nefavorabile? V-aţi pierdut prieteni?

- Nu. Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica. La rândul meu am fost criticat şi nu ştiu dacă poate veni cineva să spună că m-am supărat pe el, pentru că a exprimat un punct de vedere negativ despre mine. Era dreptul lui. Eu am spus întotdeauna ce-am crezut. Sigur că uneori m-am înşelat. Dacă astăzi aş reciti aceleaşi cărţi de acum 20-30 de ani, n-aş folosi aceleaşi idei de atunci. În „Istoria critică a literaturii”, la care lucrez acum, mulţi dintre autorii pe care i-am comentat în decursul timpului într-un anume fel, aici vor fi analizaţi altfel. Nu-mi fac iluzia unei consecvenţe atât de mari, încât la 65 de ani să citesc cărţile ca la 30, 25 sau 22 de ani, când am debutat. Inevitabil, tot sistemul de referinţe se schimbă. Totul este să spui ce gândeşti şi să încerci să-ţi dovedeşti observaţiile, analizele sau judecăţile de valoare. Deci, să încerci să-i convingi şi pe alţii. Dacă reuşeşti asta, aproape nimic nu mai contează. Critica literară nu este o disciplină obiectivă, strict aplicată pe o materie. A avea dreptate înseamnă a spune un lucru în modul cel mai convingător.

- Cum definiţi o carte bună”?

- Cea care îmi spune ceva, indiferent ce. O carte care mă instruieşte într-un mod plăcut, care nu mă plictiseşte, care îmi atrage atenţia asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii. E ceva care îmi captează atenţia asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit sau, le-am văzut, dar le-am perceput altfel. Dacă e o povestire contează să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecvenţă. Multe lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva, într-un mod care să mă captiveze.

- Aţi făcut vreodată, obligat sau nu, cronică favorabilă vreunei persoane?

- Nu. Nimeni nu m-a obligat, nici înainte de 1989 şi nici după. De multe ori am făcut cronică favorabilă, mai mult decât aş fi vrut, dar nu pentru că m-a silit cineva, ci pentru că eu însumi am fost în mijlocul unui concurs de împrejurări neplăcute. Citeşti cartea unui autor despre care afli că are o boală incurabilă şi, din momentul acela nu mai poţi scrie exact ce-ai fi vrut despre acea carte. Un critic care ajunge să-i cunoască pe toţi scriitorii, în mijlocul cărora trăieşte, nu poate face abstracţie de faptul că îi cunoaşte, că au fost la bere ori s-au vizitat acasă reciproc. Cine spune că a scris despre cărţi ignorând autorii, minte. Nu poţi să-i ignori. Totdeauna vor exista presiuni de acest gen, care au destulă importanţă sau greutate, dar e greu de măsurat. Dacă nu afectează esenţialul, mergi mai departe. Sigur, şi eu aş vrea să respir în oraşul ăsta un aer nepoluat, dar nu se poate. Acelaşi lucru este şi în critică. Nu poţi să respiri aerul pe care-l vrei tu. Îl respiri pe ăla pe care îl respiră toţi scriitorii cu care te-ntâlneşti.

- Care sunt calităţile necesare pentru a fi un bun critic?

- Celui care doreşte să devină critic trebuie să-i placă să citească. Apoi, să aibă răbdare. O carieră de critic se face în timp, cu tenacitate şi consecvenţă. Sunt unii colegi, mai tineri, care îşi amână duminică pentru luni predarea materialului pentru revista „România literară”, din diferite motive. Ori aşa ceva nu se face. Vreme de 32 de ani nu am avut duminici libere, pentru că aşa era orarul gazetei. Este nevoie de ordine în propria viaţă. Însuşirile unui critic n-au legătută cu literatura: răbdare, abstragere, concentrare, calm. Toate acestea îţi trebuie pentru o mulţime de lucruri în viaţă, nu doar pentru critică.

- Care sunt problemele cu care se confruntă un critic?

- Probleme de viaţă şi profesionale. Nu găseşti cărţile pe care le cauţi, bibliotecile sunt cum sunt, nu există monografii, biografii şi bibliografii. Trebuie să ţi le faci singur.

- De când lucraţi la această carte de istorie a criticii?

- De aproape 20 de ani. Am avut o foarte scurtă pauză după `90, când am intrat în politică, dar şi atunci încercam să-mi fac timp pentru lucrare. Ea va cuprinde comentarii la cărţile mai multor sute de autori, de la origini şi până în 1990, pe care i-am considerat importanţi. Lucrarea îi va cuprinde pe scriitorii care consider eu că reprezintă fondul principal în literatura română, care sunt în canon, care mai sunt citiţi sau care ar trebui să fie citiţi. Contractul cu mine şi cu editura înseamnă, de pe acum, încă vreo patru ani de muncă. Dorinţa mea cea mai puternică în plan literar este să-mi văd cartea terminată, apoi vom mai vedea.

Gabriel Dragnea (Bucureşti)

CARTILE ZEIT

NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. I GENEZA
DE DUMITRACHE DRAGOMIR, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza, al cărui autor este domnul Dragomir Dumitrache, se defineşte ca fiind legătura inconfundabilă dintre fiinţa umană şi natură, acea relaţie de spirit, care a existat cândva, ca dar al divinităţii oferit creaţiei sale, cu scopul de a menţine stabilitatea în lume, dar şi de a evolua ca entitate superioară. Autorul, un foarte fin cunoscător al tainelor biologiei şi ale Geei, pune în valoare calităţile acestei cărţi, tocmai prin ceea ce reprezintă ea: un ghid pentru dezlegarea secretelor Universului.

Moto-ul pe care autorul l-a ales în deschiderea cărţii: Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, constituie sinteza acestor pagini înveşmântate în miracol, glasul celui care a cunoscut metamorfoza, în stadiul cel mai ridicat, şi care, transmite cititorilor un mesaj clar, concis, profetic, după cum ne este înfăţişat direct, sau voalat, pe tot parcursul cărţii.

Cuvântul înainte, nu e nicidecum mai prejos, acesta cuprinzând crezul domnului Dragomir Dumitrache, dar şi îndemnuri deloc de neglijat, ce răsună precum un glas al Vechiului Testament, care anunţă sosirea salvatoare a lui Mesia, dar şi pedepsirea celor care nu vor da crezare şi ascultare cuvintelor vizionare. Cel mai impresionant imbold al autorului, îl reprezintă implicarea, însă nu una oarecare, ci aceea care presupune mult curaj şi forţa de a privi adevărul în toată splendoarea lui, fără frică, fără niciun fel de reţinere, care ar perturba progresul lumii, în care nu trebuie să fim doar actori, ci şi regizori. Iată un fragment al îndemnului, pe care autorul ni-l prezintă aici şi acum:

Implicaţi-vă!

Am avut norocul de a fi martorul apariţiei ,,mamei” viitorului om.

De aceea personajul principal vi se va părea puţin fantastic.

Puţin?

Puţin, pentru că-şi trăieşte teama existenţei printre noi.

Puţin, pentru că ne perturbă normalitatea.

Puţin, pentru că nu-şi doreşte să-şi, sau să ne rateze şansa de a fi.

Mama natură este, încă, cu noi.

Vă propun o poveste mai puţin ştiinţifică decât fantastică.

Şi mai puţin fantastică decât reală.

Implicaţi-vă!

Viaţa nu este un spectacol.

Nu există meseria de spectator!

Acest mesaj este cutremurător şi nu lasă loc interpretărilor, ci obligă la supunere necondiţionată, ca şi cum ar fi imposibil să procedăm altfel, ştiind că ne vom amesteca printre anonimi şi vom pieri precum nisipul în adâncul mării. Totul se rezumă la înţelegere, la fermitatea acţiunilor viitoare, cele care vor contribui la iluminarea unui popor, care a depăşit nenumărate tranziţii, şi care tinde să-şi piardă identitatea, tocmai datorită faptelor reprobabile săvârşite împotriva unui pseudoinamic: natura. Acum, natura se răzbună îngrozitor, cerând recâştigarea demnităţii umane, având-o pe ea ca aliat suprem, luptând împotriva deviaţiilor unor minţi, care cred că sunt stăpânii tuturor şi nimeni nu are dreptul de a-i înlocui.

Autorul romanului ne oferă o reprezentaţie literară inegalabilă, mai ales prin existenţa elementelor fantastice, care-i conferă textului un caracter inedit, plusând prin mulţimea personajelor pestriţe, care adaugă mult farmec societăţii româneşti. Se pare că domnul Dumitrache este chiar mesagerul timpului prezent, cel care, din modestie şi sinceritate, nu-ţi descoperă identitatea reală, o personalitate dominantă, învăluită în mister, ce ne lasă pradă unor supoziţii tulburătoare.

După cum este menţionat în deschiderea cărţii, romanul este mai puţin ştiinţific decât fantastic şi mai puţin fantastic decât real, o însumare a valorilor culturale autohtone, o creaţie singulară, un brand, care aşteaptă să fie apreciat aşa cum merită. Efortul titanic de a-i conferi literaturii române o grandoare deosebită, prin stilul original de a expune faptele, dar, mai ales, prin ideile fenomenale, care nu se regăsesc în celelalte scrieri de gen de până acum, reprezintă o creaţie genială, care trebuie apreciată. Existenţa domnului Dragomir Dumitrache coincide cu un moment crucial din istoria omenirii, ceea ce mă determină să cred că nu întâmplător se află în acest spaţiu, şi nicidecum nu a scris acest volum sub imperiul hazardului. O astfel de persoană, deţine suflul adevărului absolut, şi principala sa preocupare este aceea de a transmite celor care au urechi de auzit un mesaj extraordinar: a sosit vremea să ne ridicăm ochii din pământ, pentru a privi minunile Vieţii.

Astfel, certitudinea îşi dezvăluie misterul: lumea în care trăim este doar o ipostază a altor lumi, paralele, însă numai unii dintre noi pot călători în abisurile lor. Viaţa şi Moartea sunt, de fapt, chipul aceleiaşi fiinţe, fiecare având câte o misiune de îndeplinit, o povară înfiorătoare de purtat, dulce şi amară, pe care toţi o vom simţi, atunci când ceasul va bate a clopot.

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol I, Geneza este întruparea esenţei celei mai pure, a cărei încifrare nu cunoaşte egal. Puterea cuvântului testamentar este unică în Univers, iar forma ei, specială. Chiar dacă, citind, vom trăi o veritabilă revelaţie, acesta este doar primul pas către un tărâm aproape necunoscut, învăluit într-o mireasmă aparte, care-i întregeşte singularitatea angelică. Domnul Dragomir Dumitrache, cel care dat viaţă acestei cărţi, este el însuşi o parte a enigmei ce se vrea a fi dezlegată, cu o singură condiţie: protejarea tainei teluric-divin. Numai respectând forţa uimitoare a vieţii, putem dobândi acces către lumea ideală, pe care ne-am imaginat-o, şi pe care am văzut-o în vis, sau a fost aievea? Oare balanţa nu are două talere, iar scopul ei nu se defineşte în menţinerea echilibrului? Tot astfel, în lumea alterată de noi, doar natura ne mai poate salva! Celei căreia, cu voie, sau urmând instincte primare, i-am adus numai mâhnire în suflet.

De ce Viţa de Vie? Deoarece are ceva dumnezeiesc în seva ei, iar trupul său de liană rebelă deţine forţa cunoaşterii desăvârşite, pe care o lasă moştenire doar celor care i-au înţeles venirea, într-un moment de răscruce, când istoria a mai scris un capitol, ce-i drept, unul deloc plăcut, dar necesar, aşa cum trebuia să se întâmple. Oare totul este predestinat?! De câte salturi temporale e nevoie, pentru ca fiinţa să-şi regăsească identitatea, iar mioritica legătură om-natură să fie reînnodată?

Cartea de faţă oferă multe răspunsuri celor care au căutat, chiar şi întreaga viaţă, adevărul despre noi, despre chipul tainic al Morţii, despre ceea ce înseamnă dualitate în diversitate, despre ordine şi haos, despre geniu şi imbecilitate, despre demnitate şi umilinţă, iar lista poate continua la infinit. Locul nostru e aici şi pretutindeni, fiindcă suntem o parte din întreg, din tot ceea ce respiră şi piere, din pământul care-şi numără picăturile de rouă şi seminţele divine, căzute din înaltul cerului, pentru a plămădi alte vieţi, poate mai docile, poate mai înţelepte... poate mai aproape de Dumnezeu.

Titlul, Nume de cod: Viţa de Vie, vol. I, Geneza, încununat cu frumuseţea serafică a plantei, pe care Cerul a ales-o ca martor al începuturilor, deschide drumul către o lume a secretelor, dar şi a certitudinilor, în care protagonista, având un nume biblic, Ioana, atrage atât prin splendoare fizică, dar, mai ales, prin capacităţile senzoriale ieşite din comun. De fapt, ea este Trimisa, cea numită Regină, femeia-liană, pentru care Viaţa este o componentă a rădăcinii din care a răsărit sensul cuvântului arhetipal, cel care a fost cândva primul dintre toate. Cuvântul-cheie al acestui prim volum este misterul, dar acela care conţine o dulceaţă inexplicabil de unică, în care autorul a picurat un verb energic, încărcat cu mult realism, liber în alegeri, dar încătuşat într-un spaţiu al nesiguranţei şi al terorii, al metamorfozelor închinate schimbării la faţă a unei societăţi dominate de minţi aproape diabolice.

Firul evenimentelor prezentate este ameţitor, acţiunile sunt construite în piramidă, iar harul de narator este, puţin spus, unic. Originalitatea replicilor, însoţite de o inteligenţă aproape neomenească, personajele, dăruite cu multe calităţi, precum şi circumstanţele, cărora le răspund cu nobleţe, constituie succesul acestui roman de excepţie, iar valoarea morală, spirituală, ştiinţifică, tehnică şi de orice fel, este, cu siguranţă, incontestabilă. De fapt, tind să cred că suntem cumva privilegiaţi, fiindcă trăim clipe excepţionale, când, ceva, sau cineva, ne descoperă o parte a luminii, pe care mintea nu a putut să o perceapă aproape deloc, până acum. Ne aflăm faţă în faţă cu viitorul-trecut, sau cu o altă formă de măsurare a timpului, în care cunoaşterea este cea care tronează, dar, mai ales, în anumite dimensiuni, neînţelese, însă minunate.

Cei care vor avea bucuria de a se lăsa purtaţi de duhul acestei cărţi, dincolo de real, vor afla nenumărate şi impresionante adevăruri, tăinuite cu mare grijă, de către cei care au ca interes primordial manipularea, în toate ipostazele ei, mai cu seamă, cea psihotronică. Ca timp fizic, faptele expuse aici se încadrează înainte cu puţin de anul fatidic 1989, dar şi după acesta, când, datorită transformărilor politice, oamenii au căzut victime unui nou regim, mai perfid decât cel comunist. Toate serviciile secrete şi-au unit forţele pentru a se infiltra în acţiunile celor pe care era imperios necesar să-i elimine, doar pentru a-şi putea exercita dreptul de rechini, care devorează orice, fiindcă trebuie să supravieţuiască. Noua societate devine o junglă, în care doar cei puternici au dreptul la viaţă, iar cei care, treziţi la realitate, conştientizează pericolul iminent care se apropie, sunt înlăturaţi fără milă, aşa de crud, încât nici numele nu mai rămâne în urma lor. În asemenea împrejurări triste, sosirea unui justiţiar era mai mult decât necesară, tocmai pentru a reface echilibrul viaţă-moarte. Şi ce poate fi mai deosebit decât existenţa unui colos de dreptate, a unui om înzestrat cu forţa incomensurabilă a naturii, dotat cu o isteţime supranaturală şi un suflet pe măsură? Alegerea unui asemenea personaj epocal, constituie o şansă uriaşă pentru oamenii unui secol prins între două lumi, pentru cei care sunt hărăziţi să fie apropiaţii săi, care au primit astfel darul cunoaşterii absolute, fiind protejaţi de forţa imbatabilă a fiinţei-plantă, fără de care mersul firesc al istoriei ar fi fost deturnat în mod teribil către un haos total.

Originalitatea poveştii este uimitoare! Niciun pasaj nu este lipsit de prospeţimea fantastică a cuvintelor înţelepte, iar dialogul urcă spre vârful perfecţiunii cu o viteză greu de imaginat. Numai un făuritor de vise poate crea aşa ceva! Divinitatea ne-a demonstrat încă o dată că, dintre noi, doar unii sunt aleşi să transmită omenirii informaţii codate, dar încărcate cu speranţă, în anumite perioade ale existenţei pe pământ. O astfel de carte este şi romanul domnului Dumitrache Dragomir, un roman-mesaj, un testament nepământesc, menit să ajungă în sufletele celor care trebuie eliberaţi din strânsoarea ignoranţei şi a temerii de neştiut. Scrisul curge lin, purtând în sinea lui văpaia inestimabilului, splendoarea minţii ascuţite, umorul uşor de recunoscut al românului educat, dar care nu a uitat să-şi respecte originea divină, strămoşii, cu frunţile pline de gânduri filosofice, veritabile comori ale spaţiului acestuia iubit de Dumnezeu, udat cu licoarea nemuririi şi învăluit în mantia singularităţii. Parcă toate darurile se unesc într-unul, aici: înţelepciunea. Nimeni nu poate contesta faptul că acest roman este plămădit dintr-o imensă cumpătare, dintr-o gândire înaltă, dintr-un spirit superior, şi că toate cuvintele sale se revarsă peste lume precum apa vie asupra vlăstarelor veştede, schimbându-le instantaneu într-un nemărginit ocean verde, din care răsar, în permanenţă, mii de fire ale cunoaşterii nelimitate, împletite precum zarea infinitului amurg, ca ofrandă veşniciei.

Sufletul avid de enigme are acum prilejul de a se hrăni dintr-un izvor nesecat al cunoaşterii, pentru ca apoi, să-şi dorească mereu să simtă splendoarea genezei, aşa cum firul de iarbă se bucură la atingerea binefăcătoare a soarelui, nemaivrând altceva decât să fie o parte neînsemnată a luminii. Tot astfel, personajele acestei cărţi, îşi reînnoiesc firea, scăldându-se în apele verzi ale ochilor magici, care au puterea de a oferi şi de a lua, fără niciun regret. Ioana reprezintă glasul tunător al profetului, mâna taumaturgică a vieţii, sau a morţii, omul pentru care menţinerea armoniei este legea sufletului său. Cu ajutorul harului său, pe care îl foloseşte doar atunci când e necesar, reuşeşte să vindece răni letale, suflete zdrobite de neputinţă, însă îi pedepseşte, asemenea proniei divine, neaşteptat, fulgerător, fără putinţă de replică, pe cei care pun în pericol viaţa, lăsând spre trecut doar amintirea unei frumuseţi unice. Nu este deloc uşor să fii componenta unei asemenea misiuni, greu de imaginat pentru unii, dar ea a reuşit să evidenţieze tot ce este sfânt în această lume. Un asemenea personaj, nu e altceva decât o fiinţă trimisă din Cer, pentru a arăta omenirii că răul este limitat, iar sufletul, nemuritor. Toate acţiunile întreprinse de ea îţi taie răsuflarea, determinându-te să recunoşti că aşa ceva nu poţi vedea zilnic, că totuşi, avem parte de imagini nepreţuite, care ne scot din monotonia ucigătoare în care ne-am aruncat de bunăvoie. Libertatea însăşi, este prezentată altfel, sub formă de filosofie a unei vieţi la care nici n-am visat vreodată. Acum, totul este mai limpede, iar vălul neştiinţei s-a topit în faţa unei puteri nebănuite, capabilă să inducă o stare de spirit distinctă şi o dorinţă aprigă de a cuprinde tot adevărul, care ne-a fost alături în toată această vreme, dar, pe care, nu l-am luat în seamă.

Primul volum îşi anunţă finalul profetic, lăsând o urmă de amărăciune în suflet, dar şi nădejdea că lacrimile vor dobândi o forţă de nedescris, că cerul va coborî în adâncurile suferinţei, că începutul îi va dicta apocalipsei destinul. Regretul pe care cititorii îl vor simţi atunci când vor citi şi ultimul cuvânt al cărţii, reprezintă triumful unei creaţii deosebite, satisfacţia autorului de a fi câştigat o mulţime de suflete deschise noului, pe care ingenuozitatea domniei sale le-a transpus într-o dimensiune reală sau mitică, de unde vor privi cu alţi ochi spre viitor, şi poate că vor reconstrui, împreună cu autorul, elementele esenţiale ale unei lumi uitate, redându-le strălucirea de odinioară.

Aşadar, Geneza va rămâne un stâlp al cunoaşterii, o cale către alte lumi, un imbold către sublim, o forţă revelată cu mare fast minţii noastre. Şi dacă acest prim volum va crea un vârtej de nestăpânit în lume, înseamnă că ţelul său a fost atins. Sufletele candide vor jubila de bucurie, căci o fărâmă de nemurire au gustat chiar acum. Gândurile nu-şi vor stăpâni aripile, fiind cuprinse de o arzătoare dorinţă de a intra în necunoscut şi de a se alătura pleiadei necuprinzătoare a entităţilor strălucitoare, ale căror vise n-au cunoscut odihna. Multe căutări îşi vor înceta demersurile, fiindcă au primit răspunsuri neaşteptate. Paşii-pelerini vor merge spre orizont, unde au întrezărit umbra vieţii, cea despre care au mai auzit cândva, dar acum totul este atât de evident! Râuri de gânduri vor călători spre Răsărit, de unde ştiu că va veni mântuirea. Nimic nu este imposibil! Trăim doar un prezent tumultos, dar niciodată poate nu va fi altfel. Doar imaginea Vieţii va rămâne adânc săpată în conştiinţă, de unde nu va dori să plece fără a-şi lua umbra.

Gina Moldoveanu

 
REVERENTE CRITICE...

  „TRECEREA PRIN ICOANĂ”, DE IONATAN PIROŞCA

Volumul de versuri „Trecerea prin icoană” - partea întâia, de Ionatan Piroşca, a apărut în 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, soţia autorului, fără de care, “scrierea acestei cărţi” nu s-ar fi întâmplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiinţei poetului şi poartă însemnele creştine consacrate, precum rugăciunea, lumina, învierea. Propria experienţă religioasă, umblarea pe calea mântuirii, înălţarea spirituală sunt tot atâtea teme ce vorbesc în „Trecerea prin icoană” despre permanenta căutare a lui Dumnezeu de către autor. Cele două poeme care alcătuiesc volumul de faţă – “Rază pentru ochi senini” şi “Fântâna în clocot” – surprind cu sensibilitate dorinţa poetului de a pune ordine în propria relaţie cu Creatorul, de a elimina orice contradicţie ce mai există între omul pământesc şi cel spiritual, dar şi fiorul dragostei, remarcabil transpus în ludic.

Cartea aceasta a apărut după ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: că a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneşte vorbind, i-ar putea curma viaţa. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, înţelege să accepte aceasta ca pe o încercare prin care trebuie să treacă şi nu se gândeşte decât la ceea ce Dumnezeu i-a incredinţat: scrisul spre lauda Domnului.

De aceea, face un apel către toţi aceia care ar putea să-l ajute financiar, fie pentru ca să-şi scoată următoarea sa carte (“Trecerea prin icoană” - partea a doua), care e gata şi al cărei manuscris aşteaptă editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Dacă se găseşte cineva căruia Dumnezeu îi pune pe inimă un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail. Numele celor care îşi oferă ajutorul, la dorinţa lor, va fi menţionat în carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Piroşca versurile pe care le plăsmuieşte sunt o exprimare a întregii sale vieţi. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodată să făurească stihuri, ci s-a trezit pur şi simplu făcând acest lucru de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “artă pentru artă” şi nici nu depinde de anumite condiţii pentru a scrie.

Ionatan Piroşca a debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Braşov. În acelaşi an, acesta obţine şi primele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice în diverse reviste literare, Ionatan Piroşca debutează editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Era poezie scrisă de-a lungul anilor, dar schimbată şi regenerată astfel încât să reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului său - întoarcerea cu faţa către Hristos şi către crucea Sa mântuitoare. Până în prezent, poetul a publicat şase volume de poezie şi are în pregătire încă patru.

“Roagă-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieţi. Ca o reîntoarcere către frumos şi sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lăsat desăvârşit şi curat pe pământ şi care a fost pervertit de păcat. A propriilor mele simţiri, care nu pot fi recuperate de adevăr decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunţa la a mă închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele. O altă dimensiune definitorie care trebuie să caracterizeze o poezie creştină este aceea de... poezie, de excelenţă literară”, mărturisea poetul Ionatan Piroşca.

Iată de ce, poezia lui este impregnată de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel că personalitatea sa profund religioasă răzbate din fiecare vers. Rugăciunea este folosită ca simbol, ca soluţie viabilă pentru efemeritatea vieţii. Dimensiunea religioasă a liricii lui Ionatan Piroşca vorbeşte despre natură, ca trimitere la creaţiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor Lui/când vrei mângâiere roagă-te definitiv/ca atunci când trec anii/şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum/o întoarcere seara acasă/ca un pahar cu apă în Numele Lui/după masă.”

“Doamne, condu-mă până acasă”

Aspiraţia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legătură cu miracolul învierii. Viziunea sa este uşor mistică – “să ştiu cum să trec prin icoană nerănind-o” – iar marea trecere este legată de împlinirea menirii sale pe acest pământ. Abia atunci când şi-a împlinit menirea pentru care a fost hărăzit, “porţile deschise” nu îl vor mai durea pe poet şi pătrunderea în raiul creştin va deveni o integrare în absolut. “Doamne când şi porţile deschise mă dor/şi mă întreb de ele cu tot decorul/mai lasă-mă trei zile cât o înviere/apoi fă să scârţâie zăvorul Tău/ca să ştiu cum să trec prin icoană nerănind-o.”

Expresia lirică este dominată de imaginar. Poetul evocă realitatea de aici, dar şi o realitate de dincolo, imposibil de văzut altfel decât cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric şi paradisiac este marcată de această umbră, “importantă” pentru poet. Este seară, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-mă până acasă/în seara asta sunt singur nu stau mult/deşi mi se pare atât de importantă umbra/şi parcă a trecut un univers de când/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creaţia lui Ionatan Piroşca are o notă de mister, inedită şi specifică în contextul civilizaţiei moderne. Culorile în care poetul îşi zugrăveşte sinele sunt cenuşii, dezolante. Totuşi, elementul religios creştin vine să restaureze această tristeţe, să aducă speranţă, să salveze. Deşi aflat într-o situaţie limită, poetul evocă în versurile sale curcubeul, a cărui frumuseţe contrastează cu accentele terne şi sumbre de până acum. “cutremurele vin din/adânc eu nu le văd/ori plâng ori mă bucur plutesc/sus în lacrima Lui de acolo şoptesc/cutremurele nu strâmbă niciodată/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, în concordanţă cu declaraţiile autorului: „Niciodată nu am scris poezie în mod neserios”, spune Ionatan Piroşca. „E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, aş spune. Întreaga mea biografie poate fi privită ca o corabie plutind pe o mare. Numiţi marea aceasta poezie, apoi imaginaţi-vă toate furtunile şi toate pânzele care poartă această corabie până se rup şi furtunile, dar şi pânzele... Numai susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman liniştit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Piroşca include şi albul, care devine reper. Albul simbolizează puritatea, curăţenia, liniştea. Duminica, ziua prin excelenţă a cultului creştin, este comemorarea învierii lui Hristos, o zi aducătoare de bucurie sfântă. Cu toate acestea, duminica, simbolul renaşterii spirituale, înseamnă pentru poet, întoarcerea într-un trecut în care sacrul era exilat. Prins în labirintul lumii profane, autorul trăieşte într-un ritm ameţitor o existenţă ce stă sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singurătatea/învolburate secunde jucându-se-n mirişti/de neînchinare de suflete în răspăr /pe aici a luat-o şi inima mea odinioară/când timpul s-a scris cu cerneală ecosez/ea călărea peste cadavre era era/toate aceste cadavre călăritoare.”

În continuare, asistăm la o stare de graţie absolută, într-o lirică meditativă, în versuri în care sacrul se transformă într-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om şi Dumnezeu se realizează prin intermediul sacrificiului mântuitor, laborios exprimată în stihuri bogate şi sensibile. „aşa s-a frânt El în bucăţi pentru ca eu şi tu/aşa a curs El în potir pentru ca eu şi tu/ca frângerile şi curgerea lumii eu şi tu/noi pentru ca pâinea ca trupul Său ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Piroşca sunt tributare metaforei. „de aici încolo cât vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanţă calendarul luna anul data/nu mai contează/de aici/încolo dau drumul florilor de salcâm/să-şi viziteze albinele vedeţi nu întârziaţi prea mult/că vine seara vine ora parfumului aşa e şi ziua mea/şi aş dărui ziua aceasta ştie cineva/cum se întoarce iubirea/ca să sune la soare şi-un sfert fix adică/peste un om şi ceva după ce scriu.” Floarea, în speţă floarea de salcâm, iar ulterior, cea de cireş, este un simbol al principiului pasiv, dar şi al dragostei şi al armoniei. Floarea reprezintă copilărila, puritatea, inocenţa şi are legătură cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiraţia spre absolut a poetului se realizează prin faptul că el are conştiinţa unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici încolo cât vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanţă calendarul luna anul data.” Ionatan Piroşca nu mai resimte fragilitatea şi efemerul existenţei. Stilului sobru şi întunecat de până acum îi iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcâm. Poetul acceptă realitatea şi dobândeşte pacea interioară. Nonşalanţa exprimării dovedeşte că speranţa este de acum înainte sursa de inspiraţie, că Ionatan Piroşca a atins o dimensiune spirituală superioară, că trecerea prin icoană s-a produs. Versurile sale vorbesc despre această realitate: „eu ştiu unde îmi este izvorul oriunde-aş curge.”

Octavian Curpaş (Phoenix – Arizona, SUA)


                                RĂZBOIUL MUŞTELOR, DE GHEORGHE ANDREI NEAGU                                   

Cartea „Războiul muştelor”, Editura ProPlumb, Bacău, 2010, este un volum de proză scurtă, de fapt 19 povestiri, termen preferat de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu pentru această specie literară a genului epic, printre care chiar câteva... povestioare, pe doar câteva pagini, cu o minimă consistenţă, uşor căutată, aparent de fapt divers, de ştire, de reportaj, salvate valoric de faptul de literatură artistică printr-un click epic abrupt, neaşteptat, surprinzător, ca un blitz de final într-o singură frază, componentă stilistică pe tot parcursul lucrării. Dar, tocmai această tehnică literară salvează simplitatea şi epicul frust al celor câteva astfel de... povestioare („În gazdă”, „Un pahar cu lapte”, „Galovinul”, „Comoara”...) aliniindu-se, cu drepturi depline, liniei melodice unitare a întregului volum cu valenţe de proză scurtă standard, cu aura magică, fantastică pe alocuri şi chiar cu nuanţări din orizontul literar al teatrului absurdului din dramaturgia membrului Academiei Franceze, Eugène Ionesco. Faptul compensator, dominant şi convingător, vine de la celelalte schiţe şi nuvele (?!), cele mai multe, dintre care se detaşează prin valoarea literară a construcţiei epice şi ingeniozitatea stilistică a finalului „Războiul muştelor”, „Maria”, „Ochii”, „Femeia tatălui meu”, „De la stânga la dreapta”, „Lumină şi întuneric”, „Pepita”, „Tache Mindir”, „Insula damnaţilor”...

Până la urmă, nu este nimic surprinzător, pentru că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, prozator şi poet, publicist şi om de cultură de largă respiraţie, atacă nonşalant domenii culturale şi genuri literare de-o diversitate derutantă asumându-şi riscul unei catalogări, pe care n-o merită, deoarece atitudinea şi personalitatea sa artistică este una de creaţie în avans şi pe termen lung. Gesturile sale publice, indiferent de domeniul de manifestare, au ceva din curăţenia unui gând frumos şi inocenţa bunelor intenţii şi ale înzestrărilor native, ca şi o anume încrâncenare de a nu admite compromisul. În plan artistic, în aria creaţiei literare adică, domnul Gheorghe Andrei Neagu este imprevizibil şi se expune altruist, fascinant şi nonşalant pe portative de-o diversitate care-l şi avantajează. Publicistica sa de început de carieră este agresivă şi, chiar dacă nu atinge „cotele” creaţiei artistice, este de impact şi de notorietate. Opera literară a scriitorului este fixată deja pe epic, cu accent pe cele mai reprezentative titluri: „Templele iubirii” – proză;, Editura Porto-Franco, 1991; Arme şi lopeţi”, roman, Editura Zedax, 1995; „Moartea şobolanului”, povestiri, Editura Zedax, 1996; „Crucea lui Andrei”, povestiri, Editura Zedax, 2000; „Jurnalul American”, povestiri, Editura Zedax, 2004; „Armoniile pietrei”, povestiri, Editura Zedax, 2005 şi volumul de eseuri, „Aesopicae”, la aceeaşi editură şi-n acelaşi an. A publicat şi literatură lirică, cu câteva titluri reprezentative: „Nunta neagră”, poem, Editura Valman, 2010, tradus în câteva limbi străine; „Lacrima iubirii”, poezii, Editura Rawex Com, 2010 şi, ca o încununare a creaţiei sale artistice, Arşiţa din ploi”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, în prestigioasa colecţie Opera Omnia – Poezie contemporană.

Revenind la volumul de proză scurtă „Războiul muştelor”, cartea aceasta, cu o stilistică deconcertantă, pe un voluptos experiment literar, aş putea-o defini ca o... „negare a negaţiei” literaturii epice a prozatorului Gheorghe Andrei Neagu, deoarece toate cele 19 povestiri, dislocate tematic de titlurile necesare unei cărţi de proză, întregesc, demonstrează unicitatea eposului din volumele de anvergură epică, de care aminteam mai sus, şi alcătuiesc uniform şi convingător preferinţa pentru naraţiune, ca mod de expunere.

Astfel, „Războiul muştelor”, povestirea care a dat şi titlul cărţii, este o metaforă a absurdităţii războaielor dintre oameni, cea mai înfricoşătoare dintre genele agresivităţii, ce a guvernat violenţa, de la arcul cu săgeţi al Comunei Primitive până la armele sofisticate, atomice şi bacteriologice, ale prezentului belicos al omenirii.

Parabola epică este construită pe contrastul dintre intenţia paşnică a spiţerului în încercarea de a descoperi medicamentul benefic, leacul-minune pentru sănătatea oamenilor, idealul perpetuu al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, şi deturnarea efectului miraculos spre malefic şi monstruozitate, perceput ca o asimetrie sinistră dintre idealul de pace şi frisonul instinctelor morbide generate de războaie.

„Maria”, cea mai elaborată dintre povestiri, în planul unui algoritm de creaţie artistică originală a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, este o proză de atmosferă dominată de întâmplări stranii, în care realul capătă nuanţări bizare, aluzive şi fulgurante, cu elemente de non-fiction dar cu frumuseţea unei ficţiuni. Se petrece totdeauna ceva de o violentă expresivitate, fără logica primară a realităţii perceptibile; reacţiile personajelor sunt mai degrabă conciliante, acceptabile, cu o finalitate dincolo de insolitul frust, sesizabil. Există o deturnare de planuri reale, mistificate până la limita acceptării nefirescului ca fiind firesc sau că poate suporta bizarerii de tot felul, cu lentoare de proces geologic.

În povestirea „Maria”, structura epică are formule venite dinspre arta dramatică, cu o permanentă pendulare între real şi fantastic, într-o fascinantă alternativă de două planuri narative, care se recompun mereu ca un lait-motiv şi ca o obsesie a halucinantului convertit în motivaţie a întâmplărilor. În planul construcţiei literare se detaşează o permanentă dedublare a personajului principal, care este pe rând când eu, când el, sau se află în ipostaze aleatorii, fie naratorul, fie eroul principal. La fel se întâmplă şi cu Mama Maria şi cu Maria, tânăra. Ambele... personaje se succed  în ipostaze diferite, regăsindu-se doar în varianta onomastică. Finalul lămureşte lucrurile şi totul intră într-o logică a firescului cu argumente şi „probe” ca la o reconstituire dintr-un roman poliţist (...proba pantofului!). În „Ochii”, naratorul merge pe un alt tip de fantastic, altul decât cel din „Războiul muştelor” sau din „Maria”, un real... fantastic, cu valoare de adjectiv de data aceasta, în locul substantivului din cele două povestiri; o realitate fantastică şi dură, nedreaptă în acelaşi timp, pentru că reacţia Letiţiei, fecioara frumoasă şi oarbă, atât de apropiată de studentul la medicină, apoi medic oftalmolog, este o reacţie brutală, fantastic de crudă şi de nerecunoscătoare. Când îşi recapătă vederea printr-un transplant ocular de la un donator, necunoscut si discret, şi-l vede în faţa ei pe bărbatul urât şi cocoşat, uită de sentimentele ei pentru acesta şi-l părăseşte cu cruzime, cu seninătatea unui egoism gregar, fără regrete, reprimându-şi drastic orice duioşie, într-un bileţel de-o cinică şi vulgară nerecunoştinţă: ,,Iartă-mă dar te suport din ce în ce mai greu. N-am ştiut că arăţi astfel. Iartă-mă!” (pag. 78). Reacţia medicului generos este şi ea fantastică: ,,Te înţeleg. Ochiul era de la mine. Sandu.” (Ibidem)

,,Femeia tatălui meu” este o poveste stranie şi ea ca mai toate celelalte din cartea prozatorului Gheorghe Andrei Neagu, cu un subiect atipic chiar şi pentru registrul fabulos şi fantastic al întregului volum. Este construită cu o anume inhibiţie pe un tip de incest rar practicat, rar întâlnit ca subiect de literatură, oarecum neconvenţională, rezultat din relaţia fiului cu mama vitregă din a doua căsătorie a tatălui.

Puterea dragostei, ca un foc mistuitor, cu o senzualitate nestăpânită, este dominantă şi justifică, la limita unei morale indulgente, păcatul incestului: ,,Iar dacă tatăl meu mă crede, îl rog să mă ierte. Dar ştiu că ea niciodată n-a fost femeia tatălui meu cu adevărat. A apărut acolo pentru mine. Numai pe mine m-a iubit şi numai eu am fost bărbatul ei adevărat”. (pag. 86).

,,De la stânga la dreapta” este o povestire scrisă într-un registru al absurdului derivat din legile nescrise ale nenorocului, justificate doar din perspectiva ,,necesităţii şi întâmplării”, când, pe o vreme urâtă, cu ceaţă şi polei, protagonistul accidentează mortal chiar pe mama sa: ,,Corpul lovit era pe partea dreaptă a şoselei... Era o femeie. De unde apăruse? Cum de nu o văzuse?... Îi venise, aşa deodată, să ia capul femeii şi să-l sprijine cu braţele sale ca să nu moară. Ca să nu moară...’’ (pag. 108).

,,Mijoarca” este o poveste cu nuanţări de literatură horror(!?), cu întâmplări stupide, derulate pe un banal cotidian, alunecând spre nonsens, contrariind simţul realităţii. Dramatic este doar sfârşitul, imprevizibil, ca un qui-pro-quo de teatru medieval: ,,- Auzi, dragă, au găsit un copil înecat în Dâmboviţa. Aici, aproape de noi. Nici nu ştiu al cui e. Se pare că i-a fost supt sângele din el”(pag. 160).

În „Lumină şi întuneric”, tonalitatea epică reală şi fantastică, între normal şi imprevizibil, se perpetuează până când se produce fisura faptului surpriză, ca o insolenţă plebeiană. Mut în urma unui accident, ani de zile personajul n-a articulat niciun cuvânt; devine surd tot într-o situaţie-limită dar îşi recapătă şi vorbirea şi auzul tot în urma unui şoc, când pe lacul Herăstrau bacul improvizat îl aruncă, împreună cu toţi pasagerii, în apa rece ca gheaţa. Acceptat de cei din jur cât timp handicapul său era evident, când redevine valid este repudiat şi moare singur şi nefericit ca un sindrom epic al absurdului.

„Moartea peniţarului” are fasonul unui reportaj dar autorul păstrează chiar pentru subiectele de fapt divers acea aură de inedit dramatic la limita fragilă dintre posibil şi excepţie, când unui poet talentat îi sunt „tăiate aripile” din motive ideologice şi de dosar în regimul comunist, dar nu se poate adapta la „libertăţile” de după Revoluţia din Decembrie şi se sinucide: „...pe un bilet, lăsa să se înţeleagă: Fiţi blestemaţi! Dar n-a mai scris cine sunt blestemaţii. Probabil că lista era lungă, iar el nu mai avea timp!? (pag. 179).

„Tache Mindir” este povestirea scrisă tot în nota de suspans, de nefiresc, aproape de patologic uneori, ca în cazul personajului prncipal care, înţepat de o insectă, în urma unei deplasări în interes de serviciu în Brazilia, are un comportament straniu, cu reacţii halucinante şi acţiuni incontrolabile, deviante. Finalul povestirii este în aceeaşi manieră stilistică, asemeni întregului volum, cu nota particulară de umor negru şi de fapt implacabil; foarte aproape de povestirea „Manolică”, plasată sub semnul absurdului, chiar dacă are alura unui reportaj cu elemente de onomastică şi, mai ales, de toponimie din zona geografică a Vrancei şi a Galaţiului.

„Insula damnaţilor” este povestirea care face notă discordantă cu tematica celorlalte dar se integrează atmosferei de morbid şi fatalitate din finalul tututor povestirilor. Stranie pare mai degrabă alăturarea motivelor tematice contemporane unor evenimente inspirate de epoca istorică a lui Napoleon Bonaparte, în această povestire, şi din perioada Imperiului Roman, în antichitate, în povestirea „Pământ violet”, care încheie cartea.

Aşadar, proza scurtă din volumul „Războiul muştelor”, semnat de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, este scrisă în registrul magic, fantastic ori al literaturii absurdului, iar personajele stau sub semnul unui spirit malefic, al unei sorţi nefavorabile, cu o simbolistică a unui destin fără sspan style=căpare, predestinat. Povestirile prozatorului Gheorghe Andrei Neagu au un impact tragic, tragi-comic uneori, dar tot atfont-size:11.0pt;font-family:ât de dramatic, pe o tectonică a lipsei de apărare, de evitare, de scăpare...

Dumitru Anghel


“PLATONIA”, DE MIRELA ROŞNOVEANU – O DEFINIŢIE NARATIVĂ A VIEŢII CA SCENĂ

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, &ˆntâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă - sunt redate şi refăcute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu - un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista "Tomis" din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 - 1989 lucrează ca redactor principal la revista "Magazin" editată de ziarul "România Liberă".

Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele "Luceafărul", "Contemporanul", "România Literară", "Convorbiri Literare" , "Viaţa Românească", etc. În 1978, îi apare la Editura "Cartea Românească" volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul "Muncitorul Sanitar", în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul "România Liberă", membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul "România Liberă" de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără: „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.

Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă... Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”

Trecutul - cheia pentru prezent şi viitor

Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea.

„Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă... Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”

Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”

„...atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia...”

După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama.

Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana - fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.

Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia... Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă... Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”... Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”

Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cântat extraordinar”

Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”

În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,... magnifică,... divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece.... Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul.

Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg... Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”

Octavian D. Curpaş (PhoenixArizona, SUA)


CONCEPTELE DE SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIAMĂ

a. CURAJUL ŞI RESPONSABILITATEA SPIRITULUI ŞI LOGOS-ULUI EMINESCIAN

În illo tempore al românilor, domneşte Eminescu. Christosul românilor este Eminescu[1].

Eminescu şi Christos au în comun faptul că sunt recunoscuţi reali tocmai când sunt consideraţi în anistoria arheilor. Normele morale ale lui Christos sunt percepute ca singurele desă­vâr­şite în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re) învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală[2].

Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Christos, cu atât sunt cunoscute mai esenţial iubirea, adevărul, binele, frumosul. Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Eminescu, cu atât sunt mai exact cunoscute esenţele semnificative (metafizice) “om” şi “român”.

Amprenta Spiritului eminescian este mai puternică decât oricare forţă, în modelarea şi recunoaşterea adevăratului spirit românesc, profund. Nu trebuie considerat că “spiritul românesc” l-a conformat, prin acţiune exclusivă, pe Eminescu: ci Eminescu a descoperit, prin forţa clarviziunii sale şi a decantat, din Logos-ul Sintetic Românesc, exact ceea ce sunt dimensiunile Logos-ului Specific Românesc (creator şi ordonator) românesc. Eminescu a ales, a adunat şi a topit împreună, a “copt” (în sens alchimic) plămada-spirit ce s-a numit şi se numeşte acum “spiritul românesc”. El a intuit, a scormonit, a extras din unghere de nebă­nuit, a cântărit şi a potrivit forţe spirituale (anistorice) care, datorită lui, s-au conjugat, s-au armonizat - şi astfel, s-a alcătuit, prin Eminescu. Logos-ul Românesc.

Eminescu, apercetiv şi intuitiv totodată, intră în stare de revelaţie a fiinţei sale - intrând în comuniune cu fondul spiritului arhaic al acestor pământuri. Hiperboreean, dacic şi christic, în acelaşi timp - Spiritul-Eminescu, spunând, adică intrând în starea de Logos, creator şi ordonat width=ˆ, or, se spune pe sine, pentru a re-crea lumea conform viziunilor din adâncuri, din anistorie.

***

Eminescu nu poate fi surprins (nici măcar o singură dată) şovăind sau greşind în problemele care ţin de latura justiţiară a Spiritului: în termenii budhismului, Spiritul-Eminescu înseamnă dao - calea cea mai dreaptă (Mihai Eminescu, Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc., 1978, I-355: “Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor … Divorţul … adulteriul îmblă cu feţele bolnăvicioase, spoite gros, măşti vie, pe stradele noastre … Cât despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi… de semidocţi… oameni care calculează cam peste câţi ani vor veni ei la putere (…) arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni, şi acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor poate pentru ţara lui”. Curajul eminescian nu şovăie în a căuta adevărul în zone care sunt socotite de spiritele comune, tabu-uri spirituale: cauza tabu-izării este cimentarea prejudecăţilor, în jurul conştiinţei şi senzorialităţii noastre. Eminescu discută despre problema divinităţii în termenii, egal semantizaţi, ai luminii divine şi ai satanismului - sau dizolvă spatio-temporalitatea şi limitarea corporalităţii într-o geografie psiho-cosmică, marcată de etapele evoluţiei Spiritului.

El parcurge, cu o impetuozitate absolut unică, un drum sufocant, asemeni lui Arald  (“… pe un cal negru zbura… prin nouri joacă lună…/ Iar steaua cea polară i-arată a lui cale…” I-71) prin noaptea vămilor simţurilor şi sufletului, spre lumina după care tânjeşte, dureros, Spiritul. Eminescu simte (intuitiv), ştie (mistic) că este răspunzător de Spiritul său, în cel mai înalt grad - că Spiritul îi este împrumutat de Dumnezeu, sub condiţia victoriei în bătălia cu expresivitatea existenţială-Logos, sub condiţia Revelaţiei expresive (a sinelui colectiv) a evoluţiei Spiritului (I - 291: “Deasupra-ăstui munte… deasupra de lume, deasupra de nori, / stă Magul…”). Această atitudine de nepăsare suverană şi impetuozitate a urmării căii (dao) spre victoria Spiritului prin Logos (Spirit care nu este al său decât sub rezerva victoriei - deci este spirit divin) marchează un aristocratism al atitudinii spirituale. Eminescu este Monarhul Ascuns al Spiritului Omenesc (despre care vorbeşte V. Lovinescu în studiul său[3]).

Cea mai aleasă sensibilitate, dar fără nici o urmă de sentimentalism (în sensul slăbiciunii, slăbire a tensiunii spirituale).

O luciditate titanescă, înfricoşătoare pentru cititorul neiniţiat. Insuportabil de puternic, Eminescu trăieşte până la capăt supliciul oricărui sentiment, supliciul creaţiei şi de-creaţiei oricărei idei-lumi (orice idee este transgresată, mitic, în lume) - până când obţine dreptul la sentimentul totalităţii, al împlinirii-autodistrugere (subtilă şi absolută): dreptul la Nirvana.

Dincolo de Eminescu - este Nimicul (în sensul atotîntemeietor, heideggerian). Crucea de pe Golgota existenţei spirituale (umane şi româneşti) a fost umplută, irevocabil, de supremul supliciu, dătător de totale, supreme sensuri (I - 292: “Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică… Feciorul de rege trecea fără frică… Sub el vijelia cea neagră, turbată… Deasupra-i pe bolta albastră senină, / Cald soare luceşte…”).

Atunci când Eminescu vorbeşte, în Andrei Mureşanu, (I-212-213), despre ce vrea el pentru naţia sa, el nu acceptă (pentru acest popor român ales prin iniţierea-vijelie istorică, popor de sacralitate unică) fericirea - ci măreţia sau moartea. La fel, pentru a se reda pe sine sieşi - în Odă (în metru antic), trece prin chinurile supreme ale lui Nessus, dar având ca scop re-învierea ca “PASĂREA PHOENIX”. În Rugăciunea unui dac, fericirea vieţii o acceptă doar prin umilirea, chinuirea absolută a cărnii, până la dispariţia absolută: “Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. La Eminescu nu există jumătatea de măsură.

Eminescu-Logos-ul obligă pe oricare cititor-discipol să se purifice pentru re-sacralizare, pentru dobândirea stăpânirii supreme: asupra chinului suprem şi asupra dispariţiei formale - ca victorie, prin revitalizarea forţei-Logos, a Spiritului. Eminescu nu acceptă ca discipoli decât pe potenţialii zei.

Şi neamul care l-a născut (sau poate Eminescu a născut, prin sinteza spirituală, ade­vă­ratul neam românesc?) trebuie să accepte această unică clauză a contractului - victo­ria iniţierii, sau, cum spune însuşi Eminescu: “Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” - I-213 .

Eminescu este numele profilului moral, al matricei de comportament arhetipal, de la care trebuie să se revendice oricare om (în sensul invocaţiei iniţiatice indiene, OM, de fapt AUM, triada personificării elementelor fundamentale: A=Agni=Focul, U=Uaruna=Apa, M=Marut=Aerul[4]). Şi oricare român este un creuzet-Eminescu, în care dacul, nordicul-hiperboreeanul, indicul… şi … Valahul Etern, adică tradiţional şi modern totodată, sincronic şi diacronic, echilibrat şi egal cu sine însuşi, fuzionează într-un miraculos elixir, cu funcţie soteriologică.

***

Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.

Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el - şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte - singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei.

Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) - pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră - şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.

Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.

***

Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea. Nu se acumulează, ci se scurge, întru a fi. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi - acum, dar pentru totdeauna!).

A fi - este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri - până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii.

Vălul-ceaţă, vălul-umbră au natură dublă (aici-acolo, divin-profan: acoperă, tocmai pentru a incita la descoperire-Revelaţie).

Natură dublă are şi intimitatea-suflet: suspinul este aer-respiraţie şi plâns-lichefiere: interiorizarea a plânge trece în cosmicitatea aerului-ceaţă, a visării-luminare. La fel, firul:   (I-85) “toarce firul duioaselor poveşti” - este natură dublă: între stagnare solidă şi scurgere lichidă - este deschis spre scurgere (s-a smuls neclintirii divine şi trage după el profanul-forme-sorţi, spre revenire în moarte-divin).

A smulge - marchează acţiunea de separare în două zone-stări cosmice: curgere-nemişcare.

Bătrâneţea (magului) este eternitate, moartea este curgere lină: mai dură este hotărârea bătrâneţii, care înseamnă continuă voinţă de a fi, ca sustragere de la a face (I-85: “Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit…/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”). Moartea e mult mai puţin tensionată, căci nu e împotrivire la fire, este curgere (vers-cântec) - supunere la ritmurile descinderii (infernale) şi transcenderii (celeste, sau subacvatice - I-242, Odin şi Poetul: “O, mare, mare, îngheţată…/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, / Ai, răcoreşte-mi durerea în focată/ …Aş saluta cu aspra mea cântare,/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”).

Poezia-pustiu (I-84, Singurătate), cântec-vers, este continuitate lichidă (cu vânt, adaptare la valuri). Plutire. Cădere, pâlpâire, curgere în stoluri: “Focul pâlpâie în sobă…/ Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri… cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ la picioarele lui Crist”. Oprire în Piscul smereniei creatoare, Crist.

Opus: mersul, pasul (rupere, segmentare), ducând la sustragere (“Şed la masa mea de brad”, I-83). Şed, stau, înseamnă îmbătrânire, ca încăpăţânare de a se sustrage unui flux propus dinafară, îmbiat. Dar şed pentru a privi-medita (pentru a crea dinăuntru, pentru a umple dinăuntru spre înafară: “Îmi ridic privirea-n pod [podul este eterna rezervă mistică a trecerii şi ascunderii, depozit al stării, pentru a putea trece dincolo]…/ Deşarta casă [prin Eros] Dintr-odată-mi pare plină”).

Eminescu este cel mai intens (întru Duh!) poet al curgerii-trecere, spre marea şedere/ek-stasis a/al cântului-icoană:În privazul negru-al vieţi-mi/ E-o icoană de lumină”. Piscul de foc al Iniţiatului.

În mijlocul curgerii-trecere, stau (stăvilitor?  - sau, mai degrabă, iniţiator, alfa şi omega, la care vin şi dinspre care vin toate): cununa-nimbul (ca atmosferă energetică a Muntelui), Muntele - Regele, Magul, Împăratul. Soarele şi Luna - principiul dualităţii şi unităţii (pp. 110-111 - Scrisoarea III), străbat şi (se) statornicesc (în) cerul eminescian.

***

Expresiile (şi expresia) sunt (este) întrutotul româneşti (românească). Viziunea, însă, se construieşte foarte personal-eminesciană. (deci, abisal, ocult românească).

Împletirile de vorbe româneşti conduc la viziuni shakespeare-ene, antice greceşti, indiene, medieval-germanice: dar, în primul rând, profund eminesciene. Expresia conduce la viziune (de fapt, viziunea cheamă expresia, iar expresia, prin autosacrificiu, revelează viziunea). Viziunea este esenţa, dar apărată de expresie, căreia viziunea îi promite (sacral) fiinţa vie (eternitatea-arheu). Alimentată de viziunea eminesciană, fiinţa limbii aduse la cel mai înalt rang al folosinţei ei este limba eminesciană (adevărata limbă română, limba “duhului neamului”, cântecul cel mai adânc). Limba este română ca virtualitate, dar limba e eminesciană ca împlinire adâncă.

Limba unui popor nu se supune poporului, ci folosinţei ei de către Gândul-Spirit al poporului respectiv. Cea mai înaltă folosinţă înmoaie şi supune limba către Om-Spirit, şi graţie Acestuia transcende poporul. Eminescu este demiurgul şi strămoşul absolut al limbii române, al mişcărilor ritualice de împlinire a Spiritului Neamului. Noi trăim în Eminescu, în orânduirea sensurilor la modul eminescian (deci, abisal românesc, ritualic românesc).

Eminescu ne-a înlocuit, ca Arheu, pe toţi trăitorii întru Logos românesc: noi ne des-fiinţăm şi ne re-înfiinţăm întru Eminescu.

Gradul de intensitate al manifestării energetice, la Eminescu, transcende substanţa în esenţă.

Violenţa şi vehemenţa manifestării spirituale sunt maxime: dulcele este vehement, atingând extremitatea amărăciunii. Blândeţea şi calmul ating durerea şi neliniştea metafizică.

Aceasta nu este o caracteristică personal-eminesciană, decât în măsura în care este o caracteristică demiurgic-genială: o întâlnim la Shakespeare şi Dante - renascentiştii, precum şi la, aparent, aplollinicul Goethe - şi, mai ales, la romanticii sfâşiaţi de contradicţiile interioare ale geniului: Byron, Schiller etc.

Vehemenţa subtilităţii este manifestarea subtilului până la durere, până la dorinţa de autodizolvare (ca în Rugăciunea unui dac, dar şi ca la Euthanasius: patetism există şi în cea mai blândă discreţie).

Vehemenţa-hybris demiurgic este a viziunii, nu a expresiei: expresia este smulsă-înviată din inform de către vehemenţa viziunii. Vehemenţa viziunii selectează expresia pentru vehemenţă. Cuvinte ale fascinaţiei, pentru că nu există expresie vie, expresie pentru viziune, fără fascinaţie. Adică, fără implicare, incitantă şi decisivă, a laturii transcendental-soteriologice, a Fiinţei-Spirit. Un permanent altceva al stării de poezie: se simte mereu starea de spirit, până când nu mai simţi că eşti altundeva, ci că, acolo unde eşti, este aici, iar aici nu mai înseamnă nimic. Nimicul plenar. Stare demiurgică şi genială, stare de Ritual - continuu.

Eminescu selectează gestul magic, căruia îi dă, spre sacră nuntire (ca la Facerea Lumii), Cuvântul-Logos, mitul. De aici, rezultă Poezia-Ritual eminesciană.

***

b. SPIRIT ŞI LOGOS

Pentru începutul discuţiei sistematice despre Spirit şi Logos, ne vom sluji, din nou, de o replică a lui Toma Nour, din Geniu pustiu (M. Eminescu, op. cit., II-356): “Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul cugetărilor omeneşti o singure volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei până sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniul …”

În primul rând, spiritul este cu totul altceva decât cugetarea, de altă esenţă - dar se va servi de cugetare, pentru atingerea scopului său final. Oceanul cugetărei este, în viziunea eminesciană, informul fără lumină şi fără dinamism: e starea de haos, de non-relaţionare şi desemantizare, de la începutul lumii. E nevoie de fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu, e nevoie, deci, de punctul de mişcare, de intervenţia unei esenţe dinamice şi divine, pentru ca oceanul in-formului şi al non-voinţei şi non-dinamismului să fie determinat şi stimulat, spre a plănui şi a-şi impune revolta formei, voinţei şi sensului. Ceea ce pare, la cugetare, spiritualitate directă şi esenţială, este, de fapt, spiritualizare, acţiunea indirectă, sugerată şi preluată, ca impuls şi orientare plănuitoare, dinafară. Volbura gigantică este răzvrătirea împotriva propriei stări de haos non-volitiv şi a-semantic, dar conţine, &ˆn sămânţă-proiect, într-o istorie concentrată la maxim, povestea şi potenţele tuturor plănuirilor, planurilor şi realizărilor viitoare, prin revelarea, de către cugetare către propria esenţă (care este aşteptarea de spiritualizare), a voinţei şi sensului.

Oceanul cuget align=ˆărilor sugerează dispersia infinitquot;;mso-bidi-font-family:/bă (despletirea infinită a undelor-valuri), căci lipseşte germenele sacru al coerenţei prin finalitatea unică. Volbura gigantică este singură, unică, deci conţine finalitatea, imprimată, dinafară, de spiritul divin, fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu. Finalitatea este unirea potenţionalităţii-haos cu suprema revelare a divinităţii cosmicizate: ceriul luceafărului ce se numeşte geniu. De fapt, spiritul divin ridică, până la sinele său esenţial, ceea ce era substanţă pregătită şi predestinată imensei răzvrătiri pentru creare şi cosmos. Fruntea unsă cu mirul lui Dumnezeu şi geniul, josul şi susul, sunt acelaşi lucru, în esenţă - dar trecute prin filtrul răzvrătirii. Acest filtru va transgresa imaginea oceanul cugetărilor în nourii gânditori: deci, de la dezangajarea placidă la angajarea dinamică, apropriindu-şi sugestia din partea Spiritului (până la a se auto-convinge că este identică stimularea cu rezultatul stimulării, stimulul cu stimulatul): adjectivul (cu sens dinamic) gânditori. În plus, nourii, faţă de ocean, sunt realităţi de gradul II, sublimate din/de realităţile de gradul I (oceane). Faţă de monotonia valurilor oceanelor sau de placiditatea absolută a calmului oceanic - nourii sunt proliferanţi de forme. Formele sunt, însă, versatile, inconstante şi inconsistente, ameninţând cu o veşnică întoarcere, circulară, la originaritatea acvaticului placid sau monoton: din nou, nourii să devină apă. Din nou, cei oglindiţi (nourii, emişi de oglinda-ocean) să re-devină oglindă-ocean, indistincţie, desfiinţând expresia: sus-jos, dobândită prin revoltă împotrivă inerţiei originare (oceanele cugetării).

Şi totuşi, este o deosebire de esenţă între oceanele cugetării (informul şi inerţia originară) şi oceanele cugetării după singura volbură gigantică: informul a luat cunoştinţă de sinele său, a trecut prin proba expresiei de sine / a sinelui, a atins stadiul ceriul luceafărului / geniu. S-a spiritualizat. A devenit cugetare sacră (Epigonii, I-31) adică poezie-ca-stare-de poezie: cugetarea care ştie de sine şi ştie de finalitatea sa, cugetarea Revelaţie-creată, pentru a-şi dovedi sieşi că este şi opusul ei, şi altceva decât ea: esenţa ei este, deci, înafara manifestării ei. Prin esenţa ei a trecut - şi abia trecând prin sinele său sublimat şi alter-izat, ea poate exista: a trecut prin ceriul luceafărului, prin starea de geniu, prin starea de frunte cu mir divin.

Acest prin este Logos-ul: finalitate prin expresie, conştientizare a sinelui divin, prin expresie.

Spiritul este forţa nevăzută, dar atotputernică, prin capacitatea de-a impune conştientizarea dinamică. Formele dinamice impuse, formele conştientizării de sine impuse, sunt Logos. Atunci când Logos-ul a parcurs, circular, drumul de la oceane ale cugetării, cuprinse de / în volbura gigantică şi unică, până la ceriul luceafărului - atunci când Logos-ul-nori gânditori înseamnă, totodată, conştiinţa întoarcerii necesare şi / dar circulare, în oceane ale cugetării, Logos-ul devine Mythos, sacralitate în suspensie eternă. Starea de Logos-Mythos (confundabilitate prin suspendarea istoriei şi spaţiului, prin suspendarea contingentului, prin suspendarea a tot ce este impuritate a fixării în necesitate, determinare, dualitate, contrarial etc.) este starea de recuperare a esenţei-Spirit, prin Logos-ul-expresie supremă, suspendată în forme necomentate mental: în extaz, în ieşire înafara oricăror norme ale cugetării şi intrare în domeniul strict sacral. Logos-ul ca cer al luceafărului este soluţia soteriologică a Spiritului înstrăinat în lume formelor-nouri, a versatilităţii necesare pentru expresie (cunoscătoare de sine, dar alienantă, depărtând, incontinuu, de esenţial). Spiritul se exprimă, dar nu se pierde în / prin exprimare. Logos-ul este calea ordonată, cu finalitate inclusă, de auto-negare în Logos-Mythos. Logos-ul este expresie mediocrizată, în sensul că are conştiinţa propriei spiritualizări, deci implicit, a necesităţii propriei salvări: ca urmare, renunţă la particularizări care l-ar fixa în efemer şi l-ar obliga la condescendenţă faţă de versatilitatea lumii reale - şi se înscrie într-o linie de echilibru, între in-cantaţie (vrăjire a cugetării care prea a luat în serios şi a absolutizat ieşirea din starea de ocean) şi des-cântec (desfacerea vrăjii, căci convinge cugetarea in-cantată, desprinsă de versatilul realităţii, să accepte aerul tare al sacralităţii). Logos-ul, în această fază, este relativ, - până când convinge cugetarea să se resoarbă în nivelul determinant al Spiritului spiritualizant. Atunci, Logos-ul se absolutizează şi, prin forţa orfică a cântecului, care depăşeşte (prin ritm şi semantică atotînglobatoare, tinzând spre absolut) sunetul, silaba, cuvântul - trece în confuzia-hieroglifă Logos-Mythos: este şi nu este, spiritul devine simbol al Spiritului, fruntea cu mir s-a simplificat la mir: forţă pură, expresie suspendată, implicită. Conştiinţă de sine dobândită şi adormită. Visare a visului. Suspendare a sinelui şi vehemenţă maximă a sinelui, în acelaşi timp.

***

Poezia este nu ceea ce apare, ci ceea ce dispare în noi. Poezia este Logos-ul-conştiinţă a re-întâlnirii, re-găsirii Spiritului.

***

c. INTERMEZZO: DESPRE SPIRITUL MIORITIC

Problema rezolvării ecuaţiei mioritice, în sensul considerării morţii ca formă integrantă şi integrabilă a vieţii, se pune nu în planul vieţii material-pământeşti. Problema trebuie inversată, transferată şi rezolvată în celălalt plan: al metafizicii vieţii. Viaţa nu e considerată ca o sumă de gesturi AICI, ci ca o sumă de gesturi ritualice, care repetă gesturile demiurgice, ACOLO, gesturi în care nostalgia după viaţa etern-paradisiacă şi, pe de altă parte, convingerea fermă că, prin aceste gesturi şi doar prin ele, se trăieşte (nu iarăşi, ci mereu!) în eternul (întru eternul) paradisiac - se confundă.

Trebuie renunţat, cu fermitate, la concepţia că românii ar avea o filozofie materialistă, “realistă” (ce va fi fiind asta!), pragmatică - spre deosebire de nordici, care au o viziune metafizică. Nu: spiritul românesc aparţine Hiperboreei.

În primul rând, goţii şi geţii, se pare, chiar dacă nu vor fi format acelaşi neam, s-au întâlnit şi întrepătruns, între Baltica şi Istru, pe câmpii, între lacuri şi munţi. Modul de viaţă, credinţele, istoria chiar, sunt convergente, cel puţin până la un punct, în partea centrală şi est-europeană, atât pentru goţi, cât şi pentru geţi. Sunt opinii (de la Iordannes Gotul încoace, deci din sec. VI e.n.) bine argumentate, precum că get şi got nu sunt decât două cuvinte în care cineva a rostit-schimbat doar o vocală, dar a gândit acelaşi lucru, atunci, în adânca vechime (tracologul Adrian Bucurescu, în studiul de mitologie românească Blestemele, şi apoi, în studiul “Goţii-Geţii”, publicat în nr. 258/1995 al revistei Strict Secret, afirmă chiar că întreaga aristocraţie a goţilor era getică …). Este, de fapt, şi viziunea lui Eminescu, cel care întâlneşte, în halele mării, pe Odin cu Decebal (Odin şi Poetul, I-241). Sau: lui (H) Arald*, pornit spre Magul lui Zalmoxis dinspre (N)Istru, “STEAUA POLARĂ i-arată a lui cale”.

Românii, situaţi spiritual între Zalmoxis şi Christos, au fost nu doar rafinaţi metafizicieni, ci au fost cei mai stabili, mai fideli faţă de metafizică. Poate că această stabilitate credincioasă, acest echilibru desăvârşit între duh şi trăirea întru duh să fi născut, în mintea unor răuvoitori sau insensibili cercetători, ideea pragmatismului românesc, adaptării cameleonice la istorie. Practica românească este, însă, tradiţională, adică an-istorică, în primul rând - deci, este metafizică: ea nu se leagă de această lume, ci de valori moştenite (încremenite esenţial), deci, de o eternitate promisă şi în care (se) crede în mod neclintit. Practica românească este Ritualul. (De aceea, Poezia-Eminescu este, evident, Ritualul-Logos). Chiar şi în plin secol XX, românii se despart înşelător şi nostalgic, şi iar se întorc la ce au apucat. Nu este o mişcare a istoriei, ci o afirmare a Spiritului, exprimat în Logos naţional românesc.

Românii sunt cel mai conservator, deci, în esenţa lor arhetipală, cel mai metafizician neam al Europei. De aceea, considerăm a fi o exagerare retorică a lui Emil Cioran, întrebarea acestuia, referitoare la “excepţia inexplicabilă”- Eminescu: “Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?[5]

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NOTĂ: Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu - Poezie şi proză, Cartea Românească, Buc. 1978), ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.



[1] -Ioan Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 86:”…el se înduioşa şi era răpus de dorinţa de a lua asupra sa durerile tuturor oamenilor şi a da tot ceea ce avea ca să fericească pe toată lumea”.

[2] -Idem, p. 33:”Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi” şi p. 29:”Eminescu nu era în stare să mintă, să trecă cu vederea reaua-credinţă a altora(…)”. Iar la p. 99:”Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea Eminescu: RĂUTATEA ŞI PROSTIA OMENEASCĂ (s.n.). ÎN  LUPTĂ CU ACEŞTI DUŞMANI N-AVEM SĂ DISCUTĂM, CI SĂ LUCRĂM ŞI SĂ MERGEM ÎNAINTE”( s.n.).

[3] V. Lovinescu, Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992.

[4] Mioara Căluşiţă-Alecu, Zamolxis, Ed. Gemenii SRL, Buc., 1993, p. 14

* Cf. I. Negoiţescu, Ist. lit. române, Minerva, Buc., 1991, p. 108: “Eminescu este unul din cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă…”

* Poate Harald Haarfagre (= Cel cu frumoase plete) Norvegul (cf. una dintre supoziţiile lui G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, II, Minerva, Buc., 1985, p. 202, Istoria).

[5] Cf. Eminescu  - Opera esenţială (cu zece comentarii de C. Noica şi E. Cioran), ed. Dionysos, Craiova, 1992, p. 239.


KALI YUGA. PERICOLUL PRIN „ŞTIINŢE”/VS./ ŞANSA SOTERIOLOGICĂ PRIN ŞTIINŢĂ

“Fructul copt cade la rădăcina copacului”  -  citează René Guénon un străvechi proverb buddhist chinez. Este cea mai elegantă  şi rafinată metaforă a sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii  - cădere care aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale, renegării spirituale, scufundării în materialismul, egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre,  revoltătoare şi  dezgustătoare. Căci, peste toate aceste miasme ale Sfârşitului  -  pluteşte aroganţa supremă, suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleranţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă  -  ale lui Lucifer.

“Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de altfel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfârşitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este decât o expresie a <<domniei cantităţii>>”[1].

Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate, din fericire. Omenirea a ajuns “la rădcina copacului”, la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui “axis mundi”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a Omenirii) un ciclu de creaţie, un Manvantara. Oamenii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei  -  nu mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor (ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.)  -  ci în mlaştina bolborositoare, pestilenţială  - dar fascinantă, în maleficul ei ultim  -  a Materiei Brute-Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha)  -  ci în aspectul ei putrid, de ultimă fază a descompunerii  -  nu doar inutil, sterp – dar şi otrăvitor.

Şi, fiind la sfârşit de ciclu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic: Keliphot-uri)  -  şi-i batjocoresc pe “căutătorii aurului spiritual”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o “suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara  - le ştiu pe toate, le pot pe toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai captivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi această omenire sclavă maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL  -  această omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie spirituală totală  -  îşi exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai “vânzarea sufletului” către MAŞINI (“high tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale amplificării zonei de entropie spirituală, în care a intrat omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă Hristos-Dumnezeu, acum 2000 de ani  -  ea, omenirea paraplegică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului  - ale calculatoarelor, branşate la Molohul Central, la perversul ucigaş de personalitate, vampirul care extrage din minţi ultima picătură de orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular  -  INTERNETUL.

Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale “tehnologiei înalte”(“high tech”). E jalnic, neliniştitor  -  şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos îl răstignim, zilnic,  pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, atentate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua stare de minciună  -  armata MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori  -  întrucât se trimite la virtualităţi: băncile, banii  -  şi iarăşi computerele  -  devin zeii noştri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară  -  la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual).

“Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mersul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de mult, înafara filozofiei, un <<pragmatism>> difuz şi nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea ce materialismul practic e faţă de cel teoretic  -  şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte <<bunul simţ>>.  Acest utilitarism aproape instinctiv e, de altfel, inseparabil de tendinţa materialistă: <<bunul simţ>> constă într-o limitare strictă la orizontul terestru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea perceptibilă este smso-spacerun:yesingura <<reală>>, iar cunoaşterea provine exclusiv pe calea simţurilor; <<bunul simţ>> preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în măsura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi materiale şi încurajează un anume sentimentalism, pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca <<moralismul>> contemporan, sentimentul se află, în fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă, supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui Bergson, s-ar putea numi <<o unealtă de făcut unelte>>; sub toate formele sale, pragmatismul este, în mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr”.[2]

Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA  -  în “ştiinţele” derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă  -  înafară de ŞTIINŢA SACRĂ: “Sub pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii; incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel, nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii; dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar într-o dispersie în detaliu  -  pe care am semnalat-o deja  -  într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi: ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere, chiar inferioară  -  ci nişte aplicaţii practice”[3].

Şi, mai jos[4]: “Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar, cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi <<profanilor>>”  -  René Guénon terminând ideea clar şi în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prostituţia ştiinţelor profane[5]: ”Unicul ţel este o producţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contează(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civilizaţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…). Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (…) concurenţa financiară exercită o influenţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în mentalitatea generală contemporană, aspectele economice sunt considerate ca aproape singurele ce decid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns, pentru a conduce masele, să dispui de mijloace materiale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noastre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată nivelul lor de înţelegere.”

Da  -  acesta este adevărul: prostia ne este indusă, parţial, de forţe luciferice extrem de puternice  -  dar, în general, ne prostim de ună-voie şi cu bună-ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer. Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului  -  iar glasul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducător  -  iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a fi invincibilă  -  şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare. Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit  -  şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evanghelia după    Matei [6]: “Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă.”

Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului, speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun:”Palavre! Prostii! Totul este aici şi acum  -  şi aici şi acum se şi epuizează totul!”  Altceva decât:”trăieşte-ţi clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: “Trăieşte-ţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”)  -  “după noi, potopul!”  -  nici nu merită (se zice…) să fie luat în seamă ca deviză. Alţii spun: ” Ce tot ne boscorodiţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale? Ba, încă, ce frumos  -  şi, mai ales, cu ce folos! Psihanaliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă  -  panaceul problemelor noastre interioare(???)!”.

O, nu! Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, pervertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre, magice, alchimice)  -  promovată de cei mai perverşi “profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjositoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a transfigurării lui Putifar sau Pasiphae  - în Maria-Mama Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost motivul căderii lui Adam Protogonos  -  motivul despicării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Absolut Armonică.

Altă categorie de rătăciţi îşi proiectează “visul izbăvirii” în viitor: “Nu vedeţi cum PROGRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!”

O, nu! Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actualului Manvantara. Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂRSTA FIERULUI ÎNTUNECAT[7] (după BRONZ, care a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva, pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea “sări” pragul finalului de Manvantara  -  priviţi NU spre miturile false ale progresului şi high tech-ului (jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite mreje ale forţelor asurice, care determină alternarea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre originaritatea energetică  – ca recuperare (soteriologică) a adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea umanităţii terestre.                                                       

Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor[8]  -  căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi “adversarul” satanic să pună stăpânire “pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale”[9]. Nu-l lăsaţi pe “vrăjmaş” să transforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii reprezintă, evident, “una din formele posibile ale disoluţiei lumii”[10]  -  dar, poate, veţi conştientiza că nu în felul acesta veţi “sălta” dintr-un Manvantara în următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele (mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi sever inhibată, grav întârziată)  -  ceea ce, într-adevăr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din identităţi spirituale renăscute, înviate divin, cooperante la demiurgie  -  în spectre etern rătăcitoare: “Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”[11] – sună, clar şi definitiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar lamentabil, ci esenţial: “Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”[12].

Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Guénon, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului şi consecinţele sale în plan spiritual: “Partizanii <<progresului>> au obiceiul să spună că <<vârsta de aur>> nu e situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă, este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se află cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anume sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la Manvantara prezent şi de a lua în considerare succesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce priveşte viitorul, este vorba de <<vârsta de aur>> a unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când anunţă venirea apropiată a unei <<ere noi>>, raportând-o la umanitatea actuală[13]. Eroarea lor, adusă la gradul extrem,  va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pretinzând că instaurează <<vârsta de aur>>, prin domnia <<contra-tradiţiei>> şi dându-i chiar această aparenţă, într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer, prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigurări parţiale şi şterse ale <<contra-tradiţiei>>, dar care tind inconştient s-o pregătească desigur mai direct decât oricare alt lucru, concepţiile <<evoluţioniste>> joacă, în mod constant, rolul predominant pe care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei pentru care ea există, să se închidă în interiorul ciclului actual  -  este un obstacol mai decisiv pentru reprezentanţii contra- iniţierii , decât pentu simplii profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie, ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat <<sfârşitul lumii>>, în sensul cel mai deplin al expresiei.”[14]

În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în primul rând, pe “preoţii disoluţiei”, pe “preoţii Anticristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în “iniţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că sunt “preoţii contra-tradiţiei”)  -  întronându-se în locul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe trnul lumii…), pentru a momi lumea umană ( a actualului Manvantara) către pierzanie:

“Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e într-adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cuvântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: <<Sminteală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine sminteala!>>[15]

În aceste condiţii obiective, are vreun rost să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală  -  şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării  -  răspunsul este:  în mod cert  -  DA. La partea a doua a întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepararea iniţiatic-spirituală reală, cu bună-credinţă, în litera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria “pe dedesubtul ei” (sau, poate, “pe deasupra ei”?  -  oricum , indiferenţi la accidentele-istorie)  -  Maeştri situaţi în imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de POVESTAŞI, ca Ion Creangă  -  de iniţiaţi în Ştiinţa Sacră  -  ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca “povestaşii”  -  doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis “culte”  - ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Guénon, Schuon, Burckhardt etc.  -  emergenţe personalizate &ˆn vremurile noastre)  -  ne va ajuta să scăpăm de iluzia “lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miraculoase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de ficţiuni malefice  -  spiritul atotputernic şi întemeietor al noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusalimul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conştientizăm foarte clar că “lumea modernă” este terminalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei Amurgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr  -  Amurgul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii Drepte-Dao).

“Din punctul de vedere a ceea ce trebuie distrus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest sfârşit este, în mod firesc, <<catastrofal>>, în sensul etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dimpotrivă, ca <<redresarea>> prin care, cum am spus, toate lucrurile sunt brusc restabilite <<în starea lor primordială>>. Aceasta se poate de altminteri aplica analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere total sau relativ total, în raport cu primul  -  este BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în afara limitării care condiţionează în mod necesar orice existenţă contingentă, iar această limitare nu are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vedere , BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe când primul are un caracter permanent şi definitiv, astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu triumfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o iluzie inerentă <<separativităţii>>. Numai că, de fapt, nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENEFIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esenţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu  mai exishellip;). Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (quot;Times New Romanfont-size:11.0pt;font-family:Cambria;mso-ansi-language:ROˆtă, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e depăşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem să mergem până la realitatea cea mai profundă, putem spune cu toată rigoarea că <<sfârşitul unei lumi>> nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii.”[16]

Am citat atât de copios din R. Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism  -  dar, de fapt, iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră)  -  în speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism  -  şi să ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă  -  decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ  -  pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR[17]=AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC), Incantaţie a Verbului Divin?

Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe. Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spiritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu “stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui traseu, identic cu ceea ce numea Iisus Hristos “Calea, Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am auto-depăşit, auto-sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur  -  prezenţa reală a divinităţii.

Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului Cosmic.

GEOGRAFIA SACRĂ, VASILE LOVINESCU  ŞI DELIMITAREA DE IGNORANŢII SACERDOŢIULUI

“Astfel, când unele <<legende>> spun, de exemplu, că a fost un timp când pietrele preţioase erau la fel de obişnuite cum este acum pietrişul cel mai grosolan, acest fapt nu trebuie poate luat numai într-un sens simbolic. Bineînţeles, acest sens simbolic există totdeauna într-un asemenea caz, dar nu se poate spune că este singurul, căci orice lucru manifestat este în mod necesar el însuşi un simbol, în raport cu o realitate superioară(…). Vom preveni fără întârziere o obiecţie care s-ar putea ridica în privinţa aceastor schimbări calitative în <<configuraţia lumii>>: se va spune poate că, dacă ar fi aşa, vestigiile epocilor dispărute care se descoperă în fiecare moment ar trebui să dovedească acest lucru, şi că. Fără să vorbim de <<erele geologice>>, menţinându-se numai la ce priveşte istoria umană, arheologii şi chiar <<preistoricii>> nu găsesc niciodată ceva asemănător, oricât de departe ar merge în trecut rezultatele săpăturil lor. Răspunsul e, în fond, foarte simplu: mai întâi, aceste vestigii, în starea în care se prezintă, astăzi, şi în măsura în care fac parte în consecinţă din mediul actual, au luat parte în mod obligatoriu, ca tot restul, la <<solidificarea>> lumii; dacă n-ar fi participat, existenţa lor nemaifiind în acord cu condiţiile generale, aceste vestigii  ar fi dispărut în întregime, şi fără îndoială aşa a fost, pentru multe lucruri din care n-a mai rămas nici cea mai mică urmă. Apoi, arheologii cercetează aceste vestigii cu ochii unor oameni moderni, care nu mai sesizează decât modalităţile cele mai grosiere ale manifestării, astfel încât, chiar dacă a mai rămas ceva subtil în ele, ei nu-şi dau seama şi le tratează în fond aşa cum  fizicienii mecanicişti tratează lucrurile cu care au de-a face, pentru că mentalitatea lor este aceeaşi, iar facultăţile lor sunt la fel de mărginite. Se spune că atunci când o comoară este căutată de cineva căruia, pentru un motiv oarecare, nu-i este destinată, aurul şi pietrele preţioase se schimbă pentru el în cărbune şi pietriş vulgar; amatrii moderni de săpături ar putea să tragă foloase dintr-o astfel de <<legendă>>(…).

Or, există într-adevăr o <<geografie sacră>> sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sunt îndeosebi apte să slujească drept <<suport>> pentru acţiunea <<influenţelor spirituale>>, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor <<centre>> tradiţionale, principale sau secundare, printre care <<oracolele>> Antichităţii sau locurile de pelerinaj sunt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor <<influenţe>> cu un caracter cu totul opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil; dar ce-i poate spune unui occidental modern faptul că există, de exemplu, într-un loc o <<poartă a Cerurilor>>, sau, în altul, o <<gură a Infernului>>, pentru că îngroşarea constituţiei sale <<psiho-fiziologice>> este de aşa natură încât, nici într-un caz, nici în altul, el nu poate simţi absolut nimic special? Aceste lucruri sunt deci literalmente inexistente pentru el, ceea ce, bineînţeles, nu vrea să spună deloc că ele au încetat să existe în realitate; dar este, de altfel, adevărat că, toate comunicaţiile domeniului corporal cu domeniul subtil fiind reduse într-un fel la  minimum, e nevoie, pentru a constata aceste lucruri,  de o mai mare dezvoltare a aceloraşi facultăţi ca altădată, dar tocmai aceste facultăţi, departe de a se dezvolta, au slăbit, dimpotrivă, în general  -  şi au sfârşit prin a dispărea la <<media>> indivizilor umani  -  aşa încât dificultatea şi realitatea percepţiilor de acest ordin s-au dublat , ceea ce le permite modernilor să ia în râs povestirile anticilor”. [18]

Câteva marginalii se impun: toţi maeştrii Ştiinţei Sacre din sec. XX (de la Guénon, F. Schuon, E. Schuré, R. Steiner  -  până la Vasile Lovinescu şi, chiar, parţial şi ciudat, Mircea Eliade  -  ciudat, pentru statutul său de naţionalist constructiv, autor al Profetismului românesc!) nu operează nuanţări, în privinţa zonelor geografico-spirituale terestre: ei înţeleg prin OCCIDENT  -  toată Europa (nediferenţiată cumva)  -  iar prin ORIENT  -  toată Asia (nici aici neoperându-se diferenţieri semnificative). Or, tocmai zona de interferenţă dintre Europa şi Asia (pe traiectoria indo-europeană), zonă în care se află şi România (şi ne referim la zone creştin-ortodoxă, care, prin natura ei profundă, este tradiţionalistă, în care elementele de spiritualitate “păgână”  şi cele de spiritualitate creştină sunt solidare, se recunosc ca fiind fraterne, în esenţa lor şi, de aceea, interferează, uneori, până la fuziune şi consubstanţialitate) este exclusă, cu multă suficienţă, din discuţie. De aceea, şi V. Lovinescu se vede silit (de atitudinea spirituală a maeştrilor săi spirituali) să vorbească de Ion Creangă fără a-l situa în vreo zonă spirituală terestră. E adevărat că întreaga omenire “respiră” în atmosfera unei singure ŞTIINŢE SACRE. Dar “parfumurile” spirituale sunt, totuşi, diferite  -  sau, mai exact, subtil diferenţiate, în funcţie de zona uman-geografică în care s-a produs asimilarea ŞTIINŢEI SACRE UNIVERSALE. După maestrul R. Guénon  -  Ion Creangă ar trebui, cu necesitate, să se înscrie în zona buddhistă sau hinduistă  -  pentru a “merita” să fie luat în discuţie. În mod sigur există astfel de elemente de spiritualitate în opera lui Creangă  -  căci spiritul românesc nu se poate sustrage (şi ar fi şi absurd să presupunem aşa ceva) foarte realei axe tradiţional-spirituale indo-europene. Şi totuşi, nici nu putem trece cu uşurinţă peste nuanţele româneşti, care fac mai viu şi mai atractiv peisajul lungului itinerar spiritual, de la Oceanul Indian, până la Oceanul Atlantic.

N-ar fi stricat (dimpotrivă, zicem noi) o nuanţare (în discuţie) a Europei spirituale. Occidentul este, în fapt, jumătatea europeană de vest, catolico-protestantă  -  o zonă evident vidată spiritual, îngenuncheată total forţelor luciferice şi ahrimanice. Total  -  sau aproape total  -  excepţiile întărind regula. Iar zona în care se înscrie România face parte din Orientul european  -  chiar dacă acest Orient european s-a dovedit, de-a lungul vremurilor, foarte permeabil faţă de doctrinele tradiţionale asiatice (spre exemplu, ISIHASMUL ORTODOX creştin este foarte apropiat, în esenţă, de buddhism, sufism etc.). Oricum, nu credem că e bine şi eficient să fie ignorată, trecută cu vederea sau “să fie pierdută pe drum” zona ritului oriental-creştin ortodox, dintr-un exces de generalizare, globalizare sau dintr-o atitudine “doctorală-superioară”. ZONA ORTODOXĂ (şi aşa trecută cu vederea, până la omisiunea completă, în atitudinile profane ale istoricilor, europeni şi americani) se dovedeşte, prin vitalitatea ei spirituală excepţională, o zonă care-şi merită, prin ea însăşi, interesul celor care se iniţiază în ŞTIINŢA SACRĂ.

Pe de altă parte, trebuie accentuat că trimiterile noastre masive( de până acum) la R. Guénon  -  nu au drept scop nicidecum pregătirea unui start fulminant, specacular, într-o  “competiţie de performanţă” – în care să arătăm cât de bine sau cât de prost ne-am însuşit noi teoriile guénon-iste, steiner-iene, lovinesciene etc. Atitudinea iniţiatică este exact opusul spectacularului: presupune cufundarea în meditaţie, încordarea, până la durere, a tuturor forţelor spirituale, pentru dobândirea percepţiei axei divine interioare.

E NEVOIE, DECI, DE CU TOTUL ALTCEVA: de constatarea, lucidă, calmă, constructivă (nici măcar excesiv de entuziastă, căci ar stingheri armonia structurilor divine primordiale…), a unor realităţi obiective, reperabile în domeniul geografiei sacre, al relevanţelor simbolistico-ritualistice ale verbului unui scriitor etc. Trebuie evidenţiat faptul că se poate produce şi fenomenul invers prefacerii aurului în cărbune. Şi că această magie alchimică este u fapt absolut normal (abia acest fapt este în ordinea normalităţii divine!)  -  privit în contextul economiei cosmice şi în continuitatea interior.sacrală  a Verbului Divin. Şi că altfel nici nu s-ar putea -  dacă tot facem apel la restaurarea armoniei sacrale.

Vom constata, nu vom exhiba. Vom cerceta şi vom cântări, vom pipăi pereţii temniţei, pentru a depista hieroglifele care-i preschimbă în fluidul de ascensiune al pereţilor Templului  -  nu vom apela la „prestidigitaţie” spiritualistă sau la „ventrilocie” religios-moralistă. Vom încerca să fim truditorii Templului  -  iar nu nişte magicieni improvizaţi şi impostori, nişte iluzionişti infami.

Vom încerca să dovedim că nu e nevoie decât de bună-credinţă, de atenţie şi concentrare, de veghe spirituală continuă, de credinţă şi consecvenţă spirituală benefică  -  pentru a reintra pe făgaşul viziunii iniţiatice. În concluzie, că iniţierea nu trebuie considerată ca un fapt devenit descurajant de puţin posibil, în zilele noastre  -  chiar dacă, din „nervii nadi” şi percepţia spirituală globală  -  majoritatea dintre noi am rămas doar cu rudimente schizoide, care ne scindează mintea, spiritul şi  -  mai ales  -  atitudinile faţă de lume. Prin bunăvoinţă, perseverenţă şi permanent apel la harul divin, vom înainta, pas cu pas, pe terenul minat de capcanele superbiei luciferice. Modestia, care nu exclude, în nici un caz, demnitatea şi cutezanţa  -  va fi o armă de contracarare a Celui care trăieşte (vampiric) din Greşelile Noastre.

Şi acum, cu sufletul oarecum mai împăcat, să ne întoarcem la problema acestui subcapitol al preliminariilor: geografia sacră.

Oricum ar sta lucrurile, geografia sacră este o realitate incontestabilă  - în Sublima Plănuire a Lumii, în proiectarea sacră a lumii, de către divinitate.

Bethlehem se traduce şi ESTE, efectiv:  Casa Pâinii (Vieţii)  -  înainte cu mult(istoriceşte) de intrarea, în Templul Fiinţei, a Pâinii-Christos. Tot aşa, Pipirig (intrat sub incidenţa dhikr-ului-anamneză, Amintirile lui Ion Creangă) este Pyrhos-Cetatea Focului (şi Cetatea Îngerilor-Păsări, prin repetarea incantatorie a silabei pi )  -  înainte de epifania lui David-cel-Trimis-şi-Bun. Şi chiar înainte de anamneza-AMINTIRE a lui Adam Protogonos, de către Regele Ioan al Crengii de Smarald (Ion, fiul Smarandei-Smaraldei Creangă). Iar Humuleştii nu pot fi decât Prakrti, arsă de Pyrhos-Purusha  -  dând boţul de humă arsă, pe Adam Protogonos-Cel Roşu. Sfera Roşie a Luceafărului (Venusian).

E o stupiditate exasperant de plictisitoare şi specifică epocii moderne de a considera individualitatea umană ca fiind superioară, ca importanţă existenţială, funcţiei sacrale a gesticii atitudinale umane. Adică RITUALULUI reintegrator al omului (Omul-Neam şi Omul-Specie) în planul divin. Se găsesc unii care să ajungă la aberaţia stupefiantă de a socoti că ar fi mai de folos neamului lor (şi speciei umane) nişte indivizi cu care să ne batem oricând pe burtă, într-o mahala a „spiritului”  -  nişte indivizi foarte „juşti” tereştri, cu o identitate civilă de nezdruncinat, cu acte în perfectă regulă: Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Ar fi, aceşti socializaţi indivizi, mai utili decât nişte entităţi metafizice, nişte epifanii, ipostaze sacral-soteriologice, în raport cu neamul (şi specia) în care s-au încarnat binecuvântat. Nişte entităţi metafizice, sacral-soteriologice, numite Regele Ioan al Crengii de Aur şi al Cupei de Smarald (zis, profan, şi „Ion Creangă”[19]), respectiv Maestrul Epocii Mihaelice  -  AMINUL (zis, profan, şi „Mihai Eminescu”).

În rândul acestor îndrăgostiţi de „crâşma istoriei”(în sensul cel mai jos-profan!)  -  se numără şi Sorin Butnaru, autorul Noii interpretări a operei lui Ion Creangă [20]  -  care consideră că lectura lui Vasile Lovinescu asupra personalităţii metafizice, exprimată prin Verb, a lui Ion Creangă, ar fi însemnat „o radicală contestare a individualităţii” scriitorului din Humuleşti. Ce să zicem  - catastrofal!!!

Pragmatismul şi egoismul, stupide şi autofage, ale ultimelor secole ale Europei -  îşi găsesc o exprimare pe măsură, în această afirmaţier a lui Sorin Butnaru. Ca şi cum Iisus Christos, dacă ne-ar fi răspuns jovial la întrebarea individualizantă :”Unde e strada ce duce spre Teatrul de pe Golgota?”  -  ar fi trebuit categorisit drept un „tip simpatic şi interesant, bravo lui!”  -  pe când aşa, tăcându-şi autosacrificial supliciul pentru mângâierea durerilor enorme ale lumii şi astuparea faliei metafizice din cadrul lui Adam Protogonos  -  suferind ca un nobil anonim, acoperit de o imensă cruce anonimă şi de o emoţionantă coroană de spini anonimi  -   răstignindu-se ca Al Treilea (Suveranul Anonim) între doi tâlhari anonimi(sau aproape...)  -  dar călcând, prin această Superbă Anonimitate, moartea cu moarte, înviindu-ne sufletele şi, astfel, mântuindu-ne întru eternitate  -  nu merită să fie considerat decât un „tip urâcios şi neinteresant”. Agasant, chiar  -  cu idealismele lui stupide şi schizofrenice.

Minunată logică, o, omenire secată de duh a zilelor noastre  -  omenire a celei mai bune dintre lumi! Îţi vine să „stupeşti” exorcizant în palma stângă (peste traiectele oculte ale destinului), ca popa Duhu  -  să trânteşti cu muchea palmei celeilalte în „stupit” şi, „în care parte sare stupitul, într-acolo să apuci”... Să-ţi iei câmpii  -  spre Câmpiile Elizee. Iar unor cărţi şi autori, de cei ca Sorin Butnaru şi alţii ca el (duium!)  -  să le adresezi liturgica paremie a aceluiaşi Sacerdot al Suflului Sfânt: „Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!” (Atenţie: vinovatul pocăit este Popa Duhu  -  alter ego-ul vocal  -  acum  -  al lui Ion Creangă, care ştie, în calitate de Maestru, pericolele pe care le răspândeşte prin Verb, otrăvurile tari şi zeieşti pe care, un ucenic vrăjitor, nerod şi ispitit de superbie, le-ar putea îndrepta, de pe calea Ritualului Demiurgic  -  pe partea distrugerii cosmico-umane!)

N-o fi având „individualitate cel care „de unde aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci” – dar va rămâne întru ETERNITATE  -  „ţinterim”-mască a Spiritelor Vii. Nu masca de om are valoare  -  ci Suflarea Sfântului Duh  -  care, singură, dă viaţă adevărată. Şi care suflă „pe unde vrea ea”!

Evoluţia spirituală pe Pământ este o „construcţie” piramidală  -  având „vârful” în creştinism  -  dar temelii în toate religiile şi în toată ştiinţa sacră a Pământului. A-l privi pe Ion Creangă, în mod obstinat şi reducţionist, exclusiv ca pe un creştin  -  şi a uita de eforturile enorme şi extrem de subtile ale iniţiaţilor tuturor epocilor, de a asimila simbolurile tuturor credinţelor, într-o unică Ştiinţă Sacră (cu variabile în Spiritul Naţional)  -  şi a uita că Ion Creangă este un astfel de iniţiat (e drept, purtând iniţialele Mântuitorului...), făcând parte dintr-un „colegiu al meşteşugarilor” Spiritului  - „Collegia Fabrorum”... - este o capcană în care Sorin Butnaru et Comp. cad cu mult prea multă uşurinţă  -  dând dovadă de lipsă de maturitate şi experienţă spirituală. Chiar îşi închipuie aceştia că Eminescu şi-ar fi pierdut (el, atât de parcimonios cu Timpul şi Spiritul!) atât amar de vreme cu un oarecare „ţărano-târgoveţ” din mahalaua Păcurarilor?...

Avem ce-i reproşa, bineînţeles, şi unui aşa-zis „olimpian”, ca (de atât de multe ori subtilul) George Călinescu. De data asta, în cazul lui Creangă   - Călinescu se dovedeşte suspect de superficial şi distructiv de orice demers ritualic, în superficialitatea aşa-zisei lui critici. Jocurile sterile ale raţiunii strică  -  şi dăm dreptate celui ce-a zis: „Are multă minte, da' nu tătă-i bună!” Bavardajul salonard al lui G. Călinescu nu face, în definitiv, două parale, atunci când e vorba să ne raportăm la sacerdoţi ai Verbului Românesc  -  cum au fost Creangă şi Eminescu, cel puţin. Florile artificiale, meşteşugite din plasticul modernităţii  -  apar ca jalnice şi penibile, prin comparaţie cu Grădina Paradisului, revelată prin Regele Ioan al Crengii de Aur  -  Fiul Smaraldului (din fruntea Prinţului Umbrei...).

Totuşi, nu putem să nu adăstăm puţin, în faţa spectacolului călinescian: prea i s-a dus buhul  Maestrului!

E ciudat (cel puţin!) că un critic (nu doar impresionist, ci cu pretenţii de hermeneut, uneori), cum este G. Călinescu, poate alterna, cu atâta nonşalanţă:

a- observaţii profunde, dar „lăsate-n vânt” (fără finalizarea-parcurgere a drumului, călăuzit şi protejat de Hermes Trismegistul  -  la capătul cărui drum se află Olimpul şi palatele sale, făurite din aurul lui Hephaistos, Cerberul Focului de sub Etna)  - cu

b- neseriozităţi şi superficialităţi de-a dreptul enervante.

Spre exemplu, acceptă realitatea şi comunică observaţia precum că[21] „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”  -  dar nu-şi pune (?) o clipă întrebarea : ce anume le leagă, esenţial, pe cele două spirite, aparent polare, ale misticii româneşti: pe „nocturnul” Amin, cu „solarul” Preot al Crengii de Aur?... Nici vorbă  -  ci: „Poetului care scrisese Cezara trebuia să-i placă acest fel de viaţă” printre „consumatori de pastramă friptă pe spuză şi de vin...”

Apoi scrie, la p. 487, aparent concentrat asupra propriilor spuse: „Erudiţia însă nu are limite, şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei mari erudiţi, în materie de ştiinţă şi literatură rurală(...). Creangă e-un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel în materie” (s.n.: deosebit de pertinentă observaţia lui G.Călinescu!!!)  -  dar, imediat, afirmă stupefiant, lăsându-ne perplecşi, tocmai când ne aşteptam să pronunţe remarci cu privire la ritualismul şi ocultismul verbului Regelui Ioan: „Conţinutul poveştilor şi Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt pentru a fi tratat liric ori fantastic.” Doamne-Dumnezeule! Cum adică? Pontiful poate sta şi-n cap, în mijlocul Templului  -  că e tot acelaşi lucru? Nici o teamă pentru vijeliile cosmice cumplite, semne ale schimbării polilor lumii?

E cel puţin surprinzător să citeşti, în finalul capitolului din Istoria literaturii române (la p. 488), destinat lui Ion Creangă, despre un început de percepţie (de către G.C.) a geografiei sacre româneşti, despre o schiţă de legătură, reciproc determinantă, între topos-ul sacru şi personalitatea spirituală  -  „rex et pontifex” al topos-ului sacru: „Creangă  s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o sporire de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător” (s.n.) -  după ce ai citit, la p. 481: „Căci ce observaţie pătrunzătoare este în Amintiri? O mamă de la ţară îşi ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce-o să-şi ţină băieţii la şcoală, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste anecdote pe puţine pagini.”

Ce concluzie se poate trage, din aceste contradicţii violente ale temperaturii interioare a logos-ului călinescian? Doar că G.C. apare  în postura jenantă de histrion ratat, alungat din cercurile-amfiteatre spiralate ale misteriilor. În postura de hibrid monstruos între un circar, strident volubil şi versatil comerciant de vorbe  -  şi un mistagog răspopit. G.C. a avut, cândva, şansa de A ŞTI. Dar a preferat acoperirea OCHIULUI DIN FRUNTE, în faţa porţii păzite de Ursul-Dragon. Şi s-a întors, „ugilit” şi „ruşinat”, ca fraţii cei mai mari ai lui Harap-Alb, într-o regresie în uter; eşuând, astfel, întru permanenţa existenţei infantil-spirituale. Comodă, e drept  -  însă total nerecomandabilă, având în vedere etapele ulterioare de evoluţie ale Spiritului Uman.

                                                                                *

Critic pentru sacerdoţi? Aşa ceva nu există şi nu poate exista. Cel mult hermeneut  -  urmându-l pe zeu în refacerea podurilor dintre lumi (de aici, şi numele funcţiei de pontifex). Iar hermeneutul sacerdoţilor trebuie, în mod obligatoriu, să fie, el însuşi, sacerdot.  Sau, măcar, să aibă habar de actul sacerdotal şi de consecinţele acestuia, în plan cosmic şi uman.

Singurul hermeneut, iniţiat în actul sacerdotal al operei lui Ion Creangă  -  rămâne şi va rămâne, pentru posteritate-eternitate, Vasile Lovinescu. Totdeauna, hermeneuţii operei lui Ion Creangă vor trebui să spună: „apud Vasile Lovinescu”. Măcar din când în când  -  şi măcar ca temelie pentru investigaţii mai rafinate, mai apropiate, mai familiare cu fulgerele rodnice şi periculoase care înconjoară zona de investigare-„reanimare” a VERBULUI  SACRAL.

                                                                                 *

De la el purcedem, şi de la definirea VERBULUI SACRAL, ca PARASHABDA[22]: „Un ritm pozitiv, de la sine are o tendinţă ascendentă, o potenţă naturală de a se integra în vibraţiunea iniţială, în vibraţiunea prototip, care este verbul, PARASHABDA. E şarpele care, la auzul Descântătorului, se ridică vertical pe vârful cozii.

LOJA IOHANICĂ[23] ROMÂNEASCĂ

a- Istorie şi anistorie

Nu există istorie, ci există Dumnezeul Unic.

De vreo două milenii şi jumătate, lăsăm fiecare fapt să se transforme în eveniment  -  nu ca punct de reper, ci ca fugă perpetuă de esenţialitate: faptul se „rupe” şi ne expulzează.  Mai exact, NOI suntem aceia care ne dorim-voim expulzaţi, pentru că ni-e „lene” ( o lene metafizică, a Spiritului) să căutăm şi să găsim semnificaţia, înglobatoare în Unicitate, a fiecărui eveniment. Negăsind semnificaţia evenimentului, ne lăsăm proiectaţi înafara lui: pentru că, totuşi, n-am pierdut total originarulsimţ al coerenţei, „cadavrul nedisecat” al evenimentului lăsat în urmă, îl transformă în „punct de reper”, dar pe drumul nu al coerenţei, ci pe drumul depărtării de coerenţă. De aceea, apare SUCCESIVITATEA  -  ca (auto) expulzare perpetuă şi ritmică, din esenţa negăsită (necăutată) a evenimentului  -  în loc de SIMULTANEITATE. Căci nu există evenimente, ci doar EVENIMENTUL  -  Unic (în conţinut semnificativ) şi etern repetabil în formă (formă prin care ne întoarcem, mereu, prin ritual-existenţă, la conţinutul etern).

Noi vrem să uităm MODELUL DIVIN, vrem să ne uităm pe noi înşine  -  respingem eternul MODEL DIVIN  - CENTRUL: şi, astfel, apare istoria-succcesivitate. Din lene metafizică şi scepticism. Este o schizofrenie accelerată: în loc să ne regăsim în toate, simultan ( a se vedea modelul cobanului mioritic, ca regăsire a simultaneităţii Fiinţei Cosmice)  -  noi ne piedem în toate, succesiv, ISTORIC. ANISTORIA este normalitatea, conformarea (constructivă fiinţial) la MODELUL DIVIN. Istoria este schizofrenia, dispersia autodistructivă, îndepărtarea, ritmică, obstinată, de MODELUL CENTRAL  -  unic, divin.

*

b-Anistoria actului artistic

S-a pus, de atâtea ori, problema: de ce artele nu înregistrează progrese constante, evoluţie constantă  -  ba, chiar se înregistrează o indiferenţă faţă de ideea de evoluţie  -  ceea ce apărea, multora (dintre cei infestaţi de mitul fals al „progresului”, al „evoluţiei continue”), ca un „atipism” supărător? De ce Homer (Orbul Mistic) e mai important, valoric, decât Iannis Ritsos, să zicem? Eminescu (Aminul Sacru), mai important, valoric-spiritual, decât Nichita Stănescu?

Să nu uităm că orice cultură a fost, mai întâi, CULT  -  şi orice act artistic trăieşte tocmai prin suspendarea timpului istoric. Deci, ACTUL ARTISTIC este, măcar ca percepţie instinctivă (înafara voinţei, a conceptualităţii umane), anistoric, ataşat la MODELUL DIVIN-FIINŢIAL. Arta este ultima modalitate instinctuală umană (INSTINCTUL  -  ca intuiţie pur spirituală a primordiilor), prin care MODELUL DIVIN încearcă să mai păstreze legătura cu schizofrenia umană, s-o reorganizeze, din interior, spre o coerenţă în simultaneitate (ca şi religia, care nu este exclusiv instinctuală, ci şi persuasivă, creând stimuli, mai reali sau mai fictiv – artificiali, spre zona divină). NU EXISTĂ EVOLUŢIE, CI MODELARITATE: actul artistic, ca şi cel religios, se conformează în jurul unui MODEL SPIRITUAL-DEMIURGIC  -  faţă de care dezvoltă clarificări, apropieri, depărtări  -  sau, în caturile cele mai fericite (mai apropiate de MODELUL DIVIN  al Creaţiei Unice): REVELAŢII. Actul artistic nonevolutiv tinde, prin forma sa de excepţie (revelaţia artistică) , spre resorbirea-absorbirea personalităţii, de către preajma MODELULUI DIVIN („Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”): ANONIMIZAREA ARTISTULUI.  Eminescu, spre exemplu, devine O PAROLĂ DE PĂTRUNDERE ÎN ABSOLUT, pentru iniţiaţi. Biografia lui exterioară, aparentă, dispare complet, în faţa „legendarităţii” sale interioare, a eroismului, a semizeismului, gen TEZEU  -  Tezeu cel care, umbră călăuzitoare, ne face cunoştinţă cu labirintul, în care vom fi transfiguraţi, iniţiatic, prin MINOTAUR. De fapt, prin confruntarea-luptă cu Minotaurul.

Artistul autentic nu mai are decât slabe tangenţe cu materialul formal: el răspunde chemării sirenelor, el e mai dotat sau mai puţin dotat NU pentru adaptare la o secvenţă (epocă istorică), ci la globalitatea divină. De aceea, nu contează CÂND, ci contează DACĂ are REVELAŢIA MODELULUI. Dacă nu o are, evident că şi aparenta istorie-succesivitate e mai greu acceptabilă, mai cenuşie. Dacă o are, ne transcende pe noi, ÎNMULŢIŢII NEAMULUI SĂU  -  artişti, în primul rând, stimulaţi să devină ecouri ( mai bune sau mai proaste  -  dar necesare pentru confirmarea CENTRULUI SPIRITUAL AL NEAMULUI)  -  dar şi pe neartişti, dar tânjitori după recuperarea globalităţii divine (starea paradisiacă). Căci fiecare dintre noi mai păstrează nostalgia normalităţii paradisiace, non-conflictuale ( o păstrează mai puţin sau mai mult  -  iar când nu va mai păstra-o, va fi pierdut, din punct de vedere spiritual  -  DEFINITIV!).

Evident,  pentru că Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvânt (sau Tăcere Expresivă, ca Vibraţie Atotînglobatoare)  -  literatura este cea mai expusă paranoiei artistice, ca antipod al schizofreniei istorice.

Fiecare cultură naţională există datorită SPIRITULUI NAŢIONAL, acea structură spirituală inefabilă, şi, totuşi, extrem de pertinentă, care imprimă, din interior spre exterior, dinspre Arhanghelul Neamului spre oamenii-Neam  -  caracteristicile de simţire, gândire, comportament etc.

I - În cazul unor neamuri, acest Spirit Naţional este focalizat: s-a produs Revelaţia Modelului Divin (specific, prin Spiritul Neamului), printr-un Artist-Christos (încarnare a Spiritului Neamului), faţă de care Model se ordonează (sau se dez-ordonează) mişcările spirituale ale unui popor anume. SHAKESPEARE, pentru Spiritul Englez, GOETHE, pentru Spiritul German (dublat, dar nu contradictoriu, ci complementar, de BEETHOVEN-ul muzical) etc.

II- Dar există şi spirite naţionale aşa-zis „difuze” ( şi confuze). Revelaţia nu a avut, încă, loc  - Modelul Divin nu s-a întrupat într-un cristic artist  -  ori s-a întrupat slab, difuz, în 2, 3 sau mai multe cvasi-modele, percepute ca nedesăvârşite (adică, modele care nu conţin globalitatea Spiritului Neamului). Şi, astfel, furtunile căutării, social-culturale ( şi CULTUALE!) se produc cu aşa mare zbucium, încât sentimentul anistoriei dispare ( ceea ce creează falsa percepţie, că aceste neamuri sunt „dezvoltate”, „evoluate” : nicidecum  -  ci aceste neamuri nu se găsesc esenţial, se zbat furibund, în criza de identitate spirituală)  -  sentimentul istoriei, prin contrast, se întăreşte. FRANŢA este modelul cel mai difuz şi mai confuz european (creând cea mai fatală şi mai îndelungă şi nocivă iluzie, în legătură cu aşa-zisa „înaltă civilizaţie şi cultură”. Nicidecum: e cea mai îndelung şi mai tragic-agonică dintre zonele spirituale ale lumii. Nu şi-a găsit-revelat Modelul Central-Spiritual, este expulzată, ritmic, din fiece fals (parţial) model. REVOLUŢIA FRANCEZĂ a fost nu cauza, ci consecinţa emergentă a pierderii Centrului Interior-Spiritual. Şi, de aceea, frustraţia se transformă în schizofrenia curentelor culturale, revoluţiilor, convulsiilor-contestărilor sociale, religioase etc. Într-un cuvânt, un vârtej haotic din care, paradoxal, impune aparenţa istoriei zbuciumate (pentru că ochii umani nu zăresc CENTRUL, care zadarnic se zbuciumă să capete întrupare cristic-artistică). Şi acest vârtej, şi aceste confuzii creatoare de sentiment istoric, au fost şi sunt impuse (mai întâi induse) neamurilor europene mai apropiate de vârtejul central neexprimat total  -  neamurilor „mai slabe de înger” (sau inducerea se face dinafară, de către organizaţii saturnizate-demonizate, când acestea se tem de influenţa benefic-spirituală a unui neam anume). Treptat, dar mult mai violent, locul influenţei nefast-globale, pe Terra, de data asta, îl ia o altă zonă, complet amputată de Centru Spiritual  -  complet des-centrată spiritual: ceea ce se numeşte SUA  -  un conglomerat perfect haotic  -  tocmai de aceea dând impresia de „patrie”  -  tutruror des-centraţilor, individualizaţi, rupţi de Centrul Spiritual-NEAM  -  al tuturor neamurilor Terrei...

III- Aparenţa de pluri-centrism spiritual. Cultura rusă are şi ea probleme de identitate anistorică: se caută, îşi caută Modelul Central, faţă de care să se dezvolte ritualismul anistoric, cultualitatea să redizolve culturalitatea (osificată în structuri artificiale, tot mai inflexibile, mai autodistructive)  -  căci se operează uşor transferul de la modele polimorfe (deci inexacte, nonrevelate) culturale -  la cele profane-politice. O confuzie Dostoievski-Tolstoi-Puşkin  -  este transpusă în termenii profan-politici ai bolşevismului-stalinismului-imperialismului.

Şi totuşi, se pare că Revelaţia anistorică rusă a avut loc  -  dar n-a avut loc fixarea, în conştiinţa Neamului, a Revelaţiei: Revelaţia se numeşte, întru eternitate, DOSTOIEVSKI. N-a fost, însă, recunoscută ( există, deci, şi probleme de confirmare în masa-valuri concentrice, a spiritualităţii aşteptătoare a Neamului prea gregarizat, la nivel de conştient  -  a spiritualităţii care aşteaptă divinitatea şi redivinizarea, prin Hristos-Artistul). Dar, ca dovadă că Centrul Modelator există: eternul reflux rusesc spre abisul mistic.

IV- Dar cu spiritualitatea românească ce se întâmplă, în anistoria ei artistică? Au românii un CENTRU MODELAR  -  sau nu au? Neamul care nu are Centru Modelar dispare din însuşi Proiectul Cosmic. Or, EMINESCU afirmă (şi nu doar el!) că românii au o misiune mistică, de la Traian-taumaturgul încoace: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei  -  aceasta este singura misiune a statului român  -  şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale  ţărei româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin toate ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.”( Misiunea noastră ca stat, în ziarul Timpul, din 2 nov. 1879).

Până nu demult, concluziile noastre duceau către o structură anistorică simplă, a culturii spirituale româneşti  - şi, implicit, a literaturii: o unică şi singuratică vibraţie a Logos-ului Cosmic Românesc, în jurul liniilor de forţă ale căreia s-au orientat structurile existenţial-spirituale româneşti.  Afirmaţia noastră era clară şi concisă: Christosul românilor, Artistul-Hristos Modelar s-a întrupat  -  şi este EMINESCU. În jurul său se zbat, mai departe sau mai aproape, ecourile faţă de Revelaţia-Model  -  care ecouri confirmă (se supun) sau infirmă (refuzând, luciferic, supunerea)Modelul(ui) Divin Revelat. Prin apariţia lui Eminescu-Revelaţia, literatura română a încetat să fie difuză şi istorică: evenimentele-fiinţe spirituale potenţiale (în adormire-aşteptarea Hristosului) se rotesc în jurul EVENIMENTULUI UNIC. Trebuie, însă, să conştientizăm necesitatea de RITUAL-PENTRU-EMINESCU (mai exact, noi, neamul-elita, ca existenţă ritualică, ca întoarcere a fiinţei la originaritate). Se raportează la El, se conformează sau deformează, în raport cu EL-EMINESCU.

Şi, pentru a nu scăpa din vedere nimic din alternanţele simbolic-spirituale ale mitului fiinţial românesc, adăugăm[24]:

„De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu  -  când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi ( Noi= elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE  -  nu neapărat intelectuală. (...) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi <<reglat>>, prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian  -  care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a  dublat, în eternitate: modelul DACIA  -  modelul sacru.

În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării  -  şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Centrului-Revelaţie-Eminescu (...). Eminescu este acest Centru Interior, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca <<forţă de seducţie>>  -  de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU. Varianţii  -  raportaţi la MARELE INVARIANT”.

În esenţă, nu ne-am schimbat opinia şi nici nu putem să ne-o schimbăm. Doar atât că, datorită percepţiei unui flux revelatoriu dinspre cartea lui V. Lovinescu: O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei ) – Cartea Românească, 1996  -  am reuşit să deducem o nuanţă surprinzătoare, în procesul de coagulare şi revelare a Centrului Spiritual Românesc  -  o nuanţă care rezolvă, credem noi, problema binomului spiritual „popular-cult”, „Cuvânt-Hieroglifă”, „spirit anistoric-epifanie cvasi-istorică” (tradusă, ocult, în termenii heraldici MIORIŢA-EMINESCU): Şi anume: un Centru Spiritual Modelar Românesc  -  ca LOJĂ IOHANICĂ.

Iată suportul deducţional al concluziei noastre, coborât la nivelul desfăşurării unei logici mentale şi reurcat la nivelul heraldic al Revelaţiei.

*

c- Loja Iohanică Românească şi metafizica personalităţii

În definitiv, aşa-zisa „istorie profană” este marcată de traseele de comete (de fapt, de constelaţiile tangente la polii spirituali ai lumii) ale Marilor Spirite. Mlaştina „democratică” nu e decât zona de încercare a forţei de relevanţă spirituală a Marilor Spirite. Noi, indivizii descentraţi, alunecaţi din Centrul Spiritual, de-a lungul axei polare a lumii, vedem Marile Spirite drept comete-alunecări pe circumferinţa sferei celeste. Deci, Marile Spirite, pentru noi, capătă ceva din propria noastră neputinţă de fixare şi centrare. Dar această stare a noastră nu le este LOR imanentă  -  ci se constituie în elementele karmei general-terestre. Iniţiaţii îi văd pe iniţiaţi NU în chip de comete, ci conjugaţi, dimpreună, la conturarea constelaţiilor elocvente întru Logos-ul sacru al Lumii. Dacă lumea ar fi, în mod absurd (deci sacral!) una de iniţiaţi  -  ar dispărea (prin dizolvare alchimică şi purificare) şi karma  -  şi ne-am afla, cu toţii, în Paradis.

În concluzie, Marile Spirite sunt, prin esenţa lor, CRISTICE  -  întrucât preiau asupra lor nişte forme ontologic-spirituale nespecifice lor: karma, traseele divergente, centrifuge (parţial)  -  toate acestea fiind similare păcatelor umanităţii, pe care le-a luat asupra sa Hristos. Marile Spirite, deci, în imanenţa şi transcendenţa lor (concomitente) , au înscrisă DIMENSIUNEA SOTERIOLOGICĂ. Această lume există  -  şi există cu şansă de regresie sacră, în „copilărie”-Paradis  -  datorită prezenţei divine efective, prin epifania Marilor Spirite.

Ce am dorit a spune cu acestea?  Am dorit a spune, cu alte vorbe, mai multe  -  ceea ce V. Lovinescu a rezumat astfel: „Fiecare lucru manifestat este o literă divină care, pe un plan superior, se alătură unui Nume divin şi, la sfârşit, Marelui Nume”[25]. Adică, lumea de sus se reflectă în lumea de jos, macrocosmosul în microcosmos (şi reciproca e valabilă, dar, evident, prin răsturnări axiologice, sistemice etc.).

Ceea ce ni se par, în cazul discuţiei noastre, nişte nume de oameni, înscrise în registrele stării civile  -  corespund, în esenţă, unor vibraţii macrocosmice, generatoare de entităţi metafizice, ocrotitoare şi călăuzitoare ale Neamului Românesc. (Sau comunităţii, în general).

Deci, aplicat existenţei spirituale româneşti, acest adevăr, expus sintetic de V. Lovinescu  -  se exprimă în necesitatea unei percepţii, absolut diferită de cea profană, a ontologiei sacre a Marilor Spirite. Pentru a afla Numele Divin al Marilor Spirite, actele ritualic-soteriologice ale Marilor Spirite  -  trebuie să evertuăm  „biografiile” stupid-profane, şi să încercăm să auzim „muzica sferelor”. „Să auzim” ordinea riguroasă a constelaţiilor caleste care „au produs” (mistic, şi, totuşi, folosindu-se de regului şi sensuri terestre) epifania Marilor Spirite  -  pe Bodhisatwi-i topos-ului terestro-sacral românesc. Logos-ul degenerat şi pervertit, care pluteşte sub formă de keliphot-uri (coji) în jurul Naşterilor şi Calvarurilor Existenţiale ale Marilor Spirite  -  trebuie înlăturat, pentru a face posibilă epifania Verbului Sacru. Adică, pentru a-i vedea pe EI în veşmântul de foc ( al imanenţei şi transcendenţei  -  concomitente).

Şi atunci, ceea ce „se spune” sau ce „îşi aminteşte” ( x sau y, factori profani, keliphot-uri plutind în placenta astrală a Marilor Spirite) – trebuie fie extirpat fără amânare şi remuşcare, fie „răsturnat”, din planul semantic terestru, în planul semantic sacru  -  în chip de constelaţie sau de hieroglifă divină. Bătrâneţea keliphot-urilor trebuie „răsturnată” în COPILĂRIE (ceea ce numeşte V.Lovinescu, după maestrul său René Guénon: DHIKR  -  incantaţia numelui divin; AMINTIRE-ANAMNEZĂ).

Când cineva, un Mare Spirit, pronunţă cuvântul AMINTIRE  -  devine un pleonasm sacru adaosul: DIN COPILĂRIE. Căci orice dhikr-amintire este o actualizare a esenţei sacrale a „personalităţii” sale constelative (cu origine în, şi aparţinătoare esenţial la o/unei constelaţie / constelaţii  -  cu raze tangente la axul polar cosmic). AMINTIREA, ca anamneză constelativă , actualizează, logic, şi relaţiile constelative (cu funcţiile sacrale aferente ): relaţiile cu celelalte Mari Spirite, oglindite din formaţiuni constelative care se leagă, între ele, printr-o logică ocultă, sacrală.

În consecinţă, nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă zvonuri  -  ci doar atent interpretativ: ZVONUL poate fi forfoteală a borborosului infernal (şi să fim atenţi să ocolim zona decăderii Logos-ului)  -  dar poate fi şi o rază orfică fugară, străfulgerând dinspre ceruri printre keliphot-uri . O rază pe care trebuie s-o detaşăm de aparenţa „fugace” şi s-o fixăm, în mod alchimic, în dhikr.  Discernământul este capacitatea iniţiaţilor. Cei care vor lua zvonurile în forma lor brută, „transpirată”, impură  -  vor rămâne sutzi de-a pururi. Cei care le vor „griji” (în sensul ritualic, în care acţionează FATA MOŞULUI, din basmul lui Ion Creangă, cu „jivinele”  -  cât şi preotul, când pregăteşte sufletul, dintr-un trup agonic  -  rearmonizând, în limita posibilităţilor, karma, pentru marea călătorie spre kamaloka, de unde se pregăteşte, prin anamneză, o nouă buclă existenţială, pentru spirala mântuirii)  -  vor vedea şi auzi MIRACOLE. Adică, vor percepe lumea justă  -  lumea potenţial (sau efectiv) salvată, resacralizată (fie şi în imponderabilul, greu de introdus în concepte, al intenţiei).

Cine va spune despre operaţiunea de „grijire”, de exorcizare, a „zvonurilor”, că este „o prostie”  -  are dretate, din punctul lui de vedere  -  punct care se situează în nediferenţierile lui Prakrti şi ale borborosului. Dar cine va confirma, fie şi doar prin fascinaţie  -  acela va avea şi el dreptate, dar tot din punctul lui de vedere. Punctele de vedere, fără raportare sacrală, au valoare absolut egală. Departajarea axiologică o face reperul sacral. Punctul de vedere exorcizator orfic este, deci,  aflat pe axul polar cosmic  -   pe care nu pot rezista decât iniţiaţii. Depinde de karma fiecărui „ascultător”  -  depinde de „priza” sa spirituală la o gună (tendinţă primordială) sau alta, din cele trei: TAMAS (cea de jos, pasivă, neagră), RAJAS ( cea de la mijloc, roşie, a patimii şi „furiilor”, cu destinaţie sacrală) SATWA(guna ascendentă, luminoasă, mântuitoare). Satwicii-iluminaţi spiritual, foarte puţin denşi ( disponibili maxim pentru curentul ascensional al credinţei, precum sunt de indisponibili corporal, prin fixarea alchimică pe ascendenţa axului polar) VOR TĂCEA mistic, pentru a nu pierde energia divină (Shakti-Shekina), pentru a completa, din propria karmă bodhisatwică  -  Sunetul şi Ordinea Divine (Logos-ul Divin). Cei din tamas vor face o hărmălaie, enormă şi inutilă  -  de nu se vor auzi, în primul rând, pe ei (nu se vor distinge, ca personalitate şi funcţie  -  cosmice amândouă). Căci, cum spun iniţiaţii, la rădăcina urechii este limba:  adevărul sacral (ca potenţă spirituală maximă) sau minciuna (ca potenţă spirituală minimă) stau în noi-cei-interiori. Noi nu AUZIM decât ceea ce SUNTEM. Şi a rosti este identificator, în plan sacral, cu Verbul Sacru (când o faci la modul restaurator, ritualic).

Spus pe şleau  -  cine crede în ce se va spune mai jos  -  îşi „aude” propriile potenţe spirituale, propria credinţă. Face cunoştinţă  cu invizibila sa fiinţă spiritruală pozitivă. Cine nu crede  -   îşi va „auzi” propria surzenie, propria dezordine infernală interioară. Va face cunoştinţă cu faţa entropică, demonizată, a fiinţei sale spirituale.

Revenind la oglindirea susului sacral, în josul fenomenal  -  vom cita, iarăşi, din .Lovinescu, singurul mare iniţiat român din sec. XX, a cărui iniţiere o cunoaştem  -  căci există şi iniţiaţi a căror iniţiere ne este, deocamdată, ocultată  -  sau o ignorăm noi, din slăbiciune spirituală). Este vorba de un pasaj din cartea O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996  -  studiul omonim, de la p. 109. Iată ce spune V.Lovinescu că se află sculptat basoreliefic (dovedind, încă o dată, că poţi avea ochi, fără să vezi!), pe columna marelui taumaturg al antichităţii romane, împăratul Traian (p. 110):

„Pe registrul de sus se află o scenă mai greu de interpretat, cu atât mai mult cu cât, după un simbolism firesc, superiorul tâlcuieşte inferiorul şi-i este cheie.

Trei personaje se află în dosul a ceea ce s-ar putea numi trei frontoane de templu. Par zidite în edificii ca în nişte turnuri. Dacă ar fi să luăm de bunme proporţiile între edificii şi personaje, avem de-a face cu ciclopi. E adevărat că pe Columna Traiană proporţiile dintre oameni şi edificii nu sunt exact păstrate, considerabil scăzute din cauza exiguităţii spaţiului, dar o anumită eroare subzistă, sugerând proporţiile reale. În scena noastră, însă, personajele sunt strict prizoniere ale platoşelor lor de piatră sau, altfel exprimat, raporturile lor sunt acelea de coajă şi miez. Îţi fac impresia de replici masculine ale unor <<florici>> îngropate de un crud arhitect, implacabil în cunoaşterea şi tehnica tantrică a artei lui. E izbitoare expresia lor de dezolaţiune, asupra căreia se aplică un al patrulea  personaj, într-un gest de inidicibilă mizericordie, de tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor, de caritate cosmică. Pe această fiinţă, arhitectul Cerchez o identifică cu Hristos. Figura aduce cu imaginea convenţională a Mântuitorului, care exprimă, probabil, tradiţii orale din prima generaţie creştină. Spunem convenţională, în sensul aspectului general schematic, am zice. Într-o tradiţie iconografică sacră, ca aceea a Orientului, care n-a degenerat în naturalism, orice imagine este convenţională, mai ales aceea a Revelatorului (...). Un portret sacru dă cel mult directive. De aceea, nedeosebindu-se de dacii bărboşi şi pletoşi de pe restul coloanei, Hritos poate semăna cu ei, rămânând el însuşi.

(...) Revenind la imaginea de pe coloană, personajul înclinat domină toate personajele din registru, şi pe cei trei, şi pe cei ce se scurg spre baştina lor, pr#xa;_Toc143160242mso-spacerun:yesp class=in situaţie şi mărime. El ţine mâna pe coarnele unui berbec, ca dulqarnaiu, stăpânul celor două coarne, funcţiune ciclică reprezentată şi de Alexandru cel Mare. După berbec se află un taur – şi e curios că succesiunea acestor animale sacre e aceeaşi ca şi în zodiac, unde seria sumelor zodiacale începe cu Berbecul, care deschide Soarelui poarta echinocţiului de primăvară. Or, a indica primele două semne zodiacale este a indica întreg zodiacul, cu un fel de et caetera sculptural; personajul conduce, ca Bun Păstor, turma fabuloasă  -  cu mâna pe fruntea conducătorului ei (s.n.). Cercul zodiacal circumscriind riguros cosmosul, personajul este extracosmic. Cum zodiacul este o reprezentare spaţială a unui ciclu temporal, stăpânul zodiacului este exterior timpului, stăpânul lui.

Să ne reamintim că unul din titlurile esenţiale ale lui Hristos este acela de Bătrân al Timpului. Am numit personajul cu numele creştin de Bun Păstor, dar tot aşa de bine i se poate spune Conducător sau Dux (...). Dar tot Dux este şi persoana din vârful coloanei, Traian, pentru că Dux este numele dat în vechea Romă comandantului suprem al armatei. Fiinţele pomenite (Berbecul şi Taurul  -  conducători printre turme) sunt solidare printr-o afinitate de familie spirituală(...) . Braţul drept, invizibil, poate înfăşura, cu un gest neprecupeţit de pogorământ, grumazul personajului imberb, care răspunde cu un gest egal de încredere, ridicând capul (s.n.). Învăţătorul şi ucenicul au două porniri complementare, de Consacrator şi Consacrat.

Ajungem acum la acele semne precise, ce au izbit pe arhitectul Cerchez, care le consideră, pe drept, ca având un caracter de evidenţă şi obligativitate. Toga, roba sau cum s-ar putea numi haina pe care o poartă personajul aplecat  -  formează încreţituri fireşti, ca orice haină purtată de  fiinţă vie, care, din această cauză,  nu atrag atenţia; or, este o tehnică nedezminţită tradiţională, de a stecura simboluri importante, în dedalul unor ornamentaţii fără semnificaţii; se derulează astfel curiozitatea şi indiscreţia; având în vedere că, de atunci, au trecut 1.800 de ani, putem spune că, şi de data aceasta, procedeul a fost eficace.

Pe umărul şi pe braţul stâng al personajului, spre inimă, se văd nişte încreţituri ale hainei care, când imaginea este inversată, se vădesc a fi două simboluri  din cele mai importante ale civilizaţiei creştine: unul e o cruce în formă de X, numită, în mod obişnuit, crucea Sfântului Andrei, fiind, în acelaşi timp, şi litera crecească khi, iniţiala numelui lui Hristos; celălalt e un unghi ascuţit, pus pe braţul din stânga al crucii ( ţinând imaginea inversată) , formând, aparent, litera A. În realitate, e un vârf de lance, redus la schema lui geometrică, ceea ce constituie un procedeu de mare clasă, în simbolism. Or, în această disciplină, a indica partea esenţială a unui lucru este a indica întregul, aşa că, în realitate, creţurile robei  arată cele 2 instrumente ale Patimilor  -  Crucea şi Lancea, cu care Longin a izbit coasta Mântuitorului. Găsim acest dublu simbol în toată iconografia creştină din Orient şi Occident. Acolo i se spune Les Armoires de Crist, ceea ce e o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a caracterului sacru şi hermetic al Blazonului. În ortodoxism îl găsim imprimat ca o pecete în Centrul prescurei, urmând să se substanţieze în euharistie, adică îl găsim în inima inimii misterului creştin.

Spunem că, sprijinit pe braţul crucii, unghiul lancei formează litera A. Împreună cu litera X, care urmează  -  ne dau primele două litere ale cuvântului latin AXIS, Axă, Pol  -  adică tocmai ce sunt coloana şi prelungirea ei umană, Traian şi a fortiori Hristos. Cum în ştiinţa tradiţională interpretările nu se exclud, ci se completează una pe cealaltă, vom adăuga că e firesc să găsim crucea Sfântului Andrei pe un monument concernând o ţară care, după tradiţiile patristice, a fost evanghelizată de apostolul Andrei, mai ales când crucea acestuia coincide cu litera grecească khi, iniţiala numelui Domnului. Vom găsi acum o confirmare hotărâtoare a celor spuse.

În imediata apropiere a botului berbecului, dedesubt şi puţin la dreapta, regăsim X şi ceva mai jos, mai la dreapta încă, litera grecească P, Rho, a doua literă a numelui grecesc al lui Hristos; suprapuse, formează ceea ce, în simbolistica creştină, se numeşte monograma lui Hristos, universal răspândită în toată creştinătatea. I se mai spune şi chrisma lui Constantin, pentru că s-a arătat pe cer acestui împărat, pe când o voce tainică spunea <<In hoc signo vinces>>, înainte de bătălia de la Podul Milnium, contra compatriotului său Maxenţiu. Stindardul cu noul semn s-a numit Labarum şi a fost steagul împărăţiei de Răsărit  -  1.000 de ani. Se poate pune întrebarea: de ce cele 2 litere sunt aşezate una lângă alta, succesiv, pe Columna Traiană -  şi nu suprapuse, ca în Labarum-ul lui Constantin? Răspunsul este că au fost săpate pe coloană în anul 113, indicând începutul unui proces care îi revenea lui Constantin să-l desăvârşească, peste 2 secole  -  când creştinismul a trecut de la latenţă la act, din punctul de vedrre social. Altfel vorbind, succesiunea  XP s-a transformat în simultaneitate. E posibil chiar ca Apolodor din Damasc să fi fost un mare arhitect nu numai însensul modern al cuvântului, ci şi &ˆn acela al Artei Sacerdotale, care era, atunci, Arhitectura – şi, ca atare, să fi ştiut ce sculptau lucrătorii lui pe coloană. Că la anul 113 se aflau printre aceştia creştini  -  este o probabilitate care, în fapt, e o certitudine. E ştiut că aşa-numitele COLLEGIA FABRORUM aveau un caracter net iniţiatic; prin ele s-a operat transferul insensibil al unor simboluri din religia veche – în religia nouă. De altminteri, creştinismul s-a răspândit, în prima sa expansiune, prin proletariatul vremii, prin humiliores.

După cele arătate, s-ar părea că printre constructorii coloanei erau oameni conştienţi de unitatea fundamentală a celor două religii şi de semnificaţia adâncă a simbolurilor şi că aveau o stare spirituală care le permitea transferul şi readaptarea la simboluri.

Cine sunt cele trei personaje? Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decât efectuându-se asupra unor entităţi eminente , reprezentându-şi la superlativ neamul (s.n.). Ţinând cont de numărul lor, cei trei nu pot fi decât şefii supremi ai ierarhiei iniţiatice dace, asupra cărora se revarsă solicitudinea reparatoare, tămăduitoare, a Verbului increat. Dacă ne uităm bine, Iisus se apleacă în special asupra unuia dintre personaje, cel mai apropiat de el  -  ceilalţi participând la har şi binecuvântare prin endosmoză, oarecum. Gestului de pogorământ al Domnului îi răspunde un gest de totală supunere, credinţă, adoraţiune – gest de floare ce se deschide soarelui, al tânărului. Cele două fiinţe vin una spre alta. Imaginea e numai un moment. Sfârşitul mişcării, finalitatea necesară a celor două gesturi este capul tânărului pe pieptul Domnului; imaginea o insinuează. Pe când toţi dacii de pe coloană sunt reprezentaţi aşa cum îi ştim din istorie, bărboşi şi pletoşi, personajul cel mai apropiat lui Hristos este un adolescent imberb (s.n.), aşa cum e reprezentat tradiţional Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit, eternul adolescent (s.n.). Se poate presupune că războaiele dacice au fost prilejul, au marcat fixarea bisericii iohanite în noua provincie, Iisus aşezând pe apostolul Ioan în ternarul iniţiatic suprem dacic. Iată care este pentru noi limbajul mut al imaginii de piatră. Cu gestul de învăluire a grumazului discipolului iubit, Hristos pare că-l instalează, că-l consacră pe un scaun episcopal. Răspunsul ucenicului, capul ridicat ca un heliotrop spre stăpânul său, arată o totală supunere, o resemnare impregnată de spirit de jertfă. În rezumat, o suverană scenă sacrificială.

Scena este una din cheile lui IO, din colinde şi din investitura Domnilor români. Sunt două tradiţii aparent contradictorii despre apostolul Ioan: una, că nu a murit (s.n.); alta, că a “murit” la Efes, în vârstă de 94 de ani, în timpul domniei lui Traian, în anul 101 d.H.  -  exact anul începerii primului război dacic (101-103), şi am văzut mai înainte că imaginea e raportată la primul război. Semnificativ este faptul că unora din Collegia Fabrorum li se încredinţase secretul acestor permutaţii de la Efes în Dacia Felix (s.n.).  Faptul că cele trei personaje sunt strict surprinse de trei faţade arhitecturale categorisesc scena în simbolismul masonic. Hristos înfiinţează o lojă a Sfântului Ioan.”[26]

                                                                                                                       *

Deşi pasajul citat mai sus s-ar preta, în alte circumstanţe decât cele solicitate de tema propusă pentru cartea noastră, şi la alte discuţii şi interpretări (dintre care şi aceea legată de actul magic, mascat sub actul militar  -  act magic, avându-l ca pontifex pe Traian, care  a tentat revigorarea spirituală a Imperiului Roman degenerat[27]: această recuperare energetică era sperată prin retragerea latinilor ab origine  -  căci triburile aşa-zis “latine” au început marea aventură a istoriei lor, pornind din Dacia, de pe cursul inferior al Istrului-zona Kogaion-ului-Muntele Sacru  -  motivele fiind, se pare , de ordin spiritual-religios  -  şi migrând spre Apus, unde, ulterior, au întemeiat alt ombilic energetic  -  Roma  -  şi au creat premizele unei expansiuni spaţiale, deci inferioare  -  de tip imperial[28]).  Dar noi ne vom  restrânge la ceea ce face subiectul lucrării noastre, în acest moment al desfăşurării ei. LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ.

Se pare că, în mod ocult, această rezultantă spirituală a actului magic dublu (a – cucerirea Daciei de către Traian  - şi b – actul spiritual reparatoriu, prin Collegia Fabrorum, de a  concilia simbolurile vechi cu simbolurile noi, în cadrul realizării magice Dacia Traiană şi cu rezumatul magic Columna Traiană) a funcţionat, neîntrerupt, insesizabil senzorial, dar extrem de relevant în plan spiritual, de-a lungul întregii istorii româneşti. De fapt, în acest fel, prin rezultanta spirituală “Loja Sfântului Ioan”  -  istoria românească a fost suspendată: există, în permanenţa esenţial calitativă, doar Triada Sacră, sub Continuul Control şi Continua Ocrotire a lui Hristos (prin substituţii săi funcţionali, Maeştrii-Amini  -  căci Amen este tocmai substitutul rezumativ, în lumea aparentă, a Sfintei Teimi disparente).

Această lojă iohanică se pare că este prototipul sacral al degeneratelor loje masonice de azi ( care au minim 13 membri, adică 12+1, apostolii+Hristos). Triada şi Păstorul  -  Maestrul Triadei  -  este loja autentică. Pe dedesubtul sau pe deasupra forfotelii istorice-fenomenale, de-a lungul timpului vampiric  -  s-au perpetuat, ca nuclee vital spirituale, veritabile arce ale lui Noe (pentru  fiecare popor câte una, probabil)  -  lojele johanice. Neavând , însă, argumente peremptorii decât pentru zona românească  -  nu ne hazardăm în afirmaţii definitive despre rezistenţa spirituală, prin neutralizarea istoriei fenomenale, a altor popoare.

De ce şi de unde importanţa Sfântului Ioan?

*

1-Regele Ioan şi Regatul lui Ioan

În primul rând, Evangheliile vorbesc despre tânărul apostol-ucenic imberb, Ioan, care, la Cina cea de Taină, stătea cu capul pe pieptul lui Hristos. De aici, şi denumirea de IOAN AL INIMII.

Fiind Ioan al Inimii, el trebuia să păzească Inima lui Hristos. Iar Inima lui Hristos fiind rezumatul lui Hristos  -  Ioan al Inimii este păzitorul Inimii-în-Flăcări (“Le Coeur Sacré”) şi al Graalului  -  care

a-pe de o parte, este SMARALDUL căzut din fruntea lui Lucifer, atunci când acesta se prăbuşea din Paradis, alungat de la faţa Domnului;

b-pe de altă parte, este acelaşi SMARALD, dar, de data aceasta, scobit pentru a primi SÂNGELE LUI HRISTOS  -  şi a fi dus, de către Iosif din Arimateea, într-un loc necunoscut. De fapt – nevăzut: Regatul Regelui Ioan. Sau Regatul Preotului Ioan. Ioan  - ca şef al Centrului Spiritual Tradiţional al Lumii. René Guenon spune, în Regele lumii, p. 17: “Ceea ce complică lucrurile este faptul că, după unii, ar fi fost până la 4 personaje purtând acest titlu: în Tibet (sau în Pamir), în Mongolia, în India şi în Etiopia (acest din urmă cuvânt având, de altfel, un sens foarte vag)”.

Ne oprim: Etiopia (Aithi+Ops)[29] însemnând “ţara celor cu capetele (feţele) arse”  -  înseamnă, de fapt, Ţara Ocultă (Ţara Celor Arşi şi Ocultaţi în Focul Sacru-Invizibil). Or, pe timpul lui Traian, erau două “Etiopii”, nici una corespunzând geografiei profane, ci doar geografiei sacre, al cărei semn este Starea de Paradis= Starea de Fericire Spirituală: Dacia Felix şi Arabia Felix ( cum menţionează clar V. Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur). Numele Moldovei şi Ţării Româneşti, în Evul Mediu, este Kara-Bogdania şi, respectiv, Kara-Iflak (kara=negru): deci, turcii recunoşteau sacralitatea acestor teritorii, existenţa lor ca zone oculte!!!

Tot V.Lovinescu, în Mitul sfâşiat, vorbeşte despre faptul că Iosif din Arimateea, în drumul său de ducere a Potirului Graal în Ţara Verde (Ţara Smaraldului)-Irlanda, la druizi, s-a oprit la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Ţara Irlandei-Smarald  -  făcând popas în Ţara Sarasului. Or, Ţara Sarasului este Nordul României (Maramureşul şi Nordul Moldovei), întrucât Dragoş Întemeietorul este “comite de Saras”. La fel, deci,, şi paredrul său  -   vărul Bogdan, co-întemeietor al Moldovei.[30]

Ca să se vadă că, de fapt, cantitatea spaţială este, totdeauna, anulată, în plan sacral, trebuie spus că Iosif nu a făcut “popas” în Ţara Sarasului. Pur şi simplu, el a asimilat calitativ două centre spirituale  -  opera de restrângere calitativă având ca final obţinerea unui singur Centru al Inimii lui Hristos: SARAS (unde trei cavaleri au şi fixat, pentru totdeauna, Graalul). Moldova este Împărăţia Verde, dar este şi India-Centru Sfânt. Iată două texte din V.Lovinescu, care susţin acest lucru[31]: “Sub numele de Sfânta Paraschiva, care înseamnă VINERI-VENERA, pe greceşte, Sfânta Vineri e patroana Moldovei, şi moaştele ei sunt păstrate la Iaşi. Culoarea lui Venus este VERDELE: în sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea exterioară a Împărăţiei Verzi. Cum Venus este şi Luceafărul, ar fi temerar a spune că voievozii moldoveni reprezentau, înafară, pe Luceafăr, servindu-i, în acelaşi timp, ca acoperire, învăluire exterioară?”  - şi[32]: Şi numele INDIA nu lipseşte în România, nu numai în Hunedoara  -  Inidoara – Indioara – Mica Indie. O sărbătoare precreştină, la 24 iunie, în ziua de Sânziene, se numea NEDEIA (…) . Dar şi IniaDinia, personaj principal feminin din basmul Trişti copii şi Inia Dinia (Alexandru Vasiliu). Există şi o mistică NEDEIA CETATE – în basmul Fiul vânătorului, din colecţia P.Ispirescu  - o Nedeia Cetate care(…) acum se află sub muntele Kăliman (…)”. 

Tărâmul misterios al “Regelui Ioan”, de fapt Rex et Pontifex, este numit, în calitatea sa de Centru Spiritual  -  AGGARTHA(Agharta).dulqarnaiuspan lang=.

R. Guénon spune că tradiţia primordială numeşte Centrul Spiritual al Lumii (deci, centrul în care este păzită, de către Regele Lumii-Preotul Ioan, care este REX ET PONTIFEX, tot conform tradiţiei primordiale): Agharta (Aghatha, Agharti). R. Guénon îl citează pe Saint-Yves: “cercul cel mai înalt şi cel mai apropiat de centrul misterios se compune din 12 membri, care reprezintă iniţierea supremă şi corespund, între altele, zonei zodiacale” [33]. Şi continuă: “Or, această constituire se găseşte reprodusă în ceea ce se numeşte consiliul circular al lui Dalai Lama, format din 12 mari Namshaus (sau Nomekhaus) şi se regăseşte, de altfel, pâă în anumite tradiţii occidentale, mai ales acelea referitoare la Cavalerii Mesei Rotunde. Vom adăuga că cei 12 membri ai cercului interior din Agarttha, din punct de vedere al ordinii cosmice, nu reprezintă numai cele 12 semne ale zodiacului, ci şi (am fi tentaţi să spunem <<mai degrabă>>) pe cei 12 Adityas, care sunt tot atâtea forme ale Soarelui, în legătură cu chiar aceste semne zodiacale; (…)cum Manu Vaivaswata este numit fiu al Soarelui, Regele Lumii are, de asemenea, Soarele printre emblemele sale.

Prima concluzie care se degajă este faptul că există cu adevărat legături foarte strânse între descrierile care, în toate ţările, se referă la centre spirituale mai mult sau mai puţin ascunse, sau cel puţin greu accesibile. Singura explicaţie plauzibilă care poate fi dată este aceea că, dacă aceste descrieri se referă la centre diferite, aşa cum pare în anumite cazuri, ele nu sunt, ca să spunem aşa, decât emanaţii ale unui centru unic şi suprem, aşa cum toate tradiţiile particulare nu sunt în fond decât adaptări ale marii tradiţii primordiale”.

*

2-Metatron şi Mikaël-Hristos

Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31:”Termenul de METATRON cuprinde  înţelesurile de păzitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif  simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei[34]. Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ce înseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege  -  şi Maleak=înger, sau trimis  -  nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël.[35]

Trebuie să adăugăm că, dacă Mikael se identifică cu Metatron, aşa cum s-a văzut, el nu reprezintă totuşi decât un aspect al lui; alături de faţa luminoasă există o faţă întunecată şi ea este reprezentată de Samaël, care este numit şi Sar ha-ölam; aici revenim la punctul de plecare al acestor consideraţii. Într-adevăr, ultimul aspect, şi numai el, este geniul acestei lumi într-un sens inferior, Princeps huius mundi, de care vorbeşte Evanghelia; şi raporturile sale cu Metatron, căruia îi este ca şi o umbră, justifică folosirea uneia şi aceleiaşi denumiri în sens dublu, şi fac să se înţeleagă, în acelaşi timp, de ce numele apocaliptic 666[36], numărul Fiarei, este, de asemenea, un număr solar[37]. De altfel, după Sfântul Hipolit, Mesia şi Anticristul au, ambii, ca emblemă  -  LEUL, care este încă un simbol solar; aceeaşi observaţie ar putea fi făcută pentru ŞARPE etc. Din punct de vedere kabalistic, aici e vorba tot de cele două feţe opuse ale lui Metatron (…). Vom spune că tocmai această confuzie între aspectul luminos şi aspectul întunecat constituie satanismul propriu-zis; şi tocmai această confuzie o fac, involuntar, fără îndoială, sau din ignoranţă (ceea ce e o scuză, dar nu o justificare), aceia care cred că descoperă o semnificaţie infernală în denumirea de Regele Lumii”.

Deci, în linii mari, Metatron-Mikaël trebuie să fie numele Păzitorului-Domnului lojei iohanice, de pe Columna Traiană, despre care vorbeşte V.Lovinescu. Studiind şi nota de subsol (nr. 16 la R.Guénon, nr. 37 la noi), care începe cu “Hristos este asimilat cu Mikaël etc.”  -  devine tot mai clar că Hristosului din imagine lojei iohanice de pe Columna Traianică îi corespunde, în spiritualitatea românească anistorică -  Mikaël-Mihai Eminescu.

Şi tot R. Guénon, în Simboluri ale artei sacre[38] , la cap. Referitor la cei doi sfinţi Ioan, spune că Ianus se descompune în cele două jumătăţi ale ciclului annual (ascendentă şi descendentă), puse sub semnul celor doi sfinţi Ioan (deva-yana ascendentă, perioada “veselă”, şi pitŗ-yana, perioada “tristă”). E un dublu sens în numele IOAN: hanan, în ebraică, are în acelaşi timp sensul bunăvoinţă  -  şi cel de laudă. Rezultă că “Jahanan= a-îndurarea lui Dumnezeu, dar şi lauda lui Dumnezeu. Primul sens ni-l dă pe Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL, iar al doilea sens  -  pe Sfântul IOAN EVANGHELISTUL. Îndurarea=descendentă, lauda=ascendentă”.

Mai e nevoie, oare, acum, după ce am adus aceste informaţii suplimentare, să mai subliniem chipul de IANUS BIFRONS, alcătuit de EMINESCU şi  CREANGĂ? Să mai reamintim, doar, că Ion Creangă zice[39] despre sine că este IMBERBUL (caracteristică a lui IOAN AL  INIMII-Evanghelistul): “când mă vedeam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă”.

V.Lovinescu are multe pasaje în care subliniază, în operele sale, legătura ocultă Eminescu-Creangă; prima, în ordinea importanţei, o considerăm a fi cea deja citată, la p. 42 a cărţii O icoană… Apoi, despre Creangă, afirmă în Creangă şi creanga de aur, p. 14:  “E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi, cu caracter iniţiatic” – pentru a reveni, mai ferm, în Mitul sfâşiat, p. 119 (Aspecte ale simbolismului iniţierii) : “Problema lucidităţii lui Creangă  este strict dependentă de aceea a existenţei, în Moldova sec. al XIX-lea, a unui grup de deţinători ai unui depozit iniţiatic, căci în domeniul tradiţional nupoţi transmite decât ce-ai primit. Este o lege de o rigoare absolută.”

Ei bine, sublinierile ulterioare, din pasajele despre legătura Eminescu-Creangă, nu credem a fi făcute decât pentru a deveni, pentru noi, relevantă continuitatea şi eficienţa acţiunii anticei masonerii COLLEGIA FABRORUM, care lucra la producerea osmozei dintre simbolurile vechi şi cele noi. În cazul LOJEI IOHANICE, al cărei nivel superior (Eminescu-Creangă) îl discutăm acum, osmoza trebuia făcută între simbolurile rurale şi simbolurile cetăţii, între simbolurile solare şi cele lunare, între simbolurile creştine şi cele pre-creştine. Şi, evident, nu doar atât.

Iată ce mai zice V.Lovinescu[40]: “Ciubăr-Vodă (Păzitorul Graalului, ascuns sub nomenclatiră românească) este emblematic o permanenţă în istoria Moldovei, suportată de o individualitate, manifestându-se în curgerea vremii, de-a valma în istorie, în folclor şi în ceea ce se numeşte literatura cultă. Referitor la aceasta din urmă, se întăreşte presupunerea că anumite tradiţii, anumite mituri despre personaj, erau deţinute de grupuri secrete, compuse din citadini mai ales, dar şi din ţărani cu calificări iniţiatice, <<slabi la minte, dar tari la vârtute>>; altfel spus, aceşti ţărani puteau fi deficienţi în înţelegerea noţională a lumii  -  ceea ce e departe de a fi un defect, cum erau colegii lui Creangă la Fălticeni  -  dar cu o compensatoare, vastă înţelegere a aspectului mitic al universului;  acesta era sensul primordial al cuvântului virtus, virtute, sinonim cu calificare iniţiatică.

Enigmatica prietenie, frăţie de cruce dintre Creangă şi Eminescu, şi-ar putea avea una din explicaţii în cele spuse; o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre Misterele MAMEI, de Mistagogul său humuleştean. Silenul de pe Ozana aminteşte existenţial, fără nevoia vorbelor, că orice teofanie se năluceşte,  se risipeşte dacă nu se încarnează în humă[41], în pământ, în viscerele lui, care sunt peşterile sacre ale munţilor  -  fapt pe care pletosul adolescent era prea uşor înclinat să-l uite. Percepem cântecul şi jocul  şoimanelor pe nori, pentru că pământul ţine isonul; geamătul MAREI MAME prinde trup din pricina planului de refracţie teluric.

Creangă este cutia de rezonanţă a lui Eminescu.”

Cei doi vorbesc, în cadrul aceleiaşi duble semantici, ocult osmotice, despre Centrul Spiritual al Lumii[42]: “Guenon spune că, în mod real, există în Asia Centrală, ca şi în America şi poate altundeva, peşteri şi subterane în care anumite centre iniţiatice au putut să se menţină de secole[43]. La Creangă găsim (…) tradiţia Mânăstirii de Tămâie, a cărei descriere corespunde întru totul celor spuse mai sus. Şi atunci ne credem îndreptăţiţi să susţinem că <<palatul din peşteră, care este o adevărată feerie>>[44]  -  după notaţiile scenice ale lui Eminescu, şi Mânăstirea de Tămâie a prietenului său Creangă, sunt unul şi acelaşi lucru.”

Adică Agarttha[45].

V.Lovinescu face, întâi, o afirmaţie “nedemonstrabilă”, la p. 96, din Incantaţia sângelui: “După  părerea noastră, nedemonstrabilă, Creangă a avut un rol de PREZENŢĂ pe lângă Eminescu, ceea ce înseamnă că Creangă era adevăratul SUPERIOR NECUNOSCUT, ca să mă exprim printr-o formulă masonică”.

Prudenţa lui V.Lovinescu, din pasajul citat mai sus, este cel puţin salutară  -  căci în O icoană…, la p. 46, are revelaţia, în timp ce vorbeşte despre “Luceafărul dintre coarnele Bourului, reprezentat în exterior de voievodatul moldovean, până astăzi, MUŞATINUL ascuns, în cine ştie ce peşteră, sau fund de codru, ţinând la piept Floarea de Amin[46] (…) . Menţionăm un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. Numele lui Eminescu este AMIN[47](s.n.).

Da. Regele-Preot al LOJEI IOHANICE, MUŞATINUL ASCUNS (Frumosul-Făt-Frumosul Solar, dar Soare Ocult, Soare Negru) s-a refugiat în “peştera” ignoranţei şi orbeniei oamenilor normali, în peştera istoriei, într-un secol al Golemilor-maşinării  -  şi s-a înscris la “starea civilă”. Se numeşte MIHAI EMINESCU. N-a ştiut nimeni acest lucru? L-am presimţit mulţi  -  şi până astăzi, presimţirea a avut vreme să devină revelaţie. Să-i vedem loja de iniţiere efectivă, acestui MAESTRU .

*

Neamul românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, “faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX)  -  şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei: “Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN”(s.n.).

Bine. Ştim, deci, că MAESTRUL lojei iohanice emergente (oarecum) a sec. Al XIX-lea este Eminescu: AMIN înseamnă: a- Confirmarea-Subsumarea Treimii; b- Desăvârşirea ca Revelaţie şi Epifanie întru Sfânta Treime.

Cine sunt, însă, membrii lojei iohanice?

Răspunsul la această întrebare dovedeşte că ghicitoarea “Mânăstire-ntr-un picior/Ghici , ciupercă, ce-i?”  -  nu este creaţie a copiilor pentru copii, ci creaţie a îngerilor-“muşaţilor”, pentru îmbătrâniţi-complăcuţi între cojile-keliphoturi[48]. Căci relaţiile lui Amin-Eminescu sunt “la vedere”, emergente, ştiute “de toată lumea”  -  cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici.

“Şi ce dacă?” - va spune robul keliphot-urilor. Nu-i chiar aşa, stimabile.

Dacă “Fiecare  lucru manifestat este o literă divină”  -  trebuie să vedem dacă numele manifestate n-au corespondent în nume nemanifestate (ocult manifestate, divin-potenţiale). Dacă nu cumva avem de-a face cu nume ca indicaţii de funcţii şi relaţii divin-oculte  -  “vitale” pentru menţinerea flăcării spirituale a Neamului Românesc.

ION CREANGĂ trebuia, conform logicii profane, să se numească Ion Ştefănescu (aşa şi este prins în registrul matricol al seminarului de la Fălticeni  -  a se  vedea replica lui Trăsnea, din Amintiri, comentată de însuşi autorul demersului anamnetic, Ion Creangă: “Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Fălticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală”etc. Aşa şi este normal, într-o epocă patriarhală, în care numele de familie este luat după tată, nu după mamă. De ce, atunci, CREANGĂ?

Cineva care este din neamul lui Ciubăr-Vodă, adică al Regelui Graalului[49]  şi al Sângerului (Sfântul Înger) cu Creanga de Aur[50] şi care, ca şi Eminescu, este cunoscător al Cetăţii Focului-PIPIRIG[51]   -  sunt două versuri din Eminescu , în Miron şi frumoasa fără corp[52]: “De la râşniţă la Dane [n.n.: se trimite, mitologic, la Bogdan  -  Bog=Dumnezeu, Dan=judecată  -  s-ar putea să fie un feminin construit, al lui DAN – prin CARE FEMININ SĂ SE SUGEREZE zânele] /Şi la borş de Pipirig” [s.n.] -  “Pipirigul vegheat de două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea”  -  chiţigaie=cucuvaie=pasărea intelectuală, pasărea Athenei  -  loc unde V.Lovinescu găseşte prilej să întrebe, retoric: “ Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? (…) Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă? – s.n.” )   -  un astfel de “cineva” nu era suficient (nu spunem “relevant”, căci numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful arborelui sephirotic), având în vedere funcţia lui complexă, de mediator între lumi, să se numească ŞTEFĂNECU.

Ar putea răspunde unii, puţin convingător, sau deloc convingător, în forma răspunsului: “s-a numit CREANGĂ , pentru că pe mama sa o chema Creangă”. Cum ar fi mai convingător răspunsul? Să încercăm altfel: “Pentru că pe mama sa o chema SMARANDA Creangă.” Şi SMARANDA este SMARALDA  -  şi Smaraldul este piatră luciferică şi cristică, în acelaşi timp (a se vedea şi cele două chipuri de Sfinţi IOAN, ale anului, dominat de IANUS BIFRONS): da, piatra căzută de pe fruntea lui Lucifer, cum mai spuneam, anterior acestor rânduri – dar şi SMARALDUL scobit-cercetat întru concavitatea INIMII APRINSE  -  Sacré Coeur ) şi  transformat (de fapt, revelat DOAR!) în Potirul Graal, în care este fixat alchimic sângele lui Iisus Hristos Răstignitul (care este, funcţional, şi ÎNGERUL FEŢEI şi PRINŢUL LUMII, adică METATRON  -  Polul Ceresc; numele său este “MIKAËL, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu (…). Marele Preot simbolizează aici pe Mikael, Prinţul Milei”[53]. SMARALDUL trebuie dus, de Iosif din Arimateea, în ŢARA PREOTULUI (rex et pontifex) IOAN, care, în cele din urmă, este ŢARA SARASULUI  -  identificată geografic cu Nordul României (Maramureşul, de unde se scoboară cuplul voievodal paredru Dragoş [Dragonul Sacru]-Bogdan [Judecata lui Dumnezeu] , identificabil cuplului sephirotic Justiţie-Mizericordie  -  dar şi strămoşii lui Creangă ION -  atât din partea lui David=Cel-Trimis-şi-Bun, bunicul  -  cât şi din partea lui Ştefan-Încoronatul).

Ion Creangă îşi marchează, astfel, prin nume, atât apartenenţa la LOJA IOHANICĂ, protejat-dominată de AMIN, cât şi rolul său de stăpân al Crengii de Aur şi al Focului-Ştiinţă Sacră a Primordiilor. Ion Creangă marchează , prin nume, apartenenţa la topos-ul sacru al Nordului (Locul Divinităţii!) -  al Capătului Polar, orientat spre Steaua Polară, dar şi loc al Grădinii Hesperidelor. Topos Sacru al Axei Spirituale terestre şi româneşti, deopotrivă.

Nordul Ţării este o zonă sacră, din care izvorăsc AMIN-ul (din Ipoteşti şi Cernăuţi  -  oraşul Negrului Ocult, în care a început, probabil, aventura Soarelui Negru, numit şi Luceafăr), JOHANNES-ul  (Regele-Preot IOAN  -  Monarhul Ascuns al lui Guénon şi V.Lovinescu) şi MIKAËL-ul (nu doar MIHAI Eminescu, ci şi MIHAIL Sadoveanu  -  şeful masoneriei interbelice româneşti, deci posibil urmaş-continuator al unei loje iohanice româneşti, în sec. XX). Neuitând semantica lui MIKAËL (cel vădit de Dumnezeu), nu uităm nici că, de la 1870, începe EPOCA SPIRITUALĂ MIHEALICĂ a Pământului, epocă prin care se înlătură, treptat, efectele epocii gabrielice (se înlătură, treptat, materialismul pozitivist  -  şi proclamă supremaţia Spiritului, revoluţionând, astfel, biologicul şi înfrângând legile eredităţii, cu toate efectele lor malefice, împovărătoare). Loja iohanică a Aminului-Eminescu prepară spiritual temelia epocii mihaelice.

Revenind la numele lui Ion Creangă  -  de CREANGĂ, nu trebuie să omitem deloc nici ceea ce spune mai puţin dotatul (din punct de vedere spiritual) James George Frazer, în studiul Creanga de aur  -  şi, mai ales, ce spune V.Lovinescu, în studiile sale din Creangă şi creanga de aur, Mitul sfâşiat, Incantaţia sângelui şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti: CREANGA DE AUR este din Rai  -  şi este semnul iniţiaţilor. Ion Creangă nu este, în plan iniţiatic, un nume, ci indicator al funcţiei sacrale, ca misiune, ca oficiu de legătură între planul divin şi planul terestru (dar şi între Amin-Maestrul Hristos  -  şi ceilalţi doi membri ai lojei iohanice): ION  -  cel care aparţine lojei iohanice (adică Arca Spirituală a unui ev); CREANGĂ – Iniţiatul şi păstrătorul Cheilor Iniţierii, prin voia Aminului-Mastru, căruia îi este, mistic, şi paredru. În definitiv, Ioan Evanghelistul , Ioan al Inimii  -  stând cu capul pe Inima lui Hristos, se identifică cu ea: el aude-stăpâneşte, astfel, PARASHABDA  -  Sunetul (şi Ritualul) Primordial, pe care îl reimpune, pentru reordonare (renaştere spirituală, întru mântuirea în starea de Paradis) omenirii-lume.

Deci, în şirul celor trei din loja iohanică, Ion Creangă este PRIMUL, pentru că este CREANGĂ  -  şi nu doar ION-IOAN.

Ceilalţi doi sunt ciudaţi, prin poziţia şi prin cvasi-anonimatul funcţiei: fac parte din loja iohanică, dar nu ca ÎNAINTEMERGĂTORI  -  nu consubstanţiali cu Sunetul şi Ritmul Inimii Cosmic-Divine (cu PARASHABDA), nu au ce schimba reciproc, ca parolă şi esenţă, cu Maestrul. Ei aşteaptă iniţierea: asupra lor se va pogorî harul, dar postura lor este una mai pasivă  -  chiar, într-o oarecare măsură, neîncrezătoare şi repulsivă. Iniţierea, pentru ei, nu a ajuns şi  va ajunge cu greu să însemne DELICIUL SUPERIOR, ascultarea “muzicii sferelor”. Ei sunt încă timoraţi, încă marcaţi de nivelul “corvoadei” iniţierii. Asupra lor apasă, greu, pământul  -  ei ascultă mai curând freamătul steril al borborosului, decât armonia astrală. Aceasta nu înseamnă că nu va veni, şi pentru ei, vremea respiraţiei “aerului tare”, a PRANEI sacre  - că nu va veni, şi pentru ei, ceasul AGON-ului sacru, al agoniei ca dans al schimbării fundamentale, revoluţionare, a logos-ului fiinţei. Căci ei alcătuiesc  -  să nu uităm!  -  loja revelaţiei Inimii lui Hristos.

Deocamdată, însă  -  ei nu sunt tot atât de relevanţi în plan sacral  -  cum este “cel aplecat înainte”, spre comuniunea secretă şi totală cu Maestrul-Amin: Regele (Preotul) Ioan al Crengii de Aur  -  şi al Smaraldului.

Observăm clar că V. Lovinescu pune problema, în mod repetat şi insistent, a consubstanţialităţii oculte, fascinatorii, dintre Eminescu şi Creangă  -  iar nu dintre Eminescu şi Caragiale sau dintre Eminescu şi Slavici.

Şi totuşi, este foarte ciudată lipsa de informaţii (totală) în ce priveşte cunoaşterea reciprocă dintre CARAGIALE şi CREANGĂ  -  deşi, din punct de vedere profan chiar, au stat, ani de zile, în aceeaşi cameră: “loja” JUNIMII lui Maiorescu, camera cenacliştilor din Casa Pogor  -  amândoi  cunoscând foarte bine şi admirându-l pe acelaşi om  -  pe Eminescu (dacă Ion Luca Caragiale îşi manifestă, profan, admiraţia, abia în postumitatea eminesciană  -  în schimb, Creangă îl denumeşte, deşi Eminescu era mult mai tânăr, BĂDIE (BĂDIŢĂ): nu pentru că Eminescu era orăşean, ci pentru că BĂDIE este denumirea rangului iniţiatic suprem, într-o lojă iniţiatică tradiţională: a se vedea reluată această terminologie, cu exact aceeaşi semnificaţie, de ordin eminamente spiritualist, în “lojele” legionare ale lui Corneliu Zelea Codreanu  -  CUIBURILE  - în care se pregătea “zborul” spiritual al iniţiatului).

Şerban Cioculescu tace, cu obstinaţie, în cartea sa Viaţa lui I.L.Caragiale[54]   -  când e vorba de relaţia Caragiale-Creangă, de parcă cei doi nici nu s-ar fi văzut la faţă, de parcă Amin-Eminescu nu I-ar fi conjugat în aceeaşi paradigmă sacrală.

Despre Slavici, se ştie (nu doar prin Şerban Cioculescu sau George Călinescu  -  ci prin mărturiile unor prieteni şi cunoscuţi ai celor doi, neajunşi “celebri” nu cât membrii lojei iohanice româneşti  -  dar nici măcar cât cei doi critici citaţi mai sus)  că Slavici l-ar fi cunoscut pe Caragiale   -  mai ales în perioada celor doi ani de la ziarul Timpul  -  când erau colegi de redacţie. Ciudată este şi legenda despre greu-vorbitorul, greu-scriitorul, greu-exprimatorul de limbă românească  -  Slavici. Doar LOJA IOHANICĂ este, în primul rând, loja Logos-ului, loja lui Parashabda  -  a Sunetului Primordial-Sacral, impus de Inima Cristică. Se spune că Eminescu îi “corecta” caietele cu poveşti, povestiri etc. Cum se potriveşte, însă, imaturitatea (pretinsă) lingvistică a lui Slavici  -  cu postura sa de iniţiator al românilor  - într-o gramatică “pentru propriul uz” al “Treimii Redacţionale”(dar “propriul uz” al divinităţii  -  devine ritualul umanităţii…) - în TOPICĂ ROMÂNEASCĂ?[55]

O CARTE A LOGOS-ULUI ROMÂNESC  -  pentru “uzul propriu”…Nu merge: în loja iohanică se prepara, se vede treaba, o Carte a Logos-ului Ideal (adică: Recuperat Sacral) Românesc. Dar  rămâne mirarea: Slavici preia sarcina TOPICII. Or, ŞTIINŢA TOPICII, în orice limbă, presupune o fineţe interioară deosebită, în raport cu Logos-ul. Presupune cel puţin tot atâta fineţe a cunoaşterii limbii, cât şi sintaxa: TOPICA este microcosmosul imergent al Logos-ului, aşa cum SINTAXA este macrocosmosul emergent al Logos-ului.

Pentru noi este clar că Slavici era un iniţiat în Sunetul Primordial  -  iar legenda despre “corectarea” caietelor sale de către Eminescu conţine tocmai descrierea mecanicii aparente-emergente a iniţierii întru Logos  -  omiţând, cum e şi firesc pentru o relatare profană, undele energetic-spirituale care-i cuprindeau pe amândoi, pe Maestru şi pe Ucenic, în vârtejul lor, aducându-i în starea de ek-stasis lingvistic  -  fixaţi în centrul vârtejului sonor al Logos-ului-Caiet (aici e locul, credem, a aduce aminte că GRAAL înseamnă şi VAS şi CARTE : cupă=Grasale, carte=Gradale[56]  -  iar despre “corectarea” Cărţii-Graal putem sune că este, de fapt, RECTIFICAREA alchimică a Logos-ului, acel faimos VITRIOL  -  Visita Interiore Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem  -  “Vizitează părţile interioare ale Pământului, prin rectificare vei găsi Piatra Ascunsă”; PIATRA ARUNCATĂ de “zidarii nebuni”şi transsubstanţiată de Hristos în PÂINEA VIEŢII ETERNE  -  piatra aruncată, tocmai spe a fi căutată, în vederea desăvârşirii operei cosmic-arhitectonice  -  căci ea va deveni CHEIA DE BOLTĂ  -  cheia de deschidere a Porţilor Paradisului, în urma efortului iniţiatic de construire a edificiului sacral  -  Templul Logos-ului, Templul Rugăciunii Reintegratoare în Sacralitate).

Întorcându-ne la problema CARAGIALE -  ne frapează cel puţin două lucruri:

a-  în primul rând, traducerea numelui său de familie (Caragiale) trimite fie la SPIN NEGRU, fie la MĂRĂCINE NEGRU[57]  -  oricum, trimite la COROANA CRISTICĂ A CALVARULUI (pusă sub semnul lui Negru-Mistic). Adică, este COROANA OCULTĂ (şi ocultată), în care CALVARUL SOTERIOLOGIC şi ISPITA LUCIFERICĂ SUPREMĂ (acel “Eli, Eli, lama sabachtani?” al supremei “rătăciri”-năuciri existenţiale, al labirintului infinit al fiinţei, în finitul clipei de rătăcire-aiurare-despletire a Logos-ulu)  -  aduc aminte de cele două feţe ale lui Ianus, formate de cei doi Sfinţi IOANI: Botezătorul (fără otravă  -  cu Logos-ul-AMRITA – putrnic, dar seducător, coagulant) şi Evanghelistul ( cu  otrava subtilă a Logos-ului Suprem, Amoral: VITRIOLUL  -  care arde-transfigurează).

Mitul despre I.L.Caragiale este al CELUI CARE NU RÂDE NICIODATĂ (doar rânjeşte, obosit, caustic, amar, ca şi Lucifer-Bătrânul de sub Lumi, sau dintre Lumi) – şi ai cărui solzi-ochelari sclipesc ca ochiul de balaur, sau ca ochiul rece al Luceafărului-Lucifer  -  sau ca solzii Dragonului (rudă de sânge cu Dragoş de Sarasău şi cu Grue-Sânger [Sânge de Înger]  -  şi ei conducători sa aparţinători ai unei loje iohanice susţinătoare a pământului spiritual românesc). Prin aceasta, I.L.Caragiale este integrat special în loja Luceafărului-Amin, în loja iohanică a Dragonului Românesc. Caragiale are poziţia intermediară, între GARDIENII şi RECTIFICATORII săi spirituali: Creangă şi Slavici. Slavici este RIGUROSUL, ARHITECTUL, TĂCUTUL  -  şi totuşi…SLĂVITUL, sau cunoscătorul interiorului Cuv&adar şi strămoşii lui Creangă ION -mso-bidi-font-weight:normalcirc;ntului-Slovă (slova/slava=cuvânt). Cei doi (Creangă şi Slavici), unul jovial, celălalt sobru (unul diurn, celălalt nocturn), trebuiau să-l echilibreze spiritual pe complexul I.L.Caragiale  -  dar, vorba lui Arghezi: “lăsând întreagă  dulcea lui putere”  -  putere a veninului cunoaşterii luciferice (VITRIOL). Fără piatra ispitei demonice, fără piatra aruncată  -  nu se poate concepe actul recuperării pietrei-cheii de boltă, actul transsubstanţierii, al transgresării pietri , în pâine euharistică.

b- În al doilea rând, dubla numire a Spinului Ocult Cristic (cu Trandafirul Revelaţiei răsărind, obligatoriu, ca finalitate a iniţierii în loja iohanică) dă de gândit: ION+LUCA. Cei doi stâlpi ai Evangheliei (=Bunei Vestiri): Logos-ul Pur+Logos-ul Imaginat  [Logos-ul “Muncit”-Dinamic][58]. În limbajul lui Rudolf Steiner, Logos-ul Cunoaşterii Inspirate şi Intuitive+Logos-ul Cunoaşterii Imaginative. I.L.Caragiale, prin “hrănirea” sa iniţiatică, dinspre stânga şi dinspre dreapta (Slavici, respectiv Creangă), a devenit THULE-BALANŢA, echilibratorul între LOGOS-UL PROIECTIV şi LOGOS-UL OPERATIV (Lucianic)[59]. Între Logos-ul Proiectiv-Iohanic  -  şi cel Dinamic-Lucianic  -  se instaurează Eterna Interogaţie Luciferică a Lumii şi a Originii ei. Ba chiar putem vorbi, în cazul lui I.L.Caragiale, de Demonul-Logos  -  Antilogos: are plăcerea de a savura savant Neantul obţinut prin dezintegrare, prin a Logos-ului. Şi deci, a RITUALULUI-OM.

Iată de ce I.L.Caragiale nu vede şi nu este văzut de membrii lojei iohanice  -  ci doar de Maestrul Amin: pentru că el este Axul Balanţei, “hierogliful Centrului Suprem”. Iată de ce I.L.Caragiale şi Maestrul Amin se adapă din aceeaşi oglindă-fântână  -  pentru că doar ei doi îşi pot revendica, concomitent, nedisimilabil, rolul de THULE (Fântâna-Balanţă, Centrul Spiritual al Vechilor Germani, care sunt rude de sânge cu dacii; aceştia din urmă, după Iordannes Gotul, le erau germanilor dux  -  conducători spirituali  -  şi germanos=fraţi mai mari  -  sau, în unele tălmăciri, fraţi gemeni…): Fântâna-Veronica[60](Micle). Amanţii ADEVĂRATEI IMAGINI (ICOANE) nu puteau fi, concomitent, decât Mastrul Amin şi Luca-Maestrul Imaginii (altoit peste Ioan, Maestrul Vibraţiei Cosmice). Creangă şi Amin se întâlnesc, până la consubstanţialitate, în Miezul Sunetului-Logos. Caragiale, care este Ion+Luca, se întâlneşte cu Amin în starea de compromis a Imaginii din Fântâna-Balanţă. Acolo, în Imagine, ei se întâlnesc sintactic, structurând cosmosul românesc, pe bazele Logos-ului Românesc. Ion+Luca, hibrid de Proiect şi Imagine Realizată şi Dinamică a Proiectului  -  NU RÂDE, pentru că este încordat să nu piardă din mâini, din simţuri şi din intelect Hăţurile Compromisului. Să nu piardă, adică, Deşirarea Lumii. Caragiale-Balanţa va fi veşnic CRISPAT, căci el are sisificul rol de mediator permanent, de Atlas încordat în a uni SLAVA-Slavici (al Cerului Subtil al Topicii Constelaţiilor Tăcute) cu PĂMÂNTUL, cu ŢÂŢÂNA  DE JOS A AXEI POLARE  -  CREANGA Copacului cu Rădăcini în Cer, Creanga-RĂDĂCINĂ (în Pământ). Şi crisparea Compromisului Cosmic al Lojei se face sub îndemnurile demiurgice ale Aminului, cuprins de furor sacer: aceasta este explicaţia “furiilor”, “isteriilor” disertative ale lui Eminescu, în loja provizorie din redacţia Timpului (ca şi-n Scrisori  -  EPISTOLELE CĂTRE THULE). În definitiv, nu degeaba se găseau acolo, la Timpul: ei erau complotiştii împotriva TIMPULUI, cei care compromiteau şi anulau TIMPUL (istoric) pri sabotaj sistematic şi coerent al logos-ului profan  -  şi amplificare “isterică” a Logos-ului Sacru, sub chipul Cărţii Logos-ului Neamului Românesc  -  GRAALUL-Carte şi Vas-Inimă a Logos-ului Recuperat Sacral. Căci Triada Slavici-Eminescu-Caragiale a SCRIS EFECTIV, la Timpul (împotriva Timpului) Cartea-Graal(Gradale) a Logos-ului Resacralizat Românesc.

Dhikr[61]-ul lui Ion Creangă , Amintiri din copilărie  -  începe cu nemele de IOAN(părintele Ioan) şi se sfârşeşte cu numele de LUCA (Luca Moşneagul).  Cartea sa (Gradale) este pusă sub semnul Balanţei-Thule  -  dintre INTUITIV şi IMAGINATIV, dintre Proiectiv şi Emergent (Efectiv). Cum hazard nu există (vorba lui V.Lovinescu) decât pentru năuci, este învederat că dhikr-ul lui Ion Creangă este mai complet decât o simplă anamneză: este o combinaţie (echilibratoare), unică, de ANAMNEZĂ INTUITIVĂ(ioanică) cu TĂLMĂCIREA IMAGINATIVĂ(lucianică)  -  o întrepătrundere a concomitentului (prezentul evanescent) cu trecutul (illo tempore) eminamente sacru  -  până la confuzia sacră supremă: Prezentul Etern al Logos-ului-Amin. În acest sens, a se vedea şi relevanţa sacral-orfică a Aminului-Eminescu, temelie a Epocii Mihaelice în România: în partea a IV-a a dhikr-ului-amintire (parte a supremei sinteze, în anistorie, a Logos-ului Sacru), la p. 219, Mihai scripcariul din Humuleşti (Humuleşti fiind numele generic al topos-ului sacru anamnezic, dar, ca evidenţă sacră epifanică  -  este şi numele secret al lojii iohanice, în care HUMA este transfigurată în CIER (Cieriul Cucului, Cieriul Socolei, din final). Datorită lui Mihai-MIKAËL Lăutarul (Orfeul-Amin, Rifeul din imaginea lui Ianus bifrons=Herbul Prezentului Sacru Nediferenţiat-Rearmonizat) se produce starea de SĂRBĂTOARE ( de cucerire, pe scara iniţiatică, a CIERULUI-cer-Paradis)  -  sărbătoare spirituală perpetuă a românilor (viziunea mântuirii spirituale, prin degajarea-dezrobirea finală a Shekinei-Shakti[62], vertical-ascendent pe axul învăluit de spirală, a lui Kundalini[63]; spirala învăluieşte Sephiroţii[64], Arborele Sephiroţilor[65] echilibraţi sub semnul Coroanei-Kether: semn al mântuirii Spiritului Românesc).

Vorba sibilinică, prin care se marchează victoria în act a demersului soteriologic al Logos-ului-dhikr este rostită chiar de Rădăcina Axei Lumii, Talpa Iadului transfigurată în Sfânta Duminică  -  baba devenită Fecioara Eternă, Potenţialitatea Eternă, conţinută de MIEZUL FOCULUI, sângele cristic din Potirul Smarandei-Graalul:”Şi câte şi mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau la noi, de-ţi părea tot anul sărbătoare (n.n.: nu mai părea  -  ci era, efectiv, sub efectul eliberării Shakti-Shekinei, pe traseul ascendent al gunelor, şi ajungându-se la epifania de la nivelul sattwic)! Vorba unei babe: <<Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă>>”(n.n.: adică moartea şi viaţa să se confunde în suspendarea mistică a Paradisului, unde Copacul Vieţii şi Morţii a rămas neatins de tentaţiile luciferic-raţionaliste ale lui Adam Protogonos).

Exerciţiul criptării limbajului îi este familiar lui Ion Creangă (ca un fel de defulare a lucrărilor iniţiatic-alchimice asupra Logos-ului Sacru, în zona Operei-Ritual al Aminului)  -  dar trebuie făcută o distincţie netă între încifrarea de mesaje, exercitată în sfera existenţei profan-politice -  şi Ritualul de Descoperire(Dez-Văluire), pentru iniţiaţi, a Templului Logos-ului. Una este păsăreasca paiaţelor (“carbonarii” infernali de la 1877…)  -  şi alta este păsăreasca îngerilor.

Una este scrisoarea cu substrat profan-politic (joc steril, aproape penibil), către Iacob Negruzzi:

Stimabile d-le Negruzzi,

Fost-am şi la p. rail…şi la rop, rop…, şi s-au prins că întru un cuget vor mărturisi pentru chir., fiind rasasiaţi până-n gât de frac… Şi că pentru chir. Huludeţe sunt informaţi şi din partea altora în bine.

Însă n-ar fi rău să mai bateţi ferul până-i cald, că ştiţi cum e lumea la noi.

Vă doresc sănătate şi iertare de păcate,

Ion Creangă

(n.n.: de reţinut că Iacob Negruzzi era mason cu grad 33 în Loja Marelui Orient al Franţei  -  unde simbolurile şi parolele erau la mare cinste)  - şi cu totul altceva este solemna şi minuţioasa lucrare de descriere a

a-labirintului infernal al iniţierii, urmată de

b-conservarea, în registru iniţiatic, a victoriei sacrale a Fiinţei Umane  -  Adam Protogonos (Logos-ul Reabilitat  - finalul Amintirilor, mai cu seamă).

Chiar dacă Axa Polară a lumii uneşte Cerul cu Infernul  - Templul nu permite (în funcţionarea lui corect-sacrală) catehumenilor (aspiranţilor la sacralitate) să asiste la misterele profund-iniţiatice, până când nu acumulează forţa spirituală necesară asimilării “organice”, depline, a energiei transfiguratoare a acestor misterii. Ion Creangă este, în Amintiri şi Poveşti  -  Preot şi Rege. Dar redevine catehumen, obidit şi fără sentimentul seurităţii ssacrale, devine un Arheu-Caragiale, Demonizant-Savant Entropizant  - când se amestecă printre colburi  -  prefăcut, şi el, în fir de colb (ca Făt-Frumos în muscă). Poate că, astfel prefăcut, are (virtual sau real) acces la tainele celor de jos  -  taine fundamentale pentru ulterioara re-urcare a Axei Polare (acesta este cazul lui Caragiale). Dar datoria noastră, de “cronicari” ai Ana-Cronos-ului  -  Regelui şi Preotului IOAN AL CRENGII DE AUR  -  este să percepem singurul eveniment “Revoluţionar” Sacral (dacă transfigurarea supremă poate fi asimilată, într-un limbaj foarte aproximativ, cu o revoluţie cosmică, astrală): ÎNVIEREA. Şi să aşteptăm prefirarea, domoală şi sterilă, a capcanelor care premerg “Revoluţia” Sacrală, ca simple răzmeriţe entropice, capcane pentru veghea noastră de evanghelişti umili.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)



[1] -René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 12.

[2] - René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993, pp. 146-147.

[3] - René Guénon, op. cit, pp. 88-89.

[4] - Idem, p. 94.

[5] - Idem, p. 148.

[6] - Biblia, Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117.

[7] -Kali-Yuga  -  lumea de faţă, a “fierului”, ultima din ciclul erelor vedice. Este pomenită prima oară în Aitareya Brahmana, VII, 14, succedând Krita-yuga, Treta-yuga şi Dvapara-Yuga. Este vârsta damnării, decadenţei, nenorocului şi suferinţei, patronată de zeiţa Kali, spiritul Răului.

[8] - Spre exemplu, numărul 666 era, la dacii zalmoxieni, numărul sacralităţii suprem-benefice…A intervenit, în istoria demonizantă a antichităţii Orientului Apropiat (mai precis, în civilizaţia babiloniano-israelită) o inversare simbolică cu implicaţii cosmice extrem de grave, semnalate de Cartea Apocalipsei. Cf. atât N. Densuşianu, Dacia preistorică, Obiectiv, Craiova, 2000  -  cât şi alte lucrări mai recente, din ciclul Secretele Terrei, de Paul Lazăr Tonciulescu-E. Delcea , tot la Editura Obiectiv-Craiova, 2000-2005, Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 etc.

[9] - Cf. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 194.

[10] - Idem, p. 172.

[11] - Cf. Evanghelia după Matei, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1118.

[12] - Cf. Evanghelia după Luca, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1182.

[13] - Atenţie, deci, şi prudenţă maximă, faţă de “hristoşii” mincinoşi, care bolborosesc fără contenire despre “New Age”!!!…

[14] - René Guénon, op. cit, pp. 279-280.

[15] - “Čacravartin este, în sens literal, acela care face <<să se învârtească roata>>  -  ceea ce înseamnă că el e aşezat în centrul tuturor lucrurilor, în timp ce Anticristul, dimpotrivă, este fiinţa care va fi cea mai depărtată de centru; el va pretinde, totuşi, la rândul său, că <<face să se învârtească roata>>, dar în sens invers mişcării ciclice normale (ceea ce <<prefigurează>>, de altfel inconştient, ideea modernă a <<progresului>>), când în realitate orice schimbare în rotaţie e imposibilă, înainte de  <<răsturnarea polilor>>, adică înainte de <<redresarea>> care nu poate fi împlinită decât prin intervenţia celui de-al 10-lea Avatara; dar dacă el e socotit Anticrist, aceasta se datorează tocmai faptului că va parodia, în felul său, însuşi rolul acestui Avatara final, care e reprezentat în tradiţia creştină ca <<a doua venire a lui Cristos>>(…) – cf. Idem, p. 274-276.

“Nu s-a observat suficient analogia care există între doctrina adevărată şi doctrina falsă; Sf. Ipolit, în opusculul său despre Anticrist, dă un exemplu memorabil, care nu-i va surprinde pe cei care au studiat simbolismul: Mesia şi Anticrist au, amândoi, ca emblemă, LEUL!” – cf. P. Vulliaud, La Kabbale  juive, vol. II, p. 373. “Motivul profund, din punct de vedere cabalistic, se află în considerarea celor două feţe, luminoasă şi obscură, ale lui Metatron; iată de ce numărul apocaliptic 666, <<numărul Fiarei>>, este şi un număr solar. (Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al soarelui, fiind opus ca atare îngerului Mikaël)” – cf. René Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994,  p. 30.

[16] - René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc, 1995, pp. 282-283.

[17] - Cf. Frithjof Schuon, Să înţelegem Islamul  -  introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994 : dhikr= (în arabă) amintire, pomenire, având drept modalităţi concrete invocaţia(…). Realizarea spirituală este o ANAMNESIS a ceea ce a fost dintotdeauna şi nu a încetat să fie, în ciuda iluziei şi a uitării. În esoterism, termenul se aplică formulelor ritmice a căror repetiţie vizează armonizarea diverselor elemente ale fiinţei şi determinarea vibraţiilor susceptibile să deschidă comunicarea cu stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi. Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn(…)”. La fel, cf.  Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, Buc., 1994.

[18] - R. Guénon, op. cit, pp. 135-139.

[19] Cf. V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc., 1989, p. 332:” Este cel puţin curios că Ion Ştefănescu şi-a luat, când a început să scrie, numele bunicului său după mamă, Creangă, riguros sinonim al lui RAM”. Şi se face trimitere, firesc,  la Zeul Indian  - Rama.

[20] - Sorin Butnaru, O nouă interpretare a operei lui Ion Creangă, Romcarterim, 1999.

[21] - G. Călinescu, Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, p. 480.

[22] - Cf. Vasile Lovinescu, Mistere, simboluri, rituri, Rosmarin,Buc., 1997, p. 127.

[23] -Cf. R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 241: “Moştenirea vechilor Collegia Fabrorum a fost transmisă cu exactitate corporaţiilor care, de-a lungul întregului Ev Mediu, au păstrat acelaşi caracter iniţiatic, şi mai ales corporaţiei constructorilor; aceasta a avut în mod natural ca patroni pe cei doi Sfinţi Ioani (Botezătorul şi Evanghelistul), de aici venind expresia binecunoscută de LOJĂ A SFÂNTULUI IOAN, care a fost păstrată de masonerie(…). Loja Sfântului Ioan, deşi nu este asimilată simbolic grotei, nu reprezintă mai puţin, ca şi aceasta din urmă, o figură a <<cosmosului>>; descrierea dimensiunilor sale este deosebit de clară, în această privinţă: lungimea ei este <<de la răsărit la apus>>, lărgimea sa <<de la miazăzi la miazănoapte>>, înălţimea sa <<de la pământ la cer>>(sau până la al 7-lea cer!), iar adâncimea sa <<de la suprafaţa pământului până în centrul său>>. “

[24] - Cf. Adrian Botez, art. Anistoria literaturii române, în rev. Salonul Literar, Focşani,  iunie-oct. 1998.

[25] - Cf. V. Lovinescu, Meditaţii, simboluri, rituri, Rosmarin, Buc., 1997, p. 65.

[26] -Cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, 1997, p. 134; ION ar fi numele lui Orfeu (deci, a paznicului Parashabdei): “Fiindcă Apollon –D-ION-YSOS=Urmaşul lui Ion” – adică al lui Orfeu Magnificul.”

[27] - Traian=trans+ Ianus=Ianus-ul transcendent, Ianus de dincolo de ape, cel care a trecut podul ce leagă pământul cu cerul (cf. V.Lovinescu, O icoană…, p. 122).

[28] -Această  teorie este, astăzi, intens dezvoltată şi dezbătută cu puternice argumente, de Adrian Bucurescu (Dacia secretă, Dacia magică – Arhetip R.S., Bucureşti, 1997-1998), Paul Lazăr-Tonciulescu (Ramania, paradisul regăsit – Obiectiv, Craiova, 2003), Viorica Enăchiuc (Rohonczi Codex – descifrare, transcriere şi traducere, Alcor Edimpex SRL, Bucureşti, 2002), Dumitru Bălaşa, Napoleon Săvescu etc. – toţi bazându-se, însă, pe impresionanta lucrare a lui Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică  - publicată postum, în 1913 (reeditată de Editura Obiectiv, Craiova, 2003-2005).

[29] -R.Guénon, în Mitul sfâşiat, de V.Lovinescu: “cei arşi de focul superior al Cerului Empireu, cei iniţiaţi, ajunşi pe treapta de puritate superioară, care locuiesc într-un centru iniţiatic şi în preajma lui, ţinut căruia i se dă numele de Etiopia. De aceea, multe regiuni s-au numit aşa”.

[30] -Cf. Romanele Mesei Rotunde, Univers, 1976, p. 81: Povestes Sfântului Graal: Saras.

[31] -Cf. V.Lovinescu, O icoană creştină…, p. 42.

[32] -Cf. V.Lovinescu, Mitul sfâşiat, pp. 156-158.: “Dragoş era cneaz de Sarasău (…). Numele prim, curat, al Sarasăului  -  este Saras (…). Iosif din Arimateea a dus Sfântul Vas în Marea Britanie, dar cu o etapă intermediară în Cetatea Saras. În această cetate domnea un rege numit Evelac cel Necunoscut-le Méconnu (…) . Valac  -  român. Maramureşul este la distanţă riguros egală între Iudeea şi Marea Britanie. Valac sau Vandalac (…) înseamnă Balaur sau Dragon  -  Dragoş, care are în plus litera Focului. Dragoş (…) poate fi o supremă funcţiune iniţiatică, al cărei titular, reînnoit la fiece generaţie  -  şi totuşi acelaşi  -  purta simbolic numele de Dragoş, Dragon, Valac Vandalac. Este numele Omului Primordial [la început, omul a fost ŞARPE]. După Fabre d'Olivet: numele DAC= îndulcire a numelui TRAC=DRAGON(…). După ce a rămas câteva secole în Marea Britanie, Graalul a fost adus din nou, în Cetatea Saras, mai exact în <<templul spiritual din Cetatea Saras>>, de către Galaad, Regele Graalului, însoţit de Perceval şi Bohor, toţi trei însemnând un dublu caracter  -  sacerdotal şi regal. Ei formează un ternar; sub alte nuanţe, acest ternar se găseşte în vârful tuturor ierarhiilor iniţiatice din lume, cu dublu aspect”.

[33] -Cf. R.Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., p. 39.

[34] - Shekina  - personaj legat de teologia iudaică, divulgând unul din numele lui Dumnezeu sau o ipostază a prezenţei sale în lume. Revine cu alt sens în cabala medievală, reprezentând o entitate autonomă, ce mediază raporturile dintre Dumnezeu şi lume. Tot în cabală, S. se contopeşte cu Dumnezeu într-o hierogamos, pentru a înfăptui unitatea desăvârşită. După comiterea păcatului originar, ar fi început “exilul” Shekinei, drama mântuirii şi răscumpărării, pentru a reface acea armonie iniţială.

[35] -Această ultimă observaţie reaminteşte desigur cuvintele: “Benedictus qui venit in nomine Domini”; ele i se aplică lui Hristos , pe care Păstorul lui Hermes îl asimilează chiar cu Mikaël, într-un mod care poate părea destul de straniu, dar care nu trebuie să-i mire pe aceia care înţeleg raportul între Mesia şi Shekina. Hristos este numit de asemenea Prinţ al Păcii, şi este, în acelaşi timp, Judecătorul viilor şi morţilor.

[36] - Unii vorbesc de un smarald căzut din coroana lui Lucifer, dar aici e o confuzie care provine din faptul că Lucifer, înaintea cădmso-bidi-font-weight:normalerii sale, era ÎNGERUL COROANEI (adică Kether, prima Sephirah), în ebraică Hakathriel, nume care are, de altfel, ca număr, 666.

[37]- Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al Soarelui  -  fiind opus ca atare îngerului Mikael. Dar Soarele cu 12 raze îi reprezintă şi pe cei 12 Adityas – cei 12 apostoli cristici (a se vedea semnificaţia benefică a numărului 666 la preoţii zalmoxieni  -  cf. N.Densuşianu, Dacia preistorică  -  Obiectiv, Craiova, 2003-2005 - dar şi A. Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, şi  P.L.Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit – Obiectiv, Craiova, 2003). Căci Ianua coeli, prin inversarea simbolului, ia locul lui Ianua inferni. Această inversare (periodică sau simultană) stă în ordinea firii duble (celestă şi terestră): “Ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos, dar în sens invers” – I Corinteni, XV, 42.

Cele două aspecte opuse sunt figurate mai ales de cei doi şerpi ai caduceului; în iconografia creştină, ei sunt reuniţi în “amphisben”, şarpele cu două capete , din care unul reprezintă pe Hristos şi altul pe Satan (…) . Să mai semnalăm că “Globul Lumii”, ca insignă a puterii imperiale sau a monarhiei universale, apare adesea aşezat în mâna lui Hristos, ceea ce arată de altfel că este emblema autorităţii spiritale ca şi a puterii temporale.

[38] -Cf. R.Guénon, Simboluri ale artei sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 242.

[39] - Cf. Ion Creangă, Opere, vol. I, Minerva, Buc., 1970, p. 200.

[40] -Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 94-95.

[41] -Curioasă asonanţă între humă şi Humuleşti, între Ozana şi “Hosana  -  întru cei de sus”.

[42] - Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 110.

[43] -R. Guénon, Le Roi du Monde, Paris, Gallimard, 1958, p. 74.

[44] - Mihai Eminescu, Grue Sânger (tragedie)  -  în G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Buc., EPL, 1969, p. 75 şi următoarele.

[45] - Agarttha – Centru Spiritual subpământean, în tradiţia hindusă.

[46] - V.Lovinescu, O Icoană…, p. 46: “Floarea de Amin e identică cu ruja care cântă în cosiţa Ilenei Cosânzenei, de care se minunează Dumnezeu şi îngerii”.

[47] - V.Lovinescu, op. cit, p. 44:”AMIN este forma, în Orientul Apropiat a monosilabului sacru AUM  -  Alfa şi Omega oricărei înţelepciuni (…). Hiram-Amon=Arhitect  -  de unde rezultând Amin  -  acest cuvânt exprimă în ebraică şi arabă: fermitate, constanţă, fidelitate, credinţă, sinceritate, adevăr (…). Amon (egipt.) = ascuns şi misterios; Oraş al Phoenixului (egipt.). Supranumele lui MAHOMED=AMIN”. Iar la pp. 45-46: “Iisus spune că AMIN  este rezultatul întregii rugăciuni. Oricine îl pronunţă cu uşurinţă îşi nimiceşte rugăciunile. Rugăciunea invocă pe Dumnezeu, ne uneşte cu Dumnezeu, deschide pentru noi comorile mizericordiei Sale şi, prin cuvântul AMIN, dacă e spus cum trebuie spus, luăm în posesiune aceste daruri (…) . AMIN= începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor(…) cu acest nume, Dumnezeu a creat lumea ( spune Sfânta Ana Katerina Emmerich, citată de V.Lovinescu, în O icoană…, pp. 45-46.).

[48] - Kelifa (pl. kelifot)=coaja, învelişul lucrurilor (ebr.).

[49] - Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 100-126:  “(…) Elementul care  unifică şirul voievodal prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat (…) e mult mai just să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri regale şi sacerdotale, races-faées. (…)  Muşatinii sunt Ciubăreşti (…) Găsim în opera lui Eminescu elementul unificator, de care am vorbit mai sus, definitor al neamului muşatin, specificaţie a OMULUI PRIMORDIAL-ARCHANTHROPOS, în numele unui neam şi al unei dinastii  - s.n. (…) . Elementele bazice ale strigătului şi numelui său (COCORULUI  -  care zboară în unghi ascuţit, ca vârful lăncii Graalului, conducând la Nedeia Cetate! -  şi simbolizează Axa Lumii) se reduc la GR sau KR. Le găsim în numele arhaic al Grecilor, Graii, în cuvânt sau limbă  -  care se mai zice şi GRAI, iar în aspectul regal  -  Karl, devenit Kral, apoi Kra(i). Grai e sacerdotal, Krai este şi regal. (…) KR se află în coroană, Krone, principiul dublei puteri, sacerdotale şi regale Sefira supremă din Arborele Sephiroth, numită Kether, înseamnă Coroană, in divinis. Legătura acestei rădăcini cu Graalul este vizibilă(…). Graalul conţine sângele divin, deci numele Gruiu Sânger devine(…) Sangraal – Sânt Graal, Sangreal, adică Sânge Regal, dar şi Sânge Real, indicând precis Prezenţa Reală a Divinităţii în Sângele Sfânt – s.n.(…). Graalul este adus de un înger, identic cu păsărica, deasupra arbustului (…) e mai firesc să presupunem că pasărea divină era un Cocor şi că strigătul său onomatopeic, KRA, era un Mantra (formulă rituală; sunet) care devenea Yantra (imagine rituală), spaţializându-se în cupă şi licoare interioară, venin şi balsam(…). Sânger este o contracţie a lui Sân şi ÎngerSfântul Înger(…) Şi Ciubăr Vodă şi Grui Sânger sunt Regi ai Graalului; dar cum rege al Graalului nu poate fi decât unul singur, înseamnă că e vorba de aceeaşi fiinţă fără nume, deşi mirionimă – s.n.(…).  Începutul noii ere a lui Manu este ceea ce, în antichitate, era numit VÂRSTA DE AUR, simbolizată de Copilul cu Pieptul de Aur al Pescarului. Această bruscă îndreptare o face MATSYA-AVATARA ( Avatarul Peşte  -  Peştele este simbolul lui Hristos), ultimul din Avatarele ciclului trecut şi primul din cele 10 Avatare Majore ale ciclului al X-lea.  Ciutura şi Ciubărul sunt cvasi-identice – s.n. (…) . În romanul Grand Saint Graal, toţi cavalerii Graalului sunt hrăniţi printr-un peşte pescuit de Alain; de aceea, cavalerul acesta avea numele de le riche pêcheur, titlu care s-a transmis dinastiei Graalului. Băiatul devenit le riche pêcheur, prin darurile Peştelui, este deci Rege al Graalului(…). Ciutura cu Peştele Primordial în ea nu este altceva decât cupa Graalului – s.n. (…) “.

[50] -Cf. V.Lovinescu, op. cit, p. 122.

[51] -Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 137: “Pipirig (de la pyrhos=foc), satul lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, satul lui Moş Dediu şi Ciubuc Clopotarul, când au descălecat din Ardeal, deci şi al lui Ciubăr Vodă, prin faimoasa cumătrie de care vorbeşte Creangă.”

[52] - Cf. V.Lovinescu, op. cit., p. 137: ”Miron vine de la grecescul MIRON  -  care înseamnă Miră şi Balsam (smirnă), pe care al treilea Mag îl oferă în omagiu copilului divin, însumând în el Aurul şi Tămâia, puterea regală şi sacerdotală”.

[53] -Cf. R.Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 29.

[54] - Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale, Hyperion, Chişinău, 1992.

[55] - Cf. Şerban Cioculescu, op. cit., p. 194: “Treimea gramaticească (n.n.: Eminescu, Caragiale, Slavici, reuniţi în redacţia Timpului) s-a hotărât chiar să alcătuiască o gramatică numai pentru propriul uz (s.n.), urmând ca Eminescu să scrie etimologia, Caragiale sintaxa şi Savici topica…”

[56] - Cf. V.Lovinescu, O icoană… (Voinicul cel cu cartea în mână născut), Cartea Românească, Buc., 1996, p. 67: “Graalul este o cupă (Grasale) şi o carte (Gradale)”etc.

[57] - Cf. Ş.Cioculescu, op. cit., p. 20: “(…)din caraţali (pe turceşte spin negru), nume grecesc de familie, ades întâlnit la grecii de pe ţărmul european al Mării Negre şi din Asia Mică(…). Batzaria a răspuns arătâmd adevărata rostire turcească şi semnificativă a acestui nume, cara-ceali (mărăcine negru) şi precizând că în Macedonia sunt numeroase familii, de origine română sau albaneză, ŢALI  -  şi derivatele lor cu prefixe. (Menţionăm că I.L.Caragiale spune, într-o scisoare, că e viţă de IDRIOT  - din insula Idria: deci, este Cel-din-Insulă, ca şi Ioan al Apocalipsei  -  din INSULA Patmos)  - s.n.”  - comentăm noi: Insulă=tărâmul iniţierii, în care se suspendă “legile” existenţial-funcţionale profane.

[58] - Cf. Rudolf Steiner: Evanghelia lui Ioan (se sprijină pe cercetările cunoscătorilor inspiraţi şi intuitivi.)+Evanghelia lui Luca: “Cele trei trepte ale cunoaşterii Universului: I-cunoaşterea imaginativă; II-cunoaşterea inspirată; III-cunoaşterea intuitivă. Cunoaştere imaginativă posedă posedă cel a cărui privire spirituală vede sub formă de imagini cea ce se află în spatele lumii simţurilor, într-o măreaţă panoramă de imagini cosmice, care însă nu sunt prin nimic comparabile cu cele care se numesc imagini în viaţa curentă (în primul rând, pentru imaginile cunoaşterii imaginative nu există legea spaţiului tridimensional). (…) Imaginaţi-vă o lume plină de asemenea forme colorate pestriţ, mişcându-se şi transformându-se fără încetare (culorile corespunzând fiinţelor spirituale). Nici una dintre Evanghelii nu a expus cu atâta claritate evenimentele, ca autorul Evangheliei lui Luca  -  prin “servitori ai Cuvântului”  -  care descriau ce vedeau, cu ajutorul expresiilor inspiraţilor.”

[59] - Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 125: “Ciutura (Ciubăr) cu Peştele Primordial în ea nu este altceva decât Cupa Graalului, cu conţinutul ei divin, aşa cum apare în Tradiţia Primordială. Peştele legitimează această atribuire. Fântâna, ca în toate satele noastre vechi, este în realitate o cumpănă, deci o balanţă. Or, balanţa este hierogliful Centrului Suprem, TULA (=BALANŢĂ, în sanscrită) şi a o cumpăni când în jos, când în sus, în mod distributiv, este atributul esenţial al Polului, al Regelui Lumii. Or, această funcţie atrage după ea, ipso facto, pe aceea mai nouă, de Rege al Graalului. Sunt nedespărţibile”.

[60] - VERONICA  -  de la grec. BERENIKE=purtătoare de victorie (pherein=a aduce, a purta; nike=victorie). Sau: vera=adevărata şi eikon=asemănare, imagine, icoană.

[61] - Cf. p. 7, nota de subsol 19, a lucrării de faţă.

[62] -Shakti-Şakti=energia, puterea divină.

[63] - Kundalini=energie subtilă la baza coloanei vertebrale. ”Şarpele Kundalini toropeşte încolăcit la baza coloanei vetebrale, Când se deşteaptă, se urcă de-a lungul ei, arzând tot ce-I stă în cale, pentru ca să se reverse în finalitatea lui necesară, în Lotusul cu O Mie de Petale, din coroana craniului Sahasrara=Nimbul Sfinţilor” – cf. V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc., 1989, p. 99.

[64] - Sephira(pl. sephirot)=principii universale; aspecte divine (ebr.).

[65] -Arborele sephirotic  -  reprezentare geometrică, diagramată, a cabaliştilor evrei medievali, prin care se descriau modalităţile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sephiroturi (Coroana-Kether, Înţelepciunea-Hokmah, Inteligenţa-Binah, Mila-Hesed, Forţa-Geburah, Frumuseţea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-ului este o sephira. Sephiroturile sunt aşezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura arborelui cabalistic  -  imagine a universului unificat, a vieţii lui Dumnezeu.


SCRIIND CU SUFLETUL ÎN VIS

Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind ca în zilele facerii lumii. Volumul Păcatul neliniştii este expresia unui „dor purtat în suflet o vreme-ndelungată”, care „oricât l-ar paşte moartea nu moare niciodată”, cum ar zice Victor Eftimiu, dor ce se manifestă atât în căutarea firească a împlinirii prin iubire, cât şi într-o generală stare de graţie şi gratitudine faţă de Dumnezeu pentru darul iubirii născător de fiinţă nouă în adâncul fiinţei iubitoare.

Capitolele din volum sunt organizate, în mod original, după lunile anului, începând cu martie şi terminând cu februarie, ca într-un calendar al iubirii, unde după modelul mărţişorului, firul alb şi roşu, cei doi îndrăgostiţi, Ea şi El, îşi împletesc destinele într-o călătorie ce se vrea pe viaţă şi pe veci. Aşezarea capitolelor pe luni sugerează de asemenea curgerea anului, deci curgerea iubirii prin luni şi ani, şi cu aceasta creşterea continuă, ca cea a unui râu de la izvor la vărsare. Vag, formatul poemelor şi conceptul alcătuirii volumului (patru pagini pentru fiecare lună: primele trei având câte două poeme-coloane, El şi Ea, faţă-n faţă, ordinea se va schimba lună de lună, iar pagina a patra având doar o singură strofă-bloc), trimit către alcătuirea specială a tipului de poem-acatist (cu icoase şi condace pentru fiecare stare, tot douăsprezece, asemenea celor de aici), gen poetic în care, în literatura română contemporană, a excelat Valeriu Anania (vezi volumul File de acatist). Cartea Danielei Gifu poate fi citită şi ca fiind un singur poem (dialogal) scris dintr-o răsuflare în momentul îndrăgostirii.

Aşadar, poezia din aceste file este un dialog intim între Ea şi El (fiecăruia venindu-i rândul de a deschide luna), deci un discurs cu accente de filosofie existenţialistă, o declaraţie de iubire ce aminteşte atât de un anumit mod de expresie al dramei antice, cât şi, mai ales, de celebra Cântare a cântărilor, poem biblic de asemenea dialogal, unde iubirea este sublimată şi celebrată în acelaşi timp.

Precum cartea biblică, şi poemul Danielei Gifu este scris ca o expresie a sublimului ca stare interioară ce denotă că poezia e-n suflet şi sufletul e-n poezie, sau, mai mult, că poemul e suflet şi sufletul e poem. Poate că numai în contextul acesta al sublimării iubirii, dar, în condiţia umană prezentă, trebuie înţeles cel puţin unul dintre sensurile acestui titlu, „Păcatul neliniştii”, ce trimite la asceza părinţilor pustiei.

Că marele poem al acestui volum este o „cântare a cântărilor” o spune însăşi poeta: „Am scris primul cânt...” (p. 40). Neliniştea iubirii, apropos de titlu, este prezentă şi în Cântarea cântărilor, şi nu în sensul de păcat, ci de bucurie: „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (5,2) pentru că Ea, cea din Cântare, singură recunoaşte: „Sunt bolnavă de iubire” (5,8).

În volumul Danielei Gifu iubirea dintre El şi Ea e percepută ca un fel de ireversibilă predestinaţie: „De m-ar înrobi înnorarea / tot te-aş chema” (p. 68). E aici dovada unirii totale asemănătoare cu unirea ca încununare a treptelor desăvârşirii din mistica patristică, implicând purificarea şi iluminarea ca trepte precedente.

Aceasta e de parcă poeta ar identifica iubirea cu unitatea indestructibilă (indestructibilă tocmai pentru că întemeiată pe purificare sau puritate şi iluminare sau înţelegere, ambele în formă maximă) la care se ajunge în urma parcurgerii drumului de la natural la supranatural. Cu alte cuvinte, există în iubirea ce uneşte astfel o asceză a suferinţei ce implică lepădarea de sine ca drum al mersului sigur spre ţintă. În acest context iubirea e atât de mare că e mai puternică decât moartea, şi precum credinţa, mişcă şi munţii din loc (p. 60).

În iubire, dăruirea totală are fazele ei după cum ea implică şi o anumită necesară pregătire. În limbajul poetei acest lucru se petrece astfel: „Mă / abandonez desfătărilor / care mi-au copleşit de / mult împotrivirea. / De va veni furtuna, / sloboade-mă!” (p. 56).

În dăruirea totală erotismul nu mai are înţeles de păcat, ci de virtute; cuplul, unitatea desăvârşirii, este generator al acestei iubiri, chiar fizice, virtuoase. În Cântarea cântărilor el o vede pe ea femeie şi înger totodată: „Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre asini. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie. Cât de frumoasă eşti, tu draga mea, fără nici o pată” (4, 5-7). Aici, în volum, ea cheamă asemănător: „În lumina de amurg / a iubirii ce se apropie ne / vom înfrupta din plăcerile / atingerilor. / Vino, / strecoară-te / sub sânii mei!” (p. 46).

Iubirea cântată în Păcatul neliniştii este concepută ca un dar divin. Poeta ne spune: „Am fost poftiţi acum / împreună la masa / îndulcitoarelor / merinde aşezate de / călăuza cerească” (p. 44). Într-o astfel de unire nu mai contează încotro mergi, căci există o călăuză. Doar trebuie s-o urmezi. „Nici eu, / nici tu nu cunoaştem / încotro-ul” (p. 44). Sau altfel: mergi şi fă din însăşi calea, ţintă, şi din însuşi mersul, scop. Vorba Fericitului Augustin: „Cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă. El cântă şi înaintează”.

Ca-ntr-un discurs filosofico-teologic de factură ascetică, aşa cum întâlneşti la părinţii pustiei de tip Pateric, poeta vorbeşte de rafinarea conştiinţei prin actul căinţei (o trimitere la neliniştea din titlu?), o rafinare a conştiinţei până la a deveni un fir de lumină (p. 38). Dacă această căinţă indică un păcat, o rană, autoarea nu e departe de Van Gogh care spunea: „Să faci din rană o lumină”.

Transformarea, subţierea conştiinţei, afectează întregul mod de a fi al persoanei faţă de lume. Iubirea faţă de persoana iubită aduce cu sine o dispoziţie generală de iubire şi apreciere faţă de tot şi de toate: „Totul acum e / iubire” (p. 30), zice poeta. Iubirea deci face ca lumea întreagă să fie percepută altfel decât înainte, adică în modul cel mai adecvat cu putinţă: ca obiect demn de iubire.

Lectura volumului arată că dragostea se cere celebrată, şi odată cu ea şi viaţa, pentru că dragostea este un eveniment al vieţii, ceva care vine, survine (vine de sus) şi, aşteptat sau neaşteptat, se cere sărbătorit. Aşa vedem şi în Cântarea cântărilor, unde ea declară: „Eu sunt a lui, a celui drag. Hai, iubitul meu, la câmp, hai la ţară să petrecem” (7, 11-12); iar aici poeta (el, în dialogul poetic), cere: „să înceapă sărbătoarea / vieţii” (p. 30).

La Daniela Gifu, iubirea, deşi e spontană şi apare ca o stare de graţie şi ca o necesitate a modului de a fi într-un anumit moment în viaţă, presupune şi sacrificiu. „Crucea iubirii” (p. 22) de care vorbeşte ea duce cu gândul la o iubire răstignită, sacrificată dar şi sacrificială, de tip hristic, deci la o iubire ce implică totala dăruire a celuilalt, ca cea a lui Hrisos, pe cruce, omenirii.

Poemul volumului e ca un drum pe care-l citeşti mergând. Drumul e fascinant în el însuşi, dincolo de surprizele pe care le poţi întâlni la orice pas. De aceea el poate implica şi nelinişte. Dar dacă eşti în fascinant, în miracol, de ce să fii neliniştit? Nu e oare acesta „păcatul neliniştii”? Poate. Totuşi, în finalul volumului, poeta mărturiseşte că, în sfârşit, ca şi cum acomodarea s-a terminat, nu mai e neliniştită: „Acum, cu zâmbetul / prelung sub sărutarea / ispititoare, ţi-am întâlnit acea privire / înmuiată în fericire. O / strălucire ispititoare în / care mă pierd plăcut. Mi / s-a astâmpărat inima” (p. 104). Cam aşa cum spune şi ea, cea din Cântarea cântărilor, acum liniştită şi sigură: „Eu al iubitului meu sunt, şi el este al meu” (6, 3).

*

Vorbeam de poemul ca drum şi de surprizele acestuia. Parcurgând poemul de iubire, cititorul găseşte multe perle pe care să le aşeze în vistieria sufletului său.

Iată doar câteva: „Ne plimbăm mână-n mână, în vis” (p. 22); „Să / îmbătrânim căutând / împreună / împrimăvărarea” (p. 22); „Te chem de / teama de a nu-ţi uita / numele” (p. 28); „Asfinţitul aşezat uşor peste noi” (p. 68); „Vijelia pustiitoare / a propriei tale şovăieli” (p. 68); „Încotro-ul fost-a definit. / Sătura-ne-vom vreodată?” (p. 78); „Te legănai mai frumos / decât gândul” (p. 80); „Teamă mi-e / că vei obosi să priveşti în / pustietatea din mine” (p. 84).

*

Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind ca în zilele facerii lumii”.

Theodor Damian (New-York - SUA)

 

SPIRITUALITATE

ÎNSEMNĂRI PENTRU O ZI

Oare ce mai înseamnă un an nou pentru noi? Fiecare om are propriile sale gânduri şi referinţe atunci când trebuie să discute despre trecerea timpului. Poate că secunda este doar în imaginaţia noastră, la care nu renunţăm orice ar fi. Poate că un alt an, nu este altceva decât un minut în plus, care se strecoară fără să vrem lângă inima, ce simte că, în curând, nu va mai bate. Sau poate că mintea plină de taine, speră că va apune liniştită, fără a-i fi desfrunzite gândurile. Uneori nu mai simţim nimic, sau, pur şi simplu, refuzăm sentimentul întristării, amăgindu-ne cu clipele efemere, ce se sparg în mii de picături cristaline, acoperind pământul înfometat de lacrimi.

În acest moment, îmi răsună clar în minte versurile stănesciene, care fac referire la tăcere şi la importanţa ei în viaţa noastră. Numai că Nichita credea în iubirea nemuritoare, cea care i-a determinat pe unii să spere că lumea e doar a lor. Totuşi, timpul a demonstrat că nimic nu rămâne la fel de pur ca la început. Toate năzuinţele, credinţele, înfăptuirile noastre, se sting la un moment dat, răpuse de negura vremii, care obişnuieşte să distrugă strălucirea de altădată a firii şi a lucrurilor existente pe pământ. Până la urmă, doar gândurile trec pragul veşniciei, alăturându-se minunatelor peisaje cereşti. Precum norii trecători pe boltă, aşa suntem noi, firave fiinţe naive, care credem că viaţa aceasta este deosebită, că nu vom mai pleca de aici, că totul ni se cuvine, căci suntem cele mai inteligente creaturi. Se pare că nu e aşa. Visul frumos se spulberă într-o secundă, iar în urma lui rămâne amărăciunea, care nu piere aşa cum am crezut. Ce e viaţa? Poate doar o imagine proiectată de noi, aşa cum vrem să fie, dar supusă pieirii. Ca în basmul Cenuşăresei: vraja se destramă, rămânând realitatea, cea pe care încercăm să o ignorăm până la ultima suflare. Şi-atunci, care e rostul existenţei? Poate că unii dintre noi se revoltă, fiindcă nu aşa au crezut că vor trăi. Năzuinţele multora se duc în neant, odată cu visele unei nopţi obişnuite. Buzele nu mai pot rosti cuvinte potrivite, căci e în zadar. Totul se rezumă la tăcere, doar că aceasta e percepută diferit. Şi totuşi, tăcerea persistă, ea este glasul înăbuşit al lumii dezamăgită de toate, căci nimic nu mai e normal de la o vreme. Fiecare om îşi construieşte propria tăcere, ascunzându-se în adâncurile ei, ca şi cum doar aşa ar afla alinarea. Tăcerea e o încăpere complet izolată, ce oferă protecţie împotriva atacurilor nevăzute. Iată un răspuns la întrebarea: încotro? Spre tăcere, spre liniştea existenţială, mormântală, divină. Acolo se află grăuntele adevărului. Am căutat liniştea din mijlocul haosului, şi am găsit-o în tăcere. Tăcerea e o fiinţă înţeleaptă, un sfetnic de nădejde, un gând dumnezeiesc, ce se scurge către infinit. Cine nu-şi doreşte o clipă de tăcere, după ce şi-a irosit viaţa în dezordine, fără niciun sens? Cine trasează căile luminii, pe care ar trebui să mergem necontenit? De ce nu vedem mâna întinsă cu bunăvoinţă, exact atunci când avem cea mai acută nevoie? Se spune că nimic nu se petrece la voia întâmplării. Dacă fiecare om îşi alege modul de a trăi, atunci de ce regretăm paşii pe care îi facem? De ce plângem după ceea ce nu putem avea, fiindcă ştim că nu ne este destinat? Ne contrazicem cu propriul eu, nemaiştiind ce se întâmplă, de ce ne simţim confuzi şi singuri. Nimic nu mai este aşezat, aşa cum era cândva, când străbunii noştri citeau în stele, şi plămădeau aluatul, din care coceau pâinea sfântă. Viaţa s-a alterat, gândurile sunt posomorâte, zâmbetul abia îşi mai ridică privirea din pământ. Suntem nişte oameni trişti, agonizând încontinuu, hrănindu-ne cu amintirile aproape şterse, rememorând clipe ireale, dar superbe. Doar închizând ochii, putem vedea ceea ce ne-am dorit, doar aşa trăim momente de exaltare şi ne cufundăm în marea de lumină, pe care am zărit-o demult, aproape de orizont. În depărtare, se vede o undă imaterială, iar măreţia ei învăluie Universul obosit. Pleoapele cad grele peste ochii înroşiţi de lacrimi, căci nu mai pot vedea infinitul. Acum, întunericul se aşterne peste noi, ne îmbracă în veşmânt cernit, pregătindu-ne de funerarii. Încă puţin, şi totul se năruie, ca un castel de nisip, risipit în cele patru zări. Poate doar conştiinţa să se ridice din beznă şi să strige după ajutor. Vom renaşte ca la începuturi? Vom fi din nou inocenţi şi puri? Suntem liberi să visăm sau să trăim cum vrem, dar la capăt, ne vom mai regăsi? Ne va chema cineva după numele pe care l-am purtat ca o binecuvântare într-o viaţă? Sau contează doar prezentul, în care ne-am pus deşarte speranţe? Amânăm momentul adevărului, privindu-ne în oglindă şi zicând că mai e timp. Pentru ce mai e timp? Poate mâine este doar azi, iar viitorul e ceva inexistent. Valurile vieţii ne ademenesc fără oprire, nelăsându-ne timp să respirăm. Cuprinşi de farmecul prezentului, uităm că acesta durează o clipă. În spatele lui se deschide un hău de necuprins, pe care nici măcar nu-l bănuim. Suntem în continuare fermecaţi de splendorile cameleonice ale vieţii acesteia, care îşi schimbă chipul după cum doreşte. Capcanele ne pândesc pretutindeni, dar nu le vedem şi nici nu le intuim, fiindcă nu vrem. Suntem proprii noştri inamici, capabili de autodistrugere oricând. Purtăm cu noi poveri inexplicabile şi abia ne mai putem mişca din pricina lor. Cu toate acestea, ne complacem într-o stare sărmană, lipsită de perspectivă, doar pentru că aşa e mai comod. E greu acum chiar să şi gândim, lăsând necunoscutul să gândească pentru noi. Puterile invizibile manipulează în voie mentalităţi, conducând omenirea către abis. Dar ce mai contează? Poate că nu suntem noi vizaţi, îşi zic unii, în naivitatea lor. Oricum, am supravieţuit şi fatidicului sfârşit al lumii, ce poate fi mai rău? Nimic. Doar că timpul e bun şi ne arătă cât de mult greşim în fiecare zi, trimiţându-ne mesageri, cu speranţa că ne vom trezi din ignoranţă şi vom avea o atitudine demnă în faţa celor care tot încearcă să ne răpească identitatea. Poate că o clipă va fi de ajuns ca să privim înlăuntrul nostru şi să vedem ce am devenit, cu voia, sau fără voia noastră. Nu ştim ce va urma, dar gândul că mâine nu vom mai fi, s-ar putea să ne fie benefic.

Gina Moldoveanu

ÎNVĂŢĂMÂNT

IDENTITATE ŞI GLOBALIZARE IN EPOCA INTERNETULUI

Internetul a adăugat noi înţelesuri unor concepte existente. Două dintre acestea sunt cele de identitate şi globalizare. În continuare sunt analizate unele dintre riscurile care se expun utilizatorii în condiţiile folosirii fără discernământ a noilor tehnologii online.

Despre identitate

După Richard Jenkins, “identitatea ţine mai curând de celălalt, de cel care ţi-o acordă”. Acesta defineşte identitatea socială ca fiind „înţelegerea de către noi a cine suntem şi a cine sunt ceilalţi şi, reciproc, înţelegerea de către ceilalţi a cine sunt ei înşişi şi cine sunt ceilalţi (printre care şi noi)” [1].

La mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, odată cu maturizarea Web-ului, oamenii au început să utilizeze pe scară largă Internetul. Acesta a redesenat frontierele geografice ale comunicaţiilor, dar a şi creat un nou profil al identităţii personale. O identitate virtuală este suma reprezentărilor despre sine, “afişate” sau declarate ale unei persoane care comunică online, definind roluri, acţiuni, informaţii deţinute şi calităţi ale acesteia.

Noile tehnologii implică riscuri semnificativ crescute la care se expune oricare creator al unei identităţi virtuale. Aplicaţiile Web (în special cele de tipul Web 2.0) oferă utilizatorilor variate modalităţi de autoexprimare, permiţând o proiectare cvasi-totală a sinelui în spaţiul virtual. Cel mai mare risc care însoţeşte crearea identităţilor virtuale, anume tendinţa de evaziune din cotidian, este amplificată exponenţial, experienţele umane aseamănându-se din ce în ce mai mult cu existenţa reală (e.g., Second Life). Comportamentele nevrotice generate în aceste condiţii pot conduce la depersonalizare şi la proiectarea sensului existenţei individuale exclusiv în spaţiul virtual.

Deşi riscurile menţionate sunt importante, rămâne totuşi diversitatea identificărilor unui individ aflat în plin proces de (auto)cunoaştere şi dezvoltare, călător către propriul sine în spaţiul virtual imens al Internetului.

Despre globalizare

Globalizarea este tendinţa omului de a transforma Pământul într-un tot unitar, cu aceleaşi valori etice, morale şi economice. Internetul se acomodează perfect acestei filosofii a uniformizării, aducând un nou concept, cel al “bunului comun”, care transformă radical modul în care era văzută până nu de mult informaţia, inclusiv copyright-ul. Treptat, ia naştere un nou sistem de valori culturale care zguduie din temelii modelul tradiţional. Pericolul apare din cauză că se încearcă (adesea voluntar) ca Internetul să modeleze individul şi societăţile după principiile societăţii de consum, ajungându-se la dominaţia unei culturi purtătoare – de multe ori – de false valori.

Orice individ care are acces la Internet devine “cetăţeanul” unui spaţiu virtual imens, în care are posibilităţi practic nelimitate. Alegerea sa – de multe ori inconştientă – constă în adoptarea fără discernământ a valorilor găsite aici, renunţând la propriile valori şi la cele ale naţiunii din care provine. Varianta fericită constă în observarea şi studiul valorilor străine şi nu în adoptarea lor automată.

Traian Anghel



[1] Richard Jenkins, Identitate socială, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

REPERE...

PRESCOTT, O SCENĂ MIRIFICĂ PE HARTA ARIZONEI

Scriu şi savurez o ciocolată fierbinte. Este o dimineaţă ca oricare alta iar eu zâmbesc liniştită zilei care începe. Prin faţa ochilor mi se perindă amintiri şi dintre ele o voi alege una despre un loc drag mie, un fel de indigo al sufletului meu.

Cu două săptămâni în urmă, mă aflam în Prescott; era a treia oară când îl vizitam dar de data aceasta natura vizitei era…de suflet, în primul rând şi în al doilea rând, urma să descopăr acolo un crâmpei de-acasă, o gură din aerul copilăriei. Indiferent dacă eşti în trecere prin Arizona sau te-ai născut aici, Prescott va rămâne mereu un caleidoscop al naturii, un orăşel care are de oferit multe atât ochiului fizic, cât şi celui ,,sufletesc”. Nu trebuie să fii artist ca să te cufunzi în frumuseţea lui, nu trebuie să fii născut poet (noi românii suntem, oricum) ca să descoperi  extraordinarele culori-pastel ale acestui spaţiu. 

Prescott  este un orăşel  în Yavapai County, AZ, USA, aparţinând de North Central Arizona. Situat la sud de Granitte Dells, la doar o oră şi jumătate de condus de Phoenix, la o altitudine de 5400 picioare, Prescott, acest  ţinut  cu atmosferă rurală îţi oferă aer proaspăt,  imagini extraordinar de frumoase, lacuri, păduri întinse, istorie, case în stil victorian, cai şi caleşti, turism de calitate dar şi real estate. Aceste caracteristici “minore” fac din  Prescott  un loc unic, asemenea unei picturi rurale ce a prins viaţă. Orăşelul poartă acest nume din mai 1864, în onoarea istoricului William H.Prescott, scriitor renumit pentru lucrările sale, datând din perioada războiului civil. În 186 în munţii Bradshaw, lângă Prescott au fost decoperite mine de aur, ceea ce a făcut ca zona să se bucure de atenţie naţională iar Prescott-ul să se dezvolte  rapid, devenind un fel de localitate de graniţă. Numeroase familii din Midwest şi chiar din Anglia s-au mutat aici şi au construit renumitele locuinţe din lemn. 

În Prescott chiar şi fermele de vaci sunt importante, de aceea renumele oraşului se trage de la celebrii cowboys care au rămas în istoria locului. Pe 24 februarie 1863 Prescott a devenit prima capitală teritorială a Arizonei, statut preluat în noiembrie 1867 de oraşul Tucson, pentru ca din 1877, Prescott să redevină capitală până în februarie 1889. Deşi nu mai este capitală, Phoenix-ul câstigând întâietatea, oraşul Prescott se dezvoltă vertiginos şi începând din 1912, pentru 50 de ani consecutiv Morris, unul dintre unchii senatorului Barry Goldwater va fi ales de zece ori primar aici. 

Prescott rămâne cunoscut şi ca ,,oraşul  fiecăruia” pentru că la fiecare pas te întâlneşti cu istoria, motiv pentru care şi figurează în Registrul Naţional al Locurilor Istorice.  Colecţiile locale istorice se păstrează la Muzeul Sharlot Hall şi la Muzeul Smoki şi Phippen, cel dintâi găzduind în fiecare lună august, festivalul anual al  poeţilor cowboy. Dacă nu ai vizitat acest muzeu înseamnă că nu ai văzut centrul oraşului. De la Courthouse Square, construit în 1930, unde au loc festivalurile Bluegrass dar şi alte concerte şi  evenimente  culturale, doar o straduţă mai spre vest poţi admira cei mai frumoşi trandafiri din urbe. Nu trebuie trecute cu vederea nici casele în stil victorian, dintre care 525 figurează în acelaşi Registru Naţional al Locurilor Istorice. Pentru că incendiile au distrus o bună parte din oraş, clădirile din centru au fost reconstruite din cărămizi. Aerul de oraşel mic dar liniştit face din Prescott  un loc în care să îţi doreşti să locuieşti sau pe care măcar să îl vizitezi.

Trebuie neapărat să te plimbi pe Whiskey Row- zona istorică  a Prescott-ului, plină de clădiri istorice, de restaurante, de boutique-uri sofisticate, galerii de artă, librării, magazine de antichităţi. Spuneam că vizita mea la Prescott a fost una mai de suflet şi vreau să adaug aici faptul că o persoană dragă mie avusese aici cândva, un magazin de îngheţată, chiar în Whiskey Row. La ,,Whiskey Row Ice Cream Parlor” se ofereau gratis baloane multicolore şi de aceea lumea venea cu mic cu mare să cumpere îngheţata. Conform unei legende, în anul 1900, când un incendiu a distrus clădirile din Wiskey Row, patronii barurilor din zonă şi-au strâns marfa şi au rămas să privească neputincioşi de peste drum, cum  flăcările necruţătoare le mistuiau agoniseala.

Prescott  este şi gazda renumitului World’s Oldest Rodeo, la care au loc întreceri de cai dar şi al ,,monster truck”  events! De asemenea aici se desfăşoară Cinco de Mayo, Earth Day, Navajo Rug Action, Shakespeare Festival, Zilele frontierei şi tot felul de parade şi manifestări sportive.

Despre Prescott se spune că are ,,o climă pefectă”. Deoarece  este localizat la doar o milă deasupra nivelului mării, aici îşi dau întâlnire toate cele patru anotimpuri. Vara şi iarna temperaturile oscilează între 70 şi respectiv 50 grade F iar umiditatea rămâne constantă, la 45%. Altitudinea la care este situat şi aerul proaspăt de munte fac ca verile să fie foarte plăcute, cu temperature ale căror valori nu depăşesc decât rar 85 de grade F iar iernile sunt scurte şi blânde. Oh, visez la un apus de soare peste munţii din Prescott! Parcă mi-aş înmuia mâinile în văpaia acelui asfinţit şi n-aş lăsa ca să se stingă infinitul…

În Prescott există câteva colegii şi universităţi renumite, printre care se remarcă Embry Riddle Aeronautical şi Yavapai College sau Prescott College.

Oraşul abundă în restaurante ce oferă o gama largă  de servicii, de la bucătăria  rafinată, până la meniuri cu specific local şi chiar etnice. Dacă vrei să îţi  iei ,,doza zilnică de cofeină” în Prescott încearcă Prescott Coffe Roasters, Cappers Coffee sau Raven, unde business people, ciclisti, studenţi  şi  turişti îţi zâmbesc întotdeauna prietenos. Pe lângă  ,,daily caffeine “ aici ai parte şi de o porţie zdravănă de adrenalină şi de acea ,”diversitate pozitivă” datorată unui du-te-vino continuu. Acum ştiu sigur ce vreau: o cafea în Prescott şi un apus de soare cu aromă de brad !

Alte activităţi recreative care vă sunt la îndemână în Prescott sunt drumeţiile montane, pescuitul, înotul, ciclismul pe cărări de munte, căţăratul pe stânci, explorarea canionului, fotografie, arte, muzică, fitness, yoga studios. În prezent, Asociaţia Râurilor din Prescott lucrează la un proiect de restaurare a Lacului Watson, un punct important pe harta turistică a oraşului.

Votat de Naţional Geographic Adventure  ca una dintre cele mai bune zone de locuit pentru pensionari sau de investiţii în real estate, la Prescott chiar unele celebrităţi - ca Cher sau Barbara Streissand - deţin  proprietăţi. Gustul orăşelului mic de la munte şi împrejurimile sale, florile sălbatice şi natura, pădurile, oamenii şi elementele artistice îţi dau senzatia că ai lumea la picioare atunci cand îţi bei cafeaua  în asfinţitul prescotonnian, cu miros de răşină…

O capodoperă naturală cum numai Dumnezeu ar fi putut creea - Prescott, Prescott Valley şi Chino Valley - formează Try-City, având în 2007 o  populaţie de aproximativ 122.000 de persoane. În Prescott sunt în prezent 43.280 locuitori, în Prescott Valley aproximativ  38.962 iar în Chino Valley 13.069.  Caucazieni, negri, afro-americani, indieni, latino şi alte rase duc o viaţă liniştită în acest loc de vis.

Deoarece marea majoritate a rezidenţilor din Prescott Try–City sunt pensionari, aici există numeroase  “retirement homes” şi programe dedicate acestui segment  de vârstă. Prescott are câte ceva pentru fiecare, peisaje  incredibil de frumoase şi o climă temperată. Aici se află cel mai mare spital din Arizona Centrală - Yavapay Regional Medical Center. Prescott Valley, numită şi Valea Luminilor, cu o comunitate diversă atrage turiştii pasionaţi de frumuseţi naturale.  Chino Valley, al treilea orăşel din zona Try-City se găseşte la 15 mile de Prescott şi are o climă caldă. Fie că te ocupi de grădinărit sau intenţionezi să îţi deschizi o mică fermă ori un ,,ranch” mai extins sau să-ţi întemeiezi o familie, Chino Valley poate fi locul tău.  

De ce indigo? Sunt sigură că v-a fost dor vreodată de ceva sau cineva anume! Îmi era dor să mă duc acasă pe jos, în gând, cu mintea, cu sufletul dar să fiu acasă măcar o secundă; şi am ajuns în Prescott în acea zi superbă…Dorinţa de linişte, cu sentimentul trecerii iremediabile a timpului  pe mâna stângă, cu gândurile furate de peisajul “mioritic”  al Prescott-ului şi cu mintea  departe am redevenit copil…

Acolo, în parcul aflat în centrul Prescott-ului  m-am  simţit  bună, cuminte şi nevinovată, neîntinată de Hiroshima acestei lumi; eram copilul năzdrăvan de opt ani pe care tata - care era şi este încă un bărbat cu prestanţă, cu ochii lui albaştri, altruist şi manierat, l-a dus la Braşov: luasem premiul I şi el a hotărât că meritam o răsplată; am mers la o familie prietenă; năzdrăvană fiind, de sus, de pe munte m-am avântat în jos, spre poalele lui şi m-am trezit pe burtă şi în plus, cu nasul julit şi sângerând…

Şi uite-mă aici, un copil ceva mai mare, reîntorcându-secu gândul în Braşovul copilăriei, zburând spre alte înălţimi de data aceasta, spre înălţimea lirică a liniştii interioare amestecate cu fericirea rurală, în calendarul necruţător al spaţiului şi al timpului. Intuiesc şi trăiesc simţind imensitatea acestui loc prin toţi porii, cu inima şi mintea vibrându-mi la unison. Frumuseţea Prescott-ului şi a împrejurimilor lui, a acestui spaţiu infinit mă transpune într-un univers real de copil care desenează o lume mai bună, mai fără de păcate, mai atentă la durerea semenilor. Şi uite aşa, sub ploaia imaginilor păstrate cu sfinţenie în memorie, prelingându-se suav şi  blând spre suflet, îmi dau seama că nicio intemperie, nici o criză economică sau socială, nicio eră politică nu ne poate  văduvi de ceea ce avem mai de preţ: AMINTIRILE!

Nu, nu  confund România cu nimic în lume, e doar aşa, o transhumanţă a dorului de casă pe care numai brazii singuratici din Prescott  ştiu să mi-l  tânguie, rostogolindu-mi  visător chemările spre alte chemări…îmbinând totul într-o coloană  a dorului infinit, precum o efigie a iubirii dăinuind peste vremi cu chemări de pâine caldă şi mere coapte pe teracota bunicii, dinspre copilul cu nasul julit înspre adultul care astăzi se vrea mai aproape de Dumnezeu şi care şi-a ales deasupra capului doar... un crâmpei de cer.

Indigo - trebuie să mă am şi aici, trebuie să fiu şi acolo!...

Gabriela Cristea-Duican (GlendaleArizona, SUA)


URA – SENTIMENTUL VIEŢII NEÎMPLINITE

„Nu uita niciodată că unii te pot urî, dar cei care te urăsc nu te înving decât dacă îi urăşti şi tu. Şi când o faci, te distrugi.” R.M. Nixon

Am găsit pe internet scris despre ură: „Eu zic că vine din educaţie. Cel puţin eu până la vârsta de 18 ani nu am făcut altceva decât să învăţ cum să urăsc cu adevărat... iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ură pentru orice... şi nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipă! Dar dacă a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea răzbunărilor”. Aşa să fie oare? Asta ne dorim?

Ura fiind un sentiment al vieţii neîmplinite, după cum spunea un psiholog, filozof umanist german, născut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte şi aceasta deoarece stările sufleteşti sunt cele care ne îmbolnăvesc trupul. De ce să nu ne trăim viaţa în iubire, în dăruire desăvârşită, aşa cum ne învaţă Hristos? De ce nu-i urmăm sfaturile şi de ce lăsăm ca răul să ne distrugă încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte veşnică? Religia cuprinde aceste învățături, dar pe bună dreptate se întreba Benjamin Franklin: „Dacă oamenii sunt atât de răi având o religie, cum ar fi dacă nu ar avea-o?” Răul trebuie evitat în viață, nicidecum „învățat”, întruc&ˆt el se opune binelui; natura noastră umană intră în contradicție cu răul care nu face altceva decât să ne provoace o stare de inconfort, putând ajunge la disperare, revoltă și chiar moarte.

Carl Gustav Jung, în cartea sa „Puterea sufletului”, ne avertizează asupra faptului că priveliştea urâtului suscită urâtul în suflet: „E netăgăduit faptul că răutatea celuilalt devine neîntârziat propria ta răutate, căci răul trezeşte răul din propriul tău suflet”. Dar, este tot atât de adevărat că ura îşi găseşte uneori motivaţii, așa zise raţionale, fără să ne dăm seama că ea ajunge în „imediata vecinătate a răului”.

Adusă problema în vremurile pe care le trăim, ura a cuprins cu fervoare societatea românească încă de pe vremea comunismului; cei care am trăit în acea perioadă am cunoscut „ura de clasă”, considerată de comuniști „combustibilul motorului progresului”. Ura ne-a fost inoculată și de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisă intelectualitatea românească, au fost uciși oamenii deveniți incomozi societății instaurate; se spălau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a apărut ceva mai târziu, în vremurile post-comuniste, născut din ură și răzbunare, moștenitor al certificatului de om al urii și al răzbunării. Nimic nu-i mai face plăcere, îl deranjează totul, i se pare că toți se opun idealurilor sale de pură materialitate, pentru el voința înseamnă în primul r&ˆnd dorința de putere și luptă cu arme care rănesc și ucid oamenii corecți, blânzi, sensibili, nevinovați. Lev Tolstoi considera că răul vine din faptul că oamenii își închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Foarte adevărat!

Întrebat Părintele Galeriu în ce constă mai precis răul?, acesta a răspuns: „S-a spus că este o stare și nu un principiu sau substanță. O stare a voinței pervertite. Sfântul Vasile cel Mare definește răul ca o înstrăinare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrăinarea? Prin ispita adorării de sine, prin strălucirea eului. Fiecare când gândim acum parcă intuim ceva din această conștiință de sine a existenței proprii, un fel de a fi al încântării. Deci Lucifer cade în această adorare de sine, făcând din eul lui o realitate existentă prin sine…” Înțelegem cum ideologia marxistă, străină de Dumnezeu a dorit să producă acel om nou!

Cred că lumea de astăzi, are nevoie de un idealism care să-i redeştepte conştiinţa legăturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioară a spiritelor, cea care conduce destinele realităţii văzute şi nevăzute. Prea ne-am obişnuit a privi numai pe orizontală şi a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viaţa spirituală, a aruncat, după spusele lui Alexis Carrel – chirurg şi biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1912, o „cortină” între fenomenele materiale şi cele spirituale, între vizibil şi invizibil, între om şi Dumnezeu. Căci, știut este, că tot ce se petrece în minţile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să ne fie în bună stare trupul.

Aparținem cu toții societății în care trăim, dar gândim diferit și ne manifestăm diferit, fiecare după pornirile naturale ale sufletului său, și atunci este normal să existe și oameni cărora orice nedreptate să le trezească în suflete nemulțumirea, revolta, să fie înclinaţi spre a lua o atitudine morală sau imorală. Sinele lor nu se află în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep să urască pentru că acesta este impulsul inimii, un impuls puternic și care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispreţ, judecată strâmbă, bârfă, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stări trec neobservate, ca „boli mai uşoare, dar netratate” (spune frumos cineva), cu timpul ele se agravează, se cronicizează şi omul nu mai poate fi vindecat; el este stăpânit de orgoliu, lăcomie, de răutate și ură, contaminând pe cei din jurul său. Iată de ce aceste „mici păcate” nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamă dintr-un început și aflată cauza care le provoacă. Efect-cauză, cauză-efect!

Marcu Ascetul, admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur, ne  îndemnă: „Luptă-te cu răul în prima fază, şi nu-ţi zice: el nu va birui în mine! Pe măsură ce tu te antrenezi, eşti deja învins.”

Începi să urăști de cele mai multe ori atunci când ți se face o nedreptate, pentru că ura este produsul unei vieţi rănite. Când ne sunt trădate speranţele, începem să urâm trădarea şi trădătorii. Iar când se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul și odată cu dreptatea dobândită, iubirea și speranţa luminează sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de luptă. Această luptă se dă în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de luptă în exterior este cel al dialogului dus cu bun simţ, găsirea unui factor comun al discuției, raţiunea în felul acesta stăpânind pornirile sălbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalică? Socrate spunea: „Între a face rău cuiva şi a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cineva.” Da, dar pe cel care a greşit nu trebuie să-l ajutăm să vadă greşeala? Oare nu trebuie să căutăm rădăcina greşelii lui care ne afectează și pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rău? Pentru ca răul să nu continue a exista, ar trebui să se țină seamă de legile dumnezeiești și cele omenești, adică de cele morale și cele juridice, iar acestea din urmă ar trebui bine întocmite, bine cunoscute și respectate, pentru ca societatea să funcţioneze pe principii sănătoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folosită rațiunea, care „ne conduce inevitabil la perceperea adevărului și a greșelii”.

În legile bisericești sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere creștinului să dezrădăcineze din suflet său orice urmă de mânie și de ură față de semen și să răsplătească răul cu binele. Apostolul Pavel spunea că legea morală e înscrisă în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţă, lăsându-ne libertatea învățării cunoaşterii a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău. Psihologii merg pe căile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia că anumite categorii ale gândirii ne sunt date aprioric, adică înaintea oricărei experiențe de viață, ele ivindu-se simultan cu primul act de gândire.

Ca în orice activitate din această viață, este necesar a se acţiona cu curaj şi demnitate în căutarea greșelilor și îndepărta!--break--ˆˆrdquo;rea răului. Lipsa curajului duce la suferinţă și la întreţinerea ei; se știe doar că oamenii lipsiţi de curaj, oamenii laşi, se târăsc toată viaţa, ca viermii pe pământ; iar când acţionăm, să ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu siguranță, dreptatea celor nedrepţi, răzbunarea care fericește doar pentru o clipă. Unii spun că suntem oameni şi trebuie să admitem că suntem imperfecţi, deci ar trebui să fim toleranți... Da, dar cât de imperfecţi suntem şi cum ne afectează aceste imperfecţiuni, contează! Chiar dacă nu am făcut nici o faptă rea, ne putem simţi responsabili de răul din jurul nostru. Şi cu cât suntem mai indiferenţi în faţa răului, cu atât suntem mai departe de prezenţa binelui în viaţa noastră.

De multe ori tergiversăm intervențiile, deciziile, lamentăm sau chiar nu luăm în seamă oamenii care aduc nepăsarea, golănia, mârlănia, necinstea în viaţa noastră de toate zilele și nu luăm în seamă nici pericolul declinului societăţii în care trăim sau, începem să-i judecăm târziu, de multe ori în lipsă, atunci când ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-și ispăși păcatele. Şi resemnaţi, spunem: „Dumnezeu să-i ierte!” Este bine că invocăm această iertare creştinească pentru cei care ne-au făcut și ne fac viaţa un iad, dar de ce să nu luăm atitudine atunci când ei sunt printre noi şi când se mai pot mântui, iar noi să îndreptăm lucrurile, să putem răsufla uşuraţi că s-a făcut dreptate la timp şi să mergem cu curaj şi speranţă înainte în această viaţă? Unii cred că sentimentul acesta al urii apără uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind considerată în acest caz, ca o luptă pentru dreptate, pentru apărarea celor „sfinte” dobândite de-a lungul generaţiilor. Poate au dreptate!? Dar această luptă nu o putem duce cu armele binelui? Cu siguranță nu avem dreptul să dormim! „Deşteaptă-te române!” să ne fie mereu în minte.

În cartea: „România încotroGheorghe Popa ne vorbeşte despre inegalităţi, contradicţii şi nedreptăţi, sugerându-ne a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta  trebuie să existe, ne spune, „un anumit nivel general de spirit civic şi responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, şi propune ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acţiune şi comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional şi politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă şi să se dezvolte „de la cap” şi dă exemplu corupţia. Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O naţiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedeşte o înaltă forţă morală”.

Și ne mai întrebăm cum a ajuns omenirea la atâta ură? De ce ura pare să domine astăzi societatea românească? Trebuie să remarcăm că Alegerile recente din România şi Criza economică au la bază criza morală prin care trece Romania şi motivul principal este acela că nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit mințile şi am neglijat trecutul. Unora le-a fost teamă că îşi pierd posturile, alţii averile dobândite ilicit şi astfel au făcut tot posibilul să ignore sau chiar să îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii şi jurnaliştii care nu s-au lăsat intimidaţi şi cu mult curaj au făcut dezvăluiri (dar nu suficiente!), pentru a lăsa o frescă a vieţii în comunism, şi a celei post comuniste. Și în al doilea r&ˆnd, ne-am obișnuit să dăm în cap elitelor, de la care am putea învăța ce fel de atitudine să adoptăm în fața unor situații, de criză morală.

Este tot atât de adevărat că pentru unii, ura constituie o adevărată plăcere, o hrană a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea că „oamenii iubesc în pripă, dar urăsc liniştit până la moarte”. Și-atunci, să fim buni, iubitori sau să urâm? Să alegem a trăi cu iubire, sau cu ură şi răzbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichității grecești spunea de pe atunci că viața cumpătată, în slujba binelui și a dreptății, trebuie să stea la baza alcătuirii politice a unui stat.

Din Scriptură aflăm că Dumnezeu este plin de bunătate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunătăţii, bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea şi împărtăşirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfânt. „Cine se scăldă în sfera bunătăţii, a iubirii măcar pentru câteva clipe, simte o stare de fericire, de mulţumire, de liniştire…” Cu toţii am simţit bunătatea, iubirea, am simţit cum aceste stări înalţă spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar să ducem o luptă cu noi înşine şi cu cei care ne violează comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit şi cu ignorarea normelor religios-morale dar și a celor juridice; să avem în vedere totodată armonia care există între bunătate, iubire şi dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plâns pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu şi nu a ezitat să-i numească pe unii ,,morminte văruite”. Şi… să acceptăm lipsa contradicţiei între bunătate şi pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun şi drept”, iar acestea două se găsesc într-o perfectă armonie în natura divină: ,,Dreptatea şi pacea se sărută” (Psalm 85.10b).

Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură vorbind despre Normele juridice și Normele religios-morale într-o carte a sa, arată că „legătura osmotică între drept și morală, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept și religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vieții umane, de ieri și de azi, cât și de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală, fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere binele, dreptatea și echitatea, valori scumpe umanismului…”

Îmi amintesc, da, mergeam pe drum... Fusese ultimul drum făcut în țara mea… Era seara unui anotimp care-și dezbrăcase frumusețea, arătându-și goliciunea stranie... Strada avea trotuarele înguste, mașinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustând și mai mult aspectul străzii, arborii desfrunziți, cu crengile ciunge, trunchiurile răsucite, totul dând impresia de boală, de sfârșit de viață... Și fulgii albi cădeau din cer ca o compensație a urâtului din preajmă... Ningea în acea lună a iernii… Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar după acest haos se poate aşterne un strat minunat, unitar de zăpadă, îmi spuneam… Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre... Dreptatea, binele, armonia în care trebuie să ajungem să trăim, căci știut este că numai ea adună, pe când discordia, ura, nu fac altceva decât să dezbine. O lumină se aprindea în mintea mea obosită: Un creştin nu trebuie să-şi piardă speranţa... Emil Cioran o numea „astrul inimii”! În „Jurnalul de idei, Constantin Noica exprima poematic: „În mitul Pandorei rămâne speranţa, ca ultim demers uman, cel mai adânc. În fundul cutiei Pandorei este tresărirea la viaţă, o pâlpâire, o palpitaţie.” Și-n fața ochilor îmi apărea figura severă și totodată blândă, privirea pătrunzătoare a lui Octavian Paler, rostind convingător: „Speranța se organizează, nu se așteaptă!”

Vavila Popovici (Raleigh – SUA) 


„COLINDĂ, COLINDĂ” PRINTRE LALELE SI MORI DE VÂNT.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ÎN ŢĂRILE DE JOS

În calendarul creştin, ziua de 25 decembrie, marcând Naşterea Domnului, a fost şi rămâne dintotdeauna, la loc de cinste. De aceea, indiferent unde s-ar afla, uniţi de magia acestei sărbători, oamenii uită de grijile zilnice, de neîmpliniri, de dezamăgiri şi celebrează cu bucurie, în suflet, Crăciunul. Cu toate că spiritul Crăciunului este acelaşi pretutindeni, tradiţiile şi obiceiurile ce ţin de acest eveniment diferă de la ţară la ţară, de la o zonă la alta.

În Ţările de Jos, de exemplu, sărbătorile de iarnă iau startul cu câteva săptămâni înainte de Ajun. Locuitorii din Ţara Morilor de vânt intră în atmosfera tipică acestei perioade, marcată de slujbe religioase şi festivităţi locale, începând cu ultima sâmbătă din luna noiembrie. Acum încep pregătirile pentru 6 decembrie, ziua de Sfântul Nicolae, Sinterklaas, iar atmosfera festivă ţine până de Bobotează, Driekoningen, pe 6 ianuarie. În tot acest timp, olandezii au parte de momente speciale, mai ales că în Ţările de Jos, sărbătorile de iarnă înseamnă în primul rând, ambianţă.

Sfântul Nicolae vine de la Madrid

Sărbătorile de iarnă sunt deschise în Olanda în noaptea de 5 decembrie, în ajun de  Sfântul Nicolae. În această noapte, copiii îşi lasă la uşă saboţii sau pantofii, pentru ca Sfântul, care călătoreşte dintr-un oraş în altul împreună cu slujitorul său, Petru cel Negru, Zwarte Piet, să îi umple cu daruri. Despre ultimul, cei mici cred că ţine o evidenţă a tuturor lucrurilor pe care ei le-au făcut de-a lungul anului. Potrivit cu ceea ce acesta a notat în dreptul lui, fiecare copil ştie că dacă a fost cuminte şi ascultător, va primi cadouri de la Sinterklaas, iar  dacă boacănele au fost mai multe decât lucrurile bune, Zwarte Piet îi va aduce o nuieluşă.

Tradiţia olandeză spune că Sfântul Nicolae locuieşte la Madrid, în Spania şi în fiecare an el alege un alt port pentru a ajunge în Ţările de Jos. Atunci când Sinterklaas şi Petru cel Negru sosesc cu barca la ţărm, clopotele bisericilor încep să bată. Sinterklaas conduce apoi o procesiune prin oraş, călare pe un cal alb. Dacă Sfântul Nicolae şi Petru cel Negru vizitează Amsterdamul, ei se întâlnesc cu Regina la Palat. După festivităţi, se spune că atât unul cât şi celălalt se întorc în Spania, iar oamenii continuă pregătirile pentru sărbătorile de Crăciun.

Crăciun fericit, Vrolijk Kerstfeest, în Ţările de Jos

Sosirea Crăciunului este întâmpinată aşa cum se cuvine şi în Ţările de Jos. La loc de cinste, în piaţa principală din fiecare oraş se găseşte bradul decorat cu lumini strălucitoare, feerice. De aici, din piaţa principală, pornesc spre fermecătoarele străzi vechi ale urbei, ghirlande de lumini în formă de clopote şi stele. Magazinele sunt frumos decorate în roşu, alb, verde, argintiu şi auriu şi pretutindeni se aud colinde de Crăciun. Oraşele sunt împânzite cu tarabe de modă veche, la care se vând tradiţionalele gogoşi de sezon, Oliebollen şi Andappelflappen, iar de la comercianţii de flori se pot cumpăra coroniţe de brad, conuri de pin decorate şi ramuri de vâsc, dar şi poinsettia roşii şi albe, numite şi “steaua Crăciunului”.

Tradiţii culinare de Crăciun în Ţările de Jos

În noaptea de Ajun, olandezii împodobesc pomul de Crăciun, în ale cărui ramuri prind Kerstkransjes (prăjiturele de Crăciun în formă de coroniţă), bile de sticlă, nuci aurite, panglici, conuri de pin, clopote strălucitoare şi lumânări roşii şi albe. Tot acum, aceştia participă la o slujbă religioasă târzie, după care familia se reuneşte pentru un mic dejun tradiţional opulent, la o oră extrem de matinală. Cu această ocazie, se pun pe masă chifle fantezie, iepure, gâscă, curcan, Gourmetten, somon afumat, diverse pateuri de carne. Gourmetten, cel mai tipic stil de a mânca de Crăciun din Ţările de Jos, include tartine de mici dimensiuni, cam cât o înghiţitură, din carne şi legume, preparate pe loc de fiecare mesean după gustul său, la un grătar special.

Printre preferinţele gastronomice de Crăciun ale locuitorilor Ţării Lalelelor se numără de asemenea, carnea de porc prăjită, precum şi celebra Kerststol - franzelă dulce, împănată cu fructe uscate, iar dintre dulciuri, sunt populare turta dulce şi prăjiturile cu ghimbir, toate cu marţipan, Speculaas (prăjiturele cu mirodenii), Kerstkrans (patiserie decorată cu fructe glasate şi umplută cu pastă de migdale dulci), Pannekoeken (clătite) ori fursecurile aromate şi crocante. O băutură obişnuită de Crăciun în această zonă este faimosul Advocaat, un lichior bogat şi cremos, pregătit din ouă, zahăr şi coniac.

De la Crăciun până la Bobotează

Cu mâncare, băutură şi voie-bună, timpul trece repede, aducând cu el zorii zilei de 25 decembrie. Ocazii de relaxare, prima şi a doua zi de Crăciun - Eerste Kerstdag şi Kerstdag Tweede – sunt sărbători publice.  Dacă pe 25 decembrie se cântă colinde, se interpretează scenete şi se spun poveşti populare despre naşterea lui Hristos, ziua următoare este pusă deoparte pentru destindere şi agrement. Petrecerile, teatrul, concertele, cina în oraş cu prietenii sunt doar câteva dintre principalele distracţii ale olandezilor, pe 26 decembrie. Acest obicei se practică în marile oraşe ca Rotterdam, Haga, Amsterdam şi Eindhoven, însă în sudul ţării, a devenit o datină ca oamenii să participe în a doua zi de Crăciun la ceremonii religioase. Bisericile sunt acum pline de viaţă, şi bucuria naşterii Mântuitorului este împărtăşită de mic şi mare.

De altfel, cei mici, care au două săptămâni de vacanţă în această perioadă, cred că în noaptea de Ajun, Moş Crăciun pleacă din Laponia în Finlanda pentru a aduce şi mai multe daruri. Tot ei merg în ziua de Bobotează cu colindul, costumaţi asemenea celor trei magi şi purtând în mâini felinare. Colindul lor este răsplătit, conform datinii, cu prăjituri şi dulciuri.

“Deschide uşa, creştine!”

Cu brazi, cu lumini, cu zăpadă, Crăciunul vine! În Ţările de Jos sau oriunde în altă parte a lumii, această sărbătoare aduce cu sine momente unice, la care ne vom întoarce în amintire, peste an. Că ne aflăm în ţara în care ne-am născut sau la mii şi mii de kilometri depărtare, să trăim şi de această dată experienţa Crăciunului cu bucurie, cu veselie, cu gânduri frumoase. Să fim primitori de oaspeţi, să dăruim şi să primim din suflet! Şi să nu uităm că familia şi prietenii sunt cel mai frumos dar pe care îl putem primi de Crăciun! Să preţuim acest lucru, să fim aproape de cei dragi, să ne deschidem inima pentru colinde şi urări! Crăciun şi An Nou fericit!

Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)


SFÂRŞITUL DE AN – PRILEJ DE BUCURIE ŞI MELANCOLIE

O stranie melancolie mă încearcă la finalul fiecărui an pe măsură ce sunt tot mai aproape de sărbătorile de Crăciun. Imagini din diferitele momente similare ale vieţii îmi vin cu putere în faţa ochilor minţii. Retrăiesc clipe din copilărie când simţeam mirosul puternic al bradului împodobit ca un amestec de răşină revărsată din seva sa interioară şi de ciocolată emanată de nenumăratele bomboane care atârnau pe toate crengile sale. De fapt, nimic nu îţi conferă mai multă pace decât admirarea unui pom de Crăciun, de preferinţă natural, ce are darul de a-ţi fixa în memorie impresii de neşters.

Sunt clipe unice, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, iar alteori prea grăbiţi pentru a le mai da atenţie, momente când eternitatea pare să ne zâmbească binevoitor în ciuda efemerităţii noastre. Sunt adieri diafane ale unei plăcute făgăduinţe că anul care va urma va fi mai bun, mai plin de realizări şi mai fericit, că tot ce este rău sau încurcat s-a topit, iar un nou început îţi stă în faţă de acum înainte. Nu este de mirare că mulţi dintre noi încearcă în astfel de clipe să promită schimbări majore ale vieţii şi să fie sinceri în dorinţa de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens sau conţinut.

Dar pentru alte persoane sfârşitul de an poate însemna retrăirea acelor fragmente de timp când erau încă alături de cei dragi şi care din diferite raţiuni au dispărut din cercul celor apropiaţi. Fie au plecat de lângă noi în lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care îl trăim. Şi atunci, experienţa devine cumplit de dureroasă, chiar agonizantă, înnegurând viziunea pentru ceea ce va urma în noul an. Nu este nimic mai descurajator decât să ai înaintea ta imaginea unei experienţe fericite ce nu se mai poate repeta vreodată.

În urmă cu două săptămâni am avut ocazia să mă pot plimba pe malurile pitoreşti ale lacului Leman, mai precis să pot vizita vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea munţilor proiectându-se maiestuos, dar protector asupra nenumăratelor aşezări umane răspândite la poalele lor. În interiorul oraşului deja erau făcute pregătirile pentru apropiatele sărbători fapt vizibil printr-o mulţime de brazi împodobiţi şi instalaţii electrice dintre cele mai ingenioase dispuse de-a lungul străzilor principale ale cartierului medieval.

Toate magazinele erau pline de persoane dornice să cumpere bogăţia de mărfuri expuse, preţurile fiind accesibile pentru locuitorii oraşului, însă destul de scumpe pentru turiştii aflaţi în această perioadă. Cu toate acestea, o reţinere interioară mă oprea să mă pot bucura de feeria sărbătorilor care deja se simţea în tot cuprinsul localităţii. Privind de la fereastra hotelului unde stăteam observam mişcarea ordonată a oamenilor plecând şi venind sau a mijloacelor de transport în comun, cu silueta lor inconfundabilă şi cu ritmul lor bine reglat asemenea unui ceas cu adevărat elveţian.

Deşi ningea, aşa cum îmi place, imagine ce îmi aduce mereu aminte de oraşul meu natal Braşov, gândurile îmi rămâneau în zona orizontului „cenuşiu”, fără a putea să mă desprind de impresia de sfârşit de ev ce îmi tulbura sufletul. În zadar mă plimbam pe străzi, vizitam magazine sau încercam să mă bucur de ceea ce era în jurul meu. Chiar şi vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multă împăcare, iar în cursul lungilor nopţi când nu puteam să dorm, aveam tot timpul necesar pentru a retrăi cu putere perioada sărbătorilor de iarnă cu o nostalgie sfâşietoare.

Cred că niciodată nu l-am înţeles mai bine pe Albert Camus decât în această scurtă săptămână petrecută în Geneva, oraş al lui Ioan Calvin – omul credinţei, dar şi al lui Jean Jacque Rousseau – omul „ateismului luminat”, proiecţia celui din urmă fiind mai puternică decât a primului în conştiinţa mea. Întrebările fundamentale pe care mereu am încercat să le evit îmi reveneau cu putere până când durerea semnului de întrebare mă contorsiona în neputinţa de a da un răspuns suficient de clar pentru a-mi linişti sufletul.

În această stare de apăsare am stat până în penultima zi a scurtului meu sejur, abia aşteptând să mă pot întoarce în ţară. Însă nu m-am lăsat până nu am ajuns la catedrala Sfântul Petru, pe care nu pot să o ignor ori de câte ori am ocazia să călătoresc pe aceste meleaguri. Astfel, din momentul în care am trecut de poarta înaltă şi impozantă de la intrare, am simţit că o rază de lumină începe să se distingă la orizont. Atmosfera înălţătoare a acestui sanctuar era de natură să înlăture impresiile discordante ale trăirilor mele confuze.

Am înaintat cu reverenţă către zona altarului şi m-am aşezat pe o bancă în încercarea de a contempla măreţia sa arhitecturală, care semăna izbitor cu interiorul Bisericii Negre din Braşov, locul fiind însă mult mai puternic luminat şi mult mai plin de istorie. Deşi zidurile erau fără ornamente, blocuri mari de piatră distingându-se cu uşurinţă sub forma unei austerităţi similare unei fortăreţe militare, senzaţia de siguranţă se făcea imediat simţită, aşa cum un dig puternic opreşte năvălirea apelor mării asupra uscatului.

Abia în acel loc am putut să mă bucur de apropierea sărbătorii Naşterii Domnului şi a sfârşitului de an. Doar în acele clipe am putut discerne, privind cu uimire către cupola ridicată la zeci de metri deasupra mea, cum cuvintele Scripturii prind din nou viaţă şi sens, iar îndoiala se năruie sub impactul credinţei. Cenuşiul pe care îl simţeam în oraş nu putea să intre în acest Templu, iar bucuria lua locul întristării.

Chiar în acele clipe am simţit că o oază de lumină s-a deschis în mijlocul întunericului ce mă împresura nemilos zi şi noapte, cu o putere greu de descris în cuvinte. Doar aici, groaza sfârşitului nu mă mai teroriza, finalul terestru având înţelesul unui nou început. Era ca şi cum descoperisem o poartă deschisă către cer prin care puteam discerne umbra eternităţii răsfrânte pe pământ.

Intrând într-o capelă ataşată încăperii principale a bisericii, nu mică mi-a fost mirarea când am distins pentru prima dată mesajul central înscris pe vitralii şi scris pe peretele din spatele unui mic amvon. Acesta era: „Post Tenebras Lux”, adică „După întuneric va veni lumina”. Pentru mine a fost ca un răspuns la tensiunea interioară pe care o simţeam de mai mulţi ani, dar care atinsese un apogeu neaşteptat cu acea ocazie.

Nu putea exista o făgăduinţă mai frumoasă pentru noul an decât aceea că după întuneric cu siguranţă va veni lumina, că binele, frumosul şi adevărul în cele din urmă vor învinge braţele tentaculare ale abisului ce stă gata să ne înghită mereu. Că în cele din urmă credinţa că Dumnezeu există şi intervine pentru noi nu reprezintă o minciună sau un basm inventat pentru „motivarea” maselor de oameni disperaţi ai acestui pământ. Că nu suntem o specie condamnată să dispărem ca indivizi şi colectivitate într-un timp mai lung sau mai scurt.

De fapt, bucuria pe care am avut-o în acel loc sfânt m-a urmărit şi după ce am părăsit biserica Sfântul Petru, care în continuare se înălţa mai presus decât toate celelalte clădiri ale oraşului. Coborând către şoseaua de pe malul lacului m-am oprit încă o dată pentru a privi turla impunătoare care străpungea ceaţa, norii şi întunericul din jur înţelegând încă o dată că sensul nostru nu poate fi înţeles decât în lumina credinţei insuflate de puterea Sfântului Cuvânt.

Naşterea lui Hristos nu reprezintă o povestire relatată într-o carte alcătuită de oameni, ci ea este în primul rând o experienţă pe care orice om o poate trăi în conştiinţa sa ca alternativă la disperarea, bucuria oarbă şi dorinţa de petrecere a unei lumi ce se îndreaptă către neantul fără de întoarcere al nefiinţei. Ea reprezintă singurul antidot împotriva neliniştii existenţiale în faţa întrebărilor fără răspuns, ce ne terorizează mai mult sau mai puţin evident conştiinţa. De fapt, doar după trecerea acestei experienţe am putut să retrăiesc pe deplin farmecul sărbătorilor de odinioară, când prospeţimea tinereţii şi încrederea de la începutul vieţii îmi confereau o bucurie durabilă şi imaculată, asemenea fulgilor de nea căzând din cer într-o frumoasă noapte de decembrie.

Octavian Lupu (Bucureşti)


MITURI AMERICANE: CINE VREA SĂ FACĂ ROST DE ARMĂ, TOT FACE ROST!

Recentul masacru de la şcoala din Newtown, Connecticut, este un semnal de alarmă pentru societatea americană, ale cărei standarde morale s-au redus simţitor în ultimii ani. Armele de foc se află la dispoziţia oricui şi sunt doar mobilul prin care se poate pune în aplicare ceea ce copiilor li s-a inoculat deja in minte din filmele cu crime, cu care aceştia îsi alimentează imaginaţia încă de la o vârstă mică. 
Guvernatorul acestui stat, Dannel Malloy, a spus că "răul a vizitat această comunitate în ziua de vineri".  Şcolile din care binele a fost dat afară (copiii nu mai primesc nici un fel de educaţie morală) sunt vizitate tot mai des de acest "rău". 

Vina o poartă în primul rând, societatea, care este refractară în a-şi găsi un timp minim pentru a stabili cauzele ce conduc la astfel de situaţii. Dacă încerci să discuţi despre violenţa propagată în toate filmele şi despre liberalizarea accesului la arme, nu te ia nimeni în seamă. Se discută puţin despre aceste lucruri, în general doar când au loc astfel de masacre. Oamenii s-au obişnuit deja să nu facă nimic în acest sens. 

Ce măsuri se pot lua pentru prevenirea altor evenimente de acest gen (nu numai în şcoli, dar şi în alte locaţii)? Din păcate, nu cred că există un remediu imediat.  Ar trebui să se înceapă prin a-i educa pe copii împotriva violenţei si a restricţiona accesul la materialele care le sădesc în minte astfel de idei, continuând cu îngradirea accesului la arme. 

Dacă legea ar interzice aceste arme, sunt convins că numărul masacrelor ar scădea. Americanii au urmatorul mit: "Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost".  Acesta nu este un argument, nu are nici un suport logic. În acest caz, ar trebui să se liberalizeze de pildă, şi drogurile. Prietenii mei care sunt proarme spun că accesul la arme îi protejează împotriva unui eventual regim totalitar. Cine ştie cum se mai schimbă situaţia pe viitor?

Dacă populaţia din Siria ar detine 10% din armele pe care le au cetăţenii americani, regimul Assad ar fi căzut demult, spun ei.

Ar trebui să fie obligatoriu un examen psihologic atent pentru cei care încearcă să achiziţioneze o armă, iar deţinerea permisului de port-armă ar trebui sa impună controale periodice pentru a se stabili dacă posesorul armei este pe mai departe o persoană fără probleme psihice. 

În SUA există mai multe arme pe cap de locuitor decât în oricare altă parte a lumii. Americanii sunt de părere că dreptul de-a purta armă este "sfânt", fiind stipulat în al doilea amendament al Constituţiei, ceea ce înseamnă mult pentru ei. Cred că majoritatea nu gândesc mai departe de atât. Ei consideră că acest amendament ne separă de alte ţări ale lumii. Libertatea, inclusiv aceea de-a purta armă, îi face mai puternici decât orice altă naţie de pe glob. Este clar că "plusurile" şi "minusurile" nu sunt analizate în mod serios. Ce este mai important: să ne credem liberi şi diferiţi faţă de toată lumea sau să reducem numărul unor astfel de mascare şi copiii noştri să fie mai siguri în şcolile americane?

Octavian D. Curpaş (PhoenixArizona, SUA)


MARIAN BARBU DIN PERSPECTIVA DIMENSIUNII 4D

A debutat în poezie aidoma incomodului şi autoritarului Al. Piru, definit de Eugen Simion ca ultimul mare istoric literar ‚,generalist’’ – adică specialist în toate epocile din cei 600 de ani ai literaturii române.

Îngăduiţi-mi să cred că profesorul meu Marian Barbu a ţinut să ne dăruiască straşnicul volum al şaselea din Trăind printre cărţi - amazonianul său serial, deltă deschisă spre patru zări - şi cvartetul sororalelor  cărţi de poezie – Aproximări soresciene (titlu inadecvat, de volum de eseuri), Cuvântul – neîmblânzitul cleştar, Mulţumesc lui Newton, Înfricoşata iubire sau Statuile iubirii  - mirese dalbe pe dinăuntru, policrome pe afară, reunite într-o casetă elegantă, ca într-o ladă de zestre ferecată în taine neştiute - pentru a ne reaminti, în stilu-i barbian (la concurenţă cu cel barbilian al distinsei profesoare de matematici Ileana Barbu, tovarăşa de tâmplă şi alne nopţi creatoare, munteanca de lângă Mânăstirea Dealu, iubitoare de copii doi: Simona  - Chicago, Dragoş – Montreal şi de nepoţi trei) că, în acest an de graţie 2012, se plineşte o jumătate de mileniu de când Domnitorul-Filosof Neagoe Basarab a urcat pe tronul Ţării Româneşti.

Din lumea titanilor, bazileul Neagoe Basarab, contemporan cu Erasmus, Rafael, a înnobilat spiritualitatea românească şi europeană cu două monumente unicat, eclatante sinteze ale culturii poporului-carrefour, în profundă armonie cu esenţele tari ale punctului de interferenţă dintre Răsărit şi Apus.

Aici, la Porţile bifrons, precum legendarul Ianus, balans şi absorbţie: Orient–Occident, adulmecă mersul vremurilor, le îmblânzeşte şi le supune poporul răspântie magică a Drumului Sării – vitală substanţă motor -, a drumurilor vinului, mătasei, aurului, chihlimbarului.

Poporul punct nodal, stea polară a culturii din Europa Veche, din Europa obârşiilor perene…

Amintindu-l pe Neagoe Basarab, am în vedere faimoasa Biserică a Mânăstirii Curtea de Argeş şi cea dintâi capodoperă a literaturii române: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, concomitentă cu Principele lui Nicollo Machiaveli.

Marian Barbu a debutat cu poezie nu pentru că ar fi înainte de toate poet, ci pentru a urma strălucitul model al divinului G. Călinescu, cel care le cerea criticilor să rateze cât mai multe genuri literare, înţelegând prin ratare exersare întru poezie, proză, teatru – pentru a nu se specula că aceştia se pricep doar la a comenta, a cârti pe marginea literaturii, nu şi la a se înjuga la genurile creaţiei lirice, epice, dramatice.

De altfel, pe frontispiciul copertei din urmă a tuturor celor patru noi volume de versuri, prolificul autor craiovean înscrie un citat semnificativ din Vladimir Streinu: ,,Înţeleg ca un poet să nu fie şi critic; dar nu voi înţelege ca un critic să nu fie şi poet’’.

De factură vădit livrescă – stârnită adică mai ales de marile opere fundamentale ale predecesorilor -, poezia domnului Marian Barbu are o prospeţime anume, o mireasmă reconfortantă de sculptură în lemn abia răsărită de sub teslă şi daltă, prin tăietură directă, respectând fibra şi nodurile, direcţia de creştere a noii fiinţe – sculptura/ poemul – ce ţâşneşte cu zglobie în lume cu nonşalanţă, cu ingenuitate.

Poemele sale te fură prin geana de lumină jucăuşă din care transpare spiritul oltenesc, mirosul de praf de puşcă din flinta abia trezită la viaţă a haiducului Iancu Jianu, dar şi unul din arheii lumii de pe Terra şi din univers: Homo ludens, nu totdeauna senin, ci, deseori, cu înnourări de pandur din oastea lui Tudor Vladimirescu.

Asemenea limbii române, poezia lui Marian Barbu are o geană de substrat dacic, care şi-a absorbit limba fiică: latina, dar şi o sprânceană semeaţă şi mândră, de poartă maramureşeană, care îţi ia ochii prin măreţia somptuoasă, de o severă armonie, punându-te în gardă că, dacă-i treci pragul, intri într-un alt spaţiu, protejat şi ocrotitor, treci în tărâmul sacru al familiei ancestrale unde cutuma are putere de lege inexorabilă şi de judecător suprem.

Îţi ia ochii şi prin străvechile motive ce o înnobilează: Roata Soarelui, Funia Vieţii, colţii Marelui Lup Alb/ stindard dacic…

Monitorizată, vegheată din înălţimi olimpiene de ochiul strălucitor şi rece al criticului, al istoricului literar -, poezia profesorului Marian Barbu, deşi livrescă, are un fior liric aparte, o vibraţie de brazdă reavănă, aburindă, grabnic răsturnată de fierul de plug ascuţit impecabil, sub clar de Lună, precum briciul de bărbierit chipuri şi idei al străbunicului.

Are, însă, şi pecetea infailibilă, sigiliul fierbinte, din ceară burgundă, al spiritului locului: spiritus loci, din care s-au născut Neagoe Basarab, Dionisie Eclesiarhul, Chesarie al Râmnicului, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, dar şi Mihai Viteazul, BRÂNCUŞI, Petre Pandrea, V. G. Paleolog…

Şocant au ba pentru unii, îndrăznesc să afirm că lirica lui Marian Barbu din acest Bildungsroman liric, din acest cvartet de coarde ce-şi caută vadul propice învolburărilor, descătuşărilor din vârsta de apogeu a creaţiei sale, incluzând destul de recentele Provizii de soare (2004), Oglinzile din Chicago (2006), Poeme americane (2008), se circumscrie în conul de lumină al unui postmodernism avant la lettre.

Referitor la noul şi impresionantul volum Trăind printre cărţi, observ doar că acesta îmbogăţeşte corpul de oaste al cavalerilor danubieni în armură de neînvins: Universalia… (despre cărţi din literatura lumii), publicat în 2010, şi Amurgul zeilor ..olografi (2011) – adevărat roman epistolar – adică al tomurilor de 750-860 de pagini.

Regăsim în tripticul menţionat acum monumentalitatea arhaică din Poarta Sărutului de la Tg. Jiu şi din ţăruşul de foc/ axis mundi: Coloana Infinirii, înfiptă de BRÂNCUŞI în ochiul lui Goliat şi în noada stătută, preastătută a Occidentului şi Orientului ce şi-au ucis obârşiile, prin uitare şi supunere oarbă sub ochiul Ălui din Baltă, satanicul ban şi consumism animalic.

 Să ne bucurăm, prieteni dragi, fraţi şi surori, de noile daruri literare oferite de profesorul Marian Barbu în această sfântă zi, cu o săptămână înainte de realinierea, după 25.960 de ani, a planetei Pământ, cu Soarele şi Centrul Galaxiei.

La mulţi ani tuturor, întru noile dimensiuni spirituale: 4 D şi 5 D !

Ne revedem în a opta civilizaţie a (l)humii…

Dan Lupescu (Craiova)


ZIUA RECUNOȘTINȚEI
(
Thanksgiving Day)

„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.”  Silvio Pellico

Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate. Ce bogăţie spirituală, mută! Gândesc că oamenii, de obicei, evaluează material vârsta unei păduri, după numărul şi grosimea arborilor, după întinderea suprafeţei lor, etc. Doar poeţii?  Poeţii o cântă şi-i înţeleg frumuseţea şi bucuriile, dar şi durerea singurătăţii. Numai poeţii aud suspinul, şoaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. În ea se răsfrânge cerul, mulţumit de sine.

O pasăre cântă legănându-se pe o ramură. Soarele trimite miriade de raze ce vibrează, ca râsul unui zeu fericit, dansând pe trunchiurile zbârcite ale arborilor, încălzindu-le frunzele rămase. Pădurea toată pare mulţumită. Și gândesc că cerul aşteaptă liniştit  rugile noastre de mulţumire. Recunoștința! 

Cicero spunea că recunoștința este una din importantele virtuți, chiar „părintele” lor.  Și cred că ea poate fi definită în acest mod datorită simplității, sincerității și purității ei. Recunoștința este un mod de a ne bucura de ceea ce suntem, de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce am dobândit prin muncă și strădanie. Ne ajută să vedem partea bună a vieții și ne dă curajul de a merge mai departe.

Joi, 22 noiembrie a acestui an, este ziua Recunoştinţei sau Thanksgiving, zi de sărbătoare a poporului american, zi de reflecţie, prilej de închinare şi adorare a Domnului Dumnezeului nostru.

Istoria acestei sărbători începe cu primii colonişti englezi care s-au stabilit în America de Nord, în anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarnă geroasă şi jumătate din ei - se spune - au supravieţuit foametei şi gerului. În anul următor au avut parte de un timp prielnic, o recoltă bogată, ceea ce a prilejuit sărbătorirea, ca semn al recunoştinţei.

Thanksgiving Day a fost proclamată sărbătoarea  naţională a Americii de către Abraham Lincoln (1809-1865), cel de al 16-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii, cel care dădea înțeleptul sfat: „Asigurați-vă că picioarele vă sunt puse în locul potrivit, apoi stați ferm!” (Be sure you put your feet in the right place, than stand firm!).

În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluţie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sărbătoarea naţională a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificaţi pentru această zi, deoarece cu aproximativ 400 de ani în urmă, la masa festivă s-a servit CURCAN. Este adevărat că pelerinii foloseau această denumire pentru orice pasăre sălbatică. Cu timpul însă, tradiţia s-a fixat asupra acestei păsări – curcanul -, din bunătățile de la masa tradiţională nelipsind nici dovleacul, merişorul, porumbul, varza, scoicile, cartofii. Dar alături de toate acestea servite la masa festivă, trebuie aduse mulţumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, cum suntem, unde suntem, mulțumiri celor care ne ajută să ducem un trai civilizat, în linişte şi libertate. Să ne rugăm pentru noi şi pentru ei, ca Dumnezeu să ne călăuzească pp class=/spanaşii spre bine!

Cu aceste gânduri părăsesc pădurea, Lacul Lynn din Raleigh. În faţa mea, pe poteca maronie, trec veveriţe. Se opresc, ridică cozile lor stufoase: „Punct - virgulă, punct - virgulă!”. Un vânticel începe să bată aruncând ace de pin din copaci şi frunze maronii cu o geometrie fermecătoare. Gânduri de recunoștință mă însoțesc: Recunoștință datorez întâi țării în care m-am născut și am trăit cea mai mare parte din viață, recunoștință datorez țării care m-a primit și care mă ajută să-mi duc traiul pe mai departe!

Mulţumesc Ţie Doamne!

Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)

 

ATELIER

“MAREA CARTE A DESTINELOR” 
DESPRE NAŞTEREA LUI MIHAI EMINESCU (BASM)

Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, într-un sat liniştit unde  doar păsările cerului, libere şi nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice şi poezie.

În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, totuşi, ascundea o mare suferinţă.

În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. Mai stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. Acest copil, născut în atâta linişte, unde doar în pustietate mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând universul şi romantismul naturii lui.

Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său.

-  Vom putea, oare, să-i oferim ceva ca răsplată pentru dreptatea şi dragostea lui faţă de oameni, întrebă unul dintre îngeri.

- Nu, răspunse celălalt înger. Dumnezeu i-a dat harul de a-şi apropia muzele şi, astfel, să aibă, sufleteşte, alături de el, oameni minunaţi din toate generaţiile care îl vor urma. Şi, abia ce rosti îngerul ultimele sale cuvinte şi camera în care se afla copilul se îmbrăcă în miresme de pădure tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de tei. Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai Eminescu.

Gabriel Dragnea (Bucureşti)


MONOLOGUL BUNELOR ATENTII SAU UN ALTFEL DE JURNAL AL VREMURILOR ABRUPTE

Nostimităţi viscerale,

La început a fost sugestia, mai apoi trestia s-a trezit cugetătoare, ca în final să fie frântă de adierea unui vânt indiferent...

Moartea pentru predicatorii ei „necrofili” înseamnă alegerea unei vieţi sfârşite în angoasa tuturor fărâmiţărilor firii şi cu „certitudinea” corporalităţii ca instinctual şi cam astfel se întâmplă totul... invadezi vieţile celorlalţi cu trăire iar ei accepta până la un moment dat ruminaţia gestuală a eului regăsit întru smerenie, după care îţi zic "am obosit şi vreau să plec nu mai suport” şi în loc de ale tale pot fi şi ale mele dintru ale noastre, totul se surpă şi totul nu piere ci se afundă-n oaza unui egoism de fatalitate putrefactă... pe o pleoapă am zugrăvită viaţa şi pe o alta gravată trăirea, cele două clipe de greaţă şi graţie... însă trăirea pare-se că luminează viaţa, iarăşi viaţa încearcă să pen-umbrească trăirea…

În amurg, părea frig dar era doar vreme rece şi ploua molcom în petrecerea orelor lumii iar eu stăteam întins pe pat; lângă mine erau împrăştiate cărţi şi hârtii pe care era trecută estetica; un curs, cuvinte risipite minţii, camera albă, birou maro deschis şi în toată vremea am lângă mine un ceas; este 22:50 şi scriu continui să scriu... despre aceste nostimităţi viscerale

Amintiri dinspre singurătate,

Un tip care încerca să se strecoare prin lume ca un om bun, mi-a spus cândva: "dacă mă arăt lumii pot fi acaparat de lume şi mă pierd în deşertăciunea ei iar dacă mă strecor acesteia pot fi oricând marginalizat pentru că nu mă supun efemerului ei”... astfel că "nu-mi place lumea, de aceea caut să îmi apropii oameni trăitori - ai dreptei credinţe - cât mai mulţi oameni, căci ei mă pot duce spre Dumnezeu” ...să ştiţi că natura indiferent cât o încorsetează omul are tăria Cerului şi nu se lasă biruită de simulacrele încercate prin laboratoarele lumii ...nu ştiu de ce mă simt adeseori cumva parcă pierd în fiece clipă Ceruri şi am parte numai de neorientare în Fiinţă... în această plagă a vremilor omului vlăguit de ura sinelui, mă simt în solitudine, şi, niciodată nu am fost mai mult decât un vlăstar crescut anapoda –n carnea frivolă a lumii, deprinsă cu deriziunea, pe ăst al arendării dat omului, pământ, prea apăsat de griji lumeşti...avem o singură inimă, o singură drept credincioasă privire spre Dumnezeu şi un singur chip; dar oare pentru ce asemănare dacă nu spre cea a Tatălui şi a Mamei întru Hristos...? dar atunci când imaginea lor nu se regăseşte în NOI parcă - nu-i aşa - ne suntem tot mai străini şi pustiiţi de singurătate ...de ceva vreme sunt tot astfel un străin, pustiit de frământări sufleteşti şi rătăcitor după al Norului dor... întocmai ca-n desele mele amintiri dinspre însingurare…

Trupuri şi atât,

Doar trupuri mari şi mici, conştiinţe aleator aşezate una în penumbra celeilalte, lipsite de vreun viciu cules dintr-un înşelător discernământ retrovizor, măcar că de ceasuri rele ori de ceasuri bune străbat calea cea fără de răzbatere a firii, râsului şi a uitării de Eul; şi totuşi înainte de toate sunt cele ale începutului de OM, şi astfel, aflarea unui sens poate arăta întâlnirea acestuia cu lumea; dar pentru că lumea „aleasă” îl crucifică pe OM, tot mai des Cerul, cu tristeţe se aşterne în cruda-i volbură asupra căpătâiului aleşilor lumii, iar Norul este cel care le aduce orbirea...

La fruntea spână a stăpânului, zace dezinteresată mâna servitorului, ca mai apoi în cuşca aservitului, spintecat de frică şi strivit de ura sinelui, privirea stăpânului să-i fie doar un mod factice a tragicului de “a stăpâni” priveliştea „servituţii”...

Fascinant textul tragic pe care îl „savurezi”, precum cea mai dulce pagină a omenirii, aflată în pragul colapsului de rătăcire, prin frivolitatea unei gândiri reminiscente căutării ambiguităţilor din viaţă refuzând astfel trăirea unui “ceva”...

Dincolo de culoarea vieţii am adăugat puţină, foarte puţină nuanţă de trăire şi mai apoi mi-am permis să între-văd altfel lumea... iată o perspectivă umană (mi-)am spus văzând în oglindă ghicitura, care însemna aspiraţia lumii întru Hristos... în toată alergarea asta bezmeticită de cotidian, parcă se adună între noi dintre lumi, „oamenii” tuturor eşecurilor căderii sufleteşti sau pare că se strecoară printre noi şi acei nefireşti fani ai firii pământeşti promotori, ei înşişi considerându-se sfidător şi făţarnic „vinovaţi că există”... în zorii cei fără de privelişti, ochii lumii îşi fac loc vieţii, iar prin amiază, până şi ţinutul privirii este altul decât acela pe care ochii îl sugerau în zori, urmând ca în amurg să încercăm a ne edifica, asupra ceea ce ochiul a văzut iar privirea nu şi-a imaginat decât că va fi cu totul şi cu totul altfel... nici o şoapta nu ne mai poate afla în preajma locului, de unde poate că s-a rostit cel dintâi Cuvânt... Viaţa...

Am aflat la orizont un ţinut aproape pustiit de ochii lumilor întreg pământului dar nivelat de paşii „omenescului”, desprins parcă din nenaturala „contemplaţie” evaziv-sectară a “predicatorilor morţii”, dar în acelaşi timp şi deprins cu denaturata viziune de nişă, specifică făţărniciei firilor deloc demne de cele cereşti; implicitul irealităţii inumanului, cea nemijlocită moral dar mediată etic de contractualul vârstelor târzii, specifice doar omului intercesiv, nu îl scrie decât acela care ieşit din vertijul cotidian şi îşi apare drept sieşi, un eliberat de predeterminările birocratice... “a scrie" şi “a rămâne citit" „a te delăsa” sedus de Cer spre “a fi" şi „a încerca” să întocmeşti întru Fiinţa viaţa sau trăirea, pentru de altfel(ul) celui mai de pe urmă răgaz... doar că în lume, un singur OM nu a contat, ci numai urmarea lumii înspre hula, de după paricid, fratricid şi deicid…

Înclinaţia nenaturală către Eul vanităţii din a scrisului fervoare poate, degenera unui Cer deasupra, ecoul „apocalipticului” glas gutural şi unui pământ dedesubt îi poate genera fărâmiţarea; Sunt vremi în care “predicatorii morţii” nu se sfiesc a –şi demasca prin făţărnicia şi îndrăzneala lor, declinul (de)căderii „eului” lor din ne-Cuvântul, cu care-şi acoperă „dogma” demagogiei... nereuşitul retuş al exercitării dialogului poate duce lumea în ispita de "a privi" fără "a face" un Ceva (aici Ceva, putând să însemne dovedirea ca dat spre trăire a Eului şi /sau aprobarea trufiei perpetue ca exerciuţiu de suicid prin ura Sinelui)… de aceea pământul este doar trupuri şi atât

Ştefan-Mihai Martinescu (Haţeg - Hunedoara) 


DOMNIŞOARA RENDAS

Motto “Oamenii sunt singuri pe această lume din multe motive. Unora le stă în fire. Poate că s-au născut prea răi sau poate că s-au nascut prea blânzi. Dar majoritatea oamenilor sunt aduşi în această situaţie de o întâmplare, de o catastrofă sau de nefericirea în dragoste sau altceva care li se întâmpla în viaţă şi nu face parte din planurile lor. Ştiu însă, cu siguranţă, orice ar spune unii dintre ei: nimeni nu vrea să fie singur!” Allie (Taken, Steven Spielberg)

Aneta îi fusese elevă cândva, iar acum îi era menajeră devotată. Obişnuită a trăi în singurătate, Domnişoara Rendas o acceptase greu în preajma ei, însă nevoile cotidiene fiind mai mari decat aroganţa şi orgoliul, se văzu nevoită să abdice  de la una din primele învăţături pe care în copilărie le primise de la mama ei şi anume aceea că “uşa casei să nu o deschizi decât preotului şi poştaşului”.

Relaţia lor debutase ezitant şi Aneta, mereu timorată, strânsese multe lacrimi în colţul ochilor, neştiind cum să o servească pe Domnişoara veşnic nemulţumită şi irascibilă. Cu timpul însă, se obişnuise cu hachiţele acesteia, învăţase să îi desluşească mimica, gestica, să îi anticipeze dorinţele sau nemulţumirile. O ajutase desigur şi firea-i blândă, supusă, Aneta ajungând, printr-o amară ironie a sorţii, să găsească mulţumire soţului în faţa căruia nu cartea şi care iată, făcuse din ea candidata ideală pentru slujba oferită de o persoană dificilă precum Domnişoara Rendas.

Aneta se oprise în drum şi cumpărase Domnişoarei câteva gogoşi calde. Spera să o îmbuneze în acest fel. Nu se întâmpla des să întarzie, dar aceste rare momente erau aspru şi îndelung comentate. Descuie cu oarecare teamă uşa şi mare îi fu surpriza să constate că Domnişoara nu era singură… În lumina blândă a acelei dimineţi de toamnă, la măsuţa aşezată lânga fereastra acoperită cu perdele vaporoase de organza, Domnişoara zâmbea unui domn. La fel de vârstnic ca şi ea, bine îmbrăcat şi cu o statură impozantă, domnul părea a se bucura de compania ei şi amândoi alcătuiau un tablou frumos al senectuţii.

Aneta dădu să se retragă, murmurând un salut, însă Domnişoara o opri, cerându-i o cafea pentru ea şi un ceai pentru domnul. “Sa fie negru, cu doar o linguriţă de zahăr“ precizase domnul, cu o familiaritate necuvenită… apoi îşi întorsese din nou privirea către Domnişoara, continuând conversaţia întreruptă de sosirea Anetei. Când comanda sosi, Domnişoara îi comunică zâmbind că serviciile ei nu îi sunt necesare până la sfârşitul zilei, precizând de asemenea că o va anunţa telefonic în privinţa revenirii la îndatoririle sale. Aneta plecă, usor contrariată, bucuroasă totuşi că va avea, după cum se părea, cel puţin o zi liberă.

Domnişoara îi scrisese lui Anton fără prea multe speranţe de a primi un raspuns. Îi scrisese mai degrabă din dorinţa de a se întoarce într-un trecut în care ea era tânără, independentă şi dorită, conştientă de magnetismul pe care îl exercita asupra bărbaţilor. Anton era unul dintre aceia care o admiraseră fără rezervă dar şi fără speranţă, cunoscută fiind aroganţa Domnişoarei, despre care se spunea că nu făcuse niciodată posibilă, nici unui bărbat din anturajul ei, prezenţa în alcov. Mai în glumă, mai în serios,se făceau speculaţii în privinţa orientării ei sexuale şi numai morala vremii o ferea de eticheta şi judecata absolută a oamenilor.

Cu toate acestea, iubise. O dată, cândva. La Paris, acolo unde părinţii, oameni cu stare în anii premergători războiului, o trimiseseră la studii, după moda vremii. În primii ani se dedase studiului, însă în anul din urmă descoperise plăcerea de a colinda faimoasele ateliere, restaturante şi cafenele din Montparnasse. Era o perioadă tulbure, sub impactul politicii de forţă impus de Germania nazistă oamenii încercau totuşi să trăiască liber şi trăiau cu frenezie acele ultime zile ale libertăţii şi demnităţii. Între cafenelele de zi şi cluburile de noapte, între colaboraţionism şi rezistenţă, între Petain şi Sartre, se scria nu doar istoria ci şi poveştile de viaţă. Poate a Domnişoarei ar fi fost una fericită, căci fericită era când l-a cunoscut pe Jean Paul… însă acesta, între dragoste şi război alesese Mişcarea de Rezistenţă şi astfel povestea lor de iubire luase sfârşit aproape înainte de a începe, iar Domnişoara, rechemată de părinţi în mare grabă, plecase lăsând Parisului o parte din inima ei, dacă nu chiar inima toată.

Revenită în ţară nu îşi regăsise uşor “cadenţa”, bântuită de amintiri pariziene într-un oraş dâmboviţean, încercând fără succes să reintre în atmosfera de acasă unde nu se mai simţea demult ”acasă”. Perioada ei de frământări sentimentale şi existenţiale nu trecuse, când Domnişoara se văzu, fără de voie, ca atâtea mii de români, victimă unei noi orânduiri care scosese oamenii înstăriţi din locuinţe, intelectualii din biblioteci, barouri şi birouri, studenţii din Universităţi, pentru singura vina de a fi descendenţii unor familii vechi, ai unor negustori bogaţi sau ai unor chiaburi înstăriţi. Îsi pierdu astfel pe rând slujba, locuinţa şi în scurt timp, părinţii, deportaţi în Bărăgan unde îşi găsiră sfârşitul în mai puţin de doi ani. Tatăl pierise din cauza unei pleurezii netratate iar mama, crescută şi educată la Ecole Notre Dames, prea fragilă pentru a suporta impusele condiţii aspre de viaţă, îl urmase în nefiinţă, la puţină vreme, răpusă de inimă rea.

Domnişoara îi plînse în tăcere şi, odata cu ei, îngropă şi ultimele rămăşite ale sorgintei ei nesănatoase. Încuie în dulap blănurile fine, se uniformiză cu marea masă proletară, îmbrăcă un loden ponosit cumpărat dintr-un talcioc, înlocui pantofii cu toc, din piele fină, cu trotteri din imitaţie de piele, şalurile de mătase naturală cu fularele tricotate, fustele elegante din tafta cu mult mai modestele fuste cadrilate şi astfel echipată, bătu la toate uşile, în căutarea unui loc de muncă, pe care îl obţinu cu oarecare dificultate, la o fabrică de anvelope.

Domnişoara nu avu suficientă tărie de caracter să îndure demn vicisitudinilele noii sale vieţi, aşa încât nu dură mult până deveni informator al aparatului represiv. La început, dintr-un soi de necesitate, mai târziu – necesitatea se transformă într-un soi de plăcere bolnavă. Îşi turna pe rând colegii, maistrul, vecinii, ba chiar şi puţinele prietene, a caror companie o căuta acum mai des. Când notele ei informative deveniră tot mai apreciate pentru acurateţe, cererea ei de a-i fi redat dreptul de a profesa îi fu acceptată, văzută de forul căruia îi raporta ca pe o oportunitate de a avea control asupra unui grup elitist de intelectuali, posibili “duşmani ai poporului”. Domnişoarei i se facilită obţinerea unei locuinţe spaţioase, se întorsese la catedră, îşi redeschise dulapul cu blănuri naturale şi sertarul cu lenjerie franţuzească şi îşi recapătă aroganţa.

Anton, domnul care îşi bea acum liniştit ceaiul în sufrageria ei, avusese de suferit cu ani în urmă din cauza notelor ei informative însă, din fericire, nu cunoştea chipul şi numele torţionarului său. Fiul unui distins avocat şi membru al Partidului Naţional Ţărănist, Anton încercase în 1951 să părăsească ţara împreună cu un grup de trei prieteni. Planul minuţios pus la punct fusese zădaănicit însă de nota informativă transmisă de Domnişoara şi speranţele fugarilor zădărnicite în apropierea graniţei. După interogatorii severe şi o perioada lungă de detenţie, Anton îşi recâştigase libertatea, dar îşi pierduse familia.

Scrisoarea Domnişoarei, parvenită după ani de absenţă şi singurătate, îl bucurase. Şi-o amintea, frumoasă, mereu elegantă, puţin distantă şi oarecum arogantă, dar îi plăcuse întotdeauna ca femeie. Ca om nu o cunoştea, drumurile lor se intersectaseră pentru scurtă durată iar conversaţiile de cancelarie fuseseră convenţionale. Nutrea însă dorinţa de a o cunoaşte, ba chiar mai mult, visa acum – de ce nu? – la a-şi petrece zilele, câte or mai fi având, alături de ea. Anton fusese întotdeauna un om de acţiune, hotărât, şi îşi păstrase acest atribut şi peste ani. Avea în buzunarul drept un inel cu safir, singurul rămas de la distinsa doamnă Chiriţescu, mama lui. Intenţiona ca într-un moment potrivit, dar nu mai târziu de azi, să îl ofere Domnişoarei şi spera să nu fie refuzat.

Momentul se ivise acum, că ştia ca vor fi singuri, că menajera primise liber pentru tot restul zilei… G&ˆnditor, îşi sorbi ultima înghiţitură de ceai, sub privirea caldă a Domnişoarei care credea că vizita se apropia de sfârşit… Contrar aşteptărilor Domnişoarei, nu se ridică. Îi caută mâna şi privirea peste masă şi cu o voce joasă, îi vorbi despre singurătatea şi speranţele lui. Fără a-i lăsa mâna din mâna lui, scoase din buzunarul drept micul safir şi – cu voce gravă, aproape solemnă – îi ceru să fie soţia lui.

Domnişoara îl ascultase în tăcere, cântărind rapid cuvintele lui şi oportunitatea de a deveni, în amurgul vieţii, soţia unui om al carui călău fusese cândva… şi acceptă cererea în căsătorie cu aceeaşi lipsă de scrupule cu care semnase notele informative în trecut. Voia să îşi croiască un crâmpei de fericire şi cum adevărul îl ştia numai ea, în acea lumină blândă a dimineţii de toamnă, totul i se părea posibil, i se părea că totul era cum ar trebui să fie…

Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)


VIAŢA  DUPĂ  VIAŢĂ

Pe scara vieţii mele fac popas…

Şi-ncerc s-adun în mine tot ce-a fost,

Căci drumul mă conduce pas cu pas

Spre Tine, ziditor de vieţi cu rost!

 

M-ai ajutat în drumul meu oprit

Să nu privesc în jos… Să n-ameţesc…

Căci de la Tine un Cuvânt Sfinţit

Mi-arată cum să urc… Nu şovăiesc

 

Să îţi ascult Cuvântul Ziditor!

Căci vreau să văd Lumina ce-o împarţi

Cu dragoste şi pace, tuturor,

Spre toţi copiii Tăi!... Şi ai mei fraţi…

 

Îmi recunosc greşeala, ce-am greşit

Cu fapta… Sau cu gândul… Pe pământ…

Şi mă întorc la Tine preasmerit,

Căci sunt pârâşul meu la Tronul Sfânt!...

 

Eu las pământului ţărâna mea…

M-am nevoit să scap de tot ce e urât…

De şubred trup, ţinând la coaja sa…

Să mă întorc la Cerul Tău cel Sfânt!

 

Căci viaţa noastră-i goală… Şi-i învinsă

Când Dumnezeu nu locuieşte-n ea!

Din tot ce-a fost mereu în viaţa  mea,

Doresc s-ajung acolo-n Viaţa Ta,

 

Să-ncarc hambare-n viaţa viitoare

Cu roadă Sfântă din Sămânţa Ta

Ce-ai semănat-o… Şi ai pus-o-n soare

Ca s-o-ngrijesc… S-o urc la Mila Ta...

 

Să scot către Lumină firul Tău

De viaţă!... Şi cu Vorbe Ziditoare,

Ce mi-ai trimis pe razele de soare

Mi-a întocmit cărări spre Casa Ta!

 

Ca să mă întorc în Cerul Tău cel Sfânt

De şubred trup, ţinând la coaja sa,

M-am nevoit să scap… De tot ce e urât!...

Eu las pământului ţărâna mea…

Lucia Pătraşcu 


ÎNTÂMPLĂRI DE DEMULT

- Bunicule, mi-ai promis că îmi povesteşti într-o zi de ce şchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când soseşte mama, ne aşezăm aici, pe băncuţă, şi povestim.

- Bine, să ne aşezăm.

Şi bunicul, începu:

- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al şaselea copil al familiei.

- Ai fost cel mai mic?

- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.

- Câţi copii aţi fost?

- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.

- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

- Au murit de mici. Au fost bolnavi şi, pe atunci, la ţară, nu erau medici, nu erau medicamente…

- Părinţii tăi au fost săraci?

- Nu. Au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.

- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?

- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata şi fraţii mei mai mari aduceau fân şi otavă.

- Ce e otava?

- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc şi o usucă. Aşa obţin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba creşte din nou. Oamenii o cosesc şi o usucă. Astfel, obţin otava.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput şi am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.

- Cât era de mare?

- Era cu vreo zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam nesigur, căutând stâna. M-a recunoscut şi m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo şi   i-am promis că îl ajut să hrănească şi să adape oile care rămâneau în  ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

- Te jucai cu mieii?

- Da. Şi beam lapte cât doream.

- Spune mai departe!

- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel.  Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai  aproape.

- Şi nu te-a durut?

- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curăţat rănile şi m-a bandajat cu bucăţi de pânză rupte dintr-o cămaşă.

- N-ai fost prea cuminte…

- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Toader cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase în urma războiului. O ţinea în colibă. Era încărcată. Avea şi gloanţe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.

- Erau şi lupi?

- Sigur că erau. Unde sunt oi, sunt şi duşmanii lor.

- Şi ce-aţi mai făcut?

- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Ştia de armă. A vrut   să-mi arate ce ştie el să facă. Din neatenţie, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul. Glonţul a plecat din puşcă şi a trecut prin piciorul meu stâng,  fracturându-mi osul.

- Te-a durut?

- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înţeles că situaţia e gravă.

- Şi ce-ai făcut?

- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit  să-i anunţe pe părinţi. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruţa abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.

- Şi ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?

- M-a dus la spital, la Vişeu de Sus. Acolo mi-au tratat şi rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul şi mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puţin mai scurt decât cel sănătos. De aceea şchiopătez puţin.

- N-ai fost cuminte...

- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenţii bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la şcoală atunci când am împlinit şapte ani. Despre primul an de şcoală îţi voi povesti cu altă ocazie.

- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniştită.

- Ştiu că vei fi cuminte. Tu eşti fetiţă, ai televizor, mergi la grădiniţă, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiţii.

- Bunicule, ne-am înţeles! Mâine îmi povesteşti mai departe. Mi-ai promis!

- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!

                                                                Maria Tirenescu (Cugir – Alba) 


GÂNDURI DE ANUL NOU - 2013

Mâine e Anul Nou, apoi Sf. Vasile. Sărbătoare mare, plină de lumină dumnezeiască, dătătoare de putere. Încerc să-i redescopăr strălucirea şi aroma venită din vremea copilăriei. Nu reuşesc! E prea departe! O las pe mai târziu, poate mi s-or mai limpezi minţile!

Alerg prin oraş pentru ultimele cumpărături. Lume zorită peste tot locul. Magazine aglomerate, oameni nervoşi, cărora le sare ţandăra din te miri ce, precupeţi puşi pe speculă, hoţi de buzunare cât cuprinde, copii care scâncesc de frig şi de drum lung. 

Ajung în piaţă. Intru în sectorul lactate. Stau o clipă locului. Îmi place să-i privesc pe ţărani cum îşi ademenesc cumpărătorii cu produsele lor.  Mi-aduc aminte de mama. În fiecare an făcea plăcinte cu răvaşe de Sf. Vasile. Doamne, cât aşteptam momentul în care să-mi încerc norocul! E drept că nu prea ştiam eu ce înseamnă „norocul”, dar prinsesem  că trebuie să fie ceva de bine! Ce vremuri!

O caut cu privirea pe Lina, o ţărancă de-a mea, de la care cumpăr brânză şi smântână. Nu-i! Plec mai departe spre fructe. Mă uit la feţele comercianţilor. Nu-mi plac! Mă îndrept spre locul unde sunt adevăraţii producători.  Îi recunosc uşor. După chipuri şi mâini. Chipuri brăzdate de vreme şi mâini muncite, pline de bătături. Vreau să cumpăr mere şi pere. Găsesc un negustor şugubăţ. Îmi place! Sea style=mănă cu tata! Facem vorbele, mai glumim puţin şi iacătă-mă cu sacoşa încărcată. Mă-ntorc s-o găsesc pe Lina. A venit! A-ntârziat că nu s-a-nţeles cu bărba-su de dimineaţă. A băut, nebunu’! îmi spune ea. I-a rămas drojdia la cap!  Zâmbesc! Lina era fată bună! De! Se mai încurcă omu’!

Ies la aer. Nu mai trebuie să cumpăr nimic! Greutate mare n-am, aşa că merg pe jos o bucată de drum. Aerul tare al iernii îmi face bine. Oi fi semănând cu mama! Ei îi plăcea să trebăluiască prin curte, făcându-şi loc printre nămeţii de zăpadă, căci era omăt destul în vremea copilăriei mele. Acum s-a dus. S-a dus şi omătul, ninge tot mai rar, s-a dus şi biata mamă! Şi parcă a luat cu ea tot frumosul de odinioară!

Nici colindătorii nu mai sunt cei de demult! Dar nu i-am uitat! Veneau cete, cete, cântau după putere şi putinţă şi ne plăcea. Mă-nghesuiam adesea spre uşă să dau eu darurile colindătorilor. Şi tare mai îmi plăcea când printre cei care colindau se afla şi câte un flăcău care-mi gâdila inima de drag! Mi se-mbujorau obrajii de plăcere, el îmi făcea ocheade, iar mama se făcea că nu observă. De, vremuri care au vremuit frumos, altfel nu m-ar fi scormonit acum, pe drumul tranziţiei!

Trece un tramvai, mai trece altul. Eee, şi multe alte maşini! Lasă-le să treacă! îmi zic. Mai merg şi eu pe jos împreună cu mine şi cu gândurile mele. De mult timp n-am mai fost împreună! Am mers cu alţii şi m-am risipit laolaltă cu ei. Nu s-a meritat întotdeauna, dar cale de ales n-am avut! Acum e altceva. Vorbesc cu mine, pe limba mea. Culmea, mă şi înţeleg! Nu-i rău!

Mâine e Anul Nou! Apoi Sf. Vasile! Sfânt mare şi drept, zi de sărbătoare! Se-nnoieşte lumea, mă-nnoiesc şi eu! Vreau gânduri calde şi frumoase care să primenească plăcut sufletele semenilor mei, vreau sclipire în priviri care s-aducă zâmbete şi mai vreau sănătate şi iertare de păcate! De, om sunt şi eu!

La mulţi ani tuturor acelora care vă aplecaţi zi de zi asupra cuvintelor, rostuindu-le frumos, întru bucuria cititorilor!

Angela Burtea 


MUNŢII – AVOCAŢII LUI DUMNEZEU

munţii – avocaţii lui Dumnezeu

 

când îi văd – de departe - încep să simt în nări explozia

cerului

 

oricât vor fi fiind de jerpeliţi – respiră

viforos – sălbatic

nobleţea originară a raiului

 

pădurile s-au trezit din somn – şi mi-au

dat salutul gladiatorilor către

împărat

 

holtei convinşi – mustăcind

brazii mă bat pe umăr: rudenie

mai veche decât

lumea – decât sângele-albastru al

muzicii stelare

 

...dacă mă voi depărta  vreodată de ei – de

munţi păduri brazi şi stele - îi voi

purta prin saloanele lumii

la butonieră  - buchet de

stânci şi flăcări - înflorind

veşnicie – parfumând

lunii şi soarelui

sfântă cununie

 

SCHIMBĂRI STRUCTURALE

nervoase – mormăie picăturile de

ploaie: posomorâte – ele spun o

veche poveste – veche

poveste – cea mai

veche poveste...

 

şi nimeni nu pare că pricepe – măcar

ceva: e o poveste de

tare departe şi de tare

demult – o poveste despre

cum s-au cununat munţii cu

vânturile – şi cum vulturii le ţineau în

gheare – sfeşnicele-aprinse de stele – şi cum

mume cu feţele cernite  - şedeau la capete

de-ospăţ – şi le

proroceau – multe şi

măreţe – însurăţeilor...

 

...şi nimeni nu pare că pricepe: asta

pentru că povestea vine – pe aripi învolburate

din regatul lunii şi-al soarelui – iar

aici – sunt şi cleios şi vâscos - se

târăsc - numai gunoaiele lumii:

oamenii – fiare nespălate nicicând de sângele pe care-l

tot smulg şi-l pradă li-l horpăie – obraznic şi

lacom - cinic şi prosteşte – drept din potirele de pe mesele

princiare – drept din

însuşi pocalul de jasp al

Marelui Rege

 

...şi atunci – ploaia – singură

îşi ia dreptul de a se institui în

potop – şi flăcări – berbeceşte – se-nalţă din

valurile-nspumate – copleşind cu văpăi toate

coastele munţilor lumii – toate

ghenele de gunoi – în care viermii lumii

colcăie hidos – sub nume de oameni

 

...aşa – binecuvântata ploaie a adus în piscurile

lumii – din  nou – sfinţii

cu lănci ascuţit-ameninţătoare – de-arhangheli

 

cineva trebuia să pună

piciorul în prag - cineva

trebuia să facă în lume curat lună – pentru

a putea – odată şi-odată

începe – solară - povestea de vise

proroace – vechea

poveste - cea pricepută de

aripi şi de raze şi de

miresme – de – mai ales şi

înaintea tuturor -

copiii fiebinţi ai

aerului – aprins şi

galactic

...”cântă – zeiţă – mânia ce-aprinse...”

 

COLIND CU FLORI NEGRE

prin nămeţii căţăraţi pe streşini

dans sleiesc obezele nenorociri:

e Crăciun de crimă  asudat – Tu leşini

nu te naşti: nenăscut te vând alese firi...

 

câtă metafizică în gheţi-oglinzi

egoism rânjit – căznit în cozonaci

ce ospăţ de vome – cât gingaş colinzi:

pe sub porţi zac nimiciţi tot cei săraci!

 

o Hristoase-al bălţilor de sânge

răstignit pe grinzile-arse de trufie

neputinţe scuipi din răni – te frânge

 

tot ce e sfruntare şi nemernicie

...leru-i ler de-alaltăieri – florile negre

asasini în tron de praf – ciumele-”alegre”!

 

DUMNEZEU DE PESTE GARD

am să mă rog pentru tine” – îmi spune unul care

mi se autointitulează (picat din vântul microscopic dar

al naibii îmburdat de smerenie cu fruntea alungită

autoritar şi sever - cât

catedrala neamului) -  amic”...

...ia fă bine şi nu te mai ruga, musiu, că...cine ştie ce dandana

mai iese!

...”să ai grijă de tine...” – îmi lăcrămează în ureche

cepos  - un

oarece jegos...care mi se dă

soţ ori fiu ori fiică ori...altă cartonată

iubire atâtică!

...o - nu ba nu! – să ştii că am să am grijă – insistent şi

permanent - numai şi

numai de

lehăitul din tine şi de

vecina cea pleoscăită şi-ochioasă – transpirat siliconat

sutienos scârboasă!

 

...dobitoci cu vaste-ntinsori de ucigaşă

indiferenţă - ipocriţi şi cu slinul atârnând – precum

ţurţurii şi mălura şi

ostroavele de muci  – pe limbă pe ochi pe urechi pe

cerdac şi pe creier...

 

...au turnat peste noi – toţi dracii din iadul

lumii (nu virtuale dar precare!) – care mai de

care - blocuri şi filiale bancare şi sahare de

celulară comunicare – şi tentacule televizionistice - jilave

piramide sumbre – vome

caracatiţoase vărsate pe cerebrumul personalizării şi

umanizării umane - precum şi hârdaie de lături

uri computerizate şi internetistice – şi...

acum...hai de mai trăieşte normal şi

cu frica Lui Dumnezeu!

 

...eu cred că până şi Lui Dumnezeu i-e frică de

ce-a ieşit la iveală – printre coastele sparte ale Creaţiei Sale

o clipă milenar scăpată din

ochi - şi ne priveşte – pe noi

ăştia ce-am rămas şi privim drept în faţă - furioşi – pe noi ăştia

rebeli brute cusurgii terorişti teribil de

periculoşi – da El ne priveşte

oarecum ponciş  - nehotărât -  teribil de încurcat (ca

un moş adus cu de-a sila în holul bordelului!) – se gineşte la

noi pe furiş (rămas pofticios deşi a vomat din rărunchi

într-una – tot peste tot!) – se gineşte – amărât

ageamiu – ca un cal cu tignafes -  de

peste gardul...viu!

 

...după alegeri – se râneşte grajdul

mausoleul neo-rândaşilor bureţi – feţi

logofeţi:

de obicei – dar nu şi-acum!

 

...terorişti de nea: la bun drum!

 

NEAMUL COLINDELOR

e-un neam ce se trezeşte în colinde

ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi

cu puf de nea pe-oglindele sticlinde

ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi

 

cât cântul încă nu ne-a părăsit

ci luminează-ne cărarea către crez

cuvine-se a ne spăla spăşit

chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi

 

cuvine-se-a căta cărare înapoi

spre Tatăl de Lumină – iertător

să fim iar neamul care suntem noi

 

adeverit spre mântuirea tuturor

...primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh

şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)   


LA CUMPĂNA ANILOR

„La cumpăna anilor!”... Pentru mine, aş spune: “la cumpăna vieţii”!... dar câte cumpene am mai trecut, ori mai avem de trecut? Cine să ştie? Poate, D-zeu Cel Bun!

Sunt în vacanţă. Vacanţa de iarnă. Nu e zăpadă afară... doar frig. În casă e cald şi bine. Nimeni, dar absolut nimeni nu-ndrăzneşte să-mi tulbure somnul! Mi-am închis telefoanele, am tras jaluzelele, am decuplat interfonul, soneria... Am atins din nou recordul de 52 de ore de somn... cu mici întreruperi (urgenţe fiziologice)! Altfel, linişte şi pace! Deschid languros ochii. Mă izbeşte imaginea găurilor din tavan (urme ale încheierii magicului partaj de 3 ani şi jumătate, încheiat acum câteva zile, cu smuls garnişele de plastic, candelabre, luat compoturile „de la mama”, de acum 4 ani (de când a plecat)... Mă întorc pe-o parte şi râd zgomotos! Fac ce vreau! “Omul negru” nu mai vine! „NEVER!”... ca-n filmele americane. Mă întind leneşă după telefoane. Întâi orange (unde am relaţiile mai serioase), apoi vodafone (cu şmecherii...de corazon).

Pfffffffff... dar oamenii ăştia chiar scriu, nene! Dau năvala zeci de mesaje, care de care mai frumoase...de Crăciun, de Anul Nou deja. Unele semnate, altele... anonime. Cui să mulţumeşti? Le-oi fi scris şi eu? Nu le-oi fi scris la toţi? De unde să mai ştiu? Unora le-am scris pe mail. Nu am salvate toate numerele celor cu care vorbesc... sporadic.

Eeeeeeeeee... pe vodafone, lucrurile se mai „decoltează”. Aici, la sectorul “corazon”, e leacul de uitare al oricărei supărări. Dincolo de ochii ageri ai mamelor, iubitelor, nevestelor, fiicelor, colegelor de birou, “băieţii” se întrec în a stoarce muzelor şi ultima văpaie de inspiraţie, plină de pasiunea Olimpului. Ce oglindă fermecată? Mă simt regina neîncoronată a tuturor visătorilor!

Mă ridic din pat cu aerul unei dive. Deschid interfonul, soneria, care, culmea: ţârâie insistent. Nuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!!!

Mă uit pe vizor: vecina de la 2.

“Vă aştept la cafeluţă. E gata!

Cum să refuzi aşa o invitaţie drăguţă? Şi-acum, surpriza! Pe masă mustăceau sendviciuri calde... mmmmmm... o bunătate! Mă ciupesc! Nu, nu visez! E... pe bune!

Vecina mea e o persoană foarte delicată. Totul e frumos aranjat şi gustos. Nici nu m-am pieptănat. Nici pe faţă nu m-am spălat. Offffff...

Povestim... câteva ştiri de la tv, din bloc...şi iar despre „marea debarasare” (cum zice un amic). „Dar cum aţi putut trăi cu animalul ăla, doamnă?” Mă bufneşte râsul. Chiar aşa... cum am putut?

Dacă până nu de mult, vecina asta îi mai lua apărarea... lui ex, acum, după ce a fost martora mea la „predarea-preluarea” bunurilor şi l-a văzut în acţiune pe om, nu mai ştia cum să-şi ceară scuze... „că eu mereu am zis că întotdeauna sunt amândoi de vină, nu numai unul... că nimeni nu pleacă de-acasă de bine... Dar aşa un om... e nebun, doamnă! Bine că v-aţi scăpat!”

Râd, acum pot să râd. Râd din toată inima! Nici nu mai văd sufrageria goală (pardon, doar biroul cu calculator!), holul ... idem... şi bucătăria... ceva vase pe jos (pe care nu mai avea unde să le pună), deşi, în hotărârea de la Judecătorie şi Tribunal avea trecute doar... 32 de obiecte. Noi eram 3 femei... ei, 7 gorile. Ce era să fac? Să ne batem? De unde să ştie vecina ori prietena mea care din obiectele ce zburau din rafturi, de pe pereţi, ori din boxă i se cuveneau lui sau nu?

Erau doar “lucruri”... pentru care, în turul 1 mă trântise de toţi pereţii, cu certificat medico-legal şi spitalizare 5 zile.

„Progamele pentru protecţia femeilor victime ale violenţei domestice”... sunt &ˆncă vise... şi reacţii tardive... după ce „ai încasat-o”... indiferent câtă şcoală ai, sau dacă eşti sau nu vinovată.

Răsuflu uşurată. S-a terminat, îmi zic. S-a terminat, oare, cu adevărat?

Mulţumesc vecinei pentru cafea... şi mă aleg şi cu un castron mare de răcituri. Românii sunt darnici de Sărbători! Nu poţi refuza, că jigneşti.

Fac un duş şi-mi revin, în atmosfera caldă „a casei mele”! Da, e un fel de-a zice cu toată gura „casa mea” (ţinând cont c-am ipotecat-o, la bancă, ca să-l pot despăgubi pe ex.).

“Iată un bilanţ, scumpul meu prieten, i-aş spune lui O.L.: după 26 de ani de muncă, facultate, doctorat, toate gradele didactice luate... un mariaj de 11 ani... şi 3 ani şi jumătate de procese... d-na prof.dr. are: un apartament… ipotecat… şi datorii... pe următorii 20 şi... de ani!”

Să plâng? Să râd?... pentru ce?

Mă închin frumos, şi-i mulţumesc lui D-zeu că-s sănp class=ătoasă, cu mintea încă întreagă.

“Dacă eşti cuminte şi-ţi plăteşti ratele, nu-ţi are nimeni treaba” mă asigura, zâmbind drăguţ, domnişoara de la bancă. „Toţi avem rate... pentru casă, maşini... În toată lumea civilizată aşa merge treaba, doar noi, românii suntem aşa panicoşi.”

Aşa o fi. N-am avut de ales. De ce să-mi mai fac griji?

Mă îmbrac frumos, mă parfumez discret şi plec în oraş... să-mi duc actele pentru garanţia aparatelor pe care deja le-am cumpărat, noi: aragaz, maşina de spălat, combina frigorifică. „Nu mor caii când vor câinii!

“Eu vleau să pec în Germania, cu tati!” se plângea o mucoasă de vreo 3 ani, în autobuz, bunicii ei.

“De ce vrei, maică, să pleci? Pe buni cui o laşi?”se tânguia femeia.

“Pentu că nu mai pot tlăi aici, plicepi? Nu e cibilizaţie!”

Toţi am început să râdem... cu lacrimi. Bunica rămase perplex la ce debita “mica vietate”.

Am coborât din autobuz... şi mi-am rezolvat garanţiile. Hruşcă cânta nestingherit colinde... în toate difuzoarele magazinului. Ba, de la un timp, mi se părea chiar flegmatic.

“Bă, Hruşcă, îmi venea să-i strig… să ştii şi tu că am aragaz, maşină de spălat şi combină frigorifică... noi!… cu garanţie, bă!”

“La mulţi ani, Doamna Dirigintă!” mă ia prin surprindere, în braţe, un fost elev. “Noi ieri am venit din Germania, şi-i luăm la bunica, surpriză, că n-am fost de Crăciun, un şemineu.“

“Luaţi-i, mai, şemineu...dar lemne o avea? Dar pamperşi destui? Dar medicamente... de care trebuie... nu de-alea mai ieftine?” îi mustram în gând. Aşa suntem... când suntem foarte tineri: vrem totul, ca-n filme.

Un an cu multe bucurii şi împliniri, copii dragi... şi mici, şi mari!

Corina-Lucia Costea (Timişoara)


FOAIE DE OBSERVAŢIE
- jurnalul unei conştiinţe -

Am ajuns în acest loc, cu credinţa sinceră că voi intra într-un sanatoriu modern. Buna credinţă nu mi-a fost de ajuns... Încă de la intrare am simţit miros de putregai, de societate bonlavă, miros de şobolani, suferindă de boala înapoierii şi nepăsării... Medici vârstnici cu mentalităţi învechite; bolnavi de toate vârstele, mai mult sau mai puţin gravi, femei şi bărbaţi cărora li se intersectau drumurile şi destinele, trecând anonimi şi nepăsători unii pe lângă ceilalţi prin cotloanele abia luminate ale aşa-zisului spital. Îmbrăcat gros, cu fes pe cap, gluga pe deasupra, geaca groasă-lăsată până peste genunchii ginşilor de culoare albastră; priveam oarecum debusolat în gânduri şi parcă totuşi stăpân pe mine, priveam la tot acest perpetuum-mobile. O lume închisă în propriile-i dureri, închistată în propriile-i mentalităţi şi legi, o lume părăsită până şi de ea însăşi - o lume refuzată, ca şi existenţă,de restul lumii.

Asistente şi infirmiere, mai mult sau mai puţin frumoase, ori doar cochet aranjate... Cu măşti de protecţie - ori nu, pe faţă - acoperindu-le nasul şi gura, aleargă de colo-colo ţinând - sau nu, câte ceva important în mâini; ori stau de vorbă prin câte un colţisor de coridor slab luminat.

În stânga mea, lângă intrare zace o canapea veche - după felul cum arată, cel puţin la prima vedere... Drept înaite, câteva scaune, vechi şi ele, în jurul unei mese murdare şi probabil cu aceeaşi vechime.

* * *

Măsuţa e aşezată la poalele unui stativ de metal, cam la 180 cm înalţime şi pe ea se află o colivie din lemn lăcuit ce ţine captiv - în interior, un televizor color-vechi şi acesta, de pe la începutul anilor '90. Marca spune totul despre acest aparat. Aici, pacienţii privesc în fiecare seară pe TV.1 câte un program idiot recepţionat de o ,,antenă'' improvizată de cine ştie ce geniu atoateştiutor. Un peisaj aproape ca o natura statică, ori ca o natură moartă (de-a binelea!), aşa cum spun cu emfază snobii - care de astă dată ar avea perfectă dreptate. Încerc să intru..., dar paşii îmi sunt extrem de grei - mişcările extrem de greoaie, muşchii îmi refuză comenzile, creierul devine neputincios. În urma mea nu rămane decât ploaia ce curge continuu... cerul plânge... taxiul care m-a adus pleacă în trombă - cu un scârţâit abrupt de roţi. Se ţine după el o haită de câini cu ochii lor întrebători... cerşetorii cei mai înverşunaţi ai spitalului.

Bagajul ce-l car e greu, tavanul încăperii semi-întunecate mă apasă- mintea începe totuşi să-mi fie însă mai limpede, încep să mă dezmeticesc: am intrat în purgatoriu, într-un purgatoriu de unde ar trebui să ies neapărat! Îmi e necesar, cred.Voi reuşi să-l trec...? Îl am pe Dumnezeu cu mine, deci vom coborâ amândoi - braţ la braţ, în această cloacă a societăţii. Cred că exorcizarea trupului se va întampla cu chimicale drămuite de minţi deştepte ori apocaliptice... în numele unui stat ce nu are nimic de-a face cu pozitivizmul în ceea ce priveşte cetăţenii săi în starea regretabilă de suferinzi- de pacienţi ai unui spital dintr-o ţară normală, cică...

* * *

- Vă rugăm să luaţi loc! spuse o asistentă grasă şi urâtă, încercând să pară umană, poate chiar era... O alta mi se adresă aproape imediat, pe un ton prefăcut: ,,Domnule, mergeţi la cabinetul ,,internări'', drept în faţă, ieşiţi afară din clădire şi apoi... prima intrare la stânga! Din instinct am urmat îndrumarea, diabolic sfat... târând după mine geanta plină cu de-ale gurii (aşa cum îi stă bine unui pacient în România), şi alte lucruri de recuzită personală. Am făcut primii paşi în afara clădirii cu tencuiala căzută pe ici pe colo, acolo unde trei cucoane în halate albe trăgeau cu poftă din ţigările ajunse aproape de filtru. Nu erau nici urâte şi nici frumoase, îmi aduc bine aminte, nişte corpuri diforme ori informe, ce sporovăiau ceva imperceptibil auzului meu. Vântul sufla cu putere, cerul continua să plângă la vederea acestui peisaj sinistru. În faţa uşii ,,din stânga'' exagerat de înaltă, un tip solid şi la prima vedere simpatic, fuma şi el dintr-un Kent, admirând melancolic ploaia ce cădea fără întrerupere...

- ,,Vă salut, să trăiţi!'' zisei, punând jos geanta grea.

- ,,Vă salut cu respect! Sunteţi pentru internare?''

Aţi mai fost pe la noi... nu?

Nu-i aşa?''

- ,,Da...''

* * *

A mormăit ceva, după răspunsul meu ferm, cum că merge să stingă restul de ţigară... A făcut câţiva paşi în noroiul din faţa sa şi a călcat chiştocul Kentului cu multă atenţie. Am deschis uşa, cu un scârţâit scârţâitor, am intrat cu paşi marunţi şi obosiţi aşteptând să vină funcţionarul înalt şi puţin burtos pentru vârsta sa.

- ,,Da domnule... daţi-mi documentul de identitate, vă rog!... Şi trimiterea. Aveţi un cupon de pensie, ceva...? Sunteţi pensionat, nu?''

Buimac şi nervos, am răspuns totuşi politicos, foarte...

- ,,Da, poftim documentele! Cupon... nu mai am, e cel de data trecută... eu am fost într-o mică permisie, de o săptămână.

Puneţi-l pe cel de la prima internare, vă rog domnu’...!''

- ,,Da. Luaţi loc la măsuţa de pe coridor...!''

Insul a intrat într-un cabinet...

Am ocupat locul indicat, pe un fotoliu rupt şi mucegăit, vechi şi acesta precum masa ce întregea acest mobilier. Am deschis geanta şi cu un gest de lehamite am decojit o banană. Întâlnisem primul om ,,de treabă'' din acest spital şi eram mulţumit de purtarea sa. Mai târziu aveam să înţeleg de la tatăl meu că se cunoşteau şi că tipu' era înţelegator săritor şi cooperant.

Aveam în geantă un exemplar al volumului de ,,Poezii''... am scris pe prima pagina o scurtă dedicaţie cu toată sinceritatea de care eram în stare în acele clipe...

Era mai mult o acţiune de introspecţie! Mă bucură faptul că există şi oameni (unul deocamdată), de asemenea factură în acest loc! Cei mai mulţi sunt de o rară şi crasă mizerie umană, cei buni trebuie reperaţi, consideraţi şi apreciati pentru faptul că sunt oameni în primul rând şi apoi buni profesionişti.

După un timp, acest domn a ieşit...

,,- Aşteptaţi-mă...puţin!''

- ,,Da... nici o problemă!''

Am răspuns în mod automat.

* * *

După un timp, ce parcă n-ar fi trecut niciodată, a sosit şi momentul când am primit aproape ceremonios ,,verde'' pentru intrarea în iad. Am dăruit omului meu cartea. Mi-a mulţumit zâmbind. Părea surprins, chiar nu-i venea să creadă... Ne-am despărţit după câteva replici de mulţumire reciprocă şi după o strângere de maini. ,,A fost plăcut surprins, mi-a mulţumit...! Pe chipul său se citea bucuria copilului care îşi primeşte jucăria preferată... ceva ce cu greu se poate explica în cuvinte...'' de aceea nu mai insist să gândesc oarecum inconsecvent la cele întamplate. Poate că doar mi s-a părut... Omul şi-a văzut mai departe de serviciul său. Eu... Am plecat pe drumul pe care venisem. Intrasem într-un feed-back al sistemului, neînchipuit de draconic, pe aceeaşi vreme păcătoasă (păcătos de romantică), târând aceeaşi geantă grea şi sâcâitoare.

Ploaia devenea din ce în ce mai deprimantă: chipul cerului se lăsa posomorat... Am ajuns în holul de unde plecasem. Masa, scaunele şi televizorul erau în acelaşi loc, în aceeaşi stare de tristeţe, în acelaşi semi-întuneric sinistru - totul în ton(cenuşiu), cu vremea lacustrelor bacoviene (starea mea sufletească). La un moment dat, pe neaşteptate, am tresărit la auzul

unui strigăt de chemare, cei drept cam scârţâit, al unei asistente simpatice: ,,...domnule... intră!''

Am urmat chemarea şi m-am conformat ocupând un loc pe scaunul cu rezematoare aşezat special pentru mine... M-am aşezat în poziţia inversă pe scaun, în aşa fel încât să pot ţine braţul drept întins pe rezemătoatea din lemn acoperit cu ceva burete pe sub o muşmaua găurită de timp şi de soareci, găurită de timpul scurs peste ea.

Geanta am aşezat-o undeva lângă un calorifer călduţ... Mi-am aruncat geaca, oarecum nervos de ceea ce avea să se întample, deasupra bagajului.

* * *

O individa grasă, în vârstă, mi-a ordonat să trec pe cântar. (...)

- ,,Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea răzmătorii!''

Ce-i drept, ştiam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu aşteptând scânteia prielnică revoltei.

Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului... (Trebuia să avertizez, într-un fel ironic, lipsa maştilor de protecţie anti microbiană! Asta era scânteia...)

Asta pentru a mă proteja de tânăra brunetă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stapânit de o mină trădând neputinţa.

Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât şi de vorbele aruncate răstit printre dinţii de un alb strălucitor.

Nu ştiu de ce..., încă mai deţineam puterea şi voinţa de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.

Între timp, intră şi d-na Mari, infirmiera...

Totul decursese ,,normal''... Oarecum normal...

Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau... ,,normal'' era cel mai normal. În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp.

La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez'' în urmatoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament''şi la ,,legile statului Român''.

(De la medicul curant citire!)

- ,,De ce nu purtaţi măşti...?''

Răcni impetuos, ca un cocoş umflat în pene, directorul.

- ,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!?''

Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...

- ,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite.

Tremură toată şi mă priveşte de parcă eu aş fi vinovat cu ceva.

Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena unde şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.

Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea tot ce se vorbea...

Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.

Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''

Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ştampilă directoricească.

Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.

Exista acolo şi asta era câtuşi de puţin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''...

De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.

După mulţi ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...

Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alţii din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani''...

Nu stiu... Probabil simple legende!

* * *

Tremură toată şi mă priveşte într-un anume fel - de parcă eu aş fi vinovat cu ceva. Cealaltă tace mâlc. Doamna Mari părăsise subtil şi rapid mica încăpere şi asista, de undeva din întuneric, la scena în care si eu eram martor şi personaj activ. Am îCorina-Lucia Costea (Timişoara)/spanp class=span lang=;ntors capul spre infirmieră iar ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să-şi vadă de îndatoririle de serviciu, trăgând în continuare cu urechea la ceea ce se vorbea... Mă aşteaptă pentru a mă conduce la locul unde trebuie să îmi schimb îmbrăcămintea civilă cu cea spitaliceasca-aşa după cum scrie ,,la regulamenul de ordine...'' scris la computer pe o hârtie (format A4), agăţată pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată. Sub textul de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer, conducerea.Nu are nici măcar o urmă de semnătură ori vreo  umbră de ştampilă directoricească.Doar că există acolo pe perete şi asta nu însem/p/pna câtuşi de puţin că există un minimum de autoritate-un semn de normalitate.

Bărbosu, îmbrăcat într-un halat de un alb impecabil, cu chelie pe creştet- cu putin puf alb crescut anemic pe lângă urechile mici şi aproape rotude, îşi mişcă barba albă în timp ce vorbeşte răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''. De altfel, un personaj pitoresc ,,piticu', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii cu vechi state aici şi care avuseseră ,,de

ceartă cu el''. După opiniile multora ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''... Alţii îl lăudau ca fiind un medic foarte bun; alţii, din contră, că ,,nu se vor da pe mâna lui, nici morţi - pentru că face anumite experimente luând bucăţi din plămânii lor pentru a-i trimite la un laborator de expertiză şi în schimbul acestor mostre ar câştiga sume mari de

bani''. Ca în orice ,,societate'' închisă se nasc şi se perpetuează diverse legende, diverse mistificări ale realităţii. Realitatea e deformată - fiind transformată în poveste, fiind transmisă pe cale orala de către oamenii simpli care trec pragul acestei instituţii de recuperare a sănătăţii. ,,Piticu' '' trebuia să-şi impună şi să-şi menţină autoritatea în vreun fel, altfel s-ar fi creat un adevărat haos.În astfel de locuri e nevoie de o mână forte, de un creier lucid şi ferm în luarea deciziilor, de un suflet sensibil dar nu extrem de larg.

* * *

Multe şi aiuristice legende circulă într-o lume închisă în ea însăşi, într-o lume de griuri, într-o lume destul de ternă.

Aşa îl ştiam şi eu - din descrierile făcute de foştii şi actualii pacienţi care trecuseră o dată sau de mai multe ori pe aici - prin ,,locul binefacerii, ori chiar acum îmi erau colegi de salon, colegi de suferinţă.În urmă cu un an făcusem destule vizite aici la un prieten apropiat. Probabil că nu realizez că de fapt mă aflu într-un ,,ospiciu'' cu pretenţii de sanatoriu pentru cei bolnavi cu plămânii şi căile respiratorii, astea toate, poate că le voi constata în timp dacă ele există cu adevărat. Sper să nu devin unul dintre ,,veteranii'' acestui loc. Toate informaţiile venite pe filiera internaţilor - mai ales recidivişti, spun că e obligatoriu ,,să fiu angajat'' aici pe un termen de aproximativ 60 de zile ,,după cum citează regulamentul şi legile statului'' citate uneori de medici ori de asistentele medicale - asta, în funcţie de diagnosticul şi gravitatea bolii şi de perioada de vindecare - recuperare a fiecarui bolnav în parte. Ori de câte ori mă revoltam împotriva neregulilor constatate şi împotriva restrângerii libertăţilor mele, auzeam din gura medicului curant, a asistentelor - mai ales!, şi a personalului auxiliar: ,,ai de stat aici... două luni cel puţin...!''

După două săptămâni de internare am cerut - dupa rugăminţi umilitoare, imperativ să fiu lăsat să merg acasă ,,din motive intime şi personale ce ţin tot de starea mea de sănătate, alta decât aceea pentru care am venit aici...'' Trebuia să ies din acest loc prin orice metodă ortodoxă - astfel puteam să-mi primesc tratamentul pe timpul şederii acasă şi tot astfel puteam reveni în cele mai bune şi legale condiţii. Dacă plecam ,,la cerere pe propria-mi răspundere'' făcuta pe genunchi - aşa cum mi se ceruse, se putea să nu îmi primesc tratamentul acasă şi puteam fi respins uşor dacă ,,se întampla ceva rău cu mine pe timpul permisiei - în realitate, externare la cerere. Un hăţiş birocratic instaurat anume pentru ca ,,la o adică...'' pacientul să fie găsit ca singur vinovat iar medicul să nu fie tras la răspundere în nici un fel. O asumare personală a răspunderii pentru a preveni - legitim şi legal, orice greşeală - voluntară sau involuntară, a fiecarui bolnav plecat acasă înainte de un oarece efect pozitiv al medicaţiei administrate. Statul îşi ia măsuri pentru ca tratamentul să vindece bolnavul iar acesta să aibă odihna, liniştea şi regimul necesare în aşa fel încât banii cheltuiţi cu  pacienţii să dea randamentul scontat - să nu fie cheltuit degeaba. Şi într-o parte şi în calaltă, dreptatea şi legalitatea îşi au locul lor bine stabilit prin legi şi regulamente, bun simţ şi răspundere individuală. De fapt, e vorba de un ,,contract'' de externare - la cererea pacientului, care îţi poate creea probleme în a te trata dacă ţi se agrava afecţiunea de care eşti suferind. O regulă - legiferată, a spitalelor de la noi, o protecţie - pe bună dreptate, pentru anumite accidente şi comportamente contrare regulilor impuse de medicaţia administrată în spital, de care să nu fie acuzat corpul medical. Poate că e normal să fie aşa! 

* * *

Am intrat în acest spital, braţ la braţ cu naivităţile mele, crezând în vindecare...

Mi-a rămas adânc întipărit în memoria recentă primii paşi facuţi catre depozitul de haine şi alte obiecte personale depuse aici de oameni la internare; mă doare gândul la fiecare luciditate impusă de realitatea că multe dintre aceste ,,efecte'' personale vor rămâne definitiv agăţate pe umeraşele din lemn vechi şi ros de cari ori aruncate aiurea pe vreo canapea bătrână unde scheletele mobile le-au lăsat. Aici se lasă îmbrăcămintea de acasă - civilă, aşa cum eu nu am făcut pe deplin, iar apoi - internaţi fiind, merg agale - aproape ,,bezmetici'' prin coridorul semi-întunecat. Nu ştiu ce gândesc, numai pot să-mi închipui... Poate că şi ei merg departe şi pe acelaşi ,,calapod'' cu gândurile: îşi fac speranţe de însănătoşire - căci de aceea au venit, îşi concep certitudini- deja sunt vindecăti şi pot reveni la casele lor.Sunt şi oameni abătuţi, absenţi, aproape invizibili - nu numai pentru ceilalţi dar şi pentru ei înşişi... Nici unul nu comentează ordinele unora dintre infirmiere ori asistente - cu aere de binefăcători; se conformeaza regulilor - o parte dintre ei crede cu tărie în victorii, - alţii se gândesc deja la eşec. Toţi aceşti oameni suferinzi se află într-o mare dilema, imediat ce au ajuns aici. Atunci, de ce am mai venit? O altă categorie de pacienţi este aceea de ,,sosiţi cu ambulanţa'' şi care sunt atât de grav afectaţi de boală încât nu mai au nici măcar dilema celorlalţi deşi aceasta poate că există de mult timp în viaţa lor - de când au descoperit boala de care suferă. Garderoba se găseşte în corpul vechi al spitalului - o fostă cazarmă militară, aici sunt primiţi şi triaţi - după felul şi gravitatea bolii, fiecare dintre pacienţi.

* * *

Cei pe picioarele lor sunt trimişi în corpul nou-construit al spitalului, încă neterminat; cei în fază gravă sunt opriţi în clădirea veche - fosta cazarmă militară, ce-i drept călduroasă dar mizeră, sub stricta supraveghere a medicilor şi a personalului asistent. Prin aceste ,,săli de aşteptare''şi prin coridoarele ce le unesc, printre pacienţi molcomi şi asistente grăbite, mai mereu umblă unul sau mai mulţi câini ,,eşuaţi'' din haitele de afară. Sunt obişnuiţi să se plimbe nestingheriţi, cerşesc cu boturile lor umede câte un dumicat de pâine. Primesc chiar şi câte un os ori chiar o masă bogată în carne şi alte bunătăţi... unii sunt scheletici, alţii plesnesc de graşi. Încăierarile sunt obişnuite - pentru hrană ori pentru încălcare de teritoriu, de cele mai multe ori se termină prin intervenţia vreunui ,,creştin'' cu milă ori atunci când cel mai slab cedează şi se retrage cu coada între picioare într-un loc ferit pentru a-şi linge rănile sângerande.Imaginile acestea, de oameni scheletici şi de câini aşişderea, sunt destul de şocante - destul de ,,normale'' aici. Sunt constatări din cele văzute şi din cele povestite de ,,veteranii'' din spital. Pe stânga şi pe dreapta culoarului - aproape luminat de câteva becuri palide, se găsesc saloane mici, cu 4-6 paturi ocupate în totalitate, saloane pentru bărbaţi şi saloane pentru femei. Dinspre garderobă vin ,,indieni'' tăcuţi şi trişti care se pierd aproape subtil în saloane deloc salubre. Se zăresc siluete... şi se pierd... fiecare pe unde au fost repartizate... Hainele noastre au să zacă, cel puţin teoretic, timp de câteva luni de zile în camera de unde tocmai am plecat şi eu. Privesc în jurul meu: gânduri despre mine, priviri mirate, disperare şi speranţe...

Doamna infirmieră Mariana (Mari - pentru mine), mă ajută să târăsc după mine geanta- obsesiva geantă albastră, voluminoasă, plină ochi cu de-ale gurii şi cu câteva ,,trenţe'' curate. Ajunşi în faţa magaziei, despre care tocmai am relatat, am lăsat geanta pe gresia alunecoasă şi murdară - mă doare îngrozitor umărul; Mari - infirmieră drăguţă la prima vedere dar cu gura spartă, a descuiat uşa- punând în broasca uşii cheia ce o deţinea cu titlu de inventar de fiecare dată când era în tură, zicându-mi pe ton binevoitor, prietenesc: ,,ă mergi să te schimbi în camera de colo (arătă cu degetul cămăruţa de vis-a-vis), că e mai cald! Aici e frig...''

M-am întors către direcţia indicată. Eram pe punctul de a pleca într-acolo, atunci când femeia mi-a pus o mână pe umăr şi a continuat să-mi vorbească: ,,Uite halatul ăsta, nu are cordon dar e mai bun decât altele deşi e găurit, e vechi şi el...! Ia-l pe ăsta şi când voi avea un altul ţi-l voi schimba!''

Am aprobat printr-o mişcare verticală a capului, într-un fel intrigat de bonomia femeii. Am pătruns în cămăruţa indicată cu degetul mare şi care se găseşte pe diagonală de cealalta parte a holului înnegurat. Se întunecase de ceva vreme şi afară. Numai haitele de câini se mai auzeau şi, din când în când, câte un bolnav sau câte un aparţinător rătăcit la o ţigară pe aleile părculeţului - dotat cu băncuţe din lemn într-o pădurice de salcâmi bătrâni locuită de multe familii de ciori ce stau amorţite în cuiburi. Uşa s-a închis în urma mea, aproape din inerţie, cu un scârţâit asurzitor; am început să mă schimb într-un ritm rapid pentru a pleca mai repede către corpul ,,G'' (spitalul nou şi început încă de pe vremea regimului comunist şi încă neterminat de aproape 20 de ani), acolo unde am fost şi înainte de ,,învoire''. Mă veghează un bec de putere mică şi abia pâlpâind.

Sentimente şi gânduri - cel puţin ciudate, mă mângâie pe suflet şi mă zgârie pe creier - îmi dau înţepături brutale în inimă. Mă macină teama că merg pe un drum fără întoarcere deşi nimic nu e grav în ceea ce priveşte starea mea de sănătate - e doar o impresie, doar emoţii... Îmi trec prin minte idei nenumarate şi dintre cele mai ,,năstruşnice''; starea de incertitudine mă copleşeşte - ,,sunt ca toti cei de aici, şansele ne sunt egale în a muri sau a trăi...'' Gânduri banale, nu filosofii profunde, nimicuri ridicate în rang de absolut, sentimente volatile- de nestăpânit, postulate inventate ori descoperite subit. Fizic: aproape dărâmat! Psihic: aproximativ la fel! Ironia şi autoironia la ele acasă. Poate involuntar. Degeaba mă chinui să întrezaresc un viitor... apropiat şi cu happy-end... Imagini dezolante, unele de coşmar. Viaţa mea în mâinile bunului Dumnezeu!

Lupte crâncene în propria-mi fiinţă - un zeu al întunericului lucrând ocult încearcă o răpire din braţele Divinităţii.

* * *

Am încheiat cu succes tot acest ,,ritual'' al schimbatului - mi-am tras pe mine pijamaua, am închis fermuarul genţii... Am strigat-o pe doamna Mariana: ,,veniţi ,gata, sunt gata!''Am apucat zdravăn unul dintre mânerele genţii albastre. M-a scos pe o uşă mai puţin ,,umblată'' de bolnavi- uşa ce ,,iese'' mai aproape de aleea principală a curţii - care ,,merge'' drept în locul unde voi fi ,,cazat''. Merg alene, îngândurat, cu geanta albastra mutând-o de pe un umăr pe celălalt. O haită de câini, ce pare a fi una de hiene infometate, se ţine îndeaproape de noi. Câinii spitalului. Unii jucăuşi - cei de vârstă tânără şi fără griji, alţii având burţile supte de foame şi cu priviri vigilente - parcă de cerşetori.Dat fiind că sunt îmbrăcat în pijamale şi halat căţeii mă recunosc şi au devenit cei mai buni prieteni, altfel m-ar fi atacat făă vreo remuşcare.Geanta îmi atârnă greu pe umar, se balansează regulat precum un pendul. Scoate un zgomot stressant frecându-se permanent, înainte şi înapoi, de geaca albastră şi scorţoasă. O zi destul de frumoasă - pentru un început de decembrie, se derulase surprinzator de caldă! De jur-împrejur alei mărginite de garduri vii mă petreceau alene cu un verde copt şi târziu; copacii mă privesc de sus fără a-şi zbengui prea tare coroanele pe jumatate golaşe; în cuiburile de ciori, rămase pustii, domneşte acum liniştea absolută; câinii se gudură pe lângă mine aşteptând ceva bun de mâncare.Încăierările sunt inerente dar şi inutile în acelaşi timp - în acest context: aşteptări mari, câştigul zero.Nu am ce să le ofer, dar degeaba... Mă simt ceva mai bine, aerul curat îmi oxigenează plămânii- creierul judecă normal.Îmi clătesc ochii ,,numărând'' în joacă multitudinea de cuiburi agăţate de crengile salcâmilor ce scrutează seninul până undeva departe. O zi plăcută... O zi numai bună de trăit... în libertate! Şi eu tocmai ce mă autoexilasem în acest loc de la marginea societăţii. Şi... tocmai pentru a-mi repara sănătatea. Locul unde cred că mă voi vindeca de răceala contractată după o zi în care am umblat de dimineaţă până seara numai prin ploaie. Consider acest spaţiu ca fiind unul de unde până la urmă ai rupe-o la fugă până dincolo de capătul lumii - fără a privi vreo clipă în urmă. Sunt momente când toate, absolut toate gândurile se volatilizează, dispar în neant ori poate se depozitează undeva în univers; momente de maximă graţie Divină în mijlocul naturii încremenită în frumuseţe şi linişte desăvârşite. Încet-încet, în acompaniamentul lătratului şi scheunelilor, am ajuns în faţa uşii termopan. Am urcat greoi treptele scării placată cu gresie, am apăsat clanţa şi am ajuns într-un hol - pentru primirea vizitatorilor, unde pe partea stângă sunt aşezate trei scaune învechite - unul lipit de celălalt, închipuind o canapea. În faţa uşii, două bucăţi de mochetă, murdare şi ele. Pe canapeaua din scaune - destinată vizitatorilor şi pacienţilor deopotrivă, doarme un dulău pătat. Caloriferul stabilit în dreapta intrării degajă căldură din belşug, aşa că e tocmai locul potrivit pentru un somn de câine maidanez într-o zi de iarnă. Am închis uşa destul de încet aşa cum tot foarte încet am deschis-o pe următoarea. După câteva priviri cicumspecte am repornit paşii către etajul unu, salonul şapte. Interesantul număr şapte! Reuşesc să trec cu bine printr-un hol întortocheat, excesiv de călduros şi de întunecat. Toate ideile din univers mă colindă, care mai de care mai viclene, care mai de care mai ispititoare - unele, încearcă cu succes - altele fără... - o neputincioasă, o nestatornică şi înveninată consolare.

Am reuşit...

Am ajuns din nou în faţa unei uşi...

* * *

(De parcă sunt în ţara Uşilor-Termopan de pe planeta Holurilor-Labirint!)

Etajul I, corpul ,,G'', camera 7 - unde locuisem la prima internare, iniţiate în urma cu trei săptămâni.

14 zile de internare până la ,,externarea la cerere'', după o ,,discuţie'' avută cu una dintre asistente. Odată intrat pe holul lung cât un bulevard - aşa cum îl numeam eu, cu doamna Mari alături - ducând ca un adevărat sclav geanta albastră încărcată cu haine şi mâncare. Un ,,bulevard'' configurat astfel: pe dreapta cabinetul asistentelor, pe stânga şi pe dreapta saloane, iar în capăt lângî fereastră se vede un stativ metalic ce susţine un televizor aproape color. Câteva vaze cu flori pe pervazul ferestrei. Două băncuţe şi un taburet pe care stă cocoţat - precum cocoşul pe gard, un telefon cu disc ce sună răguşit din când în când. Toate acestea, deşi curate şi aranjate cu bun gust şi de ,,utilitate publică'', păreau a fi adunate de aiurea.

Pe partea dreaptă se mai găseşte baia, vestiarul şi magazia personalului auxiliar. Pe băncuţa din dreapta salonului 7 se mai hotăra câteodată vreun pacient să se aşeze după ce se sătura de plimbatul dintr-un capăt în altul al holului. Toata ziua acest coridor se zbate în semi-întuneric deoarece se face economie la energia electrică.Vremea de afară contribuie substanţial la acest fapt. Ferestre termopan sunt în spatele televizorului. Acesta e conectat la o antenă aflată tocmai la etajul de deasupra - o improvizaţie în cel mai pur stil românesc! Din această cauză nu se văd permanent color programele tv. Programele ,,prinse'' sunt aceleaşi ca acum 18-20 de ani. Vântul loveşte cu putere exteriorul zidurilor. Ajunşi în faţa salonului 5 doamna Mariana îmi făcu recomandarea de a lăsa geanta jos şi de a aştepta acolo. S-a făcut nevăzută... în cabinetul asistentelor unde nu a găsit pe nimeni. Două colege infirmiere o întâmpinară zâmbind: ,,Nu e nimeni aici, nu e... Vera (spuseră şoptit), e în salonul 6- face o injecţie şi dă pastile unor bolnavi.'' Da, am sosit în jurul orei 12 pe palierul unde se aflau saloanele cu pacienţi arondaţi doamnei doctor care mă tratează şi pe mine. E ora când se fac injecţiile şi se dau pastilele.

Infirmiera Mariana venea grabită către mine...

* * *

Am mers împreună caţiva paşi- până ce am ajuns la uşa salonului indicat de colega Marianei.Vestea că Vera este de serviciu m-a bucura nespus de mult. La prima şedere aici avusesem ceva discuţii contradictorii şi aprinse cu aceasta. Acum presimt că totul va fi o.k. Nu am nici un indiciu de ce şi cum... Nu ştiu ce să cred, totul pare că se petrece virtual (ca într-un joc pe computer!), totul se desfăşoară în mintea mea, într-o realitate ce nu exista în realitate. Momentul acestei reîntâlniri cu doamna asistentă Vera e unul revelator - în această fundătură de lume (pe vârful acestui deal, într-o fostă unitate militară, departe de oraş), unde vii bolnav şi cică pleci sănătos tun. Singura condiţie necesară şi obligatorie de a rămâne sănătos tun este de a trăi ca un parazit până la sfârşitul zilelor în cazul în care nu ştii să faci decât munci fizice. A vieţui precum o leguma... e şi acesta un rezultat convenabil pentru unii; pentru alţii e un dezastru. A sta cu ochii pironiţi forever pe tavanul imaculat, ţintind mereu acelaşi punct fix - constatând mereu falsa idee de imaculat, devine sensul- fără sens (primordial), în lumea finită de aici.Pentru o categorie de bolnavi rulează fără sfârşit filmul hăului universal  şi al neputinţei de a se debarasa definitiv de viciile istorice ori recent adoptate. O viaţă invadată de cai-verzi-pe-pereţi ce-ţi tropăie obsesiv prin urechi şi te lovesc cu copitele direct în lumina ochilor. Bucuria e a paraziţilor şi e infinită.Catrastofa e a luptătorilor şi e la fel de nemărginită. Totul e dus de râpă.

Vera îşi vedea de treaba ei mereu, nici nu cred că m-a văzut.

* * *

Simt cum moartea mă urmăreşte...

Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea.

Înţepături usturatoare simt în tot corpul - atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate.

De multe ori, după masa de pranz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.

Pe dracu'... ,,pleci sănătos tun!''

Am păşit în salonul 6, unde se găseşte doamna Vera (căci acum aveam să ne spunem pe nume, să ne vorbim la persoana a doua), împărţind pastile fiecărui bolnav. Face şi injecţii şi toţi sunt mulţumiţi de felul cum îi tratează. Crede cu adevărat în profesia practicată, crede cu adevarat în harul ei. Ştie să lucreze cu oamenii suferinzi.

- Virgil, ţi s-a recoltat sânge şi spută pentru analize...altele nu ţi se mai iau...!spuse pe un ton ridicat bruneta cu siluetă de viespe, frumoasă şi blândă precum un înger.

-Da, numai că au uitat... testul de inteligenţă...! am replicat maliţios şi pe un ton la fel de ridicat. Totul se petrece sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi ce se privesc unul pe celălalt miraţi - neînţelegând mai nimic din scurtul nostru dialog.

De fapt,  cred că au înţeles totul, de aceea se privesc asa. Răspunsul Verei nu se lăsă aşteptat- a venit abrupt, precum o avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.

* * *

,,Atât mai trebuia... să le strici aparatele...! Nu are sens... nu au ei aparate pentru tine!''

Replică ironică, tăioasă, lovind exact la ţintă. Mariana a început o conversaţie cu Vera (conversaţie la care nu mă aşteptam) - ,,Doamna Vera, lăsaţi că... Virgil mi-a spus că dumneavoastră sunteţi cea mai bună prietenă a lui... dintre asistente... Sunteţi singura asistentă cu care s-a înţeles bine până să plece acasă. Cu dumneavoastră se are cel mai bine...!'', întări spusele sale doamna Mari. Despre Vera se vorbesc multe, se spun multe legende cu miez de adevăr, cum că ar fi un fel de ,,mamă a răniţilor'', că este cea mai de gaşcă'', că e divorţată şi ,,trăieste cu unul...'' şi că ,,e cea mai sufletistă'' ori că ,,e o... femeie...''

Dar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ştiute şi neştiute, văzute ori nevăzute.

Cu Vera se poate discuta orice fel de problemă, pe orice fel de temă, orice subiect - atâta timp cât era o discuţie decentă şi adegvată momentului. Are grijă de toţi bolnavii, chiar şi de fumători (mai ales de aceştia), pentru că uneori îi împrumută cu ţigări. Fumează şi ea mai abitir ca un bărbat. Înţelege pe toată lumea. Chipul drăgălaş spunea adevărul despre sufletul ei - nu şi atunci când era încruntată din cine ştie ce motive nefericite. Sufletul îi e curat. ,,Şi Vera are problemele ei de viaţă, de familie, aşa cum are mai tot omul!'', comentau cu bună credinţă pacienţii vârstnici, trecuţi prin viaţă.

La prima internare, în urmă cu trei săptămâni, a intrat în salon şi m-a strigat pentru tratament. O injectie cu un hemostat şi mai multe pastile colorate.

- Andronache...?

I-am răspuns ironic, fără vreun motiv intemeiat.

- Yes...!?

S-a simţit ofensată, pe bună dreptate, şi a avut loc o ,,discuţie''.

Desigur că nu am stat cu mâinile în sân şi am replicat agresiv.

A avut o singură replică: ,,...n-am cu cine sta de vorbă...!'' şi a ieşit furioasă pe uşa ce se facuse dintr-o dată mai strâmtă pentru ea. Îmi amintesc că nici de această dată nu i-am rămas dator şi am atacat instinctual şi ironic: ,,...de parcă eu aş avea...!''?

În ultima ei zi de serviciu, înainte de plecarea mea în ,,permisie'', a venit în salon şi mi-a înmânat pastilele, frumos colorate, fără a spune vreo vorbă - avea privirea aprigă, înciudată, răutăcioasă. Cam de această manieră s-au întamplat lucrurile... în ceea ce priveşte ,,prietenia'' mea cu Vera. La un moment dat am fost avertizat,de către unii dintre veterani, că am comis o mare eroare şi că voi suporta consecinţele. Am zâmbit într-un anume fel... şi am continuat să supravieţuiesc. Speram totuşi să mă pot apropia de Vera şi să aflu cât mai multe... despre Vera.

* * *

Salonul 7 e la fel cum l-am lăsat.

Frigiderul ghiftuit ca de obicei îşi făcea siesta, rezemat de peretele din partea stângă a salonului - după felul cum intri pe uşă. Deasupra acestuia, becul care de abia mai lumina pentru el însuşi. Masa şi cele două scaune cu rezemătoare - în set complet, în acelaşi spaţiu restrâns dintre frigiderul ,,Arctic'' (tip nou), şi stâlpul structurii de rezistenţă al camerei. Drept în fata, uşă termopan ce dă drept în balcon. A fost  instalată de ,,meseriaşi'' - cam de mântuiala căci trec curenţii de aer pe sub ea ca printr-o turbiă. Când ninge, vântul spulberă fulgii de nea, bagă zăpadă până aproape de masă. Frigul încremeneşte până şi caloriferele de tip nou din aluminiu. Pe masă stă întinsă, aproape permanent, tabla de şah - cu piesele poziţionate gata de luptă, de parcă cele două scaune - foarte rar ocupate, au mai mereu câte o partidă oficială de disputat. Am luat - la plecare, cutia de şah cu piesele jocului, cu piesele de table şi cu zarurile, pentru a mai omorâ timpul... Uneori le împrumutam pe la saloanele vecine de pe palier sau de la etajul superior. Veneau, luau cutia cu piese şi zaruri, uitau să le mai aducă şi mergeam de fiecare dată să le recuperez.

În dreapta uşii salonului, fereastra termopan - ,,bună'' şi ea.

Dincoace de pragul salonului, cum se intră de pe hol - în dreapta, se află baia mică dar aranjată atent şi mereu foarte curată; trei paturi - aşezate paralel, separate de câte o noptieră asortată.Un spaţiu ,,intim'' şi primitor, neaşteptat de cochet. Prize şi sisteme de alarmă pentru cazuri de maximă urgenţă - la primul şi la al doilea pat. Alarmele cu beculeţe roşii nu funcţionează deoarece nu sunt conectate la reţeaua electrică. Bunul Dumnezeu să ne ferească să avem nevoie de ele! Altfel... dracii ne găsesc, fără să ne caute prea mult!

Asistentele nu prea sunt de găsit; medicii nici atât; doamna doctor face vizite din două în două săptămâni - totul e bine şi frumos, aşa cum răspundem noi ca idioţii), de fiecare dată când suntem întrebaţi la vizite cum ne merge.

- Cum vă simţiţi?

- Bine... bine doamnă doctor!

Dânsa pleacă liniştită, după fiecare vizită făcută în cel mai rapid stil. Nu ştiu ca o vizită să fi durat mai mult de cinci minute în salonul în care îmi petrec zilele!Noi cum rămânem...? Rămânem ca la început. Întrebare retorică, răspuns autoironic! Pe măsura ,,dialogului'' de la vizite. Toate bune şi frumoase...

* * *

Mai ales că avem şi program de furnizarea căldurii şi apei calde, nerespectat pe de-a' ntregul ,,din cauza unor probleme tehnice'' sau nu, aărute pe parcursul derulării acestuia. Salonul e frumos şi primitor. Podeaua e acoperită de un linoleum bleu-ciel şi e mereu curat datorită femeilor care trebuie să faca curat iar noi să întreţinem această curăţenie.

Pe alocuri a început să se exfolieze lavabila de pe pereţi. Umezeala din exterior - de pe balcon, cu fiecare zi ce trece mai trânteşte câte puţină vopsea. Femeile de serviciu îşi fac treaba pentru care  primesc un salariu, mic ce-i drept, şi totul pare normal. Paturile sunt din metal şi lenjeria de pe ele pare să fie nouă - de culoare albastră. Masa şi cele două rezemători de scaune închipuie doi veşnici jucători de şah înmărmuriţi în timp şi spaţiu. Deasupra patului, de la fereastră atârnă permanent - ca un spânzurat, o bară metalică ce ţine suspendat suportul unui prezumtiv bec. Îmi pare o natură statică de un comic vulgar şi de aceea de multe ori evit a o privi. Camera e deosebit de curată. Iluminatul e modest şi mai mult deranjează ochiul decât să-l ajute. Fiecare pat are în partea inferioară câte o ătura groasă - împăturită îngrijit; la perete - în partea superioară, o perina - nu prea confortabilă capului ce vrea să se odihnească. Pe patul dinspre uşă ,,zace'' întins un camarad de suferinţă. L-am lăsat pe redută şi tot aici l-am găsit, rezistând (încă), eroic asaltului celor 60 de injecţii ce trebuie suportate pe o durată de timp de 60 de zile continue. Mai primeşte zilnic aproximativ 9-13 pastile.

* * *

Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc; cu faţă prelungă- ten brunet şi nas acvilin, puţin disproporţionat; ce se bărbiereşte regulat; un băiat cu păr grizonat şi mereu tuns scurt. Un suflet mare şi curat. Un simţ al umorului extraordinar de dezvoltat. O privire mereu zâmbitoare. Meşter la cuvinte - ştie cum să intre pe sub pielea oricui. Un om trecut prin  ,,vâltorile'' vieţii, aşa cum el o recunoaşte. Viaţa l-a alintat cum nu se poate mai bine! Un bonom; mereu jovial şi întotdeauna de mare încredere. Dumnezeu i-a dat atât cât a putut duce!Îmbracă o ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat roşu - fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl face să pară şi mai comic, datorită defectului de la coloană. E încălţat cu o pereche de papuci albaştrii - merge caraghios - ca o raţă, un mers interesant şi de neuitat. Nu pot ori nu ştiu a descrie şi nu reuşesc decât a spune că e plină de înţelesuri... de multe înţelesuri. Atunci când le voi descoperi le voi defini în vreun fel, le voi da un sens sigur. De obicei, când mergem la masă, se încalţă în pantofii aproape ascuţiţi în bot - de culoarea pielii întoarse, lăsând în locul acestora papucii de plastic. Are 37 de ani, şi imbracat astfel... pare a fi un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, ţi faptul că e pus mai tot timpul pe ironii şi pe glume mereu spirituale. Are corp vânos dar se vede clar cum boala sărăciei l-a macinat până aproape de terminare. ,,Carpe diem!'' (traieşte clipa!), e sloganul acestui om de mare caracter. Poate că numai asta i-a mai rămas de făcut! Are tabietul său, după fiecare masă iese pe balcon, aprinde ţigară şi trage adânc în plămâni. Rar când trece peste această regulă.

Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul 6 şi joacă diferite jocuri de cărţi. Acolo şi mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa... de vorbă. Privindu-l atent îi poti citi feicirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi şi jucăuşi precum două mărgele. Are ochi căprui, acoperiţi de sprâncene stufoase şi negre ca smoala. Pe capul oval poartă fes - aşezat mereu la întamplare, de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buzele-i subţiri un zâmbet molipsitor - priveşte cu subînţelesuri, glumeşte inteligent - răspunde adegvat la glumele şi atacurile celorlalţi. Şi cum să nu fie aşa, când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire?

A mai fost aici, cunoaşte ,,obiceiurile casei'', cunoaşte personajele în uniformă albă dar şi personalul auxiliar; ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă că ştie despre ,,vieţile sfinţilor'' - cum zice chiar el, vieţile celor ce păstoresc locul. Pentru unele însemnări apelez mereu la ,,documentarea'' lui. E mai aproape de realitate.

* * *

Am făcut primii paşi în salon, m-am instalat comod, mi-am luat patul în primire ca şi cum aş fi făcut acest gest pentru prima dată. Pijamaua spitalului am împăturit-o cu oarece atenţie şi am ascuns-o sub salteaua de burete vechi şi tare. Îmi imaginez cum pe ea au stat sute ori mii de bolnavi şi cum poate tot aici au murit un număr neştiut dintre aceştia. Nenumărate zbateri, imense chinuri; nenumărate descătuşări, infinite ultime clipe!

Multe astfel de privelişti mi-au trecut prin faţa ochilor. Gândesc... prin sinucidere înţeleg un joc ,,de la... la...'' şi nu neapărat înseamnă că reprezintă şi punerea în practică aprioric. Mereu o fac teoretic, aproximativ literar estetic ori nu.

Practica nu ma ajutat niciodată! ,,Sinuciderea de ocazie'' cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii...! Jocul ideilor despre ''liniştirea neliniştilor'' are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi de a duce viaţa mai departe! Doar o ,,simplă'' formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Şi la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat de pe ,,culmile fericirii'' (E. Cioran), în prăpastia singurătăţii îţi revelează de fapt acest act. Nu trebuie să-l cauţi cu obstinaţie, nu trebuie să-l inventezi, el există: trebuie numai să- l întrebuinţezi aşa cum se cuvine:simplu! Nu exista ,,sinuciderea ideii de sinucidere'' decât în cazul folosirii excesive a acestei idei, şi a nepunerii ei în practică de atâtea ori decît este necesar. De câte ori am vrut să recurg la gestul suicidal nu am reuşit decât pur teoretic (am conceptualizat doar), şi niciodată nu am avut în minte un firesc al acestuia. Acum e altceva... Vârsta şi singurătatea mă vor ajuta să trec şi la fapte. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare... bezmetică. Jocul de-a sinuciderea nu îmi face bine! Teoriile nu îmi sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia singurătăţii, acolo de unde tot ea mă scosese. Numai iubirea unei femei mă mai poate readuce la viaţă! Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de singurătate, a fugii de o viaţă de vierme.Omul fără dragoste e un vierme decăzut! Vreau să fiu un vierme îndumnezeit! chiar dacă un vierme...

* * *

Unii au venit pe aripile speranţelor - aduşi cu salvarea şi plecaţi definitiv pe un cearşaf alb- pe aripi de îngeri veniţi din neant!

Între speranţe şi îngeri doar pastile amare şi colorate; injecţii dureroase făcute cu bun simţ ori plătite cu bani...; perfuzii şi transfuzii - după caz, picurând viaţă în venele  cheltuitoare de energie fluidă pentru trăire! Dintre aceştia facem parte... şi cine ştie... într-un timp cei care ne tratează cu atâta tragere de inimă şi profesionalism. Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi! Un caz... îmi povestea colegul de suferinţă... Marian îmi spunea despre un consătean ce îi fusese camarad aici şi care acum nu mai era.Adaptatarea la aceste condiţii nu a reuşit... complet.

Încerc supravieţuirea, precum universul cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos. De sus se prăvale peste mine gânduri... idei obscure-imagini ale unui viitor sumbru. Acel suport de bec precum un spânzurat inert, bălăngănind aiurea. Am intrat, deci... În salonul 7 bucuros după pozitiva discuţie cu Vera.

Am dat mâna cu Marian, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară, ne-am urat şedere plăcută şi să plecăm sănătoşi atunci când va fi vremea. După ce am aşezat cele ce aveam - din geantă în sertarele noptierelor. Am plecat grăbit către toaletă... O cămăruţă în care se pătrunde împingând cu umărul în uşă... În stânga un coş de gunoi ,,îmbrăcat'' pe interior într-un sac menajer negru-plin de resturi de toate felurile. Drept în faţă, duşul încastrat în peretele paralel cu uşa. În dreapta, chiuveta cu flotor jos şi o policioară cu un săpun de faţă aşezat pe marginea ei şi un tub de pastă de dinţi lângă periuţa de culoare verde. Pe un alt perete-mult mai mic, în dreapta uşii se află ,,rătăcit'' un rest de calorifer din aluminiu. Pereţii sunt total acoperiţi cu faianţă. Pe jos, gresie. Să nu uit, undeva tot în dreapta ,,tronului'' stă spânzurat de perete un stativ din faiantă albă pe care se află în permanenţă hârtie igienică- semn ă într-adevar vin vremuri grele.

* * *

Niciodată nu am aderat la turmă, nici măcar nu mi-am dorit!

De ce acest enunţ?

Pentru că ceea ce vad e incredibil.E de domeniul fantasticului.

De la balconul etajului 1 privesc ,,indienii'' cum înşiruiţi părăsesc incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zgomotos prin pădurice-acum şi mai sărăcăcioasă, pe aleea plină de gropi înecate de ploaie, către locul unde vor ,,savura'' găteala de regim recomandată fiecăruia de către medici. Mă cuprinde groaza la gândul că şi eu într-o zi mă voi conforma acestui şir indian pentru a lua parte la ,,masa de supravieţuire''. Voi pleca mai devreme cu 10-15 minute din salon, voi merge alene fiind prins în discuţii banale sau interesante cu vreun cunoscut sau cu cineva la întâmplare; voi avea mereu o punguliţă cu zahăr şi una cu sare şi un cuţit în buzunar; voi vorbi cu haita de câini înfometaţi ori sătui. Poate că voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâţia şi atâţia bolnavi! Poate voi aştepta şi eu, înainte de a fi strigat de o bucătăreasă durdulie şi cu gură mare.

,,La masăăăăă...! La masăăăă...!'' - un glas pitţigăiat se va repeta de mai multe ori la fiecare dintre cele trei mese ale zilei.

,,Seria a douaaaaa... la masăăăăă! La masăăăăă... nu se-aude?'' - vom fi chemaţi în sala de mese.

* * *

Uneori asemenea strigăte se auzeau şi din gurile unora-cu simţul umorului, la întoarcerea de la cantină - pentru a arunca oase ori pâine căţeilor. Intrăm în cantină printr-un hol lung şi întunecat - cu ferestre largi pe ambele laturi, cu calorifere din fontă în dreptul fiecărei ferestre. Uneori fierbinţi de nu se putea pune mâna pe ele, de cele mai multe ori reci ca gheaţa. Cantina e o sală de dimensiuni mari cu mese aşezate pe trei rânduri. În celălalt capăt se afla tejgheaua pe care sunt ţinute vasele cu hrană. Ceva mai în spate, după o uşa metalică, se pare că e bucătăria unde sunt preparate ,,bunătăţurile''. Trei-patru femei, nici bătrâne şi nici prea tinere, duc vase goale în bucătărie şi le aduc pe cele pline - servesc la fiecare masă în parte - aşa după cum fiecare trebuie să mănânce după un anume regim prescris de medic. Fiecare după boala şi tratamentul său. Pe fiecare măsuţă stă scris un diagnostic pe o bucată de leucoplast şi acolo trebuie aşezat vasul cu un anume fel de mâncare. Fiecare îşi are locul său bine determinat: la mesele pentru cei cu regim ori la mesele pentru cei la comun. O lumină murdară învăluie sala de mese ceea ce dă impresia unei pomeni uriaşe la care participau cerşetorii şi nebunii deopotrivă. O senzaţie de vomă mă cuprinde - încă de la intrare, atunci când pe mese sunt aşezate ceşti de inox cu ciorbe acrite cu borş ori cu zeaă de varză. În rest, după gustul meu, mâncarea e numai bună... de aruncat la câinii ce adulmecă pe sub ferestrele cantinei. Chiar şi ei şi-au format un gust standard pentru suportabilitatea hranei!

Unii bombănesc, alţii comentează cu voce tare, alţii se revoltă iar cei mai mulţi înfulecă pe nerăsuflate ceea ce au în faţă.

(Câteodată mă străbate un gând macabru: se poate ca din acest loc să ne ducă sus pe deal aşa cum unii oameni îşi duc animalele moarte!)

Vii bolnav de una şi te îmbolnăveşti de altele. Medicamentaţia şi stressul... cel puţin 10 pilule la orele şase dimineaţa şi alte câteva de încă două ori pe zi - pe stomacul gol. Pe la 09.00 dimineaţa se serveşte micul-deju după care se mai primesc câteva pastile. După singura masă consistentă fiecare e recompensat cu alte pastile. (Unii... cu... o injecţie... făcută cum trebuie!)

Înainte de cină se mai primesc câteva pastile care trebuie ingurgitate după masa copioasă.

Mersul la cantină se face prin frig şi ploaie ori prin zapadă şi ger; drumul înapoi se face în acelaşi fel - nu înainte de a refuza ceea ce ei numesc ,,hrană de spital''. Vii să te traezi de boli de plămâni şi te îmbolnăveşti de nervi, de stomac ori de ficat. Astfel, ţi se amână plecarea cu încă o perioadă de timp nedefinită. Sunt mulţi cei care stau ca mieii la tăiere. Simt, dar merg în acest ,,şir indian'' fără de sfârşit! Aici, fiecare om e tratat de toate bolile pământului...!

,,Panaceul-universale...'' universal, cum spunea Marian. Mergem la masă şi revenim în colivii... Ne aşteaptă asistentele cu pastile, cu uşile deschise.

La internare, o infirmieră mi-a zis: ...,,şi crezi că dacă mori aici, interesează pe cineva că ai murit...?'' E cât se poate de reală şi de incredibilă această replică.

* * *

Zona unde se ţin izolaţi tuberculoşii sau cei cu alte afecţiuni pulmonare grave e undeva pe un câmp, în vârful unui deal, la distanţă considerabilă de oraş. Străbaţi cu piciorul, dacă nu ai maşină personală ori nu ai banii necesari pentru un taxi, un drum lung- şerpuit prin câmp. Ajungi, până aici..., să constaţi legătura dintre om, şobolan şi câini - boala.

Trăim în secolul XXI, în România, în acest sud  blestemat şi roşu, în acest primitivism al capitalismului...

Locaţia - o fostă unitate militară, un perimetru ferit de privirile multora. Întreaga curte are în jur de 6000 de metri pătraţi, două alei asfaltate ce închid un oval de gard viu. Aici se gaseşte corpul spitalului vechi, morga şi alte două clădiri auxiliare a căror destinaţie nu o cunosc...

Am părerea că acestea din urmă sunt ieşite din uz, după felul cum arată. Undeva spre poartă se găseşte centrala telefonică. Clădirea veche găzduieşte birouri, saloane, magazii, garderoba, bucătăria, diverse alte locaţii.

Mizeria e la ea acasă, din auzite - şobolanii umblă nestingheriţi, câinii - eu i-am văzut, merg salivând pe culoare până aproape de sala de mese. Tacâmurile sunt vechi şi defecte. Unele bucătărese sunt neprietenoase cu suferinzii. Aceştia mai greşesc uneori, având un comportament dezechilibrat. Disperarea îi mână la reacţii nu tocmai ortodoxe.

Zilnic, personalul medical şi auxiliar aleargă de colo-colo cu câte o hârtie de semnat ori cu câte o cutie de carton plină cu medicamente.

Din auzite, încuscreala şi nepotismul sunt elemente constituitive ale acestei încrengături ordinare între angajaţi. Acestea sunt definitorii pentru o bună parte din personalul existent aici. Sunt şi cadre medicale şi personal auxiliar demn de toată lauda!

Am auzit într-o zi la postul local de radio, rcepţionat în zona, în urmă cu vreo două luni de zile, că Garda de Mediu a fost foarte aproape de a închide acest spital.

De unde ştiu de şobolani? Vorbesc unele doamne care lucrează în acest sanatoriu. Vorbesc şi unii pacienţi cu vechime.De multe ori se simte în aer mirosul rozătoarelor.

Câinii sunt peste tot şi daca nu eşti atent e posibil să calci pe ei sau în excrementele acestora. Uneori se aude în întunericul serii câte un schelelăit de câine călcat pe coadă ori câte un ţipăt ca de moarte din gura vreunui cetăţean muşcat de sălbăticiunea agresată involuntar.

* * *

După câteva zile am început să simt mâncărimi puternice pe piele - la încheieturile mâinilor şi picioarelor. Scărpinatul a devenit un fenomen permanent.

Cu greu am reuşit să mă abţin şi chiar era ceva imperios necesar. De la o zi la alta rănile deveneau tot mai consistente şi vizibile.

Primul gând a fost că se poate să fi contactat vreo râie... Şi râia când se ia, se ţine...! Scărpinatul de toate gardurile, percum caprele pe înserate venind de la păscut. Când am făcut cunoscut cazul, mi s-a spus că am o pastila ce previne eventualele alergii la tratamentul prescris. Da... hepatita medicamentoasă îşi făcuse apariţia. Lipsa protecţiei ficatului îşi arată roadele. După semnalul de alarmă tras..., am primit şi pastila miraculoasă. Ficatul îmi e protejat, în sfârsit. Deja sunt trecut la cantină ca fiind hepatic.

- Nu te mai scărpina, chiar dacă mâncărimea continuă - e o simpla alergie! spuneau unele dintre asistente.

- Aşa voi face... să fţti sigure...!

Imposibil să rămâi ca de piatră din moment ce obţii astfel de reacţii.

Dupş râie şi chelie - spune un vechi proverb românesc, din senin ori nu, m-am trezit cu ficatul mărit.

Culmea spitalizării ar fi fost să am şi râie şi ficat bolnav!

* * *

Azi am schimbat întreaga lenjerie a patului şi faţa de perină.

Fac asta cât de des pot, rog infirmierele să rezolve această problemă şi ele o fac cu amabilitate.

Nu toate sunt aşa...

(Două paturi groase puse una peste alta şi băgate într-un cearşaf ,,plic'' echivalează cu o plapumă.)

Îmi petrec zilele citind şi consemnând evenimentele importante, ascultând radioul şi privind la cai-verzi-pe-pereţi.

E un regim rigid şi extrem de riguros.

(Cu cât pleci mai repede de aici, cu atât pleci la fel de întreg la minte precum ai venit.)

Stau pe balcon, dinţii soarelui muşca din mine, îmi aşez în creier toate cele ce voi consemna şi astăzi; privesc de la înălţime parcul şi rămân destul de impresionat!

* * *

Secolul XXI.

Toţi avem aproximativ acelaşi tratament, toţi suferim de boli de plămâni - mai mult sau mai puţin grave.

Excepţiile sunt la numărul de pastile înghiţite zilnic. Sunt unii pacienţi care suferă de diabet, hepatită, etc. Cineva se tot întreabă - după o ceartă cu una dintre asistente:

,,Noi toţi suntem nebuni? Numai câţiva suntem sănătoşi?''

Nu a primit nici un răspuns.

Aici, pare că e buricul lumii. Este...?

Un singur medic tratează bolnavi cu duiumul şi nu numai pentru bolile de plămâni!

Mor oamenii ori revin după ceva timp suferind de aceeaşi boală ucigătoare.

Aceasta înca mai este prezentă masiv în zona de sud a ţării şi este tratată în acelaşi fel ca acum zeci de ani. Aparatura, tehnica şi metodele de investigare nu sunt dintre cele mai moderne.

* * *

Azi a fost externat un camarad de suferinţă, din salonul alăturat...

George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 90 de zile...

Se zice că pleacă sănătos...

Se zice. Să dea Dumnezeu să fie aşa!

Ne-am adunat toţi cei tineri în salonul şase şi am vorbit de una şi de alta... e un fel de a spune pentru că am stat... de parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău!

Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor...

Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie: regretul că pleacă şi bucuria că va pleca!

Mă gândesc că uneori regretele nu-şi au rostul deşi ele există, se manifestă pregnant, sunt vii...

Bucuria că cineva pleacă din acest loc... Cineva de care te-ai legat în acest loc profund sumbru... Un anume gen de empatie nedisimulată...

George pleacă ,,ameliorat'' de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte...

Această bucurie te onorează într-un grad înalt, major, te obligă la a fi OM, te înalţă... Ai o anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt uman. Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi făceau simţită prezenţa. Ce mai...

Un moment greu de susţinut dar frumos...

George... un tânăr înalt, bine construit musculos, puternic... Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist ca mai toţi tinerii acestei generaţii... ne-a strâns mâna solemn şi bărbăteşte, trecând pe la fiecare.

Bagajul era gata... la uşă...!

* * *

Trebuia să mergem la masă, eram îmbrăcaţi adegvat vremii de afară şi ,,înarmaţi'' cu cele necesare.

Am coborat  împreună cu ceilalţi, am mers câţiva paşi cu George, ne-am strâns mâinile bărbăteşte şi ne-am despărţit.

Nu cred că ne vom mai vedea vreodată. Şi dacă se va întampla... să se întâmple în alte împrejurări decât acestea.

Drumul mă duce la cantină, drumul lui merge către casă.

Simpatic puştiul, deşi uneori era de nesuportat.

Poate ca niciodată nu ne vom mai întâlni, poate...

Dar viaţa ne oferă mai mereu surprize... Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte.

Eu rămân în acest loc ,,invizibil'' dar extrem de plin de durere... Încă nu m-am vindecat pe deplin!

Am revenit de la masă şi am rămas fiecare pe unde am crezut de cuviinţă. Mă gândesc că trebuie, că e foarte important să consemnez externarea de azi.

Masa a fost ca toate cele de până acum, după cum spun cei ce au mâncat numai la cantină. Macaroanele suprasaturate cu zahăr de ,,la purtător'' le-am îngurgitat în porţie dublă.

Afară plouă mărunt, după ce mai multă vreme au căzut fulgi rari şi transparenţi de nea.

Plecarea lui Georgica a fost într-adevar cel mai important eveniment al zilei. (De aceea e important că l-am înregistrat!)

S-a lăsat întunericul,ascult radioul  local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv.

Păduricea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuţi peste suta de ani care ne veghează întotdeauna drumul spre cantină şi înapoi. Sunt martori oculari ai multor suferinţe.

Închei ziua bucuros că un tânăr s-a însănătoşit şi a plecat acasă.

I-am spus la desparţire că ,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici! Dorinţa mea e să ne revedem la o bere, undeva în oraş. Să ai mare grijă de sănătatea ta, amice!''

(Ma ruşinez la gândul că am fost aşa de sentimental, că lacrimi mi s-au prelins pe obraji!)

* * *

M-am trezit şi astăzi, ca de obicei, la orele 06.00. Peste o jumătate de ceas am fost strigat să merg la sala de tratamente pentru a înghiţi pastilele de dimineaţă.

Câteva femei şi mai mulţi bărbaţi se ,,cărau'' somnoroşi către acelaşi cabinet.

Uneori nu găsim nici măcar o asistentă în acest loc, probabil că nici nu au de ce să-şi piardă timpul prin acest corp ,,G'' al spitalului. Au multe de făcut în corpul vechi al spitalului, acolo unde sunt internate persoanele cu probleme grave.

Somnolent, cu o cană în mâna dreaptă, merg către capătul holului - acolo unde se află televizorul în somn profund. Sunt faţă în faţă cu cea mai nesuferită dintre asistente, o individă grasă şi ,,cu gura mare'' - aşa cum se vorbeşte printre pacienţii veterani.

Am fost strigat pe nume, m-am apropiat cu mers molcom de această doamnă asistentă... mi-a întins între 10-12 pastile, le-am înghiţit pe toate deodată împreună cu puţinul suc avut în cană. O cană obişnuită - din porţelan ieftin, decorată cu floricele portocalii pe fond albastru. M-am întors către salon, la fel de somnoros, cu gândul de a adormi din nou şi înjurând de ,,toţi... şi mamele raniţilor''.

Ora primei mese a zilei e 09.00. Înainte de a fi strigaţi ca de obicei să intrăm la masă stăm lipiţi de caloriferele din fontă, care nu sunt deloc atât de calde precum este de dorit. Lumina e destul de slabă, căldura la fel.

Un dulău gălbui se caţără insistent, cu labele murdare, pe pervazul exterior al uneia dintre ferestrele largi ale acestui hol. Presimte că va mânca cel puţin un codru de pâine, unul sau mai multe copane de pui. Acum e micul-dejun... din păcate se înşală amarnic! Cineva îi aruncă un dumicat de pâine aproape uscată, strecurându-şi mâna scheletica printre rama ferestrei şi plasa anti-ţânţari ce stă prinsă, nu tocmai cum trebuie, în piuneze ruginite. A apucat bucăţica de pâine în labele-i puternice ca ale unui urs înfometat. A înfulecat-o cât ai zice... cuţu! După câteva zeci de secunde se lingea pe botul butucănos şi plin de bale, semn că a mâncat-o cu mare poftă. Acum adulmecă zăpada după firimiturile scăpate din cauza lăcomiei.Şi cine a văzut vreodată câine care să nu fie lacom? Costică, colegul de palier - un ţigănuş cu cercel în ureche, şi-a făcut pomană cu uriaşul patruped nevinovat.

* * *

Costică se internase cu câteva zile în urmă, înaintea mea. La salonul de femei e internată sora acestuia, căsătorită fiind are desigur alt nume. Aşa că pot ţine pe mai departe secret faptul ca sunt fraţi. Am înţeles de la ei că au o situaţie deosebit de grea acasă şi că aproape toţi din familie au trecut pe aici - unii chiar şi de două ori, având tbc. Amândoi sunt tinei - 19 si 22 de ani. Mai tot timpul, femeia stă în salon cu el şi cu ceilalţi bărbaţi. Manâncă împreună, fumează amândoi - atunci când nu mai au ţigări merg împreună sau separat la cerşit prin saloanele în care există fumători. Ies împreună pe balcon la fumat. Mai tot timpul sunt veseli. De mai multe ori au chemat - ei sau alţi colegi de-ai lor, un taxi pentru a le aduce băuturi alcoolice, ţigări şi mâncare din oraş. Asta se întâmplă între orele 20-21 seară de iarnă. Mare parte din banii lor se duce pe ţigări. Mai tot timpul - cei din salonul 6 unde e internat şi Costică, îşi petreceau timpul jucând diferite jocuri de cărţi şi ascultând manele la un wallkman destul de zdrenţuit. Şi Costică şi sora lui sunt mereu plini de energie, mai mereu în mişcare, parcă niciodată nu obosesc! Şi din ce să obosească dacă aici doar mănâncă, dorm, iau tratamentul adegvat şi se plimbă. La fel se întamplă în fiecare zi. Ţigăncuşa e frumoasă şi bine îmbrăcată. Într-una din multele dimineţi în care ne trezim la fix-şase pentru tratament, am observat ceva ce mi-a plăcut extraordinar de mult: femeia tocmai se trezise, avea părul răvăşit, chip somnoros şi  zâmbet pe care nu pot să-l descriu şi nici să-i definesc sensul. Un zâmbet... nemaivăzut până atunci! Ce mai... o femeie superbă! O frumuseţe de neînchiput. Am înţeles că la cei 22 de ani ai ei are deja trei copii... luaţi în îngrijire de Asistenţa Socială deoarece cel mai mic este sugar şi ar fi fost riscant să îl alăpteze ea care este bolnavă de tbc.

Se roagă, de câte ori are ocazia, de medic să-i dea o permisie să meargă să îşi vadă copiii.

Din păcate ori din fericire, nu a primit decât o singură dată ceea ce de multe ori cerea!

* * *

Ne amuzăm copios de momentul hazos la care asistăm în această dimineaţă friguroasă. Aşteptăm cu nerăbdare, ascultând simfonia intestinelor, cănuţa cu aşa-zisul ceai şi bucăţica de unt ori margarină sau marmeladă. (Simfonia intestinelor şi înjurături în toate părţile...!) Pe holul mic, aproape de sala meselor stă - rezemat de un calorifer îngheţat, un domn de vârsta a treia îmbrăcat în halat, bluză de pijama şi pantalon de training lăsat peste pantoful sport. Din semi-întunericul celuilalt capăt al holului apare ca de nicaieri domnul director al spitalului, Bărbosu. Nu am ce face şi îl salut, mai mult în glumă şi oarecum ironic: ,, Să trăiţi domnule director!'' La care... se opreşte brusc... fixându-mă cu privirea fără a clipi. Mă cercetează de sus până jos. În jurul nostru mulţi pacienţi aşteptând să între în sala de mese. Au ramas înmărmuriţi, suflarea le-a îngheţat pe buze. Ochii le sticlesc precum gheţuşul de afară. Nu înţeleg ce se întâmplă! Mulţi îl ştiu fioros, îi ştiu de frică. Acum aşteaptă deznodământul. Se aşteaptă la ce e cel mai rău: o chemare în biroul dânsului şi o externare fără nici un drept de apel.

(Până şi dulăul de afară schelălăie, înţelege totul şi îmi plânge de milă, la gândul că ceva grav trebuie să urmeze.)

Am gluga hanoracului pe cap, halatul strâns bine cu un cordon improvizat, mâinile împreunate pe piept - precum în rugăciunea unui veritabil preot budist. Am barbă deasă şi neaşezată. Observând această fotografie, doctorul îmi replică pe un ton ridicat şi în cuvinte scurte: ,,Măi... ce moacă... ai!''

Îl privesc în ochi, cu teamă în suflet, aşa cum şi el mă priveşte; nu am scos nici o vorbă - gândind că e într-o pasă nu tocmai bună. Atenţia i-a fost atrasă de un ins  înalt şi slăbănog ce stă rezemat de un zid, îmbrăcat în pantalon de training, îmbrăcat neregulamentar.

Infirmiera Mariana se găseşte din întâmplare prin zonă şi începe a-l beşteli. Omul îi spusese cu respect şi înţelegere că nu poate veni din salon până la cantină pe acest frig.

Bărbosu îi răspunde în stil flegmatic: ,,Dă-te la o parte de lângă zid că se ia vopseaua!''

Pleacă spre cabinetul său aflat vis-a-vis de sala unde trebuie să intrăm pentru a mânca. Cei de faţă s-au dezmeticit relativ repede şi au început să sporovăiască între ei,zgomotos. Vrute şi nevrute - minciuni şi adevăruri, banalizand ori exagerând. Fiecare are deja varianta lui şi fiecare - după puterea de imaginaţie, anticipau ceea ce voi păţi din cauza ,,inconştienţei'' de care am dat dovadă. Acum răsuflă uşuraţi, la fel şi eu, că nu au fost ,,băgaţi în seamă''.

Sunt cei mai mulţumiţi.

* * *

Tot acest show de prost gust a culminat cu următoarea scenă plină de penibil.

Infirmiera s-a dus, aproape alergând, după Bărbosu în cabinet şi i-a raportat că un pacient ,,nu e îmbrăcat corespunzător, adică nu are pantalonul pijamalei la vedere...''

Mustaţă Florin, născut în oraşul meu natal, fost jucător de fotbal în ligile inferioare... Un tip prietenos şi un bun jucător de table şi şah. În vârstă de 40 de ani, 180 cm. înălţime, în jur de 80 de kg, simpatic şi mare consumator de bomboane mentolate deoarece se lăsase de fumat.

(Adevărul adevărat e că mai trage din când în când câte un fum-două... atunci când ceilalţi ieşeau pe balcon la o ţigară şi o cafeluţă fierbinte.)

Bărbosu iese ca fulgerul din cabinet, urlând şi gesticuland cu mâinile pe deasupra capului, făcându-i morala primului ieşit în faţă - fostului jucător de fotbal, acum căsătorit şi aşezat la casa lui.

Florin are doi copii mari, de 17 şi respectiv 18 ani.

Directorul îl priveşte atent şi vorbeşte generalizând, bate şaua... să înţelegem noi... toţi!

Infirmierele sunt de vină, în opinia sa, pentru nerespectarea de către pacienţi a ,,regulamentului spitalicesc''.

Domnul director s-a pironit în faţa mustăciosului şi îi ţipă în faţă.

,,De ce ai trainingul peste pijama?De ce ai comentat când doamna infirmieră ţi-a atras atenţia în mod repetat?''

Fostul sportiv stă nemişcat şi destul de nepăsător în faţa tornadei iscate ca din senin. Îl privea de sus - la propriu şi la figurat, cu braţele încrucişate la piept. Zâmbeşte cu subînţeles numai de el ştiut, mustăceşte ironic, ochii îi scânteie de ciudă dar şi de jenă faţă de toţi ce-i care îl privesc. Mă amuză să văd un aşa spectacol. De multe ori i-am reproşat prietenui meu Florin că e un laş şi că nu are ,,sânge în instalaţie'' pentru a pune piciorul în prag, în faţa celor care îl umilesc. Răspunsul bunului meu prieten şi camarad de suferinţă a venit tardiv, scurt şi tăios ca un cuţit de buzunar înfipt inima...

,,Cel puţin, în cazul meu, nu se pune problema... Am unele probleme de sănătate la coloană şi îmi e frig dacă vin îmbrăcat aşa cum doriţi! Din corpul ,,G'' până aici...! Nu vreau să plec acasă mai bolnav decât am venit ci vreau să mă fac bine.Afară e zapadă şi ger, aşa că nu pot...! Dacă vrei, vino tu aşa...!'' Un topor în capul aproape chel al directorului s-a înfipt adânc. Mare tărăboi...

Trăiesc cu sufletul la gură momentul acesta, când Florin l-a înfruntat deschis şi fără reţineri de exprimare pe director.

Nici acesta nu s-a lăsat mai prejos şi a insinuat ceva despre soţia pacientului.

Conducătorul unităţii medicale, a fost înfrânt, şi-a aruncat privirea pe o fată de 17 ani, colega de la camera 5, şi ea îmbrăcată civil. A dus-o în camera de tratament cea mai apropiată şi i-a spus pe un ton ridicat: ,,Trebuie să respecţi regulamentul, oricum ar fi vremea afară!''

Supărarea s-a abătut şi asupra unor asistente şi infirmiere ce se gasesc prin apropiere.Privesc cu gura căscată pe uşa larg deschisă...

* * *

Pe holul abia luminat de ziua abia însorită, rezemat de zidul de pe partea opusă, resemnat şi plictisit colegul Trică ţinând în mâini o hârtie îngălbenită de timp şi un pix.

Pe acelaşi fel de hârtie trebuia în, urmă cu două săptămâni, să scriu ,,cererea de externare pe propria-mi răspundere''. Hârtie veche şi de cea mai proastă calitate. Ne-am prins într-o discuţie.

O asistentă frumuşică a ieşit şi ne-a rugat să mergem pe canapeaua aflată la o distanţă destul de mare faţă de cabinetul doamnei doctor, dacă vrem să vorbim.

În urmă cu patru zile i-au făcut analize pentru a vedea dacă merge acasă definitiv ori numai pe perioada sărbătorilor de iarnă.

Au fost negative. Se poate bucura de plecarea acasă fie şi numai pentru o perioadă scurtă de timp.Ori se poate să rămână aici chiar dacă vine crăciunul şi apoi revelionul.

Azi, în urmă cu două ore şi câteva minute i-a fost adusă foaia de externare având menţiunea ,,de a continua tratamentul şapte zile din şapte deoarece de astă dată a ieşit pozitiv la analize şi e bolnav din nou''.

Intrase, înainte de a-l întâli eu, în replici aprinse cu medicul (directorul), şi cu unele dintre asistente. E vizibil agitat băiatul - vorbea ceva nedesluşit şi înjura printre dinţii rari şi îngalbeniţi de tutun.

Tocmai că ieşise din cabinet cu recomandarea ,,să continue tratamentul trei zile pe săptămână''.

Acum se revocase ordinul. Trebuia să facă o ,,cerere de externare pe propria răspundere'' prin care să fie ,,liberat condiţonat'' din ,,motive personale'' şi cu revenire în luna ianuarie pe şapte.

* * *

La întoarcerea spre cabinet, Bărbosu s-a oprit în faţa mea şi mi-a adresat un ,,salut'' şi m-a întrebat într-un fel foarte ciudat :

- Ce faci?

- Vin de la masă... m-am săturat... stau lângă calorifer să-l încălzesc! Mă odihnesc, domnu' director.

M-a bătut pe umăr şi mi-a răspuns inexplicabil de linistit:

- Foarte bine, mergi în salon şi odihneşte-te, dacă te-ai săturat...!    

Nu sunt sigur că a înţeles sensul lui ,,săturat'' ori poate l-a trecut cu vederea. A mers mai departe cu paşi grabiţi.

Eu, fericit sau nefericit că nu avusesem motiv de ceartă cu el, am mers - fugarit de frigul de afară, în salonul 7 al corpului ,,G''.

Zăpada geruită îmi trozneşte sub picioare iar lucirile ei îmi deranjează ochii. Liniştea din copaci pare a nu fi în regulă. Căţeii mă urmează jucăuşi ori cerşindu-mi ceva de mâncare ca de obicei.

Într-o altă zi, Bărbosu ne-a băgat în şedinţă şi ne-a ţinut un discurs stupefiant şi caraghios în acelaşi timp. Mai că îmi venea să aplaud! Ne-a vorbit exact ca la o şedinţă de partid - de partid comunist. Un talent oratoric desăvârşit. Toţi îl ascultăm cu gurile căscate (la propriu) şi cu ochii bulbucaţi. Numai ochi şi urechi...

Nu am avut ce face decât să comentez unele afirmaţii ale doctorului.

Emitea diverse ipoteze şi tot el trăgea concluziile...

Colegul Marian de abia se mai  putea abţine să nu râdă şi îmi datea coate să tac ,,că îl vede directorul şi îl sancţionează, după cum scrie la regulamentul de ordine interioară!''

Un pacient în vârstă, înalt şi slăbănog, agita ca un disperat mâna dreaptă pe sus în semn că doreşte să se înscrie la cuvânt.Domnul director l-a văzut imediat şi în modul cel mai democratic cu putinţă l-a poftit ,,să vorbească, să spună cu voce tare ce are de spus''. Trebuia doar să vorbească ceva mai tare pentru a fi auzit de toată lumea.

Domnul, orator, îmbrăcat regulamentar, a înaintat câţiva paşi - din întuneric, pentru a fi văzut.A rostit tare şi apăsat, cu spirit critic şi mobilizator: ,,Domnule director trebuie făcut ceva pe unele porţiuni din aleea principală, ce ţine de la... (A făcut o pauză şi a privit peste capetele noastre de la înăţimea discursului său. A scuipat într-o batistă pe care apoi a împăturit-o şi a pus-o în buzunarul de unde o luase.)... de la corpul ,,G''  la clădirea asta veche pentru ca este gheaţă muuuulltăă (Ţinu să explice mai apăsat of-ul său!)... şi se tot întâmplă nenorociri!'' Şi-a încheiat discursul printr-o gestică a mâinilor... de parcă ar fi spus: ,,Dacă nu faceţi nimic şi nu luaţi măsurile necesare, eu am vorbit degeaba!'' Cel puţin aşa am înţeles eu, acest gest care m-a amuzat teribil...

* * *

Dragul nostru director, îmbrăcat într-un fel anume... stârnea râsul... ne-a transmis  că ,,a luat hotărârea de a închide uşile de acces pe balcoane, deoarece e multă gheaţă pe balcoane şi putem aluneca peste balustrade. Se vor întâmpla multe nenorociri...!''

Apoi ne-a povestit, ca la o şezătoare, ca ,,Unui pacient i s-a întâmplat să cadă pe balcon şi să îşi rupă un picior. Iar un alt motiv de închidere a balcoanelor este că trebuie să se menţină bruma de căldura din saloane!''

Ne-a amintit că ,,Au avut şi au loc chefuri de chefuri cu diferite ocazii ori aşa... pur şi simplu. A menţionat în mod expres ziua de Sfântul Nicolae.

Înainte de această şedinta şi de concluziile ei a avut loc o discuţie nu tocmai amicală cu pacientul - aproape de liberare, Mustaţă Florin. (Prima parte a conflictului am menţionat-o în mod expres ceva mai sus).

I-a spus răspicat ce poate face ca soţia lui Florin să-şi piardă locul de muncă: ,,Cu un simplu telefon către directorul de acolo...!'' Femeia omului lucrează ca soră medicală într-un spital din apropiere. La auzul acestor vorbe, mai aveau puţin şi, în faţa multora dintre pacienţii spitalului, se isca o luptă corp la corp.Învingător ar fi fost cu siguranţă fostul fotbalist de divizie inferioară.

După acest incident, omul a ţinut ,,să ne aducă la cunostinţă măsurile luate spre binele nostru, al pacienţilor, la care ţine enorm de mult - în calitatea sa de manager şi om cu maximă responsabilitate privitor la sănătatea şi vieţile noastre!''

Concluzia clară: vom fi închişi!

Sunt unii pacienţi care nu pot coborâ să ia o gură de aer...

Vor sta ca şi mine, cu nasul lipit de sticlă ferestrei - privind în gol, precum condamnaţii încarceraţi departe de lume.

Fulgi de nea cad fără a-i opri nici măcar gândurile noastre...

Zăpada căzută are aproximativ un metru înalţime şi tot creşte. Ninge abundent şi continuu de câteva zile. Cerul s-a descătusat, după foarte mulţi ani cu ierni searbede. Tot acest peisaj feeric, urmărit de la etajul unu, pare desprins dintr-o poveste. O poveste la care mulţi nu au acces.

Nasul mi se lipeşte de sticla ferestrei, gândurile îmi pleacă departe ori dispar aşa cum au veni - pur şi simplu!

Prin sinucidere înţeleg un joc ,,de la... la...'' şi nu neapărat înseamnă că reprezintă şi punerea în practică aprioric. Mereu o fac teoretic, aproximativ literar estetic ori nu. Practica nu ma ajutat niciodată! ,,Sinuciderea de ocazie'' cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii...! Jocul ideilor despre ''liniştirea neliniştilor'' are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi de a duce viaţa mai departe! Doar o ,,simplă'' formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Şi la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat de pe ,,culmile fericirii'' (E. Cioran), în prăpastia singurătăţii îţi revelează de fapt acest act. Nu trebuie să-l cauţi cu obstinaţie, nu trebuie să-l inventezi, el există: trebuie numai să-l întrebuinţezi aşa cum se cuvine: simplu! Nu exista ,,sinuciderea ideii de sinucidere'' decât în cazul folosirii excesive a acestei idei, şi a nepunerii ei în practică de atâtea ori decît este necesar. De câte ori am vrut să recurg la gestul suicidal nu am reuşit decât pur teoretic (am conceptualizat doar), şi niciodată nu am avut în minte un firesc al acestuia. Acum e altceva... Vârsta şi singurătatea mă vor ajuta să trec şi la fapte, dacă nu voi reuşi o restabilire şi o restabilizare a iubirii pierdute. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare... bezmetică. Jocul de-a sinuciderea nu îmi face bine! Teoriile nu îmi sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia singurătăţii. Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de singurătate, a fugii de o viaţă de vierme. Numai iubirea unei femei mă mai poate readuce la viaţă! Omul fără dragoste e un vierme decăzut! Vreau să fiu un vierme îndumnezeit! chiar dacă un vierme...

În faţa ochilor fereastra se înceţoşează de la aburul respiraţiei. Pe sub uşa termopan se insinuează în salon fulgi de nea şi se depozitează într-un strat subţire de omăt pufos.

Dacă nu mergem noi la zăpadă, vine zăpada la noi!

* * *

Ninge abundent.De câteva zile, fără oprire. A început deja să prindă contur - în curtea spitalului, profilul uriaş al unui om-de-zăpadă.

Câţiva tineri muncesc de zor să-l aducă pe lume. Ninge cu fulgi mari, ninge lent şi atmosfera e prietenoasă. O vreme splendidă splendidă... pentru ieşit în natură! Ninge continuu de câteva zile. Privesc din uşa ce dă în balcon, cu nasul lipit de sticla aburită. Chiar dacă şterg ,,ceaţa răsuflării mele'' aceasta revine de fiecare dată când îmi apropii faţa de sticlă.

În părculeţul spitalului, a început deja să se contureze profilul unui om de zăpadă uriaş. Câtiva tineri şi nu numai care muncesc de zor să-l aducă pe lume. Ninge cu fulgi mari, ninge lent  şi e o atmosferă prietenoasă. O vreme splendidă.

Chiar şi de aici, de la distanţă, uriaşul om de zăpadă e uriaş. Din clipă în clipă devine tot mai real. Albul imaculat reflectă lumina soarelui şi pare că a luat foc. Sclipiri metalice ţâşnesc din crăticioara de aluminiu ce închipuie căciula de iarnă. Naşul, de un roşu iute, cum e ardeiul lung şi gros din care e confecţionat. Ochi-i nu sunt deloc sclipitori, sunt negri, maţi precum două bucăţi de cărbune ars. Seamănă mult cu ochii multora dintre pacienţii cu boli grave de aici. Gura uriaşului de omăt e definitiv mută, nici măcar o silabă nu poate glăsui. Dacă ar putea vorbi ar poveşti multe... din lumea poveştilor ori din lumea de aici!

Unul dintre ,,constructori'' caută pietricele de culoare închisă pentru a-i încheia invizibila haină groasă. Le ridică de pe lângă soclul clădirii vechi, cu mâinile tremurânde de frig ori din alte motive, şi le încastrează cu mare atenţie în zăpada deja îngheţată. Cinci oameni dau viaţa acestui personaj de poveste.

Jos, la parter, în gura scării stau Costică, sora sa Irina, Florin şi Marian. Tremură de frig şi trag dintr-o ţigară aproape ajunsă la filtru. Au făcut-o ,,poşta'' iar acum se pregătesc să urce în camere. Urcarea se face zgomotos ca de obicei. Îi aud... Unii aleargă şi ţipă, alţii merg domol- după cum îi ţin oasele.

* * *

Sunt momente în care nu mai pot sta fără o ţigară, sunt momente în care nu îi mai pot suporta fumul.

De multe ori ies cu ei pe balcon şi îi urmăresc atent cum trag cu sete din ţigară. S-a întamplat să cer un fum dar niciodată nu lăsam fumul să coboare în plămâni. Acestea s-au petrecut doar de două sau trei ori. Îmi repet obsesiv în gând - ,,nu, nu şi nu...!'' Câteodată repet negaţia cu voce tare, involuntar.

Au trecut trei săptămâni de când am renunţat la acest viciu, la această plăcere, ori tabiet. Mereu am fumat de plăcere, îmi plăcea să savurez în linişte o ţigară sau două asortate unei ceşti de cafea sau unui păhărel de coniac. Mai relaxant şi ajutător gândirii libere e să stai aruncat într-un fotoliu - fie în camera ta, fie în aer liber seara pe răcoare, să ,,pipi'' o ţigară în linişte - numai tu şi gândurile tale! Sublimul acestui gest constă în limpezirea ideilor. Să aprinzi o ţigară şi să laşi gândurile să se caţere de ,,ceaţa albăstruie'' să ajungă undeva în univers! Ăsta e singurul farmec, restul e numai durere.

Băieţii şi femeia, fumau  jos la intrarea în clădire - chinuiţi de frigul nemilos şi de teama că ar putea fi văzuţi de medici sau de asistentele de serviciu. Am coborât de câteva ori pentru a le ţine companie, nicidecum pentru a mai încerca...

Rămân timp îndelungat cu nasul lipit de sticla rece a ferestrei şi îmi dau seama că e destulă vreme pentru înţelegerea libertăţii. Niciodată nu mai trăisem astfel de clipe meditative.

(Jos - la parter, aproape înţepeniţi de ger, băieţii trăgeau din ţigările întregi ori pe jumatate fumate. Fumau uneori şi noaptea, în holul mic de la intrarea în clădire. Fălcile le erau încleştate de vremea de afară.)

Aşa, pe tăcute, făceam ,,filosofia chibritului'' - pasărea poate fi închisă în colivie dar zborul ei rămâne liber; zborul e intrinsec libertăţii şi vice-versa. Chiar dacă aripile îi sunt frânte, reprezintă simbolul libertăţii!

* * *

Şedinţa ad-hoc s-a ţinut chiar înainte de intrarea la masă, s-a deschis cu un preludiu stratagemic gândit pentru ca pofta de mâncare să sporească şi mai mult. Aşa şedinţă, aşa masă! Halal...! Am revenit în salon şi am mâncat ceea ce îmi cumparase Mariana.

La scurt timp au apărut infirmierele. Una matură, alta spală în urma ei, o a treia spală termopanele pe dinafară şi pe interior. În tot acest timp, Marian î şi fuma liniştit ţigara pe balcon. Trăgea cu poftă nebună fumul în plămânii bolnavi! Termina... prinse mucul de ţigară într-un fel ciudat şi îl expedie tacticos în afară balconului. Privea către mine,

aşezându-şi fesul de formă conică, semăna cu celebrul personaj de desen animat Oblio. Mă privi, pe sub sprâncenele stufoase, cu subînţeles şi porni lent către interiorul salonului. Mersul lent, mâinile la spate, spatele îndoit destul de mult în faţă... Se descalţă de papuci şi se aruncă pe patul nu prea moale. A adormit într-o clipită, ca de obicei.

Femeia ce spală geamurile scoate tacticos o cheie din buzunarul halatului, o înfige în butucul yalei şi o răsuceşte, cu oarece răutate, ca pe un cuţit într-o rană sângerândă.

Rana noastră cea de toate zilele de după faimoasă şi caricaturală şedinţă!

Iată înfăptuirea ,,binefacerilor'' promise de director! Cadoul domnului director cu ocazia sărbătorilor de iarnă!

Aşa trece timpul, aşa trece viaţa...! A mai trecut încă o zi.

Înghit pastilele de seară, beau un pahar de ,,suc de fructe'' de casă, mă pun la orizontală şi privesc cursa... de cai verzi pe... tavan.

* * *

Merg în vizită la colegul Florin, în salonul 9, şi las o ciornă aruncată pe pat - cu unele notiţe dintr-un jurnal pe care îl ţin de când am revenit în spital.

Un text nu prea e lizibil. Un text scris cu litere de tipar aşezate în grabă. Doar că se vede destul de bine titlul ,,Foaie de observaţie''.

M-am ,,împrăştiat''pe primul pat de lângă uşa şi am intrat în vorbă cu ceilalţi pacienţi.

Uşa s-a deschis brusc, lovindu-se de tamponul din cauciuc poziţionat la baza acesteia şi ţintuit bine în podeaua acoperită cu linoleum albastru.

S-a auzit un zgomot ciudat şi s-a oprit relativ instantaneu.

În faţa mea s-a oprit Cora - asistentă de serviciu. Furioasă foc.

Cu femeia asta avusesem azi de dimineaţă o discuţie în timp ce mă plimbam liniştit pe ,,bulevard''.

Doar intrase în tură. Am salutat-o, mi-a mormăind ceva indescifrabil. Apoi i-am zis că ,,de abia aştept să plec acasă definitiv şi că va răsări şi pe strada mea soarele!''

Mi-a dat un răspuns şocant pentru mine: ,,...da, da... o sa iasă, o sa iasă...!'' Am lăsat-o şi am plecat la fel de liniştit în salon. Nu doream nici un fel de conflict cu nimeni.

Acum a intrat în salonu 9, special pentru mine, ca un uragan stârnit din senin şi pare că va spulbera totul în calea ei. Sunt punctul terminus al furiei dezlăntuite. Sunt cel vizat. Vorbeşte tare şi rşstit, mă ceartă pentru ceea ce a citit în ciorna găsită.

Câteva idei generale şi ceva impresii despre tot ce am trăit aici.

- Eşti un nesimţit...! Cum de ţi-ai permis să scrii aşa ceva? Cum ai îndrăznit...? Handicapat nenorocit...!

- Chiar dacă sunt prostii, sunt prostiile mele şi nu cred că trebuia să citeşti...! Înţelegi?

Am enervat-o şi mai mult, a plecat ca fulgerul spre al salon. Vocifera nedesluşit.

- Trebuia să le ţii în sertarul noptierei, nu la vedere!

- O.K., acum lăsa-mă! Voi vorbi şi eu cu doamna doctor al cărui pacient sunt şi vom rezolva... Am să merg şi la director...!

Lângă pagina de caiet lălsat pe cartea ,,Demiurgul cel rău'' - a lui Emil Cioran.

Am plecat liniştit spre salon, am intrat şi m-am aşezat pe pat.

Cora continua să vocifereze despre mine. Nu pot înţelege ce spune, decât atunci când se apropie de salonul meu.

Vorbe de porcoase ies din gura asistentei.

Am luat cartea în mână, am ieşit din salon şi i-am arătat-o, zicându-i: ,,Analfabeta naibiiii... de ce nu ai rupt şi cartea? Vezi-ţi de treaba ta şi lasă bolnavul să îşi umple timpul cum doreşte...! Nu am făcut nimic rău, nu am scris decât ceea ce trăiesc aici! Te rog să mă laşi în pace, analfabeto!'' A plecat şi nu s-a mai întors nici până în ultima zi a şederii mele aici. Trebuia să-i facă injecţia lui Marian dar nu a mai venit. Mereu face de serviciu în spitalul vechi.

Stau întins pe pat şi nu am de gând să mă ridic absolut pentru nimic. Mă simt extraordinar de bine. Marian îmi spusese că ,,doamna Corina e nepoata doamnei doctor...''. Nu am de ce a mă teme căci nu am facut nimic rău. Nu mai vreau conflicte, nu mai vreau nici un fel de incidente!

Mă frământă gândul că se poate să-i fi spus directorului. Poate că şi-a dat seama că e penibilă, făcând o astfel de plângere.

Trăiesc o dilemă pe cât de stressanta pe atât de caraghioasă: a merge sau a nu merge la masa de seară! A da nas în nas cu directorul, ca în acea dimineaţă nefericită!

* * *

Dilema de două parale s-a încheiat- am hotărât să merg cu ceilalţi la cantină pentru masa de seară.

Am ajuns... M-am aşezat, la masa etichetată cu numele meu... M-am aşezat lent... (De parcă nu doream să deranjez pe cineva ori vroiam să devin complet invizibil.)

Mirosuri de mirodenii amestecate - de zeamă de varză şi borş. Mirosuri amestecate cu aerul închis.

Am primit două pachete de biscuiţi şi două borcanăşe de plastic cu iaurt. Ceea ce mi se cuvenea. Acestea mi le-a adus, în afara cantinei, doamna Mari.

* * *

La plecare am dat din nou de Mariana. M-a abordat altfel decât înainte - fără introducere şi dur: ,,Să ştii că sunt foarte supărată pe tine! M-a certat Cora că nu ţi-am aruncat acea hârtie, când eu am vazut-o! Nu mi s-a părut ceva rău său în altfel... ceea ce ai scris şi de fapt nu prea am citit-o în întregime şi cu atenţie. Fiecare e liber să scrie ce vrea. Nu-i aşa că nu ai scris prostii?''

Mergem unul pe lângă altul şi începem o discuţie.

Îi explic că nu am scris nimic obscen, nimic la adresa cuiva ci numai făcusem nişte însemnări ale unor impresii.

,,Desigur că nu cred nimic din ce i-am spus Corei... în legătură cu cele citite ori necitite de ea.''

Mariana mi-a aprobat mişcând din cap.Mi-a răspuns zâmbind: ,,...nu i-a spus directorului dar s-a certat cu mine...!''

Mi-am cerut scuze, i-am mulţumit şi am plecat rapid către ieşire. Toţi colegii ajunseseră deja în corpul ,,G''. Am urcat în salon şi după ce am mâncat desertul primit m-am trântit pe pat privind tavanul ca de obicei.

Becul camerei e stins şi nu cred că am vreun chef să cobor şi să-l aprind. Privesc... ascult radioul local.

Mulţumesc doamnei doctor şi bunului Dumnezeu că sunt bine!

Astăzi a intrat în concediu fosta directoare. Aşa că m-a lăsat în îngrijirea domnişoarei doctor China.

Sunt nerăbdător să plec de aici! Vin sărbătorile de iarnă şi pentru mine vor fi unele de maximă şi utilă austeritate.

* * *

O duminică liniştită.Ultima gardă a doamnei doctor. Am dormit aproape toată ziua.

De abia m-am întors de la masă de seară. La masa de prânz nu am fost. Am mâncat din ce aveam în frigider. În câteva minute voi lua pastilele de seară şi voi pleca...

Merg în salonul 6 să joc poker sau şeptică.

A mai trecut încă o zi frumoasă. Zăpada e destul de mare.

Ziua - peisaje pitoreşti; noaptea - grotescul apare pe nesimţite.

Mă gândesc numai la ziua plecării. Ieri am dat probele necesare pentru a fi analizate în laborator.

Sunt trei variantede rezultat, posibile: 1. plecarea acasă cu acte în regulă şi definitiv; 2. plecarea în permisie numai pentru perioada sărbătorilor de iarnă; 3. rămânerea în acest loc până la noi ordine.

Mor de plictiseală. Dorm destul de des şi destul de mult pentru a scăpa de ea. Plecarea acasă m-ar scoate pentru câteva săptămâni (două la număr), din acest ambient.

Depăn amintiri, împreună cu Marian Plop din comuna Izlaz.

Plop îmi povesteşte întâmplări din viaţa sa - unele triste, altele vesele.

Relaţiile dintre cadrele medicale - asistente şi pacienţi sunt bune şi mai puţin bune: depinde de comportamentul asistentelor dar şi de purtarea celor bolnavilor.

Marian nu se simte bine, nu e în apele lui. De când Cora nu i-a făcut injecţia... Sunt câteva zile... Abia astăzi a intrat pe uşă o tânără frumoasă căutandu-l, cu privirea-i fermecătoare, pe beneficiar.

Sta cu nasul lipit de sticla ferestrei ce dă spre balcon şi pare că e plecat departe cu gândul. Probabil... acasă!

(Mama sa tocmai căzuse pe gheaţă şi îşi fracturase un picior. Am înţeles asta dintr-o discutie telefonica ce o avuseseseră,în urmă cu câteva zile.)

A fost chemat.

Bruneta, deşi nervoasă, s-a focalizat pe ceea ce avea de făcut şi i-a făcut vitala injecţie.

Domnul Plop a adormit după ce i-am citit şi în această seară povestirile la care lucrez de când am sosit aici. I-am povestit unele fapte întâmplate în familia mea şi cărora eu le-am dat valoare şi forma literară, cu mulţi ani în urmă.

,,Patima pământului sădeşte ură'' e un text scris în anul 1995 şi i-a plăcut extraordinar de mult camaradului meu.

* * *

Marian a făcut un ultim comentariu şi s-a întors pe o parte, adormind imediat.

Ca de obicei. ,,Parcă  văd undeva pe cotorul carţii "ion - glasul pământului", are acurateţe, firesc, fluid şi rece ca apa de la munte, nu lipseşte nimic, totul e dozat perefct! Felicitări, Virgilică!''

Seara s-a lăsat adormindu-mi tristeţea şi nu îmi mai doresc altceva decât să mă odihnesc.

O stare indefinibilă mă copleşeşte: am reuşit, în sfârşit - după mulţi ani, să dau formă finală unor texte...!

Ceea ce nu  văzuse Cora sunt aceste texte scrise într-un alt caiet şi puse sub perină.

* * *

Mă gândesc la ce se întâmplase cu câteva zile în urmă....

La şapte dimineaţa intra în tură Cora.

M-am trezit de dimineaţă şi am ieşit la o scurtă plimbare pe holul pustiu.

Mă întreabă pe un ton răstit şi vădit arogant: ,,Şi tu ce mai vrei?''

Îi răspund: ,,Mă uit pe fereastră şi îmi doresc să răsară soatrele şi pe strada mea!''

Cora îmi răspunde ironic: ,,Poţi să aştepţi mult si bine...!'' şi itră rapid în cabinet.

Intru şi eu în salon, dezamăgit de reacţia ei.

Ziua a trecut neaşteptat de repede. Somnul începe a mă copleşi. Las deoparte unealta de scris şi pornesc la o plimbare prin curtea ântunecată a spitalului. Aşa îmi voi amâna pe mai târziu ora de somn.

În ultimele zile am tot avut junghiuri la piciorul drept şi dureri de colon. Anusul iliac nu prea a funcţionat normal. Mă gândesc la toate astea şi la ziua când voi pleca definitiv de aici. Am spus asistentelor care treceau rar prin salon şi am rămas doar cu vorba.

* * *

În urmă cu o jumătate de oră am luat tratamentul de dimineaţă. A venit Vera şi l-a împărţit fiecărui pacient la pat. Nu a trebuit să mergem - abia treziţi, ca nişte zombi: cu cănile în mânî să primim - ca nişte cersşetori pastilele. E singura dintre asistentele - de pe acest palier, care procedează mereu corect şi conştiincios din punct de vedere uman.

* * *

Vera e... Vera!

Frumuseţea şi omenia ei m-au atras ca un magnet şi sper că într-o zi s-o reîntâlnesc pe această femeie superbă!

Virgil Andronescu (Turnu-Măgurele – Teleorman) 


DE VINĂ SUNT COLINDĂTORII
Vin sărbătorile, vin!
Vin sărbătorile, vin!
Laitmotiv…
Sărbătorile românilor pe internet. Cum altfel poţi primi tot felul de informaţii, cântece, filmuleţe, dedicaţii şi chiar, cum poţi fi colindat?
Da, printre multe altele, am primit  şi un colind, bineînţeles, cu dedicaţie. Nu, nu mie îmi era dedicat. Sper că nu mie… Nu mă consider un „domn” al zilelor noastre. Eu trebuia să-l ascult şi dacă mi-ar fi picat la suflet, să-l cânt şi să-l dau mai departe, celor care îl pot colinda… celor care au căpătat voce! – să fiu colindător. Şi, cine nu ar dori să colinde de Crăciun?
L-am ascultat. M-a surprins, mai întâi, vocea limpede, puternică, parcă studiată a ţăranului care-şi luase în serios greaua sarcină de solist. L-am fredonat, încercând să aflu de ce prietenul care mi l-a pus pe email şi a comentat doar atât: „doamne, ce-am făcut cu ţara?”, a considerat că trebuie să-l ştiu. L-am mai ascultat de câteva ori, pentru a mă convinge că voi şti cui „să-l dau mai departe”, fără a greşi. Ştiu doar cui l-au dedicat ţăranii din superbul cor:
Domnilor!
Exact, domnilor de-acum, simplu, aşa cum au fost dedicate toate colindele din toate timpurile: „domnilor timpurilor lor”.
De fiecare dată, când se cântă un colind, este prezentul. Este acum. Am trăit destul, pentru a putea să am atâtea aduceri aminte încât să pot hotărî. Am cunoscut atâţia oameni, încât pot spune că am pe cine să colind.
Numai că „domnii de-acum” sunt domnii bogaţi. Lor le este dedicat. De data asta sunt foarte mulţi cei cărora le este adresat colindul, iar eu mă descopăr a nu fi în stare să-i cunosc. Îi ştiu. Îi ştie toată lumea. Sunt ştiuţi. Au meritat şi merită acest colind, numai că, sunt prea mulţi! Îi ştiu, dar nu-i cunosc. Bogaţii…
Bogaţii… Asta m-a făcut să judec economic. E bine? Avem mulţi oameni bogaţi, este foarte bine. Totuşi… De ce acel; „ce-am făcut cu ţara?” Să fie vorba de balanţă? Balanţa în care sunt puşi cei bogaţi şi cei săraci? Balanţa a cărei cruce stă gata să se rupă,  prăvălind talerele? Balanţa cu o clasă mijlocie şubrezită până la dispariţie?
Fredonez încă odată Leru-i ler… Nu am învăţat versurile. Nu trebuie învăţate. Fiecare le ştie, le cântă, le are în suflet. Constat că nu am nicio apropiere de domnii de-acum. Sunt mulţi şi nu mă leagă nimic de ei. Colindătorii… Fiecare cu colindul lui!
Dar… probabil… Nu probabil, sigur, datorită acestei conjuncţii adversative a apărut explicaţia conform căreia pentru orice, mereu, „sunt cel puţin două posibilităţi”.
Am cântat Leru-i ler soţiei, fiicei, părinţilor şi prietenilor… Am primit acelaşi răspuns: „degeaba ai schimbat versurile. Cine să-i mai oprească? Tu? Ţi-a trecut vremea!”
A trecut Crăciunul şi până-n Anul Nou, Leru-i ler nu mi-a dat pace. Trece şi anul…
Oare ce a fost în anul care tocmai se încheie? Alte revoluţii… Primăvară, vară, toamnă arabă… şi nu numai…
Iarna arabă nu s-a sfârşit.
Verdele uscat al verii.
Verdele frunzelor de decembrie.
Judecători…
Judecători urlând sentinţe. „Jos!” Dictatori care continuă să moară, în încercarea de a mai împuşca câţiva Judecători. Mă bate un gând: „păi dacă şi dictatorii mor, ce pot face simplii domni în faţa Judecătorilor?” Şi nu a trecut mult de când dictatorului nostru i-a fost cântat Leru-i ler, în ritm de pistol automat AKM. Oare ce putea să mai facă în faţa Judecătorilor lui? Ce fac toţi dictatorii când uită că domnul trebuie să fie domn… Mor. Şi deci de ce acum trebuie să cântăm iar Leru-i ler, domnilor bogaţi? Nu. Nu lor! Toţi vrem să fim bogaţi.
Mă bate gândul să strig „evrica”, dar sunt prea multe ruguri aprinse, pe Pământ, şi eu nu sunt decât un colindător intermediar. Mi-am amintit o definiţie a democraţiei: „democraţia este dictatura legii”. Şi dacă legile sunt prost făcute?
Îmi amintesc iar versurile. Oare nu este doar un colind? Sigur! Ge gânduri mă macină!? Cum să fie un manifest?! Asta numai din cauza prietenului care mi l-a cântat.
Colindătorii? Ce poate face o ceată care colindă?
Judecă. Nu vor decât să reechilibraţi balanţa şi să-i întăriţi crucea.
Nu reţin bine versurile. Fiecare colindător cu memoria lui…
„Prea multe patimi şi prea mult sânge, leru-i ler.
Boala din trup le ţine pasul, leru-i ler
O gheară-n gât le ţine glasul, leru-i ler
Stau drepţi, în faţa porţii şi nu mai zic nimica, leru-i ler
Domnilor de-acum, să vă apuce frica, leru-i ler”
Domnilor de-acum le-o fi frică? Oare cum or putea să doarmă? Domnilor de-acum, mai ţineţi minte?
Dictatorii continuă să moară. Leru-i ler.
Domnilor de-acum, care faceţi legi, nu uitaţi să fiţi domni! Leru-i ler.
Crăciunul este aproape.
Deschid televizorul… Colindătorii nu mai au gheara în gât?
Doamne, colindele continuă?
Dar…
Domnilor de-acum! Este acum!
Colindătorii s-au îmbrăcat de vremuri rele şi au plecat pe la porţi!
Colindele n-au încetat. Oare ce am greşit? Este acum, de la Crăciun?!…
Virgula!?
Asta este greşeala mea! „Domnilor, de-acum…”
Virgula.
„Domnilor, de-acum să vă apuce frica, leru-i ler.”
Domnilor, a sosit momentul să vă gândiţi şi la colindători, leru-i ler.
Nu lăsaţi legea să moară! Atunci, colindătorii vă vor colinda cu urlete mute în suflet.
Dar…
Ştiu că sunteţi în stare, nu daţi vina pe colindători!
Un alt Crăciun se apropie…
Cetele de colindători sunt mai numeroase… Le auziţi? Repetă…
Domnilor! Atenţie la virgulă!
Este acum!
Dumitrache Dragomir (Galaţi)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii