ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 45 (Noiembrie 2012)

EDITORIAL
NOIEMBRIE
E toamnă!
Un laitmotiv pentru decorul de maro în care ne petrecem zilele lunii noiembrie, prelungirea firească înspre iarna care cu siguranţă ne va gasi şi anul acesta la fel de bucuroşi şi binedispuşi spre sărbătorile cu care sezonul alb debutează. Toamna are un efect specific, umezeala şi covorul de frunze, ceaţa şi lipsa animaţiei de pe alei, dă o notă specifică oraşului.
E linişte, doar fâşâitul roţilor de bicicletă îmi povestesc despre căldurile toride ce-mi încingeau cauciucurile astă-vară, de lumea şi vegetaţia cu care Grădina Mare se umplea de viaţă. Deşi pare o zonă părăsită, Gradina, în debutul lui noiembrie, emană o atmosferă deosebită, sobră prin definiţie, dar elegantă la atingerea cuvintelor.
Am ieşit la o ultimă plimbare cu bicicleta pe anul acesta, cu faţa ascunsă de un fes şi gulerul unui fâş gros, o plimbare peste nostalgia lunilor în care pe aceste alei nu se putea circula decât pe jos. Nu e nimeni, singura fiinţă sunt eu, pedalând încet, precum un septagenar, atât de uşor de parcă întreaga natură nu ar dori să fie trezită din somnul în care a intrat. Dar ştiu, ştiu bine că acest somn va dura până dincolo de februarie, ştiu bine că bătrânii copaci, mai bine spus umbra lor schimonosită de goliciunea trunchilor îşi va reveni la podoaba verde peste câteva luni bune.
Bicicleta îşi învârte cu măiestrie în sensul său bine definit roţile, pe fondul ruginiu sub care atingerea se dovedeşte a fi un fâşâit continuu. Soarele, pierdut după cele câteva firicele de nori antrenează o mână de vrăbii în goana lor după o urmă de biscuite uitată – probabil – de vreun copil pe una din băncile părăsite. Îmi este gândul ancorat la limita unei idei dintre primăvară şi vară, când, pe aceeaşi bancă pe care mi-am poposit trupul a odihnă, aduceam elogii naturii şi culorilor în expansiune.
O zi de miercuri, pierdută în calendarul lui 2012, o zi în singurătatea unui mic parc, sub calda odihnă a aleelor, pe banca uitată de lume şi de timp. Pentru moment închid ochii, iar prin fereastra imaginaţiei defilează adolescenţi fugiţi de cursuri, prinşi sub euforia dragostei, dar şi cupluri de bătrâni, scoşi din pensia apartamentelor, către acest mirific covor de frunze.
Imaginaţia… alimentată de culorile toamnei, epatează prin fantasme personaje de mult apuse pe aceste meleaguri. În margine de parc, sub docurile părăsite de istorii şi investitori, dincolo de „zona liberă”, mai liberă ca niciodată de orice activitate, fluviul, semeaţa Dunăre, curge în nesfârşitul sens, antrenând pescăruşii într-un dans pe care doar aripile acelea albe îl pot oferi privirilor celor care mai au ochi şi pentru aşa ceva.
Şi pe Faleză sunt bănci, la fel de goale, la fel de părăsite de oameni ca şi cele din Grădina Mare. Faleza e searbădă, ocupată acum de câteva restaurante ambulante, străjuită de cele câteva pontoane la care sunt ancorate oarece pizzerii plutitoare. E linişte, poate doar coada unui căţel pierdut de stăpân de la naştere, mai lasă să se întrevadă faptul că peisajul e viu. Pe apă, o barcă veche, de lemn, devine apanajul unui pescar pierdut de vremuri prin Balta Brăilei, ce trage la rame contra curent, printre crestele mici ale valurilor bătrânului fluviu. Departe, în zare, un stol de ciori caută să-şi croiască drum prin văzduh spre Dobrogea. Soarele, ameţit de siropul ruginiu al toamnei, dă semne de amurgit spre Vesturi cu pretenţii chiar şi în peisaj.
Vremea crizantemelor „doboară toamna trandafirii”, vorba poetului, numai că bietele tufănele nu doresc sub nicio formă să zâmbească prin oraş decât prin găleţile pe post de vaze ale florăreselor din pieţe.
Vremea din ce în ce mai rece va aduce până la urmă şi albul zăpezii, plomba cea de toate zilele de prin şantierele deschise prin tot oraşul şi neterminate, dar şi peste dealurile de mizerie care îngroapă urbea de ani buni.
Bulevardul este şi el părăsit, doar câţiva copii îşi fac de lucru printr-un morman de frunze uitate ce gunoieri de câteva zile bune. În mintea lor inocentă, copilaşii încă mai au zâmbet, probabil vreo licărire de speranţă pentru oraşul-amintire.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
SE IMPUNE O DICTATURĂ A VIRTUŢII. INTERVIU CU MARIA DIANA POPESCU
Stimată doamnă Maria Diana Popescu, interviul de faţă este, pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere, o premieră. Mai exact, pentru prima oară intervievez o persoană de mare fineţe a Duhului, având o valoare spirituală încă ne-explorată decât destul de fugitivo-superficial, de către hermeneuţi - dar atât de discretă cu sine însăşi, încât ai zice că „lucrează sub acoperire”, sub pseudonim. Am răscolit tot Internetul, pentru a afla, înafară de titluri de cărţi, versuri sapienţial-orfice şi articole de o eleganţă şi, concomitent, incisivitate (intelectuală şi critică) exemplare – şi niscaiva date biografice : n-am aflat decât lucruri ţinând de ideatica dvs. splendidă, am „legumit”, cu aleasă desfătare, formulările dvs. subtil-sentenţioase, din articole, dar nimic despre omul cu personalitate tetrestră, omul de „carne şi sânge”, omul care să devină un con-locutor solid, non-fluid. Pe de o parte, vă admir, necondiţionat, superba dvs. discreţie, în acest veac al exhibiţionismului, al imposturii şi al mahalagismului mondializat! Dar, cu următoarea informaţie seacă: „Maria Diana Popescu - eseist, critic, poet, jurnalist, redactor şef-adjunct - revista „Agero"- Stuttgart, consilier editorial – „Slova creştină", redactor şef ag pe rime (n.mea: nici nu ştiu cum se traduce sintagma: “redactor şef ag pe rime”), Preşedinte al Societaţii Academice Art Emis, vicepreşedinte al societaţii culturale Art Emis, membru al Academiei Olimpice Române, filiala Vâlcea, senior editor revista Pietrele Doamnei, 14 volume publicate” – la care se adaugă un „tablou” (vast şi fascinant, nimic de zis) al operei scrise/editate de dvs., până acum: Lumea dintre gânduri - poeme; Trecutul din clipă - poeme; Urmă de stea - poeme; Atingere de înger - poeme; Dialoguri privilegiate, vol. I - interviuri; Vechimea veşniciei - poeme; Cursuri de şantaj - poeme; Cai crucificaţi la simpozioane - poeme; Imperfectul perfect - poeme; Dialoguri privilegiate, vol. II - interviuri; Dialoguri privilegiate, vol. III - interviuri; ...Restul este legendă!- poeme; Omenirea în paragină savantă - eseuri. În curs de apariţie: Clopote şi incendii – poeme.
N-am prea devenit un „răsfăţat al ştiinţei despre oameni”! Totuşi, oamenii (mai ales în climatul de hiper-suspiciune, din zilele noastre, când mai toţi „se dau” tocmai ce nu sunt şi nu vor fi niciodată, pentru a manipula mai uşor, din spatele cortinei), oamenii, zic, trebuie să-şi cunoască, şi întru viaţă, măcar cât de cât, modelele de duh, spre a căpăta încrederea (absolut necesară) de a le urma. Şi dvs., din multe puncte de vedere (nu doar scriitoricesc, ci, în primul rând, poate, din acela al atitudinii, al verticalităţii de cetăţean/Om al Cetăţii - „Cetate” numită România, numită „lume”) vă constituiţi într-un autentic model ontologic. Academicianul Academiei Europene, Gheorghe Păun, afirmă despre dvs., într-un articol: „Iat-o, de-o pildă, pe Maria-Diana Popescu. Marie şi Diana, în acelaşi timp, predestinare încă de la botez, ursită de ursitoare darnice, dar nu mult doritoare de consens. Fragilă până la evanescenţă (nu o spun eu primul), pioasă la modul înalt al termenului, „trăind parcă pe furiş” (şi asta am citit-o undeva), cu o delicateţe uneori anacronică – mai ales pentru vremea noastră tarată de indelicateţe, elegantă în fiece gest, pregatită parcă să mângâie lumea pe creştet în fiecare clipă, dar si mintoasă până aproape de limita agresivităţii – mai ales pentru vremea noastră superficială, plină de aplomb (gazetăresc), rapidă în gând, rapidă la condei, eficientă, mobilă şi productivă, îndragostită vizibil de limba română. Volume de poezie, volume de interviuri, publicistică – ba chiar şi fotografie. Metafore-filigran, pictate cu pensulă orientală, pe hârtie de mătase, pe bob de orez, dar şi metafore ample, puternice şi neaşteptate, convingătoare; un aer firesc-învăluitor de rană poetică, de damnare, de simţire hipertrofiată, asumându-şi toată melancolia lumii şi încă ceva pe deasupra, dar şi răzvrătirea unui spirit liber, interogativ, bântuit de setea de dreptate (existenţială), cu un solid antrenament filosofic, livresc sau doar dobândit prin iluminare poetică. Titluri de carte care sunt poeme în sine, interviuri care-i fac să transpire pe cei intervievaţi (ştiu ce spun, că şi de-aceea am folosit mai devreme cuvantul „mintos”), o prezenţă (cu cadenţă) de invidiat în cetatea literară, nu totdeauna comodă pentru cei din jur, niciodata ignorată. Spuneam, Marie şi Diana în acelaşi timp, prind-o cine poate într-un singur paragraf, într-o singura pagină”.  Am reţinut (dincolo de admiraţia sa nedisimulată, pentru activitatea Duhului dvs. rebel, profund, subtil-inflexibil, efervescent, proteiform şi multiplu-demiurgic) două expresii, pe care le păstrez, pentru că sunt perfect de acord cu ele: „fragilă până la evanescenţă” şi „trăind parcă pe furiş”. Vă rog să mă credeţi că respect, cu religiozitate, intimitatea oricui…dar, în acelaşi timp, credeţi, vă rog, omului aflat „sub vremi”: că, departe de a avea curiozităţi maladive, de „ţaţă”, încerc, şi eu, o frustrare, ca şi academicianul Gheorghe Păun, în faţa unei atât de pronunţate „evanescenţe” şi a unei „furişări existenţiale” atât de evidente. Cu mult tact şi delicateţe, aş dori, o clipă, să îndepărtăm un colţ al Voalului Isiac - să se întrevadă, măcar parţial, ce şi cine există dincolo de misterul „marianic” ori de cel al „Artemidei/Dianei” – …şi aş vrea să n-o păţesc, eu („instigatorul la dezvăluire”), totuşi, precum Acteon, cel transformat în cerb - „încornorat”, ba şi sfâşiat de câini. În această Eră a Virtualităţii, aş îndrăzni să-mi doresc să „dau mâna”, interneristic, cu o non-virtualitate. Ca urmare, mă voi preface că vorbesc în numele „marii mase a spectatorilor”, care „cere o explicaţie” - vorba unui personaj emfatic şi ipocrit, din Maestrul şi Margareta (Arkadi Apollonovici Sempleiarov), al lui Bulgakov: „Vă rugăm, dacă se poate, să ne dezvăluiţi măcar câteva elemente ale existenţei dvs. concret-umane!” – pentru a avea certitudinea că vorbim/dialogăm „pe viu”/cu viii …iar nu în cadrul unei şedinţe de spiritism!” Sper că, prin această nevinovată întrebare, n-am devenit la fel de grobian, în esenţă, precum „musiu” APOLLONOVICI Sempleiarov. Şi chiar de m-aţi categorisi aşa, oare cine are şanse mai mari să afle ceva despre Artemis/Diana, decât „fratele” Apollon şi…”cimotiile” lui literare…adică până şi…”-ovicii”. N-am zis „mojicii”! Până şi Venus are un loc şi un mod de a se naşte, întru concreteţe geografică! Bunul Homer însuşi (deloc indiscret, în Înţelepciunea Orbirii sale), poate zice despre ea: „chipreşa zeiţă”! Veţi zice: „Homer este vizionar! El îşi interiorizează, în Duhul său, Naşterea Afroditei.” Bine-bine, dar unde mai vedeţi dvs., astăzi, şi în ce împrejurări – „homeri”, „vizionari”, „vizionarism”…? Totul devine de o concreteţe şi de un sybaritism şi egotism cu adevărat grobiano-dezagreabile. Unul ca mine ar dori să ştie, despre semenii săi, doar fragmente microscopico-iluminative: unde s-au născut, când au văzut lumina „apollinică”, ce orgolii au. Cer mult prea mult şi cu o indiscreţie revoltătoare şi lamentabilă, în acelaşi timp - aşa-i?
Stimate profesor doctor Adrian Botez, „din toţi cei care se ascund, sunt cel mai ascuns”, afirma Nietzsche. Viaţa filosofului era mai secretă decît opera sa, sau, mai exact spus, cunoaştem despre viaţa lui atît cît ne îngăduie opera. Scriitorii nu au biografie. Biografia lor este opera lor – măreaţă sau mai puţin măreaţă, spunea Noica. Aş vrea să fiu în acelaşi timp vestită şi necunoscută”, parafrazîndu-l pe Edgar Degas, însă mă subsumez modestelor mele scrieri (14 cărţi de autor, alte cîteva antologii) şi profesiei de jurnalist. Trăiesc pe furiş, astfel ca existenţa mea să nu incomedeze aleile cu sfincşi. Tactica dezgolirii merită reflecţie, trebuie să mă tem pentru mine, avînd în vedere linia vehementă a protestelor din cei 12 ani de presă scrisă, dar şi unele mesaje de la cei care mă pîndesc prin binoclu, metodic şi riguros, în turnul din care arareori mai cobor. Avem de-a face cu un public inteligent, el trebuie avertizat cu gradaţie prudentă că te afli în sprijinul lui. Rămân, totuşi, fidelă preceptului baconian De nobis ipsis silemus (despre noi înşine să tăcem), astfel ca faptele să vorbească. Vreau să ştiţi că m-am născut pe un deal în Ardeal, tocmai cînd ursitoarele erau plecate de acasă. Era marţi, 29 mai, zi de primavară. Bunicul meu, notar de meserie, de bucurie că în bătătură a mai sosit un nepot, m-a înregistrat cu altă dată decît cea reală. Călcasem pe pămînt cu impasul, s-a dovedit a fi aşa, am copilărit în partea opusă a ţării, bucuriile se opreau rar la poartă. Aşa se face că mi-am luat lumea în cap, am făcut o pereche de studii universitare, alte forme de învăţămînt cu durată de un an sau trei, şi ca toţi cei veniţi pe lume marţea, visez ca, într-un viitor apropiat, să mă înscriu la un doctorat. Ştiţi bine, e o modă în toate. Mă bucur, culmea, nu de cei 24 de ani cît m-am purtat prin şcolile patriei, ci de premiile la poezie şi de toate diplomele şi medaliile pentru publicistică din ultimii ani. Unul din pereţii casei e tapetat cu astfel de acte înrămate. Bucuria aceasta mă întinereşte cu cîte o amiază, mă îmbătrîneşte cu cîte un popas. Vîrstă nu am, stimate domnule Profesor Doctor, nu am avut niciodată, ca să nu mă tem de viitor. La urma-urmei, sînt mîndră că m-am născut marţea şi că pot enunţa despre mine ceea ce mi se pare fantastic: EXIST! Nu în simulacru, nu în automatismul pseudoraţional, nici în păienjenişul mitomaniilor colective, ci în actul cognitiv, în analiza critică a sistemelor de gîndire şi acţiune cu care mă confrunt.
Spune, despre dvs., Poetul Eugen Evu într-o recenzie (cf. Să aprinzi întunericul cu propria lumină - „Imperfectul perfect”, Editura Tiparg, 2007): „Maria Diana Popescu este evident în marş superb spre şi întru autocunoaştere, via livrescă, însă tensiunile înnnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul stării – rostuirii Poetului în Cetate - sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, iubitoare de semeni...” Asta era în 2007. Acum suntem patru ani mai târziu - 2011. Aţi ajuns, între timp, la „autocunoaşterea” despre care vorbea recenzentul cărţii dvs. de Poezie (observaţi, vă rog, că eu ortografiez Poezia, cu „P” - întru sacralitate)? Chiar îi iubiţi pe oameni? Mai merită oamenii să fie iubiţi, după cât de ne-oameni se dovedesc a fi, majoritatea (nu mă exclud, neapărat), şi încăpăţânaţi întru refuzul de Hristos?!
A vorbi despre atotcunoaştere este ostencios. Cu toţii tindem spre îndemnul fundamental al lui Socrate, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, însă cunoaşterea de sine se împotmoleşte în echivocul întreprinderii. Mobilul analizei eului nu e niciodată clar. Ezită între justificare şi acuzaţie, între eliberare şi înlănţuire, între recuperare prin cuvînt şi risipa prin aluzii ori imagini nebuloase. Atotcunoaşterea opune rezistenţe hotărîte metodelor măsurătoare, deşi se bucură de prestigiu teoretic în rîndul gînditorilor. E, poate, la mijloc şi teama de-o nouă „teologie”. Sondarea propriilor adîncimi, revolta perpetuă a unui gînd împotriva lui însuşi, răspund dorinţei fundamentale de clarificare, dar în paralel cu proiecţia publică a pierderii de sine, cînd eul este obiectivat simultan cu obiectivarea caracterului public la care se supune.
Însemnă că, eu, MDP, subiectul confesiunii, devin un Eu redus la condiţia interiorităţii; şi spre deosebire de experienţa religioasă, experienţa interiorităţii nu-şi acordă altă autoritate decît sinele. Sustrăgîndu-se tentaţiilor publice, eul meu ar suspenda orice transfer între sine şi socialul-public, a cărui dorinţă este, de regulă, de a manevra statutul subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect şi fiinţă poate fi chiar o iluzie, o hologramă pentru public. Fiecare dintre aceste entităţi este animată de forţe proprii, de un flux continuu, predeterminat. Confesiunea sinelui este tocmai un recurs la această ruptură, la scindarea care permite abolirea prea strictei deteminări a mecanismelor de funcţionare a relaţiei interior-exterior-public.
Atotcunoaşterea şi confesiunea despre ea, apar, stimate Profesor Doctor Adrian Botez, atunci cînd conştiinţa şi experineţa sinelui se întîlnesc cu practica, iar eu, subiectul MDP, m-aş putea transforma în propriul instrument de cunoaştere, de investigare a lumii. A lumii interioare şi exterioare. Vorbesc despre conversia sentimentului persoanei, despre acea deplasare a locului pe care l-aş ocupa în propria imaginaţie, în propriile sunete şi energii încătuşate în propria materie, procese care ţin mai degrabă de iniţiaţi, de psihologia sonoluminică. Mişcîndu-mă zilnic între Dumnezeu şi neamul meu”, mai caut încă unde este eul meu în cel mai înalt grad. Mă mai aflu împotrivă sau pentru o temă, o idee, pe care nu le-am dus pînă la eroism, în sfera profunzimii, pînă acolo unde să beneficieze de avantajul unor repere încercate chiar de mine. Încă mai transfer în casa cuvintelor întrebări esenţiale, întrebări necheltuite. Pînă la urmă, fiecare cuvînt are casa lui, în care locuiesc căutările. Să fie acestea toate ochiul atent spre atotcunoaştere? Habar nu am. Am însă libertatea să aleg, potrivit lui Ţutea, frînghia agăţată de cer, spre lumină sau să cobor în întuneric. Iată bipolaritatea libertăţii mele! Cu toate că mă îmbrac în salopeta căutătorului chiar şi la Operă, port mănuşi de dantelă în război şi susţin că nimic nu se compară cu iubirea acelui microcosmos şi microteos din miezul fiinţelor. De aceea, uneori mă cocoţ pe acoperişul lumii şi fac pe îngerul păzitor. De sus se vede bine pe pămînt şi nici gîndacii nu mi se mai par dezgustători.
Alteori, nu-mi pot stăpîni zîmbetul de dispreţ la ideea că în fiecare zi urc în acelaşi TREN şi ajung înapoi, pe Pămînt, unde îmi aduc aminte de Baudelaire: „Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă înconvoaie la pământ, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă! Şi tot încerc să gust, de ceva vreme, din aceste în-fericiri. Cît despre iubirea de oameni, e adevărat, suprapopularea oraşelor o inhibă. Sînt prea mulţi oameni de iubit: la serviciu, în comunitate, şi că în mod repetat ne este suprasolicitată disponibilitatea de a empatiza, intervenind instinctul de conservare, care duce, în cele din urmă, la izolare afectivă. Totuşi, mă încăpăţînez şi cred că ne-am născut într-un „imperiu creştin”, al cărui suveran, Dumnezeu, promulgatorul legii supreme a iubirii, este de o bunătate fără precedent şi ne va ţine aproape.
Prof. univ. dr. Marian Barbu scrie despre dvs., ca ziaristă şi scriitoare (cf. Prozatori cu ştaif - Maria Diana Popescu: „Este de minune ce pledant pro causa se arată jurnalista Diana Popescu, atunci când referirile sale se circumscriu României, interesului pe care politicienii actuali ar trebui să-l arate mersului normal al ţării, spre bunăstare şi civilizaţie”. De ce mai iubiţi România „asta”, când atâţia o hulesc, o fură ca pe... „ultima fraieră din lume” - …sau o părăsesc, fug de ea „ca dracul de tămâie”, le este „ruşine cu România”, scuipă înapoi, când pleacă de pe aceste meleaguri „blestemate” etc. O iubiţi, poate, din spirit de contradicţie?
Pe domnia sa, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, am avut onoarea să-l cunosc în 2011, la Festivalul Naţional „Rotonda Plopilor Aprinşi”, desfăşurat în „Capitala Tipografilor”. Un mare spirit, un nume cu rezonaţă în galeria de spirite contemporane, intelectual rafinat, căruia îi mulţumesc pentru aplecare asupra cărţii mele. Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, mai ales în acest timp învolburat, cînd, lovită mişeleşte, România se clatină pe marginea abisului capitalist, iubirea de ţară ar trebui predată în clasele elementare, la fel cum se predă Religia. Patriotismul, sau iubirea de ţară, nu sînt exagerări, ci subdiviziuni ale iubirii, ca întreg. Cine iubeşte valorile identitare şi perene, îşi iubeşte neamul şi ţara. După lovitura de stat din 1989, România nu a avut parte de niciun moment constructiv. Deasupra noastră parcă pluteşte un blestem care zădărniceşte redresarea. De aceea, pasul în inima patriotismului este imperios necesar.
Ziaristul şi scriitorul româno-australian George Roca scria despre volumul al II-lea, Dialogurilor privilegiate: „Volumul II apărut în acest an, ne prezintă 60 de personalităţi româneşti selectate din diferite domenii de activitate, de la literatură la politică şi de la artă la spiritualitate… de la excentricul matematician american de origine română, Florentin Smarandache, până la actorul Emil Hossu şi de la regizorul Geo Saizescu, la măicuţa Gabriela, de la Mânăstirea Nămăieşti, via binecunoscutul politician epigramist, Mircea Ionescu Quintus. Suntem curioşi să descoperim „surprizele” şi „entităţile” volumului III”. Eu, ştiind că acest volum al III-lea a apărut, nu mai am curiozităţile dlui George Roca, deci, vă întreb aşa: vă fascinează personalităţile? Vă fascinează cât de pitoresc a creat Dumnezeu nu doar Cosmosul exterior, ci şi cosmosurile interioare? De ce scrieţi, cu aceeaşi fascinaţie şi aprigă curiozitate intelectuală, despre un VIP (politic sau artistic) şi despre o călugăriţă? Ziariştii de azi fac bani grei pe seama VIP-urilor (divorţate, căsătorite, re-divorţate, re-căsătorite). Nu vreţi să faceţi avere, de pe urma profesiei de jurnalist?
Să ne amintim de despotismul imperial al Romei, care, ajuns în faza decadenţei, a pus pe acelaşi plan virututea şi viciul, onoarea şi lipsa de onoare, cunoaşterea şi ignoranţa, astfel încît conceptul adevărului, legile eticului erau simple opinii şi convingeri subiective. Astăzi, ca şi atunci, realitatea culturală joacă dur.
Vorbesc despre o evaziune a culturii, despre tot mai evidenta ei funcţie patognomonică, ca bun de consum, care sufocă valorile şi tradiţia. Omul capitalist consumă ceea ce i se sugerează cu obstinaţie. Aşa îşi manifestă conformismul, aderenţa la turmă şi autonomia individuală. Mass-media îl ajută, întreţinînd un permanent flux poluant care ţine de modele, de comportamente, de mod de viaţă şi limbaj. Englezismele se joacă la mintea noastră, dar nu căutăm mijloace de apărare împotriva bombardamentului. În curînd vom constata că mai mult de jumătate din fondul nostru lingvistic provine din surse străine. Sclavului modern, domninat de mentalitatea confortului, puţin îi pasă de cosmosul interior, de atotcunoaştere, de Divinitate sau de „Coloana infirnitului”, cînd OK-ul e mai scurt şi mai simplu. Societatea capitalistă nu face decît să prolifereze epuizarea fondului de valori prin virtualizare, secătuind cultura şi viaţa spirituală. De fapt, înlocuieşte omul din om.
Drieu la Rochelle, în lucrarea „Mesure de la France”, afirma că în viitor nu va mai fi nimic de conservat. Valorile morale şi spirituale, familia şi pricipiile existenţiale, vor fi „praf şi pulbere”. Chemînd în faţa naţiunii instanţa personalităţilor intervievate, doresc profilarea unei a „treia căi”, una de întors acasă, în sînul spiritualităţii şi valorilor neamului românesc. Interviurile pe care le realizez se înscriu în cultura comunicării, ca dimensiune naţională, şi au, cred eu, puterea caracterului de evidenţă şi de conservare a valorilor şi semnificanţilor care le motivează. Mac Luhan spunea că mijloacele din cîmpul existenţei ar trebui înţelese ca „prelungiri ale simţurilor”: cartea - extensia ochiului, roata - extensia piciorului, îmbrăcămintea - extensia pielii, sistemele şi circuitele electronice - extensii ale sistemului nervos central”. Am putea spune că fiecare personalitate intervievată reprezintă prelungirea spiritului ei în naţional şi universal.
Într-un editorial recent din revista „Agero” Stuttgart (Iluzia puterii), dvs. concluzionaţi aşa: „Nu m-au interesat niciodată comentariile părtinitoare în favoarea celor care au deconstruit România,  favorabile celor din haită, care îi aruncă în faţă, precum apele la mal, pe mîzgălitorii de hîrtie, pe aiuriţii şi obsedaţii veacului acestuia. Generaţiile au avansat,  nu mai acceptă informaţii ieftine, nu mai pot fi duse cu zăhărelul istoriei. În ceea ce mă priveşte, rămîn credincioasă şi ataşată sentimentului patriotic, modelelor de integritate morală şi spirituală ale neamului, aşa cum Părintele Galeriu ne povăţuieşte: <<Faptele dau mărturie, nu gura noastră păcătoasă>>”... De ce ar trebui să ne mai intereseze ce au spus cei precum Părintele GALERIU? Părintele GALERIU a murit, de mult/demult. Oare Nichifor Crainic traducea o durere REALĂ (sau: necesară, bună de/la ceva), atunci când scria poemul său, cu titlul „Unde sunt cei care nu mai sunt?
S-au ascuns în lumina celui nepătruns”. Însă au rămas învăţăturile lor, „cunoştinţa adevărată”, precum ne spune Sf. Marcu Ascetul, dăruită oamenilor de către Dumnezeu, astfel ca împărtăşindu-ne din ea să credem înainte de toate în Cel ce ne-a dăruit-o”. Trăim într-o lume a concurenţei acerbe între sisteme oscilante, o lume în care domneşte o atît de flagrantă disparitate a mijloacelor de modelare umană, o atît de falgrantă ignoranţă faţă de valori! Pierderea modelelor este apogeul fatal al acestei societăţi libere de orice reper. Neîntrebuinţarea valorilor produce o mare risipă societăţii. Omul modern dispune de terminale tehnologice care îi aduc acasă, cu un un simplu clic pe maus, modele din lumea întreagă, fara ca el să mai cerceteze, să afle, să constate. Exagerînd puţin, afirm că omul viitorului va fi un cocon tehnologic, îmbrăcat într-un costum de date, intrat într-o forma tehnică de comă. Tehnologia virtuală a întărit tendinţa de însingurare a individului, l-a înstrăinat căutarii de sine şi raportării la modele. Încă din sec. al XIV-lea, Cuviosul Nil Athonitul vorbea despre apariţia lumii tehnologico-digitale, despre pervertirea relaţiilor interumane: După anul 1900, către mijlocul sec. XX, oamenii acelor vremuri vor deveni de nerecunoscut. Bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza folosirii hainelor şi purtarea părului..., în societate vor conduce pofta trupească, desfrânarea, sodomia, faptele rele şi crima. Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om, ca acesta să descopere un mod prin care un om poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului”. Etapă arsă deja la nivel global. Deşi aş contrazice paragraful ultim. Ştiinţa şi cunoaşterea de la Dumnezeu vin.
Mă rog, dincolo de dezgustul pe care tristul spectacol politic şi economic îl provoacă asupra noastră, ştiu sigur că omenirea e în mîinile lui Dumnezeu. Dar mă întreb, cutremurată de răspunde: oamenii ce fac? Vin ei în întîmpinarea Creatorului? Omul este o fiinţă mult prea fragilă ca să nu simtă nevoia „idealulului de frumuseţe, de moralitate şi bunatate”, cum îl descrie Dostoievski pe Iisus, Cel împodobit cu deosebite calităţi intelectuale, volitive şi spirituale. Nu este şi nu poate fi nimic mai desăvîrşit decît minunea apariţiei unui astfel de ideal în mijlocul omenirii. E timpul reîntoarcerii la modelul de iubire supremă, oferit de istoria şi teologia creştină. Este ora exactă a creştinilor patrioţi!
Am observat (v-am şi mărturisit într-un e-mail), că articolele dvs. din ultimul an s-au radicalizat – atât prin ton, cât şi prin conţinut şi chiar prin formularea frazei. De ce acum şi nu mai demult? Şi, totuşi, în primul rând: DE CE?
În mod inevitabil v-aţi întrebat cît vom mai gazdui în noi surdina pe care o impunem toleranţei şi complicităţii cu haosul. Toleranţa nu mai poate fi un concept de lucru, în condiţiile în care poporul a devenit un robot controlat cu telecomanda. În condiţiile în care nimeni nu mişcă, nicio idee nu răsare, nicio cerere nu e luată în seamă, dacă nu se apasă pe butonul de la Cotroceni. Jefuirea şi vînzarea ţării după lovitura de stat din 1989, îmbogăţirea rapidă a clasei politice, sărăcirea poporului, austeritatea numai pentru mulţime şi chiverniseala pentru guvernanţi, au adus România la limita răbdării. În schimbul supunerii şi resemnării, poporului i se aminteşte mereu de criză, de sacrificii şi de faptul că neascultarea va face (ca la o simplă pocnitură din degete, dacă îndrăzneşte să mişte în front), să-şi piardă şi bruma de pîine.
Mi se pare absurd, ca acum, în ceasul al doisprezecelea, societatea să ofere lecţii de belcanto politicienilor afoni, din moment ce nici protestele nu mai sînt eficiente. Fie că e vorba de politic, economic, cultural, în anii de presă scrisă, audio şi video m-am ocupat de negarea procesului de serializare a falselor V.I.P. -uri şi valori, şi nu mică mi-a fost mirarea cînd viespile au trimis spre mine roiuri de ace. Nu avea dreptate Hegel afirmînd că modul de „a cugeta” al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd sîntem în stare să-l negăm? Nu fac apologia războiului, încerc prin protestul scris să trezesc conştiinţe, să-i fac pe corupţi să se simtă frustraţi de imoralitatea lor, încerc să oblig şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe, dacă nu cumva rechizitoriul capitalismului trebuie curăţat definitiv. Nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit. Se impune o „dictatură a virtuţii”, după expresia bine cunoscută a lui Sloterdijk.
Sunteţi redactor şef-adjunct/editorialist, la revista „Agero"- Stuttgart. Deci, cunoaşteţi, mult mai bine decât aş putea eu să cunosc situaţia cultural-spirituală şi economică a Germaniei. Ştiam, dintotdeauna, că Germania este Patria lui Goethe, că Germania este „locomotiva economică” a Uniunii Europene – şi că numai „păcatul” nazismului a făcut ca, în fruntea Uniunii Europene, să păşească („de ochii lumii”), Franţa şi Anglia. Dl prof. univ. dr. Viorel Roman afirma, însă, într-un articol din revista Armonia („Germania se autolichidează”), analizând o carte a lui THILO SARRAZIN („Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen”, Műnchen 2010), că: „Sistemul şcolar este, de ani buni, precar, universitatiile mediocre. Instituţiile fundamentale germane: Familia, Armata şi Biserica, sunt din ce în ce mai şubrede. Prima se destramă, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare”. Domnia sa se referă, în articolul cu pricina, şi la (celebrul, de-acum!) „Plan Morgenthau” („Germania trebuie să devină o păşune”)…Acestea să fie, oare, urmările „binefacerii” ocupaţiei anglo-americano-franceze (deci a „forţelor sănătoase ale capitalismului”!) a fostei Germanii Federale? Sau capitalismul nu e ceea ce credeau românii („salvarea României!”), înainte de 1989: oare capitalismul gâfâie, azi - sau dă chiar semne de agonie? Atunci, de ce România trebuie să ia/ „împrumute” (în plan spiritual, în învăţământ, mai ales) drept modele, nişte „zei de lut”, care se prăbuşesc? Oare noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. - cu premeditare? ASTA (n.mea: mesajul acesta) să ne fi comunicând, oare…”Mioriţa”?! Mereu, „ea” de vină?
Pentru că şi-au disputat pînă la gelozie şi epuizare supremaţia Europei, apusul puterilor europene nu mai poate fi evanghelizat. Va veni în curînd vremea ţărilor din grupul BRICS. Germania ar trebui să mai dea din cînd în cînd cîte un refresh neuronilor ocupaţi cu istoria. Însă nu avem dreptul să ignorăm faptul că Germania a renăscut din propria-i cenuşă, din ruinele celei mai teribile conflagraţii a omenirii. Aşa cum sovieticii au devastat România postbelică, tot astfel, Naţiunile Unite au procedat cu Germania învinsă. Aţi făcut referire la Planul Morgenthau, un fel de reactualizare a Tratatului de la Versailles din 1919. Pentru cei care nu cunosc, în cartea sa, „Germania este problema noastră”, Harper & Brothers Publishers - New York şi Londra,1945, autorul, Henry Morgenthau a schiţat programul preventiv împotriva unei ipotetice posibilităţi ca Germania să poată începe un Al III-lea Război Mondial - „Planul Morgenthau”. În treacăt fie zis, se pare că astăzi, alţii au această intenţie. Prevederile planului au fost concepute astfel încît să distrugă tot ceea ce se construise în Germania celui de Al Treilea Reich. Voi aminti selectiv doar cîteva din cele aplicate:
- teritoriului Germaniei învinse a fost împărţit între Aliaţii ocupanţi-învingători;
- au fost confiscate toate utilajele, în special cele din centrul puterii industriei germane (zona Ruhr) - demontate şi „transferate” la Naţiunile aliate (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) ca restituire (?). Toate instalaţiile industriale şi echipamentele care nu puteau fi deplasate au fost complet distruse, la fel şi dotările altor industrii cheie, ce ar fi putut ajuta la refacerea industriei;
- toate şcolile şi universităţile au fost închise pe o perioadă în care Comisia Aliată de Educaţie a formulat un program de reorganizare riguros controlat.
- „crema” capetelor luminate germane a fost şi ea supusă unui tratament similar. Operaţiunea americană „Paperclip” le-a furat nemţilor elita materiei cenuşii (un singur exemplu edificator: Wernher von Braun - creatorul rachetelor V1 şi V2, unanim considerat „părintele” programului spaţial al S.U.A.). Marea Britanie şi U.R.S.S. au procedat identic. Ar mai fi multe de spus, însă spaţiul se îngustează. 
Mai mult decît evident, astăzi, Germania este din nou o mare putere europeană, economică şi militară, cu un sistem de învăţămînt superior organizat. Nu e cazul să-l comparăm cu dezastruosul nostru sistem de învăţămînt postdecembrist. Nu „noi, românii, vrem să ne sinucidem spiritual, cultural, educativ etc. - cu premeditare” - v-am citat, ci argaţii autohtoni aserviţi puterilor mondiale. Ei vor să transforme România într-un „teritoriu fără locuitori”... poate pentru a o repopula ulterior. Distrugerea unei ţări nu se mai face astăzi prin confruntări armate. Se poate şi paşnic, adică economic, prin subjugare. Cînd eşti dator vîndut, eşti ca şi cucerit, adică ai capitulat în faţa lor - cazul Greciei. Nu cred că i-ar conveni Germaniei să rămînă fără insulele de la Baltică, aşa cum ceruse Greciei, ca un prieten salvator, să-şi vîndă insulele? Cînd e vorba de luat, de ce să nu se încerce, angelic, Mediterana cu degetul? 
Revenind la ţara noastră, iată că, în timp ce multe state europene îşi modernizează şcolile, dar şi legislaţia referitoare la instrucţie şi educaţie, (cazul recent al Primului Ministru englez, care şi-a asumat răspunderea în Cameră, fiind la un pas de a-şi pierde mandatul), la noi, surogatelor occidentale, luate drept modele, au dat naştere, pe fondul debusolării interne, unor tulpini otrăvitoare pe care s-au altoit moravurile uşoare, corupţia şi non valorile. Fără un for cultural de trebuinţă naţională, în 22 de ani de libertate au trecut fraudulos graniţa în ţara noastră mişcări laice şi religioase destabilizatoare, confiscînd parte din registrul valoric al spiritualităţii. Reprezentanţi ai Puterii au politizat instituţiile culturale, media şi de învăţămînt, lor fiindu-le aservite trusturi de presă, de radio, reviste şi ziare. Iar noi am acceptat tacit falsificarea realităţii.
Degeaba s-au deschis atîtea de instituţii de învăţămînt privat, dacă miniştrii de după 1989 au dizolvat puţin cîte puţin sistemul public de educaţie. În şcoală românească de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, notele nu erau mediate. Erau atribuite pe merit. Dovada? Calitatea învăţămîntului de atunci, la toate nivelele, era net superioară celei de azi. Peste tot în lume, şi la noi, taxa şcolară a viciat sistemul de notare şi pe cel de apreciere a gradului de cunoaştere. Raţiunea studentului de azi, e clară: „dacă vrei să plătesc taxe în continuare trebuie să mă treci.” De aici şi afacerea diplomelor false. Avem armate de licenţiaţi şi doctori în ştiinţe. Mulţi au pătruns la catedre importante, dar puţini sînt buni, şi mai puţini au aşezare de gînditor. Cam asta a adus capitalismul. Şi nu văd diferenţa între clamatele cozi de altădată din faţa alimentarelor, care se vedeau de pe lună, asemeni zidului chinezesc, şi cele de acum, care s-au mutat la oficiile de somaj şi la cantinele pentru săraci. Atunci, momenclaturişti trăiau modest, astăzi detaşamentele de politicieni şi ciocoi ne sfidează din munţii de averi, plesnesc de bunăstare şi lux, disputîndu-şi România ca pe un tort. Nimeni n-a umblat în opinci în perioada anterioară, de acum înainte vom umbla poate cu blacheuri în tălpi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. Atunci era Cîntarea României şi Cenaclul Flacara, acum, manele, divertisment şi prostituţie televizată. Capitaliştii care ne-au cerut să deschidem porţile organismelor internaţionale, au vrut de fapt să ne lăsam cuceriţi, ca să ne poată domina. Patriotismul şi economia au fost luate la vale de tăvălugul hedonist al globalizării, cu urmări dăunătoare pe termen lung asupra intra-istoriei noastre. Mult-vehiculatul program de a pune capăt izolării, fabricat de ideologii capitalişti, a urmărit ruperea statelor de propria evoluţie social-economică şi culturală. Nu lichidarea înapoierii, nici modernizarea statelor, nici ajutorarea, nici aşa-zisa eliberare, ci libertatea marilor puteri de a pătrunde pe teritorilul statelor vizate, în vederea acaparării de noi resurse naturale, aducătoare de venituri colosale. În relaţia dintre pacea lumii şi intra-pacea popoarelor, capitalismul cotropitor nu mai respectă principiile fondatoare ale statelor. Nerespectarea suveranităţii popoarelor a dus la exacerbare relaţiilor internaţionale, iar pacea globală este permanent în pericol.
Am o opinie uşor diferită despre capitalism: capitalismul, stimate Profesr Doctor, e un sistem forţat, corupt, războinic, mimetic, bazat pe interese de grup, nu pe interese consensuale şi omogene. Totul mi se pare o mutare menită să ne jignească percepţia, cu atît mai mult cu cît se vorbeşte de pacea şi libertatea popoarelor cu mîna pe trăgaci: Irak, Egipt, Libia, Siria, iată a venit rîndul Pakistanului şi Iranului. Întorcîndu-mă la România, înainte de lovituta de stat, pecetluită la Malta, învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Nu prea era libertate individuală, spun trăitorii. Azi eşti liber să-ţi dai copilul, pe bani grei, la şcolile particulare ale bogătaşilor, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota la materie. Astăzi stai cu frica în sîn ca o să ajungi şomer, eşti liber pe naiba. Doar să mergi pe jos. Pentru că nu-ţi ajung banii de abonament la transportul în comun. Astea da, „succesuri” şi „inexactitudini!”
Într-un interviu dat de Maestrul Tudor Gheorghe lui George Rădulescu în Adevărul, 2 septembrie 2011, acesta afirma: „Mi se pare că nu mai avem intelectuali rasaţi. Vă amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost intelectual”. Ce părere aveţi? Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea: <<Romulus Vulpescu, „fost intelectual>>. Vedeţi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti <<ales>>, eşti <<rafinat>>”. Ce părere aveţi despre modul cum România îşi tratează adevăraţii intelectuali: domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Traian Ungureanu, Sever Voinescu-Cotoi. Preşedintele Traian Băsescu le oferă avionul prezidenţial, ca să-i ţină domniei sale de urât, la Neptun, iar eminentul traducător al lui Villon ori Rabelais este „fost intelectual”. Tot Maestrul Tudor Gheorghe afirma: „Pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău şi a devenit mârlan” Oare cum să scape nobilul popor urmaş al Magilor Kogaionului – de mârlănie?
România are extrem de multe capete luminate, recunoscute mai mult peste graniţă. Statutul intelectualului român s-a şubrezit în perioada aceasta de disoluţie internă. Cum instituţiile abilitate cîntă la instrumentul nepotrivit, intelectualul nu mai poate fi dirijor. E mai degrabă un outsider, şi cu greu va putea fi readus în ipostaza sa istorică. Ignorat şi dezamăgit de starea în care a fost adusă ştiinţa, cercetarea, cultura, nu mai aşteaptă de la vremuri cine ştie ce isprăvi revoluţionare. A început un fel de mers în nume propriu. Cu siguranţă nu vom mai avea un Eminescu, un Iorga, un Tuţea, un Noica, un Eliade, un Nae Ionescu, un Cioran et caetera, personalităţi impunătoare prin opera pe care au creat-o.
Din ungherele în care societatea aruncă lucrurile inutile, din deasa şi strîmba pădure a capitalismul, respiraţia intelectualului abia se simte. Văd şi eu, mă tulbur şi mă mînii, că valorile şi creatorii care au împodobit decenii la rînd patrimoniul naţional, şi pe care îi consider un fel de sfinţi, sînt scoşi din manuale şi aruncaţi în debara de nişte diavoli ai nisipurilor mişcătoare, care au creat mormane de gunoaie în cultură, transportate de autorităţi în condiţii de artă. Adică acoperite ecologic şi servite pe masa culturii naţionale, ca o dovadă de exhibţionism, echivalentă cu scuipatul pe stradă, cu înjurătura autobuz sau cu manelele asculte la mobil în instituţia şcolii. Promovarea subculturii este parte a aşa-zisei revoluţii culturale, promovate de instituţiile abilitate, pentru care normalitate înseamnă atentat la simbolurile sacre. Nu mai vorbim despre literatură, artă, învăţămînt, sluţite şi ele de-a binelea. Mare parte din cărţile premiate sînt bune de pus pe oala cu smîntînă, de citit la o şedinţă plictisitoare de guvern sau la o masa rotundă cu tema crizei economice. Autorii lor candidează, cu intenţie sau nu, la titlul de cea mai penibilă literatură scrisă pînă acum. Înjurăturile de patrie şi neam au făcut celebru un lăcătuş mecanic, iar acum este tradus şi acceptat în Europa.
Adolescentul avangardist Geo Bogza afirma pe vreme lui: „Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei. De cîte ori trec pe Calea Victoriei, fie vară, iarnă, sau orice alt anotimp, de undeva din văzduh sau din mine, se aude o voce care mă înfioară, spunînd convingător: Eu, prea înalt pentru Calea Victoriei...”. Parafrazîndu-l, afirm fără sfială: prea înaltă Calea Victoriei pentru astfel de „mîrlani”, citîndu-vă. Radu Carneci, un poet al dragostei pe hîrtie, mi-a declarat în interviu: „eu scriu poezia bunului simt, am democraţia bunului simţ". O parte a literaturii a devenit o plajă de nudişti, populată de exaltaţi şi de obsedaţi sexual. Stimate profesor doctor Adrian Botez, să-i luăm metodic pe enunţaţi: pe Horia Roman Patapievici l-am condamnat la inexistenţă, cu mai multe capete de acuzare, din care amintesc: inadmisibila declaraţie cu debaraua despre Poetul Nepereche, cărţulia „Politice”, afacerea de milioane de euro „România Medievală”, care făce un deserviciu imens culturii şi României, şi altele, în care denigrează cu limbaj violent neamul românesc. Pentru cei care încă nu au citit celebrele sale cărţi, cîteva perle din puţul gîndirii lui H.R.P.:
Geografia României: Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)
Istoria românilor: Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63).
Cultura românilor: Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din „Politice”, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49).
- „Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56).
- „România are o cultură de tip second hand a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr.24/ 2005).
Populaţia României:23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din „Politice” , de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53);
- „Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34)
- „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu“ (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
Limba română:
Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din „Politice“, de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)
Viitorul României:Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană (după Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr. 24 / 2005)
Institutul Cultural Român are rolul de a susţine şi de a promova cultura românească în lume, însă, H.R.P., cel care ţine în mîini soarta culturii româneşti şi imaginea ei pe mapamond a pus la zid şi a mitraliat practic ceea ce a mai rămas din cultura noastră, după 1989. Cînd spunem I.C.R., imediat ne vine în minte cuvîntul „scandal”. Din 2005, de la investirea sa în funcţie, abuzurile s-au ţinut lanţ, fondurile alocate proiectelor culturale şi cele pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional, au fost cheltuite fără folos în complexe statuare de prost gust în Bucureşti, în vreme ce clădiri istorice şi monumente de patrimoniu se clatină sau sînt demolate de rechinii imobiliari pentru a construi în locul lor zgîrie-nori sau baruri de noapte. Să ne amintim binecunoscutele scandaluri în care a fost implicat I.C.R.: expoziţiile porno de la New York şi de la Berlin, cazul „Turnători la Academia de Vară”, imagini pornografice şi blasfemii la adresa creştinismului, ale „artiştilor” Alexandru Rădvan şi Sorin Ţara, premierea de către organizaţia Gay and Lesbian Association din Suedia, pentru serviciile aduse et caetera. Pentru că şi-a făcut treaba cu zel, preşedintele României, pe 16 ianuarie 2009, printr-un decret semnat de domnia sa, l-a reconfirmat în funcţia de director (cu rang de ministru-secretar de stat), pentru un nou mandat de 4 ani (pînă în 2013), şi l-a copleşit cu cea mai înaltă distincţie ale României.
Doi, cu toate că m-a dezamăgit atitdinea sa faţă de preşedinţie, între plăcerea şi interesul cu care l-am citit pe Liiceanu şi nevoia de a o citi pe doamna „Nobelă", îl aleg pe primul. În mult-dezbătutul dialog de la Ateneu, „bunul simţ intelectual şi eminenţa liiceană" i-au dat o lecţie personajului venit să împroaşte cu noroi, sub considerentul că un aşa premiu îi permite. Ceea ce a scris şi ce a făcut drăgălaşa Nobelă după ce a plecat din România, nu poate fi mai presus decît opera şi viaţa lui Liiceanu, de pildă, dedesubtul căruia, laureata, se poate aşeza la rînd, poate cu mai multă demnitate. A luat Nobel-ul susţinută de nemţi, dacă am în vedere pe Amos Oz, unul dintre importanţii contracandidaţi. Mulţi nu ştiu cine este Gabriel Liiceanu, pentru ca nu l-au citit. Place unora sau nu, Liiceanu e o valoare prin opera sa, exceptînd, desigur, modul cum s-a raportat şi se raportează la diferitele contexte. Mai multe puteţi citi în editorialul meu, „Nobel, Oskar şi Gabriel”.
NICOLAE BREBAN scrie în 4 octombrie 2011, aşa (altădată scria invers), în ziarul Adevărul: „Nu, nu ne temem că, aşa cum o cred unii exegeţi, neînţelegând-o, această <<mişcare>>, ea s-ar putea repeta; nu, deoarece suntem aproape siguri că ea se va repeta într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. În <<ea>> se află <<încapsulat>> prea mult adevăr, mai bine-zis o prea mare sete sau voinţă, nu... de putere, ci de înţelegere a <<ceea ce suntem>>. Aţi avut (sau chiar emis), vreodată, vreo părere personală (iar nu înghiţită pe nemestecate, de fapt, nici nu e „felul” dvs., mai exact, mestecată de-a gata de propaganda de stânga şi de dreapta, egal), despre Mişcarea Legionară? Dacă da, care şi cum? [La această întrebare, dată fiind <<CORRECTNESS POLITICAL>>, puteţi răspunde sau nu, puteţi reformula etc.]
Stimate Profesor Doctor Adrian Botez, informarea prin gimnastica surselor a fost întotdeauna cauza deformării adevărului istoric. Fiecare este responsabil pentru afirmaţiile pe care le face, apoi, eu nu am căderea unei judecăţi asupra afirmaţiilor lansate de scriitorului Nicolae Breban. Domnia sa are dreptul să facă uz de propriile convingeri, apoi să revină asupra lor. Anumite fraze scoase dintr-un context pot deforma percepţia pentru cei care nu cunosc „întregul”. În ceea ce priveşte paranteza domniei voastre, dintr-un principiu foarte sănătos, „nu înghit nimic pe nemestecate”. Cu atît mai mult o informaţie. Poate cădea greu la stomac, iar indigestiile creează confuzii şi convulsii. Cu privire la Mişcarea Legionară s-au scris pogoane întregi, au curs tone de cerneală, bună şi rea, pro şi contra, reală şi/sau falsă. Înainte de a abordare, orice teorie, fie şi conspirativă, are ten de capodoperă. În urma dezbaterii şi intrării în ciurcuit, unele devin erori care traiesc cît/precum o capodoperă. După Al Doilea Război Mondial, dacă cineva era interesat să te scoată din scenă, striga: „Legionarule!”. Deşi comparaţia poate părea deplasată, astăzi se practică acelaşi procedeu gratuit, cu degetul arătător îndreptat în sens invers: „Securistule”! „Comunistule”! După căderea capitalismului, ce va fi? La zid cu „Capitaliştii”, cu toţi instruiţii la şcolile politice de vară ale zecilor de partide. Şi tot aşa, ne rotim ca apa care ajunge apă. În istoria scrisă s-a dat de multe ori cu banul, mulţi şi-au construit cariere şi doctorate pe ruinele istoriei, prestidigitînd adevărul şi actele de trădare ale poporului. În faţa istoriei trebuie să fii dezinteresat, într-o oarecare măsură chiar deposedat de tine însuţi, de aşteptările tale, pentru a face loc adevărului. Măsluirea lui e o funcţie a imprejurarilor istorice în care a apărut. Las aceaste teme în seama istoricilor patrioţi şi de bună credinţă, autorităţi în domeniu: prof.univ. dr Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Ioan Scurtu şi alţii. Nu sînt istoric, am aprofundat fenomenul la care vă referiţi doar cu titlu informativ, aşa că ar fi „Politically incorect” să mă pronunţ de la peluză. Ceea ce se ştie cu certitudine este că „mişcarea” a apărut ca o replică la „Marea Revoluţie din Octombrie” din Rusia şi la ideologia bolşevică, într-un moment în care curentul naţionalist circula în toată Europa. Mai tîrziu, conjunctura în care s-a aflat România şi întreaga planetă a facilitat numeroase modificări de poziţie şi de percepţie, asupra cărora nu e loc să insist. Îngăduiţi-mi să glumesc, numai pentru a „survola” întreaga sagă a problematicii, în maniera lui Păstorel Teodoreanu, cu referire la noul partid creat după 23 August 1944 (P.M.R.) şi la foştii membri ai Mişcării Legionare: „Camarade, nu fii trist/ Garda merge înainte/ Prin Partidul comunist!” - valabilă şi pentru noul guvern, format dăunăzi pe genunchi, pentru a astupa gura străzii.
Prin revista „Contraatac” (pe care am creat-o, ca replică, în 1999, la pagina de murdării/blasfemii, la adresa lui Mihai Eminescu, din revista Dilema), eu şi colegii mei de redacţie am încercat, în ciuda tuturor şi îndurând adevărate prigoane, să păstrăm un echilibru spiritual, între lumea de azi (cu nebunia, dar şi cu cerinţele ei „teribil de imperative” - cerinţe faţă de care am considerat - ba chiar despre care ne-am permis, „cu nemaipomenită obrăznicie”, să clamăm - că trebuie să avem o atitudine foarte ascuţit-critică, pentru ca să nu fie otrăvită şi înghiţită de neant, iarăşi, o generaţie de tineri, întreagă) şi Tradiţie. Să păstrăm bunul-simţ românesc ancestral. Cât încă (şi dacă) mai suntem în stare să-l recepţionăm. Aş dori (la fel ca şi colegii mei de redacţie, toţi) opinia dvs.: am reuşit, oare, prin revista noastră, în cât de mică măsură, să apărăm valori ale Duhului, ori ba? Vă rog să mă credeţi că nu e o întrebare retorică. Deloc, ci aşteptăm răspunsul dvs., de ziarist profesionist, cu sufletul la gură şi suntem dispuşi la schimbări, în conţinutul şi „alura” revistei...după cum vă vor fi sfatul şi părerea.
Alături de operă şi de realizările de mărime ale domnei voastre, fără îndoială, doriţi să vă situaţi în continuitatea profundă a tradiţiei noastre spirituale, încercînd să-i puneţi în lumină bogăţia şi prin revista CONTRAATAC, pe care o străluminaţi, şi a cărei rostuire şi rostire continuă acţiunea de educaţie naţională, ca aspect de rezistenţă a spiritului românesc în faţa tăvălugului demolator al vremurilor. În pofida greutăţilor, CONTRAATAC insistă pe misiunea de oglindire a valorilor din spaţiul românesc. Creaţie a domniei voastre, care sînteţi un spirit iniţiat, ataşat slovei, un spirit care se revendică din linia celor a căror operă le sporeşte existenţa, CONTRAATAC s-a impus prin valoarea autorilor găzduiţi, prin fermitatea şi caracterul avizat al opiniilor, prin modul elegant de a polemiza. CONTRAATAC este o realitate culturală, o „instituţie” cu tradiţie. Minunat este că revista îşi păstrează însemnul percepţiei echilibrate din afară. Misiunea domniei voastre, ca întemeitor şi conducător al unei atmosfere culturale, este onorantă, dar deloc uşoară, avînd în vedere înţelegerea că „trebuie să facem artă, cultură şi literatură în spiritul şi din izvorul nesecat al geniului nostru, ca popor”. 
Vă mulţumim, cu adâncă reverenţă, pentru cinstea pe care ne-aţi făcut-o, de a fi OASPETELE DE ONOARE al revistei noastre! Dacă veţi dori să faceţi chiar mai mult decât atât, şi să colaboraţi (cu rubrică permanentă sau fără…!) – …sunteţi, oricând, primită cu tot respectul şi cu tot dragul, în mijlocul nostru!
Eu vă mulţumesc, dinstis Profesor Doctor Adrian Botez. Sper ca dialogul nostru să fi atins puţin din caracterul dinamic al moralei. Mă retrag să potrivesc ceasornicul exisenţei la presiunea vremurilor.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

INTERVIU CU VAVILA POPOVICI DIN STATELE UNITE
Cum Elena Ceaușescu a lăsat-o pe Vavila Popovici
fără dreptul de a-și tipări propriul volum de versuri
Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe cum să le folosească. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este alegată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iarna - patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândește la Institutul Politehnic din Galați.
I-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Și-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și alte treisprezece de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii. 
„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regăseşte în poezia dvs.?
Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.
Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete... Ne străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reușim.
Aţi debutat în revista „Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?
La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că a citit şi i-a plăcut ce am scris. 
De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?
Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând de la editură: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele; nu puteai mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Să nu-mi spună cineva că mai exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…
Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?
Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindcă între timp apăruse „cenzura economică”. Au fost și oameni buni care m-au sponsorizat.
 „Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul „Piticul din ceaşca de cafea”, ca un „semn că sufletul nu cere odihnă”?
Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceaşca de cafea» care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”
Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit... V-aţi gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeană: Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină... Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihna”!
 „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/ Dar vânt şi umbră iar o umflă...”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?
Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept...” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri...
Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când începi să ordonezi răspunsurile și îţi construiești o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire, în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori nu vin... Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departe-le nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.
“Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea - printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează? 
Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre Bacovia că este „un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton şi chinuit”. M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.” Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”
Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare: „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!
A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi, în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?
Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate. Există poate şi o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, alţii în scris. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.
Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?
 „Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii. Această carte însă, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o.
De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?
De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.
La ce lucraţi în prezent ?  
Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindcă a țâșnit ca un izvor din sufletul meu. Am băut repede din apa lui, să nu sece cumva. După ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv - englez-român – pentru care am și pregătit o selecție de poeme din volumele publicate până acum.
Cum arată viitorul?
Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă... Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.
Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?
Să iubească mult şi să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.
Ce hobby-uri aveţi?
Am avut destul de multe în viaţă. Acum mi-a rămas doar muzica.
Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?
O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă... Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.
Octavian D. Curpaș (Phoenix, Arizona - SUA)

ADINA SAS-SIMONIAK – UN JURNALIST DIN CHICAGO
CU PREOCUPĂRI CULTURALE SI INEPUIZABILE RESURSE CREŞTINE
Adina a venit pe lume într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad și ca orice copil și-a iubit părinții, care din nefericire, astăzi nu se mai află printre noi. Pe tatăl ei îl descrie ca pe un om cu ochi bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mică. Un om pasionat de poezie și care a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism, de la el moștenind de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama, de profesie asistentă medicală, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul că s-a aflat mereu în slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea și dragostea sinceră pentru cei suferinzi. Dacă femeia care i-a dat viață Adinei Sas - Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizică a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, însă sub aspect interior, pentru că și-a dorit dintotdeauna să fie un sprijin pentru sufletele „bolnave”.
Să ne întoarcem la ziua în care te-ai născut. Când s-a întâmplat acest eveniment, unde și ce ai vrea să ne spui despre părinții tăi?
Tavi, în primul rând, îți mulțumesc pentru inițiativa acestui interviu. Interviul are o parte bună, aceea că pot împărtăși publicului despre Dumnezeul pe care Îl iubesc, dar și o parte mai puțin bună, ca să zic așa, deoarece prin acesta mă fac vulnerabilă, mă deschid, îmi iau jos vălul care mă făcea „misterioasă”… Începutul a fost în 10 ianuarie și așa cum ai ghicit, n-am să îți spun anul în care m-am născut ci doar că m-am născut în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, județul Arad. Tatăl meu, plecat la Domnul, ca de altfel toți din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mică. De la el am moștenit pasiunea pentru poezie, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama a fost un om practic, a fost mereu în slujba oamenilor, fiind asistentă medicală; toți oamenii din satele din împrejurimi apreciau consacrarea și dragostea ei sinceră pentru cei suferinzi. Dacă ea s-a ocupat să vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat într-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel îmi doresc să fiu un sprijin pentru sufletele „bolnave”.
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din vremea copilăriei?
Îmi amintesc multe experiențe frumoase din copilărie, totuși, legată de primii muguri ai talentului actoricesc, îmi amintesc vag, mai mult știu din ce îmi spuneau părinții și vecinii, că pe la 4 ani, supărată fiind că bunica m-a pedepsit datorită unei năzbâtii, mi-am făcut „bagajul”- o bocceluță în care mi-am pus câteva haine, o pereche de pantofiori, o bucată de pâine și o sticlă de plastic cu apă și… am plecat de acasă. O, nu, nu pe furiș, pur și simplu mi-am luat rămas-bun de la ai mei și le-am spus că merg să locuiesc în pădure, unde este libertate să fac ce vreau, departe de „răutatea” bunicii și de pedepsele aplicate. Și fiindcă tata îmi tot striga din prag că acolo sunt lupi furioși, am luat și o bâtă mare proptită de poartă, cu care bunicul „bătea” nucii… Am privit spre pădure și cu ochii la deal, m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmărit îndeaproape fără să știu. Sigur că m-am mai oprit pe drum și unor persoane mirate le-am explicat că tocmai am decis să îmi părăsesc căminul și să iau drumul sălbăticiei, că pot fi mâncată de lupi dar, decât să fiu certată pentru lucruri „de nimic” mai bine să mă „pape” lupul, că mi-ar plăcea să îi văd pe toți ai mei cum se rup în două de plâns după mine, dacă cumva îmi vor mai găsi osemintele… Îmi plăcea mult să joc acel rol de victimă. Dar, nu am făcut prea mulți pași, că o vecină intuind care este situația, m-a invitat la o „cafea” de vorbă, înainte de a merge să îmi dedic viața „pustiului pădurii”. Și acolo, la un pahar de sirop de căpșuni și întinzându-ne la multă vorbărie, a apărut Moș Ene care m-a trimis direct în brațele iubitoare ale bunicii ce aștepta cuminte semnalul la care putea să mă „recupereze”. De asemenea, tot în jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe „scenă” (banca de la stradă), imitând chitara, pianul, îmbrăcată cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane și încălțată cu pantofii ei. Așa că, toți trecătorii beneficiau de un spectacol gratuit care, se spune că nu era rău, Dumnezeu înzestrându-mă cu voce frumoasă.
Cum ai descrie anii de liceu și ce a avut special acea perioadă pentru tine?
Am absolvit liceul de matematică-fizică Ioan „Slavici” (azi „Moise Nicoară”) din Arad. Încă din copilărie am cochetat cu ideea de a fi actriță, așa că și în liceu mi-am alimentat mult dorința aceasta și am făcut pași „faptici”, înscriindu-mă în trupa „Teatru veșnic tânăr” din Arad, o trupă de tineri talentați, selectați de actrița Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lecții de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus în mine temelia pe care am clădit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit însă și tentația păcatului, dorința avidă de glorie, de a fi cineva, dar a fost și un timp în care m-am înfruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu... Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a plăcut momentul poetic: „A venit toamna...” de Nichita Stănescu.
Să înțeleg că nu ai avut și alte opțiuni, doar... Teatrul?
În adolescență am studiat muzica clasică și folk și o vreme m-am gândit să dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a învins.
În ce an ai devenit studentă la Teatru și când ai absolvit facultatea?
Am reușit la Academia de Teatru din Tg. Mureș, secția Actorie în 1991 devenind licențiată în actorie în 1995.
Ce materii ți s-au părut cele mai interesante și ce roluri ți-au plăcut?
Mi-au plăcut - Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii și civilizației, Dansul, Canto. Sigur că au fost interesante și materii ca: Acrobație, Scrimă, Pantomimă. Am savurat fiecare curs, mi-a plăcut să cunosc cât mai mult și m-am străduit să îmi însușesc aceste cunoștințe pentru a fi o actriță bună. În facultate am jucat Eleva din Lecția a lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab) - mi-a plăcut mult acest rol, a fost greu dar frumos. De asemenea, la clasă am jucat-o pe Sonia, într-o dramatizare după „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legată.
Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?
N-aș putea spune că am avut cu toate ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindcă l-am trăit. Adică, pur și simplu m-am transpus în personaj, iubindu-l așa cum era, chiar negativ. Am vrut să merg pe linii noi, fără să mă inspir din ce au făcut alții. L-am considerat rolul meu și trebuia să îl trăiesc în modul meu, unic, cu toate celulele ființei mele.
Ai avut vreo experiență deosebită în perioada studenției?
Da, am avut o experiență care mi-a schimbat sensul, viața, tot, m-a renăscut dintr-un alt „aluat”. Este cea mai frumoasa experiență din viața mea. Încă înainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu soț. El era creștin, eu credeam în tot felul de filosofii, îl citisem pe Kant, Schopenhauer și era un mare amalgam în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserică, copil fiind, dar crescând mi-am zis că Dumnezeu nu este „modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trăi. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorința de a știi dacă Isus există. Și dacă da, sincer, vroiam să iau cumva legătura cu El pentru a mă schimba și pe mine și pentru a gusta pacea Sa. Interesant este că, în nevoia mea de a-L găsi am dorit să acopăr acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINȚĂ care ne iubește, ne ascultă rugăciunea și dorește să comunice cu noi. Aceasta am înțeles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oară să mă rog sincer și spontan. Și așa, m-am apropiat tot mai mult de brațele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu cu atât simțeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate am căzut la picioarele Lui și L-am rugat să mă primească așa cum eram și să îmi șteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn și Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieții mele și m-a împlinit.
S-a văzut o diferență în viața ta?
Da! „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a văzut o mare diferență în modul meu de a gândi, în raportarea la semeni, iar valorile creștine au doborât idolii non-valorilor din viața mea.
Totuși ai decis să nu profesezi. De ce?
Am văzut că mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (și aceasta este ceva trecător în această lume), dar Hristos mi-a dat viață veșnică, a revărsat iubirea Sa în viața mea... Cum să mai trăiești într-o lume iluzorie, jucându-te de-a viața, când poți să trăiești deplin și să te bucuri de prezența lui Dumnezeu?
Care a fost următorul pas după absolvirea Academiei de Teatru?
După absolvirea Academiei de Teatru m-am ambiționat să „atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii „Viața spirituală” la Televiziunea din Arad și am reușit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat în fiecare sâmbătă o oră de emisiune creștină, program care s-a retransmis în fiecare duminică dimineața. O scurtă perioadă am realizat și emisiunea „Agenda culturală” în cadrul căreia am avut bucuria să îi iau un interviu regretatei actrițe Leopoldina Bălănuță, o actriță de mare valoare pe care am admirat-o mult.
Să trecem la viața ta particulară. Când te-ai căsătorit cu Simi și când ați venit în Statele Unite?
M-am căsătorit cu Simi în decembrie 1995, iar în aprilie 1997 am venit în Statele Unite.
Cum a continuat cariera ta peste ocean?
Fiindcă sunt sentimentală, mi-a trebuit mult timp să înțeleg că „aici trebuie să îmi fac rostul”, m-am simțit ca un lăstar rupt din trupul copacului și mă dureau nervurile de atîta dor de ai mei, de țară, de prieteni, de „acasă”... După câteva săptămâni de la sosirea în Chicago am început să realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditații creștine ș uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta și-a încheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Creștina Română din Chicago. O scurtă perioadă am realizat emisiuni creștine, de turism, dar și recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.
Vorbește-ne despre activitatea ta publicistică. La ce ziare și reviste ai colaborat și ai publicat?
Debutul a fost în revista „Oastea Domnului” unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat în „Flacăra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevărului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”, apoi, timp de câțiva ani, am editat revista Televiziunii Creștine Române: „Creștinul în acțiune”. În aprilie 2003 a văzut lumina tiparului prima ediție a revistei „Orizont creștin”, pe care am publicat-o câțiva ani, iar din 2008 am început să realizez site-ul: www.orizontcreștin.org.
Revista „Orizont creștin” este probabil singura care i-a unit pe creștinii din diferite confesiuni: ortodocși, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Încă de la început am dorit ca aceasta să-i unească pe creștini în jurul lui Hristos și nu în jurul unei orientări sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoți, creștini, cu condeiul în mână, arzând de dragul Domnului și pe paginile revistei niciodată nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbătut doar subiecte comune din Sf. Scripturi și teme care ne unesc. Revista a fost distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, în bisericile române de aici și a fost bine primită, mai ales că a fost un fel de revistă-caleidoscop care cuprindea: articole creștine, articole diverse, rubrici ca: „Știați că...?” (curiozități), „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine... pentru gospodine!”, „Sănătate”, „Colțul de literatură”, „Maxime și cugetări”, rebus, etc. În 2002 am publicat prima mea carte de versuri: „Perpendiculara pe un colț de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat două cărți de versuri: „Semnul vieții” (o plachetă cu versuri ale pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) și cartea de versuri „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Și, sigur, am avut bucuria să îmi văd scrierile publicate pe site-uri creștine: www.bruxellesmission.org, www.pasi.ro, www.saltmin.com, mihaimarin.wordpress.com, www.crestini.com, www.confluențe.ro etc.
Ești un creștin implicat, activ?
Dacă a fi implicat, activ înseamnă a te „arunca” în apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un creștin activ. Fac însă prea puțin din câte ar trebui să fac, dar mă doare durerea lumii și am o mare pasiune de a câștiga suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Ce altceva mai faci în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea ta de căpătâi la ora actuală?
În primul rând, mă străduiesc să fiu o mamă și o soție bună. Sunt binecuvântată de Domnul avându-l pe Simi și doua fetițe: Shanea, de 5 ani și jumătate și Mayra, care a împlinit în iunie 2 ani. În al doilea rând, mă ocup de consiliere spirituală. Sunt multe femei singure, neînțelese, în depresie și au nevoie de cineva să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, mă întâlnesc aproape zilnic cu persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu și le ajut să găsească drumul spre cer.
Pentru că ești actriță, te-ai gândit vreodată să faci film creștin?
Da, de multe ori. Și încă mă gândesc. Aștept însă ca Dumnezeu, dacă va fi voia Lui, să mă direcționeze întra-colo, să îmi deschidă o ușă... Mi-ar plăcea să fac și teatru creștin, considerându-l o formă contemporană eficientă de evanghelizare.
Ai dori să ne relatezi o anumită experiență pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
Da, aș vrea să vă povestesc cum Domnul, în îndurarea Sa cea mare, ne-a dăruit-o pe Shanea, minunea pe care o așteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea și, după două eșecuri, după perioade în care mă simțeam umilită, ca apoi să devin resemnată, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfătuiește: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine și mi-a făcut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Răspunsul a venit în scurt timp. Am rămas însărcinată, spre marea noastră bucurie. Dar iată că, după 8 săptămâni au reapărut exact aceleași simptome premergătoare pierderii sarcinii, așa cum s-a întâmplat cu două sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul și El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcină a decurs fără nici o complicație, fără să întrerup lucrarea la care eram chemată. Pe 17 decembrie 2006 s-a născut Shanea, care este o binecuvântare pentru noi, ca și Mayra, de altfel. Domnul a făcut multe minuni în viața mea și consider că acesta este modul Lui obișnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecătorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu „activ”, aș putea zice, care comunică cu noi și intervine în viața noastră, dacă Ii dăm voie.
Ce hobby-uri ai?
Sunt pasionată de Domnul, aș vrea să-L explorez și să cresc în relația cu El. Îmi place să citesc Sf. Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu și răspuns la dilemele mele. Îi citesc cu plăcere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala și unele cărți mi se „lipesc” de mâini. Consider un hobby dar și o responsabilitate să vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: www.orizontcrestin.org și pe care vă invit să îl vizitați. Sunt fascinată de drumeții, îmi place muntele, dar și marea, pădurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamăt la frumos, la artă.
După părerea ta, care este cheia succesului spiritual?
A rămâne în Hristos. Îmi amintesc acum o rugăciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith și care suna așa: „Doamne, iată mâinile mele. Ți le consacru. Ajută-mă să nu atingă nimic care nu este pe placul Tău! Și aici sunt picioarele mele. Ți le dăruiesc Ție. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care-L pot întrista pe Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu rețină nici un gând și nici o imaginație care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependența de Domnul, dăruire totală Lui, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deține cheia succesului spiritual.
Ce planuri de viitor ai?
Nu aș vrea să las din mână condeiul, deși grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordială pentru mine. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, aș dori să public o carte de versuri și eseuri: „Clepsidra cu sentimente” și lucrez la un roman despre viața trăită fără Domnul și întoarcerea mea în brațele Sale. Mai am încă multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau să stau la dispoziția Domnului, ca El să îmi deschidă oportunități de a-L sluji. Sunt flexibilă în mâinile Sale și liniștită. Sunt liniștită ca lutul în mâinile olarului care îl modelează să fie frumos și folositor.
Cum crezi că ar trebui să fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influentă în lume?
Eu cred că Biserica trebuie să fie o torță în lumea aceasta de întuneric și păcat. Creștinii ar trebui să iasă din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile și să meargă în lume, în tranșee, acolo unde se moare, acolo unde este durere și deznădejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mângâie, leagă rănile, ridică poveri. Ne-am obișnuit să nu avem probleme, să ascultăm cuminți predica și să plecăm acasă cu conștiința împăcată că am fost la Casa Domnului. Sau poate, dacă avem un pic de „râvnă” ne îndreptăm atenția spre cei din țară (vorba unui creștin: „toți fac misiune în România, aici, în „Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Și are dreptate. În Chicago, de exemplu, sunt câteva zeci de mii de români care nu au o întâlnire personală cu Domnul. Pentru ca biserica să fie influentă trebuie, în primul rând să fie îmbrăcată cu putere de sus, fiindcă numai Duhul Sfânt poate să scoată un om din mocirla păcatului. Apoi, cred că biserica trebuie să își cunoască bine menirea de evanghelizare și să înceapă această misiune cu „Ierusalim”- ul unde ne-a așezat Domnul și în al treilea rând, să folosească resursele mass mediei (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.
Octavian D. Curpaș (Phoenix, Arizona - SUA)
CARTILE ZEIT
ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR DE ELENA MATETOVICI, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2010
Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general.
În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.
Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă.
Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare… şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi.
Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legislaii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.
În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări.
Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului
Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.
Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară.
Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.
Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi.
Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.
Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi.
Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat.
M-aş bucura să primesc impresiile dumneavoastră pe adresa: elena_matetovici@yahoo.com.
Elena Matetovici
REVERENTE CRITICE...
ÎNSEMNĂRI DE ISTORIE LITERARĂ, DE PETRE FLOREA
Un masiv tom, format înalt, de 440 de pagini, cu un titlu convingător şi relevant, „Însemnări de istorie literară”, Editura Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti, 2011, semnat de cercetătorul şi exegetul Petre Florea, cuprinde peste douăzeci de studii de istorie literară, publicate între 1978-2008, în prestigioase reviste: „Academia Română”, „Biblioteca”, „Academica”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista de etnologie şi folclor”...
Petre Florea este un... „şoarece de bibliotecă”, în accepţiunea mai mult măgulitoare şi respectuoasă, deşi uşor ironică; adică un cercetător meticulos şi disciplinat, elegant şi responsabil; cu un acut simţ al respectului faţă de autenticitatea documentului studiat, ca şi pentru afirmaţiile pertinente, trecute prin filtrul unei rigori rafinate.
Studiile sale, pe orice temă de cultură literară, multe dintre ele cu aplecare spre folclorul românesc, ori spre alte domenii „protejate” de vălul uitării sau al degradării prin ignoranţă şi prin înclinaţia spre derizoriu, date lucrurilor peste care trece nemilos timpul, recâştigă acea aură de actualitate, de valoare şi autentic avute iniţial.
Bibliotecar o viaţă întreagă în sălile Bibliotecii Naţionale Militare, cercetătorul Petre Florea s-a luptat cu nepăsarea, cu înclinaţia de a fi micşorată valoarea lucrurilor, peste care Chronos a trecut ca un tăvălug nemilos, şi exista pericolul uitării, al degradării şi al stopării perenităţii. Domnul Petre Florea are cultul moştenirii trecutului, pe care-l aduce la lumina zilei în doze homeopatice, cu respect pentru detalii şi autentic, probate cu trimiteri bibliografice stufoase, până la pedanteria ‚scorţoasă” a exhaustivistului, a perfecţionistului. Studiile sale sunt ample, arborescente, cu divagaţii largi, savant orchestrate, pe zeci de pagini, depăşite ca spaţiu tipografic, de multe ori, de trimiterile, citatele şi bibliografia, docte şi uşor pedante, preţioase pe alocuri, din subsolul paginilor.
Are vocaţie de... „eminenţă cenuşie” pentru oricare dintre subiectele studiilor sale de istorie literară, de fapt, de istorie culturală adiacentă, folclor, publicistică, arta scrisului etc. Scriitorul Petre Florea este un cumul de arhivar, de arheolog, de istoric, şi de toate la un loc, pentru că nu operează decât cu certitudini, după care a scormonit cu acribia celui care se bazează doar pe probe, pe documente, pe acte, ca un veritabil avocat al apărării într-un proces de reabilitare a unor... vinovăţii venite dinspre uitare, din accidente sau din ignoranţă şi prostie. Este atât de convins că ceea ce face în demersul său de cercetător obişnuit cu praful de pe documente uitate, încât riscă... alergii de nerecunoştinţă sau de ignorare a faptelor pe care le scoate la lumină.
De altfel, aşa s-a conturat profilul său scriitoricesc încă de la debutul publicistic în revista „Îndrumătorul cultural-artistic din armată”, nr. 5/1968, unde a continuat să colaboreze cu studii despre Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, ca şi cu ample bibliografii cu prilejul diferitelor sărbători ale Oştirii române.
Editorial, scriitorul Petre Florea semnează, în 1974, într-o antologie editată de Biblioteca Militară Naţională, lucrarea „Participarea României la războiul antihitlerist, oglindită în literatura beletristică, dramaturgie, memorialistică şi cinematografia românească”; în 1975, „Manualul bibliotecarului din armată”; şi, în 1984, în „Bărbaţi ai datoriei”, 1848-1849, mic dicţionar, apărut la Editura Militară.
Coordonează editarea a două lucrări importante din opera folcloristului Tudor Pamfilie: „Dragostea în datina tineretului român”; în 1998; şi „Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări – după datinele şi credinţele poporului român”, în 1999, ambele în Colecţia „Mythos”, la Editura Saeculum 1.0 – Bucureşti. Consacrarea scriitorului Petre Florea vine cu volumele „De bello...”, în 2004, şi „Domnul de Rouă”, în 2005, la Editura Societatea Scriitorilor Militari.
Generosul volum de „Însemnări de istorie literară”, semnat de Petre Florea, este deschis de studiul : „Tudor Pamfilie. Contribuţii bibliografice”, un eseu amplu, de peste şaizeci de pagini, despre viaţa şi opera unuia „dintre marii noştri folclorişti, deşi nu a fost ceea ce numim astăzi un profesionist al acestei frumoase îndeletniciri; pentru că el a fost ofiţer în armata română şi de-aici şi-a procurat mijloacele de subzistenţă” (Op. cit., pag. 9).
Cercetarea este atât de completă, cu atributele unui document ştiinţific, încât nu este omis niciun document, nicio revistă, nicio carte, de unde să fie extrase un fapt de viaţă, o apreciere, iar aria de investigare este atât de stufoasă, încât de foarte multe ori citatele şi trimiterile din subsolul paginii sunt mai mari decât textul-demonstraţie, cum spuneam mai sus, dintr-o raţiune a adevărului ştiinţific, care nu acceptă fisura. Biografia lui Tudor Pamfilie este completă, începută din... leagăn, cu referire la părinţii săi, la şcoală, la Şcoala de Ofiţeri, la Război, la personalitatea ştiinţifică de folclorist cu vocaţie în perioada de pionierat a acestei discipline de cultură populară, orală. Domnul Petre Florea este cercetătorul-total, despre oricine, despre orice, analizează, combate alte posibile opţiuni, atitudini, nu uită niciun detaliu – de la biografia curriculară până la platforma arhivistică - din care rezultă că, de-aici încolo, nu mai încape o altă alternativă bibliografică. Este atât de sârguincios, atât de preocupat să convingă prin documentare de arhivă, de bibliotecă, încât riscă suspiciuni şi partizanate fără acoperire.
Salvarea sa vine din probitatea profesională, din insistenţa cu care-şi construieşte argumentele şi se supune unei flagelări habotnice, cu mâna pe inimă, sau pe Biblie, ca-n sălile de tribunal, numai că Petre Florea este de-o sinceritate angelică, dezarmantă. El are afirmaţii tranşante şi nici nu crede în... minuni, în destin dramatic şi nici măcar în talent pur şi simplu; el merge pe faptul de viaţă, banal, cuminte şi convingător, când afirmă că: “Tudor Pamfilie trebuie privit cu mai multă înţelegere şi studiat cu mai multă luare-aminte, spre valorificarea moştenirii lui la adevăratele cote valorice pe care le merită cu prisosinţă” (Ibid., pag. 18). Eseul este unul foarte complet, cu tot ceea ce se poate scrie despre opera ştiinţifică a lui Tudor Pamfilie şi, ca un respiro, ca un intermezzo, un itinerar sentimental prin viaţa marelui folclorist.
Următorul studiu, “Pan Halippa şi folclorul”, tot de mare întindere, peste cincizeci de pagini, porneşte de la ideea că Istoria nu-şi respectă statutul de... “arhivă de suflet” şi este foarte nedreaptă cu fiii ei, personalităţi, care i-au adus celebritatea, i-au asigurat continuitatea, perenitatea, aşa că Petre Florea îşi începe exegeza, la parametrii celei mai cinstite cercetări, ca un contrapunct necesar ordinii morale şi respectului pentru adevăr, cu un argument dintre cele mai la îndemână: “În ultimele patru decenii, numele omului politic ce s-a ilustrat mai mult decât meritoriu şi în domeniul literelor (Pan(telimon) Halippa – a intrat cu totul în uitare. Aceasta, pentru că a aparţinut Basarabiei, subiect tabu în publicistica românească a anilor dictaturii comuniste...” (Op. cit., pag. 73). Şi o ia gospodăreşte, în registru sobru şi respectuos al unei biografii necesare: “Pan Halippa s-a născut la 1 august 1883 în satul Cubolta, judeţul Soroca” (Idem); continuă cu secvenţe expresive şi revelatoare: “Ieşit din închisoare, nu renunţă la vechile crezuri naţionale...; redactează memorii către ambasadele marilor puteri occidentale, solicitând rezolvarea problemei Basarabiei...” (Ibid, pag. 85), şi încheie în strădania de a oferi cititorilor preocupările de o diversitate deconcertantă ale personajului: “O menţiune specială va trebui să acordăm şi omului de litere Pan Halippa...” (pag. 87),... “pentru dreapta aşezare a lui Pan Halippa în istoria folcloristicii” (pag. 109).
În ciuda staturii sale de intelectual rasat, Petrică Florea este tipul cercetătorului imprevizibil, care nici nu intuieşte riscurile unor afirmaţii, pozitive sau negative, de succes facil sau de insucces, dar este ferm pe poziţii şi este atât de... serios şi de “cu roşeaţă în obraz”, încât părerile sale despre “Mircea Eliade şi botanica din India veche”, din eseul publicat iniţial în “Academia Română. Memoriile Comisiei de Folclor”, tomul V, 1991, şi toată tevatura despre yoga, ca şi importanţa contribuţiei la înţelegerea tehnicilor mistice indiene, n-ar trebui să pună sub semnul întrebării întreaga şi originala operă a marelui scriitor român din exil.
Într-un alt studiu, “Slujitorii bisericii şi folclorul românesc”, eseistul are cea mai decentă şi pertinentă părere, pe structura unui discurs de-o tulburătoare autenticitate, din care rezultă că mănăstirile, copiştii, alături de diecii din cancelariile domneşti şi de toţi cei care au contribuit la răspândirea culturii în Evul Mediu din Moldova sau Ţara Românească, au un ascendent pozitiv faţă de Evul Mediu catolic, bigot şi intransigent, cu abominabilele şi condamnabilele crime ecumenice ale arderilor pe rug şi ale penitenţei umilitoare. Astfel, în maniera sa impecabilă de cercetător responsabil, care nu omite nimic şi nu uită pe nimeni, Petre Florea scoate la lumină un... pomelnic lung, lung, lung de slujitori ai bisericii, peste 150-200 de nume, fiecare cu o mică biografie civică, de la călugării Macarie, Azarie, Coresi până la mitropoliţii Dosoftei şi Antim Ivireanu, sau până în vremurile de azi la scriitorii-prelaţi Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Bartolomeu (Valeriu) Anania, Antonie Plămădeală, care au slujit şi amvonul dar au scos la lumină şi perle ale folclorului românesc oral, anonim şi colectiv: bocete, strigături, urături de Crăciun sau de Anul Nou; cu contribuţia unor etnomuzicologi, dirijori, compozitori, cântăreţi bisericeşti, psaltişti din folclorul muzical-literar ca George Breazul, Gh. Comişel, C. Drăguşin...
În alte două studii de mai mică întindere, Petre Florea se opreşte tot asupra unor cercetători din domeniul creaţiei populare orale, din care amintesc doar articolul semnat de Dimitri Caracostea “despre balada populară din Balcani a jertfei zidirii, adică despre Meşterul Manole”, sau recenzia la cartea lui Constantin Brăiloiu, “Sur une ballade roumaine – la Mioritza” (Genève, 1946), semnată de Petru Comarnescu, dintr-o lungă listă de personalităţi ale culturii româneşti interbelice (în “Folclorul în Revista Fundaţiilor Regale”, pag. 169-176); sau, în al doilea studiu, articole semnate de Nicolae Iorga: “Poezia populară trăieşte”; de Ovidiu Papadima: “Demonia naturii folclorice”, ori de Gh. Vrabie: “Conformism şi spontaneitate în folclor” (în “Preocupări de etnografie şi folclor la revista Ramuri – 1905-1947”, pag. 177-183).
Bibliograf meticulos şi responsabil, Petrică Florea are în tomul său masiv, “Însemnări de istorie literară” şi o “Addenda et corrigenda la bibliografia românească modernă” (pag. 213-216), cu referiri la “Activitatea Societăţii Academice Române, oglindită în presa vremii” (1866-1879). Cu o bibliografie stufoasă, pedantă şi precisă, pe câteva zeci de pagini, dintre care, cele mai multe sunt plasate în subsolul autenticităţii, la care autorul ţine atât de mult, figurează portretul cultural al lui Iosif Hodoş, “Membru fondator al Societăţii Academice Române, înalt for de ştiinţă şi cultură ce a premers pe planul vieţii spirituale unirea tuturor românilor... şi s-a impus în conştiinţa publică a vremii prin activitatea sa exemplară închinată fără rezervă emancipării compatrioţilor săi transilvăneni în condiţiile complexe ale dualismului austro-ungar” (pag. 27). Sau portretul lui Gheorghe M. Fontanin, dintre “figurile ce aureolează şi astăzi... o istorie a Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific al ţării” (pag. 265); ori dintre “Membrii străini ai Societăţii Academice Române” (pag. 287-337), printre care Edgar Quinet, filosof, poet, istoric şi om politic francez, pentru lucrarea sa “Les Roumains”; Giovenale Vegezi-Ruscalla, pentru “afirmarea cu putere a idealurilor de unitate, de suveranitate şi independenţă ale poporului român în faţa Europei”,... şi un lung, lung, lung catalog de 27 de savanţi şi oameni de cultură, printre care Charles de Linas, Alexei Uvarov, Franz Bock, Friederich-Max Müller, Julius Jung..., cu biografii stufoase pentru activitatea lor meritorie, din care, în prezentarea cercetătorului responsabil Petre Florea, parcă n-ar lipsi nici CNP-ul modern de azi.
Semnalând şi alte câteva studii de referinţă: “Dacii în viziunea unui scriitor bizantin”, “Un nedreptăţit: Ion Voinescu II”, “Traduceri uitate din creaţia eminesciană”, “Andrisantul cu domiciliul necunoscut”..., cartea “Studii de istorie literară” rămâne un monument de muncă asiduă, de-o manieră arhitectonică şi un tehnicism responsabile, cu sonorităţile şi amplitudinea unei lucrări wagneriene; un monument de valoare al muncii şi creaţiei unor oameni de cultură români, pe care Istoria îi uită sau se face că-i uită, din nevoia permanentă de altceva, dar un cercetător atent, meticulos şi responsabil ca domnul Petre Florea nu lasă să se adune colbul uitării peste valori culturale şi peste oameni...
Dumitru Anghel

SPIRITUALITATE ŞI CARACTER CREŞTIN, DE IOSIF TON – O CARTE APEL PESTE TIMP
Se întâmpla în anul 1988. Propaganda comunistă în România încerca să creeze falsa imagine că partidul merge înainte şi că niciodată epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier şi chiar de peste ocean, existau o mulţime de voci care anunţau sfârşitul erei totalitare şi începutul democraţiei, într-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau într-un proces de schimbare profundă în mai toate ţările socialiste, iar România nu avea cum să rămână în afara acestui proces istoric evolutiv.
Iosif Ţon – O voce la Radio Europa Liberă
Printre vocile celor care vorbeau despre începutul unei noi ere a libertăţii şi democraţiei pentru România se afla şi cea a lui Iosif Ţon, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa liberă, reuşea să menţină vie flacăra credinţei în Dumnezeu şi într-un destin mai bun. Având ocazia de a ţine o „slujbă religioasă evanghelică” pe calea undelor, pastorul Iosif Ţon a putut să zugrăvească înaintea ochilor minţii ascultătorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, în materie de „Spiritualitate şi caracter creştin”. În momentul de faţă, avem şansa de a citi mesajele prezentate de Iosif Ţon la postul de radio Europa Liberă în perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrăi atmosfera unei epoci care deşi a apus, încă ne mai determină prezentul şi poate chiar viitorul, ca popor român. Dorinţa cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinţa în spaţiul românesc şi de a-i face pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu şi la Scriptură. De aceea, cartea „Spiritualitate şi caracter creştin” de Iosif Ţon se constituie ca un apel peste timp, având aceeaşi forţă motivatoare ca şi acum mai bine de 20 de ani. În cele din urmă, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generaţie.
„Ce am pierdut şi ce am câştigat”
„Caracterul poate fi viciat şi pervertit tot aşa cum poate fi şi remodelat sau refăcut. Eu cred că cei 40 de ani de nenorocire comunistă au distrus anumite trăsături ale caracterului românesc şi au format altele. Rămâne de văzut ce am pierdut şi ce am câştigat. Poate că nici nu este rău că am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate că traumele produse în caracterul nostru nu fac altceva decât să ne pregătească pentru adoptarea unor noi trăsături de caracter, care să ne facă o naţiune mai bună pentru viitor.” Este admirabil modul în care Iosif Ţon întrezărea perspectiva renaşterii naţiunii române dincolo de suferinţele şi durerile produse de comunism. Mesajul său plin de speranţă aducea lumină şi bucurie într-un timp de întuneric şi persecuţie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le ştim, că Iosif Ţon a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea să întrezărească mişcările istorice ce aveau să se producă la puţin timp după aceea. De fapt, aici este esenţa mesajului creştin, şi anume că niciodată nu este prea târziu să te întorci şi că în orice cădere există refacere. Iar când vorbim despre caracterul poporului român, înţelegem că exista o şansă de refacere, odată cu sfârşitul dictaturii.
„Avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu”
Un prim grupaj al predicilor ţinute de Iosif Ţon se concentrează pe tema „caracterului şi comportamentului creştin”. Pe parcursul a şase ocazii şi parcurgând mai multe fragmente cheie din Sfânta Scriptură, autorul ne familiarizează cu diferitele curente de opinie contemporane la acea dată, relativ la ce înseamnă şi rostul caracterului. Astfel, într-o prezentare sintetică de excepţie, ne sunt expuse roadele concepţiilor de sorginte evoluţionist –darwinste despre lume şi viaţă, aşa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche şi Jean Paul Sartre, precum şi în gândirea unor „practicieni revoluţionari”, cum au fost Lenin, Stalin şi Hitler. În final, toţi aceştia nu au reuşit să ofere o formulă logică şi raţională pentru caracterul uman. Şi demonstraţia de maestru a lui Iosif Ţon stă în faptul că fără credinţă în Dumnezeu, nu poate exista un adevărat caracter. „Dacă vrem să trăim într-o societate unde fiecare fiinţă umană are valoare şi unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să-L întrebăm pe El cum vrea El să ne trăim viaţa şi cum vrea El să ne organizăm societatea. El nu ne obligă să venim la El şi ne lasă să încercăm să facem aşa cum considerăm să facem şi fără El . Dumnezeu ne dă această libertate tocmai pentru ca în final să vedem unde ajungem fără El. Şi sper că noi, în România, am ajuns la momentul adevărului. Acum ştim ce fiinţe devenim fără Dumnezeu şi ştim ce societate producem fără El.”
Caracterul - chipul lui Hristos în noi
În concluzie, caracterul nu este rodul întâmplării şi nici consecinţa vreunei filosofii omeneşti. Chiar comportamentul creştin autentic reprezintă standardul cel mai înalt la care poate ajunge fiinţa umană, însă numai în relaţie cu Dumnezeu. Parcurgând diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arată mai departe, modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă acea motivaţie raţională pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adică oameni de valoare. „În măsura în care noi citim Biblia, medităm şi ne rugăm, Duhul Sfânt ne dă priceperea de a aplica în vieţile noastre ceea ce citim şi ne dă puterea de a birui înclinaţiile naturii noastre căzute, ne dă biruinţă asupra ispitelor şi astfel, creează în noi chipul lui Hristos sau caracterul după voia lui Dumnezeu.”
Ascultarea de Dumnezeu
O altă temă asupra căreia scriitorul insistă de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultării de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de altă parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un creştinism autentic în afara respectării principiilor şi normelor stabilite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, al Scripturii, şi de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioară se realizează atunci când înţelegem să ne supunem cu totul Creatorului nostru. „Când asculţi de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos în caracter, ca Dumnezeu. Şi opusul este adevărat: când refuzi să asculţi de Dumnezeu, lăuntrul tău se urâţeşte, caracterul tău se schimonoseşte. Legea lui Dumnezeu reflectă şi descrie caracterul Său. Şi a asculta de legile lui Dumnezeu, a trăi după poruncile Sale înseamnă a trăi ca Dumnezeu, a imprima caracterul Său în fiinţa ta.”
„O stare supremă de armonie şi fericire”
Mai departe, Iosif Ţon ne vorbeşte despre ce înseamnă să-I dăm slavă lui Dumnezeu şi prin ce se caracterizează smerenia şi mândria, două atitudini extreme. Teza principală este că trăsătura de bază a unui caracter creştin se fundamentează pe dorinţa de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a rămâne într-o atitudine de smerenie sinceră. „Noi avem nevoie să vedem şi să recunoaştem că tot ce suntem şi tot ce avem ne vine de la Dumnezeu şi astfel, să Îi dăm cinste şi slavă cu scopul de a ajunge la fericita stare a părtăşiei, a comunicării cu Cel ce ne-a creat şi ne susţine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezintă binele nostru suprem şi când facem din aceasta scopul vieţii noastre, ajungem într-o stare supremă de armonie şi fericire.”
În ce priveşte umilinţa creştină, Iosif Ţon nota: „A fi umil nu înseamnă a umbla încovoiat şi a zice că nu eşti înzestrat cu nimic special. Dimpotrivă, a fi umil înseamnă a vedea clar câte lucruri bune a pus Dumnezeu în tine şi a recunoaşte că toate îţi vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce să-I dai slavă şi laudă.”
Cea mai mare poruncă
O altă temă cu un impact direct asupra problemei caracterului este legată de definirea a ce înseamnă „cea mai mare poruncă” dată de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplină de voinţa Sa. Cu siguranţă că nu este simplu şi nici uşor să conturezi valoarea poruncilor divine şi cu atât mai puţin să evidenţiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toată această dificultate, Iosif Ţon are acea capacitate de a extrage esenţa învăţăturii creştine în materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustraţii deosebit de sugestive, îmbinate cu o prezentare profundă a învăţăturilor biblice, cuvintele sale ne inspiră, ne îndeamnă şi ne conduc la Creatorul nostru. „Cine trăieşte după legile lui Dumnezeu este un om de caracter, aşa cum l-a conceput Dumnezeu să fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune că a fi om de caracter, a fi aşa cum vrea Dumnezeu să fii, înseamnă – reducând totul la esenţă – să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.” În consecinţă, înţelegem că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu constă în a fi un om de caracter, un om care reflectă imaginea lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu ne porunceşte să fim drepţi, curaţi, să spunem numai adevărul, să iubim pe aproapele nostru, să fim buni, să-i ridicăm şi să-i reabilităm pe alţii, să fim credincioşi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine şi ne cere să fim ca El. Poruncile pe care ni le dă Dumnezeu au un caracter creativ şi sunt menite să creeze în noi un caracter divin.”
Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos
Însă, cele mai multe prezentări din acest volum se concentrează pe conceptul de „viaţă spirituală creştină”. Ce înseamnă acest lucru şi cum poate fi tradus în viaţa noastră, reprezintă o preocupare permanentă a lui Iosif Ţon, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune că aproape în orice prezentare a sa vom regăsi câte ceva din această temă principală a vieţii spirituale creştine. Cu un talent deosebit şi folosindu-se de cunoştinţele aprofundate dobândite în materie de limbă greacă, autorul ne călăuzeşte în înţelegerea conceptului naşterii din nou, precum şi în cel de sfinţire a vieţii. Fără să intre într-o teologie foarte înaltă şi rămânând la simplitatea a ceea ce stă scris, avem ocazia să înţelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui în ce priveşte caracterul. „Tristă este situaţia oamenilor care deşi spun că au credinţă în Dumnezeu, care deşi ştiu că au un suflet şi un spirit, totuşi nu-şi cultivă partea lor spirituală. Repet. Există foarte mulţi oameni care cred sincer în Dumnezeu, cred că au o parte spirituală în ei înşişi, dar niciodată nu fac nimic pentru a-şi hrăni şi dezvolta viaţa spirituală.” Putem afirma că apelurile autorului sunt adresate celor care deşi se numesc creştini, nu sunt conştienţi de valoarea acestui cuvânt şi de implicaţiile pe care le aduce şi nu ajung să guste puterea lui Dumnezeu şi fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.
Sigiliul Duhului Sfânt
Iată de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem învăţaţi asupra fundamentelor credinţei creştine în materie de preschimbare a vieţii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ţon ne demonstrează pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pământească” şi trupul nostru, precum şi dintre spirit şi suflet. În final, ne dezvăluie secretul unei vieţi împreună cu Dumnezeu, care constă în locuirea Duhului Sfânt în interiorul nostru. „Duhul Sfânt este Dumnezeu venit în noi. El este Cel care ne-a dat credinţă în Domnul Isus. El este Cel care ne-a întors privirile spre Isus şi Cel care ne-a ajutat să ne deschidem fiinţa înaintea Lui. El este Cel ce ne-a născut din nou şi ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu. El a venit în fiinţa noastră ca un sigiliu, ca o pecete a proprietăţii lui Dumnezeu şi ca o garanţie pe care ne-o dă Dumnezeu că suntem copiii Săi.”
După 20 de ani
Folosind concepţia nou-testamentală că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt, Iosif Ţon dezvoltă astfel, o suită de prezentări ce ne ajută să urcăm treaptă cu treaptă pe scara desăvârşirii creştine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci când dictatura se apropia de sfârşit, ne putem gândi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele strălucitoare în întunericul nopţii, asupra celor ce le ascultau. Câţi oameni poate, stând în frig sau în condiţii precare, lângă un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumină din lumină, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ţon. Făcând referinţă la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cât de actuale au rămas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa liberă. De fapt, „Spiritualitate şi caracter creştin” reprezintă un volum ce se recomandă a fi citit de către orice credincios creştin, indiferent de confesiune. În spiritul unui adevărat mesaj ecumenic, dar şi evanghelic, autorul ne demonstrează că a avea un caracter autentic nu este o întâmplare, ci este pur şi simplu rodul legăturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Dacă ne gândim la renaşterea morală a naţiunii noastre române, atunci vom afirma cu siguranţă, că destinul nostru fie va fi creştin, în sensul autentic al cuvântului, fie nu va fi deloc.
Octavian Curpaş (Surprise, Arizona – SUA)

DAINAUA SOTERIOLOGICĂ ŞI „ORGASMUL INIŢIATIC”:
POEME INTERMINABILE”, DE EUGEN EVU
Cu destui ani în urmă (2006), îi reproşam, cu jumătate de glas, eminentului Poet româno-hunedoreano-european, EUGEN EVU, în recenzia la volumul său, „Purpura iarnă” (Eubeea, 2006), excesul gongoric de neologisme. Maestrul a tăcut, a acceptat...şi, peste trei ani, numai, când citeam şi recenzam „Vânătoarea de curcubee” (Hestia, 2009), constatam, cu bucurie umilă: „(...) acest nou şi splendid volum de versuri, de 64 de pagini, s-a <<scuturat>>, ÎN TOTALITATE, de orice dizarmonie (prin exces de <<modernitate>> neologistică), tot aşa precum poezia eminesciană cunoaşte epoca deplinei maturizări, apoteotice, în care s-a produs <<scuturarea podoabelor>>”.
Poetul impresionantelor doine/”dainale” este, azi, probabil cea mai puternică personalitate lirico-reflexivă, din Poezia română. Nu aruncăm vorbe-n vânt: nu există temă, adânc îndurată/suferită de Duhul uman terestru, pe care EUGEN EVU să nu şi-o fi apropriat, să nu o fi trăit, întru carnea Logos-ului său personal şi să nu o fi exprimat, cu dramatism - uneori atingând treptele sublime ale tragicului.
Aşa că nu ne miră cum, prin noul său volum („Poeme interminabile”), Poetul EUGEN EVU, academician al Accademiei Internazionale "Il Convivio", Sicilia, Italia – a ajuns să “adulmece”, îndeaproape, indeterminarea/”interminabilitatea” divină a orfismului.
Poemele sale, din acest volum, vorbesc despre Supra-Omul-POET, ca despre o fiinţă vecină cu impersonalitatea zeilor şi cu o moarte care, paradoxal, poate, “regurgitează” viaţă – eternitate umanizat-expresivă, de fapt: Nu te mai zbate/suflet al meu/zbaterea însăşi/ţi-e dumnezeu.//(…) GEAMĂNA MOARTE/NAŞTE MEREU/Nu te mai zbate/EU NEALMEU– cf. Invocaţie nocturnă.
Învierea-Renaşterea umană este, la scepticul şi sarcasticul tragedian, EUGEN EVU, un fenomen mai curând Gnostic, decât Creştin. “Mielulstă sub blestemul amestecului con-fratern (precum tracicul Fărtat, con-fratern, întru demiurgie, cu Nefărtatul – aparent paradox, exprimat astfel: Noi, cei aduşi aici de moartea Ta murim/Abject sublim./Retro, Elohim!” – cf. Good morning!), până la non-disjuncţie semantică: CAIN-ABEL.În pastoralia în pastoralia!/Acolo unde cele dintâi sanctuare/Au ajuns reptiliene cuibare/Acolo am auzit plânsul mieilor/Plânsul de primăvară,/Al învierii prin înjunghiere -/În pastoralia, în pastoralia!”. Nu e decât o parodie (cumplit sardonică!) a pastoralelor/bucolicelor viziuni vergiliene.Păstorireanu mai este,demult, izotopică semantic cuocrotirea” - ci cu jertfa/asasinare, păgân-sălbatică, din partea unei omeniri coborâte, pe linia Revelaţiei antroposofico-steiner-iene, până la STADIUL INFERIOR-LEMURIAN (“reptiliene cuibare”):Până la un anumit moment al evoluţiei Pământului, existau doar FIINŢE CU SÂNGE RECE ŞI LIPSITE DE PASIONALITATE; CELELALTE S-AU NĂSCUT PE LA MIJLOCUL PERIOADEI LEMURIENE. Prin aceasta s-au format şi cele două sexe, din sexul unic care existase până atunci. Datorită faptului că omul a eliminat din sine animalele inferioare, care mai trăiesc şi azi ca reptile, şi, mai târziu, când a devenit o fiinţă cu sânge cald, a îndepărtat din sine şi neamul păsărilor, el a ajuns la maturitatea necesară pentru a primi în sine spiritul, în prima lui formă– cf. Rudolf Steiner, “Noţiunile fundamentale ale teosofiei”.
Înjunghierea” nu este (aici, cel puţin!) transfigurare, prin “junghiul solar”-Raza/Revelaţie – ci este mărturia involuţiei canibalice, autofage (“mutaţia/Reciclările din interregn/Energofagia reciprocă”), a unei umanităţi damnate (dar damnate, dimpreună cu Dumnezeul ei! – “nemila” este complementară trădării/”vânzării” Sinelui Divin, anticipând funcţia Iudei!):Mieii zburdând pe morminte/Mieii înţărcaţi - carne roşie/Adulmecată de canibalii păstori/Ofranda cea plăcută domnului/Motivaţia fratricidului/Cainul iertat de cel de mai sus/Ca să se împlinească mutaţia/Reciclările din interregn/Energofagia reciprocă/Paradigma şi strămutările/Namilei,Nemilei/şi rodnicei de frate vânzare/sângele buşnind în celesta lucrare” – cf. Plânsul mieilor.
Învingându-şi, fie şi ludic, înclinaţia pesimist-apocaliptică, precum Poeţii/Preoţii Logos-ului antic (care se sinucideau - a se vedea Petronius sau Seneca! -  în mijloc de fast şi ospeţe!), şi EUGEN EVU (chiar dacă, lucid, ştie că “păstrăvii-n amonte mor la praguri” şi, spre amurgul lui ICHTHEOS/Hristos-Dumnezeu, “Nici icre de sămânţă n-or mai fi…” – ambiguu, spre apoteoza…”nocturnului”: “Sub parapante, corbii zbat stihii” – CORBUL fiind nu doar simbol funebru, ci şi Pasărea FOCULUI!) - se situează (militant ANAMNEZIC, răzvrătit contra “iernii” existenţial-proliferante!) sub semnul solar şi armonic al COCORULUI. Pasărea lui Apollon! (“Cocorul este pasărea lui Apollo, zeul soarelui (…). Cocorul este asociat cu poeţii, ce îl au pe Apollo ca patron” – cf. Dicţionar de simboluri, de Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt): “Urcat pieptiş nu-mi vine să cobor/(AM FOST, UITAT ÎN IARNĂ, UN COCOR..)” – cf. Baladă la Uroi-Simeria. Sau, SOFIANIC-ESENŢIAL (“Sophia androginul din moarte înviind” – cf. Oarba empatie), taumaturgic („DIN MIEZ SPRE MARGINI VINE VINDECAREA” – cf. Baladă de septembrie): “În timpul cel mic, al duratei, COCOR,/din smulgere spre starea de zbor/Al inimii psalm niciodată nu piere.../Stoarce SOPHIA din fagure miere/Esenţa de leacuri,himere” – cf. Aumbre (amintind, fireşte, de Omul Divin/Cosmic al invocaţiei buddhiste: AUM!).
…Poetul năzuieşte, precum Blaga, printr-o anamneză implicită Logos-ului descătuşat, spre ORIGINARITATEA MISTERIOS/MISTIC-SALVATOARE, funcţionând ciclic(“Roiri stelare, sori ce ard miriade/Eonii ce se-alungă şi răsar/Cu stingerea şi iarăşi vii cascade/SE-NTORC IZVORURI LA ORIGINI, IAR ŞI IAR” – cf. Strălumini – dar şi: “CICLICĂ naştere/Întru cunoaştere/Prin zodii maştere...” – cf. La Novalis):
A ne reumple lumea de mister (…)Noi, fii din flori ai cerului din cer,/CĂZUŢI DIN SEMINŢIILE DIVINE ?/Am fost din îngeri? cei dintâi, văzuţii,/ASCUNŞI ÎN RAI CA-N CURCUBEU PĂUNII?” – cf. Baladă la Vâlcele Bune. Să nu uităm că hierogamia luciferian/luciferică a Eminescului se realizează, în fapt, între Păunarul Cosmic (”Ce împle cupele cu vin/Mesenilor la masă,/Un paj ce poartă pas cu pas/A-mpărătesii rochii”  - hephaistico-anamnezic şi, în acelaşi timp, ţinând/stăpânind “trena de foc con-stelar/con-stelativ” a Lunii!) şi Lună/“Fata din rude mari împărăteşti”…! Astfel, devenind/atingând Stadiul Eliberării Ante-Nirvanice, Brahman: “Vis visat oglindit/Libertate luminând” – cf. Sanctuar pe umeri.
Totul, pentru soteriologie! – căci: “Nu-i scris la care pagină e moartea” – cf. Epifanie. Altfel, rămâi în nadir – “ştiind”, dar/deci murind: “Pulsaţia zburând prin armonii/Se-ntoarce-n orizont-nadir. Vei şti” – cf. Epifanie. “Cine ştie prea multe, moare prea repede”, nu? Probabil, dacă nu crede în Şansa Revelaţiei. Dar numai dacă Misterul blagian al “minus-cunoaşterii”/”cunoaşterii luciferice”, de fapt, al Re-Armonizării cu “susul”, prin ruptura, ACUM, cu “josul” - este păstrat (consecutiv, apare, o, mult-aşteptata “DAINA” din colindă!): “Murindu-mi moartea-ntre pământ şi cer/Reumplu Nemurirea de Mister./Al Spiritului, moartea nu-mi dă pace/De-aceea cânt şi Florile-sunt-dalbe...” – cf. Florile dalbe.
Da, “dainaua” barbilian-soteriologică, prin “orb” Misterul Re-Armonizării Cosmice: “AINA-DAINA, orb misterul/Zdreanţa purpurei, BĂLAUR/Când îngenunchiase Cerul/Din splendoare-n frig de aur” – cf. De adio. Balaurul fiind Paznicul Sacru al Misterelor Eleusin-Demiurgice…!
SOPHIA” nu este “ştiinţă”, ci “ŞTIRE ÎNTRU SINELE UMANO-DIVIN/înţelepciunea Magului Kogaionic” – altfel, se micşorează şansa Revelaţiei Soteriologice (fanta dinspre Misterul Învietor se îngustează!): “Hristos ştiind aflase. Eternitatea scade” – cf. Oarba empatie.
Voind să des-cânte Kali Yuga/Vârsta Întunericului/Fierului (când “Moartea bătrână-n stihii/Urlă gravidă prin gloate...” – cf. Kali Yuga) - Poetul este/devine, iniţiatic, “Pasărea Haar”, orfică şi thanatică, totdeodată (dar exorcizarea de moarte se face tocmai prin…”murirea” întru CÂNTEC-REARMONIZARE, ÎNTRU NOU COSMOS! – “cu moarte pre moarte călcând”): “Acea pasăre prea-înaltă plutind/Sub care inima ta se mai zbate/Numele şi-l CÂNTĂ parcă murind”- cf. Pasărea HAAR. Sau, din nou, echivalarea dublă, a Poetului şi a Revelaţiei, cu Harul Apollinic/COCOR, taumaturgic, întru thanatomahie: “Sub azimut bătrân COCOR/râzând eu MOARTEA MEA SĂ-MI MOR!” – cf. Cântec pentru Canon-Group. Şi, altfel şi mereu la fel: “Logos străpuns ca rit al învierii...” cf. Miel al durerii (variantă). Moarte iniţiatică, autosacrificială, a Poetului, pentru a adeveri Efectul Soteriologic/Cathartic, al Poeziei: “Nu plânge-n vis bătrân, Miel al Durerii.../În paradis vor înflori iar merii/Gustând sămânţa cu amar ocult,/Cunoaşterii altoiul vindecării/Cel  reprimit ca dar, prinos plăcut,/Se-nfrupte-n noi misteru-mpreunării?”- cf. Miel al durerii (variantă).
Iată cum apare Poetul eliberat/mântuit, prin Logos orfico-demiurgic - imperativ şi inspirat, chiar theogonic, întru a sa demiurgie: “Daţi-i poetului pădurea vie/O va sculpta şi o va umple de zei/Apoi va inventa o teogonie/la care să se-nchine discipolii săi” – cf. Daţi-i o pădure
Coperta ar trezi, poate, impresia că Poezia Maestrului este una erotico-sexuală. Şi novicii, văzând reiterarea cuvântului “orgasm”, vor întreţine această falsă idee, despre Poezia Poetului! Să fie, aici, şi o oarece uşurătate a Maestrului, care mai derapează, când şi când…poate calculat, atrăgând cititorul în viitoare capcane semantice: “Zdrenţe bikini chiloţeii primelor orgasme” (cf. Un pamphlet, ma non troppo)…?! Se poate.
Pentru că, iată ce structură sintagmatică domină semantica “orgasmului”, din acest volum “evuian” (şi nu numai!):
Ontologia orgasmelor tale/Şi verticala punere-n cruce a/Îngerului în organic năpârlind/- TU ASEMENI SCĂLDĂTOAREI/EU ASEMENI CASCADEI -/Jertfe plăcute Daimonului- cf. Eros t.v. nocturn - O descriere a orgasmului, în DOIME   ...Da, Păcatul Proliferării (sexualitate înjosită/înjositoare!)-DOI trebuie transfigurat în OPUSUL său – deci, resacralizat: deasupra de DOI, să fie, din nou, pitagoreic, Stăpân-UNU - deci, REFACEREA TREIMII!!!   (variantă).
Francezii, buni cunoscători ai mythos-ului sexual, vorbesc de “la petite mort”. Ca metaforă a ORGASMULUI. Dar şi grecii antici îi “înfrăţeau” pe Eros, pe Thanathos şi pe Hypnos…!
Ce este, deci, “orgasmul evuian”? Este forma specifică de “moarte iniţiatică”. “Tu asemeni scăldătoarei/eu asemeni cascadei” – spune stihul evuian. EA este atotcuprinzătoare/îmbrăţişătoare a morţii, iar EL se “aruncă”, iniţiatic-cascadic, blagian (“TIMPUL CASCADĂ îi caracterizează pe cei ce trăiesc în trecut, pe CEI CE ACORDĂ VALOARE TRECUTULUI, CARE A FOST DE AUR” – cf. Lucian Blaga, Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp.84-101) – în îmbrăţişarea morţii, spre a avea parte de Înviere: Noua Femeie/Noua Lume!
 Harap-Alb a “înviat”, în finalul basmului, prin “orgasmul” erotico-thanatico-hypnotic: “I se taie capul” (rădăcina fiinţei umano-divine) – şi devine (prin Fata Împăratului ROŞ – adică, a Soarelui!) - “TREZITUL” şi, deci, RE-ÎNSCĂUNATUL COSMIC, cu “paloşul demiurgic” redat: “(…) atunci Harap-Alb îndată ÎNVIE și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând: - Ei, da' din GREU MAI ADORMISEM! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și DÂNDU-I IAR PALOȘUL ÎN STĂPÂNIRE”.
…Da, EUGEN EVU dezvoltă, astfel, Mistica Femeii. Prin Femeie ne-a venit Moartea, tot prin Femeie (FEMEIA COSMICO-MARIANICĂ!) ne vine ÎNVIEREA/”verticala punere-n cruce”! Tot “scenariul” erotic, preamărirea FEMEII -  este “jertfă plăcută DAIMONULUI” socratic, Logos-ului Întrupat (dacă folosim limbajul creştin).
…De la volum la volum, aşteptăm, de la EUGEN EVU, noi revelaţii existenţiale şi, mai cu seamă, revelaţii re-sacralizante. Continuu în viziune, mereu şi mereu (“interminabil”!), el nu ne dezamăgeşte, nici măcar o dată, nici măcar o clipă de/din …”interminabilitate”!
Singura problemă este (şi rămâne!) una destul de grea: ca EUGEN EVU să fie citit “în cheia” sa originară, în care şi-a desluşit, sie însuşi, ceea ce divinitatea i-a dezvăluit (cât de ocult!) Misterele Isiaco-Eleusine. Oare va fi posibil? Şi în ce proporţii umane?
…Se va vedea, în timp. “Á la bon entendeur, salut!”
…Dar Poetul va apuca, oare, să ştie/afle (sofianic!) dacă…”da”, ori dacă “ba”?! Când “interminabilul” poetico-iniţiatic va deveni “desăvârşire/terminare” a ŞTIRII SOPHIANICE – a INIŢIERII generale? Asta n-o poate şti nimeni, din zona “orgasmului iniţiatic”.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ADRIAN BOTEZ ȘI CRONICARII MOLDOVENI – SAU DESPRE NAȘTEREA IDENTITĂȚII, PRIN „IEȘIREA“ (CONTROLATĂ!) DIN ISTORIE
Profesorul, scriitorul, criticul literar și hermeneutul Adrian Botez ne surprinde, din nou, publicând de curând o lucrare hermeneutică, uimitoare prin concluziile la care ajunge și care va stârni discuții aprinse printre literați. Cartea se intitulează Normalitatea reacționară: sinergia scris – făptuire – ființare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Ed. Rafet, 2012, și, așa cum ne așteptam, lucrarea concretizează o nouă și diferită abordare hermeneutică a textelor celor trei cronicari moldoveni de la finele Evului Mediu și începuturile Modernității, în maniera inconfundabilă a profesorului Adrian Botez.
Mărturisesc că sunt surprins de abordarea profesorului Botez, întrucât, după știința mea, nimeni nu a conferit semnificații mai adânci operelor cronicarilor moldoveni. O spune explicit autorul în Argumentul cărții:
„Pentru că ei TREBUIE socotiți ca făcând parte (precum toți Voievozii Sfinți și Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor și Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alături și dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor... – chiar dacă, firește, strămoșii TRACI știau și ei să scrie, și încă din adâncimi de timp insondabile!“ (p. 5).
Hermeneutul Adrian Botez pornește de la premisa că în Evul Mediu românii au redescoperit „Magia Scrisului“ ca element care ne scoate din „Teroarea Istoriei“, din „Teroarea Timpului“ ca uitare a „Coerenței Spațiale Desăvârșite“, echivalentă, în „Semantica Divină“, cu „Sacralitatea Spațiului – Spațiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Ființei și, deci, a Logos-ului“.
Timpul este rezultatul Căderii Omului de după Păcatul Originar. Așadar, are o puternică componentă subiectivă, despiritualizată și despiritualizantă, iar ca dimensiune non-reală, adică subiectivă, poate fi hiperbolizat până la disoluția completă a Ființei/ființării. Ideea, deși nu este nouă, este, desigur, seducătoare, fiind, de altfel, laitmotivul unei lucrări celebre, Ființă și Timp, a lui Martin Heidegger.
Adrian Botez, urmând o logică bine stabilită în acest registru, consideră că însuși termenul de „cronicari“ este greșit și trebuie, în cazul celor trei, reevaluat. În concepția sa, aceștia consemnând timpul cu acribie, fug tocmai de timp, exorcizându-l, pentru a scăpa de obsesia lui tiranică: „Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii - și scrie nu doar ca să nu se uite Ființa/Ființarea, ci, mai ales, pentru a re-înființa Ființa Umano-Divină!“ (p. 35).
În acest sens, pentru Grigore Ureche Magia Scrisului este una metanoică, preschimbând Fiara din om – înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării - , în „Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerența Ființială a Făptuirii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale «anilor», semne ale disoluției, prin Iluzia Temporală: «ca să nu să înnéce a toate țările anii trecuți și să nu să știe ce s-au lucrat, să să asémene fierălor și dobitoacelor celor mute și fără minte» - cf. G. URECHE, Letopisețul Țării Moldovei, ed. a II-a, București, 1958, p. 7“ (p. 35).
Modelul Grigore Ureche este urmat de către ceilalți doi „cronicari“ a-croniști, Miron Costin și Ion Neculce. Pentru toți trei există un Topos al Înființării: Paradisul, „initium“-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate care dă consistență Existențial-Spațială – Ființei Neamului. „În funcție de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediția de Aflare întru Con-Formare a Ființei - și, de aceea, Ștefan cel Mare nu este doar „mare“, ci este singura bază de orientare ființială a poporului, care tinde, mereu, să-și regăsească Ființa Supra-Individuală-NEAMUL.“ (p. 36).
De asemenea, în funcție de „Modelul Ștefanic“ sunt judecați ceilalți domnitori ai Moldovei, pentru că „se instituie o mult mai precisă judecată asupra Ființei și Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcție «ștefanică». A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exiști ca personalitate, ca individualitate – ci să exiști ca Funcție Nomotică – funcție de NOMOS-ul instituit de Ștefan cel BUN.“ (p. 73).
Dintre descendenții Voievodului, doar Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan, este cel mai apropiat de NOMOSUL ȘTEFANIC. Ceilalți Mușatini nu se ridică la nivelul cerut de „Misiunea Ștefanică“, de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE.
Un alt aspect pe care îl identifică profesorul Botez în lucrarea lui Grigore Ureche este „normalitatea reacțiunii“: „(...) ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înființător al Pontifului Grigore Ureche, Stăpân și Paznic al NOMOS-ului – este REACȚIUNEA făpturii umane față de orice se întâmplă, oricât de grav și oricât de periculos – sau oricât de neașteptat de benefic. Și această REACȚIUNE nu este una «dictată», manipulată – ci ține de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINȚĂRII!!! Numai re-acționând, dai dovadă că ești viu. Chiar dacă reacția nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuși, că trăiești, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore Ureche-A-CRONIDUL!“(p. 90).
Secțiunea din lucrare dedicată lui Miron Costin debutează cu o inspirată comparație între „Treimea“ filosofică elină – Socrate, Platon, Aristotel, și cea „cronicărească“ întru a-cronie – Ureche, Costin, Neculce - , asupra modului de raportare la MIT/SACRALITATEA ȘTEFANICĂ:
„a-Grigore Ureche CREDE în MIT/SACRALITATEA ȘTEFANICĂ, fără clintire;
b-Ion Neculce nu mai credea, fără crâcnire, în FUNCȚIA SACRAL-ȘTEFANICĂ – dar RESPECTĂ CREDINȚA «MAESTRULUI» - Grigore Ureche – deci NU UITĂ!!!;
c-Miron Costin (crescut și educat la iezuiții polonezi!) – nu mai crede, dar nici nu mai are respect: deci, UITĂ MITUL/SACRALITATEA (de tip ȘTEFANIC!)!!! - și, prin MIT/SACRALITATE, esențialitatea spirituală...!“ (p. 102).
Dacă „Grigore Ureche TRĂIEȘTE ÎN INTERIORUL LOGOS-ului RITUALIC, ființa lui Grigore Ureche identificându-se, empathic, cu Ritualul-Logos, Miron Costin nu se mai identifică, empathic, cu Ritualul-Logos. Miron Costin doar comentează Logos-ul, dintr-un „înafară“ non-empathic, autoreflexiv“ (p. 103).
„Odată cu Miron Costin, se pierde (parțial, deocamdată!) nu doar perspectiva Centrului Cosmic al Logos-ului, ci și Semantica Integrală, de Logos Liturgic, a Scrisului – deci, încă de La Miron Costin se înregistrează înfrângerea omului, ca vizionar al Arheilor Izbăvitori. (...)
Miron Costin, amestecându-se, ființial/ontologic, cu evenimențialul istoric, pierde Perspectiva Cosmică a Ritualului, pierde Viziunea Centrului Cosmic al Logos-ului - și obține, prin scris, tot un amestec Ne-suspendat Arheic: sunt doar pulberi de fapte, amalgamuri irespirabile de făptuiri fără orizont semantic, amestecate fiind «făptuirile» cu pulberi de ființe/ființări“ (p.104-105).
Totuși, în De neamul moldovenilor, Miron Costin face cel mai impresionant elogiu tocmai Logos-ului, a cărui semnificație era pe cale s-o piardă: „Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. BIRUIT-AU GÂNDUL SĂ MĂ APUCU DE ACEASTĂ TRUDĂ...“
Analiza operei lui Ion Neculce începe cu o afirmție categorică a profesorului Botez:
„...Letopisețul Țării Moldovei, al lui Ion Neculce, n-ar fi ceea ce este, fără cele 42 de povestiri: O samă de cuvinte.
De ce? Pentru că valoarea a ceva se stabilește doar prin raportare, printr-un sistem de referințe - și, în primul rând, prin fixarea unui CENTRU al NOMOS-ului. Or, dacă n-ar exista cele 10 povestiri despre Logos-ul ȘTEFANIC (cca. ¼ din totalul celor 42 de repere epico-spirituale, plasate în debutul Letopisețului), practic, am asista, mai curând, la un soi de carnaval sinistru al Morții, sau la un balet al dezintegrării, prin Demonul Istoriei“. (p. 161).
„Ceea ce-l deosebește pe Ion Neculce, de Grigore Ureche și Miron Costin, în aceste vemi ale «jocului Morții», este faptul că-și lărgește considerabil concepția despre Om și despre Voievod, despre apartenența lor la o anumită etnie: firește că Ion Neculce este patriot, firește că ar aștepta, precum sfinții din mănăstiri, a doua venire a lui Mesia-Hristos... - ...dar știe că are de înfruntat și descântat și exorcizat ISTORIA «TĂLPIZĂ»“. (p. 191).
Și totuși, deși trăiește în vâltoarea unor vremuri tulburi, de o „REACTIVITATE INVERSĂ“, Ion Neculce rămâne, „cu prețul Martiriului Pesimismului de Viață (aparent! – de fapt, al încrâncenării în refuzul acceptării Minciunii și Iluziei Demonice!) – dar îndărătnicie benefică a Reacționarismului Românesc și cu Înțelepciune și Bun-Simțpur românești, ECHILIBRISTUL PRINTRE DEZECHILIBRE, al unei epoci pe care, prin Magia Suverană a Scrisului, o păstrează, strict, între limitele fixate de Primul A-CRONID dintre Magii Scrisului Românesc – Grigore Ureche, Ctitorul A-CRONISMULUI SCRISULUI ROMÂNESC! – întru pregătirea de Exorcizare a Logos-ului/Nomos-ului Românesc, prin Forța ȘTEFANICĂ!“ (p. 259).
Ei, bine, „paseistul“ și „protocronistul“ Adrian Botez, ștergând colbul de pe „cronice bătrâne“, socotește că faptele celor de odinioară: „fie Voievozi Sfinți (când și cât au mai existat!), fie boieri patrioți și cu durere de țară, fie simpli răzeși-cavaleri, țărani cu fruntea sus, nu răbdau nici nedreptatea, nici pe străinii care-i jefuiau (sau măcar încercau să-i jefuiască) de Dumnezeu, de Țară, de Neam – nici pe românii trădători, care se luau după stăini, și ne jefuiau, și ei, cu tot atâta spor... trădându-și, uneori, Dumnezeul, Țara și Neamul!“ (p. 263), sunt „o lecție aspră pentru vremurile noastre de astăzi – VREMURI DE EGOISM ȘI DE MESCHINĂRIE DE CÂRTIȚE ȘI DE VIEZURI, NU DE OAMENI AI LUI DUMNEZEU!!! – VREMURI DE ANORMALITATE PASIVĂ, DECI SINUCIGAȘĂ! – VREMURI DE ADORMIRE CVASI-TOTALĂ A FORȚEI VITAL-REACȚIONARE, FAȚĂ DE DEMONUL ILUZIEI TEMPORALE!!! (p. 264).
Dar înainte de a fi o temerară lucrare hermeneutică – ceea ce, desigur, este! – cartea profesorului Botez este un manual de PEDAGOGIE NAȚIONALĂ.
Cătălin Mocanu (Mărăşeşti – Vrancea)

UN BREVIAR AL ELIBERĂRII DUHULUI: „ANTOLOGIA PARADOXISMULUI INTERNAŢIONAL”, ALCĂTUIT DE FLORENTIN SMARANDACHE
A apărut volumul şapte al Antologiei Paradoxismului Internaţional/SEVENTH INTERNATIONAL ANTHOLOGY ON PARADOXISM – 2012 (The Educational Publisher Inc. 1313 Chesapeake Ave., Columbus, Ohio 43212,USA), antologie realizată de nimeni altul decât de iniţiatorul Mişcării Paradoxiste Internaţionale: FLORENTIN SMARANDACHE.
Deci: Anthologist Florentin SMARANDACHE, Editorial design and processing (USA)– Ion URDA, Cover by Ion URDA, after a painting by Florin SCURTU (România).
Contributorii” la aeastă ANTOLOGIE-EVENIMENT EDITORIAL MINDIAL/The contrib ors to this anthology are:
- from Chile: Pablo NERUDA;
- from Germany: Bernd HUTCHENREURTHER;
- from India: B. VENKATESWARA RAO;
- from Israel: Morel ABRAMOVICI;
- from Romania: George ANCA, Marian APOSTOL, Adrian BOTEZ, Gheorghe BURDUŞEL, Eugen EVU, Sergiu GĂBUREAC, Dumitru HURUBĂ, Liviu-Florin JIANU, Ion MARINESCU - PUIU, Mircea MONU, Doru MOTOC, Janet NICĂ, Gheorghe NICULESCU - URICANI Octavian PALER, Tudor PĂROIU, Ion PĂTRAŞCU, Marinela PREOTEASA,Andrei RADU, Puiu RĂDUCAN, Adriana STOENESCU, Ion URDA;
- from U.S.A.: Tom DEIKER, Greg HALL, Kyle REVERAL, Wm MEYER, Mary Ellen WALSH, Eric PIERZCHALA, Peter SPECKER - TWIXT, Florentin SMARANDACHE
Această Carte-Monument/EVENIMENT EDITORIAL MONDIAL conţine (pe lângă un vast Cuprins, aparţinând lui FLORENTIN SMARANDACHE) – şase capitole (şi nenumărate subcapitole!) - dintre care, unele, fie şi numai prin formularea/enunţarea titlului/subtitlului lor, stârnesc un interes (şi un haz subiacent!) deosebit/e:
I-DESPRE PARADOXISM (aici cuvântează, teoretizând, întru re-explicarea, graduală şi pe-ndelete, a curentelor/noţiunilor de PARADOXISM - precum şi pe aceea, legată funcţional de prima - de NEUTROSOFIE, printr-un interviu/dialog, între FLORENTIN SMARANDACHE – promotorul curentului PARADOXIST, şi TUDOR PĂROIU - filosoful curentului PARADOXIST: F.S.: “Neutrosofia se bazează pe partea comună a părţilor necomune,
pe faptul că <A> şi <antiA> şi <neutA> au intersecţie nevidă…”): Filozofia modernă şi paradoxismul – Neutrosofiaca reflectare a realităţii neconvenţionale – dialog F.Smarandache-T.Păroiu+ Neutrosophy; apoi, MARINELA PREOTEASA: Cronică la Antologia a VI-a paradoxistă (cf. F.Smarandache: “În cele 231 pagini întâlnim paradoxişti din toate colţurile
lumi, cei mai multi români, doar ai noştri îşi permit să fredoneze pe valurile emigrării: ”Fie pâinea cât de rea,/tot ţi-o fură cineva!”(…)Paradoxismul englezesc, albanez, bengalez condimentează antologia şi de neneglijat este folclorul românesc paradoxist, dacă mai marii ţării ar fi plecat urechea la câte o coasă sau horă, cum dau sfaturi strămoşii, cu umor, din cele mai vechi timpuri, de pe vremea invadării de către romani, mongoli, turci... a liniştii vetrelor şi pădurilor dace, mai târziu române... nu s-ar mai făli pe plaiurile noastre: hoţia, frica şi ruşinea, iar români ar hori cu paradoxuri pe la nunţi şi botezuri numai cumei ştiu”);  EUGEN EVUDespre paradoxism şi neutrosofie („Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat (accesibil, n.n.) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut”. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere (adeverire, n.n.) – în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar,  paradoxul corespunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”- sau: “Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selective de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită” (Matei, 10, 16). Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc!, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său, dar şi al Omului, n.n.). Sau „Fiţi înţelepţi ca şerpii” (Ioan 10, 34); „Voi sunteţi Dumnezei” (Luca, 6,4)… Paradoxal este şi enunţul „Cine e aproape de mine, e aproape de foc”, sau „Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”(Matei, 10, 26)... ş.a. ); DOINA DRĂGUŢPlecarea în literatură; Năstuşnicitelnic);
II-PARADOXISMUL PE MAPAMOND (urmând înşiruirea, în ordine strict alfabetică, a acelor scriitori, mai celebri, precum PABLO NERUDA, BERND HUTCHENREURTHER, OCTAVIAN PALER, GEORGE ANCA, EUGEN EVU etc., sau mai obscuri - a căror operă se socoteşte, de către FLORENTIN SMARANDACHE, că ar intra, voluntar sau involuntar, riguros-programatic sau nu, sub zodia PARADOXISMULUI: Pablo NERUDA (Chile); “Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie/Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale/Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul/Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica”; Bernd HUTCHENREURTHER (Germania), B. VENKATESWARA RAO (India), Morel ABRAMOVICI (Israel): “Unii rămȃn cu dreptatea, alţii cu cȃştigul. De multe ori oamenii îşi ascund satisfacţia prin masca regretului. Eu nu am timp să-mi pierd timpul”; George ANCA (România): “Maica Domnului te rog/nu mă face inorog/nu mă bate Dumnezeu/la Prislop la Feredeu/toate cele şapte/laude zi noapte”; Marian APOSTOL (România), Adrian BOTEZ (România), Gheorghe BURDUŞEL (România): “Eu dacă-s dac/Am tactşi tac/În parceu par/O bară-n bar”; Eugen EVU (România): “Tradusă în biblia ortodoxă, dar şi altele, sintagma de „balegă de om”, pentru eventual excremente, dă impresia că el, omul, e o vită. Paradoxal, cei mai mulţi sunt chiar boi, vaci sau juninci...”;  Sergiu GĂBUREAC (România), Dumitru HURUBĂ (România): “Editoriale neutrosofice probabilistic 1) Dan Iosif, Maxime şi cugetări de pe vremea când eram parlamentar PSD, ediţiede lux, cu amănunte. Prefaţa este semnată de un colectiv demuncitori-strungari de la fostul IMGB..2) Traian Băsescu, Opere complete, ediţie de autor, Cumam învăţat eu carte… Vol.1: “Când văd vreun dascăl, îmi vine să…etc.- sau: “Ce alegi, şi ce culegi… Eu mă tem – vă spun frumos –/Că la urne, cât e veacul,/Eu votez Iisus Hristos,/Dar îl văd ales pe dracul!...25 aprilie 2012”; Liviu-Florin JIANU (România), Ion MARINESCU – PUIU (România): “Colac de closet peste pupăză./Jeg curat./Jună bătrână” – sau, ilfpetrovian: “Câte clickuri poate da o clică?! Dacă este “dare pe faţă” de ce nu este şi “dare pe dos”?! “Să răscoleşti o răscoală”, “Cartofi rumeniţi la obraz” etc.; Mircea MONU (România): “Starea de tinereţe : Tinereţea e o stare-n care/Arată omul de ce e-n stare/Chiar şi-atunci cȃnd el “nu are stare”!; Doru MOTOC (România): “Şi ce vreţi voi un paradox mai mare/Decât să vezi un fiu risipitor/Că vine-acasă iar din deportare/Pentru motivul simplu că-i e dor”; Janet NICĂ (România): “Educaţia este VARZĂ. Sănătatea este VARZĂ. Cultura este VARZĂ. Administraţia este VARZĂ. Defilăm în faţa lumii cu hazul de necaz şi cu PRAZUL. Morala nu mai face nici cât o CEAPĂ degerată. Guvernanţii, umflaţi ca DOVLECII, scot din PEPENI un neam cu tradiţii de mămăligă. Partidele politice îşi vînd, unele altora, CASTRAVEŢI la grădinar, iar poporului îi oferă, gratis, GOGONELE”; Gheorghe NICULESCU - URICANI (România): “Am dreptul să fiu drept cu cel nedrept/Şi să nu fiu nedrept cu cel ce-i drept;/Am dreptul permanent de-a exista/Chiar dacă n-am cerut aşa ceva”; Octavian PALER (România): “Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune…”; Tudor PĂROIU (România): “Aşa de târziu pentru ziua de ieri/şi-atât de devreme/pentru ziua de mâine/nu ştiu ce-aş putea să spun/cât încă mai rîd/cât încă mai plâng/cât încă mai sunt./(mereu voi fi şi nu voi fi în acelaşi timp)”; Ion PĂTRAŞCU (România), Marinela PREOTEASA (România): “La Palat prin spate intră Stăpânii şi invitaţii./Iar prin faţă…/doar rataţii!/Un pitic, pe-o `naltă scară,/a ajuns viteaz o seară: /prin minciuni şi incantaţii,/a crescut ... da-n alte spaţii!”; Andrei RADU (România): “„DII, PARPĂL”era o formație de muzică pop locală, de la noi, de la țară, formată din calul Parpăl, o căruță și un căruțaș, acesta din urmă purtând și titlul oficial de „șef de atelaj”. Ei cântau pe la nunți, botezuri și...scandaluri publice. Au emigrat, clandestin, în Apus și acolo se numesc „DEEP PURPLE”!”; Puiu RĂDUCAN (România): “Iubito, de vrei/s-o ducem bine/şi să nu ne prindă/tristeţea de mucegai,/când vorbeşti cu mine să taci...”; Adriana STOENESCU (România), Ion URDĂ (România): “1. PDL se va autodelapida pedalînd pe-ndelete pe lepedeul lepădăturilor lapidare, lepădîndu-se de lepidoptere şi lipitori lipiţani şi toxine lipide.”; Tom DEIKER (SUA), Greg HALL (SUA), Wm MEYER (SUA), Kyle REVERAL (SUA), Mary Ellen WALSH (SUA), Eric PIERZCHALA (SUA), Florentin SMARANDACHE (SUA):   “1-Există reguli şi la excepţii. 2-Mie-mi plac fetele urâte (fiindcă cele frumoase m-ar înşela cu alţii)!
3-Aș  vrea să merg în iad, deoarece în rai am impresia că-i teribil de plictisitor şi monoton…Doresc pe cineva care să mă iubească pentru defectele mele, nu pentru calități”; Peter SPECKER – TWIXT (SUA).
III- ZICERI PARADOXISTE, ale:
-Acad. Grigore Constantin MOISIL - paradoxist avant la lettre: “O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunoscut, către acela care îi prinde nu numai înţelesul, ci şi toate subînţelesurile.Ştiinţa se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi…Ce este un pesimist? Un optimist bine informat. Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită.Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul. Nu există inimă mai mare pe lume, decât inima care ştie să ierte!” ;
-din sau dintre: Axiomele paradoxiste ale secolului XXI : Psihiatrul mi-a zis că sunt nebun. I-am zis că am nevoie şi de o a doua opinie. Mi-a zis că sunt şi urât” (…ce doriţi mai mult, pentru a vă reveni cheful de viaţă?) -  respectiv:
-Aforismele săltăreţe cu imagini… şugubeţe (Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea”),
-Anunţuri paradoxiste româneşti autentice (… “1-Nu primim buteliile clienţilor care explodează. 2-Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis. 3-Service Auto. Ridicăm şi livrăm maşina gratuit. Dacă ne încerci o dată, nu mai pleci în altă parte” -  şi
-Aforismele cinicului (proverbe ruseşti) - cinic-daniilharms-iene, de-a binelea (înafară de eleganţa antică!): “1-Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie. 2-Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi. 3-Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune”;
-Paradoxismele… de autor: “Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb). Forma mea de protest este demonstraţia. (Pitagora); “involuntariatele” paradoxiste “mortale”, din cadrul Bacalaureatului 2009… - după citirea cărora ori te vindeci, pe vecie, de pesimism, ori nimereşti la morgă, în urma unui atac cerebral (depinde de…profesie!): “Inima este cel mai important organ genital al omului.Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului”…etc. etc. etc.
…Motto-ul acestui redutabil capitol este… “nec plus ultra”:
Pe frontispiciul celui mai mare spital de nebuni din lume, aflat la Lisabona, „marele nostru balamuc” cum îl numesc portughezii, scrie cu litere mari: NU TOŢI CARE SUNT AICI SUNT BOLNAVI ŞI NU TOŢI CARE SUNTAFARĂ, ÎN LIBERTATE, SUNT SĂNĂTOŞI.
Cules de Ion Măldărescu…!!!” Excepţional (de adevărat!).
IV – FOLCLOR PARADOXIST: Nu mai emigrez din România; Declaraţie de avere în vremuri de criză; La Băse vine un arab; Cele 7 minuni ale comunismului (“CELE 7 MINUNI ALE COMUNISMULUI : 1. Toţi aveau de lucru 2. Deşi toţi aveau de lucru, nimeni nu muncea 3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea 4. Deşi planul se făcea, nimic nu se găsea 5. Deşi nimic nu se găsea, toţi aveau 6. Deşi aveau, toţi furau 7. Deşi toţi furau... nimic nu lipsea! De ce nu ne-o fi plăcut?);  Abordări contradictorii; Analiză literară paradoxistă a basmului românesc; Paradoxul grijilor; Ţara pe uliţă; Negrul negru şi Albul curcubeu; Paradoxişti din fragedă pruncie…; Şi dacă…; Dacă; Mama lui Ştefan cel… Bugetar Cinstit; Definiţia democraţiei; Marea dilemă: Nevasta versus Amanta; Tocană pedelistă cu ciolan à la Băse; Zâmbiţi, vă rog!; Despre proşti şi prostie; Întrebări (cu răspunsuri) paradoxiste (“1. O broască fără carapace este fără locuinţă sau dezbrăcată?... Răspuns: În primul rând e moartă. Pe urmă... depinde de orientarea sexuală... 2. Unde găseşti un câine fără picioare? Răspuns: Unde l-ai lasat! 3. Unde au femeile părul negru şi creţ? Răspuns: În Africa!”); Banc; Gândire nepartizană; Glume paradoxiste; Paradoxismele iubirii; Gol – goală – goluri – goale; Bancuri noi… la modă (“Propuneri de imn naţional: Descurcă-te, române… - şi:De-aş mai duce-o pân-la toamnă…”); Început de an şcolar în Franţa; Anul Caragialescu – Epistola apocrifă către Jenoh ot Hunyadivajda Eisenmarkt; Cu ochii pe ei! (paradoxtiri); Para-doxa educaţiei (“Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pămînt după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a VII-a”); Trecut şi prezent; Paradoxurile celei mai democratice justiţii; Paradoxuri multilinguale, umor românios; Folclor nou: Nunta copilei; Două lucruri extrem de dificil de realizat; Prudenţa evită accidentele (poveste în hieroglife); Sexul: muncă sau plăcere?...
V-PARADOXURILE VIEŢII: Efectele încălzirii globale; Un alt efect al “încălzirii” în atmosfera politică a României; Noi limitatoare de viteză în Canada; Welcome to the 23th Century; Noul vehicul pentru vârstnici; Parada paradoxistă; Paradoxism de şantier; Paradoxismul dosarelor securiste; Reclame din perioada ailaltă; Paradoxismul sindicatelor japoneze; Five pearls of Scotish wisdom.
VI- IMAGINI PARADOXISTE: Situaţii paradoxiste; Imagini compozite paradoxiste; Inventivitate paradoxistă; O poză antologică…; Unghiuri foto paradoxiste; Realităţi paradoxiste; Probă de imaginaţie; Unde s-a născut Bulă…; Was ist das? TIR-uri nemţeşti… Vin sau se duc?...; … de intrat cu capul în zid (pictură 3D de John Pugh); … şi replici aşijderea.
Imaginile foto sunt, unele dintre ele, cvasi-geniale…!
Să nu ne luăm exclusiv după titluri, însă: chiar dacă pare că este reflectată doar situaţia exploziv-paradoxistă din România funambulesco-băsistă – realităţile mondiale/globaliste “transcend” acest regionalism valah, aparent îngust – …în realitate, prin regimul  alfredjarry-escului “UBU ROI”, de la Bucureşti - deosebit de fertil-paradoxiste, teribil de cinice, groteşti şi virulent-sarcastice…!
…Şi, totuşi, Motto-ul din Petre Ţuţea (din fruntea capitolului I): Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor... Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala... Petre TUŢEA” – este folosit, de către Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE,  tot pe post de paradox: “marşul istoric” al “limbii române ca limbă universală” a pornit chiar prin acest curent PARADOXIST – curent năucitor, violent-contradictoriu (de cele mai multe ori!), dar atât de pitoresc şi eliberator de gravitaţie a Vieţii Terestre, ca Imensă Puşcărie! – prin acest curent atât de specific ontologiei româneşti modern-contemporane, prin acest curent specific, parcă, Tărâmului Românesc (tărâm din care sunt exhibaţi/dezgropaţi/ÎNVIAŢI spre Mântuire Spirituală, “ÎNAINTAŞII BURLESCULUI ŞI GROTESCULUI VALAH”: BULĂ şi GEORGEL!), dar prin “marşul” căruia sunt trezite, spre libertate şi viaţă emancipată de stres, şi celelalte Neamuri Terestre! – încât…tocmai ÎNDRĂZNEALA a devenit dimensiunea specificului valah (cel puţin în cultură!), tot aşa cum s-au întâmplat lucrurile (şi…”lucrările”, autohtone şi europene!), în epoca interbelică, în care avangardismele îşi descopereau (uimite, ba chiar scandalizate!) sorgintea, în scriitori valahi sau de origine valahă!
…Mărturisesc, spăşit, că am cam mârâit (binişor!), atunci când mi s-a vorbit despre şi mi s-au etalat creaţiile paradoxiste (prin exemplificări internetistice!). Poate că voi fi avut eu “introdus” vreun “supozitor moral” sâcâitor – sau creaţiile respective (internetistico-virtuale!) nu m-au convins, din punct de vedere estetic (ştiţi, eu sunt de un estetism turbat!). Dar, citind, printre talazurile şi fulgerele de inteligenţă (amară, dar cathartică!) ale Antologiei lui FLORENTIN SMARADACHE, trebuie să mărturisesc că mi-a venit o idee (săraca singuratică!): nu cumva tocmai PARADOXISMUL va fi fiind soluţia moral-spirituală a libertăţii paradisiace (căutate şi regăsite!), nu cumva PARADOXISMULUI îi este dat să ne ofere ce nu (mai) avem (de mult!), şi de lipsa căreia ne tot frăsuiam şi olicăiam, din minut în minut, anii şi lunile astea: LIBERTATEA FURLUATĂ (pe căi politice, mondialist-parşive)?! Nu cumva PARADOXISMUL este adevărata Faţă a Lui HRISTOS, care ne îndeamnă să ne eliberăm de grijile artificiale! - … autentice bombe auto-amorsate, de conştiinţa/mintea noastră sucită/pervertită de către versatilii “psihologi/Psihologie”! De mintea noastră, dar stimulat (amorsajul bombei) de către duşmanii dublu-milenari (sau, poate, eterni!) ai ADEVĂRATULUI HRISTOS: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviti la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce va îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” -Matei 6, 22-33.
Orice s-ar spune, această autentică eliberare, de societatea mamonică, de fabrica ei de griji şi de terori perverse şi asasine – se află tocmai în miezul PARADOXISMULUI. Preoţii creştini (cei…”nepârâţi”!) ar trebui să poarte Antologia Paradoxismului Internaţional,  a lui FLORENTIN SMARANDACHE, ca pe o variantă, perfect hristică, a BREVIARULUI…Aici, între paginile ei (surprinzând, aparent, EFEMERUL zâmbetului uman, DAR DESCĂTUŞAT DE ORICE FARISEISM!), este atâta zvon înalt de Poezie HRISTICĂ (de o seninătate şi veselie cuviincioase, deşi tare şoltice, aşa cum numai Sfinţii Apostolii şi, mai pe urmă, Sfântul Francisc - au arătat Lumii!)…sunt şi zboruri de păsări ale Cerului, încântate-descântate de viziunea Paradisului…, dar sunt şi mândri crini, cu straie de Duh, cumnici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!” Îi spuneam, zilele acestea, unui amic: “Antologia dlui Smarandache este <<de tot hazul>> - ŞI, TOCMAI DE ACEEA, ESTE O LUCRARE TERIBIL DE SERIOASĂ!”
…Chiar dacă, pe ici, pe colo, vorbele sunt mai apăsate! În definitiv, Hristos NUMAI cu vorbe apăsate (MULT mai apăsate, decât nevinovatele glume, eliberatoare de gravitaţie, din cartea ce-mi stă în faţă, cuminte, pe masă…!), le grăia celor nedrepţi şi cu fariseice “aere”…şi prin vorbe apăsate le “fâsâia” deşertele “aere”, revelând/re-educând omenia din ei!
…Dacă va avea pe cine re-educa, şi cui revela…Asta este şi problema, specific românească, pentru viitorul eficienţei mental-spirituale a Antologiei lui FLORENTIN SMARANDACHE, prin incendiile şi fumul dens ale acestei lumi, care nu mai îngăduie celor mari şi tari, un obiect fără de care nu se pot vindeca, fără de care orişice Logos sună a clopot funebru: OGLINDA.
…Dar voi, “puţin credincioşilor”, nu purtaţi voi grija sorţii acestei cărţi, cu totul speciale! “Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc”, mai bine şi lămurit, decât oricare dintre noi, încotro va fi calea de folos şi de rost, a Antologiei Paradoxismului Internaţional, făurită de Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE…! Voi doar citiţi, gândiţi, râdeţi, cu senin al chipului şi al Duhului, de strâmbii sufletului şi de nemernicia grotescă, din omul terestru, atât de “grăbit şi fandosito-încruntat”, spre toate crevasele, prăpăstiile şi hăurile lumii de jos… - suspinaţi, încet şi oftat, de neputinţele sale… (asta, dacă nu cumva aţi aflat modalităţi de a-l opri şi de a-i readuce linişte      “de sus” şi RÂSUL CEL ÎNDREPTĂTOR ŞI FĂRĂ DE NICIO RĂUTATE, înapoi, în sufletul său zdrenţuit!) – …iar, în rest, toate cele de folos şi drepte, El “le va adăuga vouă”!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ECOUL TĂCERII. EPIFANII STELARE, DE NICOLETA MILEA
„Cartea,  premiată de Asociația  „Renașterea râmniceană”, condusă de Constantin Marafet, care îngrijește ediția, se deschide cu un motto din Dante Alighieri: „Mai singur sunt ca pasărea pe mare…”, iar autoarea, cu modestie, nu își prezintă palmaresul literar, care este bogat, apărând numai cu o fotografie, în mijlocul unui peisaj cu  vegetație atotstăpânitoare, pe coperta a IV-a.
Poeziile cu un corp minim caută să surprindă, în numai câteva versuri, esențele, iar excelența în haiku, tanka, rubayat au atins-o inițiatorii acestor specii literare,și anume  orientalii: japonezii, persanii etc. Dar și cultura europeană,  occidentală, a experimentat poeziile, de la  trei (terține) până la zece versuri, cele de cinci versuri (cvintete) fiind rar folosite, în poezia siciliană, engleză sau americană (quintaine,cinquain sau limerick).
Fântâna cu apă vie,iarba, calul neînșeuat, grădinile, păsările, soarele,muntele, fulgerul și focul, toamna,ploaia,  sunt elemente  ale universului palpabil, dublate de componenta spirituală, de gânduri, simțăminte, nostalgie și melancolie. Acestea se îmbină, natura reflectând stările de spirit: „N-am nicio veste de la tine,/ mare!/ Nori,/ singurătate,/ războiul Ființei!” (Asfințit). Sau: „ În inelul copacilor/ freamătă de taină pădurea/ și-n crânguri – / iezi alergând:/ anii mei!” (Logodnă).
O preocupare permanentă are poeta pentru instrumentul poeziei, cuvântul, invocat în mai multe miniaturi ale acestui volum: „Ce frumos e în Tine,/ Domnule Cuvânt!/ Sub viul Secundei,/ rostogol,/ soarele apune în noi!” (Cântec).  Sau:  „Furnica știe sudoarea copacilor,/ gustul apelor,/ neodihna pământului./ Dezbrăcat de-nțeles/ este doar înlăuntrul verbului a fi!”(Fior).
Făptura umană se disociază de realitate, de trecut, de contingent, sub impulsul afectului: „Între carnea și pielea mea,/ un cal pur-sânge/ tropotă…/ Unde-mi ești,/ inimă?” (Comori). Sau: „Curgând printre degetele/ alungite de somn – / clepsidră diformă/ a visului nevisat – / m-am îmbolnăvit de tine, uitare!” (Insomnie).
Poeta consideră cu un fel de religiozitate atât sentimentul iubirii, cât și destinul omului, rugile subînțelese fiind, într-un original fel de a spune, adresate, în mod evanescent sau echivoc, unui Dumnezeu atât al condiției umane , cât și al împlinirii prin sentiment. În acest sens, miniatura umătoare: „Mult după ziua aceea/ am pus întrebări umbrelor:/ cine-mi va supraviețui/ la a doua venire a Ta?/ Zăbrelit – murmurul apei…” (Așteptându-Te). Divinității îi cere, în trei astfel de  mici poezii, ca niște  șlefuite pietre prețioase, intitulate Rugă (1), (2) și (3), o ploaie ca să contracareze „tăierea” în două a existenței, în zi și noapte, sau să-i povestească marile iubiri (postură inedită a dumnezeirii), nu aripi,  bogății materiale sau spirituale (Raiul),  dar vrea să nu își piardă sufletul, „adevărata casă”.
Capacitatea de a gândi este un mare dar, subliniat de autoare: „Când Dumnezeu tace/ tu, Omule,/ unde-ți mai plimbi/ turmele Gândului?/ Potirul e plin…” (Înserare).Iar percepția trecerii fără revenire a timpului, este resimțită cu acuitate: „Au murit,/ ca toți muritorii,/ caișii, corcodușii, merii…/ Doar pașii timpului/ încărunțesc din trecut către noi!” (Altfel).
Sentimentul iubirii provoacă ruptura cu lumea obișnuită, uitarea, scufundarea în vis, iar elementele naturii par să consimtă la noua înfățișare a afectului. Percepția iubirii și nostalgia trecerii timpului se împletesc în mod firesc: „ Există un loc/ unde poți spune orice!/ De-acolo, încoace,/ Timpul/ își trage năvodul!” (Armonie).
Dragostea și individualitatea, ca entități separate,  sunt comparate cu inaderența timpului cu apa (Dor), iar elemente ale mitologiei antice sunt evocate pentru a sugera zbaterea ființei: „Orfeu/ coboară în sufletul meu/ în fiecare seară,/ strigând-o cu disperare/ pe Euridice!” (Jertfă).
Suferința poetului, asemănat de Charles Baudelaire cu o pasăre greoaie pe uscat, dar în elementul ei în  aerul tare al  înălțimilor celeste (Albatrosul) este frumos sugerată de Nicoleta Milea într-o miniatură reușită: „ Dacă vrei/ să amânăm durerea mută,/ lasă-te născută/ jumătate pasăre,/ jumătate vis!” (Alegorie).
În încheiere, observând aspirația poetei spre zările marii poezii, printr-un exercițiu cu mici pietre strălucitoare, evidențiem  luminișul de luciditate al creatorului care se întreabă dacă demersul său va rămâne peste lume și peste timp: „Recunosc,/ întreci fulgerul,/ șerpii fac pace la hotar,/ perla neatinsă o păstrezi Reginei,/ judecat vei fi de harul versurilor tale! (Frecvențe).
Cartea de versuri a Nicoletei Milea denotă nelimitate însușiri creative, ca și capacitatea de organizare a stanțelor și ideilor, autoarea fiind nu numai poetă, dar și doctor în filologie, astfel că îmbină în mod reușit cele două laturi: a talentului și a  înclinației pentru studiul  literaturii.”
Corneliu Vasile (Caracal – Olt)
SPIRITUALITATE
O ALTĂ LUME
Poate că fiecare dintre noi şi-a imaginat o lume numai a lui, în care timpul să fie doar o iluzie, iar oamenii să-şi consume existenţa după bunul plac. Visul este o poartă către infinit, un ochi ce veghează ca mintea să călătorească în siguranţă printre alte dimensiuni, unele pe care le dorim foarte aproape de suflet. Cunoaşterea poate oferi căi nebănuite de acces către ale tărâmuri, dar oare numai ea este de ajuns? Se pare că nu! Omul care atinge o anumită stare spirituală, omul care e în perfectă consonanţă cu tot ceea ce vede şi simte, cel care ştie că e capabil să se nască a doua oară, poate că o astfel de persoană percepe nevăzutul. S-ar putea ca toate acele teorii fanteziste despre alte lumi, alte fiinţe, alte inteligenţe şi entităţi, să fie tocmai adevărul care nu se divulgă oricum, oriunde şi oricui. Aşa cum statele au secretele lor naţionale, de ce nu ar fi tăinuită şi o astfel de informaţie? Imaginaţia umană, creativitatea şi toate acele acte care au ca finalitate altceva decât de obicei, reprezintă începutul cunoaşterii, chiar dacă, trebuie să recunoaştem, că numai anumiţi oameni au acest privilegiu.
Poate că aşa e necesar să fie, pentru menţinerea unui echilibru. Dar tot atât de adevărat e şi faptul că omul poate alege singur ce vrea să creadă, cum să analizeze propriile percepţii sau ale altora despre viaţă, despre trecerea prin această lume, urmând etapele-şablon ale existenţei. Numai că, se întâmplă ca tiparul să depăşească limitele cunoscute, iar nevoia de a şti tot mai mult, de a simţi cum e şi altfel şi de a pătrunde într-o lume a miracolului, este o certitudine cât se poate de clară. Ce-ar fi dacă viitorul s-ar transforma într-un prezent fără sfârşit, iar ceea ce vedem să fie, de fapt, ceea ce am trăit cândva? Nevoia de mai mult este înnăscută, iar omul se hrăneşte cu ea, căci altfel ar pieri. Monotonia este inamicul principal al existenţei, iar omul crede într-un antidot al acesteia – visul. Visul este refularea supremă, fragmentul de respiro, imboldul către ziua de mâine, poarta către altă lume. Despre o asemenea lume s-au emis teorii elocvente, frapante, care s-ar înscrie în aria fantasticului, însă irealul nu este o latură a existenţei? Cel care gândeşte, simte, transmite informaţii, există! Gândiţi-vă la basme! Câte nu sunt posibile acolo, şi de ce n-ar fi? Lumea a traversat perioade cel puţin interesante, iar unele dintre ele sunt, de-a dreptul inexplicabile în totalitate. Poate că tocmai acest inexplicabil este răspunsul tuturor necunoscutelor, care frământă minţi luminate, dar îi amuză pe iluminaţi, considerând că nu e momentul să ştim chiar totul. Încă nu am atins nivelul maxim al desăvârşirii fiinţiale, nu ne-am întors la începutul creaţiei, când totul era ca o carte deschisă, iar veşnicia nu lăsa loc interpretărilor. Atunci totul era simplu, limpede, uşor şi acceptabil, însă, noi am complicat şi am încurcat valenţele existenţei, astfel încât, acum nu mai putem simţi puritatea din orice şi nu mai gândim precum sfinţii. Viaţa a cunoscut o schimbare capitală, odată cu pervertirea simţurilor, şi, mai ales, cu pătrunderea demonicului în suflet. Omul acestei lumi mult prea materiale, nu mai percepe firavul sunat al bătăilor de aripi serafice, nu mai vede lumina, ce răsare de oriunde şi nu mai ascută de nimeni, considerând că a venit timpul răzvrătirii. Numai că, această întoarcere către profan aduce cu sine pierderea purităţii sufleteşti, precum şi o gândire bazată strict pe fizic. Metafizicul nu mai prezintă interes, rămânând doar o abstracţiune vetustă, demnă doar de marii filosofi ai timpului deja apus. Tocmai acest nevăzut reprezintă salvarea noastră şi încă mai putem să trecem dincolo de palpabil, prin forţa incomensurabilă a gândului şi cu ajutorul de netăgăduit al divinităţii. Cine se depărtează de lumină, va pierde forţa gândului, iar întunericul îl va încorpora numaidecât. A fi una cu întunericul, înseamnă a cădea într-un abis devorator, unde vă dispărea fără urmă. Invocarea binelui aduce puterea de a călători cu uşurinţă prin miile de labirinturi existenţiale şi poate, şansa de a ne redobândi frumuseţea interioară.
Lumea de lângă noi trece ca o boare, neobservată de către mulţi, dar percepută doar de unii. Cine are curajul să viseze, devine învingător, iar necunoscutul îl va recunoaşte ca fiind pare din el, astfel încât să nu se mai poată rătăci niciodată. Noi, oamenii, suntem nişte fiinţe pierdute în negura ignoranţei, nişte creaturi care au uitat de unde vin şi ce reprezintă. Nu toţi, însă! Cei care au supravieţuit atacurilor manipulatorilor sunt acul în drum spre casă. În curând vor ajunge în locul pe care l-au visat şi pe care l-au căutat întreaga viaţă. Străduinţa le va fi răsplătită, căci e necesar lumea de lângă noi să renască, să redevină ceea ce-a fost cândva. Cine ştie de cât timp are nevoie fiecare dintre noi să-şi revină din somnul ignoranţei! Cert este că unii deja s-au trezit, conştientizând că timpul se apropie de final, iar numărătoarea inversă a început deja. Fiecare om e tot mai aproape de punctul terminus al propriei călătorii existenţiale, şi odată cu bătaia de sfârşit a ceasului, sufletul va înţelege cine este cu adevărat. Dar, oare, nu va fi prea târziu? Sau deja trăim un alt început şi un alt sfârşit, fără să ne dăm seama? De fapt, cine e înţelept şi prevede viitorul, ştie că, acesta deja e trecut, iar adevăratul viitor va întregi creaţia, conferindu-i strălucire şi puritate.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
BINOMUL EDUCAŢIE - AUTOEDUCAŢIE
Este mai mult decât evident că, din totdeauna, orice societate civilizată și ferm angajată pe calea progresului spiritual și material, așează la temelia giganticei sale construcții binomul educație-autoeducație. Căci care om cu scaun la cap își va construi casa pe un teren mlăștinos sau nisipos, dar fără a acorda fundamentului atenția necesară?
Tot astfel, conducătorii popoarelor mai expuse decât altele la capriciile și vitregiile destinului după unii, ale istoriei după cei mai mulți (bunăoară așa ca poporul român), ar trebui să fie preocupați până la obsesie de făurirea unei baze statale deodată trainică și suplă, care în scurt timp să se constituie într-o adevărată rampă de lansare a țării și poporului respectiv în universalitate, ceea ce pentru sărmana istorie umană este totuna cu eternitatea.
Dar câți dintre românii zilelor noastre se simt îndreptățiți să afirme că sunt mulțumiți de ceea ce se întâmplă pe meleagurile mioritice și că aleșii lor postdecembriștri măcar s-au străduit să-și ducă la îndeplinire promisiunile demagogice, promisiuni cu ajutorul cărora s-au văzut cu sacii plini de voturi mai mult sau mai puțin murdare în căruța puterii, după care se pun temeinic pe căpătuiala lor și a clanului ce i-a fătat, când este lesne vizibil pentru oricine că România de azi ar fi o adevărată gură de rai dacă acești avortoni ar face pentru grosul alegătorilor doar o fărâmă din ceea ce realizează pentru ei și ai lor?!
Cei mai nemulțumiți se arată a fi ipochimenii de teapa lui Dan Diaconescu și Gigi Becali, care – iată – taie și spânzură în politica românească tot perorând și visând la o Românie prosperă și fără ciocoi, adică o Românie care, după o exemplară manelizare prin contribuția a aproape tot ce mișcă-n țara asta, astăzi - prin nerușinare, impostură și o trufașă incultură - se vede stăruitor îndrumată pe calea largă a becalizării.
Și, mă rog, de ce s-ar rușina doar aceste două chipoase personaje mai sus pomenite (Dan Diaconescu pentru măreția imposturii sale, Jiji Becali pentru sărăcia sa spirituală, adânc îngropată în purcoiul de bani dobândiți pe căi hipersuspecte), când de fapt asta-i starea naturelă, vorba lui Caragiale, din profund ticăloșita politică a României postdecembriste, cu o Uniune Social-Liberală (USL) atât de încrezătoare în steaua sa parlamentară după alegerile din decembrie 2012 (acum după ce steaua îmbătrânită în bădărănii a lui Jiji a fost atrasă în jenanta constelație politică a Partidului Liberal), încât nici măcar nu s-a sinchisit că sfidează sărăcia grosului românilor prin opulența (ca număr de participanți și bani mătrășiți, nicidecum valoric) la care s-a dedat mai zilele trecute pe Național Arena pentru a-și prezenta cu surle și trâmbițe candidații la parlamentare, un spectacol cu adevărat demn de monstruoșii săi predecesori din iepoca ceaușistă.
Iar pe fondul unei atari admirabile continuități în gândire, năravuri și deprinderi, nu cred că mai poate mira pe cineva regretul a tot mai mulți români după imaginea edulcorată a comunismului antedecembrist și cu siguranță nu va surprinde pe nimeni renașterea unui partid de cea mai pură orientare bolșevică...
* * *
Este bine de precizat că rezultatele binomului educație-autoeducație nu vor întârzia să se concretizeze în comportamentul cetățenilor și, pe ansamblu, într-un grad tot mai înalt și mai rafinat de civilizare a societății respective, doar atunci când cele două componente vor fi aplicate neîntrerupt și corect.
Firește, luat cronologic, prima la rând vine educația, căci ea i se transmite copilului prin limbaj, sentimente și exemple, deodată cu laptele supt de la mama lui. De unde marele adevăr cuprins în sintagma limba maternă (mama este aceea care-i comunică și deslușește copilului înțelesul noțiunilor de bază, astfel dezvoltându-i apetitul pentru lărgirea necontenită a orizontului moral-spiritual, implicit al celui existențial), precum și adevărul cuprins în zicerea cei șapte ani de-acasă.
Dar cum progresul în lumea asta se învederează în respingerea cu dispreț a tradițiilor și în impermanența gusturilor, iată că familia a fost deposedată de aura sa sacră din urmă cu, să zicem, un secol (locul ei fiind în bună măsură ocupat ba de conviețuirea în concubinaj, ba de împerecherile între partenerii de același sex), timp în care sintagmele aferente se golesc încet-încet de conținutul lor religios și de sensul tradițional.
Și n-are cum să fie altminteri, atâta timp cât omul zilelor noastre își sacrifică (conștient ori inconștient?) împlinirea moral-spirituală prin familie și urmași, de dragul plăcerii comode și egoiste.
Consecința acestei stări de lucruri, deodată anticreștină (prin ignorarea celebrului îndemn biblic Crescite et multiplicamini – Creșteți și vă înmulțiți) și împotriva firii (prin legalizarea în tot mai multe țări a căsătoriilor între homosexuali și lesbiene), a dus la o alarmantă îmbătrânire a populației globului, cu deosebire în țările cele mai prospere ale lumii.
Vine apoi la rând educația prin școală. Dar, cu toate că în multe școli din România postdecembristă se predă religia, această foarte importantă verigă a educației tinerilor, respectiv a pregătirii lor temeinice pentru viață, este din ce în ce mai fragilă.
Din următoarele motive:
1)Părinții ori lucrează în străinătate, ori sunt ocupați până peste cap să câștige cât mai mult ca să le facă odraslelor toate hatârurile, așa că aceștia fie că nu sunt supravegheați de nimeni din afara școlii, situație ideală pentru ca cei mai mulți dintre copiii în cauză să dea uitării bunul-simțși ascultarea, fie că sunt lăsați în precara grijă a unor rude (de regulă bunicii), care de la bun început se dovedesc o pradă ușoară pentru tendințele de emancipare ale tinerilor dedați plăcerilor și distracțiilor.
2)În cazul celor mai mulți copii și adolescenți este de semnalat influența nocivă exercitată asupra lor ba de televizor și internet, ba de generozitatea nechibzuită a părinților cu dare de mână, generozitate concretizată în bani peșin, bijuterii, mașină și tot mai multe libertăți neîngrădite de obligații. Și încă ceva. Tinerii din România de azi au atât de puține modele onorabile printre concetățenii cu niscaiva ștaif și influență (doar politicieni mincinoși și corupți, ce-și afișează mutrele odioase pe toate canalele de televiziune, doar vampe cu ifose de vedete, respectiv milionari de carton, încă neluați la întrebări pentru megapotlogăriile săvârșite), încât nici nu-i de mirare că aceștia ajung să disprețuiască școala, normele morale, dascălii, părinții și cam tot ce-i românesc, luându-și ca modele de urmat anumite personaje dubioase descoperite pe internet, în filme (cel mai adesea americane) sau în reviste aculturale, reviste ce nu prididesc să aducă elogii bogăției și succesului și care, în general, cu bună știință omit să menționeze prețul plătit pentru dobândirea acestor mult jinduite bunuri.
3)Manualele școlare sunt atât de neinspirat alcătuite, încât devin descurajante deopotrivă pentru elevi și educatori. Consecința acestui fapt este mai mult decât îngrijorătoare pentru viitorul românilor: Elevii și studenții nu numai că nu citesc nimic înafara programei, dar nu-și citesc nici măcar manualele, respectiv cursurile, ci - sfătuiți și îndemnați chiar de profesori – s-au obișnuit să ia totul de-a gata și fără pic de discernământ de pe omniscientul internet!
4)Eficiența educației școlare și universitare este în directă și inseparabilă legătură cu autoritatea profesională și morală a dascălilor. Căci dascălii sunt aceia care prin lumina chemării și rigoarea dăruirii se pot constitui în modele vrednice de urmat de către discipoli, după cum tot ei în primul rând pot contribui la sporirea prestigiului școlii unde-și desfășoară activitatea, implicit la întărirea încrederii în învățământul românesc și la propagarea faimei sale peste hotare. Numai că distanța dintre realitatea lui ”este” și potențialitatea lui ”ar putea fi”, te duce de îndată cu gândul la aceea dintre cer și pământ. Căci universitățile românești postdecembriste, cu deosebire cele particulare, sunt cu adevărat ceea ce sunt, nicidecum ceea ce ar trebui să fie. Adică, niște foarte profitabile fabrici de diplome, în care cursanții-clienți sunt serviți prompt de așa-zișii dascăli universitari cu tot ce le poftește inima (patalamale, titluri, ranguri universitare), cu condiția ca ei (clienții) să-și achite la timp toate taxele la vedere și încă multe altele la nevedere, astfel ca să se poată adeveri întocmai trista cugetare a unui student: ”Universitățile românești de azi nu sunt pentru studenți, ci pentru profesori”!
Acesta fiind mediul universitar postdecembrist, din care noțiunile de studiu și student aproape că au dispărut (locul lor este în prezent ocupat de atributele descurcărețului ajuns cursant-client), iată de ce plagiatul și furtul intelectual s-au convertit în fapte cotidiene care doar mai deranjează oleacă pe ici-pe colo, dar fără a izbuti să-i rușineze pe cei în cauză (vezi grosolanul și neclintitul plagiat al lui Victor Ponta) și, desigur, fără să-i descurajeze câtuși de puțin pe cei ce vor să se ridice pe aceleași neonorabile căi, iată-i, de asemenea, pe profesorii de gimnaziu și liceu (produsele acestor universități) copiind pe rupte la examene și – în mod firesc – pe elevi urmând cu sârg exemplul dascălilor, adică fofilându-se și furând ca-n codru.
Căci – ne spune academicianul Solomon Marcus într-o emisiune – dacă s-ar lăsa în seama cunoștințelor acumulate, cei mai mulți dintre elevi n-ar putea să precizeze cine a fost Stalin - fundaș sau centru înaintaș la o echipă de fotbal din Rusia!
Nici educația socială sau, după caz, cea profesională nu-i cu nimic mai brează, atâta timp cât în România de azi profesiile oneste nu se bucură de căutare (de florile mărului se spune că cine muncește n-are timp de făcut bani?!) și atâta timp cât instituțiile statului (fie că-i vorba de familie sau biserică, fie de președinție, parlament sau guvern) sunt privite de tot mai mulți români cu o neîncredere ce pendulează între disprețțișși acuzații extrem de grave.
Ei bine, rolul autoeducației se învederează cel mai pregnant taman în atari momente de supremă lehamite. Căci ea nu numai că-i o însoțitoare permanentă a educației, încurajând-o și completând-o de la primii fiori ai conștienței de sine (direcția de acțiune a educației este din exterior înspre individ, pe când autoeducația acționează în interiorul individului, dinspre conștient către mai puțin conștient – subconștient și inconștient), dar – fiind liber asumată, respectiv autoimpusă – ea își perfecționează necontenit cele două însușiri indispensabile pentru un filtru spiritual – autocontrolul și autocenzura.
Iar celebrul autodidact Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946, face dovada vie cum că autoeducația nu-i nicidecum o găselniță sau o simplă noțiune...
                George Petrovai (Sighetul Marmaţiei - Maramureş)

TEHNICA DE CALCUL: O ISTORIE PE SCURT
La început a fost calculatorul personal de tip IBM PC. Desigur, nu chiar de la început, ci din august 1981. Evoluţia modelului cu numărul 1550 (cum era denumit acesta în interiorul companiei IBM) a fost – se poate spune fără a greşi – fulminantă. De la procesoare cu frecvenţa de lucru de câteva zeci de MHz, de la memorii RAM de câţiva MB şi de la dispozitive de stocare (hard-disk-uri) de câteva zeci de MB, s-a ajuns în două-trei decenii la procesoare cu frecvenţa de câţiva GHz, la memorii RAM de câţiva GB şi la dispozitive de stocare de sute de GB. Se poate observa că pentru toate cele trei componente, raportul dintre valorile actuale şi cele de început este de cel puţin 100. Această evoluţie – iniţial, de neimaginat – a avut drept factori favorizanţi decisivi miniaturizarea şi crearea unor noi tehnologii.
Pentru puterea de calcul imensă pusă la dispoziţie omului s-au descoperit noi posibilităţi de utilizare odată cu legarea în reţea a calculatoarelor. Internetul este expresia perfectă, de neegalat, a modului responsabil în care resurse nebănuit de mari şi de diverse pot fi puse la dispoziţia utilizatorilor obişnuiţi din întreaga lume.
Ritmul de creştere a Internetului este ameţitor. Într-un studiu[1] prezentat de Intel în prima jumătate a anului 2012, este evidenţiată rata de dezvoltare a acestuia prin date referitoare la numărul unor operaţiuni care se efectuează astăzi într-un singur minut în Internet. Iată câteva dintre acestea: sunt trimise 204 milioane de mesaje de e-mail; sunt descărcate 47 de mii de aplicaţii; sunt vizualizate peste 20 de milioane de imagini; sunt create peste 320 de noi conturi pe Twitter; sunt efectuate aproape 300 de mii de autentificări pe Facebook şi efectuate circa 6 milioane de vizualizări; sunt încărcate peste 100 de mii de noi mesaje pe Twitter. Conform aceluiaşi studiu, numărul de echipamente conectate în 2012 la Internet era egal cu populaţia globului, iar până în 2015 acesta va fi dublul populaţiei (de atunci).
În ştiinţa de avangardă, sistemele de calcul distribuite sunt utilizate pentru prelucrarea unor cantităţi imense de date experimentele. În acest sens, trebuie amintită reţeaua de calcul de tip Grid care funcţionează în ţările membre CERN cu scopul de a prelucra datele furnizate de acceleratorul LHC (Large Hadron Collider) şi obţinute în cadrul experimentelor care urmăresc descoperirea bosonului Higgs, particula care conferă masă celorlalte particule[2] (boson denumit adesea şi particula Dumnezeu). În cadrul unei conferinţe ţinute pe data de 4 iulie 2012 la CERN, după prelucrarea datelor obţinute în anul 2011 şi în prima parte a anului 2012, a fost confirmată existenţa bosonului Higgs cu o exactitate de 5 sigma (ceea ce înseamnă o probabilitate de 99,999942%), de către două echipe care au lucrat independent[3].
În ultimii ani, utilizatorii şi-au mutat preferinţele către sisteme de calcul mobile. Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult de era Post PC, denumită şi era PC+, pentru a desemna etapa migraţiei către platformele mobile. Odată cu lansarea tabletei iPad în 2010, vânzările acestor noi tipuri de produse au subminat încetul cu încetul vânzările tradiţionalelor PC-uri. Conform unui studiu efectuat de compania de cercetare de piaţă iHS iSuppli (http://www.isuppli.com/), în septembrie 2012 cererea de memorii RAM a industriei de PC-uri a scăzut pentru prima oară sub 50%. Deşi piaţa de PC-uri este în creştere, procentul reprezentat de aceasta din vânzările totale de sisteme de calcul se erodează odată cu trecerea timpului, tot mai mulţi utilizatori preferând sisteme mai uşoare, mai simple sau cu o autonomie mai mare. Conform rezultatelor aceluiaşi studiu, până la sfârşitul anului 2013 cererea de memorii RAM a producătorilor de PC-uri va mai reprezenta doar 42,8 procente din totalul cererii de piaţă, restul cantităţilor achiziţionate urmând a fi utilizate pentru terminale mobile, tablete şi alte echipamente.
În iunie 2011, Coreea de Sud a declarat că va renunţa la manualele şcolare, pentru a trece la un sistem de învăţământ care se potriveşte mai bine timpurilor actuale. Autorităţile au anunţat că vor cheltui două miliarde de dolari până în 2015 pentru a crea manuale electronice (i.e., tablete, n.a.) care să le înlocuiască pe cele clasice, tipărite. Avantajele care decurg de aici sunt multiple (e.g., elevii care lipsesc motivat de la şcoală pot accesa lecţiile prin intermediul Internetului, conţinutul multimedia îi va ajuta pe elevi să înţeleagă mai bine noţiunile predate). Acesta este un semnal puternic care arată că subsistemele componente ale sistemului social (e.g., cel educaţional) încep să se reformeze ţinând seama de noile tehnologii informatice.
Serviciile de tip Cloud Computing şi-au câştigat un loc important pe piaţă, un număr din ce în ce mai mare de utilizatori – inclusiv companii – apelând la acestea, chiar şi în cea mai simplă formă a lor, anume pentru stocarea de date. Se pare, totuşi, că în acest domeniu pot apărea unele probleme (cele mai multe încă potenţiale) legate în special de securitatea datelor. Omul care a creat Apple împreună cu Steve Jobs, inginerul Steve Wozniak, crede că vom avea “probleme oribile” pe măsură ce cloud-ul se dezvoltă. “Îmi fac griji legat de tot ceea ce se întâmplă în cloud. Cred că va fi înspăimântător. Cred că vor o mulţime de probleme oribile în următorii cinci ani. Cu cloud-ul nu deţii nimic. Vreau să simt că deţin lucruri. O mulţime de oameni spun <<O, totul este de fapt pe calculatorul meu>>, dar eu spun că pe măsură ce transformăm totul în online, în cloud, pierdem controlul.”[4]
Evoluţia tehnicii de calcul pare că nu se mai opreşte. Acest lucru nu poate decât să ne bucure. Cu condiţia ca în spatele ei să vedem tot timpul Omul, ca destinatat şi creator al acesteia.
Traian Anghel


[1] Sursa: http://scoop.intel.com/what-happens-in-an-internet-minute/.
[2] Ideea unui mecanism care să dea masă particulelor, în primele clipe după începutul Universului (celebrul Big Bang), a fost expusă în 1964 de către Peter Higgs, care a introdus noţiunea de câmp Higgs şi boson Higgs (particulă care poartă câmpul cu acelaşi nume). Bosonii sunt particule cu spin semiîntreg (spre deosebire de fermioni, care au spinul întreg) şi satisfac statistica Bose-Einstein (au fost denumiţi după fizicianul indian Satyendra Nath Bose). Singura particulă din Univers care nu se cuplează cu câmpul Higgs este fotonul (particulă de lumină, având masa de repaus nulă).
[3] Acestea sunt ATLAS, A Toroidal LHC Apparatus, http://atlas.web.cern.ch şi CMS, Compact Muon Solenoid, http://cms.web.cern.ch/.
REPERE...
FANTASTICUL, MAGICUL ŞI FABULOSUL IN CULTURA ROMÂNĂ
Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”.
Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?”
Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate. Dar iarăși mă întorc și zic: „Ce cultură, mă rog, se poate face într-o țară a aranjamentelor și cumetriilor, o țară unde grosul veniturilor celor mai mulți dintre cetățeni se duce pe hrană și întreținere, unde ziarele și canalele de televiziune se iau la întrecere în a promova submediocritatea sub multiplele ei chipuri și unde bunele intenții (ca de pildă editarea unei cărți) sunt tratate cu condescendență disprețuitoare de cei atât de bogați în bani și atât de săraci în duh?!...”
Cu toate astea, cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor trebuie odată și odată spart, pentru ca spiritualitatea românească să-și poată afirma vigoarea. Căci, nu este sigur că toate popoarele lumii simt pulsul istoriei, bunăoară așa ca romanii sau englezii, însă este absolut sigur că vor rămâne în istorie doar acele popoare care știu să-și interpreteze propria partitură în concertul culturii universale.
Revenind la tema anunțată în titlu, este cât se poate de nimerit să precizăm că fantasticul și fabulosul românesc cunosc în transpunerea lor cultă două faze (perioade) importante:
1)Faza (perioada) clasică, reprezentată cu maximă strălucire de triada de aur a culturii noastre naționale: Eminescu, Creangă, Caragiale;
2)Faza (perioada) interbelică, reprezentată de triada aparținătoare secolului douăzeci: Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade.
1.Perioada clasică a fantasticului românesc
Ca în atâtea alte domenii unde Mihai Eminescu și-a pus la bătaie pana sa iscusită, și la acest capitol el a dovedit o măiestrie pe cât de greu de egalat, pe atât de pilduitoare pentru contemporani și urmași. Fantasticul eminescian se înscrie pe două planuri distincte:
a)Planul literar-filosofic (Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá);
b)Planul producțiilor populare în versuri și proză (Fata-n grădina de aur, Miron sau frumoasa fără corp, respectiv Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu).
Uneori cele două planuri se intersectează și atunci rezultă fie prelucrări mai sumare (basmul Făt-Frumos din lacrimă), fie prelucrări de mare rafinament artistic (poemul Călin –file din poveste), fie că în poemul Luceafărul aceste prelucrări ating sublimul.
Evident, nuvelele fantastice ne dezvăluie cel mai bine nu numai concepția filosofică a lui Eminescu privind estetica fantasticului, ci și mijloacele utilizate pentru redarea lui.
Astfel, încă de la începutul nuvelei Sărmanul Dionis, Eminescu face precizarea că „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru”. Ni se înfățișează în acest mod visul în dubla lui întrebuințare: ca element predilect al romantismului și ca principal mijloc pentru redarea fantasticului!
Iar fantasticul nu întârzie să-și facă apariția, atât prin întoarcerea în istorie la epoca lui Alexandru cel Bun, ocazie cu care are loc întâlnirea cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, cât și prin călătoria imaginară pe Lună, adică transpunerea în alt timp și spațiu. „Căci”, precizează George Călinescu, „spațiul și timpul împrumutate de la Kant nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanitățiconcrete, deoarece individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt modalități ale unei substanțe în actul de-a se realiza veșnic”.
Visul este procedeul prin care Eminescu își pune în valoare fantezia creatoare, conferind totodată credibilitate faptelor istorisite. De altminteri, până și luiToma Nour – personajul principal din romanul Geniu pustiu, viața i se prezintă ca „un fantastic vis de nebun”! Într-o lume a minciunii, nedreptății și deziluziilor, doar visul rămâne zona de refugiu a artistului și instrumentul inepuizabil cu care acesta își poate plăsmui lumea sa.
Firește că Eminescu, mare admirator al străvechii culturi indiene, așa cum o dovedește înrâurirea profundă exercitată asupra lui de celebrul Imn al creațiunii (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), avea temeinice cunoștințe despre concepția filosofilor indieni asupra acestei lumi – nimic altceva decât maya sau aparență! - și despre posibilitatea ieșirii din scurgerea timpului prin meditație și asceză.
Iar această „lume a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără moarte”, plămădită prin abstragerea de sub influența timpului rău care ne macină pe noi muritorii, este populată de marele nostru artist cu elemente nepieritoare: dragostea și frumusețea în forma lor sublimă, încorporate în eternitate prin sistemul de coordonate absolut-aștri-apă.
Apa este un element indispensabil al tuturor cosmogoniilor antice, și după cum se va vedea în continuare, cu rol de prim rang în reflectarea aparenței și a jocurilor acestei lumi. Fie sub forma izvoarelor, fie – mai ales – sub cea a lacurilor și a mării, apa este nelipsită din tablourile eminescene de referință. Căci ea nu lipsește sub formă de lac nici măcar din cadrul creat pe Lună, după aselenizarea „prototipului uman” din Sărmanul Dionis! Iar tablourile eminesciene dobândesc viață și vrajă mistică prin prezența celorlalte două elemente indispensabile: femeia și Luna.
De reținut că femeia, așa cum este ea văzută de Eminescu, parcă ar fi încarnarea lui Yin, principiul feminin sau Cerul în filosofia taoistă: întotdeauna blondă și diafană, ca și cum ar fi zămislită din lumina lunii, și aproape totdeauna stranie și nepământeană, asemenea astrului ce-i pune frumusețea în evidență. De altminteri, cele mai inspirate versuri eminesciene sunt străbătute de lumina astrului nopții, care în Geniu pustiu este numit „dulce soare de argint”.
Cât privește bărbatul mistuit de dragoste din creația eminesciană, acesta, de regulă (Dionis, Ieronim, Toma Nour, Călin), este văzut ca întruchiparea lui Yang, principiul masculin al Pământului din filosofia taoistă: „zburător cu negre plete”, frumos și biruitor în toate încercările, până la atingerea scopului suprem – dobândirea ursitei, adică surprinderea absolutului prin unirea celor două principii.
De subliniat că Eminescu face distincție între îngeri și demoni într-o manieră categorică, deși nițel șugubeață, așa cum aflăm din nuvela Cezara: „Demonii sunt îngeri de geniu, pe când cei care au rămas în ceruri sunt cam prostuți...”
Fără excepție, „zburătorii cu plete negre” sunt asemuiți cu demonii, căci ei luptă pe viață și pe moarte împotriva forțelor potrivnice intențiilor nobile, pe când femeile – blonde, suferind de tristețe până la întâlnirea cu ursitul, fremătând de iubire și dorință de aici înainte, sunt identificate cu îngerii, acele ființe suprafirești, care tot în manieră taoistă, practică de regulă detașarea și non-acțiunea.
Desigur, non-acțiunea nu trebuie înțeleasă ca o neimplicare totală, întrucât îngerii – individual sau în grup – participă la făurirea istoriei și la împlinirea destinului uman prin veghe neîntreruptă asupra sufletelor ce le-au fost încredințate de Creator (fiecare, se spune, avem îngerul nostru) și prin anumite acțiuni punitive, cum au fost cele îndreptate împotriva locuitorilor Sodomei și Gomorei.
Prin urmare, demonii lui Eminescu nu sunt creaturi satanice ce-și descoperă rostul și mulțumirea în acțiuni malefice, ci, dimpotrivă, asemenea daimonului socratian și supraomului nitzscheean animat de țeluri benefice, demonii eminescieni sunt de fapt niște eroi din galeria lui Prometeu, care luptă până la sacrificiul suprem pentru triumful ideilor generoase.
Însă prin acel Făt-Frumos născut din lacrimă și misteriosul Ioan din Geniu pustiu, Eminescu a creat categoria de îngeri blonzi, înzestrați cu fire de demoni. Căci prin țelurile fixate și prin primejdiile la care se expun (Ioan moare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania), ambii se comportă aidoma demonilor din categoria celor amintiți mai sus.
O categorie aparte, anume cea ambivalentă, o reprezintă Luceafărul. În încercarea disperată de a câștiga dragostea fetei de împărat, el se aruncă prima dată în mare, de unde crește „un tânăr voievod cu păr de aur moale”, pentru ca la cea de-a doua ivire, „din a chaosului văi” să se-nchege un mândru chip cu „negre vițele-i de păr”. De altminteri și fata i se adresează prima dată cu exclamația: „O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată!”, pentru ca la cea de-a doua apariție să-i adreseze exact aceleași cuvinte, doar că nu-l mai vede înger, ci demon.
Pentru a întări cele afirmate mai sus, este cât se poate de potrivit să amintim despre asemănările existente între Demonul  lui Lermontov și Luceafărul lui Eminescu…
Fantasticul cultivat de Eminescu nu-i străin de cel al lui Edgar Allan Poe. Astfel, în Avatarii faraonului Tlá, Eminescu descrie în timpul primei metamorfoze scena cu dedublarea marchizului Bilbao, urmată de duelul acestuia cu imaginea lui ieșită din oglindă, scenă care în mod necesar ne duce cu gândul la povestirea William Wilson a americanului. De asemenea, principiul identității personalității umane, dezvoltat în narațiunea Archaeus, i-a fost inspirată compatriotului nostru de povestirea Morella a lui Poe, tradusă din limba franceză (ediția lui Charles Baudelaire) de către Veronica Micle.
*
Relația de prietenie dintre Eminescu și Creangă seamănă foarte mult cu cea dintre Pușkin și Gogol. După cum Pușkin a fost geniul tutelar al literelor rusești, reprezentând pentru Gogol un permanent exemplu și îndemn, tot astfel trebuie văzută prietenia dintre cei doi clasici români: Este greu de întrevăzut (dar nu-i imposibil) cam cât ar fi realizat Creangă din opera lui fără îndemnurile și încurajările marelui său prieten!
Făcând parte din aceeași familie literară cu Gogol, Ion Creangă impune în literatura română atât limba hazoasă și miezoasă învățată la Humulești încă de când era „o bucată de humă însuflețită”, cât și fabulosul de inspirație populară, cu personaje care-și păstrează graiul, portul și năravurile de țărani moldoveni, chiar și atunci când ele sunt înzestrate cu însușiri suprafirești, precum Gerilă, Setilă sau Flămânzilă.
Dar nici măcar fețele mai spălate, cum ar fi craii ori boierii, nu se abat cu o iotă de la ceea ce reprezintă specificul românesc – limba împănată cu proverbe și zicători, de parcă în opera lui Creangă ar fi un singur personaj sau, mai exact, de parcă am avea de-a face cu un Sancho Panza românesc multiplicat și așezat taman la locul potrivit, portul moldovenesc urcat din vremuri imemoriale și înțelepciunea cuminte și răbdătoare a românului din totdeauna.
Este ceea ce, de altfel, rezultă cu prisosință din întreaga literatură populară eminesciană și din încântătoarele basme ale lui Petre Ispirescu, este ceea ce Creangă exprimă mai bine decât oricine în cultura română, căci marele nostru povestitor întruchipează cea mai neaoșă expresie artistică a hazului popular.
Iar dacă descoperim surprinzătoare asemănări de nume, situații și întâmplări între basmele lui Eminescu și poveștile lui Creangă (de pildă, în Finul lui Dumnezeu descoperim rudele „fără acte de identitate” ale chipoaselor personaje din Povestea lui Harap Alb), respectiva asemănare nu face decât să întărească ideea enunțată mai sus – aceea a unității folclorului românesc.
*
Ion Luca Caragiale cultivă fantasticul cu precădere în povestirile La Hanul lui Mânjoală, La conac și Calul dracului, iar fabulosul reiese cu prisosință din basmul Făt-Frumos cu moț în frunte, adorabilă prelucrare după cunoscuta poveste Riquet-cel-moțat a lui Charles Perrault.
Caracteristica fantasticului caragialesc este aceea a explicației raționale care se poate da uluitoarelor întâmplări din aceste nuvele, căci tocmai pe această dialectică a semnificațiilor (normal/anormal, explicabil/inexplicabil, real/supranatural) se bazează literatura fantastică.
La Hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural incluse de autor. Ambele povestiri au ca eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că acționează prin intermediul frumoasei hangițe, ajutată în îndeletnicirile ei de vrăji și de vietăți malefice (un cotoi, o ciudată căpriță), fie că se exercită prin ispitele individului roșcodan cu privire sașie (echivalentul omului roșu al lui Creangă).
Ambii eroi sunt reținuți în pofida voinței lor într-un spațiu închis – han, respectiv conac, unde se petrec lucruri dintre cele mai neverosimile. Autorul, vădit influențat de lecturile sale consistente din E.A.Poe, construiește acest cadru, întrucât el se dovedește mult mai aproape de gustul și înțelegerea cititorului român decât un eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea acțiunii din romanele gotice englezești, iar mai apoi din scrierile romantice.
După cum opinează Florin Manolescu, în ambele texte poate fi vorba fie de o metaforă a drumului cu sens inițiatic (bunăoară, așa ca în Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, deoarece încercările la care sunt supuși eroii s-ar putea să fie controlate de forțele infernului, forțe situate dincolo de puterea noastră de înțelegere.
Tot pe principiul mutațiilor duble, comentează în continuare Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului, mai puțin fantastică și mai mult fabuloasă, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, care realizeză un spectacol extraordinar, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparența normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (Princhindel se vădește a fi drac în regulă, cu coadă și coarne), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă cu Prichindel în spinare se dovedește a fi o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăjitorie), în fine, revenirea la decorul inițial odată cu ivirea zorilor.
În ceea ce privește sursele de inspirație (Calul dracului purcede în mod evident din povestirea gogoliană Vii), Caragiale s-a arătat un constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală: Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe. Extrem de benefică pentru opera lui Caragiale, implicit pentru literatura română, s-a dovedit influența exercitată de marele romantic american. Însăși faimoasa piesă O scrisoare pierdută i-a fost sugerată scriitorului român de Scrisoarea furată a lui Poe...
Dar dintre toți marii scriitori străini, Anton Cehov a exercitat influența cea mai fecundă asupra lui Caragiale, dacă se are în vedere faptul că celebrele sale Momente și schițe nu sunt decât fața autohtonă a nu mai puțin celebrelor schițe umoristice cehoviene: cu fapte banale și personaje neînsemnate, cu oameni necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu scene memorabile de suficiență și prostie crasă, cu multă compasiune dar și mai multă amărăciune, în sfârșit, cu întreaga paletă a umorului dat de nume, limbaj, caractere și situații, în pendularea sa neobosită de la ironia blândă, până la șfichiul usturător al sarcasmului. Atâta doar că dacă personajele cehoviene, modeste precum părintele lor artistic, își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama și reținerea de stradă, personajele lui Caragiale își dovedesc din plin agorafilia.
N.B.Analiza psihologică și teama obsedantă a cîrciumarului Leiba Zibal de amenințarea tâlharului Gheorghe, teamă care avansează până la demența evreului, sunt înfățișate de Caragiale în nuvela O făclie de Paște. Se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, i-a fost inspirat scriitorului român de scena relatată în romanul Măgarul de aur de către Apuleius cu tâlharul a cărui mână a fost țintuită cu un cui taman de zaraful ce urma să fie jefuit.
Chiar de la apariție, O făclie de Paște a generat nenumărate comentarii în legătură cu evoluția intrigii, cu cea a psihologiei evreului și apoi cu răzbunarea acestuia prin imobilizarea brațului răufăcătorului, imobilizare urmată de lenta carbonizare a brațului la flacăra unei lumânări.
Dacă cei mai mulți critici, printre care Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, au văzut în nuvelă o mare realizare artistică, Duiliu Zamfirescu o găsește „slabă, cu o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”. Însuși C.Dobrogeanu-Gherea, de acord cu Caragiale inclusiv în ceea ce privește alegerea unui evreu fricos drept unealtă a dreptății, își exprimă rezerva față de finalul nuvelei, pe care-l vede „prea brusc, prea neașteptat, pare a fi înadins căutat pentru a produce efect”. Tot Dobrogeanu-Gherea emite opinia că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza.
Alți critici s-au arătat preocupați de stabilirea paralelelor cu personaje și opere celebre din literatura universală: Leiba Zibal a fost comparat până și cu faimosul evreu Shyllock din piesa shakesperiană Neguțătorul din Veneția, timp în care Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a arătat preocupat să pună în evidență mai degrabă deosebirile decât asemănările dintre Caragiale și Dostoievski. Căci, ne spune criticul, dacă scriitorul rus reușește să ne înfățișeze în romanul său Crimă și pedeapsă „groaza și remușcările omului care a ucis”, Caragiale ne prezintă „groaza și frica omului de-a nu fi ucis”.
Deci, după părerea lui Gherea, „simțământul de groază este tot ce au în comun Crimă și pedeapsă și O făclie de Paște”. În schimb George Călinescu avansează opinia că nuvela O făclie de Paște este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică, și asta deoarece Caragiale este, din punctul său de vedere, „naturalistul nostru prin excelență”.
2.Perioada interbelică a fantasticului din cultura română
Gala Galaction este, cronologic vorbind, primul scriitor al triadei interbelice care a cultivat magia, miraculosul și fantasticul. În nuvelistica lui Galaction facem cunoștință cu o lume suspendată între mit și existența dramatică cuprinsă între sfârșitul de ev mediu turcit și perioada imediat următoare (La Vulturi! și Zile și necazuri din zaveră ne prezintă, de exemplu, evenimente din timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, respectiv de după înfrângerea ei).
Gala Galaction ni se înfățișează drept un poet al nostalgiei, majoritatea nuvelelor și povestirilor sale bazându-se pe un conflict erotic, care fie că este depășit cu mari sacrificii în numele unor principii morale inflexibile (De la noi la Cladova), fie că provoacă adevărate drame atunci când eroii se lasă purtați de valul dragostei mistuitoare (Gheorghe Cătălina, Gloria Constantini, Copca Rădvanului).
În majoritatea nuvelelor, hotarul dintre vis și realitate este extrem de ambiguu. De asemenea, tentația scufundării în vis se confundă cu dorința de-a plasa existența în zonele incerte ale începutului. Iată de ce vraja și supranaturalul apar de regulă în apropierea pădurilor seculare – aici se generează misterul și tot aici se adăpostesc hoții, vrăjitorii, schimnicii (Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei).
O mențiune specială merită povestirea Moara lui Călifar, nu doar pentru farmecul și simplitatea acțiunii, ori pentru aromele de parfum și legendă cu care o înzestrează autorul, cât mai ales pentru visul încărcat de fericire și prosperitate pe care-l trăiește Stoicea după ce se spală cu apă din iazul morii bătrânului Călifar.
Visul de îmbogățire al lui Stoicea – e drept, realizat cu mijloace necurate, ne duce de îndată cu gândul la povestea indiană cu eremitul Narada iluzionat de zeul Vișnu, poveste relatată de Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene și de André Malraux în Antimemorii. Întrucât Narada îi pune lui Vișnu o întrebare cam îndrăzneață în legătură cu maya (aparența), zeul îl trimite pe eremit până în satul din apropiere pentru a-i aduce un pahar cu apă. Narada se duce, dar intră în vorbă cu o fată atât de frumoasă, încât uită de ce s-a dus, se îndrăgostește nebunește de fată, apoi se căsătorește cu ea, i se nasc doi fii și-și durează o frumoasă gospodărie. Dar iată că vin inundațiile și Narada își pierde familia și întreaga agoniseală. În timp ce el își jelește nenorocirea pe marginea drumului, deodată aude glasul lui Vișnu din tufișul unde-l lăsase: „Nu-mi aduci apă? Te aștept de o jumătate de oră...”
Deci timpul este o iluzie, iar maya ne proiectează această iluzie pe ecranul înșelător al vieții, așa cum filmul se proiectează pe ecranul cinematografului!
Tema în discuție l-a preocupat și pe marele scriitor german Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în anul 1946, și ea este tratată cu multă simțire artistică în Biografie indiană, scrierea postumă a personajului Josef Knecht, cu care de altminteri se încheie celebrul roman Jocul cu mărgele de sticlă.
La drept vorbind, cu eleganța și meticulozitatea ce-l caracterizează, autorul ne prezintă două biografii ale prințului indian Dasa.
Prima, desfășurată în timp real, ne relatează peripețiile prințului după alungarea sa din casa părintească de către mama sa vitregă, respectiva perioadă fiind marcată de două evenimente majore: salvarea de la pieire prin intrarea lui în rândul păstorilor de vite, după care vine dragostea și căsătoria sa cu frumoasa Pravati.
Cea de-a doua biografie, desfășurată în timp ideal, este de fapt lecția oferită lui Dasa de bătrânul yoghin în legătură cu iluziile și suferințele vieții sale ulterioare: găsit în pădure chiar de infidela Pravati, Dasa este repus în drepturile sale legitime, are un băiat, dar el nu se poate bucura de liniște și fericire, căci încep războaiele cu prințul vecin, ațâțat împotrivă-i de mama lui vitregă, războaie din care iese înfrânt și prizonier, cu țara ocupată, casa distrusă și fiul ucis.
Trezindu-se din acest vis halucinant pe malul izvorului din care trebuia să ia apă pentru yoghin, Dasa apreciază lecția primită, își dă seama de deșertăciunea zbaterii umane, așa că cere îngăduința înțeleptului să trăiască în preajma lui, pentru a învăța prin meditație, asceză și respirație să-și îndrepte privirea dinspre exterior spre interior. Ceea ce bătrânul yoghin încuviințează...
Voinicul Stoicea din Moara lui Călifar are parte de un sfârșit complet diferit. Pesemne că la asta a contribuit atât cadrul geografic, cât și timpul istoric cu alte conotații decât cel indian, timp în care Galaction își plasează acțiunea...Căci văzându-și visul de mărire și îmbogățire complet sfărâmat îndată după trezire, ba pe deasupra fiind și batjocorit de bătrânul vrăjitor, Stoicea nu întrevede altă soluție decât sfâșierea vălului mayei printr-un gest funest: zboară cu bâta de cioban creierii moșneagului, iar el se aruncă cu capul înainte în iazul satanic...
În pofida acestor deosebiri în legătură cu modul de înțelegere și acceptare a iluziilor, în ambele scrieri se descoperă nucleul povestirii indiene cu Narada și Vișnu. Fără îndoială că două sunt elementele cheie ce permit identificarea acestui nucleu:
1)Conflictul dintre esență și aparență – Omul prozaic și profan are de-a face doar cu aparențele, pe când sfântul și inițiatul au capacitatea de-a ieși din timp, astfel putând să trăiască eternitatea clipei și să înțeleagă graiul esențelor;
2)Apa ca element vital și ca mediu primordial, care permite la început doar reflectarea, iar apoi translația între lumea aparențelor și cea a esențelor.
*
Nuvelele lui Vasile Voiculescu se remarcă prin insistența cu care autorul cultivă fabulosul și construiește magicul. Utilizând tehnica povestirii în povestire, Voiculescu abordează cu succes motivele fundamentale ale folclorului: vraja, descântecul, întoarcerea în timp, relația strânsă cu natura etc., pentru ca în felul acesta să poată dezvolta temele sale favorite care l-au individualizat și, mai ales, l-au impus în perimetrul nuvelisticii românești moderne: matricea acvatică a genezei reflectată în Pescarul Amin, mai exact cea cu neamul Aminilor ce se trage din pești, plăsmuirea unui trecut fabulos (Ispitele părintelui Evtichie), demonismul erotic (Iubire magică, Lostrița), mitul vânătorii și al protovânătorului (Revolta dobitoacelor), magia satului însuflețit de iubire întru Hristos și de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan), la fel ca și magia prin care omul înzestrat cu o „bunătate de oțel” (Bujor din Misiune de încredere) izbutește să se (re)integreze în natură și să-i controleze fenomenele.
Diversitatea subiectelor condimentate cu supranatural, limba meșteșugită și îmbogățită cu arhaisme și regionalisme, iar acolo unde-i cazul (Ispitele părintelui Evtichie), prezența umorului admirabil strunit, toate astea asigură nuvelelor și povestirilor lui Vasile Voiculescu prospețime și atractivitate.
*
Neîndoios că Mircea Eliade este scriitorul român care a acordat cel mai mare interes și cel mai mult spațiu literar redării fantasticului sub diverse chipuri artistice. Dovadă în acest sens stau cele cinci volume de Proză fantastică apărute în anul 1991 la editura Fundația Culturală Română, în ele fiind cuprinse nuvelele și povestirile cu conținut fantastic, adică o însemnată componentă a operei sale.
Dar cu mici excepții, fantasticul mai mult sau mai puțin voalat este prezent pretutindeni în romanele lui Mircea Eliade. Pînă și în Maitreyi el este deslușit sub înfățișări magice, atât în dragostea eroinei principale pentru un arbore tânăr (animism erotic), cât și în legământul ei de logodnă îndreptat spre „mama pământ”, atunci când dragostea pentru Allan devine mistuitoare.
Dacă putem vorbi de misterul Maitreyi, căci romanul rămâne deschis și autorul nu precizează nicăieri dacă eroina sa este o fată inocentă ori o femeie rafinată, ci, dimpotrivă, el caută să întrețină și să amplifice enigma prin lansarea unor noi semne de întrebare, tot așa Ileana – eroina romanului Nuntă în cer, una din cărțile preferate ale autorului, ne apare din discuțiile lui Hasnaș și Mavrodin, cei doi prieteni îndrăgostiți de ea la momente diferite, drept o ființă nepământeană prin misterul în care reușea să se drapeze.
Indiscutabil că și Ileana i-a iubit pe cei doi. Însă dragostea ei ispitită de absolut are o certă înclinație spre fantasticul aflat în starea sa incipientă, și anume stranietatea, prin aceea că alimentează suspiciunile și întreține suferința cuplului: „Se întâmplă ceva”, comentează Hasnaș, „dincolo de noi și de dragostea noastră, care ne face să suferim și să căutăm suferința”.
Însă frumusețea cărții consistă tocmai în enigma și straniul închise în gogoașa dragostei, iar Ileana – din punctul de vedere al lui Mavrodin – rămâne mireasa ideală, ființa menită unei nunți eterne. Asemenea lui Maitreyi, și tot ca aceasta – pură ori perversă, celestă ori infernală, Ileana rămâne eterna femeie eminesciană, realitate și iluzie în același timp.
Întrucât toate scrierile lui Eliade sunt încărcate de mituri și simboluri (el chiar a fost numit „savantul simbolurilor”) – așa cum, de altminteri i se și cuvine unui eminent istoric al religiilor -, numele eroinei sale n-a fost ales la întâmplare, ci reprezintă simbolul continuității dragostei Ilenei Cosânzeana din basmele noastre, altfel spus veșnica aspirație a omului în general, a românului în special spre frumusețe și fericire. Căci – nu-i așa? – orice carte închide între coperțile sale fantezia stârnită de basmele mai vechi și mai noi, sau cum afirma însuși Eliade: „Romanul este cartea despre oameni”...
De reținut că o altă Ileana, dar proiecția aceleiași Ileana Cosânzeana, apare în romanul Noaptea de Sânziene, carte considerată de însuși Mircea Eliade drept capodopera sa incontestabilă. Este acea Ileană tânără și frumoasă, descendentă dintr-o străveche familie boierească și cu studii în străinătate, pe care Ștefan Viziru, personajul principal al cărții, o întâlnește în pădurea Băneasa în 23 iunie 1936, ziua solstițiului de vară (Sânzienele).
Deși o iubește nespus de mult pe nevastă-sa Ioana, totuși Viziru se simte atras de-a dreptul irezistibil de ființa care i-a apărut într-un mod mistic în acea zi a anului când, spune tradiția, la miezul nopții se deschid cerurile.
Ori Ștefan Viziru, spirit obsesiv și torturat de sentimentul că omenirea rătăcește într-un labirint, simte nevoia imperioasă să se retragă din timp și din spațiul profan pentru a trăi în ceea ce el numește Sâmbo (camera de hotel unde se preface că pictează), care ca tărâm al Shambalei sau spațiu privilegiat este un alt fel de Nirvana. Iar astfel de lucruri esențiale precum Sâmbo, ieșirea din timp sau întâlnirile și convorbirile cu solitarul Anisie, un sihastru „ce trăiește ca ființă totală”, Ștefan nu le poate discuta decât cu Ileana.
Iată de ce, după ani de mari încercări prin care trece Europa (al doilea război mondial), România (dictatura, rebeliunea legionarilor, bombardamentele, bolșevismul) și el însuși (anii de campanie, moartea soției și a copilului în timpul bombardamentelor), Ștefan Viziru continuă să alerge după cea care i-a fost ursită, și nu poate s-o ajungă. „E ca Ileana Cosânzeana”, mărturisește el unui alt personaj...
Ajuns la Paris cu mult noroc, fapte și întâmplări ce conferă romanului o notă autobiografică smulsă din realismul terifiant al acelor vremi, Ștefan Viziru continuă s-o caute pe Ileana cu aceeași înfrigurare. În sfârșit, când după 12 ani are loc întâlnirea lor de-a dreptul magică, tot în noaptea de Sânziene, numai că de data asta în pădurea Royoumont de lângă Paris, și când Viziru speră că acuma o va păstra lângă el, mor amândoi într-un accident de mașină.
Concluzia romanului este cât se poate de limpede: Nici cuplul ideal, nici fericirea supremă nu pot fi realizate aici pe pământ decât în vis, în imaginație! Este ceea ce și face, de altminteri, Mircea Eliade în acest roman stufos, unde se discută enorm și cu folos, dar unde nu se realizează tipuri, întrucât personajele nu se coagulează în adevărate caractere, căci ele nu sunt sondate și disecate fără milă, ci sunt lăsate să viseze, să zîmbească și să șoptească aproape la fiecare pas!
Prin urmare, Noaptea de Sânziene conține elemente fantastice, stranii sau fabuloase, inserate firesc în urzeala realistă a acțiunii. Dar, după cum cu justețe afirmă Dumitru Micu, „fantasticul lui Eliade este de mitologie, un fantastic relativ, consecința incapacității omului modern de a gândi mitic”. Este ceea ce, cu autoritatea-i cunoscută, susține și Eugen Simion: „În prozele mai vechi ale lui Eliade, magicul domină suprafața textului, în cele de după război, magicul se retrage în adâncul textului. Locul magicului este luat, de fapt, de o forță spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existența omului modern”.
Riguros vorbind, spațiul și timpul de translație din opera lui Mircea Eliade, acel tărâm fantastic la care aspiră eroii săi, apare astfel doar pentru neinițiați. „Căci în sens elevat”, susține Dumitru Micu, „acel tărâm e realul însuși, realul absolut”. Iată de ce, după opinia aceluiași critic, nuvelistica de maturitate a lui Eliade – fantastică doar în aparență, în pofida inserțiilor de supranatural -, este, de fapt, „o proză de cunoaștere sui-generis, o proză de idei, revelatorie”.
Dacă fantasticul s-ar reduce doar la înspăimântător, atunci dintre toate scrierile sale, doar Domnișoara Christina, o altfel de Prăbușire a casei Usher, s-ar încadra în această definiție. Firește, la fel ca în scrierile lui Caragiale, altul este cadrul desfășurării acțiunii din micul roman eliadesc: este un conac din Câmpia Dunării, fosta proprietate a domnișoarei Christina, cea care s-a preschimbat în strigoi după uciderea ei în anul 1907 de către propriul vechil și, totodată, amant.
Autorul creează în roman o atmosferă de mister și spaimă, ceea ce, de altfel, conferă valoare artistică scrierii: în curtea conacului se răresc vietățile, păsările pier, câinele se târăște la picioarele oamenilor, iar țăranii evită conacul ca pe un loc blestemat. Deși toate personajele se comportă ciudat în această atmosferă îmbibată cu vrajă demonică, totuși, micul roman dobândește tonalități terifiante doar în episoadele unde își face apariția domnișoara Christina – frumoasă, diabolică, îmbrăcată exact ca în portretul ei, așezat pe un perete al conacului. Parfumul de violete pe care-l răspândește de fiecare dată, este dovada concretă a aparițiilor domnișarei Christina.
Și întocmai ca în celebra povestire a lui Poe, în final conacul bântuit de strigoi se va prăbuși, numai că în acest caz el va fi mistuit de flăcări!
Dar Mircea Eliade a studiat și alte fețe ale fantasticului. Iată, bunăoară, Secretul doctorului Honigberger, nuvelă care, în pofida abundenței de elemente tehnice din practica yoga, se dovedește deosebit de antrenantă prin situațiile insolite plăsmuite de autor și prin straniul de natură hoffmaniană căruia îi dă viață. Doctorul Zerlendi, elev al indianistului brașovean Johan Honigberger, practică cu asiduitate tehnicile yoga, astfel că – prin asceză și meditație – ajunge să se facă invizibil, să efectueze ieșirea din timp și apoi să dispară pentru totdeauna în miraculosul tărâm al Shambalei.
Atmosfera de straniu se îndesește în finalul nuvelei, deoarece autorul creează o situație de derută totală prin tehnica translației în timp: cadrul, deși pare același, este schimbat, și personajele nu se mai recunosc, deci n-au cum să se înțeleagă!
„Omul poate trăi aievea în trecut”, se afirmă în nuvela Nopți la Serampore, ba mai mult – susține un inițiat din această nuvelă -, el poate chiar modifica trecutul, pentru că legile acestui „univers de iluzii și aparențe” au putere numai asupra celui ce crede în ele.
Tot o superbă ieșire din timp realizează Eliade cu profesorul Gavrilescu, după ce acesta pătrunde pe domeniul și în bordeiul „țigăncilor”. Nuvela La țigănci, o capodoperă a prozei eliadești, ne asigură cu vârf și îndesat că timpul este o iluzie. Numai că iluzia profesorului de pian Gavrilescu, este inversă aceleia încercată de pustnicul Narada. El crede că a stat în bordeiul „țigăncilor” doar câteva ore, însă după revenirea în timpul real (în tramvai, acasă, în vizită la eleva sa), constată cu stupoare că a dispărut fără urmă vreme de doisprezece ani!...
Nuvelele editate de Eliade după anul 1960 au ca subiect anumite relații ascunse între viața „de aici” și puterile miraculoase „de dincolo”. În nuvela O fotografie veche de 14 ani se învederează puterea concretă a credinței, facultatea deslușirii viitorului răzbate din Ghicitor în pietre, iar în povestirea Un om mare este redat miraculosul în dezvoltarea sa de neoprit, și anume cazul unui individ cu nume hazliu – Eugen Cocoaneș, care începe din senin să crească, și crește mereu până ajunge la o înălțime de zeci de metri, douăzeci după unii, treizeci după alții.
N.B.Între povestirea Un om mare și nuvela Pigmeul a scriitorului rus Fiodor Sologub există similitudini care ne îndreaptă atenția spre o interesantă paralelă. Ambele scrieri studiază cu mijloace artistice proprii apariția miraculosului de natură monstruoasă, precum și groaza tragicomică a indivizilor asupra cărora s-a abătut respectiva năpastă. Dar dacă Mircea Eliade optează pentru miraculosul creșterii înspăimântătoare, Sologub ne prezintă procesul invers – cel al micșorării continue a lui Saranin, până ce aceste ajunge cât un fir de praf, luat mai la urmă de vânt.
                George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)

JOCUL DORINŢEI ŞI IMAGINAŢIEI PE TĂRÂMUL LUMII UMBRELOR
Jocul reveriei şi întrebările dificile ale existenţei
Privesc pe fereastră trecerea lină a norilor, ce îşi proiectează umbrele asupra întregului pământ până la unirea sa cu cerul pe linia orizontului. Dansul norilor este unul dintre cele mai fascinante spectacole pe care le putem urmări, fiind mereu o schimbare într-un ritm lent, „zen” aş adăuga, care se concretizează ca un ecou al permanentelor transformări ce marchează întreaga natură în orice parte a vastului univers. Deşi fenomenul fizic al mişcării acestor mase imense de vapori a fost în mare măsură elucidat, totuşi jocul lor constituie o exprimare plină de patos şi măiestrie a creativităţii naturii în schimbarea perpetuă ce se poate intui mereu la intersecţia cosmică dintre spaţiu şi timp.
În aceste clipe de reverie am impresia transpunerii în lumi paralele ce îşi dispută întâietatea în a mă captiva cu atracţia lor predominant spirituală sau materială în funcţie de structura lor. Dar este posibil să existe astfel de lumi? Dincolo de scenariile de anticipaţie, cum se poate înţelege existenţa unui paralelism al formelor pe care le vedem sau le intuim dincolo de limita vizibilului? Sau poate totul este doar un joc al imaginaţiei, ce trasează lumi nevăzute pornind şi întorcându-se către singura realitate în care de fapt evoluăm?
Posibile răspunsuri în faţa miracolului vieţii
Răspunsul exact va întârzia de-a lungul prezentei vieţi, anume croită pentru a ne ascunde marele mistere ale universului, dar imaginaţia va continua să ţese tot felul de plăsmuiri plecând de la proiecţia amestecată a norilor pe suprafaţa denivelată a pământului. Iar aici nu mai este vorba doar de legile fizicii, deopotrivă fiind implicate cele mai profunde dorinţe şi motivaţii ce ne urmăresc de-a lungul perioadei noastre de evoluţie terestră. Din această mişcare a gândurilor se naşte pasiunea, dorul, abnegaţia, dorinţa şi zborul minţii peste orizontul terestru, fapt care se numeşte imaginaţie.
Răsucind şi dezlegând sub forma unor posibile interpretări umbrele proiectate de către obiectele „cereşti”, imaginaţia începe să plăsmuiască lumi noi, posibile sau plauzibile, şi îşi dă propria ei explicaţie pentru tot ceea ce există. Zâmbesc când îmi aduc aminte când fiind copil îmi ofeream cele mai năstruşnice interpretări la tot ceea ce vedeam în jurul meu, fără însă a putea înţelege corect complexitatea realităţii la nivelul informaţiilor de care dispuneam la acel moment. De fapt, fiecare dintre noi rămâne un copil ce află lucruri noi în permanenţă şi se minunează de fiecare dată de ceea ce există sau ar putea exista, uneori nefiind posibil să facă distincţia dintre acestea.
Tripla natură a spiritului uman
Ştiinţa este prin natura ei bazată pe scepticism, lucrând mereu sub semnul întrebării asupra ceea ce investighează. Dimpotrivă, arta este afirmativă, chiar dincolo de ceea ce este raţional, sondând în profunzime imaginaţia, acest tezaur al posibilului dincolo de limita restrictivă a probabilului, forţând exprimarea până la nivelul imposibilului, distorsionând chiar şi cele mai bine aşezate valori în cazul în care acest lucru este necesar. Pe aceeaşi linie, religia se agaţă ferm prin actul credinţei de latura transcendentă, ce trece dincolo de ceea ce putem simţi direct sau interpreta cu mintea noastră. Ea depăşeşte arta, fiindcă numeşte imposibilul posibil şi ceea ce nu se vede ca fiind perfect vizibil, de aceea ea dezamăgeşte cel mai puternic atunci când se pare că „nu îşi ţine cuvântul” în a ne conduce la seducătoarea promisiune a nemuririi.
Dar de fapt, există o armonie desăvârşită între cele trei componente fundamentale ale fiinţei umane, mai precis una care investighează prin întrebări, alta care explorează prin afirmaţii, iar cea de-a treia prin „aruncarea” năvalnică dincolo de umbre prin actul mistic, dar transcendent, al credinţei. Dacă una dintre componente lipseşte, fiinţa umană nu va fi completă, iar ascensiunea ei va fi undeva limitată în devenirea cosmică de la pământ către ceruri. Fiindcă presaţi de temporalitatea condiţiei prezente, trebuie mai devreme sau mai târziu să ne dezmeticim şi să ne înălţăm vertical către următoarea treaptă a evoluţiei noastre ca fiinţe care într-o zi vor intra în lumea „zeilor”.
Suntem mereu copii pe cărarea vieţii
Zâmbesc când disting umbrele paşilor mei prin această viaţă începând din cea mai fragedă copilărie, mai ales când îmi amintesc o mulţime de stângăcii cu privire la ceea ce am crezut, afirmat sau încercat la acea dată. Uneori am impresia că efortul de a merge pe propriile mele picioare nu s-a încheiat, ci mereu trebuie să mă izbesc de diferite obstacole, să îmi adun iarăşi puterile şi să îmi corectez modul de a acţiona pentru a ajunge să progresez în arta de a mă deplasa cu uşurinţă prin decorul schimbător al existenţei. Şi de aceea, cred că sub o formă sau alta vom rămâne nişte copii mai mici sau mai mari, ce vor trebui să înveţe continuu, fără ca acest proces să se oprească vreodată.
Privesc în jurul meu şi observ tensiunea de pe feţele oamenilor, mersul lor grăbit spre diferitele destinaţii ale zilei sau nopţii, într-o alergare ce pare că nu mai are sfârşit decât atunci când puterile cedează definitiv, iar umbrele iau locul realităţii prezenţei celor care au fost până de curând plini de vlagă. Această efemeritate a existenţei ce se topeşte după o durată mai scurtă sau mai lungă m-a determinat că caut cu febrilitatea „portalul” prin care se poate ajunge la ceea ce se numeşte „veşnicie”. Există un instinct lăuntric pus în noi, asemenea modului în care plantele simt puterea gravitaţiei şi se orientează vertical în sensul opus ei, ce ne îndeamnă mereu să căutăm, să nu ne lăsăm bătuţi şi să descoperim în final „portalul” nemuririi.
Instinctul eternităţii pierdut pe cărarea vieţii
Dar pe drumul prăfuit al pământului, acest instinct începe să devină tot mai mult estompat de detaliile mai mult sau mai puţin plăcute a ceea ce întâlnim. Întâmplările nefericite ne răpesc bucuria de a trăi şi speranţa unui progres real, iar obstacolele în loc să ne ajute să privim spre cer pentru a le depăşi, ne determină să privim prea mult la detaliile lor neplăcute. Şi nu întâmplător, în perioada contemporană pe care o trăim scepticismul a înlocuit „zborul” imaginaţiei artistice şi „saltul” credinţei ferme în realităţi veşnice. Paradoxal, acest scepticism ne ajută foarte mult pentru perfecţionarea tehnologiilor de care ne folosim şi în progresul ştiinţei sub diferitele ei ramuri, dar fiinţa umană rămâne sărăcită prin lipsa celorlalte două componente vitale, care ar trebui să stea alături cu „ştiinţa” pentru ca experienţa noastră să fie deplină.
Suntem tot mai „bogaţi” în lucruri materiale şi tot mai „săraci” în cele spirituale, tot mai puternici în exteriorul nostru şi tot mai slabi în interiorul fiinţei noastre, iar când timpul sfârşitului efemerităţii noastre se apropie, neliniştea ia locul complet bucuriei, iar disperarea ne aruncă într-un neant din care nu se mai poate ieşi. Şi atunci, soluţia imediată este uitarea, ignorarea acestui aspect neplăcut, fără a se intui că de fapt astfel se adoptă o atitudine defensivă în faţa realităţii în care am fost aduşi la existenţă. În loc să ne preocupe găsirea „tâlcului” vieţii pe care o trăim, ajungem să ne lăsăm induşi în eroare de formele mereu schimbătoare din jurul nostru, care de fapt niciodată nu vor ajunge la un final armonios, mişcările fiind reluate iarăşi şi iarăşi într-o periodicitate ce distruge şi cea mai bine educată răbdare.
O chemare ce vine din interiorul nostru
Arta ne ajută să dăm farmec vieţii, iar exerciţiul credinţei ne oferă posibilitatea de a străpunge conceptual vălul de întuneric ce separă lumea aceasta de cea viitoare. Şi din această cauză, cred că este important să dobândim acele deprinderi ce ne vor ajuta să avem un înţeles mai clar al „tâlcului” realităţii de care suntem înconjuraţi. Numai aşa spiritul uman devine pregătit pentru marele salt al nemuririi şi poate distinge calea dincolo de umbrele proiectate de necunoscutul ce se desfăşoară înaintea noastră.
 
Suntem încântaţi de operele artistice ale trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau suntem surprinşi de credinţa unor epoci în care oamenii îşi dedicau întreaga viaţă unui ideal transcendent. Dar opera cu adevărat artistică este expresia idealismului unui creator care a uitat pur şi simplu de cadrul descurajator al vieţii pe care o trăia şi s-a ridicat prin inspiraţie, imaginaţie şi talent deasupra condiţiei muritoare. Iar pentru cei care şi-au trăit credinţa cu forţa întregii lor vieţi, se potriveşte acelaşi model al transcenderii efemerului şi al străpungerii umbrei prin certitudinea ecoului veşniciei.
Îmbogăţirea experienţei interioare
Dar omul modern se află într-o condiţie cu totul dramatică, lipsit de arta care să îl încânte prin dezlănţuirea autentică a creativităţii şi deopotrivă separat de izvorul sublim, unic şi de neînlocuit al conştiinţei existenţei divinului în adâncul sufletului omenesc şi deopotrivă în înaltul cerului, mai presus decât orice alt lucru. Înconjurat de „jucării” mecanice şi electronice, de tehnologii performante, dar fără suflet, de calculatoare care gândesc asemenea nouă, dar nu au deloc spirit, ci doar ne reflectă ceea ce gândim, omul zilelor noastre îşi trăieşte clipa, încercând să uite de farmecul inspiraţiei creatoare şi de extazul atingerii transcendenţei şi depăşirii condiţiei muritoare.
Cu siguranţă că dacă această lume va mai exista, în cele din urmă omul va ajunge să îşi pună singur capăt evoluţiei sale efemere din cauza lipsei de sens, iar civilizaţia se va prăbuşi în barbarie sau într-un haos ce nu va mai lăsa decât ruine în urmă. Fără latura estetică şi fără cea transcendentă, gândirea ştiinţifică se va anihila pe ea însăşi într-o spirală a scepticismului în labirintul întrebărilor fără răspuns, care se vor strânge tot mai mult în jurul nostru şi se vor multiplica la infinit dincolo de orizonul efemer al vieţii noastre. Însă acest proces poate fi evitat dacă vom şti să ne educăm gândirea şi simţurile pentru a contempla frumuseţea existenţei pe care o trăim, să primim lecţia blândă a naturii, ce mereu se dăruie pe sine renăscând de fiecare dată mereu mai tânără, mereu mai proaspătă, şi în final, să adăugăm elementul transcendent al credinţei, care nu este altceva decât ecoul nemuririi ce ne aşteaptă la capătul tărâmului umbrelor prin care trebuie să trecem în această viaţă efemeră.
Octavian Lupu (Bucureşti)

         MAGIA CUVINTELOR CE ZĂMISLESC VIAŢA, DAR POT ŞI UCIDE ÎNTR-O SINGURĂ CLIPĂ
Realitatea este „magică” prin natura ei, fiind tainică la toatele nivele ei de manifestare, transcedentă dar şi imanentă, străină şi totuşi familiară, paradoxală, însă şi raţională în conţinutul ei. Din fericire pentru fiinţa umană, există totuşi un instrumentul puternic de investigare a ei, acesta fiind nimic altceva decât „cuvântul”: gândit, rostit, primit şi ulterior transformat în acţiune. De aceea, prin afirmaţii succinte, dar relevante în ce priveşte conţinutul, am căutat să exprim necesitatea de redefinire a spaţiului mediatic românesc, în acest sens schiţând următoarele elemente ce trebuie avute în vedere:
·         influenţa puternică a cuvintelor în promovarea aspectelor pozitive sau negative ale vieţii
·         iluzia comunicării în cazul în care lipseşte interesul pentru ceea ce gândeşte auditoriul sau pentru opiniile alternative la ceea ce este prezentat
·         includerea constantă a insinuărilor şi calomniilor în produsele media de „succes”, măsura audienţei fiind proporţională cu scandalul realizat prin expunerea sau „explozia” lor
·         cultivarea dependenţei nefaste de audiere a lucrurilor negative, care prin obişnuinţa receptării lor conduce la scăderea dramatică a calităţii vieţii
·         nevoia definirii de canale media alternative, care să prezinte echilibrat aspectele pozitive şi negative ale experienţei umane, cu o tentă ascendentă, educativă şi oferind modele adevărate pentru toate generaţiile
Cuvintele pot da viaţă sau să distrugă
Trăim într-o lume în care cuvintele sunt utilizate cu mult prea mare uşurinţă de parcă nu ar însemna nimic dacă exprimăm o idee de valoare sau doar ne mărginim să repetăm diferitele nimicuri lipsite de conţinut. Confruntaţi cu abundenţa de nestăvilit a informaţiilor nerelevante, suntem în cele din urmă împresuraţi în citadela interioară a sufletului de sentimente contradictorii induse în mod malefic de către o mass-media aservită intereselor de manipulare a opiniei publice. Astfel, este suficient să deschizi televizorul şi întreg câmpul vizual se umple de imagini groteşti, în care oamenii se ceartă între ei, îşi aduc tot felul de acuzaţii şi se jignesc reciproc.
Ne întoarcem spre calculator, şi dacă nu suntem atenţi, de îndată ecranul se umple şi el cu informaţii lipsite de relevanţă însoţite de o mulţime de imagini lipsite de noimă, ce nu ne interesează în vreun fel, dar care insistă să intre în raza privirii, să ne captiveze şi să ne răpească nişte minute preţioase din viaţă, din această viaţă atât de scurtă încât până şi sensul ei ne rămâne până la urmă un mister de nepătruns. Şi astfel înţelegem faptul că toate cuvintele au o putere aparte în a zidi sau distruge, în a da viaţă sau ucide fără a lăsa o urmă vizibilă a punctului în care otrava lor penetrează învelişul interior al sufletului.
Şi din această cauză, nicio probă balistică ulterioară nu va putea pune în evidenţă pe „făptaşul” nevăzut, care la adăpostul anonimatului „împuşcă” victime nevinovate. Similar, „zidul” de reţele electronice ajunge să separe eficient pe cel care aruncă informaţii otrăvitoare de victima care le „absoarbe” şi în cele din urmă este ucisă moral sau fizic. Însă aceste imagini barbare nu reprezintă o exagerare, fiindcă deja violenţa mediatică s-a impus ca un standard „de facto” pe care îl respectă orice trust sau organizaţie care doreşte să fie în topul evaluărilor de audienţă în baza cărora se încheie profitabile afaceri de publicitate sau de promovare a imaginii.
Iluzia comunicării într-un mediu lipsit de opinii personale
Dar aşa ceva nu reprezintă în vreun fel o comunicare reală dintre cel care prezintă şi cel care priveşte sau ascultă, fiindcă lipsesc acele ingrediente obligatorii ale sincerităţii, deschiderii şi bunei intenţii. Fără aceste elemente, simpla exprimare nu reuşeşte să depăşească nivelul demagogiei şi al discursului lipsit de conţinut. Nimic nu este mai tragic decât să foloseşti darul „cuvântului” pentru a împroşca cu noroi în ceilalţi şi pentru a vehicula idei vătămătoare în interiorul societăţii. Dar din nefericire, aceasta este situaţia în spaţiul mediatic românesc, devenind o regulă de la care aproape nu mai găseşti nici un fel de excepţie.
Iluzia comunicării porneşte de la falsa premisă că dacă ai audienţă, atunci înseamnă că ai reuşit în demersul de a a-ţi impune un anumit punct de vedere fără a ţine cont în vreun fel de adevărul sau falsitatea celor prezentate sau de opiniile alternative ale celor care te ascultă. Şi tocmai de aceea, producţiile media sunt de regulă exprimări cu sens unic, în care opinia publicului ţintă este cel mai adesea ignorantă sau eşantionată corespunzător pentru a corespunde ideilor prezentate. Acest monolog al canalelor de comunicare conduce la o alienare progresivă a capacităţii de reflectare a celor care se „hrănesc” zilnic din conţinutul lor, rezultatul fiind o amorfizare treptată a societăţii şi o scădere per ansamblu a capacităţii acesteia de a reacţiona inteligent şi creativ la schimbările dramatice ale mediului în care trăim.
Jocul murdar al insinuării şi calomniei
O altă tehnică nefastă prin consecinţe din arsenalul mediatic „garantat” pentru succes constă în a plasa insinuări dintre cele mai josnice la adresa unui anumit personaj luat în discuţie şi relativ la motivaţiile sale. De fapt, niciodată nu vom şti cu siguranţă ceea ce se petrece în interiorul unui om, cât de mult este răuvoitor sau doar incapabil în a-şi discerne propriile sale motivaţii. A prezenta mereu imagini terfelite în mocirlă şi a nu oferi niciodată modele pozitive atrage după o sine o scădere progresivă a încrederii în semeni şi o şubrezire pe termen lung a construcţiei sociale. Fără a cădea în capcana prezentării numai a „realizărilor”, totuşi viaţa reprezintă un amestec de lumini şi umbre, iar a insista doar pe partea negativă răpeşte capacitatea de a aprecia ceea ce este pozitiv, valoros şi de urmat din ceea ce constituie comportamentul uman.
În ce priveşte calomnia, ea reprezintă articolul cel mai bine vândut pe micile şi marele ecrane, alături de bârfe şi de presupuneri, constituind un „tort” din care se hrănesc milioanele de telespectatori sau de utilizatori ai Internetului. Dacă la o emisiune de maximă audienţă - de obicei plasată la ore în care suntem cel mai susceptibili de a primi informaţii pe care să nu le putem cenzura prin raţiune, adică la ore târzii sau imediat după program de lucru - lipseşte acest ingredient, atunci imediat audienţa îşi comută atenţia pe un alt canal care oferă acest gen de produs. Nu contează cât de adevărate sau de false sunt afirmaţiile făcute, presupunerile fiind considerate argumente de netăgăduit, iar jocul cu informaţii şi cifre de pe „surse” anonime completând tabloul apocaliptic al unei zile obişnuite şi înnegrind cât mai dramatic diferitele personaje ale zilei.
Obişnuinţa cu partea negativă a lucrurilor este nefastă
Ne-am obişnuit atât de mult cu acest mod de prezentare a realităţii încât nu ne mai simţim bine fără acest ingredient nefast al negativismului. Alături de mondenităţi, adică de amănunte intim – publice din viaţa unor reale sau false vedete, omul modern se hrăneşte cu „gunoaie” informaţionale, cu „resturi” din tomberoanele mereu proaspete de conţinut ale diferitelor canale media care ne invadează spaţiul privat generând o imagine urâtă, tristă şi pesimistă asupra vieţii. Nu întâmplător, efectul pe termen lung al expunerii la astfel de producţii se poate concretiza în scurtarea speranţei de viaţă, creşterea nivelului de stress şi accentuarea tendinţelor depresive, atât de caracteristice spaţiului românesc traumatizat extrem de comunism şi postcomunism.
Iar dacă există totuşi canale alternative, ele sunt doar trecător explorate, fiind „consumate” între două reprize cu „hrănire” din gunoaiele mediatice, care se alimentează mereu din scandalurile publice sau private aflate voit sau nu la ordinea zilei. În zadar încerci să te aduni pentru a urmări o emisiune bine realizată de pe „National Geographic”, fiindcă deja mintea a fost orientată către dispută şi ceartă, iar somnul a pierit de pe gene la ore târzii aflând noi informaţii despre „potlogăriile” celor care sunt în poziţii de frunte sau despre scandalurile personale ale unor personaje mediocre, dar vizibile datorită influenţei financiare, economice, politice sau de altă natură.
Nevoia unor canale media alternative
Cuvintele pot da viaţă sau ucide prin exprimarea lor, pot aduce fericire sau înnegura viziunea prin simpla percepere a lor, pot induce bucurie sau teamă, încredere sau disperare, realitatea rămânând de multe ori aceeaşi. Prin cuvinte suntem educaţi să devenim fiinţe umane, depăşind regnul animal la nivelul căruia cu toţii ne naştem, progresând mereu către sfere spirituale tot mai înalte. Dar tot prin cuvinte reuşim să stricăm totul, să aruncăm în mocirlă şi derizoriu cele mai nobile idealuri, să minţim, să ne suspectăm şi să ne otrăvim viaţa. Cuvintele au puterea „magiei” în a crea şi distruge, conferi viaţă şi răpi dreptul la existenţă, prin ele se instigă masele să comită lucruri rele, dar tot prin ele oamenii pot fi înnobilaţi sufleteşte pentru a deveni asemenea îngerilor cereşti.
Şi tocmai din această cauză, apariţia unor canale media alternative în spaţiul românesc o disting ca pe o necesitate de prim rang. Nu este vorba de a încerca să exprimăm pozitiv ceea ce este în mod clar negativ, sau de a ignora asperităţile, durerea şi suferinţa vieţii de zi cu zi. Ci fac referinţă la producţii care să prezinte echilibrat „luminile şi umbrele” existenţei noastre, care să promoveze speranţa, încrederea şi colaborarea dintre oameni, astfel încât construcţia socială să fie sprijinită, iar spiritul comunitar să ia locul „atomizării” în indivizi care nu ştiu nimic unul de altul.
Să nu fiu înţeles greşit, nu mă refer la religie sau la promovarea de doctrine spirituale mai mult sau mai puţin ezoterice sau mistice. Dimpotrivă, mă gândesc la o prezentare obiectivă, profesionistă, lipsită de patos a bunelor şi relelor societăţii în care trăim, totuşi cu o tentă ascendentă prin promovarea laturii pozitive, de stimulare a potenţialului spre bine care există în inima fiecărui om, de cultivare a sensibilităţii interioare faţă de ceilalţi şi faţă de universul în care trăim. Adică un demers laic, dar profund umanist, aducător de încredere şi oferind modele de creştere pentru tânăra generaţie şi de corectare necesară a generaţiilor mai vârstnice, educate într-un sistem care a cultivat neîncrederea, suspiciunea, invidia şi turnătoria. Numai aşa comunismul şi postcomunismul vor dispărea definitiv din istoria umbrită de „negativ” a ultimelor şapte decenii, iar România se va putea „deştepta” din amorţirea indusă de cei care nu au avut alt interes decât să o desfigureze şi să o transforme într-o masă amorfă, lipsită de personalitate, creativitate şi putere lăuntrică.
Şi numai astfel, am convingerea că „magia cuvintelor” va zămisli viaţă pentru cei care prezintă şi pentru cei care ascultă, aducând speranţă, încredere şi viitor pentru societatea în mijlocul căreia trăim, sentimentele de înstrăinare şi însingurare dispărând progresiv fiind înlocuite de simpatie şi cooperare la nivel de familie, comunitate şi naţiune în ansamblul ei. Pare utopic, dar totdeauna marile schimbări sunt precedate de „visători” care îndrăznesc să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Şi chiar dacă cu „o floare nu se face primăvară”, totuşi apariţia unei „flori” poate însemna apropierea unui nou anotimp al regenerării, renaşterii şi apariţiei unui nou început. Suntem cu toţii victimele unui experiment social care ne-a marcat în profunzime mai mult decât ne dăm seama, însă niciodată nu este prea târziu pentru a ne regăsi adevărata identitate, ce nu poate fi alterată pe deplin vreodată de nici un fel de regim totalitar.
Octavian Lupu (Bucureşti)

ROMANIAN AUTUMN PICNIC
AT ANTHEM COMMUNITY PARK IN ARIZONA
The cooler weather is coming back to Arizona, and with it come the snowbirds (a large population group that lives in AZ only for the winter months, attracted by its moderate climate), and the much awaited outdoor activities of the fall. Such was the case on Saturday, October 13, 2012, when Agape Christian Church (www.agapearizona.com) organized the fall outdoor picnic at Anthem Community Park.
Located just outside of the Phoenix metro area, off interstate I-17, Anthem is a master-planned community built by Del Webb in 1999. Although it offers all the services of a big city, the largest part of Anthem was never incorporated – and still holds the aroma of an Arizonian small town - hidden between the northern foothills of the Sonoran desert, right at the base of Daisy Mountain. Elevated slightly higher than Phoenix metro area (approx. 1,800 ft), Anthem enjoys cooler temperatures by five to ten degrees Fahrenheit.
Built exclusively for the use of its residents and their guests, Anthem Community Park covers an area of 63 acres, and includes a variety of facilities designed for active individuals at all ages – 10 miles of walking and hiking trails; catch and release fishing lakes; baseball, soccer, and softball fields; basketball, tennis, and volleyball courts; a skateboard park; and a variety of playgrounds for kids. In addition to the activity oriented features, the park also offers barbecue grills and picnic ramadas. But the highlight of the park is the miniature train ride offered by the Daisy Mountain Railroad.
The participants of the Romanian outdoor picnic enjoyed not only the beautiful weather - cloudless skies and moderate temperatures – but also the complete range of amenities provided by the park. The organizing team – led by Lionel and Dana Rachi - reserved the two main ramadas, and used the built-in barbecue grills to cook fresh ‘mititei’, chicken, and hot dogs for kids. A large variety of side dishes were available to accompany the hot, right-off-the-grill meat, and the essential Romanian element - bread. Home-made deserts were abundant, and coolers full of refreshing drinks were visible everywhere, especially after the automatic water sprinklers went on unexpectedly – that’s when the coolers gained a second use – to prevent the water from splashing the participants.
Besides the main attraction for adults – the mouth watering food - a sense of community and fellowship was evident, starting with the smiles and greetings of those who participated – mainly the Agape Church members and their friends, but also visitors from other Romanian communities in the valley. Designed to enhance and further the fellowship, the Agape event provided an opportunity for the much needed constructive communication among all the attendees of the church, and among any strong community, for that matter. The event opened at 10:00 am, and each family arrived as they were able to, all the way up to about 4 pm, when the overall participation surpassed 200 people, including the kids.
Speaking of kids, they probably enjoyed the park activities the most. In addition to all the amenities offered by the park in a special section designed for kids, which included slides, rock climbing walls, a mini water park, and even a kids’ discovery section (to dig up fossils), the church provided a big ‘fire-truck’ bouncer – the first to be used by the kids at the park. The older kids were even more active by using the half-pipe skateboard park, and the youth used their energy to build rapport by competing on the volleyball field. Typical for the young generation, the Agape youth used the social media to invite and organize a tournament that included their friends from other local churches as well.
 
After serving lunch, I accompanied my boys on the amazing train ride – a 24-inch gauge miniature railroad, which reminded me of the slow, but picturesque train rides of Romania. Featured during the ride is a trestle across a small lake, a tunnel through a rock outcropping, lush green landscaping, several sparkling water falls, and the eye-catching playground for children. Of course, the kids were not satisfied with a single ride around the park, especially when holding multiple prepaid discounted tickets (thanks to the organizing team) – I was fortunate to ride it multiple times throughout the day. And to complete the adventure, we also witnessed the derailment of a train car during our last ride.
Personally, I enjoyed catching up with my friends at church, and getting to know better some of the attendees that I see very often, but with whom I had not had an opportunity to discuss yet. But as much as we, as Romanians, enjoy chatting with each other, many of us enjoy being active as well. I was pleasantly surprised by the motivator to this ad-hoc activity, one of the elders of the church – Iosif Ianculovici - who initiated the passing of the ball at first, which ended up in a full blown soccer game. When it comes to our traditional sport, we don’t need a marked field (just the imaginary lines) or even equal size goals – made out of empty trash cans in our case. No need for special sportswear either to differentiate the teams -- the players for one of the teams had to simply play shirtless. It was both fun and hilarious to play with players of all levels and all ages, and most importantly without faults – who would want to trip over a 60 year old?
The well-organized event ended late into the night, with a second round of barbeque, long conversations, and board games. The one year old Agape CC (under Pastor Petru Lascau) – has clearly accomplished one of its main meanings with this event - the term Agape or ‘Love feast’ was used for certain religious meals among early Christians – and maybe went a little further. The relationships initiated at this outdoor activity have only exemplified the acute need for fellowship to be created, (and tended to) between the members of the community. It might seem a coincidence that the newly created church of Agape is starting to build strong community at the relatively new Anthem Community Park.
Marius Comarita (Anthem – Arizona, SUA)

„LINII DE FORŢĂ” LA INTERSECŢIA DINTRE AXA VERTICALĂ A TURNULUI EIFFEL ŞI CEA ORIZONTALĂ A CÂMPULUI LUI MARTE
Simbolul cel mai reuşit al arhitecturii moderne a Parisului rămâne în continuare Turnul Eiffel, o sinteză strălucită a conceptelor de urbanism elegant al acestei mari metropole. Dispus la capătul de nord-vest al Câmpului lui Marte (Champ de Mars), acest Turn continuă să impresioneze prin silueta sa impunătoare pe toţi turiştii care se înghesuie pe terasele ingenios proiectate ale esplanadei Trocadero, care mereu oferă o experienţă unică şi de neuitat diferitelor generaţii care au avut ocazia să o viziteze. Echipat cu cele mai performante „accesorii” tehnologice, Turnul Eiffel străluceşte în noapte asemenea unui far în mijlocul cerului, prin sute de becuri de mare putere luminând nopţile unui oraş fascinant şi mereu seducător.
PIAŢA ŞI ESPLANADA TROCADERO
În momentul când am ieşit din staţia de metrou Trocadero într-o seară de aprilie, am fost convins că voi avea parte de o experienţă cu totul deosebită. Nu era vorba doar de un presentiment născut din sonoritatea acestui nume spaniol utilizat pentru un punct de referinţă din Paris, cât mai degrabă de aspectul cu totul aparte al acestui loc fermecător, din care poţi ajunge imediat pe esplanada cu acelaşi nume, de unde poţi admira în toată splendoarea ei frumuseţea aparte a unuia dintre cele mai cunoscute monumente de artă urbană din lume: Turnul Eiffel.
Deşi ploua destul de puternic, esplanada era plină de turişti dornici să admire iluminarea cu totul specială a turnului, care graţie sutelor de becuri montante la toate nivelele oferea o privelişte de neuitat. M-am uitat în jurul meu şi am putut distinge persoane din toate colţurile lumii aşteptând evenimentul special al orei fixe, când dintr-odată întregul turn îşi schimba brusc aspectul datorită trecerii pentru mai multe minute la o iluminare intermitentă, becurile stingându-se şi aprinzându-se rapid într-o feerie asemănătoare sărbătorilor de sfârşit de an. Surpriza era la fel de mare, chiar dacă te aşteptai că se va produce, fiindcă de fiecare dată silueta arcuită a turnului părea să explodeze într-o jerbă de lumini ce se proiectau mirific pe cerul de deasupra Parisului.
Astfel, preţ de mai multe clipe am avut impresia că mă aflam într-o altă dimensiune a spaţiului şi a timpului, iar simţământul participării la un spectacol cu totul unic îl trăiau toţi participanţii printr-o legătură interioară ce trecea dincolo de distanţele geografice ale locurilor de origine. De aceea, vizionarea spectacolului de lumină şi culoare a Turnului Eiffel de pe esplanada Trocadero reprezintă mereu o experienţă profundă şi tulburătoare, conferind Parisului un aspect aparte între toate capitalele lumii.
TROCADERO – NUMELE UNEI VICTORII A TRUPELOR FRANCEZE
În privinţa numelui „Trocadero”, el aminteşte despre o bătălie purtată de către trupele franceze pe suprafaţa insulei cu acelaşi nume din sudul Spaniei în cursul anului 1823, având drept scop restaurarea autorităţii regelui Ferdinand al VII-lea de Bourbon, contestată de către o revoltă puternică îndreptată împotriva sa. Printr-o ironie a istoriei, la acea dată Franţa a ajutat la menţinerea regalităţii în Spania, după ce în urmă cu doar o decadă înainte ea căuta să impună fără succes regimul republican în întreaga peninsulă Iberică.
Dar acest nume nu este întâmplător în peisajul cosmopolit al Parisului, fiindcă piaţa şi esplanada Trocadero se află în prelungirea unei „axe” imaginare care începe din dreptul vastului complex de clădiri al Şcolii Militare, se continuă de-a lungul unui spaţiu verde amenajat ca un parc imens cunoscut sub numele de „Champ de Mars”, sau „Câmpul lui Marte”, la capătul căruia se află dispus Turnul Eiffel. Această aliniere a cel puţin trei monumente urbanistice am constatat că reprezintă o regulă în Paris, definindu-se linii de forţă în peisajul original al acestei metropole încărcate de amintirea evenimentelor din istoria modernă şi contemporană.
PALATUL TROCADERO RENĂSCUT SUB FORMA PALATULUI CHAILLOT
Esplanada Trocadero se află dispusă între aripile pavilioanelor ce compun actualul Palat Chaillot, care a fost construit cu ocazia Expoziţiei Internaţionale din anul 1937, în acest sens fiind demolat un palat mai vechi datând din anul 1878, ridicat pentru Expoziţia Universală din acea perioadă. Din diferitele fotografii ale vechiului palat, am putut distinge un profil similar celui existent în ce priveşte dispunerea pe două aripi a structurii ansamblului, la mijloc fiind însă prevăzută o clădire impunătoare într-un stil eclectic având încorporate elemente de artă maură şi bizantină.
Actualul palat este diferit, fiind o construcţie modernă cu o esplanadă care să permită admirarea Turnului Eiffel şi a parcului Champ de Mars de către un număr mare de vizitatori. În plus, dinspre Şcoala Militară aspectul palatului este aparte, permiţând o neaşteptată perspectivă când priveşti către mijlocul acestui ansamblu, unde nu se află nici un fel de clădire dominantă între cele două aripi ce flanchează esplanada, conferind senzaţia neaşteptată a saltului către cer printr-o ingenioasă sugestie arhitectonică.
În acest moment, nu pot să nu mă gândesc la lipsa de gust a celor care au ridicat un Palat al Parlamentului în Bucureşti fără a respecta regulile de bun gust şi de stil ale construirii unui astfel de edificiu, fiind cu totul inoportună supraînălţarea de structuri peste structuri într-o tendinţă megalomanică a „umbririi” cerului şi perspectivei. În mod clar, doar culturile şi civilizaţiile avansate pot ridica palate care să îşi merite numele, iar la Paris orice turist român va avea ocazia de a înţelege cu adevărat ce înseamnă stilul şi bunul gust în aspectul urbanistic al unui oraş.
TURNUL EIFFEL CA SIMBOL MODERN ŞI SINTETIC AL PARISULUI
Iniţial destinat pentru a „decora” temporar Expoziţia Universală din anul 1889, acest monument din oţel a fost ulterior menţinut, devenind în timp unul dintre reperele unice ale Parisului. Având o înălţime de 320 de metri, silueta sa domină întreaga metropolă, fiind vizibil din multe locuri ale oraşului şi oferind cele mai interesante perspective. Deşi ridicarea sa a fost contestată de către comunitatea artiştilor din Paris, ulterior s-a dovedit că nu a fost o greşeală construirea şi amplasarea sa la celălalt capăt al parcului Champ de Mars, faţă în faţă cu Şcoala Militară.
De fapt, această capodoperă de artă industrială urbană te trimite imediat cu gândul la cărţile lui Jules Verne, aspectul fiind completat de jocurile de lumini dispuse în întregul turn şi de „farul” puternic din vârf, care se roteşte către toate direcţiile semnificând o universalitate a triumfului ştiinţei, tehnologiei şi cunoaşterii. Şi nu întâmplător, aspectul său este destinat să ofere o perspectivă sintetică asupra acestei noi „puteri” a epocii moderne, prin sinteza unor elemente de stil arhitectonic deja prezente în peisajul parizian.
Astfel, structura turnului are trei componente majore, fiind simetrică spre toate cele patru laturi ale sale. Pornind de la nivelul solului se pot distinge patru arcuri ogivale uşor turtite, similar arcadelor clădirilor publice medievale în genul catedralelor sau palatelor regale. Aceste linii arcuite sunt încadrate lateral de patru piloni oblici aşezaţi pe nişte blocuri înalte de beton dispuse simetric asemenea tălpilor unei imense „vietăţi” tetrapodice, adică având patru picioare, oferind stabilitate mecanică şi comunicând o puternică impresie de siguranţă ce emană din aspectul impunător al înălţimii construcţiei.
A doua componentă se continuă armonios, stilizând într-un mod interesant profilul special al Arcului de Triumf, într-o manieră inegală pe axa verticală, dar conferind o perspectivă artistică specială prin propulsarea către cer a conceptului arhitectonic al acestui monument. Iar a treia componentă este similară unui imens obelisc, ce se ridică puternic şi îndrăzneţ către cer, având în vârf o siluetă de minaret, asemenea unui punct de observare situat la mare înălţime sau chiar a unui far ce îşi proiectează lumina către toate direcţiile orizontului.
Cu siguranţă că Turnul Eiffel nu a fost rezultatul simplei proiectări mecanice a unei structuri robuste din oţel, ci deopotrivă al contribuţiei stilistice a unor arhitecţi de renume, care au încorporat şi verticalizat simboluri deja consacrate din peisajul urbanistic al Parisului, conturând triumful ştiinţei şi cunoaşterii în efortul perpetuu al omului de a se înălţa către ceruri prin forţa tehnologiei. O astfel de concepţie arhitectonică era conformă cu intenţia expoziţiilor universale ce s-au desfăşurat la Paris de-a lungul unei perioade romantice a descoperirilor şi invenţiilor ce au stat la baza evoluţiei industriale moderne.
CÂMPUL LUI MARTE DINTRE ŞCOALA MILITARĂ ŞI TURNUL EIFFEL
Istoria parcului Champ de Mars este legată de cea a Şcolii Militare, care a fost construită între anii 1752 şi 1760, fiind destinată instruirii cadeţilor ce urmau să devină ofiţeri. Iniţial Champ de Mars a fost conceput ca un loc de antrenament şi exerciţii ataşat Şcolii Militare, dar ulterior el a fost deschis publicului larg, în acest loc desfăşurându-se de-a lungul timpului o mulţime de festivaluri, expoziţii sau evenimente în aer liber. Astfel, aici s-a celebrat pentru prima dată „Căderea Bastiliei” într-o atmosferă plină de bucurie şi exuberanţă colectivă din neuitata zi de 14 iulie 1790. De asemenea, pavilioanele expoziţiilor universale din anii 1867, 1879, 1889 şi 1900 s-au înălţat de-a lungul „Câmpului lui Marte” schimbând definitiv destinaţia „militară” a locului.
De fapt, cele două monumente arhitectonice plasate la capetele lui Champ de Mars sugerează o tranziţie simbolică de la arta războiului la progresul ştiinţei la nivel internaţional. Fiindcă nu întâmplător, Turnul Eiffel este un simbol al păcii şi unităţii întregii umanităţi în numele progresului, solidarităţii şi desprinderii de violenţa veacurilor trecute. Acesta a fost şi traseul Parisului, care de la o cetate medievală destinată apărării în faţa invadatorilor a devenit ulterior o metropolă deschisă, fără ziduri, un loc destinat artei şi ştiinţei, cu greu desprinse din superstiţia şi ignoranţa veacurilor de întuneric ale umanităţii.
ALINIEREA SIMBOLICĂ DE LA SUD-EST CĂTRE NORD-VEST
Într-un mod surprinzător, dar nu şi întâmplător, marile axe urbanistice ale Parisului urmează „linia” conferită de către curgerea Senei de la punctul ei de intrare în oraş până în dreptul Pieţei Concorde, de unde îşi schimbă imediat cursul începând un lung şir de meandre ce se continuă aproape la nesfârşit, însă urmând o aceeaşi progresivă avansare către nord-vest. Similar, axa istorică a oraşului preia în „punctul de tangenţă” din Piaţa Concorde linia oferită de către Sena şi o proiectează sintetic către Arcul de Triumf, iar ulterior către Arcul La Defense dispus la mare distanţă faţă de acesta.
În plus, Şcoala Militară, Turnul Eiffel şi Palatul Chaillot sugerează o altă axă care deşi nu este aliniată cu cea „istorică”, menţine totuşi avansarea dinspre sud-est către nord-vest a Senei, mai precis către unirea cu marele Ocean Atlantic. Acest lucru l-am remarcat cel mai bine atunci când am vizitat Insula Cetăţii, aliniată cel mai bine cu acest curs ascendent, care imprimă sensul devenirii şi progresului marii „cetăţi” a Parisului. Această tendinţă geografică naturală a fost urmată şi de arhitecţii aspectului modern al Parisului, conferind convergenţă, simetrie şi armonie trasării marilor bulevarde, precum şi dispunerii diferitelor monumente sau ansambluri de clădiri care compun întreaga metropolă.
Revin la peisajul „anti-arhitectural” al Bucureştiului „revizuit” în anii comunismului, când forme artificiale de relief au fost adăugate, iar regula conformării cu tendinţele naturale a fost în mod sistematic ignorată de către cei care se credeau egali cu zeii, mai presus decât sărmanii muritori. De aceea, lecţia de urbanism pe care ne-o oferă Parisul uneşte bunul gust cu decenţa şi cu integrarea construcţiilor în cadrul liniilor naturale ale formelor de relief, ce conferă sensul primordial al oricărei aşezări omeneşti.
AXA VERTICALĂ A MODERNITĂŢII PARISULUI
Mă opresc cu gândurile şi impresiile trăite în preajma acestui monument al modernităţii, dar nu înainte de a evidenţia axa verticală a Turnului Eiffel, care sugerează o devenire ascendentă şi progresivă, un triumf al spiritului uman asupra vicisitudinilor unei realităţi ce se opune mereu efortului de ridicare a umanităţii. Din acest punct de vedere, secţiunea medievală a pregătit fundamentele dezvoltării moderne, care la rândul ei ne conduce la saltul către infinit al civilizaţiei contemporane, care sub o formă sau alta va continua la nesfârşit.
Mergând pe sub arcadele imense ale Turnului Eiffel, am retrăit elanul pionierilor ştiinţei şi tehnologiei moderne, am simţit imensele sacrificii depuse pentru depăşirea ignoranţei acumulate de-a lungul mileniilor de istorie întunecată marcate de durere, disperare şi neputinţă. Şi atunci am realizat mai bine decât oricând imensul potenţial al creativităţii umane, această forţă de excepţie ce poate schimba faţa naturii şi transforma un mediu neprielnic într-un adevărat paradis. Într-un fel sau altul, acesta cred că reprezintă sensul existenţei rasei umane, iar vizitarea Parisului mi-a oferit lecţii preţioase privind legătura simbiotică dintre om şi natură, precum şi unirea indisolubilă care subzistă dintre etapele trecute, prezente şi viitoare din evoluţia civilizaţiei umane.
Octavian Lupu (Bucureşti)

VISUL AMERICAN AL UNUI ILUSTRU MATEMATICIAN ROMÂN
Pentru mulţi oameni matematica reprezintă doar coşmarul vieţii lor de elev sau student. Pentru Profesorul Emerit Constantin Corduneanu de la University of Arlington Texas, fondatorul revistei “Libertas Mathematica” şi editorul acesteia timp de 31 de ani, cele două noţiuni - libertate şi matematică, au alte conotaţii. Revista “Libertas Mathematica” este un vis american atipic, un simbol pentru libertatatea politică şi de expresie, pentru spiritualitatea matematicienilor români nevoiţi să-şi părăsească ţara ȋnainte de 1989. De-a lungul timpului, revista a reunit numeroase personalităţi din diaspora, oameni care au renunţat la securitate pentru libertate. Libertas Mathematica este o colecţie impresionantă de lucrări ştiinţifice şi realizări remarcabile ale matematicienilor români din afara blocului socialist, elite care s-au impus ȋn mediul academic internaţional, români respectaţi şi apreciaţi de universităţile occidentale, dar  aproape necunoscuţi sau daţi uitării ȋn ţara lor natală.
Am avut privilegiul să aflu povestea revistei “Libertas Mathematica” de la fondatorul ei, Prof. Dr. Constantin Corduneanu, Prof. Emerit al University of Texas şi Preşedinte de Onoare al Academiei Româno- Americane de Ştiinţe şi Arte: “Pentru mine asocierea celor două cuvinte – libertate şi matematică, are un sens destul de profund şi natural, dar trebuie să mă ȋntorc ȋn timp aproape 50 de ani, pentru a explica acestă apropiere”, mi-a spus distinsul profesor, astăzi ȋn vârstă de 84 de ani.
Prof. dr. Constantin Corduneanu era Prorectorul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi ȋn 1978, când a luat decizia să treacă Atlanticul şi să ia viaţa de la ȋnceput ȋn Statele Unite ale Americii. Decizia sa poate părea absurdă pentru unii adepţi ai stării de confort care decurge dintr-o poziţie socială ȋnaltă, dar perfect justificată pentru alţii, cei ȋnsetaţi de libertate. Profesorul Constantin Corduneanu este astăzi o figură proeminentă a diasporei româneşti. Academician recunoscut şi apreciat pe toate meridianele, prof. dr. Constantin Corduneanu a demonstrat că decizia sa de emigrare a fost absolut necesară pentru cariera dumnealui. L-am rugat pe distinsul profesor, originar din Iaşi, să rememoreze momentele care l-au determinat să emigreze şi am aflat o poveste despre curaj, succes, pasiune şi determinare.
Comuniştii trimiteau cercetătorii ştiinţifici “la munca de jos”
“În primăvara anului 1975 eram Prorector al Universităţii "Al.I.Cuza" din Iaşi, mă ocupam cu programul doctoral şi cercetarea ştiinţifică. Într-o zi am primit un telefon de la directorul general din Ministerul Învăţământului, care mi-a transmis un ordin privind distribuirea la diverse instituţii, a cercetătorilor de la Institutul de Matematică al Filialei din Iaşi a Academiei Române. Printr-un decret semnat de oamenii "mari" ai timpului, Institutele de Cercetare treceau de sub controlul Academiei ȋn subordinea universităţilor. Universităţile aveau obligaţia să transfere imediat toţi cercetătorii vizaţi prin decret, către alte unităţi socialiste. Se pare că decretul, emanat de la cel mai ȋnalt nivel politic, era conceput ca o pedeapsă pentru cei care nu "trudesc" serios ȋn munca de cercetare şi caută doar avantaje materiale, plecări ȋn străinătate şi alte recompense, pe care le considerau nemeritate” şi-a amintit domnul profesor Corduneanu.
În Institutele de Matematică ale Academiei Române lucrau peste o sută de cercetători, la
sediile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj Napoca. Exista o tradiţie ȋndelungată ȋn cercetare, realizări deosebite, recunoscute pe plan internaţional, motiv pentru care cercetătorii erau invitaţi la foarte multe conferinţe şi congrese internaţionale sau pentru stagii ȋndelungate ȋn afara ţării. Decretul din 1975 a avut repercursiuni traumatizante atât pentru cei care şi-au pierdut locul obţinut cu multă muncă la Academie, cât şi pentru profesorul Constantin Corduneanu, Prorectorul Universităţii din Iaşi, pus ȋn situaţia de a rezolva o sarcină de serviciu extreme de ingrată. Cu toate acestea, domnul profesor consideră că experienţa câştigată ȋn acea perioadă, plasarea cercetătorilor ştiinţifici ȋn alte locuri de muncă, a avut şi laturi pozitive. De exemplu, Acad. Cristofor Simionescu, Rectorul Institutului Politehnic "Gheorghe Asachi", a decis transferarea a circa 50% dintre cercetători la Institutul Politehnic din Iaşi, ceea ce a condus la o creştere spectaculoasă a calităţii ȋnvăţământului tehnic românesc ȋn următorii ani.“La un Institut de proiectare, unde schema ar fi permis repartizarea a 2-3 cercetători, directorul mi-a spus că nu poate primi niciunul şi ca sensul real al decretului este trimiterea cercetătorilor ştiinţifici “la munca de jos”. Majoritatea celor transferaţi, prin aceasta ingrată sarcină de serviciu, erau foştii mei studenţi şi erau dintre cei mai buni!” mi-a spus prof. Corduneanu cu tristeţe.
În următorii ani, mulţi dintre aceşti cercetători foarte capabili au devenit profesori universitari ȋn România sau au emigrat ȋn alte ţări cu tradiţie ȋn cercetarea matematică, Israel, Anglia, alte ţări europene, unde şi-au construit cariere uimitoare. Alţii, folosind pregătirea lor specială, au pus bazele unor centre de calcul, contribuind la succesul unor industrii bazate pe aplicaţii matematice.
Visul American atipic al unui ilustru matematician român
Profesorul Constantin Corduneanu a emigrat după trei ani de la “experimentul” cizmarului din Scorniceşti, ȋn 1978, când măsurile politice tot mai incompetente s-au ȋnmulţit ȋngrijorător, iar josnicia ȋn administrarea fondului uman al României a devenit intolerabilă. Despre visul său de a tipări o revistă ȋn libertate şi de a-i regăsi pe matematicienii nevoiţi să ia calea exilului pentru a-şi păstra demnitatea umană, profesorul Corduneanu ȋşi aminteşte:“Mi-am propus atunci să fac ceva, ca răspuns la ȋntinarea tradiţiilor noastre ȋn domeniul Matematicii. M-am gândit la Spiru Haret, Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, Grigore Moisil, Simion Stoilov, Gheorghe Vrâncean, caţiva dintre matematicienii români care dobândiseră recunoaşterea internaţională şi ale căror realizări vor rămâne, chiar dacă ei nu se mai află fizic printre noi. În acest context, am discutat şi cu câţiva colegi din generaţia mea şi am hotărât să ȋncep publicarea revistei Libertas Mathematica. Cum Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte tocmai făcuse anunţ pentru unul dintre congresele sale anuale, am decis să prezint proiectul de publicare ȋn cadrul ARA. Nu eram ȋncă membru al Academiei, dar cererea mea a fost aprobată de către conducere. Prof. Nicolae Timiraş din Berkeley, CA, strănepot al scriitorului Ion Creangă, era preşedinte la ARA, iar Prof. Basil Roman, de la California State University din Long Beach, vice-preşedinte. Adunarea Generală a membrilor ARA şi Congresul anual au avut loc la Monmouth College, West Long Branch din New Jersey şi a decis aprobarea proiectului meu şi publicarea revistei Libertas Mathematica sub egida ARA. Secretarul ARA de atunci, Dr. Stătescu din Los Angeles, a menţionat aceste hotărâri ȋn minuta pe care a redactat-o după congres. Era luna octombrie a anului 1979 şi şansa unui nou ȋnceput. La Congresul ARA am cunoscut distinse personalităţi ale diasporei româneşti din USA şi am ȋnceput imediat organizarea revistei. Aveam şi sprijinul colegilor din România, care fuseseră prezenţi la Congres şi la care am apelat pentru articolele din primul volum.”
De-a lungul timpului, structura şi tendinţele au fost influenţate de oameni si fapte, care şi-au lăsat amprenta asupra conţinutului revistei şi asupra politicii editoriale. Primul volum a vazut lumina tiparului ȋn vara anului 1981, la University of Arlington Texas, după ce un an ȋntreg (1980) a fost folosit pentru strângerea articolelor şi alcătuirea rubricii "Miscellanea". Rubrica era dedicată facilitării contactelor ȋntre matematicienii de origne română din diaspora şi cuprindea o listă cu nume şi adrese a peste 100 de matematicieni români din America, Europa de Vest, Israel, Maroc şi Africa de Sud.
Scrisoare de protest adresată lui Nicolae Ceauşescu
Primul număr al revistei s-a remarcat prin lucrări ştiinţifice de ȋnaltă clasă şi prin rubrica inedită “Miscellanea”. În această rubrică a fost publicată o Scrisoare de Protest adresată de 100 de matematicieni, membri ai Societăţii Americane de Matematică, dictatorului Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, referitoare la desfiinţarea Institutului de Matematică al Academiei Române de la Bucureşti, cu filialele sale din Iaşi şi Cluj-Napoca. “Cele 100 semnături le-am obţinut ȋn două ore, la meetingul Anual al Societăţii Americane de Matematică de la San Antonio, Texas. Printre semnatari se aflau mai mulţi matematicieni de renume mondial, printre care menţionez pe Keneth Cooke (Pomona College, CA), Harold Shapiro (Royal Institute of Technology, Suedia), Paul Erdos (Universitatea din Budapesta şi Haifa), Robert Bartle (University of Illinois), William P. Thurston (Princeton University) şi Isaac Schoenberg de la University of Wisconsin. Ultimul este originar din Galaţi, a facut parte din Şcoala Matematică Ieşeană, unde a obţinut doctoratul, a fost asistent şi lector. Ajuns ȋn SUA la ȋnceputul anilor 1930, a fost mobilizat şi a lucrat pentru “Department of Defense” şi s-a specializat in Teoria Aproximării. El a eleborat metoda funcţiilor "Spline", folosite la antecalculul traiectoriilor navelor cosmice. Profesorul Schoenberg a trimis şi o scrisoare personală de protest, adresată lui Nicolae Ceausescu, iar o copie mi-a trimis-o şi mie” a declarat profesorul C-tin Corduneanu.
Autorii primului volum al revistei aparţineau cu toţii şcolii româneşti de matematică, cu excepţia semnatarilor scrisorii de protest. A existat şi un autor din Uniunea Sovietică (nascut la Chişinău şi absolvent al Universităţii din Moscova), care a ţinut să contribuie la Libertas Mathematica deoarece vorbea limba română. Un alt colaborator al revistei, prezent ȋn primul volum, a fost Prof. Nicolae Tipei de la Politehnica din Bucureşti, a cărui lucrare folosea din plin cele mai avansate metode matematice ale vremii. Doi dintre autorii articolelor din primul numar al revistei “Libertas Mathematica” erau membri corespondenţi ai Academiei Române.
Treizecişiunu de volume şi tot atâţia ani de matematică ȋn libertate
În rubrica "Miscellanea" au fost incluse şi recenzii de cărţi matematice, Statutul Academiei Româno - Americane de Ştiinţe şi Arte, precum şi note biografice ale autorilor. Aceasta rubrică a fost pastrată până ȋn anul 2011, când s-a tipărit volumul XXXI al revistei, cu mici modificări şi precizări cerute de creşterea masivă a Diasporei Matematice Româneşti. În prezent, există cca. 500 de profesori şi cercetători ȋn domeniul Matematicii, de provenienţă românească, evidenţiaţi ȋn paginile revistei: http://www.lm-ns.org/files/RomanianMathCompSc.pdf
În cele 31 de volume anuale, Libertas Mathematica, fondată, editată şi tiparită cu regularitate de prof. dr. C-tin Corduneanu din 1981 până ȋn 2011, au fost publicate peste 400 de articole originale de Matematică, Statistică, Istoria Matematicii, Mecanică şi Fizică, articole teoretice cu suport matematic şi aplicaţii ȋn alte domenii conexe. Deoarece aprobarea de la ARA nu presupunea şi sprijin financiar, ȋn primii ani de publicare, revista avea resurse limitate (doar 20 de abonamente), iar profesorul Corduneanu achita personal diferenţa de bani necesară pentru tipărirea revistei, o secretară de la universitate ȋl ajuta să dea revistei o formă unitară, adecvată tiparului, iar doctoranzii dumnealui dedicau voluntar timp şi energie revistei. Situaţia s-a ȋmbunătăţit ulterior prin noi abonamente şi prin schimbul de publicaţii cu universităţi din Europa, Asia, Africa şi America de Sud.
Libertas Mathematica s-a bucurat de sprijinul Universitatii din Arlington Texas, care a aprobat profesorului Corduneanu folosirea unui xerox performant, iar studenţii săi doctoranzi Mehran Mahdavi (astăzi profesor la Bowie State University din Maryland), Yizeng Li (acum profesor la Tarrant County College din Forth Worth, TX) şi Zephirinus Okonkwo (acum profesor şi decan la o universitate din statul Georgia) au contribuit voluntar la publicarea revistei până ȋn anul 1997. Succesul a crescut an de an, iar Libertas Mathematica a ajuns ȋn 500 de universităţi din 60 de ţări. Prin schimb cu Libertas Mathematica, aceştia au răsplătit munca redactorilor, iar colecţia bibliotecii ştiinţifice a Universităţii din Texas a primit 500 de reviste noi. “Libertas Mathematica” a contribuit decisiv la prestigiul Academiei Româno- Americane de Ştiinţe şi Arte şi la recunoaşterea matematicienilor de origine română peste tot ȋn lume. Generozitatea Universităţii din Texas, care a pus la dispoziţie mijloace tehnice pentru tipărirea revistei, a primit atenţia mediului academic international. Academicianul Constantin Corduneanu consideră ca a venit momentul să predea ştafeta unei noi generaţii de matematicieni. Începând cu volumul XXXII (anul 2012), revista Libertas Mathematica va fi coordonată de Prof. V. Staicu de la University of Aveiro, Portugalia: “Anul acesta am ȋncredinţat munca de editor Prof. Vasile Staicu, de la Univ. Aveiro din Portugalia, care a organizat un frumos şi reuşit congres ȋn urmă cu şase ani, când am vizitat şi eu campusul din Portugalia, situat ȋn apropierea Oceanului Atlantic, care aduce puţin cu stilul românesc. Sper ȋntr-un suflu nou, ȋntr-o ridicare a revistei şi a cititorilor la un alt nivel. Pe toate continentele Terrei, urmaşii lui Pompeiu, Ţiţeica, Moisil, Myller, Popoviciu, duc cu ei ȋnvăţătura şi dedicaţia către ştiinţă, aşa cum le-au moştenit de la iluştrii lor ȋnaintaşi”, mi-a spus prof. dr. Constantin Corduneanu.
Pentru mulţi oameni matematica reprezintă doar coşmarul vieţii lor de elev sau student, dar pentru Prof. dr. Constantin Corduneanu, Profesor Emerit al University of Arlington Texas, Preşedinte de Onoare al Academiei Româno – Americane de Ştiinţe şi Arte, fondator şi editor al revistei “Libertas Mathematica” timp de 31 de ani, cele două noţiuni - libertate şi matematică, au alte conotaţii. Revista “Libertas Mathematica” e un simbol pentru libertatatea politică şi de expresie şi pentru spiritualitatea matematicienilor de origine română, nevoiţi să părăsească ţara ȋnainte de 1989.
Revista a fost recenzată de Mathematical Reviews & Zentralblatt fur Mathematik- organul de informare al Societăţii Europene de Matematică; a pătruns ȋn bibliotecile unor universităţi prestigioase din ȋntreaga lume; a primit cereri de includere din partea Institutului de Informare Ştiinţifică de la Moscova; a ȋncercat schimburi de publicaţii cu o universitate din China; a publicat lucrări trimise cu greu, de dincolo de Cortina de Fier: “Nu pot uita iscusinţa unui matematician polonez, de la Universitatea din Poznan, care a reuşit să-mi trimită (pe vremea lui Jaruzelski) un articol, care a fost inclus ȋntr-un volum al revistei”, şi-a amintit domnul prof. Constantin Corduneanu.
De-a lungul timpului, revista a reunit numeroase personalităţi din diaspora, a prezentat realizările uimitoare ale intelectualilor români de dincolo de zidul comunist, matematicieni care s-au impus categoric ȋn mediul academic internaţional, respectaţi şi apreciaţi de occident, dar necunoscuţi sau ignoraţi ȋn România. Colaboratorii revistei, autorii articolelor inserate ȋn cele 31 de volume ale “Libertas Mathematica”, sunt cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Diasporei Matematice Româneşti sau cunoscuţi savanţi.
Paul Samuelson, cunoscut economist din secolul XX, a fost profesor la Boston. Descinde din şcoala lui Leontieff - un economist rus care a plecat după Revoluţia din Octombrie, s-a stabilit ȋn capitala intelectuală a Statelor Unite şi a fost distins cu Premiul Nobel pentru Economie. În lucrarea publicată ȋn Libertas Mathematica, Paul Samuelson demonstrează, pe cale matematică, folosind o ecuaţie integrodiferenţială, imposibilitatea unei anume conjuncturi economice. După ce şi-a publicat lucrarea ȋn “Libertas Mathematica”, ȋn 1985, o editură a cerut permisiunea de a ȋngloba lucrarea ȋn Opera lui Samuelson.
Nicholas Georgescu Roegen este un constănţean cu studii de Matematică la Bucureşti, studii de Statistică ȋn Italia şi Franţa, profesor la Harvard, apoi la Vanderbilt University din Nashville, TN. Profesorul Georgescu a fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru Economie. Un volum al revistei “Libertas Mathematica” a fost dedicat lui Nicholas Georgescu Roegen, ȋn anul ȋmplinirii vârstei de 85 de ani. Dacă despre savantul Grigore Moisil sau despre părintele ciberneticii, Stefan Odobleja, s-a scris câte ceva, despre alţi români valoroşi, despre alţii, cum e prof. Nicholas Georgescu Roegen, nu s-a publicat aproape nimic ȋn România. Lucrările dumnealui au fost publicate ȋn străinatăte, iar ȋn ţară de Jurnalul Academiei Române şi de Banca Naţională (care-i foloseşte inovaţiile), dar nu s-a preocupat nici o editură să le traducă ȋn limba lui maternă. Prof. Roegen a descoperit conexiunea şi influenţa legilor termodinamicii, legea entropiei şi legea conservării energiei, ȋn procesele economice. În decembrie 1994, New York Times a publicat un articol-necrolog ȋn memoria profesorului de origine română. Prof. Lars Pallson Syll, ȋşi aminteşte că, ȋntr-o dezbatere radio cu unul dintre membrii Comitetului pentru acordarea Premiului Nobel, l-a ȋntrebat de ce Georgescu-Roegen nu a primit premiul? „Răspunsul a fost „mirabile dictu”... pentru că niciodată nu a fondat o școală! Am fost foarte surprins, deoarece lui Nicholas Georgescu-Roegen i se datorează mișcarea ecologistă. Ei bine, a fondat, dar era un fel greșit de școală”, a declarat prof. Pallson şi a tras concluzia că geniile care nu pot fi ȋncadrate ȋn tipare sunt excluse a priori, declarate din start ineligibile pentru Premiul Sveriges Riksbank în Științe Economice în Memoria lui Alfred Nobel.
Isaac Schoenberg, originar din Galaţi, face parte din Şcoala Matematică de la Iaşi a lui Al. Myller (elev al lui David Hilbert de la Goettingen, 1906). A venit ȋn America la ȋnceputul anilor 1930, a fost profesor la Univerity of Pennsylvania, apoi la University of Wisconsin şi creatorul metodei de aproximare prin "funcţii spline". Metoda sa a fost utilizată de NASA pentru antecalculul traiectoriilor navelor cosmice.
Nicolae Tipei este membru corespondent al Academiei Române, profesor la Politehnica din Bucureşti, este cunoscut ȋn lumea ştiinţifică internaţională pentru cercetările sale şi ale elevilor săi ȋn Teoria Lubrificaţiei; şi-a ȋncheiat cariera ȋn Departamentul de Cercetari al companiei americane General Motors.
Ciprian Foiaş este un reputat cercetător ȋn Analiza Modernă, membru de onoare al Academiei Române, profesor la Indiana University (Bloomington) şi la Texas A & M College Station, laureat al Societăţii Americane de Matematică şi cunoscut autor al unor tratate de ȋnaltă specializare.
Corneliu Constantinescu, ȋn prezent “Professor Emeritus” la Politehnica Federală din Zurich, elev strălucit din şcoala Stoilov, fost “Chairman” la Departamentul de Matematică al Universităţii din Hanovra este autorul a numeroase tratate şi publicaţii de ȋnaltă ţinută ştiinţifică.
Viorel Barbu, membru al Academiei Române, preşedintele secţiei de Ştiinţe Matematice al Academiei Române, profesor la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, profesor vizitator la numeroase universităţi din SUA, Canada, Europa de Vest, are remarcabile contribuţii la Analiza Neliniară şi mai multe cărţi cu circulaţie internaţională.
Patrick Suppes, profesor la Stanford University, specialist de ȋnalt prestigiu ȋn Logica Matematică şi domenii anexe, a contribuit la volumul dedicat Centenarului naşterii profesorului Froda de la Universitatea din Bucureşti.
Mihai Botez, din şcoala Academicianului Mircea Maliţa, este cunoscut pentru cercetările sale ȋn domeniul Futurologiei şi ale aplicaţiilor Matematicii ȋn Ştiinţele Sociale; a fost Ambasador al României la Washington.
Tudor Raţiu, profesor la Politehnica Federală din Lausanne, este autorul unei lucrări despre contribuţia lui Spiru Haret - primul doctor român de la Universitatea din Paris (1879), specialist ȋn Mecanica Cerească. Contribuţia lui Spiru Haret, a fost inclusă ȋn tratatul lui H. Poincare de Mecanică Cerească, care a apărut la Paris ȋn 1893.
Despre colaboratorii revistei, prof. Corduneanu ȋşi aminteşte că a primit mesaje si colaborări entuziaste de unde se aştepta cel mai puţin şi refuzuri de unde se aştepta cel mai mult! “Pe prof. Emil Groswald, de la Univ. din Bucureşti, l-am ȋntâlnit ȋn 1986 la World Congress of Mathematicians de la Berkeley, CA. Mi-a vorbit ȋn cei mai aleşi şi calzi termeni despre profesorii săi: Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, David Emanuel. Nu am mai ȋntâlnit niciodată un coleg, care să-şi fi exprimat atât de frumos respectul faţă de foştii profesori. Emil Groswald a plecat din ţară când au ȋnceput persecuţiile rasiale; a ajuns cu greu ȋn Cuba, apoi ȋn America Latină şi ȋn final ȋn Statele Unite, unde a ocupat mulţi ani o catedră ȋn Philadelphia. A publicat ȋn domeniul Teoriei Numerelor şi a scris cărţi de succes ȋn acest domeniu. Aş putea continua cu această listă de matematicieni stabiliţi ȋn USA, Canada, Europa, Israel sau Japonia. Cam toţi elevii mei de la Ph D au publicat măcar o lucrare ȋn Libertas Mathematica. Mai multe volume ale revistei au fost dedicate (fie ca volume memoriale, fie aniversare) unor distinşi matematicieni români, sau chiar unui grup de matematicieni - de exemplu Grigore Moisil, Tiberiu Popoviciu, Mendel Haimovici şi Gheorghe Mihoc, toţi membri ai Academiei Române. Altele au fost dedicate lui Octav Onicescu, Nicholas Georgescu Roegen, Radu Roşca, Miron Nicolescu sau Isaac Schoenberg”, a declarat prof. Corduneanu.
Cât depre străini, care au colaborat totuşi ȋn număr apreciabil la Libertas Matheamtica, profesorul Corduneanu spune că au fost mulţi şi au facut-o şi din dorinţa de a avea ceva publicat ȋn revista cu un titlu neobişnuit, cât şi dintr-o anume solidaritate. La congresele anuale ale Societăţii Americane de Matematică participau, ȋn medie, 5000 de membri, dintre care un număr apreciabil erau imigranţi din România. Între 1985 şi 1995, la aceste congrese, prof. Corduneanu a ȋntâlnit sute de români remarcabili. Congresele erau un prilej de ȋntâlnire ȋntre românii de pretutindeni şi depănat amintiri ȋntr-o ambianţă specială. “Îmi amintesc de un tânăr profesor de Matematică din Maroc,care a auzit că de fapt sunt din România şi am emigrat ȋn USA. A izbucnit pur şi simplu, povestindu-mi cu entuziasm că l-a avut profesor la Fizică pe D-l Profesor Popescu de la Bucureşti! Ne ȋntâlneam ȋn serile cu program mai redus, la un pahar de bere şi la taifas” mi-a spus distinsul profesor, care ȋşi aminteşte multe momente frumoase, cu şi despre colegii din ţară sau cei plecaţi ȋn alte ţări. Are amintiri plăcute, ȋn general, dar au fost şi momente triste, umbrite de spectrul malefic al comunismului: “La la o astfel de reuniune, soţia unui coleg din Bucureşti, ne-a povestit cum, după al Doilea Război Mondial, mergea destul de des la Biblioteca de la Ambasada Britanică, pentru că locuia ȋn apropiere. Era elevă ȋn ultimul an de liceu când a fost arestată (şi a petrecut câteva zile ȋn arest) datorită interesului ei sporit faţă de cărţile englezeşti. Îmi amintesc şi de sosirea lui Dan Pascali; după ce a petrecut un număr de ani ȋn SUA, se ducea periodic ȋn România şi contribuia la consolidarea secţiei de Matematici de la Universitatea Ovidius din Constanţa” mi-a povestit prof. Corduneanu.
Reţeaua de distribuţie a revistei “Libertas Mathematica”
Deoarece ARA nu dispune de o reţea de ditribuiţie a publicaţiilor apărute sub egida ei, a fost necesar ca editorul să gasească o metodă de distribuire eficientă către mediile interesate. Înainte de 1990, revista nu putea ajunge ȋn România prin serviciile poştale obişnuite. Cu sprijinul unei asociaţii din New York, s-au expediat, totuşi, ȋn ţară circa 50 de exemplare, dintr-un volum apărut ȋn anii ‘80. Revista a ajuns la Academicianul Caius Iacob, care şi-a asumat riscul de a distribui volumul şi altor matematicieni. Iniţial au primit-o matematicieni din Europa, pe care prof. Corduneanu i-a cunoscut personal (de ex. francezul Henri Cartan); revista a ajuns la Biblioteca Congresului de la Washington şi la Academia Română, iar ulterior s-au stabilit contacte cu biblioteci şi instituţii de cercetare. Mai ȋntâi s-au abonat 20 de biblioteci universitare din Europa şi America, printre care Harvard University, Tel Aviv University, Univ. Graz din Austria şi Universitatea din Hanovra - supranumită "biblioteca bibliotecilor"; Univ. din Suedia, Olanda, Italia, British Library & Bristish Museum. Din SUA aveau abonamente University of Michigan, Iowa, Louisiana, Berkeley ş.a.m.d. În timp, schimbul de publicaţii s-a extins pe toate continentele şi se menţine şi ȋn prezent. Schimburile vor continua şi ȋn noua serie a revistei, coordonată de Prof. Vasile Staicu din Portugalia. Există volume de rezervă, care vor fi folosite pe masură ce reţeaua de distribuţie se va extinde.
Rezultate publicate ȋn Libertas Mathematica, chiar din anii de ȋnceput, au fost folosite de matematicienii români şi străini ȋn cercetările lor. “Profesorul Groswald, de pildă, era entuziasmat că la numai câteva luni de la apariţia articolului său de Teoria Numerelor, a primit cereri de republicare. Influenţa revistei a crescut, desigur, mai modest decât revistele de lungă tradiţie, cum ar fi Acta Eruditorum, ȋn care şi-au publicat lucrările Newton sau Leibnitz, dar Libertas Mathematica se găseşte pe rafutrile unor importante biblioteci de pe toate continentele, alături de aceste reviste de top mondial şi odată cu ea, a crescut renumele ARA. Au fost şi momente dificile pe parcurs, dar şi oportunităţi pe care le-am putut valorifica. Ajutorul studenţilor, facilităţile oferite de universitate, abonamentele care s-au menţinut timp ȋndelungat, iscusinţa Doamnei Mântescu - proprietara unei tipografii din apropierea universităţii ieşene, care ne-a ajutat o perioadă cu tipărirea, au determinat succesul revistei. Am furnizat peste 50% dintre titlurile publicate de ARA ȋn cei 37 de ani de existenţă, lucrări originale cu ISSN. Din păcate, colegii din sectoarele umaniste ale ARA, nu au ţinut pasul cu noi, iar ȋn ultimii 14 ani, de când s-a instalat la conducere actualul preşedinte, activitatea publicistică s-a redus dramatic”, a sesizat prof. Corduneanu.
Mesaje pentru posteritate transmise de “ARA Journal” şi “ARA Book Series”
De-a lungul timpului, şi alte publicaţii au aparut sub egida ARA, ȋncepând cu prima carte intitulată "România şi Romanii" şi semnată de către ȋntemeietorul Academiei, Monsignor Octavian Bârlea. Cartea a apărut ȋn anul 1975, anul când Academia a fost ȋnregistrată ȋn statul California. Seria de carte “ARA Book Series” a continuat cu titluri ca "Artişti Români ȋn Occident", un reuşit album cu comentariile unor consacraţi critici de artă, dintre care amintesc pe Ionel Jianu şi Gabriela Carp. Au urmat ȋncă 14 titluri, culiminând cu apariţia, ȋn 1996, a volumului enciclopedic "Români ȋn Ştiinţa şi Cultura Occidentală", semnat de Ion Manea şi Dan Grindea. “Aceste cărţi au contribuit la menţinerea unui echilibru financiar al Academiei, deoarece prin vânzarea lor s-a recuperat o bun parte din investiţii. Cărţile au trezit interesul publicului şi au fost achiziţionate de numeroase biblioteci, şi de persoane fizice interesate. Cu ajutorul cărţilor ARA s-a facut cunoscută ȋn cercuri academice şi intelectuale, cu precădere din America şi Europa, iar după schimbările din 1989, inclusiv ȋn Europa de Est. În afară de această serie de carte, care a contribuit substanţial la creşterea prestigiului tinerei instituţii, a mai fost editat ARA Journal, tot destinat artelor şi literaturii, istoriei, practic oricărui domeniu umanist şi din Ştiinţele Sociale. Cele 16 volume apărute cu Ion Manea ca editor, constiuie un exemplu de prezentare grafică şi , conţinut de ȋnaltă calitate, dar şi autori cu nume de rezonanţă, de pildă Eugen Ionescu. Ion Manea, cu multă dăruire şi pricepere, a făcut din ARA Journal o publicaţie prestigioasă. Dispariţia sa (ȋn anul 1995) a lasat un gol serios ȋn munca de publicare pentru Academie. Doamna Maria Manoliu, preşedinta ARA ȋn intervalul 1982 - 1995, s-a ȋngrijit impecabil de ARA Book Series, aducând-o la un nivel de răspândire foarte bun ȋn toate mediile interesate. Din nefericire pentru ARA, ȋn perioada de după 1998, când Prof. Ion Paraschivoiu a fost ales preşedinte, cele două remarcabile componente – umaniste şi sociale, publicate sub egida ARA, s-au pierdut. Fără ele, această instituţie cu un ȋnceput timid, nu s-ar fi consolidat şi nu ar fi cunoscut timpuri de glorie, aşa cum a fost Congresul ARA din 1986, care a avut loc la Sorbona şi care a fost onorat de ȋnalte personalităţi din lumea culturală a acelei perioade. Din păcate, ȋn ultimii ani aceste publicaţii au fost neglijate ȋn mod grav de către actuala conducere a Academiei”a declarat prof. Corduneanu.
Din seria de carte a Academiei, ȋn ultimii 14 ani (sub conducerea prof. Ion Paraschivoiu de la Montreal) au aparut doar două titluri, ambele reuşite; dar comparativ cu perioada premergătoare, descrisă de prof. Corduneanu, este o decădere serioasă, atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, iar pierderea se resimte ȋn bugetul Academiei. Nici “ARA Journal” nu a progresat ȋn ultimii 14 ani, ci dimpotrivă a stagnat, iar volumele au fost tipărite cu sincope, la trei sau chiar cinci ani distanţă, iar nivelul lor este net inferior perioadei descrise de prof. Corduneanu.
Este grav deoarece actualele publicaţii ARA nu-şi vor găsi loc ȋn nici o bibliotecă serioasă: “Faptul că ele ajung la membrii ARA nu reprezintă o valorificare intelectuală, aşa cum se realizează când intră ȋntr-o bibliotecă de calitate – biblioteci universitare sau ale asociaţiilor de cercetare. Este o slabă eficienţă intelectuală a acestor publicaţii, iar ele nu mai aduc un venit, chiar modest, pentru ARA, pentru continuarea activităţii publicistice. De multe ori, fondurile necesare pentru tipărirea cărţilor, au trecut ȋn sarcina celor care au oferit ospitalitate pentru congresele Academiei, ceea ce ridică şi probleme de ordin moral. Astfel, după 37 de ani de existenţă, Academia Româno Americană numără doar puţin peste 50 de titluri cu ISSN, care şi-au câştigat un loc ȋn bibliotecile din lumea academică . Dintre acestea, 31 sunt volumele revistei "Libertas Mathematica”, pe care am editat-o sub egida ARA şi care va fi ridicată pe o treaptă superioară de noul Editor in Chief Prof. Vasile Staicu, ajutat de un grup de distinşi matematicieni, majoritatea de formaţie românească, care şi-au unit forţele pentru a face din revistă o publicaţie de ȋnalt prestigiu. Aşa cum se cuvine, dacă ne gândim că dintre elevii noştri şi elevii elevilor noştri, avem 20 de nume de profesori la marile universităţi ale lumii (Paris, Roma, Gottingen, Cambridge, Univ. din Brkeley, Los Angeles, Stanford, Politehnica Federală din Zurich, Londra), munca noastră a adus rezultate. În ȋncheiere,ȋmi exprim speranţa că ARA va putea reveni la nivelul din primii ei 20 de ani de existenţă, dar acest lucru va fi posibil
numai cu o nouă conducere,ȋntinerită, care să reia publicarea a cât mai multe şi reuşite volume de carte şi periodice, singura cale prin care o academie ȋşi justifică existenţa şi constituie un element pozitiv ȋn progresul general al culturii şi civilizaţiei”, a mai spus distinsul Academician C-tin Corduneanu pentru cititorii noştri.
                                                                                                                                                Simona M. Botezan (Washington D.C. – SUA)
ATELIER
DORUL DE FĂNUȘ SAU DESPRE MICIMEA ÎNALTEI PORȚI
Un dor duios și adânc de Fănuș mă macină din când în când, devenind chiar mai puternic decât dorul de tinerețile noastre, făcându-mă să-l doresc oricum, numai să-l simt alături: Fie-n momentele de sclipitoare genialitate când lamina ca nimeni altul aurul limbii române până la deplina lui valoare în carate, fie și-n sentimental-glumețele noastre relaxări de gen retro, adică din epoca anterioară manelelor cu mult metisaj de neamuri proaste, când el își permitea doar refrenul pur-sânge țigănesc:
„Ce ne facem noi țiganii
Dacă vine americanii?!”...
Și iată că el răspunde dorului acestuia și-mi revine dinainte din când în când parafrazându-se pe sine însuși. În acest mod, mai zilele trecute, când cu ședința CSAT pe care unii au părăsit-o iar alții au îmbogățit-o cu avioanele second-hand de la portughezi, m-am trezit cu el cântându-mi pe aceeași melodie nici mai mult nici mai puțin decât:
„Măi Barosso, barosaneee,
Nu te da dă milioaneee!”...
Da, îmi cânta, și se amuza și-mi arăta cu degetul spre strada Grigore Mora din vecinătatea casei lui, unde ne-am nimerit la o recepție a Doamnei Karen Fogg, cred că prima ambasadoare (șefă a Delegației, cum se numea), a Comisiei Europene la București. Se cinstea printre altele, dacă-mi aduc bine aminte, o finanțare europeană pentru ridicarea culturii poporului român, pe banii aceștia o echipă de la BBC venind să-i învețe pe dramaturgii și regizorii români cum se realizează „ Soap-Opera” – un fel de manea altoită pe ceea ce este mai vulgar în telenovele. Experiment care, de fapt a și eșuat ne având, din fericire, succes la Teatrul National Radiofonic ai cărui ascultători români fuseseră cât de cât obișnuiți cu integrala Shakespeare.
Cum eu făcusem cândva o specializare la BBC, antamând apoi și unele coproducții, aveam ceva cunoștințe printre celebrii realizatori de acolo, despre care am încercat să discut cu membrii echipei venite să „implementeze” generoasa finațare europeană. Dar aceștia nu-i cunoșteau pe amicii mei de mare profesie, nu lucraseră cu ei, nu-i văzuseră pentru că, în afară de faptul că erau cam tinerei – adică așa, ca niște verișori, rude mai sărace ai Doamnei Ambasador – nici nu lucrau direct la BBC, ci erau „o firmă parteneră” care doar oferea BBC-ului produse din acestea de Soap-Opera. Cum ar fi la noi o firmă căpușă de la Oltchim. Ne-am lămurit atunci că era vorba de o afacere de familie și - cu toate că finanțarea europeană acordată cu generozitate nouă, românilor, ca s-o încaseze conaționalii ambasadoarei al cărei Fanar se putea numi Soho; adică cei care se prezentau cam ilicit „echipa BBC” - avea multe zerouri, mi-am dat seama împreună cu Fane că nu pupăm noi nimic și ne-am retras într-un colț unde - comanda lui englezească la barman: „double-double-double” - puteam benficia de whiski fără conversația „colegilor” englezi. Pentru că, mi-a spus Fănuș înțelept: In vreme ce fondurile propriu-zise erau doar pentru ei, whiskiul din cheltuielile de protocol nu mai mari de 2%, putea fi și pentru noi...
Poate că la degetul lui indicativ spre strada Grigore Mora unde, în lucrativa perioadă a tranziției fusese sediul Delegației Comisiei Europene, eu nu mi-aș fi amintit tocmai acest amănunt, când el îmi cânta parafraza cu „Barosso – barosane...”, ci mi-aș fi putut aminti altele... De exemplu cum, în locul Doamnei Fogg cu proverbialul ei șofer, cam în perioada în care și alt ambasador venise în unisex cu soția, a fost acreditat un subtil diplomat grec, în timpul misiunii de câțiva ani a căruia, băncile grecești au înființat cel puțin treizeci de filiale la noi, germinând tocmai acele instituții bancare care, după ce ne-au stors prin transferarea de fonduri, în ultimii ani ne-au accentuat criza molipsindu-ne-o cu falimentul lor. Iar, când pe scaunul ocupat de acesta (vedeți, nu zic „sofa” ca la Înalta Poartă) a venit din nou un cetățean al Marii Britanii, vântul de la pupa s-a întors spre celebra afacere cu fregatele luate de la fier vechi cu preț ca de noi.
Dar vremurile acelea scuzabile ca „ tranziție” au trecut, Înalta Poarta nu mai are beilic la noi, nici noi nu mai avem capuchehaie la ei, ci am căpătat scaun stabil la masa rotundă a marilor decizii... Stabil în măsura, bine-nțeles, în care nu trag doi de el: Care să se așeze și care să rămână pe de margine!...
Deci, de bine de rău, suntem la masa deciziilor, nu mai avem în cârcă un reprezentant european care, ocult, să reprezinte și interesele tării lui metropolitane față de bugetul nostru colonial, așa că ne exprimăm liber opinia intrând direct în dezbatere... Numai că, spre a intra în dezbatere, trebuie să ceri cuvântul de la cel care prezidează. Și, cum „prezidează”, ar putea rima cu „condiționează”, iată că, întîmplător, cu totul întâmplător, aviația noastră strategică își reface viața ca într-o a doua căsătorie, cu aparatele rămase vădane de la armata portugheză. Armată în care, fără să știu ce grad a avut, bine-nțeles că și-a satisfăcut stagiul militar Domnul Barosso, ca cetățean loial al statului său... Stat căruia, după cum se vede, îi este și acum la fel de loial.
Din pricina aceasta, pesemne, cu dulcea amintire a melosului pur-sânge țigănesc, răspunzând dorului meu, în visul de asnoapte Fănuș îmi cânta:
„Măi Barosso, barosaneee,
Nu te da dă milioanee,
Că ești bișnițar ca noooiii
Și dai țepi cu euroi!
 
Că la noi procuratura
Lui Băsescu ne ia gura;
Iar la voi, la PePeEeee,
Român doar Băsescu e!
 
Păi:” Ce ne făceam noi țiganii
De venea americanii”,
Ne-ntrebam și noi ca proștii
Că-i credeam pă ei de-ai noștri!
 
Dar veniră-europenii
Făcând caz că-s de milenii;
Însă s-au mânjit la labă,
Iar Euro nu-i de treabă!
 
Că Euro avea rostu
Ca să facă jocu nostru,
Jocul micilor patroni
Pă care i-ați dus cu Roni.
 
Dar pe voi vă-nteresa
Să ne dați nouă țeapa:
Să ne vindeți second-handul
Ca să vă păstrați voi brandul!
 
Si așa măi Barossaneee,
Ai vândut la avioaneee,
Și lui Ponta și lui Băse,
Doar Lisabonei să-i iese!...­
 
Măi Baroasse, barossaneee,
Nu te da dă milioane,
Că ne-ai vândut avioaneee,
Da nu ne ține dă foameee!
Dragul de Fănuș!... Cred că, într-un asemenea vis, el îmi cânta ca să mă amuze, ajutându-mă să ies din coșmarul acestei realități europene.
Corneliu Leu (Bucureşti)

PE AUTOSTRADA FLUIDĂ
la fericire – unii ca noi ăştia (deasupra capului
cu stea neagră reflectată în bălţi) - n-avem dreptul
iar fericire reloaded - nu există
respiră – te rog – şi pentru mine – câteva clipe
până mă întorc de după colţ
daţi drumul mai tare la muzici – la
bâlciuri: oricum – noi însemnaţii cu
muchia securii – tot nu contăm în
peisaj
cine regretă ceva – e un prost: ca să ai ce regreta – trebuie
să ai faţă de cine să regreţi: El – Plutonierul Major al
Cerului – e prea ocupat cu strânsul în braţe al
macrocosmicelor chicotinde – desfrânate
astre - sferice
bordeluri de campanie
universală
noi nu suntem decât
zaţul de la fundul ceştii de
cafea – pe care El – Obositul de cu Noapte – şi-o
permite – în fiece dimineaţă a
lumii – întins pe şezlongul de serviciu: apoi – azvârle
zaţul – serbezit
şi-mpuţit – la găleata de gunoi
…nu ne rămâne decât
să ne descurcăm cu travestirile şi cu
travestiurile: se zice că
ies şi ceva bani – de dat
peştilor şi
luntraşilor – de la intrarea pe
diversele derivaţii ale
autostrăzii fluide
 
ÎMI VINE SĂ PLÂNG DE CIUDĂ
îmi vine să plâng de ciudă – când
citesc despre poeţii-soldaţi – despre
filosofii-eroi - precum
Socrate
Xenofon Eschil Tucidide Pindar...
au fost odată ca
niciodată – poeţi-soldaţi
poeţi-de-cetate-apărători – iar nu
piraţi – nu
scursori – trădători – umplând pieţele lumii de
cotcodăceli şi de
găinaţ în culori - şi de alte
duhori
îmi vine să plâng de ciudă – când
toţi sfinţii lumii îmi recită din jertfele
lor – când observ că fereastra s-a acoperit de
luminat nor: Hristos stă de vorbă cu
fraţi înarmaţi – săbii-cuvinte şi
priviri-de-vultur – fulgere sinaite
crunte şi sfinte – se înfăşor pe braţe – de la gât
în sus – şi dau
onor
îmi vine să plâng de ciudă – amintindu-mi de
părinţi – sfinţi - de
rude şi veacuri din care încă se scurge-nfocată
agheasma - dar eu – cu gura-nsetată – degeaba
mă-ntind să ling stropi de lumină şi
aprigă viaţă senină: la senin şi la foc – cu
gura mea nu ajung deloc - eu
biet lepros al putrefactei
istorii - zemuiesc de duhori – rup stinghii de
aţă - în
poiata unor vremuri de
sarcastică piaţă
 
APRINDE O LUMÂNARE PENTRU MINE
aprinde o lumânare pentru mine
omule: sunt un suflet pierdut – şi
la lumina ei voi ajunge acolo unde
nu ştiu
aprinde o lumânare pentru mine: nu-mi eşti
frate – dar poţi fi – oricând
mai neputincios decât orice frate al
meu
aprinde o lumânare pentru
mine: la lumina ei – vei putea vedea cât de
departe - în rău - se poate ajunge
 
DOINA FRUNZEI GALBENE
frunză galbenă pe ram
suspinând amurg de lume
unde-am fost şi unde stam
e acum pustiu de strune
au cântat mii lăutari
astă vară şi-ncă-o vară
îmblânzit-am icusari
în palmele de ocară
frunză ruginie-n apă
trec turmele şi s-adapă
dar nimeni aici nu ştie
să-mi aprindă o făclie...
făclioara dorului
pe prundul pământului
la izvorul muntelui
la urcuşul fratelui...
frate – frunză scuturată
m-a răpit cel râu la vale
viaţa mi-e viţă uscată
luna-n stele – doina-n jale!
...şi-am tocmit alt frăţior
să-mi ţină feştila dreaptă
dar de-o fi ca să nu mor
beznă-n lume - umbră-n faptă:
roagă-te de moartea mea
să fie lumină grea
cât s-o poarte muntele
şi s-o mute mumele
după umbră – după umbră
să se ţină câinele
să nu-mi piardă urmele
după umbră – după umbră...
ascultaţi căţei de-afund
cum ghicesc toţi dor mărunt -
...huiesc toţi pe drumul meu
ce mi l-a dat Dumnezeu
...dalb e semnul: plec şi eu...
...nu-s nici spini şi nici sulfină
numai colo o lumină
nu-s nici scai şi nici răceală
numai de vânt câte-o pală
dar feştila nu se-nclină
ajunsă la rădăcină:
pălălăi - din când în când
cresc - şi sufletul mi-e blând...
 
TOAMNĂ GROTESCĂ
un şontâc de soare spârc
călăreşte-un cocostârc
şi-abureşte peste smârc
apucând luna de sfârc
nu mai ştii soi de copaci
toţi sunt mucoşi şi săraci
şi-nroşiţi şi mici şi maci
halal lume de haraci
nu mai ştii copii să faci
unu-i viu şi altul canci
trece-o cioară peste bară
şi cu oasele pe-afară
ba e lună ba e soare
ba e rost de-amurg şi doare
ba e soare ba e lună
ba e boala cea mai bună
stejarii-au dat în oftìcă
şi lumina cea mai mică
te calcă pe inimă
cu-oala de funingină
broderiile de toamnă
s-au zdrenţit pe orice doamnă:
este o mizerie
supărată perie
nu face să-ţi ieşi din piele
fie-i melcului obiele
nu face să huhuieşti
când moartea pe drum zăreşti...
bogdaproste maică mare
că făcuşi cap la vărare -
bogdaproste proastă mică:
dăduşi vara pe nemică!
 
O FRUNZĂ
o frunză – doar o frunză-a mai rămas pe ram
şi-i e atât de frică să-şi dea drumul:
n-a învăţat-o nimeni cum e fumul -
iar moartea altora nu-nseamnă niciun dram
o frunză – doar o frunză ruginită
stă singură şi-ndură gând de crimă
şi nu-i găseşte vântului o rimă
ca să-şi justifice căderea în ispită
o frunză – doar o frunză: ce patetic!
priveşte-n jos cu groază – cataleptic
măsoară înălţimi şi putreziri:
se-ntreabă dacă-acolo fi-vor amintiri...
...o frunză – doar o frunză: ştiţi ce-i mila
n-o plângeţi – vă vomaţi pe îngeri sila
 
LUI ANATOL
câte camere – câte case – câte patrii ori galaxii
eşti în stare să laşi în urmă – orfane şi goale?
câte sorţi ai văzut leşinând – pe covoarele magiilor negre -
moale?
câte nopţi ţi-ai extras din pistoale
pe câţi morţi ai refuzat să-i plângi şi să-i storci de regrete domoale
anatoale?
cât de singur e demonul tău – aiurând la ferestre?
cât de goale-ţi sunt privirile-ţi goale?
o – degeaba se-îngână pe ele – funeste
vechi cântările sublimelor creste:
tu ai surzit de groază - şi orbitele tale s-au umplut de
gunoi şi de viermi şi de spaime – de vântoase de
bezne – uitatele bezne-ale tale
anatoale
vine o stea – şi tu fugi sub pământ
vine pe mare de fulger hristos – şi tu fugi în mormânt
vine un rug – tu refuzi jurământ
vine şi judele – cu artificii aprinse în păr – aruncate peste
orice grotă-ori cavou – şi e noaptea de după chircitul amurg
şi toatele curg
...laptele negru-al privirilor tale ţi-l scurg
toate ielele ştimele iesmele – toate sunt şi dansează şabatul demente
peste şine de părăsită cale ferată
pustiu înierbată – cu vagoane condamnate fierului vechi şi
cloacă de zloate - dărâmate pătrunse de nori şi de noapte - până la
oasele-ngheţate-ale tablei – bătrânici scofâlcit resemnate la
şoapte preacoapte - să intre - până la capătul nevăzut - cu picioarele şi roţile-n bezna
pământului de pe ostroavele-antarctice – în muzici de
talere – nabucodonosorice trâmbiţe şi chimvale şi
iernatice flori de cavale
o – anatoale
...peste toate căzutele ierni şi măsele de
smulsă – acvatică minte strigoaie – străină pasăre
de pene – tacticos – se
despoaie: a plănuit şi – îngrijat – potrivit
cuibul
...oare ce va ieşi din ouăle clocite de bezne de iasme
de tine – ce va ieşi dintre ciolanele tale în sunet de vale
biet - respingător ciuruc de lume agale
biet trecut de toate vămile-astrale
îmblânzitule – biet spânzurat de serviciu
o - anatoale?
pui de viperă şi pui de astru
pui de lumină albastră şi de dezastru
...pui răgetul vieţii să-ţi descânte de moarte cu
spartele-ulcici şi oale
bre anatoale
 
COPILUL DIN STEA
copilaş suit pe stea
floarea este foarte grea
în grădină-i iarnă rea
vino tu cu floarea ta
copilaş cu păpădie
las' să ardă o făclie
să vezi suflete de nori
pe acolo pe-unde zbori
copilaş cu ochi de sori
nu e moarte ca să mori
nu e rai să nu te doară
sunt doar păsări de ocară
blând copil cu ochii-n flori
scaldă-te în roi de zori
nu căta la cer ori lună
cată doar spre zarea bună
trece-albina peste vise
bâzâind a paradise
pune-o-n palmă să-ţi adune
tot polenul de pe strune
...o - copil de vreme rea
bea curat lacrima mea
o - copile cu mâini rune
bea amara-mi rugăciune
la margine de pădure
te-aşteptai din vremuri sure
dar la margine de câmp
scuturai şi lumi şi timp
mă îmbăt cu zborul tău
sfânt copil ferit de rău
cu îngerii chefuiesc
lângă tine mă trezesc
eşti copil sufletul meu
rătăcit la vremi de greu
...regăsit suit pe stea
printre purpură şi nea
cu el mă-ncumet privire
morţii mele să-i fiu mire...
înc-o fire şi-nc-o fire
pân' la capăt de-orice ştire
 
OMUL BEZNEI
aspre astre-mi fripseră retina
m-am întors în scorbura din suflet
nu mă mai închin la raze – iar lumina
în zadar mototoleşte al său umblet
sunt vecin căţelului de-adâncuri
economisesc în cârtiţi noaptea
orb romantic – pipăi lumii soartea
de mi se-nglodează-n palme smârcuri
nu mă vezi – dar rădăcina vieţii
e în şuierul de şerpi şi-n târâtură
nu mă vrei – dar creşti umbra săgeţii
cu cât minţi – cu cât sporeşti în ură
...nu-ncerca să linguşeşti bureţii:
nu mai plâng nici dacă verşi oceanul
nu m-arăt nici de-nfrunzeşti ocheanul!
 
CICĂ PLOUĂ
m-au muşcat frunzele de mâini – îmi curg
prin palme balele lor furioase
verzi-înspumate – înveninate - grăbit
parfumate
cică plouă: margini de lume
margini de imensă răbdare 
spontan – mi se aprind palmele şi
explodează : ţăndări de palme îţi dau să bei – când
ţi-e sete – după atâta dement - epuizant efort al
cerului de a ploua cu cenuşi - cu uitare
sălcie – searbădă – sinucigaşă uitare
grele – mustoase de ură – palmele mele-nfrunzite
zemoase – cum perele moi – înmuiate de
febra verii trecute – păstrată – cu spaimă sacră – în
palatele subterane ale fructelor: ochii mei
plesniţi de atâta coacere – răscoacere
tescuită înţelepciune – cu care-mi vopsesc
ţipător îmi
vopsesc - exasperarea
nu mai am niciun strop de
răbdare – nu mai am niciun strop de
zeamă de lume
o - zei nătângi – fructele mele nu plâng – fructele
mele vă blestemă şi în frescă vă zugrăvesc - ca pe
o noapte cu stele-explodate – lăţite vâscos
pe tipsiile cerului
...câtă ospitalitate neroadă – cleioasă - cosmică
recepţie de suflete
...cică plouă: sunt exasperările mele de
arbore singuratic – uriaş nemaivăzut arbore - în care
au năvălit – s-au azvârlit - terorizaţi mistic - spre a se salva de
toamnă – toţi arborii verii
sunt lacrimile fierbând de
furie – ale ochilor mei larg – obscen de
larg căscaţi – precum
răsfrântele – cu toată carnea lor roşie sângerândă
indecentele vintre ale unei moarte lehuze
 
LA CRAMA CERULUI
galbene lacrimi tremură copacii
moartea se coace împroşcând cu sânge...
cotcodăcesc în turnuri prostănacii
iar un nebun în mânecă îşi plânge
a-nfipt cuţitul toamna pân' la os
îl scoate şi-l înfige iar – vârtos:
măcelărie de sublim e-n lume –
atât sublim – că toţi turbăm cu spume!
...iar soarele-mi ajunge ici - sub talpă
mi-e frică să rămân pe întuneric
grădina-a-ncremenit stupidă - calpă
furnici îmi conturează groaza – sferic...
...prelinge-Te Hristoase-n cer de rane
să văd serafi bolborosind din vrane!
 
ÎNCEPUT DE DISCURS
distinşi mârlani şi sfinte curve
voi funcţionaţi ca vomitiv:
umplând cu balegi bleaga urbe
treziţi în mine-un primitiv
smerind blenoragia voastră
cu snob potop de avuţii
cu sifilis - lepra cea castă:
sunteţi model de măreţii!
nefericiţi broscoi de gloată
mă faceţi fericit în zloată:
orbit – pendulă-n ştreang să mori
de preferat e tot ce mişcă
decât orfeul vost' de chişcă
decât delirul de putori!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PUŢIN GRAVIDĂ
„Şi ce spune doctorul tău”? o întreb pe pacienta mea, o prietenă disperată care mă sună la două-trei zile dintr-un mare oraş din Romania. Încearcă să înţeleagă ce se întîmplă cu ea de vreo trei săptămîni de cînd umblă de la un doctor la altul cu dureri şi sîngerări care nu se mai opresc. „Spune c-aş fi PUŢIN GRAVIDĂ” îmi răspunde ea. Adică nici gravidă gravidă, nici deloc gravidă, asta ca lucrurile să fie şi mai nebuloase şi mai aproximative. Fusese tratată trei săptămîni cu antibiotice, cu toate că se simţea din ce în ce mai rău şi nimeni nu-i făcuse un test simplu de sarcină. După ce am sfătuit-o să-şi cumpere unul de la farmacie m-a sunat şi mi-a spus că după ce-a pus o picătură de urină au apărut „două linii” ceea ce însemna că toate simptomele erau probabil din cauza unei pierderi de sarcină sau mult mai rău, o sarcină extrauterină. Arătîndu-i medicului ei liniuţele acesta a admis c-ar putea fi „puţin gravidă” şi nimic mai mult.
Sunt doctor ginecolog şi practic în New York de peste 12 ani, după ce am făcut în Romania acelaşi lucru încă 12 ani. O simetrie totuşi inegală. Într-unul din cabinete văd mai mult femei din Romania, aşa că indirect ţin prin ele legătura cu ţara noastră şi mai ales cu starea medicinii de acolo. Unele, care îşi pot permite, vin să nască în America, după care se întorc cu bebeluşi cetăţeni americani. În privinţa asta sunt într-un fel mai tare ca un avocat de emigraţie pentru că nou născuţii au garantată cetăţenia, comform costituţiei americane. La început am crezut c-o fac doar pentru asta, apoi am aflat că unora le e pur şi simplu frică să nască în patrie. De curînd am asistat naşterea celui de-al doilea copil al unui cuplu de români, tineri, deştepţi, frumoşi care hotărîseră să plece din ţară după ce le murise la naştere primul copil. Nimeni nu le-a dat nici o explicaţie. Copilul pur şi simplu „nu avusese zile, se sufocase” cu toate că fusese perfect sănătos atunci cînd începuse naşterea.
Unele din pacientele mele din New York fac exact reversul. Neavând asigurări, şe necesitând operaţii costisitoare pentru care spitalele percep sume mari, neputîndu-şi permite tratamentul în SUA pleacă în România. La întoarcere îmi spun poveşti despre experieţele lor de-acolo. Una din ele, recent emigrată din Romania, a ajuns în Lumea Nouă fără uter, ovare, trompe şi jumătate din vagin. I se scosese „totul” la 32 de ani pentru o leziune precanceroasă care putea fi tratată relativ simplu. Cel care a operat-o e un reputat chirurg. Operaţia, una din cele mai dificile, fusese făcută magistral, doar atît că nu era necesară. Rezultatul patologic postoperator o arăta clar şi cu un asemenea document ca probă aici nu te-ar putea apăra nici cel mai bun avocat. Ei i se spusese că „e mai bine aşa, mai sigur pentru că ceea ce avusese era APROAPE CANCER ”...
Astăzi compatrioţii mei nu mai emigrează ca înainte de 1989. Nimeni nu mai trage în urmă o uşă groasă de stejar. Oamenii vin şi pleacă când vor, circulă. Aud mereu poveşti legate de felul în care încă se mai practică medicina acolo şi mă rog ca ai mei să rămînă sănătoşi. Mama mea a făcut nu de mult o pneumonie severă cu pleurezie. A fost internată în spital şi m-am bucurat că se afla în grija unui fost coleg, unul din cei mai buni din promoţia noastră . Vorbeam zilnic la telefon şi nu am putut să-l conving în nici un fel ca antibioticele, trimise din Germania de o rudă a noastră, să-i fie administrate intravenos şi nu intramuscular. Nu am văzut niciodată în America un antibiotic să fie administrat intramuscular. Pentru asta nu e nevoie să stai în spital. Cînd vorbem cu el aveam impresia că nu mai folosim acelaşi limbaj şi senzaţia asta am avut-o în multe ocazii. A trebuit ca sora mea s-o scoată pe mama din spital şi să angajeze o asistentă dispusă să-i dea antibioticele aşa cum trebuia. Îi atârna punga cu soluţie intravenoasă într-unul din cuierele din casă. Nu era nevoie decît de puţină bunăvoinţă şi ceva bani. În spital nici cu bani nu am putut lămuri pe nimeni să facă ce trebuia făcut pentru că detaliul acesta nu intra în protocolul spitalului. De fapt nu cred că există încă în spitalele din Romania ideea de protocol, adică un cod cu reguli scrise legate de cum trebuie lucrurile făcute corect. Şi mă refer la lucrurile simple, la îndemîna tuturor, începînd de la respectul pentru pacient, care presupune şi „cum vorbeşti” cu el.
Îmi place să mă întorc în ţară, unde mă simt altfel decît oriunde în lumea asta. Nici mai bine, nici mai rău ci pur şi simplu altfel. Am pur şi simplu o altă percepţie a lucrurilor. Mirosul teilor şi al caprifoiului e categoric mai intens şi mai răscolitor acolo. Ca fiecare român care a plecat şi a reuşit să se transplanteze într-o altă lume, mă întreb uneori dac-aş mai putea să trăiesc în Romania. E o întrebare reală pe care am observat că tot mai mulţi români din diasporă şi-o pun chiar dacă se gîndesc doar la o reîntoarcere temporară, sau la şederi mai lungi. Dacă înainte am fost într-un fel împinşi să plecăm, acum plecarile sau întoarcerile sunt opţionale. Nu sunt sigur de răspuns în general, însă în particular sunt sigur că nu mi-aş mai dori de loc să mai lucrez acolo ca medic. Şi mai ales într-un spital. Şi mai sigur decît orice e că mi-ar fi frică să ajung pacient. Cei mai în vîrstă, dintre care unii îşi pun problema întoarcerii în Romania, se întreabă foarte serios „ce se întîmplă cu noi dacă ne înbolnăvim”?
Am vizitat cîteva spitale din ţără în ultimii ani şi aş fi vrut să fi văzut acelaşi progres ca în lumea restaurantelor sau a cazinourilor. Anul trecut am avut în Cluj întîlnirea de 30 de ani de la terminarea facultăţii de medicină. Noi îmbătrînisem cu tot atîţia ani, unii muriseră, însă clinicile şi spitalele păreau mult mai ridate şi mai obosite. Păreau nişte muribunzi care nu erau lăsaţi să moară. Prin găurile adînci din tencuiala originală se vedeau cărămizile aşezate una peste alta cu aproape 100 de ani în urmă cînd Clujului de altădată i se spunea „micul Heidelberg” iar Bucureştiului „micul Paris”. Nouă românilor totdeauna ne-au plăcut diminutivele şi să ne identificăm cu alţii. M-am bucurat mult să-mi văd foşti colegi, unii dintre ei acum profesori, mulţi ca mine foşti fugitivi reîntorşi de peste tot în căutarea anilor de studenţiei, care au fost pentru mulţi dintre noi cei mai frumoşi ani din viaţă. Pentru că exista viaţă pe vremea aceea.
Nu mi-a fost niciodată ruşine că m-am format în Romania, nici ca medic nici ca om. Mi-a fost ruşine însă cînd am început să realizez că atîtea lucruri pe care puteam uşor să le fac şi ca medic şi ca om, nu le-am făcut, pentru că îmi intrase în sînge să NU LE FAC. Pentru că e categoric mai uşor să nu faci, una din „regulile” de bază a lumii în care am crescut şi cu cît nu faci cu atîta n-ai mai face. E vorba de acele lucruri simple, logice, nesofisticate, care din păcate nu intrau în „protocolul” unei societăţi neînvăţată cu regulile simple. Comunismul, calamitatea noastră, reuşise să ne aducă într-o stare de abrutizare de care nu mai eram conştienţi. Dar nici pe el nu putem să dăm toată vina.
Care era starea medicinii romîneşti cu 30 de ani urmă, perioadă în care s-a format generaţia mea? La medicină se intra mai greu ca oriunde, erau doar 5 facultăţi, cu un număr mic de locuri. Candidaţii, 9-10 pe un loc, erau triaţi drastic iar cine nu trecea de anul întîi era exmatriculat. Unii terminau în 7-8 ani sau nu terminau de loc. Profesorii ni se adresau cu „domnule coleg” însă nu se sfiau să ne cadă la examene, dacă nu învăţam. Încă se mai simţea în Cluj influenţa lui Haţieganu, Goia, şi a acelor dascăli formaţi în „marele” Paris sau Heidelberg. Generaţiei mele i s-a spus „generaţia groparilor” pentru că în cei 6 ani de fcaultate au dispărut O. Fodor, rectorul facultăţii, academicianul Preda, V.V. Pappilian ş.a. Am văzut cum lucrurile s-au schimbat în rău sub ochii noştri. Printre atîtea altele, în nici trei ani, numărul studenţilor la medicină s-a dublat datorită studenţilor străini care au ajuns să depăşească numeric studenţi români. Clujul se umpluse cu studenţi africani, sud-americani, arabi, greci, şi chiar din vestul Europei sau SUA. Pe atunci Romania încă nu exporta doctori autohtoni însă producea la grămadă medici străini care erau acceptaţi în facultăţile noastre fără nici o triere. Corupţia a făcut ravagii şi creşterea „producţiei” de studenţii străini a ajutat la erodarea sistemului. Mama unui român din New York mi-a spus că facultatea băiatului ei a costat-o 60 de video-casetofoane şi mii de dolari. Nu practică nici astăzi ca medic, cu toate că a crescut în America. Nivelul de pregătire a început să scadă şi pentru studenţii români.
După absolvire am fost prima generaţie care nu a mai fost trimisă la ţară. Comform tradiţiei urma să fim trimişi acolo pentru doi sau trei ani, după care puteam da examenul de secundariat pentru a începe o specializare. Aşteptam repartiţia cu nişte hărţi uriaşe în mînă, procurate de la Căile Ferate, pentru a putea alege nu satele din Moldova sau Bărăgan ci gările în care oprea trenul ca să poţi să fugi de-acolo. Unii mituiseră miliţienii din te miri ce sat din Maramureş sau Oaş şi-şi făcuseră peste noapte buletine acolo ca să aibă prioritate. Repartiţia noastră urma să înceapă într-o zi de iunie la 8 dimineaţa, sincronizată în toată ţara prin radio şi pînă la prînz nu s-a întîmplat nimic. Bănuiam o dereglare a instalaţiei de radio. După prînz a izbucnit în difuzoare vocea ministrului sănătăţii care ne-a anunţat sec că repartiţia s-a amînat şi că vom afla ulterior unde vom fi trimişi. Dacă nu la ţară atunci unde? Ceauşeştii deciseră dintr-o dată că nivelul de pregătire al doctorilor e prea scăzut şi că de-acum vor face trei ani de stagiatură numai în oraşe mari, stagiu care ar scoate din noi nişte genii care vor putea face orice, oriunde. Un stagiar pe vremea aceea nu prea avea multe de făcut într-un spital. Am invadat nişte spitale care nu erau deloc pregătite să formeze medici şi care nici nu aveau chef s-o facă. Rotam cîte 20-30 pe-o secţie şi eram priviţi ca nişte studenţi care-şi continuau într-un mod bizar studenţia pe banii statului. Eram plătiţi foarte prost, ne învîrteam prin spitale de la 8 la 11 şi încercam să ne lipim de cîte un specialist ca să învăţăm ceva. În anul trei de stagiatură ne-am putut da secundariatul, unii l-am luat şi cînd ne pregăteam să plecăm în sfîrşit la specializare ni s-a spus dintr-o dată că trebuie să plecăm un an la ţară. Suna ca o sentinţă pe care trebuia s-o ispăşim totuşi. Am plecat acolo mai speriaţi şi mai dezorientaţi ca oricînd şi după trei luni de viaţă în mijlocul naturii ni s-a spus că s-a contramandat totul şi vom pleca acum în centre universitare ca să ne începem rezidenţa. Cineva acolo sus nu se putea hotărî ce să facă şi cum să mai manipuleze doctorii şi medicina. Am nimerit în spitalul universitar Giuleşti unde profesorul Panait Sîrbu şi colaboratorii lui de-acolo aveau o faimă deosebită. Le păstrez şi acum un loc special în memorie. Profesorul Sîrbu a murit după un an şi lururile s-au stricat şi-acolo.
Rezidenţa pe care am făcut-o în România nu poate fi comparată în nici un fel cu ceea din America. Semăna cu stagiul meu militar din ţară unde am cules mai mult recolta.
După ce am practicat în Braşov ca specialist timp de şase ani, a trebuit să fac din nou patru ani de rezidenţă în ginecologie la New York. Recunosc că trebuia să fiu „reeducat” din multe puncte de vedere. În Bucureşti după 2 ani de rezidenţă făcusem ca „mîna întîi” doar 2-3 cezariene şi tot atîtea operaţii ginecologice. A trebuit să plec la Braşov ca să pot avea un acces real în sala de operaţii. Majoritatea doctorilor terminau rezidenţa fără a fi adevăraţi specialişti. În America un rezident face peste 100 de cezariene pe an şi după primul an ar trebui să fie capabil să se descurce singur altfel nu e promovat. În spitalele din Romania cel mai important era să fim dimineaţa la raportul de gardă asfixiaţi de propriul nostru fum de ţiagară după care semnam condica şi puteam pleca. Dacă nu veneam o zi nu observa nimeni. În America rezidenţii trăiesc mai mult în spitale şi muncesc între 80 şi 120 de ore pe săptămînă. Specialiştii cu care lucrează sunt plătiţi ca să-i înveţe şi o fac. În România ni se spunea că „meseria nu se învăţa, ci se fură”. Puţini erau aceia care erau dispuşi să te înveţe. Exista acolo o mare spaimă că cineva va veni şi-ţi va fura „ciolanul”. Ca peste tot în lume, era de fapt o goană după bani, deşi totul era gratis ceea ce făcea ca relaţia doctor-pacient cât și cea dintre doctori să fie un paradox şi un suspans continuu. O conspirație foarte distructivă. În timp ce în America pacienţii pot să ne dea în judecată pentru orice, în Romania nu te trăgea nimeni la răspundere pentru nimic atîta timp cît nu luai mită. Nu ştiu cum stau lucrurile acum, însă cel puţin presa e liberă şi pot afla din ziare, de exemplu, că un medic român a i-a tăiat în bucăţi penisul unui pacient şi într-un spital de nu ştiu unde au murit la naştere 5 nou născuţi într-o săptămînă.
Din perioada cînd am lucrat ca specialist în Romănia am cele mai contradictorii amintiri: de la cazuri foarte disperate salvate profesionist şi cu mult suflet la cazuri simple, banale, care au ajuns din nepricepere şi mai ales din nepăsare in situaţii dramatice. Nu vreau să mai amintesc despre perioada de 20 de ani cînd avorturile şi chiar contracepţia au fost interzise şi cînd mii de femei au murit sau au rămas mutilate în condiţii de neconceput astăzi. Unii ginecologi s-au comportat onorabil, uman, alţii nu. Cînd le povestim colegilor din America despre acele vremuri (în care femeile mureau din nimic iar testele de sarcină se făceau în spital pe nişte broscoi livraţi de un ţigan care-i prindea la baltă) se uită foarte ciudat la noi ca şi cum am fi venit dintr-o altă lume, dintr-un alt timp.
Astăzi vin în America sute de doctori români tineri. Au avantajul că şi-au putut programa pasul acesta în avans. Îşi dau testele de echivalare în Europa şi unii care au scoruri foarte mari îşi obţin interviuri prin telefon sau internet. Nu mai sunt forţaţi să devină nişte aventurieri care-şi iau lumea în cap. De ce pleacă totuşi? Acum se poate cîştiga bine şi acolo. Am întîlnit la un congres mondial de ginecologie în Santiago de Chile 30 de medici români. Dar cîţi îşi pot permite asta?! Am înţeles că pentru noua generaţie multe porţi rămîn închise iar formarea lor ca specialişti e la fel de problematică. Din păcate n-am auzit încă de nici un doctor specialist, format aici, să vrea să se întoarcă în țară.
Cu excepţia unuia care după ce s-a întors cu un masterat în „health care management” făcut în cea mai bună universitate americană a fost luat peste picior chiar la ministerul sănătăţii, instituţie care se presupunea că va avea nevoie de el. Cîştigase o mare bursă oferită de americani, era plin de entuziasm, însă la întoarcere i s-a spus că nu trebuie să vină nimeni din America ca să-i înveţe pe ei ce să facă. Plus că le-a arătat o diplomă de onoare semnată de Clinton „care oricum n-o să mai fie preşedinte în cîţiva ani”. Fusese într-un lot internaţional, cu medici din 12 ţări în curs de dezvoltare şi fusese singurul care a rămas nefolosit de guvernul ţării lui. S-a întîmplat în 1995 şi speram că lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
Astăzi, 8 martie 2009, de așa ziasa ”zi internațională a femeii” am citit stupefiat un articol lung și dramatic în New York Times despre corupția medicilor din România, despre mită, despre cazuri încheiate cu rezultate dezastruoase datorită neglijenței și nepăsării. Din păcate reiese că relația pacient-doctor-autorități pare să fi rămas la fel de contorsionată, de maladivă și chiar de fără speranță.
Adrian Sângeorzan (New York – SUA)

BĂTRÂNA DOAMNĂ
În ultimele două săptămâni starea ei de sănătate se agravase. Dar nu ar fi recunoscut în ruptul capului că există ceva care o sperie şi nici ajutor din partea cuiva nu ar fi cerut. Pe Ana o accepta în preajma ei ca pe o fatalitate, cu resemnare, după atâta timp în care aceasta se încăpăţânase să îşi facă utilă şi simţită prezenţa. Nici măcar privirea-i compătimitoare nu o mai deranja, căci – în cea mai mare parte a timpului – stătea cu ochii închişi, strivind pe retină amintiri şi doruri numai de ea ştiute. La cei aproape 80 de ani, nu îşi dorea nimic mai mult decât să părăsească această lume în care avusese atât de puţine bucurii. Se simţea prizoniera propriului trup... Un trup bătrân, bolnav, al cărui sfârşit iminent era prevestit de durerile tot mai acute. Trăia monotonia fiecarei zile cu detaşarea specifică oamenilor aflaţi în pragul “marii călătorii”. Doar ticăitului ceasului din perete, vocea domoala a Anei, care o întreba uneori câte ceva sau îi amintea că este ora potrivită medicaţiei, şi vizitele rare şi scurte ale fiului ei, o scoteau din inerţia fiecarei zile.
Fiul o vizita săptămânal... Totul se desfăşura ca şi un ritual din care lipseau incantaţiile, un ritual în care nu mai credea nici unul dintre ei, puntea de legatură dintre cele două suflete fiind demult ruptă. Când se întamplase asta? Bătrâna doamnă nu îşi amintea exact... Poate în ziua în care ea îi desluşise misterul naşterii lui? Sau poate în ziua în care el îi spusese că se simte dezrădăcinat, neavând sentimentul apartenenţei? Sau poate atunci când ei îi fusese dat să afle că fiul, singurul care îi mai rămăsese, nu îi va oferi niciodată bucuria de a strânge la pieptul ei un nepot, orientarea lui sexuală fiind alta decât cea care permite procreerea… Nu mai ştia, dar în sufletul ei ceva murise în fiecare dintre acele momente.
Anii trecuseră liniştiţi şi egali, bătrâna doamnă ajunsese chiar să facă pace cu destinul ei trist, dar când credea că nimic nu o mai poate bulversa, fiul îi adusese vestea bolii lui necruţătoare, consecinţă a plăcerilor carnale nefireşti. Acum, amândoi îşi aşteptau, resemnaţi, sfârşitul. Şi uneori se vedeau, pentru a schimba cuvinte.
Astăzi, mai mult ca niciodată, pe bătrâna doamnă o încerca premoniţia că timpul nu va mai avea suficientă răbdare cu ea. Gândul acesta nu îi dădea fiori. O măcina doar sentimentul deşart al unui lucru prost făcut, a unor “socoteli” neîncheiate. Se gândise mult în ultimele zile la Anton şi la nedreptatea pe care i-o făcuse cu foarte mulţi ani în urmă. Nu ar fi crezut că va ajunge să traiască o zi în care să conştientizeze că nedreptatea comisă de ea fusese mai mare decât cea comisă de el. Într-un galantar al vieţii şi al nedreptăţilor, greşeala ei cântarea mai mult. De aceea ar fi vrut acum să poată aduce o mică reparaţie morală acelui om pe care îl iubise până la abandon şi de care fusese iubită, în pofida opreliştilor pe care, în scurta lor căsnicie, le întampinaseră amândoi din partea familiei lui şi a societăţii alese din care el făcea parte.
Avea numai 16 ani când îl cunoscuse. Ea, o fată simplă, de la ţară, pe care părinţii se înduraseră să o lase să plece la oraş, la insistenţele doamnei Olimpia, care avea o croitorie în Capitală şi nevoie de ceva ucenice. El, un chipeş tânăr domn, abia intors de la Paris. Mama ei o petrecuse până în capătul uliţei, jelind după ea ca după un mort. Cu o seară înainte îi strânsese de prin casa puţinele straie pe care fata le avea, le împăturise bine şi înlăuntrul lor pusese un codru de săpun şi o bucată de paine coaptă pe vatră, învelită într-un ştergar cusut cu arnice. Era în 1940, fusese un an secetos, în care pierduseră nu numai săraca recoltă, dar şi viţica, răpusă de o boală necunoscută, astfel că familia se zbătea într-o săracie lucie, şi doar pentru a împuţina gurile la masă tatăl fetei acceptase să îşi dea fata la oraş.
Fata plecase de lângă ei cu lacrimi amare în ochii codaţi. Nu ştia la ce să se aştepte, singura ei certitudine era că în gara marelui oraş va fi aşteptată de vreun argat al doamnei Olimpia. În chip ciudat, doamna aceea rubicondă, pe care nu o văzuse de mai mult de două ori în scurta ei viaţă, devenise stâlpul existenţei sale. Argatul o condusese într-o căsuţă mică, situată în spatele casei mari în care locuia doamna Olimpia cu cele două fiice ale sale, rubiconde şi ele (fata le ştia, le văzuse de câteva ori câlcând cu fereală prin colbul uliţei de acasă, oripilate de praful ce le acoperea luciul pantofilor negri de lac). Împărţea camera cu încă două fete tinere şi sărace ca şi ea, dar pentru întâia oară avea un pat numai al ei. Patul, din lemn, cu o saltea subţire, i se păru a fi promisiunea unei noi vieţi. A uneia îndestulate. Adormi zâmbind, uitând pentru moment de dorul de casă.
Dimineaţa devreme, la atelier, i se făcu instructajul. Începu prin a căra baloţi de materiale lucioase sau a lustrui podelele şi oglinzile în care doamne plesnind de sănătate şi radiind o infatuată bunastare, probau rochiile pe care doamna Olimpia le modela pe trupurile lor împlinite. În câteva săptamâni avansase, începu să taie aţele şi să însăileze tivurile, cu atenţie şi îndemânare, mulţumită mamei sale care îi pusese acul în mână încă de mică. Era supusă şi dornică de a învăţa şi, de multe ori, era dată ca exemplu celorlalte ucenice. În ziua în care s-a aşezat la maşina de cusut a fost sărbătoare în sufletul ei şi îşi dădu silinţa să înveţe cât mai repede tot ceea ce o maistră în vârstă găsi de cuviinţă să îi împărtăşească din multele taine ale croitoriei.
Zilele se scurgeau monotone şi egale, primise deja două chenzine şi mai mult de una o trimisese acasă la părinţii ei, care îi trimiseră apoi “scrisoare de mulţămire”, scrisă de ţârcovnicul satului şi parvenită ei prin mâna doamnei Olimpia. Fata era mulţumită şi începuse deja să viseze la o zi în care avea să devină maistră, să câştige mai mult şi să aibă o cămăruţă numai a ei. Liniştea avea să îi fie tulburată în acea zi de august, când doamna Olimpia îi puse pe brate rochia doamnei Scărlătescu, căreia trebuia să îi livreze comanda la domiciliu.
Cunoştea adresa, nu era prima oară când făcea acest comision. Dimineaţa plouase, aerul era răcoros şi fata îşi spuse că i-ar prinde bine să meargă pe jos, economisind astfel cei doi bani pe care doamna Olimpia îi pusese în palmă pentru a merge cu tramvaiul până la destinaţie. Porni cu pas mărunt, purtând pe braţ rochia frumos împachetată în folie, din care numai tivul se vedea. Privea în jur la cladirile adormite, pe şosea la maşinile negre care treceau ţanţose purtând înlăuntrul lor doamne sofisticate sau domni arătoşi, se bucura cu adevărat de această scurtă plimbare, fără a bănui însemnătatea ei.
Mai avea un colţ până la destinaţie, casa impunătoare a familiei Scărlatescu se profila deja în apropiere, când un şofer grăbit, turându-şi nepăsător motorul, o împroşcă din cap până-n picioare cu apa statută a unei băltoace. Rochia albă de muselină nu scapă neatinsă, o mare parte din tivul ei fu, în mod nemilos, pătat. Fară a avea intuiţia completă a dezastrului, fata sună la usă. Îi deschise subreta care o invită să aştepte. Doamna Scarlatescu coborî scările teatral, se opri în faţa fetei şi, aruncând o privire scurtă asupra rochiei, chipul i se boţi, schimonosit de furie. Căutând să afle ce s-a întamplat, enervată la culme de explicaţiile stângace ale fetei, se isteriza şi începu să profereze ameninţări la adresa ei. Fără a face economie de invective, îi promise răspicat că va cere doamnei Olimpia să fie concediată.
Speriată de sumbra perspectivă, fata izbucni în plâns, ceea ce – în loc să o calmeze – o înfurie mai tare pe distinsa doamnă, care din cauza acestei “ţăranci idioate” îşi vedea compromis dineul la care însuşi ministrul de finanţe şi câtiva capi ai Partidului îsi anunţaseră prezenţa. Atras de zgomote şi invective, dintr-una din camerele adiacente, apăru un tânăr, fiul doamnei Scărlatescu. Încercarea de a o calma pe mama sa nu avu nici un rezultat. Pentru a aplana conflictul ajuns la cote paroxistice, tânărul domn Scărlatescu o împinse uşor pe fată către uşă. Ea ieşi cu capul plecat, plângând fără oprire. Înduioşat de tinereţea şi lacrimile ei, şi ruşinat de comportamentul mamei sale, tânărul o urmă pe fată până în stradă, o prinse uşor de umeri şi, în încercarea de a aduce puţină pace în sufletul ei zbuciumat, îi promise că, la rândul lui, va interveni pe lângă doamna Olimpia, în cazul în care mama lui îşi va duce la bun sfârşit ameninţările.
Câteva zile mai târziu, tânărul trecu ca din întamplare pe la atelier, spre mirarea tuturor cusătoreselor şi cu atât mai mult a fetei. Adusese cu sine un carton de bomboane fondante şi un buchet de garoafe albe şi nu refuză cafeaua turcească pe care doamna Olimpia i-o oferi cu deferenţă. Era aproape sfârşitul programului şi nu mare fu mirarea fetei când se trezi aşteptată la colţul străzii de tânărul domn, care o întrebă dacă are timp de o prajitură la şosea. Ea îl refuză cu sfială, dar el îşi reînoi întrebarea o zi şi încă o zi, până când fata acceptă.
Aşa începu povestea lor, cu o adâncă mirare a fetei şi un mare entuziasm al tânărului domn, căruia, curând, fata începu a-i spune Anton şi de care, cu inocenţa vârstei şi copleşită de însemnătatea pe care el i-o dădea, se îndrăgosti fără scăpare. După un timp, el încercă să vorbească părinţilor lui despre o mezalianţă. O iubea şi o dorea în viaţa lui, aşa simplă, inocentă şi săracă. Numai că familia avea alte planuri în ceea ce îl privea, fata bancherului Radulian fiind partida la care părinţii lui visau, o încuscrire a celor două familii fiind îndelung chibzuită şi cu ardoare dorită! Cearta care urma puse capăt pentru o vreme relaţiilor dintre fiu şi părinţi, el alegînd să îşi continue viaţa alături de fată.
Se mutară împreună într-un mic apartament pe Calea Victoriei, el îşi luă o slujbă de profesor la Universitate, ea renunţă la slujba ei de cusătoreasă şi împreună, fericiţi, puseră bazele unei mici familii. Curând, Dumnezeu se arată binevoitor cu ei, încuviinţându-le aducerea pe lume a unui copil. Anton găsi de cuviinţă să îşi anunţe părinţii de frumoasa perspectivă, gândind că acesta ar fi un bun prilej de reconciliere şi acceptare a fetei în familia lor. Trecuse un an de când îşi înfruntase părinţii, şi mama sa, cu intuiţia feminină dublată de gena fanariotă, înţelesese între timp că nu îşi va recâştiga fiul decât mimând acceptarea unei situaţii de neacceptat. Se arată binevoitoare şi conciliantă, lansa chiar – perfid – dorinţa de a se vedea mai des, invitându-i la masa de duminică. Apropierea de familia lui prilejui tinerilor căsătoriţi momente tensionate, certuri tot mai dese, căci perfida lui mama cunoştea prea bine arta intrigii.
În ultimul semestru de sarcină, în apropierea sorocului, Anton se afla tot mai departe de tânara lui soţie, nu numai trupeşte, cît si sufleteşte şi tot mai multe cusururi îi găsea. Planul mamei lui dăduse roade, Anton, fire nevolnică, fusese uşor de manipulat, iar apariţia în viaţa sa a unei dansatoare de la Carabuş desăvârşise opera mamei sale. Durerile facerii o găsiră singură, în micuţul lor apartament din Calea Victoriei şi numai prin bunăvoinţa vecinilor de palier, fata ajunse la spital în noapte aceea, unde născu un băieţel zdravăn, perfect sănătos. Anton află trei zile mai târziu, atunci când trezit din aburii beţiei şi ai amorului, mersese in Victoriei să îşi vadă soţia. Găsise casa goală, nici urmă de tânara doamnă, care din spital, cu rodul iubirii în braţe, plecase înapoi în satul din care venise. Nu luase cu ea nimic din ceea ce el îi dăruise, şi în ziua în care îl părăsise, în sufletul ei îi săpase trist mormânt lui, celui pe care îl iubise, neiertându-i slăbiciunea şi faptul că nu îi fusese alături.
Degeaba căutase Anton să o aducă înapoi, degeaba căutase să o împace. Fire aprigă în pofida aparenţei fragile, fata nu cedase. Îşi înghiţise lacrimile, îşi împietrise sufletul şi nu acceptase ca el să se înfăţişeze în faţa ei nici cu flori, nici cu iertare. La un moment, dat el obosise şi, dând dreptate în totalitate mamei, încetase să mai caute o nouă cale către inima ei. Divorţul se pronunţase în lipsă şi drepturile toate asupra copilului îi fuseseră cedate ei. Avocatul fetei, tocmit de doamna Olimpia şi mama lui Anton, perfectaseră totul, îngropând pe vecie fericirea tinerei familii.
Trei ani mai târziu, cu baiatul de mână, fata se întorsese în capitală şi îşi reluase slujba la atelierul doamnei Olimpia. Bombardamentele din 1944 îi prinse în aceeaşi casă sărăcăcioasă, pusă la dispoziţia angajatelor de către doamna Olimpia, şi nu puţin a lipsit ca şi ei, ca atâţia altii, să îşi piardă viaţa sub dărâmături.
În anul 1945, Anton şi familia lui au fost arestaţi şi deportaţi. Mama lui s-a stins cinci ani mai târziu, printre ciulinii Bărăganului, tatăl său şi-a găsit sfârşitul la Poarta Alba… Numai Anton a supravieţuit şi bătrâna doamnă aflase, prin terţe persoane, că locuieşte într-o căsuţă cu două odăi, pe strada Caimatei.
Cand Doru s-a stins la numai 9 ani, măcinat de tuberculoză, ea avusese un prim elan să îi anunţe decesul fiului lor, să îl plângă împreună. O oprise mândria, orgoliul rănit cu ani în urmă. Şi-a înfrânat pornirea şi a mers mai departe, târându-şi paşii pe drumul unei vieţi liniare, presărat doar cu satisfacţii profesionale. Îsi terminase între timp liceul şi după Nationalizare, dusă de val, devenise membră de partid, primise un apartament, era un cetăţean model al unei Românii comuniste şi învăţase să îşi exercite dreptul proletar. Doi ani după decesul lui Doru, adoptase un copil şi tot trecutul rămăsese în urmă. Nu se mai lăsase iubită şi nici nu mai iubise vreodată; ceva, cumva, îi atriofiase sentimentul iubirii… Timpul, orgoliul şi evenimentele vieţii îi inăspriseră nu numai inima dar şi chipul pe care cu greu mai puteai ghici urmele frumuseţii trecute.
În anii din urmă însă se gandise tot mai mult si mai des la Anton, iar azi, cu atât mai mult azi, îsi dorea să îi ofere, în semn de iertare şi de rămas bun, o parte din ceea ce i s-ar fi cuvenit. Deschise ochii, căutînd-o cu privirea pe Ana. Aceasta o privi mirată de determinarea pe care i-o citi în privire. O intrebă ce doreşte şi bătrana îi raspunse stins: “Un mic serviciu, aş vrea”. Ceru un pix şi cu mâna tremurândă, scrise o adresa: “Strada Caimatei nr.14”, apoi împături foaia şi o rugă pe Ana să îi aducă geantă maro, din care aduse la lumină icoana vie a sufletului ei: o fotografie sepia din care zâmbea timid un băieţel îmbrăcat în pantaloni scurţi cu bretele.
Ana se îndepartă în tăcere, ţinând în mână vestigiile unui trecut necunoscut ei. În strada Caimatei era linişte. La numărul 14, în spatele unei perdele gălbui, licărea o lumină slabă. Uşa se deschise intr-un tarziu şi un bătrân cu obrazul tras şi mâinile tremurânde o invită, apatic, înăuntru. Avu o tresărire când Ana îi spuse din partea cui vine şi – fără alte cuvinte – îi întinse fotografia pe spatele căreia bătrâna doamnă scrisese, sfârşită, un singur cuvânt: “iartă-ma!” Bătrânul domn rămasese cu privirea aţintită în gol sau poate fixând un reper, în amintire, numai de el ştiut. Înţelegând că misiunea ei s-a sfârşit, Ana se îndreptă uşor spre uşă. O ajunse din urmă vocea bătrânului: “Am iertat-o demult. Spune-i aşa!”.
Cu misia de tristă pace, Ana se îndreptă grabită spre casă. Ajunse însă prea târziu ca să aducă iertarea… Bătrana doamna murise!
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

PORTĂRIŢA
Îngrijită bine, hrănită cu mâncare bună, prezentată periodic la medic, vaccinată şi tratată imediat ce apărea câte un simptom de boală, Lady a crescut, s-a făcut frumoasă şi atrăgea ochii tuturor celor care treceau întâmplător pe lângă ea.               
Avea un program destul de lejer, ieşea de două ori pe zi la plimbare. Atunci, trebuia să facă puţin efort. I se părea că e cam grăsuţă. Alerga după mingea de tenis aruncată de Andrei, sărea în râu şi recupera câte o bucată de lemn aruncată de Andrei…             
Un singur lucru îl neliniştea pe Andrei: cum nu avea ocupaţie, Lady sărea şi lingea pe câte un trecător. Unii se speriau când vedeau un lup care se apropia, copiii ţipau… Andrei o certa.
Cel mai mult a avut de îndurat preotul din vecini. Într-o zi, omul era în maşină. Oprise în faţa atelierului de reparaţii să se programeze şi deschisese uşa. Lady a profitat de neatenţia bărbatului şi şi-a pus labele pe genunchii lui, lingându-i cu sârg faţa. Andrei certat-o, dar preotul, îngăduitor din fire, a insistat să o ierte. Lady s-a retras, preotul a închis uşa, dar fereastra rămăsese deschisă. Lady a sărit şi l-a mai dat preotului o mângâiere cu limba. 
Într-o zi, Lady a găsit la râu o minge dezumflată. O aruncase vreun copil supărat că mingea nu mai sare. Pe căţeluşă nu o deranja acest defect. Alega după minge şi i-o aducea lui Andrei la picior. El îi dădea mingii o lovitură, iar Lady alerga să o aducă înapoi. Îi plăcea mult acest joc.
A descoperit apoi că nu trebuie să alerge după minge. Îl urmărea pe Andrei până când îşi aranja mingea şi, când el se pregătea să şuteze, Lady sărea şi dădea cu botul în minge.
- Ce bine se descurcă! E bună de portar, spuse un trecător care a văzut ce abilă e Lady. N-am mai văzut una ca asta.
Între timp, s-au apropiat câţiva copii. Lady nu s-a mai dus la ei. Îşi luase în serios antrenamentul. Se simţea bine ca vedetă.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

MICIU PICIU
O vecină i-a spus Monicăi că toată noaptea a plâns un pisoi. Al ei fusese lovit de o maşină, dar nu avea putere să plângă. Zăcea întins pe o periniţă.
După ce Blondy, pisoiul Monicăi, a închis ochii, ea a văzut cine mieuna. Era un pisoi cu pete maro asimetric dispuse pe un fond alb. Era flămând. Mieuna sfâşietor. Femeia s-a apropiat de el, a vrut să îl prindă, dar a zgâriat-o. A înţeles şi l-a lăsat în pace.
A doua zi, l-a descoperit în podul magaziei şi i-a făcut prima fotografie. Cu bliţul. Din fotografie priveşte un pisoi speriat cu ochi fosforescenţi.
Monica şi-a propus să-l îmblânzească. L-a urmărit, i-a pus mâncare la îndemână, pe acoperişul coteţului găinilor. A văzut că se simte bine în curtea găinilor. Motănelul ieşea din magazie şi se urca pe acoperişul locului unde se găseau cuibarele. Curtea găinilor era înconjurată cu plasă de sârmă care a fost reparată, completată… Într-un loc, din plasa veche se formase un fel de lingură în care l-a văzut pe mititel dormind la soare.
I-a mai făcut o fotografie. A observat că zgomotul făcut de aparat nu l-a deranjat şi s-a apropiat. A reuşit să-l prindă. I-a mai făcut o fotografie, ţinându-l în mâna stângă. N-a vrut să îl sperie, aşa că, l-a eliberat, după ce l-a mângâiat şi i-a vorbit cu blândeţe.
A doua zi, pisoiul a trecut în grădina vecinilor. Acolo era linişte, nu-l deranja nimeni. Vecinii nu locuiau acolo. Veneau numai când trebuia să adune ceva de prin gradină. În plus, pisoiul putea să treacă din nou la găini în curte şi să bea apă, dacă îi era sete, sau putea să mănânce de la pisicile Monicăi. A văzut şi el unde găseşte ce are nevoie. Femeia s-a bucurat văzând cât de repede s-a acomodat pisoiul.
Încet, încet s-a obişnuit cu pisicile casei. A primit numele Miciu Piciu, dreptul să intre în bucătăria de vară, a învăţat să iasă la comandă, dar dormea tot în podul magaziei.
Pe la 16 luni, Miciu Piciu, a dispărut. Monica ştia că şi ceilalţi motani pe care i-a avut au plecat de acasă. S-au întors speriaţi, flămânzi, murdari… Dar s-au întors. Era convinsă că şi acest tânăr motan, crescut şi răsfăţat de ea, va reveni după două săptămâni.
A trecut o lună şi Monica îl visează, îl cheamă la mâncare, îl aşteaptă, e atentă la modul în care latră căţeluşa. Încă mai speră…
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

MĂRIOARA ŞI MIORLĂILĂ
Apa de ploaie se scurgea anevoie prin jgheabul casei, lăsând o urmă murdară de praf şi frunze uscate. Era semn că nu mai plouase de multă vreme, iar drumul strâmt al firelor de apă părea interminabil.
La capătul burlanului, jos pe pământ, un vas cu pereţii nu tocmai înalţi aştepta să adune apa curată, bună de spălat. Era o fericire pentru toţi ai casei atunci când ploua. Mărioara iubea apa de ploaie fiindcă aşa deprinsese de la bunica ei. Deşi plecase departe, de unde nici păsările cerului nu se mai întorc, fetiţa auzea încă vorbele şoptite ale bătrânei:
- Mărioară, apa de ploaie face minuni! O folosim cu nădejde ori de câte ori ne spălăm pe cap, iar părul va prinde strălucire, dar şi putere.
Acum, mai iute ca niciodată, fetiţa se grăbea să adune apa miraculoasă. De Mustăcilă, pisoiul ei favorit, nu scăpa nici în ruptul capului. Se strecura printre picioarele ei, miorlăia şi plângea când de dor, când de durere. Doar ea, Mărioara, îl iubea. Ceilalţi ai casei păreau turbaţi când îl vedeau. Fugărit şi lovit din toate părţile se ascundea pe unde  nici nu gândeai şi apărea când nu te aşteptai.
Şi-acum, când ploaia dădea năvală ca orice ploaie de vară, se furişa prin locuri ferite, aşteptând ca fetiţa să fie prin jur, să poată ieşi din ascunzătoare.
- Stai, Miorlăilă, zise Mărioara într-un târziu, stai că apa te ia şi pe tine dacă nu suntem atenţi! Stai să curăţ jgheabul. Sava nu-i de găsit. Niciodată nu-i acasă atunci când e nevoie de el. Umblă hai-hui toată ziua, iar când vine... mamă-mamă, ce mai gură are!
Sava era fratele mai mare al fetiţei; ea, o copilă de vreo nouă anişori, părea să nu fi prea gustat din dulceaţa copilăriei. Rămasă orfană de pe vremea când sugea la ţâţa mă-sii, Mărioara se hrănise mai mult cu vorbele de alint ale vecinilor sau cu îmbrăţişările bunicii care se prăpădise cu trei luni în urmă.
Tatăl, un om posomorât, rar îl vedea cineva zâmbind, iar pentru „a mică”, aşa cum o numea el pe fetiţă, nu prea avea timp. „Lasă, copii cresc, joacă şi cântă, au lumea lor, nu le duc eu grija; greul vieţii eu îl duc!” – aşa lămurea el pe oricine care încerca să-l facă pe om să privească mai cu băgare de seamă către cei doi copii ai săi.
Lucru curat nu era şi nici uşor nu părea a fi. Înghesuiţi într-o căsuţă lăsată moştenire de bunica, cei trei îşi duceau viaţa de azi pe mâine. Nimeni nu-şi permitea să viseze la ceva mai bun. Nimeni n-avea timp pentru aşa ceva. Visurile nu erau pentru ei. Eticheta de oameni năpăstuiţi era de multă vreme pusă.
- Miorlăilă, ajută-mă, Miorlăilă! se auzi din nou glasul chinuit al fetiţei. Am înţeles, nu poţi. Îndepărtează-te măcar de ligheanul ăsta să nu te ia puhoiul!
Udă până la piele, Mărioara trăgea neputincioasă cu un cârlig de frunzele adunate grămadă în cotul burlanului. Voia cu orice preţ să adune apă curată. Puţin mai avea până să cureţe locul aşa cum văzuse că făcea odinioară buna. Acum rămăsese ea, luând grijile asupra ei şi, din zi în zi, părea tot mai bătrână după vorbe şi îndeletiniciri.
- Ura! Ura! Am reuşit, Miorlăilă! se auzi dintr-odată glasul fetei. Suna a victorie şi părea atât de limpede prin zgomotul ploii care venea din ce în ce mai tare şi mai vijelioasă. Vom avea apă curată, Miorlăilă!
Mărioara se îndepărtă puţin de burlan şi privea spre apa care, de data asta, curgea curată în şuvoaie. Dintr-odată, simţi cum inima îi îngheţă.
- Miorlăilă, unde eşti? Miorlăilă! Miorlăilă! Nu se poate! Miorlăilă!
Pisoiul nu dădea semne c-ar fi în preajma ei. Speriată peste măsură, fetiţa se aplecă asupra vasului şi-l înclină din răsputeri, răsturnând toată apa care se adunase. Printre frunze şi gunoaie, trupul micului animal era dus la vale de sălbăticia apei. Aproape fără suflare, Miorlăilă se îndepărta tot mai mult de fetiţă. Îngrozită, copila lăsă vasul la întâmplare şi alergă prin ploaie să-şi recupereze prietenul, uitând de apa curată care curgea prin burlanul desfundat. Alunecă pe pământul mocirlos, se murdări din cap până-n picioare de noroi, se ridică cu greutate fiindcă picioarele n-o ascultau, patinând în toate părţile. Stătea nemişcată şi privea disperată în jur, continuând să-l caute cu privirea pe Miorlăilă.
Răsturnat lângă un coş de paie, bietul animăluţ părea fără suflare. Fetiţa se repezi asupra lui, împinse coşul cu piciorul şi-l ridică cu teamă. Îl ţinea strâns între palmele pline de noroi, îl studia ca pe un obiect pe care-l văzuse pentru-ntâia oară şi-ncepu să plângă din toate puterile.
- Miorlăilă, trezeşte-te, Miorlăilă! Ce-mi faci, măi băiete? Ce mă fac eu fără tine?
Blana moale şi mătăsoasă era atât de dizgraţioasă acum, încât  mai-mai că-ţi venea să-i dai drumul şi să se amestece definitiv cu pământul mâlos.
Îndurerată, fetiţa dădu fuga spre uşa unei magazii dărăpănate. Acolo, într-un ungher, ştia că se află o căciulă veche de blană în care bunica punea primăvara puii mici, de cum îi scotea de sub cloşcă.
- Să nu răcească, Mărioară! zicea bătrâna cândva. Puii sunt plăpânzi! Aici le este bine, e cald şi zic şi ei că sunt lângă mama lor. Ca mâine se fac voinici, buni de mâncat şi-i aruncăm în oală.
Cu gândurile rătăcite, copila aşeză la loc ferit trupul murdar, dar firav şi plecat parcă departe, spre tărâmurile morţii.
- Mărioară, Mărioară! se auzi glasul răguşit al fratelui ei. Unde eşti? Ia uite cum curge apa şi n-o adună nimeni? Ei, las’ că vezi tu bătaie!
Înspăimântată, fetiţa scoase pe jumătate capul, privi spre Sava care deja aşezase vasul in direcţia burlanului, apoi se îndreptă spre el cu sfială.
- Ce faci? ţipă băiatul. Ce te-ascunzi ca proasta? Ia uite ce e pe ea!
Şi fără să mai stea pe gânduri, flăcăul o luă şi o băgă sub jetul de apă care încă venea cu putere. Mărioara suspina doar şi încerca din toate puterile să cureţe noroiul de pe hainele şi trupul ei. Începu să tremure ca varga, semânând tot mai mult cu prietenul ei, Miorlăilă, pe care îl ascunsese în fugă în ghemotocul de blană. Uitând de ea, spera ca moliciunea şi căldura blănii să-l readucă la viaţă.
- Hai, fugi în odaie! îi spuse Sava. Acum parcă ai chip de om! Şterge-te pe-un ştergar şi-mbracă haine uscate mai repede!
Plecă fetiţa şi-n fuga ei aduna tot mai multă deznădejde, tot mai multă durere. Cât de bine i-ar fi fost acum dacă mai trăia bunica! N-avea Sava gură să mai ţipe aşa la ea! Iar Miorlăilă era prinţul ei, doar de la bunica îl căpătase! Cât ar vrea să-l aibă mai aproape! Oare ce făcea el acum? Mai trăia sau murise de-atunci?
Într-un târziu, când poaia se oprise demult, iar soarele săgeta încă bolta cerului, Mărioara era deja afară, pe prispa casei. Stătea pe-o bucată de rogojină, cu genunchii adunaţi la gură şi râcâia pământul cu un beţigaş. Cum s-ar fi dus spre magazie! Gândurile adunate ca norii înainte de ploaie dădeau năvală, împingând-o parcă într-acolo. Nu îndrăznea să facă un pas măcar. Sava dădea roată casei, iar ea stătea ca pe ghimpi.
Un zgomot înfundat o făcu să tresară. Dinspre magazie veneau sunete nedesluşite. Fetiţa începea să înţeleagă. Sigur fratele ei descoperise ceva.
Pe lângă peretele casei, Miorlăilă îşi făcea drum către ea, mieunând a durere. Ieşise la iveală, iar Sava îl lovise cu ură.
- Miorlăilă! sări ca arsă fetiţa. Dragul de tine! Te doare? Te-a lovit, aşa? Hai, vino! Vino, Miorlăilă!
Fetiţa îl luă în braţe şi-ncepu să-l mângâie. Cât era de murdar! Luă o cârpă aspră şi-l curăţă. Pisoiul întinse boticul spre ea şi se afundă tot mai mult în poala ei.
- Aha! Altă treabă n-ai, Mărioară? se auzi deodată vocea aspră a tatălui. Lasă spurcăciunea aia din braţe şi-ncinge focul. De dimineaţă n-am pus îmbucătură în gură. Ce-ţi pasă?
Toţi ai casei ştiau de frica stăpânului. Miorlăilă sări din braţele fetiţei şi fugi cât îl ţineau puterile. Nu o dată o furase de la acest om. Vocea lui venea ca un tunet asupra lor.
Târziu, când luna zâmbea măreaţă în înaltul cerului, toţi ai casei dormeau. Se lăsase liniştea, iar Mărioara ieşi tiptil din casă. Se aşeză din nou pe prispă şi strigă încet:
- Miorlăilă! Miorlăilă!
La a doua chemare pisoiul apăru în prag. Sări în braţele fetei, se lipi de trupul ei firav şi-ncepu să toarcă.
- Miorlăilă, mâine e S’ânta Mărie! Zi mare de la Dumnezeu! Nu te bucuri? Mergem dis-de-dimineaţă pân’ la ţintirim. Acolo ne-aşteaptă bunica. În zori, sufletul ei coboară la cruce. Trebuie să ne grăbim! NU stă mult. Câte n-aş avea să-i spun! Măcar de-am apuca s-ajungem la timp! Miorlăilă, dormi? Somnorosule! Repede mai oboseşti şi tu!
Angela Burtea

AMINTIRI DE LA BORDEAUX
Ziua de azi mi-a fost una de dragi şi vesele aduceri-aminte. Am citit, cu mare plăcere, povestirile unui prieten, plecat temporar din ţară, care mi-au redeşteptat în suflet întâmplări aproape uitate, din Bordeaux, unde am fost la un curs, în urmă cu 4 ani.
Încă din prima noapte, după cazare, am avut parte de o vizită... neaşteptată! După experienţa “traumatizantă” a primul meu zbor cu avionul, cu escală prin Amsterdam, când, în sfârşit, am pus şi eu capul pe perină, am auzit un ciocănit discret în uşă. Cine să mă caute? Colega cu care venisem din ţară, m-ar fi sunat, în prealabil...aşa ne-a înţeles. Dar ciocănitul devenise insistent. Chiar zgomotos. M-am ridicat în fugă şi am deschis. În faţa ochilor mei era un tânăr de culoare, gen jucător de baschet, care umplea tot cadrul, cu statura lui impunătoare. Avea un bilet în mână: „Marianna?”
După câteva clipe de stat cu gura căscată, ca la dentist, neştiind ce se întâmplă, uşa vecină se deschise şi o mână albă, delicată, îi făcu semne disperate: „aici, domnu’, aici!”
Am închis, şi mai buimacă...
A doua zi, la curs, un domn din Scoţia tot voia să ştie care sunt. Întreba pe toată lumea de... numele meu... dacă nu mă cunoaşte cineva. M-am prezentat, şi domnul, bătându-mă ştrengăreşte pe umăr îmi zise: „Iată, o femeie care ştie ce vrea !”
Nu ştiam ce voise. După câteva zile, lucrând pe grupe, am prins curaj să-l întreb... care e, totuşi, povestea, fiindcă, în fiecare dimineaţă îmi făcea cu ochiul, întrebându-mă languros: „Tot o noapte de vis? Tot!”
Acum mă interesam eu, cine e Mariana?... fiindcă scoţianul mă felicita pentru “Nopţile de nebunii”... eu fiind cazată deasupra lui.
Abia când am dat şi eu de “Marianna” am dezlegat misterul! Compatrioata de-a noastră (din alt oraş), Mariana îşi împlinise şi ea un vis când ajunse în Franţa... ”îşi comandase o companie”... pe voia inimii ei! Acasă avea patru copii, care o sunau zilnic... precum iezişorii, povestind de la cum îşi luau ciorăpeii... până la ... câte beri a băut tata cu nea Fane!
Deşi i-am explicat scoţianului că nu eu fusesem “fericita demolatoare”… nu m-a crezut, ba mai mult! Lucrând într-o zi, pe perechi, la o temă: „Ce-mi place şi ce nu-mi place la tine”, el îmi spuse că nu-i place culoarea părului meu, că nu se potriveşte cu tenul meu palid-sidefiu şi cu verdele ochilor. Îmi povesti că bunica lui a avut coafor şi că el a crescut printre femei... deci, se pricepe! Dacă am încredere în opinia lui, mă invită, după curs, la un coafor, să îmi aleagă nuanţele pentru vopsit şi îmi desenă rapid tunsoarea care m-ar prinde bine. Am zâmbit trist şi i-am mulţumit. Toţi banii mei nu mi-ar fi ajuns pentru o aşa schimbare... şi mai aveam de stat încă 5 zile!
“Cine comandă, plăteşte! E regulă!” îmi zise.
Chiar îmi pieri zâmbetul. Mă gândeam, fireşte, la ce „recompensă” o avea în minte scoţianul. Cine, în zilele noastre, îţi oferă astfel de daruri?
“Vrei să fac şi eu: ah! ahhhhhhh... n camera ta... sau ce?” îl întrebai supărată. Omul rămase mut. Făcu ochii mari. Cursul se terminase... şi am ieşit glonţ pe uşă.
Afară ploua. Ploua cu găleata. Am plecat prin ploaie, deşi colega mea avea umbrelă şi se oferise să mă conducă spre locul de cazare. Nu mai voiam să merg nici la bere, nici la vin, nici la... nimic. Mă supărase rău scoţianul.
Când am simţit că apa îmi ajunsese la piele, am intrat într-o cafenea în care mai veneam uneori, singură... pentru că avea internet. De fapt, internet era şi la cazare, dar nu aveam eu laptop-ul la mine.
“Un aparat?” mă întrebă portugheza cu care mă împrietenisem, oarecum. Fusese foarte atentă, de la prima mea comandă... un corn cu ciocolată, un ceai şi un laptop. Când intram, ştia ce vreau. Ceaiul mi-ar fi prins bine... cornul, poate mai târziu... dar de laptop chiar nu mă puteam lipsi. Mi-era dor de... oricine mi-ar fi spus două vorbe atunci... în româneşte!
“Irte-ma!” auzii aşa de aproape, că mă speriai. “Irte-ma!” reluă scoţianul, care mă urmărise prin ploaie. Mariana mă suna la telefon. “Iartă-l, dragă, pe nenorocitul ăla, că dracu ştie ce-aţi vorbit voi doi, două dude la franceză... că m-o pus să-i spun cum se zice româneşte la iartă-mă!”
Am izbucnit în râs... Scoţianul zicea, ca un disc zgâriat: “Irte-ma!”, “Irte-ma!” cu o privire din ce în ce mai jalnică.
“Iartă-mă!” se zice… l-am lămurit apoi… şi-am râs amândoi. Ne-am servit ceaiurile... el, cu lapte... şi am mai stat la poveşti, până s-a mai oprit ploaia.
Când am ieşit din cafenea, mi-a oferit braţul şi am mers, ca la paradă... cu spatele drept... până la primul colţ, unde era un coafor... de fiţe.
“Nu accept niciun refuz! Dacă nu-ţi place, mă oblig să rezolv revenirea la culoarea aceasta anostă!
În definitiv, ce aveam de pierdut?
Am intrat în coafor... Trei doamne au sărit să ne întâmpine. Cu doamna cea mai cochetă s-a consultat în privinţa culorilor... cea tinerică ne-a adus cafele, fursecuri... cea mai plictisită, a fixat ritmul de masaj al scaunelor. Văzusem şi la noi şuviţare în folie... dar eu nu-mi făcusem până atunci. Însoţitorul meu alese nuanţele... le controla din când în când... de tuns, m-a tuns chiar el. N-aş fi zis că bărbatul acela inflexibil de la curs, e atât de îndemânatic. Eram ca o veveriţă în captivitate.
Nu pot descrie în cuvinte sobrietatea cu care stătea în coafor, la ceasul când celelalte magazine îşi închideau obloanele. Sorbea alene din cafea şi aproba prin clipiri discrete, forma pe care coafeza o dădu frezei mele. La final, mă sărută pe frunte: “frumosa!”
Mă amuza teribil efortul lui de a spune româneşte cât mai multe cuvinte. O întreba pe Mariana, apoi mi le spunea, ca şi cum le ştia dintotdeauna. La finalul cursului, şi noi i-am făcut o diplomă-amintire, de la cursul neoficial... de limbă română!
Nu-mi amintesc atât cum arătam cu noul look, cât îmi aduc aminte, cu plăcere, satisfacţia lui, de a doua zi, când fetele m-au aplaudat la intrarea în sală. La fel de impresionaţi au fost şi colegii mei de la job: „Ooooo... Franţa e magică, orice s-ar spune! Uite ce poate face!” Mă simţeam ca răţuşca cea urâtă... transformată-n lebădă.
De câte ori mă mai vopsesc sau îmi schimb tunsoarea, colega mea de fizică oftează: ”Eheeee… nu mai ştie nimeni să te facă aşa cum ai fost când ai venit din Franţa! Vezi tu, ce ştiu alţii?... Nu ca la noi...
Nu mai ştiu nimic de scoţian...dar ştiu că „vizitatorul nocturn”al Mariannei a venit şi-n vara aceasta la mare, la noi. „Nevasta-mea e dusă în tabără, la mare, cu profesorul vostru din Franţa” mă lămurea soţul năzdrăvanei, prin august.
Aşa e... franceza trebuie... aprofundată!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

GLOSSĂ
În serile când luna e plină
Nu mă-ncearcă teama, doar bucurie am,
Doar întru trup şi suflet simt cum va să vină
Celesta armonie din versul lui Khayam.
 
Căci cupa lui cu vin, "rubin de raze", luminează,
Preschimbă contemplarea în sensuri fără vină
Aceluia ce ştie că vinu-n cupă lăcrimează
În serile când luna e plină.
 
Ş-apoi, orice sorbire astăzi, mâine iscodire
Pare virtute în cupa lui Khayam...
Eliberează taine, dincolo de fire
Nu mă încearcă teama, doar bucurie am.
 
Pe dinlăuntru-mi, îşi caută cetate.
Nobleţea lui inundă doar lumina
Peste tristeţea dăltuită-n şoapte.
Întru trup şi suflet, simt cum va să vină.
 
"O zi de fericire", parcă te răneşte.
"Un an de lacrimi cere", s-ajungă la liman.
Doar vinu-n cupa-ţi, iară, răsfoieşte
Celesta armonie din versul lui Khayam.
 
Celesta armonie din versul lui Khayam
Doar întru trup şi suflet simt cum va să vină,
Nu mă încearcă teama, doar bucurie am
În serile când luna e plină.
Liliana Spătaru (Braşov)
ATITUDINI
MAI MULTĂ EUROPĂ SAU MAI MULTĂ INTEGRARE POLITICĂ?
Pun această întrebare pentru că, în înțelesul clasic, pe care Democrația Creștină l-a susținut întotdeauna iar Popularii europeni sunt convis că n-au nici un motiv să se dezică, „Mai multă Europă” înseamnă mai multă democrație, mai multă frăție creștină, mai multă diversitate culturală, mai profundă înțelegere a specificului național, mai mult pluralism politic parlamentarist și tot mai multe asemenea valori specifice bătrânului nostru continent, născute pe el și bine confirmate în diacronia lui, până la a-i deveni patrimoniu spiritual.
Iar această convingere mă face să sper că urmașii principalului partid care a oferit Europei moderne soluții pentru a scăpa de extremisme și a depăși escalada provocărilor comuniste sau fasciste, nu au venit la București spre a înghiți lecția de incultură politică a unui demagog aventurier, care a imprimat chiar partidului său trăsătura evidentă de traseism ideologic. Pentru că doar termenii politici învățați la cursul seral PCR, pot crea confuzie între valorile pe care le-am enumerat drept patrimoniu spiritual ce poate fi dezvoltat prin acest concept de „Mai multă Europă” și ideea de „integrare politică” avansată de Băsescu într-o servilă supralicitare a dezideratelor pe care „europenii mai vechi” le formulează realist și pragmatic. Pentru că „Mai multă Europă” înseamnă mai multă producție Europeană prin integrare, înseamnă mai multă bunăstare din PIB prin aliniere, înseamnă mai bune rezultate financiare prin respect și egalitate în tranzacții, înseamnă mai mult echilibru social prin liberalizarea pieții muncii și multe alte avantaje ale unei asocieri care, să nu uităm, își are rădăcinile în Piața Comună a Oțelului și Cărbunelui, deci, o pragmatică a politicilor economice integrate. Și nu o „integrare politică”, adică o aliniere servilă ca la Internaționalele comuniste, pentru a asigura dominația uneia dintre doctrine în defavoarea altora.
Poate că unii buni creștini, conform zicalei cu „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, îi vor scuza infantilismul amestecării termenilor și incultura politică. Eu, însă suspectez că aceasta supralicitare, această plusare cu promisiuni de integrare la care cultura democratică pluralistă nu se poate gândi, vine din slugărnicie. Slugărnicia fanariotului respins de popor și de divan, al cărui unic sprijin sunt vizirii de la Poartă. Iar atunci când, chiar vizirii cinstiți care, tradițional, așteaptă o pungă, se minunează că primesc trei, sprijinul represiv e mai puternic și, la o nouă răscoală împotriva fanariotului, trimit un bei mai mare, cu steag cu mai multe tuiuri, care să-l apere de nemulțumirea populară.
Așa a făcut și omul nostru care și-a pus ochelari cu rame de intelectual pentru ca să descifreze intenții păguboase, în sloganul de bun simț al unui congres. Slogan normal care, prin „Mai multă Europă” propune mai multă coeziune între statele bătrânului continent, mai multă într-ajutorare în afirmarea valorilor proprii, mai multă atenție și respect între toate țările ei, mai multă asistență și cooperare între organismele sociale ale popoarelor respective și mai mare extindere a valorilor morale născute în acest creuzet. Dar nicidecum o aliniere politică amintind de partidul unic la care a ucenicit sub semnul „măreței uniuni sovietice”, conferind Europei pluraliste perspectiva „integrării politice” a statelor ei, într-unul al „politicilor globale” care rezolvă problemele „de pe plan intern european”.
Fiind normal ca orice formațiune politică să se dorească puternică, posibil ca Popularii Europeni să plece astfel flatați din Bucureștiul unde s-a plusat la miza lor, prin dorința fierbinte de federalizare europeană care a făcut din glasul președintelui țării un fel de ison ținut visurilor lui Laszlo Tokes. Dar, când vor ajunge cu gândul la electoratul lor, din țările lor, ei își vor da seama că s-a plusat ca în acele jocuri trucate de poker, când arunci cărțile ca să lași potul unuia care știe că astfel e mituit: Ei au venit cu normale gânduri realiste, iar Băsescu le devansează planurile întărindu-și o viitoare poziție când, antipopular la el acasă fiind, va primi sprijinul popularilor care-l cred de-ai lor.
Asta îmi amintește de o situație de acum peste douăzeci de ani când, în fața reacțiilor care-l negau, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun la Mănăstirea Sinaia și, temându-se de populația care i-ar fi acuzat colaboraționismul, n-a dat atenție intereselor mai restrânse ale sinodalilor care-l chemau înapoi. N-a dat atenție, până când n-a primit și asigurarea că fratele său de la Moskova și alți ierarhi înscăunați ca și el sub guvernări comuniste îi susțin pe plan internațional revenirea ce nu prea era dorită pe plan național.
Cum erau să nu i-o susțină?!... Fiindcă altfel, ar fi trebuit și aceia să facă gestul său înțelept prin care pleca să se pocăiască.
Traseistul nostru ideologic, însă, nu a învățat nimic, nici ca doctrină Democrat-Creștină, nici măcar ca înțelepciune prin care, Patriarhul ce i-a rostit rugăciunea de instalare, a avut buna intenție de a se retrage. El plusează în speranța ca frații europeni care i-ar aprecia gestul, vor mai avea prilej să-l susțină împotriva propriilor săi alegători. N-a fost atent nici măcar la formularea prietenei sale Angela, care a urcat la tribună cu sânii strânși în taiorul mov, ca să ne spună că: „...mulți președinți de țări din Europa Centrală și de Est au o gândire futuristă”!
Eu am fost atent; dar tot nu mi-am dat seama dacă a fost vorba de viitorologie, sau de vorba românului: „a face politică la futu-i mă-sa”.
Corneliu Leu (Bucureşti)

DESPRE INTELECTUALI
Comunismul a creat acel odios sistem al securității în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român.Modalităţile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestări, anchete, torturi, condamnări, continuând cu teroarea psihologică - organizarea unei formidabile reţele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. Au fost întemniţați, ucişi în închisori şi lagăre de muncă sute de mii de deţinuţi politici, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesionale, printre care foarte mulți intelectuali, așa-zisa „cremă a intelectualității românești”.
Au avut loc persecuţii religioase, manifestate prin lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult, precum și propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii.
Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist faţă de intelectuali: „Trebuie să luăm intelectualitatea s-o educăm, s-o ajutăm să-şi revizuiască cunoştinţele, poziţiile, s-o transformăm cu încetul, cu răbdare. Iar cei care nu dovedesc ataşament faţă de noua societate, să fie aspru pedepsiţi.”Cine sunt cu manifestări duşmănoase trebuie aduşi pe ring, boxaţi bine, făcuţi knock out şi eliminaţi”.
Nicolae Ceaușescu nu uita să sublinieze în repetatele sale discursuri, că intelectualii, studenţii, funcţionarii erau „pături ce trăiesc din munca celorlalţi".
Revoluția Română din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații care au dus la sfârșitul regimului comunist din țara noastră și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. România a fost singura țară din blocul estic care a trecut la democrație printr-o revoluțieviolentă, în care conducătorii comuniști au fost executați. Tinerii din toate orașele țării au ieşit pe atunci în stradă și au strigat „Libertate!”. Au fost mii de răniți și morți. După revoluție, tinerii rămași în viață păstrau speranța în sufletele lor. Abia ieșiți din matca universităților, își căutau un drum drept, dar care era greu de găsit. În 1990 și 1991 au fost șase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din București fiind cea mai sângeroasă și mai brutală, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit folosind violența împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se păreau minerilor a fi intelectuali (după fizic sau îmbrăcăminte), au fost bătuți în plină stradă, unii amenințați chiar cu moartea. Mineriadele au făcut ca tinerii să-și vadă umbrit viitorul și pe mulți, aceste mineriade i-au „alungat” din țară. Încă o dată, prin plecarea tinerilor, țara a pierdut din forțele sale și s-a făcut loc parveniților de tot felul să acceadă la putere și să ocupe funcții în conducerea instituțiilor. Puținii intelectuali rămași au început să se lovească între ei, instigați de forțe „malefice”. Și la această dată ne găsim în aceeași situație, intelectualii sunt centrifugați spre marginea societății și provocați a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste țării – pseudo - intelectuali -, aceștia manifestând o atitudine nonșalantă, lipsă de bun simț și decență, folosind un vocabular vulgar, în numele libertății de exprimare. În spaţiul politic s-a întronat ura și răzbunarea, mai nou otevizarea tulbură mințile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringoladă, amenințând ordinea pentru care mai luptă unii politicieni bine intenționați.
Faptic, în spitale medicii sunt bătuți de către pacienți, în școli profesorii sunt bătuți de elevi, în biserici se intră cu ranga, despre preoți, biserică și credință se scriu articole defăimătoare; unii intelectuali sunt criticați, „scuipați”, din nou auzindu-se neroada lozincă de după revoluție: „Noi muncim, un gândim!”, lozincă preluată din comunism și fluturată în timpul mineriadelor! Cum adică? Orice muncă include o gândire; nu poți executa o muncă fără să gândești, fără să-ți folosești mintea. Doar nu suntem nici roboți și nici slugi ai instinctelor! Și, de asemenea, orice om care gândește, poate trece la acțiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândește și muncește.Cu cât se gândește mai mult la ceva, cu atât mai puternică este emoţia și creşte probabilitatea ca gândul să se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fără a ne pune gândirea la contribuție, cum vom reuși să ținem pasul concurenței de la nivel european și internațional în toate domeniile? Cine va executa activități de inovare și în ce mod? Intelectualii, prin chiar definiţia termenului, sunt cei interesați de tot ce se poate adăuga cunoașterii lor, abordează problemele totdeauna din perspective noi. În Dicționarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca „Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.”.
Constantin Noica demonstrează în „Jurnalul de idei”, că „a gândi înseamnă a spune că asta nu e asta, iar actul de a spune că asta nu e asta - argumentat desigur - spre deosebire de animal pentru care asta e asta, dă gândirea și astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizică” explică cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândește un lucru înseamnă că are un conținut de conștiință; dar a gândi un lucru, nu înseamnă că el este și cunoscut: „Eu pot să gândesc un lucru fără să-l cunosc. A cunoaște un lucru înseamnă ceva mai mult, înseamnă întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în același timp înseamnă a-l analiza și în ceea ce este el ca atare. Trebuie să-i aplic cele două operațiuni fundamentale carteziene: claritatea și distincția.” Ca o concluzie, nu trebuie făcută confuzia între a gândi și a cunoaște, dar pentru ca ceva să fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.
Prostimea, mahalagii (fiindcă, Doamne, societatea este pestriță!), ies în față și ponegresc și defăimează personalitățile culturale ale țării, tot în numele așa zisei democrații. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare că se repetă greșeala din comunism, se încearcă distrugerea intelectualității românești! Și pe atunci ca și acum, intelectualii, au fost și sunt considerați „dușmani ai poporului”. Vrem să ne întoarcem în vremurile „de tristă amintire” și să înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregătire și nivel ridicat de conștiință, cu oameni fără pregătire specială și cultură? Eu una cred, (sigur că părerea mea prea puțin contează, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevărul, acum îl poți spune, dar nu interesează pe nimeni!), că oamenii de valoare ar trebui căutați, găsiți și respectați. Lor trebuie să li se acorde încrederea maximă, fiindcă nu degeaba au învățat ani de zile în școli (cei care au făcut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism și dăruire în viață, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat să aducă picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli și scăpându-i de moarte, instruindu-le copiii în școli, scoțând frumosul în evidență prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine să cerem mai mult decât de la acești oameni instruiți, dăruiți umanității nu pentru a-și realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trăiri sufletești? Sunt convinsă că atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu dăruire, responsabili pentru ceea ce se întâmplă în țară - pentru că eşti cu atât mai responsabil cu cât înţelegi mai mult - se va putea realiza progresul.
Un teolog, doctor în științe, semna un articol despre intelectuali și fără a da o denumire termenului de intelectual, arăta ce înțelege el prin denumirea de intelectual, începând să-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influența negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe să-l facă), intelectualii sunt niște inutilități costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, dacă e vorba să-l definim după studii și diplome, nu? Într-adevăr, nu întotdeauna diplomele certifică intelectualul!
Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dădea exemple de definiții ale intelectualului, din care am reținut: În Dicţionarul Enciclopedic „Cartea românească” din 1931, I.A. Candrea definește intelectualul ca „persoană care şi-a cultivat mintea şi se serveşte numai de inteligenţă spre a judeca lucrurile”; dicţionarele franţuzeşti definesc intelectualul ca „individ care se apleacă asupra activităţilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregătire instituţională, în practică văzându-se ca fiind o persoană implicată în viaţa culturală şi politică”; dicţionarele din engleză definesc intelectualul ca „o persoană cu un intelect dezvoltat”. Mai precizează că în perioada comunistă definiţiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în variantă pur administrativă intelectualitatea fiind o pătură socială iar intelectualul o persoană care a urmat studii superioare”. Adevărat, noi știm cum se obțineau diplomele de studii superioare în perioada comunistă și cea post-comunistă, când un absolvent de facultate nu știa uneori să facă o cerere, nu știa să scrie, sau să se exprime corect românește. Aceasta nu era și nici nu poate fi cu adevărat o intelectualitate, ci „un produs pe bandă rulantă”, cum bine spunea cineva.
Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate și intelectualitate” precizează că a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate, ci înseamnă, înprimul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveşte esenţialul, a ceea ce se întâmplă înjurul său, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea şi frigul ne va ucide, şi nici frica sau laşitatea, ci prostia…” maispune dumneaei. Și Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenești: „Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers nu sunt așa de sigur.”
În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Știu că termenii trebuie să includă cultură, știință de carte, rafinament, generozitate, noblețe înnăscută, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândești la oameni cu astfel de calități, ți se pare și mai monstruoasă ura lumii românești împotriva intelectualilor și... filozofilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât aceștia sunt din ce în ce mai puțini”. O definiție frumoasă și un adevăr trist!
Adevăratul intelectual trebuie să fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare și bine definite, în baza cărora acționează, conștient fiind de răspunderea pe care o are pentru viitorul țării. Unii sunt de părere că despre un om nu se poate spune că este intelectual în timpul vieţii lui, ci doar când și-a asumat datoria şi misiunea de intelectual până la capăt, deoarece timpurile în derularea lor au arătat, spre regretul nostru, că unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neașteptate, care au mers de la acomodarea „călduță”, până la pactizarea totală cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea că în viață trebuie să știi când poți să faci față unor situații și când este mai bine să nu te implici. De aici se poate deduce motivația tăcerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicării a însemnat prudență, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lașitate; prudență care însemna adevăratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei. 
În prezent, societatea trebuie să le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindcă nu cred că avem timp să așteptăm o viață! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calităților mai sus enumerate, cu energia și dragostea lor de țară, și ținând cont de înțelepciunea oamenilor mai în vârstă, pot salva România.
Și nu orice fel de intelectual, ci intelectualul creștin care este prin excelenţă un om pentru alţii, intelectul său fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divină a celui îndrăgostit de cunoaștere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizareaarmoniei în jurul său.     
Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor creștin-ortodox, tânăr teolog fiind, simţise că secolul XX se îndepărta de Evanghelie, că aşa-zişii „oameni de cultură” nu mai voiau să audă de „viaţă intelectuală bisericească”. În 1913, Crainic afirma că un intelectual creştin „nu trebuie să scape niciodată prilejul de a pune faţă în faţă lucrurile cele vechi ale credinţei cu cele noi ale civilizaţiei, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizaţii şi de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele şi introducând în viaţa modernă curentul viu şi înviorător al credinţei şi moralei”.
Dumitru Stăniloae (1903-1993) observase și el că intelectualitatea română s-a îndepărtat de credinţa poporului: „Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.
Ne aflăm într-o perioadă grea pentru țară și rolul, în primul rând al intelectualilor, este să-și concentreze toate forțele pentru ieșirea cu bine din această perioadă, să se angajeze în politică, să dea dovadă de demnitate, de viziune clară, fiindcă așa cum spunea, după câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecărui om înseamnă politică. Extrapolând, putem spune că destinul fiecărui popor înseamnă politică… bună sau greșită!
                                                                                                                                      Vavila Popovici (Raleigh, Carolina de Nord, SUA)

NU VREM POMENI EUROPENE! – ...CI VREM DEMNITATE UMANĂ ŞI DREPTUL LA LEGITIMA APĂRARE DE A CONTA/A EXISTA!!!
...Fel de fel de belferaşi, oploşiţi, cu zi şi cu noapte, pe la Antena 3 (...de celelalte posturi, nici nu face să ne mai amintim!), gen Ciuvică ori Chirieac, tot bat toba, cu „cât de groaznic le-ar fi fost românilor, din partea UE şi a SUA, dacă”...nu se lăsau călcaţi în picioare, acceptând defecarea băsisto-merkălită-gordonită, pe votul lor – şi dacă nu-l acceptau, peste cadavrele votului lor VITALIST, pe...GOLANUL ŞI TRĂDĂTORUL INFERNAL, „ATOT-TRĂDĂTOR, ATOATE-TRĂDĂTOR”!
...Da? Şi ce ne puteau face „ue-iştii” şi SUA, domnilor? Ne-ar fi bombardat, ca pe sârbi, în 1999? Ei, şi? Dacă sârbii au mai rămas ÎN VIAŢĂ ŞI DEMNI, şi nu se grăbesc să intre în gura cobrei iudeo-masonice, numită UE – am putea/am fi putut şi noi să EXPERIMENTĂM, măcar, DEMNITATEA...”ce-a fi şi aceea, ducă-se pe pustiu”! Măcar, despre sârbi se zice că sunt ÎNCĂPĂŢÂNAŢI şi DEMNI. Despre noi se zice doar că suntem proşti! Mai bine să ţi se zică „încăţânatule”, decât „cretinule”! Cum e şi vorba veche: „Decât să mi se spună că-s prost, mai bine să mi se spună că-s rău!” N-avem noi şanse să se teamă cineva de noi...nici măcar iepurii...ori şobolanii securişti, de la CCR!!!
...Nici măcar italiano-macaronarii, „fraţi” de „geantă” latină, nu că nu ne respectă, DAR NU NE SUPORTĂ!!!...le „puţim a român” : medicul din Padova a refuzat să-i dea o inimă de italian, unui pacient român: „<<INIMILE ITALIENILOR SUNT PENTRU ITALIENI!>>, A MOTIVAT EL REFUZUL DE A PUNE MÂNA PE BISTURIU…” – cf. ziaruldeiasi.ro.
Probabil, are dreptate…dat fiind compoziţia greţoasă, de laşitate şi de prostie, care există şi se vădeşte, azi, în piepturile multora dintre români!
…”GROAZĂ, CATASTROFĂ! Nu ne-ar mai fi dat fonduri europene!” - ţipă, isteric, mercenarii întunericului, din presa vândută. Dar, oare, de când românul a ajuns un pomanagiu, un asistat de către “miloşii” hoţomani, din UE (că doar nu veţi fi crezând, brejilor, că ne dă cineva, ceva, AZI, cât de neînsemnat fiind acel “ceva”, fără să ne ceară, pe căi ocolite pervers, “o vadră de sângeşi-o vadră de lacrimi şi …una de Duh!!! - per cap de locuitor al României”?!)?! Ce, am uitat să mai şi muncim, fără să aşteptăm, de la nimeni, nimic?! Păi, da, aşa afirmă Protocoale Înţelepţilor Sionului: că scopul final al acestei tâmpiri mondialiste este obţinerea unei turme de animale! Şi animalul e pus la muncă, dar el a pierdut conştiinţa faptului că truda lui este…”MUNCĂ”! Adică, are preţ/valoare… - pe care i le fură “stăpânul de animale”, “patronul mondialisto-corporatist”!
Dacă am fi rămas un popor, tras dintr-un Neam Sfânt – am fi răcnit, de să se cutremure pământul şi cerul: “N-avem nevoie de pomenile voastre de iude! Noi ne facem, cu mâna şi cu sudoarea noastră, tot ce e nevoie să aibă un om!” Dar, nu…noi stăm cu palma întinsă, că…aşa e moda, introdusă de şacalii UE! Şi devenim nu doar nişte păduchi/paraziţi, ci, în primul rând, nişte sclavi! NU că nu  vom putea plăti, niciodată, datoriile şi, mai cu seamă, DOBÂNZILE ALEATORII! – dar NU NE VOR LĂSA (PRIN TOT FELUL DE TERTIPURI CĂMĂTĂREŞTI!) SĂ LE PLĂTIM! Pentru că ei au nevoie de sclavi, nu de oameni, verticali şi DEMNI!!!
…Şi, mă rog, când am primit pomenile UE, ce-am făcut cu ele?! N-am “absorbit” şi nici nu vom “absorbi” (că ne-au pus în frunte NIŞTE ESCROCI ŞI MERCENARI…DAR ŞI DOBITOCI! – TOTAL iresponsabili şi TOTAL incapabili!!!):
Parlamentul European a aprobat aseară ceea ce şeful Comisiei Europene numea <<un nou Plan Marshall>> pentru Europa, care va accentua absorbţia fondurilor europene. (…)MINISTERUL AFACERILOR EUROPENE ÎNCĂ NU A STABILIT LISTA CU PROIECTE CE SE VOR BUCURA DE ACEASTĂ FACILITATE, dar a precizat că până pe 10 decembrie va trimite Comisiei Europene cererea pentru România. Cel mai important avantaj, din perspectiva Ministerului Afacerilor Europene,  este faptul că măsura se aplică retroactiv, adică de finanţarea de 95% se poate aplica pe programele din perioada 2010 – 2012 – cf. Bianca Toma, Planul Marshall al UE aduce României 714.000.000 de euro. Ştim pe ce vrem să-i cheltuim?, în adevărul.ro.
Nici Planul Marshal nu era decât o uriaşă hoţie şi un asasinat/genocid moral, îndreptat contra CIVILIZAŢIEI MUTIMILENARE EUROPENE (priviţi Germania, priviţi tot Occidentul “capitalist”, cât de josnic spiritual-moral şi cât de …“crizat” economic a ajuns!) - …DAR, DEOCAMDATĂ, NU SUNTEM DUPĂ UN RĂZBOI MONDIAL…dacă a pierde bătălia cu Băsescu&Merkel&Gordon n-o fi fiind socotit, cumva …”un război mondial”, de către domnii de la USL!
Au fost voci care ACUZAU S.U.A. DE URMĂRIREA INTERESELOR PROPRII ÎN EUROPA. De exemplu, în Marea Britanie unde antiamericanismul era prezent în aceşti ani se făceau aprecieri de genul că: ”APROAPE FIECARE ZI ADUCEA MARII BRITANII O NOUĂ DOVADĂ A SLĂBICIUNII SALE ŞI A DEPENDENŢEI SALE DE S.U.A. ESTE O PILULĂ AMARĂ PENTRU O ŢARĂ OBIŞNUITĂ SĂ AIBĂ CONTROLUL DEPLIN AL DESTINULUI SĂU NAŢIONAL – cf. C. Neagu, Istoria construcţiei europene, 2006.
…Să nu uităm că Japonia s-a refăcut fără “plănuiri marshal(u)ite”, ci prin munca DEMNĂ, cu ochii sticlind de mândrie şi dor de răzbunare, a niponilor celor, cu toţii, NEAM DE SAMURAI!!! Şi Japonia, ieşită, ca prin minune, din stadiul de PRAF ŞI RUINĂ APOCALIPTICĂ - a devenit PRIMA ŢARĂ DIN LUME, CA POTENŢIAL ECONOMIC, ALĂTURI DE CHINA (DESCHIDEŢI, NAIBII, ODATĂ, URECHILE, VOI, CONFRAŢILOR ROMÂNI!) – ..şi această minune s-a înfăptuit prin MUNCĂ FĂRĂ PREGET ŞI CU O DEMNITATE UNICĂ!!!
…Da, aşa se trăieşte, cu adevărat: STRÂNGÂND DIN DINŢI ŞI MUNCIND, CU MAXIMĂ DEMNITATE, ŞI FĂRĂ SĂ TE ÎNDATOREZI NIMĂNUI, DECÂT LUI DUMNEZEU!!! Nu râgâind mici şi bere …după ce ai aflat că eşti…NIMENI!, prin “evaporareaVOTULUI tău (ÎNMULŢIT CU 7,5 MILIOANE!), de către duşmanii umanităţii! - … VOT, ca expresie a voinţei/existenţei/fiinţării tale, ca OM AL CETĂŢII!!!
…Şi, în definitiv,  ce s-a făcut cu banii “absorbiţi”, de Guvernul României, de la “danaii” UE (“TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES!”)?! Au fost “absorbiţi”, în buzunarele exagerat de largi, ale fraţilor Băsescu, ale Udrei-Cocoş, Videanu & COMP!
NU!!! -  nu vrem pomenile nimănui! Dacă am fi fost un popor, şi nu o “populaţie”, am fi acţionat imediat, după “SUSPENDAREA” Golanului, din “dregătoria” supremă…!:
a-cât, încă, Băsescu era “preşedinte suspendat” (mai puţin decât un cetăţean! – UN POTENŢIAL RĂUFĂCĂTOR/INFRACTOR!!!), trebuia arestat, sub acuzaţiile de înaltă trădare, subminare a siguranţei naţionale, subminare a autorităţii statului de drept şi subminare a economiei naţionale…(slavă Domnului! – DOVEZILE COLCĂIAU, ÎN TOATE PAGINILE ZIARELOR! – numai bună-credinţă să fi existat, din partea USL!) - …după care ar fi urmat investigarea, “pe bune”, a crimelor lui de înaltă trădare şi economice!
b-…pedeliştii trebuia să fie, întâi, desfiinţaţi ca partid (pentru încălcarea Legii partidelor: au organizat şi instigat la boicotarea Referendumului, în loc să “stimuleze cetăţenii să vină la vot”! - …după care urma să fie tras la răspundere, penal, fiecare pedelist, după câtă hoţie “a avut în el” şi…după cum şi-a “exprimat” această hoţie (…pentru că urmează, iar, problema subminării economiei de stat şi a siguranţei naţionale!)!
…Á propos, şi “ceceriştii” trebuia să fie arestaţi, pentru ABUZ ÎN FUNCŢIE PUBLICĂ!!! Ei nu aveau dreptul să valideze ceva (după care, Parlamentul trebuia, cu mâinile legate la spate, să…”IA ACT!” (păi, Parlamentul nu e doar “garantul SUPREM al democraţiei dintr-o ţară”, dar este şi EXPRESIA VOINŢEI ŞI FIINŢEI/FIINŢĂRII UNUI POPOR!) - ci doar să constate legalitatea/ilegalitatea acelui ceva! ATÂT! Altfel, de ce mama naibii mai există, în România - Parlament, Guvern, Justiţie…?! Şi CCR n-a zis că Referendumul n-a fost legal!!!
3-…Apoi…Apoi, ar fi trebuit să se facă TOATE demersurile, pentru ieşirea, CÂT MAI GRABNICĂ, din structurile tiranice, de tip sclavagist, complet anti-democratice, ale UE, NATO etc.
…Ar fi trebuit…Nu sunt pierdute şansele, de tot, nici acum! Dar USL, prin membrii ei masoni, NU VOR ACEST LUCRU! Urinează pe DREPTUL nostru şi pe DESTINUL nostru, al celor ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE DE OAMENI VII (ba, chiar 8 milioane şi jumătate de oameni VII, pentru că şi cei ce l-au vrut, în continuare, pe Băsescu-PREŞEDINTE, şi au spus-o, prin VOT!  - trebuie consideraţi OAMENI, iar nu “dobitoace mute”! - …retardaţi, în fine! - DAR OAMENI!) – NUMAI PENTRU CA SĂ NU-ŞI STRICE REALAŢIILE LOR PERSONALE, DIN MASONERIE!!!
…Fie vorba între noi, PDL are, din acest moment, nu “şanse”, ci are… TOTUL!!! – are FRICA ŞI LAŞITATEA ŞI PASIVITATEA SINUCIGAŞĂ ALE POPORULUI ROMÂN…! Lucian Avramescu zicea, la Antena 3, mai deunăzi, că, dacă PDL-ul ia, în “iarna parlamentară”, mai mult de 5%, el “îşi taie”…şi noroc că privirea tăioasă a moderatoarei i-a oprit buzele, că ar fi scăpat cuvântul cel măscăros! A-ntors-o, jenat: “îmi tainasul”.
Mda. Noi zicem că, după cât de viteji sunt românii, PDL va lua, în “iarna parlamentară” …nu 5%, ci …500%...ci ORICÂT VA BINEVOI MĂRIA SA, HOŢUL ŞI BANDITUL!
Pentru că, dacă oamenii din România se lasă intimidaţi de nişte păcălici de procurori ai Golanului Impostor şi Infractor, şi spun, deschis, că nu se mai duc la vot…apoi, soarta noastră, DE A NU MAI AVEA SOARTĂ! – …ne-o merităm!!!
…Şi cum rămâne, deci, cu noi?! Cu noi, cu votanţii cărora nu le e frică (nu-i aşa?) de procurori (…pentru că nu ne-au intrat, încă, procurorii pe portiţă!), dar nici nu ieşim, CU MILIOANELE, în stradă, să ne apărăm votul…să facem, chiar, ce s-a mai făcut, în istoria omenirii, de atâtea ori, dar cu scopuri, atunci, obscure (… a se vedea, în acest sens “revoluţionar”, dar dubios… - asaltul asupra TUILERIILOR[1], asaltul asupra PALATULUI DE IARNĂ[2]…!): ASALTUL ASUPRA BÂRLOGULUI FIAREI APOCALIPTICE?!
…Păi… cui să-i pese de noi, dacă nouă nu ne pasă de noi? – adică, nu ne pasă, LA MODUL ACTIV, CU ARMA ÎN MÂNĂ, ÎN LEGITIMĂ APĂRARE A DREPTULUI NOSTRU DE A CONTA, DE A EXISTA?!
...Nu vrem pomeni europene (otrăvite daruri iudeo-masonice!) şi nici ...”Planuri Mashal”! VREM SĂ FIM/TRĂIM/RĂMÂNEM DEMNI!
SĂ MUNCIM, cu TOATĂ DEMNITATEA STRĂMOŞILOR, STRÂNSĂ, IARĂŞI, ÎN NOI! - ...să creăm şi să facem tot ce-i de creat şi de făcut – ...dar cu fruntea sus, către CER!!!
Atât. Adică, vrem să nu dispărem, de pe faţa Pământului - ca ţară, naţie, popor!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] -„Ziua de 10 august 1792, zi decisivă pentru Revolu, a fost, după cea de 14 iulie 1789, cea mai importantă din perioada revoluționară. Mare parte din istorici o consideră a fi a doua revoluție. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către  Comuna insurec din Paris și de către secțiunile revoluționare pariziene; DUPĂ MAI MULTE ASALTURI, POPORUL A CUCERIT  PALATUL TUILERIES, centrul puterii executive. Dar a fost și prima oară, de la începutul Revoluției, când acțiunile revoluționare au fost îndreptate în egală măsură împotriva Adunării Naționale”  - cf. Wikipedia. ționalăția Franceză
[2] -„Asaltul asupra Palatului de iarnă din 25 octombrie/7 noiembrie1917 de către forțele bol a reprezentat oficial începutul Marii Revolu. Semnalul pentru pornirea asaltului a fost dat la orele 21:45 printr-o lovitură de tun, trasă cu un proiectil de manevră, de pe cruci, care mai există și azi, ancorat în Sankt Petersburg” – cf. Wikipedia. șătorul Aurorații Socialiste din Octombrieșevice

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii