ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 43 (Septembrie 2012)

EDITORIAL
AMINTIREA UNEI PLIMBĂRI
Scenariul unor plimbări prin oraş nu pare a fi deloc de neglijat. Nu este nici vară, dar nici toamnă, poate de aceea, ca o motivaţie în plus, aspectul ieşirii în aer liber nu reprezintă deloc un efort, poate mai de grabă o idee în slujba căreia se pot ţese poveşti. Şi ce poveşti minunate se pot înfiripa la mal de Dunăre, prin locul pe unde istoria se scurge prin geografie, în drumul său către mare…
Băncile Falezei sunt de fiecare dată primitoare, mă refer la cele câte au mai rămas, fie întregi fie neacoperite de culturile seminţelor de floarea-soarelui. Acest obicei, poate tipic oraşului acesta, are de acum rang de sport, practic nu poţi găsi loc cât de cât civilizat fără să nu fie pătat de aceste resturi vegetale. Se poate citi printre cojile de seminţe. Mizeria morală se adună la sfat cu lipsa de educaţie. Banca, scăpată de scrijeliturile cu briceagul din anii '80, contemplă către largul fluviului cele câteva şipci care i-au mai rămas, de un galben atât de murdar sau la fel de murdar ca şi galbenul de pe tricolorul rămas pribeag prin faţă pe la Primărie, probabil de pe timpul campaniei electorale.
Faleza e goală… goală şi de amintiri, pentru că pe vremuri nu numai că zona era animată de oameni, dar şi apa în sine fierbea de trafic. Cele câteva pontoane pentru bărci şi şalupe nu dau sub nicio formă continuitate marilor şlepuri şi convoaie ce soseau din aval şi din amonte la chei pentru a fi încărcate sau descărcate.
Aveam la mine din întâmplate o vedere copiată electronic pe calculator, iar comparaţia era izbitoare. Un regres din toate punctele de vedere. Bătrânul fluviu parcă îşi oprise la un moment dat curgerea firească pentru a se „minuna” de marile fapte ale contemporaneităţii, a celor care se fac că ştiu a conduce acest oraş. Întoarcerea în timp a stârnit nostalgiile unor timpuri pe care deşi nu le-am trăit în mod fizic, mă simt foarte atras şi legat. Bine, se poate vorbi frumos de Faleză şi raportându-mă la timpurile de acum 20-30 de ani. Florile mici din grădinile care străjuiesc aleea principală erau mult mai îngrijite, iar lumea, chiar dacă dominată de regim, avea câtuşi de puţin darul urbanului. Ne se găseau atât de multe gunoaie ca acum. De la Gara fluvială către trecerea bac Smârdan erau foarte multe nave la descărcat, iar docurile în permanentă activitate. Se lucra în trei schimburi, astăzi, zona nu mai există decât cu numele, cele câteva epave şi pontoane de şalupe nu aduc nimic din imensele nave acostate, iar docurile sunt goale, abandonate, lipsite de viaţă. Se face cineva vinovat pentru acest lucru? Răspunsul se poate găsi – cine ştie – peste vreo 100 de ani, rătăcit prin vreo carte de istorie, ori printr-un ziar cu pretenţii, unde un reporter mai cu dare de idei să se fi minunat de comparaţie.
Există un trecut, un prezent, dar viitorul nu se prea vede. Acoperit de cojile de seminţe ale celor care privesc timpul liber numai prin prisma consumului – mai ceva ca pe stadion – al „bomboanelor agricole”, viitorul se poartă la pantaloni scurţi, neapărat cu papuci de gumă, în ritm de manea şi cu gândul la grătarul ce vrea să completeze stomacului berea uitată la margine de bancă, în tabla aceea de aluminiu, semn al poftei de viaţă şi mai ales elocventă dovadă de sinceritate în favoarea lipsei de bun simţ.
Oraşul se vede măreţ de pe malul drept. Acolo, printre vacile care pasc nestingherite pet-urile aduse de ape la revărsări, poţi desluşi orizontul Vestului oglindit la nivel local. Nisipul, prea murdar de mizeria de pe malul opus, poartă amprenta unor bărci care au tras – probabil – la mal, pe timpul nopţii. Nici vorbă de Codin sau Terente, Balta Brăilei s-a metamorfozat sigur şi definitiv în Insula Mare a Brăilei. Cele câteva pâlcuri de pădure de plop, sădite acum 40-50 ani, au fost şi ele defrişate (din ordinul cui?), pentru a face loc peisajului agricol, „culiţat” şi „tărâţat” de „marele om al câmpului”, experimentatul din Piatra Neamţ, cu cei „trei brazi” pe post de coarne.
Şi ce a mai rămas din baltă? Literatura! Realitatea s-a metamorfozat în Parcul Natural „Insula Mică a Brăilei”, fieful porcilor şi vacilor din comuna Stăncuţa. Care parc? Acolo, un pic pe hârtie, că doar nu şi în formă concretă. Nişte păsări pierdute şi ele pe ruta Scandinavia – Africa, ceva peşti rătăciţi şi ei pe aici din cauza poluării din Marea Neagră şi nişte sălcii amestecate cu plopii aduşi de mâna omului să ţină la distanţă ochiul curios al celui care ar fi vrut să vadă dincolo de digul de pământ, după care se ascundeau lagărele de muncă la fel ce comuniste ca şi minţile celor care se joacă de-am turismul prin judeţul acesta batjocorit de mai bine de jumătate de secol.

Şi iar pe banca Falezei, cândva loc de promenadă, astăzi, simbolul cârciumilor ambulante şi a obiceiurilor conexe. Pe bancă poţi sta nemişcat, poate la fel ca şi timpul, fără însă a avea pretenţia de a măsura ceva. E prea mică banca sau omul? Ambele nişte cifre; mai întâi ea, banca, un număr de inventar în cine ştie ce catastif, apoi el, omul, un CNP cu şezutul pe şipcile acelea vopsit-scorojit-scrijelite, peste care niciun timp, nicio epocă, nicio guvernare, nu le poate scoate din scârba în care au căzut. Timpurile sunt nefavorabile oricăror încercări de normalitate, oamenii, deveniţi peste noapte simple paiaţe pe scena propriilor vieţi, nu mai sapă în sensul frumos al acestui minunat termen „normalitate”.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

INTERVIU
INTERVIU „BLITZ” CU UN AUTOR PROLIFIC: GEORGE TĂTĂRUŞ
Stimate domnule George Tătăruş, prin excelenţă, poetul şi prozatorul împart acelaşi spaţiu cultural, cel al literelor. Care dintre cele două ipostaze, poezia ori proza, vă este mai dragă?
Se pot da mai multe răspunsuri, nici nu ştiu pentru care să mă hotărăsc, dar am să încerc să schiţez ceva despre motivele care mă animă zilnic să străbat aceste câmpii imaginare, virtuale, ale spaţiilor virtuale, atât ale minţii, cât şi ale sufletului.
Spaţiul literaturii este o noţiune mult analizată în secolul XX, statuată de unii teoreticieni francezi, cum ar fi de pildă fotograful şi eseistul Raymond Bachelard. El a extins înţelegerea spaţiului virtual al mişcării personajelor de la orizonturi citadine vaste, la cele minuscule ale unei camere , în care evoluează un singur personaj.
Mai direct, aş afirma că mi-aţi pus aici o întrebare la care aş putea să răspund printr-un eseu în care, eu, ca scriitor român, mă văd obligat să încep cu SPAŢIUL MIORITIC, dulcea şi molcoma legănare deal-vale, spaţiu caracteristic românesc, descoperit şi explicat de filozoful Lucian Blaga. 
Timpul unui interviu nu îmi permite o astfel de dezvoltare şi nici timpul acordat zilnic literaturii (scris şi citit) nu permite cu uşurinţă aşa ceva, din cauză că scrierea de proză sau de poezie este, în primul rând, timp dedicat, timp smuls din viaţa cotidiană, o adevărată evadare într-un spaţiu solar, cu mijloace stilistice proprii şi după puterile fiecăruia.
Iată că la întrebarea despre spaţiu, am dat un răspuns în care am amestecat şi timpul.
Fără a fi un fizician, ci doar un observator al fenomenelor spaţio-temporale în care suntem scufundaţi pe toată durata existenţei noastre, pot să observ că spaţiu literar este şi EXILUL PE O BOABĂ DE PIPER al poetului Mircea Dinescu, dar şi celebrul spaţiu curb din astronomie, cel care face ca lumina să se curbeze în Univers, după o lege a fizicii descoperită de Albert Einstein.
Nu mă pot hotărî asupra unui răspuns tranşant, fiindcă în spaţiul literar mă simt mergând pe nisipul fierbinte al unei plaje vaste, dacă se poate, să fie şi pe malul Dunării, în plină arşiţă a dorinţelor, şi într-o aşteptare a bucuriei pe care mi-o oferă surprinderea unor idei frumoase despre om şi faptele lui. 
O voce îmi spune, însă, să nu merg cu gândul mai repede decât poate să zboare îngerul meu păzitor, care aş vrea să mă însoţească zi şi noapte, dar mai ales noaptea. 
Revenind la întrebarea dv., spaţiile virtuale ale poeziei şi prozei diferă în aparenţă, dar, în esenţă, suntem în acelaşi unic spaţiu, unul universal, copleşitor pentru om, stimulant pentru creator. Aici intervine însă o limitare. Există mereu un gând care îţi şopteşte: ai grijă ce îţi doreşti, fiindcă s-ar putea să nu se împlinească!
În situaţia creatorului de poezie şi de proză – eu le-am încercat pe amândouă - spaţiul literar este identic cu spaţiul gândului realizat, al gândului materializat pe hârtie, în finalul finalului, atunci când simţi că o idee literară s-a născut şi s-a şi împlinit. Aşadar, amândouă spaţiile îmi sunt la fel de intrinseci mie, deşi în ultimii ani am trăit mai mult în spaţiul prozei, spaţiul în care personajele de proză scurtă sau de roman evoluează cum vor ele, libere de constrângerile rimei, libere chiar şi de creatorul lor. În esenţă, spaţiul literaturii este un spaţiu psihologic, în care atât scriitorul, cât şi cititorul îşi caută împlinirea sufletească.
În substanţă, autorii de roman se introduc mai voluntar ori nu, în personajele cărţilor lor. Cu care dintre acestea vă asemănaţi cel mai mult?
Madame Bovary cest moi! Doamna Bovary sunt eu!
Celebra exclamaţie a scriitorului Gustave Flaubert este plină de sinceritate. Altfel nici nu se poate, dacă ne păstrăm în cadrele romanului clasic, romantic, chiar şi ale celui modern.
Credeţi cumva că Mihail Eminescu nu s-a identificat în nopţile lui intens creatoare cu LUCEAFĂRUL?
În ceea ce mă priveşte, cum aş mai fi scris romanul INSULA RĂILOR, dacă nu aş fi mers prin lumea imaginată acolo braţ la braţ cu Gerarde, cel ars de arşiţa iubirii şi al neîmplinirilor sisifice, ce i-a fost dat să le trăiască?
Autorul care încearcă să se disimuleze prea mult în romanele sale, să se ascundă printre eroi, fuge de esenţa artei sale, refuză un moment de sinceritate cititorilor săi, care pot fi cu miile, iar în vremuri bune, cu zecile de mii.
Aş completa, spunând că nu mă simt înfăşurat într-un singur personaj, ci în mai multe. Chiar şi personajelor feminine din INSULA RĂILOR, le-am împrumutat gândurile şi trăirile, Rodiana şi Meandra fiind şi eu însumi, şi ele însele, dar într-o proporţie pe care nu o pot fixa exact.
În anii scrierii romanului, ele erau de mult departe, în lumea reală, şi nu le-aş fi putut atinge nici măcar cu un gând, ori cu o întrebare, dar erau şi în mine, aşa că singurul lut asupra căruia a trebuit să suflu ca să le dau viaţă, a fost un lut smuls din memoria mea, din psihologia mea. Iar, în al doilea rând, aripile fanteziei cu care zburzi atunci când creezi caractere de roman, sunt numai ale tale, numai ale speranţelor şi dorinţelor tale.
Arhitectura romanului este mai întâi una psihologică, este una nevăzută. Romanul se naşte din neant, din neantul sufletesc al creatorului, şi capătă fiinţă încet, ca într-un proces de gestaţie, asemenea celui matern, dar care, deseori poate fi mai îndelungat şi mai dureros.
De aceea este imposibil ca scriitorul să nu-şi lase o parte din fiinţa sa în fiecare operă, mai ales într-un roman, specie literară binecuvântată, dar care presupune angajare sufletească, experienţă de viaţă, dar şi nevoie de vis.
Sinceritatea cea mai evidentă este cea existentă în romanul feminin. Nimeni nu poate confunda un roman scris, de ex., de Emily Bronte, celebrul LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI, cu romanul MIZERABILII al francezului Victor Hugo. Ori, ca să ne păstrăm români, romanul PÂNZA DE PĂIANJEN al lui Cella Serghi este de o debordantă sinceritate feminină şi nu poate fi niciodată confundat la nivelul felului de a privi viaţa şi convenţiile sociale prezentate, spre ex., cu romanul ORAŞUL CU SALCÂMI al concitadinului nostru Mihail Sebastian.  
De ce am făcut aceste afirmaţii? Ca să susţin că romanul este o specie angajantă, o lucrare care cere pasiune, nevoie de certitudine şi voinţă de a afirma o credinţă artistică. Dacă reuşeşte, bucuria este în primul rând a autorului şi este una de durată.
Să ne amintim un mare adevăr spus de criticul George Călinescu: Cine scrie pentru cei mulţi, scrie pentru mult timp!
Ţinând cont de situaţia precară a ţării, fie şi numai sub aspect cultural, de ce fel de literatură am avea nevoie?
Situaţia precară a ţării? Eu i-aş spune situaţia mizerabilă politico-economică în care trăim. Este rezultatul celor douăzeci şi doi de ani de politică bezmetică, de import de legislaţie occidentală şi mimetism instituţional. Este vorba despre revenirea la acele forme fără fond de care vorbea la vremea lui Mihail Kogălniceanu, unul dintre făuritorii independenţei statului român de la 1877.
La nepriceperea virajului făcut înapoi spre capitalismul interbelic, se adaugă acum şi paralizarea unor instituţii fundamentale din cauza corupţiei instituţionalizate.
Bugete întregi, produse interne brute, aproape în întregime, două decenii de-a rândul, s-au scurs în conturile oamenilor de decizie din guverne şi autorităţi locale. Efectele sunt devastatoare, economia a regresat, societatea s-a prăbuşit moral şi educaţional. Aşteptările a milioane de oameni au fost înşelate. Cei mai puternici şi mai pregătiţi dintre cetăţeni au luat calea Occidentului, cei mai nevolnici şi mai bătrâni, calea cimitirelor.
Politicienii care au apucat în dinţi ugerele puterii nu emigrează pe capete, îşi trimit numai averile în Vest şi îşi cumpără vile la Paris şi la Londra, gândindu-se că vor avea un adăpost sigur, în caz că, într-o zi, revoluţia din decembrie 1989, ar putea să continue de acolo de unde a rămas.  
Peisajul societăţii româneşti este apocaliptic. Partidele româneşti au ratat şansa unică de a face din România o Elveţie a Estului, şi au reuşit să edifice o Somalie a Estului. Pretutindeni încotro mergi, de-a lungul câmpiilor şi dealurilor patriei, cu trenul sau cu automobilul, te întâmpină doar o paragină a industriei şi a aşezămintelor culturale.  Dacă mergi 200 km, cu trenul, adică de la Brăila la Bucureşti, durează patru ore sau mai mult, exact ca şi acum cincizeci de ani, în timp ce în Vestul dezvoltat al Europei, aceeaşi distanţă o parcurgi acum doar într-o oră sau mai puţin!
În caz că preferi să mergi cu acele riscante microbuze, care bântuie în prezent pe drumurile patriei, când ajungi la destinaţie suferi de rău de mare şi trebuie să ai la tine cel puţin o lămâie, ca să îi sorbi zeama.
Domnule reporter, urcuşul nenorocirilor româneşti actuale este foarte abrupt; o adevărată saga pe care ar încerca să o creeze un romancier mai talentat acum, s-ar transforma forţamente într-o Odisee.
De ce fel de literatură avem nevoie acum? Avem nevoie de o creaţie literară patriotică, de mai puţine hit-uri şi şlagăre în limba engleză, de mai multe creaţii cu substanţă românească şi cu un orizont optimist.
Ştiţi că există acum şi o literatură română contemporană în limbi străine, mai ales în engleză şi franceză? Este opera multor talente care au luat drumul exilului şi care populează spaţiile literare, unde se trăieşte în acele limbi. Aceşti autori, ca să poată trăi şi din scris, crează în limbile ţărilor unde locuiesc, se adresează publicului cititor din acele depărtări.
Nici eu nu fac excepţie, într-un fel, de la acest curent, numai că eu am scris şi scriu în limba germană, însă nu plec pe alte meleaguri, fiindcă nu pot să înţeleg aşa ceva.
Pregătesc o carte de proză scurtă în limba germană cu titlul, O, DRAGĂ BEZNĂ, DESCHIDE-NE OCHII! (DU, LIEBES FINSTERNIS, MACHE UNS DIE AUGEN AUF), care tratează evident secvenţe din puzzle-le uriaş al prezentului nostru ratat. Câteva dintre aceste proze scurte au şi fost publicate, prin amabilitatea dv., în Revista Zeit. Să ne amintim doar de piesa CHEF ŞI HUZUR ÎNTR-UN ORAŞ DE PROVINCIE (SAUS UND BRAUS IN EINER PROVINZSTADT), care mi se pare mie mai tipică pentru tot ceea ce am vrut să surprind în această carte.
Dacă societatea românească va mai boli tot aşa şi în viitor, ca şi până acum, mare o să ne fie mirarea când vom vedea că vor apărea creţii literare şi muzicale mobilizatoare, dintre acelea care se adresează maselor de oameni săraci, aşa zis patriotice. Desigur, asemenea manifestări mai depind şi de conjunctură externă, care deocamdată pare să fie în adormire.
Însă, în cugetele tinerilor născuţi după 1990, a apărut un ghem al interogaţiilor în legătură cu ceea ce a fost înainte de ei, a ceea ce a însemnat socialismul anilor 1965 – 1989, pe care ei nu l-au apucat, dar despre care au aflat multe amănunte de la părinţii lor sau din mas media.
Spre exemplu, mulţi studenţi din ultimul an de facultate îşi pun întrebarea, de ce acum nu mai există un sistem de repartiţii în câmpul muncii şi de ce nu mai primeşte nimeni un acoperiş deasupra capului printr-o repartiţie de stat. Acum, cei mai merituoşi dintre ei primesc repartiţii direct la Londra sau la New York, ca să glumesc puţin. 
După cum vedeţi, situaţia societăţii româneşti actuale este foarte complexă şi într-o dinamică imprevizibilă. Vorba proverbului: Ferească Dumnezeu de mai rău!
Revista ZEIT are un public specific, stilat, prin excelenţă, iar acest lucru aduce prestanţa de care orice publicaţie cu pretenţie culturală are nevoie. Totuşi, raportându-ne la discuţiile pe care le am cu cititorii, marea lor majoritate fac parte din generaţia celor care au trăit în ambele sisteme. Lipsesc tinerii. Cam ce cauze distingeţi în faptul că noile generaţii aleg altceva?
Este vorba mai întâi de o stare de spirit. Răspunsul cel mai sugestiv ar fi: Planeta se grăbeşte! Tineretul se grăbeşte. Este o grabă la vale, pe un tobogan. Când să mai citească tinerii reviste culturale şi de atitudine socială, când ei luptă mai întâi cu existenţa? Proverbul latin: Primum vivere, deide filozofare! (mai întâi să trăim şi apoi să filozofăm) este valabil şi în debusolata societate de astăzi.
Pare paradoxal: În fruntea ţării se află un fost navigator, dar societatea românească şi-a pierdut busola!
Sunt convins că există şi tineri cu înclinaţie spre lecturi literare, doar că numărul lor s-a redus din cauza malformaţiilor suferite de mediul românesc contemporan.
O altă cauză majoră ar fi chiar tehnicizarea vieţii noastre cotidiene. Accesul la informaţie este uşurat de internet, datele de care ai nevoie în orice moment al zilei şi în orice loc, le afli de pe fel de fel de website-uri. Ca să stai mai mult de cinci minute pe un singur site, înseamnă deja o stare de spirit, înseamnă deja un echilibru, o pace în suflet.
Să nu uităm că a citi literatură nu este la îndemâna oricui, aşa cum nici a iubi nu este la îndemâna oricui. Mai întâi trebuie să ai linişte interioară şi răbdare, ca atunci când parcurgi pagini de literatură, indiferent de formă, să nu îţi fugă gândurile în altă parte.
Este posibil să se mai producă şi alt fenomen social. Mă gândesc că vârsta lecturilor literare s-ar putea să se fi mutat mai spre maturitate şi spre vârsta a treia. Pe măsură ce tinerii trec prin viaţă şi se mai înţelepţesc, s-ar putea să îngroaşe şi ei rândurile milioanelor de cititori, care oricum există.
Totodată, în societatea românească s-a produs şi o selecţie a preocupărilor zilnice. În mod curent, lectura o practică profesorii şi elevii. După ce elevii devin profesionişti în diverse domenii, citesc mai ales în ariile lor de interes profesional. Un progres al conştiinţei lecturii există, doar că în zona lecturilor literare se constată un regres şi asta din cauza concurenţei filmului, a videoclipului, care lucrează cu imagini şocante, aproape reale, nu virtuale ca literatura. Şi colac peste pupăză, au mai părut şi jocurile electronice, mari devoratoare de timp liber, mai ales în rândurile tinerimii române.
Totuşi, noi cei ce contribuim prin scrierile noastre la literatura prezentului, nu trebuie să disperăm. Oricând pot apărea noi grupuri sociale, care în funcţie de nevoi şi de curiozităţi, să apeleze la lectura literară. Curba prezentului este una descendentă, dar, după cum ştim, nimic nu este etern, şi sunt convins că pentru iubitorii de literatură vor veni şi vremuri mai bune.
Singura caracteristică eternă a realităţii este schimbarea!
Cu siguranţă, în plan editorial aveţi în lucru cel puţin o carte. Dezvăluiţi-ne câte ceva despre cele ce aşteaptă bunul de tipar.
În mod fatal, cartea de proză scurtă CÂND MĂ GÂNDESC LA ROMÂNIA, NOAPTEA! am terminat-o de câteva luni, dar nu pot încă să o încredinţez editurii din cauză că a defectat ministrul de finanţe. Îl aştept să revină şi să îşi revină şi să gândească mai pozitiv în ceea ce priveşte destinul cărţilor mele.
Mă închipui pe vaporul Titanic în timp ce apele oceanului năvăleau necruţătoare în cală şi în sala maşinilor. Orchestra cânta, instrumentiştii s-au comportat ca nişte eroi şi s-au înecat ca nişte eroi. Cântau un marş, în timp ce puntea se înclina cu ei şi mobilele din jur veneau peste ei, îi loveau. Mi se pare că eram şi eu acolo, cântam la trompetă, era cea a Yerihonului!
Oricum, nu disper. Doar aştept. Trăiesc acel proverb indian: Răbdarea este puterea celor lipsiţi de putere!
Cartea de proză scurtă în limba germană, DU, LIEBES FINSTERNIS, MACHE UNS DIE AUGEN AUF! (O, DRAGĂ BEZNĂ, DESCHIDE-NE OCHII!) este aproape gata. Mai am de lucrat la ea preţ de două, trei luni. Va fi o carte bilingvă. În prezent lucrez la traducerea în limba română, care, desigur, ridică probleme de echivalenţă de limbaj, de expresivitate. Însă, este o pasiune. Aşa că nu mă plâng, doar mă mir că nimic pe lumea asta nu este nici uşor şi nici gratis.
Oricum, satisfacţia apariţiei şi a lecturii câtorva texte din ea am avut-o deja, prin intermediul REVISTEI ZEIT.
Este posibil ca o parte dintre cei peste patruzeci de mii de vizitatori ai website-ului revistei, să fi trecut cu privirile şi peste prozele mele scurte, bilingve, rupte din realitatea imediată şi din trecutul recent. Ceea ce îmi dă o mulţumire ante factum.
Alte proiecte mai există desigur. Cum ar fi,de ex., romanul ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT (DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN), tot bilingv, dar şi cartea de proză scurtă TRIPLUSALT DIN BEZNA NOPŢII ÎN BEZNA MINŢII. Aceste lucrări sper să le văd apărute în anul 2013; an cu noroc, nu? Doar conţine cifra 13!
 Dar mai există şi o luptă cu meschina viaţă cotidiană, uneori cu problemele de sănătate, care nu se lasă înduioşate de metafore şi hiperbole sau studii de natură şi natură umană.
Timpul creaţiei, ca să fie fertil, ca să ducă la rezultate valoroase, trebuie să fie unul netulburat, ca apele adânci, ca ochiurile de apă pe care plutesc nuferi, iar printre ei, înoată în tăcere, lebede albe sau negre.
Mă simt penibil acum, să mai amintesc de multipla criză românească în care ne zbatem, şi căreia eu nu îi întrevăd sfârşitul. În realitate, statul român nu a mai ieşit niciodată din criză şi din fel de fel de constrângeri materiale şi morale încă de prin anii ’80. Şi nici nu va ieşi curând.
Conducerea acesta de douăzeci şi doi de ani prin partide numeroase, hoaţe şi incompetente, printr-o puzderie de parlamentari care calcă de trei într-un loc, până produc o lege, va adânci actuala criză. Cheltuiele cu uriaşul corp politic al ţării, de la preşedinţie şi până la ultimul primar politic de comună sunt inestimabile.
Bomboana pe colivă o pune europarlamentarismul. Avem câteva duzini de europarlamentari, care ne reprezintă în comitete şi consilii europene. Cu ce scop ? Din 2007 şi până în prezent ne tot reprezintă şi nu se întrevede nici un rezultat pozitiv al acestor voiaje neobosite pe ruta Bucureşti – Bruxelles, Strassbourg, Paris, Londra, Washington. La asta se adaugă şi un miliard jumătate de euro cotizaţie anuală la bugetul Uniunii Europene!!!
Cred, mai degrabă, că uriaşa maşinărie politică românească va înfunda ţara în datorii, va înfunda în decenii de sărăcie societatea românească, nicidecum nu îi va oferi prin managementul ei complicat şi hăbăuc şansa ridicării materiale.
Noi nu suntem nici nemţi, nici japonezi. Soluţiile politice pentru România care vin din cancelariile Europei, nu se potrivesc cu spiritul poporului nostru şi cu tradiţiile noastre, dar ne-am învăţat genetic să suportăm orice vine de la străini, fiindcă avem în noi experienţe îndelungate cu fanarioţii, cu bolşevicii etc.
A mai venit şi o secetă, în faţa căreia nişte politicieni neputincioşi au promis irigaţii la televizor…
Mă opresc aici. Dv., domnule reporter, m-aţi întrebat despre gânduri de pus în operă şi eu am divagat, am făcut o digresiune prin starea noastră. Numai că toate se leagă între ele, fac parte din viaţă, din viaţa fiecăruia, fie el autor sau nu.
Dar, mai bine să ne ne gândim la nuferi şi lebede şi să facem literatură din trecutul şi prezentul nostru, fiindcă numai în acest fel putem să slujim viitorul şi eternitatea sufletului românesc.
a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu
 
CARTILE ZEIT

AMINTIRILE UNUI MEDIC DE ŢARĂ, DE ILIE NEACŞU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012

Are mersul legănat, ca de marinar, cu paşi fermi pe coverta unui vas în derivă, cu opintiri provocate de un resort invizibil. Este jovial, comunicativ, pus pe vorbe şi poante în doi peri, ca un Moromete veritabil, maestru în arta disimulării, pentru că vine din Deliormanul lui Zaharia Stancu şi Marin Preda. Ironia sa subtilă, inteligentă şi chiar verbul îmbăţoşat şi gălăgios reprezintă platoşa, care-i protejează sensibilitatea şi iubirea de oameni ori nevoia de dialog fin, ferit de banal şi de convenţional plictisitor.

Doctorul Ilie Neacşu a ales să stăpânească cei şapte munţi ai feciorilor Vrâncioaiei şi să vindece rănile moldovenilor de pe piciorul de plai şi gura de rai de pe Valea Putnei. Este o legendă vie, de pe plaiurile Mioriţei, de la Garoafa, Vizantea, Străoane şi Vidra, până la Boldeşti, Bârseşti şi... Nistoreşti, şi până spre Lepşa şi Soveja. Este vraciul cu vorbă caldă şi încurajatoare, la care vin bolnavii... ca la Maglavid, cum îmi spuneau doi bătrânei, soţ şi soţie, pe care i-am luat în maşina mea în drum spre Vidra de Vrancea, la prietenul meu, dr. Neacşu.

Acolo, la Vidra, în fiecare dimineaţă, doctorul Neacşu face o plimbare prin livada sa cu meri, peri, caişi şi pruni, cărora le cunoaşte întreaga biografie genetică, se abate şi pe la cei 44 de stupi, ca să le dea bineţe harnicelor albine, trece prin grădina cu flori, un rai în miniatură, peste care... domneşte Măriuca, soţia sa, profesoară de franceză, şi apoi, cu bateriile încărcate, se îndreaptă spre Cabinetul medical de Radiologie, cu aparatele lui sofisticate, unde îl aşteaptă pacienţii. Sensibil şi instruit, deschis spre frumuseţile naturii generoase de pe malurile Putnei, molcom şi blând ca dealurile Nărujei, doctorul Ilie Neacşu ascunde sub vorba sa moromeţiană un suflet sensibil, deschis şi spre suferinţele semenilor.

L-am văzut pe veselul, exuberantul, jovialul doctor plângând, după o noapte de nesomn, pentru că descoperise o tumoare malignă şi nu ştia cum să-i comunice unui pacient, sănătos până atunci, că mai are doar puţine zile de trăit.

Când atâţia părinţi sunt bătuţi, părăsiţi prin azile ori chiar omorâţi, înţeleptul doctor Neacşu şi-a adus lângă el, la Vidra de Vrancea, pe tatăl şi pe mama sa, peste 95 de ani fiecare, şi le-a prelungit viaţa cu grija şi dragostea sa, chiar dacă tuşa Tinca şi ‘nea Costică Neacşu duceau dorul casei şi vecinilor de la Secara de Teleorman.

Doctorul Ilie Neacşu n-a cochetat cu secera şi ciocanul unei ideologii, pe care a repudiat-o, şi a avut verticalitatea aparent deşuchiată a unui Don Quijote, care n-a crezut niciodată în utopia şi ipocrizia roşie şi a avut tăria de a nu se lăsa acaparat de speranţe deşarte. După Revoluţia din Decembrie 1989, a simţit că destinul său profesional şi civic se împleteşte armonios cu vocaţia de om politic. Ani de zile, a fost liderul de necontestat al politicii liberale de pe Valea Putnei şi de pe munţii feciorilor Vrâncioaiei, iar ascensiunea sa politică a avut sprijinul şi girul succesului profesional, de medic de excepţie, farmecul personal şi un mod firesc, necontrafăcut, deloc populist, de a se apropia de oameni, de oamenii simpli, mai ales. Toate aceste calităţi i-ar fi putut zgândări amorul propriu dar dr. Ilie Neacşu are convingeri ferme iar bunul simţ, dublat de o moralitate pe măsură, l-a ferit de tentaţia puterii şi comportament ciocoiesc.

Rareori îşi dezvăluie un fel de agresivitate latentă, când condamnă violent prostia, demagogia sforăitoare, suficienţa şi lăcomia, mascate de o eleganţă de Operetă şi de carnaval, a îmbogăţiţilor peste noapte şi a miliardarilor de carton. Nonşalanţa, cu care a renunţat mereu la un loc meritat, pe poziţii eligibile, în alegerile parlamentare, dezvăluie o altă latură a echilibrului său sufletesc, a inteligenţei şi mişcărilor bine temperate în decizii, care să-i schimbe viaţa lui şi a familiei sale.

Generos şi cu simţul umorului, a acceptat un rol de... locomotivă electorală pentru candidaţi fără... priză, şi o poziţie de... iepure electoral, ca la antrenamentele pe pistele auto şi pe velodroame.

Mai în fiecare vară, îşi încarcă bateriile şi se reculege în liniştea chiliilor modeste ale călugărilor de pe la mănăstirile Bucovinei, ascultând dangătul tânguios al clopotelor, limpezindu-şi gândurile în ritmul calm şi cald al sunetelor de toacă de lemn, care anunţă vecernia.

Când este foarte trist, se retrage în camera lui de la parter şi ascultă modulaţii de contrapunct baroc, pe pedale grave de orgă din Concertul Brandenburgic nr. 3 de Johann Sebastian Bach, care îi aduc linişte şi împăcare sufletească. Alteori, nostalgic şi cu dor de uliţele copilăriei din Secara, doctorul Ilie Neacşu vibrează mai optimist pe sincopele năvalnice, învăluitoare şi imprevizibile ale cântecului teleormănean al unui confrate, medic şi rapsod, Liviu Vasilică.

Dumitru Anghel

REVERENTE CRITICE...
RUGI ŞI RUGURI. O INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL TEMPORAL SACRALIZAT PRIN JERTFA DE SINE
Adrian Botez, Ruguri. România sub asediu, Carpathia Press, 2008
„Ideologul Neamului Metafizic”- aşa cum îl numeşte Dl. Artur Silvestri pe Adrian Botez, strălucit reprezentant al culturii româneşti actuale, prin tot ce a scris şi prin apostolatul pe care îl face graţie profesiunii sale, cu această recentă carte, se aşează pe sine pe un RUG DE (NE)LINIŞTE, socotind că astfel, jertfa sa va avea impact asupra contemporanilor. Adevărul este că, marea majoritate a cetăţenilor, chiar dacă ar vedea un asemenea altar în flăcări, un om devenit rug/rugăciune, ar trece nepăsători mai departe, grăbiţi, indiferenţi, plictisiţi, ori chiar enervaţi că a îndrăznit cineva să le strice buna dispoziţie. Impactul pe care un act de devoţiune îl are asupra semenilor, e adeseori, foarte mic sau lipseşte cu desăvârşire.
Aşa cum mărturiseşte autorul în Notă la Argumentul unic, ce ţine loc de Prefaţă: „(…) Dacă n-ar fi existat revistele A.R.P., deci domnul dr. Artur Silvestri (căruia îi mulţumim!) – nici rândurile de mai jos n-ar fi existat, nici cartea…ca urmare, n-ar fi existat nici exprimarea clară a unor probleme majore ale Credinţei, Patriei, Neamului şi Umanităţii…(s.a.)”
Argumentul numirii acestei cărţi RUGURI, ar fi, după spusa autorului: „pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător...”
Însă, continuă Domnia sa, „Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a consumat ori ba –dacă el, Rugul, n-a şi luminat! Puţin contează în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi-a Planetei spirituale Terra, în general!”
Dar, Rugul în Scriptură este identificat cu Yahve, cu vocea Sa ca un tunet, ori ca o şoaptă de vânt, cu infinita Sa sfinţenie, faţă de care, sfinţenia omului, nu trebuie să fie altfel, decât smerită. De aceea, Moise, când urca Munte, la întâlnirea cu Rugul Aprins, îşi descălţa mai întâi sandalele, la poalele muntelui. Pentru că nu te poţi înfăţişa înaintea Domnului oricum. Şi cum altfel, când avea să stea de vorbă cu Însuşi Yahve, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Autorul de faţă se recunoaşte el însuşi a fi RUG ARZĂTOR pentru oameni, jertfă de-ardere-de-tot pe altarul Neamului său şi a limbii române, „patria” poeţilor. Şi asta, fără pic de demagogie găunoasă, ci simplu şi adevărat, aşa cum curge sângele-n vene. Această jertfă-de-sine continuă, până la mistuire, până la împrăştierea cenuşii în cardinalele vânturi, în folosul umanităţii în general şi al fiilor Neamului în mod special. Rugul arde, însă el  poate coace pâinea  cea dulce, poate fierbe vinul, iar pe tăciunii lui mocnind, creatorul, un alt miel al lui Dumnezeu, desăvârşeşte opera de mântuire.
Rugul. Un rug de linişte. Un rug de nelinişte. Un rug împrăştiind Lumina în scânteiri – milioane, multicolore, care, când ating creaturile, lasă semne. Semne. Urme. Peceţi. Cicatrice.
Poate că această carte (care desigur a lăsat semne în trupul şi spiritul autorului) – este cea mai reprezentativă pentru întreaga creaţie a sa, căci semnifică jertfa sa în beneficiul istoriei, culturii, literaturii.
Stând lângă un rug aprins, nu se poate să nu-ţi încălzeşti mădularele, sângele alergând prin aorte, întreg lăuntrul, poate îngheţat în convenienţele veacului în care te afli. Şi nu se poate să nu devii, la rândul tău, bob de scânteie şi flacără înălţându-se în tărie, luminând împrejurul. Răspândind, la rându-ţi scântei roşii, galbene, albe, mărgăritare de jar, în inimi.
De aceea, Adrian Botez spune în Nota sa: „…Trebuie să fie cât mai multe Ruguri, aprinse unul de la altul (precum candelele în Noaptea Sfintei Învieri – n.n.) „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”… - doar aşa Neamurile Metafizice, în general, şi Neamul Metafizic Românesc, în special, nu vor fi private, respectiv, nu va fi privat de Misiunea lor/ sa Sfântă, de către Dumnezeu!”
Cartea debutează cu un capitol fundamental, destul de reprezentativ în economia volumului, referitor la Religie   şi – cum altfel ar fi putut începe decât cu riposta vehementă şi de bun simţ (sfânta mânie a bunului creştin) – la atentatul împotriva icoanelor ortodoxe, scandal destul de mediatizat în presă şi TV. Autorul atrage atenţia asupra unuiNou atentat contra icoanelor ortodoxe!!! Atenţie! Cădere de bolovani anti româneşti!!!”
Sfânta mânie, perfect îndreptăţită, îşi găseşte expresia în cuvânt, sub forma unei îngrijorări aproape fără limite, faţă de tot ce se întâmplă cu Neamul şi Umanitatea, în aceşti zori de veac XXI, care zori se pot metamorfoza, teribil de rapid, în amurgul civilizaţiei spirituale, atât naţionale [„La Tronul Judecăţii lui Dumnezeu se vor înfăţişa toate (neamurile – s.a.) pământului, cu regii şi împăraţii lor…”] - cf.  Apocalipsa lui Ioan, cât şi europene [cum foarte exact formula istoricul militar Mircea Dogaru, în 25 octombrie 2006, la B1-TV] şi terestre.”
O sumă de articole strânse mănunchi într-o carte de publicistică, având valoare naţională şi nu numai, prin problemele diverse şi stringente pe care le atinge dar şi prin maniera proprie de abordare.
A le comenta, aşa cum s-ar cuveni, ar însemna, să rescriem cartea, cu interpretări, supoziţii, şi loc de comentarii, ba şi (aşa cum obişnuiesc cotidienele) – cu loc de dat cu capul şi un loc de dat cu pumnul în cer (ori eventual în  propriul cap!) pentru cei puşi pe harţă, polemici, replici, cu Infinit de Răbdătorul Dumnezeu, care ne îndură toate hachiţele.
Trecând în revistă sumarul, cu problemele abordate, dintr-o ochitură, nu poţi să nu exclami, o dată cu Adrian Botez: „mare-i grădina lui Dumnezeu”, sau, cu acea îndârjită înmuiere de glas a ţăranului: „mare nghinune” …
S-a întors totul cu susul în jos! În loc să ne aşezăm mintenaş şi să gândim drept, să ne luăm răgaz pentru lămurire, iluminare, ne afundăm tot mai mult în beznă şi în dispute sterile şi revanşarde, care nu duc decât la ruină.
Şi nu poţi să nu te întrebi: Quo vadis? Încotro merge societatea românească, pentru că, numai înainte, nu. Pe de lături, de-a-mboulea, precum racul, mergând târâş  îndărăt, nu cu unul-doi, dar cu 50-100 de ani, aşa cum s-a şi dovedit. Fără spirit, involuăm, involuăm, până la starea de animalitate.
Ne-am câştigat, cu schimbarea regimului un drept sfânt, acela al predării religiei în şcoli. Într-o clipită, am fost pe cale de a-l pierde, dintr-o confuzie amarnică şi regretabilă şi anume: confundăm cel mai adesea răul cu binele şi lăsăm răul să năvălească, să ne cotropească fiinţa, milimetru cu milimetru!
Scriitorul este conştiinţa neadormită a Cetăţii. El este Prorocul şi Vestitorul, uneori Sfinxul şi Pithya, el are şi o vedere interioară, şi cu ea poate prevedea eventualele catastrofe, nu numai naturale, dar şi spirituale. El ştie să descifreze „semnele veacului” – să le interpreteze şi să le împărtăşească. Dar, cel mai adesea, se alege, aidoma prorocilor, cu oprobiul public, dacă nu cumva cu lapidarea sa de către concetăţenii nemulţumiţi care, în goana lor îndărăt, să apuce un loc, îmbrâncindu-se să intre pe Poarta cea mare, îl pot strivi, călca în picioare. Ce pot face ei cu sfaturile, cu semnalele disperate ale Celui ce arde-Rug, pentru Cetate?
E socotit cel puţin nebun şi lăsat să vorbească singur. Şi el strigă, până vocea i se stinge, strigă-n pustiu, precum Botezătorul. Ce Irod modern, ce Salomee (de ele nu ducem nicicum lipsă), ce Irodiadă îi va primi capul pe tavă?
Poate că nici nu mai contează. Poate că strigătul lui, plesnind zidurile Cetăţii, dezrădăcinând arbori, făcând să se ciocnească norii şi să fulgere, se va întoarce-n ecou, sub forma unui arc de foc şi-l va orbi definitiv, astfel ca să poată vedea mai bine cu ochiul interior, ceea ce toţi ceilalţi se prefac a nu observa, din comoditate, indolenţă, nesimţire, ori chiar rea voinţă.
Şi carul istoriei, cu cinci roţi, uneori cu trei, se urneşte, merge când hăis! când cea!, „din gard în gard, din vad în vad” precum aleargă blestemele şi făcăturile şi dedeochiul. Unde?
Qui prodest?
Adrian Botez, cu o minuţie demnă de Marele Scrib Anonim, radiografiază starea naţiunii în ultimii ani, de când România a intrat în U.E., cu un verb vehement şi autoritar, izvorât din cunoaşterea realităţii, subliniind faptul că românii au ajuns să se bucure, „că li se dă voie, oficial, de la Bruxelles-Strasbourg, să existe în casa lor dintotdeauna!!!”
Autorul pune punctul pe „i” în problemele politico-economice româneşti şi internaţionale, privind U.E., dar şi în cele spirituale, îndeosebi propunerea de a fi scoasă religia din şcoli. Cu mânie abia reţinută, dar întru totul îndreptăţită, Adrian Botez îi demască pe acei care     „(…) se fac a uita că planetele şi stelele şi oamenii nu se mişcă armonios, decât prin ASCULTARE FAŢĂ DE LEGI şi Dumnezeu este Suprema Lege: astfel, haosul e gata! Asta vreţi?! Ei bine, asta NOI NU VREM!!! „Noi” – adică educatorii de copii şi tineri.”
Ar fi contraproductiv să comentăm aceste articole, aceste eseuri superbe, în acest context. Ne mulţumim să subliniem unele idei şi să urmărim FIRUL ROŞU al gândirii scriitorului şi filosofului Adrian Botez.
Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Romani: „Fraţilor, voi nu sunteţi sub stăpânirea Duhului, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Cel care nu are Duhul lui Hristos nu-i aparţine Lui.” (Rom 8,9.11-13).
Reţinem ideea de forţă a acestui eseu: Nu Hristos şi nu creştinismul sunt „duşmanii lumii” – ci toţi cei care nu-l ascultă pe Hristos!”
Şi, de asemenea: „(…) Orişicare om, cu oarecare pregătire spirituală, a aflat şi a simţit, până-n fundul sufletului, că toate religiile până la Hristos, au fost treptele necesare de evoluţie spirituală, până la Triumful Suprem al Lucrării-Evoluţiei  Spiritului Umano-Divin, pe Terra!”
Protestul vehement al lui Adrian Botez împotriva celor care vor să scoată icoanele din şcoli, este rostit în sentinţe dure, iar uneori capătă nuanţe anatemice:
Nu prin Manitu, New Age ori Spiritul Ursului Alb se va integra Planeta Pământ în Sacralitatea Luminii, evoluând spre MORALITATEA CA NECESITATE – ci PRIN SPIRITUL HRISTIC!!!”
„Vreţi să ne luaţi Credinţa? Vreţi de fapt, să ne luaţi Fiinţa!
FIINTA UMANO-DIVINĂ!!!”
Ascultând aceste acuze proferate cu hotărâre şi glas înalt, nu pot să nu mă gândesc la glasul Ioan Botezătorului în pustiu, - aşa cum am mai spus -, când încerca să îndrepte moravurile, atât de viciate ale incestuosului Irod şi ale diabolicei lui soţii (cumnate!) – fapt care i-a adus, vai! pedeapsă cumplită. Dar nici martiriul, purtător de sfinţenie!
Toate aceste acuze sunt, de fapt, aduse, spune Adrian Botez, „în calitatea mea de smerit, dar încă neadormit mădular al BOR.”
Dacă ar exista mai multe „glasuri tari” ca şi al acestui creştin, prin faptă, şi nu prin imitaţie grotescă, doar pentru a salva aparenţele, dacă, aşa cum a spus Adrian Botez s-ar uni mai multe „ruguri” cu flacără vie spre cer, dar şi cu limbile arzătoare spre pământ, poate că ar curăţa (şi aurul este purificat prin foc), atunci, lumea ar deveni mai suportabilă.
Într-un film vizionat demult (Gara Centrală) am reţinut următoarea replică: „Cel mai mare rău pe care poate să-l facă omul, este să nu facă bine.
Seria se eseuri politico-teologice şi spirituale, continuă cu altul, numit – cu titlul şocant – „Masonii aleg Patriarh românilor…???!!!” – şi este la fel de vehement, dezvăluind realităţi ascunse, bazate pe o documentare serioasă şi mai ales, minuţioasă, pe fundalul unei culturi enciclopedice solide, şi este fără afirmaţii gratuite, asumându-şi întreaga responsabilitate a cuvântului pronunţat ori scris.
Şi articolul începe cu o anatemă dată de Sfântul Sinod la Constantinopol în 1724 – împotriva dezertorilor de la Credinţa Ortodoxiei.
Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor Bisericii, şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte oi râioase şi mădulare putrede.”
Apare în text, de mai multe ori cuvântul „trădare”, scris adesea cu majuscule, începând de la trădarea lui Iuda, sunt înfierate „înnoirile Franc-Masoneriei, care a propus, întâi, un pseudo-cult, pe bazele unei/unui sinergii/sincretism a religiilor păgâne („eterodoxia” despre care face vorbire Sfântul Sinod de la Constantinopol…), numind zeitatea supremă „Marele Arhitect” (deh, masonii revendicându-se de la medievalii ziditori/arhitecţi de catedrale…), pentru ca, în secolul XX, să inventeze New Age”.
Autorul aminteşte ANATHEMA asupra Franc-Masoneriei, dată de BOR în 1937 şi înşiruie motivele temeinice şi principala acuză pentru această Anathemă – care p&ˆnă în prezent n-a fost ridicată oficial sau neoficial de către BOR.
Adrian Botez subliniază faptul că BOR, acestor franc-masoni care nu vor să părăsească lojile, „le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti (s.a.: EXACT CEEA CE NE INTERESAZĂ ASTĂZI, 2007!!!)”.
Pornind de aici – Adrian Botez leagă tristul eveniment al plecării la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist, „un vajnic apărător al Ortodoxiei şi al cauzei românismului…” – de alegerea noului Patriarh al BOR.
În continuare, autorul - care se consideră: „o oarecare voce” – după propria mărturisire, face un apel la creştinii adevăraţi, să se alăture:
„1) protestului nostru, în contra intruziunii Franc-Masoneriei în Soarta BOR.(…)”
„În felul acesta, tragem nădejde că Sfântul Duh va avea îndemn să se pogoare asupra unei adunări, cuvântate de toate vestigiile Întunericului…şi că Noul Patriarh al României – va fi, cu adevărat, alesul lui Dumnezeu, pentru Neamul Românilor…”
O adevărată poziţie creştinească, aidoma celei a primilor creştini, care-şi apărau cu propria lor viaţă apartenenţa la Hristos şi care, se ştie cum au fost prigoniţi şi au sfârşit martirizaţi.
Autorul se referă la originea, funcţionarea şi obiectivele uneia dintre cele mai influente organizaţii din lume: „Opus Dei”.
În faţa urgiilor contemporane, Adrian Botez are următoarea poziţie:
„(…) Străbunicii noştri se trăgeau, pe timpul urgiilor, al năvălirilor de tot felul de lifte, în munţii înalţi şi-n codrii merei. Noi ne vom trage în umbra de ocrotire a lui Dumnezeu, şi-n vârful Rugăciunii noastre - Scară către Cer…” pentru ca imediat să adreseze îndemnul: „Neam Românesc, prăbuşeşte-te în fără de răgaz Rugăciune, Rugă aprinsă cât să topească recile lespezi ale bisericuţelor şi mânăstirilor, cu sfinţi răbdători şi martiri pe pereţi şi catapetesme!!!” („Românii rămân orfani de Patriarh, numai cu Dumnezeu…”).
Într-un text următor, Adrian Botez îi face un portret spiritual Î.P.S. Pimen al Sucevei şi Bucovinei, despre care dă mărturie:
„Declar, în numele Bucovinei care m-a născut, că, pentru noi, bucovinenii, al nostru Vlădică Pimen este cât şi un sfânt, plutind ca un abur de Duh, pe deasupra pământului acesta plin de reptile umane…” („Şi?...”)
Iar în încheierea discursului său, spune: „(…)pentru Vlădicii noştri aflaţi în toiul de dumnezeiască lucrare, noi tot vom îngenunchea în faţa lor şi le vom săruta sfinţitele lor mânuri, prin care Duhul Sfânt îşi împlineşte treaba cea de obşte, asupra Neamului Românesc…”(„Şi?...”).
Adrian Botez îşi exprimă impresiile de la „Cea de-a Treia Adunare Ecumenică Europeană, de la Sibiu” – în articolul: „Ecumenism, New Age-isto-Manelist ,  la Sibiusau Hristos, Baba şi Mitraliera”.
Comentator pertinent al editorialelor diferitelor ziare, Adrian Botez îşi exprimă părerea, direct, fără menajamente, ca un bun român, apărător al valorilor tradiţionale materiale şi spirituale.
Într-un text admirabil, Adrian Botez îl evocă pe „Vlădica Antonie –şi modelul non-utopic al societăţii mântuite.” (Viaţa pusă în slujba trăirii de libertate – „Duh Comunitar” şi Tradiţie Ortodoxă).
Autorul aminteşte lucrările Î.P.S.S. Mitropolitul ANTONIE, de largă suflare patriotică, despre lupta de veacuri a ardelenilor, sub ocupaţie străină”, şi mărturiseşte: „”eu ţin, pe birou şi aproape de inimă, slova luminată  tot a celui mai omenesc tratat despre viaţa/trăirea autentic ortodoxă: Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă.”
Şi, continuă Adrian Botez, admirabila evocare: „Pentru Vlădica ANTONIE – CHILIA devine o instituţie spirituală, prin care se realizează adevărata cunoaştere a Luminii Dumnezeieşti: „Chilia îi va da regula. Adică meditaţia, cunoaşterea de sine, propria măsură.”
Adrian Botez încheie portretul înaltului ierarh cu aceste cuvinte:
O vorbă doar ne mai îngăduim: Dacă Dostoievschi a formulat atât de dramatic Adevărul-Soluţie Ontică a Umanităţii – DUHUL COMUNITAR HRISTIC!!! – cel mai bun tălmăcitor şi hermeneut/apostol/ evanghelist al dramatismului genialului rus, este, totuşi strălucitul teolog român ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. Datorită lui, cărturarului de frunte, al Neamului Românesc Istoric – Neamul Metafizic (cel Adevărat/Autentic, dar, încă, nevăzut pentru ochii profani) va deveni, mai repede cu un ceas ( sau, poate, chiar cu o epocă…) – O EPIFANIE, în curs de a deveni „hierofanie”: O realitate sacralizată.”
În Capitolul al 2-lea, intitulat Patrie şi Neam Metafizic – Adrian Botez începe cu eseul: „Misiune şi Neam Metafizic”.
Chiar de la primele rânduri, Adrian Botez precizează: „Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul Tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/ recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi Chipul din Omenire. (…) Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant…- căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…”
Deosebit de interesante meditaţii şi dizertaţii filosofice în acest capitol şi, îndeobşte, în întreaga carte!
Iată ce frumos spune, la începutul acestui eseu, Adrian Botez:
Eu nu îmi permit să fiu superficialo-condescendent, precum majoritatea „olimpienilor” noştri critici… - faţă de spirite majore româneşti, precum AMINUL-EMINESCU, şi, bineînţeles, nici faţă de spirite influenţate misionar (conştient sau inconştient…) de acesta &‐ precum Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Brâncuşi, Enescu, Nicolae Paulescu, Odobleja etc. – adică, faţă de cei rămaşi TOTAL (şi manifest!) fideli iniţierii întru Misiunea Neamului Metafizic Românesc!!!
Doresc ca românii să-şi vadă geniile „plimbându-se” prin Grădina Arheilor…”
Şi – îşi continuă defilarea de gând Adrian Botez: „După opinia mea, păcatul cel mai mare al românilor este că refuză să-şi asume şi priceapă corect MIORIŢA DUMNEZEIASCĂ!!! După care urmează păcatul nostru de moarte, prin non-repunerea, în demnitate supremă, a celui ce este însăşi esenţialitatea Logos.ului Românesc: Aminul Eminescu!!!”
Aşa cum se folosea ilustrul Cezar Ivănescu de amfilade la capăt şi la final de vers, aşa se sprijină Adrian Botez de treimea semnelor de mirare, alăturate celor de interogaţie, pentru a-şi sublinia intenţia de gând şi cuvânt şi a-şi exprima nedumerirea, (prea puţin încântarea!), indignarea şi întreaga cohortă a simţămintelor umane, legate de spirit şi trup, de tot ceea se întâmplă în preajmă.
În continuare, autorul dezvoltă şi explică anumite elemente semantice în lirica eminesciană: vijelia, apa - sub diferitele ei chipuri, aerul, stânca şi stejarul, binomul popor-stejar sacru, etc.
Şi dacă – spune Adrian Botez – este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.
Eminescu spune clar că nu vrea, pentru neamul său „fericire”, căci, în Valea Plângerii, care este Pământul, „fericirea” înseamnă inconştienţă/ responsabilitate – ci măreţia martirajului, pentru a-şi frânge soarta, iluzorie, şi a binemerita să ajungă la soarta metafizică… Să-şi împlinească misiunea, înseamnă ori să suporte, extrem, iniţierea prin istorie – ori să dispară din planul divin!!!”
De aceea, tranşant, Adrian Botez punctează şi responsabilizează, cere socoteală, revendică: „De ce nu dăm mărturie, cu toată puterea? De ce nu ne instituim în martori pentru Neamul nostru din VECI – Neamul Metafizic Românesc (neam de înţelepţi şi buni în faţa lui Dumnezeu!) – pe care l-am întrezărit, în comportamentul lor, al părinţilor şi bunilor noştri - comportament plin defont-size: 11ptˆbdquo;1) protestului nostru, rdquo; ‐ bună cuviinţă şi credincioşie şi respect faţă de toate ale trupului şi ale Duhului???!!!”
O asemenea „ardere pe rug” cere devotament de măsură.
Adrian Botez nu e omul jumătăţilor de măsură. El se avântă cu toată fiinţa în bătălia, de dinainte pierdută, cu stihiile şi mentalităţile veacului – şi, cu măiestria câştigată în ani lungi de aplecare a condeiului peste filă,vrea să aducă în spaţiul echilibrului şi al credinţei, vrea să întoarcă la normal, muzica infinită a Cuvântului, a cărţilor – acordată la diapazonul divin.
De aceea este peste măsură de revoltat, când alţii închid ochii şi nu se implică. El este implicat efectiv şi afectiv în acest război psihologic cu răul, hotărât să-şi cheltuiască întreg arsenalul pentru o cauză cât se poate de onorabilă: propăşirea Neamului său Metafizic! Acestea sunt probele supreme ale mărturiei dragostei sale de Ţară şi Neam, într-un timp în care, cei mai mulţi o scot la mezat ori o vând de-a dreptul, pentru 30 de arginţi, aşa cum a fost vândut Mântuitorul.
Ori ne înţelegem misiunea de Candelă Veşnic Nestinsă, pentru toate neamurile (cele care, deja, tremură de groază, în întuneric şi cată să vadă unde a mai lăsat Dumnezeu lumină, pe Pământ, pentru a reaprinde…lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…) ori dispăream din arena istoriei iniţiatice, din planul vast al dumnezeirii – şi alt Neam va fi desemnat de Dumnezeu drept Candelă a Lumii!!!”– strigă Adrian Botez, parcă dând un ultimatum întregii omeniri.
O asemenea statură spirituală nu mai are nevoie de sprijin. Căci, rădăcinile, deşi în pământ, mâinile ridicate spre Înalt, privirile la Cel ce nu poate fi privit, Adrian Botez se înalţă cu mult deasupra opiniei comune, care încă b&ˆjbâind prin întuneric şi agăţată cu putere de tot ce e contingent, trăieşte de parcă n-ar trebui să moară niciodată.
Conştiinţele laxe, călduţe, nu intră în graţia lui Adrian Botez, aşa cum nici în gura lui Dumnezeu, „cei călduţi”, care vor fi scuipaţi deîndată afară.
Ar fi de-a dreptul imposibil să cităm tot ce e interesant în cartea Domnului Adrian Botez, fiindcă TOTUL ESTE INTERESANT, şi ar trebui reprodus în întregime. Cu jindul că nu putem sublinia mai multe aspecte, ne mărginim a puncta, principalele teme dezbătute de Domnia sa în această carte de excepţie.
Structurată în 7 capitole, vizând probleme de  Religie (1); Patrie şi Neam Metafizic (2); Învăţământ şi Cultură (3); Sociale (4); Mari probleme spirituale, naţionale şi internaţionale (5); Problema aromânilor; Trecut, prezent, viitor şi…soluţii de continuitate (7) şi încheiată cu Concluzii”  şi o Postfaţă pertinentă,alcătuită de Dl. Artur Silvestri, cartea „Ruguri. România sub asediu” – a Domnului Adrian Botez este un document de o importanţă excepţională, o analiză la sânge a principalelor probleme economice, politice, morale, spirituale, care frământă şi ard în societatea românească contemporană şi în lumea întreagă. Foarte bine documentat şi erudit de înaltă ţinută, cu o statură morală desăvârşită, Dl. Adrian Botez vorbeşte „la obiect”, clar, răspicat, fără grimase, fără măşti, dar şi fără înflorituri de prisos, patriotarde, în stare să stoarcă lacrimi de crocodil din ochii orbi ai contemporanilor. El radiografiază, aşa cum am subliniat, starea Naţiunii, a Neamului Românesc în care se vede, se simte că e implicat şi mistuit de o patimă devoratoare. Dacă ar fi să-i găsim un echivalent, acesta ar fi gânditorul creştin Petre Ţuţea, cel care îşi împărţea dragostea şi devotamentul „Între Dumnezeu şi neamul meu”.
El atinge probleme de importanţă vitală pentru naţiune -, aşa cum am văzut dar şi, Reflecţii asupra învăţământului românesc şi mondial contemporan; despre Şcoala românească şi democraţia – (un fel de anchetă pertinentă); probleme privitoare la Apariţia, în şcolile României a manualelor alternative); adevărate pamflete despre „Creştinii musulmani” – zburdălniciile „gays”-lor şi alte halimale româno-europeano-mondiale/ mondialiceşte – text subintitulat; „roman în trei capitole…şi cu epilog…”; despre Dezintegrarea cultural-spirituală…şi nu doar a românilor! Apoi, probleme sociale despre „Capitalism+Proprietate cu orice preţ= Crimă!!!” – iată ce ecuaţie sinistră!, despre „Ţigănirea de bună voie a românilor…şi satul românesc contemporan” – pamflet amar foarte documentat; despre „agresiunea mondială asupra tinerilor, în secolul XX, continuare în XXI (spicuind declaraţiile unor celebrităţi mondiale); urmează Marile probleme spirituale Naţionale şi Internaţionale, cu referire la: „Memorie românească” şi „Ţinutul/ Ţara Secuilor”,  apoi,un eseu-pamflet intitulat „Împotriva cumanizării” prin dl. Djuvara; despre „Circul de Stat” şi A patra Romă – sau Sinteze apocaliptice!!!” despre „Trădări mari, trădări mici…”; Despre caiafele mondial/mondialiste”,  probleme cu implicaţii politico-sociale: „Ce lipseşte Raportului Tismăneanu...”, apoi, „Epoci şi manipulări”; „Despre cine şi despre ce n-are voie să scrie ziaristul de azi…” Despre „Mercenarii români” – cărora li se mai pregătesc…încă multe şi binecuvântate bucurii!!!; „Cum poţi deveni antisemit”; Despre românii şi „gazdele” europene , cu alte cuvinte, după expresia ironică a domniei sale, „O lume nebună, nebună…şi ucigaşă din faşă!!!”
Adrian Botez se adânceşte în „Problema aromânilor” – aceşti „fraţi di mumă şi di-un tată”; despre istoria lor   şi despre personalitatea unui titan aromân: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU, veşti despre „asasinate în modernitate”…(„aromânii, sub politica grecilor contemporani…”).
În sfârşit, în ultimul capitol Adrian Botez vorbeşte despre „Necesitatea „toleranţei zero” (faţă de atacurile anti-spirituale/anti-identitare) – autentica „toleranţă”!!!”
Iar în concluzie atinge problema cheie: Necesitatea reperului moral-social stabil: DIVINITATEA.
Conferind relief sonor cuvântului obişnuit, comun, ori, dimpotrivă, prin accentuarea tăcerii, a unei silabe, a unei nuanţe, cu un profesionalism care nu poate fi pus la îndoială, Dl. Adrian Botez îşi pune de fapt, pe tavă, propriile trăiri, propriul suflet, la discreţia devoratorilor de suflete. Însă pentru Domnia sa, nu contează, de vreme ce are pe deplin conştiinţa actului împlinit.
Adrian Botez este un strălucit scriitor ANGAJAT, pus în slujba patriei, fără rezerve. A Patriei şi a Neamului său. El nu-şi îngăduie scrieri superflue, de moment sau pentru simpla distracţie, despre subiecte care să capete reiting, nici nu-l interesează aşa ceva, nici de departe. Şi cred că nici n-ar putea, chiar dacă s-ar strădui, să fie în trend.
El arde pe rugul iubirii de Dumnezeu şi de ţară, suferă până la kenoza de sine pentru orice ofensă i se aduce, de către români sau străini, e în stare să se ia (la figurat!) de gât cu denigratorii ei şi îşi aşează ca un blazon, ori ca pe o diademă  pe frunte, această suferinţă-luptă continuă-mistuire până la cenuşă, pentru cauza românească pentru „ŢINTA FINALĂ A SUFERINŢEI  IDEALE!!!
Scriitor serios, responsabil întru totul asupra afirmaţiilor sale, Adrian Botez doreşte, prin cartea „Ruguri. România sub asediu”, să tragă semnalul de alarmă, spre trezvie spirituală, să aprindă becul roşu (ori rugul-de-sine), pentru ca românii să se deştepte din starea de lâncezire, buimăceală, confuzie, letargie spirituală, să ia atitudine, să facă atât cât mai pot – cea ce trebuie ca să nu dispărem definitiv ca naţiune, de pe harta lumii.
Cât plăteşte pentru această implicare directă şi totală în miezul de foc al problemelor stringente, se vede: e singularizat, marginalizat, lăsat să propovăduiască în pustiu.
Dar, poate că spusele Domniei sale vor găsi, într-o zi, pământ reavăn, şi, precum seminţele sănătoase, mustoase, vor încolţi, vor creşte, vor înflori şi vor da rod, la rându-le.
Ceea ce îi dorim din toată inima.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Cezarina Adamescu (Galaţi)

TIBERIU CUNIA – 64 ANI PETRECUŢI ÎN EXIL,
O CARIERĂ STRĂLUCITĂ ŞI UN PREMIU „VON HUMBOLDT”
Preocupările din ultima vreme referitoare la viaţa românilor care au părăsit România imediat după instaurarea regimului comunist, constituind fără îndoială primul val de refugiaţi politic declanşat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informaţii interesante şi la identificarea unor persoane cu istorii de viaţă palpitante. Destăinuirile lui nea Mitică Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viaţa şi activitatea contemporanilor săi, a celor care asemeni lui au avut tăria să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului.
Aşa am reuşit să intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârstă de 85 de ani domnul Cunia vieţuieşte în statul New York şi încă mai are preocupări care-l onorează. Este interesant de urmărit ascensiunea unui om pasionat de ştiinţă şi nu numai, spre o carieră încununată de realizări impresionante, dar şi de cunoscut preocupările sale curente, privind păstrarea şi conservarea culturii şi limbii neamului său, aromânii.
64 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasă, presărată cu temeri şi inedit, cu întristare şi exaltare, cu reuşite şi eşecuri s-au scurs într-o manieră în care, optimistul şi temerarul luptător a ieşit învingător în faţa tuturor piedicilor.
Dumitru Sinu are ocazia să-l cunoască pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul său spre libertate şi împlinire urmând o traiectorie comună, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. Şi astăzi cei doi păstrează legătura şi îşi deapănă la telefon mai ales, ore în şir, amintirile...
Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Drumul către împlinire profesională nu a fost simplu, a necesitat muncă, dăruire, sacrificiu şi rigurozitate, dar toate acestea nu aveau şanse de reuşită dacă nu erau făcute cu pasiune şi seriozitate.
Primii 22 de ani...
S-a născut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni după naşterea sa, familia lui părăseşte Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astăzi), unde rămân până în 1940, când soarta le deschide drumul către Constanţa. După studiile primare şi gimnaziale pe care le absolvă la Bazargic, urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.
Fiu de învăţător de oraş şi în acelaşi timp al unui neam cu o istorie zbuciumată, aparţine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntaş (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultură - pe-atunci parte integrantă a Politehnicii bucureştene -, nu-i aduce decât necazuri. Încă din 1946 când îşi începe studiile universitare, se raliază mişcării de rezistenţă anticomuniste, oripilat de alegerea sa injustă, în lipsă şi fără a-şi depune vreo candidatură, în structura de conducere a Uniunii Naţionale a Studenţilor Români, organism controlat în totalitate de către comunişti. Refuză categoric funcţia şi devine un înfocat luptător anticomunist: prin structura sa şi prin apartenenţa la neamul aromânesc, fiind în plus şi-un „răzvrătit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezidă în urmărirea de către securitate a fiecărei mişcări pe care o face.
Prigoana comunistă îl determină ca după 15 mai 1948, când au început arestările masive în rândurile studenţilor, să se ascundă pentru o perioadă în Bucureşti, pe la diverse rude sau prieteni ai săi şi-ai familiei. Are curajul să se prezinte la două examene din sesiunea din vară a anului II universitar, după care se ascunde în munţii Arefului, în Argeş, o scurtă perioadă. Cum securitatea avea peste tot informatori şi se făceau descinderi şi arestări în masă, precauţia, flerul şi, de ce nu, şansa îl direcţionează din nou spre Bucureşti, unde-şi pregăteşte de această dată plecarea peste graniţă. Grupul de studenţi din care face parte alături de Genu (Eugen) Ştefănescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni şi ortaci de pribegie ai lui nea Mitică Sinu) şi Tiberiu Ionescu, toţi colegi de facultate şi prieteni nedespărţiţi, plănuise să treacă la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunărea înot. Tiberiu Cunia însă nu ştia să înoate şi cu toate că prietenii săi încercaseră să-l pregătească, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând graniţa prin Banat, sprijinit de oamenii rezistenţei.
Nesiguranţa vieţii ultimilor ani petrecuţi în ţară era urmată de-acum de un alt fel de nesiguranţă, pentru că perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor şi al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fără ezitare. Norocul îşi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însă Tiberiu Cunia a avut principii de viaţă bine determinate şi fundamentate cu precizie de matematician, pe logică. Toate acţiunile sale şi reuşitele lor au avut un important suport în exerciţiul de voinţă şi acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. Şi-a dorit o altfel de viaţă, şi-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa strălucită şi l-a plăsmuit şi a luptat pentru a-şi realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele acţiunilor mele fără să mă plâng. Ceea ce nu poţi schimba trebuie să accepţi. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adică liniştea sufletească. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vieţii, am încercat să le schimb. În aceasta constă voinţa omului”.
Începuturile exilului şi supliciile lui în Iugoslavia
Începutul anilor de pribegie se află sub sceptrul unor elemente de gândire logică, care l-au ajutat să pătrundă încrezător în universul unei altfel de lumi, să înceapă lupta pentru o altfel de viaţă, pe care şi-a dorit-o, şi-acum avea posibilitatea să construiască, piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, edificiul spre care ţintea.
În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece şase luni, în diferite lagăre de concentrare şi de muncă forţată.
După o perioadă scurtă de detenţie la închisoare la Vârşeţ şi Biserica Albă, a ajuns în lagărul de concentrare de la Kovacica, de unde după aproximativ o săptămână a fost trimis cu un grup la muncă, în minele de cărbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – care reuşiseră să treacă Dunărea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagăr de muncă).
Deşi condiţiile de lucru şi traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflaţi acolo se gândea la o modalitate de evadare şi de urmare a drumului ce avea să-i conducă spre prosperitate. „Oficialităţile iugoslave se purtau ca nişte comunişti veritabili, convinşi” – relatează profesorul Cunia, pentru că de-abia italienii şi francezii i-au considerat pe refugiaţii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanţi ai comunismului.
Tiberiu Cunia reuşeşte să evadeze, împreună cu câţiva colegi, dar sunt prinşi şi închişi la Tuzla.
După o lună au fost mutaţi în Voivodina, aproape de graniţa cu România, la Zrenianin. Şederea la Zrenianin a fost mai lejeră, ziua se puteau plimba în interiorul lagărului, puteau socializa, se puteau cunoaşte mai bine. În lagărul de la Zrenianin cunoscuse o seamă de oameni luminaţi, aproape de care timpul a trecut mai uşor şi o oază de cultură regăsită în prezenţa unor persoane speciale, i-au făcut viaţa mai uşoară. Printre aceştia se numărau: unul din discipolii lui Nae Ionescu - ilustrul mentor al titanilor Noica şi Cioran - de numele căruia nu-şi aminteşte, ci doar de discuţiile pe teme filosofice pe care le avuseseră, avocatul Cristescu, cu care se ştia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Muşat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mamă în timpul Primului Război Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiaţi la graniţa cu Italia, să muncească într-o fabrică de cărămidă, la 30 de kilometri de graniţa italiană, lângă Mala Bukovica. Şansa de a pleca mai departe spre Vest capătă noi valenţe şi grupul de români face planuri de evadare.
Rămâne în aşteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o bună zi, când un lucrător de la fabrică îi ajută să părăsească lagărul: „Am pariat din nou pe şansă şi am câştigat” – accentuează domnul Cunia. După ce grănicerii iugoslavi îi deposedează de toate bunurile valoroase ce le mai deţineau, ajung pe pământul italian. Parcă cineva din umbră mânuise mersul lucrurilor aşa fel încât refugiaţii să poată trece „bariera roşie” spre lumea liberă. Să fi fost o comandă politică a sârbilor? Să fi fost o condiţie pusă de Occident lui Tito? Nu se ştia, important era faptul că pentru prima dată după şase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia şi camarazii săi se simţeau liberi cu-adevărat.
Însă, pentru fatalistul Cunia începea o perioadă care stătea sub semnul unei întrebări fireşti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Dacă nu mă temusem de spaimele vieţii de lagăr, îţi dai seama că acum, cu atât mai puţin, astfel de întrebări m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalistă, mă pregăteam să înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, deşi ştiam că multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”
Drumul spre vest: Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino)
Se ştia în cercurile intelectualităţii româneşti din diaspora că Franţa este idealul occidental pentru desăvârşirea studiilor multora dintre refugiaţii acelor timpuri. Şase luni de viaţă în lagărele iugoslave fuseseră şi pentru Tiberiu Cunia prilej de meditaţie, atât cât se putea medita în acele condiţii de incertitudine, pentru făurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era făcut: scăpase de Iugoslavia şi ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poartă deschisă spre viitor.
În Italia trece succesiv prin mai multe lagăre, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lângă Roma şi, în fine, la Grugliasco, lângă Torino. Era împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu făcând parte din alt lot. Profesorul Cunia îşi aminteşte acest episod: „Într-o seară, împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberică Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceză; eu eram cu o mandolină în mână, ca să arătăm cumva, că suntem turişti – mandolină pe care o cumpărasem în Italia, la Trieste, cu banii primiţi de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observaţie fără să fim luaţi în seamă, şi, peste munţi, urmând tot timpul direcţia spre vest, am ajuns la o şosea, în Franţa. Hălăduiam pe prima şosea franceză din viaţa noastră, în căutarea unei direcţii”...
Franţa – probă de minte, inimă şi... noroc!
Ajunseseră în Franţa, se simţeau şi mai liberi decât până atunci. Speranţele tinerilor studenţi români atingeau acum alte valenţe pentru că ştiau ce doresc, îşi cunoşteau potenţa intelectuală şi doreau, mai mult ca orice, să reuşească. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare după ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câştigă simpatia grănicerilor şi poliţiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar şi cu o adresă unde puteau găsi sprijin în capitala franceză, urcă în primul tren spre „oraşul luminilor”, făurindu-şi planuri măreţe pentru un nou început.
După două săptămâni petrecute în condiţii insalubre, alături de „cloşarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperiş deasupra capului şi masa asigurate, tinerii au fost mutaţi din căminul aparţinând „Armatei Salvării” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franţa -, într-un alt gen de cămin, cu condiţii mult mai omeneşti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) şi au stat până la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceză, au fost înscrişi la scurt timp la facultatea de la Nancy şi au beneficiat de bursă – norocul a fost de partea lor, pentru că era în valabilitate o înţelegere între Franţa şi România, anterioară venirii comuniştilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit număr de burse de studii tinerilor eminenţi. „România care ne alungase şi ne obligase să trecem printr-un teribil purgatoriu, ţara care, dacă am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu cătuşele pregătite – acum, ajunşi departe de ea şi împotriva voinţei sale, ne-a ajutat involuntar” – menţionează Tiberiu Cunia în amintirile sale.
Cu bune şi cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenţi ai Şcolii Superioare de la Nancy au ocazia să întâlnească pe parcursul celor doi ani petrecuţi între Nancy şi Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupaţi în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiaţi etc. Nu vreau să vorbesc despre dezbinările şi luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburările ocazionate de căsătoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu şi oficiată la Paris de către parohul Martinian Ivanovici, ci despre relaţiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncuşi, Prinţul Nicolae, politicienii Negruţi şi Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucureşti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasă), comandantul legionar Vasile Iasinschi şi mulţi, mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc...”. Tot la Paris se întâlneşte cu nume de seamă ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână.
Dar în această perioadă are loc un incident care-i lasă un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat şi la Nancy. Cei patru studenţi „forestieri” români – pentru că la câteva săptămâni după ce Tiberiu Cunia, Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu ajunseseră la Paris, a apărut şi fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despărţiseră în Iugoslavia -, bucuroşi că fuseseră prezenţi la lansare, l-au căutat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidcă un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însă n-a vrut să stea de vorbă cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf şi asta a fost tot: „...Te duci la cineva cu dragoste şi te vezi respins! Ne-a lăsat un gol în suflet. Noi, refugiaţii români dezvoltaserăm în Franţa un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamăgit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care trăiseră cu el împreună mai mult timp, că după ce devenise celebru Gheorghiu se ferea să-i mai vadă...”
Student la Nancy
 „Aşa cum n-am întrebat destinul de ce mă persecută, la fel nu-l întrebam nici de ce mă ajută. Luam lucrurile aşa cum erau. Ştiam că viaţa mea va fi plină de situaţii necunoscute şi-mi propusesem să nu cheltuiesc energie gândindu-mă la ceea ce nu exista încă. Eram însă în permanenţă pregătit să răspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricărei situaţii. Dacă nu primeam bursă? Ei bine, nu ştiu acum ce aş fi făcut, dar precis că nu m-aş fi speriat. Aş fi căutat o soluţie şi în mod cert aş fi găsit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai săi, când devenise student bursier al Şcolii Superioare din Nancy!
Student la Şcoala Superioară din Nancy, tânăr, optimist, liber şi dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era conştient de şansa pe care o avusese dar la fel de bine ştia că drumul spre desăvârşire profesională nu va fi uşor. Depăşeşte cu abilitate greutăţile privitoare la limba franceză, pe care o ştia binişor dar nu-i cunoştea expresiile idiomatice. Nu-i este uşor să-şi ia cursurile pentru că la vremea aceea nu se găseau sub formă tipărită, fiind nevoit să copieze, seară de seară, cursurile de la colegii francezi.
Vacanţele, fiind necuprinse în renta bursieră, era nevoit să lucreze pentru a avea din ce trăi, şi astfel după primul an, în vara lui 1950 lucra lângă Biarritz la o fabrică de cherestea, împreună cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuală a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utilă această practică, direct în producţie. Şi importanţa acestor ani petrecuţi în şcoala franceză de silvicultură s-a simţit mai târziu, după ajungerea în Canada. Astăzi câţi studenţi gândesc, oare, aşa? Şi câţi efectuează o astfel de practică şi nu duc la facultate doar dovada scrisă a trecerii lor printr-o fabrică, ajungând ingineri fără ca măcar să ştie ce este acela un fierăstrău?
După al doilea an de studii şi o lună de turnee prin marile păduri franceze, Tiberiu Cunia îşi ia examenele de absolvire şi, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. Şansa, într-adevăr, fusese de partea lui şi de această dată!
La răscruce de drumuri: „Alea jacta est!”
Odată revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la găsirea unui loc de muncă. În domeniul forestier, Franţa îi oferea prea puţine variante, ştiuse de la bun început că aici va putea studia şi mai puţin se gândise să rămână pentru a munci. Era un om liber, cetăţean al lumii, cum îi plăcea să spună şi era momentul să-şi aleagă drumul spre o carieră.
Împreună cu colegii săi, se orientează spre FAO, forul internaţional care repartiza specialiştii din întreaga lume, spre ţări mai puţin dezvoltate. Depun documentele necesare şi în final se hotărăsc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia şi Eugen Ştefănescu pleacă spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu rămâne în Franţa, dar nu va practica niciodată silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prosperă şi, mai târziu, fiind căsătorit cu o elveţiancă, se mută în Elveţia, unde trăieşte şi azi.
Uneori, în viaţă apar momente în care trebuie să iei deciziile rapid, fără să te gândeşti prea mult la urmări. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obţinerea unui loc de muncă şi între timp auzise că americanii înfiinţaseră la Strasbourg o universitate pentru studenţii refugiaţi din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar şi avea toate aprobările pentru emigrare, primeşte şi de la Strasbourg înştiinţarea că este acceptat cu bursă. Din nou se afla într-un moment de răscruce: de unde să ştie care-ar fi fost decizia corectă?
 „De multe ori mă întreb care mi-ar fi fost viitorul, dacă acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viaţa, căsătoria, copiii, totul... Am plecat spre Canada şi nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! - cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”
Canadian International Paper Co: „Te angajăm, dar trebuie să începi de jos!”
Iată cum a fost întâmpinat tânărul Cunia în prima zi de muncă la Canadian International Paper Co! Nu era o problemă, era obişnuit de-acum cu sistemul occidental şi ştia că este doar o perioadă de provizorat, necesară pentru ca angajatorul să se edifice asupra capacităţii sale intelectuale şi profesionale.
Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care ţinuse legătura. Şocurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pământ nord-american. „De la Halifax, am luat trenul până la Montreal unde, la gară, ne aşteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu că vreau să mergem întâi la poliţie, să mă înregistrez. El a râs şi mi-a spus: Ce poliţie? Aici eşti în America, unde oamenii nu se prezintă la poliţie şi n-au nici măcar un buletin de identitate!”
A urmat o perioadă de căutări pentru a găsi un loc de muncă în domeniul pentru care se pregătise, depunându-şi curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-şi asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Până şi-a făcut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul... Cum optimismul şi încrederea nu l-au părăsit niciodată, iată că norocul îi vine în ajutor şi este angajat la sucursala canadiană a uneia dintre cele mai mari companii de celuloză şi hârtie de pe continentul american şi chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co.
Pionieratul în compania în care va munci mulţi ani de-acum înainte (1951-1968) şi-l face în pădurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-măsurător. Aici începe să înveţe limba engleză şi dupa 6 luni se descurcă chiar bine. Din vara lui 1952 - prima sa vară canadiană, este transferat la un turn de observaţie contra incendiilor, după ce în prealabil făcuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipă cu prietenul şi colegul său, Eugen Ştefănescu: „A fost o perioadă greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru că ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru că lunile petrecute la turn au fost luni de linişte sufletească, de reculegere, de meditaţie într-un mediu atrăgător, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încărcată din Europa, de consecinţele marelui război. Singura legătură cu civilizaţia era un telefon de pădure (nu-mi aduc aminte să fi avut şi un radio!) şi odată pe lună, un drum de-o zi întreagă, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în pădurile canadiene urcă o treaptă profesională şi devine asistent-verificator.
Muncea cu conştiinciozitate dar se săturase de plafonare, pentru că tânărul inginer ştia că poate mai mult. Îşi argumentează în faţa conducerii nemulţumirea şi susţine ideea că poate mai mult. Iniţiativa dă roade şi este repartizat pentru a face studii de producţie, pe teren, în pădurile canadiene.
Studii de producţie, statistici forestiere şi cercetări operaţionale
Perioada care urmează în viaţa domnului Tiberiu Cunia este una de muncă asiduă, de studiu efectuat pe teren, de calcule şi analize cărora le găseşte rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascuţimea minţii şi înclinaţia nativă spre matematică, reuşind să promoveze ideile sale la nivelul companiei şi să îşi aducă o contribuţie substanţială la cercetările de producţie. Reuşita testărilor efectuate în cadrul staţiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obţinute, seriozitatea şi ambiţia tânărului inginer Cunia vor duce la următorul pas în carieră, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal.
Cercetările sale, susţinute şi de un mediu de muncă adecvat – pentru că are şansa să lucreze cu un şef excepţional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridică enorm cota profesională. Publică articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetărilor, participă la simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, ţine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultură şi cercetărilor operaţionale, în faţa colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar şi a specialiştilor din afara companiei. Se specializează şi în domeniul informaticii - era perioada în care apăruseră IBM-urile şi implementarea noilor tehnologii era iminentă. Cu înclinaţii certe spre matematică şi logică, urmează cursurile facultăţii de matematică la Universitatea McGill de la Montreal unde îşi ia şi masteratul.
După o perioadă de muncă asiduă şi studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanţă şi merge în Europa.
Vacanţă în care m-am căsătorit
Pleacă la Paris unde avea foarte mulţi prieteni şi apoi la Viena, la fratele său, Taşcu, pe care nu-l văzuse de 16 ani, din 1941, când acesta părăsise România, cu destinaţia Germania.
 La Paris este întâmpinat cu bucurie de către comunitatea aromână. Doarme în prima noapte la prietenul său, Demostene Nacu, unde o cunoaşte pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venită la Paris să-şi ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeşte la căsătorie, dar pe parcursul şederii la Paris prietenii îl sfătuiesc că ar fi cazul să-şi întemeieze şi el o familie. Fiind o fată bună, cunoscută de toţi prietenii lui, o aromâncă cinstită şi demnă, dedicată familiei, Tiberiu Cunia se hotărăşte şi o cere în căsătorie, imediat după întoarcerea de la fratele său.
Totul se întâmplă cu repeziciune, fără a mai exista timp fizic pentru declaraţii de dragoste şi preambuluri, şi Florica este cerută de soţie de la cumnatul său, Demostene Nacu. Acceptă fără ezitare să-i devină parteneră de viaţă: „...am făcut căsătoria civilă întâi, la primăria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineaţă. Duminica a fost oficiată căsătoria religioasă la biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais. Am făcut o nuntă mare, fiindcă aveam mulţi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o săptămână la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.”
După acestă vacanţă, prelungită cu o săptămână şi având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreună cu tânăra sa soţie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetărilor şi studiilor de care era legat atât de mult.
Un profesionist pentru care doctoratul nu contează
Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare şi studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-şi completa cunoştinţele în matematici avansate şi statistici. Anul III şi următorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat.
Evenimente neprevăzute, independente de voinţa domnului Cunia, aduc însă o răsturnare de situaţie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însă îi moare îndrumătorul de lucrare, ba mai mult, îi pleacă şi profesorul de statistică din cadrul universităţii Mc Gill, unde studia. Erau puţine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci şi pentru a continua trebuia fie să schimbe tema de doctorat, fie să se transfere la o altă universitate.
Alege varianta a doua şi reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sorţii face ca şi pofesorul cu care studia aici să plece pentru doi ani la Sorbona, în Franţa: a rămas din nou fără profesor îndrumător. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toată viaţa am avut un defect: nu am fost ambiţios. Nu mă interesa doctoratul în sine. Mă dusesem la universitate să învăţ. Şi s-a întâmplat bine, pentru că am învăţat şi baza teoretică, şi cea a aplicaţiei în domeniul în care mă consacrasem. Am promis la universitate că la întoarcerea profesorului de la Sorbona, mă voi apuca de teză” – dar n-a mai făcut-o niciodată.
Statistician desăvârşit, cercetător de seamă şi descoperitor al unor metode statistice care l-au făcut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumărate articole despre inventarele forestiere şi metodele statistice de analiză, unele fiind clasificate ca nişte contribuţii majore în domeniu. Pasionat şi dedicat muncii sale, iată că inginerul român care sosise la 23 de ani pe pământ american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o poziţie privilegiată în lumea ştiinţifică forestieră din Canada, graţie inteligenţei sale şi seriozităţii cu care se implicase în muncă. Primul departament de Cecetări Operaţionale din industria forestieră din lume este înfiinţat de către Tiberiu Cunia şi şeful său, Greg Belcher, în aceeaşi perioadă.
Între 1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestieră şi cercetări operaţionale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, această etapă de viaţă profesională constituind primul său contact cu mediul universitar.
Sesiuni ştiinţifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiinţifice de prestigiu, prelegeri şi cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfacţie şi împlinire profesională. Dar nu se va opri aici, pentru că acumulările substanţiale îl îndemnau să le împărtăşească şi celor care se pregăteau pentru domeniul forestier.
„Forget the doctoral studies!” sau profesor universitar fără doctorat
Primele oferte de a îmbrăţişa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universităţi americane. Din motive personale, refuză, continuându-şi munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfacţii.
Însă acumulările masive rivalizau de departe cu ale oricărui cadru universitar. Din toate părţile veneau semnale care-i atrăgeau atenţia că o carieră universitară era următorul segment spre care trebuia să se îndrepte. Faptul că un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru alţii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalităţi ştiinţifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestieră la Universitatea din Orono-Maine - se străduiesc să-l convingă să-şi îndrepte atenţia spre catedră şi să-şi finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terţe variante. Tiberiu Cunia este însă neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universităţile la care Young intervine, pentru a-şi continua doctoratul trebuia să mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un număr considerabil de cursuri şi diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le acceptă. Şi totuşi, graţie unui concurs de împrejurări, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistenţele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discuţie, fiind asigurat că nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uită de studiile doctorale, i-a spus decanul.
Nu se putea despărţi de Montreal, de comunitatea românească de-acolo, unde avea foarte mulţi prieteni. S-ar fi simţit complet dezrădăcinat pentru că între prietenii săi români şi aromâni avea sentimentul acela de „acasă” şi nu-şi mai dorea o nouă desprindere de cei cu care se simţea „acasă”... Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile şi petrecerile lor, pentru că era un grup bine închegat, în care prietenia făcuse minuni. Îşi dorea ca urmaşii săi să poată învăţa şi franţuzeşte, şi englezeşte, dar să nu uite nici limba română, nici aromâna. Şi totuşi tentaţia exista...
După ce se sfătuieşte cu soţia şi se întâlneşte cu decanul universităţii respective, fiindu-i acceptate toate condiţiile puse - inclusiv un salariu mult peste cel al decanului - ia hotărârea de a se muta împreună cu familia la Syracuse. Întâmpină greutăţi cu obţinerea vizei, dar reuşeşte şi de această dată şi, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere faţă de data din contract, îşi începe cariera universitară. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci şi mai mult în munca de cercetare împreună cu masteranzii şi doctoranzii săi, pentru că devenise profesor universitar plin, îndrumător de masterate şi doctorate, organizator şi coordonator de acţiuni ştiinţifice în America şi în întreaga lume, paradoxal, fără a avea doctoratul.
După 30 de ani, din nou „acasă” – congresul IUFRO la Bucureşti
A făcut parte din mai multe asociaţii de forestrie şi biometrie forestieră (statistică şi cercetări operaţionale), naţionale şi internaţionale, unde a desfăşurat o activitate intensă: SAF - Society of American Foresters şi ASA - American Statistical Association din SUA şi CIF - Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internaţionale - IUFRO - International Union of Forest Research Organizations. „Numărul adunărilor şi al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a căror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internaţionale (în domeniul biometriei şi inventarelor de păduri) în mai multe ţări ale lumii”.
Astfel, organizează primul congres internaţional dedicat inventarierii forestiere naţionale, la Bucureşti. Se întâlnise cu colegii români încă din 1971, la Gainesville, şi acolo se născuse ideea de a organiza şi în România o astfel de manifestare. Cu toate greutăţile întâmpinate în perioada premergătoare desfăşurării lui, congresul a fost o reuşită. Peste 100 de participanţi de pe mapamond şi-au prezentat lucrările în faţa unei audienţe de elită, organizarea întrecând aşteptările tuturor.
„Organizarea congresului a fost foarte bună. ICAS-ul (Institutul de Cercetări Agricole şi Silvicultură) s-a întrecut pe sine însuşi”- povesteşte domnul Cunia. Atât şedinţele zilnice cât şi activităţile recreative, inclusiv excursia pe teren în pădurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile mă duceau la circumstanţele în care am plecat şi la faptul că dacă mă prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc...” – spune Tiberiu Cunia.
Relaţia Domniei Sale cu institutul român de specialitate continuă şi se intensifică după acest eveniment, deschizând specialiştilor români porţile spre ştiinţa forestieră mondială. În preajma ieşirii la pensie, dat fiind faptul că atenţia profesorului Cunia avea să se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donaţie substanţială institutului bucureştean: „Am făcut vreo 50 de pachete mari de cărţi, reviste şi alte publicaţii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, şi le-am trimis cu poşta la Bucureşti. Biblioteca ICAS-ului s-a mărit cu peste 100 de cărţi de matematici, statistici şi cercetări operaţionale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-şase reviste de specialitate şi copii după multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încăpere specială cu materialele primite de la mine, pe uşa căreia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”.
Ca dovadă a recunoştinţei pe care ştiinţa silvică românească o poartă domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârşitul şedinţei, câţiva participanţi au venit să mă felicite şi mi-au spus că, dacă nu se înşală, este pentru prima dată când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit şi despre altceva decât despre silvicultură”- Tiberiu Cunia vorbise prea puţin despre silvicultură, ci atinsese în special problema culturii şi limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de bază în anii ce vor urma.
FAO şi experienţa birmaneză
În ceea ce priveşte activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramură a Naţiunilor Unite, care asigură asistenţă şi ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii şi silviculturii ţărilor mai puţin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitată, dar a existat. Participă la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistenţei necesare înfiinţării unui institut de cercetări forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de această dată încheiat de către profesorul Cunia în nume propriu, a cărui ţintă era elaborarea unui plan eşantional pentru un nou sistem de inventar forestier naţional, bazat pe metodele moderne de statistică. A fost o experienţă profesională şi personală interesantă, de care Domnia Sa îşi aminteşte cu plăcere. Porneşte singur, fără familie, în „aventura birmaneză”, cum mai poate fi numită această perioadă din viaţa distinsului domn Tiberiu Cunia.
Pe lângă misiunea ştiinţifică, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania şi de care se achitase cu profesionalism, această experienţă i-a creat posibilitatea de a cunoaşte încă o ţară, încă un popor, încă o cultură, mult deosebite de cele întâlnite până atunci.
Pe parcursul carierei universitare şi, implicit, a celei de cercetare ştiinţifică, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participă la multiple schimburi de experienţă, simpozioane şi congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalităţi din domeniul ştiinţelor silvice din lume.
„Nu faci nimic, ei ţi-l dau fără să-l ceri!” - Premiul von Humboldt
Premiul von Humboldt reprezintă cea mai înaltă distincţie de apreciere a activităţii ştiinţifice a savanţilor americani din partea Germaniei: „Este răspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europă Occidentală – dar în primul rând Germania – să se refacă economic, după devastatorul război al II-lea mondial. Naşul său este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituoşii din toată lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, şi se adresează în exclusivitate savanţilor americani. Statutul său de excepţie, scopul său special, acela de stimulare a raporturilor ştiinţifice dintre Germania şi America, au făcut ca premiul să se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american aşa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunătorul e un om de ştiinţă german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultăţii de silvicultură din Freiburg, Dieter Pelz, care-şi făcuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – şi deosebit de important – este faptul că strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acordă laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german şi cu un program extrem de generos şi atrăgător în ceea ce priveşte contactele cu lumea germană, cu Germania reală. Eşti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explică domnul profesor.
Primeşte această distincţie în anul 1983, însă, datorită unor probleme de sănătate, nu poate onora invitaţia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemţi îl va efectua în două etape: în primăvara lui 1984 şi apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizează, împreună cu decanul Universităţii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecută la Freiburg se remarcă printr-o activitate de îndrumare şi colaborare directă cu profesorii şi studenţii acestei instituţii de învăţământ, dar nu este lipsită nici de activităţi extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei şi făcând câteva incursiuni în Franţa.
În plus, aici i se va accentua dorinţa de a contribui nemijlocit alături de confraţii săi, la conservarea şi păstrarea culturii şi limbii aromâne. Participă la primul Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromânească, organizat la Universitatea Manheim de către profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marcă, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmează, în domeniul ligvistic.
La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a făcut imprudenţa să îl întrebe: Cum ai făcut să capeţi premiul von Humboldt? Amuzat, Tiberiu Cunia i-a răspuns simplu şi elegant: „Foarte uşor, nu faci nimic! Ei ţi-l dau fără să-l ceri”.
 „Sângele nu se face apă!” – Un aromân dedicat neamului său
 „Spre sfârşitul vieţii mele, m-am consacrat unei alte activităţi, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru că nu am studiat deloc lingvistica şi legile ei). De mult timp mă preocupa ideea că neamul nostru aromân e pe cale de dispariţie. Răspândit în cinci ţări balcanice, cu părţi din neam complet izolate - contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o ţară şi alta -, prigoniţi în fiinţa lor naţională, fără şcoli, căci ele au fost închise - o parte după războiul balcanic din 1912-1913 şi restul după ultimul război mondial din perioada 1939-1945 - fără o limbă literară, fără cărţi, fără activităţi culturale la radio sau televiziune, existenţa poporului aromân, ca etnie separată, era într-o stare precară, menită unei dispariţii rapide” – motivează Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistică.
Câţiva intelectuali de origine aromână aflaţi în străinătate sunt din ce în ce mai preocupaţi de situaţia precară în care se găsea cultura şi limba etniei din care proveneau şi, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, după 30 de ani, în România, au pus bazele unei iniţative a cărei ţintă era menţinerea şi conservarea culturii şi limbii aromâne.
Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, graţie premiului von Humboldt şi, împreună cu Vasile Barba, iniţiază şi organizează cursuri de limbă aromână, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni aduşi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul” angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizează în 1985 primul Congres Internaţional de Cultură şi Limbă Aromână, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de către Tiberiu Cunia şi profesorul Aurel Ciufecu.
Împreună cu Vasile Barba şi cu doi lingvişti, A. Caciuperi şi N. Samarandu, profesorul Cunia iniţiază un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân şi eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editării de materiale şi cărţi în limba aromână. Această ortografie fără semne diacritice este astăzi cea folosită în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Albania, şi de majoritatea celor din România şi din Grecia.
În 1988 Tiberiu Cunia înfiinţează la Syracuse Editura „Cartea Aromână”, iar primele cărţi sunt publicate în anul 1989. Sub semnătura profesorului Cunia, apare Dicţionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dicţionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromână” a publicat până în prezent peste 150 de cărţi, broşuri şi reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromână. Câţiva ani mai târziu, înfiinţează „Rivista di Litiratură şi Studii Armâni”, care apare de două ori pe an, în formă de carte cu 160-250 de pagini.
Predarea limbii aromâne în şcoli din diferite ţări şi tipărirea de cărţi şi reviste în limba aromână, cărţi şcolare şi de literatură, pentru uzul copiilor la şcoală şi al părinţilor, acasă, cere o anumită standardizare a limbii literare aromâne şi a ortografiei. În acest sens, la Congresul Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână din 1996 (Freiburg) şi ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) - unde a fost organizată o întâlnire a scriitorilor, editorilor şi filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic şi ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit puţin despre acest proiect de anvergură: cuvântul aromânesc neaoş - pentru că există puţine neologisme în limba aromână - este prezentat cu pronunţia lui, prin despărţirea cuvântului în silabe şi cu accentul arătat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba română, apare o listă cu sinonimele fiecărui cuvânt, sunt date exemple în care se arată contextul şi forma în care acel cuvânt se foloseşte, expresii idiomatice aromâneşti, în care înţelesul cuvântului se schimbă şi, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile română, franceză şi engleză.
 „Este un dicţionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Română – menţionează domnul profesor -. Dicţionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat şi verificat. Acum am început să scriu o prefaţă, iar mai târziu voi adăuga două anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere românească, şi o anexă cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa încă cel puţin 400 de pagini. Sper să-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tipărit înainte de venirea verii 2012. Dicţionarul va putea fi consultat şi online, dacă voi găsi un tânăr care s-o facă; îl avem deja în computer şi va fi distribuit prin internet către toţi aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogăţit prin adăugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dicţionare mai mici, şcolare sau de buzunar, şi cuvintele pot fi traduse, graţie facilităţilor oferite de computer, şi în alte limbi balcanice (greacă, albaneză, bulgară etc). Posibilităţile sunt nenumărate”.
Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a răspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt şi nu ştiu dacă voi mai putea face multe…”
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona)

LACRIMILE LUMINIŢEI AMARIE
Motto
„Lacrimile sunt roua de pe fruntea
îngerilor care păcătuiesc în cer...”
(Luminiţa Amarie) 
Luminiţa Amarie este o poetă care încearcă cu talent şi demnitate să se facă cunoscută în lumea literară contemporană. S-a născut în data de 20 ianuarie 1987 în oraşul Dorohoi, Judeţul Botoşani. La o vârsta fragedă a părăsit ţara, stabilindu-se pentru un an în Italia, apoi în Franţa, unde frecventează o serie de cursuri şi specializări, printre care liceul şi studii preuniversitare. Încă din şcoală a fost remarcată pentru talentul său poetic, literar şi artistic. Călătoreşte în Europa, Africa, America de Sud şi Orient. În prezent locuieşte în Marea Britanie, la  Londra, dar se reîntoarce foarte des la Parisul copilăriei şi din ce în ce mai mult în România, unde pământul o cheamă şi-i dă puterea de a scrie.
Luminiţa Amarie iubeşte copiii, muzica, teatrul şi natura. Prima sa carte urmează să fie publicată în curând la Editura „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Cu acest volum „Lacrimile, dinţii albi ai durerii”, Autoarea este convinsă că un scriitor care doreşte să fie recunoscut ca poet, trebuie să-şi demonstreze în primul rând vocaţia în acest domeniu, perfecţionându-şi mereu stilul şi construcţia versului.
Cartea începe precum un text din lirica norvegiană („Învaţă de la toate”): „Din rădăcini adânci, pământ cu jar şi iz/ Iubeşte-mă în mai cât poţi tu să cuprinzi./ Adâncul meu eşti tu, eşti floarea mea de colţ,/ Iubeşte - mă în mai şi du-mă către bolţi (…) Iubeşte-mă în Mai în toată măreţia/ Iubeşte-mă când tac să-ţi fiu împărăţia/ Iubeşte-mă în Mai aşa cum mă doreşti/ S-apună şi apoi răsară-n noi toţi mugurii dumnezeieşti/ Iubeşte-mă în Mai, fii umbra mea, furia/ Iubeşte-mă în cer caci eu îţi sunt simbria/ Respira-mă si-apoi îmbrăca-te cu mine/ Într-o pădure cu salcâmi şi flori printre ruine/ Iubeşte-mă în Mai, nu mă lăsa pe mâini'/ Iubeşte-mă în Mai şi – îmbată-te cu mierea de salcâmi/ Iubeşte-mă în noapte-n calde lumini de lună/ Când soarele ne-atinge şi ţine împreună/ Iubeşte-mă-n albastru în mov şi străveziu/ Iubeşte-mă acum şi iar într-un târziu/ Iubeşte-mă în galben cum te iubesc şi eu/ Iubeşte-mă în alb, până la Dumnezeu.”
Volumul de poeme al Luminiţei Amarie trebuie imaginat ca o poveste de dragoste, o carte a tensiunilor sufleteşti în care efortul poetei este de apreciat: „M-ai ajutat să zbor deasupra sufletului tău/ şi în culori să mă topesc să îţi fiu curcubeu (…) Mi-ai spus că vrei să-ţi fiu mireasă, tu mirele din vis/ M-ai învăţat să-ţi fiu imperiu şi un ocean nescris…”
Rostirea lexemelor în poezia Luminiţei Amarie cutreieră tema unui ideal, dar şi pe cel al iluziei: iubirea. Scriitura prinde idealitatea de dinaintea diegezei iubirii, precum în versurile: „Mi-ai spus că vrei să fiu terestră şi-n nopţile târzii/ Mi-ai spus c-o să mă ţii în braţe şi scut tu o să-mi fii/ Mi-ai spus că vrei să-mi fii un fir de floare sfântă/ Să-mi fii inel de flori şi mireasmă de nuntă…”
Influenţele poeziei lui Ion Minulescu înfrumuseţează povestea de iubire şi jurământul, ca în poezia „Sunt”: „… Sunt tot ce vrei şi ce aş vrea sa-ţi fiu/ Sunt o vioară ce te cântă în târziu/ Sunt o fântână şi tu mă bei cu dor/ Sunt eu, sunt doar un suflet călător…”
Povestea se resfiră cu puternice pasiuni pe care le simte poeta: „Ne îmbătăm în gustul de păcat/ Lanul de maci ne este tainic pat…” sau: „Să te sărut, să te descânt cum doar buzele-mi ştiu/ Să-ţi fac culcuş în lut, tu mie vizitiu/ Să mă respiri încet, nebun ca un păgân/ Iar eu să de ademenesc cu floarea de salcâm…”
Cu siguranţă că, prin intermediul freneticei pasiuni pentru poezie, Luminiţa Amarie se va înscrie cu aplomb pe orbita lumii literare.
Octavian Curpaş (Phoenix, Arizona, SUA)

DEPĂŞIND „CURENTELE”, ÎNTRU... ALCHIMIA ECHILIBRULUI DEMIURGIC: „SEMNELE TIMPULUI[1], DE ELISABETA IOSIF

Avem în faţă un volum de o mare frumuseţe estetică, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin conţinutul poetic, cât şi prin grafica, extrem de expresivă şi inspirată, asigurată de tânăra plasticiană/graficiană (şi filolog de excepţie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangardă... înţeleaptă, „ArtOut”).
...De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România - filiala Bucureşti, şi redactor-şef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu uşoare tente de trans-modernism...dar, de fapt, „mestecând”, epuizând şi... „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea  de Duh a scriitoarei!
Dacă în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoiţescu & Comp. încercau un armistiţiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în faţa arheilor „Gândirii”!) şi cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar dacă, prin motto-urile, presărate printre poemele sale, se adresează, evocator, invocator şi...provocator, lui Goethe, nu-l fetişizează pe Goethe! Ci se raportează şi la...Leonardo da Vinci! – dar, mai cu seamă, la Eminescu, Blaga...Novalis. Adică, la Arheii Poetici Româneşti şi la Eonul Romantismului Vizionar German.
De ce nu se mulţumeşte Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru că Elisabeta Iosif este un poet de foarte profundă spiritualitate şi de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-iniţiaţi, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toată poezia volumului ei zvâcneşte de voinţa, bine temperată, de a străpunge invizibilul, spre vizibil - ...indicibilul, spre expresia cât mai relaxată şi limpede-apollinică. Chiar dacă (sau, poate: TOCMAI pentru că...Balanţa Cosmică-Thule trebuie realizată, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul şi umbra), el, Poetul, există ca „văpaie răsărită”, o zi din univers/cu patimi zămislită!” Poetul ARDE, Poetul PĂTIMEŞTE PENTRU/ÎNTRU LUMINĂ!!!
Lumina cere discreţia Umbrei, spre a se reface şi…reproduce!
“Fărtatul” şi “Nefărtatul” tracici, care colaborează, cosmic, la demiurgie…: Dumnezeu şi “Adversarul” – co-demiurgi!

Elisabeta Iosif face un veritabil slalom, printre curentele literare, europene şi româneşti, ale ultimelor două veacuri. Face, de asemenea, o croazieră vizionară printre “stelele-versuri”, deci, precum romanticii, tentează DEMIURGIA DINAMICĂ, opusă complet oţiozităţii-pasivităţii demiurgice (“demiurgul bolnav”, “demiurgul cel leneş”, “demiurgul cel rău”, “Dumnezeu e mort!”), despre care vorbesc blazatele filosofii modern/moderniste, ai ultimilor “seculi”, dintru Kali Yuga (Păşeşte singur printre versurile - pulbere de stele,/Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/De la răscruci din piatră” – cf. Era poetului).

Elisabeta Iosif, cu seninătate, îl invită, pe cititor, să treacă, din orbitoarea lumină a clasicismului apollinic, în “umbra” misterelor eleusine/pitagoreice şi ale Kabalei. Nepărăsind Arheii Neamului – “strămoşii”, “limbajul strămoşilor” (cf. Era poetului). „La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/În Sanctuarele magice. ŞI I-AM SIMŢIT PE STRĂMOŞI(cf. Oglinda timpului).

Mai mult: Poetul, în concepţia Elisabetei Iosif, se defineşte prin calităţile Magului eminescian, cel care călătoreşte “în stele”, având drept vehicul “Somnul-VISARE”: Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă/Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii/Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă./Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii”.

Alchimia eminesciană a Labirintului Iniţiatic-POEZIE, din Epigonii (“Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/Unor lucruri nexistente; CARTE TRISTĂ ȘI-NCÂLCITĂ,/Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra…”) – este preluată, elegant şi discret, de poeta neo-modernisto-neo-clasicisto...neo… Pentru că, nu-i aşa, Poetul “are cheia secretelor – FORMULA FILOZOFALĂ A CUNUNII”. Luna/LEBĂDĂ (“Lebăda aurită de Duhul Lunii stă deasupra Cetăţii” – cf. Duhurile Cetăţii)şi cu Soarele-CUNUNĂ - mioritică nuntă…alchimică!

Formula Filozofală” corespunde, în registru alchimic – “Pietrei Filozofale”…!

Şi, deci, Poetul-Alchimist şi Poetul-Mag intră în conjuncţie (fără să contrazică, nicio clipă, obârşia neo-modernistă şi neo-clasicistă! – dar privind, iniţiatic şi autosacrificial…”peste umăr”, precum Orfeu!), sub semnul misticii Cifrei OPT şi rezultă, fără încetare, tot…Elisabeta Iosif!!!:

OPT ESTE NUMĂRUL ECHILIBRULUI COSMIC. Este numărul direcţiilor cardinale şi al  direcţiilor intermediare.(…) OMUL, IMAGINE A MACROCOSMOSULUI, ESTE DIRIJAT DE NUMĂRUL OPT NU NUMAI ÎN MECANISMUL GENERĂRII ŞI ÎN STRUCTURA CORPULUI SĂU, DAR ŞI ÎN CREAREA ŞI ÎN RÂNDUIREA TUTUROR LUCRURILOR DE CARE DEPINDE EXISTENŢA SA. Astfel, seminţele plantelor pe care le cultivă, aduse pe pământ, în claviculele strămoşilor, sunt în număr de opt, iar CELE OPT GRĂUNŢE PRIMORDIALE SUNT PLANTATE ÎN CELE OPT CÂMPURI CARDINALE ALE SATULUI”- cf. Dicţionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

…Dar, de ce n-am încerca “rezistenţa” versului iosifian, întru…spiritul religios (deci, “peste gard” de trans-modernism…!)? Are, oare, eleganta alchimistă bucureşteană (situată, părelnic, drept în centrul veacului al XVIII-lea, cel care neagă iraţionalul!), şi …“arteră” creştină? De ce nu? Orfeu este, în definitiv, alături de Zalmoxis, Apollon & Artemis etc. – expresia unei hierofanii cristice!
Iată, venind, parcă, din semantica eminesciano-sadoveniană, Simbolul Sacru al Mărgăritarului, ca Imagine Arheică a Martiriului/Auto-Sacrificialului Cristic: – Eu?! SUNT SCOICA DE FILDEŞ CU GRĂUNTELE PERLAT,/CUPRINS ÎNTR-O LACRIMĂ PRELINSĂ!” (cf. Cine eşti tu?). Atâta doar că “fildeşul” pune surdină energică “suspinului” cristic…Lasă doar LACRIMA (“prelinsă”! – iar nu redublată…) “ a devenire” … actant al unei Dramei Golgotice subtextuale/metatextuale!
Timpul (ca şi Fiinţa) este, şi el, circumscris unei alchimii cristico-iniţiatice (sub semnul mistic al Credinţei-Peşte/ICHTHEOS (Iisus Christos Dumnezeu/Theos!), care cosmicizează, întru demiurgie, grăuntele/nucleul ontic şi spiritual, precum …“Arca Noetică”!): “Poetul e artistul ce poartă-un coş cu pâine/E peştişor –oracol, Arca noastră de mâine…”(cf. Timpul regăsirii Poetului).
La rândul lui, nucleul/grăunte ontic trimite, în mod obligatoriu, la Oul/Mugure Brâncuşian (Brâncuşi echilibrează, în Piatră, ceea ce pătimeşte Eminescu, în Stih!) - deci, din nou şi mereu, la Iniţiere Cosmică (de dincolo de orice curente, în Grădina Arheilor!) – dar, foarte rebelă, Elisabeta Iosif vrea să compenseze/echilibreze (din nou, neîncetat!) hieratismul rece, prin “patima/pătimirea rugului”: “În suflet am livada înflorită/Şi-ascult durerea sa, prin mii de muguri/Ca o povară stă, „Măiastra” adormită/Şi cântă piatra. Noi construim pe ruguri” (cf. Potecile lui Brâncuşi).
…”EU SUNT POETUL, culegător al stelelor,/Când loveşte-n Lună, ŞIRUL LUNG AL COCORILOR,/În prag de Toamnă(…)SĂ NU-MI UITAŢI COCORII,să-mi fie roşii merii!” (cf. Glasul Deltei – „mărul roşu”, simbol al hierogamiei şi al împlinirii androginităţii sacre!). Fireşte, “Delta biblicelor sânte”, evocată de Eminescu, în ars poetica Epigonii. Cu adevărat, Elisabeta Iosif se situează sub semnul celest al COCORULUI: “longevitate, LOIALITATE, PACE, ECHILIBRU
 …Poetă a echilibrelor (cosmice şi intime), Elisabeta Iosif scapă, cu eleganţă, subtilitate şi… abilitate (poate nepremeditată, dar teribil de evidentă!), de toate etichetele şi constrângerile denominative: ea este (şi rămâne!), pur şi simplu, COCORUL-POETUL! De aleasă şi regală Stirpe ALCHIMICĂ!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -Elisabeta Iosif, “Semnele timpului”, Editura Rawex Coms, 2011.
Elisabeta Iosif
SPIRITUALITATE
PRINTRE GÂNDURI
Tot ce ne înconjoară reprezintă percepția minții asupra unei așa-zise realități, care ne oferă satisfacția timpului prezent, dar și durerea acumulată în clipele nefaste, când, a fost necesar, sau a trebuit cu orice preț, să cunoaștem adevăruri înfiorătoare, ce ne-au zdruncinat forța inimii. Omul consideră că viața este acea bucurie fără margini, pe care o primește în lăcașul sfânt al mamei, și care îi aduce împliniri nebănuite, împrejurări fericite sau triste, în care are totul sau nimic, un consum infinit de sentimente, pe care le adoră sau le urăște. Interesant este că la capătul existenței nu mai știe ce se întâmplă, totul e confuz și parcă nedrept, nemaiputând înțelege ce-i adevărat și ce nu.
Mai presus de toate acestea, tronează frica de ceva sau cineva, deoarece simte că s-a încheiat un capitol, dar începe altul, iar el e la fel de vulnerabil și de speriat. În grabă se perindă amintirile unei vieți aflată la limita suportabilității, din care doar câteva sunt vise cu un conținut plăcut, dar care se duc spre necunoscut, luând cu ele adierea dulcelui surâs. Înfățișată într-o formă abstractă, ziua judecății completează tabloul pe care l-am contemplat de multe ori cândva, cugetând la subtilitățile spirituale pe care le conține trăirea unei vieți pământești, aici, într-un spațiu încântător, dar lipsit de vivacitate, în sensul pur al cuvântului. Așadar, cine se poate declara mulțumit în totalitate de propria existență, având în vedere infinitele situații negative, care au umbrit în permanență gândurile divine? Care să fie sensul real al vieții acesteia, când drumurile de acces către absolut sunt inaccesibile multora dintre noi, desigur, datorită incapacității noastre de a le sesiza? Libertatea însăși, atât de prețuită de rasa umană, este greșit înțeleasă, și din această cauză i s-a pierdut esența. Cine mai privește spre viitor cu dorința de a cunoaște necunoscutul și de a vedea nevăzutul, în starea lor curată, așa cum au fost create? Oare care să fie vârsta înțelepciunii și de ce risipim timpul în zadar, căutând himere inexistente? Poate că plenitudinea vieții se află în câteva secunde ale bătăilor inimii, nemaifiind necesar să parcurgem spații interminabile până la capătul drumului, când, obosiți fiind din pricina răului pe care ni l-am creat singuri, nu mai vedem decât cerul întunecat și lipsit de aștri, care își coboară infinitul peste întreaga fire, înăbușind-o și reducând-o la valoarea zero. În acest context sumbru, cum credeți că se simte sufletul, căci știe că pierde totul, inclusiv propria identitate, nemaifiind recunoscut de către spiritele înalte, din rândul cărora s-a desprins la un moment dat, vrând să-și creeze o cale personală, pe care s-o urmeze fără niciun fel de restricții din partea nimănui? Așadar, răzvrătirea omului împotriva propriei sale firi, a dus la autodistrugere, la pierderea focului sacru dinlăuntrul său, la schimonosirea chipului divin, pe care n-a știut sau n-a vrut să-l păstreze, considerând că este ceva vetust, de care trebuie să se debaraseze imediat. Iată rezultatul unei trăiri indisciplinate, haotice, cuprinsă de iluziile vremurilor, care au jucat rolul perfect pe scena vieții, atingându-și scopul infam și reducând la tăcere sufletele cărora le-au căzut victime. Neputința noastră de a înțelege cât de mult am decăzut spiritual, reprezintă cel mai mare eșec din istoria umanității. Adevărul despre noi poate se va scrie cândva, de către cei care își vor trezi conștiința din somnul etern în care au căzut, fără ca măcar să realizeze ce s-a întâmplat. Și până atunci, ce va fi? Câte suflete vor mai pieri în neant până când ne vom da seama de greșelile imense pe care le facem și de faptul că am devenit atât de ușor manipulabili, atât de vulnerabili, chiar și atunci când credem că suntem pe drumul cel bun?
Gândim fulgerător de repede despre orice, însă nu vom reuși să ne înțelegem natura, indiferent cât de mult ne vom strădui, fiindcă aceasta are o esență simplă, și tocmai simplitatea ne împiedică să vedem cine suntem, de fapt.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
TABLETE PC (II)
Printre cele mai folosite sisteme de operare pentru dispozitive mobile se numără Android, iOS, Windows Phone, Symbian OS, BlackBerry OS şi Palm OS. Astăzi, supremaţia este disputată de primele trei sisteme amintite în enumerarea anterioară, celelalte fiind din ce în ce mai puţin utilizate. Cotele de piaţă (în luna iulie 2012) pentru acestea erau următoarele: 61 % (Android), 20% (iOS) şi Windows (5,2%). În partea a II-a a articolului “Tablete PC”, publicată în numărul de faţă al revistei, sunt prezentate informaţii despre cele trei sisteme de operare.
Android
Android (http://www.android.com/) este o platformă software şi un sistem de operare pentru dispozitive şi telefoane mobile, bazată pe Linux. Platforma Android a fost dezvoltată iniţial de compania Google şi ulterior de consorţiul comercial Open Handset AllianceTM, format din 84 de companii de hardware, software şi de telecomunicaţii. Primul telefon de pe piaţă care utiliza platforma Android a fost HTC Dream, lansat în SUA pe 22 noiembrie 2008.
Sistemul Android – oferit gratis – era în august 2011 lider de piaţă la nivel global cu 48% (după ce în 2010 avea numai 17,2%), ajungînd la 61% în iunie 2012. Android este utilizat de către producători ca HTC, Samsung, LG şi Sony Ericsson. În august 2011, Google a intrat pe piaţa hardware a telefoanelor mobile prin achiziţia Motorola Mobility (această companie având atunci o cotă de piaţă de 2,5%).
Practic, toate versiunile sistemului de operare Android au nume “dulci” (după cum se va constata în cele ce urmează): 1.5 (Cupcake, prăjiturica), 1.6 (Donut, gogoaşa), 2.1 (Eclair, ecler), 2.2 (Froyo, desert realizat din iaurt îngheţat), 2.3-2.3.7 (Gingerbread, turtă dulce), 3.0, 3.1, 3.2, 3.2.1, 3.2.2, 3.2.4 şi 3.2.6 (Honeycomb, fagure de miere), 4.0 (Ice Cream Sandwich, îngheţată sandwich) şi 4.1 (Jelly Bean, boabe de jeleu).
Istoria sistemului de operare Android începe cu varianta Android beta în noiembrie 2007. În continuare sunt prezentate versiunile comerciale ale acestui sistem de operare, începând cu 1.0 şi terminând cu 4.1:
  • Android 1.0: prima versiune comercială a acestui sistem de operare a fost lansată în 23 septembrie 2008. Primul dispozitiv care a rulat Android a fost HTC Dream, care oferea (printre altele): suport Wi-Fi şi Bluetooth; suport pentru cameră foto; acces la web e-mail şi suport POP3, IMAP4 şi SMTP; acces Gmail, Google Maps, Google Calendar, Google Talk; Media Player; video player Youtube;
·         Android 1.5 Cupcake: această versiune, lansată pe 30 aprilie 2009, a fost dezvoltată pe baza nucleului Linux 2.6.27. Faţă de versiunea 1.0, au fost adăugate următoarele facilităţi: suport pentru widget-uri; înregistrare video şi redare în formateleMPEG-4 şi 3GP; opţiunea de auto-rotaţie; posibilitatea de a încărca fişiere video pe Youtube; facilitatea copy-paste în browser; posibilitatea de a încărca fotografii în Picassa;
·         Android 1.6 Donut: bazată pe nucleul Linux 2.6.29, această versiune a fost lansată pe 15 septembrie 2009. Ea aduce o serie de facilităţi în raport cu versiunea anterioară, cîteva dintre acestea fiind următoarele: suport pentru rezoluţie WVGA a display-ului; viteză sporită în căutare; sintetizator de vorbire care permite aplicaţiilor Android să citească folosind vocea un text; posibilitatea ca utilizatorii să selecteze simultan mai multe imagini pentru a le şterge; îmbunătăţirea căutării pe bază de text şi voce, pentru a include semnele de carte (bookmarks), contactele şi Web-ul;
·         Android 2.0/2.2 Éclair: versiunea este bazată pe acelaşi nucleu Linux 2.6.29 şi a fost lansată în 26 octombrie 2009. Noii versiuni i-au fost adăugate următoarele facilităţi: suport Bluetooth 2.1; numeroase abilităţi pentru camera foto: suport flash, zoom digital, efecte de culoare etc; suport pentru Google Maps 3.1.2; fundaluri animate; creşterea vitezei de tastare folosind tastatura virtuală, prin includerea unui dicţionar inteligent care “învaţă” pe baza cuvintelor folosite şi include numele contactelor şi sugestii; abilitatea de a capta fotografia unui contact şi a o selecta pentru trimiterea apelurilor, SMS-urilor şi email-urilor; îmbunătăţirea suportului pentru e-mail, care permite combinarea într-o singură pagină a intrărilor (Inbox) mai multor conturi; suport pentru diferite dimensiuni şi rezoluţii ale ecranului.
·         Android 2.2 Froyo: vesiunea este bazată pe nucleul Linux 2.6.32 şi a fost lansată în data de 20 mai 2010. Iată câteva dintre facilităţile oferite de aceasta: optimizarea vitezei de lucru, a memoriei şi performanţelor; suport pentru instalarea aplicaţiilor în memoria extinsă; suport pentru parole numerice şi alfanumerice; funcţionalitate Wi-Fi hotspot şi USB tethering[1]; aplicaţia Gallery permite utilizatorilor să vadă stiva de imagini utilizînd gesturile; comutare rapidă între tastaturi bazate pe diverse limbaje (şi dicţionarele acestora); îmbunăţirea aplicaţiei Market prin adăugarea facilităţii de actualizare automată; suport pentru încărcarea fişierelor (upload) în aplicaţia Browser. Ulterior, au fost lansate versiunile 2.2.1 (18 ianuarie 2011), 2.2.2 (22 ianuarie 2011) şi 2.2.3. (21 noiembrie 2011), care adaugă îmbunătăţiri minore primei versiuni. Primul telefon cu Android 2.2 a fost Google Nexus One;
·         Android 2.3 Gingerbread: versiunea este bazată pe nucleul Linux 2.6.35 şi a fost lansată în data de 6 decembrie 2010. Iată câteva dintre facilităţile aduse de aceasta: actualizarea design-ului interfeţei cu utilizatorul prin mărirea simplităţii şi creşterea vitezei; suport pentru camere multiple; îmbunătăţirea redării audio şi video pentru gameri; suport nativ pentru diverşi senzori (e.g., giroscop, barometru); îmbunătăţirea managementului puterii consumate; suport nativ pentru SIP VoIP[2]; funcţionalitate copy/paste avansată, care permite utilizatorilor să selecteze un cuvânt prin apăsare, urmată de copiere şi lipire; un nou manager de descărcare, care oferă acces utilizatorilor la orice fişier descărcat din browser, e-mail sau prin intermediul altei aplicaţii. Ulterior, au fost lansate versiunile (cu acelaşi nume de cod, Gingerbread) 2.3.3. (9 februarie 2011), 2.3.4 (28 aprilie 2011), 2.3.5 (25 iulie 2011), 2.3.6 (2 septembrie 2011) şi 2.3.7 (21 septembrie), care au adus mici îmbunătăţiri versiunii 2.2. Primul telefon cu Android 2.3 a fost Google Nexus S;
·         Android 3.0 Honeycomb: versiunea – utilizată numai pentru tablete – este bazată pe nucleul Linux 2.6.36 şi a fost lansată în data de 22 februarie 2011. Facilităţile introduse sunt următoarele: adăugarea barei Action Bar (situată în partea de jos a ecranului), care oferă acces la o serie de opţiuni contextuale, navigare, widget-uri sau alte tipuri de conţinut; adăugarea barei System Bar (situată în partea de sus a ecranului), care oferă acces rapid la notificaţii, status şi butoane de navigaţie rapidă; suport pentru video chat folosind Google Talk; accelerare hardware; abilitatea de a cripta datele utilizatorului; suport pentru procesoare cu nuclee multiple; o interfaţă copy/paste simplificată şi mult mai intuitivă; tastatură digitală reproiectată, care permite o utilizare mai rapidă şi eficientă pee crane cu dimensiuni mari; multitasking simplificat (atingerea butonului Recent Apps situat în System Bar permite utilizatorilor să vadă instantanee ale proceselor în curs de desfăşurare şi să treacă rapid de la unul la altul); abilitatea de a vedea albume în Gallery folosind modul full-screen, cu acces rapid la pictogramele altor fotografii; browser cu tab-uri multiple, cu auto-fill şi modul incognito care permite navigarea anonimă. Ulterior, au fost lansate versiunile 3.1 (10 mai 2011), 3.2 (15 iulie 2011), 3.2.1 (20 septembrie 2011), 3.2.2 (20 august 2011), 3.2.4 (decembrie 2011) şi 3.2.6 (februarie 2012). Prima tabletă care a utilizat această versiune a sistemului de operare Android a fost Motorola Xoom. Versiunea 3G a acestei tablete a fost lansată în 24 februarie 2011, iar versiunea Wi-Fi în 27 martie 2011;
·         Android 4.0.x Ice Cream Sandwich: versiunea Android 4.0.1 are la bază nucleul Linux 3.0.1, fiind lansată în 19 octombrie 2011. Iată câteva dintre facilităţile introduse de aceasta: butoane virtuale, în locul unor butoane fizice; ridicarea numărului de tab-uri permise în browser până la 16; includerea unui program de editare; facilitarea creării folderelor, prin metoda drag-and-drop; îmbunătăţirea funcţionalităţii copy/paste; un nou aspect al aplicaţiei Gallery, care permite organizarea pe bază de locaţii şi persoane; abilitatea de a închide aplicaţii care utilizează date în background; integrarea posibităţii de a realiza capturi de ecran; introducerea funcţionalităţii pinch-to-zoom în Calendar; separarea widget-urilor într-un nou tab, listate într-o manieră similară aplicaţiilor; integrarea mai bună a vocii şi discurs (citire) în timp real la dictarea textului; introducerea facilităţii Face Unlock, care permite utilizatorilor deblocarea telefoanelor utilizând un software de recunoştere facială; abilitatea de a accelera sau încetini mesajele vocale de e-mail; accelerarea hardware a UI (User Interface); abilitatea de a accesa aplicaţii direct din ecranul blocat. Următoarele versiuni Android 4.0.x au fost 4.0.2 (28 noiembrie 2011), 4.0.3 (decembrie 2011), 4.04. (29 martie 2012). Primul dispozitiv care a rulat Android 4.0 a fost smartphone-ul Samsung Galaxy Nexus;
·         Android 4.1 Jelly Bean: versiunea a fost lansată în 9 iulie 2012, avînd ca scop principal îmbunătăţirea interfeţei cu utilizatorului, atât în ceea ce priveşte funcţionalitatea cât şi performanţa. Iată câteva dintre facilităţile introduse: abilitatea de a dezactiva notificările folosind o aplicaţie specifică; comenzile rapide şi widget-urile pot fi rearanjate sau redimensionate automat, pentru a permite noilor elemente să se potrivească pe ecran; fotografii de contact cu rezoluţie ridicată; îmbunătăţirea accesibilităţii (pentru persoanele cu deficienţe); tastatură cu sistem de predicţie a cuvintelor (comparată cu SwiftKey, o tastatură foarte apreciată pentru Android); dictare vocală offline (recunoaşterea vocală a fost – până la această versiune – o funcţie care avea nevoie de o conexiune la Internet, deoarece dictarea era înregistrată sub forma unui fişier audio, trimisă la un server, de unde venea sub forma unui fişier audio); funcţia Android Beam (strict legată de suportul pentru protocolul NFC[3]), care permite transferul rapid al unor fişiere între telefoane prin simpla atingere a acestora; conectarea unui telefon la o pereche de căşti Bluetooth sau boxe se face printr-o simplă atingere, dacă acestea sunt compatibile cu protocolul NFC; criptarea aplicaţiilor plătite cu o cheie specifică telefonului pe care sunt instalate, pentru a preveni piratarea acestora; animaţii, scroll şi tranziţii mai fluente; a fost introdusă tehnologia triple buffering, iar procesorul grahic poate lucra în paralel cu CPU-ul; update-urile aplicaţiilor instalate vor fi incrementale, ceea ce înseamnă că nu vor mai necesita descărcarea unui fişier APK[4] de fiecare dată. Nexus 7 (produsă de Asus) a fost prima tabletă cu acest sistem de operare preinstalat[5].
Aplicaţii – gratuite sau plătite – pentru Android pot fi descărcate din magazinul online Google Play[6] (fost Android Market până la sfârşitul lunii martie 2012[7]). Magazinul virtual – care în iulie 2012 oferea peste 600.000 de produse – a fost creat pentru a ajuta dezvoltatorii să distribuie software pentru dispozitive mobile la un nivel cât mai accesibil, permiţând în acelaşi timp utilizatorilor să găsească şi să descarce aplicaţii şi jocuri care folosesc facilităţile platformei Android. Google Play include următoarele secţiuni: Topuri (Topul aplicaţiilor cu plată şi Topul aplicaţiilor gratuite), Categorii  (Jocuri şi Aplicaţii), Recomandările noastre şi Selecţiei redacţiei pentru tabletă. Începând cu luna mai 2011, utilizatorilor români le este permis şi să cumpere aplicaţii, nu numai să le descarce pe cele gratuite. Aplicaţiile gratuite pot fi descărcate în 190 de ţări, în timp ce utilizatorii Android din 132 de ţări pot cumpăra aplicaţii. Din acest magazin virtual au fost descărcate până în iulie 2012 peste 20 de miliarde de aplicaţii. Alături de Google Play, există şi alte magazine similare în care dezvoltatorii îşi pot oferi aplicaţiile şi jocurile pentru platforma Android (e.g., Slide Me, Amazon Appstore for Android, Handango).
În august 2011 a fost lansat Mobilio (http://www.mobilio.ro/), un site de aplicaţii românesc pentru dispozitive mobile. Acestea – care, în majoritate, provin de la dezvoltatori români – sunt destinate dispozitivelor iPhone, iPad, Android şi Nokia. Alt site românesc de aceeaşi factură este SoftMobil (http://www.softmobil.ro/).
Apple iOS
iOS este un sistem de operare creat de compania Apple pentru propriile dispozitive mobile: media playere (iPod), telefoane inteligente (iPhone) şi tablete (iPad). În 6 martie 2008, Apple a utilizat numele iPhone OS pentru a indica sistemul de operare uitilizat de companie pentru telefoanele inteligente pe care le producea. Anterior, era utilizată denumirea OS X, cu referire la părintele iOS, Mac OS X. iPhone a fost redenumit iOS în 7 iunie 2010, atunci când deja iPhone nu mai era singurul dispoziv mobil produs de Apple care rula acest sistem de operare.
În continuare sunt prezentate cele mai recente versiuni pentru iOS:
·         iOS 3.x: versiunea 3.0 a fost lansată odată cu iPhone 3GS, în 17 iunie 2009. Versiunea curentă este 3.1.3, lansată în 2 februarie 2010, este utilizată pentru iPhone (original) şi iPod Touch (prima generaţie);
·         iOS 4.x: versiunea 4.0 a fost lansată în 21 iunie 2010, fiind prima care elimină suportul pentru o serie de dispozitive dezvoltate anterior de Apple. Pentru iPhone 3G şi iPod Touch (a doua generaţie), iOS 4.0 are un suport limitat, în vreme ce pentru iPhone 4, iPhone 3GS şi iPod Touch (a 3-a şi a 4-a generaţie) sunt activate toate facilităţile sistemului de operare, inclusiv multitasking-ul. Suportul pentru iPad a fost adăugat în versiunea iOS 4.2.1, lansată în 22 noiembrie 2010;
·         iOS 5.x: versiunea 5 a fost lansată în 6 iunie 2011. Aceasta este cea de-a doua versiune care elimină suportul pentru un număr mare de dispozitive, fiind vorba – în acest caz – de iPhone 3G şi iPod Touch (generaţia a doua). Versiunea poate fi instalată pe iPhone 3GS, iPhone 4 (3F şi CDMA), iPhone 4S, iPod Touch (a 3-a şi a 4-a generaţie), iPad şi iPad 2 (12 octombrie 2011). Ulterior, au fost publicate versiunile 5.1 (7 martie 2012, pentru iPad 3) şi 5.1.1;
·         iOS 6.x: versiunea 6 a fost lansată în 11 iunie 2012. Ca şi versiunile anterioare, a fost eliminat suportul pentru o serie de dispozitive vechi, dintre care pot fi menţionate iPod Touch (a 3-a generaţie) şi iPad (original). Noua versiune suportă iPhone 3GS, iPhone (3G şi CDMA), iPhone 4S, iPod Touch (a 4-a generaţie), iPad 2 şi iPad (a 3-a generaţie).
Aplicaţiile – comerciale sau gratuite – pentru platformele furnizate de compania Apple (Mac şi iOS), respectiv pentru dispozitivele create de aceasta, sunt oferite de către companie prin intermediul App Store. Aceasta este o platformă digitală de distribuţie pentru iOS, dezvoltată şi întreţinută de Apple, care permite utilizatorilor să descarce aplicaţii de pe iTunes Store, direct pe dispozitivul ţintă (iPhone sau iPad) sau pe un calculator PC/MacIntosh, via iTunes. App Store a fost deschis în 10 iulie 2008, prin intermediul unui update al aplicaţiei iTunes[8]. iPhone 3G, lansat în 11 iunie 2010, a fost primul smartphone având iOS cu suport App Store. În iulie 2012, numărul aplicaţiilor oferite de AppStore era de peste 650.000. De la crearea sa şi până în iulie 2012, utilizatorii au descărcat de pe această platformă digitală peste 30 de miliarde de aplicaţii.

Windows

Windows Phone 7 – lansat în a doua jumătate a anului 2010 – este un sistem de operare dezvoltat de Microsoft pentru dispozitivele mobile, acesta fiind succesorul lui Windows Mobile. Acesta rula – începând cu octombrie 2010 – pe dispozitive HTC, Dell, Samsung şi LG. În octombrie 2011, Windows Phone 7 a devenit primul sistem de operare utilizat de compania Nokia pentru telefoanele sale inteligente (Nokia Lumia 710 şi Nokia Lumia 800). 

Windows Phone 8 a fost lansat în iunie 2012. Acesta are o arhitectură bazată pe Windows NT, cu mai multe componente comune cu Windows 8, permiţând aplicaţiilor să fie portate între cele două platforme. De asemenea, poate fi instalat pe dispozitive având ecrane cu rezoluţie mare şi procesoare multi-core. Printre partenerii care dezvoltă dispozive care rulează Windows Phone 7 se numără Huawei, Nokia, HTC şi Samsung. Microsoft a lansat în august 2012[9] sistemul de operare Windows 8. Acesta este optimizat pentru interfaţă touchscreen, funcţionând atât pe platforme x86 (precum cele produse de Intel), cât şi pe hardware ARM[10], regăsit acum &ˆn majoritatea smartphone-urilor şi tabletelor de pe piaţă, inclusiv iPad. Sistemul de operare poate fi utilizat pe calculatoare desktop, laptopuri şi tablete. În partea a III-a a articolului “Tablete PC”, care va fi publicată în numărul următor al revistei, vor fi prezentate cele mai recente versiuni ale unor tipuri de tablete cunoscute, care folosesc sistemele de operare analizate mai sus.

Traian Anghel

 


[1] Tethering (legarea) reprezintă acţiunea prin care o conexiune la Internet realizată de un termina mobil portabil (în principal, un telefon) este partajată wireless de către alte echipamente mobile (e.g., notebook, tabletă, telefon mobil). Partajarea conexiunii prin crearea unui punct de acces mobil se poate face prin Wi-FI (în acest caz, terminalul poartă numele de hostspot mobil), Bluetooth sau prin cablu. Terminalul mobil care se conectează la Internet preia funcţiile unui router. În funcţie de cerinţele operatorului de telefonie mobilă, partajarea unei conexiuni 3G prin Tethering poate fi efectuată gratuit (de cele mai multe ori) sau contra unei taxe. Utilizarea conexiunii la Internet a unui PC de către un dispozitiv mobil (e.g., via cablu USB) poartă numele de Reverse Tethering (legare inversă).
[2] VoIP reprezintă tehnologia care permite efectuarea de convorbiri telefonice şi trimiterea de faxuri peste o reţea bazată pe protocolul IP, asigurând o anumită calitate a serviciului (QoS, Quality of Service) şi un raport cost/beneficii superior telefoniei clasice. Se poate spune, pe scurt, că VoIP este comunicaţia prin voce în timp real, printr-o reţea cu comutaţie de pachete. SIP (Session Initiation Protocol) este unul dintre cele mai utilizate protocoale deschise de semnalizare, folosit pentru controlul sesiunilor de comunicaţii prin apeluri de video sau de voce peste IP. Un telefon SIP furnizează funcţiile tradiţionale ale unui telefon (i.e., apel, răspuns, respingere, transferul apelului) şi poate fi implementat ca ca un dispozitiv hardware sau ca un software (softphone). Majoritatea echipamentelor VoIP disponibile astăzi folosesc protocolul SIP.
[3] NFC (Near Field Communication) este un protocol – definit prin documentele de standardizare NFCIP-1 (ECMA-340 şi ISO/IEC 18092) şi NFCIP-2 (ECMA-352 şi ISO/IEC 21481) – utilizat în sistemele de control al accesului, sistemele de plăţi electronice şi transferul de date. NFC se bazează pe tehnologia RFID (Radio Frequency IDentificator). Soluţia NFC poate fi utilizată şi la produselor şi serviciilor la comercianţi. Plăţile sunt posibile la POS-uri compatibile cu tehnologia NFC. Această ultimă modalitate de utilizare a soluţiei a pătruns în România în iunie 2012 şi utilizează telefoane Blackberry dotate cu SIM-uri speciale, cu cip NFC.
[4] APK (Android Application Package) este un format de fişier utilizat pentru a distribui şi instala aplicaţiile în sistemul de operare Android. Un fişier APK este un fişier ZIP, bazat pe formatul JAR (Java ARchive), având expensia .apk.
[5] Alături de aceasta, se regăsesc tabletele Samsung Galaxy Nexus, Nexsus S şi Motorola Xoom. Toate acestea terminale – inclusiv Asus Nexus 7 – au fost produse sub tutela Google.
[6] Deţinut şi administrat de compania Google. NFC se bazează pe cuplarea inductivă (prin intermediul unui câmp electromagnetic) a două dispozitive ce operează în banda de frecvenţă de 13,56 MHz, raza de acţiune fiind de cel mult 10 cm.
[7] Odată cu schimbarea numelui magazinului online, au fost micşorate şi preţurile software-ului vândut, ca un răspuns la campania de reduceri masive a preţurilor la aplicaţii şi jocuri, iniţiată de Apple.
[8] iTunes – lansat în ianuarie 2001 – este un program de tip media player, utilizat pentru descărcarea, rularea şi organizarea fişierelor audio şi video pe calculatoare desktop şi laptop. De asemenea, iTunes poate fi utilizat pentru organizarea conţinutului audio şi video pe iPod, iPhone şi iPad. iTunes se poate conecta la iTunes Store pentru a cumpăra şi descărca muzică, filme, programe de televiziune, jocuri pentru iPod, carţi audio şi tonuri de apel (pentru iPhone şi iPod, generaţia a 4-a). De asemenea, iTunes se poate conecta la App Store pentru a descărca aplicaţii software pentru iPod, iPhone şi iPad.
[9] În 15 august 2012 a fost lansată versiunea Windows 8 RTM (release to manufacturing sau release to marketing) pentru mediul OEM (original equipment manufacturer), iar în 26 octombrie 2012 va fi lansată versiunea pentru publicul larg (piaţa de retail).
[10] Versiunea Windows RT adaugă suport pentru procesoarele ARM, alături de suportul existent pentru procesoare x86 (produse de Intel, AMD şi VIA).

 
REPERE...
TAINA SCRISULUI - SCRISUL E PASIUNEA MEA!
 
Scrisul este un hobby pe care l-am cultivat toată viaţa. Am început să scriu pe la zece ani. Aveam un model în familie - poetul şi scriitorul albaiulian Ion Mărgineanu, autor a peste o sută de cărţi de poezie, proză, teatru şi folclor. Ion Mărgineanu este văr primar cu mama mea. El mi-a oferit pentru prima dată în viaţă o carte cu autograf… o carte de poezii cu coperţi maronii, lucioase… Participam cu plăcere la olimpiadele şcolare, recitam poezii la spectacolele organizate de şcoala mea sau la Casa de Cultură a Sindicatelor, iar apoi am început să scriu cu creionul, într-un caiet cu coperţi roşii. Într-o zi am aruncat totul pentru că mi s-a părut fară valoare.
 
Îmi amintesc un moment din clasa a VIII-a când am câştigat un premiu la olimpiadă, iar directoarea (care era profesoara mea de limba română) m-a scos în careu şi a spus: „Chiar dacă s-a hotarat să urmeze un liceu cu alt profil, sunt sigură că Simona va scrie şi că vom mai auzi despre ea.” Au auzit câteva luni mai târziu, când am luat zece la examenul de admitere în liceu. Am absolvit liceul de matematică-fizică, colegiul de chimie alimentară şi facultatea de chimie industrială, deşi prin clasa a XI-a încă mă mai gândeam la posibilitatea de a deveni journalist, iar părinţii nu erau deloc încântaţi de idee. Pe vremea aceea exista o singură facultate de jurnalism la Bucureşti, cu 7 locuri disponibile anual, iar România lui Ceauşescu nu era locul propice pentru exercitarea profesiei de jurnalist. Aşa că am rămas fidelă celeilalte pasiuni, chimia. Am scris în liceu un roman despre adolescenţii anilor ’80, de hobby, fără intenţia de a-l publica undeva. Mai târziu, recitindu-l, m-am distrat copios de stângaciile scrisului meu de adolescentă. Au urmat mulţi ani în care nu am mai scris nimic în afară de felicitări de sărbători pentru rude, lucrările de la examene şi proiectele de la facultate.
 
În ianuarie 1998 eram inginer şi lucram în departamentul PR al unei companii de echipamente electronice, unde l-am cunoscut pe Virgil Deceanu - directorul Teatrului de Stat din Turda. Apelase la noi cu un proiect ambiţios, care mi-a captat atenţia din primul moment. Urma să deschidă un post de radio, împreună cu o mână de turdeni inimoşi, majoritatea actori ai teatrului din Tuda. Aveau o licenţă pentru staţia locală „Radio 21”, nici un ban, doar entuziasm! Au apelat la soţul meu, de profesie inginer electronist,  pentru a cumpăra şi instala echipamentele necesare. Colaborarea noastră cu noul post de radio a început în familie şi a urmat toate etapele, începând de la zugrăvitul pereţilor şi izolarea fonică a studioului. Pasiunea pentru literatura science-fiction ne-a determinat să ne alăturăm echipei ca voluntari. Am debutat la radio în februarie 1998 ca realizatoare şi prezentatoare a emisiunii „Fantastic Club 21”. Era o îmbinare fericită între formaţia mea tehnică, pasiunea pentru ştiinţă şi literatură. Am scris trei ani suportul pentru emisiuni. Le vorbeam ascultătorilor despre cărţile şi autorii de SF; despre progresul ştiinţific ale omenirii; despre cele mai mari realizări inginereşti, ale căror „scântei” provin adesea din literatura SF. Soţul meu oferea premii săptămânale ascultătorilor, cărţi din  Colecţia Nautilus a Editurii Nemira.  Cumpăram cărţile din banii noştri şi le ofeream cu satisfacţia că am mai câştigat un „fan” SF, un cititor. Emisiunea s-a bucurat de un succes neaşteptat şi a fost preluată de „Radio 21” Bucureşti.
 
După debutul radiofonic, am primit o ofertă de colaborare de la PRO TV, unde am realizat un buletin de ştiri financiar-bancare (1998-2001). Pe vremea aceea aveam două job-uri - PR la compania de electronice şi broker. Brokerajul bursier făcea primii paşi la noi in ţară, iar emisiunea de la televiziune mă ajuta să-mi câştig clienţi noi.
 
În 2001 am renunţat la cele două emisiuni pentru ca am devenit mamă, iar soţul meu a plecat în America. Nu am mai avut contact cu mass media în următorii 7 ani, dar „microbul” mi-a rămas. Experienţa din radio şi televiziune mi-a folosit ulterior în cariera de broker. Am avut privilegiul să lucrez cu corporaţii internaţionale de top mondial, care mi-au oferit şansa de a urma cursuri de retorică. Datorită experienţei dobândite în mai multe ramuri ale brokerajului şi a exerciţiului oratoric din mass media, am fost desemnată lector pentru seminarii naţionale de iniţiere şi pregătire profesională a brokerilor în România. În decembrie 2007, la Gala Laureaţilor organizată de revista XPRIMM şi Eurobrokers la Sinaia, am obţinut trofeul „Lectorul Anului” pentru contribuţia la dezvoltarea brokerajului şi a pieţei de asigurări şi pensii private în România.
 
Trei luni mai târziu, am emigrat în SUA. Acum aveam destul de mult timp liber deoarece americanii nu s-au grăbit să-mi dea permisul de muncă. Aşa că am aceptat cu plăcere o propunere de colaborare din partea portalului de ştiri online Mondo News şi am devenit corespondent extern. Am scris doi ani ştiri şi articole despre evenimente din SUA; editoriale; reportaje despre românii-americani şi despre ţara mea adoptivă. Într-o zi, Cristiana Pietrariu de la Mondo News mi-a spus că apreciază mult articolele mele şi crede că ar fi păcat ca ele să se piardă într-un ziar de ştiri online. Mi-a propus să le public şi în alte locuri, în ziare şi reviste tipărite, ca să rămână! Am acceptat oferta de colaborare a ziarului Mioriţa USA din California şi am debutat în presa româno-americană. În scurt timp, cutia mea de e-mail s-a umplut cu mesaje de la jurnaliştii români din SUA, care doreau să mă cunoască şi să colaborez cu ziarele şi revistele lor.
 
Între timp l-am cunoscut pe George Roca din Australia. Datorită lui am publicat în peste 20 de ziare şi reviste. Am câteva articole în reviste americane; am intrat în mai multe organizaţii profesionale; am făcut lobby şi am vorbit Comisiei Juridice a Congres-ului American despre legea imigrarii şi impactul ei asupra specialiştilor români din SUA; am primit invitaţii la foarte multe evenimente din SUA, atât de multe încât timpul nu-mi permite să le onorez. Departamentul de Stat American mi-a acordat  primul „media credential” în vara anului 2010, pentru întâlnirea la nivel înalt între ministrul de externe al României de atunci, Teodor Baconschi şi Secretarul de Stat American Hillary Clinton.
 
Cel mai important moment din cariera mea de jurnalist a fost acreditarea pentru Summit-ul NATO de la Chicago în 2012. Participarea la un eveniment internaţional de mare anvergură, mi-a dat ocazia să-i întâlnesc pe cei mai importanţi lideri ai planetei şi să văd în acţiune jurnalişti şi trusturi mass media de top mondial. Am trăit experienţe unice în viaţă datorită hobby-ului meu – scrisul!
 
În iunie 2012, North American Romanian Press Asociation (NARPA) a organizat Forumul Jurnaliştilor Români din America de Nord, ediţia a III-a, la Chicago. Cu aceasta ocazie am primit premiile I şi III la categoria “Reportaj”. Am acordat interviuri, s-a scris despre mine în ziare de mare tiraj sau în cărţile unor scriitori de limba română, iar călătoria mea în lumea scrisului continuă. Voi scrie atâta timp cât voi avea convingerea că scrierile mele sunt folositoare şi contibuie la păstrarea limbii, tradiţiilor şi culturii noastre la mii de mile depărtare de casă.
 
Simona Botezan (Washington DC, SUA)

FUEGO – VOCAŢIE ŞI PASIUNE
Cât de rar te poţi privi in oglinda sufletului unui artist şi să-ţi revezi propriul suflet, cu trăirile lui, de fapt, ale tale, cu bucuriile şi suferinţele lui, de fapt ale tale. De fapt, ale tuturor.
Artistul inspiră poezie şi trăieşte. Prin ea şi pentru ea. De fapt, pentru noi, pentru a ne face mai buni, mai frumoşi.
Şi reuşeşte să ne facă viaţa mai bună. Nu mult, doar atât cât trebuie pentru a cunoaşte străfulgerarea crâmpeiului de fericire, cea atât de efemeră, de evanescentă, ba chiar mirobolantă… Mirarea de a ne descoperi altfel, pe noi şi lumea înconjurătoare, e de ajuns pentru a ne face fericiţi.
Poezia şi muzica sunt lecţii de mirare. Ne mirăm că suntem, în ciuda a toţi şi a toate. Ne mirăm că iubim, în ciuda urii şi ostilităţii ce ne strivesc din toate părţile. Ne mirăm că ne putem prelungi şi înmulţi prin iubire, prin vlăstarele cărora le dăm rod, asemeni Arborelui Vieţii şi al Adevărului. Ne mirăm că ne mai putem mira…
Paul Ciprian Surugiu - FUEGO, pe care l-am descoperit cu delicii, într-atât de intens agreabilă a fost surpriza ocazionată de momentul cunoaşterii acestei Personalităţi a Prezentului, prezenţa lui pe scenele culturale de la noi augurând un bun viitor al muzicii în această ţară. Par cântece scrise de mine, de tine, de el sau de ea, de noi sau de voi, de ei ori de ele, de oricare dintre noi, căci în fiecare cântec pe care artistul FUEGO îl interpretează ne regăsim, în ipostaze care ne fac plăcere sau ne storc lacrimi.
Fără teama de a greşi, îl putem încadra pe Paul Ciprian Surugiu - FUEGO, într-o singură categorie, mai puţin (sau deloc) convenţională: cea a Artiştilor fără Frontiere! Imprevizibil, transgresând orice orizont de aşteptare, demolând vechile grile de cântec, reinventându-se continuu sau întorcându-se, la modul propriu, în trecutul Muzicii, Paul ne-a demitizat imaginea Artistului locuitor al propriului Turn de Fildeş.
Peregrin pe meridianele lumii, prin civilizaţii şi societăţi diverse cântecul lui FUEGO pare un Jurnal de bord, consemnând momentele demne de a învinge curgerea vremii, par oglinda propriului suflet în care se priveşte înainte de culcare, dar şi înainte de ivirea zorilor, pare emanaţia propriei aure purtătoare a unui nimb unic, dar şi înregistrarea sonoră, în tonalităţi specifice simfoniei, a vocilor inimii. Artistul călătoreşte prin lume în căutarea propriului Sine, sperând, cvasi-utopic, într-o grabnică revedere şi regăsire, nemaiavând nimic în comun cu artistul prizonier al Turnului de Fildeş.
Rândurile puţine dar, sper, elocvente, mi-au fost inspirate de cântecele lui Paul Ciprian Surugiu - FUEGO, dar şi de clipe petrecute în extrem de plăcuta lui companie, în care am încercat să îl descos, cu delicată discreţie, despre unele aspecte care-mi scăpau, de exemplu, cum reuşeste să se împartă între Teatrul din Piteşti unde este angajat, posturi de radio şi de televiziune, concerte în ţară şi străinătate. Un Artist fără Frontiere, dar şi fără Timp, iată o posibilă definiţie a Artistului în chestiune, dar care domină maiestuos Spaţiul Muzicii Uşoare şi Populare, unde se mişcă cu dezinvoltură!
Avem aşadar un profil exemplar al OMULUI CULTURAL, atât de necesar timpului de faţă.
Pentru cei care au urmărit emisiunea FUEGO ŞI PRIETENII LA FAMILIA FAVORIT, nu este o noutate ceea ce aflaţi şi voi care citiţi aceste rânduri.
Da, este adevărat, FUEGO artistul iubit de toţi românii le-a spus celor care se aflau în platoul televiziunii şi bineînţeles telespectatorilor, cine este « amanta » sa.
Rodica Elena Lupu (Bucuresti)

CRISTIAN BODNĂRESCU – IOAN ŞI LUMINA CEA NOUĂ
MOTTO: Dedic această povestire Sfântului şi Apropiatului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Spiritul mărilor
Noaptea de gheaţă apasă fiinţele terestre, necurmata mare aducând licărire atunci când valurile înspumate se desfată împroşcând ţărmul luminat de lună. Întunericul tăcut al necuprinsei mări relevă povești până acum nespuse în timp şi spaţiu. Corabia răzbate pe drumul nautic în timp ce vântul ridică valuri grele.
Puntea cea veche luceşte sub lumina astrului nopţii, lăsând a se întrevedea chipul măcinat de griji şi dăruire al tânărului Ioan.
Adevăr şi Zoroastru
        Dacă tu crezi că poţi renunţa la frumoasa viaţă pentru ideile tale demne de milă, n-ai decât să suferi încontinuare!
        Pentru mine este o plăcere să îmi pot slăbi trupul fizic întărindu-mi astfel corpul spiritului, care este veşnic în timp ce pământul se întoarce la sursă.
        Supune-te acum adevărului şi o viaţă frumoasă vei avea alături de noi, te vom primi precum un frate şi magii indieni îţi vor tămădui rănile trupeşti. Soarele ne dă viaţa în timp ce astrele sălăşluiesc pentru noi şi lumina focului mistuie trecerea timpului.
        Soarele, la fel ca şi alte stele, a fost făcut de Dumnezeu pentru a ne sluji, nu pentru ca noi să slujim lui. La baza stelelor şi a galaxiilor stă adevărata lumină din care toate au pornit şi care este Dumnezeu, care nu are un timp al naşterii şi este veșnic, doar stelele şi lumile făcute de el au sfârşit. Iar Dumnezeu a lăsat celelalte lumi pentru noi, oamenii, precum scrie şi în Biblie (CărţileluiMoise). Eu cu bucurie primesc pedeapsa asupra trupului făcut din aceeaş isubstanță cu aceea a Stelelor luminăţiei tale, croindu-mi astfel haina veşnică din lumină pe corpul nemuritor, care va rămâne şi atunci când astrele domniei voastre de mult nu vor mai luci pe cer. Lasă deci credințele deșarte și vino alături de mine către Dumnezeu, încă mai ai vreme!
Multe lovituri şi umiliri a lăsat atunci conducătorul Cetăţii Albe asupra viteazului tânăr Ioan, cavaler al Trapezuntului.
Viziunile din temniță
Întâlnirea nocturnă cu îngerii luminii
Picuratul sumbru al apei se aude în temniţa întunecată, împreună cu ţipetele ocnaşilor. Şobolanii aducători de boala mişună pe cimentul cutremurat de sângele celor osândiţi din Cetatea Albă.
Poarta de fier a celulei este deschisă brutal şi un tânăr chinuit va fi aruncat pe ciment. După bătaie, călăii îl leagă cu lanţuri de zid, închizând apoi poarta doliului.
Tânărul chinuit de răni şi durere gemea atunci când Îngerii Luminii s-au pogorât din Rai spre a-i îngriji rănile sfântului.
Vântul mării a început să adie şi pletele frumoşilor tineri ce s-au coborât în temniţă se amestecau cu acelea ale lui Ioan, încă fiinţă vie.
Foarte puţin îl mai desparte acum pe tânăr de veșnica Împărăţie şi mucenicie.
Cavalerii întunericului
Drumul e greu şi aburii denși de ceaţă pustiesc pădurea. Întunericul rece se lasă deasupra pădurarului ai cărui paşi se aud ca prin vis.
Spiritele demonice au adus cu ele întunericul şi lângă râu gonesc căutându-şi prada.
Înfruntând pucioasa deasă, pădurarul porneşte în căutarea calului care i-a fost luat de forţele malefice. Departe se poate zări o cărare luminată, unde tânărul sfânt Ioan aşteaptă tăcut.
A doua zi pădurarul este găsit fără glas, dar ajungând la moaştele sfântului Ioan cel Nou, acesta i-l redă.
Clarviziunile futuriste îl cuprind pe tânărul mucenic în timp ce este ţinut în lanţuri, minunea pădurarului dar şi oamenii îndrăciţi ce vor veni la el. Drumul nu este decât unul.
Lumini pe cer
A douazi a venit şi colbul întunericului a adus de această dată un cal damnat, din străfundurile Iadului. Tânărul Ioan fu legat de el şi târât pe drumurile cetăţii, bucăţi din carnea trupului sărindu-i.
Durerea cruntă îl pătrundea în fiecare celulă a labirintului fizic, dar odată cu moartea ei se năştea o celulă pentru corpul de energie, care nu va intra în descompunere.
        Când ne vomîntâlni Tată? Timpul martiriului meu îl trăiesc încă bucuros şi cu durere.
        Care timp fiule? Nu există timp şi spaţiu şi nimic nu este nou sub soare.Tu eşti şi acum lângă mine, amândoi privim minciuna temporalităţii iar tu eşti captat încă în acest destin pe care ţi l-ai însuşit. Într-o clipă va trece chinul, la fel ca şi viaţa însăşi; ca şi cum nu ar fi fost. Astăzi Îngerii mei vor dansa cu tine iar Eu te voi aştepta la masa cerească, unde vom bea vinul cunoaşterii.
O sabie se coborâ ca din cer şi capul tânărului de acum mucenic Ioan fu despărţit de trup.
Îngerii armatei luminii se coborâră cu mare fast pentru a-i aduce noile straie marelui mucenic Ioan cel Nou, acela care de acum este o Scară spre Cer pentru suflarea omenească. Fastul celest continuă iar statuile păcătoşilor sunt ințepenite cu arcuri în mâini, admirând divina întâmplare. Luminile sunt pe Cer şi pe Pământ.
Pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos pătimind, Sf. M. M. Ioan cel Nou şi-a înveşmântat trupul cu trandafirii rănilor şi cu însângerările muceniceşti şi l-a înfrumuseţat. Vasile M. Demciuc
Cristian Bodnărescu (Iaşi)

ANTRENORUL CRISTI MUNTEANU ÎN ENCICLOPEDIA PERSONALINTĂŢILOR DIN ROMÂNIA,
EDIŢIA A VIII-A
 
Cu o tradiție de peste 150 de ani, Enciclopedia Who is Who pune la dispoziție biografiile contemporanilor de succes din 10 țări europene. Personalități de seamă din cele mai diverse domenii, ale căror performanțe și-au găsit recunoașterea pe plan local, național sau internațional, sunt incluse anual în această lucrare de proporții.  
Antrenorul de hochei pe gheață Cristi Munteanu este unul dintre oamenii din sportul gălățean care își pune sufletul, munca, încrederea și dorința de schimbare în slujba sănătății, a performanței, a binelui și a frumosului. Cu o carieră de excepție de aproape 20 de ani ca profesor și antrenor, Cristi Munteanu a dat dovadă în permanență de profesionalism, verticalitate, inteligență, măiestrie și afectivitate în creșterea și pregătirea sportivilor.  
Angajat al Clubului Dunărea Galați din 2003, Cristi se face remarcat prin sociabilitate și relații de colaborare la nivel național și internațional, participând cu echipele sale de juniori la competiții regionale, naționale sau europene, cum ar fi turneele organizate în Olanda, Anglia, Moldova, Austria și Letonia. Mai mult, Cristi se dovedește a fi atât un bun pedagog și tehnician al echipei, cât și un remarcabil manager al acesteia, fiind deschis inovațiilor și perfecționării.  
De-a lungul carierei sale de antrenor, Cristi Munteanu a obținut rezultate notabile care au ajutat la resuscitarea hocheiului gălățean, iar mai nou, la înființarea unui centru hocheistic la Brăila. Fiind printre puținii antrenori din România selectați pentru a participa la cursuri internaționale de hochei, a acumulat experiență și cunoștințe necesare în acest domeniu. Personalitate complexă, care își pune amprenta pe numele echipe sale, pe emblema acesteia, pe echipamentul sportiv al echipei și programul excepțional de antrenament, venind de la un an la altul cu îmbunătățiri în ceea ce privește pregătirea și imaginea sportivilor, Cristi Munteanu își folosește toate armele pentru a crește viitori campioni și oameni demni.
Cu modestie, antrenorul din Galați mărturisește că nu face decât ceea ce-i place și nimic deosebit pentru a i se oferi onoarea de a fi printre românii remarcabili din paginile Enciclopediei Who is Who. Însă toate realizările sale de până acum, nenumăratele apariții în presa locală, națională și chiar cea de peste ocean dovedesc contrariul, având o carieră frumoasă și o familie minunată. Suntem absolut siguri că reușitele sale ca antrenor și ale echipei Gladiators Dunărea Galați vor fi nenumărate și de acum încolo.
Ediția din 2012 a Enciclopediei Who is Who România va apărea în luna noiembrie. Suntem mândri să-l găsim în cele peste 1000 de pagini și pe Cristi, ca model de conduită, răbdare, și perseverență generației tinere de antrenori și hocheiști.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

INVITAT FĂRĂ VOIE ÎN SALA DE PROIECŢIE A IMAGINAŢIEI
Structura memoriei este delicată, fiind asemenea unei pânze de păianjen, ce se destramă la cea mai mică atingere, dar care totuşi revine cu putere de îndată ce s-a părăsit locul respectiv. Şi tocmai de aceea, efortul amintirii este mereu dureros şi obsesiv de trist, proiectând fragmente de sine în lumea imaginaţiei şi a posibilului, adică a ceea ce ar fi putut exista şi totuşi, s-a topit în neant. Iar pentru ca acest exerciţiu să fie şi mai chinuitor, declanşarea procesului retrăirii se realizează prin venirea în contact cu detalii dintre cele mai inofensive, cel puţin în aparenţă, cum ar fi un miros, o atingere sau revederea unor locuri de care este ataşată o anumită amprentă emoţională.
De exemplu, ori de câte ori trec prin cartiere sau pe străzi unde s-au impregnat experienţe sensibile, involuntar memoria începe să îmi proiecteze în minte un univers de trăiri ce mă năucesc la modul cel mai propriu, fenomen ce devine tot mai evident pe măsura trecerii timpului. Într-un fel sau altul am impresia că un adevărat vulcan se află în interiorul meu stând gata să explodeze la cea mai mică atingere. De fapt, potenţialul emoţiilor încătuşate în interiorul sufletului omenesc este enorm, trecând dincolo de cele mai utopice estimări.
Şi tocmai de aceea, comportamentul uman ne surprinde prin imprecizia sa, prin tendinţa sa de a aluneca în momentele cele mai neaşteptate spre reacţii dintre cele mai extreme, de a anula şi distruge într-o clipă tot ceea ce s-a clădit pe o durată lungă de timp. Iar cu cât trece vremea, constat că profunzimea conştiinţei umane depăşeşte orice imaginaţie, fiind asemenea unui ocean zăgăzuit în adâncul miliardelor de circuite şi de combinaţii pe care le realizează nenumăratele celule ale creierului uman.
Revenind la mecanismul retrăirii declanşate spontan de locuri având o profundă conotaţie emoţională, pot spune că acesta este una dintre cele mai crude experienţe din punctul de vedere al intensităţii trăirii, urmând modelul „cochiliei golite”, în care doar învelişul a rămas, conţinutul fiind vidat de trecerea timpului şi prin devenirea tuturor lucrurilor. Spre exemplu, cine nu tresară când se reîntâlneşte cu o clădire cândva îndrăgită, unde se ascundea când absenta nemotivat de la şcoală sau se apropie de parcul unde pentru prima dată a sărutat o persoană dragă, ce ulterior a dispărut fără urmă?
În ce mă priveşte, sunt câteva astfel de fragmente de memorie ce se revarsă spontan ca desprinse din scenariul unui film fantastic, de îndată ce ajung în dreptul locurilor ce au inclus în memoria lor trecerea mea efemeră atunci când am experimentat la rândul meu „iubiri de o zi”, care te lasă ulterior cu o rană deschisă pentru întreaga viaţă. Imposibilitatea este cea care conferă aripi imaginaţiei ce se înalţă spre cer în proiecţia unui trecut care ar fi putut fi şi altfel. Şi cu cât structura interioară este mai sensibilă, cu atât durerea şi procesul retrăirii sunt mai puternice, atingând nu de puţine ori pragul unei senzaţii sfâşietoare, asemenea unei agonii ce nu se mai poate stinge vreodată.
Adăugând şi nostalgia trecerii vremii, se intră astfel cu uşurinţă în acea criză existenţială ce ajunge să zgâlţâie întreaga fiinţă din temelii, lucru ce produce mai mult sau mai puţin cedarea controlului de sine în momentele cele mai critice. De fapt, chiar şi în cel mai frumos scenariu, realitatea oricum trebuia să treacă, fiindcă ne place sau nu, suntem doar nişte călători prin această lume a deşertăciunii clipei. Dar mintea noastră refuză o asemenea concluzie, care ne-ar demobiliza imediat, şi în căutarea divertismentului, ea încearcă să umple golul teribil ce se zbate în inima noastră prin schimbarea continuă a orizontului vieţii.
În acest sens, mi s-a oferit în urmă cu mai multe zile şansa de a putea să mă mut într-un cartier plin de amintiri din perioada studenţiei. Nu ştiu dacă acesta era lucrul cel mai bun cu putinţă, fiindcă de îndată ce am păşit în acele locuri, memoria a reacţionat violent, generând o nostalgie cumplită pentru realităţi ce existau acum peste douăzeci de ani. Deşi când mă uitam în oglindă îmi realizam imediat vârsta şi momentul, totuşi, atunci când priveam spre acel fragment plin de amintiri, aveam senzaţia unei călătorii în timp către un orizont în care realităţile vechi prindeau din nou contur.
Bineînţeles că acesta era un joc al imaginaţiei, care nu de puţine ori se comportă cu noi într-o manieră de „heartbreaker”, adică zdrobitoare de inimi, ba chiar acţionând asemenea unui „pichamăr” asupra structurii emoţionale. Dar jocul o dată pornit, el continuă să evolueze asemenea unui program de calculator ce nu mai poate fi oprit cu uşurinţă. Cele mai neobişnuite conexiuni încep să se realizeze, neuronii ajungând să se unească în combinaţii neaşteptate, nepermise şi cenzurate cu mare grijă de-a lungul vremii, până când sistemul ajunge la „overflow”, generând o revărsare emoţională dureroasă şi devastatoare.
Într-un anumit sens, fiecare om suferă mai mult sau mai puţin de o anumită formă de depresie, persoane care par calme fiind adeseori mai afectate decât cele care izbucnesc imediat. Viaţa trece, iar acest lucru ne umple de nostalgie şi de păreri de rău într-un efort aparent absurd de oprire a pendulului orologiului ce ne măsoare efemeritatea. Însă oricât de mult am încerca să ne menţinem „verticalitatea” şi orgoliul, materialul slab din care suntem alcătuiţi se dă până la urmă în vileag, torentul reprimat devenind un fluviu pustiitor.
Nu pot spune că soluţiile „în vrac” sub forma sloganurilor filozofice, motivaţionale sau religioase pot alina durerea interioară a retrăirii, fiindcă adesea acestea realizează doar o acoperire superficială a rănilor pe care le purtăm în suflet. De fapt, viaţa ne răneşte la fiecare pas şi lasă urme mai mult sau mai puţin profunde în conştiinţă, în acea ţesătură fină ce se află într-o permanentă frământare şi prefacere, fără ca acest proces să înceteze vreodată prin intermediul miliardelor de circuite ce se deschid şi se închid într-un joc extenuant, dar imposibil de oprit.
Dar tocmai din această cauzalitate se naşte farmecul experienţelor pe care le trăim pe drumul fără de întoarcere al acestei lumi efemere, în care am sosit fără să fim întrebaţi şi din care vom pleca nevoiţi fiind de bătăile ceasului ce ne măsoară destinul şi pasul. Cred că tocmai de aceea, ar trebui să facem această trecere cât mai frumoasă cu putinţă, iar urma pe care o lăsăm ar trebui să aducă lumină, mai degrabă decât întuneric, pentru cei care vor veni după noi, precum şi pentru cei care ne-au însoţit mai mult sau mai puţin vremelnic prin această lume. Se pare că durerea este instrumentul cel mai des utilizat în prefacerea conştiinţei noastre, însă întrebuinţarea sa nu ar trebui să fie făcută niciodată excesiv. Cel puţin aşa gândesc că ar trebui să sune o minimă înţelepciune de ar provoca cât mai puţină suferinţă celor din jur pe drumul „marii treceri” prin această secvenţă de univers.
Octavian Lupu (Bucureşti)
ATELIER
COPACUL ŞI MELCUL…
Pe autostrada unei frunze
Melcul uitării lasă peisagistic
O dâră lipicioasă peste timp
Ambiţie de dragul uitării.
Copacul cu verde în prag
Clorofilă din esenţă solară
Susţine din când în când
Asfaltul crengilor
Vizitat de cochilii.
 
Mestecă a trecut
Viteză ce sperie prezentul
Viitorul cu ochi telescopici şi mari
Despică spaţiul perfect vegetal
Iar copacul şi melcul, amândoi solitari
 
Acceptă simbioza…
 
L`ARBRE ET L’ESCARGOT…
Sur l’autoroute d’une feuille
L’escargot de l’oubli laisse en paysage
Une trace visqueuse sur le temps
Ambition pour oubli.
L’arbre avec le vert en seuil
Chlorophylle en essence solaire
Soutient de temps en temps
L’asphalte des rameaux
Visités par les coquillages.
 
Il mâche comme passé
La vitesse qui épouvante le présent
Le futur aux yeux télescopiques et grands
Partage l’espace parfait végétal
Et l’arbre et l’escargot, tous les deux solitaires
 
Acceptent la symbiose…
 
DER BAUM UND DIE SCHNECKE
Auf die Autobahn eines Blatts
Lassen die Schnecken der Vergangenheit malerisch
Eine klebrische Spur über die Zeit
Ehrgeiz der Vergessenheit zuliebe.
Der Baum mit Grün auf der Schwelle
Chlorophyill aus Wesen der Sonne
Unterstützt ab und zu
Das Aschfeld der Zweige
Von Gehäusen besucht.
 
Kaute an Vergangenheit
Geschwindigkeit der Gegenwart zum Schrecken
Die Zukunft mit großen Fernrohraugen
Spaltete den perfekt vegetalen Raum
Und der Baum und die Schnecke, beide einsam,
 
Nehmen sie Simbyose an.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
Traduce: Camelia Maria Munteanu (franceză), George Tătăruş (germană)
 

CÂNDVA
cândva – pe aceste meleaguri oameni iubeau
cândva – pe aici treceau regi şi sfinţi
cândva – sori pe-aici se-ntreceau - rânchezau
cândva – râdeau şi cântau pe-aici zeii-părinţi
...lacrimi de lună erau distilate
şi orbii pe harfe se răstigneau
ştime în valuri jucau răzgâiate
flăcăii - pe numele-adevărate
le strigau – le iubeau - le mirau – le răpeau
pe când la urechi şi în păr le şopteau
poveşti şi minuni auriu-deşucheate
...au fost veri frumoase pe-aceste tărâmuri
pescăruşii scriau epopei peste ape
centaurii beau - de copite să scape
cobolzii ţeseau la covoare de rime
scântei luminau munca-ntinsă pe rinuri
şi ape şi frunze-unduiau peste vise şi crime...
...cine mai ştie pe unde sunt astăzi
duhuri-păianjeni - împletind nostalgii
nu mai suport să văd oameni – când ştiu că mărirea
nu stă-n coroanele reci: cununìi
nu se mai fac – sfinte – decât dacă-nchizi ochii
şi-asculţi – cu auz de-odaliscă - -adâncirea
în foşnetul feciorelnicei – unicei rochii visate:
aceea-a celestei regine – Uimirea
aceea-a veşnicei Izvorâri Amânate
...cine mai ştie – cine mai ştie
unde e sânge – unde e glie
unde sunt vise – unde-i chilie
unde sunt valuri – unde-i beţie
unde e viaţa – sorbind curăţie...
unde e cer şi unde-i otravă
unde-i regina cu rima bolnavă...
...cine mai ştie – cine mai ştie
dacă măcar ea-lumina e vie
dacă la patu-i veghez poezie...
cine mai ştie – cine mai ştie...
 
PRECAUŢII NOSTALGICE
a fost o zi în care păsările
îmbufnate – nu conversau cu ceţurile
apoi veni o noapte în care bubuiau ecourile
inimilor înşelate
nu mă-nţelegeţi greşit – dar mi-e greu să
explic cum de greierii scot flăcări din
nimic – şi cântă ceea ce marii compozitori ai astrelor nici nu
pot imagina c-ar fi posibil de
ars – scormonind în cenuşa stelară
...a fost o zi – acum e noapte – şi
claxoanele verii-au tăcut: brusc – dar cu
mari precauţii nostalgice
...vâjâitul regesc al nebunilor - costumaţi în
turbări automobilistice - a întemeiat
ardente şi vaste religii – deci
uşor de stins alergii şi cumplit decadente
poeme - niagare de cabotine orgii
...e atât de credibil că bufniţele şi-au predat
cenepe-ul celest – şi s-au cernit
sardonic-convenţional - de bon ton
nu mai ajung la tâmplă cu gândul – nici cu
pistolul - şi
gândul se răzbună – firesc – împuşcând
zâne - îndrăgostindu-se de
mari carteluri ale cuvintelor lipsite de
inimă: e vară – deci
nu vă aşteptaţi decât la
înfrângeri şi frângeri - continue - ale
luminii azurului sfânt – pleoştiri ale
cozilor de păun – amendate de
paradisiace poliţii
...vin valuri de dor şi
dorinţe private – iar frunzele îngălbenesc şi
se scorojesc de gelozie şi mistice flăcări
nimic nu se vede din nunţile aerului – ale incandescentelor
nestemate insecte
arborescente prin delirante coşmare - dar nici măcar din
ura mocnită-a sidefului
urgisit – exilat în aleutinele scoici - nici
măcar din viteza gregară-a
maşinilor de făcut gheaţă – pe care să-şi frângă
dansul miriade de
luni şi de stele
...nu voi mai apuca luceafărul de dimineaţă – din
vârful înzăpezitului munte-al luminii -
dar cântecul meu de
repatriere va fi zbârnâit întru nesuferita zăpuşeală-a
extaziatelor – entuziastelor – exploziv irizatelor
păcate de-o noapte: nu doar că putem trăi dimpreună cu ele – dar
le şi aplaudăm în surdină – le adorăm şi
de ce nu – ne-nchinăm lor - printre aprinsele şoapte-ale
morţii servile
...nu voi mai apuca să vă spun cum a fost la
banchetul divin – dar
e atât de uşor – atât de plăcut de ghicit că
nimic din ce-i rău nu-i prea greu
 
PRECAUŢII NOSTALGICE
a fost o zi în care păsările
îmbufnate – nu conversau cu ceţurile
apoi veni o noapte în care bubuiau ecourile
inimilor înşelate
nu mă-nţelegeţi greşit – dar mi-e greu să
explic cum de greierii scot flăcări din
nimic – şi cântă ceea ce marii compozitori ai astrelor nici nu
pot imagina c-ar fi posibil de
ars – scormonind în cenuşa stelară
...a fost o zi – acum e noapte – şi
claxoanele verii-au tăcut: brusc – dar cu
mari precauţii nostalgice
...vâjâitul regesc al nebunilor – costumaţi în
turbări automobilistice – a întemeiat
ardente şi vaste religii – deci
uşor de stins alergii şi cumplit decadente
poeme – niagare de cabotine orgii
...e atât de credibil că bufniţele şi-au predat
cenepe-ul celest – şi s-au cernit
sardonic-convenţional – de bon ton
nu mai ajung la tâmplă cu gândul – nici cu
pistolul – şi
gândul se răzbună – firesc – împuşcând
zâne – îndrăgostindu-se de
mari carteluri ale cuvintelor lipsite de
inimă: e vară – deci
nu vă aşteptaţi decât la
înfrângeri şi frângeri – continue – ale
luminii azurului sfânt – pleoştiri ale
cozilor de păun – amendate de
paradisiace poliţii
 
...vin valuri de dor şi
dorinţe private – iar frunzele îngălbenesc şi
se scorojesc de gelozie şi mistice flăcări
nimic nu se vede din nunţile aerului – ale incandescentelor
nestemate insecte
arborescente prin delirante coşmare – dar nici măcar din
ura mocnită-a sidefului
urgisit – exilat în aleutinele scoici – nici
măcar din viteza gregară-a
maşinilor de făcut gheaţă – pe care să-şi frângă
dansul miriade de
luni şi de stele
...nu voi mai apuca luceafărul de dimineaţă – din
vârful înzăpezitului munte-al luminii –
dar c&ˆntecul meu de
repatriere va fi zbârnâit întru nesuferita zăpuşeală-a
extaziatelor – entuziastelor – exploziv irizatelor
păcate de-o noapte: nu doar că putem trăi dimpreună cu ele – dar
le şi aplaudăm în surdină – le adorăm şi
de ce nu – ne-nchinăm lor – printre aprinsele şoapte-ale
morţii servile
...nu voi mai apuca să vă spun cum a fost la
banchetul divin – dar
e atât de uşor – atât de plăcut de ghicit că
nimic din ce-i rău nu-i prea greu
 
NOSTALGIC PRECAUTIONS
there was a day when the pouting
birds – would not converse with the mists
then there came a night when the echoes
of the deceived hearts would boom
don’t get me wrong – but it’s hard for me
to explain how the crickets are ablaze out of
nothing – and stridulate what the planets’ great composers
can barely imagine as potentially
burnable – poking the stellar ashes
...there was a day – now there’s night – and
the summer’s claxon horns have ceased: suddenly – though
taking great nostalgic precautions
...the royal whizzing of fools – dressed up in
motorcar enragements – has founded
ardent and vast religions – consequently
easily extinguishable allergies and frightfully decadent
poems – Niagaras of histrionic orgies
...it’s perfectly credible that the owls have handed over
their celestial identification number – and have dressed in mourning
sardonically-conventional – the bon ton way
I can no longer reach my temple either with my thought – nor
with my pistol – and
the thought – naturally – takes revenge by shooting
fairies – falling in love with
the big cartels of the hardhearted
words: it’s summer – so
don’t expect anything but
– continuous – vanquishments and demolishments – of
the brilliance in the sacred azure – flattenings of
the peacock’s tails – fined by
paradisiacal police forces
...there arise waves of love and
private desires – while the leaves turn yellow and
shrivel from jealousy and mystical flames
nothing can be seen from the air’s weddings –
from the incandescent gem insects
arborescent through delirious nightmares – not even from
the smouldering hatred of the Godforsaken
nacre – exiled in the Aleutian oysters shells – not
even from the gregarious speed
of the ice machines – eager to break
the dance of the myriads
of moons and stars
...I won’t live to see the Morning Star – from
the peak of the snowbound mountain of light –
but my repatriation
song will be strummed thereupon stifling
the ecstatic – enthusiastic – explosively iridescent
one-night sins: not only can we live together with them – but
we also applaud them in undertones – we worship them and
why not – we prostrate ourselves to them – amongst
the perfervid whispers of the servile death
...I won’t live to impart to you stories about
the divine banquet – though
it is awfully easy – awfully agreeable to guess that
nothing of the bad kind succeeds like the bad kind

                                                                                                                                                                              Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
                                                                                                                                                                    (traducere în engleză de Gabriela Pachia)


TATĂL
Îşi considera tatăl vinovat de absenţa mamei. Lui îi reproşa toate nopţile triste în care adormise nemângâiată de mama, dimineţile în care, copil fiind, trebuia să îşi pregătească singură cana de cacao cu lapte sau un pacheţel cu mâncare pentru şcoală. Şi orele de joacă reduse din cauza grijilor gospodăreşti vremelnic asumate, tot lui i le reproşase.
Mama o părăsise când ea avea numai  nouă ani şi, la scurtă vreme, dupa aceea, murise. Îşi curmase zilele, mai exact. Motivul îi rămăsese până azi învăluit în mister. Ani în şir încercase să înţeleagă. Fără succes. O urmărea amintirea zilelor tensionate în care părinţii ei se certau. Tonalităţile înalte ale vocilor lor îi răsunau în auz şi acum, după mulţi ani. Vocea mamei era, de fiecare dată, mai stridentă dar asta pentru ca tata o supăra, nu-i aşa? Altfel ce motiv ar fi avut vocea aceea să se spargă în mii de bucăţi, lăsând, invariabil, loc lacrimilor, spre final… Uşile trântite cu o putere pe care nu i-ai fi bănuit-o fiinţei fragile care părea a fi, erau o altă amintire tristă a fetei. Mama se baricada în spatele unei uşi închise ore în şir şi nici măcar rugămintea ei de copil flămînd de hrană sau iubire nu reuşeau să o scoată de acolo, din spatele uşii ferecate.
O împăca întotdeauna tatăl său. O ridica cu blândeţe în braţele lui puternice şi o aşeza pe scaunul înalt din bucătărie, încercând stângaci să converseze cu ea, în vreme ce – la fel de stângaci – îi încropea un prânz sau o cină.. Fata gândea însă ca numai sentimentul de vinovăţie determina grija faţă de ea... Greşea însă şi asta înţelese abia astăzi când ţinea în mână un teanc de scrisori a căror lectură îi releva realitatea unei părţi de viaţă traită în dezonoare, compromis şi minciună.
După decesul tatălui, Irina traversase o perioadă de negare, izolându-se pentru aproape două săptămâni în liniştea casei. Nu voise să vadă pe nimeni. Nu raspundea nici la uşă, nici la telefon şi nici îndatoririle de serviciu nu şi le mai onorase. Îngăduitori, colegii îi preluaseră atribuţiunile de serviciu, iar conducerea îi aprobase cererea de concediu. La un moment dat reuşise, totuşi, să se mobilizeze şi hotărâse că este vremea să pună ordine în lucruri. Mai întâi în perimetrul casei, unde dezordinea devenise vizibilă şi nefirească. Cărţile tatălui le strânsese într-un colţ, sortate şi împachetate, urmând a fi donate şcolii din satul natal al tatălui ei. Aceasta fusese dorinţa lui, iar directorul şcolii se arătase interesat de donaţie. Prietenul Irinei urma să o ajute să le transporte, în cursul următoarei zile. Cele câteva lucruri uitate şi niciodată revendicate de către mama ei, erau şi ele cu grijă împachetate, însă Irina nu ştia către ce persoană sau loc să le direcţioneze. Tot ce ştia era că trebuia să se debaraseze de trecut. Un trecut care îi făcea mai mult rău decat bine.
Mai rămâneau doar două dulapuri de cercetat şi într-unul dintre acestea avea să afle răspuns la câteva din întrebările care îi marcaseră copilaria şi adolescenţa. În spatele unor haine, într-o cutie cu diverse obiecte amestecate, Irina găsi un teanc de scrisori legate strîns cu o sfoară, numerotate atent. Toate erau destinate mamei ei, însă scrisul  îi era total necunoscut. Irina deschise prima scrisoare... Formula de adresare trăda intimitate, iar conţinutul exaltarea unei iubiri împărtăşite. Folosind un limbaj usor desuet, expeditorul îşi exprima dorinţa de a "aşterne din nou sărutări pătimaşe pe trupul alb, gol" al mamei ei... Expeditorul păstra încă amintirea gustului ei şi spera ca ea să i se ofere lui cu aceeaşi pasiune şi în săptămâna care va urma. O aştepta deci la locul ştiut ... Confuză, Irina desfăcu şi a doua scrisoare... Acelaşi ton, aceleaşi dorinţe. Dorinţe carnale împărtăşite şi speranţa de a se bucura unul de celălalt, din nou, în acelaşi loc ştiut.
O neputincioasă revoltă o cuprinse citind şi restul scrisorilor, căci înţelese dimensiunea trădării, iar această înţelegere o făcu să încerce sentimentul vinovăţiei faţă de Tatăl său, pe care ani de-a rândul &ˆl considerase unic responsabil pentru ruptura de mama ei. Un val de duioşie o cuprinse... Îşi redescoperea Tatăl într-o lumină nouă, îi inţelegea tăcerile şi tristeţea altfel, acum, prin prisma recentei descoperiri. Tatăl îşi trăise cu decenţă ruşinea de a fi înşelat şi de a şti că este înşelat, făcuse probabil compromisul iertării unei fapte de neiertat pentru a menţine aparenţa fragilă a unei armonii, în esenţă, inexistentă. Motivată de dorinţa de a afla adevărul, oricât de crud ar fi fost acela, Irina telefonă mătuşii sale, stabilind o întrevedere cu aceasta. O întâlnise de numai câteva ori după decesul mamei şi atunci nu schimbaseră prea multe cuvinte. Din motive necunoscute Irinei, mătuşa nu dorise să o apropie. La telefon îi raspunse o voce stinsă iniţial, dar o inviorase uşor curiozitatea şi perspectiva unei întalniri cu fiica defunctei sale surori. Câteva minute mai târziu, Irina ieşi din casă purtând sub braţ cele câteva lucruri ce aparţinuseră mamei sale. Traversa parcul îngândurată, întrebându-se cum ar fi mai potrivit să abordeze problema, dacă ar trebui să mărturisească sau nu  motivul real al vizitei. Indecisă în privinţa strategiei de abordare, Irina sună la uşă. Matuşa o salută scurt, fără efuziuni sentimentale şi o invită să poftească înauntru.
…Avea puţine amintiri legate de acest loc şi acelea estompate de vreme. Îsi amintea totuşi holul lung pe care alerga, vocea bunicii care o admonesta de fiecare dată când în alergare atingea frunzele rododendronului ce trona falnic şi stăpân pe acel hol, în dreapta – bucataria de unde răzbeau miresmele dulci ale plăcintei cu mere sau al găluştelor cu prune şi iată şi dormitorul în care dormea la prânz, nu înainte de a protesta vehement. Pentru a impune distanţa, mătuşa o invitase însă într-o cameră neutră, amenajată probabil recent, o cameră rece, impersonală şi îi indicase să ia loc pe un scaun tapiţat, nu foarte confortabil, care nu te îndemna la o lungă şedere. O privea iscoditor, aşteptând ca Irina să îi dezvăluie motivul vizitei sale. O măsurase în treacăt şi remarcase stupid că a crescut în cei doisprezece ani în care nu o vazuse… Se vedea treaba că nici una nici cealaltă nu erau obişnuite a face conversaţie de salon, aşa încât Irina îi intinse, fără prea multe cuvinte, pachetul cu lucrurile mamei. O umbră trecu prin ochii mătuşii în vreme ce prelua pachetul. Se scutură apoi ca de amintirea unui gând trist şi, în mod surprinzator, îi mulţumi Irinei.
Prin inima împietrită a mătuşii trecuse un fior creând premise favorabile Irinei pentru a cere permisiunea să petreacă puţin timp în camera în care trăise şi murise mama sa. Matuşa avu grijă să precizeze că păstrase camera sorei sale intact, după care se retrase, dovedind tact şi discreţie care nu îi stăteau parcă în fire, dar pentru care Irina fu profund recunoscatoare în sinea sa. Camera mamei... locul în care se refugiase în scurtul răstimp dintre momentul în care îi părăsise şi momentul în care alesese să îşi pună capat zilelor… Un pat vechi, bine întreţinut în pofida anilor care trecuseră peste el, acoperit cu o cuvertură ţesută manual, în tonuri de crem, alb si lila, o noptieră lângă pat pe care odihnea o vază de lut smălţuit şi câţiva bujori, l&ˆngă fereastră o masă rotundă la care poate că mama îşi adunase gândurile uneori, privind prin fereastră grădiniţa de flori din faţa casei, dulapul în care îşi adusese spre păstrare rochiile cloşate şi bluzele uşor decoltate… iar deasupra patului, un tablou care le înfăţisa pe ele două, în fericita zi petrecută la Curtea de Arges… Îşi amintea ziua aceea, una din puţinele zile în care mama ei o răsfăţase cu îmbrăţişari şi zâmbete. Pe chipul Irinei înflori un surâs la această aducere aminte… Ce se întamplase cu mama apoi? Când şi de ce murise iubirea ei pentru tata? Nici unul dintre ei nu îi puteau aduce lamuriri… Instinctiv, Irina ştia că mătuşa ar putea să aducă lumină asupra acelor întâmplări îndepărtate şi obscure care determinaseră poate implicit decesul mamei. Nu era însă deloc convinsă că matuşa ar dori să îi împărtăşească aceste detalii… Şi totuşi… Irina părăsi brusc camera mamei, decisă să îşi revendice dreptul de a afla adevărul. O află pe mătuşă în aceeaşi cameră în care o primise mai devreme.
Irina îşi incepu timidă pledoaria, însă pe măsură ce îşi expunea dorinţa şi argumentele, vocea ei crescu în intensitate şi hotărâre şi mai devreme şi mai uşor decât anticipa, obţinu acordul mătuşii în sensul dorit. Cu inflexiuni de uşoară vinovăţie, mătuşa îşi începu dezvăluirea. Fusese confidenta sorei sale până în zilele care au precedat actul suicidal. Primele probleme din căsnicie ei i le mărturisise. Nemulţumirile legate de temperamentul blând şi aşezat al soţului, precum şi lipsa lui de implicare în planurile ei de mărire făcuseră subiectul unor lungi şi repetate conversaţii între cele două surori. Pe fundalul nemulţumirilor cumulate, mama Irinei cunoscuse un domn căruia i se oferise în grabă, fără prea multe rezerve, văzând iniţial în acea relaţie pasageră o alternativă la căsnicia în care nu se mai simţea nici măcar confortabil. Ceea ce începu ca un exerciţiu erotic, se transforma în chip bizar în pasiune şi îi mistui sufletul cu arşita ei. La început se intâlneau săptămânal, în casa mătuşii, care devenise tăinuitoarea de alcov. Curâd însă, domnul  începu să exercite presiuni asupra ei, invoc&ˆnd dreptul de posesiune şi dorinţa de căsătorie. Înainte însă ca mama Irinei să intreprindă ceva, soţul înşelat descoperise scrisorile, iar ceea ce a urmat au fost lungi şi inutile certuri, în care ea sfida instituţia sfântă a căsătoriei, iar el invoca dreptul la familie al copilului lor, de dragul căruia ar fi fost dispus sa facă un compromis. Ea însă suporta tot mai greu despărţirea de domnul iubit astfel că, într-o bună zi, plecă. Inaintă rapid divorţul şi cererea de încredinţare în instanţă a copilului.
Deşi domnul iubit arătase disponibilitate în a o susţine în această decizie, cerându-i în repetate rânduri să îşi recapete libertatea, nu fusese de găsit când ea îl căutase pentru a-i da minunata veste. Câteva zile mai târziu, trupul lui neînsufleţit fusese descoperit pe un câmp în apropierea fostei păduri Vlaşca şi cercetarile ulterioare efectuate de Poliţie şi Procuratură dovediră că fusese victima unei crime săvârşite de unul din partenerii de jocuri de noroc, căruia îi datora o mare sumă de bani.
Într-un moment de profundă rătăcire, dezamagită de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, negăsind puterea de a se întoarce la vechea ei viaţă care o nemulţumea deplin, mama Irinei se sinucisese într-o noapte de august. Sora ei o găsise dimineaţa, frumos îmbracată, parcă dormind. Pe masuţa rotundă de lângă fereastră, rezemat de vaza de lut smălţuit, lăsase un bilet scurt : “Sunt incapabilă să traiesc aşa! Să mă ierte Irina”. Odată încheiată consemnarea acelor triste evenimente, mătuşa îşi întoarse privirea întrebătoare către Irina:
- O vei putea ierta?
Irina nu îi răspunse. Trebuia, mai întăi, să se ierte pe ea însăşi. Pentru toţi acei ani în care îşi judecase greşit Tatal şi îl privase de preţuirea şi dragostea ei necondiţionată!
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)
 

 

UN FEL DE IUBIRE

Călătorind prin Calea Lactee

am făcut un popas pe un colţ al Lunii.

Din două motive.

Primul – şi poate cel mai puţin important:

Am vrut să contemplu în tihnă nemărginirea Universului

Al doilea motiv, cel real dealtfel,

este acela că am vrut să te sărut din spaţii siderale.

Tu nu ai ştiut.

Şi te-ai întors în liniştea nopţii,

Lăsându-mi acces doar la colţul buzelor tale.

...Care semănau izbitor cu colţul Lunii pe care eu făcusem popas...

Într-o clipă am înţeles că tu şi Luna

sunteţi părţi ale aceluiaşi Univers prin care

visele mele se plimbă nestingherite...

Când tu ai zâmbit în somn unei aduceri aminte,

De pe colţul Lunii, eu am ştiut că pot îndrăzni mai mult

Şi am întins mâna,

Cerându-mi dreptul să te mângâi.

Am atins astfel umerii frumoşi, trupul zvelt, zâmbetul chinuit.

Şi le-am iubit pe toate,

Într-o tăcere deplină,

Mai mult!

Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

 


IERI ŞI AZI
Ţinând-o de mână pe bunica ei, Ioana iese mândră pe poarta grădiniţei. Vizibilă bucurie stăruie pe chipul femeii.
- Bunica Maria, putem să ne plimbăm puţin?
- Da, trecem prin parc, dacă vrei.
- Sigur că vreau. Şi pe tine te lua bunica ta de la grădiniţă?
- Nu. Grădiniţa mea era foarte aproape de casă şi mergeam singură. Eu am fost numai la grupa mare. Tu eşti mică…
- Un pic mică şi un pic mare. Am aproape cinci ani.
- Ioana, ai văzut ce frumos e copacul din dreapta? Toate frunzele lui sunt galbene ca mierea. Să ne aşezăm pe banca asta şi să-l admirăm!
- Bunica Maria, îmi povesteşti despre bunica ta?
- Cu plăcere! Cam ce ai vrea să ştii?
- Cum se numea, unde locuia, ce lucra…
- Am înţeles. Îţi voi spune ce îmi amintesc despre bunica mea de la ţară. Mama tatălui meu se numea Maria…
- Cum? Şi tu ai avut o bunică Maria?
- Da. Şi nu numai bunica se numea Maria. Şi mama mea, naşa mea şi câteva mătuşi şi verişoare aveau acest nume.
- Povesteşte-mi!, spuse Ioana, aşezându-se mai comod pe bancă.
- Bunica mea era o femeie foarte bună, blândă, vorbea frumos, nu se grăbea niciodată. Purta o cămaşă albă, cu mânecile largi. Cămaşa era încreţită la gât şi la încheietura mâinii. La gât, era cusut, cu aţă neagră, un model mărunt. Purta poale albe, un fel de fustă destul de lungă, peste care purta, în faţă, un şorţ negru, iar în spate avea o pânzătură ţesută chiar de ea, cu dungi negre şi roşii. Nu cred că ai văzut o pânzătură.
- Nu am văzut. Explică-mi, te rog!
- Era ca o bucată de pătură din lână, lată cât să acopere un scaun.
- Înţeleg. Spune mai departe!
- Bunica avea un pieptar închis în faţă…
- Ce e acela pieptar?
- O vestuţă. Pieptarul bunicii mele era din blană de miel, era alb şi era înfrumuseţat cu cusături din fâşii de piele roşie pe margine. Nu se încheia în faţă ca vestele de la oraş, ci lateral, în partea stângă. Pe cap, bunica purta un batic negru cu ciucuri de mătase pe margine. În picioare avea opinci din cauciuc.
- Cum sunt opincile?
- Imaginează-ţi o bucată de material ca o foaie de hârtie. La un capăt, îndoim marginile si le coasem. Se formează un vârf. În partea cealaltă a foii, încreţim marginea. Cam aşa era o opincă. Pe margine se prindea un şnur şi cu acest şnur se lega de picior. Iarna, bunica purta ciorapi de lână, făcuţi chiar de ea. Vara, umbla şi desculţă.
- Nu am văzut niciodată opinci.
- Am nişte opincuţe mici, ca pentru păpuşi. Eu nu am purtat opinci, dar acele opincuţe mi-au plăcut foarte mult. Le-am văzut în piaţă la Vişeu şi le-am cumpărat să le ţin în vitrină.
- Vreau să le văd! Când mergem la voi?
- Poate chiar în prima duminică. E bine?
- Da, e bine. Mai povesteşte-mi!
- Bunicul meu era mai bătrân decât bunica. Purta o cămaşă albă din cânepă sau din pânză albă cumpărată de la magazin. Cămaşa bunicului avea mânecile largi, nu erau strânse la capăt, ca ale bunicii. Vara purta pantaloni largi în partea de jos, din acelaşi material cu cămaşa. Iarna, bunicul meu purta pantaloni din pănură, adică o stofă groasă pe care bunica o ţesea în casă. Şi bunicul avea pieptar şi purta o pălărie neagră, dar numai când ieşea din casă. Iarna, avea o căciulă din blană de miel. Purta opinci. Într-o iarnă m-am uitat cum se încălţa. Era un adevărat spectacol. Şi-a înfăşurat obielele, două bucăţi de pânză groasă în loc de ciorapi, şi-a pus o opincă şi a început să înfăşoare nojiţele, adică şiretul, &icinbsp; ˆˆ#xa;margin-bottom:6.0pt;margin-left:0cm;text-align:centerrc;n jurul piciorului. Operaţiunea a durat destul de mult, dar şiretul acela era foarte frumos aşezat. Bunica a văzut cum priveam insistent şi m-a întrebat dacă aş putea să mă aranjez la fel. I-am răspuns ca prefer ghetele mele cu şiretul care se leagă mai simplu şi mai repede.
- Bunicii tăi aveau paltoane?
- Purtau sumane, adică un fel de jachete făcute din stofă groasă, ţesută la război, obiect care nu lipsea din nicio gospodărie ţărănească. După ce femeile ţeseau pănura, aşa se numea stofa aceea, o duceau la piuă, adică la o baie în apă rece, unde era învârtită şi bătută până când se îndesa suficient. Îmi amintesc că am observat cum foloseau ţăranii mânecile lungi ale acelor sumane. Când nu era foarte frig, mânecile se îndoiau cât să acopere încheietura mâinii. Când era mai frig, mânecile erau dezdoite şi oamenii băgau mâna dreaptă în mâneca stângă şi mâna stângă în mâneca dreaptă. Aveau un fel de manşon.
- Ce e acela manşon?
- Ai văzut în filmul de aseară? Domnişoara avea ceva ca un sul din blană în care îşi ţinea mâinile.
- Am văzut. Dar bunicii tăi nu aveau aşa un manşon.
- Nu ca domnişoara din film, dar ţi-am spus cum îşi încălzeau mâinile… Am uitat să-ţi spun că sumanele nu aveau buzunare.
- Am înţeles acum. Spune mai departe!
- Bunicul meu nu auzea bine, dar se trezea de dimineaţă, se îmbrăca şi mergea la grajd. El le dădea mâncare vacilor, şi iarna, şi vara. Apoi, stătea în casă şi citea. Ţinea cartea mai departe de ochi, dar nu purta ochelari. Ne plăcea să povestim cu bunicul. Era un om simpatic, glumeţ, vesel. Singura problemă era că trebuia să vorbim mai tare.
- Bunica ta îţi spunea poveşti?
- Nu prea… Îmi amintesc doar că ne aducea mere din grădină, că aducea ouăle de la găini, că avea flori interesante în grădina de lângă casă, ca îi plăcea foarte mult să ne audă pe noi, nepoţii de la oraş, cum spuneam poezii, cum cântam. Îmi amintesc că o vedeam torcând lână. Am rugat-o să mă înveţe să torc. Nu am reuşit. Era prea greu să fiu atentă în mai multe locuri.
 
- În sat nu era decât un bufet la care unii oameni beau câte o bere. Bunicii mei cumpărau numai zahăr şi ulei de la Vişeu. Aveau o grădină foarte îngrijită din care bunica aducea ceapă, morcovi, pătrunjel. Mătuşa scotea cartofi numai atunci când avea nevoie. Fasolea şi varza erau în grădina casei. Aveau şi porumb în acea grădină, chiar dacă pe deal mai aveau locuri în care cultivau cartofi şi porumb. În apropierea casei aveau pomi fructiferi: doi nuci, un păr de vară, unul de iarnă, câţiva meri şi mai mulţi pruni. Din fructe, în special din prune, bunica făcea dulceaţă. Nu era nevoie să meargă să cumpere de la magazin nici lapte, brânză şi unt, pentru că aveau vaci şi oi. Bunicii aveau o scroafă cu purcei şi creşteau un purcel pentru noi, cei care locuiam la oraş. Cu banii pe care îi primeau pentru alt purcel, luau făină de grâu. Bunica făcea pâine în casă şi o cocea în cuptorul care se găsea în camera de toate zilele. Toamna, puneau conservele şi legumele la păstrare într-o groapă săpată lângă casă. Iarna, în Săcel ningea mult, dar bunicii făceau cărări spre fântână, spre grajd, spre groapa cu alimente şi puteau să stea mult timp fără să plece după cumpărături. Periodic, aduceau petrol pentru lampă.
- Am văzut o lampă la cineva. Miroase urât şi scoate fum…
- Aşa e! Lumina lămpii era mai slabă decât cea a becurilor, dar la sat nu era curent electric. Noua casă pe care au făcut-o în locul celei vechi are frigider, televizor, telefon, becuri electrice… Nu mi se pare interesantă. Era mai frumos când bunica ne aştepta pe prispă şi ne servea cu porumb fiert, când bunicul venea plin de zăpadă pe haine şi noi spuneam că e Moş Crăciun…
- Bunica Maria, îmi place cum povesteşti…
- Mai povestim şi mâine. Acum trebuie să mergem. Am zăbovit cam mult în parc. Uite, deja ne sună mama ta!
Maria Tirenescu (Cugir - Alba)

PE MUREŞ       
Începe să-mi placă vacanța asta! Ieri m-am întâlnit cu o bună și veche prietenă, din Lipova, la KFS. Mi-a adus un aranjament floral deosebit, cu narcise (că nu ne-am găsit de ziua mea). Am păpat aripioare... cu tot cu E-urile lor... cu mare poftă.
Fata asta e... liniștea întruchipată. Așa o văd eu. Curios e că și ea mă consideră... un motoraș, care o motivează de multe ori, pentru mersul înainte. Alegerile noastre matrimoniale n-au fost prea reușite... așa că ne-am spus, încă o dată, of-ul. Soarta a făcut să fiu în sală la divorțul ei. Elegant, în 5 minute, fără motivație, martori, circ. O avocată a întocmit actele, oamenii au zis că nu mai vor să fie împreună... și gata. Nici vorbă de partaj (ei au o fată). Ea a fost prima care s-a oferit, dacă am nevoie, să vină martor în procesul meu. N-a fost nevoie. N-aș fi apelat la ea decât de forță majoră (tocmai pentru că și ea trecuse recent prin așa ceva).
Acum ne-am liniștit amândouă. Stăteam fără griji mari... la un suc... după aripioare... și povesteam.
Unul dintre frații ei (pe care-l iubeam toate colegele ei, în liceu) e subiectul meu favorit mereu. Deși fiu de preot, foarte bun la carte, n-a îndrăgit nicio profesie. Frumușel și curat, cult (autodidact), impresiona foarte ușor. După o tinerețe de dandy, s-a așezat, oarecum, lângă o femeie. Stătea toată ziua la ea, dar noaptea dormea la fratele lui cel mare, necăsătorit. Ea avea doi copii și lucra la spital. El ducea copiii la școală, le punea sandviciuri, făcea lecțiile cu ei... iar ea făcea câte ture și gărzi era maxim posibil... ca să aducă bani în casă. Nu de puține ori însă s-a trezit cu salariul subtilizat și jucat de el la jocuri de noroc.
Atunci venea preoteasa, și făcea, de rușine, o minimă aprovizionare. Prea mult nu avea nici ea. Rămăsese văduvă de tânără, cu trei copii. Lucra, la domiciliu, broderie. După Revoluție, a făcut gogoși. Nu se temea de muncă. Nu înțelegea ce e cu copiii ei, cu toată dragostea și grija pe care le-o oferea. Cel mare, meteorologul, nu voia să se însoare. Mijlociul, Roly, care nu voia carte de muncă, le iubea pe toate femeile mapamondului. Fiica se căsătorise imediat după liceu (fusese șefă de promoție). Din puținii ei bani, din învățământ, doar fiica mai completa neajunsurile mamei.
N-ai crede dacă l-ai vedea acum pe Roly! îmi spuse, cu lacrimi în ochi.
Femeia cu care își împărțea viața de ani buni, contactase, de la un pacient străin, o boală similară, la noi, la oameni, cu sindromul vacii nebune (o paralizie treptată a corpului, cu pierderea capacității de a vorbi, de a se deplasa...).
El o duce în brațe, la baie. El o spală, o piaptănă, îi dă de mâncare cu lingurița. Spală, calcă, face lecțiile cu copiii. E un partener devotat, cum noi nu ne-am așteptat. Nu știm ce o să se întâmple cu el când ea nu va mai fi. Acum doarme cu ea de mână, jos, lângă patul ei. Mama e distrusă. Se teme la ce reacție poate avea el.
Mă uit la ochii ei mari, cafenii... înlăcrimați. E atâta durere în viețile noastre, ale tuturor. Nu ne putem feri de suferință și nu-i putem salva nici pe cei dragi.
Ca să mai schimb atmosfera, îi povestesc pățania cu d-nul de la bancă, hoțul de lux... care m-a ușurat de bijuteriile preferate... chiar de ziua mea. L-am căutat la job și am aflat, cu stupoare, că nu mai lucra la ei... de o lună!
Ea îmi povestește despre diriginta noastră, profesor emerit, care predase o bună parte din viață în Maroc. După divorț, și ea fără copii, mergea des la operă și la concerte, la filarmonică. Acolo cunoscuse un domn, de vârsta ei... stilat, manierat, cu care a și fost în câteva excursii... Rusia, Israel, Franța. O bătea gândul chiar să legalizeze relația (deși nepoții/potențialii moștenitori se opuneau cu vehemență). În dimineața de Anul Nou, după un Revelion deosebit, domnul cel stilat a plecat cu toate bijuteriile ei (doar lucrări unicat... zeci de inele, brățări, cercei, ceasuri... era o femeie pasionată de așa ceva... și avusese, la vremea ei, și banii și prilejul de a cumpăra tot ce era mai frumos și mai scump).
Așa că, vezi tu, un hoț nu e în mod obligatoriu... un cerșetor.
Pfffff... ce viață aiurea avem! Dacă ar fi ca în povești... să-l vezi pe Spân și pe Omu’ roș’...
Mă despart de colega mea, urându-ne toate cele bune, de Paște, și o vacanță liniștită. Narcisele zâmbesc năstrușnice, în ambalajul festiv. Le mai desfac... să respire.
Îmi amintesc, cu drag, cum mergeam, cu ani în urmă, pe marginea drumului, dinspre Radna, spre cetatea Șoimoș, cu un grup de elevi, în excursie. Studiasem romanul Mara, al lui Slavici, și parcurgeam toate traseele descrise în roman, căutam să identificăm toate unghiurile din care se făcuse descrierea poveștii de pe malurile Mureșului. Și atunci țineam în mâini un buchet de narcise, cumpărat din fața mănăstirii de unul dintre elevii mei. Era un băiat urâțel, plin de coșuri, cu dinții încălecați, urechile clăpăuge...
L-am revăzut recent, la tv, ca invitat, la o emisiune. E un bun cardiolog, acum, un om cu totul deosebit. Fizic, e de nerecunoscut. Și-a operat urechile, dinții... acneea juvenilă e de domeniul trecutului îndepărtat.
Nu poți cunoaște omul după înfățișarea sa. Asta e clar.
Mă așez de o bancă, la soare. Îmi amintesc cum mi-a povestit o colegă despre exercițiile recomandate de psiholoaga ei... Să se gândească la problemele care o frământă, ca la niște frunze într-un copac. O desprinde pe una și îi dă drumul pe apă... și o urmărește o vreme cu privirea. Apoi desprinde alta... și tot așa.
Vreau să fiu acum pe malul Mureșului... să desprind, una câte una... Necazurile… și grijile/ Sus în aer...
Sărbători liniștite vă doresc, cu drag!
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

CRONICA PIESEI DE TEATRU ORDINARII
Încetul cu încetul se face oţetul!
(Proverb românesc)
Marele teatru al urbei nu a vrut să găzduiască pe scândurile lui lungi şi largi, între cortine de catifea purpurie şi chenare din bronz aurit, tragi-comedia Ordinarii, pe motiv că era prea vehementă, prea vulgară.
Regizorul Costache Fistichiu, promovat din provincie încă din primul stagiu electoral sau menstrual, nici el nu mai ştia exact, fiindcă avea o nevastă cu o gură ca de mitralieră, care îl zăpăcea de cap, se remarcase numai cu puneri în scenă laudative, elogioase, la adresa unui potentat al zilei cu faţă de rechin, care multora le dădea fiori, iar pe alţii îi umplea de scârbă.
El, însă, Costache Fistichiu, căzuse într-o admiraţie belalie şi fatală faţă de complexul personaj, şi monta numai piese din trecutul istoric al Europei, cu regi şi regine, nu dintre cei ghilotinaţi sau răsturnaţi de popor, ca să nu-l sperie pe omul-rechin, ci dintrei cei care avuseseră o domnie lungă şi fericită, în genul lui Franz Josef al Austriei sau al Elisabetei I-a a Marii Britanii.
Autorul piesei ORDINARII, Brebenel Ciocan, un tânăr bântuit de ambiţii literare, îmbrăcat cu o bluză străvezie şi nişte blugi cârpiţi, venise special de la Vaideei, comună de munte din care se trăgea şi regizorul, şi îi pusese piesa de teatru pe birou, râzând plin de speranţe.
- Ei, ce ziceţi, maestre? Plecat-am nouă din Vaslui şi iată piesa-i gata! îl parafrază el pe Vasile Alescandri.
- Ce să zic? Nu-mi place titlul! Ce-i aia Ordinarii! Poate ar fi mai bine, Extraordinarii!
- Nicidecum! M-am inspirat din actualitate şi asta a ieşit. La început am botezat-o SÂNGE PE PEREŢI!, dar mi s-a părut că e prea ca la Shakespeare şi nu am vrut aşa, din prima lovitură, să mă apropii prea mult de marele Will.
- Mda! Eşti mai modest, dar ambiţii tot ai, nu ?!
- Sper şi eu la o montare fastuoasă, care să aducă prezentul pe scenă. Să vadă spectatorul scene de neuitat, fiindcă ştiţi cum e… Vremurile trec, dar arta rămâne!
- Ia să mai vedem! Le-ai pus nume ciudate! Cine ar putea fi Fiara?
- Este un procuror şef care îi muşcă de cur pe adversarii rechinului, dacă îmi permiteţi! Face pârtie cu ei la parchet şi-i bagă în sperieţi, ba că au votat, ba că au neamuri care au votat! Într-un cuvânt, îi face parchetari.
- Dar rechinul, cine e? Ai o menajerie întreagă aici!
- Rechinul este personajul cel mai beat de putere! El trage sforile din umbră şi
 este înconjurat numai de codoşi şi pupincurişti! Şi, culmea, are lingăi şi în capitala Europei, contra cost, desigur. Este o mare sugativă! Stă numai prin cârciumi şi ţese intrigi! Aproape că a înotat în whisky mai toată viaţa lui. De aia
i-am zis rechinul. Nu aşa că e tare? 
- Nici asta nu-mi place! Spui de două ori că este ceva putred în Danemarca. Tradu-o mai bine în daneză şi trimite-o să ţi-o joace un teatru din Copenhaga. Au ăia nişte trupe acolo, de stă avionul în coadă!
- Vă faceţi că nu înţelegeţi! E putred, e ca în Hamlet, dar putregaiul este aici la noi, la Vaideei, la Jigodioşi, în lăturile de Dâmboviţa!
- Uite! Nici indicaţiile astea de pe margine nu sunt compatibile cu scena. Ai câteva secvenţe cu grupuri de oameni dezlănţuiţi, care &ˆşi rup hainele de pe ei, ţipând mereu: - JOS RECHINUL! JOS RECHINAJUL! JOS SPIONAJUL MONDIAL! Şi scrii că toţi figuranţii urlă şi fluieră. Ce trupă de teatru crezi că acceptă ca două acte din trei să urle şi să fluiere? Vrei să răguşească actorii? După trei, patru reprezentaţii nu mai are cine să te joace, fiindcă vor răguşi toţi. Iar înjurăturile pe care le-ai scris şi pe care le-ai pus mai mult în gura actriţelor, cine crezi că va fi de acord să le expectoreze?
- Înjurăturile astea dau farmec vieţii, atrag spectatorii, insistă Ciocan.
- Poate pe străzi, dar nu pe scenă! O să devină toţi actorii nişte golani, nişte perverşi!
- Dar ce, nu sunt deja?
- Cum adică? se opări regizorul.
- Nu sunt destui actori cu spume la gură, blonde tari în ţâţe, doamne cu cur de fier şi hoaţe la numărătoare în Şparlament?
- Suferi de vulgaritate!
- Nu maestre, sufăr de adevăr! Vreau să-l văd şi pe scenă, aşa cum este pe asfalt, pe asfaltul fierbinte!
- Uite! Şi din trei în trei replici junele prim şi prima dona îşi strigă cele mai oribile invective;
- Macioaca puterii! - Prostituata de serviciu a politicii de partid! - Pederastul şefului!
Şi când se sărută în patul din mijlocul scenei, se fac unul pe altul:
- KGB-istul meu dulce! - Securista mea eternă!
 Unde ai mai văzut dumneata, domnule Brebenel, ca atunci când doi amanţi trag unul de altul pe scenă, când se sufocă în pupături, să îşi şoptească la ureche:-    Trădătorule de neam! - Vânzătorule de ţară! – Latrină a laşităţii! – Boarfa regimentului!
- Şi încă asta nu e tot! Să vedeţi ce le fac ălora care populează tribunalele… Au scos ţara la mezat… - Curve fără viitor! - Căcănauţi expiraţi!
- Nu! Îmi ajunge! se hotărî regizorul. Nu voi monta aşa o piesă. Dacă actorii vor învăţa rolurile astea, vor ajunge nişte derbedei, vor vorbi ca pieţarii, ca pârnăiaşii!
- Păcat, domnule consătean! Să nu vă mai recomandaţi niciodată că sunteţi din Vaideei!
- Du-te şi joacă-ţi piesa direct pe bulevard! Replicile astea sunt pentru ordinarii de pe străzi, nu pentru urechi de consumator de teatru. Şi să ştii că eu nu mai sunt din Vaideei, ci din Vaideeni!
- Aha! V-aţi schimbat părul! Dar tot un coiot aţi rămas!
- Eşti liber, tinere, cu toată menajeria din imaginaţia ta. Joacă unde vrei, fă tumbe pe asfalt, poate te vor aprecia gherţoii şi farfuzele care bat cafenelele din centru.
- Nu ştiţi să faceţi artă din faptul cotidian! Ordinarii sunt peste tot în societatea noastră, sunt cei care ne-au furat viitorul, şi dv. nici nu-i vedeţi! Sunteţi la fel ca ei, un ordinar!
Brebenel Ciocan îi strigă aceste ultime cuvinte din uşa biroului, apoi o luă la fugă pe scări în jos şi ieşi din teatru. Nici nu apucase să îşi mai ia textul de biroul lui Fistichiu.
Probabil că numele acesta îi vine dintr-o poreclă de familie. Adică au fost un neam de oameni suciţi! se gândi el. Dar, în marele oraş a dat din coate şi ajuns pe un post nemeritat...
Am să mă sui pe o bancă în centru şi am să încep să recit replici din piesă, să se strângă alde gură cască, să mă audă, să mă aplaude… fiindcă ţin morţiş să spun adevărul. Toţi cei care au votat în ţara asta, au ajuns să fie furaţi de nişte ordinari! Mereu au votat şi apoi au vomitat!
George Tătăruş (Bucureşti)
 
ATITUDINI
ROMÂNII VII ŞI ROMÂNII MORŢI. GREŞELI SAU TRĂDĂRI
 
...După un Referendum în care aproape 90% dintre românii VII (adică, dintre cei care au ieşit la vot, să-şi afirme, ferm, opinia!) l-au trimis la plimbare pe mare, pe Golanul-Şef (adică, circa 7 milioane şi jumătate au votat pentru DEMITEREA lui Traian Băsescu) – nimeni, dar ABSOLUT NIMENI! -  nu poate afirma NIMIC despre eficienţa votului acestora!!!
Este o situaţie imposibilă, complet absurdă.
Din ce pricini?
1. În primul rând, pentru că USL-ul a făcut sluj în faţa lui alde Martin Schultz (Victor Ponta-Naum ACCEPTÂND DE NEACCEPTATUL, pentru români şi, în general, pentru orice naţiune civilizat-europeană: PRAGUL DE 50%+1!!!)... Schultzul, preşedinte al PE... – ...adică, cică, al bezmeticilor care dreg (?!) şi strică şi învârt şi încurcă toate iţele, pe la UE!
Preşedintele PE, Martin Schulz, este de părere că Uniunea Europeană este puţin prea tăcută în legătură cu situaţia din România, după suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, conform unui interviu acordat ziarului Le Monde şi citat de AFP.

(…)Comisia Europeană trebuie să îşi facă treaba. Trebuie să evalueze, să facă propuneri, să verifice dacă sunt încălcate normele de drept europene. Un prim-ministru care are o largă majoritate poate schimba Constituţia ţării sale, dar nu poate lua măsuri care să intre în contradicţie cu regulile şi valorile noastre, a precizat preşedintele PE, citat de Mediafax, adăugând că demiterea lui Traian Băsescu este foarte dubioasă: Înlocuirile rapide care au avut loc în fruntea mai multor instituţii din România sunt cel puţin stupefiante. La fel ca şi tentativa, aparent structurată şi planificată, de demitere a preşedintelui Traian Băsescu. Este foarte dubios din punct de vedere politic, dar este legal– cf. art. Preşedintele PE: Discuţia cu Ponta nu a fost cea mai prietenoasă dintre cele avute până acum, din 11 iul 2012, 20, pe RTV.

…Dacă ştabul de la UE zice că nişte acţiuni dintr-o ţară sunt legale dar... dubios/stupefiant de rapide – înseamnă că România nu are ce căuta în UE! - în aceste structuri de birocraţi imbecili - care, probabil, pentru a se lămuri asupra unui lucru (petrecut într-o ţară membră a UE, iar nu de pe... Marte!), ar avea nevoie de câteva secole! Or, românii au silă să mai şi rostească numele acelui golan şi derbedeu sadic... şi nu peste un secol, CI ACUM, PE LOC, ÎL VOR FĂCUT DISPĂRUT! La Târgovişte... - ...sau, poate, creştineşte -  doar plecat, definitiv, din bătaia ochilor lor, sau dincolo de graniţele Grădinii Maicii Domnului.

Se zicea că, în România, birocraţia atinge limite/stadii ameţitoare. NU! Hotărât lucru, recordurile de melceală a deplasării mentale şi hârţogăreşti le doboară, rând pe rând, UE-ul!!!

...Ce valori aveţi voi, masoni de două parale? Melcul şi Broasca Ţestoasă? Şi o mai faceţi şi pe stăpânii de plantaţie, cu popoarele Estului European...! Puah!!!2. ...Oricum am învârti, însă, lucrurile – Victor Ponta-Naum şi Crin Antonescu nu aveau dreptul moral să accepte pragul, ipocrit şi ticălos, al celor 50%+1. Cum nu aveau nici dreptul moral să înceapă un REFERENDUM (care nu este o joacă, ci expresia voinţei EXASPERATE, a unui popor întreg!), până nu-l gândesc, plănuiesc şi pregătesc, până în cele mai mici amănunte!!! CUM POŢI, SPRE EXEMPLU, SĂ ÎNCEPI UN REFERENDUM, AVÂND DOAR LISTELE RECENSĂMÂNTULUI DIN 2002, ŞI NU ŞI REZULTATELE RECENSĂMÂNTULUI DIN ...2011, PENTRU 2012?! ZECE ANI DE MOARTE ŞI DE SCĂDERE (GRAVISSIMĂ!) A NATALITĂŢII POPORULUI ROMÂN!!!Cum adică, voi, useliştii, acceptaţi să voteze, pentru păduchele vâscos de Băsescu, ŞI MORŢII DIN MORMINTE...?! Şi acceptaţi ca această reptilă oribil de jegoasă, în tricoul ăla albastru cu... aură de slin, să se fălească (ptiu! - spurcăciunea pământului!!!), pe toate ecranele TV, că „face ceva” pe votul a şapte miloane şi jumătate de români VII, care au votat pentru operaţiunea de „ecarisaj”,  la Cotroceni (ba, chiar, opt milioane şi aproape jumătate, dacă-i socotim VII şi pe idioţii reptilini, care au votat PENTRU ...rămânerea lui Băsescu, la Cotroceni...!), pentru că el are, de partea lui, MORŢII?! Adică:a. ...MORŢII  TĂCĂREŢI - ...cei pe care Băsescu-ANTIROMÂNUL+Viktor Orban-MAGHIARUL CEL OBRAZNIC (da-da, premierul maghiar Viktor Orban, faţă de acţiunea căruia, de amestec în REFERENDUMUL ROMÂNILOR, şi poruncind, în România, neparticiparea cetăţenilor români de etnie maghiară, ca la Székesfehérvár, în cocioaba lui ta-su... - n-am auzit ca dl prof. Andrei Marga, Ministrul de Externe al României, să fi înaintat NICI MĂCAR O REBEGITĂ NOTĂ DE PROTEST! – ...d-apoi să mai şi rupă, IMEDIAT, relaţiile diplomatice cu Budapesta!!! - ...ne comportăm atât de... ULUITOR DE UMILITOR ŞI SCÂRBOS DE NEDEMN, de parcă am fi, şi azi, în 2012, şerbi pe moşiile grofilor... hun-gari!!!)  - I-AU ÎMPIEDICAT SĂ IASĂ LA VOT!!! Acţiune care DEJA este suficientă, pentru ca Jegosul-Şef, Păduchele-Şef să intre la mititica (iar UE să-l ia de urechi pe secătura de Orban! – ...da-da, vezi să nu...!), cu care EL ne ameninţă, în enorma-i nesimţire, caracteristică SECTEI  PEDELEILOR! -  pe noi...! Dar MORŢI TĂCĂREŢI sunt şi  românii din Ardealul dominat, în aceste zile, nu de statura eroică a lui Avram Iancu, ci de staturile de gnomi cocoşaţi ale popii Tökes, respectiv a ...premierului MAGHIAR Viktor Orban! – ...dar şi MAJORITATEA (JALNICĂ!) A TINERETULUI nostru, TOTAL iresponsabil, care se târăşte, din discoteci, spre punctele de votare, la ora... 23 fără zece minute!!! Şi mai există categoria funebră a:b. ...MORŢILOR... BIROCRATICI !!! MORŢII VII, precum vampirii!!! Adică, cei pe care uselistul, aparent tândălos, în realitate, SCANDALOS! (noi bănuim, cu temeiuri tari, că nu e prost, ci este câtumai TRĂDĂTORUL!), Ministru al Administraţiei şi Internelor: IOAN RUS! – îi ţine în scriptele/listele de votare, deşi ei au răposat de ani buni...îi ţine pe listele de votare, deşi putea, în câteva zile, să finalizeze documentele recensământului din 2011 şi să ne ofere liste curate, cu românii cei INTEGRAL VII – pentru Referendumul din 2012!!!...Noi propunem DEMITEREA IMEDIATĂ a acestui ...co-jeg al lui Băsescu – IOAN RUS, sub acuzaţia de subminare/sabotare făţişă, premeditată, a Referendumului din 29 iulie 2012 – încălcându-şi, astfel, atribuţiile fundamentale ale postului său ministerial!!!...În rest, dacă PĂDUCHELE-ŞEF va fi apărat, în continuare, de damblagiii de la CCR (de tipul handicapatului de gradul I, Augustin Zegrean... MILIONAR PEDELIST, ÎN EURO!!!) şi-şi va plimba, sfidător şi mârlan, în continuare, putoarea-i de sconx, pe sub nasurile noastre, cu nările însângerate de atâta aşteptare, în umilinţă nedreaptă... - ...apoi, noi, cei cca 90% dintre votanţii de duminică, 29 iulie 2012, îl aşteptăm să vină, de la Olimpiadă, drept la Târgovişte, pe ALIN GEORGE MOLDOVEANU, trăgătorul român care a cucerit, luni, medalia de aur, în PROBA DE PUŞCĂ CU AER COMPRIMAT 10 m, la Jocurile Olimpice de la Londra, cu 702,1 puncte... Ne-om socoti şi ne-om înţelege noi, cumva, cu …Campionul la Tir!!!…Şi ne vom ruga ÎMPĂRATULUI CERESC (…nu vreunui gunoi, ceva, venit sau… stătut, din/în neagra străinătate!), precum de demult/din demult se rugau, cei patru juzi din patru sate, ai genialului GOGA:(…)Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare, Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare...Semne-avem, şi-n miezuine le-au fost pus de mult bătrânii,De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii...Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat duşmanul,Şi pe Ionuţ al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.Ne mor vitele-n ogradă şi ni-e jale nouă foartŞI, -NĂLŢATE ÎMPĂRATE, NOI N-AM VREA SĂ FACEM MOARTE!Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptateAle înălţimii-tale, slugi supuse si plecate……NOI N-AM VREA (pentru că suntem CREŞTINI!)!!!...dar dacă TREBUIE…Din păcate, n-ar fi pentru prima oară, ÎN ULTIMELE DECENII. De data asta, însă, nu va fi un ASASINAT - CI JUDECATĂ DREAPTĂ!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

TRÂMBIŢE DE BÂLCI

Un mod normal de existenţă şi funcţiune, pentru un popor, ar fi ca Diaspora acelui popor să susţină, cu bucurie, cu bună-credinţă şi fermitate, cu insistenţă, inteligenţă şi luciditate - năzuinţele spre libertate, demnitate, prosperitate, dreptate etc., ale confraţilor aflaţi/rămaşi între graniţele ţării lăsate, de către membrii respectivei Diaspore, în urmă……Citim, cu stupefacţie şi scârbă, mesaje ale unor români din Diaspora (mai ales din Germania!), care habar nu au pe ce lume sunt, habar nu au ce se întâmplă, CU ADEVĂRAT, în România acestor vremi, dar au pretenţia arogantă (…neruşinată este cuvântul care, socotim noi, ar ilustra/numi, mai exact, raportul dintre pretenţie şi… direcţie!) de a ne dirija şi determina destinul de Ţară şi Popor/Neam, spre atingerea, cât mai totală şi urgentă, a… HĂULUI PIERZANIEI!De fapt, ei (respectivii, cu pretenţii de… co-naţionali!) s-au transformat, bănuim că prin bani împinşi de biroul de propagandă externă al lui Băsescu, ÎN ADEVĂRATE TRÂMBIŢE DE BÂLCI!

Incredibil! Ei, guguştiucii din Germania, se dau atotcunoscători şi super-civilizaţi! - dar ne (re)comandă nouă (cu care, cică, se simt de-un sânge!) să rămânem (sau să devenim, după caz…!) nişte brute mancurtizate, o masă de troglodiţi băsescianizaţi, până la cretinismul liminar!

…Măi, oameni-neoameni: dar noi, cei din Rom&ˆnia, putem să votăm contra Merkăloaiei voastre (…madam Merkel, care se ocupă mai mult de Diktat-uri Europene, decât de Germania ei…, madam Merkel, cea care începe să semene, la mustaţă, cu… HITLER/SCHICKLGRUBER!)? Dar eschimoşii din Alaska pot vota contra …şefilor triburilor de boşimani, din deşertul Kalahari?! Pentru că exact asta faceţi voi (evident, mă refer numai la O ANUMITĂ PARTE din Diaspora Românească!): deşi nu mai aveţi ABSOLUT NICIO LEGĂTURĂ cu România şi românii, vreţi să decideţi, prin Diktat-ul vostru (şi al stăpânilor voştri!), umilirea şi sinuciderea a milioane de destine de oameni, ca şi prăbuşirea sorţii, istorice şi geografice, a unei ţări STRĂINE DE VOI, DE SUFLETUL ŞI DE DUHUL  VOSTRU!!!

Prin aceasta, aţi devenit (din păcate, pentru voi!), automat, DUŞMANII ROMÂNIEI şi ai ROMÂNILOR ISTORICI!!!

…Pentru că, ascultaţi cine sunt, de fapt, şi cum gândesc domniile lor:

- Domniile lor au fugit din România, PE TIMPUL LUI CEAUŞESCU (Eu unul nu am plecat în exil din cauza lui Traian Băsescu, ci din cauza Ceauşeştilor şi nestimabililor lor ciraci: Ion Iliescu, Văcăroiu, Brucan, tăticul prostănacului Geoană, răposatul Pleşiţă, toţi tare interesaţi, prin anii 80, de <<salvarea tineretului>> - a se citi beizadelele lor nenorocite, a la Bogdan Olteanu, Petre Roman, V. Ponta şi ejusdem farinae... – …noi, până una-alta, vedem cum, din pricina renascentistului de Golan-în-Tricou-Albastru, nu se mai poate salva tineretul nu al lor, ci AL NOSTRU… vedem cum ne pleacă, în neagra străinătate, propriii noştri copii/tineri, alungaţi, OFICIAL, nu doar de criza/sărăcia de sorginte pur-băsistă, ci şi ca urmare a  îndemnurile stăruitoare, cu EFECT GENOCIDIC, ale pacientului Băsescu, către tineretul României, DE A-ŞI PĂRĂSI ŢARA/PATRIE…!!!), şi-au trăit traiul, începând din anii '70-'80, EXCLUSIV în străinătate, au devenit cetăţeni ai străinătăţii…: ŞI DOMNIILE LOR VIN, ACUM, SĂ NE ÎNVEŢE (TRÂMBIŢÂND NEFIRESC ŞI AFON, DE MAMA FOCULUI! - …CE MAI, CURAT TRÂMBIŢE DE BÂLCI!), PE NOI, CINE-I BĂSESCU, ŞI SĂ NE INSULTE, PENTRU CĂ NU ŞTIM SĂ-I PREŢUIM ACESTUIA …GOLĂNIA LUI MAJORĂ!

…A, era să uităm ce mai trâmbiţează, pedagogic, aceşti bâlceni: …ŞI SĂ-I RESPECTĂM ANTICOMUNISMUL LUI DE BĂSESC'…!

Să facem bine să înghiţim găluşca (altfel, ne vom dovedi...PROSTIA FUNCIARĂ: Mă rog, atâta vă duce capul şi înţelegerea!) şi să ne prosternăm, în faţa <<dictatorului>> (sic! – CU GHILIMELE-SĂGEŢI GROASE!) care a îndrăznit să condamne comunismul în parlamentul de strânsură, atrăgându-şi ura şi dispreţul clasei muncitoare cu... trâmbiţa, microfonul şi ecranul Da, cu... Antena 3, sigur că da... ochiosule şi bengosule ce eşti tu, care nu eşti clasă muncitoare şi nu eşti de strânsură (iar Băsescu e ...de alesătură, nu?!), ca... Parlamentul României!

 Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, Caţavencule!!!

…Măi, mamelucilor, dar voi chiar v-aţi luat-o teribil în cap: ori v-aţi senilizat de tot, ori ne credeţi gata cretinizaţi, pe toţi locuitorii României/VALAHIEI! Păi, cu guriţa lui cât şura, i-a zis Băsescu-Hăhăilă, lui Năstase, în direct şi la oră de vârf, pe TVR-1, la alegerile din 2004: BĂI, ADRIANE, CE VINĂ ARE POPORUL ĂSTA, OARE, DE TREBUIE SĂ ALEAGĂ ÎNTRE DOI FOȘTI COMUNIȘTI?

Nu ştim cât de foşti… - …dar cât de securişti, ŞTIM!!!
…Măi, Gogleţilor, Bărbuleţilor, Poponeţilor… sau cum vă mai cheamă! – n-am ajuns noi, cei care am trăit/trăim, îndurând, dar şi revoltându-ne (în ce grad se putea/se poate face asta, fără să-ţi laşi, cu şanse de 100% , copiii orfani! - …şi nu sunteţi voi în drept să ne măsuraţi, nouă, curajul ori lipsa de reacţie: fuga, ori… acceptarea statutului de mercenari, în Vest, ai lui Ceauşescu-Iliescu-Constantinescu-Băsescu,  o fi ea o reacţie, dar… în sens contrar acelor ceasornicului istoriei!)  - să fim scuipaţi de voi, cei care ne judecaţi, din postura unor borţoşi, căţăraţi pe movila binecuvântărilor, pentru burdihan, ale societăţii de consum, a Vestului Capitalist!
…Şi sunteţi şi ilogici! Pe de o parte, spuneţi că nu vă interesează societatea românească de azi (fiţi fără grijă, am priceput asta, din însuşi gestul multora dintre domniile voastre, gest de dezertare, sau de iude… – iar nu de eroism politic!), dar, pe de alta, vă permiteţi să ne daţi lecţii, în legătură cu câte mânăstiri şi…crâşme ar trebui să-i ridicăm noi, lui Băsescu Traian, Băşina devenită… Supra-Galactică (…dacă i-am asculta pe lingăii de tip Traian Ungureanu, sau pe trădătorii din ceata lui William Brânză şi Teodor Baconschi)! NOI să-i ridicăm…?! Noi, cei rămaşi în România, sufocaţi sub blacheul pedelisto-băsist…?! - …nu din inerţie, cum vi se năzare vouă, ca rod de alienare mentală fără de margini, prin infinita voastră îngâmfare decerebrată! - ci pentru că n-avem/nu vom avea de gând, NICICÂND, decât peste cadavrele noastre, să lăsăm Grădina Maicii Domnului - nici pustie, s-o re-populeze alţii, venetici de pe coclauri, care n-au sângerat la temelia MONASTIRII ISTORIEI EI… nici vraişte, în bătaia prădalnicilor, aduşi de vânturi turbate! – …n-avem de gând să ne lăsăm ţara să fie părăduită şi prăduită de ginghis-hani, impostori şi criminali, români sau/şi străini…!
Să-i ridicaţi mânăstiri şi… crâşme (cu ghiotura!), lui Băsescu, unii dintre VOI! - …cei care sunteţi plătiţi, direct de Băsescu, DIN BANII NOŞTRI! – să fiţi agenţii lui de presiune anti-românească, în Diaspora!
…Cunoaştem, în Diaspora Românească, ROMÂNI ADEVĂRAŢI (faţă de care avem tot respectul şi toată compasiunea, pentru expatrierea lor necăjită şi silită!) - români cărora le sângerează inima, cu sânge roşu, fierbinte (nu cu… ciocolată!), pentru România, în care nu se mai pot întoarce, nu din comoditate, ci pentru că sunt în vârstă, pentru că toate rândurile lor de copii şi de nepoţi, şi toată bruma de agoniseală, de-o viaţă… nu le mai pot pune, acum, într-o căruţă, şi s-o ia, înapoi, spre Valahia SFÂNTĂ! Sau români (la fel de adevăraţi şi nestricaţi la suflet şi Duh!), care, cel puţin o dată pe lună, se întorc la părinţii, ori la fraţii şi surorile, ori la prietenii lor, din România – …ŞI aceştia ştiu, da, ştiu EXACT ce simţim noi, cei rămaşi, permanent, sub ramurile, parţial arse, de prăduitori, ale Grădinii Sfinte/Akes Samenos!
Şi ei, cei care ne ştiu baiul şi durerea, nu vor îndrăzni să ne contrazică, ÎN VECI, dorinţa de a ne scutura de jugul tiraniei, al jafului şi al umilirii pedelisto-băsiste! D-apoi să ne şi batjocorească, de parcă EI ar dicta Vestului cum să ne trateze: ca pe nişte cimpanzei, după mintea lor, a trădătorilor de Neam… - da, după mintea (?!) lor, cea infectată de slogane băsiste, şi după buzunarele lor, umflate de arginţii lui Iuda!
…Cui îi pasă, dintre oamenii care se simt, de 8 ani, batjocoriţi, umiliţi, prin însuşi faptul că-i conduce un golan şi derbedeu ordinar (care-i urăşte pe români, din străfundul rărunchilor lui, de alogen!) – cui îi pasă (zicem noi, ştiind ce zicem!) de alde Ponta, Antonescu, Geoană, ori Marga…?! Vă zicem, cu mâna pe inimă: NIMĂNUI, DINTRE OAMENII CINSTIŢI! Noi, subsemnatul, am fost dintre cei care nu s-a dus la vot, în 2004, şi care-l blestemă, ŞI AZI, pe Adrian Năstase, pentru că, prin toate acţiunile lui anti-româneşti, ne-a pus în această situaţie revoltătoare: să alegem între DOI BANDIŢI, candidând, ambii, pentru conducerea României/VALAHIEI!
…PUR ŞI SIMPLU, NU MAI VREM SĂ FIM COCOŞAŢI, ÎNCĂLECAŢI, CĂLCAŢI ÎN PICIOARE ŞI SCUIPAŢI, CU FLEGME AMARE, DE UN TIRAN-GOLAN SADIC,  NUMIT TRAIAN BĂSESCU!!!
…ŞI SUNTEM ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE, SE PARE…CEI CARE AM DEVENIT, ÎN SFÂRŞIT! - …NĂRĂVAŞI, FAŢĂ DE TIRANIA ASTA DE MAHALA!
CE-O FI ATÂT DE GREU DE PRICEPUT, DOMNILOR MERCENARI?!
…NU CĂ NU (NE) PRICEPEŢI: NU AVEŢI/AŢI MAI AVEA VOIFOLOS (BĂNESC, DE MĂLAI, PUHOI!), DACĂ AŢI VREA/ÎNCERCA SĂ NE PRICEPEŢI!!!
…Acesta este şi unul dintre motivele pentru care noi nu agreăm democraţia, pentru că a început să însemne, de mult, Dictatura Golanilor şi Nemernicilor ! Şi acest adevăr n-a fost ameliorat, cu mai nimic, de votul din 29 iulie 2012! Dacă România ar fi avut o ELITĂ AUTENTICĂ (iar nu nişte masoni yesmani, ai altor masoni, mai şm(n)echeri: cei din UE!... în istoria noastră, au existat şi masoni patrioţi, deci, masoni martiri, chiar! - precum Bălcescu, ori Tudor din Vladimiri!), nici nu s-ar fi pus problema să ascultăm noi de comenzile imbecile ( cele ale… pragului impus!), venite dinspre liderii masoni ai UE!
…Având în vedere cele de mai sus, cu tot regretul pentru românii diasporeni cinstiţi şi de bună credinţă, cărora continuăm şi vom continua să le purtăm/păstrăm tot respectul, până în ultima clipă a vieţii noastre (dar neuitând că fraţii moldoveni, din aşa-zisa Republică Moldova, ne-au pricopsit cu absenteismul total, la Referendumul din 29 iulie 2012, şi cu cca 700.000 de VOTURI PRO-BĂSESCU, la alegerile din 2009…: Primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, a făcut un apel către toţi cetăţenii români din Republica Moldova să nu meargă duminică la Referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu,potrivit Realitatea. - …ooo, să nu credeţi că din dragoste pentru România şi pentru Băsescu, ci…pentru a tranzita moldovenii şi moldovencele România, mai cu spor, spre câinii cu colaci în coadă, spre mafiile şi spre …paturile de hotel/bordel ale  VESTULUI!) – propunem, spre meditaţie, o schimbare legislativă, devenită, din păcate, IMPERATIVĂ (după anul 2009, dar, mai cu seamă, acum, după Referendumul din 2012):

-Legea electorală să fie modificată, în sensul de a nu mai avea drept de vot (în legătură cu problemele vitale ale României şi ale românilor!), decât cel/cea care s-a născut şi-a crescut şi-a suferit, în România, până la momentul votului! Minimul de ani suferiţi în România (până la momentul votului!), să nu fie sub 5 (adică, să nu fie sub limita unui mandat prezidenţial întreg!).

…Astfel, poate că vom mai avea un strop de şansă, de a ne păstra România (ca pământ şi popor, întru NEAM!)… România cea istorică, martirică şi sfântă, care (…)n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră (n.n.: nici a noastră, a celor răstigniţi în ea, de tirani şi de tiranie… - … dar, cu atât mai puţin, a voastră, a unor mameluci aroganţi, din Diaspora!), ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor...!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


IPOCRIZIA TERORISTĂ. CAZUL SENATORULUI DAN ŞOVA. COMPLEXUL LUI IEHOVA
Motto: Ştia ce e adevărul şi a ales, totuşi, forţa. Ştia ce este omenia, şi a ales tirania. S-a înjosit de două ori: o dată în faţa lui însuşi, a doua oară în faţa popoarelor care au ajuns sub puterea sa…
(Friederich Durrenmatt – Romulus cel Mare)
1. BURGASUL ŞI TALMUDUL
...Privim, în ziare şi la televizor, ştirile despre teroristul de la Burgas – şi rămânem stupefiaţi atât de
1. cât de nesigure sunt datele despre împrejurările şi despre rezultatul atentatului - şi cât de sigure şi violente sunt acuzaţiile,
2. cât şi de evidentul rasism, de tip  NAZIST, al înşişi acuzatorilor!

UPDATE Atentat pe aeroportul Burgas din Bulgaria, niciun cetatean roman printre victime. Premierul Israelului acuza Iranul de R.M.HotNews.ro Miercuri, 18 iulie 2012, 18:51 Actualitate | Internaţional

Potrivit Novinite.com, miercuri,  la ora 20.20, BILANTUL VICTIMELOR  SE RIDICASE LA SAPTE PERSOANE si al ranitilor la peste 20 in urma  atentatului impotriva turistilor israelieni de pe aeroportul  Burgas, din Bulgaria.
UPDATE 5:45 Ministrul de Externe israelian a confirmat, joi, ca CEL PUTIN 31 DE CETATENI ISRAELIENI AU FOST RANITI DINTRE CARE TREI SE AFLA IN STARE GRAVA. Ministrul NU A DORIT SA COMUNICE NUMARUL ISRAELIENILOR MORTI, pentru ca identificarea cadavrelor este inca in curs de desfasurare, anunta AFP
UPDATE 19:50 Peste 27 de turisti israelnbsp;TĂCĂREŢIieni au fost transportati la spitalul din Burgas. Trei dintre ei se afla in stare critica
... şi, apoi: Atentatul din Bulgaria a vizat un autobuz ce transporta turişti israelieni ce coborâseră dintr-un avion charter şi se îndreptau spre o staţiune balneară.
CINCI ISRAELIENI AU FOST UCIŞI, precum şi şoferul bulgar şi autorul kamikaze, atentatul provocând şi rănirea a peste 30 de persona
e – cf. romanialibera.ro., din 20 iulie 2012… (n.n.: şapte a fost numărul folosit pentru şocarea opiniei publice - …apoi, numărul de lămurire, care nu are impact impact emoţional, ci doar mental, tardiv: cinci, PLUS şoferul bulgar şi autorul kamikaze…!) –
...şi, imediat, la modul mordant-lătrător: UPDATE 20:25 Premierul israelian Benjamin Netanyahu a acuzat Iranul pentru organizarea atacului terorist.
IRANUL ESTE RESPONSABIL PENTRU ATACUL TERORIST DIN BULGARIA, VOM AVEA UN RASPUNS PUTERNIC IMPOTRIVA TERORII PRACTICATE DE IRAN, a spus premierul israelian –
...şi, deşi iranienii şi arabii afirmă:
REPUBLICA ISLAMICĂ IRAN, CARE ESTE CEA MAI MARE VICTIMĂ A TERORISMULUI, APRECIAZĂ CĂ A PUNE ÎN PERICOL VIAŢA UNOR PRESOANE NEVINOVATE ESTE (...) UN ACT INUMAN ŞI ÎL CONDAMNĂM FERM, a declarat Ramin Mehmanparast, potrivit televiziunii iraniene în limba arabă, Al-Alam.
Poziţia Iranului este de a condamna orice act terorist în lume, a adăugat acesta -
şi:
UPDATE 22:28 GRUPAREA RADICALA SIITA HEZBOLLAH A NEGAT IMPLICAREA IN ATACUL TERORIST DIN BULGARIA. Un reprezentant a numit acuzatiile drept ridicole, mentionand ca Hezbollah nu duce un razboi cu turistii israelieni – totuşi şi mereu:
MINISTRUL ISRAELIAN AL APARARII, EHUD BARAK, A NUMIT CA PRINCIPALI SUSPECTI GRUPURILE HEZBOLLAH SI HAMAS, anunta Novinite.
UPDATE 22:00 AUTORITATILE DIN BULGARIA SUNT ACUZATE CA NU AU LUAT IN SEAMA SEMNALELE VENITE DIN PARTEA PRESEI SI DIN PARTEA SERVICIILOR DE INFORMATII ISRAELIENE. Casa Alba condamna vehement atentatul.
...Vinovat, ORICINE! Da, oricine e vinovat (iranian, bulgar, arab...)! - ...dar, oare, acest atac nu are, ca punct de pornire, vina altora, decât iranienii, bulgarii, arabii...?! NU! – este, mereu, răspunsul arogant al evreilor plutocraţi, îngânaţi, cu obedienţă, de lacheul lor militar/milităros, care furnizează evreilor din Israel nu doar cele mai moderne şi sofisticate arme de atac, ci şi carne de tun - SUA...!
Ei, tocmai de aceea... n-are ursul coadă!
Pentru că: Regimul sionist, care este responsabil pentru actele teroriste organizate în Liban, Palestina şi împotriva savanţilor nucleari iranieni, (...) este dispus să lanseze acuzaţii lipsite de fundament împotriva altor state pentru a le face să uite de caracterul său terorist, a insistat Mehmanparast romanialibera.ro.
Un posibil răspuns, la o eventuală cauză retrospectivă a atentatului din Burgas:
Savantul Mostafa Ahmadi Roshan, implicat în controversatul program nuclear iranian, a fost ucis miercuri de explozia unei bombe magnetice, montată de un motociclist pe automobilul său, la Teheran.
Un atentat cu bombă de acelaşi fel comis în ianuarie 2010 s-a soldat cu moartea lui Masoud Ali Mohammadi, profesor la Universitatea din Teheran – cf. evz.ro, duminică, 15 ianuarie 2012.

Dar, în total, oamenii de ştiinţă iranieni, asasinaţi, în ultimul an, sunt 4…iar lista oficialilor iranieni, asasinaţi de Mossad (colaborând, fireşte, cu CIA!), în legătură cu dorinţa israelită, de stopare a programului nuclear iranian, este mult mai mare:

Lista oficialilor, cercetatorilor si oamenilor de stiinta iranieni implicati in programul nuclear al Teheranului care au disparut sau au fost asasinati a inceput sa devina tot mai mare, incepand din 2007:
* Alireza Asgari, un fost ministru adjunct al apararii, a disparut in timp ce vizita Turcia, in 2006. Se crede ca s-a predat unei agentii de informatii straine.
* Ardeshir Hossein-Pour, om de stiinta care lucra la centrul de imobagatire a uraniului de la Isfahan, a murit pe neasteptate, in 2007, la varsta de 44 de ani. Explicatia oficiala a fost ca "s-a sufocat cu gaz.
* Massoud Ali Mohammadi, profesor de fizica si energie nucleara la Universitatea din Teheran, a fost ucis cand o bomba controlata de la distanta a explodat in apropiere de locuinta sa, in ianuarie 2010.
* Shahram Amiri, fizician care lucra la centrala de la Natanz, a disparut in timp ce se afla in pelerinaj la Mecca, in mai 2009. Omul de stiinta a aparut brusc in Statele Unite, dupa care s-a reintors in Iran, in iulie 2010, unde a disparut din nou, fiind probabil arestat de autoritati sub acuzatia de tradare.
* Majid Shahriari, membru al Facultatii de inginerie nucleara de la Universitatea Shahid Beheshti din Teheran, a fost ucis la 29 noiembrie 2010, atunci cand doua persoane aflate pe o motocicleta au atasat o bomba magnetica de fereastra masinii sale. The Telegraph scrie ca acest tip de asasinat pare sa fi devenit "modus operandi" in campania de eliminare a oamenilor de stiinta iranieni.
* Fereydoun Abbasi, profesor si el in cadrul Universitatii Shahid Besheshti, a fost ranit in aceeasi zi, intr-un atac similar. Trei luni mai tarziu, Abbasi a devenit sef al Organizatiei iraniene pentru Energie Atomica.
*  Darioush Rezaei-Nejad, care studia pentru un masterat in electronica la Universitatea Khajeh-Nasir Tousi, a fost impuscat mortal in Teheran, in iulie 2011. Potrivit unor informatii, el era absolvent al Universitatii Malek-e-Ashtar, afiliata Ministerului Apararii din Iran.

*
Generalul Hassan Tehrani Moghaddam, care s-a aflat in fruntea programului de rachete iraniene, a murit intr-o explozie puternica ce s-a produs la baza militara Amir Al-Momenin din Bidganeh, in apropiere de Karaj, la vest de capitala Teheran. Incidentul a avut loc la 12 noiembrie 2011… etc.
…Mda…
Niciun oficial israelian sau american nu a confirmat sau negat informatiile privind o posibila campanie de sabotaj impotriva programului nuclear iranian.
Si totusi, cine-i omoara pe iranieni? Experti americani si ziare israeliene afirmau recent ca Agentia Centrala de Informatii (CIA) din Statele Unite si serviciul secret israelian Mossad desfasoara in prezent operatiuni sub acoperire "eficiente si agresive" pentru a elimina iranienii implicati in dosarul nuclear al Teheranului. Moartea lui Roshan pare sa faca si ea parte din aceeasi campanie de asasinare a oamenilor de stiinta iranieni, declansata dupa 2007.
Valul de asasinate a fost insotit de mai multe explozii produse la centrale nucleare iraniene (cel putin patru in ultimul an), precum si de aparitia unui nou virus informatic, Duqu, ce a afectat sistemul de computere al centralelor nucleare. Duqu este o versiune mai sofisticata a viermelui Stuxnet, care a afectat centrifugele iraniene in 2010. Informatii provenite din mai multe surse au indicat hackerii israelieni drept sursa a virusului Stuxnet, care a dereglat sistemul de computere al reactoarelor nucleare iraniene in 2010. Aparitia virusului Duqu este pusa de experti tot pe seama israelienilor: codul noului virus este bazat pe aceeasi sursa ca Stuxnet (…). Vorbind la cateva zile dupa explozia ce s-a produs la baza militara Amir Al-Momenin din Bidganeh, in apropiere de Karaj, la vest de capitala Teheran, in noiembrie 2011, in urma careia a murit generalul Moghaddam, ministrul israelian al Apararii, Ehud Barak, a spus: POTSA FIE MAI MULTE CA ACEASTA (n.n.: explozia ce s-a produs la baza militara Amir Al-Momenin din Bidganeh, în apropiere de Karaj, la vest de capitala Teheran). Iar miercuri, la cateva ore dupa asasinarea lui Roshan, generalul Yoav Mordechai, purtator de cuvant al armatei israeliene, a scris pe pagina sa de Facebook: NU STIU CINE S-A RAZBUNAT PE OMUL DE STIINTA IRANIAN, DAR IN MOD CLAR EU NU PLANG DUPA ELcf. Adrian Novac, Cine îi omoară pe oamenii de ştiinţă iranieni?,joi, 12 ianuarie 2012, HotNews.ro.
…Pentru anchetarea atentatului de la Burgas, soldat cu moartea a 5-6-7 (?!) morţi, din rândul unor turişti israelieni, au fost angajate TOATE poliţiile şi serviciile secrete din lume, alături de Mossad: Interpol, CIA, Serviciile secrete engleze, franceze etc. etc. etc. Pentru anchetarea morţii savanţilor iranieni…au existat doar “omeneştile şi milostivele” vorbe ale lui Ehud Barak: POTSA FIE MAI MULTE CA ACEASTA (n.n.: explozia ce s-a produs la baza militara Amir Al-Momenin din Bidganeh, în apropiere de Karaj, la vest de capitala Teheran, in noiembrie 2011, in urma careia a murit generalul Moghaddam)… - DAR, IN MOD CLAR, EU NU PLANG DUPA …EI!!!
…Ce contează moartea unor…animale, prin comparaţie cu MARTIRIUL ZEILOR ISRAELIŢI?! El(n.n.: Talmudul) proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale (…).
Chiar aşa – iată citate din Talmud:
 URMAȘI AI LUI ABRAHAM, DOMNUL V-A ZIS: ... VOI SUNTEȚI OAMENI, - PE CÂND CELE­LALTE POPOARE ALE LUMII, NU SUNT FORMATE DE OAMENI,... CI DE BESTII.
OVREII SUNT OAMENI,... PE CÂND GOIMII SUNT PORCI.
NE-OVREII SUNT CÂINI ȘI MĂGARI.
GOIMII, FIIND NIȘTE BESTII, - DATE DE DUMNEZEU ÎN­SUȘI, JIDANILOR, - ACEȘTIA AU, ASUPRA LOR, DREPTUL DE VIAȚĂ ȘI DE MOARTE PE CARE OMUL O ARE ASUPRA ANI­MALELOR ȘI MAI ALES ACELA DE A LE EXPLOATA, CA PE NIȘTE VITE DE MUNCĂ, CÂT POATE ȘI ÎN SINGUR PROFITUL SĂU.
PRECUM OAMENII DOMNESC ASUPRA ANIMALELOR, AȘA ȘI OVREII TREBUIE SĂ DOMNEASCĂ ASUPRA CELORLALTE NAȚII ALE PĂMÂNTULUI.
După Talmud, Mesia va da imperiul lumii ovrei­lor, cărora vor servi și se vor supune toate popoa­rele.
Peste tot pe unde se stabilesc ovreii, trebuie ca ei să devină stăpâni, - și până ce nu obțin dominația absolută, trebuie să se considere ca exilați și ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze orașele, - dacă nu le stăpânesc pe toate, - ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!
Dar să lăsăm să vorbească și un ovrei contempo­ran:
FĂRĂ LEGE (TALMUDICĂ), FĂRĂ ISRAEL CARE SĂ O PRAC­TICE, LUMEA NU AR MAI EXISTA. DUMNEZEU AR FACE-O SĂ REINTRE ÎN NEANT. ȘI LUMEA NU VA CUNOAȘTE FERICIREA, DECÂT ATUNCI CÂND SE VA FI SUPUS IMPERIULUI UNIVERSAL AL ACESTEI LEGI, - ADICĂ IMPERIULUI JIDOVILOR.
Prin urmare, POPORUL OVREIESC ESTE POPORUL ALES DE DUMNEZEU CA DEPOZITARUL VOINȚEI ȘI DORINȚELOR SALE; EL ESTE SINGURUL CU CARE DIVINITATEA A AVUT UN LEGĂ­MÂNT; EL ESTE ALESUL LUI DUMNEZEU... ISRAEL ESTE AȘEZAT CHIAR SUB OCHIUL LUI IEHOVA; EL ESTE FIUL PREFERAT AL CELUI ETERN, FIU CARE ARE, SINGUR, DREPT LA IUBIREA, LA BUNĂVOINȚA, LA PRO­IECTA SA SPECIALĂ.
Ceilalți oameni sunt puși dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, - pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om...
Bunurile care sunt încredințate națiilor, aparțin în realitate lui Israel.
ACEASTĂ CREDINȚĂ ÎN PREDESTINAREA ȘI ÎN SELECȚIA LOR, A DEZVOLTAT LA OVREI O TRUFIE IMENSĂ &‐ cf. Nicolae Paulescu, în Spitalul, Coranul şi Talmudul, II, Patima de dominaţie. Citatele sunt extrase din Talmud Babli, Maimonide şi Bernard Lazare - L' Antisemitisme, pp.8-9.
…Noi suntem încredinţaţi că Hitler nu putea să aibă profesori de rasism, mai buni şi convingători, decât pe rabinii talmudici evrei!!!
Dar ce zice comunitatea internaţională, despre această situaţie, de mârşăvie asasină?!
NIMIC! Se gudură, ca de obicei, pe lângă închinătorii Banului, plutocraţia evreiască, îi deplâng, EXCLUSIV, pe plutocraţii (şi mai puţin...plutocraţii!), pe MAFIOŢII INTERNAŢIONALI IUDEI...!!!
...Fucţionează, SFRUNTAT DE EVIDENT, Cântarul cu două măsuri, căruia şi România îi cunoaşte, acum (ca şi în trecut, când NIMENI n-a întrebat poporul român, prin Instituţia REFERENDUMULUI, dacă acceptă să dea 1% din PIB-ul României, anual, Uniunii Masonice Europene, cu dreptul de...a se împrumuta FORŢAT, cu dobânzi uriaşe, aleatorii, de la FMI, BM, BERD etc, sau dacă acceptă să-i moară copiii, de-a moaca, pentru intersele NATO, adică, ale petroliştilor americani şi pentru protecţia Israelului, în Afghanistan, Iraq etc.!) – îi cunoaşte foarte bine efectele: şapte milioane şi jumătate de români nu contează, pentru democraţii lui Peşte, din UE (merkăloaie şi barroşi!) - ...în schimb, un singur om, Golanul cu Tricou Albastru, Băsescu Traian, pentru că le-a promis că-i lasă, în continuare, pe mafioţii iudei, să jupoaie România, de tot ce mai are, pe pământ, sub pământ, în aer şi-n ape... – ARE DREPTATE, ÎN TOT ŞI ÎN TOATE (ca şi Roberta-Hoaţa de Voturi, din 2011, ca şi Blaga-Videanu-Berceanu, Hoţii de Voturi, din 2009...)!!!
Democraţie, taică, pe picior!
Nu mai contează, nici cât o ceapă degerată, votul prostimii, dar... SĂ NU CUMVA SĂ NU AVEŢI DEMOCRAŢIA PE CARE V-O IMPUNEM NOI!
...CÂTĂ IPOCRIZIE – VIOLENTĂ ŞI TERORISTĂ!!!
2. ACEASTĂ CREDINȚĂ ÎN PREDESTINAREA ȘI ÎN SELECȚIA LOR, A DEZVOLTAT LA OVREI O TRUFIE IMENSĂ. CAZUL SENATORULUI DAN ŞOVA.
…Zilele acestea, de început de august, au mai multe semnificaţii, pentru noi, românii. Înafară de certitudinea că România este o colonie a bandiţilor imperialişti, ai rasei albe (dintotdeauna, agresori veninoşi şi hămesiţi, ai popoarelor cinstite şi liniştite, în munca şi trudirea lor întru Duh!), ai Europei (portughezo-evrei, de-ai lui Juan Manuel Durrao Barrosso, mai mult, ACUM!) – mai avem, cel puţin una: aceea că EVREII NU SUNT DELOC STRĂINI DE MANCURTIZAREA ŞI DE JUGUL NOSTRU NEO-COLONIALIST!
Dimpotrivă, EI SUNT REGIZORII PIESEI EUROPEANO-MONDIALO-MONDIALISTE!!!
Cazul senatorului PSD Dan Şova este extrem de concludent, în acest sens.
Domnul Sova a comis, dintr-un nationalism excesiv, dintr-un antisemitism prost mascat sau dintr-o grava incultura, o eroare fundamentala pentru un politician. Domnia sa negat existenta Pogromului de la Iasi, sustinand ca niciun evreu nu a avut de suferit pe teritoriul Romaniei. Sigur ca in aceasta tara, unde politicienii sunt intr-un concurs din ce in ce mai febril de rostit tampenii, afirmatia lui Dan Sova n-a provocat mai mult decat cateva ridicari de sprancene.

Dar domnia sa a calcat intr-una dintre cele mai mari strachini care exista in politica internationala: chestiunea Holocaustului este un tabu recunoscut ca atare de intreaga lume civilizata. De existenta lui Dumnezeu te mai poti indoi, dar de cea a Holocaustului, nu.

Si nu exista politician cu o inteligenta macar medie care sa nu cunoasca si sa nu respecte acest tabu in spatele caruia stau atat de multe crime si atat de multa suferinta.

Dan Sova nu l-a cunoscut sau nu l-a respectat, desi este si absolvent de Istorie, dar ar fi trebuit ca jurist sa stie ca in Romania negarea Holocaustului sau a efectelor acestuia este infractiune si se pedepseste cu inchisoarea.
E drept, Dan Sova n-a ajuns la... mai mult– cf. art. Dan Sova, simptomul autismului politic total (Opinii), în ziare.com, de vineri, 12 august 2012.
La mai mult…CE?! La mai mult decât încălcarea revoltătorului (să zicem: revoltător, cel puţin, pentru japonezii din Hiroshima şi Nagasaki…care chiar au ars de tot/HOLOS+KAUSTOS, în august 1945!!!) tabu, sau… la mai multă pedeapsă a ignoranţei sale?! Cum să fi fost pedepsit, adică, vă rugăm frumos a ne zice?! Ca Serge Monaste, care a dezvăluit Protocoalele de la Toronto, ale perfidei iudeo-masonerii? Ca Eminescu, ca Goga, ca Nae Ionescu sau Corneliu Zelea Codreanu…sau ca alte milioane de combatanţi naţionalişti, din lumea întreagă…?
Foarte posibil. Dl. senator PSD, Dan Şova, ştiind pe lângă ce bombă amorsată trecuse (deşi, despre dubioşenia amorsării ei, au scris autorităţi intelectuale româneşti majore, de la Gh. Buzatu şi Ion Coja, până la Viorel Roman, din Germania:  În 1945, evreii din[tre] graniţele României fără Transilvania de Nord, Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul, AU FOST MAI NUMEROŞI DECÎT ÎN 1940. CAZ UNIC ÎN EUROPA, CARE FACE HOLOCAUSTUL ROMÂNESC PUŢIN CREDIBIL- cf.ro.altermedia.info), a acceptat cele mai dezgustătoare umilinţe, numai să nu facă bună cunoştinţă, cu răzbunarea mozaică! Pentru că acuzaţiile erau prea multe şi, în mentalul unei lumi dominate de evreii talmudici, afirmaţiile senatorului român Dan Şova erau nişte crime incomensurabile! Pentru că, nu-i aşa, România a văzut pilduitoarea LECŢIE DE DEMOCRAŢIE (de fapt, DE TERORISM INTERNAŢIONAL!!!), dată de NATO (de fapt, de iudaismul internaţional!), prin bombardament necruţător (ucigaş de femei, bătrâni şi copii!), asupra curajoşilor şi demnilor sârbi, de Paştele anului 1999 (doar trădătorul Emil Constantinescu a dat SUA aerodromurile din Arad şi Timişoara, pentru ca primii care să moară bombardaţi să fie… aromânii din Novy Sad!) – americanii scriind, pe bombele lansate: Paşte fericit!!
Cât cinism…inimaginabil! Cine a surprins, a reţinut şi a dat răspuns, acestui fapt revoltător?! NIMENI, din toată aşa-zisa lume democratică!!!Doar APLAUZE ASURZITOARE, pentru…UCIGAŞI/ASASINI!!!
Fireşte, au sărit, la chestie, şi ţiganii… cu toate că nu-s speranţe să le iasă prea mult, din asta… (EVREII Nu/b/u/span‐uGolanul cu Tricou Albastru, Băsescu TraianU IMPART CU NIMENI!):
Romani CRISS si Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea AntiSemitismului in Romania au depus miercuri plangere penala impotriva senatorului Dan Sova, pentru afirmatiile acestuia cu privire la Holocaust. In plangerea penala, depusa la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, se sustine ca a fost incalcat articolul 6 din OUG 31/2002 privind interzicerea negarii Holocaustului, care se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi (…). Alianţa Civică Democrată a Romilor (ACDR) cere instituţiilor statului să-l sancţioneze pe senatorul PSD Dan Şova pentru declaraţiile publice prin care a negat Holocaustul din România, solicitând conducerii Partidului Social Democrat un punct de vedere oficial faţă de afirmaţiile politicianului. Conducerea Alianţei cere sancţionarea lui Şova pentru declaraţiile făcute în 5 martie 2012, la postul de televiziune “The Money Channel”, în cadrul emisiunii “Oameni şi oameni”, unde a declarat că pe teritoriul României niciun evreu nu a avut de suferit şi asta se datorează lui Antonescu.
Această afirmaţie este o mare jignire adusă minorităţii evreieşti din România. Pentru ştiinţa senatorului Dan Şova precizez că în timpul Holocaustului peste 250.000 de evrei din România au avut de suferit. Negarea Holocaustului din România reprezintă o ofensă adusă inclusiv minorităţii rome. Dacă senatorul Şova nu cunoaşte, îl informez că, alături de evrei, câteva zeci de mii de romi din România au fost victimele Holocaustului. ACDR se solidarizează cu reprezentanţii evreilor din România şi cere instituţiilor statului să ia măsuri împotriva senatorului PSD Dan Şova, pentru declaraţiile sale iresponsabile“, declară preşedintele ACDR, Marian Daragiu (…) – cf. Dan Şova şi evreii, în Război întru cuvânt, 7 martie 2012.
…Văzând grindina de deasupra capului său, senatorul PSD, Dan Şova (pentru a rămâne Ministru pentru Relaţia cu Parlamentul!), a bătut metanii, în faţa evreilor:
Având în vedere reactivarea în spaţiul public a unui subiect regretabil, al cărui protagonist am fost în luna martie a acestui an, precum şi lansarea unor atacuri la adresa mea, ce vizează perpetuarea artificială a respectivei teme, doresc să fac următoarele precizări:
Afirmaţiile pe care le-am făcut, în cadrul unei emisiuni tv, despre Holocaustul din România sunt absolut greşite. Am înţeles imediat acest lucru, mi-am asumat public greşeala şi am retractat, fără rezerve, cele declarate. Sunt un om de carte şi un politician responsabil şi doresc să subliniez, încă o dată, că a fost vorba despre o eroare, nu despre convingeri. O eroare regretabilă cauzată de necunoaşterea temeinică a tragicelor evenimente prin care a trecut poporul evreu în timpul celui de al doilea război mondial.
Imediat după acel regretabil moment, m-am retras din prim-planul vieţii politice româneşti pentru a studia şi a-mi completa informaţiile cu privire la acea perioadă tragică în istoria poporului evreu. Am fost la Washington, la Muzeul Holocaustului, unde am avut acces la foarte multe documente care probează şi atestă Holocaustul din România.
Astăzi am certitudinea informaţiei istorice care arata, neîndoielnic, faptul ca în România, în timpul regimului mareşalului Antonescu (1940 - 1944) au fost peste 250.000 de victime din rândul comunităţii evreieşti din România şi ca, în acelaşi timp, membri ai aceleiaşi comunităţi au fost deportaţi în lagăre de concentrare şi expropiaţi de averi.
Am citit si am văzut mărturiile cutremurătoare despre trenurile morţii Iaşi-Călăraşi sau Iaşi-Podul Iloaiei. Am aflat informaţii suplimentare despre pogromul de la Iaşi unde au fost asasinaţi peste 15.000 de evrei şi despre lagărul de concentrare cu evrei de la Călăraşi. Toate acestea sunt realităţi pe care nimeni nu le poate nega şi care m-au făcut să conştientizez încă o dată grava eroare în care m-am plasat. Trebuie să cunoaştem aceste lucruri, să ni le asumăm, să avem grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple şi să dăm comunităţii evreieşti din România toată recunoaşterea pentru suferinţele prin care au trecut.
Ştiu că cele afirmate de mine în acea emisiune au provocat indignare şi nemulţumire în rândul comunităţii evreieşti. Tocmai de aceea, am considerat că pentru a îndrepta greşeala făcută, regretul şi scuzele publice trebuie dublate de acţiuni care să exprime compasiunea faţă de victimele şi familiile victimelor Holocaustului. Astfel, la iniţiativa mea, Institutul Social Democrat va introduce, începând de anul acesta, un curs de studiere a istoriei Holocaustului &ˆn România, curs care se va bucura de sprijinul Institutului Ellie Wiesel din Bucureşti.
De asemenea, am decis să mă implic ferm în procesul legislativ de înăsprire a legislaţiei împotriva rasismului şi antisemitismului.
Sper ca toate aceste precizări să lămurească pe deplin subiectul şi să stopeze orice încercare de speculare politică a acelui moment regretabil de la începutul anului.
Dan Şova,
Ministru pentru Relaţia cu Parlamentul – cf. Dan Şova, despre afirmaţiile referitoare la Holocaust, în cotidianul.ro, 11 august 2012.
...CÂTĂ IPOCRIZIE – VIOLENTĂ ŞI TERORISTĂ!!!
3. DAR CARE ESTE ADEVĂRUL, DESPRE EVREI, HOLOCAUST-UL CA TABU ŞI… TERORISMUL INTERNAŢIONAL?!
...Neîncetat, în mass-media, în şcoli (cât de des se poate şi pe cât de obedienţi ori tembeli sunt profesorii de Istorie, din şcoli!) etc., auzim despre pre-eminenţa Holocaustului evreiesc (sic! – cu „H”!”), asupra tuturor crimelor genocidice, din lume şi din istorie. Un „exclusivism” mondialisto-evreiesc, al victimizării! Nu este doar o aberaţie – este o ticăloşie (nu prea veche: de prin 1950-1967...! – cf. nota 3!!!), de o aroganţă, perversitate şi sfidare, care nu-şi au pereche, în toată istoria Terrei. Prin această afirmaţie sfruntată, toate celelalte popoare sunt puse în raport de inferioritate spirituală şi ontică, raportate fiind, forţat şi neruşinat, la un eveniment extrem de dubios şi care este intens controversat, CHIAR DE CĂTRE EVREI (cf. Norman Finkelstein, cel cu părinţi supravieţuitori ai Auschwitz-uluiIndustria holocaustului: Se pare că, în universităţile noastre, Holocaustul este vândut, nu predat!, HOLOCAUSTUL - BĂNOASA AFACERE EVREIASCĂ etc., Roger Garaudy – Nazismul sionist, Benjamin h. Freedman - Întâmplările sunt întâmplări şi faptele sunt fapte – Adevărul despre Khazarisau Discursul din 1961: Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele mondiale? etc.)!
Constiinţa Holocaustului, observa scriitorul israelian Boas Evron, este, în realitate, o îndoctrinare propagandistică oficială, o maşinărie agitatorică, producătoare de lozinci şi o viziune falsă asupra lumii, al cărei ţel nu e nicidecum înţelegerea trecutului, ci manipularea prezentului.
Scriitorul israelian Boas Evron consideră că tezele despre Holocaust revin la a provoca deliberat o paranoia… ACEASTĂ MENTALITATE SCUZĂ DINAINTE ORICE COMPORTAMENT INUMAN PROVOCAT NON-EVREILOR, PENTRU CĂ MITOLOGIA DOMINANTĂ DECLARĂ CĂ TOATE POPOARELE AU COLABORAT CU NAZIŞTII LA DISTRUGEREA EVREILOR, DE UNDE SE DEDUCE CĂ TOTUL ESTE PERMIS EVREILOR ÎN RELAŢIILE CU CELELALTE POPOARE – cf. constiinte.ro/the-holocaust-industry.
Deci, avem de-a face, fără nicio îndoială, cu o atitudine pur rasistă şi nazistă, a unei mari părţi a evreilor (ne referim, evident, în primul rând, la PLUTOCRAŢIA iudaică!) – acest popor (?!), ajuns, prin cuirasatele anglo-americane, pe pământul palestinienilor, în 1947 (Şi, în dimineaţa zilei de 14 mai, în eter se auzi vocea crainicului de la Kol Israel –Vocea Israelului: <<(…) La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie care prevede înfiinţarea unui stat evreiesc în Palestina… dreptul poporului evreu de a stabili Statul său Independent…În consecinţă, NOI PROCLAMĂM ÎNFIINŢAREA STATULUI EVREIESC ÎN PALESTINA, ŞI EL VA FI NUMIT STATUL ISRAEL>> – cf. Teodor Filip, Crearea statului Israel – V, în revista online www.necenzurat.ro, din 15 mai 2012[1]), creând o TEOCRAŢIE, în care singura voce care are autoritate ultimă (deasupra chiar aceleia a lui... Dumnezeu!) este vocea RABINATULUI, autor al unei cărţi pe care evreii o respectă cu infinit mai multă sfinţenie (?!), decât pe acea Carte a Cărţilor, revelată... (pe care suntem îndemnaţi, noi, creştinii, s-o socotim sacră!) - Vechiul Testament: şi anume, autor al TALMUDULUI!!!
...Şi această realitate, aşa-zis semantică, a Holocaustului, porneşte, de fapt, dintr-una de mentalitate, foarte aproape de patologia psihică paranoică, situată, de specialişti, în aşa-numitul Complex al lui Iehova: poporul evreu (...şi nu se prea poate defini, acest popor, prin criteriile etnice uzuale, ci, din pricina celor 2000 de ani, de după căderea Masadei, în anul 73 d. C., nu a rămas decât criteriul... co-religionar!) se crede şi se autointitulează, de câte ori are prilejul vreun oficial, politic sau religios, ca fiind poporul ales. Dar evreimea plutocratică internaţională greşeşte profund, când îşi imaginează că lumea întreagă ne-evreiască este o cireadă de boi, şi că relaţiile sioniştilor cu Hitler şi cu nazismul şi fascismul nu sunt cunoscute şi nu sunt puse într-o contra-balanţă, în raport cu bâzâiala grotescă a... Holocaustului evreiesc UNIC!
Benjamin H. Freedman (care i-a fost consilier preşedintelui SUA, Widrow Wilson!), evreul care nu minte (cum i s-a spus), are cu totul alte opinii, decât rabinatul ortodox evreu. Pe lângă afirmaţia (comună cu a lui Roger Garaudy, din Nazismul sionist), conform căreia evreii vechi s-ar trage dintr-un trib etiopian – Benjamin Freedman are şi următoarea alegaţie, pe seama afirmaţiei rabinatului evreu, că poporul lui Israel este poporul ales de însuşi Dumnezeu-Iehova – alegaţie care se referă la originea mongolo-asiatică/turcică, a cca 98% din evreimea de azi (khazarii) – şi la stupizenia pretenţiilor lor, asupra pământului Ţării Sfinte:
Freedman subliniază că EVREII DIN EUROPA RĂSĂRITEANĂ, CARE FORMEAZĂ 98% DIN EVREIMEA DE AZI, SUNT, DE FAPT, UN TRIB ASIATIC DE KHAZARI, IZGONIŢI, DIN CENTRUL ASIEI, DE CEILALŢI MONGOLI ŞI REVĂRSAT ÎN EUROPA RĂSĂRITEANĂ, unde, la apogeu, deţineau un regat, întins între Marea Caspică şi Marea Neagră, şi unde, SUB REGELE BULAN, S-AU CONVERTIT, ÎN SECOLUL 7, DE LA CULTUL LOR PĂGÂN FALIC (DESPRE CARE BENJAMIN FREEDMAN OPINEAZA CĂ ERA AŞA DE DESGUSTĂTOR, ÎNCÂT NICI NU VREA SĂ-L DESCRIE), LA TALMUDISM. Pe acesta, regele Bulan se hotărâse să-l introducă, ca religie de stat, în care scop importase mii de rabini de la centrele talmudice, ca să transforme cele 20 milioane de khazari turcici asiatici, care veneraseră (şi, după părerea noastră, mai venerează încă) falusul – reclamă, acum, dreptul lor <<ancestral>> şi <<religios>>, la pământul palestinienilor; şi pentru ca ei să obţină acest <<drept ancestral şi religios>> , milioanele de tineri, europeni şi americani, au trebuit să moară în două războaie, căci e de <<datoria noastră creştinească>> să asigurăm << poporului ales>> patria sa biblică ancestral - exclamă Benjamin H. Freedman.
<<SUNT 54 DE MILIOANE DE CHINEZI MUSULMANI>>, spune Freedman; <<CE-AR FI DACĂ, DINTR-ODATĂ, ŞI-AR ZICE ARABI ŞI AR AVEA PRETENŢIA SĂ ALUNGE TOŢI LOCUITORII ASIEI MICI DE LA VETRELE LOR, ÎN VIRTUTEA DREPTULUI LOR ANCESTRAL ŞI RELIGIOS, LA LOCURILE ÎN CARE A TRĂIT MAHOMED?>>  LA FEL DE ABSURDĂ ESTE PRETENTIA KHAZARILOR SIONIŞTI TALMUDIŞTI LA PĂMÂNTUL ŢĂRII SFINTE<<Şi unde ai să găseşti o minciună mai mare decât aceasta?!>>, exclamă el. <<ACEASTĂ MINCIUNĂ IMENSĂ STĂ LA BAZA TUTUROR SUFERINŢELOR ACESTEI LUMI!>>, spunea el, în 1960 – cf. Mihai Beltechi, Comunism, sionism, noua ordine mondială, în Middle Est atemporal, din 1 ianuarie 2012.
...Noi scriam, acum o vreme, într-un articol, publicat într-o carte (Ruguri. România sub asediu, Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008), dar şi în articole de ziare de hârtie şi online:
...Dar, pentru Dumnezeu, de ce să dezgropăm morţii, iar şi iar? Păi, dacă-i dezgropăm pe cei ai evreilor - se ridică din mormânt toate neamurile pomenite în Vechiul Testament, şi aneantizate, prin genociduri (zice Cartea Sfântă, negru pe alb şi cu mândrie trufaşă!) de către poporul lui Israel…, se scoală din mormânt sutele de milioane de piei roşii şi sutele de milioane de negri, măcelăriţi de “stăpânii lumii”, de cei ce-şi zic azi S.U.A… şi Anglia… şi Spania, şi Portugalia, şi Franţa… - mă rog, toată “lumea bună”, din NATO şi UE…”modelele” sacre ale democraţiei mondiale… Se scoală şi armenii, măcelăriţi, cu scop de exterminare, de turcii aspiranţi la UE… dar, mai ales, se scoală japonezii, despre care scriam, într-un articol din 2003, din revista CONTRAATAC – Adjud, Anul IV, nr. 11, p. 20: Ministrul şi Holocaustul: JAPONEZII – singurii din lume (n.mea: dacă n-ar trebui să-i punem la socoteală pe vietnamezii arşi cu napalm, în anii '60-'70, pe irakienii şi sârbii iradiaţi în anii '99-2003 - sârbilor, bombardaţi de Paştele ortodox, li se scria, de către americani, pe bombe: Paşte fericit!) - care au fost arşi DE VII, în întregime, DE TOT(“Holos+Kaustos”…), la Hiroshima şi Nagasaki, prin ordinul criminal al preşedintelui american Harry S. Trumann (…), de le-au rămas doar umbrele, <<fotografiate>> pe pereţii caselor… Şi se scoală şi morţii palestinienilor nedreptăţiţi din 1948(anul creării artificiale a Statului Israel) - situaţie despre care scrie americanul Thomas Nelson, în The puritans of Massachussets, Judaism, vol. XVI, nr. 2, 1967 - tot negru pe alb: Forţa pumnului evreu, astăzi, vine de la mănuşa de oţel americană, care îl acoperă, şi de la dolarii cu care este căptuşită(…). Statul israelian nu poate fi format decât după un breviar al urii, drept unică motivaţie a tineretului său, a armatei sale, a întregului său popor(…). Armata israeliană invadează Libanul şi omoară acolo zeci de mii de oameni: operaţiunea se numeşte PACE ÎN GALILEEA(!!!)… În Israel, pentru a convinge că Palestina era un deşert înainte de înfiinţarea statului Israel, sute de sate(palestiniene) au fost rase de pe faţa pământului cu buldozerul, cu casele şi acareturile lor, cu cimitirele şi mormintele lor(…) …Scriitorul şi politologul evreu Norman G. Finkelstein (cf. Industria Holocaustului, Samizdat, 2000) îi acuză pe conaţionalii săi că speculează tema “holocaustului”, pentru a trage foloase băneşti uriaşe, şantajând statele lumii - şi pentru a obţine reclamă gratuită(şi agresivă) - pe spinarea unor bieţi morţi şi chinuiţi, din trecut….Evreul Jean Gabriel Cohn-Bendit scrie: “Să luptăm pentru a fi distruse aceste camere de gazare ce sunt arătate turiştilor în lagăre, unde acum se ştie că nu au existat niciodată, deoarece ne asumăm riscul de a nu mai fi crezuţi nici despre ceea ce suntem siguri. De ce nu li se intentează procese, cu ani grei de temniţă, de ce nu sunt daţi afară (de unde?de pe planeta Terra?) - aceşti evrei (Finkelstein, Cohn-Bendit etc.), care spun astfel de adevăruri, despre conaţionalii şi coreligionarii lor? Sau, vorba iubitei mele din copilărie, Sofia lui Marcu Goldman, noi suntem goimi, şi cu noi “nu se mai joacă nimeni”(că interzice rabinul-şef de Fălticeni!) - şi numai noi trebuie să suferim sancţiuni interne şi internaţionale? Problemele adevărate ale evreimii sunt o afacere de familie şi, deci, discută şi se păruie doar între ei, evreii!!! - PE CÂND GOIMII, CARE N-AU AVUT NOROCUL ŞI PARTEA NAŞTERII ÎNTRU POPORUL LUI ISRAEL, URMATĂ DE CIRCUMCIZIA SINAGOGICĂ! - DAR, MAI ALES, NOROCUL ÎNVĂŢĂTURII ŞI ÎNREGIMENTĂRII DE SINAGOGĂ - TREBUIE SĂ PLĂTEASCĂ DIN GREU, CU BANI ŞI UMILINŢĂ, ACEST DEFICIT (DEVENIT DELICT!) DE NAŞTERE ŞI DE EDUCAŢIE…
…Azi am zice şi altceva, în linia doctorului N. Paulescu: Atâta vreme cât evreii mozaici, prin liderii lor politico-economico-militari şi prin rabinat, nu se vor astâmpăra şi nu vor lăsa popoarele să-şi vadă de cultura şi de Duhul lor, atâta timp cât evreimea plutocratică va dezvolta, cu înverşunare, “COMPLEXUL LUI IEHOVA” – şi va amplifica, până la demenţă, atitudinea rasial-nazistă, faţă de “colegii” lor de planetă, ameninţând, terorizând, atacând, jignind grav popoare şi oameni, care nu le-au făcut nimic (cel mult, VORBESC! – dar, parcă, evreimea masonică zice/pretinde că democraţia ar conţine DREPTUL LA LIBERĂ EXPRIMARE, NU?! – …or ăsta n-o fi fiind decât dreptul “goimilor”, de a “tăcea expresiv”… - … şi al evreilor, de a-i măcelări/reduce la tăcere şi mancurtiza… expresivo-demonstrativ, pe “goimi”?!), nu va fi linişte în niciun colţ de pe planeta Terra. Atâta vreme cât popoare care au dispărut, sau au suferit crima, în forma ei genocidică, prin concursul direct sau indirect al iudeilor (precum în cazurile filistenilor, cananeenilor, amoniţilor, efremiţilor, madianiţilor, amoreilor biblici etc., sau, în istoria mai recentă, cazul amerindienilor, sau al africanilor, sau al armenilor, sau al japonezilor…sau bolşevizarea Estului Europei, soldată cu milioane şi milioane de victime nevinovate!!!) vor fi umilite şi lovite în fiinţa lor biologică şi spirituală, cu aroganţă luciferică, de către plutocraţia economico-militaro-religioasă iudaică, planeta Terra va fi, mereu, în primejdie de a sări în aer!!!Pentru că adevăraţii terorişti, adevăraţii aţâţători la dezbinare, ură şi violenţă, nu sunt “goimii”, ci aceia care-i dispreţuiesc şi asmut, unii contra altora, pe goimi!!!
Şi, când te joci cu focul, este imposibil să nu te arzi şi tu…!
…Este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, ca subsemnatul să mai creadă în Dumnezeul “Vechiului Testament” – Dumnezeu-Iehova-Iahwe (cu pluralul „Elohimi”?!):DUMNEZEUL MÂNIEI, URII ŞI-AL RĂZBUNĂRII! Acesta este, de fapt, SATANA – iar nu… Dumnezeu-Tatăl, din Treimea Creştină Tată-Fiu-Sfânt Duh! Care tată îşi ucide, oare, copiii, ca nebunul, cu …milioanele şi sutele de milioane, NUMAI CA SĂ-ŞI DEMONSTREZE PUTEREA? Care Dumnezeu AUTENTIC are nevoie de…”DEMONSTRAŢII”?! Niciunul, din taţii tereştri ori celeşti, dar… SĂNĂTOŞI LA CAP!!!
…Nu: Dumnezeul “Vechiului Testament” le aparţine, cu adevărat, exclusiv, evreilor (tot aşa cum Hristos s-ar cuveni să le aparţină, exclusiv, creştinilor Căii Drepte… dar, şi aici, avem serioase bănuieli, cu privire la un complot iudaic, de 2.000 de ani încoace… - … care complot a speculat toate slăbiciunile şi ignoranţele grosolane şi iresponsabilităţile criminale ale clerului creştin! - şi, ca urmare, i-a fătat pe protestanţi, pe sectanţi…a iscat toate schismele şi toate ereziile posibile, a încurajat cezarismul papal/romano-catolic şi a masonizat bună parte din Biserica Ortodoxă, fie ea românească, fie rusească ori grecească etc. – pătrunzând SATANA ECUMENISMULUI, până la Muntele Sfânt/ATHOS! - …numai să nu fie pace şi lumină, între creştinii îndemnaţi, de Hristos-UNUL, spre Fraternitate-Iubire!!!)  - pentru că acest dumnezeu este făurit după chipul şi asemănarea cu… paranoia rabinică şi cu luciferismul iudaic, cumplit de violent, asasin-terorist, stupid şi  revoltător!!! După mentalitatea lor, con-formată pe dimensiunile… MINCIUNII TOTALE ŞI ALE DEZ-ONOAREI SFRUNTATE[2]!!!
EVREII PLUTOCRAŢI (n.n.: evident, nu avem ABSOLUT nimic cu evreii cinstiţi, muncitori, cu suflete drepte şi neîntortocheate, neguros, de “învăţământul politic” sinagogic, îndreptat EXCLUSIV spre aroganţă patologică şi spre ură universală!), DE 2.000 DE ANI ÎNCOACE, SUNT, FĂRĂ ÎNCETARE, CEI MAI MARI ŞI MAI AUTENTICI TERORIŞTI ŞI COMPLOTIŞTI AI LUMII[3]!
…Iată, spre exemplu, la cât rău poate duce învăţământul rabinal, predate din Talmudul lui Tob şebagoim harog!/Ucide-l pe cel mai bun dintre creştini!… dar care nu-i cruţă, fireşte, nici pe islamici! De fapt, pe nimeni din univers, care nu este evreu de sinagogă!
Cităm dintr-un articol de-al nostru (conţinând extrase dintr-un extrem de interesant reportaj, din Evenimentul zilei), scris în timpul masacrelor teroriste ale Israelului, asupra arabilor palestinieni, din 2008(cf. Adrian Botez,Israelul, bunul samarinean... şi nu neapărat şi Blândul Nazarinean...!!! – în www.jurnaluldevrancea.ro):
Ministrul de Externe al Israelului, dna Tzipi Litvi, a comunicat, pe toate posturile de televiziune, în decembrie 2008, că <<ISRAELUL NU VA ÎNCETA RĂZBOIUL, ODATĂ PORNIT, PÂNĂ CÂND NU SE VA RĂZBUNA PE TOŢI ARABII PALESTINIENI>>.
În definitiv, rabinatul şi-a făcut, în general, datoria, îndoctrinându-i pe israelieni pentru genocidul anti-arab, căci: <<TOŢI ARABII SUNT TERORIŞTI>>... Iată ce spun tinerii soldaţi israelieni (deja intraţi <<în foc>> sau aşteptând, cu nerăbdare, intrarea în măcel...) - despre <<NECESITATEA EXTERMININĂRII ARABILOR PALESTINIENI>>:
<<A VENIT MOMENTUL SĂ-I ŞTERGEM DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI>>, ne spune Elan, unul dintre tinerii israelieni care abia aşteptau comanda de atac (în cadrul Operaţiunii “Plumb întărit”…), înainte ca ofiţerul comandant să-i interzică să vorbească cu ziariştii.
(…)La fel ca majoritatea tinerilor israelieni, Noah şi-a satisfăcut stagiul militar de trei ani şi aşteaptă cu nerăbdare să fie chemat şi el la ordin să lupte împotriva Hamas. Va pleca la război hotărât să treacă peste orice scrupule pentru a distruge organizaţia cu care Israelul a ajuns la concluzia că nu mai poate comunica decât pe limba gloanţelor şi a rachetelor.
 <<Îi tot aud pe europeni că sunt copii acolo. Da, sunt, dar Hamasul îi foloseşte ca scuturi ca să apere depozitele de armament. VOI OMORÎ ŞI COPII, DACĂ TREBUIE!, deşi îmi pare rău pentru ei. E uşor să plângi de mila lor de la 2.000 de kilometri, aşa cum fac politicienii europeni>>(s.n.), spune Noah, în timp ce se bucură cu prietenii lui de fiecare explozie pe care o aude(cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).
Doamne-Dumnezeule, oare cât de multă îndoctrinare &iˆlt;pentru a fi distruse aceste camere de gazare ce sunt arătate turiştilor /bcirc;ţi trebuie, ca să ajungi să rosteşti, senin, astfel de vorbe? Dacă ne luăm după nazismul german (al anilor `30…), vreo 5-6 ani – dacă ne luăm după nazismul sionist (al anilor 2000…), aparent, doar vreo câteva luni (n.n.: căci, de câteva luni, Israelul pregătea măcelul  din Fâşia Gaza…!!!) – dar, de fapt, învăţătura anti-goimică îi pregăteşte, pe copiii evrei, pentru fraza (urmată de…”fapta adecvată”!) VOI OMORÎ ŞI COPII, DACĂ TREBUIE!, încă de la 5-6 ani, de când intră la sinagogă, sub cuvântul de otravă al rabinului…!!!
Doctorul Alzagzoug Zakie ne-a povestit cu vocea aproape acoperită de zgomotul bombardamentelor din fundal ce se întâmplă în Fâşie: <<Sunt foarte mulţi copii morţi. Nimeni nu înţelege ce caută şi pe cine vor să omoare de fapt soldaţii. PÂNĂ ACUM, AU TRAS ÎN TOT CE VEDEAU ÎN FAŢA OCHILOR>>- [s.n.] (cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).
Evident, dezinformarea este pricipala armă de îndoctrinare a rabinatului mozaic. Şi această îndoctrinare îi orbeşte, pe imensa majoritate a evreilor, cu privire la suferinţele şi moartea a zeci şi sute de mii de palestinieni, de-a lungul istoriei de măcel, din 1947, anul înfiinţării  (…<<cu anasâna>> cuirasatelor anglo-americane, subvenţionate de plutocraţia <<cosmopolită>> iudaică…) -  a statului Israel, neţinând cont de locuitorii palestinieni ai locurilor, SINGURII băştinaşi, de 2000 de ani…!!!  -  şi până azi!!! – …ŞI-I FACE CARAGHIOŞI ŞI REVOLTĂTOR DE SENSIBILI LA RĂNIREA UŞOARĂ/SUPERFICIALĂ, FIE ŞI A UNUI SINGUR EVREU… - de parcă evreii ar fi, cu adevărat, RASĂ DE ZEI– iar ceilalţi locuitori ai Terrei ar fi, vorba împăratului roman Caligula – <<VITE>>!!!
(…)Semnificaţia acestor lucruri este destul de simplă. Israelienii nu sunt absolut deloc familiari cu cauza palestiniană (s.n. – n.n.: nici cu “cauzele” altora! – NICI MĂCAR CU “CAUZA” LOR CEA ADEVĂRATĂ!!! - …doar cu cauza despre care le vorbeşte rabinul: CAUZA POPORULUI ALES/IUBIT DE IEHOVA!). În aceste condiţii, nu pot interpreta lupta palestiniană decât ca o elucubraţie ucigaşă iraţională. În interiorul universului israelian, cu caracterul său iudeo-centrat şi de singură realitate existentă, israelianul este o victimă inocentă şi palestinianul nimic altceva decât un ucigaş barbar (s.n.).
Această gravă situaţie, care-l lasă pe israelian în ignoranţă totală în raport cu trecutul său, minează orice posibilitate de reconciliere viitoare. Atât timp cât israelianul nu are o minimă înţelegere asupra conflictului, este incapabil să-şi imagineze posibilitatea unei soluţii alta decât exterminarea sau epurarea <<inamicului>>(s.n.). Tot ceea ce israelianul are posibilitatea să ştie sunt variaţii ale povestirii suferinţei evreieşti. Suferinţa palestinienilor îi este complet străină. <<Dreptul la reîntoarcere al palestinienilor>> îi pare o idee extravagantă. Nici chiar <<umaniştii israelieni>> cei mai proeminenţi nu sunt gata să convieţuiască pe acelaşi teritoriu cu locuitorii indigeni. Ceea ce nu le lasă deloc altă posibilitate palestinienilor decât să se elibereze ei înşişi. ÎN MOD VIZIBIL, NU EXISTĂ UN PARTENER PENTRU PACE ÎN TABĂRA ISRAELIANĂ(s.n.).
…Dar, citind despre un ne-luminat sinagogic evreu (Francois BRAMI), şi împărtăşindu-vă şi dvs. rezultatul lecturii noastre, ne întrebăm: ce-ar fi, cum ar arăta lumea, dacă TOŢI (sau imensa majoritate…) a evreilor, ar simţi, precum  izbăvitul de propaganda rabinică, robul lui Dumnezeu-Cel-ADEVĂRAT (rătăcit în Israel…!),  FRANÇOIS BRAMI, cu rude în… Focşani…???!!!:
François Brami, un evreu mândru de religia sa şi de cei 59 de ani pe care i-a trăit, a simţit pe pielea lui grozăvia războiului de ambele părţi ale frontierei pe care astăzi nu o mai poate trece nimeni. Cei 17 ani de serviciu militar în Gaza şi zecile de prietenii pe care le-a legat cu arabii din Fâşie nu l-au scutit de racheta care i-a căzut, în urmă cu un an, pe casă, rănindu-l la piciorul stâng, pe care abia îl mai poate mişca. Nici pe soţia sa nu au ferit-o de gloanţele care i-au perforat trupul într-un atac terorist din Ierusalim şi care au condamnat-o să-şi trăiască zilele într-un scaun cu rotile. Emigrat din Tunisia încă din copilărie, François Brami vine în fiecare zi la bariera către Gaza instalată de soldaţii israelieni în apropiere de Sederot, oraşul în care locuieşte. (…)
 BRAMI SPUNE CĂ ÎŞI AMINTEŞTE DE FIECARE PRIETEN ARAB PE CARE ŞI L-A FĂCUT CÂTĂ VREME A STAT ÎN FÂŞIE CA SOLDAT. Mă întreb câţi dintre prietenii mei mai trăiesc. Nu am de unde să ştiu, pentru că nu am cum să iau legătura cu ei. Îmi amintesc cum puteam să trăim atunci, înainte ca terorismul să devină stăpân. Nu conta ce spuneau politicienii, nu conta că eu sunt evreu şi ei musulmani. Ne întâlneam, vorbeam. ACUM I-AŞ LUA PE TOŢI LA MINE ACASĂ, DACĂ AŞ PUTEA (s.n.).
 Faţa crispată de durere a lui Brami se luminează însă la un moment dat: în secunda în care aude că suntem din România: <<GINERELE MEU E DIN ROMÂNIA. S-A NĂSCUT LA FOCŞANI!>> (s.n.) - cf. Evenimentul zilei, nr. 5408.
…Noi credem că, dacă ar fi poporul evreu format numai (sau, măcar, majoritar…) din François-i Brami-s (…adică, EVREI UMANI, CU MINTEA SIMPLĂ ŞI LIMPEDE! - DECI, NU PREA DUŞI LA SINAGOGĂ!) – lumea ar fi mai luminoasă şi mult mai logică…dar şi mai dragă Lui Dumnezeu-Cel-Adevărat! Încercaţi, dragi israeliţi, şi puneţi-l pe François Brami, Ministru de Externe (în locul doamnei aceleia cu apucături de vampir,  Tzipi Litvi…!!!) – şi, în mod sigur, pe Pământ nu vor mai fi războaie…!!!
…Sau poate că tocmai războiul este, dragi israeliţi îndoctrinaţi rabinic, mediul vostru natural propice, războaiele sunt plămânii voştri…sensul vieţii voastre…iar Bunul Samarinean BRAMI se va alege, de la voi (după destăinuirile făcute de el ziarelor…) - CU O MULŢIME DE PROEMINENTE CUCUIE?! Tot ce se poate, atâta vreme cât Vechiul Testament şi Talmudul vor însemna pentru voi infinit mai mult decât omenia… SIMPLA OMENIE – …nu vin eu acum, sculă cu basculă, să vă propovăduiesc învăţătura Blândului Nazarinean…!
…Şi le-aş repeta, mereu, acelor alienaţi mental şi profund luciferizaţi, dintre evrei, care nu vor să ia pilda lui FRANÇOIS BRAMI - Bunul SAMARINEAN iudeu – şi se cred …dumnezei (şi chiar acţionează, cu o violenţă de…Dumnezeu Cel Negru, al Infernului!!!): Nu mai semănaţi vânt, că veţi culege furtună - şi apoi vă veţi întreba, făcând-o pe nevinovaţii, de ce şi cum şi pentru ce…!!!
…Dar, pentru că articolul nostru de faţă se numeşte ipocrizia teroristă, am dori să ilustrăm cum fraţii iudeo-masoni de la UE urmează, cu sfinţenie, linia de diversiune asasină şi genocidică, aţâţătoare la terorism de stat şi la războaie (civile sau fratricide!), lansată de înalţii… modişti plutocraţi (şi rabinaţi!) iudaici. Iată ce se zice, în ziarul online romanul.ro, din 3 martie 2012:
95% DINTRE ROMÂNI ÎNTELEG SPONTAN LIMBA MOLDOVENEASCA
03/03/2012 - 11:12
Un studiu demarat de un Comitet special pe probleme de multilingvism al Uniunii Europene a relevat, în mod absolut surprinzator pentru multi parlamentari europeni, ca 95.25% dintre cetatenii români înteleg spontan limba oficiala a Republicii Moldova, respectiv, limba “moldoveneasca”, promovata atunci de catre partidul comunistilor moldoveni,condus de fostul presedinte Voronin.
De mentionat ca la intrarea România în U.E. , comisar european pe… noua problema aparuta, a fost “ales”… fratele liberalului Ludovic Orban, azi consilier al presedintelui multilingvist, Traian Basescu!
Curiosul fenomen, constatat dupa intrarea România în U.E. a fost cu atât mai surprinzator, cu cât limba în cauza este, dupa cum probabil se cunoaste, cea mai noua limba indo-europeana vorbita, ce a aparut pe Planeta abia cu doua decenii in urma (mai exact, dupa anul 1989!).
Uluiti, cercetatori seriosi, platiti de Parlamentul U. E. au banuit ca singura explicatie plauzibila ar fi ca românii sunt înzestrati genetic cu inteligenta deosebita si talent nativ în comunicat, dublata de o profunda înclinatie spre limbi straine.
Un alt argument invocat în sprijinul acestei teorii a fost si acela ca doar un procent de 4.75% din populatia Romaniei, nu manifesta o asemenea înteligenta spontana , fiind reprezentat de anumite minoritati nationale.
S-a exemplifcat concret cu minoritatea maghiara din inexistentul Ţinut Secuiesc, care ,din cauza enclavizarii udemeriste din ultimele decenii, se confrunta cu greutati serioase de întelegere a limbii române.Perspectiva e …clara: din motive de discriminare… lingivistica, tinerii secui nu-si mai gasesc un loc convenabil de munca decat in Ungaria, unde cunosc limba si unde deja, prin noua Lege maghiara, au cetatenia tarii vecine si prietene, asigurata! Asa cum poate va mai amintiti, studiul a fost demarat de autoritatile Parlamentului European, în încercarea corecta de a cuantifica necesarul de… TRADUCATORI AUTORIZATI - DIN LIMBA ROMÂNA, ÎN LIMBA MOLDOVENEASCA! d.d. rujan – cf. www.romanul.ro.
…Le mulţumim, pentru cărturărie şi pentru multa apărătură, atât Banditului cu Tricou Albastru, Băsescu Traian(care se crede, ca un Giugaşvili/Stalin de buzunarTĂTUC! – dar nu e decât un biet Boschetar Aventurier!!!), înfrăţit cu israelitul ambasador SUA, Mark Gittenstein, care dictează, în România, ca la Raşelica lui, acasă! - …cât şi fratelui liderului liberal Ludovic Orban – LEONARD ORBAN! Aşa-aşa, doar liberalii francezi, deicizi şi regicizi, de la 1789, erau la fel de… orbani, la Duh şi la faptă, ca şi al nostru ORBAN!
…Numai că nu le miroseau numele, chiar aşa de pronunţat, a …iudeo-maghiari!
…Dar cât pot fi de iudeo-masoni, aceşti bandiţi internaţionalisto-globalişti, de la UE, care ne înşfacă banii (atât cotizaţia de 1%, din PIB-ul anual al României, cât şi banii mistofeliţi, prin împrumuturi silnice, la plutocraţii iudei, de la F.M.I., B.M., B.E.R.D. etc.), dar vor să ne stingă şi Limba, şi Neamul?! Păi, hotărâţi-vă, cumva, stimabililor-venerabililor: că, dacă ne stingeţi FIINŢA, nu mai aveţi de la cine pupa BANII - …da, Banii, expresia Zeului vostru unic, Mamona!!!
…Nu poţi sta cu doi pepeni într-o mână, chiar de eşti tu extras tocmai dintr-un…popor ales!!!
CONCLUZII
Din tot ceea ce am văzut şi analizat mai sus (neomiţând, în niciun caz, Protocoalele iudeo-masonice! – “Protocoale Înţelepţilor Sionului”, ulterior aduse la zi, prin protocoale iudeo-masonice elaborate din 20 în 20 de ani: “Protocoalele de la Toronto”/”Aurora Roşie”-1985 şi următoarele: CĂDEREA NAŢIUNILOR-STATE NU MAI ESTE DECÂT O CHESTIUNE DE TIMP – un timp destul de scurt (…) Această nouă concepţie economică ne va ajuta să accelerăm declinul „naţionaliştilor” din toate naţiunile; să-i izolăm în facţiuni diverse şi, la momentul dorit, să-i instigăm, cu sălbăticie, unii împotriva celorlalţi, în războaiele intestine care vor finaliza ruinarea acestor naţiuni - cf. revista Axa, Documentul „Aurora Roşie”, p. 28) – tragem concluzia fundamental: plutocraţia evreiască modernă şi contemporană, prin toate mijloacele şi folosindu-se de toate slăbiciunile şi păcatele noastre, ale non-evreilor “sinagogici”/ale umanităţii non-talmudice – având, ca instrument de proiecţie teoretică şi de acţiune prezentă, atât pe Neo-Babilonul-S.U.A. (lacheu militarist al statului Israel şi… Jandarm al Lumii!... satisfăcându-şi, printre firimituri, şi trufia de monopolist energetico-petrolist al Terrei), cât şi (în paralel!) IUDEO-MASONERIA MONDIALĂ, infiltrată în toate statele lumii, până la cele mai înalte niveluri statale: economic-financiare (în primul rând! – cca 99% din băncile lumii, sunt ale membrilor poporului ales!), politice,  militare, culturale, informaţionale (Bill Gates este un Dumnezeu de buzunar!), religioase (prin New Age şi ecumenism!) etc. – doreşte să re-editeze Imperiul Roman, DAR ÎN FORME INFINIT MAI BARBARE, MAI UMILITOARE ŞI MAI INSIDIOS-DISTRUCTIVE.
Pentru că conchista romană a avut, la bază, totuşi, SPADA (şi, uneori, eroismul şi chiar onoarea…!)! – pe când iudeii au, la baza nou-creatului Imperiu Financiar-Bancar Mondial (nu mai puţin asasino-genocidic, decât cel roman! – DIMPOTRIVĂ!!!) şi ca armă de atac: …JALNICUL ŞI TÂRÂTORUL (…prin toate găurile noastre din mental, din caracter etc.!) BAN MAMONIC!!! (Laşitatea ticăloasă şi-o transfigurează în venin de cobră…în lovituri pe la spate şi pe sub centură, în ŞANTAJ NERUŞINAT, GENERALIZATO-MONDIALIST!!!).
…Fireşte, îi sprijină, ajută, stimulează, încurajează - şi prostia, şi lăcomia, şi trădarea, şi… toate păcatele şi slăbiciunile multora dintre noi, goimii…!
…Plutocraţia evreiască mondial-mondialistă este depozitara a 2.000 de ani de invidie şi ură, contra Imperiului Roman şi a urmaşului său, Imperiul Creştin (aici trebuie să intervină o auto-analiză la sânge, a Bisericii Romano-Catolice, care, prin cezarismul ei exacerbat şi violent, a creat mediul non-spiritual, extrem de propice, pentru intersectarea scopului imperialist-iudaist, cu cel pseudo-creştin!). Papismul globalist şi iudaismul mondialist (sau… invers!) sunt posibil de aliat, într-o operă distructivă a spiritualismului planetar-terestru, pentru că nu au absolut nimic din ceea ce ar trebui să fie elementul de spiritualitate auto-sacrificială, generos-creştină, ci doar impulsurile luciferice: aroganţă, dorinţă de strivire şi aneantizare a adversarului (pentru Biserica Romano-Catolică, la vârf, ca şi pentru mentalitatea grosier-materialistă iudee, oricine nu face parte din gaşca lor, este nu om, ci …POTENŢIAL CADAVRU!), egoism şi egotism, împins până la egolatrie, violenţă criminală (prin care rasa albă a fost compromisă, probabil DEFINITIV, ca rasă imperialistă, năvălitor - asupritoare şi criminal-genocidică!). Iată de ce iudaismul internaţional omite (în ORICE discuţie teoretică! – a se vedea atât curentele theozofic/blavatsky-anşi antropozofic/steiner-ian, cât şi guénon-ismul!) Ortodoxia Creştină - şi doreşte distrugerea (totală şi definitivă, în plan practic!) a Bisericii Ortodoxe Creştine: pentru că Ortodoxia Creştină este sigura cale spiritual-terestră, în care se mai păstrează (în forme tot mai aproximative, dar, încă, extrem de relevante, MAI ALES ÎN MONAHISMUL DE TIP ORTODOX-CREŞTIN!) trăirea autentic creştină!
De aceea, ECUMENISMUL CU FORŢA (ca formă iudaică de subminare perversă a Cuvântului Lui Hristos, dar cu execuţie arogantă, înfăptuită prin intermediul zonei vaticaneze de acţiune deicidă, folosindu-se de caracterul mondialisto-globalist, supra-statal, al PAPISMULUI CEZARIC! – acţionând pe linia formării unui COMUNISM PLANETAR, ATOT-NIVELATOR, cu totul împotriva Cuvântului Lui Hristos-Dumnezeu…!!!) este gata, oricând, să îmbrace, la Muntele Athos şi în România, formele maximei violenţe, ajungându-se până la schilodirea şi asasinarea călugărilor athoniţi, ieşiţi, cu treburi, din mânăstire (cu binecuvântarea trădătorului Patriarh BARTOLOMEU, al Greciei!): Mânăstirea Esphigmenou, de la muntele Athos, recunoscută ca leagănul ortodoxiei greceşti, a fost teatrul unor confruntări violente, între două grupuri de călugări. Rivalitatea dintre aceste grupuri a dat naştere unei adevărate batalii. ÎNARMAŢI CU CIOCANE, RĂNGI ŞI STINGĂTOARE DE INCENDIU, CĂLUGĂRII APARŢINÂND AUTORITĂŢILOR ORTODOXE GRECEŞTI, AU ATACAT GRUPUL REBEL, CARE OCUPA MÂNĂSTIREA: ACEST GRUP SE OPUNE PATRIARHULUI BARTOLOMEU, ŞEFUL BISERICII ORTODOXE GRECEŞTI, CARE PROMOVEAZĂ ECUMENISMUL ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA RELAŢIILOR CU BISERICA CATOLICĂ. Ca urmare a acestor lupte, şapte călugări au fost transportaţi la spital, pentru tratament. Mânăstirea face parte din cele 20 de mânăstiri de la muntele Ahos, mânăstiri în care accesul femeilor este interzis” – cf. Intercer Romania): monahismul isihastic, practicat acolo, la Muntele Sfânt/ATHOS, şi aici, în zona ROMÂNIEI MONAHISMULUI cel mai riguros şi a Kogaionului Sacru (Zalmoxis este cea mai importantă hierofanie a Lui Iisus Hristos, vestind Sacra Taină a Învierii!), constituie o primejdie de moarte, pentru planurile imperialimului iudaic, care se caracterizează (pe lângă latura lui criminal-violentă), printr-un MATERIALISM FIOROS, DE TIP BOLŞEVICO-MONDIALIZATOR (societatea consumisto-capitalistă, de aşa-zisă concurenţă… CONCURENŢĂ A IUDEILOR ÎNTRE EI, PENTRU CĂ “GOIMII” SUNT ZDROBIŢI ŞI EXCLUŞI, PE RÂND! - nu este altceva decât expresia dorinţei arzătoare a iudaismului de a avea dreptate, în afirmaţiile sale talmudice, conform cărora, între goimi şi animale este o sinonimie semantică, dusă până la IDENTITATE SEMANTICĂ ABSOLUTĂ!) - …şi grotesco-sinistru, totodată!
Tot pentru a-şi afirma imperialismul, ca formă de minimalizare, până la distrugere, a statului şi naţiunii - plutocraţia evreiască, europeană şi mondială, a lovit cumplit (cum romanii imperiali n-au făcut-o, niciodată, cu supuşii lor! - …cărora romanii nu doar că le lăsau zeii în pace, ba chiar şi-i plantau, pe-aceşti zei străini, în propriul lor pantheon! - …ceea ce, trebuie să recunoaştem, a dus la indiferentismul sacral/ateizarea Imperiului Roman şi la primirea creştinismului, prin Sfinţii Apostoli Petru şi, mai cu seamă, Pavel, ca pe o modă… proaspătă şi vie!), în factorii arhetipali de identitate: Duh, Limbă, Istorie, Rasă, Patria/Pământ Sacru, Popor, Neam etc. – înlocuindu-le, extrem de simplisto-primitiv, cu egoismul bestial, dar, cică, emulativ/stimulativ economic!…, cu instinctualitatea hipertrofiată, cu sexualitatea exacerbată şi pervertită, întru homosexualism şi căsătorii inter-homosexuale (spre distrugerea tuturor raselor, cu excepţia “poporului ales”- RASA PURĂ!!!!), cu consumismul de piaţă (românii cumpără şi îngurgitează, biologic-fiziologic şi mental, toate porcăriile străine, cancerigene şi degenerative! - în loc să-şi cultive ogorul lor, de cereale, legume, fructe autohtone, sănătoase – pe cât mai pot da aerul, apa şipământul, otrăvite de tot felul de noxe! - .. şi…DUH CREATIV SPECIFIC ROMÂNESC!), cu efectul PLACEBO al aşa-ziselor medicamente (de fapt, otrăvuri, ucigaşe de rezistenţă bio-fiziologică şi mentală, de orice fel de anticorpi!), cu maşinismul şi electronismul distrugătoare de creativitate şi personalitate… - …sau prin block-house-urile lui Corbusier, cele ucigaşe de solidaritate şi de intimidate, totdeodată! – prin pseudo-religia psihiatrică (noua şi, în acelaşi timp, vechea formă de control şi supraveghere a intimităţii oamenilor!), prin pseudo-religia banului şi bunăstării materiale, prin pseudo-religia Internetului, celularului şi a televiziunii, prin pseudo-religia democraţiei şi a drepturilor omului (care distrug drepturile NEAMURILOR DIVINE!!!), prin pseudo-religia uniunilor masonice etc. etc. etc.
…Ce putem zice, în încheiere, despre acest Imperiu Neo-Romano-Evreiesc (deja împlinit, în linii mari, cu concurenţa iresponsabilă a conducătorilor de state-Cozi de Topor, dar şi a egoismului nostru monstros, care, parcă, ne-a devenit, tuturor, în contemporaneitate, firea cea adevărată, complet anti-creştină! – cu ajutorul, egal, al pasivităţii, al indolenţei noastre, de-a dreptul monumentale!), cu fundamente infinit mai primitive şi, chiar, mirosind, accentuat, a… apocalipsă? Nu putem decât să repetăm, oarecum profetic (în pilda acestor evreimii plutocratice actuale, epigoni-stârpituri ale romanilor, cei cu un trecut de demnitate şi de oarece onoare! – …dar şi în pilda tuturor celor ce încearcă să pseudo-creeze pe mareele cărnii/hoitului, în loc să DUREZE Monastirea-Lume, pe Duhul Dumnezeiesc al Umanităţii!!!) vorbele personajului Romulus cel Mare, din piesa de teatru omonimă a scriitorului elveţian Friederich Dürrenmatt: Ştia ce e adevărul (n.n.: l-a cunoscut pe Hristos-Dumnezeu! – care tocmai la aceşti materialişti grosieri, s-a arătat - pentru că iudeii erau, ca şi azi, şi atunci! - BOLNAVII PLANETEI) şi a ales, totuşi, forţa. Ştia ce este omenia, şi a ales tirania (n.n.: păstrând, doar pentru ei/evreii, forme de existenţă normale, precum Teocraţia, Cultul Familiei, Knessetul, kibuţurile, Ortodoxia Mozaică…! – dar nu poţi exista singur, pe o planetă!!!). S-a înjosit de două ori: o dată în faţa lui însuşi, a doua oară în faţa popoarelor care au ajuns sub puterea sa. (…) VREAU SĂ-ŢI DESCHID OCHII, SĂ VEZI TRONUL, SĂ VEZI PIRAMIDA ÎNALTĂ CÂT UN TURN, ALCĂTUITĂ DIN CAPETELE CELOR CĂZUŢI, CASCADA DE SÂNGE ABURIND CARE, DE PE TREPTELE ACESTUI TRON, SE PRĂVALE PE TOATĂ ÎNTINDEREA URIAŞULUI IMPERIU. (...) Ce poate să spună despre rănile tale UN ÎMPĂRAT AL CĂRUI TRON E AŞEZAT PE CADAVRELE FIILOR POPOARELOR STRĂINE, PE HECATOMBELE DE STÂRVURI ALE MERCENARILOR CARE S-AU RĂZBOIT PENTRU GLORIA IMPERIULUI, ALE SCLAVILOR, ARUNCAŢI SPRE DESFĂTARE, PRADĂ FIARELOR ŞI ALE TUTUROR CELOR CARE AU TRECUT, ÎNOTÂND ÎN SÂNGE, PRIN FAŢA PICIOARELOR TRONULUI? (...)Acum, noaptea socotelilor a sosit. Blestemul victimelor s-a împlinit… Copacul sterp e gata să fie doborât… Securea se ridică spre a lovi!
Da, copacul imperialismului criminal-mondialist iudaic este STERP/FALS, pentru că nu are, în seva şi vlaga lui, nimic din Puterea de Viaţă a Sfântului Duh! Este un CIMITIR ŞI, TOTODATĂ, UN ABATOR MONDIALO-TERESTRU!
Este Expresia Pseudo-Puterii MARELUI ILUZIONIST TERESTRU/SATANA!!!
De aceea, noi afirmăm, şi şi credem, cu tărie, în afirmaţia noastră, că IMPERIUL MONDIALIST IUDAIC (…un imperiu cât o PLANETARĂ MINCIUNĂ ASASINĂ!) ESTE PRECUM UN AVORTON (lipsit de Duhul Sfânt al Vieţii Dumnezeieşti, deci NORMALE!) – este un copil născut mort şi, totodată, un…zombi!!!
Şi IOAN BOTEZĂTORUL, Înaintemergătorul Lui HRISTOS-DUMNEZEU - spune, despre îndărătnicia necredinţei noastre, faţă de Duhul Sfânt al Vieţii: Acum securea stă la rădăcina pomilor - spune marele prooroc - deci orice pom, care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc (Luca 3, 9).
Iar tot prorocul IOAN BOTEZĂTORUL strigă, pentru cei ce au urechi de auzit: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor! (Matei 3, 2).
…Şi pilda copacului, şi strigarea lui IOAN PROROCUL ŞI BOTEZĂTORUL - sunt valabile, egal, atât pentru luciferismul iudaic criminal (genocidic şi deicidic, sfidător mârşav, al Duhului Dumnezeiesc Adevărat!), cât şi pentru nesimţirea şi vinovata pasivitate şi inconştienţă şi auto-lipsire de Duh, a noastră, a pretinşilor creştini!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1] -„ David Ben Gurion îi declara lui Nahum Goldman, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc: <<DACĂ AŞ FI FOST UN LIDER ARAB, N-AŞ FI SEMNAT NICIODATĂ UN ACORD CU ISRAELUL. E NORMAL, NOI LE-AM FURAT ŢARA…Noi de tragem din Israel, dar asta a fost cu 2.000 de ani în urmă, şi ei cu ce se aleg? Au existat antisemitismul, naziştii, Hitler,Auschwitz, însă unde este vina lor?
Eu nu văd decât un singur lucru : că am venit aici şi că le-am furat ţara. De ce ar accepta aşa ceva?>
>”- cf. Teodor Filip, Crearea statului Israel – V, în revista online www.necenzurat.ro, din 15 mai 2012.
[2] -“În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.” – cf. Discursul ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedii, cu totul strigă, pentru cei ce au urechi de auzit: ntelui W. Wilson, în 1961.
[3] - Extragem din brosura “Who Brought the Slaves to America”, scoasa de “Sons of Liberty”, P.O.Box 449, Arabi, LA, 70032 , rezolutia “Conferintei Centrale a Rabinilor din America, 1956,” “Instructiuni confidentiale catre toti evreii ortodocsi, reformisti, ne-religiosi si încrestinati” - cu subtitlul:  - din care aflam cat de stapani se simteau evreii pe lume In 1956:
Noi suntem aproape sa ne atingem scopul. Al doilea razboi mondial a avansat maret planurile noastre. Ne-a reusit sa aducem crestinii sa se omoare unii pe altii si sa aducem alte multe milioane de crestini In situatia sa nu ne poata face niciun rau. Ne-a mai ramas putin de facut ca sa castigam controlul total asupra stupizilor de goimi (crestini).
<<Evrei din America:
aceste sunt ultimele instructiuni pentru voi:
1. Continuati sa largiti controlul asupra radio-difuziunii, televiziunii, ziarelor, cinematografelor si revistelor.
2. Educati copiii vostri si alungati-i pe crestini din avocatura, medicina, farmacie si din Intreg comertul de detaliu.
3. Transformati scolile si universitatile lor In centre de instructie pentru revolutia noastra rosie.
4. Ridiculizati credinta crestina, desbinati poporul ei si slabiti-le bisericile.
5. Demoralizati-le femeile si copiii.
6. Corupeti-le tribunalele si faceti-le de rusine.
7. Intoarceti o clasa sociala împotriva alteia, Negrii împotriva Albilor.
8. Cumparati politicienii si continuati sa corupeti administratiile locale, provinciale si nationale.
9. Anihilati fascistii anti-semiti In orice fel.
10. Folositi-va de instrumente binevoitoare ca un Truman, un Eisenhower, un Stevenson si Warren; ei vor face treaba pentru voi.
11. Planuiti emigrarea nelimitata si fara restrictii a persecutatilor nostri (din alte state) In aceasta tara.
12. Continuati sa le controlati banii prin sistemul federal de rezerve.
13. Continuati sa plasati evrei în posturile guverna-mentale, în Armata si-n Marina.
14. Noi trebue sa distrugem Republica asta si s’o înlocuim cu o democratie, care înseamna socialism de stat guvernat de evrei , (Jewish Governed State Socialism).
15. Continuati controlul asupra Departamentului Muncii , faceti agitatii, provocati prin orice mijloace nelinisti, greve, VIOLENTE ÎN TOATE MODURILE SI ÎN TOATE IMPREJURARILE.
Cu o astfel de strategie si cu aceste metode trebue sa reusimn sa prabusim aceasta tara în saracie, în demorali-zare, în faliment, si-ntr-un razboi civil, prin care sa micsoram numarul inamicilor nostri.
Revolutia bolsevica ne-a facut stapanii Rusiei.
Ultimul razboi ne-a facut conducatorii Intregii Europe, mai putin Spania.
Fie ca viitorul razboi sa ne faca stapanii Americii.
Pentru prezervarea rasei noastre sunteti avizati ca daca sunteti Intrebati de Goimi despre oricare din punctele de mai sus, trebue sa refuzati sa raspundeti, sa abjurati, sa repudiati si sa negati si asta chiar si sub juramant, daca e cazul, asa cum ne învata Talmudul.
Credem ca este de prisos sa va atragem atentia asupra consecintelor teribile daca aceste instructiuni ar cadea In manile Goimilor.
Conferinta Centrala a Rabinilor din America – 1956.
(…)Prin cine controleaza si domina evreii viata politica si economica a natiunilor? Cateva citate date mai jos ne vor lamuri:
“Francmasoneria este o organizatie evreiasca, a carei istorie, grade, simboluri si parole conventionale sunt evreiesti, de la început pana la sfarsit.”
“Izraelite of America”
3 August 1866
“Francmasoneria este nascuta în Izrael”. “Jewish Tribune”
29 Oct. 1925
“Anglia se lupta pentru noi, pentru cauza evreiasca si în aceasta lupta ea este sprijinita de francmasonii din întreaga lume.”
“Jewish Chronicle”
Octombrie 1940>>
“Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 milioane sunt în America- Statistiques maGoniques– cf.Comunism, sionism, Noua Ordine Mondială – în Middle Est atemporal, 1 ianuarie 2012.
 

AMĂRĂCIUNI INTRATE, DIN NEFERICIRE, ÎN COTIDIAN
(o scrisoare rătăcită, la un vechi prietin… - şi la fel ca mine de obosit…)
...Ştii, dragul meu Maestru şi Frate întru Duh, E. - citind antica Linga Purana (cca. sec. XII-IV î.H.), mai exact, fragmentul trimis de tine - simt că, parcă, aş auzi spovedaniile (incredibil de intime!) ale lui Băsescu, Elena Udrea, Sarkozy, Clinton, Bush, Obama...!!!
COEFICIENTUL DE URĂ DIN SUFLETUL FIECĂRUI OM VA CUNOAŞTE - spun textele indiene, în sanscrită… - O ALARMANTĂ CREŞTERE. OAMENII VOR DEVENI DIN CE ÎN CE MAI NERVOŞI. MARILE ACHIZIŢII DE CUNOAŞTERE VOR FI DETURNATE SPRE SCOPURI IMPURE, ADICĂ SPRE AMPLIFICAREA RĂULUI DIN LUME. SE VA ÎNMULŢI NUMĂRUL ŞEFILOR DE STAT DE EXTRACŢIE JOASĂ ŞI DE PROASTĂ CALITATE. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de înţelepţi, IAR ÎNŢELEPŢII VOR FI PUŞI ÎN CONDIŢII SUBALTERNE ŞI SERVILE. VA AVEA LOC, CU ALTE CUVINTE, UN DESTRUCTURANT AMESTEC AL "CASTELOR", O DESTRĂMARE DRAMATICĂ A IERARHIILOR FIREŞTI, O IREPARABILĂ DEZORDINE SOCIALĂ. NECINSTEA VA CĂPĂTA O RĂSPÂNDIRE FĂRĂ PRECEDENT, LA TOATE NIVELELE. HOŢII VOR DEVENI LIDERI.  FEMEILE NU VOR MAI PUNE PREŢ PE PROPRIA VIRTUTE (...).
...Mulţumesc mult, pentru trimiterea acestui avertisment, venit, spre noi, din negura timpului (pe care-l avem, pe masă, azi, mulţumită traducerii lui Anton Dumitriu)!
…Îţi mulţumesc şi pentru celălalt avertisment (cu ..."Székelyföld"!!!) - ...dar, de data asta, mi-e lehamite de "fraţii mei români"...de tare mulţi dintre ei! Mi-e greu să le tot aud râgâielile lor de inconştienţă şi de nesimţire... Cântă ţigăneşte, şi beau, din gros, beri “Bergen Bear” şi “Timişoreana” (fac, deci, un fel de…”medie patriotică”!), şi aiurează, şi chiuie, şi jeluiesc manele… - …în loc să pună, omeneşte, demn, mâna pe “par”, pe ARME!!!
Stimate cititor,
ne cerem scuze dacă acest e-mail ajunge la tine dintr-o greşeală. Acest proiect îşi propune să te ţină la curent cu ceea ce se întâmplă (şi nu se prea mediatizează) în judeţele Harghita şi Covasna, unde românii se luptă, zilnic, pentru a-şi apăra dreptul de a exista pe acele meleaguri. Dacă nu doreşti să afli despre situaţia de acolo, vom înceta a mai trimite acest newsletter,  pe adresa ta.
Ştiri:
Anul şcolar 2012-2013 va fi primul în care, de la înfiinţarea acestei unităţi de învăţamânt, la Şcoala Generală „Nicolae Colan", din Sfântu Gheorghe, NU SE VA CONSTITUI NICIO CLASĂ A V-A, CU PREDARE ÎN LIMBA ROMÂNA, CI DOAR 2 ÎN LIMBA MAGHIARĂ (s.mea).
http://www.dantanasa.ro/2012/07/19/semnal-de-alarma-in-covasna-sunt-desfiintate-clase-la-sectiile-de-limba-romana-din-lipsa-elevilor-romanii-aleg-sa-paraseasca-zona-din-cauza-politicii-de-maghiarizare/
Festivalul internaţional "Insulă secuiască", desfăşurat la Cătruşca, lânga Târgu Secuiesc, s-a încheiat, ieri, după trei zile în care sute de tineri şi-au manifesta, deschis, antiromânismul, revizionismul şi nostalgia Ungariei Mari, toate pe banii Primăriei Târgu Secuiesc.
http://www.dantanasa.ro/2012/07/01/presa-revizionista-festival-revizionist-publicatiile-haromszek-szekely-hirmondo-si-csiki-hirlap-implicate-in-sustinerea-festivalului-insula-secuiasca-video/
Pentru a marca manifestările cuprinse în cadrul programului "Sfântu Gheorghe - Capitala de Tineret a Ţinutului Secuiesc", care au început în luna martie a.c., pe stâlpii de iluminat din centrul municipiului-reşedinţă de judeţ au fost montate, joia trecută, un număr de 88 de steguleţe, ce le-au înlocuit pe cele ce au "împodobit" zona centrală a oraşului, în cursul anului, când a fost marcată aniversarea a 550 de ani de atestare, ca oraş, a municipiului Sfântu Gheorghe.
http://www.dantanasa.ro/2012/07/23/discriminare-stegulete-cu-inscriptii-exclusiv-in-limba-maghiara-pe-banii-primariei-sfantu-gheorghe-solicit-cncd-si-prefecturii-covasna-sa-se-autosesizeze/
UDMR şi preoţii maghiari din Baia Mare către maghiari: <<NU vă mai căsătoriţi cu românii, NU vă mai lăsaţi copiii să se joace cu românii!>>
http://www.dantanasa.ro/2012/08/02/socant-udmr-si-preotii-maghiari-din-baia-mare-catre-maghiari-nu-va-mai-casatoriti-cu-romanii-nu-va-mai-lasati-copiii-sa-se-joace-cu-romanii/
...Mda. Şi dacă ştiu/”AFLĂ românii (ŞI ŞTIU/AU “AFLAT!!!... după care s-au culcat la loc – şi sforăie, ceva “teribel, monşer”!!!) - ce fac "fraţii noştri români"...pentru "fraţii lor români", din HarCov?! NIMIC! Se ştie TOTUL, cel puţin din 1997, când consilierul prezidenţial, de atunci, Remus Opriş (al unuia dintre cei trei preşedinţi trădători, post-decembrişti, ai României – EMIL CONSTANTINESCU!), a fost obligat, de către primarul din Odorheiul Secuiesc, să doarmă în maşina sa proprie, peste noapte, spre... a nu spurca sfântul pământ SECUIESC"!!!
...Eu (şi altii, câţiva) am scris...Atunci şi mai târziu, MEREU! Degeaba. …S-a sesizat cineva, asupra "Gărzilor Secuieşti", din HarCov şi Tg. Mureş, spre exemplu?! În primul rând, fireşte, oficial…DAR ŞI…”NEOFICIAL”, CETĂŢENEŞTE!!! – că tot se mănâncă scoverze despre “societatea civilă”! – unde, mama naibii, locuieşte/”stă”?! - …şi cine e această cucoană aşa de greu de văzut, la necaz şi nevoie…“societatea civilă”, că eu n-am văzut-o, niciodată, când a fost România la ananghie, de 23 de ani încoace?! – …am văzut doar nişte mutre umflate de pretenţii, guşându-se pe ecrane şi orăcăind că nu-i nicio primejdie, pentru români!... aşa suntem noi, ăştia de scriem cai verzi pe pereţi, PRĂPĂSTIOŞI ŞI NAŢIONALIŞTI, DE AVEM NUMAI VEDENII!!!… şi că maghiarii şi, în general, toţi din lume, ne vor şi ne şi fac NUMAI BINELE!!! – …arză-i-ar focul pe toţi gogoşaţii ăştia, de-şi zic ei “societate civilă”!!! - … şi să aibă parte de tot binele de care a avut şi are parte Neamul Românilor, în istorie şi dincolo de istorie!). NU, NIMENI NU S-A SESIZAT!!! Nimeni n-a însăilat, măcar, o NOTĂ DE PROTEST! Când dl Viktor Orban, premierul Ungariei, dădea ordine românilor să nu iasă la vot, acum vreo câteva săptămâni, înainte de Referendumul din 29 iulie 2012…şi mulţi, MULT PREA MULŢI români ardeleni, s-au conformat “ordinelor Budapestei”, plouate peste noi, de către Orban şi popa Tökes…, alături de cetăţenii români, de etnie maghiaro-secuiască... loiali (mânca-i-ar iadul!) României …precum s-a văzut şi …s-a tăcut, că este europarlamentarul român (fătat de Băsescu şi de PDL, găsind mii de votanţi maghiari, prin judeţele Botoşani şi Vaslui!!!), Laszlo Tökes, care ţipă isteric, urlă, face spume la gură, se dă de ceasul morţii, pe la Bruxelles şi Strasbourg, contra… contra a tot ce arată a român şi a… româneşte!
…Tot aud: Dar ce să le faci? Mai bine îi laşi în pace… Da, lăsaţi-i în pace (că fac ce fac, TOCMAI pentru că noi am tot tăcut, ca proştii, şi-am tot cedat, pas cu pas, până în…tinda casei noastre…rămâne doar să ne dea brânciul final, pe trepte în jos!!! – lăsaţi-i, da, în pace (că ei exact pace vor, nu Ardealul Sfânt al Sarmizegetusei şi al MARTIRILOR NEAMULUI ROMÂNESC!!!) - …PÂNĂ N-O SĂ MAI AVEŢI DIN CE-I LĂSA!
…Unui cetăţean NELOIAL ŞI AGRESIVO-TERORIST, ba chiar unui preşedinte de ţară TRĂDĂTOR, AI CE-I FACE! Îl înşfaci de guler şi-l arestezi…apoi, cum România, prin grija lui Iliescu (care-şi păzea fundul, după ce-i asasinase pe Ceauşeşti, la Târgovişte!), nu mai are pedeapsa cu moartea (mă rog, şi ne dăm de ceasul morţii, cât de creştini suntem noi…!) – …ei bine, îl duci până la graniţă şi îi dai un şut în dos (dar solid, aşa, CIOBĂNESC!), să se ducă pâââână la Budapesta…!
Aşa să le facem tuturor trădătorilor, spurcătorilor şi-mpărţitorilor (pe abace!) de Ţară DACICO-VALAHĂ: să-i scuturăm, de pe noi şi din firidele casei noastre, ca pe păduchi ori ploşniţe… şi să-i zgâlţâim şi să-i ţesălăm, de să le meargă fulgii, pe toţi cei care se suie, cu obrăznicie ultimă, în cârca noastră, şi vor să ne ia, ca pe sclavi, la flegme şi la bici, în propria noastră casă: NU vă e bine, mâncând din pâinea mea şi dormind în casa mea, pe cuptorul meu? Nu vreţi să ascultaţi - …toooot mâncând din pâinea mea… -  …de legile casei/ţării mele? Bun, foarte bine: CĂRAŢI-VĂ, NEMERNICI NERECUNOSCĂTORI, ŞI DESFĂTAŢI-VĂ ACOLO UNDE VI-I GÂNDUL, MEREU, ŞI DE UNDE VI-I <<COMANDA>>, MEREU… - ŞI LĂSAŢI-MI CASA/ŢARA ŞI NEAMUL MEU ROMÂNESC, ÎN BUNĂ  PACE!!!
Şi ce va zice Uniunea Europeană, eeee?! – se alarmează, behăind, idiotul meu. Păi, să se ducă la toţi dracii, “uniunea” asta! De ce n-a zis “uniunea”, nimic, când Mihăilă Cofariu a fost strivit şi schilodit, de asasinii maghiari, la Tg. Mureş?…când udemeriştii cereau ceea ce nu are nicio etnie “conlocuitoare”, din Europa: AUTONOMIE TERITORIALĂ, PE CRITERII ETNICE…?! - …şi de ce masonii împuţiţi  şi…”uniţi” se “bagă” pentru un GOLAN SLINOS, numit Băsescu, URINÂND PE CAPUL ŞI VOTUL A ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE DE ROMÂNI?!… şi de ce li-e mai tare dor (“uniţilor” ăstora “democraaaaţi” …de dau pe dinafară!) de cât jefuiesc şi pradă, din România! -  decât le este înţelegerea de …“DEMOS” – …cum ar veni, adică, de Poporul ăsta Românesc, exasperat de atâţia golani şi curve de tot soiul (cuibărite, cu de-a sila, în Binele lui Sfânt, de Popor al Lui Dumnezeu!) - …exasperat de tot felul de jeguri şi de japiţe, “unite” (împletite ca şerpii!), deasupra lui, ca să-l sugrume, cu zile?! HUIDEOOO, MARŞ LA TINE ÎN COTEŢ, “UNIUNE” DE BANDIŢI!!!
…Nesimtirea/pasivitatea vinovată a majorităţii românilor (dacă va continua! - …şi sunt toate semnele că va continua!!!) - va fi plătită, cât de curând, cu pierderea teritoriului naţional...ŞI A FIINŢEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI!
…Asta vor duşmanii noştri...iar noi nu zicem/arătăm că vrem altceva decât ei!!!
Să ne fie de bine. Istoria nu mai aşteaptă pe nimeni, “timpul nu mai are răbdare cu oamenii”!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

TRIPLUSALT DIN BEZNA NOPŢII ÎN BEZNA MINŢII
Naivitatea este un fel de a te purta
prin care nu îţi dai sema că vei fi judecat de alţii.
Johann Wolfgang Goethe
Boala diletantismului şi a credulităţii în politică se tratează cu apă neîncepută servită de trei ori pe zi din pahare de unică folosinţă. Dacă vertijul bucuriilor deşarte nu trece, atunci nu mai există leacuri autohtone. În astfel de cazuri se apelează la înalte porţi străine. Pacientul sau împacientatul trebuie să se apropie noaptea pe lună plină de Înalta Poartă şi să urle la Lună, aşa ca lupii în nopţile sticloase de iarnă. Dacă nici strigările adresate comisarilor de la Bruxelles nu ajută la împăcarea cugetului cu sine însuşi, atunci nu mai rămâne decât să se lase pe mâna chirurgilor de la Curtea Constituţională. Tratamentul acestei echipe îmbrăcate în halate vişinii, ca rapidiştii, este scurt şi decisiv. După circa trei ore de dialoguri contorsionate, purtate de cei nouă doctori în turnul de fildeş, tartorul cu ochelari egocentrici apare pe scările palatului şi ţiştuieşte un diagnostic definitiv, incriminator la adresa fanteziilor politice şi discriminator la adresa a opt milioane jumătate de ştampilagii naivi.
Tratamentul cu apă neîncepută de Dâmboviţa a fost greşit; nu pacienţii trebuiau să bea apă neîncepută, ci ei trebuiau sorbiţi pe rând în apă neîncepută, din cauza naivităţii şi a bujbeului lor politic.
Când îi priveşti cum apar câteşi trei în conferinţe de presă, cu un panou al USL în fundal, te încearcă gânduri dintre cele mai şpanchii, de la nevolnicie până la o subtilă trădare.
Crin, Victor şi Daniel, ultimii crai de la răsărit, au trăit din plin politica unei veri toride, culisând neliniştiţi de la extaz la agonie, până pe 21 august a.c., când marele templier Zegrean a apărut în pridvorul palatului şi a aruncat pe ei trei căldări cu lături judecătoreşti, udându-i leoarcă şi umplându-i şi de Doamne Ajută la scara istoriei.
Cu apa şiroind pe ei, ca scăpaţi dintr-un naufragiu pe Dunăre, Crin, Victor şi Daniel au ieşit pe centura rău famată a polichiei, trâmbiţând strigăte de luptă, de să se audă furia lor până la Berlin şi Bruxelles.
Îndemnurile lor bătăioase şi perene abia dacă au depăşit peticul de plajă pe care s-au jucat toată vara cu lopăţelele în nisip, comisarii de departe rămânând surzi şi muţi, dându-se plecaţi în concediu.
Descălecatul de o zi al dragonului de Washington, Philip Gordon, a avut efectul frigurilor de vară de altă dată, când bolnavii de malarie înghiţeau chinină cu pumnul, sperând într-o vindecare miraculoasă.
Dar nu a fost să fie! Zmeul cam tuciuriu i-a dus pe tustrei la Dunăre, le-a arătat cum vine apa tocmai din Germania, i-a lăsat fripţi de sete şi a dispărut cu primul avion înspre sălaşul lui din piele de politruc, de peste ocean.
Cei trei crai au rămas frisonaţi şi dârdâind de atâtea intervenţii. Şi-au mai zbârnâit şi telefoanele ambasadelor. Spre seară au înţeles că, din nebăgare de seamă, călcaseră peste muşuroiul de termite în care se ţes intrigile sectorului de planetă în care se joacă ei de-a şchioapa în politică.
Nici comisarii din vest, nici condorul american, nu le-a explicat ce ar trebui să facă ei cu cele opt milioane şi jumătate de voturi date de popor pe 29 iulie a.c. şi unde să le păstreze, neconsolaţi fiind.
Speriaţi că au zbârcit-o la nivel înalt, au început să glăsuiască zeloşi, că ei vor respecta hotărârea Curţii cu Juri, oricare va fi ea… şi aşa s-a întâmplat.
Oricare a fost ea, hotârârea Noului Maglavid a dispus rechemarea rechinului ciocan din fundături şi garaje înapoi în sălaşul său din dealul Cotrocenilor … şi toată lumea a rămas bubje!
Pe o cale pavată cu opt milioane şi cinci sute de mii de voturi româneşti, Traian, rechinul ciocan, planează unduindu-se pe aleea prezidenţială înapoi, spre porţile palatului din care a fost alungat preţ de un referendum de trei crai de Dâmboviţa, neînţeleşi şi netrataţi de boala copiilor.
S-a mai dovedit încă o dată că în politică se ţes pânze de păianjen, un ochi pe faţă, unul pe dos, şi dacă nu cunoşti cum merg treburile în şerpăria de interese planetare, mai bine mai stai,aştepţi să mai creşti şi nu pui poporul pe drumuri la urne, înspre nimic.
Experimentăm la pielea goală, evenimentul că trei declaraţii de la politruci străini, cu interese economice în România şi şase voturi de rapidişti cu interese contra naturii în zonă, au făcut legea peste capul şi voinţa corpului electoral.
Rechinul ciocan se întoarce în apele lui de vis, înoată pe lângă mal, pândeşte momentul când Crin, Victor şi Daniel vor apărea pe plajă cu lopăţele şi căldăruşe, ca să facă castele de nisip, şi-o să-i înşface pe rând de câte un picior pe fiecare, târându-i în adâncurile mării şi ale DNA-ului, la judecata lui cea nedreaptă.
George Tătăruş (Bucureşti)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii