ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 46 (Decembrie 2013)

EDITORIAL
AZI SERBĂM IAR VICTORIA!
„Se poate afirma că în anul 2000, România va fi o ţară socialistă multilateral dezvolată, atât din punct de vedere al industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului. Pe această bază vor fi create condiţiile materiale necesare, care vor asigura trecerea la înfăptuirea şi la manifestarea tot mai largă în societatea noastră, a principiilor comuniste de repartiţie, de muncă şi de viaţă în toate domeniile de activitate. (...)” Erau cuvintele lui Nicolae Ceauşescu la un discurs susţinut cu puţin timp înaintea celui de-al XIII-lea Congres la Partidului Comunist Român.
Am început cu un citat. Nu-i bine, nu? Dar ce-i bine?
Azi serbăm iar victoria! Sună frumos, sună extraordinar! Ce rezonanţă patriotică. Românii, cu mic, cu mare... pardon, pardon... cred că s-au încurcat literele. Să o luăm metodic. Ce e cu citatul acela... Păi sinistrul preşedinte de atunci al ţării visa roşu la un viitor la fel de roşu, prefigurând că „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii/Vom face ce-am făcut cândva/Toate gândurile noastre/În fapte le vom preschimba”, ca nişte vrednici şoimi ai patriei, pionieri şi UTC-işti, deopotrivă „uniţi în cuget şi-n simţiti”, o să mai lăsăm cartoanele de ridicat pe stadioane şi „o să ducem spre cele mai înalte culmi de civilizaţie, glorie şi progres ţara...” Politica sa, ori mai bine spus viziunea sa politică, deşi orientată catodic spre o utopie de dreapta, a lasat în zilele noastre loc stângii sociliste să „socializeze” în voie, într-un profund regres al „industriei, agriculturii, învăţământului, ştiinţei şi culturii cât şi al nivelului general de viaţă şi de civilizaţie al poporului”. Pe atunci ţara era în mâinile preşedintelui, acum – teoritetic – al Parlamentului. Răspunderea era al unuia şi era mare, acum răspunderea e la mai mulţi şi e la fel de mare. El a PLĂTIT CU VIAŢA! Cei de acum CU CE PLĂTESC?
Azi serbăm iar victoria, dar nu ştiu cum se face însă când vine sfârşitul de an, bilanţul, cum îi spun unii cu pretenţii matematic-contabiliceşti, pe mine mă cuprinde o tristeţe teribilă. Ciudat sau nu, de fiecare dată, dar de fiecare dată, debutul iernii coincide cu Ziua Naţională, mai nenaţională ca niciodată, sărbătorită nu cu FAST, ci la FAST-food, acolo unde tinerii, cu curaj de fugă din faţa calculatorului, se întâlnesc pentru a vorbi despre orice mai puţin despre însemnătatea acestei memorabile secvenţe din istoria neamului nostru.
Pun pariu că în această zi de 1 Decembrie, zi naţională, mulţi români nici măcar nu ştiu ce naiba mai sărbătorim, ce e cu 1918, sau cine conducea ţara pe atunci. Dacă te mai uiţi pe la TV, mai sunt unii care confundă momentul 23 august, cu 10 mai, ori 24 ianuarie.
Istoria e plină de evenimente, iar când acestea se succed cu repeziciune, e clar că pot apărea confuzii. Şi când ele, confuziile, răsar din guri autorizate, de oameni cu pretenţii politice, atunci chiar că nu ştii ce să mai crezi. Ce mai contează cine şi când, de asta să se ocupe istoricii, românii de rând vor să petreacă, iar motivul poate fi oricare, important e să se distreze. Ziua Naţională e prilej de bal! Chestia cu “pâine şi circ” nu-i doar o sintagmă ruptă din carte, ci pură realitate.
Azi serbăm iar victoria! Ce anume? Vremea? Nu contează, că românul petrece în felul său, strâns unit în jurul bucătăriei, iar curajul urărilor vine tumultos de la vinul care se bea cu cana, sau tăria cu paharul, dar neapărat, cană după cană şi pahar după alt pahar!
Vremurile total politizate nu dau loc niciunei manifestări la scară naţională, ori cu iz de respect pentru înaintaşi şi faptele lor. Orice acţiune menită să atragă atenţia printr-o ţinută decentă riscă să fie catalogată drept „naţionalistă” şi trâmbiţată ca atare prin mai toate portavocile mass-media electronice.
Azi serbăm iar victoria! Dar pe cine ar interesează amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea beţiilor de Sf. Andrei, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească! Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer.
Şi ce dacă ne-am suprapus din nou cu alegerile? Ce mai contează că afişele electorale sunt mai dese decât tricolorul pe străzi, ce mai contează că mutrele ghiftuiţilor ăstora de politicieni fac notă discordantă cu ISTORIA, că din cauza pantei descendente pe care duc ţara din 1990 încoace, au discreditat orice perspectivă de revenire la normal, că însăşi termenul „politică” generează un vortex de furie în mintea celor care încă mai cred în viitor.
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor băieţi ce cântau chiar bine de tot, „Timpuri noi” le era denumirea trupei, stihuri care sună cam aşa: „Azi serbăm iar victoria,/Şi îndoiala se ascunde în gând./Azi serbăm iar victoria,/Moralul e un struţ cu capul în pământ./Te înteb dacă e vreo schimbare./La oamenii din jur./Azi serbăm iar victoria./Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala./Azi serbăm iar victoria,/Cu oborocul car lumină şi pe strada mea./Te întreb dacă vezi vreo schimbare,/Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,/La oamenii din jur./Zic vouă celor fără de prihană,/Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,/Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,/Şi ţie politruc nenorocit./Zic vouă care-aveţi încă puterea /Să scoateţi răul care zace-n voi,/Voi, care vă agonisiţi averea./Ca vagabonzii, scormonind gunoi…”
Şi când te gândeşti că din 1992, de când au apărut aceste versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, estetic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? Cât de actuale sunt ele, cât de multă neschimbare în bine se acumulează în fiecare român, cât de accentuată paralizie se lasă peste conştiinţa naţioală.
La TV doar aşa-zişi realizatori de emisiuni, cu priză la public, care îşi ţin spectacolul ieftin în aceeaşi manieră plină de banal şi comerţ, iar ca să nu credeţi că ceva nu este altfel decât o prelungire a emisiunilor din anii precedenţi, avem şi o simulare de paradă militară, cu o armată de paradă, că la o adică, să ne ferească Cel de Sus! NATO ne-a transformat ministerul din Apărării Naţionale în Afganistării Internaţionale! Oşteanul a devenit mercenar, se luptă pe un pământ care nu are nicio legătură cu România. Dar cine are timp să se gândească la câte blesteme cad pe capul nostru pentru că trimitem trupe într-o ţară şi peste un popor care nu ne-a supărat niciodată cu nimic, ba mai mult, nu există nicio răfuială comună din întreaga istorie a celor două nemuri.
Dar e bine cu 1 Decembrie pe stradă, că la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată. Când e de mâncare gratis lumea simplă, din ce în ce mai simplă şi mai flămândă, trece peste orice şi merge să-şi îmbuibe burta cu dumicaţii din vasele de plastic.
Azi serbăm iar victoria! Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor. De unde atât de multă urmă de patriotism? S-a pierdut totul ca şi cum n-a fost. Românul e în continuare sclavul televizorului jidan, care-l distruge creştineşte şi-l fură şi-l înrobeşte în continuare, probabil până la exterminare.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul „stângaci” al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un persoanaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale. În Basarabia încă este treaz tricolorul, iar oamenii, unii, nu toţi, dar nu puţini la număr, simt româneşte tot ceea ce este româneşte, acolo, în spaţiul acela furat de istoriile mai vechi sau mai noi, de unii şi de alţii, dar mai ales de NECURAJUL NOSTRU!
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Să mai întreb dacă e vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cândva un realizator de emisiuni radio, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: „România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!”
Atât am avut de spus! A, ba da, mai am încă o frază: Azi serbăm iar victoria!, şi nici vorbele astea nu sunt ale mele...
Oare?
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
SIMILARITIES AND DIFFERENCES BETWEEN AUSTRALIA, NEW ZEELAND AND THE U.S.
As a shadow of darkness engulfed a life of sadness and impurity led by one young educated woman it would take an extraordinary moment that would allow her to grow, evolve, and finally be saved this is the story that Elsa Easton lives to share. During a recent visit to Living Waters Romania Church Elsa Easton shared her personal journey that brought her back to her lord and savior Jesus Christ.
Elsa who was born in the United States while her father was completing his degree in Colorado was relocated to her father’s homeland of New Zealand at a very young age. The move prompted by both personal and financial reasons for the family, her father in search of job security, and her mother in need of affordable medical treatment for the cancer that was waging war on her body. Having family still living in America Elsa has the opportunity to visit every few years which she enjoys doing.
Of her own omission, Elsa led a reckless life that led her feeling lonely, empty and without self-esteem. Those tortuous times would include a battle with alcohol addiction that triggered many poor decisions from those judgments a reckless and wild life style. It would take many years for her to regain true salvation that would afford her the opportunity to bask in the glow of a one and true love, and to live without fear with her father, our father, the father, Jesus Christ the lord and savior.
 In the following paragraphs, Elsa will share her story that has taken her from one nation to another spreading the gospel and the meaning of true acceptance and belief. With her story, a closer examination of the differences in values between the cultures of the United States and New Zealand will be discussed and examined in relation to economics, attitudes and belief systems the nations have adopted. 
- Elsa, briefly tell us a few words about yourself. I understand you were born in the United States and relocated to New Zealand when you were a small child. What was the reason for your family leaving the United States and relocating to New Zealand?
- My dad is a New Zealander and he was given a scholarship to study at Colorado University, when he met my mom. They moved to California and I was born in Santa Barbara. We moved to New Zealand when I was a toddler. My mom had cancer and we moved to New Zealand for financial reasons.
- I understand that a part of your family resides in the United States, can you briefly explain?
- Half of my family is American, and the other half is from New Zealand. It is a good excuse to travel but it would be nice if we all lived close by.
- Please describe the difference between the United States and New Zealand, how do the two differ?
- New Zealand is a very beautiful country. We have everything- golden beaches, snowy Alps, lush forests and clean rivers. There are only four million people in New Zealand. I think one of the best things about our country is that we are laid back (relaxed) and we have a unique sense of humor. We aren’t as flash as America – not so much into material possessions or having the latest item. I think we are more content maybe. But because we are small, we are creative and interested in seeing the rest of the world. 
- What separates the people in New Zealand from the people in the United States?
- Americans are extremely generous and hospitable! It always overwhelms me. New Zealanders are known for being friendly but I don’t think we make as much of an effort to welcome people into our homes.
- How would you describe Christchurch, New Zealand?
- Christchurch is a beautiful city of 340,000 people. It is on the East Coast of the South Island. I live ten minutes walk from the beach and 90 minutes drive from the ski fields. We have many parks and pretty old buildings. Our summers are hot and dry and our winters are crisp and sunny. It snows maybe once every winter in the city, more often in the surrounding hills.
- What occupational fields have you worked in? What is your current occupational position?
- I have worked as a speech language pathologist and an elementary school teacher. I loved both of those occupations. In July, 2008 my church approached me to work with them. I was already involved in ministry/ leading so I knew them pretty well. In October I started working as our pastor’s personal assistant. It is the best job in the world for me.
- What type of movement is "Vineyard Church" involved with?
- Our church is a part of the Vineyard movement. It will be 14 years old in April (2013). We have about 2,000 members. It is one of the fastest growing churches in the country, which has taken everybody by surprise. We adopted a smaller church this year and that has been humbling and exciting. We have a much larger staff now and a huge number of volunteers. We are careful to honor God with the financial and personal resources that He has blessed us with.
- When did you become a Christian? What happened that lead you to Christ?
- I became a Christian – born again and following Jesus with all my heart – 4 years ago. Prior to that, I lived a very lost and wild lifestyle. I struggled with drinking addiction and low self esteem. God supernaturally healed me of a drinking related injury, and I realized He was not the stern, distant God I thought He was. I am so thankful He pursued me and heard the cry of my heart.
- How often do you visit the U.S.? What do you enjoy doing while visiting Arizona?
- I try to come to America every 2 or 3 years. My grandparents live in Sun City and they are very special to me. They are getting old now, so it’s important to me to spend time with them. I always shop and eat a lot here. It’s probably good that I don’t live here permanently.
- How are the holidays celebrated in New Zealand compared to the United States?
- In New Zealand most people have a 2 or 3 weeks vacation from Christmas to the New Year. Almost everyone celebrates Christmas, but few people acknowledge Jesus. It is more of a family time. Also, because it is summer, many families go to the beach. We often have a BBQ at Christmas time. We don’t have as many decorations in or on our houses, but is becoming more popular.
- A new year is here. What do you wish to say to all of our readers that may inspire them?
- I know that it is a challenging time in your country with the gloomy economic outlook. Keep trusting God and look to Him as your provider. I pray that you will all draw closer to Him no mater what 2009 brings. 
 
- How does the Church in New Zealand differ from a Church in the U.S.? How would you describe the Christian movement in New Zealand?
- I haven’t seen too many churches in America, so I’m unqualified to make a comparison. A very small percentage of New Zealanders attend church and we don’t have as strong Christian heritage as you. Many church numbers are dwindling, but God is raising up people who are passionate for His name. I think the Christians generally want a genuine move of God or nothing at all! My own church is constantly challenged to bring Jesus to our lost city, to be genuine and real, and to take the presence of God out of the building on Sundays to where the lost people are. What an awesome and important commission we have.
- You visited Living Waters Romanian Church in Glendale, AZ on December 28th, 2008. What were your impressions of this church? 
- I really enjoyed the service at Living Waters. The worship music was beautiful – I love listening to the sounds in your language. I liked the way that all prayed together as a congregation too. I thought there was a lovely presence of God there and I appreciated the way that people came and introduced themselves. I found this church to be very friendly and encouraging.
- You reside on South Island, what is the difference between the North and South?
- The weather in the North Island is generally warmer, especially in the winter. I don’t think there are any real differences in the people, although I found Christchurch to be more laid back than the places I lived in up north. I don’t know much about the economy sorry!
- Is there anything you dislike about New Zealand, versus the U.S.?
- I don’t really dislike anything about NZ – it is a great place to live! It saddens me that crime has increased since I was a child, but this is probably true of most countries. America seems a little superficial to me at times... I think I would find it hard to stay true to myself if I lived there.
- What can the United States improve and learn from New Zealand?
- That is a hard question! I hear that Americans only get 2 weeks vacation each year... that is definitely not enough! 
- How many weeks of vacation is allotted to New Zealanders?
- We get four weeks vacation in New Zealand. I was also spoiled when I was a teacher as I had approximately 10 weeks throughout the year.
- What position do Zealanders adopt towards academics? Do they value education? How many Universities are known for their academic standards?
- I think that we have a good education system here, and it is compulsory to attend school until you are at least 15. Because it is no longer free to get a tertiary qualification, people who study at university are generally very committed. In my opinion, you can still do very well in the workforce without a degree, and I think that is important. Not everyone is book smart. Two of our universities are ranked highly by world standards.
- Which two Universities are ranked high by World standards?
- The University of Auckland ranked best for NZ overall and then the University of Canterbury did well for research activity. Having said that, I think you can make any statistics work in a positive light! Our university fees are probably very reasonable by international standards and you can’t beat the kiwi lifestyle to go with it.
- Living in New Zealand have you had a chance to meet any Romanians?
- No, I have not.
- I understand your sister resides in Australia, tell us in your own words about your perception of this country.
- Australia is great! I think the people are very similar to New Zealanders. The country is a lot bigger and they have a warmer climate. I visit there every two or three years.
- New Zealanders and Australians, what do you believe the difference is?
- Australians are more frank (not as politically correct).
- How do Australians perceive Zealanders, and vice versa?
- A lot of New Zealanders migrate to Australia because there are good work opportunities there. We have a good relationship dating back to the world wars, but each country teases the other.
- Have you visited any other Countries at the present time?
- I haven’t visited any other countries yet.
- What are your plans for visiting other Countries in the future?
- I am planning to go to Thailand on a mission trip with my home group this year. I would also like to get to Tanzania soon. Not enough vacation time to go everywhere I’d like to!
Octavian Curpaş (Phoenix – Arizona, SUA)
CARTILE ZEIT
CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011
Maestru al introspecţiei şi neobosit căutător al tainelor, George Tătăruş ne invită la spectacolul înţelepciunii divine şi al cunoaşterii absolute prin noul volum Creste de spumă din marea gândurilor, un admirabil eseu despre condiţia umană din toate vremurile. Rafinamentul ideilor expuse ne conduce cu gândul la o lume a percepţiei simbolice, pierdută într-o negură fabuloasă, care şi-a menţinut mireasma enigmatică şi puritatea simţirii nealterate, din care ne hrănim sufletul cei mai puţini rămaşi, având mintea îndreptată către viitorul trecut de unde a răsărit viaţa.
Centrul întregului Univers, omul, reprezintă substanţa cărţii şi toate razele interogaţiilor sunt îndreptate către el, împreună cu reveriile şi certitudinile autorului, care străbate infinite spaţii atemporale spre a ne determina să-i înţelegem misterul.
Deosebit de interesante şi excelent alese sunt citatele celebre, cuvinte care mustesc de sapienţă, unele aparţinând chiar autorului, care preced fiecare fascicul filosofic, în concordanţă cu ideile expuse franc şi elaborat. Nevăzutul devine imaginea clară a adevărului ascuns cu mare grijă, ori denaturat, astfel încât omenirea să rătăcească euforică şi fără sens printr-un păienjeniş ţesut atent de către o forţă anonimă, una funestă, ce cântăreşte cu maximă precizie firul de nisip din oceanul existenţei.
Rând pe rând, convoaiele ceţii se răsfiră în cele patru colţuri ale pământului, răspândind pseudoînvăţături şi pescuind suflete inocente pentru neant. Masca altruismului trimite săgeţile veninoase direct la ţintă, fără greşeală, iar omul rămâne împietrit şi neînduplecat, asemenea unei sculpturi fatidice, acceptându-şi destinul tragic fără să clipească. Cine sunt oamenii în negru care cutreieră timpul nedefinit şi pătrund cu uşurinţă în mintea omului, prezentându-i căi de acces sau interdicţii la care nu a îndrăznit să se gândească vreodată? Cine sunt atlanţii? Care este importanţa şi rolul  lor în evoluţia omenirii? Totul vi se va înfăţişa odată cu lecturarea cărţii. Acestea sunt doar câteva dintre enigmele pe care mintea le-ar vrea desluşite şi înţelese pe deplin.
George Tătăruş este scriitorul pentru care profunzimea conceptelor universale nu prezintă nimic nedesluşit, fiind născut spre a cunoaşte şi a oferi deopotrivă noianul ideilor sofisticate, care îi luminează spiritul prin candoare şi divin. E ca şi cum un munte şi-ar revărsa întreaga-i splendoare prin mulţimea picăturilor de rouă învăluite în lumina misterioasă a soarelui la răsărit, în timp ce liniştea sfântă a pădurilor se răsfrânge graţioasă peste făptura de vis a stâncilor îngândurate, care-şi pleacă sfioase fruntea către limpezimea apelor fermecate.
Atât de multă splendoare găsim în rândurile acestei cărţi, gătite cu mătasea cea mai fină a cuvintelor, încât ne fascinează şi ne poartă mintea spre începuturile existenţei, zăbovind acolo şi încercând să descifrăm mesajele criptice, pe care însuşi autorul ni le înfăţişează cu mult tact, lăsându-ne în voia şuvoaielor mistuitoare ale realităţii. Istoria şi faptele concludente sunt axa fundamentală a ceea ce ni se transmite, autorul dovedind încă o dată că acestea îi sunt familiare şi îl sprijină direct în preţiosul demers al captării atenţiei celor care au spiritul deschis către asemenea informaţii. Mulţi ar crede că informaţiile expuse nu este altceva decât o viziune fantastică asupra existenţei omului şi evoluţiei sale, dar autorul aduce argumente solide care îi susţin teoriile atât de veritabile. De pildă, se ştie că Atlantida a fost spaţiul unei civilizaţii superdezvoltate şi că dispariţia sa fizică nu a însemnat şi distrugerea materialului genetic şi a ştiinţei avansate pe care le deţineau faimoşii locuitori ai acesteia. Noi, oamenii acestui timp, suntem o formă interesantă a creaţiei dumnezeieşti, una utilă, capabilă de imense realizări spirituale, ştiinţifice, culturale. Dar cum rămâne cu fiinţele intraterestre? Cine sunt acestea? Cum pot fi numite, sau are neapărat o importanţă crucială denumirea lor, cât mai ales ceea ce întruchipează ele, de ce sunt în stare şi care este zestrea lor genetică? Faimoasele piramide au fost ridicate după o inginerie încă necunoscută nouă şi oricât am încerca să înţelegem tehnologia acestora, nu vom reuşi, întrucât nu ne-am ridicat la un nivel suficient de înalt al cunoaşterii. Curiozităţile continuă şi scriitorul aduce în discuţie misterul incendierii Bibliotecii din Alexandria, despre care nu se ştie cu certitudine adevărul. Se poate doar presupune faptul că cineva ar avea nevoie de cultura pământeană, cu scopul de a-i înţelege pe cei care sunt un complex de sentimente.
O filosofie adâncă se reflectă în modul de gândire a autorului, care ştie că omul deţine în cele mai ascunse unghiuri ale sufletului dorinţe înalte, metafizice, nelinişti ispititoare, care îl ridică printre stele şi chiar mai sus, acolo unde visul este realitate, iar liniştea, o stare permanentă a spiritului. Scriitorul ne delectează cu idei proprii, captivante, referitoare la rostul vieţii pe pământ, la faptul că cineva ne-a creat fiindcă a avut nevoie de noi, iar îngerii ar capta energiile umane, fiindu-le necesare cumva. Încântătoare sunt pasajele literare propuse de iscusitul autor traducător, care aduc în lumină identităţi reprezentative ale unei istorii mereu actuale, cum ar fi, tânăra Salammbo, ce simte cum absolutul îi inundă fiinţa, dăruindu-i minunea renaşterii prin vis, determinând-o să-şi afle destinul şi să cunoască reversul medaliei. Tot aşa se întâmplă şi cu Hyperion, atlantul lui Eminescu, conştient de imensitatea veşniciei, de tot ceea ce implică aceasta, dar, spre deosebire de alţii, este atras de efemeritatea lumii duale, poate vrând să guste din frumuseţea şi sensibilitatea acesteia, plătind un preţ infinit de scump. Înseamnă că muritorii sunt invidiaţi pentru sentimentele de care sunt capabili, pentru simplitatea vieţii lor, dar, mai ales, pentru iubirea pe care o pot oferi cuiva, de multe ori fără a cere o alta în schimb.
Ca o spirală atemporală, gândul revine tot la fiinţele existente în Univers. Unele ar putea fi numite reptilieni, altele acva-alieni, ori solarieni. Referitor la ultimul nume, îmi amintesc o poveste despre faptul că însuşi Dumnezeu ar putea locui dincolo de soare, acolo unde nimeni nu poate ajunge vreodată înainte de a se purifica prin căinţă, întrucât ar fi distrus într-o clipă de razele puternice ale astrului incandescent. O afirmaţie tulburătoare şi remarcabilă a autorului, şi anume: Voiam să subliniez numai faptul că realul este în altă parte, iar fantasticul, pe Pământ şi în noi, şi nu invers. Până la proba contrarie suntem singurele creaturi fantastice din Univers pe care le cunoaştem, mă determină să cred că încă nu ştim cine suntem cu adevărat, că mai avem nevoie de timp să ne înţelegem pe noi înşine şi să elucidăm tainele vieţii şi ale morţii. Poate că totul se rezumă la un prezent continuu, rupt din genune şi la faptul că fiinţele inteligente rămân în istorie prin realizările lor şi mai puţin prin simpla lor trecere prin Univers. Câte trepte ale civilizaţiei terestre, intraterestre şi extraterestre există? Cum acestea evoluează într-un sistem piramidal, e greu de afirmat numărul la care s-a ajuns. Dacă ne gândim că vreodată s-ar putea întâlni la un loc toate creaturile acestea, unele mai ciudate decât altele, atunci orice se poate împlini. Oare se vor înţelege între ele? Îşi vor împărtăşi cunoştinţele vaste şi vor avea un ţel comun? E greu de spus! Tot aşa cum infinitul nu se poate defini şi limita, la fel şi în Univers există, gândesc, decid, entităţi diferite, care se pot adapta unor noi condiţii de viaţă şi pot împrumuta unele de la celelalte informaţii preţioase pentru dezvoltarea lor, mai ales în plan spiritual. De aici varietatea credinţelor şi religiilor, care şi-au pierdut originile în trecutul mult prea îndepărtat al Universului, dar fiecare dintre ele sunt cruciale pentru cei care le păstrează şi le transmit mai departe prin diferite căi.
Din înaltul fără margini, autorul ne coboară în societatea românească, cea şifonată, jefuită şi umilită de unii care se cred dumnezei şi care taie, reduc şi anulează dreptul la viaţă al sărmanilor poporeni, înecaţi în dări, impozite, împrumuturi şi în alte nevoi cotidiene. Se vehiculează nume răsunătoare ale politicii actuale, asociate cu legi şocante, menite să distrugă definitiv soarta alegătorilor, care le-au acordat încrederea lor oarbă într-un viitor decent. Au gândit şi au reuşit să organizeze o societate demonocratică, în care oamenii ajung în sapă de lemn şi din cauza lipsurilor, se sinucid, luând cu ei amărăciunea unei vieţi nedrepte şi crude, dar şi speranţa că acolo unde vor merge vor scăpa de poverile istovitoare ale dărilor. Şi aceştia vor scrie istoria, dar una amară, otrăvită şi trădată de intruşi defăimători, influenţaţi, poate, de forţe necunoscute lor să aducă omenirea în pragul unui dezastru economic, util unor planuri perfide.
Ca un profet al timpurilor moderne, George Tătăruş ne impresionează prin viziunea clară asupra Armaghedonului şi a semnelor dumnezeieşti, pe care nu le poate vedea şi interpreta decât un cunoscător al tainelor sublime. Războiul final dintre oştile îngereşti şi Lucifer se află în plin proces de  pregătire, pentru acesta consumându-se uriaşe resurse materiale şi urzindu-se planuri ultrasecrete, din care se întrevăd picături de informaţii ce ajung la urechile celor aleşi să înţeleagă importanţa şi miza enormă a acestuia. Alieni curioşi şi navele lor sferice au fost văzuţi de nenumărate ori în spaţii diferite, cunoscându-se şi latura lor agresivă, mai ales atunci când sunt provocaţi. De ce suntem ţinuţi la maximă distanţă de aceste adevăruri uimitoare? Cine şi ce are de câştigat de pe urma acestora? Atât de neînsemnaţi suntem în Univers, încât ne este milă ne noi înşine şi ne doare ignoranţa şi neputinţa de a nu putea face mai nimic ca să devenim un torent spiritual în lumea aceasta complicată. Care să fie scopul construirii de buncăre şi de sinistre cutii turnate dintr-un plastic special? Cui îi sunt destinate?
Finalul cărţii este cu adevărat fascinant. Autorul îşi etalează cele mai confidente gânduri cu privire la esenţa umană, la cât de profunde sunt sentimentele pure pe care am putea să le împărtăşim semenilor noştri la fel de întristaţi de soarta tragică a omenirii. Ni se prezintă fapte halucinante, reale, petrecute nu de foarte mult timp, ale căror protagonişti sunt extratereştri şi oameni, unii transformaţi în stane de piatră prin forţa ieşită din comun a fiinţelor stranii. Şi ca totul să fie perfect, suntem înştiinţaţi că cineva nu doreşte să depună eforturi în vederea explorării mediului acvatic, încă puţin cunoscut, unde ar putea exista viaţă ca şi pe pământ.
Ultimele cuvinte ale autorului sunt emoţionante şi relevă un suflet candid şi complex, sensibil şi puternic, întocmai ca un soare abia născut dintr-o galaxie nouă, care-şi dăruieşte cu generozitate lumina, iubind tot ce mişcă, până la cel mai neînsemnat fir de praf din întregul Univers: Dumnezeu m-a iubit prin părinţii şi prin copiii pe care mi i-a dat. După această sinceră confesiune, nimic nu mai poate urma, decât mulţumirile cititorilor, pe care i-a copleşit cu idealuri posibile, dincolo de aparenta dificultate a interpretării lor.
Gina Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...

BAIA BALKAN, DE ILEANA CUDALB

Coperta romanului Baia Balkan„Baia Balkan”, romanul Ilenei Cudalb, se detaşează prin autenticitatea realităţii transpuse pe hârtie. „Baia Balkan” este o carte plină de suflet, în care nota de originalitate rezultă din rememorarea unor fapte şi întâmplări de demult. Arta autoarei se hrăneşte din crearea unor personaje neobişnuite. Eroii săi sunt oameni cu o voinţă de fier, care nu concep să înţeleagă, să accepte şi să se resemneze. Prin intermediul lor, autoarea ne dezvăluie un mod de viaţă inedit şi impresionant.

„Sărbătoarea promisă”

Ileana Cudalb (născută pe 21 iunie 1951) este originară din localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi. Licenţiată a Facultăţii de Engleză – Rusă, aceasta debutează în anul 1983 în revista Săptămâna Culturală din Bucureşti. Debutul editorial se produce în acelaşi an cu romanul Sărbătoarea promisă. Printre cărţile publicate de Ileana Cudalb se numără Yitzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, coautor poetul Shaul Carmel (1996), Shimon Peres. De la Dimona la Oslo (2001), romanele Via Regis (2002), Fiica mea, America (2002) – varianta în limba engleză My daughter AMERICA, traducere de Ioana Baldea, a fost publicată de Ed. Junimea din Iaşi (2007) – şi Baia Balkan (2007). În prezent, scriitoarea este consul la Ambasada României din Canberra, Australia.

Neamul bălcăneștilor

Roman cu valoare istorică şi documentară, dar şi artistică, „Baia Balkan” semnat de Ileana Cudalb, prinde în ţesătura sa fire din memoria neamului bălcăneştilor, preluând influenţe din folclor, precum şi motive din mitologia creştină şi păgână. Romanul evocă traseul celor din neamul bălcăneştilor, ai căror paşi au pornit din „mohorâtul ţinut al Histriei, și de acolo până la Întorsura, refăcând astfel drumul transhumanţei străbătut… din Terra Blachorum.”

Sfântul Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor

Bălcăneştii sunt oameni împlinitori de dreptate, răbdători în suferinţă, iubitori de adevăr, dreptate şi demnitate. Ei sunt păstrătorii unei lumi arhaice şi patriarhale şi au un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, fiind apărători ai unor principii de viaţă fundamentale, bine stabilite din vremuri imemorabile. „Suntem uniţi prin sânge, dar și prin credinţa că suntem veșnici. Călcăm fără poruncă, neabătuţi, pe același drum, de la naștere și până la moarte, pe pământul presărat cu oasele străbunilor din vatra satului până sus pe culmea Babiţei, unde ne închinăm în faţa troiţei ridicate înaintea intrării în Templul Sfântului Baia, un sfânt al tuturor posibilităţilor.”

Templul

„Baia Balkan” debutează ca un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi minuni. Templul ocupă locul central, ce oferă culoarea locală. În jurul acestui templu cresc tradiţiile, se nasc legendele, prind contur aventurile. Volumul se deschide cu un spectacol ceremonial ce are rolul de a ne face cunoştinţă cu ritualul iniţierii, cu unitatea dintre oameni şi zeităţi. „Dintr-o veche tradiţie se atribuie templului o istorie încărcată de personaje și evenimente pline de semnificaţii… Ulterior, încercările cutezătorilor de a dezvălui misterele Templului au creat noi și noi legende, ridicând tot atâtea semne de întrebare cât și movilele tombale presărate peste tot în interiorul peșterii.”

O tradiţie care se pierdea în timp

În roman, pe lângă personajul principal, care este si narator, se detaşează figura lui Muzulie, în jurul căruia se învărteşte intriga, şi de al cărui nume se leagă episoadele eroice ale naraţiunii. El are rolul de călăuză, el este cel ce intră în corespondenţă cu trecutul, de unde absoarbe elementele ancestrale, cosmogonice, pe care le aplică în planul vieţii telurice, contemporane. „Muzulie era hotărât să repună în drepturile lui neamul nostru direct coborâtor din sângele și carnea Palaghiei, cea pe care boierul francmason Caracostea o adusese cu peste două sute de ani în urmă înaintea intrării în Templu și o lăsase acolo paznic al unei tradiţii care se pierdea în timp.”

A venit vremea ca lumea să audă de noi

Evoluăm într-o lume balcanică, în care motivul căutării, al împlinirii destinului colectiv şi individual este magistral redat. Muzulie este exploratorul, cel care încearcă să lămurească sensurile prezentului şi ale viitorului, lucru ce nu se poate realiza decât prin înţelegerea trecutului. „Autonomia teritoriilor noastre va fi și ea discutată, vom supune la vot aprobarea fondurilor pentru proiectul Baia Balkan… Templul Sfântului Baia va fi zăvorul care închide și deschide cutia Pandorei balcanice. A venit vremea ca lumea să audă de noi.”

Un spaţiu devenit vatră

Roman de o reală valoare literară, „Baia Balkan” evocă o lume arhaică, în care întâmplări de demult îşi fac locul în prezent. Eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic şi au vocaţia lucrului bine împlinit. Ei se conduc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti şi îşi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic ce a devenit vatră. „Baia Balkan” este o carte despre oameni răbdători în suferinţă, ce ţin în sufletul lor dureri nestinse. Ei au puterea de a dovedi că platitudinea spirituală şi lipsa de iniţiativă nu fac parte din felul lor de a fi.

Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona – SUA)

 


FEREASTRA OCHIULUI DIN MARE

„Surâsul primăverii”, al şaselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salbă, pe care stau înşirate unul câte unul simţămintele poetei încă tinere, se revărsă ca un torent către inimile cititorilor, în îmbrăţişarea tandră a primăverii. Oare care dintre noi, pământenii, nu simţim efectul prospeţimii şi tinereţii în străfundul sufletului nostru, în fiecare primăvară, numită pe bună dreptate „anotimpul iubirii”?! O îmbinare de culoare şi lumină armonizate sensibil cu trăiri ce rivalizează cu sublimul, şi în plus, prezenţa de netăgăduit  a divinului în versurile poetei demonstrează, fără îndoială, că Dumnezeu a dat mâna cu această poezie, iar cuvântul se pleacă cu smerenie ca într-o dulce rugăciune, în faţa sufletului…

„Raiul bucuriei” coboară în fiecare om odată cu primăvara şi lasă „urma de înger” în cupe de ghiocei, în drumul său spre inimile noastre, dăruind „pace sacră-n sărbătoare” („Surâsul primăverii”). Ce frumos !

„Albastra slovă” a „cuvântului din iarbă” sau din „ochi de flori”, mângâiată de „raze dulci ce se alintă” capătă valenţe deosebite, transformând totul într-o adevărată sărbătoare a  revenirii la viaţă! („Flori”).

Poeta care şi-a pregătit „şevaletul inimii” înmuindu-şi „pensula” în culorile sufletului „spălat” anume în „culori de curcubeu”, dă frâu liber imaginaţiei  „pictând “ un tablou din care izvodeşte un „dor aprins”, un dor nestins – dorul de nemurire, de înălţare deasupra tuturor celor pământeşti; toate aceste imagini poetice deosebit de sensibile reînvie sentimente de o nobleţe uimitoare odată cu primăvara („Primăvară în apogeu”).

Menţiona însăşi poeta într-un articol în care vorbea despre poezie şi sensurile ei:   

„Poezia a fost şi va fi modalitatea de comunicare candidă, gingaşă, puternică prin esenţa ei umană… Ea se manifestă ca o respiraţie cerească a sufletului pământean căutător de sine”. Acest mesaj simplu dar atât de plin de esenţă îl transmite şi poezia Marinei Glodici: poezia ei este viaţă, este trăire, este sensibilitate dusă la extrem.

Într-una din poeziile din noul său volum, poeta spune: „Hei, poete, tu nu vezi că e primăvară?/ A venit să bată-n geam şi să scrii anume/ Că Viaţa a învins peste tot în lume/ Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”... („Primăvara bate-n geam”)

„Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”... mi-a plăcut foarte mult această sintagmă atât de profundă - „fereastra ochiului din mine”... Am urmărit pe parcursul lecturării acestui volum linia ascendentă a evoluției, descoperind cu satisfacţie acele trepte ce duc vibraţia interioară a sufletului către un nivel superior. Poezia Marinei Glodici este de fapt această fereastră, fiecare dintre poemele aparţinând acestui ciclu purtând fără îndoială, pecetea dorinţei ardente de descoperire şi cunoaştere profundă a sinelui.

„Surâsul primăverii” reprezintă de fapt o suită de poezii care surprind efectul primăverii asupra a tot şi a toate; fie că poeta se apleacă cu sensibilitate spre natură, spre fiinţa umană, spre zi sau spre noapte, spre munte sau spre mare sau spre orice altceva din ceea ce-o înconjoară, centrul universului său poetic îl constituie aceeaşi legătură de netăgăduit dintre renaşterea fizică şi renaşterea spirituală: „Primăvara asta-i clipă, de visare şi iubit/ Ruptă chiar din veşnicia vieţii-n infinit” („Pastel”).

O asociere sensibilă a exploziei de floare şi culoare din timpul primăverii cu cel mai frumos sentiment ce poate anima fiinţa umană,  dragostea -  prinde contur în creaţiile Marinei Glodici, lăsând loc subtil pentru interpretarea sensului în care este ilustrată: „Picură clipa în palmă fugar ca o nimfă” și se strecoară tiptil spre inima ce-ar putea fi surprinsă de „avalanşa iubirii” ca apoi să transpară un soi de fugă spre zbuciumul interior, impunând tăcerea: „Tăcută, inertă se schimbă la faţă/  clipa devine azi ca o povaţă” („Picură clipa”).

Întrebări, frământări şi răspunsuri, în stihuri aşezate cu migală la tulpina gândului, precum nişte serafice voaluri peste sufletele fecioarelor ce-ascund timid taina iubirii... „S-aducă oare primăvara o viaţă nouă?/ Să fie ea simbolul cel sacru de iubit?” („Alai”); false linişti căutate în limpezimi de ape: „Ascult în linişte izvorul cum răsună/ Şi susuru-i cuminte inima-mi anină/ E primăvară iarăşi şi apa ce se scurge/ Aduce prin vâltoare-i cuvinte şi suspine”. Și vine deznodământul care rezidă în efemeritatea celor pământene şi refugiul spre înălţimea albastră: „Iubesc şi primăvara, dar tot de cer mi-e dor” ( „Ascult”).

Triumful primăverii asupra zbuciumărilor şi neîmplinirilor are ca suport de netăgăduit credinţa: „Mi-e grea mantaua de atâtea zile/ Culese de poeme şi visări” se destăinuiește poeta; „Ascult tăcut cum calcă-ncet privirea / Călătorind prin razele de soare/ Cum floarea de cireş îşi face drumul/ Prin calda şi cereasca ei ninsoare”, ca apoi să-și găsească tămăduirea: „Mă-nclin înaintea cerului şi-s vesel/ Că pot să mai respir a curcubeu”, spune Marina Angela Glodici („Primăvară glorioasă”).

Primăvara - panaceu universal, primăvara - balsam peste suflete triste şi deziluzii, primăvara – spectacolul renaşterii, o altfel de viaţă, curată, limpede şi cu miresme de bine, altfel spus un nou început, cu o altă faţetă şlefuită de gândurile poetei în scrierile închinate primăverii: „Te-am pictat în făt frumos,/ Şi-n viteazul din poveste.../ Şi în flori de crini am strâns/ Aşteptările ca zestre”, neuitând să accentueze: „N-ai venit şi am rămas cu cerul”... toate acestea, în superbul decor al anotimpului iertării, împăcării, dragostei ( „Hotărâre”).

„Întinerind” odată cu primăvara, Marina Glodici asemenea unui „mugur ce zâmbeşte/ Către razele de soare”, asemeni florilor ce te îmbie cu ale lor miresme la visare şi iubire, se contopeşte întru totul cu anotimpul căruia îi atribuie meritele renaşterii şi care este, pe bună dreptate  „Al cerului cadou”.

„Renasc în fiecare zi pentru dreptate / Şi pentru mila oamenilor ce-i iubesc/ Şi n-am să las din mâna mea condeiul/ Cu care îmi urmez smerit, destinul” – spun versurile ei în poemul „Urmez destinul”, asociind dragostea sa pentru scris cu o continuă primăvară a cuvântului, în care mugurii slovei se vor întrupa mereu în flori de suflet  - poemele sale.

Ideea se perpetuă şi motivaţia există, aşa cum reiese şi din poemul „Îmbrăţişarea cerului”: „Când întristarea vine să m-apese/ Peste minte, inimă şi pleoapele-mi plânse/ Renasc frământat ca şi lutul/ Iar pe buzele-mi arse/ Se-aşterne Cuvântul” scris din suflet, aş continua eu, şi cu „Literele primăverii”: „Multe litere cad din cerul primăverii/ Ele vorbesc despre soare şi flori/ Despre oameni şi Dumnezeu/ Toate se aud cum şoptesc.../ Cine are urechi... le aude!”

Octavian D. Curpaş (Phoenix - Arizona, SUA)


PENTRU CĂ PUNCTUL TERMINUS ÎNSEAMNĂ UN NOU ÎNCEPUT

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată "Optimismul bacovian", apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” şi  „Lacustră” sunt emblematice pentru creaţia bacoviană. Angela Monica Jucan se referă la Bacovia ca la un simbolist a cărui poezie poartă în sine „permanenţa, echilibrul, pacea... Îl preocupă pe Bacovia, indiferent cum şi cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, maternă, a plumbului”. În accepţiunea autoarei, „Lacustră” nu aduce un sentiment  neliniştitor, dimpotrivă, trimite la ideea de adăpost, ce semnifică încredere.

Gri şi violet

Ftizia - una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirmă Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic... nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebănuit de largă, de a sugera, a acestei boli „fără speranţă” - contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihnă şi re-facere în ţărână”, din „Plumb”. Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la Bacovia un pustiu lăuntric, care anticipeaza sfârşitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însă fie că este vorba de clavirul la care cineva interpretează o melodie „înceată şi monotonă, lipsită de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul derivă din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând aşteptare care, evident, e aproape sinonimă cu încrederea”), autoarea ne reliefează un Bacovia a cărui poezie cântă prin excelenţă, bucuria vieţii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupată în cartea sa şi de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeşte de corespondenţe. Legăturile ce există între culori (gri-violet, muzică-descântec), au rolul să ne demonstreze că poetul este un artist ce ştie să se folosească de muzicalitate şi variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordată şi de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia "Negru" se găsesc alăturate sicrie metalice, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată la Bacovia prin negru, ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Şi totuşi, Angela Monica Jucan afirmă: „Bacovia îşi propune să scoată în evidenţă prin amplificare impresia de negru, lăsând-o la libera percepţie a cititorului, dar o dilată până într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii văd doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul iniţial şi poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Să dea pământul din sine verdeaţă”...”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire şi Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, aşa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/Curg din depărtări,/Parcă sori din zări/Coborâţi la şesuri.”

Octavian D. Curpaş (PhoenixArizona, SUA)

 

 

SPIRITUALITATE
PREVIZIUNI APOCALIPTICE
Oamenii simt nevoia acută de a crede în ceva sau în cineva, deoarece vor să ştie că sunt în permanenţă protejaţi de malefic, ori, atunci când greşesc, să găsească un posibil vinovat. Firea umană e duală, existând o luptă neîntreruptă între bine şi rău, iar cea mai aprigă este cea a gândurilor, un continuu balans între pozitiv şi negativ, între acceptare şi negare, din care sufletul îşi află alinarea sau rămâne tulburat iremediabil. Avalanşa informaţiilor care a căzut asupra omenirii în ultima vreme, a sufocat cumva credinţa celor care aveau deja formată o imagine destul de clară a realităţii şi a ceea ce înseamnă apariţia, evoluţia şi dispariţia vieţii sub toate formele ei. Orice început presupune un final, iar cel din urmă poate reprezenta viziunea exagerată a unor oameni cu interese ascunse, ce doresc să manipuleze conştiinţa colectivă prin mijloace secrete ori banale. Astfel, despre sfârşitul lumii s-a scris mereu şi încă se mai emit ipoteze care de care mai elaborate, pe baza unor documente vechi, ori a unor aşa-zişi profeţi. Libertatea exprimării a declanşat o propagare fulgerătoare a informaţiilor, care are menirea de a induce în eroare oameni naivi sau labili emoţional, astfel încât adevărul să fie deformat ori tăinuit, până când scopurile perfide ale unor oameni să fie îndeplinite.
Religia creştină ortodoxă susţine existenţa unei apocalipse, revelaţie pe care anumiţi oameni au primit-o direct de la Dumnezeu. Interpretarea acesteia este o piatră de încercare pentru mulţi exegeţi contemporani, care încearcă să descifreze cuvintele sacre ale Bibliei. Oameni erudiţi, sfinţi, cei care au intrat în contact cu divinitatea datorită vieţii lor morale, consideră că misterul va fi dezlegat doar atunci când omenirea va conştientiza importanţa progresului spiritual. Probabil că timpul ne va răspunde întrebărilor de acest gen, dar enigmele sunt mai interesante atunci când se păstrează intacte şi vom atinge vârful cunoaşterii cândva. Astfel, la sfârşitul acestei luni, se încheie anul calendaristic mayaş, conform căruia, în urma unui cataclism de proporţii, omenirea va dispărea, odată cu tot ce mai există pe această planetă. Înfiorător, nu? În istorie sunt cunoscute multe astfel de predicţii apocaliptice, dar s-au dovedit false. Cu toate acestea, oamenii tind să le dea crezare, întrucât Biblia însăşi vorbeşte despre un iminent sfârşit al lumii. Acesta este unul dintre cele mai interesante şi incitante subiecte, care au menţinut trează atenţia tuturor dintotdeauna. Poate că avem nevoie de profeţi, pentru a ne mai aminti, din când în când, că suntem efemeri în acest spaţiu şi că trebuie să avem grijă de suflet, fiindcă numai el contează, în final. Chiar dacă aceste previziuni ne alarmează în zadar, au şi un scop pozitiv: conştientizarea faptului că, la un moment dat, va trebui să părăsim această lume, iar în urma noastră nu vor mai rămâne decât amintirile şi faptele. Numele pe care l-am zidit în inimile semenilor, prin diferite acţiuni caritabile, cărţile, pe care le lăsăm moştenire generaţiilor care vor veni după noi, acestea sunt, de fapt, valorile ce contează cu adevărat. Restul, sunt doar cenuşă şi fum, care se risipesc cu repeziciune în văzduh, ca şi cum nici n-ar fi existat. Acesta este mesajul apocalipsei: pregătirea personală pentru momentul călătoriei către veşnicie! De aceea au insistat sfinţii să nu fim interesaţi de data sfârşitului acestei lumi, ci de mântuirea sufletului, căci nu vom lua nimic cu noi din cele pe care le-am agonisit pe pământ. Toate sunt trecătoare, supuse distrugerii, chiar şi răutatea dispare odată cu cei care au adoptat-o. Numai binele deţine esenţa nemuririi, întrucât Dumnezeu e binele absolut, cel care ne-a zidit pentru a săvârşi doar ceea ce se cuvine, în limita decenţei şi a bunului simţ. Cât de mult cântăreşte modestia în ochii divinităţii! Unii oameni au trăit fără a deranja pe cineva, de parcă ar fi fost invizibili, şi de aceea au primit admiraţia posterităţii, ori chiar dacă n-au fost apreciaţi, cel puţin au certitudinea că viaţa lor a fost una binecuvântată, plină de satisfacţii spirituale.
Viaţa e darul cel mai de preţ pe care îl primim, fie că merităm, fie că nu. Depinde doar de noi ce vom face cu ea. De aceea, începutul şi sfârşitul sunt la fel de însemnate. Este important ce facem în timpul vieţii, dar la fel de important este şi cum se termină. Totul are un sens, fiecare vine în această lume cu o misiune, pe care trebuie s-o împlinească. Suntem fiinţe unice, capabile de realizări măreţe, sau de fapte oribile. Putem fi îngeri sau demoni, dar nimeni nu se va putea sustrage unei judecăţi divine, ca urmare a existenţei. Conştiinţa este justiţiarul fiecăruia dintre noi, cea care ne alină suferinţa, sau ne acuză pentru că am adus durere în sufletul semenilor. Apocalipsa este răsplata sau pedeapsa noastră, clipa adevărului, când vălul misterului va fi dat la o parte, iar fiinţa se va înfăţişa exact aşa cum este: bună sau rea. O vorbă înţeleaptă sună aşa: De ce ţi-e fică, de aceea nu scapi! Noi, însă, n-ar trebui să ne temem de sfârşitul lumii, ci de sfârşitul personal. Nu cred că există om în lumea aceasta căruia să nu-i fie frică de finalul vieţii, fiindcă acest moment aduce cu el adevărul, iar acesta poate fi terifiant sau liniştitor. Aşa că, e posibil ca şi după aşa-zisa dată fatidică din decembrie, vieţile noastre să continue, şi vom aştepta o altă prezicere, până când, sfârşitul chiar va sosi, deodată, exact atunci când ne gândim mai puţin. Dezastrele reprezintă răspunsul naturii la agresiunile unora, care, intenţionat sau fără ştiinţă, contribuie la nimicirea ecosistemului creat cu atâta grijă de către Dumnezeu pentru confortul şi supravieţuirea noastră. Suntem pedepsiţi pentru răutatea care s-a întins ca o plagă asupra omenirii, pentru violenţele de tot felul, pentru minciună şi ignoranţă. Ne putem salva în ultima clipă, ori putem pieri pentru totdeauna în abisul pe care singuri l-am făurit. Cu toate acestea, viaţa va continua, indiferent de alegerile noastre şi vom fi doar spectatori, ori regizori în propriul scenariu existenţial.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
CONECTAREA LA INTERNET PRIN REŢEAUA ELECTRICĂ
PLC (PowerLine Communications) este o soluţie tehnică ce foloseşte reţelele electrice pentru transportul datelor analogice sau digitale. Aplicaţiile PLC sunt variate: citirea contoarelor de energie electrică, telefonie, Internet de bandă largă şi aplicaţii de automatizare a locuinţei. Noua generaţie PLC permite şi “triple-play”: servicii de date, voce şi video integrat sau alte servicii (e.g., video-on-demand, HDTV, on-line gaming, HiFi Audio Streaming, on-line education). PLC – alternativă la reţele LAN Ethernet cablate – este o soluţie viabilă pentru şcoli deoarece determină eliminarea unor mari cantităţi de cablu şi favorizează accesul la reţeaua internă şi la Internet din oricare sală de clasă sau laborator. În articolul de faţă este prezentată această soluţie relativ recentă.
În general, tehnologia PLC furnizează soluţii şi echipamente destinate utilizatorilor persoane fizice, utilizatorilor persoane juridice şi operatorilor de servicii de utilităţi publice. Această tehnologie permite convergenţa tuturor infrastructurilor de comunicaţii cu cele de distribuţie electrică. Practic, orice clădire conectată la reţeaua electrică poate beneficia de avantajele tehnologiei IP (Internet Protocol).
Serviciile de comunicaţii electronice furnizate prin sistemul PLC au ca suport de transmisie a semnalului util reţelele electrice de joasă şi medie tensiune. Frecvenţele folosite sunt între 3 şi 148,5 KHz pentru aplicaţiile de bandă îngustă şi între 1 şi 30 MHz pentru aplicaţiile de bandă largă. Unul dintre cele mai importante avantaje ale tehnologiei PLC este acela că face posibilă rularea unor aplicaţii multiple pe aceeaşi infrastructură (i.e., cea electrică), existentă atât în interiorul clădirilor (Power Line Indoors Telecoms), cât şi în exteriorul acestora (Power Line Outdoors Telecoms). De asemenea, comunicaţiile de bandă largă pe liniile de energie constituie o alternativă pentru tehnologiile de acces de tip last mile. Viteza de transmisie a datelor poate atinge şi valori de 200 Mbps cu echipamente de ultimă generaţie.
În iunie 2005 a fost înfiinţată CEPCA (Consumer Electronics Powerline Communication Alliance), organizaţie non-profit, cu scopul de a elabora standarde pentru interconectarea echipamentelor într-o reţea casnică prin intermediul comunicaţiilor de mare viteză prin reţeaua electrică.
Dintre aplicaţiile PLC de bandă îngustă pot fi amintite: telefonie şi fax analogic, citirea automată a contoarelor de utilităţi (e.g., energie electrică, energie termică, gaze naturale, apă), supraveghere de la distanţă, automatizare şi control al locuinţei sau al aparatelor electrocasnice. Cele mai importante aplicaţii PLC de bandă largă sunt accesul la Internet de mare viteză şi telefonie digitală. Iată câteva dintre aplicaţiile PLC de locuinţă: partajarea conexiunii TV, partajarea conexiunii Internet (Home LAN), distribuirea de semnal audio/video şi distribuirea resurselor PC (e.g., imprimare, stocare).
Semnalul de tip broadband este adus până la transformatorul electric pe o soluţie clasică (fibră optică, wireless sau linie închiriată), apoi transportat pe cablul electric până la clădirea în care se află utilizatorul. Concret, sistemul de comunicaţii PLC include următoarele elemente:
·         modemul: se conectează la un echipament de la/către care este necesară transmiterea datelor (e.g., contor electric, reţea de calculatoare); este singurul echipament care trebuie cumpărat sau închiriat de către clienţi;
·         demodulator-repetor: dispozitiv cu care comunică modemul; realizează legătura dintre sistemele indoor şi outdoor; un astfel de echipament este instalat de către compania de electricitate pentru fiecare clădire;
·         repetoare: sunt instalate la distanţe de câteva zeci sau sute de metri, pe cablurile electrice, pentru a reface semnalul de înaltă frecvenţă, care poate fi atenuat, reflectat sau perturbat;
·         concentratorul principal: controlează sistemul outdoor, având rolul de a conecta celula de energie (Power Cell, situată în transformatorul de cartier) la reţeaua de comunicaţii clasică (fibră optică, comunicaţii fără fir) care injectează semnalul în reţeaua electrică;
·         un sistem informatic care gestionează procesele de comunicaţie şi stochează într-o bază de date diverse informaţii.
Dintre celelate avantaje transmiterii datelor în reţeaua electrică pot fi amintite: cost scăzut comparativ cu soluţiile cablate (deoarece utilizează infrastructura existentă), timp de instalare/reinstalare mic, potenţial mare de acoperire comparativ cu alte tehnologii de acces, instalare fără cabluri suplimentare. Există şi dezavantaje ale tehnologiei PLC: zgomot suplimentar în reţea, posibila perturbare a altor echipamente, performanţe scăzute în medii cu zgomot (industriale).
Implementarea soluţiei PLC în România este, deocamdată, în stadiu incipient. Totuşi, se comercializează echipamente specializate pentru partajarea conexiunii Internet în locuinţe sau alte clădiri (Home LAN). Aceasta este o soluţie ideală pentru clădiri necablate: hoteluri, muzee, şcoli, spitale, clădiri ale administraţiei publice, clădiri istorice sau culturale, mall-uri, centre de afaceri, ansambluri rezidenţiale etc.
Traian Anghel
REPERE...
UN ADEVĂRAT CASTEL IRLANDEZ – LEAGĂN DE CULTURĂ ÎN CAPITALA ARIZONEI
În inima capitalei statului Marelui Canion, pe Central Avenue, a apărut recent un edificiu în formă de castel irlandez. Originala clădire construită pe patru nivele, sediul unei superbe biblioteci irlandeze, a costat - potrivit declaraţiei doamnei Patricia Prior, directorul Centrului Cultural Irlandez din Phoenix - nu mai puţin de 3,5 milioane de dolari, sumă acoperită în totalitate din donaţii private.
Pentru a o face cât mai distinctă în peisajul arhitectural şi cultural din Arizona, artizanii acestei instituţii au folosit 22 de tone de piatră „limestone” adusă tocmai din County Clare, Irlanda, cu care a fost placată faţada clădirii, graţie priceperii şi coordonării a doi iscusiţi „master stone-masons” irlandezi - manageri ai companiei „Irish Natural Stone Ltd”, veniţi aici special pentru realizarea proiectului.
„Mc Clelland Irish Library”, denumită astfel datorită celui care a pus bazele înfiinţării ei, domnul Norman Mc Clelland, fondator şi director executiv al firmei „Shamrock Foods Co.”, pune la dispoziţia consumatorilor de cultură peste 6.000 de cărţi scrise de autori şi poeţi irlandezi. De asemenea, biblioteca găzduieşte partituri muzicale, CD-uri cu muzică irlandeză şi celtică, manuscrise, fotografii, expoziţii, cât şi un număr considerabil de filme. Un aspect remarcabil este faptul că instituţia dispune de toate resursele necesare pentru identificarea liniei genealogice a celor interesaţi. Astfel că toţi cetăţenii din Arizona de naţionalitate irlandeză curioşi să afle detalii despre originea lor, o pot face prin intermediul acestei biblioteci. Clădirea dispune de asemenea, de o încăpere destinată celor care doresc să studieze instrumentele muzicale tradiţionale irlandeze.
După populaţia de origine germanică, irlandezii sunt cel de-al doilea grup etnic din Statele Unite. Potrivit statisticilor, aproape 37 de milioane de americani (12% din populaţia SUA) au rădăcini în Irlanda. Astfel, populaţia diasporei irlandeze din SUA este de şase ori mai mare decât cea a Irlandei. În Arizona există în momentul de faţă un număr de peste 5.000 de persoane de origine irlandeză, din rândul cărora face parte şi senatorul John Mc Cain.
„Dacă reuşim să transmitem o frântură din moştenirea noastră culturală unui număr mic de oameni, aceştia la rândul lor o vor transmite mai departe” - afirmă Patricia Prior, directorul Centrului Cultural Irlandez.
Biblioteca „Mc Clelland Irish Library” din Phoenix şi-a deschis porţile în luna iulie 2012, funcţionând cu program limitat în lunile iulie şi august, urmând ca inaugurarea oficială să aibă loc pe data de 29 septembrie a.c.
Iată cum literatura, muzica, tradiţia, ansamblul valorilor culturale ale popoarelor lumii dăinuie în sufletul comunităţilor din diaspora, indiferent unde ar vieţui, asigurându-le continuitatea prin iniţiative de acest gen, devenite adevărate izvoare de cunoaştere şi leagăne culturale naţionale.
Octavian D. Curpaş (Phoenix - Arizona, SUA)

CERUL PĂMÂNTULUI TRACIC ŞI CALOIANUL
Cum tratau TRACII (şi, după ei, românii!) naşterea şi existenţa Pământului/MUMA GAIA?
În primul rând, se observă că ORIZONTALA Terestră ia naştere din VERTICALĂ Celestă (Verticala fiind CELEST ARBORICOLĂ - AXIS MUNDI - marcată prin Brad sau prin Par - iar Orizontala fiind ACVATICĂ, deci reflectând TOT Cerul – originea Apei şi Cerului este comună, chiar şi în Biblie – Ziua a DOUA a Creaţiei, când Dumnezeu secţionează COLOANA VERTICALĂ UNICĂ: „şi părţii de jos i-a spus apă, şi părţii de sus i-a spus cer” ! – iar „animalele” sacre co-demiurgice sunt ALBINA, ARICIUL, BROASCA – cf. iola-intrelegendasiadevar.blogspot.com/.../albina-in-mitologie-mituri– sau: cf. Cristea Sandu Timoc - Poveşti populare româneşti, Ed. Minerva, Buc., 1988 - şi: Poveşti, snoave şi legende, EARSR, Buc., 1967, ediţie îngrijită de I.C. Chiţimia etc.): „Prima legendă care a prezentat interes deosebit (...) a fost aceea în care se relata cum deasupra noianului de ape primordiale s-a înălţat Arborele Cosmic – Bradul – având între rădăcinile lui pământ (n.n.: adică, reflex celest, în nadir!). Sau: În apele primordiale era un par. Îi spune Fărtatul: Ia du-te, Nefărtatule, p-alături cu parul – şi n-a ajuns la rădăcină, şi s-a dat a doua oară şi a luat cu ghearele de jos şi a ieşit la Fărtat, care era în capul Parului: Ia uite, mă, în ce şade Parul ăsta. Şi s-au apucat amândoi şi au întins pământul pe capul Parului şi aşa s-a făcut pământul” (cf. Romulus Vulcănescu, MITOLOGIE ROMÂNĂ, EARSR, Buc., 1987, p. 439).
PĂMÂNTUL APARE MAI CURÂND CA O ANAMNEZĂ/RE-ACTUALIZARE (conformă cu amintirea unui TIPAR COSMIC!) A CERULUI (după un ciclu existenţial epuizat)!
În al doilea rând, se observă că Pământul nu înseamnă ÎNCHIDERE ÎN BEZNĂ – ci DESCHIDERE spre lumi superioare, celest-luminoase - şi SCĂPARE/EVADARE DIN SOARTĂ:
a-fie „ostroavele de la capătul pământului”, fie „plaiul şi poiana – mădulare ale pământului românesc”, cu imens potenţial de transcendere către Rai-„gura de rai” (Romulus Vulcănescu, idem, p. 453),
b-fie „lumea albă”/”ostroavele dalbe”, care este „lumea cealaltă/tărâmul celălalt” – dar şi „suprapământurile”, învecinate funcţional cu „cerurile suprapuse”: „pământurile cereşti şi Raiul” (cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 440).
Iadul/”lumea neagră” este doar nadirul logico-deductibil (dar şi o anexă, un apendice, o derivaţie!) al unei construcţii cu „GURA” (ORIENTAREA/CĂLĂUZIREA ONTICĂ) pururi îndreptată spre sus – O REPLICĂ SIMETRICĂ, ÎN/CU PURURE RAPORTARE LA RAI, dar şi cu ÎNDEMN DE LA FĂRTAT: „Două legende îşi dispută zidirea Iadului, ca o cetate invincibilă: una în care relatează că a fost construită de Nefărtat ÎN PARALEL CU RAIUL – şi că atunci Iadul era o replică negativă a Raiului. CONSTRUCŢIA IADULUI S-A FĂCUT DIN ÎNDEMNUL FĂRTATULUI (...) A doua legendă stabileşte zidirea Iadului după căderea îngerilor din cer. Odată oprită căderea îngerilor, Nefărtatul s-a recules şi a început grăbit să construiască Iadul în fundul pământului, unde să nu poată pătrunde fulgerele cerului şi să nu se audă bubuitul lor. Apoi reorganizează oastea lui măcinată, în cete de îngeri negri” (cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 456). Deci, Iadul nu este nici o iniţiativă existenţială, nici nu are autonomie fiinţială: Iadul există ca o CONSTRUCŢIE LOGICĂ, iar nu fiinţial-funcţională – ESTE O REPLICĂ „ÎN JOS”, REPETÂND, MECANIC ŞI „PRIN REVERS”, COMPONENŢA ŞI „IERARHIILE SUSULUI/”AVERSULUI”!
c-fie însăşi CASA: fereastra „servea în dese RITURI DE ÎMPIEDICARE A UNEI PREDESTINĂRI – e vorba de vânzarea pe fereastră, a unui copil abia născut, după mai multe naşteri anterioare, soldate cu moartea” – cf. Romulus Vulcănescu, idem,p. 450.
Se observă, la TRACI (şi aceasta nu e, neapărat, exclusiv şi specific lor!), cum Cultul Pământului (al „Mumei Pământ/GAIA”):
1-pe de o parte, cum este şi firesc, se identifică, precis, cu acela al Femeii;
2-pe de altă parte (şi acesta ESTE specific TRACILOR!), Cultul Pământului este, permanent, nu doar interferat, ci chiar transcens, de/întru cel al Cerului: „pământurile sacre” (spre exemplu, „moşia satului”, „locul de îngropăciune”/”cimitirul”, ca PĂMÂNT SFINŢIT, DE UNDE SE ÎNVIE!, zalmoxian şi creştin, concomitent!!! - „peşterile sacre”/matricele, „munţii mirifici”-Axe de Transcendere şi Expresii ale Efortului/Iniţierii Spiritual/e de Transcendere, „moşii”, care sunt cu origine celestă:”Zeul MOŞ – la origine un bătrân cioban mirific – îşi avea reşedinţa la o stână cocoţată pe crestele înnegurate ale Carpaţilor CEREŞTI” – cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 216 etc.) se interferează (într-o neoprită spirală demiurgică, avântată!) cu zonele „unde au descins şi călătorit, pe pământ, Fărtatul şi Nefărtatul, PENTRU A CREA, ÎN CONTINUARE, pentru a-i controla pe oameni” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Categoriile cugetării mitice, EARSR, Buc., 1987, subcap. 2: Spaţiul mitic, p. 17.
De observat că ”descântecele de ploaie”, de tipul Scaloianului/Caloianului: Caloiene, iene,/Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere/Să deschiză porţile,/Să sloboadă ploile, Să curgă ca gârlele,/Zilele/Şi nopţile,/Ca să crească grânele,/Caloiene, iene,/Caloiene, iene, Cum ne curg lăcrămile,/Să curgă şi ploile,/Zilele/Şi nopţile,/Şi umple şanţurile,/Să crească legumele/Şi toate ierburile” (cf. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum Vizual, 2004, Gh. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 1885,  şi Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, Ed. Saeculum I.O., 2007)
chiar dacă folosesc „Păpuşa Pământului” (ca imagine iconică, încununată/încinsă de FLORI/ÎNFLORIRI CELESTE/PARADISIACE, a Tânărului/Orfeului-Rifeului!), ele se referă la Zeitatea Celestă, la CEL JERTFIT: NUMAI prin Cer/ZONA CELESTĂ/A DUHULUI - se va re-sfinţi Pământul, întru viaţă!
 Pământul capătă, astfel, atributul Misterului Suprem Cosmic, dar numai pe filiera mitică (cu efect de Sus în Jos!) a „Domnului Nopţii CELESTE”/Kogaionul (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, p. 14: „Kog-A-Ion înseamnă <<Capul Magnificului>>”). „Magnificul”/”Domn al Nopţii” este Orfeu-Rifeu: „Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – „A(l) lui Ion; A(l) Magnificului”.
A se observa că PORŢILE RE-CREAŢIEI Lumii, prin care vin, „slobozite”, re-sfinţind Pământul: „ploile”, „gârlele” – sunt aceeaşi Poartă Cosmică, prin care vin şi „zilele” şi „nopţile” – adică, este eliberată forţa divină a GEMENILOR PRIBEGI, cele două Feţe Funcţionale ale lui Zalmoxis: APOLLON-cel-SOLAR şi ARTEMIS-cea-LUNARĂ! Deci, originea Pământului şi Cerului (celor de jos şi celor de sus) este una comună – EXCLUSIV CELESTĂ/VERTICALĂ/DE EFORT SPIRITUAL ASCENSIONAL/DUH CARE-ŞI REGĂSEŞTE CASA DIN CER!
PLOILE-RÂURILE care curg, dinspre Cer, sunt poduri de re-sacralizare, sunt dovada Originii Comune (PUR SPIRITUALE, întru Ideea Absolută platoniciană!) a tuturor celor fiinţătoare, întru Armonia Magnificului!
Iar Armonia este sinonimă, la TRACI, cu Învierea (în creştinism: „Pascală”, cu „ouă roşii”!) a „MagnificuluiORFEU/CALOIANUL/”FRUMOSUL: „Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat – ca să plutească pe apă – sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot – Mainadele/menadele dionysiace erau preotesele Soarelui! – alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, iene,/Cum ne curg lacrimile,/Să curgă şi ploile,/Zilele şi nopţile,/Să umple şanţurile,/Să crească legumile/Şi toate ierburile”.

(...) După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:

 „Iene, Scaloiene!/Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!”
(...) Fetele îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână (n.n.: Calea spre Tărâmul Celălalt, al Învierii!). (...) Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui. Nu se ştie când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.
Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.
Ca Domn al Nopţii, ORFEU era considerat şi cel ce aduce visele (cf. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului.Acest Ion-IANA, sub numele de Moş Ene, aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION „Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” (cf. Adrian Bucurescu, idem, p. 20).
...Moş (I)ENE/CALOIENE!!!
...PĂMÂNTUL TRACILOR ERA CERUL!
Iar ORFEU/”FRUMOSUL”/CALOIANUL este echivalentul tracic al lui HRISTOS MÂNTUITORUL (cel care condiţionează „urcarea” purificatoare/mântuitoare, sau „căderea”/întunecătoare întru „van”-ul „amar” şi întru „demultul” istoric! - a lumilor etern potenţiale „sure văi de haos”! - „- DE PĂSTRAREA SUBLIMITĂŢII ARMONICE A DUHULUI!). De aceea, în Memento mori, creştinul ortodox, DAR, CONCOMITENT, ŞI INIŢIATUL ÎNTRU ZALMOXIANISM (prin N. Densuşianu!) Mihai Eminescu avertizează că existenţa Lumii-Cosmos depinde, exclusiv şi mistic, de Armonie, deci de „Magnificul”/ORFEUL-RIFEUL/”FRUMOSUL”/PERFECTUL ÎNTRU DUH DEMIURGIC (...fireşte, demiurgie CICLICĂ/SPIRALATĂ!):
Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată/Stă Orfeu ­ cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată.../Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind/Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,/Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.//De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,/Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut.../Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/În migrație eternă de demult s-ar fi pierdut.//Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia-văzute/Și din sure văi de haos colonii de lumi pierdute/Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/S-ar fi dus. Nimic în urmă ­ nici un atom luminat.//Dar el o zvârli în mare... Și d-eterna-i murmuire/O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,/Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar./De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zădar...//Dar mai știi?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?/Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?/Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?/Poate-urmează-a arfe'-antice suspinare-aeriană,/Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult... demult”.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ZIARUL ZIDUL – CEL MAI BUN!
Un clasament realizat de ProDirector.net, cel mai important director de site-uri românesc, cu 9.500 site-uri înscrise, poziţionează ZiarulZidul.ro pe locul I în categoria Ştiri Mass Media:
http://www.prodirector.net/Stiri_Massmedia
Cel mai titrat ziar românesc din prisma ProDirector.net a fost fondat în noiembrie 2009 de Cristian Bodnărescu, având până în prezent 90.000 cititori unici.
Ziarul Zidul anului 2012 are o echipă redacţionala formată din:
Cristian Bodnarescu- rubricile Spiritualitate Românească şi Eroii Rock-ului fiind coordonate de el, în calitate de Redactor Şef,
Luiza-Adriana Grama-coordonatorul rubricii săptămânale ,,Un gram de poezie'' oferă poeziile pe care le smeneaza în premieră ziarului Zidul,
Raluca Docea, editorul cronicelor muzicale oferă şi articole de cultura generală ziarului,
Mihai Gafencu este tânărul poet metalist de gardă al ziarului, pe care îl puteţi asculta şi la radio Zidul,
Nicol Codreanu îmbogăţeşte Ziarul Zidul cu poezii şi analize literare săptămânale,
Cătălin Nicolae Moldoveanu, de la Revista Zeit este redactorul cultural al ziarului Zidul,
Mihaela Mihailov oferă educaţia sanitară şi medicală, coordonând rubrica ,Buletinul medical al familiei''.
Echipa Ziarului Zidul
Ziarul Zidul – Un nou început
Primăvara, anotimpul proaspăt al tinereţii şi al speranţei
Era primăvară când am cunoscut un tânăr interesant, inteligent, profund; anume poetul Cristian Bodnărescu. Mi-a spus : “Superficialitatea ucide, prefer să trăiesc”.
Au fost suficiente câteva ore ca să înţeleg că viaţa mea se va schimba într-un sens pe care-l asteptam, dar nu conştientizam cum şi când.
Am primit invitaţia de a face parte din trustul pe care Cristian Bodnărescu l-a fondat: Trustul Zidul.
Entuziasmul său m-a cucerit şi am acceptat să scriu la Ziarul Zidul articole medicale
Nimic nu e întâmplător în viaţă! Mi se împlinea, în sfârşit, o dorinţă mai veche din tinereţe, aceea de a ajuta oamenii nu numai ca medic, dar şi prin scris.
Am ştiut atunci că, tot ce voi scrie va ajunge la oamenii care vor primi sfaturi şi informaţii medicale corecte şi de actualitate.
Ziarul Zidul este o fereastră deschisă spre spiritualitate, credinţă, cultură, lumea fascinantă a muzicii. Este o încercare de a schimba în bine gândirea şi viaţa oamenilor, de a-i ajuta să iasă din ignoranţă şi să privească în sus, spre lumină, să facă un pas înainte; într-o lume inteligenta.
L-am reîntâlnit pe redactorul şef, poetul Cristian Bodnărescu, autorul celui mai lung poem romantic din lume. Articolele şi poeziile sale mi-au transmis siguranţă, sensibilitate, tinereţe, forţa şi curaj; inteligenţa.
Iubind muzica rock , mi-a făcut mare plăcere citind în rubrica “Eroii rockului'', interviul luat lui Cristi Minculescu şi  trupelor Iris, Cargo, retrăind clipele din tinereţe când ascultăm rock“ la negru“.
“Omul Adrian Parvu“,este un articol care oferă un model de demnitate, curaj, dragoste de oameni şi ţara.
Versurile lui Cristian Bodnărescu, Ioan Lila, Luiza Grama, Mihai Gafencu, Nicoleta Codreanu, din rubrica de poezie, au pătruns adânc în mine; am realizat că sentimentele, trăirile lor puternice şi profunde , sunt şi ale mele.
Articole ca “ Ioan şi lumina cea nouă” sau “ Mireasa lui Hristos “( Religie), ambele scrise de C. Bodnărescu, mă fac să cad în genunchi, să mă rog şi îmi luminează sufletul şi mintea prin puterea credinţei.
Noi, cei care scriem aceste pagini, îţi putem aduce în suflet bucuria că ai găsit aici un prieten, te putem ajuta cu un sfat, îţi ştergem o lacrimă cu o glumă, îţi deschidem calea credinţei, iar POEZIA care respira şi da viaţa în plus ziarului, este atât de profundă încât atinge fibrele cele mai adânci ale spiritului.
Vă invit deci, alături de noi, echipa Ziarul Zidul, să dărâmăm zidurile ignoranţei şi să construim ceva inteligent, într-o lume nouă în care cultura şi bunul simţ să fie temelia solidă a unei vieţi noi.
“Superficialitatea UCIDE, prefer să TRĂIESC!” spune Cristian Bodnărescu.
Păşiţi alături de noi spre VIAŢĂ!
“O viaţă care nu poate fi trăită ORICÂT, nu poare fi trăită ORICUM!“ spunea Montagne.
Mihaela Mihailov (Iaşi)

SFÂRŞITUL LUMII ÎNTRE MIT ŞI REALITATE
Nu trebuie să surprindă pe nimeni gândul sfârşitului aceste lumi în condiţiile în care tot mai multe argumente se acumulează dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistă cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul să alunecăm spre pesimism ca urmare a zvonurilor răspândite de către mulţi „profeţi” de ocazie sau jurnalişti dornici de un material senzaţional. În plus, majoritatea producţiilor cinematografice sau de televiziune continuă să exploateze o astfel de tematică din dorinţa de a oferi „senzaţii tari” celor care au devenit dependenţi de televizor. De aceea, abordarea temei sfârşitului civilizaţiei prezente comportă o paletă largă, extremele fiind cel mai uşor de urmat, iar deformarea subiectului conducând mai devreme sau mai târziu la banalizarea gravităţii sale.
NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ A FOST MEREU DE ACTUALITATE
Încă din primele secole ale ciclului istoric în care se încadrează şi scurta noastră viaţă, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretă a acestei tendinţe se poate urmări la toate popoarele lumii, „numărătoarea inversă” având la bază diferite calcule derivate din observarea deplasării astrelor pe bolta cerească. Dacă am fi trăit într-o perioadă de la începutul istoriei, atunci cu siguranţă că privind spre cer am fi avut senzaţia că observăm un imens orologiu cosmic, care sub o formă sau alta imprimă anumite ritmuri realităţilor terestre, similitudinea mergând uneori până la sincronizarea şi fuziunea dintre cer şi pământ.
Trăind între aceste două „planuri” ce se intersectează pe linia orizontului, omul a fost astfel martor al armoniei şi contradicţiei dintre cele două, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între două forţe ce îşi dispută supremaţia. Însă de fiecare dată cerul a avut atuul de necontestat al stăpânirii timpului, pământul trebuind să se mulţumească doar cu o secţiune limitată şi temporară a spaţiului. De aceea, „numărătoarea inversă” a avut o influenţă puternică asupra tuturor concepţiilor despre lume şi viaţă de pe tot cuprinsul mapamondului, consecinţa imediată fiind o profundă teamă mistică în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pământul fie va fi înghiţit de ape, fie va fi topit prin foc venit din cer, atunci când marele orologiu cosmic va fi atins numărul deplin al ciclurilor astrale acordate răzvrătitei planete Pământ.
BLESTEMUL PĂMÂNTULUI ESTE DATORAT RĂUTĂŢII OMULUI
Astfel se traduce interpretarea majoră a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerinţele judecăţii, pedepsei şi restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care atunci când sunt încălcate aduc după sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din această cauză, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinităţii a fost următorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adică a sfârşitului lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au drept scop final prevenirea, iar alteori înlăturarea, dizgraţiei divine asupra unei anumite comunităţi umane.
Tema „blestemului” poate fi cu uşurinţă pusă în evidenţă chiar şi la o analiză sumară a curentelor spirituale şi filosofice, indiferent de zona geografică, conturând o preocupare constantă ce transcende veacurile. Rezolvarea este însă de fiecare diferită, antichitatea dând mărturie despre jertfe sângeroase înlăturate doar prin trecerea la monoteism. În ce priveşte evul mediu, ritualul şi-a continuat evoluţia sub o formă mai spiritualizată, cu accente puse pe „evlavia” personală. Cu toate acestea, conştiinţa umană niciodată nu s-a simţit la adăpost faţă de „stihiile” primordiale, fapt pentru care în cele din urmă a trecut la elaborarea de tehnologii tot mai sofisticate cu scopul stăpânirii naturii.
TEAMA PRIMORDIALĂ DISIMULATĂ ÎN SOCIETATEA MODERNĂ
Însă este greu de crezut ca în epoca modernă, şi mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului să mai genereze un ecou semnificativ. Graţie dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi a tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate şi au primit o explicaţie raţională. Cu toate acestea, tensiunea interioară în faţa unui univers straniu şi misterios a continuat să evolueze generând angoasele şi spasmele omului contemporan în faţa unui „necunoscut” ce stă gata în orice clipă să invadeze şi să distrugă realizările prezentului. Din această frică ancestrală aducătoare de vinovăţie, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au născut nevrozele, depresiile şi complexele milioanelor de oameni ce populează regiunile prospere ale umanităţii.
Locul religiei a fost luat de cel al ştiinţei, iar confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului şi al cumpărăturilor mai mult sau mai puţin extravagante, pentru ca la final mondenul şi divertismentul să detroneze cu uşurinţă orice interes spiritual aparţinând etapelor „depăşite” ale istoriei. Cu toate acestea, condiţia umană nu s-a modificat în esenţa ei, ci doar în ceea ce priveşte aspectul ei exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistenţă, dată fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mărfuri de lungă durată.
DAR POATE EXISTA UN SFÂRŞIT AL LUMII?
Orice lucru pe care îl putem studia din jurul nostru are o anumită durată de existenţă dictată de substanţele din care este alcătuit şi de utilitatea pe care ne-o oferă. Similar, lumea în care trăim are şi ea o durată finită pe parcursul căreia se derulează viaţa noastră. Prin urmare, istoria întregii umanităţi este subsumată marilor „cicluri” universale, care conferă o perioadă de existenţă universului, galaxiei şi sistemului solar din care face parte planeta Pământ. Mai departe, există un interval în care condiţiile oferite de către scoarţa terestră permit manifestarea vieţii, iar în final găzduirea rasei umane nu poate fi decât temporară pe acest fragment de „bolovan” cosmic rătăcitor prin spaţiul sideral.
Logic, va exista un sfârşit de lume, iar dacă nu ni se va oferi şansa de a traversa un „portal” spre o altă secţiune a universului, atunci înseamnă că undeva în viitor umanitatea va înceta să mai existe. În plus, la nivel individual, viaţa este extrem de scurtă pe o durată ce atinge un maxim de mai multe decade, distribuţia ei fiind extrem de variabilă la scara întregii populaţii a lumii. Iar din acest punct apar alte întrebări legate de preexistenţa şi postexistenţa fiinţei umane, de posibilitatea „întrupării” sub alte forme după ce durata terestră a expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistă la nivel personal şi colectiv, însă extrapolând înţelegem că un final vine pentru fiecare dintre noi, precum şi pentru întregul ansamblu social.
DISTRUGERE PRIN SCUFUNDARE, PRĂBUŞIRE, ARDERE SAU EXPLOZIE?
Modalităţile practice de „lichidare” a conţinutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică sau atlantă, la prăbuşirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar şi la explozia finală ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferenţa dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodă barbară şi lentă de extincţie, aplicabilă unor populaţii trăind liber prin munţi, păduri şi pe câmpii, adică unor comunităţii umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcaţiuni care să le ajute să supravieţuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla.
Tema prăbuşirii în fântâna abisului comportă o nuanţă mai elaborată, mai întâi fiindcă termenul în sine este mult mai abstract şi mai greu de imaginat. Este ca şi cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernă al cărei tavan riscă să se prăbuşească la orice mişcare telurică mai puternică. O astfel de temere relevă o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane cu clădiri mai mult sau mai puţin fragile faţă de mişcările scoarţei terestre.
„Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid şi mai eficient, constând în trecerea sub un „şuvoi de foc” a întregii suprafeţe planetare. Viziunea este oarecum inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical jerbe incandescente de lavă, care după aceea se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu siguranţă că această abordare relevă o manieră terifiantă de a pedepsi umanitatea pentru încălcarea codului „cosmic” al non-violenţei, precum şi pentru nerespectarea legilor universale ale conştiinţei morale. Pentru oamenii antichităţii târzii şi evului mediu, o astfel de temere a „prăbuşirii” firmamentului stelar şi revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum să facă faţă, disperarea fiind o consecinţă sigură.
Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că este cea mai preferată prin spulberarea într-o singură clipă a tot ceea ce există. Metoda este mai puţin „barbară”, suferinţa fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în acelaşi timp această viziune este tributară fragilităţii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda făcând să dispară totul. În realitate, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neaşteptat şi letal, fără a oferi o a doua şansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa, prăbuşirea poate să nu fie totală, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistenţă prin ascunderea „sub munţi”, dar explozia spulberă totul şi dacă este atomică, atunci nu există scăpare cumulând într-una singură toate celelalte „procedee” de curăţare şi selecţie a rasei umane.
DAR CHIAR NU EXISTĂ NICIO ŞANSĂ PENTRU OMENIRE?
Deschiderea omului contemporan către cunoaşterea ştiinţifică şi spre zămislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzător proporţională cu ignoranţa pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existenţei, care în trecut a condus la apariţia religiei şi filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „rob” al maşinăriilor pe care şi le-a construit, omul zilelor noastre este în acelaşi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relaţia directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora.
Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme şi tot mai stranii. Suprapopularea, dublată şi de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o criză energetică fără precedent în următoarele decade, pe măsură ce rezervele se micşorează rapid, dar cerinţele cresc exponenţial din partea tuturor naţiunilor lumii. Aceşti trei „vectori” sunt prin ei înşişi generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârşitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai puţin relevante, realităţile zilei reclamă o atenţie sporită, fiindcă ele pot fi cu adevărat semne ale „sfârşitului”.
Şansele de supravieţuire ale unei civilizaţii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficienţelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numărului de indivizi şi consumul raţional, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârşitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanităţii. În ce mă priveşte, nu ştiu dacă întoarcerea la religie ar fi soluţia cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichităţii şi evului mediu nu o recomandă în vreun fel, însă manifestarea unei conştiinţe superioare, care să conducă la respect faţă de natură şi semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanităţii să continue.
Dacă vom învăţa să contemplăm cu atenţie şi respect universul din jurul nostru, dacă vom şti să ne apropiem unii faţă de alţii şi dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porţi nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lecţia principală pe care trebuie să o învăţăm în această viaţă. Poate tocmai de aceea am apărut în această lume ca specie şi indivizi, fapt care conturează un sens frumos şi ascendent fiinţei umane. Iar dacă la finalul însuşirii acestei lecţii vom avea şi revelaţia descoperii Autorului a tot ceea ce există, atunci înseamnă că experienţa noastră a devenit deplină şi astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altă secţiune a universului după ce durata evoluţiei noastre terestre se va fi încheiat.
Octavian Lupu (Bucureşti)

CHRISTINA GRIGORE, IN THE GYMNASTICS WORD IN NORTH AMERICA
Christina Grigore, from Missouri, has conquered many other gymnasts from the United States and even Canada. The competition took place at the University of Phoenix Stadium, in Glendale, Arizona.
The University of Phoenix Stadium from Glendale, Arizona, and the Sunrays Arizona team competed on February 13-15, 2009. This was the Hard Rock Invitational event, which over 1500 gymnasts participated in, including Canada. A mother from Arizona said. “It’s a privilege to compete in this meet. These gymnasts have worked so hard to participate in this meet. A chance to compete in this meet is rare”. A coach from the Arizona Sunrays, Dan Witenstein, said “During the gymnasts’ warm up, there would be live music playing and the medals awarded would resemble small electric guitars.”
 With all the gymnasts that competed on February 13-15th, 2009, Christina Grigore, a gymnast from St. Louis, Missouri, from All American Gymnastics, participated in this meet. She competed on the Red Side as a level 8, competing with all the other 56 gymnasts on that side. Her team won 2nd place and also won $125.
Twenty-four years ago, Ionel Grigore emigrated from Romania to the USA. Christina’s parents participated in Romanian sports. Ionel participated in fencing, parachuting and scuba diving in caves, and her mother was very athletic. Her father left Romania in 1985, for expeditions in scuba diving in Vietnam. He traveled to Vietnam and then went to Italy, and after that he came to USA. Christina’s mother and sister came to the US in 1988.
 Sanda Grigore graduated from Bucharest, Romania in Nursing. After moving to the US a year later, she enrolled in another nursing program. In 2005, she enrolled in a school to be a Pharmacy Technician. At present, she is working in Nursing Home as an Activity Therapist in Chesterfield, Missouri.
 In 1990, Christina was born in St-Louis, Missouri. Christina continued the her family legacy in sports. The Grigore family moved to Portland, Oregon in 1997, and they bought a business that was an “Adult Foster Care Home”. Christina was enrolled in private school in Portland. She experimented with different sports like jazz, gymnastics, figure skating and even the piano. She went on to play the piano for eight years. When she was eight years old, she was enrolled at Clackamas Town Center for figure skating. She was going to school, taking piano lessons, and skating about 12-15 hours a week. Skating was her passion. She would skate for 5-6 hours every Saturday and Sunday! She took private lessons with a Russian coach named Olga. On top of that, she also took a Power and Endurance class every Saturday at 8 o’clock a.m. Following that would come two more different types of classes (one of them being a Jumps and Spins class) and would free skate until around 2 or 3. Before she moved back to Missouri she conquered and took first place in her first figure skating competition!
On the other hand, her sister Anneliese is a preschool teacher in Missouri. She has a six year old daughter named Jordan Ashley. She is in first grade. Jordan has also been in gymnastics for four years and is also involved with dance. When they moved back in 2004, Christina started performing gymnastics. Her mother adores Nadia Comaneci very much and got Christina interested in gymnastics. During her childhood, Christina worked very hard in sports, playing the piano and in school. She never had time to socialize with other kids because she was always busy with her rigorous training. Currently, she has been training 20 hours a week, five days a week, including Saturday and Sunday. Christina tells me with enthusiasm, “Gymnastics is my life!” The word “vacation” isn’t known in the gym. While only getting one day off for Christmas and New Years, and a week off after State competition, one could say that gymnastics must be her life, since she is so dedicated. She doesn’t have much time to be a kid. Her forty-five minute drive to the gym is just the beginning of a long day. She is now a training level 9. One could say that Christina hasn’t been doing gymnastics for long. She started competitive gymnastics when she was 15 years old! She is currently a senior in high school. Her coaches have said, “She is a very hard worker. She doesn’t fool around. She’s like the mother of the gym. She gets her teammates motivated and mothers of the younger gymnasts”. When Christina finally gets home, around 9:15 p.m., she eats dinner and then starts her homework. Every year contains about ten to twelve competitions. So far, since she has been competing, she has won 96 medals and 14 trophies. She usually places very well!
 In the first week of February, she participated with 4000 other gymnasts from all over the world. This IGI competition was held at the Navy Pier in Chicago, Illinois. This is currently the world’s biggest gymnastics competition. The meet is also under consideration for the Guinness Book of World Records, as the largest meet! It is an annual competition at the Chicago Navy Pier.
 Christina has said, “If you really want to achieve your goals, all you have to do is set your mind to it! With dedication, hard work, and perseverance, anything is possible!” Her five coaches love her! They have all noticed that the other girls look up to her and are very happy. They say this because she is a very good role model! Unlike other teenagers of her age, she does not like to drive. The thirty-six mile trip to the gym and back is not much fun for her. When trying to think positive about driving herself to the gym she says, “It gives me time to think about how practice went and if I accomplished the goals I had set for that days’ work out and also what I could work on to be a better gymnast.” Over the years, she has accumulated three notebooks of journal writing. After each practice, she writes down how the practice went, any new skills she learned, and over all just how the day went. She says that this helps her and it also shows her how far she has gotten in the 3’ short years she has been doing gymnastics.
 In the short amount of time that she’s not at school or gymnastics, she is a member at Lifetime Fitness (a work-out gym like YMCA, 24 Hour Fitness, etc.). When she doesn’t have practice or on the weekends, after practice, she goes to Lifetime and works out. She rarely goes skating anymore, even though she dearly loves it, “There just isn’t enough time”, Christina had told me.
 Looking back, Christina says that if there was one thing she could change about her gymnastics, is that she would have started earlier.
 In school, Christina’s favorite subjects are math and science. She is a senior at Lafayette High School in Missouri. She applied to four colleges and all four accepted her. She decided to go to a private university close to her house. She will still do gymnastics at the gym she is currently at. She would like to open her own gym someday. When something isn’t going right, Christina works harder to try to get to her dreams. She asks her coaches questions about how to better her gymnastics and she said that that usually works.
 Christina has only good things to say about Romanian gymnastics. She admires the gymnasts very much and likes how they work hard. They have very rigorous training. She watches gymnastics on TV all the time, recording it and playing it back in slow motion helps her with the skills she is having trouble with. Christina says that her favorite gymnasts are Shawn Johnson and Nastia Liukin, they took first and second at the Olympics.
 The “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation” was her first competition in Glendale, Arizona. Before, this competition had been held at the Phoenix Civic Plaza. The University of Phoenix Stadium was in construction for three years, and finally opened their gates in August of 2006. The brilliant architect was Peter Eisenmam. A 15 minute drive from downtown Phoenix will bring you to the 63,400 seat Stadium. This stadium is the ideal location for games, basketball, football, concerts, and even rodeos and corporate events. Overall, the Arizona Phoenix Civic Plaza Competition was great and Christina’s motivation for gymnastics will never end!
Octavian D. Curpas (Surprise, Arizona – SUA)

DECENȚĂ SAU VULGARITATE?
Există o decență care trebuie păstrată în cuvinte ca și în ținută (Francois Fénelon)
Dicționarul explicativ al limbii romane definește DECENȚA: respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. Ca atare, omul decent respectă regulile de bună purtare, conveniențele și morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcă vulgaritatea jignește, umilește. Vulgar este omul neșlefuit, precum o piatra care zgârie, rănește, fiindcă este colțuroasă.
Nu avem cum să cerem tuturor să se încadreze în nişte norme sau linii trasate de societate, deoarece există printre noi unii care vor să iasă din tipare, să epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei creșteri, fie din cauza unor trăsături vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviţi şi catalogaţi, în cel mai blând caz, ca fiind nişte oameni ciudaţi. Dacă nu ar face rău societății, sigur că nu ne-am alarma, dar se întâmplă tocmai contrariul - umilesc conduita normală de bun simț a majorității oamenilor. Și poate că ei nu ar exista sau ar fi în număr foarte mic printre noi, dacă societatea în ansamblu ar fi una normală; dar se pare că ei se înmulțesc în condițiile unei societăți anormale, după cum societatea devine din ce în ce mai puțin normală din cauza înmulțirii numărului lor.
Metoda brutală cu care acționează acești oameni, stilul pe care-l adoptă, este o sfidare la adresa bunului simț, a bunei cuviințe. Iată că râsul lor sfidător, vorbele de amenințare, limbajul de cea mai joasă speță - limbaj de mahala -, tonul vorbirii - urlet uneori -, sau îmbrăcămintea, obiectele preferate, poziția corpului, gesturile în intimitate, dar și în societate – vădesc vulgaritate.
Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar și în toate manifestările noastre, să ne comportăm cu decență și responsabilitate. Să dezaprobăm aspectul, atitudinea și limbajul agresiv. Decența se învață! Nu ne naștem nici decenți, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea că „oamenii nu sunt virtuoși de la natură”, iar Aristotel adăugase la faptul că virtuțile noastre nu ne sunt date de către natură, constatarea că din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispoziția naturală să le primim în noi”. Adică o deprindere „un stil al acțiunilor pe care-l căpătăm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizăm”, cu care să căutăm să fim altfel și în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se mișcă voința sufletului nostru; măcar aici, dacă nu putem ajunge în cealaltă parte – opusă! Tot Aristotel arăta că trebuie evitate trei lucruri în viață: „răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală”.
În zilele noastre rămân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup și spirit, ci după cum trupul întră în acțiune - să-i spunem într-un proces trupesc - și spiritul are întregul său proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuă lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamnă a ne crea pe noi înșine, a ne crea viața, beneficiind de libertatea dăruită de Divinitate.
Se coboară atât de jos, încât putem auzi înjurături din gura unor oameni de la care ne-am fi așteptat să fie exemple de comportament civilizat, cuviincios și unde? - într-un mediu unde s-ar fi cerut decență… Cum de ies din gura lor înjurături, drăcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naște această plăcere diavolească, înscrisă în sentimentul unei vieți neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva - și nu mă dezmint - că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabili să lovească şi să ucidă pe cel de lângă el, cu cuvinte - scrise sau grăite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A dispărut toleranţa, sentimentele nobile, decența, a dispărut morala după care s-au ghidat străbunii noştri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în aşa fel ca să-l facă pe cel de lângă noi să înţeleagă, să-l mângâie, să-l alinte... Nu ne mai apropiem unii de alţii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamoraţi de bine, de înalt…
Am avut o colegă de facultate care înjura printre dinți când nu-i convenea ceva și multe nu-i conveneau și am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Să-mi vărs focul, să-mi treacă nervii!” „Dar de unde ai învățat să înjuri?” „La mine în casă nu era zi fără înjurături! Mama-l înjura pe taică-meu că se mișca încet și n-o făcea fericită, tata o - înjura pe mama că n-are minte să-nțeleagă!” Și-am înțeles cum în acea familie lipsea iubirea și respectul, și cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrică, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Și erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educația pe care o primise de la părinți, aceea a bunei cuviințe și a credinței. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odată: „De ce înjuri?” „Fiindcă sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din secție: ei înjură, eu înjur…” Cunoșteam atmosfera și am realizat învoirea sufletului său cu gândul rău. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia să-l pomenească pe „cel rău”. Și l-am întrebat și pe acesta: „De ce drăcuiți tot timpul?” „Da, așa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau să mai și drăcuiască! Probabil că mă «răcoresc»!” Și-atunci am realizat evoluția păcatului, de la atacul gândului rău, până la obișnuința cu el. Am avut o vecină care înjura, drăcuia și am întrebat-o pe un ton glumeț: „De unde ați învățat atâtea înjurături «frumoase»?” „Din piață, dragă doamnă! Du-te și dumneata de vezi ce se bate la gura ălora de acolo!”
Și m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot găsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns să considere normală o astfel de atitudine, încât nu-i deranjează? De ce toate aceste emoții nu le transferă în cuvinte frumoase, într-un strigăt către Dumnezeu, într-o rugăciune? Și dacă greșim - fiindcă nu este om să nu greșească -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartă-mă!”? Fără educație, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un părinte plângându-se de copilul său: „Îi intră pe-o ureche și-i iese pe cealaltă!”), omul rămâne pradă fanteziei sale, iar fără credință în Dumnezeu fantezia poate lua căile cele mai urâte, ale păcatului, ale vulgarității, iar păcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Cauzele păcatului se spune că sunt mai multe: natura noastră animalică, anxietatea, înstrăinarea existențială, lupta economică, individualismul, ispitirea de către Diavol. Oare nu ne putem da seama că toate aceste cuvinte și manifestări vulgare, indecente, sunt curse ale Răului? Că prin ele ne înstrăinăm de aproapele nostru și de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbește lămurit că în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufletește și trupește; el nu se murdărește, nu se încredințează vulgarității pentru a șoca, a se refula, a păcătui.
Părerea mea este că ne lipsește evlavia, acea atitudine de respect și duioșie față de cineva sau de ceva, despre care pomenește Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: Libertatea pe care o avem înseamnă și libertatea de a păcătui, iar evlavia înseamnă a nu face uz de această libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit să ne-o dea”.
Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord – SUA)

EFTELING, ŢĂRILE DE JOS, UN PARC DE DISTRACŢII CAMPION
În urmă cu câţiva ani, am primit pe e-mail de la o bună prietenă a mea ce locuieşte departe de România, o prezentare Power Point (PPS) înfăţişând picturile cunoscutului artist plastic flamand Anton Franciscus Pieck (19 aprilie 1895 - 24 noiembrie 1987).
Imediat ce am deschis acea prezentare, pe dinaintea ochilor mei au început să se perinde ca într-un carusel, însoţite de o muzică veselă de flaşnetă electronică, imagini zugrăvind o lume nostalgică, de basm, ce îmi aducea în amintire cărţile de poveşti ale copilăriei. De altfel, picturile lui Pieck sunt foarte populare, fiind folosite ca ilustraţii în cărţile de basme, pe felicitările de Crăciun şi pe calendare. Mai mult, desenele sale au prins viaţă, încântând de-a lungul anilor copii, părinţi şi bunici, în renumitul parc tematic de distracţii Efteling.
În Pădurea Basmelor, la Efteling
Efteling, aflat în oraşul Kaatsheuvel, Brabantul de Nord, în Ţările de Jos, este cel mai mare parc tematic de distracţii din Benelux, putând fi comparat cu Grădinile Tivoli din Copenhaga, Danemarca şi Disneyland Paris. Deschis tot anul, acesta prezintă numeroase atracţii, printre care Pădurea Basmelor (Het Sprookjesbos) - proiectată chiar de Anton Pieck, care este şi unul dintre cei trei întemeietori ai parcului - trenuleţul copiilor, diorama, castelul bântuit (Het Spookslot), Villa Volta, Pagoda Zburătoare, Gondoletta, Piaţa Anton Pieck etc.
Parcul Efteling şi Pădurea Basmelor au fost inaugurate pe 31 mai 1952. În acel moment, Pădurea Basmelor găzduia aproximativ zece poveşti diferite, toate fiind transpuse în realitate pe baza desenelor originale realizate de Anton Pieck. Alături de acesta, ceilalţi doi fondatori ai parcului Efteling au fost R.J.Th. van der Heijden şi producătorul de film olandez Peter Reijnders, care a îmbogăţit parcul cu lumini și efecte sonore. Totuşi, stilul ilustraţiilor lui Pieck, oarecum sumbru și întunecat, dar romantic și nostalgic, rămâne baza tematică pe care parcul s-a extins de-a lungul anilor.
Efteling, un parc de distracţii de succes
Dovedindu-se a fi chiar de la deschidere un succes enorm (în anul 1952 parcul a primit 240.000 de vizitatori), Efteling este și unul dintre cele mai vechi parcuri tematice din lume. Aşa cum a fost gândit iniţial, parcul li se adresa copiilor, aducând mai aproape de ei lumea basmelor, însă în prezent prin varietatea mijloacelor de agrement, Efteling oferă distracţie şi relaxare pentru orice vârstă.
În cei 60 de ani de existenţă, Efteling a evoluat de la un parc natural, cu loc de joacă și o pădure cu temă de basm, la un parc de distracţii obişnuit. Întinzându-se pe o suprafaţă de 650.000 m², de două ori mai mare decât Disneyland Park din California, Efteling include parcul propriu-zis, hotelul Efteling de patru stele (1992), un teren de golf (1995) şi un teatru. În 2009, ia fiinţă noul parc de vacanţă, oferind cazare în vile, o atracţie în plus ce aduce în acel an patru milioane de vizitatori la Efteling, devenit astfel, cea mai populară destinaţie turistică. Cu un asemena aflux de oaspeţi, Efteling se află în topul parcurilor tematice europene, imediat după parcurile Disney din Franţa şi parcul Europa din Germania.
Pini, flori şi lumini de Crăciun la Efteling
Renumit pentru atenţia substanţială acordată detaliilor, pentru atmosfera sa verde, dar şi pentru macabrul anumitor locuri de distracţie, Efteling a fost construit într-o zonă mai degrabă rurală, cu o vegetaţie bogată, în mijlocul unei păduri în care abundă pinii, fiind presărat cu iazuri și grădini mari, cu mii de flori, întreținute de o armată de grădinari. Şi din acest punct de vedere, Efteling este diferit faţă de celelalte parcuri tematice din lume. 
În anotimpul rece, parcul primeşte un plus de strălucire, ce atinge apogeul în perioada Crăciunului, datorită miilor de lumini plasate pretutindeni, astfel că « Iarna Efteling » (care începe pe 10 noiembrie şi se încheie pe 5 februarie), a ajuns să fie tot mai populară.
O altă atracţie a parcului, de data aceasta culinară, sunt poffertjes autentice din Țările de Jos. Acestea sunt clătite foarte mici, servite cu unt și zahăr şi se pot mânca la Poffertje Het.
Fata Morgana, Pagoda zburătoare şi Regele Troll
Însă succesul de care parcul s-a bucurat dintotdeauna nu se datorează în exclusivitate spaţiilor verzi și grădinilor ce îl împodobesc, ci şi proiectelor și arhitecturii sale de înaltă calitate. În acest scop, atunci când a fost solicitat să realizeze poveștile pentru parc, Anton Pieck s-a asigurat că nu se vor utiliza materiale de construcţie ieftine, din plastic sau din beton.
Pieck a lucrat pentru Efteling până la mijlocul anilor ‘70, după aceea predându-i funcţia de designer-șef pe care o deţinea, mai tânărului Ton van de Ven, unul dintre colaboratorii săi. Castelul bântuit, deschis în 1978, a fost conceput în întregime de către acesta. În 1986, van de Ven dăruieşte parcului o nouă atracţie – Fata Morgana. Şi tot în acelaşi an, Efteling revine la începuturile sale de basm, însă de data aceasta într-un stil modern, odată cu apariţia Orașului Interzis. Vizitatorii au în sfârşit, ocazia să facă o plimbare cu barca prin lumea mistică a Orientului din “1001 de nopți”.
Tot acum, îşi ia zborul Pagoda, care le oferă oaspeţilor de la Efteling o vedere aeriană panoramică asupra parcului, de la 45 de metri înălţime, pentru ca în 1987, la Efteling să îşi facă apariţia o nouă creaţie a lui Van de Ven: Regele Troll. Numeroasele sale proiecte de succes de la Efteling i-au adus lui Ton Van de Ven faima de cel mai bun "imaginer" din lume, după Walt Disney. Van de Ven îşi încheie activitatea la parcul tematic Efteling în 2002, când se retrage la pensie.
Premii pentru Efteling
În 1971, Efteling a fost primul parc tematic care a primit distincţia Pomme d'Or - cel mai mare premiu din industria turistică europeană - ca recunoaștere a eforturilor de promovare și creștere a nivelului turismului din Europa. În 1992, parcului i s-a acordat premiul IAAPA pentru cel mai bun parc tematic din lume.
Un adevărat paradis sub cerul liber, Efteling este unul din locurile ideale pentru plimbare, distracţie şi odihnă. În vacanţă sau într-o simplă ieşire de weekend, la Efteling nimeni nu se plictiseşte: culoare, bună-dispoziţie, optimism, toate se regăsesc în această lume de basm, ce începe cu “A fost odată ca niciodată”...
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)
ATELIER
FRIZERUL
Un bărbat merse la frizer să îşi tundă părul şi să îşi scurteze barba.
În timp ce frizerul îşi făcea treaba, cei doi vorbeau despre multe şi
diferite subiecte. Când în cele din urma au atins şi subiectul „Dumnezeu”, frizerul spuse:
- „Eu nu cred ca Dumnezeu există”.
- „De ce spui asta?” întrebă clientul.
- „Ei bine, nu trebuie decât să ieşi în stradă şi vei realiza că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atât de mulţi oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar mai fi nici suferinţă nici durere. Nu îmi pot imagina cum un Dumnezeu iubitor ar putea permite existenţa tuturor acestor lucruri”.
Clientul stă pe gânduri pentru un moment dar nu răspunde ca să nu dea naştere unei discuţii contradictorii. Frizerul îşi termina treaba iar clientul plecă. Imediat după ce ieşi din frizerie acesta văzu în stradă un bărbat neîngrijit cu părul lung, nepieptănat, murdar şi cu barba netăiată.
Clientul se întoarce în frizerie şi îi spune frizerului:
- „Ştii ceva? Nu există frizeri”.
- „Cum poţi să spui aşa ceva?” întrebă frizerul surprins. „Eu sunt aici şi sunt frizer. Şi tocmai te-am frezat pe tine!”
- „Nu!” exclamă clientul. „Frizerii nu există, căci dacă ar exista nu ar mai fi bărbaţi cu părul lung şi murdar, cu bărbile netăiate ca cel de afară”.
- „Aaaah, dar frizerii există! Bărbaţii arată aşa doar pentru că nu vin la mine”.
Caterina Grădinaru (Dublin – Irlanda)

VINCENT VAN GOGH - PERIOADA BORINAGE
(tumorile artei) 
RAPSODIE NEAGRĂ
ce dureri scurmă prin lume - tunel încâlcit - precum
cârtiţele? ce tunel mineresc se tot surpă - şi-n locul
viscolit de
prăbuşire   - în gaura beznei îţi râgâie traiul   - numindu-se cu
numele Soartă?
 
Dumnezeu - vecin păgubos   - haìnul ce-ţi roade metodic căpătâiele
zilei şi nopţii - risipind
rumeguş de-ngrăşat şobolanii turbaţi
cu gust de genune
 
Dumnezeu - felinarul cel roşu - din uliţa
nebuniei scârnave
 
sărăcie - blestem şi cetate de scaun a Morţii
cataclism - schilodire a
tereziilor lumii - decretul regal de ghilotinare-a
Credinţei: doar un crin mai arde - frânt în deşert   - şi
Hristos - tehnicianul floricol - şi-a ascuns sub burnuz
Mâna de Dreapta
 
corole de doliu - corole de
păcuri aprinse - tu - Suferinţă - muma cea bună a
tuturor vieţilor - blestem şi
feroce iubire: din ţâţele tale - hidos plescăind
guiţă şi cresc Tumorile Artei
 
buburoase - îmi ies prin piele
veghile : strigoi decorticaţi îşi taie
reciproc - hlizindu-se - sclifosindu-se
beregata
un ochi îi lincheşte - stăruitor - celuilalt
lumina
 
sfărâmând orice împotrivire de
spaţiu - bivolii griji înaintează prin mine: în copite-mi mestecă
lumina de paie : chirpici se face speranţa
 
dă cep mizeriei - să-mi îngraşe
landele gânduri - să pot culege
la vară - mănunchiuri roşii de
îngeri
 
coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu
un schelet evadat din trup eşti
Doamne: un schelet care
merge în paralel cu trupul - pe
autostrada pustiului cosmic
 
nu te pot iubi decât beat: din
hahaleră cu destin curbat - te văd atunci
prinţesă-ntr-un palat - cu
nurii toţi scoşi la uscat
 
o - efemerul stat în stat:
de fundul sticlei iar am dat…
 
bastardul târfa şi milogul
lui Dumnezeu fac necrologul:
oferă binecuvântare
cu tot cu pâine fără sare
 
milogul târfa şi bastardul
au lins febril din lucruri fardul:
toţi sfinţii zac de insolaţii
din Dumnezeu apar doar raţii
 
apoi milog bastard şi târfă
atârnă-n loc de cer o bârfă -
toţi facem ulcer pe retină:
când zici divin - vezi o jivină
 
am pătruns în peşteră: zăceau   - mestecaţi laolaltă
leproşi şi îngeri - viermi graşi şi serafi
duhnea cumplit a pansamente îmbibate
egal - cu formol - puroi şi
cu stele
 
dincolo de beznă - cineva clefăia - devenind astfel
altcineva
 
Iisus orb - tuşea găunos - urla răguşit de
febre   - şi-şi rupea
în neştire - aşternutul foşnind de păduchi şi
albastră iertare
lichid oarecare - risipit pe prundiş - Sfântul
Duh gâlgâia dintre gingiile
Însângerate
halucinant - trupul Hristosului se dumica singur - se
împărţea fără nici o măsură - se
zvârcolea - hidos şi greoi se rotea îmbălat :
solzi cleioşi de balaur damnat - iscând
oribil vârtej   - meniri şi-ispitiri
 
lumina-ntre degete mi s-a fărmat - şi-a curs
peste-ntuneric şi stânci : curgea pieziş
nisip - ucigaş de
clepsidră maternă
 
din peşteră n-am mai ieşit de atunci: la ce
să răsar pe un cer fără chin - fără
stele ? - mâini bandajate-n străine destine
şi fără - măcar - sub braţ - vre o pâine
 
arhanghelii n-au dinţi - n-au spade - n-au
armuri: plutesc ( printre aiuritoare ceruri - aidoma ştirbe)
schelete roz-albe - mucilaginoase
 
şi astea toate - pentru că pământul
păcatelor - nu mai există - decât în
teoriile metafizicienilor(specie de saurieni - corciţi cu
galinacee şi dihori)
 
nimeni n-afirmă - nici nu
neagă: pe ce să sprijini
aripi şi armură - deznădejde
iubire şi ură?
 
primeşte-mă - Doamne - în caria
Ta - cea mai scobită
mai neagră - ascunsă şi
de durere crâncenă - pură:
când Tu vei urla în neştire - pe scaunul de
tortură - eu
mă voi naşte: îţi spun dinainte - nu voi fi stea şi nici
mag - voi fi un plăpând   - schilav pui de
clătiri şi scursură - dar tot e ceva ( când
nu mai poţi îndura ) să
ai în cine lovi - pe sub masă   - cu celebra
mânie - divina Ta ură
 
accepţi târgul ăsta - sau făinile
negre îţi vor ploua - monoton
peste ochi - peste gură?
 
vrei sănătate - ori
zgură?
 
măturătorii de flori - viscole negre de
praf înalţă peste corole: fâş-fâş - se-aude coasa
de primăvară fardată - prin labirintul
timpanelor
 
moartea şi-a-nceput războiul de gherilă - dintre
înmiresmate boschete: se trage cu fulgere
episcopal-liliachii - din toate poziţiile
yoghine
 
sadice - duhurile clopotarilor morţi bat
cu precizie de
cari - piroane -n sicriul cerului - vast cât şi
lumea - îngust cât minunea
 
reumatice   - genoveve lipesc timbre poştale - peste
strălucirea zborului alb - scăpat neguţării de spaţii
 
aici a fost casa călăului - mai departe-i pustiu - şi
cioclii beau sânge - direct din gâtlejuri
 
copacii-şi răşchiră - deşucheat (de parc-ar vrea să
urineze pe sub fuste - ori să facă sex sub nasul
lui Dumnezeu - pe ascuns) - crăcile
încărcate de ispitele albe: au început să li se zărească
obscen - picioarele - dacă te uiţi bine
şi potcovite - discret
o - demoni primăvăratici - câte
vă mai trec   - printre picioare şi minte: de-aceea
vă-nmulţiţi aşa spornic : păsările în zbor v-au ghicit
de mult - bestial - spasmul orgiilor - doar că
nici unei păsări nu-i e dat să traducă
ele planează peste urdori şi răcori - peste
putrid şi livid - peste orice niciodată nu se urneşte din sine - şi
totdeauna - acolo în ceruri - au dublat
( playback-ul divin!) scursoarea-n
lentoare de vis
 
oamenii-şi cheamă moartea la
celular - se-ntreţin politicos cu
ideea macabră - apoi lunecă - grobian
în urina propriei umbre
 
o - tragici snobi - umiliţi de lipsa progresului în
domeniul gropniţei şi cenuşii: urmaţi-vă - urmăriţi-vă - odată cu
propriul cortegiu funebru
telenovela: siliţi sunteţi să vă
mâncaţi moartea - inestetic - cu mâna
 
necropola terestră - priviţi-o în ochi şi
sughiţaţi entuziast
 
aur topit scaldă orbite - vorbele  curg
valutare - bancnote de un milion - planetare
 
o - zeu parazeu - prosternare!
orb fericit - pe tine te am
credit şi zare - betonată
onoare: Iubirea-i sunetul dulce-al
Bursei Solare - nicicând staţionare
 
Iubirea-i foşnetul ochilor care numără
numără fără istov şi fără păcat
înregistrat
 
Mântuire! Salvare! - numele tău: păducherniţa
Băncilor - cura de mercantilism şi
conturi bancare - carduri şi valori
imobiliare
 
Iubire - divin sentiment fiscal şi
bancară ardoare - Iubire dividendă
crescendă - concrescentă - ardentă - placentă
scadentă
 
Doamne-n fişicuri - sfântă poliţă de
inaugurare - logoree-abundând poliodorant -   sub
lumini fanare - peste alizee
colisee altare - nicicând colindând
cu samare - pe poteci
ipotecare
 
nevertebrat Dumnezeu : faliment
compensat în
sentiment
 
se miră cumplit şi - nu-ndrăznesc să mă urmeze:
trec agale - printre chipuri schimonosite de
uri - aşteptări - cratere de nădejdi
explodate
 
o lume răsuflată - nebărbierită cu
săptămâna: eu trec călare
pe gânduri - pe sub nasul celor care
un ceas înainte - răcneau că vor
în pământ să mă culce
 
i-am şi uitat - orice hartă de-obraz
se şterge de la sine - în faţa
răsăritului orizont - care-a tresăltat inspirat
şi mă-ngroapă-n tăcere
 
Dumnezeu s-a desprins de pe ziduri - şi
s-a luat după mine: nu bodyguard - ci
discret - de nădejde-n pustie
prieten
 
poate-i chiar faţa mea
                                                            pentru poze făcute cu norii - bărbierită                                                      
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

FEMEIA DIN VIS
Ca în fiecare an, din satele şi oraşele învecinate se adunase o lume pestriţă pentru evenimentul primăverii: Bâlciul. Tăpşănul se umpluse de mese şi tarabe, măruntele afaceri prosperau, grataragii rubiconzi, cu mâneci suflecate şi şorţuri soioase te imbiau cu mititei şi cârnaţi care sfârâiau veseli pe grătar, gospodinele târguiau cu frenezie năframe, vase şi alte inutile nimicuri, copiii sugeau cu sârg din "ciubucele" sintetic colorate sau din îngheţata pe băţ cu aromă de vanilie în vreme ce urmăreau cu ochii măriţi de încântare şi uimire ursul dresat sau femeia cu mustăţi care ofereau, ieftin, spectacole de circ in aer liber.
Pe Monica o deruta tot acest amalgam şi în mulţimea de oameni care mişunau fără încetare i se păru aproape imposibil să îşi găsească bunica... Nu ştia cum ajunsese să se rătăcească de ea, realizase brusc că nu îi mai este alături. Înaintând cu greu prin mulţimea de oameni, atentă să nu lovească, fără de voie, vreun copil neastâmpărat sau taraba improvizată a vreunui târgoveţ, Monica ajunsese aproape de ieşire, fără să o fi văzut pe bunica ei pe undeva. Poate că plecase spre casă, fără ea? Îngândurată, lovi în treacăt pe cineva şi ridicând privirea pentru a-şi cere iertare, întâlni privirea intens-rătăcită a unei tinere femei. Brusc, muzica din jur păru să înceteze, oamenii toţi se opriră într-un stop cadru nefiresc şi singurul lucru viu, animat, părea a fi doar rochia albă a femeii, pe care vântul uşor de primăvară o flutura pe la colţuri. Monicăi i se păru că o cunoaşte, ceva adânc din fiinţa ei, de fapt, o recunoaştea...
Femeia avea părul lung, negru, coborând în valuri grele peste umerii mici, ascunşi în rochia alb-diafană şi ochii ireal de frumoşi, aproape nepământeni în rătăcirea lor stelară. Buzele ei se mişcară, schiţând un surâs. Monica îngână încurcată o scuză cand, parcă de nicăieri, bunica răsări lânga ea, ducându-şi mâna la gură, parcă pentru a-şi acoperi hohotul de plâns care urca năvalnic din pieptul ei... Bunica se adresă femeii in alb, cu o voce strangulată de durere: "Fata mea, fata mea... o recunoşti? Ea e Monica!" şi cu o mână fermă o împinse pe Monica mai aproape, împunându-i parcă femeii să o privească cu atenţie. "E fiica ta!", îi repetă. Femeia îşi aplecă din stele privirea-i rătăcită, o examină scurt pe Monica şi spuse nepăsătoare: "Nu ştiu...". Apoi dispăru ca un fum, se înalţă spiralat, însoţită de hohotul de plâns al bunicii şi de privirea uimită a Monicai...
Visul păruse atât de real... Monica încă simţea aţintită asupra ei privirea stelară a femeii in alb. Nu mai putu adormi, iar dimineaţa cum se lumină de ziuă, îi povesti bunicii visul acela. Bunica o ascultă împietrită şi când Monica tăcu, o luă de mână şi o conduse în camera în care fata nu avusese niciodata acces. O vedea acum întâia dată, o cămăruţă mică, acoperită cu două covoraşe ţesute manual, mobilată cu o laviţă, o masă cu trei picioare, un dulap într-o foaie şi un cufăr încrustat. În aer plutea un iz de “vechi”, amestecat cu miros de levănţică, iar fereastra era acoperită, aşa cum fusese mereu, cu hârtie indigo. Cu oarecare greutate, cu mana tremurândă, bunica descuie lacătul mare, ruginit şi înainte de a scoate de acolo un pacheţel învelit într-un ştergar, bunica scoase un oftat prelung, aproape geamăt.
Îi puse Monicăi în mână un caiet îngălbenit, boţit pe la colţuri despre care îi lămuri că aparţinuse mamei sale. Pe Monica o trecură fiorii: ţinea în mână, pentru întâia oară, o dovadă concretă, palpabilă a existenţei mamei sale. I se înmuiară sufletul şi picioarele şi simţi nevoia să se aşeze pe laviţa aceea pe care, se pare, odihnise cândva şi mama ei...
Bunica ieşi fară alte cuvinte, plângând stins. Monica mai întârzie o vreme, apoi, strângând la piept nesperată comoara, se refugie în camera oferită ei spre gazduire. O vreme mângâie doar caietul acela, parcă neîndrăznind să îl deschidă... Apoi curiozitatea o invinse şi începu a cerceta fotografiile. Îşi văzu mama - un copil drăgălaş, o adolescentă timidă, o femeie frumoasă… Dintr-una din fotografii o privea, stelar, femeia din vis… Privi acea fotografie în mod special, minute în şir, încercând să îşi explice cum era posibil să viseze chipul unei persoane niciodată văzute, nici măcar într-o fotografie vazută… Era împotriva oricărei logici, a oricărei evidenţe, a oricărei realităţi ştiinţific explicate.
Tot restul zilei rămase închisă în camera ei, oscilând între dorinţa de a citi jurnalul mamei sale şi teama de a o face. Despre mama ei ştia atât cât i se spusese: că murise dându-i ei viaţă. Iniţial, nu îi dusese lipsa pentru că nu o cunoscuse. La 6 ani însă, în prima zi de şcoală, privind în jur, realizase că majoritatea copiilor erau însoţiţi de doi părinţi, aveau alături de ei şi o mamă, dar nu îndrăzni atunci să întrebe nimic despre absenţa mamei sale. Tatăl ei nici nu i-ar fi permis întrebări. Era un om aspru, care arareori îşi arăta afecţiunea. În casa lor domnea tăcerea şi câteva reguli pe care el le stabilise şi fata trebuise să înveţe a le respecta fără abatere. Nici bunica din partea tatălui nu era mai generoasă. O vizita rar, îi punea întrebări scurte, la care fata trebuia să raspundă concis, iar la finalul scurtei şi rarei vizite, ca unică dovadă de afecţiune, o mângâia pe creştet. Altfel stăteau lucrurile cu bunica maternă, pe care fata o personifica magic şi candid, cu o fiinţă de lumină… Dar şi aceasta o vizita rar şi atunci când o făcea, chipul tatălui se înasprea mai tare. Monica însă se bucura de aceste vizite care îi aduceau nu numai bomboane cu lapte, nuci şi prăjituri coapte în casă ci şi siguranţa sentimentului de a fi iubită şi alintată precum orice copil de vârsta ei. Bunica nu o lăsa din braţe şi alint, o strângea la piept, oferindu-i cu naturaleţe şi generozitate dragostea care-i lipsea copilei. Despărţirea era întotdeauna dureroasă, invariabil Monica plângea şi îi cerea tatălui să o lase să plece cu bunica, moment în care privirile celor doi adulţi se încrucişau ca spadele, într-un război mut ce avea doar început şi parcă niciodată sfârşit.
Cu timpul, vizitele bunicii deveniseră mai rare, asprimea tatălui mai pregnantă, iar viaţa Monicăi mai colorată. Se căsatorise îndată după absolvirea liceului, dornică să îşi întemeieze o familie adevarată, care îi lipsise. Nu era nici fericită, nici nefericită. Zilele ei treceau liniştite şi egal, întrerupte doar de vizitele pe care acum i le intorcea ea bunicii şi de tratamentul de fertilizare in vitro pe care îl urma, în încercarea tenace de a aduce pe lume un copil. Tatal ei se casatorise şi el, aproape simultan cu ea, după ani lungi de singuratate. Monica era mulţumită de alegerea tatălui. Femeia aceea cu voce domoală şi privire deschisă îi inspira încredere şi respect. O emoţionase la prima întâlnire, când tatăl, pentru a i-o prezenta, îi invitase la masa, într-o duminică. Semnul crucii – aşa cum şi bunica făcea deasupra painii proaspăt coapte, naturaleţea vorbirii, profunzimea privirii şi caldura cu care îl invăluia pe viitorul ei soţ, erau în accepţiunea Monicăi, indicii clare ale unui caracter frumos.
Un singur gând umbrea viaţa liniştită a Monicăi. Nu renunţase practic niciodată la ideea de a cunoaşte mai multe lucruri despre cea care o părăsise dându-i viaţă. Însă în pofida faptului că tatăl şi bunica nu fusesera niciodată apropiaţi, cei doi formaseră o coaliţie puternică, făcând front comun în tăceri. Privirea Monicăi se întoarse către caietul îngălbenit de vreme. Acolo era o parte din mama ei. Trebuia să o cunoască! Şi o cunoscu, citind-o. Pătrunzând în Universul ei, Monica începu să o iubească. Mai mult. Nu mai era doar himera, crucea tristă pe care o purta în suflet oriunde s-ar fi aflat. Căpătase identitate, contur prin acel caiet, prin acele fotografii.
Era jurnalul unei adolescente timide, al unei prime, ce se dovedise apoi a fi şi unice, iubiri. Toate emoţiile adolescentei de 16 ani erau acolo, în acel caiet, consemnate meticulos, zi de zi, cu o caligrafie frumoasă şi cuvinte alese. Tatal ei, mai în vârstă şi mai înţelept, o aşteptase să îşi termine liceul şi să crească. La absolvire, o ceruse bunicii. Bunica se împotrivise, se pare, nemulţumită de diferenţa de vîrstă. Ar fi vrut ca fata ei să îşi traiască altfel tinereţea, să îşi implinească altfel destinul. Ea, ţărancă aprigă, care visase iniţial ca fata ei să se întoarcă învăţătoare în sat după absolvirea liceului pedagogic, dorea acum mai mult. O voia profesoară la oraş. Aşezată, la casa ei, peste mai mulţi ani. Cu o droaie de copii, aşa cum se cade unei familii sănătoase… Cedase în cele din urmă, punând fericirea fiicei mai presus de orgolii şi nunta se făcuse cu mare alai, în satul lor.
Zilele fericite erau însă numărate. Un an mai târziu, fiica ei murea, lăsând un gol incomensurabil in viaţa a trei fiinţe. În acel caiet era doar o parte din viaţă… Adevărul despre moarte, după îndelungi staruinţe, în acea zi, i-l spuse bunica. Ştia deja că murise la naştere. Nu ştia însă că tatăl avusese de ales între a salva viaţa soţiei sau a bebeluşului încă nenăscut. Se aflau amândoi, soţ şi mamă, pe holul spitalului, însă drept de decizie avusese doar soţul. Medicii procedaseră conform dorinţei acestuia şi nefiind posibilă salvarea ambelor vieţi, dăduseră câştig de cauză, cu tristeţe, în loc de bucurie, fiinţei fragede. Bunica ar fi ales poate la fel… Sau poate nu! Poate şi-ar fi salvat fiica? Orice decizie era nedreaptă, orice decizie ar fi fost luată, de către oricine, nu ar fi mulţumit deplin pe fiecare. Bunica nu avea să îşi ierte  niciodata ginerele. El, tatăl, nu avea să ierte niciodată soarta, aceea care îl pusese să aleagă între două vieţi. Monica nu ştia dacă să pună la îndoială legitimitatea alegerii. Acum că ştia tot adevărul, întelegea mai bine drama fiecaruia şi spera ca fiecare să îşi găsească pacea interioară, să se împace cu sine şi cu soarta, dar dădea şanse puţine unei asemenea posibilităţi.
Un an mai târziu totuşi, bunica şi tata se aflau pe holurile aceluiaşi spital în care se luasera decizii triste. De data aceasta uniţi în bucurie. Aceea de a întâmpina o mamă fericită şi un prunc sănatos. După multă vreme, amândoi îşi zâmbiră, semn că vrajba se sfârşise şi că în cele din urmă bucuriile prezente ale vieţii au învins tristeţea morţii. În noaptea în care erau aşteptate Ursitorile, Monica primi din astral vizita femeii din vis. Monica nu era sigură că a fost doar vis, dar orice ar fi fost, sub privirea ei stelară, pruncul zâmbi, iar tânăra mamă găsi că visul şi zâmbetul sunt semne bune. Semnele unei normalităţi, într-o realitate greu explicabilă.
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

DOAMNA MIMI
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “
Într-o zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu cerneală colorată. Mama mi-a povestit că a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au făcut schimb.
Eram fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o bluziţă.
Mama se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.
Eram la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul vacanţei.
Uneori consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau.
După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani). Acolo, şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

MERITĂ SĂ ÎNCERCI
Începuse vacanţa mare. Măriuţa avea mai mult timp la dispoziţie, dar găsea cu ce să-l umple: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la bunici…
Fetiţa vedea adeseori că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Ea nu avea răbdare să stea pe stadion, dar îi plăceau seminţele. La colţul străzii, era o femeie care le vindea. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Măriuţa ar fi mâncat seminţe, dar tata era la o şedinţă şi nu-i putea cere bani.
Gândindu-se ce să facă, a urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber, în special de sărbătorile naţionale. Era frumos acolo, copaci mari, interesanţi, ştia câteva locuri în care copiii mai mari i-au arătat cuiburi de pasăre. Se plimba singură…
A zărit chioşcul din care tatăl ei cumpăra bere şi sucuri în zilele de sărbătoare. S-a îndreptat spre el. Era gol. Fetei i s-a părut mai mare decât altă dată. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu avea cu cine să vorbească.
La un moment dat, şi-a amintit de seminţe. Avea câţiva bani acasă. Acest lucru a înveselit-o:
- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de opt bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc!
A luat-o la fugă spre casă. A luat banii şi a fugit la femeia cu seminţe. A aşteptat să plece toţi cumpărătorii. Văzând-o, vânzătoarea o întrebă:
- Vrei seminţe?
- Aş vrea să cumpăr, dar…
- Nu ai bani…
- Am opt bani. Îmi daţi seminţe?
- Îţi dau.
Gândindu-se că va primi zece, douăsprezece seminţe, fetiţa a întins palma. Femeia a luat  un caiet, a rupt tacticos o foaie, a făcut o pungă şi i-a umplut-o cu seminţe din ambele feluri.
Măriuţa a mulţumit frumos, aşa cum ştia că se cade, şi a plecat fără grabă. Pe drum, se gândea că vânzătoarea i-a dat prea multe seminţe pentru cei opt bani.
Ajunsă acasă, fu întâmpinată de sora ei mai mică. Îi cerea explicaţii pentru că nu o anunţase că pleacă.
- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat vânzătoarea!
- Îmi dai şi mie?
- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?
- Mulţumesc!
- Să-i mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!
Am mâncat împreună seminţele. Nu mai eram singură.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

E TIMP… PENTRU TOATE!
Încă o toamnă... încă un an... Așa ne-am deprins a ne măsura anii. De ce n-am zice: încă o zi împlinită, încă o lacrimă...?
Mereu ne luptăm cu Timpul și-l considerăm dușmanul nostru, fără a sesiza că, de fapt, el este șansa noastră! De aici se nasc multe dezamăgiri, depresii chiar. De la modul în care ne percepem, afectiv, durata pe care mii de ceasornice, de sute de ani, o tot măsoară.
De foarte multe ori m-am surprins spunând: “n-am timp!”… pentru a depune o floare la locul de odihnă al părinților mei, pentru a sta câteva minute, după serviciu, de vorbă cu sora mea sau cu elevii care mai au ceva să-ți spună, după orele de curs... pentru un film, un spectacol bun, un vernisaj... un consult la un medic specialist, pentru o problemă supărătoare... pentru a vorbi cu mine însămi ori pentru a spune o rugăciune de mulțumire.
M-am trezit într-o dimineață, mai odihnită decât de obicei. Am așteptat troleibuzul, care mă duce spre serviciu, și, fără să vreau, am început să ascult câte persoane spuneau, în conversațiile directe sau cele de la telefonul mobil, la începutul zilei: “n-am timp!”
Copleșitor! Aproximativ 2/3 din cei care au vorbit, au spus cel puțin o dată “n-am timp!”
Brusc, tot programul zilei mele s-a reconfigurat!
Când am ajuns la școală, am stat la rând, alături de elevii mei, la aparatul de cafea. Două minute în plus, față de obiceiul încetățenit, de a intra înainte. Suficient cât să aflu că unul nu a dormit acasă, ci la un coleg, pentru că banca le-a dat termen părinților lui să evacueze locuința într-o săptămână, pentru că giraseră un amic… altul, își învățase toate lecțiile la Logică, unde are deja două note de 2… dar nu și-a mai făcut temele la mate… Una se plângea că nu a găsit loc bun de parcare, că mașina cea nouă e ceva mai lungă decât cea la care renunțase.
În cancelarie… fiecare, pe limba lui! Nu pot spune cine e mai gălăgios: un colectiv de elevi, nesupravegheați, sau un grup de dascăli, în zori.
O colegă povestea despre cățelul ei, care plânge la ușă, în urma ei... alta, despre ședința cu părinții, în care s-a aprobat montarea camerelor video, în clasă... una, face vâlvă, cu recenziile citite fugar, ca să impresioneze... bărbații vorbesc despre bani, vin și politică. Una se tot miră cum de nu moare tatăl ei... ba e la reanimare, ba își revine și mănâncă singur. Mă uit atentă la ei... cred că fiecare vorbește... pentru sine. Cancelaria s-a transformat, în acel loc în care ne detensionăm, fiecare în felul nostru, astfel încât, până la clasă, să redevenim ceea ce se așteaptă de la noi: persoane zâmbitoare, echilibrate... specialiști... în domeniu, dar și în educație. Mi-am propus să mă așez într-o zi lângă dama care mănâncă în fiecare pauză, tacticos, ceva. Poate o avea și ea ceva de spus. Eu cred că e modul ei de a fi... singură. Se protejează astfel de orice provocare la discuții. Sunt de 20 de ani colegă cu unii dintre ei... dar n-am avut timp să ne cunoaștem. Habar n-am ce-i cu ei, cu viața lor. De multe ori m-am gândit că... nu mă interesează... că, printr-o acțiune similară, or fi voind și ei să afle ce ascund eu, și situația asta m-a îngrijorat! Nu știu de ce... pentru că nu am nimic de ascuns.
După ore, trebuia să ajung la o grădiniță, unde se dădea concurs pentru un post și eram numită în comisie. Puteam să iau un taxi sau un troleibuz, dar mi-am făcut timp să merg pe jos. Un drum de 5-7 minute, cu mașina, l-am făcut exact într-o oră!
Am rămas mută de uimire și înfricoșată, oarecum, constatând cât de mult și mai ales cum s-a transformat acea parte a orașului, în care am locuit și eu, cu ceva ani în urmă.
La 90% dintre blocuri, la parter, e aprozar sau second hand sau cabinet medical. Oribilă imaginea cu hainele acelea vechi, expuse pe umerașe, ca într-un oraș-bazar... pentru săraci... cu afișe de 2 metri cu 10%, 50% reducere.... sau Orice produs, 2 lei, azi!
La aprozarele cu mărfuri expuse și stradal, nu am găsit prea multe produse autohtone... la unele chiar deloc. Stai și te uiți la prețuri și te gândești: oare cât te mai ajunge o salată de legume? Dar de fructe? Înghiți în sec și pleci mai departe, gândindu-te că e bun și ce mai ai acasă, gătit.
Mă uit cu uimire la câte tipuri de cabinete medicale au mai apărut... câte clinici... într-o bucătărie! Printre ele, zeci de cabinete de masaj, de înfrumusețare, pitite pe după blocurile de la șosea, dar anunțate cu indicatoare de-o șchioapă.
Pe drum mă întâlnesc cu foarte multe persoane cunoscute. Pleacă de la job, sau spre job, după copii, la școală... sau la piață. De când, oare, n-am avut timp să-i întâlnesc?
Cea mai hilară și penibilă situație, pentru mine, a fost că am salutat o persoană, numind-o cu numele alteia! Știam bine că o cunosc... Eram sigură că e o dentistă, pe care o cunoscusem, cândva, într-o excursie, în Turcia... când, de fapt, era o fostă profesoară de-a mea, din liceu, de desen. Ne-am amuzat de... încurcătură... și am ascultat, cu răbdare și plăcere... povestirile ei... de bunică. Cum am putut s-o uit? Ea mi-a dat singura notă de 2 din viața mea, pentru că nu făcusem, după voia ei, nu știu ce, la o lucrare, cu nuanțe de gri.
La grădinița cu pricina, candidata, o femeie-pitic! Mi se părea inedită conjunctura.
Directoarea mi-a explicat că d-ra făcuse, încă din vremea studenției, ore de engleză cu copiii de aici și părinții au fost mulțumiți de serviciile ei. Deși nu are aceeași confesiune cu ei (fiind o grădiniță sub tutela bisericii), i-au dat acceptul cultului.
Dacă Timpul a transformat într-un peisaj de mahala turcească o parte frumoasă a orașului, măcar sufletele și concepțiile oamenilor s-au deschis... spre oameni.
E duminică. Renunțați la sloganul “N-am timp!” și faceți ceva frumos… pentru sufletul vostru! E timp… pentru toate!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)
ATITUDINI
CARTEA CRUCIAŢILOR ROMÂNI
O ALTERNATIVĂ “FEZABILĂ”, LA DEMOCRAŢIE:
HRISTOCRAŢIA
CUM S-A FORMAT/DEFORMAT OMUL SOCIAL EUROPEAN…
- pentru restaurarea lui “homo religiosus”, în societatea contemporană -
(UN   ISTORIC AL FORMĂRII, DEFORMĂRII ŞI IMPORTANŢEI LEGII, ÎN  SOCIETATEA   UMANĂ EUROPEANĂ)
PARTEA I: ISTORIA PĂTRUNDERII RĂULUI ÎN LUME
Cartea Întâi – Cea a ISCODIRII LEGII…
Spune un ucenic al făuritorului antroposofiei creştin-rosicruciene, Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu – despre Răul din secolul XX (Cele trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană) - şi noi nu facem, deocamdată, decât să selectăm, pentru ulterior comentariu şi înţelegere:
Cine priveşte cu degajare interioară agitaţia de toate zilele, aşa cum este ea astăzi, vede imense aglomerări citadine în care se stimulează, prin toate mijloacele, CONSUMUL - şi care a şi dezvoltat o psihologie, în acest sens. Vede, în acest furnicar, cum oamenii nu-şi dau seama şi nu reacţionează în faţa acestei situaţii; privirea lor pluteşte în neant. Şi când îi vedem cum răscolesc cu aviditate rafturile magazinelor, simţim că, în acest fenomen, nu există niciun fel de orientare, niciun scop urmărit. Sunt numai figuri şterse, fără intenţii - ceea ce este un simptom al lipsei lor de direcţie a sufletului. Visul lor este să găsească ce le-ar putea fi avantajos, profitabil. Nimic altceva! Este un fel de aviditate această căutare oarbă pentru ceva, pentru care nu există o necesitate reală: ea stăpâneşte de departe viaţa oamenilor, la acest sfârşit de secol şi mileniu. Aceeaşi aviditate stăpâneşte şi pe cei care stau în faţa televizorului, aşteptând ceva, o “lovitură”, ceva ce nici ei nu ştiu; la fel cu toţi cei care urmăresc presa zilnic, în căutarea ultimelor catastrofe şi orori. Enumerarea ar putea continua.
Această nouă aviditate nu are o cauză, ci este urmarea unor cauze anterioare, ascunse. A unor cauze pe care fiecare le poate descoperi în sufletul său, dacă vrea s-o facă. Propriul suflet este locul atât al diagnosticului, cât şi al terapiei. Pentru aceasta trebuie să ne conectăm asupra noastră înşine, ca şi asupra destinului lumii, pe care să vrem să-l preluăm şi pentru noi. Să ne impunem această sarcină – şi apoi putem să dăm şi răspunsurile pe măsura demnităţii omului, după care noi înşine vrem să trăim. În aceasta constă calea spre o nouă morală – care de aceea este nouă, fiindcă o construim din noi înşine.(…)
IV-Răul – faţa anonimă a “Machbarkeit”-ului[1]
(…)Astăzi se creează o atmosferă de răceală, dacă s-ar cere să se accepte realitatea unor fiinţe spirituale. Există oameni, sau măcar un om, despre care să se ştie că a inaugurat concepţia matematic-materialistă despre lume? Dacă ar fi fost un om, s-ar fi vorbit despre el, ar fi fost cunoscut. Numele său ar fi fost, neapărat, glorificat! Dar situaţia este alta, căci tot ceea ce astăzi se percepe în acest domeniu, ŢINE DE ANONIMAT!!! Nu există niciun om care să preia, personal, responsabilitatea pentru existenţa noilor medii. Sunt doar întrepătrunderi, care înclină spre globalizare, voind să realizeze câştiguri, indiferent cu ce mijloace sau cu ce consecinţe. Şi este de “bon ton” posesorul de acţiuni, pentru că acestea sunt ANONIME – şi vor să rămână anonime!!! În numele lor acţionează managementul şi se face din anonimat – STĂPÂNUL LUMII… Şi cum asemenea intreprinderi globale decid asupra unor capitaluri care, unele, depăşesc bugetele de stat – ele pot să manipuleze guvernele chiar în mod legal:
a-      să deplaseze forţa de muncă acolo unde este mai ieftină,
b-      să transfere profitul acolo unde impozitele sunt mai reduse,
c-       să construiască locuinţe, acolo unde dispune de un mediu cultivabil etc.
Nu este nevoie să continuăm expunerea cu urmările unei astfel de exercitări a puterii, ci numai să arătăm care este ţelul lor. Acest ţel este dominaţia unui ANONIM asupra lumii – fără a avea nicio legitimitate democratică şi nici moralitate – şi nu recunoaşte demnitatea omului. Acest ANONIM este o putere cosmică, concentrată într-o fiinţă spirituală.
Anonimatul şi generalizarea, pe care această concepţie despre lume le generează, de la uniformizarea produselor industriale, până la uniformizarea educaţiei sau, mai exact, condiţionarea tinerei generaţii de activităţi industriale – pledează pentru prezenţa unei anumite fiinţe spirituale. Această fiinţă ridică arta inteligenţei sale la un standard mondial, în toate domeniile vieţii omeneşti. Fiinţa care stabileşte Machbarkeitul a fost numită şi analizată, într-un articol al lui Christof Lindeman (în Goetheanum, nr. 39/1999). Inteligenţa de care vorbim aici este aceea a lui AHRIMAN, aşa cum se numeşte această fiinţă, în literatura esoterică.
V-Care sunt caracteristicile lui Ahriman?
-Matematismul materialist formează baze de concepte generalizatoare a Machbarkeitului. Din aceasta rezultă:
-matematizarea fenomenelor şi a calităţii acestora (reducţionism);
-ispita (atracţia) Machbarkeitului devine imboldul intelectual al muncii;
-anonimatul cercetării şi a capitalului conduce spre globalizare şi cercetare de mari dimensiuni;
-aptitudinea (înclinaţia) pentru industrie devine ţelul fiecăruia, în formarea sa profesională;
-manipularea conştienţei publice este sarcina noilor medii;
-năzuinţa spre dominaţia mondială, prin contopirea industriei cu marile concerne bancare şi de presă (sic!).
ACESTA ESTE PRIMUL ASPECT AL RĂULUI!!! El este fiinţa care închide pe om în colivia de aur a inteligenţei sale celei mai pure, care este fără defecte şi, în sine, incontestabil logică. Tehnica născută din această inteligenţă duce la crearea unei anti-lumi – din spaţiul cibernetic şi Internet – şi care, social vorbind, este impregnată şi răspândită în lumea întregă. Această anti-lume este proiectată ca înlocuitor al naturii, pentru simţurile omului. Acestei lumi îi lipseşte tot ceea ce noi numim realitate în cercetarea naturii.
Fiinţa lui Ahriman astfel caracterizată are nevoie de Eul Omului, pe care nu îl poate înlocui, dar îl poate utiliza. Din felul cum Ahriman uniformizează şi utilizează Eul Uman rezultă şi faptul că, totuşi, nu poate cunoaşte pe om în întregime. El nu cunoaşte sentimentele omului, nu cunoaşte sentimentul de milă, de compasiune şi nu ştie ce este iubirea. Omul este, pentru Ahriman, doar un obiect ce poate fi manipulat. Îi lipseşte seninătatea, liniştea interioară – care este premiza uimirii şi el nu poate înţelege că motivaţia activităţii umane se poate afla nu numai în tehnică, ci şi în problemele sociale, în nevoile şi rătăcirile sale. Prin limitarea la o raţiune restrictivă, izolată – întrega fiinţă a omului, mai ales partea care se află în intelectul lucid, nu mai este condusă de conştienţă, deoarece eul este dependent de modul de lucru ahrimanic şi închistat în el. Restul din fiinţa umană, nepreluat de Ahriman – simţămintele şi sensibilitatea – devine, astfel, un câmp deschis pentru alte fiinţe, care sunt interesate de această latură a omului. Aici apare o cu totul altă categorie de ispite, decât cele dirijate de Ahriman.
VI-Răul ca slăbiciune a izolării în propria fiinţă
AL DOILEA ASPECT AL RĂULUI stăpâneşte lumea de imagini, care înconjoară, astăzi, pe fiecare om – fără ca el să se poată apăra împotriva ei, decât retrăgându-se în sine. Întreaga propagandă publicitară pe care o desfăşoară mass-media creează o puternică atracţie pentru dorinţele josnice ale omului. Ele sunt un puternic apel către tot ce apare înăuntrul sufletului când eul, stăpânit de intelect, nu se mai interesează de oamenii de jos şi de conştiinţa sensibil-visătoare. Şi cu cât acest apel acţionează la un nivel inferior, cu atât mai eficace este. De la acel “ai grijă de tine”, care ar trebui să ducă la creşterea sentimentului valorii proprii, a Ego-ului, în adolescenţă, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani – drumul duce până la acele fete-femei, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, care, în toate locurile posibile, nicidecum oneste, solicită tot ceea ce se aruncă pe piaţă. Propaganda pentru sexualitate este desprinsă, de cele mai multe ori, de erotic, acţionează mult mai strâns cu cea pentru pornografie.
Această revărsare de pornografie, ascunsă sub aspectul că “totul este la modă”, că este curentul general – duce la nepăsare gravă, obţinută forţat, şi se pierde, astfel, speranţa că ar putea să vină ceva adevărat din lume, sau din societate. Această tendinţă slăbeşte voinţa în aşa fel, încât dorinţele care pornesc din trup trebuie să fie neapărat satisfăcute. Modul cum aceste dorinţe sunt satisfăcute se află sub nivelul public de acceptare – şi, pentru aceasta, Internetul stă la dispoziţie, acolo unde pornografia crasă s-a stabilit ad-hoc. Aceasta este posibil, deoarece – contrar tendinţelor ahrimanice de generalizare – aici omul, izolat şi neobservat, nu mai este nevoit să respecte normele societăţii şi se poate lăsa în voia pasiunilor sale. Când eroticul se desprinde de iubire şi sexualitatea de erotic, satisfacerea dorinţelor care pornesc din trup a devenit unica motivaţie a faptelor, a acţiunilor omului izolat. Ceea ce este zguduitor aici nu este faptul în sine, ci inevitabilitatea acestuia, în ciuda chiar a imposibilităţii evidente a unei atare satisfacţii. Pofta care, după fiecare încercare de satisfacere, revine mai intens – împinge pe om într-o lume din care nu există ieşire, atâta timp cât el este singur şi dorinţa sa nu este înlăturată, prin intervenţia altor oameni. În această acţiune a Răului trebuie să deosebim astăzi două direcţii: I-una care sfârşeşte chiar într-o decădere fizică, exterioară, cu brutalitate, cruzime şi animalitate – II-alta care care duce spre o subtilitate de rafinament intelectual morbid. Ultima sfârşeşte în negaţia corporalităţii, în care voinţa nu mai poate da niciun ajutor. În fiecare caz, omul nu se mai regăseşte în societate, ci se simte ca într-o lume proprie, căreia societatea trebuie să i se supună sau s-o servească, fără ca el însuşi să trebuiască să apară în ea. Rudolf Steiner face pe Lucifer, în a cărui lume pătrunde un astfel de om, să se adreseze acestuia: “Simte-te pe tine!” Ahriman, dimpotrivă, se adresează omului: “Recunoaşte-mă pe mine!”
VII-Omul – prăbuşit în această dublă înfăţişare a Răului
Omul luciferic, izolat în pornirile sale, simţind slăbiciunea proprie – şi omul ahrimanic, cu atracţia sa intelectuală spre Machbarkeit, cu lumea sa manipulată - unul şi acelaşi om, nu sunt doi oameni. Egoul său este corupt şi sedus şi în funcţie de situaţie – cade dintr-una în alta din aceste situaţii: omul ca unealtă decăzută, împărţit între Lucifer şi Ahriman – aceasta este dubla înfăţişare a Răului în om. Intelectul este cuplat de Ahriman, direct cu voinţa care îl conduce, în mod cinic, dinafară. Adevăratul miez al omului este anihilat pe tăcute, în autoplăcere, prin Lucifer.
Ahriman trăieşte în organismul viu (corpul eteric) al omului, pe care, apoi, îl stăpâneşte – dacă omul e slab şi îi cedează procesele corpului eteric; acesta este cazul când se instalează o intelectualitate izolată de toate celelalte aptitudini sufleteşti. În loc să fie condus de voinţa de gândire - apar, fulgerător, idei fanteziste, fără efort de voinţă, în conştienţă – şi sunt conştientizate, cel mai adesea, abia când sunt deja exprimate. Apoi cuvintele şi conceptele sunt aşa fel împletite, încât cuvântul apare înaintea conceptului. Şi conceptul apare ca urmare a cuvântului. Această lipsă de voinţă în gândire se ascunde în exprimări fulgerătoare despre judecăţi (de ex., despre imperfecţiunile altor oameni). Ahriman stăpâneşte voinţa prin atracţia intelectuală a Machbarkeitului.
 Lucifer trăieşte în structura sufletească a omului (în corpul astral). El acţionează în instincte, pasiuni, pofte, în lăcomie şi în suferinţele omului – şi de acolo inundă conştienţa în aşa fel, încât numai reacţiile propriului suflet devin conştiente. Omul devine orb faţă de cauzele care au declanşat situaţia şi au acţionat asupra sufletului său. Nu ceea ce exprimă un alt om, celălalt, devine conştient - ci doar propria părere, care se stârneşte aici. Aceasta poate fi pricinuită atât de antipatie, cât şi de simpatie – în toate cazurile, Lucifer stimulează sufletul pentru conţinutul percepţiei, conţinut care rămâne întunecat. Partea sedusă de Lucifer în om are, întotdeauna, dreptate… El nu poate să dea ascultare! Două fraze auzite sunt deja suficiente pentru a înţelege cuvântul şi a comunica ceea ce crede propriul suflet. Aceasta este expresia izolării în propriul suflet, prin Lucifer – şi ea poate fi observată cum se produce treptat – aceasta, dacă vrem să observăm…
VIII-Omul în faţa cufundării în abis a Eului – provocată de Rău
Se pune întrebarea: influenţează Răul numai sufletul omului, pentru a-i domina Eul – sau pătrunde – cu o forţă teribilă – chiar în Eul însuşi, pentru a se instala în locul acestuia? Întrebarea însăşi produce o anumită oroare, în acei care s-au străduit în autoeducaţie, sau care urmează un program de pregătire antroposofică. Cine nu a ajuns să-i cunoască bine pe Ahriman şi pe Lucifer – nu ia în serios o asemenea întrebare şi o consideră ca pe ceva caraghios, sau ca pe ceva imposibil. Refuzul lăuntric al acestei întrebări este, în prezent, în mod sistematic şi epidemic, foarte răspândit. Cât de puţin realistă este considerată această întrebare, dacă ne gândim, mai ales că sunt persoane care nu acceptă că omul are şi un eu. Pentru a răspunde în mod serios la asemenea întrebare, ar trebui, în prealabil, să examinăm ce rol îndeplinesc învelişurile eului, luat în sine – şi ce rol are Eul, în învelişurile sale, respectiv în ceea ce numim elementele constitutive ale fiinţei umane. În legătură cu învelişurile Eului nostru, să ne gândim în felul următor. Eul: I-are un corp astral sau fizic, II-are o fiziologie sau un corp temporal (eteric), III-are un suflet sau corp astral, din care sufletul priveşte lumea cu cele 3 forţe ale sale: gândirea, simţirea şi voinţa.
Aceste 3 corpuri acţionează împreună, ca instrumente ale Eului, care apare în comunitate (societate) prin stilul său, determinat de felul cum este condus de gândire, simţire şi voinţă. Contrar regnului animal, care, în principiu, are aceeaşi organizare, corpurile umane nu sunt determinate de ereditate, ci doar alcătuirea lor fizică e moştenită prin ereditate – celelalte corpuri trebuie să sufere un proces de educaţie, pentru a se dezvolta şi evolua. Se constată, astfel, între altele, că vorbirea nu e moştenită, ci numai aptitudinea de a vorbi; că gândirea nu se moşteneşte, ci numai aptitudinea de a gândi, care s-a dezvoltat cu ajutorul vorbirii. Nici chiar voinţa nu e de natură ereditară. Voinţa e adusă, ca şi simţirea, din viaţa de dinainte de naştere. Observăm acest fapt la noul născut. Voinţa şi simţirea sa se observă din capul locului că fac parte din trăsăturile sale individuale de caracter. Dar pentru a merge, a vorbi şi a gândi – copilul are nevoie de contactul cu societatea. Omul matur îşi dirijează cu gândirea voinţa sau, cel puţin, şi-o poate conduce. Ceea ce, însă, mai ales, nu are nimic de a face cu ereditatea – este acea fiinţă spirituală, cuprinsă în cele 3 învelişuri ale omului – fizic, eteric, astral – şi care este Eul. Formarea gândirii, a simţirii şi a voinţei, în contextul social şi de limbă al unei culturi naţionale este o creaţie a familiei, a şcolii şi a profesiunii. Acest proces se încheie la vârsta de 20 de ani. Şi dacă dezvoltarea continuă, aceasta are loc numai printr-un proces de auto-educaţie, dirijat chiar de Eu.
IX-Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a Răului
Dacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nu traversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sau aceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care apar mai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnată de societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. În mod necesar,unui om lipsit de eu, aflat în crizele creşterii, îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un suflet uman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentru toate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturor ademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, ar trebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii, care încă nu este recunoscută, dar pe care o vede cel care învaţă să vadă Răul.
O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nu acţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult mai înalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna o dimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, care nu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) al mulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nu e chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, e posibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fi săvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare – sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapte au fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor – are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în locul eului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi, de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nu facem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933. Despre aceasta vom vorbi acum, în acest capitol.
A TREIA CATEGORIE A RĂULUI, care poate pătrunde într-un om, înlocuindu-i Eul - există şi, aşa cum am arătat, poate fi descrisă fenomenologic. Dacă vrem să stăm faţă în faţă cu acţiunile săvârşite de marionetele acestei fiinţe şi să ne facem o părere sigură despre ele, atunci trebuie, mai înainte, să reuşim să diferenţiem propria activitate a eului nostru, într-un mod mai clar decât ar fi necesar, pentru cunoaşterea lui Ahriman şi Lucifer. Pentru aceasta trebuie noi înşine să înţelegem cum e un om condus, pe de-a-ntregul, de eul său faţă de lume. Această înţelegere trebuie s-o realizăm în mod dinamic, ceea ce înseamnă că întregul proces al propriului comportament în lume să-l privim ca o structură temporală. Căpătăm astfel o mare siguranţă că, în toate ocaziile de fiecare zi, suntem conduşi de propriul nostru Eu şi de nimeni altcineva. Să analizăm cum se poate obţine aceasta, în mod practic. Şi mai trebuie să arătăm cum, printr-o asemenea cunoaştere dinamică, a noastră înşine – se dezvoltă o judecată sigură, care ajunge să recunoască această a treia fiinţă a Răului – şi dacă acţiunile ei au pătruns în viaţa socială.
X-Conducerea omului integral de către Eu
Pentru a ajunge să cunoaştem relaţia între Eu şi suflet, în felul menţionat aici, trebuie, mai întâi, să atragem atenţia asupra a ceva ce există întotdeauna în interiorul propriului suflet, fără ca acest lucru să fie, cel mai adesea, observat. Iată ce este: observaţi starea sufletească a entuziasmului. Cine observă imediat această stare, sau imediat după, va remarca faptul că sufletul se lărgeşte în sus şi în jos (dacă ne putem îngădui să folosim o expresie spaţială, pentru acest sentiment nespaţial), fără a atinge o limită şi fără a sta faţă în faţă cu lumea, deşi motivul declanţării acestei stări sufleteşti ar putea fi găsit în lume. În această stare nu există nicio diferenţiere între Eu şi suflet – şi nici nu e posibilă. A observa acest fapt e prima obligaţie de îndeplinit. Din această stare, sufletul se poate concentra apoi în două direcţii – o dată în direcţia în direcţia gândirii şi altă dată în direcţia voinţei. În direcţia gândirii este dezamăgirea – starea care se observă imediat. Acum sufletul vibrează în concordanţă – vorbind din nou plastic – în spaţialitatea sa cu corpul viu. Conştienţa eului “pune capul la bătaie” – ca să spunem aşa - şi observă ce anume a provocat entuziasmul. Dacă omul vrea să înţeleagă ce fenomen anterior a provocat entuziasmul – el va evoca, din mulţimea de concepte de care dispune prin experienţa sa de viaţă – ceea ce e util, pentru a forma premiza gândirii. Acţiunea interioară de gândire se declanşează şi se apleacă asupra obiectului. Înţelegerea însăşi la care duce gândirea cuprinde cel puţin 2 procese de gândire, unul mai mult de analiză, sau de individualizare şi apropiere de obiect – şi altul de prelucrare sintetizatoare utilă a conceptului sau a relaţiei conceptuale a obiectului în suflet. Dacă legătura conceptuală este maturizată până a deveni idee, se află faţă în faţă subiectul care vrea să cunoască şi obiectul care trebuie înţeles complet separat – atunci imaginea conceptului în suflet va deveni (mai mult sau mai puţin) imaginea obiectului. Eul e aici centrul activ de intenţie, în punctul central al sufletului, de unde este condusă voinţa de gândire.
Să ne întoarcem la sentimentul de entuziasm, pentru a cerceta modul în care sufletul se concentrează spre voinţă – dar acum nu spre centrul sufletesc, pe care îl simte în cap – ci în membre, căci aici apare imboldul spre activitate. În voinţă, sufletul nu cuprinde intelectul ca în cap, ci înţelepciunea care, ca o aptitudine exersată, adaptată corpului eteric – aceasta cuprinde voinţa şi o utilizează în mod obiectiv. Dacă aptitudinile necesare prin exerciţiu nu sunt adaptate corpului eteric, ar trebui totuşi dobândite; despre aceasta nu vom vorbi acum. Fapta care urmează e acţiunea obiectivă şi oportună a exercxitării aptitudinilor. În faptă, subiectul şi obiectul sunt una, perfect integrate. Prin faptă, obiectul asupra căruia se exercită, se modifică. Omul imprimă astfel lumii pecetea fiinţei sale. Şi astfel, urmarea faptei aparţine lumii existente, lumii necesităţii. Fapta devine eveniment, întâmplare şi s-a desprins din omul activ, opera sa aparţine lumii. Să ne aruncăm, din nou, privirea comparativ, asupra noţiunilor de “înţelegere” (am înţeles, am priceput ceva) şi “faptă” (am făcut ceva). În faptă, subiectul şi obiectul se contopesc într-o unitate procesuală nedespărţită, într-o stare de fapt unică. Acum e opusă “înţelegerii", în toate caracteristicile sale, în mod polar, unde subiectul şi obiectul se află faţă în faţă, în faptul cunoaşterii.
Cum fapta, prin sine însăşi, şi dincolo de sine însăşi, duce, în mod necesar, la producerea evenimentului, atunci înţelegerea conduce mai departe, numai dacă omul, care a ajuns la înţelegere, face din ceea ce a înţeles – motivaţie. Nimic din faptul înţelegerii nu duce, prin sine însuşi, la motivaţie. O nouă legătură între subiect şi obiect trebuie, ca şi pasărea Phoenix, să apară din cenuşa înţelegerii. Motivul (motivaţia) trebuie să fie stârnit(ă) de om, prin sine însuşi, în punctul central al sufletului, dacă vrea să se întoarcă, din nou, spre lume, în realitatea ei din imaginea pe care o are deja despre aceasta. Eul trebuie să aducă înţelegerea la starea de motiv şi să ia hotărârea să vrea să acţioneze. Şi aceasta e polar opus evenimentului; căci acum, omul care ia hotărârea stă, din nou, faţă în faţă cu lumea. El trebuie să aibă, acum, în faţa ochilor, condiţiile acţiunilor sale şi “controversa (gâlceava!) gândirii cu lumea!” – să o posteze în aşa fel, încât urmările acţiunii sale el le poate prevedea din condiţiile din lume.
Există, oare, aici, o corespondenţă bipolară? Controversa gândirii cu lumea are loc, în mod necesar, înaintea acţiunii; urmează, după acţiune şi după eveniment, ceva ce se găseşte după aceea? Evenimentul circumscris în lume, dependent de necesitate şi purtător al peceţii Eului – stă sub legea karmei – şi acţionează asupra oamenilor retroactiv. Iar acela nu numai că ştie aceasta, ci vrea el însuşi retroactivitatea, se plasează, obligatoriu, în situaţia pe care o provoacă spiritul: el este un om echilibrat, un om în echilibru.
 XI-Omul-în-echilibru şi “Eu SUNT”
Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)
Acest proces de conducere prin Eu trebuie temeinic conştientizată, pentru a se putea exclude posibilitatea ca o altă fiinţă să acţioneze sau să conlucreze cu tine. Noul Secol va avea nevoie de astfel de oameni, care să devină stăpâni conştienţi pe propriul lor suflet şi, totodată, prin aceasta, stăpâni pe destinul lor. Aceşti oameni înţeleg lumea ca pe o datorie, ale cărei premize le-au stabilit ei înşişi în trecut, creând, totodată, în lume, premize pentru sarcinile care îi vor întâmpina în viitor(…)
Un astfel de om, care a mers atât de departe, în a se găsi pe sine însuşi, are şi ajutor din partea cuiva, sau e lăsat singur? Întrebarea priveşte pe fiecare om care îşi recunoaşte idealul, în această deplinătate a fiinţei umane. Putem privi această întrebare în mod pragmatic – şi s-o formulăm astfel: “Am primit eu un ajutor practic, în situaţiile în care imperfecţiunea comportării şi a gândirii mele at fi putut provoca, chiar neintenţionat, catastrofe, care, totuşi, nu s-au petrecut?” (…) Un anumit fel de ajutor poate fi totdeauna remarcat şi e cu atât mai uşor resimţit, cu cât a foat depusă mai multă străduinţă în educarea propriului suflet. Atunci aude omul vocea conştiinţei. O primă manifestare în care se aude această voce o simte omul în tinereţe, mai ales la pubertate, după unele fapte rele, care s-au produs, adesea, în furtuna entuziasmului. Conştiinţa “loveşte” atunci sufletul, şi acesta simte o ruşine amară. Astfel s-a dezvoltat o cultură, prin ascultarea acestei voci a conştiinţei. (…) Mai târziu, pentru a auzi vocea conştiinţei, omul trebuie să se scufunde într-o totală linişte lăuntrică, în propria sa forţă, în studierea sufletului(…). Spre mijlocul vieţii, omul îşi aude conştiinţa în timpul faptei, în timpul acţiunii. Atunci fapta fie este frânată, fie favorizată – şi, la maturitate (liniştea lăuntrică fiind dobândită prin exerciţiu) vocea vorbeşte înaintea faptei, ba chiar te incită la faptă. Cine e această voce a conştiinţei, cui aparţine acest ajutor? Este ea oare vocea fiinţei mele superioare – şi este, totodată, vocea Aceluia pe care L-a văzut Pavel, pe drumul Damascului? Faptul că această voce răsună în nucleul cel mai tainic al fiinţei mele – îmi spune că este chiar fiinţa mea superioară, care m-a condus în toate timpurile.(…) Dispoziţia sufletească ce apare spune, de asemenea, că ar fi curat orgoliu să te simţi singur. În mine, care sunt încarnat, prin natura învelişurilor mele, în Dumnezeu Tatăl – vorbeşte “Eu SUNT”(cf. “Eu sunt Cel Ce sunt” – Moise, Ieşirea, 3, 14).(…)
Dar nu numai Răul domină sfârşitul acestui secol. Sfârşitul de secol a dat Eului un nou conţinut. Vocea care vorbeşte în Eu are Eul ca pe un recipient al ei. Un recipient pe care omul îl poate crea singur, prin forţa fiinţei sale. Din certitudinea acestui ajutor apare încrederea că e posibil un viitor demn, pentru om. Aceasta e forţa care stimulează preluarea preluarea de noi conţinuturi, în Eu. Asemenea conţinuturi constau în imaginile tripartite, pe care ni le creăm despre oamenii cu care trăim. Acestea vor evolua după cum un alt om îşi pune dinamica întregii sale fiinţe umane, în slujba societăţii. Un nou creştinism, deci, se anunţă în om. Din asemenea percepţii apar intuiţiile, de care am nevoie să-i creez un climat social, care să-l împingă mai departe, pe drumul de dezvoltare a umanităţii. Omul în al cărui suflet condus de Eu mă adâncesc astfel – este lumea spirituală cea mai aproape de mine.
Viitorul va avea nevoie de asemenea începuturi ale unei fraternităţi spirituale, dacă cele trei entităţi ale Răului îşi vor continua atacurile asupra Eului uman – mereu cu alte născociri şi minciuni”.
Deci, chiar dacă textul de mai sus oferă speranţa “într-un viitor demn, pentru om” - întrebarea legitimă este: dacă Hristos s-a întrupat şi a venit pe Pământ, spre a vesti iubirea-fraternitatea – dacă poruncile/Legile Lui au fost date încă înainte de venirea Lui, în trup, pe Pământ, prin Revelaţiile unor Aleşi - ce s-a întâmplat cu Poruncile/Legile Lui, în cei două mii de ani, de după Înălţarea Lui la ceruri? Răspunsul îl vom afla în diversele cutremure devastatoare, în spasmele cumplite, care au cuprins spiritul uman, de-a lungul istoriei pământeşti. Sângele Lui Hristos s-a adunat, în jurul Sferei Terestre, CA O SFERĂ DE FOC ÎNSÂNGERAT, şi acţionează, dincolo de ştiinţa şi sensibilitatea noastră, pentru Mânturirea noastră. Dar noi ne împotrivim lucrării Sale grandioase, cosmice, printr-o anomie aiuritoare şi revoltătoare. Şi nu mai vorbim aici doar de Legile Vechiului Testament, ci şi de Legile/Fericirile de pe Munte, insinuate, cu atâta căldură şi iubire de oameni, de către Mântutor, în predica Sa…
În eseul nostru, vom urmări tocmai acest drum al împotrivirii faţă de Legea Dumnezeiesc-Cosmică – şi vom arăta, după umila şi smerita noastră părere, cum ne putem întoarce Eul nostru umano-divin cu faţa, iarăşi, către Legea Celui Răstignit pentru “plinirea Legii Sfintei Treimi”, întru cel făcut “după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu” – cum să ne întoarcem, spre a accepta Mântuirea, de la El… - înlăturând iluziile şi minciunile/născocirile, înlăturând efectul lucrării celei demonice, al conjugării dintre forţele antinomice, ale lui Lucifer şi Ahriman – şi al celor trei întruchipări ale Răului, care ostenesc, de zor, în lume…Ne vom coborî în lumesc, pentru a urca, înapoi, după spusa geniului Ortodoxiei ruse, Nikolai Berdiaev, “istoria pământească întru aceea celestă”…:”Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale”.
1.1.Educaţia Legii din cea mai “adâncă vechime”. Problema actuală: necunoaşterea Legii şi legilor (prin învăţare sistematică şi asumare interioară), întru Virtute
S-ar putea crea impresia (dacă nu s-a şi creat) că EDUCAŢIA JURIDICĂ ar fi ceva cu totul nou - şi că s-ar încărca inutil, nepermis, revoltător etc. programele şcolare, catalogul şi orarul elevului adolescent, dacă ar fi introdusă această “nouă” materie de studiu, în licee.
În primul rând, nu are cum să fie “nouă”, câtă vreme ea funcţionează, cu maxim randament moral, încă din antichitate. În al doilea rând, chiar nouă să fie (DAR ESTE ATÂT DE VECHE…) - ea este absolut necesară, dacă avem în vedere că nu-i decât o insipidă şi demagogică teorie , aceea că “toţi cetăţenii ţării trebuie să cunoască legile”(care toţi? - întrebaţi, la întâmplare, pe stradă, în cadrul unei scurte anchete juridice, şi veţi constata că, înafară de unele prevederi legislastive privind circulaţia pe carosabil şi proprietatea, oamenii cetăţii habar n-au de legi, decât după ureche…) - iar celor ce-au “călcat strâmb” li se zice, rituos şi sumbru : “Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legilor, întru apărarea sa”.
Că “nu poate”, pentru că aşa a hotărât aparatul de guvernare şi justiţie, e una - dar că s-ar fi ostenit cineva să înveţe legile unei ţări, în totalitatea lor (înafară, evident, de cei siliţi prin poziţia lor, în posturi de administrare, justiţie şi conducere - şi asta însemnând că nu cunosc decât restrictiv, ce-i interesează în domeniul lor de conducere şi de profil - jurişti, notari etc. - care nu-şi pot exercita propria profesie, dacă nu cunosc legile) - este o nedemnă demagogie. Pe ici, pe colo, de-a lungul unei vieţi întregi, ne mai trece, pe la urechi, câte o formulare de lege, şi pe la ochi câte-un crâmpei de lege, întâmplător, când citim, distraţi, ziarele - şi cam atât. Să fim bine înţeleşi: nu reproşăm Justiţiei nimic, dar reproşăm totul, tuturor formelor de stat-guvernare. Reproşăm totala neglijenţă, în ce priveşte soarta demnă a cetăţenilor, existenţa umană virtuoasă, într-o societate care să cultive VIRTUTEA. Cine a îndrăznit să acuze statul, vreodată, în plină instanţă, că este complicele, întru vină, al oricărui inculpat? Nimeni. Şi totuşi, aşa este. Peste 90% dintre inculpaţi nu cunosc, temeinic şi sistematic, legile - acesta este unul dintre motivele pentru care încalcă, cu atâta uşurinţă şi inconştienţă, Legea. Iar inculpatul devenit condamnat - învaţă legile (cele “pe profilul” său, legile care ţin de uzitatele şi doritele de el infracţiuni, în care “s-a specializat”), în temniţă, nu ca să nu mai săvârşească, pe viitor, infracţiuni - ci pentru a nu mai fi prins, pe viitor, atât de uşor. Da, recidiviştii sunt “tobă” de legislaţie juridică - se pot lua la întrecere cu juriştii de meserie - dar nu credem a se avea de gând (sau, mai ştii?!...) a se crea o societate sănătoasă -   cu recidivişti, care învaţă paliere tot mai înalte ale speculaţiei juridice, pe măsură ce le creşte numărul anilor de detenţie. Or, Legea trebuie învăţată, de către cetăţean, întru păstrarea şi creşterea VIRTUŢII - iar nu a gradului şi nivelului calitativ al infracţiunii.
Se impune reluarea educaţiei juridice sistematice, în cadru organizat, adică în şcolile publice - aşa cum s-a făcut ea încă acum 2.500-3.000 de ani (poate şi mai mult, dar n-avem mărturii scrise, suficiente - însă bănuim, după informaţia ce-o deţinem, că cetăţenii liberi, în special aristocraţi, din Babilon, Egipt etc. învăţau şi ei legile, cu sfinţenie, de pe papirusuri ori tăbliţe de lut), de către marii pedagogi, greci, traci , apoi romani, cu maeştri spirituali ca Orfeu, Zalmoxis, Pytagora, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero etc.
1.2.Steiner apud Rousseau, Rousseau apud Rabelais, Rabelais apud…sau: filiaţia pedagogiei juridice
Puţini sunt, de-a lungul istoriei scrisului pedagogic al lumii, cei care să adopte poziţia extremist-libertină, pe care pare a o adopta François Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel. Însă, chiar mânăstirea Telema, cu celebra ei deviză “Fă ce-ţi place!”, este, în mod subtil, o mare şcoală, un rafinat şi foarte sistematic loc de educaţie întru armonia libertăţii existenţial-umane. Rabelais este, de fapt, Rousseau al secolului al XVI-lea [2] - căci, de fapt, sub masca libertăţii desăvârşite, el regizează o educaţie ale cărei etape şi forme de exprimare sunt foarte riguroase ( răspunzând unor legi de profunzime, ale fiinţei umane ) - la fel şi finalitatea educaţională (obţinerea omului fără prejudecăţi: prejudecăţile   sunt foarte nocive, în formarea armonioasă, conformă cu natura divină a omului;   omul, prin educaţia telemită, respectiv rousseau-istă, respectiv steiner-iană, de la început de secol XX - se reîntoarce la natura sa originară, considerată ca fiind absolut pură, “cuminte şi cuviincioasă”). Iată argumentul celor afirmate mai sus - aflat în cap. LVII, p. 160 Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor : “Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi ; dar atunci când sunt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd râvna de a trăi în cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat : să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.
Este însăşi pedagogia juridică a Paradisului, rectificată pentru uzul lui Adam şi al Evei, aflaţi după amara experienţă a ispitirii mărului şi a consecutivei alungări din Paradis. Şi putem urmări filiaţia şi originea acestei concepţii şi viziuni, până unde poate scruta ochiul omului civilizaţiei scrisului şi documentaţiei. Dacă omul va fi educat fără constrângere, ci cu grija agricultorului, care scrutează legile divine ale fiinţării , care aşteaptă să se reveleze conţinutul minunat rezumat de Dumnezeu, al seminţei   - pentru ca, apoi, să îngrijească-dirijeze cu multă cumpănire şi înfiorare, plăntuţa, spre plenaritatea dezvăluirilor ei interioare - ei bine, Legile care au condus la această minunată revelaţie nu vor fi, în nici un caz, simţite drept tiranice, ci, dimpotrivă, binecuvântate, precum razele Soarelui, Lunii şi constelaţiilor sub care hălăduiesc roadele. “Agricultura umanului” revelează Legile, ca pe zodiile tainice, interior-umane, prielnice dezvoltării totale şi armonioase a Fiinţei. (Acest lucru îl va afirma, în secolul XX, antroposoful german Rudolf Steiner, în de-acum cunoscuta sa şcoală Waldorf - prin conceptul de “copil-sămânţă.”). Sau, cum atât de frumos spune C. Noica : “Ce altceva este cultura, decât cununia dintre real şi lege, atât în cunoaşterea naturii, cât şi în cea a omului?
Între conceptele educaţionale de profunzime ale secolului al XVI-lea (Rabelais), respectiv al XVIII-lea (Rousseau) şi XX (Steiner) - există o nebănuită, surprinzătoare legătură şi continuitate. În cele ce urmează, vom vedea că legea continuităţii educaţiei juridice a tineretului este conturată încă din zorii umanismului antic.
1.3.Pedagogii antichităţii : Socrate-Platon-Aristotel
În cetatea antică (despre care atât de erudit şi fascinant vorbeşte cărturarul francez Fustel de Coulange[3]), grija pentru educaţia tinerilor era prioritară. Filosofii cetăţii, în cele mai multe cazuri, se autoinstituiau ca pedagogi-educatori ai tinerilor.
Despre cei trei titani ai gândirii şi civicului antic grecesc - Socrate, Platon, Aristotel - se poate vorbi ca ca despre oameni-instituţii publice, oameni-şcoli. Şcoala “în plimbare”, peripatetismul, care îi este atribuită lui Aristotel - începe deja cu Socrate, care îi chema pe tinerii cetăţii, la plimbare şi filosofare, într-o dumbravă din preajma Atenei. Multe şi de toate îi învăţa Socrate pe tineri - după cum aflăm din Dialogurile lui Platon, elevul său strălucit şi credincios - atât de multe, încât Socrate a fost condamnat la moarte, pentru aşa-zisa “pervertire” a tineretului cetăţii. Neînchipuit de nedreaptă acuzaţie, pentru cel care i-a învăţat pe tinerii atenieni să fie, concomitent şi în egală măsură, filosofi şi regi, să posede, la perfecţie, arta regală (a conducerii de sine şi a cetăţii) şi arta de a întâmpina , cu seninătate, moartea.
Niciodată nu s-a pledat mai mult, mai insistent şi mai convingător, în istoria spirituală a lumii - pentru descoperirea, de către tineri, a legilor, interioare şi exterioare, ale făpturii şi făptuirii. Socrate n-a scris (Duhul Sfânt al vorbirii-Logos fiind considerat mult superior scrisului, cel sec şi trădător), dar, la fel cum Dumnezeu-Hristos şi-a avut evangheliştii săi, care au păstrat, pentru noi, revelaţia Duhului-Logos - aşa şi Socrate a avut “evanghelistul” său, pe Platon. Iar Platon dedică ultimul său dialog (al senectuţii aproape senile) exclusiv Legilor - iar pe unul dintre ultimele, probabil cel mai interesant şi controversat - Republica[4] (cum bine preciza Constantin Noica : REPUBLICA INTERIOARĂ !) îl dedică unui lucru mult mai important decât legile : Legea - principiul justiţiei şi consecinţelor faste ale descoperirii Legii-atotstăpânitoare cosmică: Cetatea omului  - echilibrat regal pe dinăuntru şi pe dinafară.
De aceea, dialogul Republica este subintitulat, îndeobşte: despre Dreptate - “politicul fiind subordonat propriei înnobilări(…). În republica interioară încearcă să se scufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate, ca virtute supremă a omului”.[5]
Socrate, personajul central-narator al dialogului, le vorbeşte, în primul rând, tinerilor, ca viitori conducători (ca şi în dialogul Omul politic [6]) şi responsabili ai cetăţii: Glaucon, Adeimantos (fraţii mai mari ai lui Platon) şi Cleitophon. Dreptatea (oglindă a Credinţei Sacre/Demiurgice!) şi numai ea poate construi omul suveranităţii morale şi de cunoaştere (numit omul regal sau omul aristocratic). Cetatea ideală , pentru un om ideal, întru cultul supremei virtuţi - Dreptatea - nu poate să “ţină”, să existe, să reziste şi să fie constructivă pentru umanitate, decât prin Credinţă.Se poate înălţa o cetate fără stâlpi de susţinere, în speţă, cu necredinţă? se întreabă retoric Noica-comentatorul. Şi tot el continuă:”Trebuie să crezi în ceva, ca să poţi zidi”.
Aflăm (p. 126), din discursul lui Socrate, că părinţii atenieni (deci, “particularii”…) aveau incomparabil mai multă grijă pentru educaţia morală şi juridică a copiilor lor - decât are, azi, statul modern (în mod normal, statul ar trebui să facă mai multe eforturi decât particularii, pentru educaţia bună a tineretului - întrucât el, şi nu altcineva, câştigă sau pierde, printr-o educaţie bună, sau, dimpotrivă, deficitară la capitolul LEGE-NORMĂ, deci ORDINE - a cetăţenilor săi). Pe lângă părinţi - educatorii cetăţii susţineau educaţia în spirit juridic a tineretului : (p.126, 363e) “Părinţii şi toţi cei care se îngrijesc de copii le spun şi le cer acestora să fie drepţi”. Iată şi natura dreptăţii, într-o variantă expusă chiar de tânărul Glaucon (folosindu-se de teoria contractualistă a lui Lykophron, un fel de Jean-Jacques Rousseau al antichităţii) - evidenţiindu-se, astfel, cât de important este să-i cooptezi pe tineri la viaţa cetăţii - ei dovedindu-se nu doar extrem de receptivi, ci şi deosebit de activi, căutători de profunzimi şi abisuri ascunse ale problemelor - şi deosebit de interesaţi pentru soluţionări optime ale problemelor - soluţionări optimizate tocmai de cunoaşterea obârşiilor, naturii lucrurilor (chiar, de ce, oare, vor fi fost tinerii cetăţii greceşti antice atât de interesaţi de problemele obştii? Răspuns: pentru că erau perfect conştienţi, ŞI AVEAU GARANŢIA ADULŢILOR - că cetatea va fi a lor, va fi preluată de ei, spre a fi condusă după idealurile stabilite, de comun acord, cu intermediarii dintre generaţi : EDUCATORII!!!): (p. 122 , 359 a)”Astfel încât, după ce oamenii îşi fac unii altora nedreptăţi, după ce le îndură şi gustă atât din săvârşirea, cât şi din suportarea lor, li se pare folositor celor ce nu pot nici să scape de a le îndura, dar nici să le facă, să convină între ei, ca nici să nu-şi facă nedreptăţi, nici să nu le aibă de îndurat. De aici se trage aşezarea legilor şi a convenţiilor între oameni. Iar porunca ce cade sub puterea legii se numeşte legală şi dreaptă. Aceasta este - se zice - naşterea şi firea dreptăţii, care apare a se găsi între două extreme - cea bună: a face nedreptăţi nepedepsit - şi cea rea: a fi nedreptăţit fără putinţă de răzbunare. Iar dreptatea, aflându-se între aceste două extreme, este cinstită nu ca un bine, ci din pricina slăbiciunii de a făptui nedreptăţi. Fiindcă cel în stare să le făptuiască, bărbatul adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va face, nici că nu le va îndura. Căci altminteri ar însemna că şi-a pierdut minţile. Iată, Socrate, natura dreptăţii şi obârşia ei, aşa cum se spune”.                          
Doar cunoscând obârşia logică, poţi intui şi acţiunea pentru cucerirea finalităţii optime a existenţei umano-divine -   armonizarea întru legile Binelui - cunoaşterea supremă[7]: (p. 303, 505a) “Ideea Binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos. Şi nu doar teoretizând, ci considerând lupta pentru instaurarea, înăuntrul şi înafara omului, a legii Binelui-Dreptatea, suprema virtute - drept sarcina supremă de acţiune a oricărui veritabil cetăţean (n.n.: şi toţi cei cu care dialoghează Socrate sunt tineri care au drept scop suprem a ajunge cetăţeni buni - şi paznici ai Virtuţii, adică ai Vieţii Autentic-Spirituale a Cetăţii): (p. 318, 519c)”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o<<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie”(n.n.: e vorba de recăderea în robia prejudecăţilor-iluzii, ucigaşe de Spirit şi Adevăr, deci de Viaţă). Legea e spre binele atât individual, cât şi obştesc (n.n.: paznicii cetăţii platoniciene sunt fericiţi şi individual, nu doar laolaltă - cu accent, însă, pe fericirea obştească) - oamenii-indivizi, armonizându-se interior pe ei înşişi, prin constrângerea morală a Virtuţii, vor putea purcede să armonizeze şi Cetatea, întru Fericire : Norma-Lege Morală creează, deci, Cosmosul-Spirit şi Cosmosul-Societate-Cetate Umană: (p. 319, 520a)”Legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine, în cetate - ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni PRIN CONVINGERE ŞI CONSTRÂNGERE(s.n.), făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni , nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii."
Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine - şi ea exclude fericirea înjositor-materială: (p. 320, 521a) "Căci numai[instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii] în ea [cetatea] vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională”.
Educaţia juridică a tinerilor din Cetatea Antică, în spiritul Dreptăţii, este o acţiune divină - însăşi zeitatea Dreptăţii poposind asupra celor împărtăşiţi din acest fel de educaţie: (p. 340, 536b)”E treaba noastră, deci, să băgăm bine de seamă la aceste aspecte: căci dacă supunându-i unor învăţături şi unui antrenament atât de serioase, vom educa tineri bine proporţionaţi şi cu spiritul bine proporţionat, atunci nici Dreptatea însăşi nu ne va putea reproşa ceva şi vom păstra neştirbite cetatea şi orânduirea ei”.
Doar aşa, tinerii vor căpăta, prin educaţia Dreptăţii, “chipul şi asemănarea divinului”, după vorba lui Homer (Platon, op. cit., p. 298, 501b).
Aristotel nu poate merge mai departe, în propunerea demersului educativ pentru tineri, pentru nici nu are unde să meargă mai departe decât divinul. În Politica, Cartea a V-a - Despre educaţie - afirmă răspicat că “educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectivele de căpetenie ale grijii legiuitorului” - că “educaţia trebuie în mod necesar(…) să fie un obiect al supravegherii publice”(p. 157) şi că armonia cetăţii este obţinută prin subordonarea legislativă a părinţilor-cetăţeni ai trupului-cetate-obşte. Chiar dacă nu pronunţă direct numele educaţiei juridice - prin insistenţa asupra educaţiei tinerilor prin muzică, Aristotel afirmă , de fapt, educaţia întru rigoare, măsură, armonizare divină - prin supunere la legile care stăpânesc, prin matematica muzicii şi prin virtutea înălţătoare a muzicii - întreg cosmosul. Ca şi Platon, încă din debutul Eticii nicomahice [8] , Aristotel afirmă că scopul educaţiei şi al oricărei acţiuni “trebuie să fie binele, şi anume binele suprem”(p. 8), şi că politica trebuie să se ocupe de “frumosul moral şi de dreptate”(p. 9) - şi afirmând că “fericirea este binele suprem”(p. 17) - va identifica fericirea cu virtutea: (p. 25) ”Atunci, ce ne împiedică să-l numim fericit pe cel ce acţionează în conformitate cu virtutea perfectă şi, pe lângă aceasta, este înzestrat cu suficiente bunuri exterioare, şi nu numai pentru un timp, ci de-a lungul unei întregi vieţi împlinite?(…) lauda se cuvine virtuţii, pentru că graţie ei suntem capabili să înfăptuim lucruri frumoase”. Şi, mai departe: (p. 28)”Fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”, iar virtutea este “cea a sufletului”. Virtutea dianoetică , dobândită şi dezvoltată prin învăţătură - şi virtutea etică,   - dobândită şi dezvoltată prin formarea deprinderilor - nu apar “nici natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere”. Aceasta trebuie să dea de gândit atât dascălilor, cât şi juriştilor: oare când un om al cetăţii , şi mai ales un tânăr, este inculpat şi, apoi, condamnat - nu înseamnă că educatorii cetăţii (şi, după cum am văzut la Pytagora şi Socrate-Platon, educatori sunt şi legislatorii, şi cunoscătorii legilor - deci, juriştii moderni…) nu şi-au făcut datoria, şi trebuie să intre sub incidenţa pedepsei, în temniţă, alături de tânărul condamnat? Căci bine zice Aristotel, citându-l pe pe poetul Theognis: (p. 237)”Virtutea   - de la oameni de virtute o înveţi - şi dacă tânărul, despre care se pretinde că a învăţat, se dovedeşte a fi bun pentru puşcăria accelerat-degradantă moral - aceasta înseamnă că de la proşti învăţători a învăţat, iar aceşti pedagogi sociali nu numai pe ei s-au ratat, ci s-au dovedit, prin prostia sau incapacitatea lor profesională, mascată sub pretenţii deşarte - şi se dovedesc, mai mult decât inculpatul, (n.n.: care este doar produsul educaţiei, şi n-a avut pretenţia şi sfruntarea să-i înveţe rău/răul şi pe alţii) - vinovaţi şi sancţionabili. Ba, chiar pericole publice! Cu condiţia ca mediul social să nu fie asigurat de politicieni stimulatori de non-virtute, chiar anti-virtute…E de interes suprem: pe cine lăsăm să exercite funcţia platoniciană de “paznici ai cetăţii”?
Educaţia juridică, deci, este proba de foc a oricărei acţiuni educative - este o problemă extrem de serioasă, mai ales că ea trebuie să fie aplicată tinerilor cetăţii, care sunt viitorul cetăţii: deci, trebuie, dacă vrem o cetate care să reziste şi să propăşească - să avem, în primul rând, educatori buni ai armoniei normativ-legislative - pentru a putea avea, apoi, pretenţia la un tineret care să se poată angaja ca “paznic al cetăţii” - “om aristocratic şi regal al cetăţii”, cum spune Platon, despre omul politic.
1.4.Juriştii lui Dumnezeu (Evul Mediu) şi juriştii omului (utopiştii Renaşterii). Pierderea semnificaţiei sacre a educaţiei întru Lege
În Evul Mediu timpuriu (sec. I-IV), Sfinţii Părinţi ai Bisericii (care încă nu suferise trista primă schismă) nu numai că n-au părăsit (cum s-ar putea crede, judecând după aparenţe) educaţia juridică - ci au transfigurat-o în forma ei cea mai înaltă: contopirea intereselor umane cu cele divine, urmând traiectul divin - a poruncilor cosmice, cu cele pentru oameni - vizând subordonarea absolută faţă de exigenţele Legii Divine. Evul Mediu făptuieşte ceea ce nu va mai făptui niciodată, de atunci, vreo societate umană , istoriceşte constituită: tentativa, încordată la maxim, de a smulge Cetatea din determinările legilor terestre - pentru a o reda legislaţiei celeste. Tânărul călugăr, dar şi tânărul aristocrat, sau monarh ( socotiţi factori de influenţă şi decizie definitivă, în Cetatea Medievală) trebuie să se înveţe şi să-i înveţe pe ceilalţi cetăţeni, din straturile sociale următoare, să se supună, cât mai desăvârşit, legislaţiei divine, întru MÂNTUIRE şi, deci, recucerire a stării paradisiace (“binele suprem”, “chipul asemănării cu divinitatea” - cum formulau anticii).
Sfântul (Fericitul) Augustin (354-430 p. Ch.) - iar cu o mie de ani mai târziu, Toma d'Aquino şi Meister Eckhart - în Apusul Roman - şi cei Trei Grigorie, în Răsăritul Bizanţului (Grigorie din Nyssa, Grigorie din Nazianz şi Grigorie Palamas - sec. IV p. Ch.), precum şi Vasile cel Mare (episcop de Caesarea - 330-379), rup realitatea cadrului Normei în două:
a - pe de o parte, cetatea istorico-cezarică, terestră(Imperiul Roman),
b – căreia îi contrapun Cetatea lui Dumnezeu-eternă : (p. 223)”Există două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţi. Ele durează de la începutul neamului omenesc, până la sfârşitul lumii. Acum ele sunt amestecate prin trupuri, dar separate prin voinţe. În ziua judecăţii, ele vor fi separate şi cu trupurile...Ierusalimul este această splendidă cetate a lui Dumnezeu - Ierusalimul înseamna cetatea şi societatea sfinţilor, iar Babilonul cetatea şi societatea celor nelegiuiţi [9]”.
Izvorul acestei rupturi este, evident, în interiorul uman - dubla direcţionare a iubirii: (p. 227)”Două iubiri au făcut două cetăţi: iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu, a produs cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu , împinsă până la dispreţul de sine, a produs Cetatea cerească[10]”. Modul de acţiune va fi, logic, dublu şi el: (p.227) “Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii săi, şi prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează pe serviciu reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supuşii ascultă[11]”. Sfântul Augustin sugerează că, dacă am face efortul de a vedea adevărul - legislaţia divină ne-am apropria-o mult mai uşor, firesc - pentru că ea este însăşi firea adevărată a omului.
Scopul cetăţii cezarice este obscur - pe când al Cetăţii lui Dumnezeu este clar precum lumina divină: Cetatea lui Dumnezeu “răspunde că viaţa veşnică este Binele suveran, moartea veşnică Răul suveran şi pentru a merita pe una şi a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce este scris:<<Dreptul trăieşte din credinţă>>. Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm prin credinţă; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înşine, aşa că credinţa şi rugăciunea noastră au nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat însăşi credinţa[12]”.
Cetatea lui Dumnezeu nu este arogantă, nici nemiloasă cu cei obsedaţi de cetatea pământească - ea s-a instituit în forma supremă de chemare spre mântuire a întregii omeniri, de transfigurare supremă a sensului păcii, adică de intrare (până la asimilarea totală întru ea) cu Legea lui Dumnezeu: (p.241)”Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate naţiunile; ea alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate limbile. Ea nu se preocupă să ştie dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile şi instituţiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească, ce lipseşte unora şi pe care o au alţii. Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează şi observă tot ce, deşi diferit în diferitele naţiuni, este îndreptat spre unul şi acelaşi scop al păcii pământeşti, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se serveşte deci de pacea pământească; ea foloseşte tot ce se potriveşte cu natura muritoare a oamenilor şi cu înţelegerea despre voinţele umane, în măsura în care pietatea şi religia o permit, o favorizează şi o doresc. Numai că ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care poate exista între creaturi raţionale. Această pace constă în societatea perfect ordonată şi pefect unită a tuturor acelora care se bucură de Dumnezeu şi de ei înşişi în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viaţa nu va mai fi muritoare, ci deplină şi cu adevărat vie[13].
Probabil că ultimul locuitor autentic al Cetăţii lui Dumnezeu a fost, în secolul XIII, Francisc din Assisi (1182-1226), “Il Poverello-Sărăcuţul”: cel mai blând dintre sfinţi (înţelegea până şi graiul animalelor, cu care discuta îndelung şi rodnic) - dar şi cu autoritatea spirituală cea mai puternică din lume, dominând-o, prin duh pur, chiar pe cea papală (l-a convins, în vis, pe papa Inocenţiu al III-lea, să aprobe legislaţia monahală cea mai severă din lume: cea a fraţilor minori, apoi pe cea a surorilor minorite-clarise).
Dacă s-ar fi rămas, moral-spiritual, la acest nivel, al Cetăţeanului Cetăţii lui Dumnezeu - lucrarea de faţă n-ar fi existat, căci nu şi-ar fi găsit argumentul existenţei - iar Educaţia Juridică n-ar mai fi fost o problemă de dezbătut între oameni - căci se găseşte dezbătută gata şi rezolvată, în Imperiul Divin.
Din păcate, decăderea spirituală continuă, a umanităţii, începând din acel veac de sincopă (veacul XIII, al legendei despre autenticul Christian Rosenkreuz, care ar fi recapitulat, pentru stocare, întreaga spiritualitate umană de până-n secolul al XIII-lea, şi, apoi, ar fi deblocat, spiritual, planeta Terra[14]) va duce la punerea sub semnul întrebării a însăşi divinităţii - deci, cu atât mai mult a legislaţiei societăţii umane şi a relaţiei om-normă (Lege). Prin schisma protestantă (începută, esenţial, încă din sec. XII, dar evidenţiată formal în sec. XIV-XV) - tot ce era de la sine înţeles, în materie de legislaţie divină - este pus sub semnul întrebării, dimpreună cu statutul divinităţii. Iată de ce considerăm că azi, sau de azi înainte, trebuie să ne preocupe regăsirea reperului stabil absolut - Dumnezeu (prin regăsirea forţei invincibile, teribile, a credinţei), iar nu fărâmarea şi disiparea, prin scepticism atoaterelativizant, a tuturor reperelor ontologico-existenţiale, a tuturor normelor, ba chiar a NORMEI.
Am văzut, mai sus, cum renascentistul François Rabelais (1494-1553) , printre altele, şi jurist - propune (cel puţin la prima vedere) o ieşire totală, anarhică, de sub orice normă-Lege: “Fă ce-ţi place!” (lucrurile, cum le-am arătat, sunt, însă, mai nuanţate). Aproape contemporani cu Rabelais, alţi doi utopişti, englezul Thomas Morus şi italianul Tommaso Campanella, se impun atenţiei (poate prea mari) a umanităţii, prin lucrările lor fundamentale; Utopia, respectiv Cetatea Soarelui.
Morus (1478-1535), pasionat de lucrările Sfântului Augustin, dar neînţelegând imperativul credinţei  - lord-cancelar, monah-episcop şi jurist, totdeodată - Campanella (1568-1639), monah şi jurist. Ambii, complotişti anti-monarhici. Deci, subminatori ai Jurisdicţiei Divine - propunând-o, ca substitut, pe cea terestră.
În ţara Utopia şi, mai cu seamă, în cetatea de scaun, Amarauton, preocuparea cetăţenilor pentru educaţia tineretului este la fel de intensă şi vastă ca şi în cetatea platoniciană. Rigoarea şi ordinea sunt comandamentele supreme, pentru tineret. Dar nu sub regimul credinţei, ci sub acela al raţiunii. Şi cine ar condamna acest lucru, ar greşi - căci Morus sesizează un mare adevăr( deşi nu-i poate vedea decât consecinţele, nu şi leacul real): pierderea credinţei a adus societatea umană către anomie şi anarhie - iar Morus formulează dezastrul spiritual, în mod ambiguu: (p.26)”Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să aibă decât atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească? “ Adică oamenii, micşorându-şi credinţa, îşi micşorează şi “bătaia” săgeţii înţelegerii(şi acceptării) legilor - şi, intrând în cercul vicios, diminuarea înţelegerii Spiritului Legii terestre, diminuează şi viziunea omului asupra puterii divine(deci, şi asupra Legii Divine) - şi, neînţelegându-l pe Legislatorul Divin, oamenii nu-şi mai ascultă şi nu-şi mai înţeleg nici rostul propriilor legi etc. etc.
Pierderea semnificaţiei spirituale, cosmic-existenţiale, a Legii, credem a fi cauzată de pierderea credinţei, ca forţă de înstăpânire în Cetatea Cosmico-Divină a Spiritului nostru.
Remarcăm, pentru Amarautonul lui Morus: cultul pentru organizarea muncii de folos obştesc - combinat cu respectul faţă de voinţa individuală. Liantul moral este absolut necesar(dar el devine doar surogat al forţei credinţei religioase), pentru educarea tineretului - tineret împrejmuit de grija ocrotitoare a cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat - la (re) formularea personală a problematicii morale: (p.56) “Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească într-una, şi numai ei - ci bucuroşi dau rândul şi tinerilor, pe care-i îi îndeamnă dinadins să vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine la iveală în aceste convorbiri nestingherite[15]”. A nu se închina bogăţiei materiale - ci ştiinţei şi virtuţii. Dar, ca şi anticul Cicero, în lucrarea Despre binele şi răul suprem[16], amarautonienii relativizează şi (se) interoghează prea mult, filozofează stufos, abstract - iar plăcerea nu se poate constitui în adevărata şi statornica fericire umană(ca finalitate existenţială). Dar şi prea multa raţionalitate-raţionalizare a fericirii - duce la stingerea şi degenerarea ei. Angajament spiritual prea mult diminuat - în favoarea celui abstract-raţional, slab angajant al fiinţei spirituale şi sufleteşti.
Declarat adept al lui Platon şi Aristotel, Morus îi aduce pe cititori “în turma de porci a lui Epicur”. Virtutea înseamnă, doar aparent şi temporar, iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti”(cum pretinde Morus) - în realitate, e alergarea spre”viaţa cât mai veselă şi mai lipsită de griji”(p.64). Rousseau-ist avant la lettre -   Morus vorbeşte de “necesitatea de a trăi potrivit naturii”, căci, spune epicureul Morus, “natura însăşi ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să facem din plăcere chipul cel mai înalt al faptelor noastre”. Plăcere (spune Morus la p. 65):”A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă de înţelepciune; (…) Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul, călăuzit de firea lui, se simte bine (…) acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate, din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în sfârşit, nu sunt urmate de dureri[17]”. Virtute= a trăi potrivit poruncilor naturii. Dar Natura – oare nu înseamnă Creaţia Lui Dumnezeu – iar Dumnezeu nu este, oare, Supremul Factor Legislativ Cosmic?! Unde-i Legea, în acest climat epicureu? Să n-o calci. Dar nu mai spune Morus: „s-o cunoşti şi s-o aprofundezi în esenţa ei supraindividuală, supraumană”. Iată o mare pierdere, faţă de antecesorii antici (pretinşi a-i fi maeştri spirituali…), respectiv faţă de cei ai Evului Mediu timpuriu.
Totuşi, educaţie juridică se face tuturor, iar soluţie legislativă există la Morus: legi cât mai puţine şi mai simple (p.78).
De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce , cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic, şi, pe lângă aceasta, când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea mai dreaptă: Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi cunoască drepturile şi datoriile[18]”. Despre cantitativul steril al legilor, neadaptate la realitate, vorbea şi Erasmus din Rotterdam, în celebra carte Elogiul nebuniei (p.80): ”Primii (n.n.: aşa-zişii <<înţelepţi>>) îmi vin la îndemână legiuitorii . Ei se cred întâii între învăţaţi şi nici un muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui Sisif, împing neîncetat spre vârful muntelui o stâncă ce se prăvăleşte la loc, de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu lucrurile pe care ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose, citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă suferinţă şi muncă de istov[19].
Şi Tommaso Campanella presupune, în Cetatea Solară, educaţia tinerilor, pentru dezvoltarea virtuţilor - iar virtuţile presupuse şi propuse de Tommaso Campanella sunt mai înalte decât “plăcerea” epicureică a lui Morus - şi dau nume magistraţilor care conduc cetatea: (p.125)”Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate, Justiţia criminală şi civilă(…), Cumpătarea” etc.
Ierarhie foarte severă, climatul moral foarte sever - ca-ntr-o sectă neo-protestantă de azi. Justiţia, deşi se vrea dreaptă şi îngăduitoare, în acelaşi timp - este perversă şi sălbatică, veterotestamentară: “Condamnatul nu moare însă decât fie sfâşiat, fie ucis cu pietre de popor, începutul făcându-l acuzatorul şi martorii; căci călăi şi lictori nu au, ca să nu pângărescă republica[20]. Şi nu se observă că, tocmai prin sălbăticie şi lipsă de răspundere individuală, conceptul abstract de republică este compromis total. Soluţia nu este să fie toţi cruzi, pentru a nu se spune că unul este crud - ci să nu fie nimeni crud, sau să fie redus la maxim gradul de cruzime, şi mărit acela de responsabilitate iubitoare de oameni. Sectarismul ipocrit al cetăţii lui Campanella ne creează repulsie; parcă ar fi URSS-ul lui Stalin, sau România lui Dej, cu procese dominate de delaţiune şi de “culpabilizarea loturilor”: (p.149) “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să moară, şi păcatele celorlaţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa, că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică prin rugăciuni, sacrificii şi emendaţii[21]”. (Dacă tot sunt porniţi pe omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!…).Aceasta nu este educaţie juridică - ci anti-juridică - pentru că Legea umană este (sau trebuie să fie) oglindirea (fie şi aproximativă, vagă etc.) , în conştiinţa noastră, a Legii Divine. Căci legile fundamentale, ale omului-individ şi ale omului social - au fost date de divinitate - dimpreună cu comandamentele morale(de aceea, se observă că nu există deosebiri calitative de ruptură, între sistemele juridice ale diverselor societăţi umane terestre). Iar distorsionarea legii, până la a îndemna la ceea ce e potrivnic naturii legii - înseamnă Anti-Lege (tot aşa cum cel ce e potrivnic naturii lui Hristos, divino-umane, se numeşte Anti-Hrist).
Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella), domneau anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.
Ce exemple de educaţie juridică poate avea tânărul, într-o cetate în care i se cere să-i “toarne” pe cei pe care i-ar vrea morţi - sau să participe la lapidări publice - adică, vrea-nu vrea, să se uite în ochii îngroziţi de moarte ai condamnatului, să ridice piatra şi să izbească letal cu ea, obrazul ori fruntea, pe care le priveşte? Se pare că Renaşterea, însemnând epicureism - întoarce la ultimele veacuri, cele de supremă degradare, disoluţie a puterii Legii - ale Romei antice plebeene şi tiranice, în care Sylla, Nero, Caligula etc. ofereau aşa-zişilor “cetăţeni” (pentru a-i ţine în zgarda josnicelor plăceri, a josnicelor instincte - fără eforturi spirituale) spectacole cu gladiatori, creştini mâncaţi de fiare sau incendiaţi în grădinile palatelor, pe post de “făclii vii” etc. Unde nu e divinitatea Legii (şi Legea Divină şi credinţa în ea) - dispare preocuparea serioasă pentru umanitatea Legii. Iar umanismul, se vede treaba, nu înseamnă, din acest punct de vedere, mai multă umanitate - ci tocmai dimpotrivă.
N-ar fi drept să încheiem acest subcapitol, fără a aminti, măcar în trecere, nişte lucrări cu totul speciale - şi anume, două cărţi de pedagogie renascentistă a conducerii.               
Evident că, în paginile lor, găsim multe elemente de pedagogie juridică - aplicabilă, însă, doar de către “cei de sus” - principi-monarhi. Prima lucrare vizată de noi, Principele, a florentinului Niccolờ Machiavelli ( apărută în 1513) este cunoscută de întreaga lume (poate, nociv de bine cunoscută…). A doua carte pe care o avem în vedere, carte care ar fi meritat cu asupra de măsură să fie cunoscută de toate neamurile Pământului, pentru că ar fi sporit enorm BINELE social - este, din păcate, cunoscută doar cu numele de înşişi românii…   - şi nu e citită de aproape nimeni. E vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Evident, autorul ei este preaînţeleptul şi desăvârşit cultul domnitor muntean Neagoe Basarab - elaborarea ei se face în anii premergători morţii voievodului - 1521.
Florentinul Machiavelli îşi adresează sfaturile (patriotice, e drept, în sensul strâmt de atunci - dar şovine şi de un cinism luciferic, care s-a propagat, din păcate, fulgerător, în întreaga politică modernă şi contemporană a lumii europene) celui mai vestit depravat şi criminal al vremii sale - fiului papei incestuos (el însuşi, fiul, fiind incestuos) şi însângerat, Alessandro Borgia - Cesare Borgia.
Din punctul nostru de vedere, n-am recomanda niciodată, nici unui conducător politic, un addagiu ca acesta:”patria este bine apărată, oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin glorie” (cf. Niccolờ Machiavelli, Discursuri, III, p. 41) - căci noi suntem de părere că:”Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.”
Să nu-l învinuim, însă, prea mult, pe “pedagogul”, extrem de “în vogă”, modern, Niccolờ Machivelli (un cărturar desăvârşit şi foarte „mintos”, de altfel…dar unde-i prea multă minte, şi NUMAI minte, fără de suflet, acolo suflă şi vântul NEBUNIEI… - da, „cărturar”… - dacă noţiunea de “cărturar”n-ar trebui să implice, după opinia noastră, un înalt grad de responsabilitate, pentru consecinţele afirmaţiilor proprii şi alegaţiilor) : el nu este decât seismograful, extrem de fin, al vremurilor care erau şi care s-au dezvoltat după Renaştere, al catastrofei moral-spirituale, în mijlocul căreia trăim, şi noi, azi. Machiavelli este profesorul de oportunism şi cinism al unor vremi degenerate spiritual. “Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om[22]. Şi unui astfel de politolog celebru, instigator la violenţă premeditată, mondială - nu a îndrăznit nimeni să-i organizeze un proces moral - cum s-a făcut în cazul lui Nietzsche - şi nu numai. Ba, învăţătura lui este respectată şi utilizată de toate politicile mondiale moderne. De aceea, leul şi vulpea (spiritul violent şi viclenia), Ianus-ul machiavelic, stăpânesc şi azi lumea, într-o blestemată şi distructivă simbioză. Simbolurile machiavelice din secolul XVI au fost reluate de politologul Vilfredo Pareto, în secolul XX (cf. “teoria elitelor”, din Tratat de sociologie generală.)
De remarcat că această carte de pedagogie a conducerii nu conţine niciun capitol despre lege - ci doar despre necesitatea aplicării nelegiuirii. Primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea - este “s-o distrugi[23]. Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei - autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut”. De unde se vede că diavolul e mare savant - şi pedagogii juridici ai zilelor noastre trebuie atenţionaţi, să folosească istoria legislativă cu onestitate, nu cu “machiavelism”.
Prea mult am insistat asupra unui condottier moral al Renaşterii - şi ne-a rămas puţin răgaz pentru înţeleptul, nobilul, generosul şi binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, care, în ultimul an al domniei sale, scrie sfaturi de cea mai profundă spiritualitate creştină, pentru iubitul şi nenorocosul său fiu, Theodosie, care a murit înainte să poată pune în aplicare nestematele de înţelepciune creştină ale tatălui său: “(…) nici foarte să te veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să te întrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate[24](…)Hristos dete ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi[25] (p. 183)”Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea[26](…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…)[27](…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre[28]”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>>[29](…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). Că mai bine să nu vă fie voia deplin şi inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate”. Dacă aşa arăta “dictatura” domnitorilor Evului Mediu românesc, ea e preferabilă oricărei democraţii ditirambice şi demagogice. Patriarhalitatea acelei vieţi produce nostalgie paseistă, dar cine e de vină?! În nici un caz domnitorii de felul strălucitului , înţeleptului şi cu frica lui Dumnezeu, Neagoe Basarab. Fără seamăn în lume, ca strălucire a actului de conducere-diriguire socială, ar fi fost domnia unui tânăr monarh, care ar fi acceptat, din toată inima, să pună în practică învăţăturile sfântului Basarab! Iar educaţia juridică a tinerilor de pe lângă el ar fi tocmai ce şi cum trebuie: plină de dreptate, înţelepciune şi sub oblăduirea spiritului dumnezeiesc.
Veşnic izvor de minunare şi de smerenie ar trebui să fie, pentru orice jurist, conducător, sau om de rând - aceste rânduri  - decât care pedagogie juridică mai înaltă numai în sfintele evanghelii vom găsi. Cât rău fac lumii cei ce ar putea traduce în toate limbile pământului această carte - şi nu o fac!…
1.5.Jean-Jacques Rousseau - ultimul mare pedagog (angajat social) al umanităţii europene
A fost, apoi, secolul XVII, cu pedagogul Pansofiei (ştiinţa universală), fondator al didacticii - prin lucrarea Didactica Magna : Comenius (Jan Amos Komensky - 1592-1670)
Ne aflăm, acum, în secolul al XVIII-lea: monarhia este în plină disoluţie, prin absolutismul degenerativ, a cărui culme nevăzută a fost atinsă de Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”(1643-1715) - iar culmea vizibilă, stârnind reacţia de apărare, deocamdată înăbuşită, a poporului Franţei - este Ludovic al XV-lea, de la care, înafară de vestea unor inimaginabile orgii, n-a rămas decât afirmaţia-culme a iresponsabilităţii:”Après moi, le déluge!” Laşitatea acestuia a făcut ca trăsnetul mâniei acumulate de către peste măsură batjocoritul popor francez să cadă peste capul unui cvasi-nevinovat: Ludovic al XVI-lea (secondat, pe eşafod, de frumoasa lui soţie, Maria Antoaneta).
Ei bine, ironia sorţii şi a istoriei a făcut ca domnia celui mai iresponsabil monarh absolut al Franţei şi, probabil, Europei, Ludovic al XV-lea (1715-1774) să se suprapună, aproape, peste viaţa de genială, frământată, sinceră şi îndârjită autoanaliză şi creaţie, profund răscolitoare şi reformatoare de minţi, suflete şi state (dar şi răscolită de contradicţii grave şi schizofrenii spirituale) - a lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). În timp ce unul dărâma Franţa cu târnăcopul - pe dedesubtul plebei, celălalt, Rousseau, lucra pentru reconstrucţia, din temelii cu totul noi, a socialului şi mentalului european. Nu Voltaire, conciliatorul versatil şi corupt   - şi nici savanţii enciclopedişti (d'Holbach, Diderot, Hélvétius, d'Alembert etc.) - ci plebeul Rousseau, care (paradoxal, pentru un atât de cald pedagog!) a încredinţat statului creşterea celor cinci copii, făcuţi cu o servitoare analfabetă, avea să zguduie minţile şi sufletele lumii, pregătind teribilul seism moral, social, politic - tragic şi înspăimântător, al finalului de veac 18 şi început de veac 19.
Din mormânt, spiritul lui Rousseau i-a condus şi povăţuit, cu maximă autoritate, pe iacobinii regicizi (…cu toate că Rousseau, în mod sigur, n-ar fi votat moartea regelui…) - de dincolo de mormânt i-a vorbit Rousseau unei Europe cotropite de trupele şi ideile Revoluţiei franceze - trupe care-şi închipuiau că sunt conduse de un împărat Napoleon I Buonaparte) - şi idei cu care se împopoţonau nişte epigoni insignifianţi şi impostori ca Barras, Sieyès etc.). Dar şi împăratul, şi epigonii au servit de portavoce teribilului Rousseau.
De aceea, când încercăm să investigăm, în spaţiul limitat al prezentei lucrări, opera pedagogică şi, mai cu seamă, de pedagogie juridică, a lui Rousseau, n-avem dreptul să ne mărginim la tratatul de pedagogie aplicată, care este cartea Emil sau Despre educaţie (1762) - ci trebuie să avem în vedere cel puţin încă două scrieri, fundamentale pentru influenţa lui Rousseau asupra educaţiei revoltate şi revoluţionare asupra tineretului european: Contractul social (1762) şi Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755).
Apărută în acelaşi an cu Contractul social, dar după acesta - cartea Emil sau despre educaţie trebuie considerată ca o revoluţie a unor revoluţii - conţinând, adică, ecourile seismice ale primelor două lucrări (Discursul asupra inegalităţii - 1755 şi Contractul - 1762). E o concluzie, după o recapitulare. Nu poţi reforma o societate, înainte de a reforma, mental şi spiritual, individul. Căci nu ai cu cine să faci reforma socială şi juridică - reforme care nu sunt abstracţiuni, ci viraje teribile în istoria umanităţii, salturi în gol sau transfigurări măreţe. Deci, reforma Normei sociale trebuie să înceapă cu reformarea tânărului (căruia să i se propună, de la-nceputul căii vieţii, de când e extrem receptiv, un sistem de norme care să-i permită o evoluţie şi dezvoltare spirituală liberă, (auto) revelatoare a valorilor îngropate în el de Dumnezeu. Dar educaţia despre noua Normă nu poate fi făcută decât cu educatori convinşi până-n fundul sufletului de eficienţa şi viitorul prolific al tânărului, prin noua Normare socio-spirituală. Deci, educaţia educatorilor - a părinţilor, în primul rând.                         
Precum spuneau şi unii filosofi antici (de la care au preluat ideea renascentiştii) , omul e bun, de la natură. Societatea umană rău normată - îl înrăieşte, îl perverteşte pe tânăr. Tocmai în perioada de dezvoltare interioară, a sentimentelor şi pasiunilor, a iubirii de sine şi amorului propriu, a observării şi studiului societăţii, prin studiul istoriei, a dezvoltării capacităţii de raportare raţională la lume, a formării dispoziţiilor pentru judecata estetică şi morală - societatea rău normată îi oferă tânărului exemple nedemne de forţele şi disponibilităţile sale spirituale. Şi, capac la toate, educatori răi. Ei bine, perioada de la 15 la 18 ani, pe care o denumim adolescenţă  - este crucială, pentru destinul viitor al actualului tânăr: ori pătrund în el toate viciile lumii - ori Norma Dreaptă.
El poate fi pregătit pentru a iubi din toată inima, cu toată generozitatea - şi, deci, pregătit să acţioneze social în numele iubirii - sau poate deveni un nenorocit şi o secătură nemiloasă, o brută: (p.169 - Cartea a IV-a) “un om aspru la inimă este întotdeauna nenorocit, pentru că starea lui sufletească nu-i lasă nici un prisos de simţire, pe care să-l dea suferinţelor altora.”
Să nu ne jucăm cu vârsta adolescenţei - căci ne jucăm nu doar cu soarta unui om, ci cu destinul configurativ al societăţii umane proxime: (p.171) “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi ai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa) . Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină”.
Da, pentru că s-ar putea să vă îngroziţi - de ce va ieşi din el. Şi vina, evident, nu va fi în primul rând a lui, ci a celor care au sădit în el buruieni otrăvite, iar nu “moravuri sănătoase, bun-simţ, curaj, mari şi nobile funcţiuni de înţelepciune şi de raţiune, care caracterizează şi cinstesc omul, prin acţiunile sale frumoase, prin virtuţi, prin îndatoriri în adevăr utile” (p. 172).
În contextul acestei vârste, prin care tânărul “îşi lărgeşte relaţiile(…) se deşteaptă sentimentul raporturilor sale faţă de altul şi se trezeşte conştiinţa datoriilor” - trebuie ca educatorul să-şi facă datoria sa - pe deplin. Sau, dacă nu şi-o face, să fie sancţionat drastic, ca pentru o gravă crimă morală - pentru neîmplinirea datoriei faţă de larga disponibilitate pentru Raport şi Normă a tânărului - şi să fie înlocuit cu un educator bun. Nu trebuie pierdut nici un timp, nici o picătură din poţiunea fermecată a potenţialului adolescenţei. Totul trebuie valorificat optim, spre optima viitoare fiinţare a individului-tânăr şi a societăţii, al cărei membru va deveni tânărul actual.
Atenţie! Tânărul-individ care, ca om, e o fiinţă imperfectă, trebuie învăţat , spre binele şi împlinirea sa fericită, să devină fiinţă socială, factor iubitor-armonizator social - altfel, nefericit va fi individul, iar societatea, la rândul ei, va fi de schilozi nefericiţi, urâcioşi, egoişti care, din veninul a-socialităţii lor, vor dospi germenii distrugerii globale: (p. 162)”Dacă o fiinţă imperfectă ar putea să-şi fie sieşi suficientă, s-ar putea bucura de ceva? Ar fi singură, ar fi nenorocită. Nu concep cum cel ce are trebuinţă de nimic poate iubi ceva; nu concep cum cel care nu iubeşte nimic poate fi fericit(…) Noi ne ataşăm de semenii noştri mai puţin prin împărtăşirea plăcerilor lor, cât mai ales prin împărtăşirea suferinţelor lor(…) Dacă trebuinţele comune ne unesc prin interes, suferinţele comune ne unesc prin afecţiune.”
Calvinistul(de fapt, panteist-fideist) genevez este nu doar un reformator vizionar şi extrem de generos, ci şi, paradoxal (dacă ţinem cont că doctrina sa i-a influenţat decisiv pe iacobinii atei de la 1789), un înfocat partizan al atitudinii creştine fundamentale - mila şi iubirea faţă de toţi şi de toate ale vieţii terestre - întru armonia desăvârşită a Legii Divine: (p. 164)”Cum se produce în noi mila dacă nu transportându-ne în afara noastră şi identificându-ne cu animalul care suferă, părăsind, aşa zicând, fiinţa noastră, pentru a o lua pe a lui? Noi nu suferim numai întrucât judecăm că suferă el - căci nu suferim în noi, ci în el. De aceea, nimeni nu ajunge sensibil decât atunci când i se aprinde imaginaţia şi începe să-l ducă în afară de sine.”
Dar, proiectând viziunea asupra individului - înspre societate, Rousseau face, despre legi, următoarea remarcă: (Contractul social, p. 111)”Inflexibilitatea legilor, care le împiedică să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite cazuri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului.[30]” Patria deasupra individului: “şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decât dacă este vorba de salvarea patriei.” Dreptul şi binele public, deasupra interesului meschin: (Contractul social, p. 95)”când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să trecă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular[31]”.
Tânărul social, deci, trebuie, pentru a fi şi armonizator-reformator social, să fie educat în spiritul iubirii şi moralei creştine - şi, concomitent, al dreptului sacru(vom vedea, mai jos, contradicţia gravă a lui Rousseau - care se încăpăţânează să refuze să recunoască originea divină şi necesitatea garantării-arbitrării divine a Legilor)[32]. Altfel, surplusul său de imaginaţie, care ar fi putut fi folosit, prin justa educaţie, spre armonizare atotiubitoare, va fi pervertit în născocirea de tehnici de-constructive, escamotoare ale legii - tehnici ale fraudării şi infracţionalităţii. Dacă nu iubeşti - urăşti. Sau eşti indiferent. Tot aşa, dacă nu construieşti - fie că distrugi, fie nu preţuieşti construcţia, ca act al normării umano-divine.
Dacă nu e educat spre cinste, de către educatorul de meserie - evident că se vor găsi indivizi care să-l “educe"”invers, spre făţărnicie, obrăznicie, afectare - spre MASCA DE OM[33] : ”Ceea ce este nu înseamnă nimic - tot ce-l interesează este cum pare”.
Şi va vedea în norma socială, în lege, cel mai crâncen duşman, care-l opreşte să ajungă la fericirea promisă, iresponsabil, de către educator (fără ca acesta să-i fi arătat calea justă către dobândirea fericirii, natura fericirii, semnificaţia fericirii - cum făceau anticii Socrate, Platon, Aristotel, cu ucenicii lor)[34]: “Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu e oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile reci şi lungi ale unui pedant vor şterge oare ele din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-l frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaşte? Nu se va întărâta el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare, în legea aspră, care i se impune fără să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-l chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte?(…) Când un nenorocit ia banii pe care te prefaci că vrei să-i dai şi se vede înrolat fără voia lui, strigă că e nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit?[35]
Învaţă-l, deci, pe tânăr, cât mai e vreme - ce anume trebuie să vrea, cum să caute să vadă lumea socială, pentru a-i fi bine şi a i se face bine.
Pricina injustiţiei? Alături de lăcomia după proprietate particulară, o percepţie aberantă asupra lumii: (Discurs asupra inegalităţii, p. 106)” Aş dovedi că dacă se vede un mănunchi de oameni puternici şi bogaţi, în culmea măririi şi a bogăţiei, în timp ce mulţimea se târăşte în întuneric şi mizerie, pricina stă în faptul că cei dintâi nu preţuiesc lucrurile de care se bucură decât atâta vreme cât ceilalţi sunt lipsiţi de ele şi că, chiar fără o schimbare a situaţiei, ei ar înceta de a mai fi fericiţi, dacă poporul n-ar mai fi nenorocit[36]”. Şi un respect nefiresc pentru nemuncă şi aroganţa goală:” cu cât o familie avea mai mulţi trântori, cu atât devenea mai ilustră”(p.105) . Nu egalitarismul rezolvă injustiţia, ci formarea percepţiei valorii umane autentice: ( p. 143)”Rangurile cetăţenilor trebuie deci să fie reglementate nu după meritul lor personal, ceea ce ar însemna să se lase magistraţilor posibilitatea de a aplica legea în mod aproape arbitrar, ci după serviciile reale pe care le aduc statului şi care sunt susceptibile de o apreciere mai exactă[37]”.
Educatorul să-i arate educatului neajunsurile sociale şi să-i explice atât originea lor, cât şi unde se află antidotul[38] : “în starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că forţa mijloacele destinate a o menţine servesc ca să o distrugă şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să-l apese pe cel slab rupe echilibrul deosebit, pus de natură între ei(…) Întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public, interesului particular; întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde urmează că ordinele distinse(n.n.:clasele privilegiate) care se pretind folositoare celorlalte nu sunt în adevăr folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta putem vedea câtă consideraţie li se datorează după justiţie şi după raţiune(…) (…) pentru că masca nu e omul şi pentru că nu trebuie să-i înşele aparenţa acestuia, zugrăvindu-i oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sunt, nu spre a-i urî, ci spre a-i plânge şi a nu dori să le semene. Cred că aceasta e părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa”.
Şi să nu fie dădăcit, ci să i se stimuleze gândirea socială autonomă, singura care va face din el un factor responsabil şi de influenţare pozitivă, eficientă, a mediului social[39]: ”Faptele! Faptele! - şi să judece el însuşi; în acest fel învaţă să cunoască oamenii”(…)şi[40] : ”Pe temeiul cărei ciudate judecăţi suntem puşi să învăţăm atâtea lucruri inutile, pe când arta de a acţiona nu se ia în seamă? (…) Ca să trăieşti în lume, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii, trebuie să cunoşti instrumentele cu care îi poţi stăpâni; trebuie să calculezi acţiunea şi reacţiunea interesului particular în societatea civilă şi să prevezi atât de just evenimentele, încât să fii rareori înşelat în întreprinderile tale sau cel puţin să-ţi fi asigurat totdeauna mijloacele cele mai bune pentru a reuşi” (…) la orice vârstă este permis să fii binefăcător; la orice vârstă poţi să-i ocroteşti, supravegheat de un om înţelept, pe nenorociţii care n-au nevoie decât de sprijin(…). Pune-l pe elevul tău să săvârşească toate acţiunile bune pe care le poate îndeplini: interesul nevoiaşilor să fie întotdeauna şi al său; să-i ajute nu numai cu bani, dar şi cu îngrijiri; să-i servescă, să-i protejeze, să le consacre persoana şi timpul său(…); nu va putea îndeplini în viaţă o sarcină mai nobilă decât aceasta. Când din cei apăsaţi, pe care nimeni nu i-ar fi ascultat, vor obţine dreptate când o va cere el pentru ei, cu acea fermitate neînfrântă pe care ţi-o dă exercitarea virtuţii; când va forţa uşile celor mari şi celor bogaţi, când se va duce, dacă va fi nevoie, până la picioarele tronului, să facă să se audă vocea nenorociţilor, cărora le sunt închise toate porţile, din pricina mizeriei lor, şi pe care teama de a nu fi pedepsiţi pentru relele care li s-au făcut îi împiedică chiar a îndrăzni să se plângă!”
Şi iată, în sfârşit, ce este, în esenţa ei, în natura ei de provenienţă divină - şi ce trebuie, noi, oamenii, să redescoperim , în legile noastre, şi s-o reconvingem să fie - JUSTIŢIA[41]: “Justiţia este inseparabilă de bunătate(…). Există în fundul sufletelor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca bune sau rele; acestui principiu îi dau numele de conştiinţă(…). Conştiinţă!Conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu faci perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără   principiu.”[42] - iar apoi, impresionant[43]:”Cultul esenţial este cel al inimii. Dumnezeu nu înlătură ofranda, când este sinceră, sub orice formă i s-ar oferi.”
1.6.Concluzii parţiale...
Una singură: ce păcat că şirul marilor pedagogi înţelepţi (dacă nu geniali) , care să-şi pună toată patima, toată fiinţa, să se autosacrifice pentru ideea de pedagogie ameliorativă, revelatorie a divinităţii din om - s-a întrerupt, odată cu moartea fizică a lui Rousseau!
Dar învăţătura sa poate fi preluată şi dusă mai departe (evitând, evident, pe cât posibil, contradicţiile şi schizofreniile lui spirituale, care l-au durut, în primul rând, pe el însuşi, şi au făcut Contractul social de neaplicat), pentru folosul întregii societăţi umane - de către orice breaslă de educatori de bună-credinţă. Numai să permită structurile (şi finalitatea structurilor) societăţii actuale să fie îngăduiţi astfel de educatori ai Armoniei Normative Sociale. Pentru că, din păcate, societatea globalizantă actuală respinge, cu o brutalitate primitivă, orice idee activă de bunătate şi generozitate, în educaţia din şcoli - şi propune, cu insistenţă nefirească, înlocuirea conştiinţei şi sufletului - cu informaţia(o informaţie, de cele mai multe ori, diversionistă, dirijată şi falsificată) - a pedagogului uman - cu maşina (computer, Internet, televiziune etc.).
Educaţia juridică a adolescentului nu poate fi făcută de maşinării, de simulacre şi surogate umane: căci a-l coninge pe om de necesitatea Normei, condiţie supremă a armoniei interioare şi exterioare (a se vedea Cetatea lui Platon) presupune nu doar credibilitatea educatorului, ci chiar CREDINŢĂ - atât din partea educatorului, cât şi din partea subiectului educat. Or, religia maşinilor - este o aberaţie, cu totul neproductivă, total opacă la factorul credinţă spirituală. Înapoi, la oameni, deci - ŞI PRIMUL OM SOCIAL SĂ FIE CONSIDERAT TÂNĂRUL - şi omul va re-învăţa, treptat, să fie OM - adică să-şi redobândească “chipul şi asemănarea” divinului.
- va continua în numărul viitor -
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] - Machbarkeit – termen, deocamdată, intraductibil (de aceea, se va păstra termenul german); cuvântul acesta ar putea fi tradus, DAR INCOMPLET! – prin “fezabilitate” (capacitatea de a se face ceva) – dar cuprinde, în semantica lui, o arie mai largă (n. trad. V.Oprescu).
[2] -Cf. Jean-Jacques Rousseau, Emil sau despre educaţie, Ed. de Stat şi Pedagogică, Buc., 1960, p. 160(Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor) - îl pune pe educator să poarte o mască , aproape la fel de impenetrabilă, ca şi aceea purtată de franciscanul-benedictinul-medicul-juristul-umanistul renascentist, “parohul din Meudon”, François Rabelais; dar , indiscutabil, dirijarea subtilă a copilului-subiect educat este făcută cu maximă rigurozitate regizorală, pentru a scoate la iveală şi a le cultiva şi dezvolta, apoi, toate comorile ascunse de Dumnezeu în om. Ceea ce, peste cca.400 de ani de la moartea lui Rabelais şi la cca. 150 de la moartea lui Rousseau, va face ocultistul-pedagog, părintele antroposofiei, Rudolf Steiner, întemeietorul şcolilor tip Waldorf (care pornesc de la conceptul copilul-sămânţă).
[3] - Cf. Fustel de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1979.
[4] -Platon, Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986.
[5] -Cf. C. Noica, Cuvânt prevenitor la dialogul Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986, p.10.
[6] -Cf. Platon, Omul politic, în Opere, vol . IV, ESE, Buc., 1985. 
[8] -Aristotel, Etica nicomahică, ESE, Buc, 1988.
[9] -Sf.Augustin, Civitas dei, în P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin: Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii, .
[10] -Idem, p. 227.
[11] -Ibidem.
[12] -Idem, p. 239.
[13] -Idem, pp. 241-242.
[14] -Rudolf Steiner, Evanghelia lui Luca, Univers enciclopedic, Buc., 1998.
[15] -Thomas Morus, Utopia, Incitatus, Buc., 2000, p. 56.
[16] -Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, ESE, Buc., 1983,
[17] -Thomas Morus, op. cit., p. 65.
[18] -Idem, p. 78.
[19] -Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei -   sau discurs spre lauda prostiei , Antet, 2000, pp. 79-80.
[20] -Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Incitatus, Buc., 2000, pp. 148-149.
[21] -Idem, p. 149.
[22] -Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.
[23] -Idem, p. 27.
[24] -Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.
[25] -Idem, p. 212.
[26] -Idem, pp. 183-184.
[27] -Idem, p. 184.
[28] -Ibidem.
[29] -Idem, 185.
[30] -J.J.Rousseau, Contractul social, Antet, p. 111.
[31] -Idem, p. 95.
[32] -Cf. infra: subcap. 3.4, p. 49: Rousseau: între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor legii moderne.
[33] -J.J.Rousseau, Emil, EDP, Buc., 1960, p. 169.
[34] -Idem, p. 172.
[35] -Idem, pp. 172-173.
[36] -J.J.Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Incitatus, Buc., 2001, p. 106.
[37] -Idem, p. 143.
[38] -J.J.Rousseau, Emil, p. 176.
[39] -Idem, p. 178.
[40] -Idem, p. 186.
[41] -Idem, p. 198.
[42] -Idem, p. 199.
[43] -Idem, p. 206.  

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii