ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 42 (August 2012)

EDITORIAL
CALEA SALVĂRII IMEDIATE
Cu ceva timp în urmă, îmi propuneam să scriu, să reuşesc să traduc trăirile, stările prin intermediul cuvintelor scrise, care, de cele mai multe ori, sunt mai uşor de perceput pe hârtie decât în viu grai. Cuvintele scrise au o altă încărcătură, cea a gândirii premeditate, în comparaţie cu spontaneitatea din limbajul vorbit, iar dacă la această manieră îmi mai orientez paşii spre o idee din afara lanţului trofic al concretului, se cheamă că mă pot implementa în maniera unei povestiri.
Trăim timpuri de derută, în care fiecare este supărat pe fiecare, dar cu toate astea nu doresc să aduc reproşuri vreunei persoane. Avem cu toţii metode diferite de abordare, uneori prea radicale şi asta din cauză că vrem prea mult unul de altul, de la o bucăţică de timp care abia s-a scurs din clepsidra existenţei milenare. Istoria ne grăbeşte, lumea întreagă se grăbeşte, iar evoluţiile socio-politice lasă în permanenţă deschisă calea conflictelor. Dar nu despre acestea doresc să scriu, nu despre răutăţile ce cuprind întreaga societate supusă unei permanente agitaţii, unei prea mari implicări în tot ceea ce înseamnă politic, ci despre stările profund interioare, despre evadările din cotidian, aceste supape fără de care existenţa noastră nu ar fi decât rezultatul economiei regnului animal.
Politica şi politichia consumă enorm din timpul nostru, pentru că i se acordă o prea multă atenţie. Televizorul, transformat în drog, datorită consumului excesiv pe cap de locuitor, devine aliment de bază pentru creierele spălate de mai bine de douăzeci de ani încoace, spălate de minţi luminate cu bani străini, în viziunea aceloraşi interese străine de noi toţi, cei care mai îndrăznim a gândi, a scrie şi a vrea ceva româneşte în ţara asta. Chiar se poate să trăieşti fără TV? Cu siguranţă că da, iar un aliat de nădejde ar fi cartea, cartea fără publicitate comercială, cartea de raft, cartea aceea cu copertele obosite de vreme şi cu numele autorului scris mărunt.
De cum am dat cu ochii de afişele stradale cu demiterea agentului ăstuia dublu, ajuns preşedinte de ţară, am simţit o nevoie acută de mine, de munte, de sihăstrie. Lehamitea faţă de toată această mascaradă nu avea cum să-mi convingă paşii decât în direcţia muntelui. Nu aşa procedau şi străbunii, când hoardele de slavi, otomani, tătari şi câte or mai fi fost ele, dădeau iama pe plaiurile noastre? Nu tot aşa se refugiau spre sfântul munte, adăpost creştinesc din cele mai epopeice timpuri, românii simpli la port dar scumpi la gândire? La mine, în schimb, era o altfel de fugă, una a conflictului interior: omul social contra celui spiritual. Se căuta verticala de pe versanţii obosiţi de vreme şi vremuri, se cerea ascensiunea în sensul unei penitenţe...
Am trecut la drum şi în câteva ceasuri am dat de Munţii Buzăului, ca mai apoi, înaintând în inima lor, să grăbesc pasul până la Penteleu, la staţia meteo. Era destul de frig să dorm în cort, aşa că am decis să rămân la adăpostul pereţilor peste noapte. În capăt de lume, nimic nu se compară cu întregul, de acolo se poate contempla vizionar licărul scenei, de acolo te poţi radiografia chiar şi pe tine, deoarece, aproape de Cer, calea către iertare şi spre înţelepciune e mult mai facilă decât într-o biserică. Cum se percepe lumea de la 1772m altitudine, într-un asfinţit de soare, care taie orice răsuflare? Aici cuvintele se pierd în neputinţă… Simţi cum ţi se purifică mintea de răutăţile din vale, acolo, sus, aproape de tine, de “eu”-l acela dedublat în viaţa cotidiană, sublimul se transformă în fluid şi te învăluie ca şi cum nu ai mai face parte de pe planeta asta. Eşti tu cu Dumnezeu şi capeţi răspunsuri la toate întrebările care te macină. Acolo, sub bolta cerului, stelele stă să-ţi cadă-n cap. Acolo, în infinit, în noaptea nebună de frig şi de seninul cerului am recitit de câteva ori bune ceva versuri din albumul de debut, carte pe care cu grija scrisului pe hârtie am ţinut să o fac cadou sihastrului, care deserveşte staţia meteo, asemeni bătrânilor de la farurile coastelor mărilor, oameni uitaţi de oameni, dar, totodată, mai înţelepţi şi mai profunzi decât o bibliotecă. În gimnastica minţii aceşti (ne)pământeni cu vorbe puţine, pline de înţelesuri, traduc de la distanţă pe oricine se încumetă să urce până la cotă.
Am fost purtat în slujba unei idei abstracte, fără să scot în evidenţă vreun unghi al negării, ci pur şi simplu dorinţa de a mă extrapola dintr-o stare de incertitudine în care am simţit că mă duc. Viaţa din vale devine uneori atât de telurică, încât îi este greu sufletului să se menţină pe linia de plutire, darămite să se mai înalţe! M-am exilat în vârf de munte, nu pentru o ambiţie nocturnă – contemplarea boltei cereşti – ci din necesitatea unei secunde de reculegere, la capătul nordic al versanţilor, în unghiul catetelor din Curbura Carpaţilor. Şi ce puteai să simţi mai pregnant acolo decât sinceritatea?
Tot ce te putea lumina măiastru în acel spaţiu nemărginit erau cuvintele… cuvintele nerostite încă. O zi cu pace în suflet avea să se încheie şi o noapte cu tihnă cerească urma să se nască pe portativul melodiei vieţii celei fireşti!
Îmi plăcea în schimb aici timpul de care dispuneam, un timp al curiozităţii prin citit, o atracţie deloc fatidică, ba din contră, o atracţie binemeritată, fără sincope de interpretare statistică ori sinusoidal grefată pe inconştienţe intelectuale duse în extremităţile unui lexic mult prea accentual sintetic ori programatic din cale afară.
Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în 2005 în Irak. La începutul lunii aprilie 2006, Ovidiu Ohanesian a relatat o discuţie pe care a avut-o cu preşedintele Traian Băsescu, referitoare la împrejurările eliberării ziariştilor răpiţi. „L-am întrebat pe preşedinte de ce l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul Isac Adrian. Mai puteam eu să scriu despre abuzurile Serviciului de Informaţii Externe? Înainte de răpire, îl urecheasem zdravăn pe Isac în articolele mele [...]. N-aveam de unde să ştiu de prietenia veche şi trainică de la Anvers (înainte de 1989) dintre Isac Adrian (fost DIE), Silvian Ionescu (asemenea) şi Traian Băsescu [...]. «Este normal, Ovidiu. Şi noi avem spionii noştri la ei, şi ei la noi», mi-a spus el. Am rămas stupefiat de atâta sinceritate. Întâmplător sau nu, generalul SIE, şeful departamentului neproliferare Isac Adrian, a fost ales pentru acoordona misiunea. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, cum de l-au trimis tocmai pe el să se ocupe de caz. Acum am înţeles. Cu numai două luni în urmă îl mângâiasem într-un articol, în care semnalam abuzuri grave şi chiar înaltă trădare. «Domnu' Ohanesian, a citit şi mama, dom’le», spunea el, pe un ton mieros. Acum ştim ca Isac Adrian l-a însoţit împreună cu Silvian Ionescu (agenţi DIE) pe Traian Băsescu la Agenţia României de la Anvers în perioada 1987-1989. Da, şi ca să vorbesc de happy-end, acum la mai bine de 7 ani de la scenariul cu Bagdadul, afirm că tovarăşul preşedinte s-a lăudat în 2005, că peste 50 de ani o să ne spună – probabil tot domnia sa – “adevărul” despre – atenţie – “operaţiunea de recuperare” a ziariştilor, jurnaliştilor, că nici ei nu prea ştiu bine ce au fost sau ce sunt până la urmă. Termenii aceştia “jurnalist” şi “ziarist”, deşi înglobează arii concrete la categoria semantică desemnată, dintr-o tendinţă a expansiunii sinonimice, au căpătat o uşoară suprapunere, ca să nu mai aduc în discuţie faptul că orice “hopa-mitică” de pe la srl-uri cu sedii în scări de bloc şi care se joacă de-am televiziunea, se autointitulează “jurnalist”. Da, happy-end-ul ar fi că Marie-Jeanne Ion (nimeni alta decât fata deputatului UNPR Ion Vasile, fost PSD-ist) s-a lăsat de meserie şi se ţine de o firmă, având ca domeniu de activitate relaţiile publice. Băiatul celălalt de la Prima TV, Sorin Mişcoci lucrează la Cotroceni şi unde este - cum altfel - cameramanul preşedintelui, iar Ovidiu Ohanesian (ziaristul de la “România Liberă”), a rămas şomer o perioadă, ce se ştie e că lucrează la o nouă carte despre “răpirea din Irak”.
Interesante lucruri despre activităţile de la Anvers, deşi nu-mi aduceau decât confirmarea bănuielilor potrivit cărora, marele conducător al ţărişoarei noastre nu este altceva decât crema murdară cu cacaua trădării, amestecată în margarina pseudo-politicii dâmboviţene postdecembriste, crema searbădă dintre doi mari biscuiţi: SUA şi Rusia.
Rândurile sunt rupte dintr-o carte pe care “bătrânul farului” o azvârlise pe o policioară. Copertele destul de rezistente dădeau semne de oboseală pe la clei, semn că cititorul îşi făcuse o practică din a o lectura. Era - bătrânul - atins poate de miezul problematicii, sau oare din dorinţa – firească de altfel – de a fi “în rând cu lumea” căuta un subiect pe măsura celor care seară de seară trăncănesc peste canalele (de canalizare) media electronice? Mai mult decât retoric întrebarea nu căuta sub nicio formă reculul unui răspuns plauzibil, nici cât negru sub unghie, pentru că aici, la peste 1700m altitudine, datorită geografiei reliefului, posturile TV bucureştene cu emisie pe FIF/UIF se îngrămădesc în vaşnicul Yagi cu 21 elemenţi, cocoţat şi bine ancorat de coşul de fum al căsuţei de piatră, semnal sugrumat pe 75 ohmi până la “Snagov”-ul alb-negru din inventarul meteorologului. Afară, mai într-o rână, cam la 10m de clădire, se mai găsesc nişte reflectoare parabolice, orientate către SE, antene cu recepţie satelitară, cine mai ştie pentru ce transmisii de date, probabil de la aparatura meteo, la contrast cu veritabila “piesă de muzeu”, produsă de “Electronica” prin anii ’80.
Am deschis încă o dată cartea, nu pentru că m-ar fi chemat ceva către lectură, ci doar aşa, dintr-un reflex al scârbei cu care tratez de mai bine de 15 ani clasa asta politică tembelă, această gaşcă de fanarioţi şi antiromâni cum nu a mai avut ţara niciodată. La 1 ianuarie 1990, flota număra 288 de nave, cu un tonaj total de 5614 mii tone TDW şi avea următoarea componenţă: 188 cargouri de mărfuri generale, reprezentând 25,61% din flotă, 12 tancuri petroliere (19,5%), 70 de mineraliere (53,2%) şi 18 nave specializate (1,7%). Până în 1970 fuseseră construite 54 de nave; între 1970-1975 alte 44 de nave, între 1975-1980 – 91 de nave, între 1980-1985 – 69 de nave şi, în final, între 1985-1990 – 30 de nave. După estimările specialiştilor englezi în domeniu, flota comercială a României era a patra din lume la acea dată. Ea avea să înceteze să mai existe, majoritatea navelor schimbând tricolorul arborat la pupa pentru alte pavilioane, ale unor ţări în care armatorii ştiau să administreze mai bine ceea ce responsabilii flotei le-au oferit pe mai nimic. Curând în Constanţa, printre navigatori, tocmai din acest motiv, vechea poreclă a comandantului Băsescu (i se spunea “Colombo”) a fost dată uitării, fiind înlocuită cu alta, care făcea referire la noile sale abilităţi ministeriale, pe care le exersa la Bucureşti. Cu un umor negru, marinarii flotei dispărute i-au spus “Bermude”. Cum este posibil să faci o aşa crimă economică fără să te întrebe nimeni cât e ceasul? E la mintea cocoşului că toată această poveste cu flota de la Marea Neagră ţine de factori care nu au nicio legătură cu adevărul, cu justiţia, iar anchetele, penale şi/sau jurnalistice nu au avut niciodată rezultatul scontat. Dar cui i-ar fi de folos adevărul când aceleaşi false principii ale “economiei de piaţă” ghidează întreg mecanismul de distrugere sistematică a tot ceea ce a reprezentat România până la distorsiunea destinului, lovitura iliesceană de stat din decembrie 1989? Nimănui!
Citeam nu pentru a mă minuna de varietatea datelor prezentate, cât mai cu seamă de relevanţa cu care acestea se sustrăgeau opiniei publice. De fiecare dată căutam un punct de sprijin lingvistic faţă de care să mă raportez în toată această curiozitate ce mă cuprindea acolo, în vârf de munte, pentru un lucru pe care l-aş fi văzut firesc la biroul de la mine din „vale”.
Apusul aducea cu sine pacea aceea netulburată de zgomotul motoarelor publicitare, o linişte care pătrundea pur şi simplu în toată fiinţa făcând-o să se zguduie de energia benefică generată de soarele aflat la apogeul liniei orizontului, zgâriat de crestele foarte îndepărtate ale Bucegilor. Nimic nu întina sentimentul acela profund de evadare în abisul înălţimilor, nici măcar pământurile din cartea zvârlită pe-un colţ de etajeră, cu toate păcatele ei. Culorile cerului, care nu aveau nimic de-a face cu albastrul ermetic al drapelului Uniunii Europene, se scăldau în cel mai portocaliu cerc cu putinţă. Soarele, obosit de prea multă aversitate umană, încerca să predea ştacheta lunii, la fel de rotundă şi mare precum un balon de săpun. Întregul univers parcă se adunase acolo fixat în acel pisc de şisturi cristaline şi sedimente sarmatice, care, plin de energie vie, dezvolta o atracţie irezistibilă de frumos şi natură.
Puteam să scriu de cum ne improvizăm zborul pe la câmpiile apucăturilor, de cum dăm poliedric din aripile imaginare numai să ne ridicăm deasupra tuturor celor din jurul nostru şi a problemelor, ca o levitaţie absolut necesară, concretă până în măduva oaselor. Extrapolarea din contextul realităţii permite sufletului să se salveze de noxele cotidianului învăluindu-l în celofanul protector al unei extensii electronice bine alese, pe măsura sensibilităţii generate de propriul “eu”, acolo unde biţii calculatorului se interpătrund profund - dar profan - cu intenţiile noastre de libertate în nonlibertatea “democratică” a societăţii. O soluţie la îndemână ar fi literatura site-urilor, dar noi ne împleticim privirea în rime, ca acum o sută de ani, o facem pe criticii fără ca măcar să scriem o carte, fie ea şi pentru sertar, ca mai apoi să ne autoperfuzăm în fantasmele subconştientului, la umbra căruia ne credem pe podium, înecaţi de spumantul premiilor de aiurea, apoi, clătinând un pic capul macadam, visăm în drum spre serviciu, la serviciu, la cafeaua de dimineaţă, la masa de prânz, dar neadunând emoţiile în buchetele cuvintelor potrivite la ceasul tainicei inspiraţii.
Am lăsat cartea de versuri să se împletească cu meteorologia, pe aceeaşi etajeră cu politica. Probabil simbioza în timp a celor două coperte, de culori total diferite, ori, tocmai caracterul distinctiv, avea să îi aducă sihastrului pofta de „munte” ori „şes”! Nimic nu-l putea convinge mai tare decât bunul crez, ce anume să îi vegheze ideile şi singurătăţile, precum o lanternă scufundată în bezna calei unui cargou transatlantic. Cât despre marea de linişte care întrecea orice aşteptare, ei bine, aceasta se scurgea în voie prin toate cotloanele fiinţei umplând-o cu fluidul vital din existenţa creatoare.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
INTERVIU CU ANCA IACOB, AVOCAT ÎN PHOENIX, ARIZONA,
SPECIALIZAT ÎN „CRIMINAL DEFENSE”
Anca Iacob s-a născut şi a crescut în Bistriţa, iar în prezent locuieşte de opt ani, împreună cu soţul şi fiul ei, care a împlinit de curând un an, în Phoenix, Arizona, unde i s-au stabilit de altfel, şi fratele şi părinţii. A absolvit dreptul, este specialist în Criminal defense, Immigration, Bankruptcy şi Chapter 7 şi a reprezentat sute de cazuri în care inculpaţii se făceau vinovaţi de posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, frauda ori infracţiuni contra persoanei. S-a orientat mai mult spre family based immigration şi considera că datorită crizei economice, numărul cazurilor de backruptcy va creşte în fiecare lună. Deşi până acum a lucrat mai mult pentru români, intenţionează să îşi diversifice clientela şi cu persoane din alte naţionalităţi. Principiul după care se conduce în munca este onestitatea, mai ales că în relaţia client-avocat, spune Anca Iacob, nimic nu este mai important decât comunicarea, acesta fiind şi unul din motivele, pe lângă imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere, pentru care mai şi refuză unele solicitări. Îşi percepe onorariul în funcţie de complexitatea cazului şi recunoştinţa clientului este pentru ea cea mai mare recompensă, cu atât mai mult cu cât profesia pentru care s-a pregătit este o permanentă provocare intelectuală.
Dacă ar fi să schimbe ceva, Anca Iacob declara că şi-ar dori mai puţin stres, însă ce mai contează acest lucru, din moment ce face totul din pasiune, astfel ca satisfacţia pe care o are atunci când câştiga un caz este enormă. După părerea ei, greşeala nu face casă bună cu această profesie, iar atunci când vine vorba să le dea un sfat celor mai tineri în branşa, le recomanda networking-ul.
Aţi fost un copil care de mic avea simţul dreptăţii? Există în trecutul dumneavoastră „pre-universitar” ceva care să indice că aveaţi să vă hotărâţi pentru drept? De ce aţi ales totuşi, dreptul?
În cazul meu, cred că simţul dreptăţii s-a dezvoltat din copilărie şi s-a perpetuat de-a lungul timpului. Consider că întotdeauna am „simţit” că vreau să mă dedic acestei profesii, de aceea toate deciziile pre-universitare pe care le-am luat au pornit de aici. Am ales dreptul tocmai pentru că nu vedeam ce altceva aş fi putut face – nimic nu mă atrăgea mai mult.
În munca dvs. aveţi voie să greşiţi?
Cu toţii greşim, a greşi este omeneşte, dar în această meserie, prudenţa este imperativă.
Sunteţi căsătorită şi dacă da, când şi unde a avut loc acest eveniment? Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre soţul dvs.
Da, sunt căsătorită, tot cu un bistriţean, pe care l-am cunoscut însă, aici. Cosmin şi cu mine am spus „da” pe 31 decembrie, 2004, în Phoenix. După ce şi-a terminat MBA-ul, soţul meu s-a specializat în financial services.
În ce alte oraşe/state aţi mai locuit până să vă stabiliţi în Arizona şi în ce perioadă?
Înainte să venim în Arizona, am mai locuit doi ani şi jumătate în Tallahassee, Florida, unde am şi urmat de altfel, dreptul, la Florida State University College of Law.
Unde aţi făcut practica în timpul studiilor şi cu ce viziune asupra viitoarei profesii aţi ieşit de pe băncile facultăţii; credeţi că în cazul unui absolvent de drept, notele obţinute pe parcursul anilor de studii reflectă în mod clar tipul de activitate pe care o va desfăşura ca avocat?
Pe perioada studiilor am lucrat pentru mai multe organizaţii non-profit care ofereau servicii celor mai puţin privilegiaţi. Oricum, la absolvire nu ştiam încă spre ce mă voi îndrepta în carieră, ci doar ca pasul următor era să trec examenul de barou în Arizona, iar apoi să îmi caut un post. Pentru un proaspăt licenţiat, notele nu reflectă sub nici o formă opţiunea pe care o va face ca viitor avocat, întrucât aceasta depinde de o mulţime de alţi factori.
În ce ramură v-aţi specializat?
Imediat după ce am terminat studiile, am lucrat ca avocat din oficiu pentru Maricopa County – criminal defense.
De ce aţi decis să vă specializaţi în criminal defense şi care sunt cele mai frecvente cazuri pe care le reprezentaţi?
În ceea ce mă priveşte, se poate spune că am ajuns să mă specializez în „Criminal defense" mai mult printr-un joc al soartei. De când am început să profesez şi până acum, am reprezentat sute de persoane aflate în diferite situaţii – ar fi multe de enumerat, dar printre altele, aş aminti posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, fraudă, infracţiuni contra persoanei, etc.
Cum este să aperi inculpatul şi de ce credeţi că unui inculpat este mai bine să i se aplice pedeapsa minimă şi nu cea maximă, în cazul în care se dovedeşte că este vinovat?
Răspunsul nu este unul concret – depinde de situaţie. Uneori, ai cazuri foarte bune, în sensul că dovezile nu suporta acuzaţiile şi deci, poţi face foarte multe pentru client. Alteori însă, cazurile sunt mai dificile şi avocatul apărării are datoria să obţină cel mai bun rezultat, în funcţie de dovezile existente. Referitor la cea de a doua întrebare, trebuie să ştiţi că nu toţi inculpaţii merita o pedeapsă minimă. Câteodată, în cazul recidiviştilor, unde acuzaţiile au fost deja dovedite, este potrivită o pedeapsă mai aspră, însă nu trebuie neglijate nici diferitele aspecte ce ţin de situaţia inculpatului, cum ar fi cele socio-economice, intelectuale, psihologice, etc. Foarte mulţi dintre aceştia prezintă circumstanţe atenuante care în ansamblu, sunt cea mai bună explicaţie pentru comportamentul lor deviant. Iată de ce, din când în când, măsură care se impune nu este pedeaspa, ci mai degrabă rezolvarea acestor probleme.
Cum este să rămâi singur în apărarea celui vinovat?
Aşa cum am mai amintit, depinde de situaţie. Dacă ajungi să câştigi, satisfacţia este enormă. Alteori, deşi suntem datori să facem tot ce putem pentru client, nimeni şi nimic nu ne ajută, pentru că practic, toate dovezile sunt împotrivă.
Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. în immigration şi care sunt cele mai frecvente cazuri cu care vă confruntaţi în acest domeniu?
Mi-am concentrat atenţia mai mult spre family based immigration, deşi am atins, desigur şi alte aspecte. Din păcate, immigration-ul fiind un subiect foarte dezbătut în ziua de azi, nu există prea multe şanse pentru cei ce vor să rămână legal în această ţară. În specialitatea mea, majoritatea cazurilor sunt cele care implică solicitările de rezidenţă permanentă (applications) din partea unuia dintre membri familiei pentru alt/alţi membru/membri ai familiei.
S-a întâmplat să reprezentaţi vreodată vreun emigrant care avea ordin de deportare din SUA? Mai există vreo şansă pentru asemenea persoane?
Sigur că am întâlnit şi astfel de situaţii şi de curând chiar am încheiat un proces de acest gen. Bineînţeles că mai exista unele şanse pentru persoanele ce se încadrează la anumite categorii de emigranţi, iar factorii care influenţează posibilitatea ca astfel de persoane să rămână sau nu în ţara sunt destul de numeroşi.
Am dori să ne spuneţi câteva cuvinte şi despre un alt domeniu în care aveţi specializare şi anume, despre banckruptcy. Care este procedura în Statele Unite pentru o persoană fizică aflată în incapacitate de plată, în ce măsură poate fi aceasta iertată de datorii, în ce condiţii şi cu ce consecinţe?
Datorită schimbării majore din 2005, orice persoană fizică poate să aplice pentru „iertarea” de datorii, însă condiţiile au devenit deja mai multe şi mai stricte. Desigur că datoriile respective pot fi stinse, pentru ca să nu uităm că există diferite tipuri de bankruptcy, care se aplică în funcţie de fiecare situaţie în parte. De exemplu, conform Chapter 7, în cazul unei persoane care ajunge la curtea federală şi se califica, este posibilă iertarea datoriilor, cu mici excepţii, însă standardele sunt diverse şi utilizarea lor depinde de circumstanţe.
Sunt uşor sau dificil de reprezentat în instanţă asemenea cazuri? Pe măsură ce criză economică avansează, cât de mare devine incidenţa unor astfel de procese? Ce gen de persoane sunt cele care ajung în asemenea situaţii?
Încă o dată, nu am un răspuns direct. Exista cazuri grele, unde pot să apară o serie de dificultăţi pe parcurs sau altele, care trec foarte repede şi uşor prin sistem, însă aşa cum vă puteţi imagina, datorită crizei economice, numărul lor va creşte în fiecare lună. Oricum, în această situaţie ajung persoane din toate paturile sociale pentru că repet, criză economică din prezent nu ţine cont de nici un fel de bariere sociale.
Puteţi să ne redaţi pe scurt, exeprienţa dvs. de până acum, ca avocat? Cine sunt posibilii dvs. clienţi/reclamanţi şi cum îi descoperiţi?
Deocamdată, marea majoritate a clienţilor mei sunt romani, însă intenţionez ca pe viitor să îmi diversific clientela, în sensul că aş dori ca persoanele care vor apela la serviciile mele să fie şi din alte naţionalităţi.
Joacă Internet-ul vreun rol în acest sens?
Desigur, şi încă unul foarte important, datorită faptului că tot mai multe persoane folosesc Internet-ul ca pe un instrument cu ajutorul căruia găsesc răspunsuri la întrebările pe care le au, indiferent de natura lor. Un procent destul de semnificativ din cei care mă contactează obţin coordonatele mele de pe Internet.
Pe ce se bazează în primul rând relaţia pe care o aveţi cu clienţii?
Vreau să cred că relaţia mea cu clienţii se bazează pe încredere şi îmi doresc în primul rând, ca toţi cei care mă contactează să descopere în mine şi un om cu care să poată să comunice.
Cum vă adunaţi informaţiile pentru cazurile la care lucraţi?
Depinde de tipul de informaţii. În general, clienţii ne furnizează informaţii cu caracter personal, însă dacă am nevoie de altfel de date, Internetul este de obicei, o sursă foarte bună şi desigur, la fel şi cărţile.
Obişnuiţi să refuzaţi anumiţi clienţi sau acceptaţi toate cazurile pentru care sunteţi solicitată?
Nu accept toate cazurile, sunt situaţii când o anumită relaţie profesională pur şi simplu nu poate sau nu ar trebui să existe, iar eu încerc să evit asemenea lucruri.
Ce anume înclină balanţa atunci când acceptaţi un caz şi din ce motiv refuzaţi alte cazuri?
Ori de câte ori accept un caz, factorul cheie este comunicarea între mine şi client, iar dacă pe altele le refuz, de vină sunt fie conflictul de interese, fie faptul că eu consider că nu pot să fac nimic în acea situaţie, fie lipsa de comunicare şi imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere.
Cum colaboraţi cu alţi avocaţi?
Depinde de împrejurări. De obicei, colaborez foarte bine cu colegii de breaslă, însă atunci când se întâmplă să ne situăm pe poziţii adverse, presiunea situaţiei schimba cursul obişnuit al lucrurilor.
Care este principiul după care vă conduceţi în profesia dvs.?
Onestitatea.
Aţi întâlnit oameni ai legii al căror principiu era să nu aibă nici un principiu?
Fără îndoială că am întâlnit, astfel de oameni există peste tot, indiferent de profesie sau de statutul lor social.
Apelaţi de obicei, la ajutorul tribunalulu, în cazurile pe care le aveţi de soluţionat?
În general, este de preferat ca soluţionarea unui caz sau a unei situaţii să se facă în afara tribunalului, dar acolo unde acest lucru devine imposibil, nu ai încotro şi trebuie să apelezi la o hotărâre judecătorească.
Vi s-a întâmplat să nu puteţi soluţiona un caz şi să vă trimiteţi clientul la o altă firmă de avocatură?
Ca avocat, nu poţi să faci absolut totul şi nici să soluţionezi orice tip de caz. Sunt de părere că trebuie să ne cunoaştem limitele, de aceea dacă un caz nu este de domeniul meu, încerc să îl pun în legătură pe cel care m-a contactat cu un avocat competent în domeniu.
Cum vedeţi cazurile de malpraxis în profesia dvs.?
Consider că asemenea situaţii sunt dăunătoare, de aceea ca avocat, trebuie să fii foarte conştiincios şi să tratezi cu seriozitate orice caz.
Cum vă percepeţi onorariul?
În general, îmi percep onorariul în funcţie de cât de complex este cazul la care lucrez.
Obişnuiţi să acceptaţi şi cazuri în care clientul nu vă poate achita onorariul cerut?
Da, pot să spun că fac foarte multe ore pro bono, ceea ce nu mă deranjează pentru că mă bucur să îi ajut şi pe cei care nu au posibilitatea materială de a-şi permite un avocat.
Care este cea mai mare recompensă în profesia dvs.?
Nimic nu se compara în această privinţă cu recunoştinţa clientului, atunci când este mulţumit de rezultatul obţinut.
Sunteţi o avocată scumpă în comparaţie cu alţi avocaţi?
Nu, nu consider că onorariile mele ar fi mari. De obicei, sunt rezonabile, cred eu, în comparaţie cu cele practicate de alţi avocaţi.
Consideraţi că fiecare caz este unic şi la fel fiecare delicvent?
Sunt convinsă că fiecare caz este unic, la fel şi fiecare delicvent. Fiecare caz este diferit şi trebuie tratat ca atare, de asemenea, fiecare delicvent are caracteristici deosebite, care joacă roluri diverse, ce trebuie scoase în evidenţă la momentul potrivit.
Sunteţi de părere că delicvenţii au, ca orice om de altfel, şi părţi bune, care din păcate, nu au fost suficient lucrate?
Cu toţii avem însuşiri bune şi rele – însă din păcate, majoritatea delicvenţilor au o experienţă de viaţă nu tocmai propice unei existenţe liniştite, care să urmeze un anumit curs, în funcţie de o serie de reguli şi norme.
Ce anume vi se pare cel mai periculos în profesia dvs.?
Nimic nu mi se pare mai periculos în această profesie decât greşeală.
André Malraux spunea că adevărul despre un om constă în principal, în ceea ce respectivul trece sub tăcere. Se probează această afirmaţie în practică juridică?
Poate că da, poate că nu. Ca avocaţi ai apărării nu ştim în ce măsură clienţii noştri ne ascund sau nu ceva, iar dacă fac acest lucru, este mai bine să nu ştim.
Se practică discriminarea în profesia dvs.?
Nu ştiu.
Este necesar ca tu, ca om al legii să fi suferit mai întâi, ca să îi poţi înţelege pe cei care devin victime sau cazurile de violenţă?
Mi-aţi pus o întrebare interesantă. După părerea mea, trebuie să dispui măcar de capacitatea de a te transpune într-o asemenea situaţie, dacă vrei să înţelegi anumite aspecte şi nuanţe ale unui caz.
Vă dezgustă delicvenţii sau dictatorii?
Vă daţi seama că am reprezentat foarte mulţi delicvenţi şi nu aş fi putut face acest lucru dacă m-ar fi dezgustat. În schimb, cu dictatorii este o altă poveste...
Dacă aţi fi fost chemată să îl apăraţi să spunem, pe Hitler, aţi fi acceptat provocarea? V-aţi dori să reprezentanţi în instanţă o vedetă, să zicem, pe Britney Spears?
Nu, nu cred că l-aş fi apărat pe Hitler, iar în privinţa lui Britney Spears trebuie să recunosc că nu am neapărat o dorinţă de genul acesta.
Există oameni în tagma dvs. cu care nu aţi dori să aveţi de-a face?
Sunt de părere că sunt oameni şi oameni în fiecare tagmă... Cu unii comunici într-un fel, cu alţii într-altul.
Este posibil să vă raportaţi la profesia dvs. ca la o permanentă provocare intelectuală?
Da, profesia pe care o practic este într-adevăr o permanentă provocare intelectuală, în special pentru că mereu apar lucruri şi situaţii noi, cu care nu ai mai avut ocazia să te confrunţi.
Ca avocat cu experienţă, ce recomandare le-aţi face celor care abia acum se apucă de treabă, în această branşă?
Cred că networking-ul este vital. Fără doar şi poate...
Ce v-aţi dori să schimbaţi în munca pe care o faceţi ?
Mi-aş dori mai puţin stres...
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit în profesia dvs. şi cum l-aţi aplicat?
Cel pe care l-am dat şi eu, mai sus... Din păcate, nu am început să-l aplic decât mai târziu.
a consemnat, Octavian D. CURPAŞ (Phoenix, Arizona, SUA)
CARTILE ZEIT
MEANDRE, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU,
EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012

Volumul de versuri “Meandre” reprezintă debutul editorial al poetului Cătălin Nicolae Moldoveanu, cu o lirică modernă, novatoare şi îndrăzneaţă protejată de draperii grele de sensuri noi, uneori antagonice, generatoare de metaforă atipică, chiar şi pentru o aliniere posibilă la curentul cel mai avangardist al acestei specii literare, dar certamente cu o altă percepere a aceloraşi idei, sentimente şi emoţii poetice, pe coordonatele unui sentimentalism, poate mai pudic, deşi aparent sfidător prin maniera lirică perturbatoare de reacţii cuminţi, verificate, cunoscute, stăpânite.

“Meandre” cuprinde 65 de poeme, traduse în limba franceză de Camelia Maria Munteanu, elaborate pe o structură lexicală electronică, cu modulaţii acustice, tehniciste, un experiment liric inedit, cu un vocabular de strictă specialitate, aparent cifrat.

Poetul îşi asumă deliberat riscul promovării unei poezii cu totul nouă, modernă peste-poate, virtual învingătoare şi cu aderenţă la un cititor, care sigur îi va percepe artisticul şi frumuseţea formulei literare, dar şi posibile rezerve din partea altei categorii de cititor, în prag de colaps de acceptare din motive de prea multă îndrăzneală, chiar într-o vreme când poezia dă semne evidente de fard dincolo de limitele bunului simţ…

Ars poetica domnului Cătălin Nicolae Moldoveanu, de un modernism evident, insinuant şi agresiv programatic, îşi păstrează unitatea şi decenţa artistică literară, printr-o supapă de echilibru, sugerată de păstrarea, ca argument, a unei… frâne de serviciu, prin revenirea constantă la clasicul registru liric, pentru evitarea derapajului poetic şi a alunecării în prozaic sau, şi mai grav, în capcana noului cu orice preţ.

S-ar putea vorbi despre promovarea unei alte poezii de formă fixă, pe lângă clasicele sonet, rondel, glossă, pentru că toate poemele din volumul “Meandre”, semnat de poetul Cătălin Nicolae Moldoveanu sunt alcătuite din două strofe, una de nouă versuri, cealaltă de cinci versuri, şi urmate de un vers final, cules cu italice, subliniat ca atare şi având valoarea unei concluzii, ca morala din fabula epică, sau ca o coda dintr-o lucrare muzicală, cu puternic impact liric, spiritual. Şi, deşi versurile sunt libere de orice constrângere prozodică, în toate cele 65 de poeme în limba română există o timidă dar constantă încercare de rimă încrucişată, doar în strofa a doua, deoarece versul trei rimează cu versul cinci, fără nicio abatere de la regula clasică de versificaţie. Toate aceste ingrediente poetice “retro” reprezintă un gest elegant şi respectuos al poetului pentru dulcele stil clasic, pentru că altfel, fără rezerve şi profesional, promovează şi impune în lirica românească de ultimă generaţie o tehnică poetică foarte nouă, cu accente cyber-poetry, manieră cunoscută doar în mediile literare din Statele Unite şi Canada. Mantia tehnicistă, de cyber-poetry, a lui Cătălin Nicolae Moldoveanu este modernă, convingătoare şi ilustrativă prin ponderea, chiar excesul de termeni din vocabularul de specialitate din aria semantică sugerată din titlu şi întărită de versul final, versul concluzie, fără intruşi lexicali sau dintr-un alt câmp semantic, cu excepţia verbelor-predicat cerute de logica topicii frazei şi a propoziţiei. De pildă, în poemul “Laptop”, există peste 20 de termeni de strictă specialitate: windows, licenţă, desktop, screensever, biţi, cooler, condensatoare, filtraj, carcasă, tastate, pixelat, LCD…

Tematica literaturii cyber-poetry sfidează precepte academice, idei filosofice, dileme existenţiale, tăgadă şi credinţă, ateism, bigotism şi revoltă luciferică şi propune nonşalant pretexte de-un banal sfidător, pe un motiv tematic de picnic, şi efecte edilitar gospodăreşti: Pe malurile râului poluat/De peturile unei veri la grătar (Derută), ca să treacă apoi la o poezie de certă virtuozitate culturală, cu vocabular corespunzător din câmpul semantic sugerat de titlu, Muzica, cu termeni… tehnici, de strictă specialitate: note, portativ, arii, à cappela, rondo, dirijorul, compozitorul, toccata, pavana, capelmaistru, melodramatic, missa… cu o modificare abilă de registru liric, o poezie de atmosferă, ca dintr-un alt veac, dintr-un salon literar muzical de secol XVII-XVIII, cu fracuri, redingote, perucă la bărbaţi, lornion, evantaie şi crinoline…

Volumul de versuri “Meandre”, se constituie, aşadar, dincolo de caracterul festiv al debutului poetului Cătălin Nicolae Moldoveanu, într-un veritabil demers cultural de promovare a unei noi tehnici literare, ca o magie a cuvintelor, cu un efect lexical dominant, o presiune stilistică rezultată dintr-o metaforă surprinzătoare şi o poezie doctă, rafinată.

Dumitru Anghel

REVERENTE CRITICE...
SANCTUARUL ETERNITĂŢII, DE GINA MOLDOVEANU
Cartea semnată de profesoara Gina Moldoveanu, “Sanctuarul eternităţii”, Editura Zeit, Brăila, 2012, 120 de pagini, are ţinuta ştiinţifică a unei lucrări din domeniul folclorului şi valoarea literară a unui eseu, elaborate pe o dualitate stilistică absolut echilibrată, susţinută şi de un titlu inspirat şi convingător, ca şi de o copertă sugestivă, venită dintr-o mitologie geografică românească, Sfinxul carpatin. Volumul, cu alura şi valenţele unui catalog de colecţie spirituală, este structurat pe şase capitole: Mitologie populară, Personaje fabuloase, Festinuri tradiţionale, Filosofia vorbelor de duh, Enigme atemporale şi Mituri fundamentale în spiritualitatea românească, cărora autoarea le extrage semnificaţiile experienţei şi civilizaţiei pure, autentice şi relevante, ilustrate şi de numeroase desene cu o tuşă savuroasă între naivitatea Cimitirului de la Săpânţa de Maramureş şi curăţenia unui suflet de copil.
Amplul eseu al doamnei Gina Moldoveanu este construit pe un palier spiritual, cu o viziune esenţialmente mitologică, dar într-o dualitate a modurilor de interpretare: una folclorică şi ştiinţifică şi alta de receptare populară, actuală, cu pondere în latura festiv-sărbătorească, uşor demonetizată, descotorosită de aura magică, mistică şi ritualică.
„Sanctuarul eternităţii” poate fi privită ca o lucrare din perspectivă monografică, descriptivă şi morfologică, ca o cercetare a culturii populare în domeniul etnologiei româneşti, de la „Descriptio Moldaviae” a membrului Academiei de la Berlin, Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, şi cu contribuţii esenţiale ale unor folclorişti ca Simion Florea Marian, cu studiile sale despre mituri fundamentale autohtone, precum mitul Zburătorului, preluat tematic de Ion Heliade Rădulescu; mitul Jertfei pentru creaţie, din legenda „Mănăstirea Argeşului”; mitul pastoral al baladei „Mioriţa”; şi continuând cu o listă lungă şi convingătoare de personaje mitologice: strigoi, muma pădurii, stafii, pricolici, vârcolaci, balauri, joimăriţe, zâne, iele, moroi, staticot etc.
În aceeaşi notă de respect pentru cultura naţională, ca şi lucrările cercetătorului G. Dem. Teodorescu despre „datine şi moravuri” ale poporului român; studiile folclorice ale Elenei Niculiţă-Voronca, despre „datini şi credinţe” din zona Cernăuţi; ale lui Tudor Pamfilie, sau Artur Gorovei, vajnicul om de cultură tradiţională din Fălticeni, despre „credinţe şi superstiţii”, scriitoarea Gina Moldoveanu a avut tactul şi prudenţa să păstreze distanţa elegantă şi respectuoasă faţă de toate speculaţiile comparatiste dintr-un domeniu cultural vulnerabil prin tulburătoarea sa autenticitate şi prin unicitatea registrului tematic, în ciuda unor posibile alternative venite din variantele atât de specifice caracterului oral şi anonim ale creaţiei populare.
Spre deosebire de alte lucrări de gen, în „Sanctuarul eternităţii”, accentul cade pe descrierea personajului mitologic, cu grijă pentru receptarea din perspectivă artistică, neutră cumva, cu o viziune globală, nediscriminatorie asupra unui mit sau altul, despre un personaj fabulos sau altul, pozitiv sau negativ; pe principiul moral şi etic al demonetizării omenescului, în cazul strigoilor, spiriduşilor, solomonarilor sau farmazoanelor, ori al mitizării morţilor, pentru moroi, strigoi, zburătorul; şi cu un fel de partizanat uman pentru demonii-patroni, ursitoarele, ştima apei, comorile, Sân-Toader, Sfânta Vineri...
Descrierea, ca mod de expunere dominant, în crochiurile mitologice ale Ginei Moldoveanu sunt de o tulburătoare familiaritate, ca-n poveştile spuse la gura sobei, pe un registru de sonorităţi delicate şi nostalgice ale pianului în „Tablouri dintr-o expoziţie” de Modest Musorgski: „Locul acesta este populat de zâne şi zmei, fiind unul al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, unde timpul nu mai există, dar rămâne un dor nestins după casa părintească” („Tărâmul celălalt”, pag. 20-21). Stilul naraţiunii sale are savoarea poetică şi artistică a basmului tradiţional, cu accente etnografice şi lingvistice pentru o lume, şi mitică şi reală, pe o structură magico-rituală, cu parfum arhaic: „este prietenul fidel al lui Făt-Frumos, cel care la început era răpciugos, de nu dădeai doi bani pe el, însă, după ce a mâncat o tavă de jăratic, s-a transformat într-un armăsar de o rară frumuseţe” („Calul năzdrăvan”, pag. 29).
Latura cea mai incitantă a prozei mitologice scrisă de Gina Moldoveanu este că descrie o lume surprinzător de autentică, în ciuda bizareriilor de tot felul, dar care pulsează de energii, mai ales unele negative, plesnind de vitalitate, ca în cazul zmeilor, balaurilor, scorpiei, căpcăunului. Dar şi o altă lume, pe aceleaşi coordonate ale mitologiei populare, în contrabalans, în echilibru, populată de Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Prâslea cel Voinic, şi chiar de Păcală sau Tândală, protejaţi de o satiră indulgentă şi o ironie tipic ţărănească: „...deoarece întruchipează isteţimea, ascunsă sub masca naivităţii, o face pe prostul, dar nu-i deloc aşa, ci ascuţit la minte, dar se comportă exact pe dos...” („Păcală”, pag. 49).
Adică, un conglomerat de acţiuni interconectate, fie din sfera naraţiunii pure, fie din zona personajelor, care se individualizează cu elemente particulare de sine stătătoare, dar se şi interferează cu altele până la pierderea configuraţiei originale, ca în cazul sărbătorilor populare din zona laică, Mărţişorul, Dragobetele, Caloianul, Paparuda, Sânzienele (Drăgaica), sau din arealul mistico-religios, Colindul, Sântandrei, Sfântul Nicolae, Ignatul, Moş Crăciun, ori a practicilor ritualice de sărbători tradiţionale, Pluguşorul, Capra (Brezaia ori Ţurca), Sorcova, chiar dacă „Rădăcinile lor sunt adânci, legate fiind de obiceiuri de când lumea, când oamenii se rugau zeilor să le dăruiască bogăţie materială, în schimbul unor ofrande aduse pe altare străvechi” („Colindul”, pag. 61).
Contrapunctul epic al prozatoarei Gina Moldoveanu vine dintr-o inspirată şi decentă recondiţionare a clişeului supranatural al acestor datini, care îşi au până la urmă un inconfundabil suport mitologic, pierdut, iar canonul perpetuării lor se păstrează, uşor alterat, numai în virtutea unui automatism ritualic, colectiv, cu nuanţările variantelor din zonele folclorice tradiţionale româneşti, cu deosebire Bucovina sau Maramureşul. Cu alte cuvinte, mitologia românească rămâne o reflectare, materializată artistic, a concepţiei mitico-filozofice particulare, a unei viziuni dualiste despre lume şi viaţă, a unui existenţialism paralel, lumea pământească şi tărâmul celălalt, fascinant şi necunoscut, ca un perpetuu repertoriu de teme şi motive literare, adevărate şi inepuizabile surse de inspiraţie pentru literatura cultă.
Aşa s-a născut cartea „Sanctuarul eternităţii”, semnată de scriitoarea Gina Moldoveanu, cu ingredientele literaturii beletristice, iar caracterul ştiinţific al volumului, cu elementele sale de eseu amplu, de lucrare de doctorat din domeniul folclorului sau de lucrare de gradul I didactic în învăţământul preuniversitar, fac şi mai incitantă lectura şi lărgeşte aria cititorilor potenţiali.
Dumitru Anghel

APOCALIPSA DUPĂ THEODOR RĂPAN SAU VOCAŢIA UNIVERSALULUI
„Poetul e un saltimbanc rănit/ cu umerii credinţei în ispită,/ în roşă cămaşă pustiul îmbracă,/ absintul îi este iubită...// Poetul e o salcie pletoasă,/ în apa lui Cuvântul se botează,/ ghearele dimineţii bojocii îi rup,/ săgeata din rană-i veghează...// Poetul e un înger tuns chilug,/ noaptea îl ştie pe dinafară,/ în sufletul lui e atâta belşug:/ Evanghelie ce nu va să moară...// Poetul e un crocodil sfios,/ ochii săi Moartea înfruntă,/ sub al zării cernit patrafir/ vocea privirii devine căruntă...// Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/Tăcere netăcută-n faţa firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii...// Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară...”
Theodor Răpan
Ori de câte ori mă apropii de Poezie, şi se întâmplă mai tot timpul, simt cum o necesitate intrinsecă articulează dimensiunile creativităţii: e chemarea spre deschidere, dar şi ispita transgresării cadrelor convenţionale.
Aventură personală, sisifică şi orfică, totodată, Poezia ne deschide Calea către valorile fundamentale, printre care şi cele estetice.
Şi, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, atunci trebuie să subliniem că Poetul rămâne marcat de culturalitatea şi istoricitatea lui, în orice ipostază, singura posibilitate de a le depăşi nefiind nicidecum solitudinea, ci înălţarea până la conştiinţa de sine a propriei deveniri, încercarea temerară de a privi lucrurile din perspectiva universalităţii şi a eternităţii lor.
Fiinţarea în plan ficţional este mai mult decât ademenitoare, dând impresia unei largi comprehensiuni, în consecinţă, şi a unui spirit conciliator.
Cele mărturisite mai sus sunt consideraţii fundamentale ivite la citirea celor patru Evanghelii ale poetului Theodor Răpan: EVANGHELIA INIMII – „ANOTIMPURI” Jurnal de poet (cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010), EVANGHELIA CERULUI ZODII DE POET” (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011), EVANGHELIA TĂCERII Solilocvii (cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011) şi EVANGHELIA APOCALIPSEI Epifanii (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012), toate apărute la Editura „Semne”.
Gânditor grav, plin de fervoare în demersurile sale, adept subtil şi nuanţat al concepţiei privind legătura firească dintre divin şi liric, Theodor RĂPAN aduce cuvântul „Evanghelie din vocabularul biblic în dicţionarul poetic, „Vestea cea bună”, îndemnându-şi cititorul la reflecţie. Nu este o evanghelie simplă, este EVANGHELIA APOCALIPSEI! Înţelesul literal al termenului „Apocalipsă” este acela de „ridicare a vălului”, de dezvăluire.
Este un gen literar revelator, în care descoperirea voinţei divine se face cunoscută oamenilor prin intermediul viselor, al viziunilor profetice sau prin mijlocirea unor mesageri cereşti, cum ar fi îngerii. În cazul nostru, Poetul este dovada vie a modului de gândire şi rostire într-o perioadă hotărâtoare pentru cultivarea liricii.
Remarcabilă, atât din perspectiva evoluţiei genului, cât şi din aceea a raportării la literatară, în general, şi la Poezie, în special, expresia lumii subiective a creatorului transpune trăiri absolute, necondiţionate. Este, în fapt, revelaţia divinităţii în persoana Poetului, precum şi superbia văpăii de foc a spiritului întrupat în versuri.
Conceptul comportă sensuri multiple, experimentând atitudini estetice fundamentale ce se caracterizează prin tendinţa de a observa stările, fenomenele în contextul universal şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios, corespunzător frumosului şi concordant cu norme raţionale care impun modelul, perfecţiunea, idealul.
Ideile se probează prin idei. La drept vorbind, cele mai multe dintre dovezile ingenios ascunse, invizibile, sunt emise, deopotrivă, şi pentru a ne convinge, şi pentru a ne seduce, această subtilizare a evidenţei ţinând de tactica „Mărturisitorului.”
 Nu, să nu credeţi că avem de-a face cu o carte religioasă, chiar dacă sunt suficiente elemente, la prima vedere, care ar putea să deruteze!
O conştiinţă înaltă este în sfânta alarmă a Poetului pururi nemulţumit de sine, care îşi scrie şi rescrie Opera, dovadă că, pentru el, important nu este creatorul, ci creaţia.
De la textele sumeriene până la Metamorfozele lui Ovidiu, de la Codex Sturdzanus până la Vasile Voiculescu, de la Rig-Veda până la Mihai Eminescu, de la Varlaam până la Tudor Arghezi, de la Antim Ivireanul până la Lucian Blaga, de la Miron Costin până la Daniel Corbu, de la Nechifor Crainic până la Marta Petreu, de la Epopeea lui Ghilgameş până la Dimitrie Cantemir, de la Dante Alighieri până la Nichita Stănescu, iată, numai câteva dintre „vocile”care s-au apropiat cu nesfârşită dragoste de componenta eshatologică a imaginarului literar al Apocalipsei.
Îmi trece prin gând afirmaţia unui distins om de cultură, mai adevărată ca oricând: „Ca Poetul să scrie un poem valabil, trebuie să fi băut apă din trei izvoare: lumea ebraică a Vechiului Testament, lumea greacă a Noului Testament şi lumea latină, pentru că limba latină a fost, timp de veacuri întregi, limba sacră în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de un poet care vrea să facă ceva şi să spună ceva oamenilor.” (Ioan ALEXANDRU)
Mi-am amintit această „spunere”, constatând că Evanghelia Apocalipsei – Epifanii este concepută după o altă structură decât a tuturor celorlalte creaţii amintite aici.          
Creatorul reflintextului Theodor Răpan, încă din Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet ne obişnuise cu un text nou, o formă de introspecţie a sinelui. Se recunoaşte în totalitate în crezul spaniolului Juan Ramón Jiménez, potrivit căruia: „Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţă.” De aici, dar şi din cele patru mottouri sugestive, porneşte călătoria prin anotimpurile spiritului: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, cuprinzând fiecare câte un ciclu de 33 de poeme.
În fiecare, îşi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a crea, de a scrie, de a nemuri „Clipa cea repede”, căci pe ea a zidit-o cu har între filele acestei cărţi, în care se defineşte când interogativ, când afirmativ, când exclamativ, dar întotdeauna inedit: „Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabă ori ultimul şopot? Nu ştiu! Moarte, acordează clavirul tăcerii din mine şi ajută-mă, Doamne, să trec…”
Spaţiul liric distinct, Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este ofranda adusă credinţei sale, nu întâmplător aşezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea Poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu puritatea înaltului, este absolută: „La echinocţiu smirna se preface în muceniţa Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slăvesc ghindarul, din muritor sunt răspopit Cuvânt. Nu am murit! Nu am murit?”
Rostirea lui rotunjeşte cu prisosinţă crezul: „Aflaţi: nu voi trăi niciodată în dispreţul Cuvântului,/ în pleava uitării înnoptează poeţii!/ Cât despre Moarte,/nimic în rostire şi cutumă de foc.”
Evanghelia Cerului Zodii de poet, pe baza intertextualităţii, cultivă reflintextul. Sunt variate punctele din care porneşte: privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, toate dobândind noi valenţe estetice.
Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice” (12 zodii, pentru fiecare zodie 12 poeţi) sunt prezenţi în cea de a doua evanghelie în sistem reflex, compunând „inima” cărţii, într-o manieră subiectivă, înţeleasă ca modalitate de „a fi” a eului, situat în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte de la temelie. Aici, lumea poetică este un macrocosmos, în care grupările se fac după semnele zodiacale. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare metaforă sau rimă este, de fapt, un indiciu al destinului ce va fi urmat.
Motivul se construieşte ca un dialog între textul citat şi replica, la baza căreia stă actul creaţiei. Vocea lirică devine ecoul propriei arte. Remarcăm, astfel, viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poemele confraţilor de condei, dar şi creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte receptări.
Reflexe de stare, de atmosferă, de idee, de măiestrie artistică sunt marca originalităţii lui Theodor Răpan: „Ştiu, Carlos, poezia este criminală din naştere. Cer înspinat! Cum nici «dragostea nu-i mai mult decât ceea ce vezi». Poeziei nu i te poţi împotrivi, morţii, da! De aceea mă păstrez întreg pentru lectura la prima vedere cu Dânsa. Uneori, ştiu ce sunt: umbra Cuvântului, când tăcerea răsună-n surdină! O fi ea, lumea, de beton armat, dar eu beau de fiecare dată în cinstea escadrei ce nu va sosi niciodată! «Nu, inima mea nu-i mai mare ca lumea./ E mult mai mică./ Nu-mi încap în ea nici durerile./ De aceea îmi place să povestesc atât de mult despre mine.» Între dragoste şi poezie, între apă şi foc o lebădă neagră-mi pluteşte prin suflet. Nu scriu versuri despre întâmplări, nu fac poezie cu trupul, nu-mi cânt oraşul, nu dramatizez, nu invoc, nu cercetez, nu readuc în ochean copilăria, nu şovăi între oglindă şi memoria-n risipire. La îndemnul tău, Carlos, pătrund tăcut în regatul cuvintelor! «Acolo sunt poemele care-aşteaptă să fie scrise./ Stau paralizate, dar nu disperate!» Aştept ca fiecare dintre ele «să se împlinească,/ să se consume cu puterea cuvântului/ şi cu puterea tăcerii.» Nu privesc în spatele cuvintelor şi nici nu le bârfesc lungimea rochiilor. «Tac, ticsit!» Doar atunci, în noaptea aşteptatei nunţi, «mă fac atât de sublim,/ atât de natural şi de plin de secrete,/ atât de ferm şi de fidel…» Încă sunt viu! «Dansaţi, fraţilor!/ După aceea, ca o logodnă/ va veni moartea!»
Calea spre noua paradigmă literară a fost continuată în Evanghelia Tăcerii – Solilocvii, dar de această dată cultivând autoreflexul, pentru că aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat să găsim răspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?
Mottourile dedicate exclusiv „Tăcerii” îi aparţin lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate până la momentul respectiv, succesiv, şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Din această perspectivă putem vorbi ca despre o Antologie de autor.
Compoziţia exterioară se dezvoltă în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, Alfabetul Tăcerii, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numărului semnelor alfabetului). O geometrie perfectă domină cele 12 capitole, structurate şi ele în câte 12 poeme fiecare, constituindu-se în secvenţe importante pentru textura întregului. Arhitectura rotundului este evidentă la toate nivelurile.    Pătrunderea în miezul „Poeziei Tăcerii”este posibilă numai intuind plurivalenţa simbolurilor şi decriptându-le în contextul în care apar: Acolo sus, neinventat încă,/ Poetul e glonţul de zăpadă al Cântecului!/ Feriţi-vă!/ Devenit sunet e atât de aproape,/ un zeu răstignit,/ în scoica sidefată a mării,/ Apocalips al silabelor,/ între care lumina furtunii alege,/ pentru ospăţul de taină,/ pe ţărmuri,/ una...”
Carte unică, de o rară coerenţă compoziţională, Evanghelia Tăcerii – Solilocvii are o construcţie armonioasă, inseparabilă între conţinutul poetic dens şi forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică interioară. Părţile se organizează într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberată de creatorul ei.
Ciclul Evangheliilor lirice îl incheie Evanghelia Apocalipsei – Epifanii.
Conexiunea celor patru evanghelii se realizează gradat, pornind din anotimpurile vieţii, trecând prin cerul celor 144 de poeţi ai lumii, parcurgând toate nuanţele tăcerilor răpaniene, străbătând Clipa Cuvântului de la ego la miracol.
Intrarea în carte se face prin cele opt mottouri, selectate cu rafinament din texte biblice, „Ferice este cel care citeşte…” (Ap. 1,3), dar şi din poeţi contemporani, „La drept vorbind, iubit cetitor,/ mă şi tem să te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem pe cât de lucid pe-atât de halucinant,/ căci aici şi acum, Domnul Abis şi Prinţul Neant/ vor pune în funcţiune, după un scurt repaus,/ maşina de fabricat absurd, maşina de fabricat haos.” (Arcadie SUCEVEANU)
Fiecare motto este un preambul care ne pregăteşte pentru pătrunderea în atmosfera cărţii şi pentru călătoria prin inima ei, căci Domnul Abis şi Prinţul Neant ne îndeamnă într-un fel special să ne privim mai îndeaproape îndoielile raţionale.
Dedicaţia, ofrandă generoasă tuturor celor dragi Poetului-Mag, îi face cumva egalii Lui, în identificarea Dumnezeului Poeziei, căci, ce altceva sunt epifaniile dacă nu reflexe explozive ale credinţei celor aşezaţi deopotrivă la Masa Tăcerii,/ în aşteptarea Apocalipsei!”
Evanghelia Apocalipsei este, în fapt, Apocalipsa Poetului-Mag! Şi dacă ştiţi şi credeţi cu toată forţa gândului că esenţa Magului este transformarea, atunci să credeţi în inocenţa şi în ochiul lui proaspăt în care blândeţea, graţia, modestia, delicateţea se desfac precum petalele unui trandafir. Trebuie doar să fii răbdător, dacă vrei să îi meriţi înflorirea. Numai aşa, lumea veche va fi nouă pentru tine, Cititorule!
Eu, Poetul… (Dana-Mihaela Burda) sunt versuri care precedpovestea de deschidere „Pas în doi”, în care sensurile filosofice se comunică fluent, gnomic, cu o nuanţă de amărăciune romantică a condiţiei asumate. Verbele sunt la prezentul etern, abstract, rece, cu nuanţa unor maxime inflexibile, căci până la urmă, în fiecare dintre noi poate fi un Mag. El vede şi cunoaşte totul, pentru că priveşte lumea în continua ei mişcare, dar sufletul său sălăşluieşte în ţinuturile Luminii.
Aşa poate fi transmis cel mai bine mesajul Apocalipsei după Theodor Răpan, o carte esenţială a sentimentelor, o Scriptură a Poeziei Limbii Române. Ca să ajungă aici, Poetul şi-a lăsat în aşteptare cel mai bun prieten, pe Damian, şi a pornit însoţit de Daimonul său, în căutarea „Cuvântului ce exprimă Adevărul”, în descoperirea Graalului.
Dar timpul şi locul nu sunt ale basmului. Este o călătorie unică, în sufletul Poetului-Mag, pentru că numai Acolo Absolutul poate fi atins, pentru că numai Acolo şi numai prin Iubire se poate adresa eului său divin, „revelaţie a spaţiului de energie interioară”.
Străbaterea celor şapte punţi, cărora le corespund şapte virtuţi – Libertatea, Dragostea, Răbdarea, Idealul, Adevărul, Iubirea, Dăruirea totală – e o alegorie a purificării, Calea, ca act existenţial, a realizării „sinelui de sine” implicând sentimentul cunoaşterii absolute, al artei pure ca proces predestinat a se împlini. Tot acest traseu fascinează; trecerea punţilor nu este altceva decât recunoaşterea forţei de a atinge Neatinsul, superioritatea vieţii trăită ideal.
Daimonul şi Poetul-Mag sunt, în fond, „măşti” simbolice ale unui subiect cu o evoluţie ascendentă şi o gradaţie emoţionantă, desăvârşită, care pun în evidenţă complexitatea interpretativă a cărţii, totul fiind proiectat pe fundalul determinărilor estetice ale actului creaţiei.
Mărturisindu-i prietenului Damian toate prin câte a trecut, „în cea de a patra dimensiune a spaţiului, acolo unde Timpul nu există”, în adâncul sufletului său, practic şi-a trăit Apocalipsa „aidoma Sfântului din Patmos”, precum şi înnoirea întregii creaţii.
Povestea este romantică, prin tema Poetului-Mag, a permanentei aspiraţii spre un ideal, dar şi prin motive precum: călătoria, focul purificator; prin procedeele artistice: alegoria, invocaţia etc.; este parnasianistă, prin cultul pietrelor preţioase; este simbolistă, prin corespondenţele între planul sufletesc şi cel exterior, prin predilecţia pentru nuanţele cromatice, prin alternanţa imaginilor vizuale cu cele auditive, prin folosirea sugestiei; este clasică, prin structură, observabilă în compoziţie şi în echilibru; este postmodernistă, prin stările de spirit complementare, „aflate în acelaşi timp în relaţii de ruptură, de continuitate şi de întrepătrundere.” (J. JOYCE)
Poetul, ca nimeni altul, a simţit acum decadenţa, pentru că El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.
Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi trebuie Acum o Apocalipsă, dar şi Limbii Române! De la Cuvântul rostit la Cuvântul scris, căci Dumnezeu e respiraţia Cerului din noi!
Perspectiva este totul! De aceea, încrezător, aşteaptă „Să vină Judecata de Apoi! Sunt gata!”
Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.
Prologul – viziunea de fond – transmite mesajul exegetic, evenimentele” premergătore celor trei cărţi, scrise într-o cheie lirică secretă: Salut către cele şapte împărăţii lirice. Vedenie pregătitoare. Descoperirea lui Theodor Răpan, pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a le arăta cititorilor săi cele ce se petrec şi trebuie să se împlinească-n curând în lumea Cuvintelor; şi el, prin Daimonul inimii sale, mărturiseşte cu smerenie toate câte le-a trăit, văzut şi simţit…
Versurile, precedate de motto-ul „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine. Atotţiitorul.” (Ap. 1, 8) şochează prin îmbinarea biblicului cu liricul, juxtapunerea fiind gândită şi realizată pentru prima dată în această manieră.
Aşa ni se relevă că Poezia există şi respiră frumos, dincolo de barierele conformismului, dincolo de convenţiile raţionale sau mistice. Versetele Apocalipsei – devenite aici motto-uri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.
Theodor Răpan face din conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, adăugându-i reflecţia profundă, căci obiectul ei este exprimarea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului intelectual: „Eu, Theodor Răpan, infirm de sine şi perturbator,/ depun mărturie că pot şterge lacrima din privirea văzului,/ iar când nu voi mai fi nici bocet, nici strigăt şi nici durere,/ lespedea simţirii o voi ridica încet, încet,/ ducându-mă dintr-un glonte într-altul, din Cuvânt în Cuvânt,/ despuiat de mine şi jefuit de tine,/ urmă costelivă şi suavă a întâmplării că sunt martor al Clipei!/ O, vreme a tinereţii veşnice,/ sub flori de mirt Poeţii stau de veghe!” sau «Da, vin curând!», pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise şi din porunci divine,/ sfinţească-se Lumina şi Alfabetul sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi şi albine...”
Trăind asemenea stări, Poezia devine pură libertate, pătrundere în noi înşine şi depăşire a imediatului. Poetul-Mag are nebănuite puteri cu ajutorul cărora păstrează secrete ale unui glas netălmăcit: „Dintr-o oglindă mută argintul se ridică,/ sihastrul cuc oftează în rana lui de pluş,/ dihorul stă la pândă, cu ghearele îşi face/ pe nicovala serii înfiorat culcuş…”
Instaurând o nouă dimensiune a actului artistic, Poezia va fi transformată radical şi irevesibil: „Ah, cum creşte în mine durerea de-a fi,/ durerea spunerii şi supunerii prin Cântec/ (ca un juglan sunt cu oracolul inimii în desfrunzire),/ iau de o toartă trâmbiţa Visului şi dau de ştire…”
Universul creaţiei este marcat de elementele în faţa cărora salutul converge către „fluviul ce curge spre cer” şi în care identificăm: cele şapte împărăţii lirice, trandafirul albastru, capcana întinsă urzicilor, lacrima plânsă de somnul cel veşnic şi mut, duhovnicia, epifaniile şi pietrele de râu, apusul şi răsăritul, stindardele devenirii şi versul sublim, Daimonul şi gândul inocent, primăvara din inima Depărtării, repetabila Deşertăciune, Măria Sa, Cuvântul şi tropotul stelelor, cele ce sunt şi cele ce trebuie să se-mplinească, buzele atinse de un gust neştiut, curajul rostirii, oraşul în care îşi scrie Testamentul iubirii, cerneala Visului, troscotul, turlele bisericilor, cenotaful Speranţei, liliacul şi floarea de colţ, măreţia Poeziei, Apocalipsa!
În setea de divin, de absolut, un singur topos concret se particularizează acela al naşterii Poetului: „salut cumpăna fântânii din comuna Balaci, Deliorman (de ea mă agăţ mereu cu disperarea înecatului)...”
Printr-o tehnică specială, pe care o stăpâneşte cu har şi meşteşug, juxtapunerea, ca procedeu literar, Theodor Răpan construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului poetic în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile imperfecţiuni ale suferinţei dar care îl ajută să treacă punţile, până la suprema formă de existenţă: Poezia!
Doar prin Ea poate pătrunde adânc în lumea nevăzută, ştiind că cel mai profund Crez al său este întoarcerea la prima cauză, Fiinţa pură. Acolo ajunge faţă în faţă cu sămânţa creaţiei, „sursa a tot ceea ce a fost, este şi va fi, care nu e altceva decât sinele însuşi”.
Acesta presupunem că a fost impulsul care l-a îndemnat pe Poet, prin gura Daimonului, să scrie, în maximum trei săptămâni, trei Cărţi într-una! Cartea I: Trecutul prezent – sunt! Cartea a II-a: Prezentul trecut – am fost! Şi Cartea a III-a: Viitorul trecut – voi fi!
Fiecare Carte are şapte capitole, fiecare capitol are şapte poeme. Toate sub semnul Clipei şi al Eternităţii ca şi modul de „a fi” în trecerea peste cele şapte punţi, după care va deţine secretul „Cuvântului Cuvintelor” în armonia lor, devenind stăpânul „Versului perfect”.
Cert este un lucru: fiecare are propriul ei stil şi o abordare singulară, dar toate trei sunt construcţia Magului într-una, căci Unul este simbol al fiinţei, dar şi al revelaţiei, mediatoarea care înalţă omul prin cunoaştere, „exprimând fiinţa absolută şi fără măsură comună, transcendentul.” (René GUÉNON)
Magul nu crede în trecere, în perisabilitate, în nimicnicie. Nu spune că este Alfa şi Omega, însă recunoaşte că nu există început şi sfârşit. Acestea sunt doar construcţii mentale. Şi mai spune el că, pentru a fi veşnic viu, trebuie să rămâi dincolo de contrarii, precum lumina şi întunericul, binele şi răul, plăcerea şi durerea.
Sunt stări pe care ni le aduce în prim plan Evanghelia Apocalipsei, ale cărei mottouri provin din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul şi oferă combustia reflexelor.
 Din perspectiva literară, o continuă purificare îi este trăirea, dacă avem în vedere Crezul Poetului, pentru că scopul lui este mereu acelaşi, de a ne învăţa pe fiecare dintre noi cum să atingem perfecţiunea. El are totul sub control, găseşte consonanţe şi rezonanţe lirice, oferind cititorului trăiri personale, sub viziune contemporană, refiltrată original pentru că: „voi rămâne-n picioare până la ultimul Crez”.
Poezia este, în concepţia răpaniană, expresia unui limbaj sugestiv-simbolic, o expresie cu puteri miraculoase în stare să încifreze, într-o imagine fulgerătoare, misterul vieţii şi infinitul lăuntric al creatorului.
El dispune de posibilităţile limbii cu o libertate suverană prin utilizarea tuturor formelor flexiunii, derivării şi inovării ei, sum-esse-fui fiind verbul tutelar, sub cupola căruia rosteşte: Fericiţi sunt viii care de-acum înainte mor întru Poezie”,„sunt Cel dintâi, cârmuitor vederii”, „acum sunt trist de mine, Antipa rău mă doare”,dezbracă-mă de ultimul Cuvânt încet, încet,/ până când toţi sfinţii de pe catapeteasma inimii mele/ vor înceta să mi te mai mintă/ cu înverşunarea Poetului care sunt!” (din Cartea I Trecutul prezent: sunt!)
Prezentul trecut: am fost! este specific celei de a doua cărţi: „Tu, gata să mă naşti într-un nou luminiş/ mă reinventai ca şi când nici n-am fost”. Îl regăsim însă şi în prima Carte: „am fost risipitorul corolelor stelare”, dar şi în Cartea a III-a: „şi dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată”, „La ospăţul de taină am fost”.
Timpul Magului este infinit misterios, câtă vreme formele lui sunt într-o continuă fuziune: „Veniţi şi adunaţi-vă la ospăţul cel mare al Poeziei,/ voi muri cu ultimul Cuvânt înţepenit pe buze,/ pe o ploaie pe care nu mi-am scos-o niciodată din minte…/ Eu voi muri în veghea vocabulelor – şi nu mi-e teamă de ele – / şi, poate va fi chiar într-o zi de marţi, ca azi…”
Este evident liantul mecanismului poetic, elementul de referinţă al discursului – Timpul căci toate datele planului natural cosmic şi ale planului uman terestru stau sub semnul lui: clipa, secunda, ora, ziua, anotimpul, ceasul, azi, mâinele, veşnicia, eternitatea etc.
Actul creaţiei nu mai este rezultatul colaborării cu muza, de unde a plecat iniţial Poezia, lirica trebuie să pornească din inimă, pentru că „numai cu inima poţi vedea bine, lucrurile esenţiale rămân ascunse...” (Antoine de SAINT-EXUPÉRY)
Constanta operei lui Theodor Răpan este credinţa în puterea de materializare a cuvintelor, similară, de altfel cu puterea de spiritualizare prin harul şi meşteşugul artistului asupra creaţiei.
 Evanghelia Apocalipsei Epifanii, chiar din titlul textului-cheie Apocalipsa Poetului-Mag trimite implicit spre conţinutul de idei, conducând înspre cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.
Structural, cartea este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată de raportul dintre constructul poemelor o formă specifică, tipic răpaniană, încadrarea într-o singură pagină – şi planurile imaginarului poetic. Relaţia de simetrie este asigurată şi de simultaneitatea armonizării dintre mottouri şi substanţa ideatică a reflintextelor, metamorfoze ale comunicării, dar şi ale cuminecării.
Aici, mai mult ca oriunde, surprinde spontaneitatea cu care operează inserţiile, stabilind o reală şi greu de conceput conexiune, resimţită atât la nivel emoţional, cât şi la nivel intelectual.
Reflintextul dobândeşte noi conotaţii ideatice, stilistice şi valorice. Pe fondul temerităţii unice în Cuvânt, Calea de la Clipă la Eternitate nu este altceva decât un labirint prin spiritul Poeziei.
Titlurile ciclurilor sau ale poemelor sunt ele însele exemple de retorică rafinată, contribuie şi ele la conturarea unui univers ale cărui elemente circulă de la un text la altul, fie configurând o atmosferă, fie definind o stare.
Cartea I Trecutul prezent: sunt! este creatoare de orientare literară, de profundă originalitate, datorită mai multor elemente, printre care rolul pe care titlurile ciclurilor, dar şi ale poemelor îl au în autentificarea esteticii Cuvântului, maniera de utilizare a limbajului – prin intuirea şi descoperirea zonelor de mister ale acestuia, cultivă determinantul, în favoarea descoperirii poeticităţii sinelui profund: 7 EPISTOLE DIN CASA INIMII, 7 PECEŢI DE SÂNGE, DE LACRIMI ŞI CUVINTE, 7 TRÂMBIŢE MUSTRÂND CUVÂNTUL, 7 SEMNE PE RĂBOJUL DEŞERTĂCIUNII, URMAREA MIELULUI (EPIFANII CU ÎNGERI), CEREMONII DIN PĂDUREA NEBUNĂ (VIZIUNE PREMERGĂTOARE LA CELE 7 CUPE”), CELE ŞAPTE CUPE (POTIRELE MÂNIEI).
Observăm că la unele titluri simte nevoia completării cu subtitluri, întru potenţarea expresivităţii ideatice, spre diferenţiere şi schimbare de ton, de ritm şi de stil, după cum o cere creativitatea în rezonanţă cu Apocalipsa biblică.
 Nu criteriile apartenenţei la o tradiţie sau la o confesiune sunt aici simbolurile numerologiei, ale vocabularului religios sau ale altor nevoi spirituale ale timpului/ timpurilor, ci curajul afirmării unor modalităţi estetice noi, şocante, ale unei ars combinatoria născută dintr-o trăire de Poet autentic.
 „Sunt Cel ce ţine-n cumpănă Cuvântul” este versul profetic al incipitului cărţii, ce va fi dezvoltat, amplificat, pas cu pas, prin acumulări de sensuri şi semnificaţii poetice. Citind, constatăm mutaţii fundamentale din spaţiul religios în universul liric, impunând tonul grav al virtualităţilor artistice.
Intrând în miezul cărţii, exemplele sunt dintre cele mai sugestive: „Semnele sfârşitului. Poezia e-n soare, în lună, în stele. Munţii se clatină, Câmpia boleşte…”, „Tăcere în cer. O, Moarte, unde îţi e biruinţa din urmă? Cu îngerii de mână Poezia întâmpin…”
Meşteşugul Cuvintelor presupune selecţie, asociere, armonizare: „Epistola din Efes întru dezdurerare şi alean”, „Calul roşu. Silabele de foc ucid splendoarea. De stricăciune Poezia fuge”, „Primul «vai»! Lăcustele nimicitoare sau rostul Poeziei e-n pericol”, „Mihai şi Lucifer. Lupta din cer. Lumina se ascunde în ninsoare…”, „Seceriş şi cules de vie (II). Cosorul minţii plinul înzeieşte”, „Însemnul rătăcirii în neant. Pe cerul din Balaci e chipul meu…”, „A patra cupă. Smereşte-te, iubire, în spada ta mă-ncred!” sunt numai câteva exemple care evidenţiază tensiunea ce se creează între suavitate şi degradare, între inocenţă şi agresiune, între imprevizibilităţi topice şi imagini potenţate prin tehnici literare inedite.
Este interesant de observat cum au fost parcurse etapele care converg către conceptul de Poezie, desprinderea de estetica tradiţională, care promova „un fond de idei şi o formă de imagini”.
A fi Poet este însă „a simţi”, nu doar „a cugeta”: „Şi-am văzut ieşind din gura Fiarei pe Nimrod,/ dinţii lui scrâşneau cu disperare,/ Profetul Mincinos rânjea-mbrăcat în neagra-i ciohă mare.../ Războiul e aproape, răsăritul mă minte,/ fericit şambelan priveghez la Cuvinte...”
 Întâlnim, în universul creaţiei, şi tristeţea metafizică, şi „voluptatea morţii”, şi totul, şi nimicul, şi lumina, şi întunericul, şi aproapele, şi departele, şi dezdurerarea şi melanholia, şi ermetismul, şi spleenul, şi „invazia predicatelor neruşinate”, şi „teroarea substantivelor vulgare”, şi „invazia adjectivelor obscene”, şi „sfârşitul atributelor abjecte” şi Fiara, şi „cumpăna privirii”, şi Câmpia Eternă, şi Clipa, şi Adevărul, şi Îngerul, şi Femeia, şi piatra, şi Iubirea, şi Cerul, şi Tăcerea, şi umbra, şi norul, şi copacul Yggdrasil etc., în Crezul Poeziei:În cimitir s-a pârguit lumina,/ rimele toate-au secat,/ Cântarea lui Moise nimeni n-ascultă,/ codrul din mine a fost furat…/ Lupii latră noaptea aţâţaţi de stele,/ vipere negre calea-mi aţin,/ cu disperare, cu îndurare,/ din gândul Câmpiei acuma vin…/ Mielul îmi zice: fii tare, Poete,/ iarba te cere, frunza te vrea,/ viciul tău fără de moarte,/ de Moarte te va răzbuna!”
Meditaţia subiectivă creează un nou tip de integrare şi valorificare a simbolurilor, dar care nu sunt accesibile tuturor cititorilor; ele îşi dezvăluie sensurile în funcţie de cultura şi de percepţia fiecăruia, deschizând drumul unui număr imens de interpretări, diversificând trăirile, amplificând emoţia receptării: „Coboară, Doamne, scara şi fă-mă iar zidar,/ un clinchet de-ntuneric pe ape se zvoneşte,/ eu cânt cu disperare, semeţ, pe româneşte,/ colinda Bucuriei! S-o-mpart, demult aş vrea…/ Îngenunchez la capul clocotitoarei munci,/ pocalul de-ntuneric aşteaptă pus pe masă,/ e ceasul putred, rana mă apasă,/ cocoşii cântă, Moartea este deasă:/ din scutecele milei Poetul vrea să iasă…”
Pornind de la experienţa christică, poemul propune o metaforă unică a existenţei, nu de la viaţă la moarte, ci din moarte la înviere: „Temeţi-vă de El, de cartea sa,/ Poetul dezghioacă primăvara, / căderea Babilonului e ca/ securea ce-şi croieşte-n somn cărarea…/ Daţi slavă sevei limbii ce vă naşte,/ oracolele mint de bună seamă,/ fără de lacrimi cronicarii zac,/ sub tirania bozilor dau vamă…/ Paftaua cade, tropicul suspină,/ orientalul prinţ e-n desfrânare,/ în pântecul pământului e frig:/ Evanghelia Poeziei nu moare!”
În Calea sa, Poetul trăieşte toate stările Cuvântului pentru că el reprezintă esenţa creaţiei.
CARTEA a II-a Prezentul trecut: am fost! stă sub semnul interogaţiei: „Am fost ori sunt, cine mai ştie oare?” şi este un adevărat excurs prin existenţa Celui ce-şi caută adevărata sa înfăţişare: „Cine sunt? Cine eşti? Cine-i Cine?”, prin problematica Poeziei ca mijloc de cunoaştere, dar şi prin carnea Cuvântului aflat între Tăcere şi Rostire. Ciclurile „LA JUDECATA CUVINTELOR”, „PĂSĂRILE CLATINĂ HAZARDUL”, „TU, POETULE…”, „ZI DUPĂ ZI, TĂCERE DIN TĂCERE”, „EFEMERIDE (ELEGII DE SPUS PE-NSERATE)”, „LENTORI (DINCOLO DE STEAUA CANOPUS)”, „CINE SUNT? (RADIOGRAFIA UNUI CREPUSCUL)” încifrează sensuri de adâncime, Poetul având capacitatea de a transcende realul, trăitul, accesul spre această zonă fiind condiţionat de inocenţa şi candoarea sentimentelor.
Unitatea universului o păstrează mereu aceeaşi. Ca-ntr-un circuit, creator-creaţie, creaţie-creator, consolidează legăturile dintre cele două lumi, pentru a menţine echilibrul acelui „tot” primordial, ca în: „Portret de Poet...”, „Auzul mă încurcă, vederea mă învinge, Poetul sparge globul noptirilor nătânge…”, „De departe povara iubirii m-apasă”, „Anticul ritm îmi fracturează versul…”,  „Tu vrei în scorburi de lumină noaptea, Poeţii urcă toţi Golgota mării”, „Poetul e un Dumnezeu de ceară…”, „Cu mâna dreaptă scriu destăinuirea”, „Auzul nepereche mă-ngână în timpan…”, „Îngăduie-mi să sufăr, îndurerat văd umbra…”, „Dincolo de steaua Canopus..”, „Eu sunt al cincilea anotimp al tău…”
 Theodor Răpan impune forme înnoiri în planul creaţiei, îmbogăţeşte profunzimea limbajului, construieşte forme polifonice cu o prozodie inedită: „Paznic al şoaptelor gândul îmi este,/ azi în Citera m-aplec sfios,/ gura Venerei îmi dă de veste/ că voi fi umbră de chiparos…/ Şi vin la Judecata Cuvintelor de-Apoi/ aşa cum sunt, dând ceasul înapoi…”
El este un poeta faber, trece totul prin imaginea artistică, unicizând-o: „Desigur, voi plăti cu mâna toată,/ ce n-am avut şi nici n-aş merita,/ privighetoarea moare, uitarea se răscoală,/ flămând de vis mân caii spre tăul neaflat,/ o, Persefona, vino, din boală azi mă scoală!/ Recursul la clemenţă se judecă pe dat’:/ de versul meu, Zeiţo, sunt astăzi condamnat!”
 Nebănuite îi sunt ipostazele: „rob etern”, „Poetul sparge globul noptirilor nătânge”, „O, prădatule Poet!”, „eu sunt ghintul vremii, cel desperecheat!”, „Eu sunt Biruitorul! Am apărat numele Cetăţii mele/ cu toată fiinţa Alfabetului în care acum trebuie să tac…”, „Poetule, la uşa Necuvântului îndură,/ faptele bune pleca-vor ca mâine în bejenia sinelui!”, „Poetul e un saltimbanc rănit”, „e o salcie pletoasă”, „e un înger tuns chilug”, e un crocodil sfios”, „Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/ Tăcere netăcută-n faţa firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii…/ Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară…”, „în cel ce nu-s Poetul tot plineşte…”, „Poet de sunt ursesc doar bucuria…”, „Citeşte-mă şi-nvaţă-mă la flacăra uitării…”, „...în sângele Visului doarme un prunc”, „Vrednic eşti Tu, neînjunghiatule Poet,/ să primeşti lauda mea…”, „voi trâmbiţa din toţi rărunchii inimii mele,/ despre Noua Ordine a Limbii Române,/ despre taina Poetului tipărită pe aer,/ binevestind robiţilor de Ea profeţia din urmă…”, „Cum să mă împart, Doamne, când străjile cerului,/ lihnite-n Cuvânt îmi devoră până la foame/ şi ultima vertebră a sinelui…”, „dincolo de steaua Canopus sunt munţii pierzaniei,/ înapoia lor ‒ păunii: Poeţii cu gură cerşită!”, „Gol de mine, conjuga-voi solemn: sum-esse-fui!”, „înger pleşuv cu lacrimi de albine!”
 A transpune abstracţii din planul gândirii interiorizate în expresia lor materializată înseamnă a figura senzaţia Ideii: „Doamne, nu mă părăsi în faţa Instanţei Supreme a Poeziei!/ Ştiu că ai împotriva mea iubirea dintâi,/ ştiu că mă vei judeca precum un rătăcit centaur,/ ştiu că-mi vei aduce acuze de pocăinţă şi of,/ ştiu câte herghelii de cuvinte am înecat în unde,/ ştiu că n-am găsit forma ce pana mi-o ascunde…”
Astfel de trepte spre absolutul cunoaşterii, inedite prin forţa de materializare a conceptelor, şochează de la început receptarea, devenind mărci stilistice ale acestei „scrise”.
Situarea între actul poetic, asemenea unei manifestări a individualităţii subiective şi modalitatea de obiectivare a raportului eupoetic/ eu cosmic, sugerează o imagine care polarizează, deopotrivă, simţirile vieţii şi pe cele ale unei perpetue deveniri: Da, Poete, am împotriva ta câteva lucruri:/ Ai tragedia simţirii pe plauri de rouă. De ce?/ Ai îngândurarea pietrelor descompuse-n cuvinte. De ce?/ Ai aurul lumii strâns în stoguri de patimi. De ce?/ Ai cupele inimii pline de impudoare şi nesăbuinţe. De ce?/ Ai perina sărutului sub cearşafuri tivite cu diamante. De ce?
Metafora centrală este aceea a Cuvântului ca fiinţă, care instituie o modalitate unică de existenţă prin Poezie mijloc de cunoaştere şi devenire. Viziunea dinamică este, în acest caz, integratoare, primordială, constituind şi un exemplu pentru evoluţia evidentă de la comparaţie la metaforă, de la metaforă la simbol, la un cod lingvistic răpanian: „Pentru că eu am păzit Cuvântul răbdării Tale/ şi Tu mă vei păzi pe mine de ceasul încercării,/ de Cel ce peste toată pronia Limbii Române va curge,/ peste cele şapte chakre ale sfinţeniei Patriei mele,/ cu şapte poeme atârnând de chivăra busuiocului…”
 Construcţia originală urmează o traiectorie circulară spre Poezia înaltă, centrată pe sine însăşi.
CARTEA a III-a Viitorul trecut: voi fi!, din perspectiva creaţiei, concentrează marile teme abordate: trăirea intensă sub semnul armoniei contrariilor, relaţia cu divinitatea, culminând cu revelaţia potrivit căreia dăruirea de sine este singura care contează, fiind o modalitate de a cuceri Eternitatea.
Etapele parcurse şi convulsiile fiindului se organizează într-o spirală a Timpului, ce tinde spre absolut, tocmai pentru că traduce tulburătoarea dualitate a umanului. Ambiguitatea specifică Poeziei poate presupune legătura paradoxală cu misterul existenţial, elogiind înnoirea fiinţei în spaţiul şi timpul universal.
Ciclurile cărţii sunt de un fior tulburător: „PRIN LABIRINTUL SFIIRII”, „CĂDEREA ÎN ROBIA POEZIEI (JERTFĂ DE UNUL SINGUR)”, „LA UMBRA SILABELOR (HEMOGRAMA LUI DUMNEZEU)”, „CERUL DIN INIMĂ, PĂMÂNTUL DIN STELE”, „LA ZIDUL PLÂNGERII”, „PROFEŢII DE AZI PE MÂINE (7 ZILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM)”, „APOCALIPSA DUPĂ APOCALIPSĂ (FINAL «IN NUCE»)”. Identificăm în texte alternanţa termenilor concreţi cu cei abstracţi, cu sensuri figurate, alcătuind un limbaj metaforic dens, în care domină misterul perpetuu şi fascinant. De fapt, însăşi Poezia este un mister, deoarece cuvintele – ca elemente de comunicare – au rosturi metaforice, Poezia fiind şi un act de luare în stăpânire a limbii, prin valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme, regionalisme, termeni religioşi, neologisme, dar şi termeni pe care singur îi construieşte: „Arderea Babilonului cel Mare. Au mai rămas consoane-n cornul serii, vocalele mă cheamă-n aşternut…”, „Să ieşi din ea, Poporul meu, pe lacrimi de tămâie zimbrul moare…”, „Litanii la poarta Raiului. Nu plângă nimeni, caii-mi sunt departe...”, „La nunta Mielului. Neprihănire, chipul tău mă colindă în somn…”, „Voi, amăgiri deşarte, Cuvântul înzideşte…”, „Final în tăcere. Apocalipsa după apocalipsă. «Da, vin curând!»
Metaforele din titluri se corelează cu reperele universului liric, inepuizabile ca substanţă şi sens.
Într-un alt spaţiu şi timp configuraţia Poetului se amplifică, dobândind noi şi noi valenţe: Grijania splendorii bea-vom toţi,/ pedeapsa vom primi-n contumacie,/ ascunde-te, Poete, ascunde-te de poţi:/ ninsoarea niciodată n-o să ştie...”, „Veni-va Judecata într-un ceas,/ Magul-Poet pornit-a de cu seară,/ la marginea Câmpiei, în secară,/ stau dropiile – flămânzit popas…”, „Vai, vai, cetatea cea mare,/ din a cărei sclipire am orbit cu toţii, nu mai e!/ Veseleşte-te, Poete, şi voi eunuci ai speranţei..”, „Jertfă de unul singur fac;/ Doamne, sunt fericitul de pe crucea asinilor,/ dă voie să mă cuteze Visul!”, „Poeţii sunt copiii lui Dumnezeu!”, „Eu sunt Împăratul-Împăraţilor-şi-Domul-domnilor!/ Scriu poeme într-o dungă, îmi imaginez că nu mai am trup,/ nefericirea îşi lasă oul dogmatic în pălăria mea…”, „Frumoase sunt zilele tale, Poetule-Mag!”, „Jertfească-se Cuvântul, Poetul priveghează,/ la capăt de-ntuneric pândeşte cineva…”, „O, vreme a tinereţii veşnice,/ sub flori de mirt Poeţii stau de veghe!”, „Oi fi ori nu contemporan cu mine,/ oi fi ce nu-s, prea sihăstrit şi gol,/ lovit cu leuca vorbelor sublime/ pocalul Poeziei îl prind în prostovol…”, „şi nimeni, nici măcar eu/ însumi, nu îndrăzneşte să creadă că nu va putea cunoaşte/ vreodată lăuntrica alcătuire a acestei fiinţe, jumătate Om,/ jumătate Vis, care este Poetul./ Acum şi întotdeauna!”, „Şi Poetul, Dumnezeul duhurilor profeţiilor de acum,/ mă trimite să iau cântarul dreptăţii în mână şi să spun…”
Simbolistica imaginii este dezvoltată până la identificarea cu eul creatorului. Între misiunea Poetului şi rostul Poeziei misterul potenţat al Cuvântului!
Momentul prim, simetric celui final, e marcat, de structura sferică, printr-o mişcare de rupere a continuităţii realului, căci „e Timpul dăruirii sfinţit de-un heruvim,/ sosit-a Clipa, iată, să dau eu socoteală!”
Textul nu versifică idei, nu este pur conceptual, ci plasticizează sensurile, Theodor Răpan fiind un poet cu intuiţii profunde, cu un simţ al marilor adevăruri, comunicate în forme singulare: „Cu trestia de aur măsor deşertăciunea:/ eu voi fi Cel ce nu am fost:/ paznic al umbrei, hotarnic fior,/ până mor, până mor, până mor...”, „E timpul să ardem Secunda,/ aducerile-aminte nu există,/ vom fi o minciună ilustră,/ iar minciuna aceasta e Arta mea,/ ca trezirea din somn a vântului, primăvara…”
Stilistic, imaginile sunt puse în relaţie cu o concepţie proprie, privind organizarea în jurul unui termen-metaforă, dezvoltată în oglinda unei singure pagini. Aceasta este o tehnică specială pe care nu am mai întâlnit-o până la Ciclul Evangheliilor lui Theodor Răpan.
Identificăm figurile de stil atât la nivelul formal al frazei (repetiţie, reversiune), cât şi la cel noţional (metaforă, metonimie, comparaţie, sinecdocă, epitet, hiperbolă, oximoron): „Covor de franjuri noaptea-mi pune-n cale,/ Poet în rugăciune am să fiu,/ pe fluturi tinereţea mă apasă,/ tăcută-mi este mâna cu care astăzi scriu…”
O altă particularitate o constituie ceea ce numim figuri ale modificării ordinii cuvintelor (inversiunea, dislocarea, elipsa), dar şi figuri ale modificării intonaţiei, cu scop retoric, interpretativ (invocaţia, exclamaţia, interogaţia retorică): „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea să fie ale Poeziei!/ Pentru că adevărate şi drepte sunt povârnişurile sale,/ imn triumfal întru gloria Clipei înalţ!/ Facă-se, deci, un alb stânjenel inima ei pofticioasă,/ îi voi răspunde cu glasul dintâi,/ căzut definitiv în robia de sine…/ Ah, viaţă netrăită,/ nu te răscula împotriva mea,/ ia cu tine toiagul bucuriilor/ şi dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată,/ să cânt înlăcrimarea neclintirii,/ şi schimbă-mi sângele degrabă în cerneală!”
Atenţia deosebită pe care o acordă Cuvântului este ilustrată de valorificarea lui sprijinindu-se pe elementul figurat, pe conotaţie şi versificaţie: „Juliţi de sunt genunchii de iubire,/ cu iasca vremii îţi voi da de ştire,/ iar cu amnarul şchiopătând – scânteie:/ din teascul Frumuseţii beau vinul tău, Femeie!”
Elementele esenţiale în susţinerea eşafodajului prozodic (versul, rima, ritmul) nu impresionează prin ele însele, ci se convertesc în fapte de stil, ineditul şi farmecul lor rezidă în felul în care construiesc imaginea şi ideea poetică, ecoul unor complexe trăiri şi reflecţii ale fiinţei: „Şi când se vor sfârşi toate podoabele cerului/ voi veni cu ultima lacrimă în batistă…/ Copil din flori e Patria mea, iată,/ ce frumos doarme în ea răsăritul privirii!/ O, Patrie, cu ochi nesărutaţi,/ cu tălpile goale – arzânde păcate / nu privi la sămânţa dusă de vânt,/ lipit de umbra ta sunt ca un măr nemuşcat:/ să amăgesc Cuvântul n-am curaj,/ veşnic supus, stăruie-n mine blestemul de-a fi…/ Vino, Patria mea, cu mersul tău infirm şi dezolat,/ sprijină-te în credinţă de braţul meu,/ îţi voi elibera îndată tot Alfabetul rostirii/ şi-n tumultul cataclismului fi-vom din nou fericiţi…/ Iubită Patria mea, îţi trimit singurătatea inimii mele!/ De pe Rugul Aprins: Theodor Răpan!”
Construit pe baza repetiţiei exclamaţiei retorice din titlu «Da, vin curând!»”, poemul final are o valoare concluzivă, motivând prin iubire şi dăruire totală relaţia simpatetică a Poetului cu esenţa stărilor pure. Emoţia universului lăuntric favorizează acordul empatic cu neţărmuritul metafizic, dar şi cu întruchipările diverse ale lumii fizice, limitate în materie şi, totuşi, purtătoare ale misterului existenţial: «Da, vin curând», pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise şi din porunci divine,/ sfinţească-se Lumina şi Alfabetul Sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi şi albine.”
Elementele caracteristice acestui model estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului definitorie pentru Poezia „Marelui Mister al Creaţiei” – şi prozodia cu versuri libere, de o metrică variabilă, cu libertăţi ritmice şi cu asocieri de tipul ingambamentului, prin care se rosteşte gândul.
Evanghelia Apocalipsei – Epifanii propune un mod de receptare specială a stării Poeziei, înţeleasă ca modalitate de a fi a creatorului. Aparţinând lirismului subiectiv, situează eul în centrul unui univers cu totul original.
Ineditul expresiei cărţii se bucură de însoţirea poemelor cu ilustraţii sugestive, reprezentative, semnate de Damian Petrescu, genial grafician şi pictor român, trăitor de multă vreme în Franţa. Astfel, fiecare imagine devine fila unui veritabil album de artă, bucurând deopotrivă ochiul si sufletul cititorului.
Cu această carte, Theodor Răpan încheie ciclul celor patru Evanghelii lirice, care marchează un act singular de creaţie în literatură. 
Dezvăluirea abisală a fiinţei, cultivarea frumosului, ca o valoare estetică autonomă, tentaţia de căutare a idealului, magia limbajului şi dinamica imaginii subordonate conţinutului sunt numai câteva dimensiuni care-i străbat universul operei.
Poeticul identic cu liricul, rolul de incantaţie magică a Cuvântului, proprietatea stilului conduc spre o Poezie care se adresează iniţiaţilor.
Respectului pentru cuvântul scris, rod al îndelungatei introspecţii a sinelui, al solitudinii grăitoare, îi adaugă nevoia de cunoaştere şi înţelegere a absolutului.
Theodor Răpan nu are de-a face cu lexicul şi procedeele artistice ale înaintaşilor şi, dacă cineva ar îndrăzni să-ncerce să le caute, nu le va găsi decât pe cele ale Poetului, care deschide o nouă Cale în dezvoltarea artistică a Poeziei.
Modalităţile de abordare, limbajul, mijloacele artistice îi aparţin, ca şi resuscitarea nevoii de întemeiere lingvistică şi arhitectonică. Dovezile de rigoare ni le dau: profunzimea tematică, reforma prozodică în cadrul căreia ritmurile tradiţionale sunt învinse, modalităţile sintactice cu dislocările atât de expresive ale frazei, puritatea lexicală a creaţiei, folosirea timpurilor verbale – sum-esse-fui – care implică metafora dinamică.
Cu riscul de a mă repeta, subliniez că Evangheliile lirice aduc în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim „reflintext” (reflex literar intertextual), dar şi „autoreflexul”, ca forme de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valenţe estetice.
O calitate fundamentală o identificăm în capacitatea autorului lor de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia.
 Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului „întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”.Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizază, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.
 Având în vedere finalitatea şi modalităţile artei sale poetice, afirmăm cu toată convingerea că ne aflăm în faţa unui spirit dominat deopotrivă de ordine şi mister, într-o interacţiune permanentă.
Prin formaţie şi cultură este un desăvârşit cunoscător al miturilor pe care le valorifică în mod creativ. Prin sensibilitatea reflexivă, prin forţa vizionară şi mai ales prin calităţile orfice, realizând conceptul de poeticitate, el însuşi este creator de mituri: al înţeleptului, al escatologiei, al istoriei, al poeticului, al erosului.
Deschizător de drum în poezia contemporană, întemeietor al unei specii literare distincte pe care o cultivă cu fervoare, inovator la nivelul limbajului poetic şi al retoricii discursului, Theodor Răpan îşi urmează neabătut Calea sa proprie, dovedind cu prisosinţă Vocaţia Universalului.
Însoţitorii fideli ai Poetului, graficianul Damian Petrescu şi Editura „Semne”, îi susţin infinita bogăţie a Cuvântului, prin inegalabilele desene constituite într-un autentic album, dar şi prin desăvârşita artă a tiparului.
Recunoaşterea poetului nu a întarziat! Iată ce mărturiseşte reputatul om de cultură George Astaloş: „Dirijând timp de 30 de ani revista de Arte şi Litere Nouvelle Europe, patronată de Comisia de Cultură a Parlamentului Europei (cel mai mare tiraj de pe Continent), am parcurs operele a sute de poeţi de pe mapamond, scriind despre circa 300 dintre ei (despre cei mai buni, bineînţeles!). Din interiorul acestei lungi experienţe afirm că Theodor Răpan merită cu prisosinţă să intre în Panteonul marilor peniţe lirice.”
„Am auzit ce nu aude nimeni,/ luminii daţi crezare azi cu toţii…”
 Iată, franda Poetului!
Cinsteşte-o şi bucură-te de ea, Cititorule!       
Nicoleta Milea (Alexandria)

CVINTETUL NAŢIONAL DE SUFLĂTORI AL READIOTELEVIZIUNII ROMÂNE.
CONCORDIA – BRAND DE PLATINĂ IRADIIND BUCURIE
Carte cvasimonumentală, cu valoare de excepţie, trăită, gândită, scrisă şi imprimată (pe speze proprii) de Miltiade Nenoiu, la Editura Muzicală (2012, Bucureşti, format B5, 314 pagini) -, CONCORDIA, the Wind Quintet of the Romanian Radio and Television, cu un supratitlu incitant precum privirile Sfinxului de pe platoul Giseh: Portret din cinci închipuiri – impune prin spiritul academic de o prospeţime cuceritoare, acribia documentării, capacitatea de analiză şi sinteză a autorului, fervoarea scriiturii, pasiunea de colecţionar înrăit (cu simţul perspectivei, adică) pentru sute de materiale tipărite ori iconografice.
Toate cele enumerate mai înainte au fost concepute şi puse în valoare aidoma unor pietre de temelie, cărămizi  vitrificate, grinzi, arcade, chei de boltă, centuri de siguranţă şi contraforţi pentru un edificiu literal/ literar ce te fură într-o lectură pe nerăsuflate, aidoma unui roman de idei şi, paradoxal au ba, asemenea unui roman de dragoste – telurică, dar mai ales spirituală. Dragoste de Dumnezeu, de suprema muzică: muzica de sfere.
Fibra de profesor universitar – născut, ci nu făcut, contrafăcut – a lui Miltiade Nenoiu te frapează, cu blândeţe înţeleaptă, nu ostentativ, chiar din modul cum a structurat incitanta sa carte. Nu s-a rezumat la subiectul ca atare – Cvintetul Naţional CONCORDIA. A făcut, mai întâi, o “pregătire de artilerie” (toate atacurile infanteriei sunt precedate, conform Artei războiului, de o canonadă/ un ciocan de artilerie, pentru derutarea şi inhibarea adversarului), printr-o suită de Preludii ultraconcise – Muzica în antichitate, Muzica Evului Mediu, ARS ANTIQUA (secolele XII-XIII), ARS NOVA (sec. XIV-XV) şi prin substanţialul capitol Renaşterea: Începuturile creaţiei instrumentale, Şcolile veneţiană, romană, spaniolă, flamandă şi a cromaticilor, Evoluţia instrumentelor musicale, Evoluţia creaţiei instrumentale.
Ca dintr-o irizare de miere ori de chihlimbar, de camee ce trădează/ înfloreşte în lumină profilul tainic al unui Cavaler Trac, transpare din această carte - tratat academic, carte-document, carte-poem de dragoste şi eternizare a CONCORDIEI - experienţa fabuloasă a Meseriaşului Miltiade Nenoiu, solistul fagotist extrem de inspirat şi sigur pe el, care a contribuit, răstimp de 47 de ani (începând din ultimul an de liceu de muzică), la viaţa Orchestrei Naţionale Radio.
Clădite sub un motto din Eminescu:
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să-l înveţe,
Preludiile lui Nenoiu mustesc de înţelepciunea marilor învăţaţi ai lumii. Înţelepciune de care, în deceniile din urmă, ne-am înstrăinat aproape cu viteză cosmică. Şi de aceea nenonorocirile cad în cascadă de neoprit, năvalnică, peste noi, peste omenire.
Iertat să fiu, dar nu-mi pot reprima bucuria de a vă reaminti adevăruri esenţiale, la care face recurs Miltiade Nenoiu, pentru ca să pricepem mai uşor de unde, cum şi de ce a ctitorit, împreună cu prietenii săi cei mai buni, cei mai valoroşi, FENOMENUL planetar numit Cvintetul Naţional CONCORDIA.
Iată-le, înşiruite într-un galop de sănătate:
muzica era arta supremă, care putea influenţa mişcarea astrelor – în China celor două milenii premergătoare lui Iisus Hristos;
această teorie cosmogonică a învăţaţilor chinezi avea să fie transmisă vechilor greci, gânditorilor europeni medievali, dimpreună cu, mai ales, rolul educativ al muzicii, evidenţiat de Confucius;
rigurosul legiuitor al Spartei, Licurg (sec. IX î. H.), era convins că numai muzica putea înfrâna pornirile rele ale oamenilor;
legile lui Licurg vor fi puse pe muzică, două veacuri mai apoi, pentru a circula mai rapid, a fi mai repede înţelese şi respectate;
în civilizaţia cretană, muzica reprezenta arta cea mai preţuită la toate nivelurile sociale;
în Mesopotamia, zeii erau consideraţi supremii muzicieni, iar în ierarhia statului muzicienii erau plasaţi imediat după zei şi suverani;
în Egiptul antic, muzica era privită ca o artă sacră, de origine divină, fiind denumită generic BUCURIE;
marele filosof Platon (429-347 î. H.) proclamă muzica drept instrument de educaţie prin excelenţă; conform concepţiei sale şi a discipolului său Aristotel (384-322 î. H), armonia şi propăşirea statului depindeau de modul în care se practica muzica – învăţământul muzical devine problemă de stat, cântul coral fiind obligatoriu pentru tineretul şcolar şi constituind o datorie de onoare pentru toţi cetăţenii;
Psalmii lui David sunt consideraţi printre cele mai vechi melodii lirice, cântaţi fie solistic, fie coral, fie în dialog solist – cor ori într-o alternanţă de grupuri corale;
în tratatul său De Musica, Plutarh notează că, în plan religios, moral şi social, muzica este un puternic mijloc de acţiune;
spartanii au protestat când Timotheu a adăugat lirei încă o coardă;
Terpandru şi Arion îi lecuiesc de boli grave, pe ionieni, cu ajutorul muzicii;
Hismenias îi vindecă pe beoţieni de gută, tot prin terapie cu muzică;
Empedocle domoleşte furia unui oaspete cu ajutorul muzicii;
Martin Luther (1483-1546) introduce învăţământul muzical în toate şcolile ca principal mijloc de educaţie…
Capitolele I şi II – Preludii, respectiv, Renaşterea – acoperă doar primele 60 de pagini ale cărţii lui Miltiade Nenoiu, dar sunt extreme de binevenite şi asigură înscrierea în context universal a Fenomenului CONCORDIA, unic la nivel mondial.
Cvintetului Naţional Concordia îi sunt consacrate următoarele două capitole, la fel de riguros, dens şi expresiv redactate. Portret în cinci închipuiri – unde filoanele de prozator şi de poet ale lui Miltiade Nenoiu asigură un farmec aparte -, Deschideri repertoriale, Semn, sens şi euristică muzicală în secolul XX constituie osatura capitolului III.
Al patrulea se intitulează Palmares, cuprinzând: Concerte, Înregistrări radio, Discuri, Cronici, Programe, Fotografii, urmate de patru anexe –
I, tabelul nominal al celor 72 de compozitori români “provocaţi de existenţa Cvintetului Naţional Concordia”, care au îmbogăţit catalogul muzicii camerale cu 105 lucrări, dintre care 92 au fost prezentate în primă audiţie de Concordia, în perioada 1979-2003;
II, numele celor 126 de compozitori din China, Thailanda, Brazilia, Argentina, Franţa, Italia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Rusia, Cehoslovacia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Germania, Austria, Anglia, SUA care au scris pentru Concordia 167 de lucrări (nominalizate în această anexă), dintre care Cvintetul Naţional a prezentat 113 în primă audiţie;
III, numele celor 31 de compozitori, 35 de muzicologi şi 16 scriitori care au comentat concertele Cvintetului Naţional Concordia;
IV, sursa ilustraţiilor.
Binevenite sunt şi următoarele două precizări, de la pag. 299:
1. toate documentele din capitolele III şi IV (n. n. de ordinal sutelor !) aparţin autorului;
2. Bilanţul Concordia (din anii 1979-2005): 557 concerte, 205 prime audiţii mondiale, 8073 minute de înregistrări (adică 135 de ore fără cinci minute = mai bine de cinci zile şi cinci nopţi, nonstop).
Nota bio-bibliografică (pp. 300-314) confirmă, o dată în plus, spiritual academic al cărţii lui Miltiade Nenoiu, cel despre care Adrian Stoica precizează că: “Nu sunt mulţi cei care se pot mândri cu o asemenea biografie. I-a întâlnit pe Strawinski, Şostakovici, Copland, Jolivet, Haciaturian, Jora, Negrea, Olah, Perlea, Silvestri, Kleski, Stokowsky, Zecchi, Arrau, Cicolini, Richter, Magalof, Argerich, Ghilels, Oistrah, Menuhin, Szeryng, Stern, Navara, Mainardi, Fourniere, Rostropovici, Pavaroti, Domingo, Cotrubaş, Caballe… şi oare câte pagini ar fi necesare pentru a-i enumera pe toţi ? A concertat ca solist la Viena, Barcelona, Paris, Praga, Istambul, Lisabona, Toronto, Budapesta, Copenhaga. A înregistrat pe CD 13 concerte… (…) Generaţii întregi de muzicieni s-au format sub îndrumarea sa la liceele Dinu Lipatti şi George Enescu, apoi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti sau la Universităţile din Constanţa, Craiova, Braşov, Herculane”.
Miltiade Nenoiu merită toată preţuirea pentru această carte fundamentală în înţelegerea unei părţi însemnate a identiăţii neamului românesc, a specificului nostru naţional şi a valorilor de excepţie lăstărite în timp, preţuite la nivel planetar.
CONCORDIA the Wind Quintet of the Romanian Radio and Television rămâne – şi prin această osteneală de o viaţă a lui Mihai Miltiade Nenoiu – unul dintre cele mai vibrante branduri ale României de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea.
Mulţumiri şi cordiale îmbrăţişări, Maestre Nenoiu – la rotunjirea vârstei de 75 de ani, la 31 august 2012.
Dan Lupescu (Craiova)
SPIRITUALITATE
ÎN PAS DE LUPTĂ
Privită de sus, omenirea nu e decât un furnicar oarecare, ce-şi consumă energia într-o continuă bătălie pentru existenţă, având în prim-plan grija zilei de mâine, neglijând, însă, nevoile spirituale. Dar cum să mai acceadă omul la sferele înalte ale unei libertăţi desăvârşite, dacă e forţat să-şi limiteze preocupările la agoniseala efemeră, fără de care nici n-ar putea să conjuge verbul a fi? Toate eforturile sale sunt îndreptate către un viitor foarte apropiat, lipsit de orizonturi fabuloase, sau cel puţin tentante. Obişnuinţa de a trăi a devenit un mecanism plictisitor, care se tot repetă, uzându-se încontinuu, până când devine o epavă. Omului nu-i mai rămâne decât conştiinţa, vie sau obosită de războiul zilnic, pe care e nevoit să-l poarte, în special cu sine. Dacă nu îl animă aproape nimic interesant, cum să-i fie dragă viaţa? Dacă în jurul său totul se năruie şi el devine tot mai neputincios, ce mai poate face? Desigur, are credinţa, cea care îi dă imboldul de a o lua de la capăt, dar şi aceasta abia mai respiră. Parcă şi-a imaginat altfel traiul în lumea aceasta, sau a fost doar un vis frumos, care s-a risipit odată cu ivirea zorilor? De ce trebuie să fie realitatea un coşmar, care nu se mai sfârşeşte niciodată? Indiferent unde ar căuta răspunsuri, nu le găseşte, sau nu e mulţumit de ele, fiindcă e convins că nu merită să trăiască astfel de clipe devastatoare. Şi totuşi, calvarul îi zâmbeşte ironic în faţă, călcându-i în picioare năzuinţele, umbrindu-i dorinţele nevinovate şi micile bucurii, pe care spera să le aibă măcar din când în când. Până şi imaginile din filmele realiste se derulează fără niciun sens, arătându-şi inutilitatea câştigată la competiţiile de gen, atât de false şi prea mult trâmbiţate într-o societate fără valori. Unde ne sunt visătorii? Cine mai priveşte galeş o floare şi-i rosteşte versuri nepieritoare, întregindu-i astfel frumuseţea inegalabilă? Cine mai fredonează melodii fermecătoare, atunci când luna îşi deschide braţele, pentru a cuprinde la pieptu-i divina creaţie? Toate acestea par toane copilăreşti, căci noi nu mai avem timp să gândim cu inima, fiind răpiţi de haosul lumesc, în care nu suntem decât nişte marionete, care joacă roluri infame, şi nu mai simţim decât golul imens, care ne-a cuprins întreaga fiinţă şi ne ţine captivi numai pentru el.
Dar uluitoarea forţă umană, cea care se reface în chip miraculos, prin acumulări de energie pozitivă, este capabilă să creeze un scut de netrecut în jurul fiinţei aflată la capătul puterilor, astfel încât, omul reuşeşte să se regăsească, să se reconfigureze, ca într-un joc de puzzle, conducându-şi sufletul către lumină şi speranţă. Fireşte, acesta este un caz fericit, un caz în care optimismul învinge cerbicia vremii şi a maleficului, care acaparează tot ce se poate. Cum va fi, însă, pentru cel care, deşi e conştient de iminentul pericol care-i vânează slăbiciunea la tot pasul, se lasă ademenit de minciunile seducătoare ale timpului prezent, şi eşuează pe insula disperării, unde-şi află sfârşitul tragic, şi nimeni nu-i plânge la căpătâi, iar amintirea existenţei sale se şterge odată cu dispariţia sa bruscă din acest spaţiu înşelător. Câţi dintre noi nu ne-am aflat la capătul răbdării la un moment dat, şi n-am găsit puterea de a redeveni temple dumnezeieşti, aşa cum am fost cândva, când îngerii ne însoţeau paşii pe drumul mântuirii şi ne sfătuiau tacticos să ocolim ispitele trecătoare, ce ar putea să ne arunce departe de focul ocrotitor al Tatălui ceresc? Suntem atât de slabi sufleteşte, atât de supuşi greşelii, încât nu ne mai recunoaştem şi am uitat că suntem creaţi spre a tinde către infinit, de unde am plecat de bunăvoie, când am crezut că lumescul ne poate umple sufletul cu fericire veşnică, şi poate înlătura dorul mistuitor după absolutul pe care nu l-am înţeles. Cât de dureros este pentru un părinte să-şi vadă copiii plecaţi departe, înstrăinaţi de obârşii, cu obiceiuri noi şi dăunătoare, care, în cele din urmă reuşesc să le curme inocenţa şi libertatea. Şi e cu atât mai sfâşietor, cu cât realizează că nu-i poate ajuta cu nimic, fiindcă ei nu vor aşa ceva, fiind convinşi că nu greşesc nicidecum, că ştiu bine ce fac şi vor să fie lăsaţi în pace. Întocmai aşa este pentru Dumnezeu, care priveşte autodistrugerea noastră spirituală, aşteptând reîntoarcerea pe drumul cel drept măcar în al unsprezecelea ceas. De aceea speranţa este virtutea care nu moare niciodată, căci ea se agaţă cu ultimele puteri de cel care îi poate reda viaţa.
Astfel se derulează propria existenţă, între dorinţă şi imposibilitatea împlinirii ei, datorită barierelor care se ivesc la tot pasul, precum şi a forţelor negative, care se străduiesc până la limită să nimicească moralitatea, frumuseţea sufletească şi, mai ales, credinţa. Nu prea ne-au mai rămas aliaţi în lupta cu aceste puteri demonice, însă nu ne permitem nici să capitulăm, căci originea noastră divină ne cheamă acasă, şi pentru aceasta merită să câştigăm în faţa celor care vor să ne răpească totul.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
TABLETE PC
Sistemele moderne de învăţământ presupun existenţa unor modalităţi diverse de informare care trebuie să se afle la îndemâna educatorilor şi a educabililor. Ţinând seama că sistemele fixe ocupă spaţii mari şi nu pot fi utilizate în sala de curs obişnuită (alta decît laboratorul informatizat), rămâne ca posibilitate folosirea dispozitivelor mobile, aşa cum sunt telefoanele inteligente şi tabletele. Acestea din urmă sunt recomandate în mod special ţinând seama de dimensiunile relativ mari ale ecranului, ceea ce permite o o vizualizare corespunzătoare a conţinutului afişat.
În prima parte a articolului (publicată în numărul curent al revistei) este realizată o prezentare a acestui sistem modern de calcul care este tableta.
O tabletă PC (Tablet PC), denumită şi calculator tabletă (Tablet Computer), pe scurt tabletă, este un calculator personal mobil, care operează practic numai prin atingerea ecranului, acesta din urmă având – în general – dimensiuni egale cu/care depăşesc şapte inchi.
Deşi anterior au existat numeroase tentative de construire a unor astfel de dispozitive, primul precursor viabil al tabletelor a fost modelul Dynabook, realizat în 1968. Ecranele senzitive la atingere au apărut începând cu anul 1988. Încă din anul 2000, Microsoft a produs modelul denumit Tablet PC[1], care – fiind scump şi având o arie redusă de aplicabilitate – nu a rezistat exigenţei utilizatorilor, fiind retras rapid de pe piaţă. În anul 2010, compania Apple a lansat modelul iPad[2], accesibil ca preţ şi cu o interfaţă utilizator modernă şi ergonomică. A urmat destul de repede Galaxy Tab[3], de la Samsung. Acesta sunt momentele care au marcat apariţia variantei moderne a noului sistem de calcul, urmat în lanţ de modele şi sisteme de operare dedicate.
Tabletele utilizează o tastatură virtuală (sau un pix digital), similară celei existentă pe telefoanele mobile, dar pot folosi şi o tastatură fizică, aceasta din urmă find conectată adesea prin USB, Bluetooth sau prin alte modalităţi. Toate tabletele sunt dotate cu cel puţin o cameră foto şi oferă conectivitate la diverse dispozitive, reţele locale sau Internet, folosind tehnologii ca Bluetooth, Wi-Fi, 3G sau 4G.
Procesoarele utilizate pentru tabletele moderne sunt bazate în special pe arhitectura ARM, special concepută pentru echipamente portabile[4]. Versiunea modernă a acesteia este ARM Cortex, care – fiind suficient de evoluată – permite efectuarea unor sarcini diverse, aşa cum sunt navigarea pe Web, citirea documentelor, utilizarea unor jocuri şi aplicaţii etc.
Caracteristica principală a interfeţei cu utilizatorul este introducerea tactilă (input touch) datorită folosirii ecranelor de tip senzitiv (touchscreen), ceea ce permite utilizatorului să utilizeze cu uşurinţă aplicaţiile software instalate pe tabletă, precum şi să tasteze prin folosirea tastaturii virtuale afişată pe cran. Noile modele de tablete oferă interfeţe care includ tehnologia multi-touch.
Ecranele de tip touchscreen sunt de două tipuri:
  • rezistive: este primul tip de ecran senzitiv; permit un nivel ridicat al preciziei, dar uneori sunt necesare operaţiuni de calibrare (deoarece îşi pierde gradual din precizie); datorită rezoluţiei înalte, folosesc adesea un pix/stilou pentru atingere; astăzi sunt utilizate în tablete cu cost scăzut (low-cost). Avantajele unui astfel de ecran sunt: consum scăzut de energie (deoarece foloseşte componente pasive), oferă acurateţe ridicată (determinată de rezoluţie), este ieftin, poate fi utilizat atât cu degetul/unghia cât şi cu pixul. Dintre dezavantaje pot fi amintite: luminozitate slabă în exterior deoarece stratul exterior reflectă puternic lumina (dar suficientă în interior), sensibilitate mică (necesită exercitatea unei presiuni), nu oferă suport pentru multi-touch, îşi pierde sensibilitatea în timp (deoarece, printre altele, este sensibil la zgârieturi)[5];
·         capacitive: sunt mai precise şi mai sensibile la atingere decât cele rezistive; permit implementarea cu succes a tehnologiei multi-touch. Iată câteva dintre avantajele acestui tip de ecran: luminozitate bună (atât în interior cât şi în exterior), sensibil la atingere, rezistent la zgârieturi şi pete, este uşor de şters. Dintre dezavantajele sale pot fi amintite: necesită contact direct cu deget[6] (i.e., nu funcţionează cu un pix), acurateţea reală este relativ mică din cauza mărimii amprentei degetului, apa (sau alte lichide) prezente afectează acurateţea, stratul exterior (din sticlă) se poate sparge, consum relativ ridicat de energie, este mai scump decât cel rezistiv[7].
Iată câteva dintre facilităţile oferite de tablete:
·         comunicaţii wireless de tip Wi-Fi, 3G şi Bluetooth: acestea le conferă posibilitatea de conectare la reţele locale şi Internet, precum şi la calculatoare sau alte dispozitive;
·         stocare a datelor: în acest scop sunt utilizate hard-disk-uri şi memorii flash compacte (16, 32 sau 64 GB). În plus, tabletele includ porturi pentru memorii externe;
·         senzori de lumină ambientală şi proximitate;
·         accelerometru: acesta permite o flexibilitate ridicată în ceea ce priveşte orientarea tabletei pe ambele dimensiuni ale sale, aceasta neavând o direcţie fixă de utilizare. De asemenea, acest dispozitiv permite detectarea orientării tabletei în raport cu centrul Pământului, dar poate detecta şi mişcările tabletei. Facilităţile amintite sunt utilizate ca interfaţă de comandă alternativă pentru componenta software a tabletei.
Variantele constructive de tablete sunt următoarele:
·         standard (slate, i.e., tablă, placă): acesteia i se poate ataşa o tastatură reală (cu sau fără fir);
·         convertibil: este un notebook cu tastatură reală integrată, care poate fi ascunsă în spatele ecranului (prin glisare);
·         hibrid: tabletă la care se poate ataşa o tastatură reală având aceleaşi dimensiuni, formând împreună un notebook;
·         carte (booklet): include două ecrane de tip touchscreen, unul afişând permanent o tastatură reală, iar celălalt interfaţa cu utilizatorul.
În partea a doua a articolului (care va fi publicată în numărul viitor al revistei) vor fi prezentate cele mai utilizate sisteme de operare pentru dispozitive mobile (Android, iOS, Windows) şi cîteva exemple de tablete pe care sunt instalate acestea.
Traian Anghel


[1] Deşi, iniţial, acest termen a fost introdus de Microsoft, astăzi el se referă la oricare sistem personal de calcul cu dimensiuni mici şi care poate fi operat prin intermediul unui ecran sensibil la atingere.
[2] iPad, rulând sistemul de operare iOS şi utilizând procesorul Apple A4 cu frecvenţa de 1 GHz, a fost lansat la începutul aprilie 2010, având iniţial numai conexiune Wi-Fi şi Bluetooth, iar ulterior (la sfârşitul aceleeaşi luni), şi 3G. Display-ul, cu diagonala de 9,7 inch (250 mm), avea rezoluţia de 1024x768 pixeli (aspect ratio 4:3). Modelul Wi-Fi cântărea 680 g, iar modelul 3G 730 g. Tableta nu avea cameră foto. Compania Apple a vândut circa 15 milioane de exemplare din prima generaţie iPad.
[3] Samsung Galaxy Tab, cu display de 7 inch şi rezoluţia de 1024x600 pixeli (aspect ratio 16:9), masa de 380 g, rula sistemul de operare Android 2.2 (Froyo). Tableta utiliza procesorul ARM Cortex A8 cu frecvenţa de 1 GHz, avea două camere (una frontală de 1,3 MP, iar cealaltă de 3,2 MP pe spate) şi funcţie de telefon.
[4] De asemenea, tabletele moderne utilizează – dar într-o proporţie mai mică – şi alte procesoare cu arhitectură RISC (e.g., MIPS, i.e., Microprocessor without Interlocked Pipeline Stages), precum şi procesoare cu arhitectură x86. Competiţia dintre arhitecturile ARM şi x84 pare-se ca va fi câştigată de ARM, aceasta fiind mai eficientă din punct de vedere al consumului energetic şi al costurilor pentru calculul cu dispozitive mobile.
[5] Un touchscreen rezistiv este construit prin suprapunerea mai multor straturi, cel superior fiind flexibil sub acţiunea degetelor sau a unui pix, apăsând astfel stratul inferior şi închizând un circuit electric care indică zona ecranului în care a fost aplicată o presiune. Funcţionează la temperaturi cuprinse între -150C şi +550C, la orice nivel de umiditate în mediu.
[6] Din acest motiv, scrierea de mână este greu de realizat, spre deosebire de ecranele de tip rezistiv.
[7] Funcţionarea unui toushscreen care foloseşte tehnologia capacitivă nu se bazează pe detectarea unei presiuni (nu funcţionează cu un pix), ci foloseşte electrozi pentru a detecta proprietăţile conductive ale obiectele (e.g., degete). Oferă viteză mare de răspuns şi durabilitate. Temperaturile obişnuite de operare sunt cuprinse între 00C şi 350C, necesitând o umiditate în mediu de cel puţin 5%, pentru realizarea efectului capacitiv.
REPERE...
MĂRGĂRITAR SAU MĂRGEA DE PORŢELAN?
Imaginează-ţi o situaţie în care ai avea la dispoziţie un vas în care ar fi amestecate perle de mare valoare şi imitaţii din sticlă, plastic sau porţelan de o densitate similară fără a exista o regulă de separare între acestea. Problema care s-ar pune ar fi să determini şi eventual să separi ceea ce este autentic de ceea ce este doar o imitaţie sau mai precis un fals. Ce criterii ai folosi? Cum ţi-ai da seama că ai în mână o perlă de autentică valoare şi nu o bucată de plastic sau sticlă bine şlefuită?
Nu voi intra în amănunte tehnice pe care nu este neapărat necesar să le ştii, însă cu siguranţă că fără a cunoaşte în amănunt cum arată o perlă, va fi practic imposibil să distingi dintre cele două categorii de materiale. Fără a avea noţiunile de bază ale recunoaşterii diferitelor genuri de obiecte preţioase, nu-ţi va rămâne decât să încerci la întâmplare existând un risc semnificativ de a greşi în a considera o perlă de mare preţ ca fiind un fals, iar o mărgea de porţelan să fie luată drept o piatră semipreţioasă de mare valoare.
Revenind la realitatea cotidiană, distingerea dintre valoarea autentică şi fals reprezintă o necesitate de prim ordin ca raţiune pentru deciziile pe care trebuie să le iei în decursul jocului vieţii. Însă nu de puţine ori, prin încercări dureroase ajungi în cele din urmă să distingi pas cu pas literele fundamentale din marele alfabet al existenţei. Calea nu este simplă şi uneori trebuie să reiei de mai multe ori aceeaşi lecţie până când ajungi să pricepi înţelesul şi să îl urmezi.
În opoziţie cu calea încercărilor repetate se află drumul înţelepciunii, care presupune însă obligatoriu împărtăşirea de experienţă de la persoane care s-au confruntat cu probleme similare. În marea urnă a vieţii valoarea şi falsul sunt amestecate de aşa manieră încât fără o minimă instruire este practic imposibil să ajungi să le distingi pentru a face alegeri corecte. A avea simţul adevăratei valori, nu reprezintă un lucru ce apare la întâmplare, ci decurge din instruirea primită de la un părinte cu judecată, de la un educator plin de pricepere, de la un prieten adevărat sau de la un partener de viaţă care respectă standarde de înaltă moralitate.
În lipsa unui astfel de sprijin, nu îţi rămâne decât să iei la întâmplare ceea ce găseşti în urna întâmplărilor de zi cu zi şi să încerci prin experienţă autenticitatea lucrurilor cu care ai de-a face. Aceasta reprezintă o cale dureroasă, însă nu este exclus ca situaţii neobişnuite să vină înaintea ta şi nimeni să nu îţi poată oferi nici cel mai mic sfat despre calea pe care trebuie să mergi. Şi atunci îţi stă la dispoziţie flerul, imaginaţia, asumarea riscului sau pur şi simplu aruncarea în vâltoare, fără să te mai gândeşti la ceea ce va urma. Dar cum rămâne cu urna vieţii? Cu mărgăritarele de mare preţ pe care le-ai considerat lipsite de valoare? Sau cu obiectele false ce ţi-au captat în mod inutil atenţia investind prosteşte pe o direcţie ce te conduce într-o fundătură fără putinţă de ieşire?
Chiar în clipa aceasta privesc clipitul intermitent becurilor luminoase de pe placa de reţea prin care comunică laptop-ul la care scriu şi mă gândesc la nenumăratele pagini de Internet pe care le-am vizitat, fără a putea spune precis cât de valoroase au fost cunoştinţele pe care le-am acumulat. Cine poate oferi un criteriu al corectitudinii pentru tot ceea ce citeşti sau vizionezi? Popularitatea nu este suficientă, dacă aşa ar sta lucrurile, atunci valoarea s-ar regăsi în site-urile pornografice sau cele care oferă jocuri de noroc. Dacă mulţimea de imagini ar fi suficientă, atunci paginile cu filme sau de jocuri video ar fi pe primul loc, fără putinţă de a fi egalate.
Prin urmare, aspectul nu este suficient, iar conţinutul rămâne greu de verificat în absenţa unor criterii ce se deprind prin experienţă şi împărtăşire de cunoştinţe de la persoane cu o reală experienţă de viaţă, pe care le găseşti tot mai rar. De aceea, cred că vulnerabilitatea noastră devine evidentă în faţa asaltului de informaţii ce ajung la noi pe diferitele canale ale tehnologiei moderne prin calculator, telefonul mobil sau televizor. Aş putea spune că niciodată mintea umană nu fost supusă la o solicitare aşa de mare ca în momentul de faţă, iar amestecul dintre adevăr şi fals în urna cunoaşterii bivalente a binelui şi răului te aduce în faţa unei dileme aproape imposibil de rezolvat.
Când conştientizez dimensiunea abisală a acestei probleme îmi vine să iau la întâmplare mărgelele din urna vieţii şi să nu mă mai intereseze deloc în ce măsură sunt ele de valoare sau nu. Şi cred că nu greşesc când afirm că de multe ori aşa se procedează chiar şi atunci când există criterii clare de departajare dintre cele două. Alteori, se poate cădea în altă extrema prin a se considera că toate pietrele sunt preţioase, ceea ce te va conduce să guşti iarăşi şi iarăşi amarul deziluziei, fiindcă îţi place sau nu, pietrele false sunt mereu mai numeroase decât cele adevărate, iar o experienţă nefericită te marchează mai mult decât una plăcută.
Iar alteori, se poate cădea în acea extremă care evaluează toate pietrele din vasul ce îţi stă înainte ca fiind false, ignorând mărgăritarele de mare preţ pe care le arunci cu dispreţ în ţărână, fără a ţine seama de faptul că viaţa are şi aspecte luminoase, că întunericul nu este totuşi atotcuprinzător. Din cenuşiul unei astfel de situaţii se nasc monştrii care te devorează interior, proiectând nefericire în jur şi umbre oriunde ai merge.
Şi atunci, unde să găseşti criteriul de departajare? Unde poţi găsi un maestru artizan, care să nu poată fi înşelat de aparenţe? Există aşa ceva? Din acest punct de vedere, cred că este necesară o căutare a criteriilor de valoare care să facă o distincţie clară dintre adevăr şi fals, dintre valoare şi opusul ei.
Fără a formula o soluţie generală, doresc doar să spun că în ceea ce mă priveşte am ajuns la concluzia că intuiţia necesară separării adevărului de falsitate se formează deopotrivă prin experimentare şi contemplare. De fapt, nu există o copie perfectă a unei pietre preţioase, totdeauna rămânând o distincţie clară la nivel de detalii relativ la acele proprietăţi ce identifică unic un obiect de valoare. De exemplu, în lumina curată a soarelui strălucirea diamantului este diferită de a sticlei fără a fi posibil să le confuzi vreodată. De aceea, falsul copiază adevărul doar până la un anumit punct şi dacă reuşeşti să treci de acesta, distincţia va deveni clară, fără putinţă de a da greş.
Din această cauză, graba şi ritmul alert sunt necesare în impunerea nonvalorii, în caz contrar, prin decantare şi minimă contemplaţie, natura falsă ajunge să se trădeze singură, iar demonstraţia se realizează de la sine. Întotdeauna presiunea ce se exercită de către un negustor necinstit asupra potenţialului client este direct proporţională cu dimensiunea lucrului fals ce se doreşte a fi furnizat contra unei valori asociate obiectului de valoare imitat. Şi în general marketing-ul de orice fel are o componentă de supraevaluare a ceea ce se oferă presând audienţa în a lua o decizie rapidă, ca şi cum s-ar risca pierderea unei mari ocazii, când de fapt singurul risc este ca întregul şiretlic să devină evident pentru potenţiala victimă.
Raţiunea umană nu a fost creată pentru decizii de moment, făcute sub influenţa unor emoţii puternice, fără o deliberare interioară, cumpănire şi definirea unei hotărâri în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte, toate formele de fals au trăsături comune, astfel încât dacă deja ai avut o experienţă pozitivă sau negativă în acest sens, îţi va fi uşor să recunoşti capcana data viitoare. Există totuşi o condiţie şi anume aceea de a-ţi aduce aminte de respectiva situaţie şi de a nu fi greoi în a învăţa lecţiile vieţii, altfel riscând repetarea iarăşi şi iarăşi la nesfârşit a aceloraşi greşeli.
Mărgăritar sau mărgea de porţelan? Ce ai în mână în clipa de faţă? Poate este vorba de o anumită alegere a partenerului de viaţă sau a unei profesii sau orice altceva. Însă cu siguranţă că „negustorul” ce îţi oferă respectiva şansă poate fi cinstit sau nu, fără a putea să cercetezi în amănunt un astfel de lucru. Şi atunci, observaţia, experienţa trecutului şi impunerea unui interval de reflecţie te vor ajuta să detectezi adevărata condiţie a lucrurilor.
Şi mai rămâne un instrument deosebit de preţios în detectarea falsului, şi anume arta de a pune întrebări, respectiv de a analiza răspunsurile primite. Uneori la o întrebare simplă dialogul se blochează din lipsă de argumente, alteori emoţia negativă evidentă a „negustorului” îţi va alerta nonverbal senzorii de primejdie, fiindcă în mod clar, nimeni nu emite astfel de semnale decât dacă are ceva de ascuns. De aceea, nu eşti chiar atât de neajutorat în faţa necunoscutului, chiar dacă nu ai totdeauna „expertul” la îndemână. Dar înţelepciunea unită cu prudenţa se află la îndemâna ta indiferent de ocazie, dacă vei şti să te opreşti şi să reflectezi în linişte situaţiile ce apar pe drumul vieţii. Trebuie numai să ai răbdare pentru a observa, să fructifici la maximum experienţa trecută, să pui întrebările ce se impun şi să analizezi răspunsurile pe care le primeşti. Este simplă şi totuşi complexă această abordare, dar în final este bine să nu joci zaruri în propria ta viaţă, cu deciziile pe care le iei. Chiar dacă lucrurile par de multe ori haotice, ordinea este mult mai prezentă decât gândeşti, iar regulile de recunoaştere a adevărului nu presupun „alergarea până la marginile pământului”, fiindcă întotdeauna acesta se află aproape de tine, fiind necesară doar activarea capacităţii de a-l recunoaşte indiferent de împrejurare.
Octavian Lupu (Bucureşti)

ORDINE ŞI DEZORDINE ÎN PARADIS
Dacă vom privi la scara istoriei vom constata o alternanţă interesantă între perioade caracterizate de o relativă ordine şi intervale destul de lungi de anarhie şi dezordine în care toată structura este pusă în discuţie sub imperativul unor deziderate profund diferite faţă de perioada anterioară. Această dialectică dintre cele două stări fundamentale ale naturii în toate dimensiunile ei, ne conduce la constatarea că totul este de fapt trecător, cel puţin la scara „paradisului” terestru şi a universului ce îl înconjoară, concluzia imediată fiind dacă nu pesimistă, totuşi în mare măsură lipsită de acel optimism pe care ni l-am dori cu toţii.
Şi atunci, atât societatea, cât şi individul încearcă să evadeze într-un spaţiu „virtual”, construind „castele de nisip” în care să îşi hrănească iluzia eternităţii în mijlocul temporalităţii. Din acest punct de vedere, întreaga civilizaţie umană nu reprezintă altceva decât un efort de a contracara trecerea inevitabilă a timpului şi expirarea pentru fiecare dintre noi a intervalului de existenţă pe acest pământ. Însă efortul uman nu se opreşte aici, fiindcă alături de construcţia socială, religia vine în ajutorul construirii spaţiului virtual dincolo de existenţa prezentă oferind punţi mai mult sau mai puţin ingenios construite peste linia de demarcaţie dintre lumea aceasta şi „cealaltă”, presupusă a fi la fel de reală şi mai presus de orice îndoială.
Fără a intra în polemică în vreun fel cu construcţia religioasă, pot totuşi să-i evidenţiez fundamentul bazat pe credinţă, mai degrabă decât pe logică sau raţiune, fapt care oferă multe puncte de atac din partea scepticismului, care pune sub semnul întrebării ceea ce nu se bazează pe elemente tangibile şi măsurabile. În ceea ce mă priveşte, având un simţ înnăscut al „transcendenţei” sau al lumii de „dincolo”, pot spune că dorinţa de a pune la îndoială religia nu m-a caracterizat niciodată. Însă pe de altă parte, componenta raţională din mine mi-a cerut mereu dovezi şi argumente pentru credinţa pe care o am, provocându-mă să caut iarăşi şi iarăşi noi temeiuri pentru demersul spiritual-religios.
Şi în acest sens, pot spune că alternanţa ordine-dezordine m-a dezorientat încă de la început, înţelegând că simţământul apocaliptic, adică de sfârşit de lume, l-au avut toate generaţiile care au trăit în perioade de tranziţie, de desfacere a unei anumite structuri şi de prefacere într-o nouă ordine, proces dealtfel dureros şi plin de pierderi aparent inutile de valori materiale, dar şi de vieţi omeneşti. Fiindcă indiferent dacă ne place sau nu, crearea unei noi ordini se bazează pe costuri ce întrec orice raţiune de sorginte umanistă sau ecologistă.
Dezordinea ne sperie, are cumva spectrul invaziei popoarelor barbare şi prăbuşirea civilizaţiei în ruine, ceea ce seamănă într-un fel cu un sfârşit de lume. Toate culturile care au fost distruse au trecut prin astfel de simţăminte, fiindcă în final fiecare om şi fiecare popor caută sub o formă sau alta să supravieţuiască în „paradisul” suprafeţei acestui fragment de obiect cosmic numit „Pământ”. Dar pe de altă parte, de îndată ce distrugerea şi-a realizat rolul de măturare a structurilor existente, noile structuri de ordine încep să se facă vizibile, făcând să renască civilizaţia şi să apară zorile unei noi lumi.
Fie că este vorba despre potopul biblic, de scufundarea Atlantidei, sau pur şi simplu de distrugerea unor imperii străvechi în genul Persiei, Greciei sau Romei, dezordinea nu a făcut altceva decât să genereze germenii unei noi ordini, mult mai avansate şi trecerea către un orizont cu totul nou. Cu alte cuvinte, orice perioadă apocaliptică are şi o valenţă de progres, de trecere într-o realitate nouă, superioară celei precedente, generând o evoluţie evidentă la scara perioadelor istorice.
Toate bune şi frumoase, dar durata vieţii unui om este foarte mică în comparaţie cu scara timpului în desfăşurarea proceselor istorice. Iar dorinţa de a ne trăi existenţa în condiţii decente ne împinge spre disperare când avem neşansa de a ne afla sub spectrul Apocalipsei schimbării, a disoluţiei nemiloase a ordinii sub incidenţa căreia am apărut sau revenirii barbariei sub diferite forme. Mă opresc pentru moment cu scopul de a rememora tranziţia de la sistemul comunist la cel capitalist pe care l-am trăit pe o perioadă de peste douăzeci de ani şi nu pot spune altceva decât că am simţământul irosirii fără sens a resurselor ţării, precum şi a vieţii fiecăruia dintre noi.
Uneori, privind în faţă această realitate, mă încearcă un sentiment de profundă dezamăgire, chiar de disperare, fiindcă nu pot să pun cap la cap experienţa pe care am avut-o. De la cadrul dictatorial, decorat în culorile „roşii” ale socialismului, însă totuşi ordonat şi previzibil, la cel al disoluţiei într-un univers impredictibil, aflat sub semnul hazardului şi neprevăzutului, întreg spaţiul românesc a fost supus unor forţe de deformare şi torsiune care au zămislit o structură grotească, care ne sperie pe toţi. Cu toate acestea, nici pe departe nu se întrevede mult dorita ordine, iar prefacerea îşi continuă implacabilul joc al distrugerii până la temelii a tot ceea ce a fost înainte de căderea „conducătorului preaiubit”.
Monstruozitatea unei perioade caracterizate de dezordine constă în încleştarea dintre vechea ordini ce încearcă să revină la suprafaţă şi noua ordine ce caută să se înfiripe generând în funcţie de evoluţia acestui conflict tot felul de „mutanţi”, adică de încercări nefericite de împăcare a celor două aspecte aflate în conflict. Deşi sunt de acord cu dorinţa de a împăca pe cât posibil elementele contrarii, uneori acest lucru este imposibil, iar efortul de a realiza o sinteză între cele două va conduce inevitabil la prelungirea agoniei şi la compromiterea noii ordini. Ba mai mult, efortul de a susţine structuri perimate este mai costisitor pentru societate şi individ, decât trecerea hotărâtă la o nouă structură, care chiar dacă nu este la fel de performantă, totuşi poate fi perfectibilă.
De aceea, cred că pericolul dogmatizării realizărilor din trecut, al idealizării excesive a unor anumite tradiţii de gândire, nu face altceva decât să ne împiedice în ajustarea dinamică necesară supravieţuirii într-un context care s-a schimbat. În acest sens, aş oferi imaginea unui vas de pasageri condamnat să se scufunde, dar care în mod paradoxal nu este părăsit de către cei de la bord din raţiuni de confort momentan şi de speranţă în producerea unei minuni salvatoare. De multe ori, religia a oferit un suport nefericit pentru continuare rămânerii pe o corabie care se scufundă în locul mobilizării celor prezenţi în a găsi o soluţie de plecare şi salvare.
Universul este dinamic, acest lucru fiind vizibil atât la scară atomică, precum şi la nivel cosmic, al galaxiilor aflate într-o continuă mişcare. Nimeni, în afară de om, nu încearcă să oprească în vreun fel ritmurile universale, rezultatul neputând fi decât unul dramatic, ba chiar tragic. Plecând de la faptul că suntem trecători pe pământ, nu ar trebui să ne ataşăm excesiv de feluritele forme de ordine, ce oricum vor trece, şi în felul acesta să ajungem să ne prăbuşim o dată cu acestea. În plus, teza mea este că scopul existenţei umane, în opoziţie cu orice altă formă de existenţă, se află sub semnul căutării şi chiar al găsirii „transcendenţei”, fapt ce presupune o mişcare continuă la nivel fizic, dar mai ales la cel mental. Orice agăţare excesivă de forme sau structuri de orice fel, nu se poate solda decât cu un final nefericit, fiindcă mai devreme sau mai târziu timpul ce ne este alocat va expira şi vom fi expulzaţi în nefiinţă fără nici un fel de recurs şi fără a mai putea întreprinde ceva.
Iar găsirea „transcendenţei” reprezintă o experienţă interioară care o dată atinsă ne va conferi puterea de a trece cu bine prin ordine sau dezordine în orice situaţie, având simţământul că indiferent ce se poate întâmpla cu noi, totuşi vom avea întotdeauna ceva util de învăţat. Iar faptul că nu putem trăi mii de ani pentru a putea vedea rezultatele la scara istoriei, nu va mai fi un lucru care să ne producă nefericirea, fiindcă în final toate structurile de ordine nu reprezintă altceva decât etape pe drumul devenirii umanităţii către „transcendenţa finală”, pe care o putem numi „nemurire”.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PARTEA PLINĂ A UNUI PAHAR GOLIT DE CONŢINUT
„- Încearcă să priveşti partea plină a paharului, îmi spuse Ştefan, un prieten de care mă legau multe amintiri şi experienţe din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Totul nu este decât un joc al percepţiei, adăugă după câteva momente de tăcere, un joc al modului în care priveşti lucrurile, aceeaşi realitate putând să îţi apară preponderent cu posibilităţile pe care ţi le oferă sau dimpotrivă, cu ameninţările şi restricţiile ei.
Am rămas tăcut pentru mai multe clipe reflectând asupra ideilor pe care mi le împărtăşise în cele câteva cuvinte, însă după aceea l-am întrebat într-o manieră directă:
- Dar dacă paharul este gol? Dacă nu mai există nici un fel de conţinut în el? Dacă partea plină pur şi simplu nu mai există?
De data aceasta, surprins de această nouă abordare, care trecea dincolo de limitele cugetării privind „partea plină a paharului”, mi-a răspuns la fel de concis:
- Dacă paharul este gol, atunci înseamnă că în privinţa acelui lucru fie trebuie să găseşti o soluţie să îl umpli, fie nu mai este nimic de făcut! De fapt, această învăţătură, ca orice alt gen de cugetare, are limitele ei, iar când acestea sunt depăşite, atunci trebuie să inventezi ceva care să o extindă sau dacă acest lucru nu este posibil, să o înlocuieşti pur şi simplu.”
Cam aşa stau lucrurile cu orice fel de enunţ pe care îl poţi face cu privire la realitatea din jurul tău, fiindcă indiferent de forma sub care te exprimi, ideile nu pot cuprinde nenumăratele relaţii ce există cumva între toate lucrurile. Iar cazul particular poate fi mai general decât îţi poţi da imediat seama, generând confuzii dintre cele mai bizare şi greu de desluşit.
Teoria „părţii pline a paharului” pe care o auzi deseori citată pe parcursul vieţii funcţionează numai dacă paharul nu a fost golit de conţinut. De fapt, când treci printr-o situaţie dificilă, încercarea de a vedea „binele ascuns în spatele răului” s-ar putea să nu fie încununată de succes, ci dimpotrivă să te năucească prin semnale dintre cele mai contradictorii. Uneori ai de-a face cu realităţi amestecate, dar alteori ele pot fi mult mai „pure” decât îţi dai seama, iar răul să fie pur şi simplu rău şi nimic mai mult.
Îmi aduc aminte de evenimente triste din perioada adolescenţei, când mă străduiam să observ partea plină a unui pahar care se golea văzând cu ochii cu referire directă la relaţia pe care o aveam cu sistemul militar începând cu vârsta de 14 ani. Chiar şi când acest pahar s-a golit, am tot căutat să mai discern o urmă de conţinut pentru a putea merge mai departe. Din fericire, evenimentele din decembrie 1989 mi-au oferit ocazia de a arunca la coş acest „pahar”, părăsind un sistem care nu avea altceva să îmi mai ofere decât depresie şi suferinţă.
La fel se poate întâmpla şi într-o relaţie de căsătorie, când treptat paharul relaţiei se goleşte, fără a se mai adăuga nimic în el care să îl umple în sensul pozitiv al cuvântului, iar în cele din urmă, în conformitate cu legile fizicii, se ajunge la epuizarea deplină a conţinutului. În zadar se încearcă refacerea prin jocul perspectivei „părţii pline”, fiindcă aceasta a dispărut demult, iar contemplarea golului nu poate aduce decât o neputinţă generatoare de suferinţă.
Şi viaţa ta este un pahar care se tot goleşte, iar când vidul a luat locul deplin al conţinutului, sfârşitul este imediat. Fie că este vorba de sentimente, gândire sau acţiune, trebuie să ai grijă să umpli paharul ori de câte ori ai ocazia, fiindcă altfel finalul stă la uşă, iar deznodământul devine repede un fapt împlinit. Şi aşa înţelegi mai bine de ce trebuie să veghezi mereu să realimentezi diferitele pahare pe care le ţii în mână pe drumul vieţii, să dai atenţie realităţilor cu care ai de-a face şi să întreţii „focul” cât timp tăciunii mai sunt încă „aprinşi”.
„- Eşti un pesimist notoriu, îmi spuse Ştefan într-o altă ocazie. Ori de câte ori îţi ofer un model de gândire, tu imediat îi testezi limitele şi cauţi să îmi dovedeşti că răspunde doar parţial scopului pentru care a fost enunţat. Chiar aşa de mult îţi plac detaliile ce răstoarnă logica şi aspectele ce inversează răspunsul unei cugetări?
Am reflectat la aceste cuvinte, iar răspunsul meu nu a întârziat prea mult:
- Nu este vorba de pesimism, ci de înţelegerea faptului că modele noastre de gândire au nevoie de o perfecţionare continuă, iar schimbarea perpetuă a lumii necesită o revizuire periodică a „zicalelor” după care ne croim drumul prin viaţă. Cred că în momentul de faţă suntem confruntaţi cu o realitate mult mai complexă decât învăţăturile ce au fost tezaurizate de-a lungul secolelor.
- Vrei să spui că nu există cugetări universal valabile? Sau cumva realitatea s-a schimbat atât de dramatic încât putem arunca la coş multe dintre învăţămintele trecutului? continuă nedumerit prietenul meu.
- De fapt, nu există la modul practic enunţuri general valabile, iar orice lucru exprimat este limitat de context. Înţelepciunea antică a avut un anumit cadru de dezvoltare, cea medievală, alt cadru şi aşa mai departe. De asemenea, există diferenţe între diferitele culturi ale lumii, şi de aceea, trebuie să analizezi contextul pentru a înţelege pe deplin o învăţătură. În momentul de faţă avem specialişti în toate domeniile, dar din nefericire, nu avem „înţelepţi” pe măsură, care să integreze diferitele fragmente de cunoaştere care vin în valuri asupra noastră. Nevoia unor astfel de „gânditori” este stringentă, dar apariţia lor întârzie nepermis de mult.”
Criza de identitate a umanităţii din perioada pe care o traversăm nu va putea fi rezolvată până când nu vom avea oameni care să ofere o adaptare creativă a tezaurului de învăţătură al umanităţii la realităţile prezente. Dacă acest lucru a fost valabil în toate veacurile, în clipa de faţă suntem sortiţi eşecului ca umanitate dacă nu vom şti să ne desprindem de şabloanele de gândire ale trecutului şi să descoperim învăţături valabile pentru realităţi prezente. Numai aşa vom putea umple paharul pentru a putea aplica îndemnul de a privi la partea sa plină. Altfel, vom privi zadarnic spre un gol ce ne va adânci şi mai mult în contemplarea neantului ce trebuie evitat cu orice preţ, dacă dorim să continuăm să mai existăm ca umanitate pe pământ.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PARISUL – PIATRĂ DE TEMELIE LA EDIFICIUL SUCCESULUI!
Iugoslavia - şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă, apoi Italia - la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
 De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor...
Parisul e o boală!”
 „Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce se mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură sau chiar iluştri preşedinţi de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, făcând referire la Franţa: Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!, diplomatul american fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului.
Franţa a fost întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat spre America nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi... Replica francezilor venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?
„Mai bine spălăm vase la Paris, decât să omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”. Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase.
În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau, şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.
Toate drumurile duc la... Paris!
„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză - mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin! Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?
În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei.Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! 
Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat! A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!
Frânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc.
Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” - au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.
Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris
„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul...
„Distinsul domn Neagu Djuvara a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp...
 Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!...
Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!
S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii - se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat! Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!
Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!
Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.
Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi.
Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti.
Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti.
Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viaţă - Sonia şi Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu - fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu - fost Ministru al Afacerilor Străine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu - pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa.
Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american, Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat! În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra. Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.
„Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!”
Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? - şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari - o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai.
Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor - atunci şi acolo - s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!
Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel  
„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie.
Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. 
Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă.
Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
 „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi: Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona, SUA)

ZIUA NAŢIONALĂ A ELVEŢIEI
1 august reprezintă pentru elveţieni ceea ce e 4 iulie pentru americani, 14 iulie pentru francezi sau 1 decembrie pentru români. Elveţienii nu sărbătoresc această zi decât de peste un secol, deşi comemorează o zi de acum 700 de ani. În centrul atenţiei se aduce un obicei ce reaminteşte de noaptea de pe vremuri.
Această sărbătoare naţională a Elveţiei celebrează depunerea jurământului a trei cantoane alpine în 1291, în vederea încheierii unei Alianţe perpetue, actul fondator al Confederaţiei. Reprezenzanţii din Schwyz, Unterwalden şi Uri s-au întâlnit la Rütli, cu vedere spre lacul Lucerne, pentru a depune un jurământ de fraternitate şi sigiliul unui pact de ajutor reciproc în cazul în care libertăţile lor vor fi ameninţate de către agresori din afară.
De aceea nu este surprinzător faptul că partea oficială a festivităţilor de pe 1 august are loc încă în localitatea Rütli, la care este prezent şi preşedintele Confederaţiei Elveţiene. Această ocazie este, de asemenea, o oportunitate şi pentru politicienii de la toate nivelurile, de la consilieri federali până la primarii comunelor, de a ţine discursuri în toată Elveţia.
În 1891 guvernul a decis să declare ziua de 1 august Ziua Naţională a Elveţiei, iar oamenii au sărbătorit prin aprinderea focurilor de tabără, care au avut şi o semnificaţie suplimentară. Timp de secole au fost instalate balize pe vârful muntelui. Acestea erau aprinse în cazul în care se apropia un pericol. Una dintre legende spune că hoardele invadatorilor barbari au fost speriate de reflexia focului între apele lacurilor Geneva şi Biel, astfel cotropitorii crezând că au ajuns la marginea pământului şi că drumul de mai departe duce direct spre cer.
Fie pentru a comemora acest eveniment sau doar pentru a se distra, fiecare comună îşi aprinde pe 1 august propriile focuri de artificii. Copiii defilează pe străzi cu felinare de hârtie, de multe ori decorate cu crucea elveţiană sau simbolurile cantoanelor, iar ferestrele caselor sunt decorate cu luminiţe.
Şi ca orice eveniment, pentru a fi complet, cel mai bun mod de a se bucura de sărbătoarea naţională pentru elveţieni este să iasă la un grătar cu prietenii.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)

GASTRONOMIA BELGIANĂ
Gastronomia belgiană este caracterizată de bere, cât de ciudat n-ar părea, băutura naţională şi cea mai apreciată de către turişti, pentru că se pune în mâncare şi lângă mâncare. Majoritatea celor peste 400 de feluri de bere sunt produse din hamei sau orz. Belgia are sute de fabrici de bere, locuitorii ei fiind pe primul loc în lume la consumul acestei băuturi, revenindu-le anual peste 150 de litri de persoană.
Bucătăria belgiană se distinge prin consistenţa sa. Dejunul e compus din produse de patiserie servite de obicei cu cafea.
Cofetăria este caracterizată de binecunoscutele praline de ciocolată belgiană, inventate la începutul secolului XX. Mostre din cea mai fină ciocolată vom găsi, unde altundeva decât la Muzeul de ciocolată din Bruxelles.
Situat în centrul istoric al capitalei Belgiei, Muzeul de ciocolată şi cacao oferă gurmanzilor şi curioşilor o vizită plină de savoare şi arome. La doi paşi de Grand Place, muzeul este găzduit într-o clădire din secolul al XVII-lea, casa De Valk construită în 1697 şi complet restaurată în 1943. Ideea acestuia este de reeditare a timpului pentru a prezenta publicului originea şi istoria ciocolatei – cultivarea boabelor de cacao la azteci, aducerea lor în Europa, tehnici de producţie şi demonstraţia unui ciocolatier. Muzeul se întinde pe trei etaje. Colecţii de cupe de ciocolată, sculpturi din ciocolată şi degustări, toate fac parte din aventură.
Bucătăria locală este foarte populară şi iese în evidenţă prin mâncărurile specifice, cum ar fi anghila cu legume şi verdeaţă sau salata Liege. Cele mai multe meniuri din restaurante sunt inspirate din bucatele tradiţionale cu creveţi, sparanghel, anghile, şuncă, diverse feluri de plăcintă ca aperitiv, în timp ce peştele şi carnea sunt servite la felul principal.
Waterzooi, o supă de peşte sau de pui cu legume, este foarte apreciată atât de către belgieni cât şi de turişti. Specialităţile preparate cu bere, cum ar fi Carbonades, tocana cu carne de vită şi bere, sunt renumite. Carnea de iepure, preparată în mod tradiţional cu bere este considerată o delicatesă  în Belgia. Roşii umplute cu creveţi, sparanghel în stil flamand, rinichi de manzat, raci, cartofi fierţi şi slănină prăjită, andive gratinate, chifteluţe de iepure cu sos sau carnea de gâscă cu sos de usturoi sunt doar câteva din cele peste 300 de reţete tradiţionale. Există, de asemenea, o gamă variată de brânzeturi. Gastronomia belgiană nu se rezumă la friptură, fiecare regiune are o selecţie destul de variată de feluri de mâncare de sezon. De exemplu, în sud se mănâncă peştele de râu (anghilă, păstrăv, ştiucă), tocana de ciuperci sălbatice. În partea de nord a ţării – fructele de mare (creveţi, scoici). În toată ţara se consumă foarte multe legume.
Pentru o masă de prânz sau o cină romantică se pot alege meniuri simple, dar gustoase. La restaurant vă poate întâmpina un decor din lemn sau un zid de cărămidă cu un şemineu, unde cu siguranţă veţi găsi cartofii prăjiţi şi midiile sau poate veţi fi curioşi să gustaţi din gofrele tradiţionale, toate la un standard ridicat şi o prezentare impecabilă, căci se spune că Belgia serveşte mâncare de calitate franţuzească şi în cantitate germană.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)
ATELIER
SCRISORI CĂTRE ISOLDA 
L 
numai largul uitării
îmi săgetează
privirea
fără leac otrăvit
de mileniul
îmbuibat
cu minciună
Şi dragoste cumpărată
orfan
de stele
nu
mai aştept
în castelul
norilor
îmbrac
o şarmantă
cămaşă de şarpe
iubito
eu am
întâlnire cu noaptea
 
LI
 
o ploaie galantă
striveşte oraşul
buimac
un zâmbet electoral
vechile vise
ucide
azi este clona
lui mâine
hăituit
de uitare
hrănit
cu iluzii
de tine iar
îmi este
sete
 
LII
 
politica
frumoasă vampă
îmi face azi
cu ochiul
pe orizonturi roşii
stă scris
cu
litere de-o şchioapă
minciuna e
o
forţă
deja dovedită
vântul
muşcă sălbatic
din cartierul sărac
mi-e noapte
de zâmbetul
lacrimei
blond
 
LIII
 
te mai aştept
pe-un ţărm
stingher
al unei mări
de nenţeles
absurdistan…
noaptea
pătrunde-n artere
grăbită
al tău
dor fără veac
mă fulgeră
alb
pe la tâmple
 
LIV
 
o
rafală
de vânt
un
referendum
al norilor
au
spulberat
amintirile blonde
sunt singur
ca o duminică
în
ploaia
de farse
politice
 
LV
 
freamătă
verde marea
secetă de sentimente
valuri
se năruie
peste bătrâna papúrie
nu
mai luptă
nimeni cu tandreţe
încă
mai eşti
tainica lacrimă blondă
poate
mai sunt
o erată însingurată
printre coloane
scrise de
ne-
văzători
 
LVI
 
vin
zorile obosite
ceaţa îmbracă oraşul
european
şuieră vântul
alb prin calendare
norii
îşi întorc
pe dos buzunarele
dănţuie
pânzele negre
în răsăritul
orb
 
LVII
 
ard candele
în noaptea mută
tristeţi aleargă
prin artere
 
de
tine norii mint
că nu-şi aduc
aminte
iar
stelele pe cer
se înspăimântă
de-atât amar
de-atât alean
de-atâtea vise
cheltuite-n van
 
durerea mea
se stinge-ncet
ca lumânarea
pe morminte
 
LVIII
 
de
părul tău
ca razele de
soare
de
ochii tăi
ca de seninul
cer
în toamna mohorâtă
de
trandafirul buzelor
în veci aprins
de
glasul blând
ca sunetul de harpă
de
mâna răcoroasă
ce vindecă otrăvuri
şi-alungă suferinţi
nespus
de mult
cumplit
mi-e dor…
 
LIX
 
sângele meu
nu te-a uitat
inima bate
doar
în vocalele
numelui tău
i-sol-da
i-sol-da
i-sol-da
privesc spre cer
când plouă
ştiu
că numai tu
plângi pentru
mine
 
LX
 
trece
în van
încă un an
fără tine
eşti
tot mai departe
în noaptea
mioapă
eu doar exist
în ţara
nimănui
cineva mătură norii
din rigole
celeste
plouă cu lacrimi
peste munţii
dorului
undeva în harghita
dragostea mea
 
LXI
 
încercănate
nopţile aduc
doar insomnii fierbinţi
stelele
tot mai stingher
apun în
artere
afară zorile zâmbesc
din vitrinele
cerului
se mai aud
paşii tăi
fredonând
pe aleile
inimii
 
ISOLDEI (CU MÂINILE ALBE) 
aşteaptă-mă
când ploaia răvăşeşte
bezna rea
 
 
am să mă-ntorc
cu pumnii plini
de stele
am să mă-mbăt
cu părul tău
bălai
am să te iau
la mine
în artere
 
 
aşteaptă-mă
când ploaia răvăşeşte
bezna grea
 
Marcel Lucaciu - Zalău

POETUL...
Poezia este un spaţiu în care orice adevăr poate fi utopie şi orice utopie poate deveni adevăr şi realitate. Poezia poate fi un paralelism utopic, un paradis al neîmplinirilor împlinite utopic, într-un timp din afara timpului. Totuşi, în aceasta lume iluzorie, sentimentul este autentic şi înălţat la cote extreme. Poezia este un sentiment nemuritor prin hiberbolizare.
Unii ar spune că totul este o minciună creată frumos pentru a impresiona. Poate, dar această minciună ne face să privim lumea cu alţi ochi, ne face să acordăm atenţie mai multă frumuseţii şi sentimentelor trecute, adeseori, cu vederea. Şi dacă din exagerarea unui poet, cititorul păstrează măcar o doză infimă de frumuseţe, utopia îşi are rostul, utopia poate deveni adevăr şi realitate, iar banala afirmaţie a unui suferind din dragoste poate deveni o legendă. Iar legendele nu mor niciodată.
Nu încercaţi să înţelegeţi mintea unui poet, vă veţi pierde în nori, curcubeie sau abisuri. Nu judecaţi poetul, pentru că în afirmaţiile sale se regăsesc toate oglindirile acestei lumi. Nu-l judecaţi pentru alegerile sale pentru că ele sunt traume necesare pentru a fi liric şi desăvârşit. Poetul foloseşte empatia ca pansament pentru răni dar foloseşte cuvântul şi ca instrument al torturii pentru cei care au uitat să fie oameni. Poetul este un exemplu al eşecului reinventat în artă, dar şi un exemplu al zborului frânt din prea multă iubire cu aripi de plumb sau de ceară.
Ce a zis poetul azi şi ce zice mâine nu este întotdeauna aceeaşi faţă a adevărului. Adevărul este o însumare de contradicţii care descind din realitatea acestei lumi. Adevărul unui poet este refuzul de a privi mereu lumea cu aceiaşi ochi, din acelaşi unghi îngust al minţii. Poetul este un magician al cuvântului şi un creator de libertăţi personale pentru fiecare individ, mai puţin pentru sine însuşi. Poetul nu trebuie să dea explicaţii, nu trebuie să demonstreze nimic, el este pur şi simplu însumarea tuturor explicaţiilor aşezate pe rânduri, cursiv sau intermitent.
Poetul este copil şi adult în aceeaşi inimă. Caută dragoste, compasiune, iertare dar poate fi şi răzbunător ca un prunc căruia i-a fost furată jucăria. Jucăria lui este propria lui viaţă, pe care o remodelează constant cu dibăcia şi imaginaţia unui creator. Jucăria lui este lumea pe care o face mai frumoasă. Jucăria lui este o muză cu aripi de înger sau o păpuşă pe care o contorsionează şi îi rupe mâinile.
Nu-i cereţi poetului să scrie la comandă, să aibă revelaţii spontane sau să vă explice ce a simţit el cândva. Experienţele sunt irepetabile, explicaţiile sunt irelevante şi anoste. Este de ajuns să-l citiţi pe poet şi să rămâneţi în suflet cu sentimentul acela al îndrăgostitului veşnic, al nemuritorului prin cuvânt.
Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)

ZIUA INDEPENDENŢEI
Ca multe alte femei, Mădălina credea ca "Schimbarea" începe din exterior. Aşa se face că în dimineaţa acelei zile, după o noapte de introspecţie şi de mică revoltă, hotărâse că miezul zilei trebuie să o găsească "altfel".
Pornise de acasă în zori şi primul drum îl făcuse la micul salon de coafură din cartier. Coafeza o invită să ia loc şi se interesă, profesional, "ce doreşte clienta". Clienta nu ştia exact. Ştia doar ca prezenţa ei in acest salon, pe acel scaun, însemna primul gest de sfioasă revoltă, de sfidare a unor dogme impuse de o mamă bigotă, care vedea un păcat capital în a scurta podoaba capilară. Mai ştia că odată făcut acest pas, nu mai exista cale de întoarcere în lumea guvernată de rugăciuni şi mătănii, de constrângeri şi privaţiuni, de sentimente reprimate şi vise – până de curând – spulberate. Avu un moment de ezitare, o ultimă tresărire spasmodică de conştiinţă, din care o smulse coafeza care învârtea în mână, uşor iritată, o foarfecă şi o perie, dornică să ştie "ce doreşte clienta". Jumătate de oră mai târziu, Mădălina părăsi salonul cu un zâmbet înflorit pe chipul încadrat de un păr mai scurt.
Următoarea destinaţie (stabilită în vreme ce privea în oglindă buclele-i căzând sub acţiunea nemiloasă a foarfecii meştesugit mânuite) fusese magazinul central, în vitrina căruia văzuse cândva o rochie albastră. Se întamplase demult, în vreme ce se întorcea împreună cu mama ei de la serata săptămânală de lectură biblică şi rochia o privise pe furiş, de teama mamei care ar fi putut găsi inadmisibil ca fiica ei să gândească măcar să poarte o rochie care îi dezgolea mai mult decât linia gâtului.
Avu, deci, o oarecare teamă că rochia albastră ar fi putut dispărea din vitrină, dar nu!, era acolo, la fel de frumoasă, la fel de albastră, la fel de incitantă în ochii unei fete care toata viaţa îmbrăcase doar ceea ce mama considera a fi potrivit "vârstei şi statutului de copil al Domnului". Acum, rochia albastră mângâia trupul ei zvelt, însă paşii o purtau către nicaieri. Luase o hotărâre fermă, aceea de a nu se întoarce acasă, la viaţa-i anostă de până atunci. Ştia că această fugă va stârni reacţii dintre cele mai vehemente, că mama o va căuta prin orice mijloace, de aceea gândi că un scurt mesaj ar scuti-o de eventuale neplăceri în viitorul apropiat.
Cu paşi nehotărâţi se îndreptă apoi către gară… gândind că poate Melina, nepoata de verişor din partea tatălui, ar putea să o găzduiască o vreme. Actriţă a teatrului din micuţul oraş dunărean, ea avea vederi liberale, era o fire boemă şi lipsită de constrângeri, generoasă din fire fiind, ar fi putut să o ajute. Gândind astfel, i se păru ca viaţa ei căpăta deja o noua turnură şi zâmbi acestui gând. Zâmbetul îi fu prins din zbor de un tânăr, care ţinu să o complimenteze pentru frumuseţea chipului, a zâmbetului, a rochiei ei albastre şi, încurajat de al doilea ei zâmbet, îndrăzni chiar să o invite la barul de peste drum de gara! Fiind ziua premierelor, a tentaţiilor interzise, Mădălina acceptă.
Tânărul o trată cu un cocktail şi cu multă atenţie. În mai puţin de trei ore, Mădălina luase o nouă decizie, una neaşteptată, mai neaşteptată decât toate celelalte luate în această zi pe care ea o denumise simbolic “Ziua Independenţei”. Noua decizie îl includea pe tânărul de lânga ea, care reuşise să o convinga că dragostea la prima vedere există şi care o invita, entuziast, sa facă parte din viaţa lui.
Din barul acela, Mădălina a plecat surâzând către noua ei viaţă, către casa primei ei iubiri, unde urmau să petreacă puţine zile, înainte de a părăsi împreună România. Formalităţile pentru obţinerea în regim de urgenţă a unui paşaport au durat 48 de ore, timp pe care ea l-a petrecut departe de orice stress, bucurându-se de fiecare minut petrecut în compania celui care o făcuse femeie. Viaţa îi părea un vis frumos şi călătorind către acea ţară meridională în care el îi promisese fericirea deplină.
Mădălina nu banuia măcar cât de fragilă era urzeala visului ei … Acolo îi intâmpină un bărbat înalt, matur, recomandat drept proprietarul casei în care cei doi îndrăgostiţi urmau să locuiască. Casa era frumoasă la exterior, dar înăuntrul ei începu calvarul Mădălinei, care se trezi brusc abandonată de prima ei “iubire” şi vizitată des de feluriţi bărbaţi, cărora, împotriva voinţei ei, trebui să le ofere plăceri carnale remunerate. Spiritul ei înfrânt mai avu o mica tresărire şi, mânată de disperata dorinţă de a se întoarce la vechea şi anosta viaţă de care fugise, Mădălina îndrăzni şi ruga un client să transmită carabinierilor strigătul ei disperat. Îsi alesese însă prost clientul, dat fiind că, după plecarea lui, în cămăruţa sordidă a plăcerilor ieftine, năvăliră furioşi şi înfricoşători, doi dintre cei care păzeau stabilimentul.
În altercaţia care urmă, după lunile de calvar la care fusese supusă unor inimaginabile suferinţe şi umilinţe, Mădălina găsi ca ultimă soluţie salvatoare fereastra de la care privise uneori cerul, pe fundalul căruia se visase pasărea măiastră, zburând. Trupul ei firav, împuţinat de zile şi nopţi de corvoadă, se izbi nemilos de asfalt şi fusese găsit de către carabinieri, câteva zile mai tarziu, la marginea unei liziere, în apropierea unei autostrăzi.
Câteva săptămâni  mai târziu, o mamă îndurerată, petrecea pe ultimul drum o fată îmbracată într-o rochie albastră… Rochie pe care, condusă de privirea furişă a fiicei către vitrină, mama o cumpărase în taină, ca dar pentru aniversarea zilei de naştere a acesteia. Gândurile nespuse, sentimentele neîmpărtăşite, dorinţele reprimate, toate se regăseau în acea rochie albastră, la care fata visase în tăcere, mama o achiziţionase în taină şi trupul firav o purta în nefiinţă.
                                                                              Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)
 

ERSTER TEIL
KAPITEL I
VERBLÜFFEND DIE WAHRHEIT STARB
( Fortsetzung)
Eine helle Decke, glänzende Scheiben, blasse Sonnenscheine glitten durch den Vorhang. Vom Flur aus drangen dumpfe Geräusche, Keuchen, Schritte; in einer Ecke bläuliche, hängende Kitteln. Und es roch nach Spiritus und gebrannte Tücher.
Es ist merkwürdig was für eine wichtige Rolle die Farben und das Geruch in unseren seelischen Zustand spielen. Die Farben machen ein Erlebnis angenehm oder unangenehm zu sein. Die Farben oder ein nämliches Geruch bestimmen in unserer Erinnerung die Gefühle auch viel später. Eine Frau muss nur in weiß oder in rot erscheinen; nur so wirkt sie schön und jung. Einem Soldaten passt sich nur grün zu, einem Dieben nur grau. Wie tief die Farben unsere Stimmung bilden, können wir nur ahnen und nicht mehr vergessen. Aus der Vergangenheit kommen immer zu Tage Erlebnisse und Taten nur von Farbtönen gebunden. 
Gegen Mittag schmerzten mich das Bein und die Rippen nicht mehr. Ich lag im Bett, der Kissen auf den Kopf gestellt und dachte nach...
Gestern brach alles aus. Ein Minibus von der Armee mit Lautsprecher drauf parkte neben dem Gebäude der Universitätsbibliothek . Auf einmal, während der peinlichen Rede Ceauşescus, begann zu prasseln und zu heulen. Die schrecklichen Geräusche der Maschinengewehre, das Kreischen der Panzer auf das Pflaster erschraken die gesammelte Menschenmenge auf dem großen Platz. Die Angst wuchs rasch in die Seelen, die Frauen fingen an zu schreien. In der Mitte der wiegenden Menge platzten Petarden. Die Furcht bohrte in die Ohren, stach in die Herzen; das Geheul aus den Lautsprechern peitschte in das Gehör… Es waren die gellenden Trommeln Ierihons, es näherte das jüngste Gericht! Alle gingen auseinander, alle wollten schnellst wie möglich vor der Gefahr losgehen… vor dem Todesgefahr. Die Losungen wurden niedergeworfen, die Porträts des Oberchefs auch und alle drängten sich beängstigt auf die Seitenstraßen. In fünf Minuten wurde der Großplatz leer… und der Minibus verschwand. Er war kakifarbig und, allem Anschein nach, gehörte der Armee.
Am Nachmittag verließ ich das Krankenhaus. Mein Bett nahm rasch ein Verwundete. Sein Gesicht war voll Blut; zwei Krankenschwester haben ihn beinahe geschleppt. Er stöhnte und ächzte. Es war schwierig so ein Anblick auszuhalten. Ich machte mich heimlich auf dem Weg.
Auf der Straße jemand schrie:
„Im Zentrum liegen Toten auf dem Gehsteig! Unbekannte im Schwarz gekleidet schießen genau in die Stirn; besonders junge Leute werden getötet. Es ist unglaublich! Schrecklich!Hilfe! Hilfe!“ Dann heulte er und verstand man nichts.
Überall sah man Militärs. Kämpfende Militärs waren es, unerfahrene aber kampfgierige uniformierte Burschen. Sie schießen und liefen in allen Richtungen. Der Krieg stieg in die Straßen ab, aber der Gegner war unbekannt. Ein Kampf gegen Gespenstern. Offiziere und Soldaten schießen eifrig nach allen Schatten. Nichts durfte sich bewegen, aber die dem Tod bestimmten fielen um und von ihren Mördern keine Spur. Absurd, empörend!
Später verkehrten mehrere irrsinnigen Varianten, wer die Mörder wären. Es schien jede Variante glaubwürdiger als eine andere zu sein, doch, nur selbst die Idee, dass in der Großstadt mehrere unsichtbare Bewaffneten unschuldige Bewohner töteten war irre und irreal. Jede auf dem Bildschirm rollende Lüge schien ehrlicher als die vorige… Ein schallendes Gelächter, wenn nicht ein Gebrüll vor Hoffnungslosigkeit.
Es wurde rasch dunkel; es war doch Winter… aber ein fremdartiger. Und Ruhe war auch auf den Seitenstraßen, aber eine fremdartige.Meine Schritte tappten unsicher und müde. Durch die Fenster der Erdgeschosse sah man verwirrte Gesichter vor dem Fernsehen. Auf dem Bildschirm dröhnten Unbekannten, streuten ihre Drohungen gegen dem Staat, gegen dem R.K.P. und der Sicherheit, die verblüffend am selben Tag starben… töteten sich selbst. Nach einem fremden Plan töteten sich selbst.
Ich hielt vor einer Küche im Erdgeschoss eines Wohnblocks. Die Fenster waren trotz der ziemlich niedrigen Temperatur offen. Eine Alte, weißhaarige, kochte Kartoffeln. Sie stand vor dem Gasherd, der Dampf vernebelte ihr Gesicht. Sie war schwerhörig, denn das Fernsehen oben auf dem Kühlschrank lief zu laut.
“Es brach die Revolution aus! Jung und alt machten das mit ihrem Mut möglich! Besonders die Jungen sind an der Spitze!Der befürchtete Parteichef wurde von den aufständischen Bukarester verjagt. Ohne die Hilfe des Hubschraubers wäre er auf dem Dach seinem Politgebäude zerfetzt worden!
Bewohner des Bukarests, Mitbürger, jetzt erleben wir die ersten Augenblicke eines neuen Lebens, Augenblicke der Freiheit, des Friedens. Die neue Leitung, die der Front der Nationalen Rettung wird eine neue Politik verfassen, sie wird der Gedankenfreiheit breite Bahn lassen, sie wird die Meinungsunterschiede nicht mehr verbieten... Doch wir sind angegriffen! Wir wissen nicht wer draußen, rings um das Fernsehen, schießt. Kommen alle mutigen Menschen aus der Hauptstadt und kämpfen für die Revolution... Kämpfen mit den nackten Brüsten... Kämpfen gegen den Securisten-Terroristen!“
Diese Lüge machte Geschichte! 
Die Gelegenheitspolitiker suchten neue Ideen, neue Feinde;sie schrien, stotterten, rangen nach Worten... Die alte Frau stellte einen Deckel auf den Topf, nickte und gab unhörbare Laute vor sich hin. Die Stimme im Fernsehen ratterte weiter:
“Der Verhasste sog das Blut der Kinder, damit er sich jünger und kräftiger aufhielt! Seine treuen Geheimkrieger vergiften jetzt das Trinkwasser in die Leitungen der Stadt, sie stehlen die Blutreserven aus den Krankenhäusern... die Verwundeten, die tapferen Verwundeten, die auf die Straßen für die neue Freiheit kämpfen, könnten sterben... Die unbekannten Krieger verkehren überall in die Stadt durch unterirdischen Gänge und kommen zum Vorschein, wo sie wollen und greifen an...“
Jemand ist ins Studio gekommen mit einem Zettel... Es steht, dass ein Sturmtrupp unterwegs zum Fernsehstudio ist, den schwachen aber mutigen Trieb der neuentstandenen Macht zu metzeln... Die Jungen aus den Wohnvierteln der Hauptstadt müssen hierherkommen, Widerstand zu leisten und das Staatsfernsehen abzuwehren! So lies der Unbekannte. Er stotterte, taumelte...dann ging er aus.
Einer aus dem Hintergrund schrie: „Die Armee ist mit uns! Die Armee ist mit uns!“ Eine andere Stimme war noch zu hören: „Die Armee ist auf uns!!!“
Eine neue, betäubende Terror brach aus, aus Nichts brach es aus. Sie raubte das Gesicht der anderen und platzte und peitschte Millionen vor Ohren. Ein Volk, das in jenen Augenblicken das Fernsehen für das zweite Mal erfand, wurde mitten in einem Krieg wach. Die neu ausgeströmte Macht, so hieß es, will Gerechtigkeit für alle mitbringen, der Willkür ein Ende setzen, sogar Toleranz für alle wollte der neugeborene Streich anbieten.
Die Auswirkung war aber eine andere, unerwartete. So ist es immer in der Politik. Auf ihrer sumpfigen Ebene arbeitet man stets mit dem Unbekannten, mit dem Scheinbaren, sogar mit dem Ausweglosen... aber die sogenannten Politiker erleben süße Tage und Nächte in ihren Sesseln. Die Macht ist für manche süßer als Honig... für manche Dummen... Dummen, die in der Sonne lachen ohne eine Freude zu fühlen.
Woher wissen die Ausgeströmten, dass ihre Politik besser als die vorherige sein wird. Für sie selbst, ja, jawohl, aber nicht für ein ganzes Volk. Sie wissen nichts besser als die anderen, denn alle haben denselben Sozialismus miterlebt, aber sie zerbrechen damit nicht den Kopf. Nur das Versprechen reicht es einem... Der Mensch, sei er Mann oder Frau, braucht immer an den Traum des Versprechens zu glauben. Eine dauernde Lüge ersetzt man durch eine Lüge anderer Art, eine die neu klingt...
Ich ging müde. Auf dem Gehsteig lag ein Tote. Mann stirbt nur einmal, dachte ich, und ein Seufzen brach aus mir aus.
Es schien nun als er schliefe... Die Toten schliefen brüsk ein, lief in mich her... Dieser Tote war jung und stramm... Wer verübte diese Gräueltat?! Und warum?! Waren die alten und die neuen Politiker damit einverstanden? Wer tötete für sie?...
Indem man die Lügen überfluten das Land, indem man lautere Albernheiten geredet wird... 
Unbekannte im Schwarz angezogen, mordeten unschuldige Passanten und solcherart unterstützten die Ausgeströmten, sagte ich mir. Warum müssen die Politiker andere Menschen töten? fragte ich mich wieder. Im Grunde genommen ist Politik nur ein Dienst,eine achtstündige Dienstleistung pro Tag, wie jede. Warum muss man dafür oder deswegen junge Leute erschossen werden? Lohnt es sich und wofür?!
Duldet der liebe Gott im Himmel solche Gräueltaten?
Auszug aus dem Roman Die Aufzeichnungen eines Terrorisierten
George Tătăruş (Bucureşti)
PRIMA PARTE
CAPITOLUL I
ULUIT ADEVĂRUL MUREA
(continuare)
Un tavan luminos, geamuri sclipitoare, raze palide de soare alunecau prin perdea. Dinspre coridor pătrundeau suntete înăbuşite, gâfâieli, paşi; într-un colţ, halate albăstrii atârnând. Şi mirosea a spirt şi a cârpe arse.
E ciudat ce rol important joacă culorile şi mirosul în starea noastră sufletească. Culorile fac ca o întâmplare să ni se pară plăcută sau neplăcută. Culorile sau un anumit miros determină în amintirea noastră sentimentele şi mult mai târziu. O femeie trebuie să apară numai în alb sau în roşu. Numai aşa apare ea tânără şi frumoasă. Unui soldat i se potriveşte numai verdele, unui hoţ numai cenuşiul. Cât de profund compun culorile starea noastră sufletească, putem doar să bănuim şi să nu uităm niciodată. Din trecut vin înapoi la lumina zilei întâmplări şi fapte legate numai de tonurile culorilor.
Către prânz nu mă mai dureau nici piciorul, nici coastele. Zăceam în pat cu perna peste cap şi mă gândeam...
Ieri a izbucnit totul. Un microbuz al armatei cu difuzoare montate deasupra, parcase lângă clădirea Bibliotecii Universitare. Deodată, în timpul penibilei cuvântări a lui Ceauşescu, începu să pârâie şi să urle. Zgomotele îngrozitoare ale mitralierelor, scrâşnetul tancurilor pe pavaj, au îngrozit mulţimea de oameni adunată în marea piaţă. Frica crescu repede în suflete, femeile începură să ţipe. În mijlocul masei unduitoare explodară petarde. Groaza pătrundea în urechi, se înfigea în inimi, urletul din difuzoare le biciuia auzul. Erau ţiuitoarele trompete ale Ierihonului... se apropia judecata de apoi! Toţi fugeau în toate părţile, toţi vioau să scape cât mai repede din faţa pericolului, din faţa pericolului de moarte. Lozincile au fost aruncate la pământ, portetele şefului suprem, la fel; toţi se îmbulzeau speriaţi spre străzile latearle. În cinci minute marea piaţă rămase goală. .. şi microbuzul dispăruse. Era kaki şi, după toate aparenţele, aparţinea armatei.
După amiază am ieşit din spital. Patul meu a fost ocupat repede de un rănit. Avea faţa plină se sânge. Două asistente aproape că l-au târât. El ofta şi gemea. Era dificil să suporţi o asemenea privelişte. Am plecat pe furiş de acolo.
Pe stradă cineva striga: - În centru zac morţi pe trotuar! Necunoscuţi îmbrăcaţi în negru trag exact în frunte. Mai ales tinerii sunt ucişi. E incredibil! Îngrozitor! Săriţi! Ajutor! Apoi urlă şi nu s-a mai înţeles nimic.
Pretutindeni se vedeau militari. Militari luptători, flăcăi în uniformă, fără experienţă, dar dornici de luptă. Trăgeau şi alergau în toate direcţiile. Războiul cobora în stradă, dar duşmanul rămânea necunoscut. O luptă contra stafiilor. Ofiţeri şi soldaţi trăgeau cu zel în orice umbră. Nimic nu avea voie să se mişte, însă cei sortiţi morţii, cădeau, iar despre asasinii lor nici o urmă. Absurd! Revoltător!
Mai târziu au circulat mai multe variante paranoice despre cine ar putea fi asasinii. Fiecare variantă părea mai credibilă ca alta, totuşi, numai ideea că în marele oraş mai mulţi inşi invizibili şi înarmaţi ucid locuitori nevinovaţi era aiurea şi ireală. Orice minciună rostogolită pe ecran părea mai sinceră decât cea de dinaintea ei. Un hohot de râs răsunător, dacă nu chiar un urlet de disperare.
Se întunecă repede; era totuşi iarnă... dar una stranie. Pe străzile laterale era linişte, dat tot una stranie. Paşii mei bâjbâiau nesiguri şi obosiţi. Prin ferestrele de la parter se vedeau feţe tulburate în faţa televizoarelor. Necunoscuţi urlau pe ecran, împrăştiau ameninţări contra statului, contra P.C.R. şi Securităţii, care... uluitor... în aceeaşi zi au murit, s-au sinucis. După un plan străin s-au sinucis.
M-am oprit în faţa unei bucătării de la parterul unui bloc. În ciuda temperaturii destul de joase, ferestrele erau deschise. O bătrână cu părul alb fierbea cartofi. Stătea în faţa aragazului, aburii îi înceţoşeau faţa. Era surdă, fiindcă televizorul care era sus pe frigider se auzea prea tare.
- A izbucnit revoluţia! Tinerii şi bătrânii au făcut posibil aşa ceva, datorită curajului lor! Dar mai ales tinerii sunt în frunte! Temutul şef de partid a fost alungat de răsculaţii Bucureştiului. Fără ajutorul elicopterului, el ar fi fost sfâşiat pe acoperişul clădirii sediului său politic!
Cetăţeni ai Bucureştiului, concetăţeni, trăim acum primele clipe ale unei vieţi noi clipe ale libertăţii, ale păcii. Noua conducere, cea a Frontului Salvării Naţionale va elabora o nouă politică, va crea un drum larg libertăţii de gândire, nu va mai interzice diferenţele de păreri... Însă, suntem atacaţi! Nu ştim cine trage afară, în jurul televiziunii. Toţi oamenii curajoşi din capitală să vină, să lupte pentru revoluţie. .. Să lupte cu piepturile goale... Să lupte contra securiştilor- teroriştilor. 
Această minciună perfidă a făcut istorie!
Politicienii de ocazie căutau idei noi, adversari noi; strigau, se bâlbâiau, îşi căutau cuvintele. Bătrâna puse un capac pe oală, dădu din cap şi scoase nişte sunete, ce nu se auzeau. Vocea din televizor pârâia mai departe:
- Odiosul sugea sângele copiilor, ca să se menţină tânăr şi puternic. Luptătorii lui fideli şi secreţi otrăvesc acum apa potabilă din conductele oraşului, fură rezervele de sânge din spitale... Răniţii, bravii răniţi care luptă pe străzi pentru noua libertate, ar putea să moară. Luptători necunoscuţi circulă peste tot prin oraş prin canale subterane şi ies la suprafaţă acolo unde vor şi atacă!
Cineva a intrat în studio cu un bileţel... Scrie că o trupă de asalt este în drum spre studio, ca să nimicească firavul dar curajoul vlăstar al puterii nou apărute... Tinerii din toate cartierele capitalei trebuie să vină încoace, să opună rezistenţă şi să apere televiziunea de stat. Asta a citit necunoscutul. S-a bâlbâit, a şovăit, apoi a ieşit.
Unul din fundal strigă:
- Armata e cu noi! Armata e cu noi! S-a mai putut auzi o altă voce: - Armata e pe noi!!!
O nouă teroare, năucitoare, a izbucnit din nimic. Ea luă faţa celorlalte,plezni şi biciui milioane peste urechi. Un popor care descoperea atunci televiziunea pentru a doua oară, se trezi în mijlocul unui război. Puterea nou-emanată, aşa se spunea, vrea să aducă cu sine dreptatea, să pună capăt arbitrariului, chiar şi toleranţă pentru toţi voia să ofere noua putere. Efectul a fost însă altul, unul neaşteptat. Aşa este mereu în politică. La suprafaţa ei mlăştinoasă se lucrează permanent cu necunoscutul, cu aparenţa, chiar cu lipsa de soluţii... da aşa-numiţii politicieni trăiesc zile şi nopţi dulci în fotoliile lor. Pentru unii puterea este mai dulce ca mierea... pentru nişte proşti, proşti care râd la soare fără a simţi nici o bucurie.
De unde ştiu nou-emanaţii că politica lor va fi mai bună ca cea dinainte. Pentru ei înşişi, da, desigur, dar nu pentru un întreg popor. Ei nu ştiu mai bine ca ceilalţi, fiindcă toţi au trăit acelaşi socialism, dar nu îşi bat capul cu asta. Numai promisiunea li se pare suficientă...
Omul, fie el bărbat sau femeie, are mereu nevoie să creadă în visul promisiunii. O minciună de durată se înlocuieşte cu o minciună de altfel, una care sună a ceva nou... 
Mergeam obosit. Pe trotuar zăcea un mort. Se moare doar odată, m-am gândit eu, şi am izbucnit într-un oftat.
Părea că doarme... Morţii adorm brusc, mă străbătu un gând. Acest mort era tânăr şi vânjos. Cine a săvârşit această grozăvie?! Şi de ce?! Erau de acord cu aşa ceva politicienii vechi şi noi? Cine ucidea pentru ei?... În timp ce minciunile inundă ţara, în timp ce pretutindeni se vorbesc numai inepţii...
Necunoscuţi îmbrăcaţi în negru, omorau trecători nevinovaţi, şi în felul ăsta îi sprijină pe noii-emanaţi!, mi-am spus eu. De ce trebuie politicienii să omoare alţi oameni? m-am întrebat din nou.Înfond ,politica este doar un serviciu, o prestaţie de opt ore pe zi, ca oricare alta. De ce pentru asta sau din cauza asta trebuie să fie împuşcaţi oameni tineri. Merită şi pentru ce?
Rabdă Dumnezeu din cer astfel de cruzimi?!
Fragment din romanul Însemnările unui terorizat
George Tătăruş (Bucureşti)

LA POJEJENA
E o săptămână deja de când, de dimineaţă, ne-am întâlnit, în faţa Facultăţii de Mecanică, pentru o excursie... la Pojejena. Sindicatul Politehnicii organizează anual această ieşire. Pentru mine era prima dată, ca invitat, extern organizaţiei. Dacă la început m-am gândit că-mi vor fi oameni străini, necunoscuţi... dar e o singură zi... nu trebuie să-mi fac griji mari... în definitiv, câteva ore, chiar din primele clipe mi-am dat seama că mă înşelasem. Erau multe figuri cunoscute, familiare... oameni cu care mă întâlnesc zilnic pe stradă, la simpozioane, examene, lansări de carte...
Timişoara e un oraş mare, dar, prin prisma preocupărilor, se formează, fără să conştientizezi în mod expres, cercuri / grupuri. Deja aveam un sentiment de confort.
Plecam cu un autocar, un autobuz şi mai multe maşini... lume, frate, nu glumă!
Tot ce ştiam era că la Pojejena, undeva pe Dunăre, Politehnica avea un spaţiu de vacanţă, cu ceva căsuţe şi o construcţie pentru concedii, încă în amenajare.
Sora şi cumnatul meu, care mai fuseseră în urmă cu doi ani, păstrau frumoase amintiri ale acelor locuri, tocmai de aceea au considerat un dar potrivit această ieşire de-o zi.
“Primii veniţi, primii serviţi!” ne îndemnă unul dintre organizatori… aşa că am nimerit locuri foarte bune în autocarul luxos, care ne feri câteva ore de dogoarea matinală. Speram ca Dunărea să mai răcorească atmosfera încinsă a zilei de vară… şi livada în care toţi îşi aminteau cum au dormit… ca în copilărie.
Poveştile au început! Dincolo de zidurile birourilor, ale etichetărilor şi funcţiilor, toţi îşi spuneau ofurile, planurile dintr-un viitor apropiat sau mai îndepărtat, rememorau clipe petrecute împreună, în alte ieşiri de acest gen.
Sora mea îmi povestea de la întâlnirea ei de 30 de ani de la terminarea liceului… mi-a arătat poze, pe aparatul foto… Urechea ne era atrasă de câte o povestire mai interesantă, de prin vecini sau de un râs mai zgomotos. Erau oameni de toate vârstele, dar mai ales de 40-50 de ani. Majoritatea singuri, puţini cu familiile… soţ/soţie/copii. Unii nu şi-au luat partenerii în excursie, dar mulţi erau singuri şi acasă.
În învăţământ, se ştie, sunt mai multe femei… într-un mediu cu multe femei. E greu să găseşti, în sistem, suficiente oferte pentru a forma o familie… ca să nu mai spunem că, financiar, uneori, nu e mereu cea mai bună alegere… tot un bugetar. Acum vedeam mulţi bărbaţi singuri. Ingineri, profesori… retraşi, adânciţi în preocupările lor… stângaci în conversaţiile libere, ori, dimpotrivă, exagerat de volubili, ca leii scăpaţi din cuşcă.
Sindicatul cuprindea toate categoriile de personal… de la coordonatori de lucrări, la femeia de serviciu. Îmbrăcaţi de vacanţă, era greu să distingi/ să intuieşti cine ce hram poartă. Doar conversaţia/vocabularul reuşea să facă, în cele mai multe cazuri, distincţia.
Prima pauză, de cafea… ne-a mai adus faţă-n faţă. Ne căutam privirile, ca într-un joc “ia să văd pe cine mai cunosc“. N-a fost greu să zâmbeşti ori să primeşti un zâmbet. Toţi erau croiţi pe comunicare… relaxare, destindere.
Partea a doua de drum s-a mai condimentat cu bancuri, povestiri hazlii, în grupuri deja mai mari.
Am ajuns în vestita Pojejena. Un sat plin cu flori… şi pescari.
Locul în care ne-am oprit era… dezolant, la o primă vedere. O casă veche, dărâmată şi reconstruită parţial… prelungită… încă în construcţie. Un gard zidit, improvizat din cărămizile prăbuşite. Câteva căsuţe de lemn, încinse de căldură, în care ne-am lăsat micile bagaje… Câteva rondouri de flori, care se chinuiau să reziste arşiţei. Cabine de duş…
În locul celebrei livezi… un şantier forfotind! Distanţa dintre acest loc şi malul Dunării era îndesat de camioane ce aduceau pietriş. Primăria obţinuse ceva fonduri europene şi se lucra intens la finalizarea celor doua bazine de ştrand… teren de fotbal/tenis… debarcader… alei de promenadă. Praful îţi înghiţea jumătate din sanda. Organizatorul pusese doi băieţi, cu furtunele, să ude o bună bucată de drum.
Nimeni nu părea descurajat. Veniseră să se relaxeze! Toţi s-au bucurat de mesele întinse, ca la nuntă, sub un cort improvizat, ce acoperea o parte de curte. Gazda noastră anunţă că e gata gulaşul şi, în jumătate de oră, va fi servit. Pe mese tronau sticlele de apă rece şi suc… pe o masuţă, cafele şi vin.
Chiar ca în tabere, ne-am luat porţiile în vase care nu ard la mână. Salata de varză era excelent pregătită. “O fi porcul proaspat, dar gulaşul nu se face cu cartofi” îmi spuse un domn, cu care mă prinsei în vorbă. Îmi spuse apoi reţeta lui de gulaş… şi ne-am pus la poveşti, ca şi cum ne cunoşteam de o viaţă. Cred că niciodată nu mi s-a mai întâmplat să mă lipesc, şi la propriu şi la figurat, de cineva, aşa de repede.
“Mai lasă femeia, că o sufoci!” îl apostrofă un coleg.
“Lasă, mă, că mă ştiu de mult cu doamna, nu de acum!” răspunse promt colocutorul meu.
“Aha… precis! gândeam eu… de unde să mă cunosc cu universitarii de la chimie?” Dar ups! Chiar că s-ar fi putut să ne ştim! În urmă cu vreo 4-5 ani, o colegă, director la liceul de chimie, care avusese un băiat la mine în clasă, m-a invitat la un simpozion la Facultatea de chimie, simpozion la care era şi ea printre organizatori. Eu sunt profesoară de română... dar tot mi-a găsit o temă care să facă legătura...
“Măi, ajută-mă! îmi spuse atunci disperată. Nu mi-a venit un moderator şi n-am om în loc. Nu e greu…le zâmbeşti şi îi numeşti în ordinea de pe program. Comentarii vor face ei, vor pune întrebări…să nu fie singuri…atât e important!”
Da, totul a decurs bine. După, am fost, cu ei şi la un chef, în complexul studenţesc. A fost o seară minunată! Eu nu mi-l aminteam pe acest domn… de fapt, nu cunoşteam pe nimeni dintre participanţi, decât pe doamna care mă invitase şi cu care, pe la 2 noaptea, bântuiam, cu încă două dame, pe la una pe-acasă… că venise din Tailanda şi adusese bijuterii şi pânzeturi deosebite, iar una din dame voia, cu orice preţ să cumpere. Cei din ţară plecau dimineaţa, şi nu mai era timp. Ce noapte de pomină!
Acum, domnul de la chimie se făcuse cam lipicios… nu că mi-ar fi displăcut, dar l-am întrebat dacă e căsătorit. Era! Brusc, toată vraja a dispărut. Refuz, pe cât pot, să glumesc cu bărbaţi căsătoriţi. Sunt cei mai insistenţi oameni, nu pentru că ai fi tu mai cu moţ, ori mai frumoasă decât ce au acasă… ci pentru că eşti “altceva”.
M-am ridicat şi, cu tot focul ce pârjolea aerul, am făcut o plimbare, cu sora mea, până pe mal... printre camioane, nori de praf...
N-aveai unde să te ascunzi. Nici urmă de umbră. În clădirea de cărămidă, căzuseră primii eroi ai berii. În căsuţe, apa din pahare era mai caldă ca un ceai. La soare, unele dame dansau... Erau în extaz. Femei de serviciu, contabile, profesori universitari, bibliotecare dansau desculţi şi se bucurau laolaltă. „E magică ideea asta de sindicat... Dacă nu ne-am afişa diplomele, am fi nişte oameni normali...”
“Hai în căsuţă! mă convinge soră-mea. Dacă stăm pe burtă, se poate respira…“
Am adormit câteva clipe. Pulpele de pui şi grătarul, cu bere rece, se odihneau în zgomotul de camioane, muzică şi chiuituri. Chiar m-am relaxat.
La magazinul sătesc, de unde soră-mea îşi cumpărase în urmă cu doi ani o broscă de grădină, ne-am întâlnit cu un mustăcios din grupul nostru.
“Dacă vreţi peşte, pentru acasă, vă duc eu. Mi-am adus găleată şi mi l-am ales deja… aici, a treia casă. Îl iau când plec.”
Mustăciosul era un om timid. Stătea în autocar în dreptul meu. Era coleg de scaun cu o tipă drăguţă, tot durdulie, ca mine… dar nu se plângea de… lipsa de spaţiu. Pentru că nu aveam acum alte procupări, mai de Doamne-ajută, l-am urmărit în câteva ipostaze. Fixa la dans sau la masă, câte o femeie… tot plinuţe… şi se uita la ele… până se înroşea.
“Oare ce o fi în mintea lui? Aş vrea sau nu aş vrea să ştiu?“
Chimistul era foarte atent… să am mereu bere rece… să ajung la prăjitură. Îşi schimbase deja trei tricouri… dar era imposibil să fii uscat pe arşiţa aceea.
Avea un chip blând, agreabil. Dacă nu era căsătorit, ar fi fost alegerea perfectă. Mi-ar fi plăcut aşa un om… atent, delicat, drăgăstos.
Pe drumul de întoarcere, am oprit la o localitate… nu-ştiu-cum… să luăm pâine. Tot felul de sortimente…
“Aia cu seminţe e cea mai bună!”, zice chimistul, şi-mi dă să gust dintr-a lui. Mă uit în ochii lui plini de lumina asfinţitului...” De ce nu întâlnim oamenii potriviţi, la momentul potrivit? “
“De ce nu ai luat-o şi pe d-na în excursie?”
„Poate că am vrut să fiu singur.”
Urc în autocar şi nu mai zic nimic. Asfinţitul de la pustă, cel care-l determinase şi pe cumnatul meu să rămână în Banat, oferă o privelişte unică. Aud aparatul... iar filmează.
Cum pot fi oamenii îndrăgostiţi de lucruri efemere? Fiecare asfinţit... e altul...
Închid ochii, ca să nu mai gândesc. Vreau să simt liniştea.
Sub florile de tei, din faţa Mecanicii, ne despărţim, în noapte.
Mustăciosul îmi zâmbeşte suav. Chimistul, e trist. Ce oameni delicaţi...
“Pe dumneavoastră nu v-a prins soarele aşa de tare, îmi zice o tinerică pe care nici n-am vazut-o până acum. Mergeţi spre centru?”
“Da”, zic şi plec fără să mai privesc înapoi. Fata asta vorbeşte neîntrerupt.
Pe podul de peste Bega mă întâlnesc cu un cunoscut. Are chef de vorbă. Eu nu. Mă duc mai bine cu guraliva asta mică spre staţia de taxi.
E frumoasă Timişoara noaptea. Iluminarea  artistică a clădirilor e fantastică.
Mă uit pe harta electronică din taxi... să văd unde e Pojejena... de unde vin acum.
Dunăre, Dunăre... Dacă aş fi rezistentă la înot, m-aş fi încumetat s-o trec...ca pe vremuri. Ce nebunie! Câţi au murit ca să ajungă “dincolo”…
În patul meu, visez Dunărea şi, involuntar, îmi răsună în urechi „Cine-i bănăţan fălos” o melodie pe care au pus-o de mii de ori sindicaliştii, la Pojejena. Zâmbesc. Oameni suntem...
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

CHEMAREA NEROSTITULUI I
(De profundis)
1.      Te port în suflet
Te port în sufletu-mi flămând
ca pe-o icoană nepereche,
‘naintea căreia mă-nchin
cu dor hrănit de-o boală veche.
 
Mă perpelesc în vis şi treaz
cu-nchipuiri ne-ndurătoare,
ce-atât de-aproape mi te-aduc
ca pe o dulce-nfiorare,
 
şi ca-ntr-o transă te implor
să fii cum arătai cândva –
sirena marelui danez,
iubind până la jertfa sa...
 
Sunt robul vrerii tale crude
cât voi trăi pe-acest pământ –
mă poţi salva, dar tu preferi
să mă împingi înspre mormânt.
 
2. Cu inimă sau fără ea?
O, Tată,
la ce doar inima mi-ai dat,
când nu mi-a fost menit
să o hrănesc
după reţetele iubirii,
deşi-n lucrarea Ta măreaţă
e însăşi temelia firii?!
 
Decât c-o inimă-ntristată
de neputinţa împlinirii
prin jocul ne-ntrerupt al pasiunii,
mai bine fără ea,
căci fericiţi în nesimţire
sunt cei cu inima pietroi,
cu toţii bine-nveşmântaţi
şi înlăuntru seci şi goi.
 
3. Lumi paralele
Atâtea tone de lumină
aruncă Soarele încins
pe creştetul de nou-născut al Terrei,
că pomii-s grei de rodul alb
(menit dulceaţa să-şi sporească
în fagurii umpluţi de-albine),
iar fluturii înoat-alene
prin aeru-ndesit cu-arome
şi, fericiţi ca nişte zei
în nepăsarea lor senină,
ei lasă omenirea să-şi găsească
un sens şi-o satisfacţie haínă.

George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)


ASEMĂNĂRI...
În baie, într-un loc ferit de sub calorifer, a apărut pânza unui păianjen. Şi în mijlocul pânzei trona însuşi proprietarul, un păianjen mic şi famelic având doar nişte picioare exagerat de lungi.
Părea atât de stingher şi neajutorat, încât am uitat de lecţiile date de nevastă-mea, în privinţa unor asemenea apariţii de chiriaşi nepoftiţi şi l-am lăsat în pace, ba în plus nici nu am amintit nevesti-mi de intrus.
Voiam să văd cât va rezista acolo, aşa fără nici un fel de mâncare fiindcă pe la noi prin apartament nu zboară nimic, nici muşte, nici ţânţari, nici musculiţe de oţet, nici măcar avioane americane F16 sau elicoptere de atac Apache, pentru că, prevăzători, am pus plase la toate ferestrele. 
În fiecare zi mă uitam, cu frica în inimă, ca să nu-l fi găsit cerberul casei, să văd dacă mai este acolo, dar se pare că a avut noroc deoarece zilele au trecut una după alta şi el a rămas tot la locul său, în mijlocul pânzei sale, parcă din ce în ce mai sfrijit şi din ce în ce mai trist. Doar picioarele parcă i s-au mai lungit.
Oare ce gânduri de mai bine îl ţin ţintuit acolo şi mai ales, tare aş vrea să ştiu ce speranţe îl mai ţin în viaţă fiindcă în afară de aer, nu are nimic de mâncat.
De ce am scris despre el? Tocmai pentru că situaţia lui, seamănă al naibii de bine cu situaţia actuală a poporului român. Ca şi el, poporul acesta mai răbdător chiar şi decât Iov, stă, vegetează şi aşteaptă. Ce aşteaptă? Uneori nici el nu ştie precis, dar prin cap i se vântură câteva cuvinte magice: „zile mai bune”.
Asta aşteaptă! Fără să observe că la toate ferestrele, cei interesaţi, au pus plase de oţel impenetrabile.
Ioan Mititelu (Vaslui)

SCRISOARE DE AMOR
Arta suferinţelor, evangheliarul utopic,
s-a restructurat şi a pătruns în cetate. Desfid
rafinamentul ei sincretic,
purpura putredă a recilor arderi!
 
Nu e din om această dorinţă
Dumnezeiec altoiul şi fructul.
 
O, corniţele de melc preacurat
ale zeiţei tale ascunse!
Şi nuiaua rediestezică,
cea care cifrează metafore!
 
Ceea ce n-am suportat
A fost că tu eşti comoara
Unui orb.
 
Nu ştiu să-nvăţ a muri!
Unic păcat e minţirea de sine.
Prin jet vine treimea
De înger.
 
Încarnată e partea ta de splendoare
În ultimul înger purtat
Animalul sfânt suntem noi, Unicul
de care se teme Moartea!
 
Vie pulsează-n cuvinte
Seminţia primordiei.
Ceea ce n-am suportat
A fost că tu eşti comoara
Unui orb.
 
O, mai primeşte-mă:
În tine îngenunchiez
Deci exist.
Prin jet vine treimea
De înger.
 
Aş vrea să-ţi mor moartea ta.
Încă nu eşti tu cea pierdută
De vort zvoni histrionii
că am murit,
Să nu-i crezi.
 
Nu e din om această dorinţă
Divin altoiul şi fructul.
 
Nu ştiu să-nvăţ a muri!
Unic păcat e minţirea de sine.
 
În tine îngenunchiez
Deci vom fi.
Eugen Evu (Hunedoara)

MICĂ DOAMNĂ
eşti doamnă mică domnişoară
zăpada mieilor tu primăvară ?
eşti zori de zi amurg
milog sublim sau palid demiurg ?
eşti cer albastru tină
eşti lujer rădăcină
iubire ori pricină ?
 
eşti domnişoară mică doamnă
eşti secetă tu ploaie crudă toamnă
e vis ce te opreşte şi te-ndeamnă ?
eşti pescăruş tu piatră
eşti lună câine care latră
ieri şi-ndată ?
 
eşti vorbă tu tăcere
ţărână pasul nepăşit ce piere ?
eşti cal tu fir de iarbă
eşti pace vrajbă ?
neînsemnat ce mult înseamnă
oh domnişoară mică doamnă !
 
eşti muritor sau zeu
tu suflet călător, pribeag, plebeu ?
secundă tu , tu mereu,
tu timp răstimp şi fără timp
tu dis de dimineaţă seară
tu doamnă mică domişoară !
 
PIAŢA DE FLORI
Şi începuse ca în alta viaţă
Broboane mici de rouă în culori
Pe fruntea mea albastră dimineaţă
Eşti fata care-ţi cumperi flori
 
Şi începuse ca în viaţa-aceasta
Broboane mici de rouă prelingeau în zori
Culoarea dimineţii-pleoapa mea acuarelă
Eşti fata care-ţi cumperi flori
 
Şi începuse ca în viaţa-aceasta
Treceai în rochia florală prin piaţ-adeseori
Culoare matinală pe pleoapa mea acuarelă
Eşti fata care-ţi cumperi flori
 
Şi începuse-începusem ca în altă viaţă
Albastra dimineaţă-avea să vină ori de câte ori
Îmi voi deschide pleoapa către lume
Eşti fata care-ţi cumperi flori !
 
ÎMPREUNĂ CU LUMINA
mi-ai cerut să fiu romantic
iată
sunt
tot soarele, toată lumina
o rostogoleam cu grijă
pe pământ
 
o rostogoleam şi-n neglijenţa mea
se agăţase-n cheutoarea de la ie
o răgălie-n primul colţ de stea
şi împreună cu lumina pe pământul negru, reavăn,
încet,
cu grijă
mă rostogolea
 
mi-ai cerut să fiu romantic
iată
sunt,
tot glodul,toată tina ,glia, tot pământul
îl rostogolesc
napoi
cu grijă, împreună cu lumina,
spre ceresc !
 
FRUMOASE FORME ROSINANTE
frumoase forme-aveai
ooo tu, frumoasă fată,
şi studiul prelungit al formelor
-mi dădea dureri de cap atunci,acum,
şi-ndată
 
don quijotte
călare pe cuvintele tropăind din cer
desante
spinări încovoiate de-nţelesuri
frumoase îndărătnice-animale
rosinante
 
calculam superbele volume
pornind de la rază şi
pi er pătrat
aveai frumoase forme rosinante
nu pricepeam această geometrie
de rahat!
 
CLIPA
treceai încet spre baie
în vârful piciorului
să-i dai o clipă de răgaz
dorului
 
treceai uşor
lipa, lipa,
şi timpul se-nchidea
în el
lăsându-ne-n afară
doar cu clipa
 
treceai
şi parcă nu mai ajungeai
odată
un timp credeam
c-ai vrea să te întorci
în timp,
să mă iubeşti
cu dragoste
de fată
 
treceai uşor spre baie
lipa, lipa,
şi timpu-şi fâlfâia pe tâmpla mea aripa
sbura înalt
lăsându- ne doar clipa
 
sbura înalt
lăsându-ne doar clipa !
Valeriu Marius Ciungan (Sibiu)

NODURI
Mi-arunc privirea roată
să cuprind
în ochii mei această
lume fadă.
E ultima privire
ce-o desprind
din ochii
care nu mai vor să vadă.
 
În lutul lipicios
ca o năpârcă
nu-mi trebuiesc
priviri
în ochii-mi orbi,
să văd duhuri
damnate
ce se cară-n cârcă
la adăpostul poftelor
de corbi.
*
Când pas nu ai pe drum
ori pe cărare,
nici ape
să aşterni pe ele poduri,
te uiţi napoi
şi vezi legate-n noduri
atâtea capete în destrămare.
 
CARUSEL
Ameţitor
învârtecuş de carusel!
Coboară unii
să se urce alţii-n el.
E lumea
un perpetuum – carusel;
nu se coboară cerul,
noi ne urcăm la el.
 
Neabătuţi sunt paşii-n
drumul crucii;
coboară
ziua-n arc de curcubeu
şi asfinţeşte.
Chiar dacă-s mulţi,
tot singuri rămân cucii,
iar orice cuib,
ca orice cuib se părăseşte.
 
Pandora îşi deschide cutia,
să sloboadă
Speranţa,
ca lumea-n ea să creadă.
 
Trăirea nu-i sublimă,
dacă nu-i întreagă,
iar nodul gordian se taie,
nu se dezleagă.
 
Nu se coboară cerul,
noi ne urcăm la el;
e lumea
un perpetuum – carusel;
coboară unii
să se urce alţii-n el.
Ameţitor
învârtecuş de carusel!
 
METEOR
Îţi iroseşti lucirea-n
spaţii goale,
golite
de repere şi minuni;
străbaţi
imensităţi celeste şi genuni
şi nu-ntâlneşti,
nici deal nici vale,
pe unde au călcat
desculţe goale,
ducând
pe umăr gol şi ars de soare
ulcior,
ori întâlnind pe cale
fecior
cu braţ vânjos şi tare.
 
Apari ca temerarul
din povestea veche
pe geană
pentru-a străluci o clipă,
în toată măreţia-ţi
nepereche
şi-apoi
dispari în marea ta risipă.
 
Ivirea-ţi meteorică-n
lucire
e scrisă
în răboj de sibiline?
Destinul tău în rătăcire
e scris
pe-ngălbenite file?
 
Ce soartă tristă,
meteor!
să-ţi fie strălucirea
clipă,
să nu cunoşti
ce e amor,
să piară raza ta-n risipă!
 
MĂI GROPARE!
Măi gropare, măi gropare,
sapă-mi groapă neadâncă,
ţărnă mai puţină-mi pune;
adu-mi brazdă de prin luncă,
peste mine de-o aruncă.
 
Mai în faţă, sapă, sapă,
până să n-ajungi la apă,
să aud de-afară tril,
să-i aud mândruţei paşii,
cum s-apropie apaşii…
oare de ce vin tipti?!
 
Şi la cap şi la picioare
pune-mi floare, - mătrăgună,
că din dragostea mea mare,
jumătate-a fost nebună;
jumătate-a fost furtună.
 
Poţi să-mi scrii pe cruce-o glumă,
dacă-ţi arde şi de glume;
voi păstra secretu-n humă,
jur, la nime nu te-oi spune,
măi gropare, măi nebune.
 
Poţi… dar ce nu poţi să faci
când eşti slobod, - teleleu?!
poţi să fluieri şi în draci,
dacă-ţi vine, pe când eu…
ce n-aş face-n locul meu!

Vasile Gh. Popovici (Corni – Botoşani)


 

HAOS
Domneşte azi incompetenţa
precum un bădăran burtos,
Nu se mai poate recunoaşte
Ceea ce este sus sau jos.
 
Se pierd aiurea miliarde
sub ploi, mâncate de rugină,
Cei înţelepţi nu vor şi pace
cu sfatul lor ca să mai vină.
 
Şi peste tot în ţară-i haos,
dezordine, ură şi viciu,
Pentru a opri acest dezmăţ
n-ajunge închisoarea, biciul.
 
Corupţia-i înscrisă bine,
mare de tot pe frontispiciu
Şi toţi se bat acum pe funcţii,
de parc-am fi într-un ospiciu.
 
Iar în spitale te omoară
că banii n-au niciun miros,
Directorul şi el te fură,
Pe ce? Pe slujbe, oneros.
 
Slujbaşul şi el umflă mita,
Pe ce? Pe lucrul nefăcut,
Şi toţi au grijă astăzi numai
de-ai lor, de propriul lor avut.
 
Ţara ne piere în ruină
Ni se fură demnitatea,
gândul cu ce poate strânge,
ne fură stima, libertatea
şi chiar dreptul de a plânge.
 
ISTORICI REPETENŢI
Noi nu suntem urmaşii Romei!
Şi ştim cu toţii acest lucru,
Chiar dacă manualele în şcoli
Astăzi elevilor le ascund totul.
 
Aceste cărţi nu vor se pare
Să ţină pasul cu realitatea
Încet-încet însă-adevărul
Pus e-n lumină cu dreptatea.
 
Răbdare avem, aşa suntem,
Muzeele Romei sunt pline
De statui neştiute de daci,
Comori reale, valori depline.
 
Atitudinea lor reprezintă
Un mare mister în toate,
Învinşii au figuri de-nvingători,
Decorează locuri importante,
 
Monumente romane, muzee,
Admiraţi de mii de vizitatori,
Dar uitaţi cu totul de urmaşi
Chiar dacă ne reprezintă pe noi.
 
Chipuri de daci, care ne privesc,
De peste mări şi ţări, departe,
Sunt monumentele care vorbesc
De-acele secole îndepărtare.
 
Nu au fost hoţi, nu au fost prizonieri,
Nu este nicio singură statuie
De dac cu mâinile în lanţuri
Şi asta ce credeţi că spune?
 
Ochii lor mari ascund enigma,
Expresia-i de înţelepţi,
De ce au vrut romanii să îi aibă
În mijlocul Romei cu orice preţ?
 
Şi-acolo în al lor imperiu
Pe enigmaticii iniţiaţi,
Cu privirea atât de senină,
Pe ei, pe înţelepţii noştri fraţi?
De ce în For le-au închinat
Acea grandioasă columnă,
Cinstindu-le moartea, sacrificiul,
C-au apărat glia străbună?
Nu, marele Traian şi neamul său
Cuceritorii lumii sunt cei care
Din istorie pe daci i-au scos,
Noi purtăm vina, nu ne doare!
Dimpotrivă! Lor să le mulţumim
Şi să le fim recunoscători
Că prin trupul marmurei pe daci
Romanii i-au făcut nemuritori.
Este un lucru foarte important
Şi considerat ieşit din comun
Romanii au adus dacii învinşi
În locul lor de preţ, chiar în Forum.
Vezi daci la Copenhaga şi Madrid,
La Praga, la Berlin şi la Bruxelles,
La Smyrna, la Atena şi Toulouse,
La New York, Oxford şi în Israel.
La fel, la Louvre şi la Ermita
Statuile de daci stau şi aşteaptă,
Nu este orb mai mare decât cel
Care nu vrea strămoşii să îi vadă.
De secole dacii din parcuri
Privesc trecătorii, mulţi la număr,
O pasăre se mai odihneşte
Pe faldul mantiei prinsă pe umăr.
Iar în depozitele prăfuite,
Câte-un păianjen ţese pânză
Pe umăr sau în palma unui dac...
Cine să le poarte de grijă?
Cine să le redea identitatea?
Să le descifreze misterul
Şi să-i readucă acasă
Simbolic măcar, cui îi mai pasă?
Noi suntem cei ce vrem să-i dăm
Afară pe străbuni din ţara lor
Prin nepăsarea noastră şi avem
Curajul să mai spunem dor.
Noi suntem cei care continuăm
Să risipim cetăţile vestite
Şi nu vedem că a lor suflete
În fiecare piatră sunt cioplite.
Cei din Carpaţi şi cei din Vatican,
Dacii de pe Arcul lui Constantin
Îi lasă repetenţi azi pe istorici,
Cultura românească e-n declin.

 
Rodica Elena Lupu (Bucureşti)
 
ATITUDINI
SMERENIE... MADE IN U.S.E. !
(despre sinistra slugărnicie băsesco-pedelistă şi despre poltroneria uselistă, faţă de UE)
Smerenia este o virtute creştină? Cu siguranţă, DA. Dar slugărnicia depersonalizantă (ba chiar criminal-trădător interesată!) şi infuzată, zdravăn, cu laşitate şi poltronerie? Cu siguranţă, NU este NICIDECUM o virtute creştinească!
…Privind la definiţiile date smereniei creştine, de către Părintele Arsenie Papacioc şi, respectiv, de către Părintele Iustin Pârvu, observăm complementarităţi de sens şi rost, dar şi nuanţări, care duc, în cele din urmă, la configurarea optimă a Duhului creştin-ortodox  – Duh al Regăsirii Sinelui Cosmico-Paradisiac, dar şi Duh al Războiului Necruţător şi NEOBOSIT, cu Satana Neomeniei, cu Satana Depersonalizării/Mancurtizării, cu Satana Laşităţii, cu Satana Nesimţirii, cu Satana Trădării (de Patrie, de popor şi de Neam!), cu Satana Ticăloşiei (“cu surdină”  -  versatilă, proteică şi perversă!):
1-“Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine(…).din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri(…)” – cf. Sfaturi ortodoxe, Despre smerenie: Dialoguri cu Părintele ARSENIE PAPACIOC.
2-“Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. (…) Prestigiul smereniei este această înălţime dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de credinţă ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii.
(…) Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“ – cf. Război întru cuvânt, Părintele IUSTIN PÂRVU: “Smerenia nu înseamnă prostie şi depersonalizare!”, 12 februarie 2008 - fragment din interviul luat de dl. Ioan Enache, în aprilie 2007, Părintelui IUSTIN PÂRVU - şi preluat din revista CREDINŢA ORTODOXĂ : Să nu confundăm smerenia cu naivitatea sau prostia! (1).
…În aceste zile ale mijlocului lui cuptor, rămânem profund dezgustaţi de comportamentul nedemn, al celor care, sperăm noi (cu orice riscuri!), vor lua locul (şi după 29 iulie 2012, dar şi la finele anului 2012, în alegerile generale) monstruoasei găşti băsesco-pedeliste – faţă de obrăznicia incredibilă a unor briganzi (de gen masculin şi feminin, EGAL!), din Uniunea Europeană (în care, acum, după 5 ani, ne întrebăm, mai abitir decât oricând, CE CĂUTĂM, NOI, ROMÂNII?!)  – tip “madam” Merkel ori “musiu” Barosso.
Am văzut, timp de cca 8 ani (şi nu ne-am mirat deloc!), la ce cote ameţitoare de slugărnicie sinistră au adus băsesco-pedeliştii relaţiile României cu “granzii” (numai întru jaf neo-colonialist, bien sür! – de fapt, otrava imperialismului genocidic, al fostelor imperii europoide, nu s-a diluat…, putoarea atroce, de jaf şi crimă, a fostelor imperii-cu-temelii-de-sânge, nu se va stinge, probabil, decât la Judecata din Urmă…) ai UE. Dar nădăjduiam (deh, ce ne-a mai rămas, decât creştineasca nădăjduire…?!) ca, odată ajunşi în posturile-cheie ale guvernământului României, liderii uselişti să schimbe complet registrul de comportament, ba chiar şi pe cel vocal! Da' de unde…
Aşa mutre poltron şi fals-smerite şi fâstâcite şi ţâţâite, de corigenţi, aflaţi în sesiunea de toamnă, la…”ultima speranţă” de milogi calificaţi, cum au arborat dnii Victor Ponta-PREMIER AL GUVERNULUI ROMÂNIEI! (nu vreun dănciug, pe prispa…cortului nomenklaturist al lui taică-su!), respectiv Crin Antonescu-PREŞEDINTELE INTERIMAR AL ROMÂNIEI (iar nu vreun ţuţer de sinagogă!), cu prilejul “scuturăturilor” mârlănesco-merkelisto-barossiste, privind REFERENDUMUL PROPUS (DE CĂTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI!!!) POPORULUI ROMÂN (popor-ctitor etnic eurasiatic, cu existenţă multimilenară, în Europa! – IAR NU CANIBALILOR DIN BORNEO-KALIMANTAN!) – zău, n-am mai văzut în viaţa noastră, a subsemnatului (îndelungă!)!
Cum adică? Atunci când erai în opoziţie, condamnai, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, obedienţa greţoasă a băsescienilor, faţă de obrăzniciile sfruntate ale UE şi ale bancherilor Marii Finaţe Mondial/Mondialiate - iar acum, când este vorba de VOINŢA EXPRIMATĂ A MĂRIEI SALE, POPORUL ROMÂN (iar nu de o toană a unui individ oarecare!) – nu eşti în stare să le zici “merkelitelor” şi “barossoilor”: “Până aici, madam şi musiu! Şşşşşt! Mucles! FACEŢI LINIŞTE PERFECTĂ, PENTRU CĂ, ACUM,  GRĂIEŞTE MĂRIA SA, POPORUL ROMÂN!” …???!!!
Ba, mai ţii şi conferinţe de presă (televizate! – deci, în văzul electoratului potenţial!!!), cu fesele aflate “în continuu tremolo” (precum cele ale dlui Naum-Ponta), ori ţii discursuri pedante şi contradictorii, tot la TV (precum “încrinatul” domn Antonescu), “dând-o la întors” şi acceptând porunca ginghis-hanilor iudeo-masoni, din Vest – …acceptând, adică, ruşinosul şi absurdul prag de 50 %+1, pe care numai letonii cei tulburi îl acceptă, din toată Europa Cea (D)Albă?!
…Iată câteva opinii (pe care le salutăm şi le cităm admirativ!), extrem de avizate, extrem de lucide şi curajoase, subtil plasate în contextul politicii mondiale a anului de graţie 2012, exprimate în revista online Război întru cuvânt (18 iulie 2012):
“(…) Exact ca liderii comunisti ai Cehoslovaciei din 1968, liderii romani care cauta sa genereze o schimbare politica in tara nu sunt impotriva agendei Uniunii Europene. Exact ca atunci, Imperiului (n.n.: autorul articolului numeşte astfel, cu deplină îndreptăţire, această formaţiune aberantă, contra Duhului creştin şi a firii europene - UE! – “fătată” nu de nevoile spirituale ale rasei albe europoide, ci de interesele oarbe ale Marii Finanţe Mondiale…iudeo-mongoloide, care arată la fel de suavă şi cinstită, precum…mutra “ciorditorului” de Românie, Traian Băsescu!!!) nu ii pasa de acest lucru.
Imperiul are propriul sau om, extrem de eficient, la Bucuresti, si atunci intervine direct, brutal si umilitor pentru Romania in disputa politica interna, impunand regulile jocului astfel incat sa asigure puterea actualului presedinte suspendat Traian Basescu. Dicteaza un cvorum al referendumului, in ciuda faptului ca aceasta regula nu este deloc “europeana”, nu este democratica sau nu este macar folosita in celelalte tari care folosesc acest tip de consultare populara; intervine in campania electorala cu “drafturi”, declaratii, “puncte de discutie” de tip diktat care nu fac altceva decat sa preia propaganda grupului politic al lui Traian Basescu; ameninta, santajeaza de-a dreptul, de fapt, cu mecanismele de control si excludere (MCV, Schengen, fonduri europene, vot in Consiliul European), toate aceste interventii dictatoriale fiind menite unui singur scop: blocarii schimbarii si mentinerii lui Traian Basescu la putere.
Imperiul nu are nevoie de agitatie in front, nici macar la periferia sa. Imperiul isi vrea omul sau la Bucuresti, care ii sustine agenda (Statele Unite ale Europei si austeritate) si cu asta basta. (…) Supunerea in fata filtrului suveran al votului popular a planurilor de austeritate si de impunere pan-europeana (gen Pactul Fiscal) este ceva absolut intolerabil pentru eurocrati, dar si pentru Berlin, care este cea mai puternica reduta a popularilor europeni si promotor al agendei restrangerii suveranitatilor nationale in favoarea mecanismelor de control europene. Democratia trebuie scoasa din aceasta ecuatie, mai ales pentru periferie, ca Romania sau Grecia. Nu, romanii si grecii nu trebuie sa aiba parte decat de austeritate si dictatura, iar democratia si bunastarea trebuie pastrata doar pentru metropola – respectiv pentru Germania.
(…)Pentru Imperiul European, inca in faza de formare spre deosebire de URSS in 1968, criza politica din Romania mai este si o oportunitate de a-si exercita mecanismele de control, restrangere si eliminare a suveranitatii statelor membre. In 1968, Imperiul Sovietic nu isi permitea sa aiba miscari autonome in interiorul lagarului, fiind deja in proces de degradare interna. In 2012, Imperiul European nu isi permite sa lase loc alegerilor populare, referendumurilor, miscarilor greu de controlat, peentru ca se afla in plin proces de federalizare.
Interventia in disputa interna, dictarea regulilor jocului, favorizarea unui actor in dauna celorlalti, ignorarea starii de spirit a populatiei sunt lucruri pe care Uniunea Europeana trebuia sa le testeze, trebuia sa vada pana unde poate sa intinda coarda. Si in Romania UE stie, tocmai din cauza lui Basescu, ca poate sa intinda coarda dincolo de orice limita, de orice pastrare a aparentelor. Romania poate fi un excelent precedent pentru UE prin care sa justifice interventia in situatia politica interna a altor tari membre, asa cum a fost un precedent si prin aplicarea austeritatii.”
…Iar, mai jos, se subliniază caracterul de “cobai” al României, în experimentele cu efecte sclavizant-mancurtizante, ale iudeo-masoneriei mondial-mondialiste contemporane – experimente pentru care “animalul politic” Băsescu Traian îşi pune “la mezat” concetăţenii (mai exact, EL ÎNSUŞI îi ţintuieşte pe masa de vivisecţie!), cu un cinism criminal, frizând genocidul:
(…)Din nefericire pentru istoria si soarta Romaniei, acest “animal politic”, Traian Băsescu si aceasta retea (n.n.: pedelistă) actioneaza impotriva intereselor nationale, actioneaza pe baza unor agende straine, eurocrate si dependente de capitale ale marilor puteri, ca Berlinul sau Washingtonul. Daca si-ar fi folosit macar pe sfert capacitatile pentru Romania, altul era locul acestei tari…
(…) Sustinerea stransa pe care Angela Merkel, deci Germania, o acorda presedintelui Traian Basescu nu se poate explica doar prin faptul ca cei doi fac parte din aceeasi familie politica europeana (popularii) sau ca ar exista niste interese economice la mijloc. Conteaza, desigur, si faptul ca Merkel si-a pierdut partenerul politic, anume Nicolas Sarkozy, fostul presedinte al Frantei, cu care a facut tandem pana acum, in favoarea socialistilor. La mijloc pot fi insa si interese geopolitice. Germania este foarte vocala si activa in Estul Europei. Cere imperativ Serbiei sa recunoasca Kosovo. Pune la zid Ucraina pentru scandalul cu Timoshenko, desi prin acest lucru impinge Kievul, practic, in sfera de influenta rusa. Se implica in cazul Rep. Moldovei, facand presiune pentru federalizarea sa, desi nu facea parte din mecanismul 5+2 de negociere al statutului Transnistriei. Si Germania se intelege foarte bine cu Moscova. Practic, Germania domina Estul Europei.
In acest context, interventia cancelarului Merkel, mai brutala chiar ca a americanilor, capata alte semnificatii. USL pare ca a negociat cu SUA posibilitatea de a il inlatura pe Traian Basescu* (vezi episodul Wesley Clark), dar nu si cu Germania, iar aceasta mare putere a reactionat pentru a isi revendica statutul dominator in aceasta regiune, pentru a arata ca nimic nu misca fara girul sau. Asadar, pe langa faptul ca reprezinta o familie europeana politica opusa popularilor, USL-ul a crezut ca poate misca ceva fara sa aiba de-a face cu Berlinul.In acest exercitiu al dominatiei germane asupra periferiei estice a Imperiului European, Traian Basescu este o piesa importanta care trebuie pastrata, in ciuda framantarilor interne din Romania.
In cazul in care cineva se gandeste ca aceasta preferinta a Berlinului ar fi de vreun folos Romaniei, sa se gandeasca la istorie ce a insemnat pentru noi intrarea in sfera de influenta a Germaniei, mai ales atunci cand se intelege bine cu Rusia si are in Ungaria un aliat.
Oricum va fi, Romania incepe sa cunoasca direct jugul sclaviei europene si al statutului de pion geopolitic. Si e doar inceputul.
*Nota: probabil tocmai prin aceasta negociere se explica si accentele ceva mai “nationaliste” din unele luari de pozitie ale liderilor USL, pe principiul “nationalism cu voie de la stapanire”, nu cea de la Bruxelles, evident, ci cea de la Washington” – cf. Război întru cuvânt, art. UE, noua URSS, îşi ascute “mecanismele de control”, CĂLCÂND ÎN PICIOARE SUVERANITATEA ROMÂNIEI şi impunându-şi executantul zelos: TRAIAN BĂSESCU (din 18 iulie 2012).
…Da, re-începe procesul de nazificare-stalinizare a lumii – de data aceasta, însă, neavându-i în frunte pe demonizaţii Adolf Hitler, respective Iosif Visarionovici Stalin, ci pe… “sfinţişorii” androginici, Merkel-Barosso (varianta, adusă la zi, a ceea ce era, nu de mult, cuplul Merkel-Sarkozy)!
Nu doar că s-a împlinit blestemul părinţilor noştri, care, văzând că americanii nu mai ajung în România, să ne salveze de Armata Roşie - ziceau, cu mare şi amar năduf: “Să dea Dumnezeu să ajungem ziua când va flutura, pe Casa Albă - Steagul Roşu!!!”(adică, ziua când SUA să fie invadată de URSS… - sau, traducem noi, în limbajul noilor realităţi mondiale: invadată de comunism!), ci blestemul lor…“a dat pe dinafară de covată”: nazisto-stalinismul se împlineşte, prin forme expresiv-existenţiale de o violenţă nemaiîntâlnită în istorie – chiar sub steagul…”DEMOCRAŢIEI”! “Eh, democraţie aţi vrut, democraţie aveţi – şi să vă spălaţi pe cap cu ea, că şamponul a ajuns un lux orbitor! Capitalism aţi vrut, de el să muriţi…!” – parcă şoptesc, revanşard, într-una, din ce în ce mai şuierător, aiuritor, asurzitor, din mormintele lor, Hitler, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot…ba chiar gospodarul Ceauşescu!
 …Despre acest neo-nazism de stat, care transcende graniţele germane (cu evidentul concurs al “fraţilor” masoni şi al “surorilor” masoance!), ajungând până la malul Atlanticului, la Lisabona (…acolo unde ar fi “mânecat” turco-mongolii, în Evul Mediu, dacă n-ar fi stat, aici, la Gurile Sfântului Istru, cu piepturile martirice desfăcute a supremă jertfă, VALAHII! - da, valahii cei atât de umiliţi, azi…conduşi, pe atunci, nu de vreun dihor băsescian ori de nişte pisoi neînţărcaţi, precum Ponta-Antonescu, ci de Sfinţii lor Voievozi, MUŞATINI ŞI BASARABI!) – vorbeşte, cu mult curaj (şi n-am văzut niciun post/canal TV să reproducă, ori măcar să semnaleze discursul său!) dr. Matthias RATH[1] :
Oamenii din Berlin, Germania şi Europa s-au trezit şi înţeleg, acum, că Bruxelles UE nu
este altceva decât a treia încercare a cartelului chimic şi farmaceutic (n.n.: cartelul I.G. Farben) de A SUBJUGA ÎNTREAGA EUROPĂ, IMPUNÂNDU-ŞI DICTATURA FINANCIARĂ ASUPRA EI. Toate partidele reprezentate în Parlamentul UE de la Bruxelles în Germania, CDU, SPD, FDP, verzii şi partidul de aripă stângă le spun că A CONTINUA SĂ SUSŢINĂ DICTATURA, ÎN PERMANENTĂ DEZVOLTARE, DE LA BRUXELLES, A VOTA, ÎN VIITORUL APROPIAT, PENTRU TRANSFERUL ZONELOR DECISIVE ALE JURISDICŢIEI FIANANCIARE ŞI A ALTOR DREPTURI NAŢIONALE, CĂTRE “BIROUL POLITIC DE COMISIONARI” AI CARTELULUI DE LA BRUXELLES – CARE DEŢIN FUNCŢII FĂRĂ SĂ TREACĂ PRINTR-UN PROCES ELECTORAL ŞI NU POT FI ÎNLĂTURAŢI PRIN VOT DEMOCRATIC – ORICE POLITICIAN CARE SUSŢINE ACESTE DECIZII DE TRANSFERARE A DREPTURILOR NAŢIONALE CĂTRE COMISIONARI, ESTE UN SINUCIGAŞ POLITIC. Popoarele Europei nu vor tolera atacul dvs., doamnă Merkel, şi al celorlalţi acoliţi ai “biroului politic”, împotriva drepturilor democratice, câştigate cu greu, timp de secole! ÎNDEMNĂM CETĂŢENII EUROPEI SĂ NU CREADĂ NICIODATĂ ÎN POLITICIENII CARE LE PROMIT ELIBERAREA DE PRESIUNI ECONOMICE PRIN SUPUNEREA LA CONDIŢIILE IMPUSE DE COMISIA UE, DE LA BRUXELLES. NICIODATĂ SĂ NU CREDEŢI CĂ ACEASTA VĂ VA AJUTA SĂ PĂSTRAŢI DEMNITATEA ŢĂRII VOASTRE ŞI SĂ PUTEŢI ÎNCEPE REDRESAREA FINANCIARĂ! LUCRURILE STAU EXACT INVERS. CÂND AGENŢII POLITICI AI CARTELULUI DE LA BRUXELLES ŞI DIN CAPITALELE ŢĂRILOR VOASTRE VĂ VORBESC DESPRE “DEMOCRAŢIE”, DE FAPT EI SPUN: “DICTATURĂ”. Când vorbesc despre “prosperitate”, nu se referă la prosperitatea generală, ci la profiturile cartelului chimic, petrochimic şi farmaceutic şi ale băncilor. Iar când ei vorbesc despre apărarea păcii în Europa, ei deja se pregătesc să-şi consolideze scopul de dominare a lumii, prin mijloace militare, pe mai multe continente”- cf. dr.Matthias Rath - Apelul Dr. Rath, către poporul german și popoarele Europei, Berlin 13-03-2012,la conferinţa cu tema “O lume fără cancer”.
…Măcar când Adevărul vă este rostit atât de clar (în România, ca şi în Germania-Berlin!), încât nici cel mai prost om nu mai are nevoie de vreun… “tălmăcean” ori de vreun DEX – ascultaţi, vă implore, compatrioţi români!
După ce veţi vota (nădăjduiesc!) pentru “scufundarea marinarului” (şi punerea lui…”LA APĂ”!), NU VĂ OPRIŢI!!! Mai este un vot, încă mai important decât cel din 29 iulie 2012 – acela care să infirme, prin vot-referendum, ceea ce n-a fost confirmat prin vot-referendum (pentru că s-a socotit că noi, valahii, vom accepta, ORICUM, statutul de cobai şi de sclavi ai “briganzilor imperiali” ai Europei Iudeo-Masonizate!) : FAPTUL CĂ NU VREM, ÎN NICIUN CAZ,  SĂ FIM ÎN UE (cel puţin, nu în “uniunea” care are conducerea şi scopurile actuale!!!), ADICĂ ÎN MIJLOCUL CAPCANEI UCIGAŞE DE OMENIE, DE DEMNITATE, DE SUVERANITATE STATALĂ/NAŢIONALĂ: NU NE INTERESEAZĂ CALCULELE GENOCIDICE ALE UNIUNII EUROPENE – “MERKELITE” şi “BAROSSITE”!
…“Uniune” care se dovedeşte a fi…”cloaca piraţilor” Europei (“în frunte” – dacă cloaca poate avea vreo…”frunte”! -  cu “madam” Merkel” şi cu “musiu” Barosso!). De aceea îi şi (con)vine UE aşa de… “pe corp/talie”, dlui bandito-corsar, Traian Băsescu…!!!
…Nu vom şti curând cum de iudeo-masonii sunt atât de proşti… Cum, adică, să compare ei USA cu… USE?! Păi, USA nu are decât vreo 200 de ani de existenţă, pe când o vizată “uniune” europeană TREBUIE (de la Dumnezeu, Făuritorul neamurilor – PORUNCĂ STRAŞNICĂ!) să respecte atât de multe şi profunde realităţi spirituale (MULTIMILENARE!), de civilizaţie şi cultură, specifice fiecărui neam şi popor, ameţitor-celeste şi abisal-creştine (ţinând de zona dumnezeieştilor ARHETIPURI!), încât nu le-ar descurca şi rezolva nici măcar preamultlăudatul rege iudeu Solomon…!!!
De ce nu sunt înţelese nici năzuinţele masonului german Johann Wolfgang Goethe, spre bogăţie spirituală europeană, prin DIVERSITATE culturală şi de civilizaţie – şi nici profeticele cuvinte ale creştinului ortodox Nichifor Crainic, ţintind drept în inima problemei armonizării spiritualităţii europene, prin vizionarismul cosmico-creştin (ortodoxismul lui Crainic include, cu tărie, naţionalismul chtonian, auto-constructiv al popoarelor, dar nu exclude, în niciun caz – cum face ateismul, mirosind cumplit a putrefacţie, al UE! - , legătura lor, întru Duhul/CERUL Lui Hristos-Dumnezeu!): Pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer comun” (cf. art. Rasă şi religiune).
Fraţi VALAHI! Până când veţi tot dormi întru falsa voastră “smerenie”…”made USE”, care, deci,  nu-i DELOC mioritică, adică adânc înţelegătoare de ÎNVIERE A DUHULUI DE NEAM – …ci tare mai seamănă (indusă fiindu-vă, rapid-progresiv, mancurtizarea desăvârşită!), uneori, cu vântul de ciumă al prostiei şi al îngălării şi al dăbălăzării de (scuzaţi!) lingurari lălăiţi…iar nu de Fraţi ai Lui Hristos şi de strănepoţi ai Lupului Fenrir şi ai Sfinţeniei Veşnice a Muntelui Ascuns - KOGAIONUL ?!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


[1]-Dr. Matthias Rath s-a născut la Stuttgart, în Germania, în 1955. După ce a absolvit facultatea de medicină, a lucrat ca medic şi cercetător la Clinica Universitară din Hamburg, Germania şi German Heart Center (Centrul German al Inimii) la Berlin. Cercetările sale s-au focalizat pe cauzele arterosclerozei şi maladiilor cardiovasculare.
În 1987, Dr.Rath a descoperit legătura dintre deficienţa de vitamina C şi un nou factor de risc pentru boala cardiovasculară – lipoproteina. După publicarea acestor descoperiri ştiinţifice în revista “Arterosclerosis” (Arteroscleroza) a American Heart Association, Dr.Rath a acceptat invitaţia de a se alătura dublului laureat al Premiului Nobel, Linus Pauling. În 1990 el a plecat în Statele Unite pentru a deveni primul Director de Cercetări Cardiovasculare la Institutul Linus Pauling din Palo Alto, California.
Dr. Rath a lucrat împreună cu defunctul laureat al premiului Nobel în diverse domenii ale cercetării nutriţionale. Cei doi oameni de ştiinţă au devenit prieteni apropiaţi şi au împărtăşit valori umaniste, inclusiv determinarea lor pentru pace şi dreptate. În 1994, cu puţin timp înainte de moartea sa, Linus Pauling a declarat: “Nu am nici un dubiu asupra faptului că mă gândeam la Dr.Rath ca la succesorul meu”
Astăzi, Dr. Rath conduce un institut de cercetare şi dezvoltare în medicină nutriţională şi celulară. Institutul său conduce cercetări fundamentale şi studii clinice pentru a documenta în mod ştiinţific beneficiile micronutrienţilor ca biocatalizatori, asupra sănătăţii, într-o mulţime de reacţii metabolice la nivel celular. Aplicând cunoştinţele sale ştiinţifice în lupta împotriva bolilor, el şi echipa sa de cercetare ştiinţifică au identificat următoarele condiţii comune de sănătate ca fiind cauzate în primul rând de deficienţe cronice de micronutrienţi:
  • Arteroscleroza (cauza maladiilor coronariene şi a accidentelor vasculare cerebrale)
  • Hipertensiune
  • Infarct miocardic
  • Bătăi neregulate ale inimii
  • Probleme circulatorii diabetice
  • Osteoporoză
  • Multe forme de cancer
  • Deficienţe imunitare ca precondiţie pentru o varietate de boli infecţioase, inclusiv SIDA
Dr.Rath este membru al New York Academy of Sciences (Academia de Ştiinţe din New York), American Heart Association (Asociaţia Americană a Inimii) şi altor organizaţii ştiinţifice. Cărţile sale ştiinţifice populare “Why Animals Don’t get Heart Attacks – but People Do” (De ce animalele nu fac infarct miocardic – dar oamenii fac) şi “Cancer” au avut vânzări de mai multe milioane de exemplare în zece limbi.
"Lupta pentru o străpungere împotriva intereselor şi dogmelor medicale existente este ca navigarea pe ocean” spune Dr.Rath, “vântul care îţi bate în faţă devine busola ta”. Iar el adaugă: “Nu trebuie să fii profesor universitar sau laureat al Premiului Nobel; tot ceea ce contează e că infarctul miocardic, accidentele vasculare, cancerul şi multe alte boli vor fi esenţialmente necunoscute în viitor”
Dr. Rath este un avocat deschis pentru drepturile pacienţilor şi pentru acces liber la sănătate naturală în întreaga lume. Propaganda sa continuă să fie instrumentală în prevenirea unei interziceri a terapiilor naturale la scară globală, din partea industriei farmaceutice. Pentru a-şi proteja piaţa globală de medicamente patentate, această industrie încearcă o interzicere la scară globală a informaţiilor de prevenire şi sănătate terapeutică, legate de terapiile naturale, nepatentabile, abuzând de “Codex Alimentarius” (Standard de alimentaţie) al Comisiei Naţiunilor Unite.
Ca semn de recunoaştere a curajului său civil împotriva intereselor farmaceutice şi a eforturilor sale în numele oamenilor lumii, el a primit în 2001 prestigioasa distincţie “Bulwark of Liberty Award” din partea American Preventive Medical Association (Asociația Americană pentru Medicină Preventivă).
Dr. Rath este pionierul unei noi căi de antreprenoriat responsabil: toate profiturile din vânzările programelor de micronutriențI dezvoltate la institutul său merg la Dr. Rath Health Foundation, o organizație non-profit care se focalizează pe cercetare și educație, în domeniul sănătății natural, în întreaga lume.
În plus, această organizație non-profit susține un larg spectru de activitățI în domeniul sănătății umane, dreptății sociale și – cel mai important – păstrarea păcii. În acest efort, Dr.Rath vede activitatea acestei Fundații continuând în spiritul câştigătorilor Premiului Nobel pentru Pace ca Linus Pauling, Albert Schweitzer, Martin Luther King Jr. şi Nelson Mandela.
Dr. Rath are o origine modestă. Părinţii săi, fermieri din Germania de Sud, au transmis copiilor valorile lor umanitare. “Aceste valori”, spune Dr.Rath, “sunt încă o forţă conducătoare pentru mine. Viaţa mea este un exemplu al faptului că nu trebuie să te naşti privilegiat, ca să-ţi aduci contribuţia la o lume mai bună”- cf. wikipedia.

FLOTA NOASTRĂ CEA FLOTANTĂ
Dacă pe lume nu ar exista nebunie şi nebuni,
nu am şti niciodată cum trebuie să arate
 starea de normalitate. Sau invers!
 (Autorul)
Cine îşi mai poate imagina acum că până în anul de ghinionistă graţie 1989, România avea o flotă compusă din sute de nave comerciale şi de pescuit oceanic. Când a apărut prima dată pe piaţa românească peştele denumit cod, cumpărătorii ridicau miraţi din umeri şi strâmbau din nas. Şi ce peşte alb era şi ce gustos era! Ce sistem bine pus la punct de pescuit, de păstrare şi transport pe mare aveam! De parcă eram nemţi. Mergea flota românească strună, şi, culmea banalităţii, vapoarele erau construite în şantierele navale din Galaţi, Brăila, Giurgiu şi a.
Dar, evident, la un moment dat, ni s-a urât cu binele şi cu abundenţa locurilor de muncă şi într-o zi am aruncat tot câştigul naţiei peste bord, peste bordul navei numită România.
Din flăcările şi pucioasa revoluţiei din 1989 s-au întruchipat doi lideri politici, Iliescu şi Băsescu. Ambii serviţi pe tavă de Orient şi acceptaţi de Occident, dar noi am înghiţit găluşca, precum crapul mămăliga din undiţă, şi ni s-a părut că i-am inventat noi.
Până la un punct, cei ce au trăit cu senzaţia că în inima celor doi politruci bate o inimă de român, au avut dreptate. I-au votat,dar apoi i-au vomitat! Pe Iliescu l-au votat pe 20 mai 1990, în duminica orbului, iar pe Băsescu în 20 decembrie 2004, în duminica chiorului.
Atunci am avut senzaţia că dacă aceşti activişti PCR nu s-ar fi ridicat în fruntea maselor furioase, ar fi trebuit inventaţi, aşa păreau de necesari şi de elocvenţi. Aşa că în imaginaţia nocturnă a poporului votant, cei doi… escu, veniţi după alt… escu, împuşcat de ei, părea că au venit la momentul potrivit.
Ce legitimare mai puternică decât votul popular există? Niciuna! Comuniştii nu făceau alegeri; pe cale de consecinţă eram însetaţi de mersul la urne, de numărat, de comparat, de pronosticat…
La astfel de proceduri, comisarii occidentali trepidează mai abitir decât caii de curse în spume ajunşi la potou şi aplaudă. Noi ne-am uitat peste garduri în curţile lor şi am început să imităm, sau, mai exact, să-i maimuţărim.
Am croit partide pestriţe, ideologii subţiri, adunări populare, sufragii naţionale… ce mai, ne-am dat… cu lumea bună! Apoi am rămas cu gura căscată, când am văzut că năzuroşilor înalţi amploiaţi de la Bruxelles nu le putem intra în voie. Când îşi dau cu părerea şi trimit indicaţii despre criză economică globală şi multă austeritate, nu ne mai convine. Când ne împrumutăm la rechinii financiari internaţionali, ca să le salvăm băncile lor din România de la faliment, iar nu ne convine. Ne simţim spoliaţi şi începem să protestăm, ori să fugim de acasă chiar la sânul lor, în ţările lor. Dar când se va împuţi brânza de tot, comisarii vor ridica din umeri, vor ţipa că aici nu e democraţie şi ne vor întoarce spatele, tratându-ne cu o cuvenită izolare.
Acum, în săptămâna luptei pentru referendum, desantul pregătit din timp de ofiţerul de punte sau de securitate, Băsescu, aproape îşi dă sufletul de-atâta încrâncenare şi venin.
Când căpitanul de vapor i-a dat semnalul, marele prim-ministru al Europei, Barosso, a aruncat primul înspre noi barosul! Prins în mrejele veninoase ale Macoviţei, jălbară şi ea la noua poartă, el şi-a dat cu părerea că parlamentul românesc îşi dă singur lovituri de stat cu stângul în dreptul şi bagă dinamită în galoşii credinciosului valet de la Cotroceni. Nici nu a fost nevoie să îi arate lui Victor Ponta secera şi ciocanul, ori măcar barosul, că bietul muiezin s-a lăsat de poante şi a acceptat referendum de demitere cu prag de numărătoare, 50 plus 1 din figuranţii înscrişi în liste, nu dintre cei ce vin la urne, fără să explice îmbâcsitului funcţionar, că acum suntem cu două milioane mai puţini români pe planetă decât la recensământul din anul 2002.
După ce a făcut-o fiartă cu cvorumul, proaspătul premier român s-a întors la Bucureşti, şi a vrut să arate că îl doare în Curtea Constituţională, dar nefiind singur pe lume în zoaiele democraţiei dâmboviţene, a cedat la mai toate mofturile proaspetei opoziţii, PDL-eii.
Însă în faţa ultimei găselniţe a piratului turmentat de putere, bineînţeles, boicotul, nu a mai avut replică. Şi nici noi nu mai avem replică. Piratul vrea să oprească meciul, cu publicul venit în stadion şi cu biletele vândute.
Săriţi, lume! Arbitrul a înghiţit fluierul! Meciul este în suspensie… şi pe portocalii albi la faţă îi doare adânc în Curtea Constituţională. Dacă nu câştigă, îşi iau jucăriile şi pleacă.
Boicotează referendumul ca să zbiere apoi că nu au pierdut. Aventurierul mărilor şi al bufurilor cu blugi şi scârţ se va întoarce şpriţat la Cotroceni; a simţit că România este comoara din insulă. Dintr-o insulă descoperită de el, Insula Scorpionului, nu aia pe unde a trecut contele de Monte Cristo şi, ca orice occidental, a spulberat şi el tot ce era de aur.
Şi, chiar dacă vă miraţi, ori nu, matrozul rânjit va domni în plin scadal până în anul 2014, înţepându-şi permanent adverasarii politici şi personali şi trimiţându-i pe calea lui Adrian Năstase.
 La alegerile de preşedinte din acel an, el va dispune să fie înlocuit de imberbul şi ahtiatul după resurse româneşti, Mihai Răzvan Ungureanu. În ciuda protestelor sufragiilor naţionali, Barosso şi, mai nou, Angela Merkel, cancelara Germaniei, îşi vor arăta îngrijorările… şi atât.
Piratul se va mulţumi preţ de 10 ani cu postul de prim-ministru,adică două mandate, şi-l va dirija pe M.R.U. la fel ca pe Boc cel boc. Apoi, într-un târziu, obosit de atâtea fapte nebune de arme, se va retrage pe Insula cu elice, proprietatea lui Jules Verne, şi o va lăsa la cârma României pe Eba! Aţi citi corect! Eba cea plină de succesuri îi va succeda la putere! Va organiza el alegerile şi va câştiga Eba, ca şi la europarlamentare.
Se va dovedi cu toate aceste ocazii, că prima sa specialitate în viaţă a fost fraudarea alegerilor. Pentru asta l-a născut mămiţica lui, pentru fraudarea alegerilor, indiferent de care, prezidenţiale, parlamentare, locale etc. Şi se va mai dovedi totodată că a fost şi un maestru al imunităţii penale!
Cine va mai ridica atunci glasul, în anul 2024, de ex., ca să întrebe unde a dispărut flota României?! Cine îşi va mai aminti de gloria flotei româneşti, petrolierul Biruinţa­?!
Nici măcar D.N.A-ul nu va mai avea în arhivele ei voluminosul dosar al vânzării pe nimic a flotei româneşti.
Istoricii ar trebui să se grăbească, să fotografieze nava Biruinţa, undeva pe la Singapore, unde încă îşi face veacul, fiind transformată în rafinărie plutitoare.
Acum se numeşte Armada Perdana! Oare, o fi însemnând ceva?!
Urât vis am avut şi am povestit! Uneori cred că am coşmaruri!
Ca să nu se împlinească, trebuie să mergem să votăm DA la referendum pentru demiterea Băsescului. Avem şansa istorică de a scăpa de o domnie tiranică şi hoaţă înainte de a-şi fi împlinit sorocul. Votul este şansa democraţiei. El ţine loc de răscoală şi lovituri de stat, aşa ca în anul 1989.
Atunci nu se punea problema alegerilor şi alternanţei la guvernare, fiindcă nu exista aşa ceva. Atunci spionajele lumii şi armata autohtonă au trebuit să se încordeze şi să răstoarne un regim obtuz, care se dorea etern. S-a lăsat cu morţi şi răniţi, cu pagube imense provocate economiei naţionale şi cu răni sociale de neuitat.
Acum este altceva. Poporul român a făcut un salt imens înspre lumea civilizată, chiar dacă am intrat în ea numai în chiloţi, maiou şi şlapi. Ştaiful votului în locul unei intervenţii armate l-am câştigat, este un lucru sigur.
Prezenţa la vot a peste nouă milioane de cetăţeni români va asigura victoria poporului asupra dictaturii, victoria celor mulţi pentru o viaţă demnă.
Amintiţi-vă protestele din gerurile lunilor ianuarie şi februarie a.c. din Piaţa Universităţii şi din şaizeci şi două de oraşe ale ţării şi veniţi la vot pe caniculă, pe 29 iulie, ca să-l trimitem pe ultimul pirat al naţiunii la răcoare!
George Tătăruş (Bucureşti)

DISTRICTUL TRANSILVANIA. ADRIAN NĂSTASE ŞI RĂFUIELILE INTER-MASONICE,
REFLECTATE ÎN VIAŢA POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ A ROMÂNIEI CONTEMPORANE
…Nu scriem aceste rânduri, pentru că empathizăm, cumva, cu dl Adrian Năstase. Cel de la Rahova, acum... – unde, din pricina răzbunării oarbe şi excesiv de arogant-superficiale, a unui alt sadic (cvasi-egal, în isterie, cu dl Năstase!) - Golanul-Şef (încă) TRAIAN BĂSESCU! –dlAdrian Năstase nu a fost găzduit pentru ADEVĂRATELE lui trădări şi jefuiri de Neam şi Patrie – ENORME!!! - ci din pricina unor acuzaţii de dosar, absolut penibile... Găinării!
Un alt motiv de repulsie, faţă de fostul premier, este faptul că, din pricina figurii sale (umane şi politice), absolut nocive, i-a obligat, pe oamenii-alegători, la votul negativ, din 2004! Noi, subsemnatul, nici nu ne-am dus, măcar, la vot – pentru că nu puteam să alegem între DOI tâlharo-criminalo-trădători! Este, parcă, un blestem (cu grijă fabricat şi împachetat de iudeo-masonerie!), al acestui Neam, amărât şi umilit la culme – să nu aibă de ales decât, mereu, între …DOUĂ RELE!!!
…Nici vorbă, deci, de empathizarea subsemnatului, cu dl Adrian Năstase! Dacă ar fi să ne gândim câte zeci de mii de animale sălbatice (ABSOLUT NEVINOVATE!), din păduri, a ucis, cu sadism, pentru pură distracţie (?!) – …aproape regretăm că nu l-a nimerit, cu precizie, glonţul (din partea oricui va fi fost el tras…!), la vila sa, din strada Emil Pangratti, în seara zilei de 20 iunie 2012… Nu putem decât să-l dispreţuim, pentru lipsa lui de virilitate umană autentică (se vorbea, cândva, când dl Adrian Năstase încă nu era premier! - despre grave disfuncţii sexuale!), mascată (compensatoriu!) de actele sale sadice.
…Dar, de vreo două săptămâni, face furori, pe Internet, un articol (de blog...), semnat de jurnalista Roxana Iordache (din câte ne amintim, am văzut numele domniei sale, ca semnătură, prin România liberă) – intitulat Districtul Transilvania - cf. www.stiriazi.ro
Ce se zice în respectivul articol şi prin ce ne-a atras atenţia?
Se afirmă că nimic din ce s-a “dat” la posturile TV (de stat sau private) n-ar fi adevărat: adică - ce-am văzut - n-am văzut, de fapt. N-ar fi prima oară când televiziunile (patronate de Marea Finanţă Mondială şi de slugile ei) ascund Adevărul, sub “inundaţii” de imagini “torenţial-curgătoare”. Dar, să vedem, mai exact, despre ce se zice că s-ar fi întâmplat, în spatele imaginilor falsificate, prin comentarii televizionistice, depărtate (se accentuează, mereu!) de realitatea-reală:
ADRIAN NASTASE; VICTIMA UNEI TENTATIVE DE ASASINAT RITUALIC, PENTRU A SE FI OPUS EFICIENT INTERESELOR ANTIROMÂNESTI ALE MASONICULUI “DISTRICT TRANSILVANIA” (conex, Republica de la Cluj). Adrian Năstase poartă semnele unui asasinat ritualic masonic ratat.
Apoi, se detaliază rolul „eroico-cavaleresc”, al dlui Adrian Năstase, în această şerpărie masonică românească, de veac XX-XXI:
Adrian Năstase NU ESTE MASON - este Cavaler de Malta. Dar, a susţinut activ <<reaprinderea luminilor masoneriei>> române, la începuturile anilor 1990. Mai exact, datorită lui există Marea Lojă Unită a României - loja regulară. Este firesc să aibă o recunoaştere onorifică şi o influenţă legată de aceasta. Influenţa opiniilor lui avea să-i atragă răzbunarea unei <<facţiuni masonice>> antiromâneşti”
…Şi se detaliază (oarecum!) care ar fi fost repercusiunile (sancţiunile faţă de) acestei/această aşa-zisă “poziţie rebelă” a dlui Adrian Năstase, adică faţă de, chipurile… ”masonul-ne-mason”, pionier (totuşi!) al “reaprinderii luminilor masoneriei române” postdecembriste:
Împotriva lui Adrian Năstase a fost înscenat un proces, în mod ostentativ fals şi nedrept pronunţându-se ostentativ o sentinţă nedreaptă, privativă de libertate (doi ani); acest lucru este evident, căci instanţa de fond a precizat, clar, că nu există probe împotriva lui Adrian Năstase şi nu s-a înregistrat vreun prejudiciu. Mesajul dorit a fi transmis este clar: <<Temeţi-vă, căci AŞA vor păţi toţi cei care vor intra în conflict cu noi şi ni se vor opune>>. ADRIAN NĂSTASE NU S-A TEMUT DE NIMIC ŞI DE NIMENI!
…Nici Homer nu ar vorbi aşa, despre însuşi Achilles! - …iar nu despre un brigand şi demagog, de doi lei grămada…
…Oooo, Toi, Chevalier Sans Peur et Sans Reproche! Aleluia!!!
Deh… Celebra “LEGE NĂSTASE” (de fapt, OUG 31/2002-NĂSTASE, transformată în Legea 107/2006: “<<prin care se interzice orice fel de propagandă în favoarea fascismului, utilizarea de simboluri fasciste, cât şi cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii>>. Totodată, OUG 31/2002 era foarte <<democratică>> şi respecta <<libertatea de exprimare>>, astfel încât ea interzice totodată negarea holocaustului, PEDEAPSA FIIND CU ÎNCHISOAREA DE PÂNĂ LA 5 ANI! - cf. wikipedia: Dumnezeu nu doarme, domnule „ne-mason”, Adrian Năstase!) - “lege” care-i “fata de suflet” a “neînfricatului erou din strada Pangratti...  Mai curând s-ar fi referit, în OUG-ul cu pricina, LA PERICOLUL MASONIC TERORIST, decât la… legionari! – legionari pe care, dovedind fie ignoranţă crasă, fie o rea-credinţă, pentru care, acum, plăteşte-pătimeşte, penibil, chiar din partea “fraţilor” săi! – dl Adrian Năstase-juristul îi asimilează… “fasciştilor!
…Şi, la acest nivel al “motivaţiunilor”, pe care singur şi le-ar fi creat, pentru a fi supus “sacrificiului ritualic” – apare, pentru prima oară, şi chestiunea “DISTRICTULUI TRANSILVANIA/REPUBLICII DE LA CLUJ” (“care doreşte fărâmiţarea României” – deci, insistând pe “valenţele fracturale şi criminale” ale “neoplasmului”, apărut pe trupul “curat” al masoneriei româneşti…) – dar nu suficient amănunţită, ca să pricepem adâncimea (progresia diacronică şi acutizarea sincronică) a conflictului MASONICO-MASONIC (nici pomeneală de “adâncimea” economică a faptelor şi a dedesubturilor faptelor… – …că doar masonii nu sunt masoni “degeaba”, şi nici nu lucrează… ”pe surcele”! - …deh, trebuie să ne mulţumim doar cu vagi trimiteri, ba chiar trebuie să facem faţă unor vălătuci de neguri uriaşe, rostogolite peste text – şi provenite din FALSIFICARE, PRIN MITIZARE…):
“Motivul real al acestui sacrificiu ritualic (pe toate planurile) este multiplu: opoziţia eficientă a lui Adrian Năstase faţă de masonicul District Transilvania (aflat în directă relaţie cu ceea ce curent se numeste <<Republica de la Cluj>>, care dorea farâmiţarea României); opoziţia sa eficientă, în perioada în care a fost premier, împotriva <<băieţilor deştepţi>> (de exemplu, BOGDAN BUZĂIANU - ENERGY HOLDING) reprezentanţi ai masoneriei; opoziţia sa eficientă - soldată cu procese – împotriva unor alţi masoni care au încercat a prejudicia interesele României (de exemplu, Ovidiu Tender - protejat, politic, la nivel înalt, de Ioan Talpeş). Exemplele pot continua. Cunoscător al culiselor puterii pe toate planurile, în decembrie 2000, când a devenit prim-minisru, Adrian Năstase a acceptat un fel de <<pax masonica>>- motiv pentru care, în guvernul său au deţinut portofolii membri ai <<Republicii de la Cluj>> - direct legată de Districtul Transilvania. Unul dintre aceştia este Ioan Rus - fost şi actual ministru de Interne. Adrian Năstase a fost, totdeauna, adeptul declarat al ideii <<adversarii (şi duşmanii) trebuie ţinuţi aproape>>. De asemenea, a fost mereu adeptul ideii că oamenii pot fi schimbaţi pozitiv, dacă te afli în permanent contact cu ei. În acest caz, din păcate, s-a înşelat. Atacul împotriva lui Adrian Năstase a început odată cu alegerile prezidenţiale din 2004. Adrian Năstase a câştigat alegerile, victoria fiind cedată - cu sprijinul direct al PSD (al masonilor legaţi de interesele cărora li se opusese Adrian Năstase) contracandidatului său, Traian Băsescu, care căzuse de acord cu sprijnirea acelor interese. În afară de realizarea acestor interese, un alt scop clar a fost <<sacrificarea>> lui Adrian Năstase: scoaterea din viaţa politică şi înlăturarea lui din planul public decizional. Întrucât acest lucru nu s-a reuşit (Adrian Năstase revenind, spectaculos, în zona decizională, în pofida atacurilor, în 2007) - i-a fost înscenat un proces evident contrafăcut, cu scopul de a-l degrada şi umili total, uman (<<plimbarea>> lui în zeghe, cu cătuşe la mâini, ca spectacol public) şi, apoi, uciderea lui ritualică (după umilirea lui maximală, între zidurile închisorii) în interiorul penitenciarului. Este o răzbunare masonică, pentru cineva care nu este mason, a sprijinit reaprinderea luminilor masoneriei (s.n: cam ilogic, nu?). Dar s-a opus, eficient, intereselor negre, anti-româneşti, ale unor masoni, dejucându-le”.
(“Pax masonica” aia se instaurează, mereu, şi fără alde Năstase – pentru că e vorba de “tunuri” economice, după care, musai, să urmeze alte tunuri economice, date cu oameni ştiuţi, “de încredere”, “ei între ei”, profesioniştii jafului şi ai catastrofei naţionale…!!!).
“S-a opus, eficient, intereselor negre, anti-româneşti, ale unor masoni, dejucându-le”.
O fi… Vom vedea mai jos, de fapt, cât de… “ne-mason” este… “eroicul Năstase” şi cât de… ”neprihănit”, adept al “ideii că oamenii pot fi schimbaţi pozitiv”…!
…În sfârşit, un scurt istoric al “DISTRICTULUI TRANSILVANIA” (…prea scurt, după “gusturile” noastre!)
“Puţină istorie masonică recentă: Districtul Transilvania- <<Republica de la Cluj>> - interese antiromâneşti, scindarea României. Grupul supranumit <<Districtul Transilvania>> l-a avut în frunt,e iniţial pe masonul Andre Szakvary. În 1994, el a devenit membru al Supremului Consiliu pentru România, condus de Dan Amedeo Lăzărescu. Fusese recomandat de Henri Baranger, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33 pentru Franţa. Dan Amedeo Lazarescu a declarat, în repetate rânduri, că <<este vorba despre o manevră ocultă a Supremului Consiliu pentru Franţa>> şi că <<Henri Baranger se amestecă în treburile interne ale României. Aceste ingerinţe s-au exercitat în stabilirea componenţei şi a conducerii delegaţiilor Supremului Consiliu pentru România la reuniunile internaţionale la care am participat, culminând cu impunerea lui Andre Szakvary în locul meu.>> Ceea ce atrage atenţia în această afirmaţie este tocmai faptul că problemele masoneriei sunt confundate cu treburile interne ale României, în contextul în care masonii au afirmat mereu că ei nu se amestecă în politică. <<Districtului Transilvania>> a avut, ca scop iniţial scindarea Lojei Naţionale - urmând ca scindarea să apară, ca reflex, la nivel administrativ şi teritorial, prin acţiunea unor reprezentanţi ai instituţiilor statului. Conform planului, Transilvania trebuia, rapid, separată de restul României. Dan Amedeo Lazarescu - senator PNL în 1994 - a dezvăluit acţiunile lui Andre Szakvary, ale Districtului Transilvania, într-o şedinţă a Parlamentului României (citez): <<Ceea ce se întâmplă de câtva timp în mişcarea masonică românească, şi s-a întâmplat şi sâmbată la Cluj-Napoca, este o imensă porcărie. Câţiva parveniţi cu pretenţii de reprezentanţi ai masoneriei creează un periculos curent cu caracter antinaţional>>. Costel Iancu, Supremul Comandor al MLNR, a fost audiat, legat de acest subiect, de Comisia parlamentară pentru control a SIE. În cadrul audierii, a afirmat că, într-o întâlnire desfăşurată la Bruxelles, <<reprezentanţii masoneriei europene au spus, clar, că trebuie să se producă o împărţire a României în regiuni autonome>>, Transilvania fiind una dintre ele”.
Şi, în fine, o recunoaştere a “rezbelului inter-masonic” – recunoaştere care, apoi, va fi semi-retractată, în text, sub o formă… “catifelată”, pentru a nu “zgâria”, Doamne, fereşte!, prea mult… ”eroicul chip năstasian”; credem, şi avem motivele noastre, pe care le vom arăta mai jos! - că mai corect ar fi fost ca dna Roxana Iordache să folosească nu sintagma “răzbunare masonică”, ci …“RĂFUIALĂ INTER-MASONICĂ”). Recunoaşterea cu pricina este dublată de toate “marafeturile” iudeo-masonice obişnuite, pentru:
I - a-şi marca, în mod explicit, faptele, ca având PROVENIENŢĂ EVREIASCĂ (de ură sălbatic-anti-creştină/anti-goymică)
II - a intimida şi teroriza, în vederea impunerii autorităţii sale (iudeo-masonice) globaliste/globalizante, asupra fraierilor lumii (“solstiţialitatea”, “numerologia”, “tăietura ritualică” etc.)
“Revenind la Adrian Năstase: Ceea ce s-a petrecut în 20 iunie 2012 A FOST EXPRESIA UNEI RĂZBUNARI MASONICE. A fost condamant definitiv, la o pedeapsă privativă de libertate, într-un dosar OSTENTATIV contrafăcut (şi cu nume simbolic <<Trofeul calităţii>>!- Adrian Năstase spunea: <<eu sunt trofeul din dosarul Trofeul calităţii>>). Adrian Năstase a fost condamnat cu cinism, în încheierea instanţei (de fond) existând menţionat explicit ca NU există dovezi împotriva lui şi că nu există prejudiciu. Alegerea datei nu a fost întâmplătoare - anul acesta, Solstiţiul de vară s-a înregistrat în noaptea 20/21 iunie, în jurul orei 1,00 a.m. Ziua de naştere a lui Adrian Năstase este 22 iunie (când, de obicei, este Solstiţiul). În 20 iunie, în  jurul orei 22,30, la domiciliul lui Adrian Năstase a sosit un <<tandem>> de poliţişti (instruiţi să imobilizeze - cel care, zice-se, l-ar fi salvat de la moarte, anihilase vârfuri ale clanului Cămătaru, ale clanului Gemenilor; individul acţiona violent fără clipire). Aceşti poliţişti în civil trebuiau să-l aducă la penitenciar pe Adrian Năstase care, la <<împlinirea Solstiţiului>>, trebuia supus unor sinistre acţiuni umilitoare şi dure. Apoi, urma să fie asasinat ritualic (cu o <<mână necunoscută>>, desigur) în penitenciar. <<Reprezentantul>> Republicii de la Cluj (corelată cu Districtul Transilvania) - actual ministru de Interne - i-a telefonat lui Adrian Năstase în jurul orei 22,00, în 20 iunie, aparent (subliniez, aparent) pentru a <<se pune de acord>> asupra modalităţii în care Adrian Năstase urma să fie luat de la domiciliu şi dus la penitenciar. Pentru a se <<acoperi>>, Ioan Rus i-a telefonat, anterior, mult mai tânărului, mai neexperimentatului politic şi mai puţin cunoscător al unor astfel de culise, Victor Ponta, pe care l-a făcut să creadă că acţionează astfel (discutând cu Adrian Năstase) din umanitarism. În discuţia telefonică dintre Ioan Rus şi Adrian Năstase apare - analizat în această cheie - mesajul că Adrian Năstase ştia ce i se pregăteşte şi că nu va accepta situaţia. Cei care îl cunosc pe Adrian Năstase ştiu foarte bine că acele cuvinte ale lui nu ascund de fel ideea fermă a sinuciderii - dar că Adrian Năstase, care luptă până în ultima secundă, îşi vinde scump demnitatea şi că – desigur - dacă nu o poate salva, prefera, ca orice Cavaler, moartea, pe care şi-o da singur şi demn, bărbăteşte. Acelaşi reprezentant al <<Republicii de la Cluj>> (corelată cu Districtul Transilvania) i-a telefonat şi lui Traian Basescu pentru a-l pune la curent <<cu situaţia>>. Nu se ştie cu <<ce situaţie>>- cert este că nu l-a mai ţinut la curent, după producerea tragicelor evenimente, dovada fiind faptul că Traian Băsescu a trebuit să telefoneze la serviciul ambulanţă pentru a afla ştiri despre starea lui Adrian Năstase. Ioan Rus a “trimis” la locuinţa lui Adrian Năstase şi o ambulanţă - dar, în urma investigaţiilor, medicii au afirmat că nu ştiau de ce s-au deplasat acolo (fuseseră inştiinţaţi că ar putea fi nevoie să i se acorde ajutor unui bărbat de peste 60 de ani) şi că, atunci când au fost chemaţi să intervină, li s-a spus că <<leşinase>> un bărbat de peste 60 de ani. Or, realitatea constatată avea să fie cu totul alta! Acest lucru demonstrează că <<scenariştii masoni>> avuseseră în vedere, pentru maximă siguranţă, <<asomarea>> lui Adrian Năstase de către (cel puţin unul dintre) poliţiştii instruiţi pentru reacţii dure (sub pretextul că ar fi încercat să se opună), urcarea lui în ambulanţă şi transportarea la penitenciar, pentru <<procedurile ritualice la oreleşsi datele stabilite>>”.
În fine, urmează ceea ce „gură-cască” (până şi noi, subsemnatul, mai că ne înscriam în această categorie de populaţie românească, dată fiind arta dnei Roxana Iordache, care se pricepe să tensioneze, remarcabil, evenimenţialul... - ...dacă n-am fi observat, dintru început, nişte neconcordanţe logice!) aştepta, de mult - „filmul evenimentelor”:
“FILMUL EVENIMENTELOR: Adrian Năstase avea să le dejoace planurile. În mod evident, nu se aşteptase ca <<echipa morţii>>(?!) să sosească atât de repede. Poliţiştii au fost lăsaţi să pătrundă în casă, iar aşa-zisul lui <<salvator>> (în realitate un călău - iar evenimentele au demonstrat că este unul dintre cei instruiţi să înfăptuiască asasinatele masonice, conform ritualurilor) i-a pus urgent cătuşele la mâini, lui Adrian Năstase. Adrian Năstase a jucat, inteligent, o carte mare: a stat liniştit (de aceea nu a fost lovit şi nu a leşinat pentru a fi urmat planul aducerii lui la ambulanţă, în stare de inconştienţă). A afirmat că doreşte să-şi ia cărţi din bibliotecă şi, încătuşat, a mers în birou însoţit de aşa-zidul <<salvator>>. Adrian Năstase a scos un revolver, l-a apucat cu dreapta (este dreptaci) şi l-a dus la tâmplă. Poliţistul l-a atacat - revolverul a căzut din mâna lui Adrian Năstase (încătuşat)… Poliţistul a scos un pistol cu amortizor (motiv pentru care împuşcătura nu s-a auzit de afară) şi a tras asupra lui Adrian Năstase care (cei care îl cunosc, ştiu) este agil şi se mişcă repede. Primul glonte nu l-a nimerit (s-a înfipt în tocul uşii). Al doilea glonte l-a nimerit pe Adrian Năstase doar sub clavicula dreaptă, glontele ieşind prin deltoid. Apoi, poliţistul a luat un stilet şi, pornind de sub urechea stângă către dreapta, respectând ritualul masonic (parafrazez) <<I-A TĂIAT GÂTUL DE LA O URECHE LA ALTA>>, pe dinăuntru. Cine analizează, cu atenţie, una dintre fotografiile, extrem de clare, ale lui Adrian Năstase, aflat pe targă (fotografiat din stânga), vede clar, foarte clar, deasupra fularului, o mare şi adâncă tăietură de stilet! Este clar că Adrian Năstase – cu cătuşe la mâini - nu a stat <<liniştit>>, deşi fusese imobilizat. Este motivul pentru care călăul aşa-zis poliţist are o rană la mână - şi este motivul pentru care nu a reuşit să îl ucidă, stiletul trecând, miraculos, la doi milimetri de carotidă şi neatingând zone vitale. Aici, fără îndoială, mâna criminalului a fost <<mişcată>> de Mâna lui Dumnezeu! Motivul pentru care Monica Macovei cere cu insistenţă demisia ministrului de Interne Ioan Rus (s-a intrebat cineva de unde are acea siguranţă, care pare a fi <<un drept>>?) este faptul că a fost ratată operaţiunea preconizată, de umilire, degradare umană şi, apoi, ucidere ritualică a lui Adrian Năstase în penitenciar - cu respectarea simbolisticii orelor şi datelor, pentru a transmite mesajul înfricoşător, la distanţă”.
După ce-şi epuizează “gloanţele şeherezadice”, dna Roxana Iordache introduce şi un “POST SCRIPTUM” – nu atât ca avertisment asupra “DISTRICTULUI TRANSILVANIA”, cât pentru a-şi putea duce la capăt idolatria domniei sale, faţă de …”vizionarul” (domniei sale) domn Adrian Năstase:
“P.S.: În această cheie - a atacului masonicului District Transilvania (având reflex <<civil>> în <<Republica de la Cluj>>) trebuie citită postarea lui Adrian Năstase, din 27 mai - dar şi cea mai veche (editorial din <<Jurnalul national>>)> <<Câtă vreme mai e cineva în tribune>>”.
…Mda. Cam asta ar fi. Evident, cei mai… “reptilini”, mai “reci la simţire”, încep să cârcotească şi să se întrebe. Adică, încep să mediteze, serios, asupra materialului dnei Roxana Iordache – senzaţional-senzaţional, dar, oare, dată fiind admiraţia doamnei, pentru chipul “olimpiano-năstăsian” - chiar or fi toate cele scrise în text (şi aflate în răspăr, TOTAL, cu “televizionistica” asta cotidiană!) - …aşa, bune şi gustoase? Şi, în definitiv, ce naiba va fi fiind cu sinistrul acela de… ”DISTRICT TRANSILVANIA” (cu “reflexul său <<civil>>, în <<Republica de la Cluj>>) ?! Care-l are, întru “apărare”, pe câtumai Ministrul de Interne, Ioan Rus!
…Dar, în primul rând (înainte de îndreptările de fond), vrem a face o îndreptare semantică, având în vedere precara cultură generală a jurnaliştilor noştri mai tineri, de azi. Dna Roxana Iordache, de dragul sonorităţii şocante, pentru cititorii cei oligofreni (cel puţin trei sferturi!), foloseşte, pentru a “colora” mai violent scena “asasinatului ritualic”, sintagma “ECHIPA MORŢII”: “Adrian Năstase avea să le dejoace planurile. În mod evident, nu se aşteptase ca <<echipa morţii>>(?!) să sosească atât de repede”.
Echipa morţii” este o sintagmă utilizată, de dna Roxana Iordache, exclusiv din raţiuni şi după criterii eufonico-demagogico-propagandistice, de intoxicare. Ea (sintagma cu pricina) nu are ABSOLUT NIMIC de-a face cu realităţile iudeo-masonice, cu Iudeo-Masoneria şi cu acţiunile asasine ale acesteia!
Sintagma echipa morţiieste specifică DOAR Mişcării Legionare. Indiferent de antipatiile sau simpatiile publicului (de obicei, dezinformat grosolan, de presă, când e vorba despre o realitate de natură naţionalist-patriotică!), realitatea istorică este/rămâne realitate istorică - şi ea trebuie restabilită, peste idiosincraziile unui jurnalist sau altul, ori în funcţie de complacerea unora sau altora dintre cititorii articolelor acelui jurnalist, în ignoranţă (…n-au decât să rămână ignoranţi, şi după desluşirile noastre – dar noi suntem datori să fim mai prieteni cu Adevărul, decât cu… Platon: “Amicus Plato, sed magis amica veritas”!):
”(...)Denumirea deECHIPA MORŢIIse referă la primirea voluntară, de către membrii Mişcării, a sacrificiului personal. (...) Legionarul este un element dinamic şi înnoitor, care-şi îndeplineşte misiunea naţională prin educaţie, muncă şi sacrificiu. De aceea, nu oricine poate deveni legionar. Pentru a fi apt trebuie să ai, sau să-ţi creezi, o structură sufletească şi intelectuală în contrast cu starea haotică, perversă şi egoistă ce domină umanitatea epocii noastre.(...) N-a existat jandarm sau adversar politic, mercenar sau ciomăgaş, care să fi fost omorât de legionari. În schimb, numărul legionarilor ucişi în asemenea încăierări e de MAI MULTE SUTE. Dar numele lor şi împrejurările tragice în care au pierit n-au fost niciodată înscrise în condica vremii şi nici vreodată aduse la cunoştinţa opiniei internaţionale... (...) Numai că, ACESTA ERA SENSUL LUPTEI LOR. În acele clipe, fără a se numi ei înşişi sau fără a fi recunoscuţi ca atare, erau adevărate ECHIPE ALE MORŢII. Căci ei mureau, pentru împlinirea destinului lor de luptători ai neamului. (...) N-a existat niciodată măcar o singură unitate legionară care să întruchipeze, în gând şi în faptă, ideea de ECHIPA MORŢII-GRUP TERORIST. Faptul ar fi fost în contradicţie cu însăşi doctrina legionară, care nu admite terorismul sub nici o formă. În schimb, se admite concepţia jertfei, dusă până la dăruirea supremă(...) Sub această înfăţişare se înţelege cu uşurinţă că orice echipă legionară este, prin definiţie, şi o ECHIPĂ A MORŢII, chiar dacă nu poartă acest nume“ – cf. Faust Brădescu - ECHIPA MORŢII, Gordian, 1996, pp. 9-33.Şi, pentru a sublinia aspectul auto-sacrificial, al acelor tineri martiri interbelici: “Nu este echipa morţii TRANZITIVE, ci a morţii REFLEXIVE - adică a morţii AUTO-SACRIFICIALE” – cf. Adrian Botez, Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009.
Dar şi textul codrenian:”ECHIPA MORŢII (s.CZC) este expresia acestor stări de suflet ale tineretului legionar din întreaga ţară. Ea înseamnă hotărârea acestui tineret DE A PRIMI MOARTEA . Hotărârea lui de a merge înainte, TRECÂND PRIN MOARTE”.
   (...) Noi ştim să murim, după cum vă vom dovedi (...) PUTEM FI ÎMPUŞCAŢI, DAR NU PUTEM FI PĂLMUIŢI (...) Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru - în trista, dar mândra noastră istorie românească - să fi primit vreodată a fi dezonorat.
   (...) NU SUNTEM LAŞI CARI SĂ FUGIM DE JERTFA CUVENITĂ UNEI ALTE ROMÂNII. Dar, iarăşi, vă atrag atenţiunea că eu (CZC) am făcut acestor tineri ŞCOALA SENTIMENTULUI DEMMNITĂŢII OMENEŞTI, ŞCOALA ONOAREI (s.CZC).
   (...) Sunt pline câmpurile nostre de morţi, dar nu de laşi (...) SCLAVI NU SUNTEM ŞI NICI N-AM FOST” – cf. Corneliu Zelea Codreanu – Pentru legionari, Colecţia Omul Nou, pp. 457-471.
 
...Bun. Acum, să ne ocupăm, puţin, de cât de „ne-mason” este/ar fi dl Adrian Năstase, „Cavalerul de Malta” – şi, mai ales, cât de benefice sunt acţiunile acestui Ordin. Pentru că dna Roxana Iordache afirmă, despre dl Adrian Năstase, că „a fost mereu adeptul ideii că oamenii pot fi schimbaţi pozitiv. Ştim bine că, în oricare societate (fie secretă, fie discretă…), funcţionează disciplina de fier – şi nu credem c-ar fi putut face “opinie separată” (nu mai vorbim de “a face notă discordantă”!), cu Ordinul, întru… ”pozitivitate/bunătate”, un soldato-cavaler exemplar, precum este dl Năstase…
Informaţiile cu privire la “Ordinul Cavalerilor de Malta” le-am luat atât din sursă românească (revistele online Bucovina profundă şi Pelerinul ortodox), cât şi din surse autorizate, străine: politologii Penny Lernoux (romano-catolică), în lucrarea “Poporul lui Dumnezeu” şi Françoise Hervet, autoarea lucrării “Cavalerii Întunericului”.
 
Cavalerii Ordinului de Malta provin din toate ţările Europei. Şi astăzi în Malta, le sunt arătate turiştilor opt capele dedicate diferitelor limbi ale Ordinului: franceză, italiană, engleză, spaniolă, germană şi diverse dialecte ale acestora. Existau sedii diferite pentru fiecare limbă, care erau numite „auberge”, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind de pe aceeaşi filieră locuiau împreună. Structura aceasta o întâlnim astăzi şi în trupele NATO, cu care cavalerii au multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât şi în simbolul NATO” – cf. Mihaela Gheorghiu - Cavalerii de Malta: O organizaţie ocultă suprastatală, cu un trecut dubios. Toate conspiraţiile duc la... Malta, în revista Bucovina profundă, bucovinaprofunda.wordpress.com.
Nu avem decât dubii extrem de serioase, în legătură cu “intenţiile pozitiv-benefice” ale acestei haite internaţionale militariste, pe post de jandarm mondial şi manipulată de Marea Finanţă Mondială, în războaiele petrolului, duse de SUA, şi în intervenţiile banditeşti, în defavoarea creştinismului, în special contra celui ortodox (a se vedea “cazul Bosnia”, “cazul Kosovo”…!) şi în favoarea Israelului şi evreilor din întreaga lume (a se vedea diversele năvale barbare, ale trupelor NATO, direct sau prin interpuşi/trupe paramilitare, împotriva statelor arabe).
Deci, mai departe:
Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de „cavaleri”, cărora li se alătură 80.000 de voluntari. Nu vă imaginaţi cumva că în cazul lor a îndrăznit cineva să considere voluntariatul ca fiind trafic de fiinţe umane sau exploatare. De pe un site de prezentare al Ordinului, aflăm chiar că EXISTĂ DOAR 38 DE „CAVALERI” DE MALTA ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÂNTULUI. MAI PRECIS, DOAR 38 DINTRE EI AU DEPUS CA ŞI ÎN VECHIME CELE TREI JURĂMINTE: DE CASTITATE, DE SĂRĂCIE ŞI DE SUPUNERE. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori şi, desigur, serios implicate în politică sau afaceri. Despre aceştia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obedienţă totală faţă de Ordin. Ţinând cont de poziţiile de putere pe care ei le ocupă în societate, UN ASTFEL DE JURĂMÂNT ÎI TRANSFORMĂ ÎN INSTRUMENTE ALE UNOR INTERESE STRĂINE DE CELE ALE POPOARELOR SAU STATELOR PE CARE AR TREBUI SĂ LE REPREZINTE” - …dl Adrian Năstase nu face parte, SIGUR, dintre cei 38 de… ”SĂRACI”! Cât despre “patriotismul” (sau, mai ştii, păcatele noastre! – poate chiar… ”naţionalismul” acestor domni “cavaleri”, aflăm, cu stupoare (?!), că jurământul lor îi transformă…” ÎN INSTRUMENTE ALE UNOR INTERESE STRĂINE DE CELE ALE POPOARELOR SAU STATELOR PE CARE AR TREBUI SĂ LE REPREZINTE”.
Mda, începem să ne lămurim…!
Dar, să mai încercăm! Să perseverăm în a oferi “prezumţia de nevinovăţie”, atât dlui Năstase, cât şi glorificatoarei sale jurnaliste…!
Îi regăsim (n.n.: pe Cavalerii de Malta), acum, peste tot, dar mai ales în Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA (CFR în limba engleză), CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterală. Toţi „Cavalerii de Malta” deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se pot sustrage în caz de nevoie cercetării autorităţilor.
Numai de “bine” şi de “foarte bine”!!! Păi, nici nu se puteau “companii” mai selecte, de bandiţi şi de “killeri” şi tâlhari profesionişti, decât CFR, CIA… - …cât despre “Bilderberg, Comisia Trilaterală”… - apoi, suntem exact în… ”MIEZUL PROBLEMEI MASONICE”!!! Cele două organisme masonice (Bilderberg şi Comisia Trilaterală) cam conduc… lumea asta contemporană, ca forţe iudeo-masonice, direct subordinate lojei B'NAI B'RITH (“Fiii Legământului”) [1]LOJA PUR IUDAICĂ, care-i conţine pe “stăpânii lumii” (cel puţin, aşa se cred şi se auto-intitulează ei!)!
Mai încercăm, mai insistăm? De ce nu? S-ar putea să aflăm lucruri mult mai interesante decât am… vrea să credem!
Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale” . Aha! Ei, da, într-adevăr, de la ei ne vine tot … ”BINELE”, adică, toată nenorocirea actuală, numită “criză globală/globalism”, New Age-ismul, ecumenismul (strict cezaric, cu anasâna!), “political correctness”… Da-da-da: “Adrian Năstase a fost mereu adeptul ideii că oamenii pot fi schimbaţi pozitiv” – sigur că da… adică, făcuţi/transformaţi în roboţi şi sclavi perfecţi, mancurtizaţi perfect!!!
…Dar, să mai vedem şi alte opinii:
“(…)Precizăm că Bisericii Ortodoxe îi este interzisă prin canoane foarte aspre orice legatură cu organizaţiile masonice. ÎN 1937 SINODUL BOR A CONDAMNAT ŞI EL ÎN MOD EXPLICIT FRACMASONERIA. Ordinul Suveran Militar de Malta, cunoscut şi sub numele original al Ordinului Militar Suveran al Sf. Ioan de Ierusalim, este o frăţie apropiată Bisericii Romano-catolice. Membrii săi iniţiaţi trebuie să fie catolici şi să fi activat în armată. Ei participă la ceremonii secrete  înveşmântaţi în  ţinute rituale feudale şi îmbrăţişează o puternică mentalitate de castă, ca parte a iniţierii lor în dogma Rosicruciană (…) Ordinul şi membrii săi s-au dovedit a avea legături cu <<Rat Run>>, calea de scăpare din Germania învinsă spre America folosită , după cel de-al doilea război mondial, de naziştii de prim rang şi de experţii lagărelor de exterminare. Au fost eliberate paşapoarte de Cavaler Suveran de Malta cu identităţi false, permițându-se astfel scăparea de urmărire penală pentru crime de război. În mod perfid, după război cea mai înaltă decoraţie a ordinului, <<Marea Cruce de Merit>>, a fost acordată Generalului nazist Reinhard Gehlen, şeful de spionaj al lui Hitler pe  Frontul de Est, complice în cel mai înalt grad  la atrocităţile efectuate de către nazişti în Rusia şi Europa de Est –  mai ales  masacrul fără precedent al evreilor şi al civililor slavi.
Rădăcinile catolice şi aristocratice ale frăţietăţii i-au făcut pe cavalerii moderni anti-comunişti fervenţi. Ordinul a fost în mare parte responsabil pentru constituirea  CIA,  şi a multora dintre nenumaratele ei operaţiuni sub acoperire la nivel global. Părinţii fondatori ai CIA-ului William <<Wild Bill>> Donovan şi Allen Dulles erau cavaleri, aşa precum au fost mulţi alţii din cadrul ierarhiei CIA, inclusiv William Casey, directorul lui Ronald Reagan şi John McCone, directorul lui JFK. Conform ziaristului <<Watergate>> Carl Bernstein, Casey a dat Papei Ioan Paul II un acces fără precedent la informaţiile secrete ale CIA, inclusiv la sateliţi şi agenţi de spionaj.De fapt, <<Wild Bill>> Donovan ar putea fi învinuit personal de începerea războiului rece (…)”.
Tot aşa afirmă şi dna Penny Lernoux, în cartea “Poporul lui Dumnezeu”: “După război, Vaticanul, OSS-ul, SS-ul, şi diferite ramuri ale Ordinului Suveran Militar de Malta s-au reunit pentru a lupta împotriva inamicului comun sovietic – ŞI PENTRU A-I AJUTA PE CRIMINALII DE RĂZBOI NAZIŞTI SĂ EVADEZE… Baronul Luigi Parrilli, un aristocrat italian şi cavaler de Malta / şambelan papal, a luat parte la negocierile dintre liderii SS şi reprezentantul CIA Allen Dulles”.
Ce mai, nişte “dulci de tot”, toţi aceşti bandiţi internaţionali! “Vino să te pup, nene… Adriane!”
“Ordinul Suveran Militar de Malta (SMOM) este din punct de vedere ideologic și istoric, aliat cu Masoneria internaţională, împărțind în cele din urmă acelaşi scop al supremaţiei sângelui albastru, fie că membrii lor acceptă sau nu lucrul acesta. Gradele masonice, Cavalerul de Malta şi Cavalerul Templier, sunt grade superioare Rosicruciene ale Masoneriei, şi îşi dezvăluie moştenirea într-un mod cât se poate de limpede.(…) În general, Francmasoneria pretinde a fi ostilă catolicismului … cu toate acestea, în decembrie 1969 o întâlnire exclusivistă  a avut loc la Roma în biroul Contelui Umberto Ortolani, ambasadorul Cavalerilor de Malta în Uruguay, care a fost numit “creierul” din spatele lojei masonice <<P2>>. În afară de Ortolani,  la întâlnire au participat numai Licio Gelli, Roberto Calvi şi Michele Sindona; toţi aceştia au fost implicaţi în moartea Papei Ioan Paul I şi într-o masivă  fraudă bancară” – afirmă autoarea lucrării“Cavalerii Întunericului”, Francoise Hervet – şi, tot domnia sa – continuă:
FOŞTII PREŞEDINŢI RONALD REAGAN ŞI GEORGE BUSH SUNT ASTFEL DE INIŢIAŢI DE SEAMĂ, IAR REAGAN A FOST SĂRBATORIT ÎN CADRUL UNUI DINEU EXTRAVAGANT OFERIT DE ORDIN ÎN 1989. (…) Iniţiaţii  oculţi vor descoperi că asemenea  pentagramei răsturnate sau steaua cu cinci colţuri,  CRUCEA DE MALTA ESTE ÎN MOD SIMILAR O CRIPTOGRAMĂ PENTRU ŢAPUL DIN MENDES, ANDROGINUL IDOL AL TEMPLIERILOR, BAPHOMET, REPREZENTÂND BARBA ȘI COARNELE ȚAPULUI. (…)ORDINUL CAVALERILOR DE MALTA ESTE UN ORDIN SATANIC, ALE CĂRUI RITUALURI INCLUDEAU PRUNCUCIDERE, HOMOSEXUALITATE ŞI VRĂJITORIE” - sursa: foaienationala.ro
Ce mai, NUMAI lume bună şi doritoare numai de…”bine” şi de…”excelenţă” – şi care se ocupă NUMAI cu caritatea şi cu dezvolatarea, prin mijloce specific, a “ideii că oamenii pot fi schimbaţi pozitiv”! Considerăm că a insista, în această direcţie demonstrativă, când avem atâtea dovezi ale …”superlativelor morale”, ale acestor “cavaleri” contemporani, ar fi nu doar jenant, ci chiar futil!
…Doar o precizare: cam de când şi cum şi în ce împrejurări a început să se ocupe dl Adrian Năstase de…”binefacerile” astea “ne-masonice”? Vom afla, mai jos, cât de infiltrată este BOR, de…”SUS”, prin membrii români ai acestui Ordin…”ne-masonic” - “bien sûr”!
“În fruntea listei de cavaleri de Malta din România se află nimeni altul decât Adrian Năstase. Într-un interviu din anii ’90, Adrian Năstase vorbeşte despre faptul că este cavaler de Malta şi că a fost numit undeva în afara ţării. Pentru a-şi justifica apartenenţa la acest Ordin el declară că <<urmează tradiţia familiei>>. Tatăl său, după absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri ca şef de promoţie ar fi fost primit în Ordin. Tot el arată că <<în România dintre cele două războaie mondiale majoritatea cadrelor militare de elită făceau parte din acest Ordin>>. Adrian Năstase este de altfel deţinătorul Marii Cruci a Ordinului de Malta din 1992(…) Constantin Bălăceanu Stonici – <<mentorul>> ziarului masonic Ziua şi primul ortodox acceptat în Ordinul Suveran Militar de Malta. Imediat după primirea sa în această grupare ocultă, în 2003, el declara, pentru ziarul Adevărul: <<Este prima oară că se constituie oficial un nucleu ortodox, sub denumirea de Familiarii Ordinului de Malta, iar eu am fost ales să conduc această formaţiune, cu un pronunţat caracter ecumenic>>. CONSTANTIN BĂLĂCEANU STOLNICI A FOST PÂNĂ NU DEMULT MEMBRU ÎN CONSILIUL ELECTORAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE ŞI A AVUT DE SPUS UN CUVÂNT GREU ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ALEGEREA NOULUI PATRIARH, TOT UN ECUMENIST. ÎN ACEST FEL, CAVALERII DE MALTA S-AU ASIGURAT CĂ BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ VA MERGE ÎN DIRECŢIA DORITĂ DE EI, ADICĂ CEA A CATOLICIZĂRII. (…)Maria Grapini – patroana unei firme de industrie textilă din Timişoara şi preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri Timiş. În 2005 se afla pe locul doi în Topul celor 100 de femei de succes din România, realizat de revista Capital. Culmea ridicolului maltez, în 1996 a primit în Italia placheta <<femeia care a contribuit la dezvoltarea propriei naţiuni>>” – cf. Pelerinul ortodox - online. Maria Grapini fiind “clienta” permanent a Antenei 3 - înţelegem, deci, grija “antenelor” dlui Dan Voiculescu, pentru soarta dlui Adrian Năstase…
…Iar cât de depărtaţi sau cât de apropiaţi, în opiniile de…”ordin” sunt Adrian Năstase şi adversarul său (politic) Traian Băsescu, putem intuit din următoarea ştire de pe Saccsiv's Weblog:Principele şi Marele Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta, Matthew Festing, efectuează în perioada 7-12 iunie o vizită de stat în România, LA INVITAŢIA PREŞEDINTELUI TRAIAN BĂSESCU, informează Preşedinţia”. Mda. Duşmănie la cataramă”, ce mai! Dar, vedeţi domniile voastre – setea de putere îi poate învrăjbi până şi pe doi gemelari” (din punct de vedere spiritual, fireşte!)…
...Şi, în chip de primă concluzie, în ce priveşte veridicitatea afirmaţiilor dnei Roxana Iordache, cu privire la dl Adrian Năstase: este deosebit de dificil să acceptăm logica frazelor din textul dnei Roxana Iordache (şi nu se potriveşte nimic din ceea ce afirmă domnia sa, despre ORDINUL-DE- MALTA-CEL-NEMASONIC, cu afirmaţiile atâtor cercetători ai „fenomenului maltez”!): Adrian Năstase NU ESTE MASON - este Cavaler de Malta . Dar, a susţinut activ <<reaprinderea luminilor masoneriei>> române, la începuturile anilor 1990. Mai exact, datorită lui există Marea Lojă Unita a României - loja regular”. Cine “REAPRINDE LUMINLE MASONERIEI”, deşi ştie despre excomunicarea/afurisirea Iudeo-Masoneriei, de către BOR, din 1937 (cu efecte până în zilele noastre!) – este, CLAR, un individ căruia “i se fâlfâie” de autenticul creştinism!!! Iar duşmanii cei mai crânceni şi mai bine organizaţi, spre distrugerea creştinismului AUTENTIC, din lume (nu cel cu putoare de…Vatican, sau de…Daniel!), ori sub ce denumire pompoasă ori extravagantă se vor ascunde, EI TOT IUDEO-MASONI  SUNT!!!
…Mai este ceva de remarcat: iudeo-masonii NU RATEAZĂ, NICIODATĂ, EXECUŢIILE RITUALICE (a se vedea cazurile: SERGE MONASTE, cel care a dar publicităţii Protocoalele de la Toronto-1967, ANNA LINDH, care s-a opus ca marca germană-EURO să înlocuiască coroana suedeză, ALDO MORO, care a atenţionat că B`nai B`rith, prin Mafia italiană, conduce Italia, OLOF PALME, care nu a fost de acord cu acţiunile Grupului Bilderberg… etc. etc.: TOŢI AU FOST LICHIDAŢI, FĂRĂ NICIUN FEL DE PROBLEME!). Faptul că lui Adrian Năstase i-au…”circumcis” oleacă gâtul (de la o ureche la alta,) este, mai mult ca sigur, nu o încercare de…”asasinat ritualic”, ci DOAR UN AVERTISMENT. (Pentru ce anume, vom încerca să vedem/întrevedem, mai jos…).
Fireşte, este foarte rău, oribil chiar, şi acest lucru (avertizarea cu…”şuriul”!) – dar nu ne aşteptam, DE LA O ORGANIZAŢIE DE BANDIŢI INTERNAŢIONALI, la ceva mai de soi. Şi, în definitiv, dl Adrian Năstase ştia foarte bine care este “procedura” şi se aştepta la ea…(nu avem dovezi, dar avem anume bănuieli vajnice, precum că nu este COMPLET străin, şi domnia sa, de anume “execuţii ritualice”, de după 21-22 decembrie 1989!). Pe de altă parte, voiam să punem adevărul în margini cât mai veridice.
…Şi acum, să vedem ce este cu acel misterios “DISTRICT TRANSILVANIA”, despre existenţa căruia ne-au trecut numai zvonuri (vagi) pe la urechi…şi n-am fi aflat nimic precis, fără răfuielile astea inter-masonice – “de vară”.
Vă avertizăm, dintru început, că ne afundăm într-o şerpăraie, de toată…”frumuseţea”! Un veritabil drum dantesc (DAR CU REPERCUSIUNI EXTREME DE GRAVE, ASUPRA SUVERANITĂŢII ŞI INTEGRITĂŢII TERITORIALE A ROMÂNIEI!!!).
Cine are chef să ne urmeze, pe acest drum infernal, bine de bine, cine nu…NU!
…Să începem, deci, cu începutul:
Istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iaşi ,în 1748, de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în Ţările române, ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749, printre saşii de la Braşov, a treia în 1767, printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti, de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, <<Zorile>>, majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.
Până aici, nimic deosebit de situaţia iudeo-masonică din celelalte ţări europene, din veacurile XVIII-XIX. Abia în perioada interbelică, din secolul al XX-lea, BOR se trezeşte şi excomunică Iudeo-Masoneria, în 1937. Nici relaţiile cu legionarii n-au fost călduroase, fireşte…Interesant este că nici cu comuniştii, “fiii lor de suflet”!
După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist care le socotea <<organizaţii burghezo-moşierești>>, s-au unit în 1945 într-o <<Francmasonerie unită a României>>, în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte, mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său pro-stalinist titlul LUMINA VINE DE LA RĂSĂRIT, care, în simbolistica masonică, înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate” - cf. wikipedia.
…Ei, dar după “revoluţia” masonică din 1989 (datorită “agenturilor străine”, mânca-le-ar mama să le mănânce pe ele! – …ştia Ceauşescu ce ştia, când i-a zis soţiei lui, Elena: “Marcel ne-a făcut-o!” – adică, “venerabilul”, Marele Comandor bulgaro-evreu,  Marcel Schapira[2]), părea că a revenit raiul pe pământ, pentru iudeo-masoni…Dar n-a fost chiar aşa. Din vina lor, evident – pentru că “prostimea” (adică, noi, în general!), nici nu prea auzise de…”farmazoni”. De…”nasoi”, cum ziceau nişte oacheşi, de prin Ferentari, în perioada interbelică!
La 27 decembrie 1989, la Bucureşti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumaţi şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia, depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România.
Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un DISTRICT TRANSILVANIA care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format MAREA LOJĂ NAȚIONALĂ UNITĂ DIN ROMÂNIA (MLNUR). În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României și Marea Lojă Națională din România au tentat să se unească. În 2003, Marea Lojă Națională a României și Marea Lojă Națională din România s-au federat într-o Confederație a Marilor Loji din România de Rit Scoțian Antic și Acceptat” – cf. wikipedia.
Iată, pentru prima oară, explicată problema “mistică”, a “DISTRICTULUI TRANSILVANIA”!!! Numai că unii zic de “dizidenţa” a 13loji”, alţii de … 12loji”: “Martie 1996 aduce alte 12 LOJI TRANSILVĂNENE sub jurisdicţia noastră. În aceeaşi dată, membrii Marii noastre Loji au votat, în Convent, în favoarea adăugării cuvântului UNITĂ, în numele oficial al Marii Loji. Aşadar, începând din acel moment, Marea Lojă Naţională din România devine cunoscută sub numele de Marea Lojă Naţională Unită din România. Mare Maestru a fost ales Dr. Titus Nicoară.
În perioada 2001-2004, Fratele Petre STEŢIU 33° a fost ales Mare Maestru. În 2005 este ales un nou Mare Maestru în persoana Fratelui Dorel MANU 33°, un cunoscut profesor şi chirurg orelist. Din 2009, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale Unite din România este Fratele Liviu MÂNECAN 33°” – cf. Istoria Marii Loji Naţionale Unite din România, www.glnur.ro.
Apare, apoi, în 20 august 2010, pe blogul ordinulnegru.blogspot.com– un material masonic definitiv relevant, în legătură cu “hazulMARII LOJI NAŢIONALE UNITE DIN ROMÂNIA/MLNUR/”DISTRICTUL TRANSILVANIA[3]:
IN ATENTIA D.G.I.A., S.R.I. S.I.E.!!!
INTRODUCERE:
Voi prezenta o serie de informaţii. Unele sunt incomplete. Unii dintre voi puteţi ajuta la întregirea acestui tablou...
Esenţa acestui material este faptul că ARE LEGATURĂ CU TENTATIVA DE FĂRÂMIŢARE A ROMÂNIEI (ATAC ASUPRA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI) ŞI TRANSFORMAREA TRANSILVANIEI ÎNTR-UN DISTRICT SUBORDONAT MASONERIEI FRANCEZE.
MASONII FM(M)R ŞI <<DISTRICTUL TRANSILVANIA>> !
TENTATIVA DE UZURPARE (şi fărâmiţarea ţării) SE REPETĂ
ANDRÉ SZAKVARY
Ajuns în România în 1994, el a devenit membru al Supremului Consiliu pentru România, condus de Dan Amedeo Lăzărescu, după ce Anca Nicolescu i l-a prezentat, recomandându-l ca pe un expert al Ritului şi prieten apropiat cu Suveranul Mare Comandor al Franţei, Henri Beranger, ceea ce l-a impresionat pe Lăzărescu. Drept mulţumire, Szakvary a încercat, pe 2 februarie 1997, să-i ia locul lui Dan Amedeo Lăzărescu, printr-o lovitură de palat.                    << Impunerea unui cetăţean francez, care nu cunoaşte limba română, în funcţia de Suveran Mare Comandor, încalcă toate Regulamentele şi Constituţiile masonice româneşti şi internaţionale>>, spunea Lăzărescu la vremea respectivă.
DUPĂ EŞUAREA TENTATIVEI DE UZURPARE, ANDRÉ SZAKVARY A REUNIT CÂTEVA LOJI DIZIDENTE SUB DENUMIREA DE DISTRICTUL TRANSILVANIA, A CĂRUI MISIUNE ERA SĂ PROVOACE O SCINDARE ÎN LOJA NAŢIONALĂ. ŞI CUM MASONERIA ESTE INFILTRATĂ ÎN TOATE ORGANISMELE STATULUI ROMÂN, SE URMĂREA CA ACEASTĂ SCINDARE SĂ FIE REPLICATĂ LA NIVEL ADMINISTRATIV ŞI TERITORIAL DE INSTITUŢIILE STATULUI. ASTFEL, TRANSILVANIA AR FI FOST RAPID SEPARATĂ DE RESTUL ROMÂNIEI.
Din Districtul Transilvania a evoluat MLNUR, iar André Szakvary a preluat conducerea Ritului Scoţian Vechi şi Acceptat din România din obedienţa MLNUR, pînă la alegerea lui Bartolomeu Constantin Săvoiu ca Mare Maestru. La Marea Lojă Naţională din România, condusă de Eugen Ovidiu Chirovici (cea mai mare obedienţă şi singura recunoscută de Loja Mamă din Anglia), poziţia de Suveran Mare Comandor al Ritului Scoţian Vechi şi Acceptat este ocupată de Costel Iancu.
ROLUL LUI ANDRÉ SZAKVARY ERA DE A FĂRÎMIŢA MASONERIA ROMÂNĂ ŞI A ACŢIONA DIN INTERIOR PENTRU SCINDAREA ROMÂNIEI ÎN REGIUNI AUTONOME. AUDIAT DE COMISIA PARLAMENTARĂ DE CONTROL AL SIE, COSTEL IANCU A AFIRMAT CĂ, ÎNTR-O ÎNTÎLNIRE CARE A AVUT LOC LA BRUXELLES, REPREZENTANŢII MASONERIEI EUROPENE I-AU SPUS CLAR CĂ TREBUIE SĂ SE PRODUCĂ O ÎMPĂRŢIRE A ROMÂNIEI ÎN REGIUNI AUTONOME, IAR TRANSILVANIA TREBUIE SĂ INTRE SUB TUTELA MASONERIEI FRANCEZE.
Pe 29 martie 2008, Conventul Extraordinar al Marii Loji Naţionale Unite din România l-a ales, în unanimitate, Mare Maestru, pe Bartolomeu Constantin Săvoiu, iar Horia Nestorescu- Bălceşti a fost ales Mare Maestru adjunct.
Pe 18 octombrie 2008, un convent cu 55 de delegaţi a hotărât excluderile lui Dan Trofin, Liviu Mânecan, Doru Manu, Andre Szakvary şi Sergiu Anghel.
Bun, asta a fost atunci. <<Frăţietatea>> internaţională (în special, cea din Franţa) a încercat prin "spionul" mason ungur, Andre Szakvary, nevorbitor de lb. română, să <<desbine>> masoneria română aşa încât (masoneria fiind prezentă peste tot în România) să se reuşească fărâmiţarea statului român, iar <<DISTRICTUL TRANSILVANIA>> (independent) să fie subordonat masoneriei franceze.
Tentativa, se pare, a eşuat. Spionul mason ungur a fost exclus din MLNUR (loja iregulară).
 
Astăzi, iulie 2010.
Citim lucruri interesante despre O NOUĂ TENTATIVĂ DE FĂRÂMIŢARE A STATULUI ROMÂN PRIN INTERMEDIUL MASONERIEI ROMÂNE, <<SUPERVIZATĂ>> DE MARI MAEŞTRI DIN STRĂINĂTATE, DAR PRIN INTERMEDIUL MASONILOR "MILITARI".
<<Fraţii>> şi-au manifestat nemulţumirea faţă de <<maestrul Bartolomeu Săvoiu>>, luând în calcul inclusiv debarcarea acestuia. Cel mai vehement a fost <<decanul de onoare>> al ediţiei, nimeni altul decât <<specialistul>> în intrigi şi destructurări – dr.Francisc Tobă. Acesta <<s-a oferit chiar>> să-l compromită iremediabil pe <<marele general Săvoiu>>.
Comentariul apare la articolul intitulat: <<SE PUNE DE UN PUCI, SAU DE O DICTATURĂ MILITARĂ?>>Articolul vorbeste despre înfiinţarea <<Federaţiei Militarilor din România>> (FMR) şi scopul ocult al acestei federaţii”.
 
După ce Dan Amedeo Lăzărescu a fost asasinat (întâi, asasinat civil, de către CTP, “în direct şi la oră de vârf”, la TVR-1!!! - …apoi, abia, fizic!)[4]dez-românizarea României (până şi la nivel...masonic!), prin acţiunile marionetei masonice a Lojii Marelui Orient, André Szakvary . N-a mers. Iudeo-masonii “români” n-au fost patrioţi, dar…n-aveau chef să li se ia ciolanul! Pe asta mizează şi loja pur ebraică B'nai B'rith, ca să-i ţină în frâu pe masoni. Poate că aici să stea argumentul, în favoarea semi-afirmaţia Roxanei Iordache, cu privire nu la “încercare de asasinat ritualic” (asta era valabil pentru un suflet mare şi curat, cum au fost Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Serge Monaste sau Aldo Moro!) – ci, aşa cum am afirmat mai sus: AVERTIZARE (în obiceiul ebraic, musai să fie prin TEROARE!). “Să stai în banca ta! Altfel, te ia gaia!!!” Şi Adrian Năstase va sta. Probabil. De fapt – SIGUR! Dl Adrian Năstase nu are, în personalitatea domniei sale, nimic puternic, deci NIMIC EROIC, nimic viril (în sensul roman al vocabulei!) – …ci, doar, cel mult, LUDIC!!! – se voia
Şi: “Controversaţii Constantin Degeratu şi Francisc Tobă au  pus pe roate o structură civilă bună la orice. Surse din SRI monitorizează infiltrarea unor foşti artizani ai serviciilor secrete militare în structurile civile. Formaţiunea, fidelă lui Gabriel Oprea, apare pe fondul scăderii veniturilor militarilor şi se vrea un soi de sindicat. În fapt, este pregatită pentru o amplă revoltă populară” – cf. Mihail Făgărăşanu, Se pune de un puci, sau de o dictatura militară? – în www.agentia.org.
Iar: “Generalul MirceaChelaru a început să deranjeze, chiar dacă ilustra un spirit naţional deloc acceptat într-o Românie slabă şi dominată de interese financiare şi nu de spiritul şi cultura tradiţiilor latin-ortodoxe, care caracterizează acest popor, încă dinainte de a fi şeful armatei române, atunci când a făcut direct reproşuri armatei ruseşti, din statul nerecunoscut Transnistria” – cf. art. Masoneria îngroapa România. Ce legătură poate fi între generali-masoni, comisari europeni, Cavaleri de Malta, Codex Alimentarius si OMG? – pe www.ziaristionline.ro
…Dacă este pusă în discuţie ARMATA unei ţări (cu perspective de dictatură militară, DAR NU ROMÂNEASCĂ, ci...”MILITAR-IUDEO-MASONICĂ”!!!), apoi…lucrurile chiar încep să miroasă…taman ca în Danemarca hamletiană!!! Un război civil, pentru ca România să păţească chiar mai rău decât a păţit în decembrie 1989: OCUPAREA EI DE CĂTRE UN GUVERN IUDEO-MASONIC!!!
…Evident, şobolanii-masoni evrei au încercat (şi au şi reuşit!), în aceste vremuri tulburi, de mari şi dramatice întrebări şi de războaie “pe sub masă” (…pregătindu-se, însă, prin aceşti şobolani cu colţi otrăviţi, PREMIZELE PENTRU UN ÎNFIORĂTOR RĂZBOI CIVIL, ROMÂNO-ROMÂN!), să se strecoare în posturi-cheie, ale statului român (prin intermediul evreilor khazari, tip  Andre Szakvary - ba, chiar, şi prin cei sefarzi, tip Petre Roman! – fără vreo…”segregare”!) – la toate nivelurile de influenţă şi putere (evident, prin “vânzătorii de ţară”, cică, “ROMÂNI” - slugile odioase ale Iudeo-Masoneriei şi ale multinaţionalelor!) – fie politice, fie sereistice, fie ziaristice - fie “DOAR” economice…:
Întors în România dupã 1989, Lucian Cornescu-Ring s-a remarcat ca unul dintre apropiaţii lui PETRE ROMAN. A devenit extrem de activ, în politicã, afaceri si masonerie. S-a înscris în Partidul Social Democrat, condus de Sergiu Cunescu, ajungând vicepreşedinte. A plecat cu mare scandal şi şi-a înfiinţat propria formaţiune, <<Partidul Social Democrat Tradiţional>>, devenit, ulterior, <<Partidul Particularilor>>.(…) LUCIAN CORNESCU este şi Preşedintele Executiv al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZP). (…)Sub aceasta acoperire, a UZP, aceşti indivizi pătrund în diferite instituţii, la diferite persoane (PERSONAJE), pentru a-si "indeplini" misiunea... Misiune anti-românească. NU ÎNTÂMPLĂTOR ACEST <<MARE COMANDANT SUVERAN>>ESTE BUN PRIETEN CU SPIONUL UNGUR ANDRE SZAKVARY (…)” – (…)BIHOREANUL a reuşit să afle că pe teritoriul judeţului activează de fapt două loje masonice, una românească, reunită în jurul unei intelectualităţi aşa-zis elitiste, şi una maghiară, orientată în special pe afinităţi religioase. Numită LOJA <<KOSSUTH LAJOS>>, ACEASTA SE PARE CĂ ESTE CONDUSĂ DE EPISCOPUL ROMANO-CATOLIC TEMPFLI JOZSEF -  şi numără personalităţi ale minorităţii maghiare, cum ar fi primarul de Salonta, Torok Laszlo, şi consilierul judeţean Szabo Odon, mâna dreaptă a preşedintelui CJ Bihor, Alexandru Kiss. Amândoi neagă apartenenţa la masonerie. <<Nici nu ştiu ce sunt masonii>>, zice primarul Torok. Mai elegant, Szabo remarcă doar că masonii sunt <<un grup, liberal la origine, care se promovează între ei>> folosit cu succes ca ţap ispăşitor: <<Dacă nu merge ceva bine în ţară, nu mai caută nimeni cauzele, ci dă vina automat pe ei>>. CELE DOUĂ LOJE BIHORENE <<LUCREAZĂ>> INDEPENDENT. ÎN PREZENT, DOAR SE TATONEAZĂ, SPERÂND ÎNTR-O COLABORARE VIITOARE
…Deci, cu ce avem de-a face, în seara de 20 iunie 2012? Cu un erou “ne-mason”, care a vrut să se sinucidă, în semn de protest faţă de ingerinţele masonilor-masoni?! Cu un erou “ne-mason”, care a fost victima unei încercări de “asasinat ritualic”, din partea masonilor din “DISTRICTUL TRANSILVANIA”, pentru că s-a împotrivit…la ce, oare, s-o fi împotrivit -  când UDMR-ul (deci, oameni dintre care, mulţi, făceau parte, prin aripa lor politico-masonică, din…”Districtul Transilvania”!) a fost co-guvernant cu PSD-ul, între 2000-2004?!
Chiar aşa de curat-helge îl cunoaştem noi, pe fostul (AZI!) premier Adrian Năstase, când…era premier???!!!
Ia să vedem. Deci, se pare că dl Adrian Năstase face parte, prin “cavaleria” domniei sale, NU din Marea Lojă Naţională DIN România – ci din “rivala” sa: Marea Lojă Naţională A României. Atunci, se pare că toate cele de mai jos îl privesc, direct, ŞI pe domnia sa:
“ (…)În 1997, are loc, efectiv, unificarea celor două Consilii Supreme şi, oficial, şi Marea Lojă Unită a României va avea un nou conducător, în persoana lui Costel Iancu. Acelaşi Costel Iancu <<violonistul>> - iată, deci, că, la 7 ani de la primele demersuri, Adrian Năstase reuşeşte, în sfârşit să înghită loja masonică concurentă, iar Dan Amedeo Lăzărescu primeşte un titlu onorific, de Suveran Mare Comandor <<ad vitam>>, adică pe viaţă. Dan Amedeo Lăzărescu era un fel de Iliescu, în PSD.(…)
În 2002, Nicu Filip invoca marea corupţie din cadrul Marii Loje Naţionale a României şi îl acuza pe Comănescu, în cadrul unui miting la Braşov. 15 loje, care au participat la acest miting, au hotărât demiterea conducerii Marii Loje Nationale DIN Română şi numirea unui nou conducător, în persoana lui Viorel Dănacu, un apropiat al lui Nicu Filip.

1ă de Viorel Dănacu.

În plus faţă de aceste doua loje regulate, în România mai există alte două loje iregulare:
3.Marea Loja Unită din România, condusă de Petru Steţiu , un profesor de fizică de la Cluj.
4
.Marea Loja a României, condusă de Marele Maestru CORNELIU VIŞOIANU (n.n.: din această lojă face parte şi dl Adrian Năstase…!). Acesta a încercat şi el să obţină la Calgary recunoaştere internaţională, dar s-a ajuns la concluzia că nu îndeplineşte toate condiţiile.

În octombrie 2003 cele doua loje iregulare (3 si 4) se unesc într-o confederaţie numită:
Confederaţia Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
.La începutul anului 2003, Marea Loja Naţională a României este condusă de Ovidiu Chirovici.
2
.În timp ce Marea Loja Naţională din România este condus
Cine este Corneliu Vişoianu?
Corneliu Vişoianu este descendent al lui Constantin Vişoianu, fost ministru de externe al României şi colaborator al lui Nicolae Titulescu.
Cornel Vişoianu, Mare Maestru al acestei loje masonice, are un foarte bun prieten pe nume Bogdan Buzăianu, acesta din urmă fiind el însuşi mason, aparţinând de Loja Alpină din Elveţia. Aşa cum, probabil, aţi ghicit deja, Buzăianu este patronul de la <<ENERGY HOLDING>> , <<băiatul deştept>>, din afacerile cu energie, protejatul lui Tăriceanu.
Colaborarea lui riceanu si Patriciu, cu Marea Lojă a României, condusă de Vişoianu, a început în anul 2000 în acel an, bogdan buzăianu, împreună cu vişoianu, aveau o firma de consulting, numita b&c consulting (numele vine de la bogdan si corneliu)

Tăriceanu, vice-preşedinte al PNL, în acea vreme, a introdus firma B&C CONSULTING, în sânul liberalilor, pentru a se ocupa de campania electorală.
Tăriceanu îi cunostea pe cei doi, încă de pe vremea afacerii de la Porţile de Fier, iar acum, împreuna cu Patriciu, încercau să impună această firmă, la nivel naţional.
În fapt, aceasta a fost prima acţiune clară, prin care cei doi încercau să creeze condiţiile pentru a prelua puterea în PNL. Unealta de forţă pe care urmau să o folosească era firma de consultanţă a doi masoni: Vişoianu şi Buzăianu.
Valeriu Stoica a sesizat mişcarea lui Patriciu şi nu a fost de acord cu propunerea făcută. În final, firma B&C Consulting s-a ocupat cu campania electorală în judeţul Prahova , fieful lui Patriciu - în Neamţ şi alte câteva judeţe.
Tot în anul 2000, Theodor Stolojan vine la PNL, condus de Stoica. Chiar în acelaşi an el este contactat de Vişoianu, care îi propune să intre în loja lui masonică - MAREA LOJA A ROMÂNIEI.
Stolojan l-a refuzat categotic - ulterior, când a aflat de legăturile lui Patriciu şi Tăriceanu cu loja masonică a lui Vişoianu, a înţeles că, de fapt, Buzăianu , Vişoianu , Patriciu şi Tăriceanu încearcă să facă din PNL o subdiviziune a lojei masonice.
În acest moment, nu exista niciun dubiu că Tăriceanu a fost introdus de Vişoianu lojei masonice şi, în acelaşi timp, Vişoianu i-a făcut legătura cu Buzăianu. Astfel a început colaborarea lor în afacerile cu energie electrică . ENERGY HOLDING a ajuns să deţină monopol la energia electric. În timp ce organizaţia masonica a urmărit destabilizarea PNL, scopul, bineînţeles, era de a asigura politic activitatea companiilor în care cei patru erau implicate.
În plus, în anul 1997, Tăriceanu, ca ministru al industriei, l-a numit pe Vişoianu, prin negocierea contractului privind PETROM.
Pâna acum, rezultă următoarele:
Există o asociaţie formată din: <<Marea Loja a României>>, condusă de Marele Maestru Corneliu Vi
şoianu, împreună cu Bogdan Buzăianu, mason al Lojei Alpine din Elveţia, Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu.
În perioada 1996-2000, aceasta asociaţie a căpuşat statul român, prin tot felul de afaceri dubioase, de consultanţă. din care au rezultat sume imense de bani, în contul unor firme străine, conduse de Bogdan Buzăianu.
Aceste firme sunt: ENERGY HOLDING şi ENERGY CONSULT ROMÂNIA , al cărui director general a fost numit, în 2006, tocmai Corneliu Vişoianu.
Alte legături masonice:
Marea Lojă Naţională a României are sediul pe strada Edgar Quinet nr. 7, în casa unde avea sediul, înainte, firma lui Buzăianu,  ENERGY HOLDING - la aceeaşi adresă se află şi sediul fundaţiei culturale DELTA, condusă de Corneliu Vişoianu.
Conform declaraţiilor lui Valeriu Stoica, Călin Popescu Tăriceanu este membru al Marii Loje a României. Stoica a afirmat că Vişoianu a încercat să racoleze pe toţi liderii Partidului Liberal, încă din anul 2000.
În Marea Loja a României, condusă de Vişoianu, mai este membru Radu Boroianu, naşul de cununie al lui Călin Popescu Tăriceanu.
Nu întâmplător Boroianu şi Buzăianu au fost parteneri de afaceri la firma de consultanţă B&C CONSULTING.
Fostul şef de la RENEL, Aurelian Leca a declarat că Boroianu a făcut lobby pe lângă Tăriceanu, ca firma lui Buzăianu VA TECH (transformată, mai târziu, în ENERGY HOLDING - să primească contractul de la Porţile de Fier.
Avocatul lui Bogdan Buzăianu, domnul Doru Boştină este şi el membru al aceleiaşi loje masonice şi, prin urmare, în interiorul lojii, Vişoianu este Marele Şef al tuturor.
Radu Boroianu a fost ambasadorul României în Elveţia şi se bănuieşte că era confrate cu Buzăianu, în cadrul Lojei Alpine din Elveţia.
În incheiere, câteva concluzii:
Toate aceste informaţii sunt de domeniu public. Presa din România a atins toate aceste subiecte, în decursul anilor, dar sitematic şi discret, s-a descurajat absolut orice investigare mai profundă.
Este evident că, în acest moment, PNL şi Guvernul României se află sub directă conducere a unor oameni de afaceri membri ai Marii Loje a României.
Aşa cum a spus şi Băsescu , deschiderea dosarelor penale privind Porţile de Fier şi activitatea companiei ENERGY HOLDING a determinat precipitarea evenimentelor politice, care au culminat cu suspendarea preşedintelui.
Nu există niciun dubiu ca loja masonică a lui Vişoianu a facut lobby pentru Patriciu pe lângă Loja Masonică Rusă. Numai aşa se explică faptul că Patriciu şi firmele sale se bucură de avantaje clare, din partea ruşilor- cf. www.roportal.ro.
…Deci, dl Adrian Năstase, prin “cavaleria” lui, amestecată, până la identificare, cu Marea Lojă Naţională A României, a lui Vişoianu, devine, din “erou naţional”… - UN RECHIN, alături de Tăriceanu, Buzăianu, Patriciu…deci, ŞI un oarecare trădător al intereselor economice ale României: înghite loji, înghite “holdinguri”, trădează petrolul românesc, din nou, spre…EST!
Deci, nu meciul “Năstase contra Buzăianu-Boroianu” – ci un cu totul alt meci: Năstase şi Vişoianu, îi iau “din prag” pe Buzăianu-Boroianu, Tăriceanu şi Patriciu, şi năvălesc, toţi deodată, TOATĂ GAŞCA IUDEO-MASONICĂ! - peste pirpiriul, peste adversarul fără nicio apărare (şi fără nicio pregătire, împotriva golanilor şi a cuţitarilor şi a blasfemiatorilor rânjitori!), numit…”ROMÂNIA”!
Care va să zică, nu se dovedeşte, pe nicio cale, “OPOZIŢIA SA EFICIENTĂ, în perioada în care a fost premier, împotriva <<băieţilor deştepţi>> (de exemplu, BOGDAN BUZĂIANU - ENERGY HOLDING) reprezentanţi ai masoneriei” – ci, dimpotrivă, “se aruncă” peste PRADĂ! Cum se arunca asupra bietelor animale libere, de la Dumnezeu, ca un …“bampir”! - dar mult mai lacom decât Ştefan Tipătescu!!!
Băsescu, prieten „la toartă” cu Laszlo Tökes-„strănepot attilian (SIGUR, membru al „DISTRICTULUI TRANSILVANIA”!) – şi, totodată,  „stăpân aladinic” al clujeanului Emil Boc, „foamea şi urgia şi plânsul necurmat al pământului” (probabil, membru influent, şi el, al lojei „DISTRICTUL TRANSILVANIA”, nu?!) – ...mai mult ca sigur că fac parte, amândoi, ungurul barbar şi românul „zombie”, dintre „DIN-işti”. Aşa s-ar cuveni, după logica de balamuc, românesc şi terestru.
...Şi, iată că se poate explica, astfel, şi de ce nu a permis Băsescu să se treacă, în dosarul „cavalerului năstasian” – ADEVĂRUL! Adevăratele jafuri, nu: NU! – pentru că vrea să se înfrupte el din PRADA REALĂ! - ... EL, „el jefe”, fără să fie stingherit de nimeni!
Nişte şacali oribili!
...Demenţă, demenţa cea mai curat-aiuristică şi aiuritoare: TOŢI POT FI ORICE/ORICINEŞI POT FACE ORICE/ORICÂND!!! - ...dar, fireşte, pot să întruchipeze numai PERSONAJE INFERNALE, DE COŞMAR!!!
De ce, o, Doamne, Mântuitorule, Hristoase Iisuse, ne-ai lăsat în seama şi-n stăpânirea acestor demenţi, acestor jalnici şi furioşi demenţi...şi nu întrerupi coşmarul, cu Lumina Ta Mângâietoare şi Alinătoare – şi nu „dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni” ?!
De ce...Pentru păcatele noastre, „cele multe, cele grele”.
E în primejdie România, se va zice. O ameninţă primejdii mortale, din partea ungurilor „attilieni” şi a „fraţilor noştri de gintă latină, ÎNSĂ”! – ai Lojei Marelui Orient de la Paris...!
Păi, cum altfel?! De când este, ea, România – ROMÂNIE, mereu se găsesc, pentru ea, PRIMEJDII DE MOARTE  (de jur-împrejur, dar, parcă, mai mare-i durerea când vin, ele, primejduirile şi hainìile, drept de lângă INIMĂ, de la cel cu care mănânci dintr-un blid şi dormi cu el, sub acelaşi acoperiş!) – ...de se şi mira până şi masonul Dimitrie Cantemir, pe la 1716, cum de mai rezistă, oare, pe harta Europei, Ţările române?! „Nu putem face nimic alta, decât să punem pe seama osebitei şi nemărginitei pronii...”, precum că ne apără şi rezistăm, peste istorie şi peste orice logică umană... – ...se crucea domnul acela, un valah „illuminati”!
Da, fireşte că „fraţii”, cărora s-a „scremut” dl Năstase să le „<<reaprindă luminile masonice>>”,pe la “începuturile anilor 1990 “  - l-au “tras în piept”, cumva. Dar de ce, cât a fost premier, n-a făcut ABSOLUT nimic să-i demaşte, sau, măcar, să permită poliţiei, serviciilor secrete, JUSTIŢIEI, să-i aresteze şi, apoi, să-i judece, PE ACEI TERORIŞTII IUDEO-MASONI, cei cu…”DIN”???!!!
O, da: tocmai acum, când nu mai e decât un simplu pesedist (şi nici măcar atât!), de n-o avea el, Adrian al lui Năstase,  mai multă putere, asupra “DIN-iştilor”, cei hainìţi de tot, contra României, care le-a dat pită pe masa lor de trădători nemernici (sau, măcar, asupra “A-iştilor” lui…”ca helgea”!) – şi să facă praf (singur sau cu “fraţii re-aprinşi” de el!), pe nemernicul acela de ”DISTRICT TRANSILVANIA”!!!
Pe naiba, “OPOZIŢIA SA EFICIENTĂ, în perioada în care a fost premier, împotriva <<băieţilor deştepţi>>! El, dl Adrian Năstase, s-a crezut, atunci, ca premier, cel mai “deştept băiat”, din Estul Europei…şi chiar mai încolo/dincolo!!!
Nu, oameni buni: dacă-l durea pe dl Năstase de România (“măcar cât negru sub unghie”, cum zice românul, “sireacul” păţit!), desfiinţa, demult, Iudeo-Masoneria, din România – …de pe când era MARE premier (cât un Mare Vizir!), cu puteri discreţionare (aşa şi le făcuse, în mandatul său, dacă or mai fi fiind oameni cu memoria neştearsă, prin România asta, într-una hăituită!), văzând şi îngrozindu-se (dacă ne-am lua după portretul idilizat, al dnei Roxana Iordache…făcut “eroului patriot”, “cavalerului fără prihană”, care nici nu ştie ce-i aia Francmasonerie, nici n-o fi auzit…şi de aia l-or fi pedepsit, nu-i aşa, dragă dnă Roxana Iordache?! – “Cum îţi permiţi, mă, ţâcă, să nu auzi de noi? - … auzi, TOCMAI de noi?! - …că acuma te tăiem la jugulară!”)!
…L-au “circumcis”, olecuţă, la…gât, doar pentru că el o fi vrut mai mult, din partea lui de jaf, asupra bietei Românii…! Cu un “HOLDING” mai mult…!!! “Nu-nu, vei fi fiind tu <<Tatăl nostru>>, dar ar trebui să ştii că, la noi, la mafioţi, când îmbătrâneşti, ieşi din jocuri  - GATA! Fiuuut!!!”
…Ce ultimă concluzie ar urma să tragem? Doar că dna Roxana Iordache s-a grăbit nefiresc de mult să-l “mitizeze”, “martirizeze”, “mioritizeze” şi “mucenicească” pe un…INFRACTOR DE DREPT COMUN (e drept, cu valenţe, reliefat, INTERNAŢIONALE!). Un brigand, numai bun de spânzurat (dar cu toţi “fraţii” lui de balamuc, “în păr”!), dacă ar fi trăit într-un Ev Mediu, care a fost ceva mai serios justiţiar şi mai “aspru legist” (decât lumea masonizată şi scărmănată de Iudeo-Masonerie, din contemporaneitatea “imediată”). Ceea ce ne mâhneşte mult – este că, la Rahova, dl Adrian Năstase va rămâne singur, după gratii, încă multă vreme. Probabil. Mai mult ca sigur, de fapt…
…De fapt, dl Adrian Năstase trebuie să-şi asume condiţia de puşcăriaş: această condiţie, evident, NU ESTE DECÂT REZULTATUL UNEI RĂFUIELI ÎNTRE DOUĂ LOJI MASONICEBALAMUCEŞTI” (una cu “A” şi una cu “DIN”…!). Dar nu pe motive de APĂRARE DE TRĂDARE A ROMÂNIEI – ci…o penibilă încăierare pe bietul ciolan, atâta cât a mai rămas din el.
“Ciolan” (scos în “bătătură” de iudeo-masonii globalişti!) – …“ciolan” numit…ROMÂNIA.
…Deci, repetăm ce-am spus, la începutul demersului nostru de cercetare a realităţilor româneşti contemporane: n-avem absolut niciun motiv să-l (de)plângem pe dl Adrian Năstase – …ci, mereu (din păcate!), suntem “puşi pe plâns” un NEAMpe cel românesc! – şi o PATRIE, numită ROMÂNIA…!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1]- “B`nai B`rith -  cei care au înfiintat şi controlează toate societăţile secrete de pe faţa pământului: COMISIA TRILATERALĂ, GRUPUL BILDERBERG etc.
B`nai B`rith – cei care conduc: ONU, NATO, GRU SOVIETIC, ARMATA, GUVERNUL şi PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI.
B`nai B`rith - cei care organizează şi finanţează toate asasinatele politice (KENNEDY a atacat societăţile secrete, ANNA LINDH s-a opus ca marca germană-EURO să înlocuiască coroana suedeză, ALDO MORO a atenţionat că B`nai B`rith, prin Mafia italiană,  conduce Italia , OLOF PALME nu a fost de acord cu acţiunile grupului Bilderberg… - TOŢI au fost lichidaţi!)  - atentate cu roboţi umani şi maşini capcană, dirijate din spaţiul cosmic, cu ajutorul sateliţilor militari,  revoluţii, lovituri de stat etc.
B`nai B`rith - cei care vor să controleze şi să reducă, în mod criminal, numărul fiinţelor umane, pe această planetă, cei care au eliberat virusul HIV care provoaca moartea prin SIDA - şi cei care vor controlul total al fiinţelor umane, prin implant de CIP în corpul uman : cu ajutorul acestui CIP, să poată ucide fiinţele umane, printr-o simplă apăsare de tastă de PC, din America, prin emiterea de unde electromagnetice, care afectează organe vitale din corpul uman, producând decesul etc. etc.” –cf.  forumbucovinaprofunda.wordpress.com. Acestea nu sunt fantazări! Iudeo-Masoneria nu a dezminţit, niciodată, aceste afirmaţii, - ci, dimpotrivă, se mândreşte, PE FAŢĂ, cu această “recoltă” a MORŢII!

 
[2]-În Supremul Consiliu iregular din Franţa (cel regular recunoscut este cel de la GLNF – Supreme Conseil pour la France), Marcel Schapira reuşeşte să se strecoare şi să capete gradul 18. Brusc ajunge la gradul 33, cel mai mare, dar… surpriză: gradul este primit de la o nulitate în ceea ce priveşte autoritatea masonică: masonul Gavrilescu. La fel de brusc, se auto-numeşte Suveran Mare Comandor, imediat după ce moare Fred Cerkez, ultimul adevărat şi legitim Suveran Mare Comandor.Schapira declara nonşalant (ceea ce revoltă pe mulţi la Paris): <<Am gradul cel mai mare şi am fost Şef Suprem în Consiliu, adică Mare Comandor>>. (…)După 1989, Marcel Schapira este dat afară de la Marea Loja a Franţei şi de Supremul Consiliu al Franţei. Pleacă apoi la GLNF (în Loja rusească Astrea / Astree)  împreună cu alţi Fraţi Români în ideea regularizării Marii Loji şi a Supremului Consiliu pentru România în exil (Nu a făcut parte niciodată din niciun Suprem Consiliu de RSAA înafara celui Român în exil! Henry Baranger – Suveran Mare Comandor al Supreme Conseil pour la France a recunoscut SCR în exil, dar nu a luat niciodată pe Schapira în supremul consiliu condus de el). (…)După 1990, in 1991, masoni români din exil decid reîntoarcerea masoneriei în ţară. La acea vreme,  era Mare Maestru Alexandru (Alecu) Paleologu, iar Suveran Mare Comandor era Marcel Schapira, care se autonumise Suveran Mare Comandor la moartea lui Fred Cherchez într-un simulacru de alegeri. (…)Pentru a face încă o lămurire cu privire la veridicitatea celor citate, este vorba despre un interviu acordat de Schapira acum câţiva ani. La vremea aceea era preşedinte Ion Iliescu, un Iliescu despre care Schapira spune: <<Iliescu acuma e preşedinte, nu-i de calitatea lui Titulescu, P. Carp, Grigore Filipescu (…). (…) În ceea ce priveşte pe Iliescu, cel puţin el ştie astăzi să pară ales, cât şi ceea ce nu trebuie să facă. Şi e poate mai inteligent decât alţii>>. (…)La un an după ce a spus toate acestea, Schapira-i va strânge mână şi mulţumi lui Ion Iliescu: <<Datoria a fost întotdeauna sfântă pentru mine. Aşa am ajuns şi cel mai titrat, sunt Mare Comandor Emerit din România, sunt Mare Maistru de Onoare al Marii Loje de aici(…)<<50 de ani am apărat masoneria românească. Era pentru mine o moştenire pe care trebuia să o respect. Sunt cel mai în varstaă- AM 50 DE ANI DE ACTIVITATE - şi m-am bătut (n.n.: cum s-a luptat? – cu arma trădării şi perversiunilor morale dezgustătoare…!) - pentru această francmasonerie, pe care sunt fericit, astăzi, să o văd liberă. Şi respectată de autorităţi. Mai avem astăzi afaceri, dar sunt şi oameni foarte bine; nu trebuie să ţinem seama de câţiva escroci, fiindcă în toate masoneriile din lume sunt câţiva escroci>>– cf. ziarişti online: Secretele masoneriei. Azi, informatorul Marcel Shapira şi preşedintele Ion Iliescu: “incredibilii Masoni români”.
 
[3] - Planul de uzurpare a României are numele de cod „DISTRICTUL TRANSILVANIA” şi este un atac făţiş, la siguranţa teritorială şi militară a ţării. Din Districtul Transilvania a evoluat MLNUR, iar André Szakvary a preluat conducerea Ritului Scoţian Vechi şi Acceptat din România din obedienţa MLNUR, pînă la alegerea lui Bartolomeu Constantin Săvoiu ca Mare Maestru. La Marea Lojă Naţională din România, condusă de Eugen Ovidiu Chirovici (cea mai mare obedienţă şi singura recunoscută de Loja Mamă din Anglia), poziţia de Suveran Mare Comandor al Ritului Scoţian Vechi şi Acceptat este ocupată de Costel Iancu.

Rolul lui André Szakvary era de a fărîmiţa masoneria română şi a acţiona, din interior,  pentru scindarea României,  în regiuni autonome. Audiat de Comisia Parlamentară de Control al SIE,
COSTEL IANCU A AFIRMAT CĂ, ÎNTR-O ÎNTÎLNIRE CARE A AVUT LOC LA BRUXELLES, REPREZENTANŢII MASONERIEI EUROPENE I-AU SPUS CLAR CĂ TREBUIE SĂ SE PRODUCĂ O ÎMPĂRŢIRE A ROMÂNIEI ÎN REGIUNI AUTONOME, IAR TRANSILVANIA TREBUIE SĂ INTRE SUB TUTELA MASONERIEI FRANCEZE.

Pe 29 martie 2008, Conventul Extraordinar al Marii Loji Naţionale Unite din România l-a ales în unanimitate Mare Maestru pe Bartolomeu Constantin Săvoiu, iar Horia Nestorescu-Bălceşti a fost ales Mare Maestru adjunct.
 
Pe 18 octombrie 2008, UN CONVENT CU 55 DE DELEGAŢI A HOTĂRAT EXCLUDERILE LUI DAN TROFIN, LIVIU MÂNECAN, DORU MANU, ANDRE SZAKVARY ŞI SERGIU ANGHEL
” – cf. http://www.ziare.com/nationala-romaniei/stiri-nationala-romaniei/scandal-in-masonerie-607756

[4] - Grupul supranumit „Districtul Transilvania” l-a avut în frunte pe masonul Andre Szakvary. Szakvary, de profesie medic stomatolog, nu vorbeşte deloc româneşte şi are cetăţenie franceză. Fiind născut la Budapesta, singura sa legătură cu România este faptul că familia sa este originară din Sibiu, dar s-a stabilit de multă vreme în străinătate. În 1994, el a devenit membru al Supremului Consiliu pentru România condus de Dan Amedeo Lăzărescu. Fusese recomandat de Henri Baranger, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33 pentru Franţa. DAN AMEDEO LĂZĂRESCU A DECLARAT ÎN REPETATE RÂNDURI CĂ „ESTE VORBA DESPRE O MANEVRĂ OCULTĂ A SUPREMULUI CONSILIU PENTRU FRANŢA” ŞI CĂ „HENRI BARANGER SE AMESTECĂ ÎN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI. ACESTE INGERINŢE S-AU EXERCITAT ÎN STABILIREA COMPONENŢEI ŞI A CONDUCERII DELEGAŢIILOR SUPREMULUI CONSILIU PENTRU ROMÂNIA LA REUNIUNILE INTERNAŢIONALE LA CARE AM PARTICIPAT, CULMINÂND CU IMPUNEREA LUI ANDRE SZAKVARY ÎN LOCUL MEU.” Ceea ce atrage atenţia în această afirmaţie este tocmai faptul că problemele masoneriei sunt confundate cu treburile interne ale României, în contextul în care masonii au afirmat mereu că ei nu se amestecă în politică.
Misiunea „Districtului Transilvania” era să creeze o scindare în Loja Naţională. Şi cum masoneria este infiltrată în toate organismele statului român, se urmărea ca această scindare să fie replicată la nivel administrativ şi teritorial de instituţiile statului. Astfel, Transilvania ar fi fost rapid separată de restul României. Acelaşi principiu fusese folosit, doar că în sens invers, la 24 ianuarie 1859 pentru unirea celor două principate române. Alexandru Ioan Cuza a fost ales, cu puţin timp înainte de 24 ianuarie, conducător al celor două loji masonice principale aflate la Bucureşti şi la Iaşi, lucru ce a dus la numirea lui ca domnitor unic al Ţării Româneşti şi al Moldovei.
Revenind la „Districtul Transilvania”, voci importante din interiorul masoneriei demască planul. DAN AMEDEO LĂZĂRESCU era la acea vreme senator PNL şi a avut astfel ocazia să vorbească despre acţiunile lui Andre Szakvary într-o şedinţă a Parlamentului României:CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ DE CÂTVA TIMP ÎN MIŞCAREA MASONICĂ ROMÂNEASCĂ, ŞI S-A ÎNTÂMPLAT ŞI SÂMBĂTĂ LA CLUJ-NAPOCA, ESTE O IMENSĂ PORCĂRIE, SPUNE EL. CÂŢIVA PARVENIŢI CU PRETENŢII DE REPREZENTANŢI AI MASONERIEI CREEAZĂ UN PERICULOS CURENT CU CARACTER ANTINAŢIONAL”. Costel Iancu, Supremul Comandor al MLNR este audiat în acelaşi context de Comisia parlamentară de control a SIE. În cadrul acestei audieri el afirmă că, într-o întâlnire care a avut loc la Bruxelles, „reprezentanţii masoneriei europene i-au spus clar că trebuie să se producă o împărţire a României în regiuni autonome, iar Transilvania trebuie să intre sub tutela masoneriei franceze” – cf. Istoria masoneriei române 1997- 2008. Lupta pe ciolan, imoralitate, corupţie şi impostură – pe blogul fatanevazutaalumii.blogspot.com.
 

GOLANUL ŞI DEMOCRAŢIA
...Atâta risipă de energie naţională, în aceste zile, care preced referendumul din 29 iulie 2012...atâta frăsuială şi cotonogeli pe sub masă, de să juri că va începe un război civil, în România cea de tot paşnică!
Şi de ce toate astea? Pentru că, se zice, rituos şi stupid: „trebuie să respectăm regulile democratice”...!!!
...Păi, dacă democraţia este doar un „joc cu reguli” (...dar ce-ar fi să ne ocupăm, în scurtul răgaz al vieţuirii noastre, pe acest Pământ, nu de JOCURI, ci de TREBURILE CELE SERIOASE ŞI ETERNE, dacă tot a vrut soarta noastră să fim OAMENI -  ...iar nu JAVRE ŞI COTOI?!)?!), şi, totuşi (sau: mai cu seamă!), consumă tot ce are mai bun, din punct de vedere energetic, un popor! -  ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE O FORMĂ DE ORGANIZARE SOCIALĂ EXTREM DE DEFICITARĂ ŞI CHIAR SINUCIGAŞĂ/AUTO-GENOCIDICĂ!
Cum, adică? Să desfăşori steagurile unui adevărat război naţional, pentru a alunga o javră ordinară, pripăşită într-o căsoaie anodină, numită „palatul Cotroceni”?! Noi socotim că un picior în dos, dat acestui derbedeu ordinar şi jalnic – este/ar fi arhisuficient, pentru a rezolva problema conducerii României!
...Cum, din pricina unui derbedeu, a unui golan de doi lei grămada, să tulburăm viaţa şi liniştea unui popor de cca 20 de milioane?! Este nefiresc şi absurd!
L-au ales 5 milioane de români!” Ceeee?! Cum adică: votul aşa-zis „democratic” face ca 5 milioane de golani, de ţigani „cu fulgi în bot” (vorbesc de membrii infracţionali ai acestei etnii, nu generalizez! – ...şi, în definitiv, astfel de „ţigani” sunt şi mulţi, MULT PREA MULŢI! – dintre „românii” de azi!!!), de beţivi şi analfabeţi, să decidă cine conduce o ţară şi un popor – şi, mai ales, un Neam, din care s-au născut un Boirebista şi Decebal, un Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, un Mihai Viteazul, un Horea şi Crişan şi un Tudor din Vladimiri, un Bălcescu şi un Cuza, un Eminescu, Coşbuc, Goga ori Blaga, un Grigore Moisil şi Traian Vuia, un Enescu, Teslea, Octavian Paler etc.?! VOTUL LUI MOISIL, EMINESCU ORI HENRI COANDĂ ŞI EMIL CIORAN ORI OCTAVIAN PALER...etc. - SĂ FIE EGAL CU AL UNUI GOLAN, TÂMPIT SAU BEŢIV NOTORIU...dar apăraţi, şi tâmpitul, în tâmpenia lui, şi beţivul ori golanul, în beţia şi golănia lor, de un...”JOC”?! JOCUL DEMOCRATIC!
PTIU!!! Faină treabă!
Suntem sănătoşi la cap, oare, oameni buni?! Nu cred... mai ales cei ce se pun chiar „chezaşi” pentru această aiureală grotescă!!!
...E cazul ca lumea să reflecteze la aceste aspecte funambuleşti şi hidoase, chiar cu iz macabru, care obligă cca 20 de milioane de oameni (printre care există medici asemeni Vindecătorului/Taumaturgului Hristic, ingineri geniali, profesori şi preoţi cu cea mai înaltă misiune terestră, aceea de a creşte şi îngriji sămânţa trupului şi Duhului Uman...meseriaşi împătimiţi de meşteşugul lor, ba chiar şi magistraţi luminaţi!) - ...şi, toţi, o, Doamne, TOŢI! -  să se prefacă serioşi, chiar gravi ca nişte mumii, când se pregătesc să dea afară din ograda ţării un golan murdar, un găinar spurcat, un derbedeu greţos.
Nu se poate continua aşa – mai ales că, dacă vom continua aşa, toţi şmecherii lumii (că nu duce lipsă lumea, mai ales „UE-lită” – FALSĂ ŞI UCIGAŞĂ „EUROPEANĂ ELITĂ”!!!) ne vor „încăleca”, sclaviza şi aneantiza – PENTRU CĂ LUĂM ÎN SERIOS O PROSTIE ABSURDĂ.- anume croită pentru ţări/popoare stră-vechi, paşnice şi visătoare, cum este a noastră/al nostru!!!
E cazul să ne grăbim a ne căuta şi găsi, precum a făcut-o Titu Maiorescu, în veacul al XIX-lea, în condiţii la fel de vitrege şi de maximă urgenţă morală, precum cele de astăzi – ELITELE DE DUH ALE NEAMULUI ROMÂNESC!!!
...E timpul să creăm, dacă nu un REGIM TEOCRATIC (în contra căruia Masoneria este grozav de aprig pornită!), măcar O CONDUCERE NOOCRATICĂ! Măcar O REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ AUTENTICĂ!
Nu trebuie să ne dăm înapoi de la nimic care să ne ferească, pe viitor, de a ne pune, toţi, în situaţia de culme a ridicolului: să mobilizăm 20 de milioane de oameni onorabili (majoritatea...!), pentru a scăpa de UN SINGUR derbedeu, de UN SINGUR golan şmecher, care-şi râde de noi! Să nu ne mai amărâm, gândindu-ne că râsul lui de tâmpit aiurit este „alimentat” de alde...”Merkăloaia” şi nen'tu Barosso, care ştiu despre România cât ştim noi despre planeta Saturn! Şi le pasă de ea cât atâta! - ...afară de jaful/jefuirea ei ginghis-hanic/ă!
...Personal, ne-am supune şi unei DICTATURI PARLAMENTARE! Pentru că ignoranţii nu ştiu că sensul originar al cuvântului „dictatură” este foarte aproape de câmpul semantic al „Mântuirii/Salvării din Pericol de Moarte” (şi „agricultorul” Cincinnatus a fost dictator[1]!) – şi orice dictatură, în rostul ei vechi, dura doar cât dura primejdia de moarte, pentru „polis”-ul/Cetate!
Evident, cei ce se tem, cică, de „dictatură”, se tem, de fapt, de „tiranie”! Da, aici ar avea perfectă dreptate: nu se poate îngădui unui dement să-şi joace „tropoţica” aşa-zisei „democraţii” de mucava, pe spinarea şi întru distrugerea unui Neam prea puţin (ori prea lent!) reactiv, întru vitalitatea sa biologică şi de Duh!
...Până una-alta, până ne descoperim şi le punem în rânduială (şi sub lege!) ELITELE VIITOARE (cele îndelung şi înţelept alese şi spre folosul cel obştesc rânduite, de către vechile elite... - ...acum, atât de discrete şi dispersate, DAR NU INEXISTENTE, cum ar vrea duşmanii noştri să credem!!!!), să ne facem vânt, cu nădejde în Dumnezeu, pentru a-l pricopsi pe golanul pripăşit (prin voinţa falselor elite şi, mai ales, prin TIRANIA STUPIDĂ A MAJORITĂŢII!) CU UN ŞUT SĂNĂTOS, DREPT ÎN DOS!!! Să se dea de-a berbeleaca, până dincolo de hotarele Grădinii Maicii Domnului, el şi toată familia lui (biologică şi i-morală) de golani şi derbedei – până la Judecata de Apoi!
...Marş, javrelor jegoase şi leproase! Aici este Imperiul Celest al Tarabostes-ilor, al Celor cu ALBE CUŞME, ţuguiate/suite până în nori!!!
...După ce faceţi această curăţenie – aveţi grijă, confraţii mei VALAHI, Paznici ai Sfintei GRĂDINI, să nu mai rostogoliţi alte spurcăciuni, spre poalele Kogaionului Sfânt, ale Muntelui Ascuns în propria-i CURĂŢIE DE DUH!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] -„(…)Totodată schemele de gândire şi de comportament s-au polarizat în jurul principalului model colectiv, îmbrăţişat de cetăţeni. în acest model colectiv sau ideal uman s-au condensat, s-au decantat reprezentările esenţiale, schemele de gândire, valorile. În timpul Republicii, acest model colectiv a fost întrupat de CINCINNATUS, consul şi dictator  (republican,adică magistrat unic şi extraordinar, desemnat numai pentru o perioadă de şase luni), în secolul al V-lea î.e.n. Cei care au venit să-l înştiinţeze că a fost desemnat dictator, pentru a salva Roma dintr-ogravă criză militară, L-AU GĂSIT TRUDIND LA PLUGUL LUI ŞI LUCRÂNDU-ŞI SINGUR OGORUL (s.n.). Cincinnatus şi-a şters sudoarea, care îi cădea pe ochi, şi şi-a îmbrăcat toga praetextă, veşmântul magistraţilor (LIV., 3,26, 7-l2; EUTROP., 1,17). Prin urmare, Cincinnatus era închipuit ca un brav militar şi un destoinic general, bărbat modest, pasionat de osteneala pe propriul său pământ. EL ASOCIA, ÎN PERSOANA SA, CELE MAI ÎNALTE VIRTUŢI ŞI DEMNITĂŢI CU MUNCA MODESTĂ, ÎNSĂ FOARTE UTILĂ, PE OGORUL SĂU. DE ASEMENEA EL,REPREZENTA UN EXEMPLU VIU DE DISCIPLINĂ. DEŞI PATRICIAN, DATORITĂ JOCULUI SOLIDARITĂŢILOR CIVICE, DE DIFERITE OBÂRŞII, CINCINNATUS A DEVENIT ŞI IDEALUL UMAN AL PLEBEI ROMANE (…)” – cf. Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I, Societatea “Adevărul” S.A., 1994, p. 31.
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii