ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 41 (Iulie 2012)

EDITORIAL
CE FACEM CU TRADIŢIA?
Se spune că Brăila este un oraş vechi, atestat documentar de mai bine de 600 ani, iar dacă e să ne aventurăm pe firul istoriei, aşezarea se trage de pe la anul 5000 î.Hr., din marile epoci ale preistoriei. Aici intervine nu numai spaţiul geografic, pentru că, nu-i aşa, Dunărea a constituit de fiecare dată leagănul şi firul civilizaţiilor, dar şi anume specific, acel „ceva” pe care numai brăileanul îl poate simţi.
Tot istoria este martora atâtor evenimente care au marcat fiecare în felul lor existenţa locuitorilor urbei, precum şi activităţile de bază ale acestora. Aflată din toate punctele de vedere la răscruce de drumuri, Brăila a acumulat în timp esenţa multor etnii, lucru care transformă oraşul într-un spaţiu multicultural. Pecetea trecutului este omniprezentă, doar că o localitate nu se poate dovedi vrednică de viitor numai prin prisma a ceea ce fost. Desigur, există o preocupare firească – mai mult reflexivă – în derularea existenţei, numai că prezentul, aşa cum se oglindeşte astăzi, dezvoltă o faţetă deloc pozitivă a imaginii cu care brăileanul era obişnuit. Dezvoltarea de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX nu se mai reflectă în prezentul care, trebuie remarcat acest lucru, este un imens regres. Nici măcar istoria sau Brăila istorică nu se mai doreşte conservată.

Deşi există dovezi concludente ale unor aşezări de la începuturile civilizaţiei, în oraş nu există nicio ruină, niciun punct arheologic cu destinaţie turistică sau de cercetare. Se prea poate ca respectivele zone să fi fost degrevate sub aspect cultural şi astfel, prin emiterea certificatelor de urbanism, construcţii măreţe să se fi ridicat peste ele.

Mai târziu, pe timpul ocupaţiei otomane, cetatea a fost dublată de o reţea de tuneluri. Din păcate nici acestea nu sunt exploatate cum se cuvine, cu toate că există încercări şi încurajări cu privire la o amenajare specifică a o parte din ceea ce au fost cândva catacombele Brăilei.
Simboluri există, de exemplu statuia lui Traian din centrul istoric. Aici părerile sunt împărţite, deoarece monumentul, deşi proaspăt renovat, ridică semne de întrebare: în ce ţară s-a mai pomenit să-i ridici statuie celui ce te cotropeşte? Şi dacă tot am adus în discuţie centrul istoric, avem acolo şi un ceas, un orologiu, simbol şi el a vremurilor de dinaintea comunismului. Ceasul, ca oricare al monument, nu prea este luat în serios, deşi în urmă cu ceva timp şi el a făcut obiectul unei restaurări. Funcţionarea sa inexactă, precum şi lucrările de mântuială în ceea ce priveşte restaurarea, i-au adus din nou prin unele locuri rugina şi uitarea cetăţenilor.
Tot în centru se găseşte şi biserica fără turlă, poate singura din ţară, cu hramul Sf. Mihail şi Gavril. Înaintea acestui monument creştin a existat o geamie turcească, iar înaintea acesteia, un cimitir scit. Câte lucruri minunate se pot construi pe osemintele popoarelor migratoare…
În imediata apropiere a centrului istoric se află – dovadă incontestabilă a anilor măreţi ai comunismului – Hotel Traian (cum să se numească altfel), un mamut de beton şi cărămidă, cea mai înaltă clădire din oraş. După anii de graţie ai minciunii din Decembrie 1989, clădirea s-a plimbat din portofoliul societăţilor de stat la cele private, iar atenţia acordată este una cu totul şi cu totul „specială”, de ţi-e şi frică să intri acolo. Da, o explicaţie ar fi că turismul nu a fost niciodată la Brăila luat în seamă, deşi potenţial există, pentru că dacă această ramură s-ar fi dezvoltat corespunzător, atunci şi activităţile conexe ar fi avut de câştigat.
În aceeaşi istorie – nu prea îndepărtată – a Brăilei se face referire la activitatea portuară. Indiferent dacă oraşul a fost sau nu sub autoritatea Ţării Româneşti sau a otomanilor, portul a existat, iar prin activităţile desfăşurate de aici, locuitorii au dezvoltat comerţul la cea mai înaltă cotă. Astăzi, datorită bravilor ani postdecembrişti, prin grija deosebită a autorităţilor, portul nu mai este decât o amintire pe cărţile poştale ori fotografiile vremii. S-a distrus totul, sistematic s-a furat orice, pentru a se şterge urmele înfloritoarei zone. Istoria însăşi nu poate supravieţui, deoarece minţi tânte, obtuze, mânate doar după foloasele imediate, desfiinţează orice tentativă cultivare a valorii spaţiului brăilean autentic.
Desigur, povestea trecutului şi a prezentului merită continuată, lucru pe care am să-l şi fac în numărul viitor al revistei. Trebuie scoasă cu orice preţ în evidenţă discrepanţa, prăpastia ce s-a crăcănat între ceea ce a fost (nu demult) şi ceea ce este (adică nu este), şi mai ales ura faţă de tradiţie şi continuitate a celor fără minte, care nu văd viaţa decât prin intermediul cifrelor, în folos strict personal.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU

MARGINAII. INTERVIU CU ADELINA POP

Se poate vorbi, în literatura româna actuală, despre un sindrom al marginalizării, al regionalului, al provinciei?

Ca răspuns generic, aș spune, mai degrabă, nu. Cultura, este după unii antropologi (aici, Lévi-Strauss), realitatea condiției umane, un ”atribut distinctiv” și așa cum există o multitudine de realități umane, privite ca societăți diverse, există și culturile locale cu propriile lor dimensiuni existențiale. Sindromul marginalizării,  în proiecția ”vulgarizantă” a conceptului, este propriu frustrărilor; o marcă a neputinței este vizibilă, mai ales, când se clamează putința  în exces. Până la urmă, ”parcelările” de felul acesta sfârșesc în limitele autoimpuse. Regiunea, provincia ar trebui  să se vadă ca  structuri sui-generis ale unui întreg, ”provincialul”, ca semn, producând, în fapt, diversitate.  O extensie culturală. Această diversitate  se poate numi localism. S-a scris ”ceva” literatură pe tema ”localismului creator”, sintagmă care definește tema culturii specifice. Pentru glorificare, au fost numite spații culturale. Astfel au apărut spațiul mioritic, al Bărăganului, al Moldovei, al Transilvaniei, al Dunării de Jos etc., până la tipicele spații botoșănene, dâmbovițene, bănățene, bucureștene, brăilene ș.a. În interiorul fenomenului, din zona timișoreană, Cornel Ungureanu a oferit, chiar, o perspectivă ”geografică” a literaturii române, de la junimiști până la contemporani; spațiul brăilean nu este omis. Volumul a apărut după ce autorul se arătase preocupat de contextualitatea auctorială, dar și de fenomenologia ”marginaliilor” (Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii sau Mitteleuropa periferiilor). Am mai găsit, dinspre  Sibiu, pe direcții ”localiste”, un volum, numit Resurecţia localismului creator. O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare,  (teză de doctorat- Gheorghe Manolache) și  în Brăila, o lucrare de cercetare a doamnei Elena-Emilia Lica, numită  Localismul creator la Dunărea de Jos. Aceste semnale vin din zone culturale bine conturate, dar  regionale. E ceva… Centrul de putere este prezent, ca o iluzie a descentralizării, oriunde.  Acest mittel (mijloc) autoritarist, în termenii săi simbolici, este o preocupare generală. Mutațiile centrelor de forță, într-un spațiu dat, produc, probabil, reașezări… Aceste reașezări produc, la rândul lor, destabilizări care țin de ”rezistența la schimbare”.  În fine,  problema nu este, complet falsă, deși ar trebui să fie. Actualitatea sa ține de distribuiția culturii într-un areal dat, de realizarea vizibilității cu luciditatea și mijloacele proprii mediului respectiv.  Joel Kotkin, despre care auzisem că este un inițiator al ”noului localism”, punea o întrebare: vor supraviețui marile orașe? (în: The City: A Global History). În linii generale, prornea de la ideea că mega-orașele au înghițit, încet dar sigur, ”periferismele”, cu toate semnele lor distinctive – masa cutumică - și tocmai această dispariție va duce, într-o concluzie probabilistică a autorului, la reversul fenomenului, dispariția marilor orașe. Un soi de manifest pro-localist, pledoarie discretă pentru acele ”spații” unde ființa se degradează, considerabil, mai puțin. Ceea ce produce, tot în linii generale, o înviorătoare conciliere cu ”provincialismul”. Nu trebuie să uităm, totuși, că omul și condiția sa sunt, în fond, sistemul de propulsie al literaturii, al creației, în general. Mulți dintre marii scriitori ai lumii nu se înghesuiau să trăiască în capitală, în ”miez”. Preferau provincia. Geniul lor nu avea de suferit, ba dimpotrivă… De altfel, întrebarea dumneavoastră urmărea o direcție clară: ”marginea”, ”regiunea” și ”provincia” sunt viciile unei literaturi suprapuse autorului. Privite ca sindrom, adică, un complex asociat de manifestări, putem sugera că sindromul provinciei este, în mare parte, măsura suficienței auctoriale. Suficiența este o expresie ”culturală”, în orice spațiu.  ”Provinciali” sunt, prin urmare, în toate ”mittel”-urile acestei lumi. Se văd mai puțin în aglomerările mega-urbane. Mari și periculoase, după cum ne ”învață” americanii…

Mai există astăzi, în cultura română, „locuri unde nu se întâmplă nimic”, chiar în actul creației literare?

Tocmai ați enunțat vetusta dramă provincială. Un spațiu al aparențelor, al imitațiilor spilcuite, al aspirațiilor ”înăbușite”, pentru o instalare mai convingătoare în metafora sadoveniană. Când ”nimicul” intră în ecuație cu orice altceva, se construieșe fieful deznădejdii.  N-ar trebui să fie rău, pentru creație. Dar este nevoie de geniu pentru manevre reușite. Spațiile în care nu se–ntâmplă nimic sunt, după normele dinamicii de azi,  supuse pieirii. Pe de altă parte, ele pot fi enclave de rezistență împotriva unui aranjament cultural inadecvat locului. Pot fi și gropi de potențial… și altele.

Se mai poate vorbi doar  despre câteva centre culturale literare, cu pondere în centrele universitare de tradiție, București, Cluj, Iași, Timișoara, Craiova sau provincia încearcă să depășească condiția de „cenușăreasa” a literaturii, culturii românești, în general?

Anecdotic, da. Spun anecdotic, pentru că încercăm, prin această convorbire, o pulverizare a problemei marginalizării. Dar nu trebuie să uităm că marile centre universitare dispun și de instrumente specifice de cercetare în domeniul culturii și, prin urmare, de lansarea în avans a unor tendințe, de stabilirea unor norme etc. Toate acestea se suprapun capitalului uman intelectual - selectat diferit - față de cel al comunităților mai mici, care nu dețin aceste ”motoare”. Centrele mari universitare au un regim concurențial mai aplicat în orice sferă de activitate. Se poate, prin urmare… dar  se mai poate si altceva. Să zicem, citându-l pe constructorul spațiului mioritic, că ”vesnicia s-a născut la sat”. Și nu este vorba despre acea liniste împacată și uniformă, ci chiar de o complicată simbolistică a ontogenezei. Există în spațiile mai aerisite posibilitatea de a face salturi mari. Nu trebuie decât să încercăm. Sigur, pentru salturi ar fi nevoie de antrenament susținut și o înzestrare corespunzătoare: cultură, talent, originalitate etc.

Care dintre regiunile sau centrele culturale mai mențin făclia de lume bună a civilizației și creației românești?

Cele care au facut-o și până acum. Cele care se bucură de un ”localism” de calitate, cele care, împotriva oricăror presiuni, și-au păstrat ținuta și intelectualii. Cele care dispun de instrumente corecte de măsurarea specularității. Prin specularitate, înțelegând imaginea de sine. 

S-a produs un reviriment în mediul cultural al provinciei care să anuleze stigmatul de ”oarecare” al unei părți de țară, al unui oraș rămase din cele uitate de Dumnezeu?

Tocmai încercasem să destabilizez termenul de ”oarecare”, nu?... Aș mai ”glumi”, un pic… Uităm ceea ce este banal, șters, fără importanță. Așa că, locurile acelea uitate de Dumnezeu, nu sunt degeaba uitate… Pe de altă parte, Dumnezeu are niște favoriți. Pot fi, chiar, provinciali. Și de cele mai multe ori, judecând după  istoriile diferitelor domenii ale culturii, așa sunt. Zestrea lor simbolică atrage atenția. Pe ”incipitul” întrebării dumneavoastră, aș răspunde că revirimentele pot fi percepute diferit. În schița discuției noastre, un reviriment, din sfera literaturii, ar fi apariția filialelor Uniunii Scriitorilor. Și au apărut destule. Înseamnă că s-a dorit ”efasarea” morbului secundarității și, într-un fel, s-a reuşit. S-au distribuit intrumentele deciziei critice în provincii sau regiuni. Celor care se simțeau ”uitați de Dumnezeu” li s-a acordat o ”stea”. Un stimulent. Un element de echilibru al ”distanțelor”. Altfel, adevăratele pârghii critice sunt în mâna cititorului ”avizat”. El decide. Cărţile cele mai bune sunt cele mai citite. Am folosit categoria de ”cititor avizat”, pentru eliminarea confuziilor.  Mai departe, peste timp, ele vor fi judecate de cea mai necruţătoare instanță critică, timpul. Inexorabil, inexpugnabil… îmi place cum sună… meta-provincial, nu? Alte revirimente sunt de natură economică. S-a creat o pătură de oameni cu ”dare de mână” care ar trebui să anunțe mecenatele. Cvasi-metaforic, revirimentele se produc acolo unde sunt așteptate. Ori, societățile artistice sunt mereu în așteptare. Chiar și atunci când ating absurdul.

Care este condiția ieșirii din anonimat, din provincie, pentru a  impune  zone geografic cultural-literar-artistice?

Reclama. Inteligenţa. Educația… în privința educației, aș presupune că Brăila mai are resurse excepţionale…  Puterea economică. Curăţenia. Ştiţi la ce mă refer. Frumuseţea, cu alte cuvinte. Grupurile de influenţă. Valoarea  ajutată, adică. Carisma. Un anumit tip de civilitate. Decenţa. Societățile morale sunt, încă, foarte prețuite…

Are Brăila șansa să se alăture vechilor, tradiționalelor cetăți culturale românești?

Brăila este o veche cetate culturală. Cultura se definește, unanim, ca mod de viață cu tot ce conține aceasta; prin operaționalizare, este vorba despre educație și manifestarea sa, precum și particularitățile acestei manifestări. Ea nu trebuie ”să se alăture”, trebuie să-și recapete titlul de cetate a culturii.

Incercați exemplificări de personalități culturale brailene, poeți, prozatori care să pună pecetea pe faima orașului.

Poeți și prozatori sau personalități culturale, în genere?! Îmi permit să sper că folosiți un prezent continuu. Valabil pentru capodopere. Poeți, toți, prozatori, la fel, cu evacuarea grafomanilor, inclusă. O mică șmecherie ”de provincie”. Îmi permit să cred, totuși, că adevărata faimă a urbei o dau marii gânditori, să zicem. Mari, la scara evoluției naționale și europene. Aceștia pregătesc, de obicei, tendințele în arte. Un concept nou sau, măcar, înnoit, ridică ștacheta mediului creativ. Este foarte împortant regimul concurențial. Dacă te miști printre banalități, ”mărgica găinii” va fi puterea absolută a valorii; dacă, însă, intri într-un sistem elevat de comunicare, șansele să vezi ”peste vârfuri”, sunt, considerabil, crescute. Cred că ați intuit o agasantă pledoarie pentru cultură. Comunicarea culturală, pornind de la educația familială de calitate, continuând cu cea școlară, cu autoeducția, cu educația de grup etc. reprezintă schema unei identități capabile să prelucreze tema existențială în notă culturală. În tentă miscelanee, iată, câteva sonorități, dintre alte sute: Nae Ionescu, Ilarie Voronca, Hariclea Darclée,  Gheorghe Munteanu Murgoci, Johnny Răducanu, Fanus Neagu , Ernest Bernea, Alexandru Djuvara, Iannis Xenakis, Anton Dumitriu, Mircea Manolescu, Arthur Verona, Oscar Lemnaru, Sorin Manolescu, Ana Aslan, Gheorghe Petrascu, frații Papacostea (Alexandru, Cezar, Victor), Mihail Crama, Athanase Simu, un mecena, fondatorul Muzeului de Artă Național… Panait Istrati, Dragoș Protopopescu... Copleșitor!

În afară de literatură, care ar putea fi domeniile care ar putea face din Brăila un centru cultural multinațional?

Mai în glumă, mai în serios, Brăila este un centru cultural multinațional. Au mai rămas în Brăila câteva etnii care pot figura un multiculturalism. Doar că, aceste etnii s-au împuținat disproporționat și numai repopularea spațiului brăilean cu o cantitate egală în valoare cu cea pierdută, mai poate ridica pretenții de ”centru”. Vedeți cum ne urmărește ”mittel”-izarea?  Literatura, nu știu dacă definește,  Brăila. Sau poate, da.  Să nu uităm că avem câțiva ”tați castratori”, pe speță… literară. Ce să mai faci după Panait Istrati, în proză... proza lui plină de voaluri orientale, mistere de periferie, atât de natural puse în pagină, cu atâta elegantă pasionalitate… Mihail Sebastian, un dramaturg puternic, care, până una-alta,  rămâne cel mai bun… Alții pe care, deja, i-am citat. Și alții pe care nu i-am citat, de teamă ”să nu strivesc corola de minuni a lumii” literare brăilene. Iubirea pentru literatură, aș spune că este mai puternică decât literatura cedată iubirii. Și aș mai spune că fenomelogia ficțională, în care se plasează ”spațiul brăilean”, este mai puternică decât literatura acestuia. Despre ”provincia” brăileană, cu perspectivă de ”centru”, ce-aș putea spune… Cred că Brăila este un spațiu radical. Cândva, urbe cosmopolită, un minicontinent, cu cele peste 25 de etnii… greci, italieni, francezi, armeni, evrei, englezi, lipoveni, bulgari, germani etc. Cu siguranță, ”provincia” nu era la Brăila. Dar a venit peste acest superb ”picior de Paris” un fel de ciumă, nu roșie, ci neagră. Întunecată, mai precis. Nu este o exagerare. Superbia a toposului brăilean a fost înfrântă de „marele comun”. Dar ceva a mai rămas. A rămas ceva din spiritul obsesiv al brăileanului… Acea sămânță de ”scandal”, proprie contrariilor. ”Sămânța” evoluțiilor. Alte domenii… Brăila are Dunăre, insule, prima școală reală din țară, spirite rătăcitoare și femei frumoase… toate domeniile sunt acoperite. Nu mai spun cu ce.

Nu ocoliţi muzica ar putea ocupa un loc important!

Vă răspund pragmatic. Festivalul Darclée este o reprezentare a valorii muzicale brăilene. Dacă această valoare nu ar fi existat, nu s-ar fi deranjat nimeni să lanseze o ”linie” internațională de muzică la Brăila! Ar trebui să sugestionați, în cadrele subiectului, felul muzicii… că Brăila are, dacă nu mă-nșel, întâietate la „muzică matematică”. Iannis Xenakis este cel care a făcut posibilă sintagma. Un brăilean, de origine greacă, după cum se observă onomastic. A lucrat cu marele Le Corbusier, la Paris. Un ”și alții” adăugat pe final, ar însemna foarte mult pentru muzica românească de calitate, pentru mari inerpreți, pentru ”rasa brăileană”. Dar și o platitudine. Majoritatea știu  care este valoarea culturală a Brăilei, dar ar mai trebui să știe, că atestatul  acestei valori s-a dobândit în Occident, în ”mittel”.

a consemnat, Dumitru Anghel


CONSTANTIN FROSIN, SCRIITORUL DE GENIU CARE DERANJEAZĂ ORDINEA VALORICĂ ÎNTR-O ŢARĂ CARE ÎI DATOREAZĂ RECUNOAŞTEREA ŞI APRECIEREA TOTALĂ

Prof. univ. dr. Constantin FROSIN, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi, onorează (pentru a câta oară?) imaginea României peste hotare. A primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă şi nu dintr-un oraş de provincie: Medalia de Aur a Renaşterii Franceze pentru promovarea Culturii, acordată de Ministerele de Externe, Interne, Apărare şi Educaţie, sub preşedinţia de onoare a doamnei Simone Veil, de la Academia Franceză, şi titlul de Doctor de Onoare al Academiei Balcanice de Ştiinţă, Cultură şi Dezvoltare “Denis Jersov” din Bulgaria. Nici românii nu se lasă mai prejos şi îl recompensează pe distinsul traducător şi poet cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Appolonia” din Iaşi, iar din 5 iunie devine membru al Centrului de Excelenţă Academică din România.

În palmaresul impresionant al acestui extraterestru (nu aş vrea să folosesc cuvântul « monstru al literaturii » întrucât Constantin Frosin este o fiinţă adorabilă, cu un deosebit simţ al umorului), figurează şi alte titulaturi şi premii de marcă: Ofiţer al Ordinelor Naţionale Franceze de Arte şi Litere, respectiv, Laurii Academici; Omul Anului 2004 în SUA; Omul anului 2000 în Marea Britanie; Medalia Parlamentului European în 1995; Premiul Orion pentru Arta Traducerii în 1996; Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel, La Renaissance Française, patronată de Președintele Franței, J. CHIRAC; Marele Premiu al Academiei Francofone în 1999; Medalia de Aur a Academiei Internaționale din Luteția în 1999; Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură și al revistei NUOVE LETTERE în 1998; Premiul European de Poezie POESIAS; Cavaler al Meritului Cultural Român în 2004; Medalia de Argint a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris în 2009; Medalia de aur a Meritului şi Devotamentului Francez în 2009 etc.

Totuşi, dacă dorim să aflăm mai multe informaţii despre realizările sau creaţiile scriitorului Constantin Frosin în presa românească, vom fi profund dezamăgiţi. La o simplă căutare pe Google vom descoperi doar câteva reviste de provincie care îl promovează (deseori superficial, cu greşeli), iar în marile reviste din ţară nu găsim mai nimic (mai ales cele din capitală), în condiţiile în care o Românie întreaga îi datorează recunoaşterea/aprecierea onestă şi oficială pentru traducerile sale, din clasicii Neamului Românesc... Surprinşi de comportamentul ciudat al presei, am încercat să luăm legătura cu distinsul profesor şi să-i punem câteva întrebări. Concluziile le veţi trage singuri...

De ce credeţi că vă evită unii diriguitori ai forurilor culturale din România şi de ce marile reviste nu doresc să vă promoveze?

Întrebarea pe care mi-o pun eu însumi este dacă diriguitorii aşa-ziselor foruri de cultură au vreo legătură cu cultura - şi ce fel de legătură. Din câte ştiu eu, de cele mai multe ori, e vorba de legături primejdioase (pentru cultură…), adică politice… Cu câţiva ani în urmă, undeva, cândva, un partiduleţ a ajuns la guvernare şi a ţinut morţiş să-şi pună oamenii lui în fruntea tuturor «forurilor». Când s-a ajuns la inspectoratul şcolar, în sală era un singur prof, mai ciudăţel, mai nu ştiu cum, care se cam codea: om cu bun simţ (se pare că pe ăsta doar îl mai avea…), nu se prea vedea el conducând destinele profesorilor din acel judeţ. Da’ şefii de partid nu şi nu, că-i musai să aibă ei frâiele puterii şi că învăţământul ăsta e un domeniu delicat etc. Încât bietul om (sau ce mai rămăsese din el), a trebuit să se cocoaţe pe ditamai scaunul de inspector şef! Cum căciula era prea mare pentru capul lui, a dat repede colţul, bănuind el că-i mai bine în cer… Cred şi că spiritul sportiv, cavalerismul au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, băieţii (care se cred) deştepţi nu mai au răbdare ca faptele lor să vorbească pentru ei, drept care îşi fac singuri statuie, că le-au cam murit lăudătorii… Nu mai vrea nimeni să coboare în arenă, boschetarii se pitesc prin boscheţi, pun puşca la ochi şi, pac – dispare concurentul, rivalul, adversarul… Şi dup-aia se aburcă ei pe soclul rămas liber de vreun coate-goale de profesor universitar sau scârţa-scârţa de scriitor… Complexă întrebare, stimabile – presupune multe, prea multe posibile răspunsuri… În ce mă priveşte, mi s-a spus că am dat buzna de nicăieri si că am deranjat ordinea valorică (pre-)existentă şi asta a deranjat pe toată lumea, care m-a luat drept un veleitar; sau că nu am pupat mâna vreunui mentor ori naş, care să mă scoată în lume…  

Credeţi că aveţi şi dumneavoastră vreo vina la toate cele întâmplate?

Vina mea este cea a stejarului falnic, la umbra căruia nu mai creşte nimic… Când alţii se simt puşi în inferioritate prin comparaţie, te elimină din competiţie, conform principiului: bucuria unuia, necazul altora. Sau al regulii coşului cu crabi, care la noi funcţionează impecabil: cum vrea unul să se facă remarcat, sau pur şi simplu să facă şi el ceva, ceilalţi îl trag repede în jos, îl ţin de mâini şi de picioare… Şi apoi, să nu uităm nerozia aia cu Nimeni nu-i profet în ţara lui… La noi, cum vrei sa faci ceva mai deosebit, devii suspect: Ce vrea ăsta, domle? S-ajungă şef? Să se umple de bani? etc… Cum s-ar zice, când eşti neg (adică negi/renegi impostura şi subcultura…), eşti lijat sau linşat…

Cum definiţi crezul şi mesajul dumneavoastră artistic? Ce fel de luptător sunteţi în această societate mercantilă şi vulgară?

Excluzând din start ideea de misionarism, de apostolat (s-a vorbit de aşa ceva în cazul meu – nu românii, nu…) cred că simt nevoia să fac ceea ce fac şi o fac cu mare plăcere şi, culmea ! am satisfacţia lucrului bine făcut. Modestul meu cursus honorum (zic eu), impresionantul meu Cursus Honorum zic alţii (o spun Medaliile de aur, Ordinele naţionale ale unei Mari Puteri ca Franţa, în grad de Ofiţer, nu de Cavaler, cum scrie nuşce jurnal!), laolaltă cu cele peste 200 de cărţi publicate cu ISBN, din care 40 de autor (restul fiind traduceri), pot confirma acest lucru…

Aţi avut numeroase oferte să plecaţi afară, de ce aţi ales să rămâneţi în România?

Păi de ce să ies din matricea românească, câtă vreme sinele meu este parte a Sine–lui românesc, iar eu unul sunt amprentat de Spiritul locului acesta? Păi pot eu deveni altul în afară ? Alterizarea identităţii (sic !) credeţi că este posibilă? Cartezian sau nu, am îndoieli… Nicăieri nu-i mai bine ca acasă – credeţi că înţelepciunea popoarelor a creat gratuităţi ?! Asta nu este, sigur, o gratuitate… Am hălăduit din 1991 până azi destul de mult (fără a trece oceanul), dar tot acasă era mai bine… Murim cu fiecare plecare, zice o altă perlă de înţelepciune – e cât se poate de adevărat… Renaştem cu fiecare întoarcere acasă, printre ai noştri, aş spune eu. Şi dacă m-am născut aici, înseamnă că am o misiune de îndeplinit aici şi nu aiurea!

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)


 

FĂRĂ SĂ VREI, MESERIA DE JURNALIST TE FACE SĂ DESCOPERI LUMEA, CU BUNE ŞI CU RELE. INTERVIU CU CORINA-MIHAELA SAMOILĂ, REDACTOR ŞEF ADJUNCT AL ZIARULUI ZIUA DE CONSTANŢA

M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci... aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?! - ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte -  mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet.

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici „până la adânci bătrâneţi. Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie.” Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism... Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Când aţi început să lucraţi pentru ziarul "ZIUA de Constanţa"?

La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta... Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: Tatualjul - arta din spatele trend-ului. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe "ZIUA de Constanta" Înseamnă ceva, nu?  

Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta... încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să... doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi... niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

În general... presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când  vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele...

Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii... Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari... „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist...

Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin... d-apăi străinii.

Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani... soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place.

Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul... de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania...

Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp. 

Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Ce fel de muzică ascultaţi?

Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona)

CARTILE ZEIT
ÎN MIEZUL ORELOR (POVESTIRI, AMINTIRI, PAGINI DE JURNAL),
DE CORINA-LUCIA COSTEA, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012
Aflată la o nouă carte, după un răgaz de un an, Corina-Lucia Costea se dovedeşte nu numai prolifică, ci şi plină de elan scriitoricesc, pe val, aşa cum multora dintre iubitorii literelor ne place să afirmăm despre semenii cuprinşi de verva inspiraţiei. Ca şi Flori în clepsidră, volumul de faţă se prezintă sub forma unui grupaj de povestiri, 35 la număr, adunate – de data aceasta – sub criteriul ordonării alfabetice, după titlu, fără pretenţia urmăririi vreunui laitmotiv, ori linie narativă. Nu este o carte aservită standardului literar, deoarece firea nonconformistă a Corinei-Lucia Costea nu permite să scrie decât liber, la voia amintirilor de scurtă ori lungă durată, despre fapte şi oameni faţă de care viaţa a raportat-o în mod cât se poate de direct. Se implică sub aspect autobiografic, demonstrând că viaţa nu este altceva decât un cumul evenimenţial, a cărei intensitate variază în funcţie de personajele cu care intră în contact şi, totodată, de scena unde oamenii ce o înconjoară, interacţionează.
În povestirile sale nu se caută timiditatea limbajului, dar nici suburbia vocabularului, din acest motiv se creează o stare de echilibru, aproape latent, evitându-se din această perspectivă derapajele, excesele, condimentările. Nu face parte din spiţa agresivă a celor care – chipurile – de dragul unei introduceri rapide a cititorului în miezul naraţiunii, coboară sau suprasolicită intelectual bagajul de termeni, nu se supune nici măcar vreunei ordini cronologice, ci se lasă prin libertatea de gândire şi expresie, pradă unui sentimentalism subţire, nu neapărat de dragul completării unei foi albe de hârtie, cât mai cu seamă dintr-o pasiune pentru cultivarea literelor.
Scrisul său se află într-o permanentă pendulare, de la prim-planurile timpurilor noastre, până la viaţa bunicii. Face călătorii nu numai în timp, ci şi în spaţiu. De exemplu, sunt prezentate municipiul Timişoara, oraşul său de baştină, precum şi localităţi de dincolo de graniţă, locuri pe care (prin prisma meseriei pe care o practică la aceleaşi cote ale vocaţiei), le-a vizitat, colţuri de lume ce au impresionat-o pentru câteva clipe, ore sau zile.
Personajele cărţii de faţă sunt oameni simpli, cărora autoarea le acordă roluri pe măsură, însă, pentru a evita banalul, îi radiografiază stângaci, îmbrăcându-i într-o cămaşă de umor la mânecă scurtă. Căderea în banal este evitată şi din perspectiva faptului că, tot ea, autoarea, joacă rolul eroinei principale, fără automenajamente, ba din contră, se lasă atrasă – cu naivitate, pot accentua – în fel de fel de şicane ori jocuri voalate, cu tentă sexuală.
Nu caută să convingă prin afirmaţii, ori să-şi împarfumeze licenţios scăpările din situaţiile limită, dar nici nu se lasă pradă implacabilului destin, de dorul unei amorse filosofice, şi poartă cititorul prin identităţi comune, fără violenţă verbală, răfuieli lingvistice sau cosmetizare semantică. Scrisul său este mai degrabă o redare a la reportofon, un fel de nimicronică, având o arie de acoperire indefinită, unde jocul de-a miuţa între subiect şi predicat nu solicită o galerie masivă de atribute ori complemente în formarea propoziţiilor. Uzează, în schimb, de dialog, în unele cazuri – deloc particulare – chiar de unul interior, certându-se ori lăudându-se cu privire la luarea unor decizii, de cele mai multe ori de moment.
Dialogul este prezent în carte şi ca scuză, ca pretext în dezvoltarea firului epic, în paralel cu descrierea la dietă a personajelor ce gravitează eliptic pe axe paralele, atât între ele, dar şi faţă de autoare, ea însăşi actor activ ori pasiv, în funcţie de toanele relevantului diluat cu prilejul unor evenimente, care, de cele mai multe ori, sunt create artificial, acordându-li-se false intensităţi ori conotaţii. Corina-Lucia Costea nu are, deci, un scris premeditat, ci unul spontan, cu urmările unei exprimări uşoare, dar concise, cu o aritmetică gramaticală ferită de gerunziu, dar sprijinită ortografic pe multe puncte de suspensie, dându-i astfel cititorului posibilitatea de a se implica în nuanţa subiectului, făcându-l – cu alte cuvinte – coparticipant la actul literar.
Cartea nu oferă priorităţi, nici măcar sentimentale, dar are o predilecţie către petrecerea timpului în doi, sintagmă atemporal-subliminală, evidenţiată pe fondul unei experienţe personale, dar şi din dorinţa de a epata, ori dintr-o nefirească sensibilitate, slăbiciune pe care nu o ascunde, ba din contră, o expune epidermic, prin fraze complexe, oferindu-i cititorului posibilitatea întrevederii deznodământului matrimonial.
Nu există sfârşit al cărţii, deoarece Corina-Lucia Costea nu prezintă în acest volum nici început, de aceea, în cazul în care veţi dori să răsfoiţi povestirile după preferinţele titlurilor enumerate la cuprins, nu veţi pierde nimic din timbrul cronologic. Volumul de faţă este o lectură de weekend, uşoară, ce poate fi consumată acasă, sau într-o călătorie, dedicată tuturor categoriilor de public, câştigând astfel o notă foarte bunăşi la capitolul universalitate.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...

BUNĂ SEARA, DOMNULE MALLARMÉ, DE IOAN TODERIŢĂ

Volumul de versuri “Bună seara, domnule Mallarmé!”, Editura Axis Libris, Galaţi, 2010, 156 de pagini, semnat de scriitorul Ioan Toderiţă, cu un titlu, ca o metaforă elegantă şi provocatoare, se remarcă stilistic printr-o lirică, novatoare şi îndrăzneaţă, cu totul originală. Este cartea unui poet contemporan, care promovează o poezie de impact pentru un elitism cultural obişnuit cu şocul de adeziune şi-şi asumă un potenţial risc de neaderenţă, deşi ia în calcul şi ignoranţa afişată snob şi ifosele fără acoperire. Până la urmă, dincolo de insolitul titlu cu aura unei personalităţi literare simboliste, de notorietate europeană, de pe malurile Senei, gestul elegant şi altruist al poetului român are dimensiunea şi valoarea unui omagiu adus marelui poet francez Stephane Mallarmé, zis Etienne (1842-1898); o reverenţă decentă şi respectuoasă adusă civilizaţiei franceze, literaturii franceze, Parisului, ca metropolă culturală.

Poetul Ioan Toderiţă rescrie în felul acesta istoria liricii universale prin preluarea elementelor de potenţial artistic într-o epocă de contestare a valorilor consacrate, nu neapărat ale altor culturi şi civilizaţii,  ci cu ţintă spre ceea ce se întâmplă în literatura română cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Zaharia Stancu sau Marin Preda. Poate, din aceste motive, poezia din volumul “Bună seara, domnule Mallarmé!” pare uşor atipică în peisajul actual şi nu pentru că ar fi... nouă neapărat, ci pentru combaterea subtilă a atacului la clasicii europeni sau români, din perspectiva preluării moştenirii pozitive cu mesaj valoric a acesteia, iar demersul poetului Ioan Toderiţă de valorificare a modernismului european, francez în speţă, este făcut în progresie aritmetică, pe măsura preocupărilor sale profesionale, de ilustru profesor de matematici. Este foarte posibil ca poetul român să se fi lăsat atras de ars poetica simbolică, sugestivă a marelui poet francez; sigur i s-a părut interesantă tehnica literară prin care limbajul comun, demonetizat, a fost înlocuit de unul propriu, fără tentaţia hibridă şi nonliterară de a inventa cuvinte noi, procedeu prozodic practicat de Mallarmé. Nu se poate să nu fi avut reacţii poeticeşti poetul de la mal de Dunăre pentru tehnica literară cu efecte stilistice a unei sintaxe dislocate, a pluralităţii semantice generată de ambiguitatea metaforică, ca şi de dispoziţia savantă, de efect vizual şi auditiv, a caracterelor tipografice convertite în artistic, de către teoreticianul din Paris Etienne Mallarmé.

Din aceste cauze sau şi din altele – motiv pentru care îmi asum o eroare posibilă - există în poezia lui Ioan Toderiţă o direcţionare a sensului cuvântului, metaforic în exces, spre un miraj al creaţiei artistice între sugestie răsturnată şi ambiguitate provocatoare de ermetism, un fel de à rebours, ca o reverberaţie semantică în răspăr, sau cu consecinţe imprevizibile de percepere, ca celebrul “Un Coup de dés jamais n’abolira le hasard” al mentorului său spiritual Stephane Mallarmé, ca, de pildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na, înalt pe de, / necuprinsă-n deget frunte, / sfârşesc inima-n mărunte, / nepriviri de orb ce vede”. În realitate, este vorba despre o lirică simbolist novatoare, a sa în exclusivitate, pe o partitură nonconformistă, când doar mimează un partizanat de paradă la clasicii reformatori şi tânjeşte nativ după Alecsandri, Coşbuc sau Eminescu şi parcă dorind să se alinieze la generaţia lui Stănescu, Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-n străfundul aşteptării: / de sine prins, ca-n funii, pinochio, o păpuşă, / a învăţat să plângă, la naştere, în uşă, / întâiul plâns, ce-n oameni e semnul cugetării” (“Întâiul plâns”, pag. 38).

Pare chiar că “s-ar juca... de-a modelele”, dar termină prin a şi le asuma, după reguli proprii şi după o tehnică literară, care-l plasează pe Ioan Toderiţă printre pionierii lirici actuali, autorul unei poezii moderne pe o scară a valorilor proprii, asumându-şi riscul derapajului controlat, pentru că scrie într-un fel de transă creatoare, pe care n-o poate controla şi nici nu s-a gândit s-o facă; n-are niciun fel de rezerve, nu se culpabilizează de... mal praxis poetic şi produce idei şi sentimente pe propria răspundere: “Ne ridică «la putere», ca osmoza / clorofilei, mitul vorbei triumfal, / stând în ochi sacerdotal / ... / Se sfârşeşte în noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57).

O poezie aparent agresivă, cu un potenţial nonviolent, ca un val uriaş, care se potoleşte la ţărm, cu consecinţele unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi emoţia artistului în stare pură: “Ce, cu abvers, incest, ne adumbreşte grinda / un suflet mare din târzii muşcate, / se rupe-n trei icoana, cu amplă trinitate / al crucii semn, pe umeri, să-şi tânguie colinda” (“Semnul crucii”, pag. 61). Adică, un lirism cristalizat, plesnind de tensiuni interioare, şi un poet vulnerabil, expus deliberat unui potenţial  nonaccept liric dintr-o obstinantă încredere în demersul său artistic şi o face cu graţia creatorului, care-şi sacrifică idealul estetic, pentru ca să nu intre în conflict cu potenţialii cititori convertiţi la o altă “religie” a artei.

Sub aspectul structurii şi a construcţiei prozodice, “Bună seara, domnule Mallarmé!” este un volum de lirică în manieră clasică, cu rima cea mai elaborată, îmbrăţişată (1-4; 2-3), dar înnobilată de o tehnică a versificaţiei cu modulaţii abrupte rezultate din contorsiuni de topică a frazei, a propoziţiei, cu intenţia de a extrage semnificaţii noi, altele decât cele de dicţionar şi, uneori, din nevoia de rimă, ca în poemul “Un semn că moartea...” (pag. 9): “Vor mai, de timp pecetluit, sui, încovrigate, / simţiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii, / atunci, în viers cântat, încet, pe săturate”, pe o temă gravă, existenţialism şi atitudinea omului în faţa morţii.

De altfel, toate poemele din acest volum sunt realizate pe câteva motive lirice esenţiale, larg răspândite şi personalizate doar de talentul poetului, de epoca şi geografia sa culturală, iar specificul, nota personală sunt date de apetenţa pentru un lexic comun, oarecare, căruia poetul Ioan Toderiţă îi transferă o semantică simbolică, aluzivă, sugestivă şi în tonalităţi de contrapunct baroc, ca într-o Partita de Bach; cuvinte aparent demonetizate, cu o semantică în derivă, pe care însă poetul le circumscrie unei interacţiuni cu celelalte, la fel de comune, dar tocmai de aceea cu valenţe artistice, poetice, noi, pe care le sesizăm şi în estetica lui Mallarmé, acel transposition, ca o transpunere spre sensuri noi, aluzive, muzicale, cu certitudine şi în planul prozodiei ori al tempoului silabelor, vocalelor şi consoanelor, cu sonorităţile specifice limbii franceze: “La femme, l’enfant, la soupe / En chemin pour le carrier / Le complimentent qu’il coupe / Dans l’us de se marier”, din “Mallarmé, poemes-poeme”, ediţie bilingvă, în traducerea lui Ioan Matei, Editura Atlas, Bucureşti, 1997, pag. 146.

Foarte importantă se detaşează inovaţia poetului Ioan Toderiţă, într-o manieră originală, ca în poemul “Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării divine, cu treimea momentelor, cu versul al cincilea, în paranteză: trădarea lui Iisus (“îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând”); povara Golgotei (“acest suiş nevrednic în spaima celor vii”); şi martiriul sacrificiului suprem divin (“pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi”).

Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă, ca o constantă a unei tematici în refulare lirică, deşi nu lipsesc nici ereziile şi nici ispita gândului rebel între credinţă şi tăgadă: “De, mă, cu vorbe de ocară, / alungi în vers, cu ritm a-metric / şi cuvântări ce au să moară, / de tine, Doamne, fug eretic” (“De mă...”, pag. 14), consecvent aceleeaşi tehnici a dislocării topicii frazei, cumulată în propoziţii şi cuvinte izolate nuanţate poetic cu sensuri noi, cu epitete şi comparaţii, în care ambiguitatea are rolul constructiv de a îmbogăţi semantica primară. Adică, o lirică religioasă, de partizanat mesianic, ca o predică după slujba de duminică, anunţând Crăciunul şi prevestind Prohodul şi Paştele: :Mângâi trup velin, angelic, / doar în vis, de vis răpus: / când Irod şi când Iisus, / sfânt ucis pe cruce, vrednic” (“Clepsidre feline”, pag. 22); ori o morală creştină răstălmăcită după o dogmatică uşor demonetizată în obiceiuri şi tradiţii cuminţi, după o motivaţie mai mult atee, sau laică, decât pravoslavnică: “Că vinu-i bun, prescris, metodic, / de-atunci, de-acum, prin timp i-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm să-ncap: / galop diurn, teluric trap” (“Nunta Galileii”, pag. 108).

Dar şi motive biblice, reluate la o altă scară valorică, din care rezultă o altă dogmă a păcatului originar, cu inflexiuni uşor desuete, ca un menuet într-o sală de bal la Curtea imperială de la Viena: “Şi-o să-n noi cadă amnezic, / din aproape în aproape / fructul, fructul sinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe” (“Mărul”, pag. 29). Motivul religios este până la urmă un pretext livresc în lirica poetului Ioan Toderiţă, pentru că importantă rămâne existenţa efemeră a fiinţei umane pe pământ, iar esenţială doar solidaritatea de cuplu matrimonial, în ciuda păcatului străbun al izgonirii din Paradis: “Voi şti chiar prea devreme, ce veşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburată mă-ndeamnă în cuvânt, / prin gând, fanar aprins cât să-mi îndemn mirarea: / în doi să nu mai fie tăcerea de mormânt” (“Ce veşnică-i visarea”, pag. 113).

Ca şi în poemul “Ni se potriveşte...”, cu deturnarea tulburătoare a dilematicei interogaţii existenţiale din toate timpurile, din toate religiile, credinţele şi eresurile civilizaţiei umane, există viaţa  de dincolo de moarte?!: “De vom şti izbânda ce ni se cuvine, / nu ni se va spune, cât vom osteni, / mersu-acestor umbre în-spre morţi şi vii, / dinspre nemurirea ce în loc ne ţine” (Op. cit., pag. 131).

După lirica religioasă, o bună reprezentare în planul valoric al volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” o are poezia de dragoste, deşi cartea poetului Ioan Toderiţă nu are o structură editorială pe criterii tematice şi pe capitole; o erotică de un lirism graţios şi uşor frivol, temperat de o rezervă pudică de adolescent copleşit de miracolul şi magia primului sărut: “Că-n vin e adevărul reavăn / şi-n pâinea caldă-a-întâiului sărut... / Şi-n toate, jertfă, nopţii prefăcut, / cu vis de nemurire fără seamăn” (“Eu nu voi şti”, pag. 133).

Foarte interesante şi convingătoare, pentru demersul liric şi prozodic al scriitorului Ioan Toderiţă în această carte, sunt trei poeme de-o simetrie tematică originală, pe structura poeziei de formă fixă, glossa, dar o altfel de glossă, care conferă volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” un plus de noutate, de altceva în aria creaţiei lirice. Poemul “Doamnă” şi altele două cu acelaşi titlu, “Scrisoare”, alcătuiesc o trilogie lirică, dezvoltată pe un joc erotic, ca un joc de puzzle, asemănător unui motiv muzical, reluat pe aceeaşi linie melodică, ca-n Simfonia Destinului, patetic şi maiestuos, idilic şi graţios, romantic şi festiv, nuanţat cu intervale lexicale de şaradă poetică. Pentru o demonstraţie convingătoare, iată câte o strofă, prima, din fiecare dintre cele trei poeme: “V-am spus, Doamnă, cred în suflet, / ca-ntr-un vis ce mă deazleagă, / de fiinţa ce mi-i dragă, / într-un somn cu mult răsunet” (“Doamnă”, pag. 48); “Ţi-am spus, Doamnă, despre suflet, / cum că somnul ce mă leagă / de fiinţa ta întreagă, / prins e-n vis aprins de cuget” (“Scrisoare”, I, pag. 50); şi “Ţi-am scris, Doamnă, cu răsunet, / un poem ce mă des-leagă, / de un verb, ce nu mă-ncumet / să-l pronunţ cu gura-ntreagă” (“scrisoare”, II, pag. 51); cu elementele de simetrie, de care aminteam, ca un lait-motiv, pe o temă de dragoste, cu o prozodie de glossă, modificată poetic, cu nuanţări lexicale în primele două versuri, în toate cele trei poeme.

Alteori, nostalgic, elegiac sau trist, şi eminescian, şi bacovian, dar autentic şi convingător, Ioan Toderiţă este poetul contemporan, care nu se sfieşte să se alăture marilor poeţi, şi o face cu graţie şi condescendenţă respectuoasă, ca un elogiu şi nu ca o sfidătoare poză: “Ştiu, în ceas, e frig şi toamnă, / şi în inimi bate vântul, / spulberând în gând cuvântul: / o mantie ce aclamă” (“Toamnă”, pag. 55); sau alteori, în maniera simbolist-minulesciană, cu o poezie erotică de atmosferă, cu un lirism al labirintului plastic, pe un tempo preclasic de “Fuga în do minor” şi “Clavecinul bine temperat”, discursiv şi expresionist: “Îţi scriu scrisori e(chi)locvente, / peceţi povaţă-n testamente, / să-ţi las o parte din tristeţe, / în elegii cu multe feţe, / cântate-încet la clavecin, / cu ritm de fugă în suspin” (“Iubiri de rând”, pag. 35).

Sigur, există în cartea scriitorului Ioan Toderiţă şi alte teme lirice, dar unitatea stilistică stă în formula prozodică de care aminteam la început, în care relevant este efectul simbolic, dispoziţia controlată, savant orchestrată a propoziţiei, a cuvântului în frază şi în corpul prozodic, o tehnică sincopată la ambii poeţi, francez şi român. Iată, în paralel, strofa întâi din poemul “Măsura”, în care poetul păstrează doar catrenul, ritmul de 12-14 silabe şi rima îmbrăţişată, dar răstoarnă asimetric topica frazei: “De ce, măsura, cea din mâini, întregul, / acestui aprioric tărâm, îndreptăţeşte / căderea frunzei care, cu trudă-n ceruri creşte / în ramul unde vântul ignoră-n spaţii reguli?” (Op. cit., pag. 85). Şi, iată, cum ar arăta o frază, cu aceeaşi idee poetică, dar care respectă toate regulile gramaticale de topică standard: “Din ce cauză măsura (subiectul propoziţiei subordonate cauzale), cu toate elementele prioritare motivează căderea frunzei (propoziţia principală, regentă), care cu trudă asigură dezvoltarea ramului (propoziţia subordonată atributivă), unde bate vântul (propoziţia subordonată circumstanţială de loc). Ba chiar există şi exerciţii de virtuozitate prozodică pentru că accentul cade nu pe topica propoziţiei sau a frazei, ci pe rima cu sonorităţi fonetice, ca în poemul “Amiază târzie”: «Ce devreme-n “si” şi “o”, / ramul leagănă un “be-mol” / cu trei bulbi mai sus de stol / implant drept, “insitio”» (Op. cit., pag. 88).

Aşadar, cele 142 de poeme şi 15 desene din cartea “Bună seara, domnule Mallarmé!”, care încep cu reconstituirea limbajului poetic şi se completează cu elocvenţa imaginilor, alcătuiesc un volum original de poezie modernă, pe care poetul Ioan Toderiţă şi-l adjudecă cu graţie şi responsabilitate artistică.

Dumitru Anghel 


SUFERINŢA PARTICIPATIVĂ ŞI SUFERINŢA SUBSTITUTIVĂ A POETULUI ADRIAN BOTEZ

Un scriitor creştin (cel care cu adevărat îşi asumă această sintagmă – devenită Crez artistic) – este, fără doar şi poate un trimis, un vestitor. El nu-şi îngăduie să scrie aleatoriu, gratuit, despre nici un subiect, pentru că e conştient că va da seamă de orişice cuvânt gândit, rostit, scris, care, aşa cum a spus Iisus Hristos, îl poate duce la osândă sau la mântuire. E o imensă responsabilitate, cu atât mai mult cu cât Cuvântul tău îl poate duce la sminteală şi chiar la năruire sufletească, pe semenul său.

Cu scrisul, aşadar, nu e de glumit (cu excepţia celui umoristic, dar şi acela trebuie folosit cu mare precauţie, eliberat de ranchiună, de dorinţe revanşarde, pentru a nu leza personalitatea nimănui).

Cuvântul – este ştiut -, are o putere de penetraţie mai mare decât fapta. El străpunge ziduri, dărâmă şi munţi, înalţă şi prăbuşeşte, în aceeaşi măsură.

Carnea uită, dar sufletul nu, se spune.

Am făcut această precizare ca preambul pentru a-mi stăvili emoţiile, înainte de a aşterne o sumă de gânduri despre o PERSONALITATE COVÂRŞITOARE A CULTURII  ROMÂNE despre Prof. dr. Adrian Botez, scriitor, critic şi istoric literar, eminescolog, publicist - de data aceasta în calitate de poet şi, mai cu seamă, de sonetist.

Socot că ar fi total neproductiv să încerc a rosti judecăţi de valoare ferme, cu pretenţia de a fi luată în seamă, despre acest scriitor de excepţie.

Şi nu mi-aş îngădui mie însămi. Tot ce pot să fac este să-i închin aceste gânduri, ca şi cum i-aş oferi un buchet uriaş de tuberoze, al căror parfum discret îţi pătrunde la încheietura sufletului cu inima. Mărturisesc că am ezitat dintru început să deschid paginile, fiindcă mă cuprinsese o sfială feciorelnică în faţa lucrării de taină ascunsă-n Poem, aşa ca şi când aş pătrunde samavolnic într-o sacristie.

Fiindcă această lucrare-construcţie duhovnicească se asemuie  cu o biserică. Mi se părea că aş fi pătruns în cele mai intime fibre de gând şi cuvânt creştin, formulate ca un Crez. Şi cine Altul ar putea pătrunde în structura intimă a omului, decât Domnul şi Stăpânul tuturor gândurilor, vorbelor şi acţiunilor omului?

Dar această intimitate (totdeauna există o intimitate empathică,  între autor, cititor şi operă - altminteri, nici opera nu-şi atinge ţelul pentru care a fost săvârşită, nici autorul nu-şi justifică truda şi nici beneficiarul nu se alege cu nimic!) – această sfială a fost învinsă de o dorinţă impetuoasă de cunoaştere, care s-a dovedit de bun augur. Cu atât mai mult cu cât, anumite afinităţi de gând existau a priori. Şi aceste lucruri se simt, se intuiesc, se caută şi se găsesc-(re)găsesc într-o comuniune de spirit  care poate atinge uneori, rotundul ideatic.

Adrian Botez, în volumul de sonete, subintitulat (sintagmă cutremurătoare!) – sonete cruciate! – asumându-şi scrierea lor ca pe o suită de CREZURI CREŞTINE – îşi dezvăluie potenţialităţile creatoare într-o simbolistică biblică genuină, cu prospeţimi de metaforă şi cu imagini absolut strălucitoare.

Pornind de la Prefaţa,  şi ea sub formă de sonet, în care-şi motivează demersul liric şi se dezvăluie ochiului dispus să privească, în starea sa „naturală” de om, cu tot ce implică el, dar, cu toate acestea, depărtat de cele lumeşti care l-ar putea împiedica de la rostul său în lume, Adrian Botez  scrie:

Afla-vei, în puţinele ei file,/ O carte despre omul viu din lume,/ Ce n-a trecut prin şcolile abile,// Ci-l caută pe Hristos, ca să-l îndrume./ Nu tu lamento, nici cerşiri de mile,/ Ci-şi roagă lumânarea să-l consume.” (Prefaţă).

Faptul că tentaţiile lumii în lasă „nemuritor şi rece”, e dovada peremptorie a faptului că spiritul e cel învingător şi, la urma urmei, poate înălţa şi trupul:

„I. Nici chef cu provensalii trubaduri/ Şi nici melancolii  citind Petrarca:/ M-am depărtat de toate-aceste guri,/ Avânturi alte-mi mână-n larguri arca.// Nu beatrice, lauri mă inspiră/ Şi nici palate, nici măcar lagune:/ În tot ce veţi citi, ori nu, respiră/ Numai ce firea mea ştie a spune.” (Prefaţă).

O dată stabilit contactul  cu cititorul, Adrian Botez trece la primul grupaj de sonete intitulat „Sonetele identităţii”, cu un moto în care poetul îşi asumă metamorfoza identitară cu Sisif, dar de data aceasta, omul învinge stihiile, deşi se simte, în noapte „încoronat  de fulgere”. „Şi sunt mai singur,/ mai părăsit şi mai deplin trădat/ decât oricare-al lumii împărat.” (Motto).

Ascensiunea trudnică a acestui Sisif modern – ar fi de natură să descurajeze pe orice temerar, care ar cuteza să escaladeze muntele, spre atingerea piscului - dar poetul ştie că, acolo sus, îl aşteaptă Hristos: de aceea este hotărât să înfrunte orice primejdii, pentru a ajunge, cu bolovanul în spinare, la ţintă.

Cu toate acestea, în faţa măreţiei şi desăvârşirii  omului, iată că şi stihiile naturii dau înapoi: „Cununi de fulger ale muntelui/ de ce daţi înapoi şi nu mă ardeţi?”

Dar, cine-l poate opri pe om, atunci când chemarea spre Înalt, spre Divin, e atât de arzătoare?

Voi trece, deci, de voi, cununi de fulger/ - şi mă voi afunda, pentru-a-mi ascunde faţa,/-n ceruri – în, blânde, beznele/ Celui care, singur îmi ştie/ tragedia – fiind la fel de singur, ca şi mine…// Căci numai cei puternici/ pot fi atât de singuri…” (Motto).

 Cu stigmatul însinguratului pe chip, poetul îşi oferă, în crucea vârstei, un prilej de reflecţie asupra propriei vieţi: „Eu n-am schimbat nimic în crugul lumii:/ ca ieri – şi azi zbat clopote-n văzduhuri…/ Bolnav de lepre, bântuit de duhuri,/ Sunt doar un frate rătăcit al spumii.” (I. M-am dezvelit, în miez de sută, anii).

În dispută surdă cu acei care nu-i înţeleg, ori se prefac a nu-i înţelege lucrarea-de-sine-n-Cuvânt, poetul se simte îndreptăţit să le răspundă: „ II. Mă-nvinuiţi că nu îmi  gustaţi versul,/ De parcă m-aţi tocmit bucătăreasă:/ Nu fac pe plac, nu dau bucat-aleasă/ ci-i adâncesc hârtiei înţelesul.” (II. Mă-nvinuiţi că nu îmi gustaţi versul).

Şi în acest sonet sunt reiterate câteva teme majore ale actului creativ semnat Adrian Botez:

1)     Neînţelegerea contemporanilor faţă de creator şi arta sa;

2)     Puterea de penetraţie a cuvântului, trasngresând spaţiul şi timpul;

3)     Orbirea omenească, trupească şi îndeosebi sufletească, (pentru care nu s-au inventat încă dioptrii) – neînstare  a discerne ceea ce e cu adevărat sublim în artă;

4)     Pentru a ajunge la Înviere, la nemurire, trebuie mai întâi să bei paharul morţii, aşa cum a făcut şi Hristos;

5)     Opera, lucrarea în sine, este doar „uşa” care-i deschide truditorului asupra ei, - calea care-l va duce la adevărata şi  neînserata Lumină, în timp ce alţii, intempestiv, dau buzna, spărgând uşa:

Răzbi-voi lumea – prin, ori peste filă -/ Şi voi vâna grifonul dintre lebezi- / Iar voi veţi ţâţâi dojeni, tot serbezi,/ Mărturisind un sfânt dispreţ şi silă.// Oricâte versuri-îngeri curg din soare/ Pentru cei orbi – destramă-se cenuşa…/ Hristos  învie, dar întâi El moare -// Şi, deci, hârtia este numai uşa,/ Pe care unii stau să o măsoare,/ iar alţii-o sparg spre noi lumini şi Floare.” ( II. Mă-nvinuiţi că nu îmi gustaţi  versul).

Aceeaşi luptă cu impostura şi cu acei care, surzi şi orbi – întorc spatele adevăratei valori, şi adevăratei căi de urmat - răzbate şi  în cel de-al III-lea sonet:

III Sunt viu! – confirmă a lor ură,/ De câte ori respir cu duhu-n vers./ Sunt viu şi pur! – adaugă-a lor scursură,/ Când îmi hulesc lumina şi-al ei mers.// O Doamne al Curatului de Lume,/ De ce mă laşi în pradă la orbeţi?/ De ce, în loc ca glasul meu să tune,/ Îmi simt pe creştet rondul de scaieţi?// Cu trupu-n smârc, cu duhul printre îngeri,/ Tot şchiopătez, între pământ şi cer -/ Dar, pe când Tu învârtejeşti şi sângeri,//  Eu doar miros, umil şi menajer-/ Şi-n loc de Golgote şi răstigniri şi frângeri,/ Mă sâcâie buboiul viager.” (III. Sunt viu! – confirmă a lor ură).

Dar ce înseamnă suferinţa umană, pe lângă cea a lui Iisus Hristos, răstignit de om? Ea nu-i decât o palidă adiere, un bob în imensul ocean de suferinţă, strâns în Inima Dumnezeiască şi Preasfântă a lui Iisus, în Oceanul ei de Milostivire.

Şi dacă, unii nu au curajul unei bătălii oneste, faţă-n faţă, ci numai al hărţuirii şi al loviturilor bicisnice pe la spate, Poetul – negăsind adversar pe măsura staturii sale spirituale! - e nevoit să lupte cu stihiile minţilor bolnave şi cu morile de vânt ale ambiţiilor omeneşti.

Sunt prins între zadar şi amăgire,/ Văzduhul inutil se înfierbântă/ Şi goana străjii a pierire cântă:/ În loc de apărare,-i pustiire!// Dă, Doamne, limba ceasului de rost/ Cu-o viaţă înapoi şi c-o menire!/ Au adormit îngerii toţi în post,// Tocmai când lumea cere primenire!/ Ce este-acum, să fie, iarăşi, fost,/ Şi să-i dai, Doamne, lumii, iar, pornire!” (IV.La colţ de viaţă-i miez de hărţuire).

Sentimentul religios este adânc impregnat în cuvânt, fiinţă, suflet, dar răzbate precum o aură deasupra creştetului  şi ca razele binefăcătoare ale astrului diurn, întremând trupuri şi inimi care binevoiesc să le recepteze cu deschidere totală, cu acel sentiment sportiv – fair play – şi cu preţuirea şi reverenţa pe care trebuie să le manifestăm în faţa Valorii autentice, de la care nu avem decât de câştigat.

Poetul, dedicat total Verbului, nu doreşte altceva decât să-i închine Celui pe care îl slujeşte, întreagă suflarea sa poetică:

Prea-s răsfirat pe roată şi pe scripet,/ Prea mult văzduh căscatu-s-a-ntre coaste -/ Nu mi-a rămas nimic păstrat în sipet// Şi n-am oşteni cu cari să bat la oaste…/ De va fi mai rămas în mine-un sclipet,/ Tu fură-l, Doamne, vânturilor proaste!” ( V. Doamne-al Iubirii, miez de vieţuire).       

Ceea ce frapează cu adevărat la acest foarte original scriitor, care se desfăşoară acum în ipostaza de poet, este faptul că versul său, fie în sonet, fie în altă subspecie lirică, este atent şi minuţios cizelat, astfel încât ajunge în pagină precum o mică bijuterie perfectă, care se cere purtată cu prestanţă şi totodată cu discreţie, în dreptul buzunarului inimii.

Căutând adâncul înţeles de sunet şi imagine din fiecare strofă, nu poţi să nu admiri această perfecţiune, pusă gratuit sub priviri şi să mulţumeşti Cerului că ţi s-a dezvăluit, împreună cu creatorul ei.

Vorbind despre vremelnicia  omenească, Adrian Botez nu poate să nu recunoască faptul că un spirit ales, cu cât este mai împuţinat fizic, este cu atât mai înalt spiritualiceşte: „Ziduri se crapă spre a se surpare,/ Tot ce rotea sublim, a-nghiţit nada - /s-a tolănit şi crucea-n dezbinare,// Leul  poate fi confundat cu prada,/ Când,  în potir, opritu-s-a lucrare - / Sub tron, şarpele-şi muşcă iarăşi coada…” (VI. Ştirbit e glasul spadei, iar rugina).

Nichita Stănescu a spus în dialogul cu prietenul său, poetul sârb Adam Puslojic: „Poezia e singura avuţie pe  care omul o are încă nejefuită”. Şi, într-adevăr, cine oare ne-ar putea jefui de această emoţie, numită, îndeobşte, Poezie? Nici cu vrerea, nici cu nevrerea, nu putea-va nimeni s-o smulgă din fiinţa lăuntrică a omului.

Dihotomia trup-spirit, cu toate frământările şi luptele ce le implică, nu se putea să nu fie simţită de poet, cât se poate de acut: „Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,/ Stă neclintită Roata de Lumină:/ Întinse mădulare, ea îmi frânge,/ Dar tot la ea, oştiri de magi se-nchină.// Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,/ În mine se izbesc şi se frământă./ De-aceea nu se-ncheagă în cetate// Fiinţa mea de demonie frântă -/ Şi unde-i faţă - acum – apoi e spate/ Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă” (VII. Oriunde-s eu, e locul de osândă).

Dar iată că poetul se revarsă-ntr-un  gând de iubire, în sonorităţi de pastel, de o frumuseţe crudă: „Mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară/ Şi cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri -/ De nicăieri nu se ridică plângeri,/ Iar din corole băsmuieşte vară.// Ridic palate din puteri de rouă,/ Iar rugăciunea o păstrez în crini;/ Cu ochi de mir, albastrele jivini,/ Din candela iubirii, iau lumină nouă.// Unul pe altul,  patru răsărituri/ Se-aprind – smerind întinsurile firii;/ Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri -/ Şi peste-această ţară a plutirii// Şi-a razelor alcătuite-n schituri - / Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.” (VIII. Mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară).

În faţa Îndurării Divine, omul rămâne veşnic prosternat:

Tăria-n falduri cade peste mine,/ În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,/ Iar buza mea, treptat încremeneşte,/ Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.” (IX. Tăria-n falduri cade peste mine).

Aspiraţia către Înalt, împletită  cu dorinţa de a fi aidoma pământenilor, pare o sfâşiere lăuntrică insuportabilă pentru Adrian Botez, aidoma celei a lui Hyperion, care-i cere Demiurgului, în schimbul nemuririi sale, doar „o oră de iubire”, şi aici, dorinţa de metamorfoză identitară a autorului cu Hyperionul eminescian este evidentă:

N-am avut nici iubiri şi nici iubită:/ Înalţă, Doamne, crinul în pustie!/ Măcar ceva din mine ca să fie,/ Măcar să par că miros a ispită.// Când mă despoi, se vede doar văzduh/ Şi când respir, nu prihănesc oglindă,/ Par pământean, dar nu-s decât un duh/ Hoinar, tânjind către cereasca tindă.”

Spre o iubire ideală se-ndreaptă spiritul poetic, una care să-l înalţe, dar descinzând din „înflorită ramură divină”.

Altă oară  poetul se adresează fiinţei adorate astfel:

Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;/ Încarc pocal cu-otravă şi lumină -/ Şi te poftesc la Cina de Rutină,/ Cea după care înfloresc toţi Mirii.// În palma ta strecor inel de şoaptă,/ Ne închinăm cununile spre lac:/ Luna din cer, acum, va cădea coaptă,// Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,/ Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:/ De sus de tot, boltirile sihastre// Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte/ Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre/ Clocesc vestiri – că Înţeleptul creşte.” (XIII. Crăiasă te-am aflat a Mântuirii).

Aici se vădeşte o idee remarcabilă: A fi înţelept, nu înseamnă neapărat a fi şi fericit. Dovadă, solomonica cerere către Yahve de a-i da înţelepciune, nu neapărat şi fericire. De altfel, înţeleptul, prin firea lucrurilor, e un însingurat, colindător prin alte sfere şi, neînţeles cel mai adesea, pare, şi e chiar, nefericit.

Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,/ Cu palma mângâi prunci fierbinţi;/ Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,// Îndemn la risc pe preacuminţi/ Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,/ O mantie arzând de sfinţi.” (XIV. În sânge, brazii-mi ard rafale).

În căutarea Luminii, poetul încearcă să pătrundă „în adânc de noapte”:

„Pân’ la izvorul beznei din lumină -/ Acolo o poveste-ncet suspină,/ Şi-o lacrimă-a-nflorit, cu greu, pe prund.” (XV. Aş vrea adânc în noapte să pătrund).

Cuvântul – similar Logosului întrupat este suveran peste fiinţa şi cugetul poetului, El îi tutelează toate mişcările, respirarea, gândurile şi, îndeobşte, toate simţămintele, Poetul e de fapt „Magul veghetor în pisc”, la Porţile Cuvântului:

Gânditor – cu fruntea, ating titlul cărţii:/ Dumnezeu e-acolo, ciocănind la bolţi -/ Stea cu stea voi stinge cerurile hărţii.// Nu mai e nevoie ca să te revolţi:/ Cumpătat în sine, cumpănit pe  risc/ Singur îmi sunt Magul, veghetor în pisc.” (XVII. Nu caut lumii harţă, nici prietenie,).

Uneori, forma sonetului sparge schema clasică şi mai adaugă un catren, dar păstrează ritmica şi măsura (ex. sonetul : XXI, Troiene albe anii s-aşezară).

Un sonet admirabil de dragoste este: XXII.  Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte – de o frumuseţe dureroasă şi stranie, căci aici, poetul îşi strigă în tării NEVOIA IMPERIOASĂ DE IUBIRE,  acel „dor-fără-saţiu” – care nu poartă nume şi nu poate fi tradus în cuvinte fiindcă nu se poate asemui cu nimic. El se răsfrânge – bob de rouă pe un  obraz chinuit de îndoieli şi spaime fără nume: „Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte,/ Pe-aleile-ndelung fremătătoare -/ Ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,/ Să-nlăcrimez, duios, o sărbătoare.// Sunt fiu de flori şi de privighetoare,/ Sunt prinţ, pe lac îngenunchind extaze/ Şi stelele îmi sunt ascultătoare,/ Iar îngerii scot capul printre fraze.// Dar cui să-nchin inima mea din lacră,/ Inima ferecată-n verb de aur?/ Dar unde-i zâna, unde-i umbra sacră?// Căreia să-i jertfesc unic tezaur?/ N-a coborât –e linişte-n Olimp:/ Voi aştepta-o, dincolo de Timp!”(XXII. Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte).

Dar câte comori nu zac ascunse în tainiţa inimii, fără să fie scoase la lumină, într-o viaţă de om, ori, îndeobşte, sunt descoperite prea târziu?

Nina Cassian are o poezie remarcabilă, care spune: „N-am timp să dau tuturor o dovadă/ a marilor, uimitoarelor mele virtuţi./ Cine are ochi de văzut, să vadă/ altminteri,  ochii mei rămân necunoscuţi.// Sunt unii care întâlnindu-mă au spus:/ Bine-ai venit  în viaţa mea, minune!/ Sunt alţii care n-au avut ce spune/ Şi am plecat de la ei, mai departe, în sus.// Timpul, ce iute-i! Mai am câte-un dar de preţ/ Şi caut destinatari sub stele./ S-ar putea să-i caut în zadar/ Şi-am să mă-ngrop singur, cu bogăţiile mele” ( citat din memorie  - „Orgoliu” – În: „Cronofagie, ediţie de autor, Editura Eminescu, 1970).

Cu alte cuvinte, eu acesta sunt, Cuvântul îmi e toată averea, cine nu are ochi să-l vadă să-l înţeleagă, cu atât mai rău pentru dânsul! Este şi  acesta un soi de dezglolire, de dez-împodobire  a omului, de orice false artificii sau măşti, prezentându-se în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi  în faţa feţei sale, aşa cum e. Aici e vorba, de al treilea eu: acela cu adevărat real, pentru că nu poate fi mistificat în nici un chip, dinaintea Ochiului Treimic. Şi aici se relevă o altă înfăţişare a poetului: acela de trezorier, de avuţii inestimabile, dar, care se loveşte de impactul, de a nu avea cui le dărui! Pentru că nu găseşte pe nimeni vrednic! Şi, în cele din urmă le risipeşte-n răspântii, poate că va veni cineva să le culeagă! Face parte din destinul marilor artişti, creatori de frumos din toate timpurile şi de pretutindeni.

Magie rară, sunet de lăută,/ Prin tine, tot ce-i sterp, floreşte iară,/ Şi inima îşi şterge orice cută;// Cât ţine cântul, este primăvară;/Luminile-şi cern visul pe alee – Rămâne Ea să-nchege chip de zee.” (XXIII. O, menestrel galant, inofensiv).

Iată cum Poetul poate opera mutaţii asupra firii, poate înflori un boboc în toi de îngheţ, şi coborî şi luna de pe cer, ca să folosim o sintagmă atât de uzitată. E vorba de forţa revelatoare a Cuvântului.

Înfrăţit prin durere şi suferinţă cu Hristos, poetul stigmatizat, purtător de cruce, în suflet şi pe umăr, la fel ca şi Simon din Cyrene, ridică Crucea Mântuitorului, o poartă o vreme pe drumul Golgotei, crucea însângerându-i umărul, spinarea, braţele, şi, în felul acesta, sânge divin cu sânge omenesc se amestecă, se înfrăţesc, spre omenirea Dumnezeului şi îndumnezeirea omului. E vorba aşadar, de ceea ce în teologie este denumit cu sintagma „admirabilul schimb”. Atunci, ochii omului se deschid şi cunoaşte într-adevăr, cine este Domnul.

XXIV. Seara, vorbesc cu  fratele Hristos,/ Ca-ntre-osteniţi vecini de veşnicie -/ Şi fără grabă, ne-arătăm, sfătos,/ Unul altuia, rana cea târzie.// Îmi prinde mâna-n mâna-i sângerie,/ Şi-mi suflă-ntr-însa pulbere de stele -/ Apoi, subcoasta-mi unge cu-alifie/ Din zbor zbătut de flutur, colilie.// Treptat, se face umbră-n jurul nostru/ Şi şoapta Lui devine, vast, cupola-/ Corăbii-astrale-şi freacă, acuma rostru// De geamul ce-i răsfrânge-aureola…/ Dar, iată, orice rană omenească,/ Vecinul meu o face s-nflorească.”(XXIV. Seara, vorbesc cu fratele Hristos).

Cu totul neobişnuit, Adrian Botez se adresează Domnului cu apelativul „vecin”, „megieş”, stau de vorbă firesc, îşi împărtăşesc unul altuia, om şi Dumnezeu, faptele zilei, dar nu cu pronumele de reverenţă, dovadă a intimităţii sale cu divinitatea. Acesta este un lucru cu totul remarcabil, pentru că presupune  o mare încredere şi preţuire din partea amândurora.

Dar oare nu scrisese şi Radu Gyr acea tulburătoare poezie: „Iisus în celulă”?

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă/ O, ce trist şi ne-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.// Mâinile Lui, păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri/ Luna-L bătea cu argint pe veşminte/ argintându-i pe mâini vechi spărturi.// Uimit am sărit de sub pătura sură:/ - De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ Şi mi-a făcut semn să tac.// S-a aşezat lângă mine pe rogojină:/ -Pune-Mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/ Parcă purtase lanţuri cândva.// Oftând mi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina; dar zbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi.// Părea celula un munte, părea Căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi am adormit o mie de ani.// Când m-am deşteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună./ Numai Iisus nu era nicăiri…// Am întins braţele, nimeni, tăcere,/ Am întrebat zidul: Nici un răspuns/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…// -Unde eşti, Doamne? am  urlat la zăbrele./ Din lună vedeam fum pe căţui…/ M-am pipăit…şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.” (citat din memorie).

Fără a stabili o filiaţie cu poetul mistic Radu Gyr, Adrian Botez vorbeşte despre aceeaşi SUFERINŢĂ PARTICIPATIVĂ ŞI SUBSTITUTIVĂ între Dumnezeu şi om, spre îmbunătăţirea omului. Şi aici se vede transferul de lanţuri, Dumnezeu-om, pentru a-i arăta omului cum trebuie primită suferinţa din mâna divină.

Se ştie că în Istoria Creştinismului au existat, exceptându-l pe Sfântul Apostol Pavel, care purta stigmatele lui Hristos în sine,  încă din secolul al XIII-lea, mulţi stigmatizaţi, purtători de răni vizibile, ori doar în chip tainic. Şi, primul stigmatizat a fost Francisc de Assisi care a primit harul rănilor vizibile şi dureroase, în 1224 e muntele Verna, purtându-le apoi, încă doi ani, până la fericita sa adormire. De aceea el este reprezentat iconografic cu răni la mâini şi la picioare.

Şi, totuşi, mărturiseşte Adrian Botez, marcat de suferinţa sa participativă la Patima lui Hristos: „Sufletul meu e-ntr-un copil, departe -/ Agonizează încăpăţânat:/ E-un ghem de fulgere şi de dreptate-/ Singurul meu brav chip adevărat.” (XXV. Sufletul meu e-ntr-un copil, departe).

Autorul relevă aici sentimentul cel mai îngrozitor: acela al înstrăinării fiinţei de propriul suflet, care, rămas undeva, într-un timp aproape uitat, înghesuit într-un colţ al memoriei, nu mai ţine pasul cu învelişul său ontic.

Tema predominantă a liricii lui Adrian Botez este SINGURĂTATEA, mai bine zis, însingurarea: „Eşti singur, părăsit şi inutil,/ Reproşuri, mii şi mii îţi faci, amare…/ E prea târziu, miros  o de zadare,// Te strângi arici, uitat, plângând umil./ Dacă ţi-ar da a doua întrupare,/ Te-ntrebi: ai bătuci altă cărare?” (XXIX.Vara, pe malul apei, văruit de soare).

Şi nu se putea ca tema fundamentală  a morţii – şi socoteala omului cu Eternitatea, să nu-l fi ispitit pe poetul şi pe omul Adrian Botez:

„XXX. Pe muchia îngheţului spre moarte/ Întreb: „Suflete, unde te vei duce/ Când vei ieşi din mine – Verb, din Carte?/ Pătrunzi inima beznei – ori faci cruce// Cu fulgerul luminii dumnezee?/ Sudoarea frunţii mele-i neştiinţă:/ Capitulând fiinţa – ce maree/ Vor zgudui – al meu duh, în neputinţă,// Cât încă am  privire – toate-s tulburi/ Dar când orbirea mea va fi deplină,/ Vedea-voi orizont? Cumplite volburi?// Şi-n mijloc – fi-va poartă, ori lumină?/ Livid şi mut, sufletul m-aţinteşte:/ Nu ştie? Nu-nţelege? Se uimeşte?” (XXX. Pe muchia îngheţului spre moarte).

Remarcabilă ideea: „Cât încă am privire -  toate-s tulburi”.

Cu  o măreţie hristică a suferinţei, Adrian Botez, îşi revendică demnitatea de om şi cere Creatorului său un final demn: „N-am răni ca-nsemne, de-aventură/ Nici ţintuiri în palme, de Calvar -/ Plăgi jalnice, ici-colo-o rosătură,/ Cât m-am frecat de drumuri,  în zadar…// Viaţa mi-a fost banală-ncăierare,/ Cucuie-am dobândit, ca decoraţii/ Duşmani – otrepe ordinare -,// Aşa că, Doamne, nu vreau alte graţii/ Măcar finalul să nu fi ratat:/ Dă-mi moartea omului adevărat!” (XXXI. Am suferit cam fără  noimă-n lume).

A doua secvenţă este intitulată: „Sonetele lumii”.

Motivul ascensiunii este abordat chiar din primul sonet al acestui capitol: „XXXII. Adânc şi vuiet au născut lumina,/ Aceleaşi trepte-urmează omenirea:/  Contează, însă, ce avânt te mână,/ Nu doar să urci în număr, lent, clădirea!// Să ai urcuşu-n suflet, ca mânie,/ Supremă înfruntare şi iubire,/ Aşa doar, cel absent, poate SĂ FIE:/  Cu sânge-n cer, însemne-a sa răpire!// Fierbinte duh e scara lumii vaste,/ La capăt, sus, te vrea îmbrăţişare/ De nu, rămâi în spaţii pederaste.// Un Narcis, sufocat de-nfăţişare,/ Scopit şi jalnic hoit în forme caste/ Dac-ai respins logodne princiare!” (XXXII. Adânc şi vuiet au născut lumina).

Aceeaşi nelinişte ancestrală, cosmică, împinsă la paroxism, cerând un semn arghezian: („vreau să te pipăi  şi să urlu: Este!”) – răzbate şi în colocviul lui Cezar Baltag cu Dumnezeu: „Te rog luminează şi fii!”

Dar, cum ştim, Dumnezeu nu trebuie căutat în spaţiul fizic, ci în spaţiul lăuntric al omului, în rădăcina fiinţei care, dincolo de  învelişul ontic, ascunde  sămânţa divinităţii.

Se ştie că poetul este conştiinţa şi vocea Cetăţii şi, de cele mai multe ori., Glasul care strigă-n pustiu.

Acest, al doilea segment de sonete strânge  laolaltă poeme de revoltă, de mânie stăpânită,  dar evidentă, împotriva imposturii şi în general, a tuturor celor care nu şi-au păstrat statura şi demnitatea de om: „XXXV. Am adunat destul dezgust, în vintre/ Ca, dându-i  drumul, să spurc tot prejurul;/ Au mai rămas doar oamenii lui PRINTRE - / Iar rege – s-a-nălţat, în tron, Sperjurul.// Mănânci ori bei, munceşti ori doar gândeşti -/ În toate e otravă grea:  -TRĂDAREA/ Eşti lăudat doar când eroi huleşti,/ Doar de cânţi fals, te-aplaudă-adunarea.//  La bâlciul lumii, nu e taină-n cină:/  Veniţi cu toţi, vajnici patriofagi/ Voi aţi băgat şi timpu-n carantină,// Vă ştiţi eterni, vă sunteţi tare dragi!/ Pe drum de noapte, totuşi,  o să vină/ Un mistic prinţ! Culegători de Maci…” (XXXV. Am adunat destul dezgust, în vintre).

Dar, nu numai tulburare şi durere, nelinişte şi angoase găsim în sonetele lui Adrian Botez. Sunt şi momente de calm şi binefacere spirituală, când, în sânul neprihănit al naturii îşi află tihna, ca în grădina paradisului.

XXXVII. Iconostasul livezilor de meri/ Nimburi de fructe-iveşte printre frunze:/ Coptu-s-au sfinţii-n athanor de veri/ Şi ard cuminţi între răcori de verde.// A-ncremenit, înaltă, bolta, peste ei -/ Aştepţi, dintru senin, Tatăl să iasă,/ Până atunci, I-albeşte barba-n nori,/ În timp ce El mai doarme, după masă…// Atât senin: biserică-ntre munţi,/ Încât îşi cauţi, prin  ierburi, de odihnă,/ Sub păsări ce deja aflat-au nunţi…// Iar pe-undeva e-o veşnică lumină,/ Iscată din unirile de frunţi/ A-ntregii Scări din trainica Grădină”. (XXXVII. Iconostasul livezilor de meri).

Viziunea shakespeare-iană asupra lumii – ca un teatru este subliniată în sonetul XLIV Un teatru în care nimeni nu plăteşte.

Adrian Botez trage un semnal de alarmă disperat, anunţând că: „Lumea ce-o vezi în jur trage să moară;/ Agonizează  omu-n asfinţit;/ În fiecare a-ncetat să doară/ Lumina ce-n neant a tresărit.// Nu-L mai cunoaşte om pe Dumnezeu,/ Nu simte fiecare,-n sine, vraja/ Prin care imposibilul nu-i greu,/ Iar celui rău, îi este ruptă mreaja.// Nesimţitor popor la vreo minune,/ Orbi măcelari ce-n voi vă-nfigeţi/ Veni-va ziua când Dumnezeu VA SPUNE,//  Dar nu spre sfat – ci nimici-va hoarda/ nedrepţilor – nebunilor cu spume/ Şi va schimba în cosmos toată garda!”(LIX. Lumea ce-o vezi în jur trage să moară).

În sfârşit, ultimul segment al volumului, intitulat „Sonetele credinţei”, are un motto în formă de sonet, ciclu dedicat copiilor poetului. Unele din ele sunt aproape escatologice, prevestind un Timp Apocaliptic de la sfârşitul veacurilor. Găsim aici îndemnuri către urmaşi, rostite cu înţelepciune: „Fii arcuit a pândă, tinereţe!/ Jivină sperioasă-n salturi, viaţa,/ De-o scapi din ochi o clipă, ea zvâcneşte// Şi dusă-i! Degeaba-ţi cerneşti faţa,/ întrebi pe unde-i, cauţi şi speri apoi-/ Căci nicicând, nimeni, n-o aduce înapoi!” (LIII. Te uiţi şi te cutremuri: ştirbe feţe).

Şi crezul poetic este rostit în sonetul: „LIV. Pe corn de crivăţ năvălesc în lume/ Şi viersuiesc pe aripi de-alizee – Atâtea patimi şi atâtea spume/ Lovesc extatic fruntea Dumnezee!// Ce-i Poezia –decât războire/ Cu firea nouă, împotriva firii,/ Şi-ntreg incendiul Verbului – delire/ Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?// Nu pregeta, Poete, ca-n piroane/ Să-ţi răstigneşti cuvintele martire/ Când cititorul, moale şi cu toane// Cartea-ţi deschide, între două file -/ În faţă – izbească-l sângele ţâşnire,/ Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţiare!” (LIV. Pe corn de crivăţ năvălesc în lume).

Poetul îşi asumă singurătatea ca pe un har, o menire, fiindcă doar în singurătate şi jertfă, îşi poate duce la desăvârşire opera: „Eşti străin de mumă, ţi-este gura-amară,/ Nimeni nu te-iubeşte, nici nu-ţi simte lipsa,/ Eşti vecin cu zeii, herald la hotară,/ Vestind tuturora, trează, apocalipsa!// Nimic nu-i mai vajnic decât curăţia,/ Deasupra de oameni, deasupra de patimi:/ Cu vulturii-mparte, drept, prietenia- // Stăpân în văzduhuri, împărat pe lacrimi - / Jertfă domnitoare, împarte vecia/ Cu profeţii stâncii – gânditori Mesia”. (LV. Lipsă de tovarăşi, în singurătate?).

Drumul spre Empireu e deschis şi cărarea îmbietoare – iar poetul spune: „LVII. Râvnesc o lume scoasă de sub stele- / Sub tirania cântului de harpă!/ Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,/ Mărturisind senin – închisă-n lavă.”

Cu câtă smerenie şi reverenţă se adresează poetul Divinităţii, când spune: „În duhul meu Ţi-ai pus chipul şi gura,/ Iar şoapta Ta – este lumina mea.// Nu-s sclav – ci fiu şi frate-al Tău pot fi;/ Te rog, ajută-mi să mă preţuiesc:/ Nu-ngenunchez, sunt demn, nu linguşesc/ Te-aş înjosi, dacă m-aş înjosi!// Te caut, Te admir şi mă cioplesc/ După Hristosul ce-mi stă-n faţă ne-ncetat:/ El trece-n mine, tot cât trec în El// Şi-s mai înalt, cu cât L-am înălţat:/ Voi fi precum Tu ai vrut să fiu eu/ Când mă voi pipăi, în Tine, Dumnezeu.” (XIX. Nu eu te pot slăvi – sunt creatura).

E aici asumarea condiţiei de om dar şi demnitatea de a fi plămădit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi de aceea, omul trebuie să fie la înălţimea   acestei supreme demnităţi.

Şi din nou semnul sângeriu al suferinţei participative a lui Hristos la toate suferinţele omenirii: „LX. Domn suferinţei, Crist al nostru este:/ În orice rană-a noastră,-i a  Sa rană,/ Sub orice jug, povară ce striveşte,/ Îi simt, alături, umăru-I dojană,// O clipă nu-şi desprinde sângerarea/ De sfâşierea inimilor noastre:/ Oricând trufaşă-n lume-i ne-ndurarea,/ Scuipat se lasă şi străpuns în coaste.// Cum ar putea alt Dumnezeu să-mi fie,/ Când  El trăieşte-ngemănat cu mine?/ Şi de mi-i rău  şi, rar, când mi-este bine,// El duh de geamăt mi-e şi bucurie./ Frăţeşte, cer şi carne împărţim/ Şi, amândoi – o inimă zvâcnim!” (LV. Domn suferinţei, Crist al nostru este).

Şi, încă o dată, asumarea condiţiei suferitoare, dimpreună cu Hristos,  de către poet, într-un superb sonet: „LXV. Colecţionar de răni ale-omenirii,/ Poetu-nsângerat binecuvântă:/ Graiul, scurmat de-ororile vestirii,/ Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă// „Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”-/ Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta./ Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,/ Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!// Să nu lăsaţi să se cicatrizeze/ Vreodată, rana bietului Poet!/ Ar fi lumina-n lume să-nceteze,// Copacul să îngheţe în portret…/ „Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”/ Învie miri – şi nu mai sunt morminte.” (LXV. Colecţionar de răni ale-omenirii).

Şi aici este subliniată iarăşi ideea că Poetul poate zămisli în durere versuri nemuritoare. Dar nu spusese oare Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai sublim”?

Postfaţa, de asemenea, în versuri, în ton cu întreg conţinutul, dezvăluie, o dată în plus, misiunea poetului. Un segment aparte îl constituie cel următor, numit: Vincent van Gogh – perioada Borinage – tumorile artei, poem tulburător, început  în vers alb şi continuat în vers clasic, care oferă atâtea imagini şi idei poetice, încât anevoie se pot cita, pentru că ar trebui redat  în întregime. Doar câteva versuri cităm:

Coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu/ un schelet evadat din trup eşti/ Doamne: un schelet  care/ merge în paralel cu trupul – pe/ autostrada pustiului cosmic.”

Şi alte imagini, de asemenea, superbe:

”Lumina-ntre degete mi s-a fărâmat/ peste-ntuneric şi stânci: curgea pieziş/ nisip – ucigaş de/  clepsidră maternă.”

E ca o viziune de sfârşit de lume, în care poetul nu se fereşte de cuvinte ce pot şoca, ori de imagini cât se poate de stranii:

„sadice – duhurile clopotarilor morţi bat/ cu precizie de/ cari – piroane-n sicriul cerului – vast cât şi/ lumea – îngust cât minunea.”

Este, de fapt, un prelungit protest, un NU! spus kistch-ului  în orice domeniu, un strigăt de furie înălţat în tării către o divinitate care îngăduie, îngăduie…

Peste ororile veacului, poetul trece, însă, înălţându-se: „Trec agale – printre chipuri schimonosite de/ uri-aşteptări-cratere de nădejdi/ explodate// o lume răsuflată, nebărbierită, cu/ săptămâna: eu trec călare/ pe gânduri – pe sub nasul celor care/ un ceas înainte -  răcneau că vor/ pământ să mă culce// i-am şi  uitat/ – orice hartă de-obraz/ se şterge de la sine – în faţa/ răsăritului orizont  -  care-a tresăltat inspirat/ şi mă-ngroapă-n  tăcere.”

În loc de Addenda, Adrian Botez a inclus „Alte sonete, încă şi mai cruciate” – deşi unele ies din schema clasică, ele se înscriu în această subspecie a genului liric. Acestea se referă în special la condiţia sa de suferitor şi mărturisitor al iubirii de Dumnezeu şi de om, în această realitate pământească.

Grupajul cuprinde şi un sonet de iubire foarte frumos.

Adrian Botez nu se fereşte de cuvinte rare şi de sintagme inedite, precum : „un ochi îi lincheşte”; „laudele gânduri”; „încălărat pe nouri şi furtuni”; „sacră alduire”; „ţări hialine”; lumini fanare”,   ca şi cuvinte rare din  inventarul poetic livresc, precum: „ondine”; ”silfi”; „inorogi”; „sihlă”; zgripsor”, „stăreţie”; „cruciaţi”; „istov”; „jilăveală”; „burmuz”; „urdori”; „putrid”, ş.a.

În lumea aceasta postulată de Dumnezeu, în care oamenii sunt risipiţi în polemici sterile care nu duc la nimic, un poet, cu o dureroasă şi arzătoare dorinţă de a-şi oferi avuţia lăuntrică, vine cu un volum atât de inspirat, încât nu poţi să nu te laşi sedus de acurateţea ideii şi a formei, de puritatea şi perfecţiunea rostirii, într-un timp când bolmojeala verbiajului stradal, agresează, dă buzna în suflete, răsădind acolo, scaieţi şi pălămidă.

După părerea mea, un singur poet a mai atins atâta sublimitate în vers clasic şi în profunzimea de spirit, precum şi în  perfecţiunea cu care alcătuieşte sonetul. Şi acesta este ilustrul poet şi traducător din elină Alexandru Miran.

Statura spirituală a lui Adrian Botez, a cărui puritate a expresiei este revendicată de la marii psalmişti, e menită nu numai să stârnească uimire, dar şi contrarietăţi şi chiar respingeri, pentru că nu se află situat în nici o grupare contemporană, recunoscându-şi afinităţi de spirit cu Eminescu, al cărui emul se declară, cu bună ştiinţă, şi nu în zadar, căci, prin studiile şi volumele dedicate acestuia, s-a situat demult printre marii eminescologi, nu numai ai ţării, ci, ai întregii lumi.

Acest volum este ca un catharsis, ca o baie în roua dimineţii, ori în apa neîncepută a primei dimineţi de luni a lumii.

Cezarina Adamescu (Galaţi)

SPIRITUALITATE
ÎNTRE VOINŢĂ ŞI PUTERE
Oamenii sunt adesea aşezaţi într-o anumită ierarhie valorică, în funcţie de capacităţile lor intelectuale, afective, emoţionale şi chiar spirituale. Toate calităţile pe care le posedă fiecare fiinţă umană sunt consecinţele unor eforturi susţinute, desigur, pe lângă informaţia genetică primită la naştere. Unii dintre noi se străduiesc să adopte o linie existenţială conformă cu dorinţa şi voinţa lor, cu educaţia primită sau dobândită, astfel încât să fie mulţumiţi de ei înşişi, dar să poată fi acceptaţi de societate ca nişte indivizi capabili şi responsabili. Procesul educativ-spiritual începe din copilărie şi poate că nu se sfârşeşte niciodată, fiindcă omul e o fiinţă complexă, care emite multe pretenţii şi cere în schimb recunoaşterea meritelor sale de către membrii grupului în care activează. Religia ne sfătuieşte (pe bună dreptate), să nu aşteptăm nimic în schimbul faptelor noastre, însă este firesc să fim apreciaţi pentru ceea ce realizăm în folosul societăţii, nu numai al nostru. Desigur, vom rămâne fermi pe o poziţie deja adoptată, îndeplinindu-ne sarcinile cu succes, fără a fi dominaţi de orgoliu, ori de o competiţie distructivă, în care scopul scuză mijloacele. Astfel, ne vom respecta propria personalitate şi avem speranţa că, la finalul vieţii, ne vom desăvârşi spiritual. Numai că, în calea evoluţiei umane se întâlnesc multiple obstacole, care, fie încetinesc procesul, fie, cel mai grav, duc la prăbuşirea sufletească. Trist este că omul are în alcătuirea sa o latură negativistă, pe care şi-o dezvoltă cu sau fără voia sa, ignorând cealaltă parte, pozitivă, care l-ar putea salva în orice situaţie de un pericol iminent. Tăria voinţei de a învinge dificultăţile vieţii se găseşte în fiecare dintre noi şi o putem folosi ca pe o armă nevăzută împotriva atacurilor energetice sau de altă natură, menite să creeze o ruptură între suflet şi Dumnezeu. Gândirea pozitivă, rugăciunile, faptele bune, sunt doar câteva dintre posibilităţile la care apelează omul pentru a-şi menţine conştiinţa în stare de trezire permanentă, astfel reuşind să domine răul sub toate ipostazele lui materiale sau imateriale.
Vârsta biologică nu prea are importanţă în mersul nostru spiritual. Poate doar la început, când, fiind îndrumaţi de părinţi, copiii fac ce li se spune, ori, dimpotrivă, nu dau curs dorinţelor parentale, mai presus fiind încăpăţânarea şi firea mult prea independentă pe care le au. Cu timpul, datorită rugăciunilor insistente ale părinţilor şi nu numai, copiii se transformă, înţelegând că binele lor constă într-o alegere înţeleaptă a drumului vieţii, cel pe care îl vor parcurge indiferent de necazurile pe care le vor întâmpina, dar ştiind că nu sunt singuri, că paşii lor sunt însoţiţi de cei ai lui Hristos, care le alină suferinţele şi le oferă nădejdea biruinţei. Chiar dacă sunt momente când vrem să capitulăm, să renunţăm la acea luptă cu noi înşine şi cu inamicii sufletului, ne amintim că noi suntem cei care vom pierde la sfârşit, pentru că răul nu va dispărea nicicând, fiind o parte a vieţii, una reală şi înverşunată, capabilă să distrugă întreaga arhitectură interioară pe care, cu mare greutate am reuşit s-o ridicăm. Toţi duhovnicii ne spun că viaţa este o continuă cădere şi ridicare de la pământ, că trebuie să o luăm de la capăt de fiecare dată când am pierdut, fiindcă nu există cale de întoarcere. Uneori, ne trece prin minte dorinţa de a nu mai fi. Era mai bine dacă nu ne-am fi născut, pentru că această existenţă este una a durerii, a compromisurilor, a tristeţii... Dacă am fi ştiut că viaţa nu este altceva decât suma necazurilor de tot felul, am fi cerut să nu venim pe această lume... Dar, am fost întrebaţi dacă vrem să fim sau nu? Poate aşa gândim toţi la un moment dat, când suntem copleşiţi de amărăciune şi nu mai întrezărim nicio portiţă de mântuire. Ne revoltăm, ne strigăm mâhnirea, şi avem impresia că nimeni nu ne aude. Deodată, totul se opreşte. Totul încremeneşte într-o linişte adâncă. Viaţa nu mai are puls. Se ajunge în punctul zero. Oare ce se petrece? Suntem vii, sau am trecut deja dincolo? Se pare că rugăciunile noastre disperate au fost ascultate de pronia divină şi am dobândit pacea pe care am căutat-o neîncetat. Nimic nu ne mai perturbă sufletul. Ne ascultăm bătăile inimii şi ne rugăm împreună cu îngerii, nemaidorind nimic din cele trecătoare. Doar liniştea infinită a sufletului de mai aude în jur, iar mintea e cuprinsă de armoniile cereşti, care se înalţă dincolo de stihii. Imagini de-o frumuseţe nepământeană se perindă înaintea ochilor, iar mâinile se unesc în rugăciune. Într-o clipă, care a durat o veşnicie, totul se stinge, lăsând în urmă o mireasmă nedefinită, învăluită într-un abur cald, aproape palpabil. Simţurile se lasă doborâte, iar gura nu-şi mai aude glasul, decât dorinţa de a nu se mai întoarce aici. Lacrimile şiroiesc neobosite pe obrajii incandescenţi, lăsând urme adânci, parcă scrijelite de o daltă maiestuoasă, în mâna unui inegalabil făuritor de fantezie. Tăcerea îşi rosteşte disertaţia finală, coborând metodic tonul, ca şi cum s-ar afla în faţa unor examinatori de excepţie. Şi totuşi, abia acum începe totul. Viaţa îşi urmează cursul printre spini şi flori, luându-şi de la fiecare tributul. Se mai încheie un capitol, dar nu aici este sfârşitul.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT

TEHNICI ŞI STRATEGII DE CĂUTARE PE WEB

Utilizarea motoarelor de căutare pentru găsirea unor informaţii utile atât cadrelor didactice cât şi elevilor a devenit astăzi o necesitate. Obţinerea unor rezultate aflate în concordanţă cu aşteptările utilizatorilor necesită folosirea unor tehnici şi strategii, o parte dintre acestea fiind  prezentate în articolul de faţă.

Utilizarea cuvintelor cheie

Folosirea unui motor de căutare presupune – în forma cea mai simplă – introducerea în caseta afişată în zona centrală a paginii a unei expresii de căutare, care include unul sau mai multe cuvinte cheie. Deoarece motoarele de căutare întorc pagini care includ toate cuvintele din expresia de căutare, restrângerea căutării presupune adăugarea mai multor cuvinte în expresia respectivă, crescând astfel şi relevanţa rezultatelor întoarse în raport cu intenţiile utilizatorului.

Utilizarea operatorilor logici

Pentru interogarea motoarelor de căutare pot fi utilizaţi operatorii logici. Aceştia sunt simboluri speciale a căror utilizare oferă posibilitatea obţinerii unor expresii de căutare cărora le corespund rezultate întoarse cât mai apropiate de ceea ce se doreşte să se obţină. Cei mai utilizaţi operatori logici pentru crearea expresiilor de căutare sunt:

·         AND: este folosit pentru includerea în expresia de căutare a tuturor cuvintelor cheie unite prin acest operator. De exemplu, dacă se caută open AND access, vor fi întoarse toate paginile care conţin expresia open access. Google include implicit în rezultatele căutărilor numai paginile în care sunt prezente toate cuvintele introduse, fără a fi necesară precizarea operatorului AND;

·         OR: este folosit pentru a preciza că se doreşte returnarea unor rezultate în care sunt prezente oricare dintre cuvintele cheie introduse. În acest fel, vor fi întoarse mai multe rezultate (dacă se utilizează aceleaşi cuvinte cheie) faţă de situaţia în care se foloseşte operatorul AND. De exemplu, folosind expresia open OR access, vor fi întoarse toate paginile care conţin cuvântul open şi, de asemenea, toate paginile care conţin cuvântul access;

·         NOT: este folosit pentru a elimina paginile care conţin un anumit cuvânt. De exemplu, utilizând expresia open NOT access, vor fi întoarse acele pagini care conţin cuvântul cheie open, dar nu conţin access. Google nu recunoaşte operatorul NOT, deci acesta va trebui folosit numai atunci când se utilizează alte motoare de căutare;

·         - (semnul minus): numit operator de excluziune, îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi operatorul NOT. Spre deosebire de operatorul NOT, este recunoscut şi de motorul Google. Operatorul poate fi combinat cu alţi operatori şi cuvinte cheie pentru a exclude o serie de cuvinte din rezultatele căutărilor. Acesta trebuie plasat ca prefix al cuvântului care va fi exclus (fără spaţiu), iar înainte de semnul minus trebuie inclus un spaţiu. De exemplu, dacă se utilizează expresia open -access, în rezultatele căutărilor nu va fi prezent cuvântul access;

·         + (semnul plus): numit operator de incluziune, serveşte pentru a comunica motorului de căutare să utilizeze într-o expresie de căutare un cuvânt care, în mod normal, este ignorat. Operatorul trebuie plasat ca prefix (fără spaţiu) înaintea cuvântului respectiv, iar înainte de semnul plus este necesar să se includă un spaţiu, ca în expresia open +access;

·         ~ (caracterul tilda): numit operatorul fuzzy sau operatorul de sinonimie, este folosit pentru a căuta cuvântul specificat ca şi sinonimele acestuia.

Alte tehnici de căutare

Motoarele de căutare oferă posibilitatea utilizării unor tehnici de căutare având ca scop creşterea relevanţei rezultatelor întoarse:

·         căutarea frazelor;

·         utilizarea caracterului wildcard;

·         restrângerea de domeniu;

·         căutarea pe categorii.

Rezultatele întoarse în urma folosirii unei expresii formate din mai multe cuvinte cheie (frază) pot fi restrânse dacă expresia respectivă este inclusă în ghilimele. Anumite caractere au rol de conectare a frazelor incluse între ghilimele. De exemplu, Google recunoaşte cratima, bara, punctul, semnul egal şi apostroful ca elemente de conectare a frazelor.

După cum se ştie, caracterul asterisc (*) – numit wildcard – este folosit în căutările realizate pe calculatorul propriu al utilizatorului. Acesta poate fi utilizat într-o manieră similară şi în căutările realizate pe Web. Caracterul respectiv trebuie folosit în expresii de căutare incluse între ghilimele. Vor fi întoarse toate paginile care conţin în locul caracterului wildcard oricare alt/alte cuvânt/cuvinte. De exemplu, căutarea în care se foloseşte expresia “open * access” va întoarce şi pagini care conţin expresia open and unrestricted access.

Unele cuvinte au o semnificaţie specială pentru motorul de căutare Google atunci când sunt urmate de două puncte. Un asemenea cuvânt este site. Pentru a căuta un anume domeniu sau site se va utiliza sintaxa “site:nume_domeniu”, ca în exemplul press site:www.google.com, în care se realizează căutarea unor informaţii de presă pe situl Google.

Strategii de căutare

Fiecare persoană are propriile modalităţi de căutare, dar este util să se folosească următoarele strategii generale:

·         specificitate ridicată: deoarece Web-ul este un rezervor gigant de informaţii, conţinând miliarde de pagini Web, aproape orice căutare aduce un număr foarte mare de rezultate. Din acest motiv, este necesar că operaţia de căutare să fie cât mai specifică. În acest fel, numărul rezultatelor obţinute va fi redus considerabil;

·         concizie sporită: cu cât termenii de căutare sunt mai precişi şi concişi, cu atât relevanţa rezultatelor întoarse va fi mai ridicată;

·         schimbarea ordinii termenilor căutaţi: atunci când se realizează o căutare, pentru motor este importantă şi ordinea termenilor incluşi în expresia de căutare, primul termen are o pondere mai importantă decât ceilalţi. Din acest motiv, cel mai sugestiv termen al expresiei trebuie să fie plasat primul. De asemenea, este util să se efectueze căutări succesive schimbând ordinea termenilor în expresia de căutare.

Traian Anghel

REPERE...

PAUL ARETZU – VÂRF DE LANCE AL POEZIEI DE AZI

Iconoclast ca Macedonski, rebel precum Rimbaud şi însetat de înnoire ca Arghezi, Urmuz, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza, Gellu Naum ori Verlaine, Valéry, Mallarmé, A. Breton - poetul european Paul Aretzu este un spirit pe cât de răzvrătit, pe atât de neliniştit, tinzând, de la o vârstă,  către perfecţiune, către împăcarea cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea.

Născut la 29 mai 1949 în Caracal - pe malurile Oltului, scăpat, la Cozia, de chingile Carpaţilor Meridionali şi domolit, în Ţara haiducului Iancu Jianu, de îmbrăţişarea Câmpiei Romanaţiului - Paul Aretzu trăieşte destinul febril al legendarilor fraţi gemeni Castor – muritorul şi Pollux – nemuritorul.

Constelaţia care-i ghidează destinul îi îngemănează, sub acelaşi arc de lumină, pe Blaise Pascal şi Jean-Paul Sartre (verb reprezentativ: a gândi), alături de Tudor Arghezi, Federico Garcia Lorca, A. S. Puşkin, Jules Verne, Jack London, dar şi de Nicolae Iorga, Petru cel Mare, mareşlul Ion Antonescu, George Bush, Johnny Weissmuller.

Transpus în poezie, spiritul răzvrătit şi strigătul existenţial al poetului - care, în 1973, îşi adjudeca licenţa în română-franceză, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, într-o strălucită promoţie: Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Victoria Hioară, Lili Mureanu (Ana Andreescu) – poartă pecetea forţei vitale de nestăvilit a personalităţilor din zodia Gemenilor, dar şi fiorul dramatic al lui Robinson Crusoe, stăpânul insulei care-i el însuşi, ori răscolitorul răcnet de luptă, cvasianimalic, dar izbăvitor, al Solitarului absolut din jungla lumilor terestre: Tarzan, condamnat la supravieţuire, prin luciditate maximă şi adaptabilitate dusă la extreme.

Măcinat de întrebări ce par fără ieşire, copleşit uneori de un noian de stări de anxietate, poetul Paul Aretzu are mari disponibilităţi lăuntrice, găsind limanul, ţărmul salvator, fie asumându-şi structura de gânditor profund şi meticulozitatea celui ce gândeşte singur sau, dimpotrivă, căutându-şi salvarea în vivacitate, exuberanţă şi expansivitate.

Deloc sentimental, afişând sânge rece în teritorii lirice unde alţii ar da rapid vamă temperamentului înfierbântat din te miri ce ori jalnicelor accente melodramatice, profesorul de o viaţă de la Colegiul Naţional  Ioniţă Asan din Caracal, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România şi redactor şef, de câţiva ani, al revistei Ramuri din Craiova nu este câtuşi de puţin un spirit închistat în formule consacrate. Programatic, el refuză orice model, poemul născându-se din dicteu automatic, aşternut pe hârtie parcă în transă, în jocul luminilor şi umbrelor dintre stările de trezie şi vis.

În primele lui cărţi de poezie – Carapacea cu sunete (1996), Orbi în Paradis (1999), Diapazonul de sânge (2000) - Paul Aretzu aruncă punţi insolite spre tărâmul suprarealismului, încercând ca – la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea – să clădească pânza de păianjen a unui alt avangardism, al treilea în spaţiul literar românesc, demn de trecut pragul secolului al XXI-lea.

În nota autorului despre cea mai recentă apariţie editorială a sa – volumul antologic Ştergerea completă a feţei - el face mărturisirea şocantă conform căreia îşi propusese să renege ceea ce a scris înainte de Cartea Psalmilor.

Citind şi recitind antologia, apreciem că acel gest de renegare a primei etape de creaţie ar fi fost unul nesăbuit, aducându-i mari deservicii în descifrarea gestaţiei poemelor sale de la începuturi până azi, în definirea evoluţiei laboratorului de creaţie şi a vârstelor lirice parcurse.

Pe de altă parte, toată creaţia lui Paul Aretzu, care are nou capăt de drum Cartea Psalmilor, este anticipată de creaţiile lui de început, curge organic din primele sale volume.

Supliment orfic, cel dintâi capitol din Carapacea cu sunete (1996) începe tranşant, ca o gravură cu incizii sigure, care te pune în gardă asupra teritoriului în care ai intrat: „omul gri trece cu imenşi paşi prin acvariu/ scoate trompeta, ţâşnesc fulgere peste zidul de piatră/ căzând pe gânduri el se târăşte pentru a-şi scrie jurnalul (s. n.)/ vălătuci de fum îşi iau zborul din grămezile de frunze”.

De reţinut că, în volum, poemele acestui ciclu au acelaşi „titlu” – câte o steluţă. În Cuprins, ele sunt marcate prin primul vers.

Într-o atmosferă hieratică, demnă de Urmuz, din treaptă în treaptă, acest om gri îşi dezvăluie apucăturile stranii: „el jură în gând să devină alt om”; „simte că fiecare secundă devastează o nouă realitate”; renumiţi, dascălii săi „l-au acomodat la real./ l-au scos din haos. după care, uneori, tânjeşte”; „în timpul războiului de pomină are prima viziune (...)/ omul gri + iubita gri = pândă şi exaltare/ se gândea: timpul – o instituţie”.

Străin în aparenţă, „omul gri s-a trezit în interiorul unei scoici/ (...) nu avea trup/ numai un ochi”.

Deşi nu are o mie de ochi, precum legendarul Argus, ci unul singur, asemenea Ciclopului, dă o raită prin cosmos, are un stop-cadru la întâlnirea cu timpul: „urmează-mă, i-a spus leul (n. n. timpul) omului gri/ dar omul gri s-a frecat la ochi fiindcă nu zărea nici un/ leu/ îi simţea numai respiraţia devoratoare”; desface o cutie de conserve: „o nouă realitate”, „vânătoarea poate începe (...)/ îşi trage peste el pielea de leu” (n. n. pielea timpului).

După întâlnirea de gradul zero cu „clasicismul, bah, zice omul gri/ realismul, se strâmbă/ romantismul, se ţine de burtă să nu verse/ simbolismul, îşi astupă pe rând nările şi-şi suflă mucii/ în cenuşă/ expresionismul, i se ridică părul în cap/ dadaism, futurism (oh !), lettrism, postmodernism, dă cu/ tifla, urinează în foc/ supra realisme, supra realisme”, aşadar - după tevatura depăşirii tuturor „ismelor” – omul gri iese să ia aer, „începe să vadă materii de origine spirituală/ în el ţâşnesc cuvinte vizibile”; constată că, singur fiind, stă în bibliotecă, „îşi aprinde luleaua altei (s.n.) realităţi (...)/ se leapădă de sine” şi, finalmente, constată că este singurul om gri din lume.

Alter ego al vârstei păcătoase, nesăbuite, omul gri „scoate limba la icoana/ atotputernicului” (n. n. scris cu iniţială mică).

Neconştientizându-şi încă nimicnicia, soarta de veşnic perdant în disputa cu timpul, observă că „în mărul de pe masă viermele (n. n. timpul) sapă tranşeele unui danţ”, pe când el, omul gri, se gândeşte „la arta de a crea real/ apoi fuge în tunel cu visul ghemuit în cap”.

Din neasemuită dragoste – de sine: narcisism -, vorbind singur, omul gri „s-a dedublat”, unul dintre ei „desfăşurând la iuţeală un steag plin cu/ molii a plecat spre gheţurile veşnice ale Siberiei”.

După alte câteva aventuri, luând lumea în răspăr,  însăşi viaţa se preschimbă în omul gri, „precum cuvântul în ureche”; „omul gri este o bucată de realitate în mers care îşi/ întinde mâinile înaintea ploilor/ omul gri are chip nou în el”; deschide cartea, îşi pipăie sufletul: „zâmbeşte şi tu, îi spune oglinda alcătuită din negre/ negre litere ”; „deodată toate poemele se întorc în gura lui şi devin/ lebede tăcute”; „crescut în oglindă omul gri/ (...) se împiedică în vânt”; spală vasele, priveşte iarba cum răsuflă, trage cu urechea la zori, „o ţeavă de puşcă sparge fereastra clintind tot cerul/ bunavestire” (n. n. alt cuvânt de referinţă din Sfintele Scripturi notat cu iniţială mică).

Pentru ca, în cel de-al 26-lea episod al acestui poem, Supliment orfic, construit asemenea rachetelor în trepte, poetul să se dezbrace de acest om gri,  să-l execute fără ezitare: „ce om descompus e omul gri/ fără folos/ cuvintele unei limbi à rebours/ adios”.

Spiritul de cow-boy al lui Paul Aretzu se desparte de propria-i fantoşă – omul gri – printr-un gest ferm, cavaleresc, descărcând pistolul drept în inima alter egou-lui său, pentru a-şi putea vedea nestingherit de drum prin Texasul mexican al cuvintelor.

Alcătuit din nouă poeme, tot fără titluri, ciclul razele corporale începe cu un hai-ku, gen al esenţelor: „ascuns în bibliotecă/ ascult foşnind copacii din cărţi”.

În alt poem, de serviciu la observator, poetul trăieşte sentimentul că „e atât de târziu, fără frunze tremură pe deal via/ soldaţi înzăpeziţi bat în geamul înstelat, iau cu asalt/ bucătăria/ trenuri zgârie liniştea (...)/ imperiile dorm sub zăpezi (...)/ lume de bâlci, lume văzută prin lacrimi, stup de sunete/ zburător/ singur sângele gâtuie omul interior (s. n.).

Aşadar, poetul a făcut saltul de la vârsta omului gri la aceea a omului interior.

Poemul următor este concentrat ca o inscripţie în piatră: „ar trebui un efort, o încordare/ căci suntem înzăpeziţi/ iar noaptea este împietrită/ iar secolul amorţit/ ar trebui trei degete unite să scapere un chibrit”. Trei degete unite reprezintă, la creştini, Trinitatea.

Ciclul se încheie cu un vers-zăvor: „da, secolul este religios” – care anticipează, parcă, viitorii psalmi ai lui Paul Aretzu.

Deşi bănuim că, nu rareori, abia îşi ţine  în frâu ispita jongleriilor cu idei şi cuvinte, în genere spiritul ludic, de care nici un creator adevărat nu este străin -, Paul Aretzu evită, inspirat şi cu diplomaţie, fervoarea, căderea în extreme a junilor avangardişti de acum un veac: din preajma, din vremea şi de după primul război mondial, ca şi a maturilor de după al doilea mondial – WW II.

Aidoma lui Brâncuşi, care a ales, la 1905-1907, pentru Sărutul şi Cuminţenia Pământului – borne în sculptura lumii –, tăietura directă în piatră, poetul nostru optează pentru formula litaniilor scrise dintr-o răsuflare, nu cu cerneală clocotind de imbolduri neostoite, ci săpate, pentru eternitate, în piatra rece, de neclintit, rezistentă la intemperii, a unor cariatide, stele tombale sau frontispicii de temple sortite să dăinuie peste vecii.

A nu se înţelege, din cele afirmate mai înainte, că versurile sale sunt greoaie, încremenite, lipsite de graţie şi delicateţe.

Mărturisiri şi solilocvii (verbum visibile) constituie primul poem-fluviu din volumul de debut al lui Paul Aretzu. Are 173 de versuri albe - fără punctuaţie, dicteu automatic (desigur în aparenţă), dictare a zeilor, frescă bizantină, pictată cu frenezie, aproape în transă, vârtej de vitralii vibrante, precum acelea ale lui Chagal, care împodobesc şi dau viaţă sediului Knesset (Parlamentul Ţării Sfinte).

Poem antologic, de citat integral, poem-catedrală, Mărturisiri şi solilocvii… dă o primă imagine despre maturitatea unui poet rasat, care – dincolo de paradox – este pe cât de hormonal, pe atât de livresc. Este asemenea lui Nichita Stănescu, din care par să vină unele stări de spirit/ stări de taină, dar şi vocaţia pentru o anume arhitectură a poemului, ca şi pentru construcţia zvâcnită, în galop prin noianul de clipe, minute, ani, secole, milenii…

În schimb, Într-o expoziţie, penultimul poem din Carapacea cu sunete,  are foarte vagi ecouri din Marin Sorescu. Cel din urmă: High infidelity, prin trecerea dintr-un cerc în altul, aminteşte destinul lui Iona: „când încercam să trec peste graniţe, peste sârma ghimpată/ evadam într-alt lagăr, într-altă prejudecată/ şi totuşi şi totuşi. merg desculţ pe un teren minat/ nu există scăpare. în mine toate orologiile bat”.

Volumul din 1999, Orbi în Paradis, debuteată cu Prolog (în cer): scriade sau fecerea poemului. Nu înţelegem de ce fecerea şi nu facerea, dar… aşa apare şi în Cuprins. Paul Aretzu recurge, în premieră absolută pentru el, la raportarea la Dumnezeu, căruia i se adresează, de trei ori,  cu apelativul doamne, scris necreştineşte, cu literă mică la început.

Următoarele două poeme, fără titlu, au spirit de hai-ku. Primul: „l-am întrezărit pe dumnezeu şi mi-am simţit/ pe dată ochiul greu/ infectat cu metafore”. A se reţine, dumnezeu caligrafiat cu iniţială mică. Unii, rău voitori, ar zice …aşa cum procedau ateii fanatici. Gândul ne fuge la poema Am zărit lumină de Marin Sorescu, cu toate că inscripţia lirică a lui Aretzu nu are nicio rezonanţă soresciană. Al doilea sună astfel: „dacă n-ar fi ceasul de pe noptieră/ ce minunat ar fi timpul”.

Iată aşchii din poemele ce se înşiră ca mărgelele magice pe o aţă fermecată: „noi suntem nomazi, plictisiţi de frumuseţe./ noi respirăm vorbe. am cunoscut paznicii/ de idei, mâncătorii de sens, ierarhia./ noi de acum/ ne împleticim în libertate”; „stam în societate, în lume/ cu un poem de lapte în braţe”; „eu scriam pentru mâncătorul de poezie/ care e nemuritor şi care e frumos./ scriam deghizat. cu un ciob/ pe o piele trandafirie de girafă scriam”; „numai poeţii ştiu că viaţa e o idee/ şi de aceea ei plâng şi suspină/ cu poeme. şi de aceea mor/ înainte de vreme./ de aceea ei cresc ciuperci de sticlă./ de aceea limba lor este biblică” (s. n.).

Prefigurând o abia sugerată Răstignire, Troiţă este un catren de o frăgezime eminesciană, însă fără niciun ecou din Eminescu: „peste poemul transparent din minte,/ ca în afumatele icoane/ eternul călău (n. n. timpul) m-a întins/ bătându-mi în palme creioane”.

După un alt catren, cu sunet apodictic, dictat parcă de zei: „teurgie: am transformat mişcarea în vorbire, adică energia în entelehie, adică gestul în muzică”.

Paul Aretzu face saltul la un sacadat poem ce pare dispus ca o proză – ocupă toată lăţimea paginii de carte - însumând 227 de rânduri, acoperind nouă pagini şi un sfert din volumul antologic. Debutul este fulminant: „a venit, &ˆn fine, vremea să scriu. să mă uit în oglindă şi să/ văd în ce lume am nimerit. a venit vremea să mă fac sfânt (s. n.)/ să mă îngrop de viu în cuvânt. căzut din cerneala timpului/ în alfabetul poeziei, cu buze opărite de gând. fiecare cuvânt/ al lui dumnezeu (n. n. iarăşi cu iniţială mică !) ascunde mai multe cărţi. fiecare clipă de la/ el  este o stea care dârdâie. am făcut contract. ucaz. el îşi/ pusese coroana pe al său obraz. să ne spălăm pe mâini de/ scrisuri. cei ce suntem tangente la infinit”.

Desfăşurarea este, în continuare, de oratoriu ori, mai degrabă, de ocean primordial, dezlănţuit, la începuturi de lume: „am orbit de poezie şi am chiorât de/ tragicomedie. şi sunt pregătit să nu mor. în astă vară am/ scos acest minereu de poem. e aici, pune limba, respiră-l. o/ vulpe veselă îmi miroase ochii”; „scris şi spus,/ născut nu compus. timpan auzind voci celeste, papirus trimis sufletelor din lumea cealaltă, buze sângerând de/ sunete”; „vorbesc despre muzică necântată/ vreodată, aflată în instrumente neconstruite încă”; „caut cuvinte care să nu se evapore”; „iar eu, care mi-am aprins faţa pe veci de la coama/ unui leu ţin voci la beci. ţin chibritul într-un vas/ comunicant. din nou poem”; „pentru a face faţă primăverii, poetul fruntaş scrie cu/ bidineaua peste un întreg oraş. îmi târâi picioarele prin/ paraclis, cu o biblie în buzunar. spune îngerul privind spre/ călău: mă junghie o aripă rău”.

Poezia lui Paul Aretzu este aidoma ochilor săi vii, pătrunzători, expresivi – ferestre/ fântâni ale sufletului. Arguti oculi – ochi care vorbesc -,  cum ar zice anticul Ovidiu, exilat la Pontul Euxin.

Grele de întrebări, dar vânjoase precum acelea ale condorului sud-american, aripile poetului din Romanaţi au sprinteneala şi velocitatea, sonoritatea şi ecoul, perpetuat parcă la infinit, al rândunicii cu cântec răsunător: arguta hirundo.

Chiar dacă unor comentatori grăbiţi s-ar putea să nu le convină această etichetă: Aretzu este argutus poeta – creatorul liric, de azi, cu glas armonios şi vers de o expresivitate remarcabilă.

VânCitind şi recitind antologia, apreciem că acel gest de renegare a primei etape de creaţie ar fi fost unul nesăbuit, aduci style=quot;Cambriaˆând mereu himera poeziei, el poate rosti, aidoma lui Ilarie Voronca, Ştefan Roll ori Saşa Pană: „Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul” - dincolo de efemeride rămânând numai „bazaltul paginii de manuscris”.

Trăitor la Curtea cu miracole a veacurilor XX-XXI, în care dansul imaginilor – cale lactee - devine seducător, Paul Aretzu îşi asumă, cu smerenie, menirea de cronicar meticulos, poezia sa de notaţie atestând rafinamentul şi rigoarea cu care îşi exercită rolul de „secretar al subconştientului”, martor şi actor ferm implicat în clădirea zorilor mileniului al treilea, care nu poate exista decât dacă ne întoarcem cu chipul, cu fiinţa noastră spre PreaBunul Dumnezeu, al cărui Duh Sfânt ne locuieşte.

Cele 14 piese lirice din ciclul alfabetizarea, care încheie volumul Orbi în Paradis, sunt o antecameră străvezie a psalmistului Paul Aretzu, căruia – în perioada când scria aceste poeme – poate nici nu-i trecea prin cap că se va lua la trântă, în anii următori, cu versetele biblice.

Chit că suntem conştienţi că operaţia noastră de citare selectivă dă seamă în mică măsură despre farmecul şi semnificaţia acestor creaţii, dacă nu cumva, dincolo de voinţa noastră, chiar le schilodeşte, extragem, în continuare, frânturele – ochiuri din vitralii încărcate de îndoieli şi căutări febrile ale ieşirii din labirintul prea terestrei vieţuiri/ viermuiri: „înlăuntrul poemului un lux aparte: azilul, castroane de/ tablă, melcii timpului”; „splendidul leu râios care a murit”; „în afara poemului: exilul în care pornim de-a-ndărătelea”; „am început noua carte. a cuvântului în ipostasuri. a/ înmulţirii chipului dat cu var. a învierii, după cum s-a/ prezis”; „omul o virgulă, un va urma în acest cosmos”; „şi vine în vizită la noi călăul, îşi scoate cartea şi citeşte/ întruna, foarte preocupat/ are gluga trasă peste faţă şi citeşte o carte roşie ca o mică/ inimă/ pe care o ţine în palmă”; „apoi, dintr-o dată, umed, poemul” (n. n. precum pruncul la naştere); „iubito, îmbrăţişează-mi sufletul cu gândul/ să-mi poată ieşi în linişte din poeme cuvântul”; „dincolo de zid e alt zid. dincolo de viaţă e altă viaţă./ stă el aplecat în atelierul de clipit, meşterind la icoană./ înviază culorile, mai pune aripi la sfinţi. se tot miră/ în sine-şi cum de i-a venit o asemenea idee. cu un/ deget lung îşi mângâie ochiul. căci e ora la care sosesc/ viziunile, cititorule”; „în umbra poemului el este/ muritor”; „dincolo de icoană e altă icoană”; „poetul şi-a scos pana de la naftalină. şi-a scos şi călimara/ de la popreală. trecea pe la poarta lui domn călău. şi-a scos/ pălăria. ochii lui erau de înger paznic de oase sfinte./ iar limba lui era plină de vânătăi. şi-a scos ochii complet./ şi-a scos limba pe dată. urmează o invazie cu bucăţi de/ oameni,/ prescuri vii/ e foarte bine aşa. ah, aici vom încheia citatul./ fiind timpurile foarte grele”.

Primul ciclu din volumul Diapazonul de sânge (2000) se numeşte dependenţa de alfabet. Dar nu are trimiteri la toate cele 27 de litere ale alfabetului românesc, ci doar la 11: o singură vocală – e şi zece consoane – d, g, h, l, n, p, r, t, v, x, urmate de un poem-punte: moartea trebuie să te găsească pregătit. De la hematii, ADN, nous, apeiron, eidos, sperma, psyche, onoma -, poetul face piruete ştrengăreşti ori sarcastice printre freud, jung, balzac, tao („ne obligă să dormim înveliţi în hârtii fiindcă/ noi suntem scrisul” (s. n.), cartea lui iov, ouroboros („un câine avea un om şi-l ţinea legat sub pom”), spitalul de nebuni, mallarmé („până la cer, doamne, se înalţă/ crinul axiologic. m-am încălţat în bocanci de zeu şi/ am suflet de porumbel”), epilepsie: „sunt flacăra de la lumânare, sunt limba clopotului,/ sunt vocala din rugăciune”; „trăiesc din cuvinte”; „cine nu are semnul tau va pieri/ eu nasc încet un prunc din inimă” (n. n. poemul).

Din ultimele două piese ale ciclului cităm versurile: „acasă este, deocamdată, numai cartea de rugăciuni”, respectiv, „stau în cercurile timpului şi aştept să redevin copil”; „dacă eu mor, tu mori, el moare”.

Poemul de trecere are miresme din Jorje Luis Borges, Ion Ţuculescu şi Mircea Eliade: „în faţa ta se deschide biblioteca infinită”, „te-ai îmbolnăvit de ochi şi te-ai vindecat prin citit,/ nu ştii nimic despre lumea subterană/ timpul este sacru (s. n.), nu este bălegar. el trebuie suferit,/ suportat/ călătoreşti cu corabia peste marile ape, trecând/ pe lângă sfinte icoane ce ajung până la cer”; „ieri nu înseamnă nimic/ scrii la noncarte (s. n.)/ strigi în gând sunt pur, sunt cathar. am intrat/ într-un sunet”.

Ajuns la ultima frontieră, a lepădării de mâlul păcatelor şi a purificării prin iubire, Paul Aretzu scrie provocatorul poem de 543 de versuri intitulat cântarea cântărilor sau amantul universal. Într-un bal al metaforelor insolite, poetul răscoleşte şi răstoarnă toate aşteptările („râcâi de pe ea cuvintele,/ propoziţiile, textele: mă invadează note muzicale. neume./ psaltichii. pa, vu, ga, di, ke, zo, ni”), o gratulează pe iubită cu calificativul de superartă !, se bâlbâie de atâta noroc, ia înălţimea secundei, se scaldă într-o imaginaţie de foc, aidoma lui Iona („Mamă, mai naşte-mă o dată !... Şi încă o dată !...” – scria Sorescu) consumă magia naşterii repetate, simte că i s-a făcut frică de eternitate…

Cavalcada imaginilor atinge ritmuri de neimaginat: „scriu poemul cu buze într-un alfabet surdo-mut. umblu cu/ glezne legate pe un drum de hârtie. am urechi luminoase şi/ duc în braţe clopote borţoase/ prin acest nemărginit parc, tălpile mele sunt aceste frunze/ în formă de inimă pe care calc/ pe iubită o mângâi cu degete de bibliofil. În părul ei/ desluşesc toate alfabetele: ebraic, grecesc, latin, chinez,/ chirilic. cu plăcere de caligraf/ umflu cu un pai lumina felinarului pe care iubita/ îl ţine pe genunchi/ ăia stăteau pe vine şi plângeau. aveau guri ascuţite. stăteau/ pe lângă pereţi. faţă de plânsul lor, cuvântul era un surogat,/ egal cu zero, mut” (s. n.).

Acest poem include, într-o frenezie nebună, dominată, la un moment dat,  de un teribil aer sexozofic (nu lirozofic, nu erotozofic !), o coborâre în infern, dar nu precum aceea a lui Orfeu în căutarea Euridicei.

Invocaţia adresată divinităţii pare a atinge ţărmurii blasfemiei: „la începutul poeziei este cuvântul/ neascultat, încălcat apoi cu o bunăvestire este totul/ însămânţat. dă-ne, doamne, şi nouă niţel geniu din coapsele/ tale divine, din/ ţâţele tale dulbine”.

Abia ieşit din groapă, întors din infern, poetul se întreabă: „cu ce cuvânt să-l numesc pe Dumnezeu (n. n. în şfârşit, prima oară scris cu majusculă) când toate/ cuvintele/ sunt încă pline (…), de unde să iau cuvântul nevorbit, curat/ iar Dumnezeu mi-a zis: din toate să iei, numai din imaginea/ interzisă nu. (…) mă voi lepăda/ de acest timp poetic. voi pune de o parte beţişoarele/ de la tobă, instrumentele muzicale din lemn de chiparos,/ voi găuri chimvalul răsunător/ pe cuvântul meu de iubitor”.

Vârsta de lut a poetului Paul Aretzu se încheie cu inscripţia un epilog, punct de frontieră spre Psalmi – semne de iubire:

„lasă-te pătruns, fiindcă el te iubeşte

 dintr-odată aveam alt glas, alt scris

 mângâie-l pe aproapele tău

 înviază-l

Dumnezeu e viaţă şi vis

ne plimbăm prin anticariate

cu o mie de ani înainte de apariţia diavolului (…)

sufeream de o supraluciditate (…)

asta e viaţa mea: salariat al morţii

mă aşteaptă Uriel, &ˆngerul căinţei”.

Pentru prima oară, poetul se gândeşte la supralumină, analizează cuvinte sacre, devine rabin de cuvinte, locuieşte în viziunea conform căreia „poezia este o margine a limbajului”, recunoaşte că e preacovârşit, ceea ce îi provoacă sfârşitul poemului – „la care vom ajunge noi cu toţii, cititorii”.

Conştient de faptul că este creat – asemenea fiecăruia dintre noi – „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, că este biserică umblătoare, în care sună, răsună toate marile, gravele întrebări asupra menirii şi destinului în lume, al său ca poet, al nostru ca purtători ai unor trecătoare trupuri de humă, Paul Aretzu face un salt spectaculos, spre orizontul poeziei de inspiraţie biblică, demonstrând că are cutezanţa de a-l însoţi pe titanul Tudor Arghezi în galaxia psalmilor.

Numai că psalmii lui Paul Aretzu – din Cartea Psalmilor (2003), Urma lui Uriel (2006), Cartea cu anluminură (2010), Psalmi cu anluminură (2011) – nu au nici cel mai vag ecou din poezia religioasă a lui Arghezi, care s-a zbătut toată viaţa, s-a răstignit şi sfâşiat „între credinţă şi tăgadă”.

Dacă David (1013-973 înainte de Hristos) – rege al evreilor după Saul, psaltist şi proroc, care l-a învins pe uriaşul Goliat şi a stabilit capitala viitoarei Ţări Sfinte la Ierusalim – a scris 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), incluşi în Vechiul Testament drept Carte canonică, Paul Aretzu nu a cutezat să adune decât 75 în Cartea Psalmilor (semne de iubire) din anul 2003.

Alegem câteva mostre revelatorii.

Psalmul 1: „Ziua şi noaptea pe Domnul Îl visez aievea, eu care am fost bolnav de realitate” .

În Psalmul 2, Paul Aretzu se autopercepe în postura lui Hristos, dar şi a lui Iov: „Eu sunt încoronat cu piroane şi cu spini ca un arici. Sunt/ acoperit de bube, de scuipat şi de lacrimi. Om în pustiu”.

Psalmul 3: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu/ vorbesc în limba în care gândesc./ Sunt plin de limbi multe, Doamne. Căci poezia este o/ magie”.

Psalmul 5: „Doamne, tu eşti proprietarul cuvintelor: între/ ele o femeie naşte cu gingăşie copilul Mântuitor./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar...”.

Psalmul 6: „Mie îmi pare rău şi de boaba de grâu şi de boaba de mei./ Un bâlbâit albastru este psalmul meu./ Deschid condica de taină şi scriu tulburat: Domnul este cu/ mine (...)/  Scriu cartea dublă, cu pagini duble, cu două feluri de litere,/ cu două feluri de adevăruri, cartea despre viaţă şi despre/ moarte. Scriu „citirea” lui Dumnezeu (...)/ Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt scris./ Sunt tulburat ca în prima zi de şcoală”.

Obsesia palimpsestului, a scrierilor în straturi succesive, chiar aplicarea tehnicii unei asemenea scriituri a avut-o şi Marcel Proust, prietenul de o viaţă al Prinţului Bibescu, soţul Marthei Bibescu, personalitate fascinantă a Europei interbelice, încununată cu mari premii ale continentului.

S-ar putea ca Paul Aretzu să ştie, în plus, că exemplarul cel mai vechi al Psaltirii – datând din secolul al patrulea după Hristos, însumând 490 de pagini, caligrafiate cu cerneală din pigmenţi de fier, pe un pergament – a fost descoperit în 1984, într-un cimitir al creştinilor copţi din Al-Mudil, localitate din vecinătatea platoului Giseh, pe care se înalţă marile piramide egiptene.

Făcut sul, pergamentul cu acea Psaltire străveche a fost pus drept pernă sub capul fetiţei de 12 ani înmormântate acolo. Tot aşa, psalmii lui Paul Aretzu pot avea rol de carte de căpătâi, care să-l însoţească pe poet şi pe cititorii săi în căutarea izbăvirii de cele lumeşti şi întru credinţa în Dumnezeu.

Psalmul 7: „Doamne, fă oasele mele să zboare şi nu să intre în pământ/ ca un plug”.

Psalmul 9: „Doamne, îţi vorbesc cu buzele lipite de pământ. Întoarce/ pielea ochilor mei de la frumuseţile trecătoare. Dă ochilor/ mei mana Scripturii, dă-mi vedere cerească”.

Crâncena luptă cu timpul – sub care se plasează cvasitotalitatea creaţiilor lui Paul Aretzu – este dusă, în Psalmul 12, până la o interogaţie menită sfidării acestuia: „Părinte, există cu adevărat timp ? (…)

Doamne, fă-mă blând hermeneut al credinţei, căci Tu eşti Dumnezeu al dumnezeilor şi nu Dumnezeu al unor copii (…)

Doamne, învaţă-mă scrierea cărţilor (…)

În vanitatea mea, credeam că fără mine n-ar exista timp (…)

Dă-mi, Doamne, un toiag bun pentru drumeagul/ cuvintelor, fă-mi timpul îndurător” (s. n.).

Îndoiala, neliniştea, lipsa de credinţă în propriul eu îl duc pe autor până într-acolo încât îi cere Demiurgului ceva ce numai un poet de talia lui Aretzu ar fi putut solicita: „Caută-mă, Doamne, fiindcă sunt rătăcit, apucă degetele mele. Crede în mine, Doamne” (Psalmul 16).

Psalmul 46: „M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră/ într-o carte intră într-o sămânţă./ Acum Duhul Sfânt scrie în inima mea cartea Evangheliei,/ acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor”.

Psalmul 54: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani ? Unde/ este fratele meu din copilărie ?/ Să mori cu dragoste, cu toată dragostea, pentru Domnul/ tău./ Deasupra mormintelor, galaxia cuvintelor”.

Psalmul 61: „Doamne, ca un cocon creşte psalmul din Cuvântul fără/ început şi fără sfârşit”.

Încununarea cărţii, cheia de boltă o constituie Psalmul 75, care ar trebui citat integral. Decupăm, din lipsă de spaţiu, doar începutul: „Bisericile sunt seminţe ale Duhului, căzute din cer./ Eu mănânc pâine răstignită.(…) Psalmul este cuvântul întrupat” –

şi finalul: „Sunt un om pierdut şi nemaigăsit de nimeni. Cu ochi/ gânditori./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar…”  (s. n.)

De o certă originalitate, psalmii lui Paul Aretzu pendulează între iubire/ lumină/ credinţă şi mântuirea prin cuvânt/ Cuvânt (Logos, Dumnezeu), în poeme cu amplă rezonanţă -, în care faldurile barocului par ceva firesc, înglobând uneori chiar drapaje/ falduri cu substrat oracular.

Cartea cu anluminură (2010) cuprinde 117 poeme, al căror model este versetul biblic. Dacă la Nichita Stănescu iubirea este leoaică tânără, la Paul Aretzu – călător neobosit în căutarea absolutului – timpu-i dictator tânăr. Singura salvare a poetului este o nouă scriere, sub oblăduirea ramurii de aur.

Temele naşterii şi morţii, ale intrării şi ieşirii din timp revin obsedant.

P. 268: „un cioc de înger îmi bate la ziuă în piept./ n-aveam nicio rană şi sângeram,/ fiind orbit de un verset scris într-o limbă veche./ Dumnezeu vorbind în ger” (…).

P. 270: „mort şi îngropat lângă groapă, în mijlocul/ drumului. suflet ţinând în braţe/ evangheliarul ilustrat cu anluminură”.

P. 272: „sângele tău are memorie”.

P. 273: „scrisul ca o pată de sânge căzută pe zăpadă”.

P. 283: „şi înnoptându-se/ aşteptam înnoirea timpului”.

P. 285: „în tăcerea viitorului/ în dezmărginire, încolţeau cărţile/ din spinii cuvintelor./ aşadar, ochiul înroşit al fratelui Cain./ vârsta la care se moare”.

P. 291: „primii paşi în istoria sacră. pe lângă păsările/ troiţelor ciugulind în răzoare.// în alte limbi. şi cu dichisuri poleite./ carte suflată de duhul pre limba rumânească”(s. n.).

P. 297: „ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi./ (…) orbecăiam după ştergerea completă a feţei./ ca un învăţăcel, eram martor la luarea vieţii prin citit./ la înălţarea la cer prin citit./ la încolţirea ochiului./ la a doua venire a vederii. amin”.

P. 298: „alcătuit din cuvintele vieţii mele. spuse, nespuse”.

P. 299: „ieşi din brazda ta, fă-te pagină de carte,/ suflet de o zi îndopat cu litere moarte”.

P. 312: „întind sulurile cu scrisul de jos în sus. al/ oamenilor vechi.  pe când intru în ceata cântăreţilor/ din biserică”.

P. 318: „limba/ timpului aleargă în cerc precum un animal priponit”.

P. 327: „fiindcă acel sfânt om era sub formă de poartă,/ intrând şi ieşind prin sine./ fiind loc înfricoşat./ şi Dumnezeu îşi va aminti de el la masa Lui”.

Piesele lirice de la pagina 340 până la pagina 366 pot fi citate integral.

De la poemulom întins pe jeratic şi poemul se zvârcolea cu omul în el sau de la mărturisirea umilă: „mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit./ mă poţi găsi în cimitirul viilor, lucrând anluminura./ vrabie singură pe câmpul cu brume” şi de la poemul insectar la miner al cuvintelor până la „icoanele sunt vii”, „din icoane cad mere coapte, sângerând”, sau la soldatul păcii, răscrucea luminii şi curgerea spre izvor, „până nu ne dau aripile crucii (…) până când mâna întinsă nu ajunge la fruct” -, creaţia lirică a lui Paul Aretzu s-a domolit, odată cu urcarea Golgotei timpului/ vârstelor, trecând de la clamarea patimilor şi a sângelui clocotitor la meditaţia gravă, mustind de tâlcuri nebănuite.

Taifunul suprarealismului, din prima fază de creaţie, uneori cu stranii, ostentative accente de sexozofie, a lăsat loc împăcării, cuminecării, rugăciunii.

Ştiind că semnul creatorilor adevăraţi îl constituie afirmarea unui stil propriu, Paul Aretzu şi-a făcut un program din a-şi consacra/impune un limbaj poetic propriu, o expresie personalizată atent şi discret, tinzând către un vocabular specific şi chiar o sintaxă singulară, definitorie pentru el. Fiecare dintre psalmi se încheie cu versuri antologice, care deschid calea către următoarea psalmodiere a poetului, cititor al Sfintelor Scripturi. Izbânda sa în această direcţie este pe cât de dificilă, pe atât de onorantă, demnă de laudă.

Convingerea reliefată mai sus ne este susţinută de întreaga antologie cu titlu de ritual: Ştergerea completă a feţei (colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, 382 p.).

Gestul ştergerii chipului – subliniem, cu virtuţi de ritual străvechi – îl aveau strămoşii noştri, traco-geto-dacii, îl perpetuăm şi noi, românii, înainte de a ne aşeza la sfânta masă, îl au şi chinezii. La ei, şerveţelele fierbinţi, din fibră moale de bumbac, au efect de liniştire profundă, cu îmbieri la reculegere.

Ştergerea chipului te rupe de trepidaţia, de nimicniciile lumii curente, te pregăteşte pentru trecerea în tărâmul de taină cu hrana oferită de Divinitate, hrană care nu-i doar de ordin material, ci şi spiritual.

Orice masă constituie un prilej minunat de tăinuire cu convivii, de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu.

La Paul Aretzu, Ştergerea completă a feţei nu înseamnă câtuşi de puţin ştergerea identităţii. E vorba, fireşte, de spălarea de impurităţile acestei lumi, de luarea vălului beznei de pe ochii poetului  clarvăzător şi înainte mergător, copleşit de contingent. Desigur, e vorba, înainte de toate, de renaşterea sa într-o altă dimensiune: spirituală, în Lumina Divină.

Ştergerea completă a feţei este cartea iertării, mântuirii şi învierii lui Paul Aretzu – poetul  autentic din inima Romanaţiului şi a Olteniei, care, la fel ca Arghezi, a debutat editorial abia la vârsta de 47 de ani.

Dincolo de vremi şi mode, el rămâne o  voce distinctă, de prim plan în arealul de aur al poeziei româneşti din zorii mileniului al treilea. Umăr la umăr cu Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Eugen Dorcescu şi Tudorică Mihalache, reputaţi autori de poeme de inspiraţie biblică, Paul Aretzu se înscrie într-o familie de referinţă , nefiind cu nimic mai prejos de aceştia.

Lirica sa ne duce cu gândul la o afirmaţie memorabilă a lui Octavian Paler din cartea Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului (Editura Cartea Românească, 1986): „Oracolul de la Delfi nu era, poate, decât un spectacol organizat pentru a da pelerinilor ocazia să vadă sfatul înscris pe frontonul templului lui Apolo: Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Conştient, asemenea lui Nietzsche, că un om poate fi apreciat numai după cantitatea de singurătate pe care o îndură, Paul Aretzu ne convinge că filozofia sa de creator autentic poate fi rezumată în cuvintele: Privesc înlăuntrul meu, deci exist.

Sau: Numai cine se caută pe sine îl găseşte pe Dumnezeu.

Răsturnat în oglindă, acest adevăr sună aşa: Numai cine îl caută pe Dumnezeu se găseşte pe sine.

Dan Lupescu (Craiova) 


CORINA LUPU: SIMPLITATE, CĂLDURĂ ŞI GÂNDURI SPIRITUALE
ÎN STIHURI CU EXPRESIVITATE

Poezia Corinei Lupu este ornamentală, liniştită, expresivă. Poeta priveşte cu interes constructiv viaţa, cu imaginile şi experienţele ei, astfel că versurile seamănă cu un mozaic. Cu o desfăşurare de registre tematice şi de exprimări cuminţi, emoţionate şi emoţionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversă şi atrăgătoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage şi stimulează imaginaţia.Corina Lupu s-a născut pe 7 aprilie 1967, la Bucureşti. În iulie 1989, îşi ia licenţa la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, iar în octombrie acelaşi an, se căsătoreşte cu Octavian Lupu. După terminarea studiilor, aceasta este profesoară de limbra şi literatura română şi apoi, traducător. Pasiunile sale rămân neschimbate, aceleaşi ca şi în anii studenţiei. Autoarea este atrasă de artă în general, şi în special de literatură, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie şi Georges Simenon. În ceea ce priveşte poezia, are o adevărată pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson şi Ezra Pound, iar în pictură pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier şi Elisabeth Louise Vigee Le Brun.

 Pe lângă artă, una dintre preocupările de căpătâi ale Corinei Lupu sunt lucrurile spiirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei şi închinarea fac parte din viaţa ei obişnuită de credinţă. Apartenenţa la o biserică creştină îi aduce linişte şi pace interioară şi o susţine pe calea vieţii. În afară de Cartea Cărţilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori creştini ca John Bunyan şi Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasă, aceasta a preluat în poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.

 „Literatura nu e în genere, o vocaţie feminină, ci bărbătească“, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite în general, literaturii feminine (considerată, lirică, subiectivă, imatură, etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic. Apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane. Versurile ei se remarcă prin abilitatea de a surprinde în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Corina Lupu are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie, emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare.

Corina Lupu descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, întorcând totuşi privirea asupra propriului conţinut sufletesc. Ea ştie să ne atragă atenţia, cu tact, într-o demonstraţie elegantă şi convingătoare, asupra atributului „feminin“. Compoziţia sa este autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale. Fără să se abată de la obiectivul iniţial - să fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge că dincolo de cuvinte, se află un om viu, în permanentă mişcare. Iar opţiunea sa rămâne orientarea spre nuanţe filologice limpezi, cu semne, deprinderi şi expresii caracteristice. Iată de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplităţii şi spontaneităţii unor rostiri elementare.

Autoarea dovedeşte o fantezie inteligentă, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului şi având vocaţia directităţii şi gustul pentru propoziţiile concise. Chiar dacă nu ajunge la concepte, adică la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioară, întrucât poeta preferă scenariul clasic. Formularea frazelor este, în versurile Corinei Lupu, nuanţată şi riguroasă, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe. Caracterizându-se prin coerenţă şi expresivitate, analizele sale sunt atente, migăloase, de o logică impecabilă.

Poezia Corinei Lupu se remarcă prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul şi alte sentimente, stări şi ipostaze care ţin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Aristotel spunea că “speranţa este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depăşeşte limitele iluziei, îmbrăţişând într-un mod miraculos o realitate interesanta.

Nu există monotonie, ambiguitate, lipsă de perspectivă în poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificaţia vieţuirii într-un univers unic, real, însă în acelaşi timp, estetic prin sine însuşi.

Octavian D. Curpas (Phoenix – Arizona) 


DISPREŢUL FAŢĂ DE EDUCAŢIE ÎNSEAMNĂ DISPREŢ FAŢĂ DE VIITOR

„Azi nu voi merge la şcoală”, mi-am spus în acea dimineaţă de sfârşit de mai, ferm hotărât să îmi continui obiceiul de a nu mai frecventa orele de clasă primară. Nu era prima oară când procedam în felul acesta şi în mare măsură mă apropiasem de pragul periculos al abandonului şcolar din cauza absenţelor nemotivate acumulate pe tot parcursul ultimului an de învăţământ. Eram în clasa a treia, dar nu avem dorinţa de a mai absolvi vreodată etapele puse înaintea mea de un sistem educaţional care nu mă motiva în nici un fel să merg mai departe.

Şi nu era vorba de lipsă de interes din partea mea. Dimpotrivă, întotdeauna am fost atras de cunoaşterea lucrurilor de valoare şi de împărtăşirea cunoştinţelor dobândite prin experienţă şi învăţare. Îmi plăcea foarte mult istoria, fiindcă reuşeam să retrăiesc etape impresionante din istoria umanităţii şi îmi oferea şansa de a intui principii de valoare din derularea diferitelor evenimente marcante consemnate de-a lungul veacurilor. De asemenea, matematica mi se părea interesantă prin formalismul abstract ce îţi permitea să exprimi exact realitatea imediată în modele ce ulterior se constituiau ca un fundament pentru alte discipline „exacte” în genul fizicii sau chimiei.

Dar atmosfera din sălile de clasă, maniera brutală şi lipsită de simpatie manifestată de către multe cadre didactice, grosolănia şi violenţa dintre elevi, găştile de cartier care te urmăreau când ieşeai de la şcoală pentru a-ţi cere bani sau pentru a te bate pur şi simplu de plăcere, erau tot atâţia factori care mă îndepărtau progresiv, dar sigur, de porţile unităţii de învăţământ. Şi nu în ultimul rând, ideologizarea excesivă a procesului educaţional şi obligativitatea participării la activităţi de „slăvire a iubitului conducător” îmi induceau un sentiment de respingere şi de dispreţ profund faţă de materiile de învăţământ. Oricum, perspectiva de a accede prin învăţătură nu era deloc clară, fiindcă posturile şi privilegiile erau acordate pe criterii de relaţii, fiind condiţionate de subordonarea obedientă faţă de un sistem corupt şi lipsit de umanitate.

Acesta era mediul şcolar în care am crescut şi am fost educat, opţiunea de abandon fiind în cele din urmă depăşită doar de raţiunea pragmatică a evitării variantei mult mai dure a excluderii din cauza lipsei diplomei de absolvire a etapelor obligatorii de pregătire educaţională. Însă în mod fundamental am ştiut un singur lucru şi anume că şcoala nu avea nimic de-a face cu pregătirea reală pentru viaţă, iar rezultatele obţinute contau prea puţin pentru încadrarea ulterioară în societatea „multilateral dezvoltată”.

De aceea, m-am bucurat foarte mult când „noua orânduire” a apus în decembrie 1989, fără să mă gândesc în vreun fel că multe dintre problemele cu care mă confruntasem aveau să se repete mai mult sau mai puţin similar. Astfel, într-o anumită ocazie am putut să mă adresez mai multor tineri cu prilejul unei tabere organizate într-o regiune pitorească din judeţul Hunedoara. În acel timp lucram într-o unitate de cercetare în care avusesem şansa de a fi angajat în urma unui concurs foarte dur, imediat după absolvirea facultăţii.

Era un timp în care credeam într-o manieră pe care acum o consider naivă, că România va renaşte graţie energiilor descătuşate ale naţiunii şi mai ales ale tinerei generaţii. Idealismul meu plin de speranţă ignora tarele educaţionale ale generaţiilor crescute în perioada comunistă, când în mod deliberat dispreţul pentru o educaţie autentică a fost injectat mai mult sau mai puţin subtil chiar prin sistemul şcolar pe care dorisem să îl abandonez atunci când eram mic.

În timp ce vorbeam acelor tineri despre şansa de a se fi născut într-o perioadă de libertate, despre perspectivele ce se deschideau înaintea lor şi despre încrederea pe care o aveam în potenţialul pe care îl aveau, atenţia mi-a fost atrasă de un fel de murmur pe care l-am auzit la începutul şi la sfârşitul prezentării mele. După ce am încheiat, am întrebat pe unul dintre prietenii mei, despre ce vorbeau acei copii şi adolescenţi atunci când am fost prezentat şi ce au spus ulterior.

Ceea ce mi-a mărturisit acel prieten m-a determinat să rămân înmărmurit. Astfel, mi-a spus că imediat după ce am fost prezentat, mai bine zis de îndată ce s-a făcut cunoscută profesia mea de cercetător, s-a auzit un murmur în genul „Ce este aceasta? Cercetarea înseamnă cultură şi noi nu vrem cultură, pe noi nu ne interesează aşa ceva!”. Practic, fusesem perceput ca un intrus, ca o persoană care nu merita atenţie şi nici interes pentru ceea ce spuneam. Ei bine, aceşti tineri nu doreau decât să se distreze, să râdă şi să se joace, având un dispreţ profund faţă de tot ceea ce se putea eticheta sub titlul „educaţie” sau „cultură”.

Acest lucru m-a determinat să îmi aduc aminte de colegii mei din diferitele unităţi de învăţământ, care în mare majoritate considerau a fi lipsite de interes disciplinele cu care luau contact, aşteptând cu dor „marea eliberare” de sub obligativitatea de a studia şi de a învăţa. Nu întâmplător, mi-a fost aproape imposibil să am prieteni cu care să discut chestiunile „serioase” ale vieţii, tocmai fiindcă eram taxat ca un „tocilar” sau ca un „geniu pustiu”, care obişnuia să citească mult în loc să piardă timpul jucându-se în jurul blocului sau intrând în fel de fel de aventuri amoroase mai târziu.

Într-o altă ocazie am putut discuta cu mai mulţi părinţi, care îmi spuneau că nu mai reuşesc să ofere o motivaţie clară copiilor pentru a continua să înveţe, fiindcă oricum acest lucru nu avea să le folosească prea mult în viaţă. Dorinţa de distracţie şi cea de a face bani erau singurele care îi mai motivau, dar în mod inerent îi îndepărtau de studiu şi de aprofundarea cunoştinţelor furnizate prin sistemul educaţional.

Şi atunci  mi-am dat seama de al treilea „vector” al dezinteresului pentru educaţie rezultat în urma expunerii necontrolate la mijloace de informare în genul televizorului şi al calculatorului, la emisiuni mondene de proastă calitate, ce promovează „subcultura” prostului gust, bădărăniei şi etalării grosolane a averilor strânse în mod necinstit sau prin ignorarea valorilor morale fundamentale. Prin intermediul unor astfel de programe, tinerii ajung să înţeleagă faptul că tot ce se învaţă este lipsit de sens, fiindcă în final succesul în viaţă este asigurat prin alte mijloace şi nu prin învăţare, cultură şi un efort susţinut de o educaţie continuă.

Într-o societate orientată spre câştig prin orice mijloace, educaţia şi cultura pot deveni obstacole majore, fiindcă ele te determină moral să nu accepţi orice fel de condiţii care îţi sunt impuse. Şi tocmai datorită tarelor educaţionale, atât elitele societăţii, cât şi masele, ajung într-un cerc vicios al dispreţului pentru valoare, care mai devreme sau mai târziu conduce la decădere şi prăbuşire, aceasta fiind cauza majoră a problemelor de natură economică ale lumii contemporane.

Simpla, dar nemăsurata dorinţă de câştig, indiferent de mijloace, se află în spatele sistemului speculativ care a ademenit masele largi printr-o îndatorare excesivă. Lipsa de educaţie şi de bun simţ a completat dezastruos acest scenariu prin faptul că nimeni nu s-a gândit cât de periculoasă este îndatorarea pe termen lung, deşi în istoria recentă au existat astfel de experimente nefericite, iar o cunoaştere temeinică ar fi condus la împiedicarea repetării lor.

În zadar se mută banii dintr-o parte în alta a lumii, iar fonduri de „salvare” a naţiunilor îndatorate excesiv sunt injectate în economii mai mult sau mai puţin falite, fiindcă lipsa de educaţie şi-a arătat roadele printr-un consumism iresponsabil, care a alterat rezervele viitoare pentru cel puţin o generaţie de acum înainte. Dacă ar fi existat un adevărat respect pentru educaţie, atât elitele, cât şi masele, ar fi putut face faţă cu succes tentaţiei de a consuma astăzi banul ce va fi câştigat mâine, iar societatea ar fi cunoscut o dezvoltare durabilă conducând la un real progres.

Dispreţul pentru o autentică educaţie se află la originea relelor cu care ne confruntăm, iar roadele nefericite le culegem în fiecare clipă, rezultatul fiind amar şi dureros. Iar din nefericire, în loc să se investească în sistemul educaţional pentru pregătirea tot mai profesionistă a tinerei generaţii, se caută dimpotrivă sacrificarea lui din raţiuni de costuri financiare ce nu mai pot fi susţinute în condiţiile deturnării investiţiilor către alte destinaţii mai mult sau mai puţin „exotice”.

Iar înainte de a încheia aceste rânduri, gândul mă poartă către generaţiile de tineri talentaţi ce se află în momentul de faţă pe băncile şcolii, viitorii adulţi care ar putea să aducă progres şi ieşirea din criză pentru societatea şi lumea în care trăim. Nu vreau să cred că aceşti tineri vor îngroşa rândurile şomerilor din ţară sau al românilor plecaţi la munca de jos din străinătate, în timp ce România se afundă iremediabil în datorii tot mai mari, iar contracţia economică distruge iremediabil orice şansă de redresare pentru următorii zeci de ani.

Mai mult decât oricând, în acest timp de criză, investiţia în educaţie reprezintă una dintre metodele cele mai eficiente de ieşire din situaţia generată de lipsa de pregătire a societăţii, ce a făcut-o vulnerabilă în faţa speculei financiare şi a tentaţiei de câştig iresponsabil, ignorându-se legile stricte ce guvernează economia şi lumea naturală în care trăim. Şi tocmai de aceea, printr-o educaţie adecvată se va putea realiza saltul de conştiinţă care va transforma criza prezentă într-o oportunitate neaşteptată de trecere la un nou nivel de dezvoltare a umanităţii.

Octavian Lupu (Bucureşti) 


NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ

Motto:"În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul "Scântei galbene". Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben[...]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia)

Dacă vei diseca poezia bacoviană, cu gândul de a pătrunde în tainicul cod simbolist al dăinuirii fiindului în lumea umbrită, vei sesiza elecţiunea spectrului ca salt uniform al existenţei unei lumi dejucate la hotarul dintre viaţă şi moarte. Palidul este atras de cenuşiu şi târât în cavouri a căror cripte vor despărţi fostul „eu” de lumină, zădărnicindu-l în obscur. Aparent, „nefiindul”: „Pe zări argintii / În vastul cavou...” (Amurg) încearcă să se rupă de egoul său care, în realitatea eternă, se va zbate hăituit de nelinişti a căror critică rămâne drumul neînţeles. Perpetuumul lucind al ideii ţâşnite din obscur, din interiorul căreia crepusculul zvâcneşte: „Cu pene albe, pene negre” (Decor), va aburiza[1] cu bătăile nevăzute ale aripilor sale priveliştea, care lasă fantomele să apară: „Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare” (Sonet). În liniştea serii „adâncii”, substantivizarea adjectivului este voită şi nu întâmplătoare, omul devine umbră a fiindului său, iar pământul îşi schimbă culoarea, negrul confundându-se cu noaptea care apasă grea, ca plumbul, destinele pierdute în visele ce, cândva, au mai fost visate însă puţine trecute în fapta materială a existenţei fiindului. Eul este viaţa din idei ce se zbate ca un muribund între ceea ce ştie şi ceea ce se pierde în Univers. Bacovia, omul din adâncurile cenuşii, a urcat prin umbră şi a rămas aşa toată viaţa câtă i-a fost dată în palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda celestă, îngreunat însă de boală şi ţintuit în sicirul de plumb al fiindului său. Şi trupul îi era ca de plumb şi reci îi erau zilele înecate: „Da, plouă... şi sună umil / Ca tot ce-i iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură, / Pe-aproape s-aude-un copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un aducător de sfârşit existenţial prin tot ceea ce constuie el chimic, ca metal, poate despărţi fantastic de miraculos fiindul de nefiind, pentru că masa lui materială poate să sufoce viaţa telurică cu care dispare umbra, nefiindul întrând  într-o stare activă de meditaţie: „Stam singur în cavou... şi era vânt...” (Plumb). Simţirile acestui nefiind al existenţei unei alte lumi Bacovia le trăieşte intens încă din viaţa de de-asupra, pentru că el, iniţiat al tainelor lumii de dincolo, se detaşează complet de profan: „Stam singur lângă mort... şi era frig...” (Plumb). Simţirile sale fizice îl ţin totuşi aproape de cei care mişună palizi pe trotuarele nopţii, acele fiinţe pe care el le vede continuu în descompunere.

Pentru Bacovia negru înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răguşite ale celor trecuţi într-o altă stare de existenţă, aşteaptă rânduirea spre celest.

Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de geniu „Plumb”, pentru că el păşea deja în lumea aceea neînţeleasă de fiindurile telurice, trăind paralel cu o lume care îl aştepta şi pe care el o simţea ca aparţinându-i. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic ale poetului, el cunoaşte greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie: „Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru” (Negru). Durerea fizică este cea care îi aminteşte de viul din el: „E un secol de-al binelea bolnav / Că-s bolnav şi eu nu mă mir; / Deschide clavirul şi cântă-mi / Să cad în delir” (Trudit)[2], instrumentul muzical constituind de fiecare dată în creaţia sa poetică pasul magic al sunetului în diez care îl înalţă şi, departe de lumea profană, creează angelic cuvântul poeziei.

Versurile sale, cu care creează atmosfera apocaliptică de după departajarea energetică a viului de nefiind, din poezia „Amurg”: „O zi fără anotimp şi ordine militară / Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă, / însă produsele au început să dispară - / Şi mulţi au plecat, şi noaptea se lasă” sugerează începutul sfârşitului existenţial de după alinierea fiindurilor şi detaşării înţelesului de neînţeles. Venise ziua când anotimpul se dezintegrase în timp iar ordinea umană dispăruse, apărând o altă formă a pregătirilor sugestive şi aparent existente prin hrană materială ce făcea ca oamenii să dispară în noapte pentru că noul început aştepta „... că un geniu se va naşte - / Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte” (Amurg). Bacovia observă şi ajunge la concluzia că omenirea a fost un studiu care parţial s-a dovedit greşit pentru că omul dăruit nu a putut prin tot ceea ce a creat să ajungă la perfecţiune, ci s-a lăsat învins de vicii, neiubire de sine. Literatul conştientizează la un moment dat că poetul numai în singurătate poate trăi alături de „fiinţa supremă” care trăieşte printre noi: „Te pierzi în golul singurătăţii / O, suflet, mereu de lume fugar” şi continuă ca un adevărat cunoscător, trăitor în lumea aceea şi prevestitor al tuturor acestor dezastre care ne stăpânesc fiindul: „E ora când Petru plânge amar - / Ascultă... e ora laşităţii...” (Nocturnă). De ce oare Bacovia numeşte acea clipă fatidică, pentru că în timpul celest viaţa omului este egală cu o oră telurică „e ora laşităţii”? Şi ne mai roagă să o şi ascultăm cu multă atenţie, putând fi chiar ultima ascultare pe care omul dual să o mai poată auzi şi în conştiinţa sa să o recepteze ca pe o iertare a păcatului de a fi constituit ca om: „Blestemată mai fie şi toamna, / Şi frunza ce pică pe noi” (Aiurea). Criticul literar Dumitru Micu spunea într-una dintre lucrările sale: "Bacovia este creatorul unei atmosfere lirice inedite”, înţelegând din aceasta atmosfera specifică în care s-a dorit să creeze şi continuă spunând: “E poetul toamnei reci şi umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de a cărei căldură: încet, cadavrele se descompun, poetul monotoniei târgului vechi, prăpădit [...]. Poezia lui Bacovia e plină de parcuri solitare, cu copaci desfrunziţi, de grădini devastate, mâncate de: cancer si ftizie, de ploi, de ninsori, de vânturi nimicitoare, de corbi, de figuri palide, spectrale. Prin astfel de reprezentări poetul dă relief deznădejdii tenace, sentimentului de a trăi într-o lume absurdă, de a fi închis într-un cerc blestemat”. Putem considera cercul a parte existenţială: tristă, plină de humor, pentru că viaţa este definită ca un umor al celor de sus, “despre care vorbeşte cu amărăciune, cu o disperare neputincioasă în poezia "Cu voi", din care voi cita versurile sugestive în împlinirea idealului creativ prin singurătate: “Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător…”.  Putem înţelege de ce Bacovia s-a retras să creeaze într-o lume de noapte, o lume care nu îl vedea pentru că el însuşi se dorea neobservat, profanul îi lezase puternic fiindul, iar eul lui nu mai putea accepta compromisul existenţial, intrând sub greutatea unui destin al durerii morale dar şi fizice.

Metaforic, plumbul bacovian inspiră: „Fereastra e-o poemă de plumb şi de scântei...” (Dialog de iarnă), materializează ideea în versuri şi tot ceea ce îl înconjoară e „... o vreme de plumb” (Toamna) şi „Iarbă de plumb şi aer tare...” (Nervi de toamnă) care îi sufocă fiindul până la palidul ce „În culori închise, şi ameţit la pas, - / Dus de frumos, de mai bine / Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas” (Nervi de toamnă). Plumbul sugerează sfârşitul însă nu asuprirea eului prin înveşnicirea greutăţii sale, pentru că eul se detaşează de materia ce se descompune, pornind o cale a meditaţiei profunde. Universul este întunecat de egoul materializat, pentru suflet el este o lumină a creaţiei, a meditaţiei profunde doar prin idei. Cuvintele dispar doar zâmbetul şi seninul ochilor vorbesc în lumea pe care Bacovia o vede în palidul amurg al omenirii. Pământul dă viaţă şi poetul preţuieşte ceea ce pământul dăruieşte însă cugetul său zdruncină de la amurg şi până în zorii dimineţii precum un vârcolac prevestitor în care eul şi egoul, fiindul şi nefiindul teluric, îşi schimbă statutul de trăitor într-o lume care nu ştie ceea ce o aşteaptă când noaptea eternă se va aşterne, dezintegrând materia.

Negrul creează deziluzia existenţială, teama întreruperii unui circuit de viaţă, o suprapunere cu nostalgia care-i cuprinde pe cei rămaşi până le vine rândul la perpetua dezintegrare şi revelaţia pe care numai cei iniţiaţi o simt că va veni. Teama de negru creează panica, sporeşte tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de viaţă, iar viaţa... ce este viaţa telurică? Tumult, egoism, lumire preluată de la un fiind la altul şi pogorâtă în „negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvileşte pentru totdeauna răul viu însă nu fiindul fără umbră. Bacovia a fost un căutător şi un clavăzător al morbidului, un cercetător al labirintului nopţii de la fereastra căruia şi, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele şi ştergea secundele care i se păreau lipsite de importanţă în lumea udă a nopţii: „Acolo, unde nu-i nimeni, / Şi nu mai trebuie / Niciun cuvânt” (Sic transit). Şi criticul literar Alexandru Piru vorbeşte despre "Capacitatea lui Bacovia”, dar şi de   de trăirile lui intense, profund simbolizate “a senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor, angoaselor şi teroarei de necunoscut”, care, spune el: “este excepţională şi, chiar când i se găsesc modele, de o originalitate din sfera literaturii române, incontestabilă. Inedite sunt îndeosebi imaginile copleşitoare, ale înăbuşirii într-un potop de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... / Sicrie negre, arse, de metal, / veştminte funereare de mangal, / Negru profund, noian de negru... sau printr-un diluviu adevărat, văzut ca o regresiune pe scara antropologică până în epoca preistorică...:” Chinul apăsător al trupului i-a măcinat existenţa, i-a schimbat ciclul lumină/întuneric, ziuă/noapte făcând din înălţările lui un prevestitor al sfârşitului, un iniţiat al interpretării viului în obscur, al exigenţei ideii geniale de a se alătura celei lumeşti şi mediocre, a simţirii greutăţii repercursiunilor palidului în trup şi a galbenului prin plumb.   

Plumbul este atât de obsedant încât îl întâlneşti, în poezia bacoviană, sugerat atât ca metal împovărător de greu şi sufocant pentru trupul inert, ascuns de lumină, între pereţii vreunui cavou sau sicriu, locuri reci precum nefiindul palid, amorţit şi aşteptător de chemări, fără umbră şi fără dorinţă. Când spun „fără dorinţă” îmi asum răspunderea elogiind moartea ca ceva de care niciunul dintre cei vii nu sunt uitaţi să rămână de-a pururea trup pe Pământ: „Şi iată, din toate, nimicul - / Un înger, apoi, s-a născut... / - Acestea erau, deci, nimicul, / Şi-ndată, orice a tăcut! (Controversă), stare la care, cu înfrigurare, şi Marin Sorescu medita în poezia sa „Gând”: „Că vine moartea / şi atunci această încordare / îmi trece”. Literatul se simte eliberat, despovărat de lumesc în clipa detaşării, lumea lui adevărată din momentul acela se uneşte cu eul lui purificat într-un fiind superior. Întoarcerea la Geneză sugerează începutul şi o cu totul altă dominare a conştiinţei noastre mult mai profundă şi mai apropiată de existenţele angelice şi, de ce nu, mai pură. Bacovia ascultă şi aude în singurătatea lui interioară dorinţele lumii de noapte: „Un cântec trist din liră / Aş vrea să-ţi mai arunc, / Din viaţa mea în noapte / De ne-nţeles adânc” (Versuri), chiar dacă pe stradă sau în încăperile trăinde ale fiindului său bolnav se află o altă entitate, pentru că aşa cum sunt prezentate vieţile în creaţia sa poetică sunt departe de a fi semeni ai lumii de ziuă: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadavre, iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor). Imaginile sunt apocaliptice şi, într-un astfel de mediu, ce poate fi mai expresiv decât negrul, ca taină şi palidul/galben ca loc izolat de zbatere încă a viului. Bacovia este pătrunzător şi pătrunsul generează conştientizarea că până şi în obscur actualul este dominat de profan. Iubirea lui este o manifestare nepământeană, ruptă de faptul real însă afectivă, pătrunzătoare şi scrutată: „E o vibrare de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar nu pot s-o salut: / Oh, şi cum a trecut, / Într-o vibrare de violete”, am putea spune excesiv de sentimentală şi dureroasă în faţa neputinţei de a şi-o îndeplini. Acel „oh” rostit cu atâta durere exprimă părerea de rău pentru că în omul din el sentimentele sunt mult superioare faţă de cele ale profanului. Respectul faţă de entitatea-femeie, exprimată şi notată în creaţia sa cu literă mare „Ea” justifică ceea ce de fapt cu peste o jumătate de veac înainte Eminescu îşi arătase în poezia sa, „Lacul”, angelizarea femeii căreia notarea, în stilul cursiv al scrierii electronice, „Ea” o făcea tocmai pentru a sugera confesiunea poetului, apropierea acesteia de zeiţa protectoare a iubirii desăvârşite, unicitatea ei şi neputinţa bărbatului de a însuma în caracterul său sensibilităţile pe care femeia le nutreşte încă de la naştere. Dacă la clasici modelul cuplului Adam şi Eva imagina fericirea familială într-o corelaţie perfectă cu ritmurile lumii şi ale universului, la Eminescu, romantic prin excepţie, apare asocierea iubirii cu eternitatea universului, cu toate trăirile naturii. Bacovia însă vede iubirea sub o altă formă, unind dragostea cu moartea. Moartea considerată ca o binefacere a tuturor împlinirilor. Pentru el, şi pentru toţi moderniştii care au atribuit realului iubiea, nu ca o proiecţie în absolut, ci ca o trăire, ca un sentiment bolnăvicios şi condamnat eşecului, unde natura neparticipativă nu mai era un complice, o ocrotitoare, ci un gol existenţial, iubirea devine un gest mai mult grotesc decât liniştitor: „Ea plânge, şi-a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir” (Nevroză).

Cum aş putea încerca desecretizarea trăirilor bacoviene decât lăsându-l să-şi destăinuie singur crezul: „Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; / Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă” (Moină), stări atmosferice care nu fac altceva decât să dezintegreze materia eliberând eul fără umbră, lăsat să-şi parcurgă drumul în singurătatea sumbră şi palidă: „Veşnic, veşnic, veşnic..., / Rătăciri de-acuma / N-or să mă mai cheme - / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic...” (Rar). Veşnicia fiindului va rămâne codul bacovian încrustat în pereţii de plumb ai spaţiului timp, ai unei culori neînţeleasă de profanul îmbujorat pe faţa umbrei palide care păşeşte pe lângă el spre locul meditaţiei profunde. Din întuneric Bcovia a eliberat ideea ce s-a îndreptat fără întoarcere spre matricea celestă ce îi va găzdui veşnic eul detaşat de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe care aş cădea în ridicol să o mai amintesc, când a făcut atâta vâlvă în lumea criticii literare şi s-a păstrat ca o ars poetica în magia încă nedesluşită a cuvântului „galben” bacovian sinonim plumbului: „Stam singur în cavou... (care era din plumb) şi era vânt...”, stare a naturii ce    se iveşte din senin şi care poate avea urmări neprevăzute, uneori nefaste, fereşte trupul de magica dezintegrare însă „eul viu” al poetului nădăjduieşte într-o magnifică lucire a ideii pe care o înalţă celestului deusian lipsindu-se de umbră. Din starea de visare a nefiindului, iniţiatul literat trece în starea de veghere în cel de-al doilea catren al creaţiei bacoviene, simţind, de astă dată, frigul: „Stam singur lângă mort... şi era frig...”. Se detaşează ideea vieţii de după moarte pe care scrierile biblice o consemnează ca un adevăr, ca un fapt împlinit acelora ce dăruiţi mirajului pătrund adânc în meditaţie descifrând codurile cuvântului din idee.

Căutările şi descifrările adevăratului înţeles al temelor lirismului bacovian continuă şi va continua, găsindu-se chei cu care exegeţii vor pătrunde în adânca filosofie a palidului şi a cenuşiului apocaliptic.

Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti)

BIBLIOGRAFIE:

Caraion, Ion, Bacovia. Sfârșitul continuu, București, Editura Eminescu, 1975.

Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005.

Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iași, Editura Junimea, 1981.

Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, București, Editura Minerva, 1979.

Grigorescu-Bacovia, Agatha,  Bacovia (viața poetului), București, Editura pentru Literatură, 1962.

Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisentimental, București, Editura Albatros, 1974.

Indrieș, Alexandra, Alternative bacoviene, București, Editura Minerva, 1984.

Petroveanu, Mihail, George Bacovia, București, Editura pentru Literatură, 1969.

Scarlat, Mircea, George Bacovia - nuanțări, București, Editura Cartea Românească, 1987.

xxx, Opere, prefață, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978.

xxx, Opere, ediție de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.


[1] Aburizare, efect ce constă în supunerea la acțiunea delirului a imaginii imaginate, pentru a crea o atmosferă halucinantă, apocaliptică, prelucrând în subconştient idei noi, formatoare.[2] Poezia “Trudit” a fost preluată integral din Revista Cronica Moldovei, nr.4/20 iunie-20 iulie 1915, p.74, Bucureşti. 


CONFUZIA IDENTITĂŢII REGIONALE ŞI LIPSA UNEI REALE CONŞTIINŢE EUROPENE

Ce reprezintă conştiinţa europeană? Greu de spus, sau mai bine zis, greu de precizat în lipsa unei reprezentări clare a ceea ce înseamnă apartenenţa la spaţiul european. Dacă ne referim la toţi cei care locuiesc pe continentul numit Europa, atunci conştiinţa europeană s-ar aplica deopotrivă la toate aceste persoane, aşa cum a fi american presupune să ai un domiciliu stabil şi o cetăţenie într-un stat de pe continentul american.

În realitate, deşi sunt multe persoane europene în ce priveşte localizarea, conştiinţa apartenenţei la un spaţiu comun de cultură şi civilizaţie este mai mult decât fragmentară, având chiar accente utopice. De fapt, putem vorbim de mai multe „subcontinente” desfăşurate pe suprafaţa Europei, putându-se vorbi despre diferitele „spaţii” în genul celui germanic, francez, englez, sudic latin, balcanic etc. mai mult sau mai puţin legate între ele prin datini, tradiţii, sau mai grav, războaie de cucerire şi dominaţie. Şi de aceea, se poate vorbi despre conştiinţe de apartenenţă la fiecare dintre aceste spaţii având mai mult sau mai puţin accente contradictorii atunci când se trece de la o zonă la alta.

Cert este că trecutul istoric nu s-a putut şterge în cele câteva decenii de când s-a început construcţia europeană contemporană, ca o alternativă la globalismul american, sovietic, iar ulterior asiatic în varianta japoneză, chineză sau indiană. De fapt, idealul Uniunii Europene a pornit din raţiuni pragmatice în condiţiile în care foştii adversari au înţeles că efectele celor două războaie mondiale au condus la slăbirea ireversibilă a combatanţilor din Europa şi la pierderea supremaţiei globale. Prin urmare, chiar dacă sentimentele nu erau dintre cele mai plăcute, totuşi s-a trecut la unificarea economiei dintre principalele ţări europene şi formarea uneia dintre cele mai mari pieţe de producţie şi consum din lume.

În ciuda unui imens cor de critici venite din interiorul ţărilor europene sau de peste ocean, construcţia a mers mai departe într-un parteneriat ce părea că va da rezultate şi va permite menţinerea prosperităţii economică în perioada postcomunistă. Dar aşa cum spune proverbul că „totul este până la bani”, adevăratul test al coeziunii a fost cel al integrării monetare prin folosirea unei monede unice numite „euro”. Cred că nu a fost o fericire mai mare pentru adversarii din afara şi din interiorul Uniunii Europene ca această iniţiativă care a pus pe aceeaşi linie state cu decalaje semnificative în ce priveşte rata inflaţiei şi nivelul datoriei publice, politica fiecărui guvern fiind specifică şi diferită de la o ţară la alta.

A fost ca şi cum ar fi fost cuplate în acelaşi sistem energetic mai multe generatoare, fiecare având o viteză de rotaţie diferită, lucru imposibil tehnic în absenţa sincronizării prealabile a acestora. Tocmai de aceea, după perioada de euforie, ce a coincis mai mult sau mai puţin fericit cu cea de speculă financiară internaţională, s-a constatat că toată bunăstarea din ţările hiperinflaţioniste s-a bazat pe o îndatorare publică dusă până la nivele ce nu puteau fi susţinute pe termen lung.

De aceea, de îndată ce efectele crizei financiare a început să lovească Europa, au devenit clare consecinţele cheltuielilor nesăbuite, iar ţările care au permis acest lucru au fost primele afectate, existând speranţa emisiei de masă monetară „euro” pentru acoperirea datoriilor publice. Acest mecanism folosit de către toate statele lumii în condiţiile deţinerii unei monede naţionale, nu a putut fi pus în aplicare din cauza ţărilor cu o economie preponderent neinflaţionistă în genul Germaniei sau Olandei, care nu au dorit să devină solidare cu statele din sud, mari cheltuitoare de resurse. De aceea, s-a preferat mecanismul împrumutului în condiţiile impunerii de restricţii privind cheltuielile de către statele aflate în dificultate.

Bineînţeles că astfel s-a pus sub semnul întrebării suveranitatea naţională, iar reacţia iniţială a fost cea de respingere a unei astfel de impuneri şi de amestec în „afacerile interne”. Însă pe de altă parte, odată ce s-a intrat în acest sistem al folosirii monedei unice, a devenit evident faptul că orice ieşire nu se poate realiza decât prin faliment şi haos economic, în acelaşi timp menţinerea presupunând ajustări structurale duse până la limita suportabilităţii sociale sau poate chiar dincolo de ea.

În absenţa unei reale conştiinţe europene, interesul pentru criza profundă a statelor din sudul Europei a fost în mare parte discutat la nivel teoretic în ţările în care nivelul datoriei publice s-a menţinut la un nivel acceptabil în raport cu dezvoltarea economică. Şi aşa, încă o dată fabula „greierului şi a furnicii” s-a dovedit a fi realistă, „furnica” nefiind dispusă să ofere nimic din proviziile strânse în perioada de prosperitate unui „greier” care a cântat şi s-a distrat toată vara. Prin urmare, „greierul” a fost condamnat să sufere de foame şi chiar să moară îngheţat, „furnica” putând să se bucure nestingherită de proviziile strânse cu sârguinţă.

Însă spre deosebire de fabula anterior amintită, o mare parte a prosperităţii „furnicii” s-a datorat cheltuielilor nesăbuite ale „greierului”, care o dată dispărut va lua după el şi consumul în baza căruia „furnica” aduna tot mai multă avuţie. Realitatea este că integrarea monetară a fost precedată de cea economică, astfel încât consumul din sudul Europei a permis dezvoltarea puternică a nordului, lucru pe care se pare că l-au uitat cei care acum se cred marii beneficiari ai crizei. De peste două decenii economiile ţărilor europene au devenit tot mai dependente una de alta, fapt care nu permite decuplarea cu uşurinţă a unei părţi fără să sufere întregul sistem.

Tocmai din această cauză, s-a evitat o acţiune punitivă de la început, ba chiar s-au oferit tot felul de fonduri de salvare, care să permită o plată eşalonată a datoriilor, care în realitate erau imposibil de a mai fi achitate vreodată. În afara întoarcerii unei părţi din banii furnizaţi în ţările creditoare şi o întârziere a deznodământului, altceva nu s-a putut obţine la un nivel semnificativ. De fapt, statele cu datorie ridicată au fost lăsate să se descurce mai mult sau mai puţin singure în faţa unui electorat care deodată s-a simţit minţit şi lăsat fără resursele prosperităţii cu care se obişnuise în ultimele decenii.

Dar acest lucru nu înseamnă că unirea ţărilor europene într-o singură structură economică şi politică reprezintă o greşeală. Dimpotrivă, aceasta este soluţia şi provocarea istorică pentru toate naţiunile sau popoarele care locuiesc în Europa, iar formarea unei conştiinţe europene reprezintă o necesitate de prim ordin. În măsura în care acest lucru va apărea, atunci fenomenele „extreme” de consum excesiv sau de ajutorare condiţionată vor dispărea, făcând loc unei reale cooperări regionale. Dar apariţia acestei conştiinţe nu poate fi rezultatul întâmplării, ci doar al unei educaţii bine direcţionate, dublate de o realitate faptică în care îmbinarea energiilor creative ale statelor europene va conduce la o prosperitate durabilă.

În ceea ce mă priveşte, am convingerea că nu există o altă alternativă pentru dezvoltarea Europei decât prin unirea naţiunilor ce o compun într-o structură unică, dinamică şi creativă, care să permită îmbinarea armonioasă a specificului fiecărei ţări membre. De asemenea, uniunea monetară „euro” nu este o greşeală, ci reprezintă un pas firesc, care trebuie să fie urmat de etape de consolidare a gestionării colective a resurselor spaţiului european. În ciuda scepticismului, aparent justificat, Europa este un continent mult prea mic pentru a permite fărâmiţarea economică şi socială între nenumăratele state care o compun. De aceea, integrarea reprezintă singura opţiune viabilă în ciuda resentimentelor şi prejudecăţilor care continuă să persiste.

O adevărată conştiinţă europeană, de apartenenţă la acest spaţiu social şi cultural, reprezintă o construcţie îndrăzneaţă, ce trebuie să integreze specificul naţional şi local, fără a-l distruge. Aici este loc pentru creativitate şi cercetare, iar eforturile depuse în această direcţie vor aduce rezultate benefice pentru întregul continent. De fapt, formarea unei astfel de conştiinţe ne va pregăti pentru integrarea mult mai profundă la nivel mondial prin apariţia unei conştiinţe planetare, de apartenenţă la rasa umană şi la spaţiul oferit de către planeta Pământ.

Noţiunea de om reprezintă mai mult decât cea de individ izolat care se luptă pentru supravieţuire, având în faţă doar categoriile de prieteni şi adversari. Dezvoltarea istorică ilustrează un progres în ce priveşte definirea fiinţei umane, trecându-se la construcţii sociale tot mai îndrăzneţe şi înglobându-se arii tot mai întinse. Experimentând momente de haos şi de stabilitate, de barbarie şi de civilizaţie, de anarhie, despotism şi democraţie, societatea umană a progresat spre forme tot mai complexe de dezvoltare conducând la un nivel de conştiinţă tot mai avansat.

De aceea, confuzia prezentă în ce priveşte identitatea europeană va avea un sfârşit pe măsură ce o reală conştiinţă regională va lua locul egoismului individual sau naţional. Iar în momentele de criză, cei care au resurse ar trebui să ştie să vină în ajutorul celor lipsiţi de ele, fiindcă altfel întregul sistem va ajunge să fie pus în pericol. Ca de obicei, problema nu o reprezintă neapărat capitalismul, ci „capitaliştii” care nu reuşesc să vadă fiinţa umană dincolo de balanţa strictă a „profitului şi a pierderilor”. Şi de aceea, cred că ţările aflate în dificultate economică ar merita o „a doua şansă” pentru o dezvoltare durabilă, în loc să fie executate „silit” să plătească datorii imposibil de achitat, chiar şi de către ţările bogate.

Întotdeauna există mai multe variante de acţiune, dar niciodată nu trebuie sacrificate fiinţele umane sau popoare din raţiuni pur financiare, în condiţiile în care modelul consumist a fost promovat de către toţi „actorii” din toate colţurile lumii. Pentru o „vină” colectivă nu este normal să plătească doar o parte dintre cei implicaţi, iar ignorarea suferinţei altora nu va face decât să se extindă problemele prezente dincolo de frontierele sau graniţele de orice fel. Construcţia europeană trebuie să continue, dar principiile ei trebuie să fie adaptate pentru a permite definirea unei adevărate identităţi europene. Aici se află marea provocare pentru generaţia prezentă, dar şi singura soluţie posibilă pentru a merge mai departe deopotrivă la nivel de individ şi societate.

Octavian Lupu (Bucureşti) 


MISIUNE SACRĂ ÎMPLINITĂ, PESTE VEAC:
TRADUCĂTORUL EXCEPŢIONAL, CONSTANTIN FROSIN

Am citit textul articolului dlui IONUŢ CARAGEA (un om de mare puritate spirituală şi Poet cu talent de excepţie!), despre dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN (la Universitatea Danubius - Galaţi), traducător excelent, extrem de rafinat şi cu un har rarissim, ca şi unul dintre extrem de puţinii oameni de cultură care mai ştiu ce înseamnă patriotismul. Articolul dlui IONUŢ CARAGEA se  intitulează: „CONSTANTIN FROSIN, SCRIITORUL DE GENIU CARE DERANJEAZĂ ORDINEA VALORICĂ, ÎNTR-O ŢARĂ CARE ÎI DATOREAZĂ RECUNOAŞTEREA ŞI APRECIEREA TOTALĂ”.

Şi se zice, în acest text (publicat pe 17 iunie 2012, în revistele: www.revista-zeit.ro, www.clementmedia.ro, www.revistasingur.ro etc.): Prof. univ. dr. Constantin FROSIN, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi (...) a primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă (…). În palmaresul impresionant al acestui extraterestruetc.

Evident că dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducându-i, în franceză, pe marii noştri clasici (Eminescu, I.L. Caragiale, Blaga, Ion Barbu, Urmuz, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. – adevărate pariuri excepţionale, cu imposibilul, câştigate de harnicul şi dăruitul român, CONSTATIN FROSIN!) – traducând din franceză în româneşte: Celine, Emorine, Aslan, Comte etc. - menţinând relaţii, la nivelul cel mai înalt, cu oameni de cultură şi politici, din Franţa şi din cele mai importante ţări francofone (în primul rând, din Belgia valonă!), domnia sa a făcut servicii nepreţuite României şi culturii ei (Românie pe care Vestul nu se înghesuie s-o cunoască, deşi ar merita din plin şi ar putea chiar lua ceva lecţii, de la artiştii români! – iar dl. CONSTANTIN FROSIN, prin tenacitatea, harul muncii şi prin autoritatea axiologică a traducerilor sale, obligă Vestul la revizuirea viziunii sale cam mioape, asupra valorilor Estului!).

...Toate aceste calităţi, e drept, de excepţie, îl fac să apară drept o personalitate foarte bogată spiritual şi foarte subtil... terestră!!! – dar deloc... extra... galactică!

Însă nu-i mai puţin adevărat că, azi, în acest climat de egotism, de pândă reciprocă, de salt la beregată, de impostură şi promovare... cumetrială (asigurat de pseudo-intelectualii, de neo-culturnicii şi de papugiii şi golanii veleitari, ori chiar trădători de Duh Românesc, din România!), un articol atât de entuziast (şi, în multe locuri, bine aplicat!), excesiv încărcat de superlative - îi poate face mai curând un deserviciu, beneficiarului său, dl. CONSTATIN FROSIN. Ajunge un neica nimeni, un ignorant perfect, de pe forumul uneia dintre revistele unde apare articolul dlui IONUŢ CARAGEA (www.agentiadecarte.ro), să facă afirmaţii (bien sûr, TOTAL agramate!) dublu şi triplu injurioase, de felul: doi paranoici isterizați, de ce publicați asemenea tâmpenii?

…Tot aşa de adevărat este că n-ai voie, când vrei să faci critică, să nu respecţi proprietatea cuvintelor, şi să arunci, în dreapta şi-n stânga, cu …genialitatea! Cuvântul geniu înseamnă (nu vrem să preluăm, pe nemestecate, definiţia romantic-schopenhauer-iană!) spirit (evident, Spirit Înalt!) – care Spirit Înalt (ivit extrem de rar, în istorie! – …sunt atâtea popoare care NU AU NICIUN GENIU!) are valenţe concentratoare şi recapitulative (etern alertante pentru statutul ontologico-spiritual al poporului-fiinţare istorică), pentru Duhul unui Neam anume – peste care Duh de Neam, GENIUL devine etern protector şi hierofanic-identificator, din punct de vedere umano-divin.

Oricât l-ar stima şi admira cineva (iar subsemnatul, cu luciditate şi măsură, îl admirăm sincer şi-l stimăm, poate, mai mult decât oricine din lume!) pe dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, nu ar avea absolut nicio acoperire, pentru a folosi cuvântul geniu! Este, da, un traducător cu intuiţie deosebită, este excepţional de harnic (mult deasupra oricărei medii!), dar este un poet (şi în româneşte, dar şi în franţuzeşte!) abia... pasabil! Mai are şi o marotă, cu conotaţii oarecum narcisiste (justificată, dar prea vizibilă!): să fie recunoscut, ÎN FORUM, ZIUA-N AMIAZA MARE, de toţi şi de toate (şi, de aici, o adevărată foame, care se menţine, mereu, la stadiul de hămeseală, pentru titluri şi medalii şi ordine şi ...toate tinichelele şi zdrăngănelele, fie că-s de provenienţă franceză, fie belgiană, fie neaoş-românească!). Or, ştim bine că, în istoria umanităţii, autenticii artişti (iar un TRADUCĂTOR este ...DE DOUĂ ORI ARTIST! – pentru că legumeşte Logos în două ape/limbi post-babilonice, tentând, oarecum luciferic, dar, STRICT, prin Magia Verbului! - anularea blestemului divin!) scriau... cu gâtul liber, fără să le atârne de el vreo greutate inutilă şi futilă... - adică nici cu gândul nu gândeau la recompensă şi recunoştinţă, din partea umanităţii gregare!

S-ar putea răspunde, la afirmaţiile noastre de mai sus: Păi, dacă le merită, medaliile astea?! Le-o fi meritând, dar ele nu reprezintă (NICI PE DEPARTE!) condiţia sine qua non a scriitorului (Eminescu, Shakespeare, lord Byron - masonul genial..., sau Schiller, Rilke, Trakl, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov...au dispreţuit sau, pur şi simplu, ignorat! – recunoaşterea de tinichea a gloatei – ...Shakespeare îşi dorea, poate, cel mult, aplauze la scenă deschisă...!), ci a ...omului de lume – deci, nu ne interesează pe noi, cei aplecaţi peste filele cărţilor, pe care, cu trudă, le scriem, spre a vedea Lumina Lui, iar nu ca să fim mângâiaţi pe creştet de mai ştiu eu ce om politic de doi bani grămada (român, francez sau chinez, puţin ne pasă, căci toţi sunt, în linii mari, de-un soi şi-o potrivă!).

...Nu se poate să nu fie un mason, un ciocoi intelectual! - nu se poate să nu aibă, în spate, susţinători, din Oculta Mondială! - ...dacă a colecţionat atâtea zdrăngănele! Ştim noi cum e cu Nobel-ul! – zic, cu venin, dar şi cu oarece fanatism ghipsat, adepţii Teoriei Conspiraţiei Mondiale. Dar, domnilor, azi chiar nu se mai poate decât, NUMAI ŞI NUMAI, cu... alţii în spate? Dar dacă are, în spate, doar povara sacră a muncii sale fără preget şi a propriului talent nativ, de traducător excepţional?!

Iar domnul prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, o personalitate cu cele mai clare valenţe axiologice internaţionale, nu doar că, încă, nu a luat Nobel-ul (şi nici nu-l râvneşte, se pare!), ci este ocultat până şi de...con-judeţenii săi, vrâncenii, dar nu este prea celebru nici măcar în urbea care l-a născut - Adjudul!

...De ce nu acceptaţi explicaţii, e drept, mai puţin spectaculoase... - ... dar, măcar mai puţin labirintice! - şi, oricum, mult mai logice?!

Poate că, dincolo de orice conspiraţii mondial/mondialiste, stă sentimentul urgenţei şi necesităţii împlinirii unei misiuni Sacre... – ...ori nu se poate aşa de simplu, nu?!

...Noi, însă, îndrăznim să opinăm altfel:

MISIUNEA SACRĂ ÎMPLINITĂ – IATĂ SINGURA MULŢUMIRE DUMNEZEIASCĂ, ÎNCERCATĂ, CU SMERENIA NECESARĂ, PE ACEST PĂMÂNT AL ÎNCERCĂRILOR TRISTE!

...Noi, subsemnatul, ştim, pe pielea noastră, cât de amară este nerecunoaşterea de către semenii asupra cărora reverşi toată puterea luminătoare a Duhului tău...şi, încă şi mai dureroasă este nerecunoştinţa poporului tău  - combinată, de cele mai multe ori, cu răutatea calomnioasă şi puturoasă, cu iz de mlaştină...  – cum atât de nimicitor de exact constata Eminescu, care ESTE ŞI RĂMÂNE unicul Geniu Românesc: Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -/Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

…Un intelectual rasat şi un patriot român, autentic, dinamic (la nivelul FAPTEI, iar nu doar …prin vorbe - frumoase, dar inutile!) şi desăvârşit, cum este (şi va rămâne!) dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN - nu poate să nu înţeleagă că trebuie să se sacrifice, precum Hristos, muncind fără gând de răsplată morală, ci pentru revelarea întru Duh şi recunoaşterea, în veac (trans-istoric, deci!), a Neamului Ales al Românilor, din care s-a ridicat, ca oştean apărător şi văditor al Duhului de Demiurgie VALAHĂ! Iar nu să forţeze clipa, despre care, acelaşi Eminescu spunea (e drept, aparent interogativ, dar,  mai curând, resemnato-constatativ, decât… rezolvitor!): Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-dat?

…Fireşte că e păcat…dar dacă, de la Dumnezeu este să (…)se lepede/Clipa cea repede… noi, ce să facem? Oftăm şi… trăim, împlinindu-ne, prin muncă, Misiunea terestră, dată de Cel de Sus, fiecăruia dintre noi. Iar dl prof. univ. dr. CONSTATIN FROSIN este unul dintre puţinii muritori care nu lasă, în urma domniei sale, sincope de muncă şi, implicit, de realizări monumentale!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

PERSONALITĂŢI CONTEMPORANE ALE ADJUDULUI

I. CONSTANTIN FROSIN, Profesor universitar şi scriitor

Profesia de bază a lui Constantin FROSIN, este cea de profesor. A practicat-o timp de 8 ani la un liceu, apoi 9 ani la o Universitate de stat, iar din 2000, la o Universitate particulară: Universitatea <Danubius> din Galaţi.

Vom da cuvântul celor în drept să-l aprecieze, neţinând cont de opiniile neavizate ale celor care ori nu-i înţeleg, ori nu-i apreciază multitudinea de preocupări care se integrează, însă, perfect, cu nobila profesiune de dascăl.

Student fiind, a concurat pentru o bursă de 4 ani la Sorbona, care i-a fost, însă,  refuzată din două motive: nu avea funcţie în cadrul CUASCR Bucureşti şi nu era membru de partid (la 22 ani !). Desigur, bursa a fost obţinută de nepotul unui membru marcant al CC al PCR, dar cum Nomina odiosa...

Redăm, în continuare, textul acestei recomandări, care a marcat parcursul intelectual şi cariera universitară a lui C. F.: Je soussigné Claude LUMEDILUNA, Lecteur de français à la Faculté des Lettres de Bucarest, atteste que l’étudiant Frosin Constantin de II e année, groupe 610, qui a suivi mon cours spécial de stylistique, me paraît apte à présenter avec de grandes chances de succès, notamment par ses capacités dans l’expression orale, le concours pour l’obtention d’une Bourse d’études en France.

Teza de licenţă i-a fost apreciată cu nota maximă: 10 (zece) şi soldată cu publicarea în faimosul Buletin al Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti din România (1977)  – singura teză de licenţă publicată din anul său de studii... Oricum, deşi era dorit atât de Catedra de Literatură cât şi de cea de Limbă, nu a putut rămâne ca Asistent, deoarece apăruse, în chiar anul absolvirii sale, un nenorocit de Decret 51 (sau 53 ?!), care îi obliga pe absolvenţi, indiferent de valoarea lor, să meargă la post, timp de trei ani de zile.

A obţinut titlul de Doctor în Filologie cu o Teză intitulată: Schimbarea limbii, schimbarea scriiturii?, coordonată de Preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Eugen SIMION, care a făcut o excepţie şi, deşi combătuse pe toate fronturile acordarea de distincţii pompoase gen Cum Laudae etc., a consimţit totuşi să-i acorde lui C. F. calificativul Foarte Bine, şi distincţia Magna cum Laudae. Respectiva teză a fost publicată de Editura Eminescu în anul 2000 şi a întrunit sufragiile specialiştilor şi ale presei literare.

Spuneam, însă, că preferăm să dăm cuvântul celor care îl pot aprecia cu adevărat pe Prof. univ. dr. Constantin FROSIN:

Iată ce spune, în 2004, dna Françoise WUILMART, Directoarea centrului European de Traducere Literară: «(…) J’ai en effet pu me rendre compte des compétences de Monsieur Constantin FROSIN en matière de traduction et, plus généralement, en langue et culture française. La revue GRAI dédiée à la Traduction, qu’il a personnellement coordonnée, m’a persuadée de ses dons et de ses talents en la matière, mais aussi du sérieux de ses entreprises et de la qualité de ses performances.» (Probabil că alegerea lui C. F. ca Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti, nu a fost o întâmplare…)

Rigurosul şi extrem de exigentul critic literar Paul VAN MELLE, Directorul revistei – considerate de referinţă – INEDIT NOUVEAU, îl apreciază astfel pe C. F.:

«M. Constantin FROSIN est sans doute l’un de ceux qui portent le plus haut dans nos pays d’Europe occidentale la culture millénaire de la Roumanie. Ses travaux, aux plans des essais littéraires et plus particulièrement encore de la traduction des grands écrivains roumains, classique et contemporains, sont pour nous une précieuse contribution à la construction de l’Europe nouvelle que nous souhaitons tous.

Il est certain que cet homme de culture, qui n’a pas hésité à se faire ambassadeur de la francophonie en France et en d’autres pays de l’Union Européenne, constitue une chance pour l’avenir de nos nations respectives dans l’esprit d’une Europe multinationale et surtout multiculturelle, qui va représenter bientôt une puissance dont les autres continents devront tenir compte, dans une entente et une amitié que nous souhaitons tous.

L’on comprendra certainement l’atout que peut constituer, pour tous les gens de culture, le travail acharné d’un Constantin FROSIN traduisant aussi bien EMINESCU que CARAGIALE et bien d’autres, et qui peut également, à l’inverse, traduire et faire connaître en Roumanie les cultures de toute la Francophonie. Cet intellectuel exceptionnel pour la culture de nos deux pays, est important pour les chances d’adhésion de la Roumanie à l’Union Européenne.»

Dl. Joël CONTE, Preşedinte al Asociaţiei <Rencontres Européennes>, Secretar General al Academiei Francofone, se pronunţă şi el în termeni pozitivi despre activitatea lui C. F. : « Depuis plusieurs années, j’ai l’honneur et le plaisir de côtoyer le Professeur Constantin FROSIN, et j’ai appris à découvrir un être exceptionnel, sachant représenter dignement les Lettres roumaines en Francophonie.

Mon premier contact présageait déjà les futurs liens qui se sont mis en place par la suite. Le Festival-Colloque International de l’Enfant-Poète a eu lieu en avril 1996, dans la ville de Galati, chère à notre éminent Professeur, qui s’est chargé de l’organisation de cette remarquable manifestation culturelle qui a duré trois jours.

Depuis sa production littéraire francophone - d’une richesse fantastique, à son activité poétique et littéraire de plus en plus étendue, il se positionne comme un bâtisseur de cette Europe, à laquelle nous aspirons tous, réunissant des cultures aussi différentes que complémentaires.

La Roumanie a une chance inouïe de disposer de tels talents qui savent se mettre au service des grandes œuvres et des grands desseins.

Dans ce contexte, j’apprécie les rapports entretenus avec le monde culturel roumain, avec le Professeur Constantin FROSIN – un parfait pédagogue et homme de culture, de même qu’un intellectuel accompli»

Dicţionarul General al Literaturii Române de la origini până în prezent (operă a Academiei Române), scrie următoarele despre Teza de Doctorat a Profesorului C. F., Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea la faţă (2000): <(...) abordează o problemă extrem de subtilă – apartenenţa sau nonapartenenţa la cultura română a scriitorilor care scriu în altă limbă. Lucrarea discută două aspecte: modul în care un scriitor se situează între limba română şi limba de adopţie (Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu sunt autorii în jurul cărora se încearcă demonstraţia) şi în ce măsură şi cum o anumită scriitură este capabilă să conserve simptomele apartenenţei unui scriitor la un anume grup etnic. C. F. pare să adopte teza lui G. Ibrăileanu privind componenţa inalienabilă a specificului naţional. El împărtăşeşte ideea că ceea ce este valabil pentru începuturile literaturii noastre trebuie acceptat şi pentru vârsta ei de azi. Dacă se admite că există o literatură română în limba slavonă, greacă ori latină, ar trebui admisă existenţa unei literaturi române în franceză, engleză, spaniolă, etc.>

Despre cartea Profesorului C. F.: La Traduction entre Mythe et Réalité, temutul Paul VAN MELLE scrie: «L’essai est un art difficile, car il oscille toujours entre science et plaidoyer. Un spécialiste de cette ambiguïté, Constantin FROSIN, après une somme de traductions du roumain en français et vice-versa, des dictionnaires spécialisés et des recueils de poèmes, publie cette fois La Traduction entre Mythe et Réalitéun ensemble d’articles, de cours, d’exercices pratiques et même de polémiques plutôt sévères. En particulier (c’est le côté plaidoyer), il s’en prend à d’autres traducteurs, pas moins que Ionesco, par exemple. Par ailleurs, il fait de ce livre une véritable „défense et illustration de la langue française”, dans la fidélité à du Bellay, partant de l’utile rappel que le roumain est une langue latine. Par ailleurs, il intègre deux contributions belges, l’une de Françoise WUILMART, traductrice bien connue, l’autre de votre serviteur.

Il ne cache pas non plus les difficultés et les pièges de l’auto traduction. Tout en considérant que traduire est le meilleur moyen de valorisation des trésors de la spiritualité roumaine et de leur restitution à l’universalité. Ce qui d’ailleurs est valable pour toute langue de la planète ! Enfin, il termine par des morceaux choisis d’auteurs roumains classiques et contemporains.”

Trebuie subliniat că Dicţionarul de Argou Francez-Român (editura Nemira, Bucureşti, 1995), primul de acest fel în România, a lui Constantin FROSIN, figurează în Bibliografia obiectului Tehnici de traducere fundamentală a Facultăţii de LMA (Limbi Moderne Aplicate) a Universităţii din Cluj. Iată ce spune despre această lucrare revista NUOVE LETTERE (Neapole): «L’autore, professore din Lingua e letteratura francese all’Università di Galati, ha costruito questo dizionario basandosi sulla sua attività di traduttore dal francese in rumeno di autori classici comme Balzac, Hugo, Zola, Céline, Queneau. Come lui stesso scrive nell’introduzione, è una „modeste tentative de réunir les traits les plus saillants de l’argot français, d’enregimenter celui-ci parmi les connaissances de langue française qu’on peut offrir au lecteur roumain, est loin d’être un tableau exhaustif”. Esso raccoglie anché espressioni che sono pressocché intraducibili in francese e che Constantin FROSIN ha cercato di rendere nella sua lingua, il rumeno, salvandone la freschezza. „L’argot a cessé d’être un phénomène de langue, pour devenir une langue phénomènale”. Compie un lavoro non solo di traduzione, ma anché di interpretazione e in alcuni casi, di invenzione linguistica in ossequio alla concezione che una lingua si inventa continuamente. E più che un dizionario, il frutto din una riflessione accurata e che non si rivolge solo agli specialisti ma anché a chi ha voglia di conoscere la libertà di una lingua

Constantin FROSIN face parte acum din foarte puţinii români care au fost înnobilaţi de Ministerul Educaţiei Naţionale din Franţa, cu titlul de OFIŢER al Ordinului Laurilor Academici, pentru servicii aduse culturii franceze.

Constantin FROSIN a fost, de curând, invitat să facă parte din Consiliul de redacţie al revistei editate de Asociaţia Internaţională l’Europe Plurilingue, alături de nume ilustre, ca: Jaakoo A. AHOKAS, Profesor emerit, Finlanda; Jens Kr. ANDERSEN, Kobenhavns Universitet, Danemarca; Penelope CALLIABETSOU, Universitatea din Atena, Grecia; Joao CORREA-CARDOZO, Universitatea din Coimbra, Portugalia; Rose-Marie FRANCOIS, Scriitor, Liège, Belgia; Brigitte GABBAI, Universitatea Paris XII, Franţa; Jacob KORNBECK, Traducător la Comisia Europeană, Bruxelles; Santiago MONTOBBIO, Scriitor, Barcelona, Spania; Norberto Luis ROMERO, Scriitor, Madrid, Spania; Gerard M. WILLEMS, Facultet Educatie Nijmegen, Ţările de Jos, Angelo BONAVITA, Ghid-Interpret şi Pictor, Italia. De remarcat că Preşedinta acestei Asociaţii, dna Nadine DORMOY, este Profesor la Sorbona.

Desigur, lucrările lui Constantin FROSIN apar în Bibliografia Bibliotecii Naţionale a Franţei, ca şi lucrările celor pe care i-a tradus în limba franceză.

II  -  CONSTANTIN FROSIN  - TRADUCĂTOR

Probabil cea mai importantă activitate a lui Constantin FROSIN, atât în plan naţional, cât şi internaţional. La data de 20 martie 2006, de exemplu, dată în jurul căreia s-a terminat activitatea de documentare pentru site –il lui C. F., opera de traducător (!) a acestuia număra cca 130 titluri, din care cca 1/3 în edituri francofone. Importanţa acestei activităţi rezidă în aceea că, numele său fiind o garanţie de seriozitate şi calitate a lucrului bine făcut, operele traduse de el sunt promovate în Francofonie (63 state la data susmenţionată), ceea ce înseamnă, implicit, o promovare a valorilor culturii, artei şi spiritualităţii româneşti peste hotare, o recunoaştere a acestora în acele organe culturale care dau tonul peste tot în lume: revistele culturale, ministere, asociaţii şi societăţi culturale şi literare etc.

Vom proceda ca şi în celelalte secţiuni: vom da cuvântul celor mai credibile personalităţi literare naţionale şi internaţionale, care îl vor prezenta pe Constantin FROSIN astfel, încât să nu mai existe dubii asupra valorii demersurilor sale (şi) ca traducător. Dând Cezarului ce este al Cezarului, vom începe cu Preşedintele Academiei Române, dl EUGEN SIMION: <Recomand pentru tipărire traducerile din ION BARBU făcute de dl Constantin FROSIN, profesor de limba franceză la Universitatea din Galaţi. Domnul C. F. este el însuşi poet şi scrie direct în franceză. Cunoaşte bine subtilităţile unei limbi reputate pentru rigiditatea ei. Impresia mea este că el reuşeşte să traducă sugestiv pe intraductibilul BARBU. Este, oricum, o aventură. Dl FROSIN şi-o asumă şi, după toate aparenţele, o duce bine la capăt. Sunt, realmente, impresionat de efortul lui de a transpune versul muzical şi ermetic din Joc secund în limbajul, primejdios prin exactitatea lui – al poeziei franceze.>

În aceeaşi ordine de mărime a valorilor, vom cita din scrisoarea dlui JEAN DUTOURD, membru al Academiei Franceze: «Merci de m’avoir envoyé les Sonnets d’EMINESCU. Votre traduction est un petit cadeau que vous faites à la littérature française. (…) A vous, avec mes bien cordiales pensées

Jean-Claude PERISSET, Nunţiu Apostolic (la Nunţiatura Apostolică din România), afirmă, într-o scrisoare către Lucian TEODOSIU, căruia C. F. i-a tradus volumul O ZI DIN VIAŢA MEA: «Durant mon dernier passage à Iasi, pour l’inauguration de l’Exposition de photos de la Visite du Saint-Père en Roumanie, vous avez eu l’amabilité de m’offrir le recueil de vos poèmes Une journée, ma vie, si bien traduit par Constantin FROSIN, que j’ai déjà commencé à goûter, comme on savoure quelque chose de précieux et de rare

O supremă personalitate a poeziei franceze actuale, dl Jacques CHARPENTREAU, Directorul Casei de Poezie din Paris, scrie referitor la volumul POÈMES, tradus de C. F. din opera lui MARIN SORESCU : «Marin SORESCU, Poèmes. Traduits du roumain par Constantin FROSIN. Présentation d’Eugen SIMION. Né en 1936, Marin SORESCU est en Roumanie un poète d’autant plus célèbre qu’il fut un temps, sous le nouveau régime, Ministre de la Culture. Cette traduction paraît bien justifier sa renommée

Tot cu referire la Marin SORESCU, se exprimă şi Paul VAN MELLE, în celebra sa revistă INEDIT (din decembrie 1995): «J’ai (…) toujours demandé des traductions nouvelles, où il excellait. Ce qui se révèle encore avec les Poèmes qu’il publie d’un de ses compatriotes, Marin Sorescu, bien connu et à juste titre dans toute l’Europe Centrale. Traduction excellente selon l’académicien Eugen SIMION, ce qui confirme mon impression première

Vom reveni asupra acestui virulent critic, însă vom da acum cuvântul unor autori români, care i-au cunoscut activitatea de traducător, ca şi lucrările traduse de el – cel puţin unele dintre ele. Astfel, Bogdan GHIU, în articolul Urmuz – descoperit în Europa, apărut în Jurnalul Naţional din 25 martie 2002, pag. 14, scria: <Urmuz mai fusese publicat, şi nu doar o dată, dar ediţia despre care vorbim a alăturat textului românesc şi două excelente variante în engleză şi franceză, impecabil realizate (date fiind dificultăţile originalului) de Stavros DELIGIORGIS şi, respectiv, Constantin FROSIN.

Recent, unul din cei mai avizaţi critici din Francofonie, belgianul Paul VAN MELLE, a publicat în revista sa INEDIT NOUVEAU, o recenzie elogioasă, care constituie o pătrundere, chiar dacă târzie, a lui URMUZ în conştiinţa literară europeană, dar şi o recunoaştere implicită a valorii deosebite a variantei în limba franceză, realizate de C. FROSIN.>

Un alt reputat critic şi om de cultură, profund psihanalist pe deasupra, Valentin PROTOPOPESCU, îi consacră lui Constantin FROSIN două articole, unul în revista RADIO ROMÂNIA, altul în Observatorul Literar. Vom cita acum din articolul rezumativ apărut în revista Radio România: <(...) Constantin FROSIN este, înainte de orice, un teribil traducător de literatură română în limba franceză, printre scriitorii tălmăciţi rătăcindu-se şi EMINESCU, şi URMUZ, şi CARAGIALE, şi ION BARBU, şi Marin Sorescu... Eseurile cuprinse în Du Non Sens au Paradoxe, se circumscriu unui unic şi constant interes: a promova, a interpreta şi apăra pe marii autori ai culturii române. Încercările despre (...) mărturisesc toate nevoia autorului de a-şi defini raporturile cu actul tălmăcirii, întru căutarea unei explicaţii apte să confere legitimitate spirituală intenselor sale eforturi. Plecând de la observaţia cioraniană, cum că <...il faut plus de reflexion pour traduire que pour créer>, C. F. elaborează o extrem de interesantă anatomie a actului de traducere, cântărind, cu o precizie de farmaceut îndrăgostit de gramajele substanţelor, o sumedenie de aspecte şi elemente tehnice constituente tălmăcirii. De netrecut cu vederea sunt, în economia volumului de faţă, şi cele trei schiţe inedite ale lui Conu’ Iancu, precum şi nuvela Kir Ianulea, traduse excepţional în limba lui Mallarmé. Acestea reprezintă mostre de lucru bine făcut, exerciţii ale unei excelenţe surprinzătoare dar meritate, căci această graţie de a săvârşi inspirat şi netrădător o traducere, ţine de un imens potenţial de muncă şi dedicaţie profesională.

(...) Eseurile dedicate lui Cioran strălucesc printr-o fineţe a observaţiei ce provine, neîndoielnic, dintr-o extrem de intimă şi aplicată cunoaştere a stilisticii lui Descartes, căci, mânuind o extraordinară franceză, C. F. ştie mai bine şi mai adânc decât mulţi alţii în ce constă savoir faire –ul teribilului moralist.

(...) Un lucru e cert: umanistul autor gălăţean este un intelectual superior, un ins care, dedat la subtilităţile gândului, ştie întotdeauna cum să-şi argumenteze afirmaţiile, nefăcând însă niciodată apel la superficiala comoditate a recursului la sofisme.

Fără să fie filosof de profesie ori de adopţie, Constantin FROSIN scrie cu rigoarea unui logician metamorfozat în gramatician şi cu dezinvoltura unui scientist convertit la literatură.>

În Prefaţa sa la Les Poètes roumains à l’honneur, Louis DELORME, Director al revistei-antologie Soif de Mots, notează: « Constantin FROSIN, qui écrit ses textes en notre langue, a traduit pour nous les plus éminents de ses compatriotes. Qu’il en soit chaleureusement remercié ! Ce n’est pas simple de restituer la pensée d’une langue dans une autre, de ne trahir ni l’esprit, ni la lettre. En poésie, la forme est tout aussi importante que le fond. Respecter le mot à mot, les tournures, les images, la personnalité d’un auteur et, si possible, les particularismes des deux langues, n’est possible que si le traducteur a la parfaite maîtrise de l’auteur et du récepteur, s’il parvient à ajuster l’un l’autre, un peu comme des vases communicants, au point que l’osmose se fasse pleine et entière, sans rien perdre et rien ajouter

Eugen SIMION, în Postfaţa la lucrarea: <Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea scriiturii>, afirmă: <Profesorul Constantin FROSIN,  poet de limbă franceză şi traducător din română în franceză, abordează în această lucrare o temă rareori consultată: schimbarea limbii. (...) Lucrarea este, de fapt, un lung eseu, cu multe idei şi, uneori, cu formule excelente. Dl Constantin FROSIN este, în mod evident, un om talentat, cultivat şi are ceea ce se cheamă capacitate de expresie. Remarc faptul că această carte este bine gândită, admirabil scrisă, plină de fantezie şi plină de idei, căci autorul ei se mişcă uşor în mai multe culturi şi ştie să-şi pună bine în pagină ideile.>

Dna Nadine DORMOY, Preşedinta Asociaţiei l’Europe Plurilingue (Paris), scrie în revista asociaţiei, pe Internet: «Constantin FROSIN, La Traduction entre Mythe et Réalité, éditions Le Brontosaure, 2003.

Constantin FROSIN, qui est connu pour ses traductions de poètes roumains, analyse avec talent à la fois la possibilité et l’impossibilité de la traduction littéraire. L’auteur est aussi un ardent défenseur de la francophonie et nous rappelle que la Roumanie fait partie des pays membres de l’association des pays francophones. Il donne des conseils et des exemples utiles pour effectuer des traductions réussies, quelles que soient les langues concernées. Ses réflexions pédagogiques s’adressent autant aux enseignants qu’aux élèves. Elles sont une invitation éloquente et efficace au plurilinguisme européen

Cum am promis deja, vom da pe larg cuvântul lui Paul VAN MELLE, care a consemnat cu delicii şi superlative aproape toate traducerile realizate de C. F. (citatele şi extrasele sunt luate aleatoriu):

«Tout en vous aimant, un poète peut vous trahir, vous surprendre, vous noyer dans son jeu. Le Roumain francophone Constantin FROSIN se confie mieux ici (…). Voici enfin des textes où ce faux extraverti se livre en des confidences qui ne le cachent plus. Le voici enfin digne des excellentes traductions qu’il réalise pour les grands classiques de la littérature roumaine et pour plusieurs éditeurs, tant roumains que français.» (in INEDIT, no. 121).

«C’est la revue ANTARES qui, de surcroît, grâce à l’excellent traducteur Constantin FROSIN, n’hésite pas à publier à l’occasion quelques poètes roumains en français: Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu, Stefan Augustin Doinas et Gellu Naum, par exemple.» ( in INEDIT, no. 125).

«La traduction du chef-d’œuvre de MIHAI EMINESCU (dont j’ai parlé dans notre no. 73) me permet d’aller un peu plus loin dans mon appréciation. Ce poème, Hypérion, figur, ait déjà dans l’anthologie traduite par Elisabeta ISANOS. La version que publie FROSIN, considérée par comparaison, est manifestement plus moderne, plus vivante et surtout plus accessible au lecteur d’aujourd’hui. La langue ne s’embarrasse plus des tournures trop romantiques du temps d’Eminescu lui-même. C’est un bien, car le plus grand poète roumain aurait certes évolué lui aussi dans ce sens, s’il avait vécu aujourd’hui. (…) Le travail de Constantin FROSIN est précieux pour faire connaître un poète du passé roumain. » (in INEDIT, no. 114).

«Le double recueil de FROSIN: Après l’amour et A la belle étoilel’auteur s’y révèle bien meilleur connaisseur de la langue française et de ses secrets d’humour et de fantaisie que par le passé. Je dois supposer que, à force d’écrire et de traduire en français, il a fini par presque devenir français.» (in INEDIT, no. 166).

Constantin FROSIN a participat la mai multe reviste francophone dedicate traducerii, dintre care menţionăm : RegArt, Parterre Verbal, L’Arbre à Paroles, etc.

Desigur, o activitate care se întinde din 1990 până astăzi, presupune foarte multe ecouri şi aprecieri, dar nici proiectul de site, nici cel de lucrare tipărită (propunerea a venit din partea unor colaboratori şi buni amici), nu sunt compatibile cu dimensiuni exagerate, drept care această secţiune, chiar cu riscul de a fi incompletă, se încheie aici, nu înainte de a-l cita, încă o dată, pe Paul VAN MELLE : «P r a t i q u e m e n t, toutes les traductions du roumain qui nous arrivent, sont dués à Constantin FROSIN, Professeur à Galati ! »

III - CURRICULUM VITAE

Numele şi prenumele: CONSTANTIN C. FROSIN

Gradul didactic: Prof. univ. dr.

Data şi locul naşterii: 12 octombrie 1952, Herăstrău, Vrancea

Situaţia familială: căsătorit, un copil

Studii preuniversitare: clasele I-VIII: Şc. Gen. Stejaru, jud. Neamţ (1959-1967)

clasele IX-XI: Liceul Teoretic Bicaz, jud. Neamţ (1967-1971)

clasa a XII-a: Lic. Teoretic Adjud, jud. Vrancea (1970-1971)

Studii universitare: an I: Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, Franceză-Rusă (1972-1973)

anii II-IV: Univ. din Bucureşti, Franceză-Italiană (1973-1976)

(media la examenul de Licenţă: 10 (zece)

Doctorat în specialitatea: Filologie, calif., distincţie : MAGNA CUM LAUDAE       

Titlul Tezei de Doctorat: ‘’Schimbarea limbii, schimbarea scriiturii ?’’– coordonator Preşedintele Academiei Române, Prof. Dr. Eugen SIMION

Activitatea în învăţământ: Preuniversitar:

prof. limba franceză la Lic. Teoretic Adjud, 1976 – 1980

traducător principal la S. N. Galaţi (C. I. N.), 1980-1983

traducător principal la ICEPRONAV Galaţi, 1983-1986

prof. limba franceză la Lic. Agroind. No. 1 Adjud, 1986-1990

editor profesionist, ed. Porto-Franco, 1990-1992

jurnalist-publicist la publicaţiile Porto-Franco, Viaţa Liberă şi altele din ţara

editor profesionist, ed. Alma, 1992-1993.

În plan universitar : Lector titular la Univ. ‘’Dunărea de Jos’’ – Galaţi de la 1 oct. 1993 (după ce, în anul univ. 1992-1993, a fost lector asociat).

Instituţia unde lucrează: Univ. ‘’DANUBIUS’’ din Galaţi, unde este Decan al Fac.de Comunicare şi  Relaţii Publice

       11. Domenii de competenţă:

1. Tehnica şi arta traducerii

2. Stil şi stilistică

3. Argoul francez; publicat primul dicţionar de acest fel -1996

4. Literatura română de expresie francezăTeza de Doctorat

5. Atestat de Consilier Editorial (din anul 1992)

6. Atestat de Ziarist Profesionist (membru AZR din 1991)

7. Expert în problemele Francofoniei

12. Funcţii administrative: Preşedintele Filialei româneşti a Academiei Francofone

Reprezentant în România al Academiei Internaţionale din Luteţia, al ADELF (Association Des Ecrivains de Langue Française), al Uniunii Internaţionale a Presei Ştiinţifice, etc).

Numărul lucrărilor publicate : în reviste :

peste 300 poeme proprii în revistele din Francofonie

peste 70 eseuri în reviste străine, peste 100 în cele româneşti

peste 70 scriitori francofoni traduşi în revistele româneşti

peste 80 scriitori români traduşi în revistele francofone, etc.

Număr volume publicate în edituri :

8 volume de literatură franceză traduse în limba română

16 volume de poezie proprie, din care doar 6 apărute în România, multe premiate

peste 100 volume traduse din română în franceză

primul Dicţionar de Argou Francez-Român apărut în România (editura Nemira, 1996)

Dicţionar Francez-Român (predat editurii Porto Franco în 1992)

Art et Techniques de la Traduction, Stylistique et Terminologie de l’Economique, plus Teza de Doctorat (printre altele) – publicate în total,  lucrări cu caracter ştiinţific : 20

Publicistică – publicat poeme, eseuri, traduceri în peste 400 numere de reviste din Francofonie şi în mai toate revistele de cultură din România, începând din anul 1990.

Membru al: A.D.E.L.F.(Association des Ecrivains d’Expression Française)

- S.P.A.F. (Société des Poètes et Artistes de France)

- S.P.F. (Société des Poètes de France)

Membru Corespondent al Academiei Europene

- Académie Francophone

- Académie Internationale de Lutèce

- PEN CLUB Francez

- PEN CLUB Belgian

Membru al colectivului de redacţie al revistelor NUOVE LETTERE (Italia), LE COURRIER FRANCOPHONE (Franţa), al revistelor româneşti: REVISTA V, ORFEU, DANUBIUS, FOI PENTRU MINTE ŞI SUFLET, GENEZE, ŞCOALA GĂLĂŢEANĂ, SAECULUM, DOMINUS,  DUNĂREA DE JOS, GRAI, Le Droit International, notre Avenir, Danubius Universitas, etc.

18. PREMII:  MEDALIA PARLAMENTULUI EUROPEAN, 1995

Premiul pentru Traduceri al Fundaţiei Franco-Române FRONDE, 1994

Premiul Municipiului Galaţi, 1995

Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1996

Premiul ORION pentru Arta Traducerii, 1996

Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1997

Médaille d’Argent du  Rayonnement Culturel (conferită de

La Renaissance Française, patronată de Preşedintele Franţei, J. CHIRAC)

Medalia Jubiliară MATSUO BASHO, 1995

Premiul Special al Cotidianului VIAŢA LIBERĂ, 1998

Premiul Municipiului Galaţi, 1998

Marele Premiu al Academiei Francofone, 1999

Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia, 1999

Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al

revistei NUOVE LETTERE, 1998

CAVALER al Ordinului Naţional al Artelor şi Literelor (Franţa), 2000

Premiul pentru Traduceri din română în limbi străine al USR, 2002

Premiul European de Poezie POESIAS, 2003

Declarat MAN OF THE YEAR în 1995, 1996, 1997, 1998 şi 1999

Inclus în ediţiile 1994-1995, 1996-1997, 1988-1999 şi 2000-2001 ale Anuarului Personalităţilor din Francofonie: LE  RICHELIEU

Inclus în ‘’2000 Personalităţi de excepţie ale sec. XX’’ de Biographical  Institute of Cambridge

Prezent în toate ediţiile, specializate sau nu, ale WHO’S WHO

Cavaler al Ordinului “Meritul Cultural Român”, 2004

Premiul "Ioan Alexandru" pentru Traducere Literară, 2004

Diploma de Excelenţă a Centrului Cultural "Dunărea de Jos", Galaţi

Diploma de Excelenţă a Judeţului Galaţi, 2005;

Medalia de Argint a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris în 2009; Medalia de aur a Meritului şi Devotamentului Francez în 2009 etc.

Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru) „Relaţii Culturale”, aprilie 2005

Specializări în ţară şi în străinătate: stagiu la Torino (Italia) în 1998 (3 luni), în cadrul

unei Burse TEMPUS pe probleme multimedia

20. Alte activităţi:

        -  a organizat ediţia I şi a II-a a Festivalului Internaţional de Poezie COPILUL-POET

L’ENFANT-POETE la Galaţi, în decembrie 1994 şi aprilie 1996, ecourile fiind deosebite,

contribuind la o mai bună imagine a României în lume.

- a fost invitat şi a participat la acţiuni cu caracter internaţional, precum:

- Festivalul Internaţional de Poezie, Bruxelles, 1991

- Sărbătoarea Poeziei în Campagne, Belgia, 1995

- Bienala Internaţională MITTELEUROPA, Strasbourg, 1995

- a XXI-a Bienală Internaţională de Poezie de la Liège, 1998

- a 8-a ediţie a RENCONTRES INTERNATIONALES FRANCOPHONES, Canton de

Payrac, 1998

- Colocviul Clubului Mondial de la Budapesta, Strasbourg, 1998

Invitat la ediţia din martie 1999 a Târgului Internaţional de Carte de la Leipzig

Invitat de Academia Mondială a Drepturilor Omului la un Seminar pe probleme de mondializare şi interculturalitate, sept. 2001 la Trieste (Italia)

Invitat de onoare la Salonul de carte al Europei Centrale şi de Est (Bouquin Est), organizat de <l’Association Européenne  “François Mauriac”>, în nov. 2001

Invitat la Paris, la Centrul Cultural Român, cu ocazia Zilei Naţionale a României (2002), deplasarea făcând-o împreună cu o delegaţie a judeţului Galaţi

Invitat de Asoc. <Rencontres Européennes> la Paris, pentru o săptămână culturală franco-română în septembrie 2003

Invitat de Primăria oraşului Asnières (zona pariziană) pentru un turneu de conferinţe cu ocazia manifestărilor dedicate Ţărilor din Balcani - septembrie 2004

Debut literar în ţară: februarie 1990, în revista REVISTA V, Focşani

În volum: 1994, cu vol. IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi

Debut literar în străinătate : oct. 1991, în rev. FLORICA (Franţa)

În volum: 1992, L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia

LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE DE

PROF. UNIV. DR. CONSTANTIN FROSIN

Lucrări de autor:

L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia, 1992

IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi, 1994

MOTS DE PASSE, éd. L’Ancrier, Franţa, 1995

POEMES, éd. Résurrection, Franţa, 1995

POUR DE BON, ed. Geneze, Galaţi

CARNET, éd. L’Arbre à plumes, Belgia, 1996

PAGES POETIQUES, éd. Europoésie (Franţa) - Editions en Marge (Canada), 1997

TOUT EN VOUS AIMANT, éd. Les Dits du Pont d’Avignon, Franţa, 1997,

HYMNE A LARMES HONNIES, ed. Cartfil, România, 1997

A LA BELLE AME, Colecţia revistei ORFEU, Târgu-Mureş, 1998

ART ET TECHNIQUES DE LA TRADUCTION, ed. Fundaţiei Universitare ‘’Dunărea de Jos’’, Galaţi, 2000

DICTIONAR DE ARGOU FRANCEZ-ROMAN, ed. Nemira, Bucureşti, 1996

SCHIMBAREA LIMBII NU ÎNSEAMNĂ SCHIMBAREA LA FAŢĂ ! ed. Eminescu,

Bucureşti, 2000

LE FRANCAIS JURIDIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi (aperçu)

STYLISTIQUE ET TERMINOLOGIE DE L’ECONOMIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi, 2000.

PLUS PRES DE DIEU QUE JAMAIS, ed. N’Ergo, Galaţi, 2001

ENTRE LE LUTH ET LE MARBRE, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001

LE FRANÇAIS JURIDIQUE, première partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001

LE FRANÇAIS JURIDIQUE, seconde partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001

DICTIONNAIRE JURIDIQUE FRANÇAIS-ROUMAIN, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2002

DU NON SENS AU PARADOXE, éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002

PENSEZ-VOUS FRANÇAIS ? éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002

BOSSUE, L’INTERROGATION, volum publicat în cadrul revistei NUOVE LETTERE, Italia, no.11/ 1999, dar, apărută editorial în 2002

APRES L’AMOUR, A LA BELLE ETOILE, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002

LA TRADUCTION – DU MYTHE A LA REALITE, éd. Le Brontosaure, 2003

VADEMECUM (des touristes et hommes d’affaires), ed. Evrika, Braila, 2003

Cours de Français en Communication, éd. de la Fondation Académique Danubius, Galati, 2003

Curs de Franceză Juridică an I, editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2003

Pater Noster, în colaborare cu Dan RÂPĂ, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002.

Semiotică şi Comunicare, ed. Evrika, Brăila, 2004.

Aperçu d’histoire de la littérature française, éd. Fundatia Academica Danubius, Galati, 2004.

Retorică. Teoria Argumentării, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2004.

En quête de l’ange, ed. Pallas Focşani, 2004.

Stilistica presei, ed. Fundaţiei Academice <Danubius>, Galati, 2005.

Cours de français pour les étudiants en Relations Internationales et Etudes européennes, ed. Fundaţiei Academice <Danubius>, Galaţi, apare în 2005

Relaţiile publice în mediul internaţional, editura Fundaţiei Academice <Danubius>, Galaţi, apare în 2005

VOLUME TRADUSE DIN FRANCEZĂ ÎN ROMÂNĂ

Louis-Ferdinand Celine: Moarte pe credit, manuscris predat ed. Nemira, Bucureşti, 1992

Denis EMORINE: Identităţi, ed. Nemira, Bucureşti, 1995.

Daniel WALTHER: Irisul de Persia, ed. Nemira, Bucureşti, 1995.

Laurent BAYARD: Vecinii şi Bomba din Palatul Regal, Nemira, 1996, Bucureşti.

Claude ASLAN: La capătul liniştii, ed. Jurnalul Universitar, Galaţi, 1997.

Poètes et enfants-poètes d’Europe, ed. Royal Club, Galaţi, 1996.

Christiane ROEDERER, L’état des lieux en Francophonie, ed. N’Ergo, Galati, 2001

Joël CONTE,  L’incroyable beauté du vent, 2004, ed. Saeculum.

VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ - ÎN EDITURI STRĂINE

1) Constantin Crişan: EMINESCU sau blestemul în genunchi / EMINESCU ou le blasphème

de l’agenouillement, éd. Les Trois Cailloux, Amiens, France, 1993.

2)V. V. TELCEANU: Les Non-Frontières du Mot, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993.

3)Valentina TECLICI: L’Enfance en Poésie, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993.

4)MARIN SORESCU: Poeme / Poèmes, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1995.

5)Eugen SIMION: Le retour de l’Auteur, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1996.

6)Poètes Roumains du XX-e siècle, éd. revistei “Résu”, France, 1994.

7)L’Enfant-Poète en Roumanie, éd. L’Arbre à Plumes, Belgique, 1995.

8)Les enfants du Danube, éd. Jean-Christophe Lizier, 1997 (le Grand Duché du Luxembourg).

9)Les Poètes roumains à l’honneur, in: SOIF DE MOTS, éd. le Brontosaure, 2002

10) Ştefan STANCIU, NICOLAE TITULESCU, éd. Le Brontosaure, 2002

               11) Ioan HUMĂ, La Genèse de la conscience morale, ed. Le Brontosaure, 2003

12) Nicolae IOANA, Monographie EUGEN SIMION, ed. Le Brontosaure, 2003

13) Laura HEPP, L’histoire de la Princesse Idorée, ed. Le Brontosaure, Franţa

14) Ştefan STANCIU, Conventions, traités et documents, ed. Scorpion, Galaţi, 2003

15) Laura HEPP, Claire et ses banals miracles, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

16) Grupaj poeme în antologia : Soif de Mots, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

17) Simplement un écho, Hommage à Nichita Stănescu, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003

18) Nicolae ILIESCU, Au bout de moi-même, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004

19) Laura Hepp, Contes d’amour, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004

20) Paul SÂN PETRU, Cette course au tranchant de la foudre, éd. Le Brontosaure, 2004

21) Ioan MANEA, Fables, éd. Le Brontosaure, Paris, 2005 (sub tipar)

VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ  -  ÎN EDITURI ROMÂNEŞTI

ION BARBU: POEME / POEMES, ed. Eminescu, Bucureşti, 1995.

Dumitru PRICOP: Dumitru al Peşterii / Dmitri de la caverne, ed. Geneze, Galaţi, 1997.

Vasile GHICA: La răspântie de milenii / Au carrefour des millénaires, ed. Geneze, 1997.

Mihail GHEORGHE: Intre oglinzi paralele, ed. Alma, 1997.

Horia ZILIERU: Muzeul Dragostei, ed. Geneze, Galaţi, 2000.

Leonida LARI: Aldebaran, ed. Geneze, Galaţi, 1996.

Sterian VICOL: Corabia, labirintul celălalt, ed. Geneze, Galaţi, 1996.

Victor STEROM: L’ombre parlante, ed. Cartfil, Ploieşti, 1997.

Katia NANU: La vérité sur les crocodiles, ed. Alma, Galaţi, 1997.

Les poemes du Danube, Edit Press Galaţi, 1998.

Ion GĂBUDEAN: Bucurii efemere, ed. Sherpa, Târgu-Mureş, 1997.

Florin VASILIU: Tolba cu licurici, ed. Haiku, Bucureşti, 1993.

Mioara GHEORGHE: Petale de lumină, ed. Haiku, 1994.

Niţu DUŢU: Literele paşilor, ed. Haiku, 1994.

Şerban CODRIN: Între patru anotimpuri, ed. Haiku, 1995.

Mihai PREPELIŢĂ: 101 poeme haiku, ed. Haiku, 1995.

Ştefan Gh. TEODORU: Întâlnire în amurg, ed. Haiku, 1994.

Şerban CODRIN:  Dincolo de tăcere, ed. Haiku, 1994.

Ştefan Gh. TEODORU: Traista cu stele, ed. Haiku, 1994.

Eugenia FARAON: Freamăt şi cleştar, ed. Haiku, 1996.

Ştefan DONCEA: Clipe, ed. Haiku, 1996.

Florică DAN: Greieri până la stele, ed. Haiku, Bucureşti, 1999.

Valentin NICOLIŢOV: Decât doar clipa, ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 2000.

La Princesse Turandot, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată la Musée de l’Homme (40 p.)

Autrement sur le Petit Chaperon Rouge, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver din Galaţi.

Sânziana şi Pepelea, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată şi în Franţa.

Florilège Danubien, antologie de poezie dedicată ed. a II-a a Festiv. de poezie L’Enfant-Poète, editată de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Galaţi

Nous-mêmes, mini-antologie de poezie, publicată de aceeaşi instituţie de mai sus.

Sterian VICOL: La fleur de chêne, ed. Porto Franco, 1996.

Leo BUTNARU: Poèmes, ed. Hiperion, Chişinău, 1996.

Numărul 2 al revistei STEAUA, Cluj, 1993.

Numărul 71 al revistei RESU (Franţa): Sous le signe de l’Enfant-Poète en Roumanie.

Numărul 45 al revistei L’ENCRIER (Strasbourg), 1995, dedicat literaturii române.

Lucian TEODOSIU: O zi din viaţa mea, ed. Viitorul Românesc, Bucureşti.

Matei VIŞNIEC: Ţara lui Guffi (sub tipar în Franţa, pe cheltuiala autorului)

Le Courrier Francophone, no. 37 / 1998.

Le Courrier Francophone, no. 43 / 1999.

Le Courrier Francophone, supliment, dedicat lui MIHAI EMINESCU.

Numerele 9-10, 11, 12, 13-14-15 ale revistei Haiku - versiunile franceze ale poemelor, peste 100 pagini

Un suflet românesc în universalitate – George Enescu, ed. Alma, Galaţi, 1998

Georges Bengesco: Poèmes, ed. Porto Franco, 1995.

Ion GABUDEAN: Între viaţă şi moarte, ed. Brăduţ, Târgu-Mureş, 1999.

MIHAI EMINESCU: LUCEAFĂRUL, ed. Geneze, Galaţi, 1997.

LUCIAN BLAGA: Poemele Luminii (triplu volum), remis ed. Eminescu în 1995.

Teodor VIŞAN, album pictură, ed. Europrint, Galaţi, 1999.

Albumul judeţului Galaţi, ed. Alma, 1997.

 Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1998.

Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1999.

Mircea LEONTE: Vinul – aliment, tonic, medicament, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000.

Dan GĂLĂŢANU : Elegia fericirii, ed. Geneze, Galaţi, 2000.

Mădălina MARINAŞI: Cutia Pandorei, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000.

Cezarina ADAMESCU: L’Ange Etienne, ed. Arionda, 2000.

Gh. PUŞCASU et altri: Identificarea sistemelor, ed. Matrix, Bucureşti, 2000.

Speranţa MIRON: Lacrima lutului, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000.

Speranţa MIRON, Le silence des cendres, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 1999

URMUZ: Pagini bizare, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001

Gabriel BERCEANU, Îngerul de la fereastră, Cartea Românească, Bucureşti, 2002

Anişoara POPA, V. A. Urechia Istoric, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001 (rezumatul în franceză)

Anişoara POPA, V.A. Urechia: Profil historiographique, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi

Ştefan STANCIU, Rezumatul Tezei de Doctorat, publ. la ed. Scorpion, Galaţi, 2001

Nicolae SPIRESCU, Album Opera Magna, ed. Alma, Galaţi,  apare în 2003                     

Valerică NISTOR, Obiectul şi cauza Contractului individual de muncă, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001                                                                                      

Danubius, rev. Muzeului de Istorie Galaţi, număr dedicat lui I. DRAGOMIR,  2001

Tradus vol. Doctor Honoris Cauza, dedicat dlui Eugen SIMION, 2001

ION LUCA CARAGIALE: MITICĂ, ed. Cartea Românească, 2002

NOUVELLES, ION LUCA CARAGIALE, éd. Cartea Românească, apare în 2004

Olimpia SAVA, Poèmes écho-logiques, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002

Stefan STANCIU, Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 2003 (versiunea franceză)

Piesă teatru pentru Teatrul Gulliver, 2002 (jucată la Paris)

Revista Internaţională de Drept, no.1, ed. Fundaţiei Academice Danubius, 2002

Ioan FLORA, STRUŢOCĂMILA, editura Paralela 45                                                       

Aurel STANCU, LEÇON POUR (DEVENIR) EPERVIER, éd. Alma, Galati, 2002

MIHAI EMINESCU, SONETE / SONNETS, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001

I. L. CARAGIALE, 3 schiţe inedite, incluse în vol. DU NON SENS AU PARADOXE, ed. Le Brontosaure (Franţa), 2002

Valentin NICOLAU, piesa SORO, LUME !/Beurré comme un petit lou, în vol. antologic Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2000, ed. Nemira, Bucureşti

REVISTA INTERNAŢIONALĂ DE DREPT, no. 2, ed. Fund. Danubius, 2002

Mariana IONESCU, L’Epaule en argent, éd. Tritonic, Bucuresti, 2002

Laura HEPP, Mon propre milieu, ed. N’Ergo, Galati, 2002

Nicolae Radulescu Botică, Poèmes, ed. Eminescu, 2003

Eugen SIMION, La Fiction du Journal intime, în curs de apariţie.

Tudor Cristian ROŞCA, Etude d’homme tirant une ficelle, ed. Antares, 2003

Revista Internaţională de Drept, no. 3, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2003

Ioan CIOBA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003.

Dumitru CERNA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003.

Corneliu Stoica, Album monigrafie Teodor VIŞAN, ed. Alma, 2003.

Stefan STANCIU, Nicolae Titulescu, éd. Le Brontosaure, Paris, 2002.

Stefan STANCIU, Traités, Conventions, éd. Scorpion, Galati, 2003.

Valeriu ANGHEL, Poèmes, éd. Pallas Focsani, 2003.

Valeriu ANGHEL, Vrancea in spatiul cultural european, ed. Pallas Focsani, 2003.

Splimentul revistei GRAI, dedicat Traducerii, 2003.

Suplimentul revistei GRAI, dedicat lui Ioan Alexandru, 2004.

Le Courrier Francophone, nr. 58, édité par l’Académie Francophone, 2004.

Le Courrier Francophone, nr. 60, édité par l’Académie Francophone, 2004.

Le Courrier International de la Francophilie no. 1, édité par Constantin FROSIN, sous l’égide de l’Union Internationale de la Francophilie, mars 2005

Le Courrier International de la Francophilie, no. 2, juillet 2005

Anthologie des poètes du cercle TRIMBULINZII, ed. Centrului Cultural Judeţean <Dunărea de Jos>, Galaţi, 200597) L’Enfer, c’est moi (anthologie), de Vasile TĂRÂŢEANU, ed. Timpul, Iaşi, 2005 
 

ATELIER

 

 RUGĂ ULTIMULUI POEM

îmi citesc ultimul poem

sunt trist chiar dacă el

se va îndrăgosti de alţi cititori

sau de alte poeme

 

(chiar nu ştiaţi că poemele

se iubesc între ele când se lipesc două pagini?) 

îmi citesc ultimul poem

îmi amintesc cum i-am dat suflet

cum i-am dat nume

cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă

cum l-am învăţat să râdă

când simţea numai durere

cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte

(i-am spus să nu vorbească cu gura plină

să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa

ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)

 

îmi citesc ultimul poem

împreună am pus capăt

războiului de treizeci şi şase de ani

cu umbrele cu spaima cu celălalt eu

şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut

dacă am învins dacă pacea

peste tâmplele mele a nins

(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut

ţinând inima pe post de spadă şi scut)

 

îmi citesc ultimul poem

şi-l rog să le spună

şi celorlalţi

că exist

că alte poeme vor veni

ca o herghelie de fluturi sălbateci

cu aripile întinse peste lume

lovind din copite

 

îmi citesc ulti…

 

GROPARUL ORB

începutul poemului

este întocmai ca răsăritul

iar pagină albă

o mare misterioasă

care mă cheamă-n adâncuri

dar umbra mă ţine de mână

- nu te duce încă, lasă primul val

să se izbească de stâncă

 

şi stânca seamănă cu inima mea

o aşchie înfiptă în toracele timpului

 

un vas fantomă şi salva

de puncte puncte

spărgând liniştea

 

sfârşitul poemului

este întocmai ca noaptea cea mai lungă

de care nu vrei să te desparţi

în care nu vrei să adormi de teama

necunoscutului

 

groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt

doar păsările mai poartă în tril

amintirea poemului

 

ZBOR DEASUPRA UNUI CIUB DE HAMBURGERI

din întreg stadionul se auzea doar inima lui

se antrenase de nenumărate ori

dar nu trecuse niciodată în competiţii

peste propria sa înălţime

se încurajă

îşi potrivi paşii

şi se desprinse de sol

corpul i se undui

pluti pentru două secunde

şi ateriză direct în rugăciune

de mulţumire

spectatorii spuneau că fusese

o săritură modestă

continuau să-şi bea berea

şi să-şi înfulece hamburgerii

fără să înţeleagă

ce se întâmplă cu adevărat

 

ADULMECÂND OSUL

„singurătatea naşte monştri”

monştrii nu pot fi îmblânziţi decât de îngeri

dar îngerul meu tace

şi-mi suge sufletul ca un vampir

nu-i mai ajunge

în curând voi fi un mormânt

profanat de propria umbră

 

orice tristeţe are o consolare amară

oglinzile nu mor niciodată

îşi schimbă stăpânul la fiecare privire

doar eu stau ca un câine în faţa unui străin

adulmecând osul

 

ÎNGER CU REPORTOFON

Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?

 

O GARĂ PENTRU DOUĂ POEME

uneori îmi doresc să am din nou 18 ani

dar să nu las să-mi scape

printre degete norocul din jur

 

în faţa oglinzii

vorbesc mereu cu prezentul

în ochii celorlalţi pătrund mai adânc

descopăr adesea o fiinţă zgribulită

cu ochii închişi şi capul între genunchi
numărând dorurile

 

printre pleoape întredeschise

desluşesc linii argintate

trenul nostru nu ştie

unde s-aştepte

pun semn de carte

o gară pentru două poeme

 

SINGURĂTATE ÎN APNEE

am nevoie de singurătate ca de aer

să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi

să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi

chiar acum fac respiraţie

gură la gură cu umbrele

intru în voi

până la refuzul apneei

miraţi-vă

cât sunt de singur

ca un abur în faţa

sărutului vostru

cubist

 

REGII NIMICURILOR

chiar şi peste o sută de ani

oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor

tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule

iar buruienile vor continua să crească nestingherite

în grădinile ticsite cu flori

ajung să cred că viaţa mea nici nu contează

stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic

privind vecinul cum îşi plimbă câinele

sau femeia pe stradă

cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control

din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent

acest sandviş cu singurătate între două felii de timp

împărţit frăţeşte cu umbra

poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ

nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea

poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului

nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat

că spiritul tău are nevoie

de un mediu propice înaltei comunicări

dar nu-i nici o tragedie

ce ne mai miră

nici moartea nu mai impune respect

a devenit o simplă măturătoare

care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă

prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi

datoare sie înseşi

dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri

despre care n-ar trebui să vorbesc

 

ARTA DE A ŞTI

sunt câteva lucruri pe care trebuie

să ţi le spun despre lume

în primul rând: nu ştii nimic

în al doilea rând: nu ştii nimic

în al treilea rând: e mai bine că nu ştii nimic

trebuie să crezi şi atât

şi nu mă refer la zei

bănci sau reclame publicitare

mă refer la tine însuţi

la visele tale la puterea ta creatoare

 

îmi vei spune că oamenii au dreptul să ştie

eu îţi spun că adevărul

te face sclavul unui alt adevăr

răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri

pregătite dinainte de naştere

până şi durerile sunt programate

să te doară până la un punct

care aduce maxim profit

apoi să ţi se spună în faţă respectuos

ne pare rău nu mai putem face nimic

pentru dumneavoastră

 

da ştiu oamenii au ajuns să se iubească

în doi timpi şi trei mişcări

viaţa a devenit un atentat la pudoare

superba moarte a celor pregătiţi să moară împăcaţi

a fost plagiată prin odioase crime

bună ziua faceţi cunoştinţă cu apocalipsa

 

sunt câteva lucruri pe care trebuie

să ţi le spun despre tine

în primul rând: ştiu multe despre tine

în al doilea rând: ştiu multe despre tine

în al treilea rând: ştiu mai mult

decât ştii tu despre tine

şi mai ştiu că îţi este frică de mine

pentru că ştiu

inima ta a devenit o sală de aşteptare

pentru trenuri de marfă scumpă

pentru că ştiu

tăcerea ta a devenit un avocat al perversiunii

dar nu mă poţi opri

sunt cuvântul ascuns cu grijă

la temelia trezirii

sunt explozia întârziată a fericirii

degeaba te ascunzi

degeaba îţi pui măşti

fiecare om are un călcâi al lui Ahile

şi acela este iubirea

 

MUGURI

de la abatorul cărţilor

se auzeau strigăte puternice

poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos

până curgea tot sângele

apoi se vindeau la kilogram

cu ştampila unui inspector

de la uniunea vânzătorilor de carne

acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică

vorbind despre necesitatea traducerii crimei

în cât mai multe jargoane

patriei voiau să-i scoată limba

şi să o dea cu împrumutul

la amatorii de senzaţii tari

nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi

gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină

am ucis animalul din mine

îndrăznesc să scriu despre primul arbore

plantat în paradis

îmi cresc muguri

pe şira spinării

 

NOAPTEA ÎN CARE MOARTEA A ÎNCHIS OCHII

chiar şi fără să vadă

ochiul meu poate plânge

chiar şi fără să vadă

aşa cum plânge mâna mamei

pe ochiul de lână

aşa cum plânge

vino acasă rătăcitorule

ţi-am împletit dragostea

mâinilor tale îngheţate

vino acasă

 

acum este noaptea

în care moartea a închis ochii

totul e viu şi negru ca singurătatea

cu trup alunecos şi rece

lenevind la focul inimii

cu burta plină de amintiri

 

dar eu încă mai sper

îmi deschid ochiul în acoperişul minţii

şi aştept să ningă cu polen albastru

din irişii lui dumnezeu

 

VINO TATĂ ŞI REPARĂ DRUMURILE

sunt drumuri care merg către stele

drumuri care coboară-n infern

şi drumuri pe care tatăl meu

le-a făcut pentru oameni

 

dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată

cu toţii se miră de gropile care apar

odată cu trecerea timpului

 

vino tată şi repară drumurile

te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini

te aşteaptă maşina de piatră

te aşteaptă vagonul te aşteaptă fadroma

te aşteaptă asfaltul încins şi betonul

 

dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă

pe un drum plin de gropi

pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire

 Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)


GÂNDURI LA MASA TĂCERII – AFORISME ŞI CITATE

Tenere ogni speranza, voi ch'entrate. Sexul este singurul infern accesibil cu drum de întoarcere.

*

Cuget... deci mă scufund în mine, adînc, tot mai adînc, şi fără colac de salvare. Cuvintele mele sînt adevărul care iese la suprafaţă, sufletul rezidual al gîndurilor abisale.

*

Dacă frumuseţea ar fi putut să oprească timpul în loc, mi-aş fi dorit să fiu o femeie neasemuit de frumoasă. Ah, înţelepciune, te aştept să mă înfrumuseţezi cu primărara veşnică a cuvintelor tale!

*

Noi am creat timpul şi tot noi ne-am închinat lui. Trecutul, prezentul şi viitorul alcătuiesc sfînta treime a celor ce se tem de eternitate.

*

Precum oamenii de zăpadă înfruntăm căldura inimilor din jur căutînd sensul altor anotimpuri.

*

Femeile îşi schimbă mai des fustele decât îşi schimbă timpul cele patru perechi de pantaloni.

*

Totul e iluzie, depinde cine o creează.

*

Iubirea înseamnă să pluteşti deasupra lacrimilor. Gîndirea înseamnă să plonjezi în profunzimea lor. Frica înseamnă să cauţi mereu un colac de salvare. Indiferenţa înseamnă să nu plîngi.

*

Nu vei fi genial învăţînd cuvintele unui geniu, ci aplicîndu-le în viaţa de zi cu zi.

*

Chiar nu ştiaţi că poemele se iubesc între ele cînd se lipesc două pagini?

*

Victoriile se conjugă doar la timpul pierdut, ţinînd inima pe post de spadă şi scut.

*

Ochii mei sunt două lagune albastre pline de sânge petrolifer. Speranţa moare asfixiată în aurul negru al versului.

*

Cea mai bună reţetă pentru egoism: singurătate şi suferinţă fizică. Din păcate... egoiştii vor să se vindece numai cu reţete compensate.

*

Orice tristeţe are o consolare amară: oglinzile nu mor niciodată, îşi schimbă stăpînul la fiecare privire.

*

Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrîngerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este cînd privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vînez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?

*

Prezentul este un sandviş cu singurătate între două felii de timp, împărţit frăţeşte cu umbra.

*

Poţi trece prin viaţă anonim ca un rîu pe sub pământ, nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea. Poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului, nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat, că spiritul tău are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări.

*

Nici moartea nu mai impune respect, a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără cîine la uşă.

*

Am ucis animalul din mine, îndrăznesc să scriu despre primul arbore plantat în paradis: îmi cresc muguri pe şira spinării.

*

Cel mai greu pentru un om care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

*
Am urît oamenii pentru că i-am iubit şi am crezut în ei. I-am urît pentru laşitate, minciună, ipocrizie, indiferenţă. Ura mi-a dat putere, ura mi-a dat boală. Cu timpul pînă şi ura s-a stins. Acum sînt foarte dezamăgit. Dezamăgit pentru că oricît de mult m-aş sacrifica în numele poeziei, oamenii continuă să-şi trădeze semenii şi, cel mai rău, să-şi trădeze propriul suflet. În acest moment mă întreb: eu pentru cine scriu?

*

Dacă ţi-este scris să mori înaintea femeii, să o rogi să nu se oprească la cumpărături de haine pe ultimul drum. Rişti să pierzi şi Judecata de Apoi...

*
Teoria evoluţionistă a lui Darwin aplicată pe femeie: celulă, celular, celulită.

*
Marea poezie vine numai la aceia care nu mai au nimic de pierdut în afară de propriul gînd.

*

Chinezii nu cred în mitologia greacă. Cerber poate păzi liniştit porţile infernului.

*
*
Singura decizie pe care oamenii ar trebui să o ia în pat este să moară decent.
*
Politica este călăul societaţii civile, biserica este dricul.Chinezii nu cred în mitologia greacă. Cerber poate păzi liniştit porţile infernului.

Singura decizie pe care oamenii ar trebui să o ia în pat este să moară decent.

*

Politica este călăul societaţii civile, dogma este dricul.

*

Unii oameni vînează ideile ca pe fluturi, alţii le urmăresc ca pe melci. Vă daţi seama cîtă trudă pentru cei care nu cunosc suferinţa?

*

Oamenii încep prin ceea ce li se oferă, continuă prin ceea ce înţeleg singuri şi sfîrşesc prin ceea ce uită.

*

Sufletul nu se poate vindeca, asa cum nici nu se poate îmbolnavi. Dar se poate salva.

*

Un om care este cu adevărat modest nu este deranjat de lipsa de modestie a celorlalţi, pentru că nu poate fi rănit şi nici nu i se poate diminua iubirea.

*

Nimic nu este interzis visătorului, dar lumea aceasta nu este un vis, ci întreruperea lui.

*

Stiţi cum sunt poeziile? Ca şi zilele în care trăim. Uneori avem o zi mai bună, alteori o zi mai proastă, iar poeziile se conformează sentimentului. Evident, este mai uşor să ţii minte o zi în care ţi s-a întâmplat un lucru extraordinar şi care te-a inspirat pe măsură. Dar oamenii trebuie să îşi aducă aminte şi de zilele mai proaste, tocmai pentru a face diferenţa. Ei nu au nevoie de utopii nesfârşite ci de lucruri tangibile în care se pot regăsi.

*

Eu cred în mari iubiri, nu în mari amăgiri.

*

Toamna se numără păsările oarbe...

*

Este mai uşor să dormi cu mortul în casă decât cu muza moartă în inimă.

*

Ce înseamnă să fii perfect? Să te iubeşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti şi pe alţii aşa cum te iubeşti pe tine...

*

Îmi place să trăiesc acele zile în care prima propoziţie cu care ies afară din casă durează până seara şi se limitează la două cuvinte: te iubesc!

*

Ştii, oamenii visează adesea să călătorească printre stele şi să-şi găsească acolo iubirea. Numai tu eşti norocoasa la care universul a venit în persoană şi ţi-a pus o galaxie la ureche...

*

Gloria este inerţia clipei în eternitate. Iubirea este inerţia eternităţii într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...

*

Sunt insomniacul clipelor de nemurire. Dacă voi închide ochii voi extermina o lume ce mi-a fost dăruită într-un moment de tandreţe divină...

*

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.

*

Cu cât un om gândeşte mai mult, cu atât trebuie să lase mai mult de la sine pentru a fi fericit. A lăsa de la sine nu înseamnă a renunţa la ceea ce este ci a-şi oferi constant doze de beţie sufletească, admirând frumuseţea lucrurilor înconjurătoare şi a oamenilor pe care pretinde că-i iubeşte. A admira nu înseamnă a analiza, a iubi nu înseamnă a cântări, cine gândeşte excesiv fără momente de beţie sufletească are toate şansele să fie un veşnic neadaptat la umanitate, un filosof pentru care nu există decât pesimism şi dezamăgire.

*

Prefer oamenii care ştiu ce vor în dragoste ... un "mda" valorează cât o mie şi una de nopţi de suspiciuni...

*

Realitatea este că nu câteva mii de curve trebuie să schimbe mentalitatea unui popor de milioane, ci un popor de milioane trebuie să schimbe mentalitatea celor câteva mii de curve.

*

Destinul pune mereu un sac de nisip pe spatele celui care crede că iubirea este doar un zbor pe aripile vântului...

*

Să nu mai plângem cu lacrimi de crocodil, lipsa frumuseţii interioare nu poate fi tratată de propriile noastre victime. Avem întotdeauna bisturiul gândului bun care poate îndepărta ipocrizia din noi.

*

Sunt poeţi de care nu a auzit nimeni, poeţi care trăiesc în turmă pe atelierele literare şi se laudă între ei, poeţi care câştigă concursuri şi dorm cu medaliile de tinichea pe piept, poeţi susţinuţi de criticii şi organizaţiile de mucava ale prezentului şi poeţi care s-au născut în viitor şi urmează a fi înţeleşi. Cine rămâne în istorie şi pentru cât timp? Punându-mi această întrebare încep să caut elixirul vieţii veşnice şi o fac tot prin poezie.

*
Nu trebuie să te umileşti în faţa iubirii şi să te cobori la rangul de sclav sau cerşetor. Trebuie să renunţi la surplusul de ego în favoarea tăcerii şi a admiraţiei.

*

Dragostea este epuizarea cărnii prin lăcomia tandră a sufletului.

*

Prietenia după sfârşitul unei relaţii în doi este reziduul neputinţei de a iubi, un fel de ipocrizie de lux pentru a arăta celorlalţi cât de buni suntem.

*

Datoria de a ne aduce aminte în viaţă de clipele frumoase nu este faţă de cei care ne-au făcut fericiţi în acele momente, ci faţă de noi înşine. Este trist să uităm ce a fost frumos, la fel cum este trist să ignorăm ce este frumos lângă noi, rămânând ancoraţi în trecut.

*

Accept respectul sau recunoştinţa pentru fosta iubire, dar prietenia nu există. Nu putem reprima amintirea clipelor intime alături de persoana pe care am iubit-o, sub pretextul unei prietenii. Ceva e putred, nu a existat atracţia fatală a iubirii la cei care rămân prieteni.

*

Când toţi îţi zic că eşti beat, ţi se spune să te culci. Dar când eşti mai treaz decât toţi ceilalţi, de ce ţi se spune că visezi?

*

Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.

*

La prima vedere un om îţi poate părea indiferent, la a doua te obişnuieşti cu prezenţa lui, la a treia este posibil să-ţi placă, la a patra cei din jur vor începe să fie geloşi. Probabil că până acum am trăit trei vieţi cât trei strângeri de pleoape pentru a ajunge să mă îndrăgostesc de tine la prima vedere.

*
Care ar trebui să fie ambiţia unui îndrăgostit ? Să renunţe la sine până se regăseşte complet în celălalt.

*

Oricat de bun ai fi, oricat de mult ai oferi, oricat de bine ai face lucrurile, depinde cine face diferenţa, depinde cine te iubeşte.

*

Gloria înseamnă să ne înşelăm constant propria viaţă cu o mare iluzie... Dar viaţa, mult mai înţeleaptă, lasă de la ea până în ultima clipă, când se derulează filmul celor mai frumoase amintiri. Gloria îşi ia catrafusele şi pleacă, ne agăţăm de viaţă pentru a mai obţine o şansă, lacrima mortis consfinţeşte regretul...

*

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte dumnezeu şi dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.

*

Tot ce este materie are amprenta lui Dumnezeu, iubind materia în esenţa ei, putem accede la divinitatea ei. Ca să-l înţelegem pe Dumnezeu, trebuie să-l iubim cu fiecare atom al materiei noastre.

*

Înţelepciunea apare când alegem să spunem cuvinte importante în locul cuvintelor mari.

*

Prin gând eşti stăpânul tuturor aspiraţiilor tale, prin muncă sclavul tuturor neajunsurilor. Într-o existenţă perfectă ar trebui să înfăptuim totul prin gând, chiar şi universul în care trăim...

*

M-am născut pe jumătate viu, pe jumătate mort, într-o lume pe jumătate strâmbă, pe jumătate dreaptă. Întreagă este doar dorinţa mea de a rămâne mereu uluit de frumuseţea iubirii...

*

Pe zi ce trece se umple un pahar al singurătăţii mele absolute. Cândva mă voi aşeza cu amintirile la masa tăcerii şi îl voi bea până la fund.

*

Lumea este un imens cub Rubik în mâinile unui bătrân orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.

*

Câtă văpaie să am în mine, câte gânduri năstruşnice, câte jocuri şi câtă fantezie, câtă forţă de a crea şi de a reinventa clipa, câte dorinţe nebune şi câte temporizări... astfel încât să nu fiu corupt de imensa dorinţă de autodistrugere a lumii, astel încât să nu te pierd niciodată?

*

Va veni vremea când toată ura acestei lumi se va transforma într-un scâncet şi fiecare îşi va da seama cât timp a irosit în loc să fie fericit. Obosesc în această obsesie de umplere a spaţiului înconjurător cu propria noastră concepţie despre viaţă, în loc să umplem golul din noi cu iubire.

*

Ce bine ar fi dacă în cafeaua amară a dimineaţii, oamenii ar înmuia şi lascivitatea gândurilor cu care pleacă la drum în fiecare zi. Ce fericită purgaţie!

*

Fericirea este o lacrimă ce încă n-a atins pământul.

*

Trebuie să te raportezi mereu la ceilalţi, prin experienţă trăită, pentru a-ţi da seama cât de singur poţi fi în doi sau cât de singur poţi fi în mulţime. Când vei învinge aceste singurătăţi, prin iubire, vei fi cu un zâmbet mai aproape de chipul trist al Mântuitorului...

*

Cel mai trist nu este să le lipseşti celorlalţi, ci să-ţi lipseşti ţie însuţi.

*

Erau vremuri când gândurile mele atingeau marginea universului şi îl trezeau pe Dumnezeu din somn. De curând am aflat că femeile îl păzesc pe Dumnezeu la hotarele somnului...

*

Uneori, chiar şi peştele care se zbate pe uscat este mai fericit ca inima mea care se zbate aiurea într-o mare de sânge. Suntem proscrişi asfixierii cu zădărnicie şi necunoaştere. Aş vrea să vină Dumnezeu să îmi facă respiraţie gură la gură...

*

Mai întâi trebuie să iubim divinitatea din noi înainte de a-i iubi pe ceilalţi, altfel vom depinde mereu de ceilalţi şi nu vom descoperi cu adevărat cine suntem.

*

Când eşti în faţa celui mai frumos miracol numit iubire, luptă folosindu-ţi toate gândurile curate şi nu apela la ceilalţi pentru a cuceri sau pentru a rămâne cu femeia visurilor tale. Chiar dacă vei fi ajutat, atunci când vei fi singur cu ea, adevăratul tău caracter şi neputinţa ta vor ieşi mereu la suprafaţă.

*

Câte influenţe are omul în jur, atâtea slăbiciuni are. Influenţele pot distruge tot ce doreşti, tot ce simţi, tot ce eşti, dar mai ales... tot ce iubeşti.

*

Orgoliul unor oameni este atât de mare încât preferă să piardă tot ce este mai important, în schimbul unei idei ce roade ca viermele din măr. Într-un final, nimeni nu va muşca din fructul unei minţi otrăvite.

*

Realitatea este atât de crudă încât oamenii se hrănesc cu răbdări prăjite la focul inimii...

*

Poezia, cruce pe linia destinului care ne arată unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii în afară de poet.

*

Poetul, cadavru umblător în spatele căruia fiecare urmă este un mormânt care se umple cu aurul negru al cuvintelor.

*

Un poet care crede în Dumnezeu este unul care nu renunţă niciodată la iubire.

*

Alege momentul potrivit când să scrii. Dacă vrei să fii mereu poet, lipsa inspiraţiei te va îndemna să trăieşti ca şi cum n-ai fi, atras mereu de o lume pe care ai cunoscut-o cândva şi ţi-a scăpat, cuvânt cu cuvânt, printre degete. Dacă accepţi că eşti un om de rând, poţi iubi ceea ce îţi oferă lumea din jur şi vei avea şansa, cine ştie când, să fii din nou inspirat şi să scrii.

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)


 

CRIZA

Când mă aflu în derivă,

O „gândire pozitivă”

Mă îndeamnă să aştept.

Să nu mă mai iau de piept

Cu aleşii, cu guvernul,

Care mi-au adus blestemul…

Să păstrez doar o deviză:

Nu mă mai gândesc la criză!...

 

Ei, desigur, mi-ar plăcea!...

Mii-ar plăcea, dac-aş putea!...

Însă nu mă lasă ea (criza!)…

Dare-ar boala-n ea să dea!

 

Dimineaţa, ca un domn,

Să-mi spăl mirosul de somn

Dau drumul la robinet…

 

- Stai, bărbate, mai încet!

 

Strigă draga mea nevastă,

Ce-mi stă ca un junghi în coastă.

 

- Nu-l deschide aşa de tare,

Că prea curge!... Ca-n căldare!...

Fă şi tu un duş mai mic,

Ca piticul din ibric!

S-a scumpit hidrometria!...

Tot… Şi gigacaloria!...

 

Fac ce fac şi zic că-s gata!....

 

Mă aşteaptă iar consoarta

Grijulie, cum e ea,

Cu o ceaşcă de cafea.

E cam slabă… Cam amară…

Că nu i-a pus zahăr!... Iară!...

Că şi acesta s-a scumpit!...

 

Beau ce beau… Nu-s mulţumit…

Dar poate-i mai bine aşa

Pentru sănătatea mea!....

Ia, să fiu şi eu ascet!...

Să nu dau în diabet!....

 

Am plecat… Că mă grăbesc

La servici… Poate găsesc

Vreun tramvai la colţ de stradă,

Vreun maxi-taxi ce-aşteaptă,

Că aşa m-am săturat

  alerg, că l-am scăpat!...

Dar n-am baftă!... Nu mă-nvăţ!...

Stau… Aştept… Apoi m-agăţ…

 

Pân-la urmă, în sfârşit,

Burduşit şi năduşit

Am ajuns şi la servici…

Dar aici ce să mai zici?

 

Şeful este cu arţag…

Ne primeşte chiar în prag

Şi ne dă la fiecare

Un plic cu ştampilă mare.

Îl deschid… Şi ce-am aflat?

Ce-mi anunţă răspicat?

Cum că m-au restructurat…

 

- Da, de ce, măi frăţioare?

- Cum de ce? E criză mare!

- Doar la noi, pe la săraci?

Şi m-apucă nişte draci,

Că-mi vine să iau un par

Şi să-l altoiesc măcar

Niţeluş pe cel ce scrie…

 

Că… ce mi se-ntâmplă mie

E… că întru în derivă,

N-am „gândire pozitivă”,

Nu mă mai ţin de deviză

Şi nu spun că eu n-am criză…

 

Ba, am criză!... Mă gândesc

C-am să mă îmbolnăvesc….

Pe picioare mă usuc

Ori ajung la balamuc….

Şi atunci pot să iau

Un ciomag… Sau orice vreau…

Şi-o să-i trag câte-o bătută

Crizei… Până când se mută

La aleşii din popor

Şi pe la tot neamul lor.

Lucia  Pătraşcu

 


 

VIAŢA, UN TORT TĂIAT ÎN FELII NEUNIFORME

Urc la mansardă şi privesc bolta cerului. E senină, iar lumânările cerului sclipesc, sfidând întunericul pământului; pământul acesta al meu, scorojit de soarele dogoritor al zilelor de vară şi plin de zăpada iernilor grele din imensul Bărăgan. Pământul acesta care de-abia mai respiră sub talpa apăsată a greilor care sug asemenea lăcustelor şi căpuşelor. Până şi culoarea sanătoasă a cernoziomului natal a învineţit. E plin de durere şi tace. Tace şi suspină, respirând a sănătate doar în prag de primăvară când apa zăpezilor bălteşte fără a-l îneca şi-l spală de păcatele celor care îl frământă în picioare. Eu îi ştiu durerea, că e şi-a mea! Îi înţeleg şi bezna în care a intrat şi-l mângâi sărutându-i faţa ca pe leagănul cel mai cald şi mai confortabil. De, e pământul meu, e lumina care m-a hrănit şi m-a purtat pe braţe fără să se vaite vreodată de greutatea păcatului meu. Păcatul de-a veni pe lume!

La mansardă m-ascundeam şi-n copilărie şi stăteam la sfat cu stelele cerului. Acum, ca şi atunci, încerc să le dau câte un nume. Nu-mi iese. Mi se pare că irosesc timpul. Timpul are altă valoare! Mi se pare un lux pe care nu mi-l mai permit! Atunci, soarele era mai strălucitor, luna mai zâmbăreaţă, iar stelele aveau timp să stea la poveşti cu mine! Acum, doar una îmi zâmbeşte, fiindcă îmi este complice de când m-am născut. Celelalte-s artificii de Crăciun. Le privesc, le admir, şi mi-e frică să nu se stingă. Îmi place aşezarea lor şi, culmea, nu se ceartă niciodată pe locul ocupat. Câtă ordine şi  disciplină!

Aşez capul pe pervazul geamului. Închid ochii şi intru într-o linişte profundă asemenea somnului, dar nu e somn. De undeva, din depărtări, aud un glas! Mă strigă!  Claraaaa! Claraaa! Tresar, iar bătăile inimii se înteţesc. Pun mâna pe piept şi-ncerc să liniştesc ceasornicul. Câtă nevoie am de el şi cât l-am obosit până a pătrunde în esenţa cuvântului „ignor”!

- Clara! Unde eşti? Clara, iar te-ai ascuns în podul casei? Ce-o fi, maică, acolo te de trage aţa?

E bunica din partea mamei. E chiaburoaica cu care nu prea mă înţeleg. Nu semăn în partea lor, m-arunc în neamul tatei! Deşi are o înfăţişare de soldat din armata germană, e blândă şi generoasă. Tocmai blândeţea ei mă enervează. Pentru ea toată lumea e bună, numai noi suntem neînţelegători. Noi nu ştim să privim lucrurile, noi nu ştim să alegem grâul de neghină. Şi sunt atât de diferite boabele-astea două! Unul hrăneşte, altul amărăşte! Na! De unde atâta înţelepciune, când totul e fragil şi alunecos?

- Clara! insistă ea. De ce nu răspunzi, fata mea?

- Chiaburoaico, ţi-am spus să-mi dai pace! îi răspund eu într-un târziu.

- Clara, iar nu ţi-ai băut laptele! Iar l-ai dat la pisică, de parcă n-ar avea ce să mănânce! Coboară mai repede!

Auzi, să cobor! Nici prin minte nu-mi trece. Aici mă simt în largul meu, aici e adevărata mea casă, e lumea poveştilor, e lumea minunilor pe care nu le găseşti nici pe stradă, nici în piaţă şi niciunde! Chiaburoaica nu mă înţelege. Cu bunicul a altceva. Vede lucrurile altfel. Are însă o idee de la care nu se abate niciodată: mănâncă doar cine munceşte! Din pricina asta se cam ceartă cu chiaburoaica. Ea „fură” din casă şi dă la alţii; ea le zice năpăstuiţi. Milostivă până la cer!

- Ţi-ai făcut trei rânduri de case în rai, Marghioliţo, cât ai dat în viaţa asta! îi zicea adesea bunicul, mai ales când o prindea asupra faptei.

- Aş! răspundea ea scurt. Lumea-i lume, nu-i la fel! Oare nu trebuie să mâncăm cu toţii?

- Trebuie, dar  munca nu-i pentru toţi? Eşti mândră, femeie, de casa noastră, dar sudoarea lucrului tău ai uitat-o? Se uitau lung când ridicai cărămidă cu cărămidă şi-şi mai dădeau şi coate năpăstuiţii ăia ai tăi.

- Crezi că ştiau ce fac? întreba ea plină de linişte. Vai de păcatele lor! Domnul să-i ierte!

- Da, da! Domnul să-i ierte!

Şi uite-aşa se liniştea şi bunicul, căci nici el n-avea inimă  rea, doar că nu se împăca cu ideea că poţi trăi lejer şi dacă nu munceşti. Prost e ăl care dă, nu ăl care cere! asta era remarca lui de fiecare dată. Cere-i ceva în schimb, şi-ai să vezi ce mutră face! Muncă, femeie, muncă! adăuga el plin de năduf. Păi aia nu mai e pomană, moşule! Doamne, iartă-mă! completa chiaburoaica, ridicând o cruce pân’ la cer.

Acum, ca şi-atunci, privesc întinderea şi-mi ostoiesc arşiţa sufletului cu lumina coborâtă din înalt. Stau ca şi-altădată la mansardă, fiindcă, cu mâna ei,  chiaburoaica a semnat actul prin care îmi lăsa mie tot trecutul ei. Sunt o răsfăţată a sorţii, am o casă cât un cer, iar din ea izvorăsc amintiri de neuitat, pline de mister şi dor. Chiaburoaica m-a pedepsit pe viaţă! 

Uşor insomniacă, privesc spre tortul meu, tăiat în felii neuniforme, glazurate pe alocuri sau zdrenţuite din loc în loc. 

Tresar! Chiaburoaica mea dragă mă strigă:  Ai grijă, fata mea, să nu uiţi niciodatăţărâna din care te-ai născut. acolo e leagănul tău, munca şi dorurile noastre, e viaţa dată cu împrumut!

Angela Burtea


 

ŢĂRAN ROMÂN

Ţăran din Ţara Românească,

Ţăran din satul meu natal

Cu mâini muncite, chinuite,

Şi-n ochi lumină de opal.

 

Ţăran din vatra românească

Scăldat în lacrimă de foc,

Robit-ai ani şi încă roabă

De peste tot, din loc în loc!

 

Ţăran şi tata şi bunicul,

Cu toţi ai mei din neam în neam,

Ţărani cu inimă curată

Şi cuget alb în vârf de ram.

 

Acum, ţăran cu gânduri multe

Cu datorii şi dări la stat,

Cu suflete încremenite

Şi mult necaz la el în sat!

 

Se răsuceşte-n jilţ ciocoiul

Şi-nvârte-n tihnă din lulea

Căci are-n mână tot pământul,

Ţăran bătrân din ţara mea.

Angela Burtea

 


 

 

SĂ-I FACEŢI NEBUNULUI STATUIE...

Prea multă suferinţă. Întreaga lume este în depresie. Până şi Iisus dac-ar fi trăit s-ar fi îmbolnăvit de depresie. Oamenii suferinzi se simt neînţeleşi. Dintre toţi, poetul se crede cel mai neînţeles. Ar vrea ca ceilalţi să fie şi să gândească la fel ca el, chiar dacă nici el nu ştie, de cele mai multe ori, ce gândeşte. Mai mult de atât, ar vrea să influenţeze lumea, să fie ţinut minte de cât mai mulţi indivizi. O plăcere ce ascunde multe dorinţe, multe frustrări, multe obsesii…

Un lucru este cert. Cel care descoperă că poate influenţa lumea… va simţi nevoia de control şi manipulare. Dacă reuşeşte, va fi un prefăcut care va avansa pe treptele ierarhice ale celebrităţii, afişând mereu figura înţeleptului care are răspuns la orice întrebare. Care ştie să-şi ierte duşmanii şi care acceptă, necondiţionat, prietenia tuturor necunoscuţilor. Astfel va deveni un lider, un manipulator în masă,  un guru al empatiei false prin cuvinte.

Dacă nu reuşeşte, îşi va ascunde ura într-un cotlon întunecat şi se va ruga să se întoarcă din morţi şi să se răzbune pe cei care nu l-au apreciat îndeajuns pe timpul vieţii (Încuiaţilor, ipocriţilor, aţi văzut cine-am ajuns? M-aţi făcut să mă-ntorc în mormânt de mai multe ori până când mi-aţi recunoscut geniul! Mai bine îmi înscenam propria moarte, plecam la mama dracului, să nu mă găsiţi niciodată, şi-apoi să vă privesc din obscuritatea mea cum îmi faceţi statuie!).

Priviţi poetul. Creştinul, ereticul, nihilistul, agnosticul, nonconformistul, filosoful, îndrăgostitul, suferindul şi aşa mai departe.  La început îşi expune creaţiile şi aşteaptă un răspuns. Are o mare iubire de sine, un orgoliu imens şi o aparentă bunătate. Poetul le mulţumeşte celor care îl laudă, iar pe cei care-l critică negativ… ori îi tratează cu glacială indiferenţă, ori îi calcă în picioare şi le dă lecţii de viaţă, din perspectiva experienţei uriaşe pe care a acumulat-o. De parcă el ar fi Dumnezeu şi ceilalţi nişte insecte. Dacă are un bagaj literar însemnat, te face şi idiot în cel mai elegant mod cu putinţă! Dacă întâlneşte o femeie „bună”, o vrăjeşte şi o transformă-n amantă…

Priviţi poetul. Tăcutul, ascunsul, modestul cu cerul gurii de lup bătrân, aşteptând să fie  descoperit, să i se facă o vizită în vizuina gloriei sale, să vă manipuleze subtil, cu saliva versurilor singuratice, optzeciste sau postmoderniste. Merge Mohamed la munte sau muntele la Mahomed? Priviţi poetul, nebăgatul în seamă, nedescoperitul, l-aţi aflat în anonimatul său şi acum îi faceţi mătănii. Păi de ce credeţi că wwweghea pe Net, aşteptându-vă clic-ul, salvatorul clic al curiosului îndrăgostit de misterul celui care ştie să se ascundă atât de bine, încât lasă mereu o uşită spre rubrica de comentarii?  

Dar mai este un poet pe care nu reuşim să-l vedem. Sau nu vrem. Alienatul. Alienat pe bune, că doar nu i-o plăcea să trăiască alături de demenţii ăia „care miros a mort de pe altă planetă”, fără să-i fie citite versurile. Cum a ajuns acolo? Să fie poetul acela care a crezut că poate schimba lumea în bine? Poetul acela sincer, cu suflet nobil, care a crezut în cauza cea dreaptă? Poetul acela naţionalist, care credea în conspiraţii mondiale şi purta războaie nevăzute cu marii maeştri ai întunecimii şi perversiunii? Să-i faceţi nebunului statuie!

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)


 

SENSUL VIEŢII

Didica işi petrecuse jumătate din viaţă visând. Copilă fiind, dormind înghesuită între fraţii şi surorile ei mai mari, visase la o cameră numai a ei, la un pat imens în care trupul ei mic să se piardă şi visele ei mari să crească...

Mai târziu, în primii ani de şcoală, visase să aibe şi ea, ca şi fata măcelarului din colţul străzii, un penar roz şi niste funde mari, albe, cu fir de "aur" care la vremea aceea i se păreau a fi culmea eleganţei. Fata măcelarului îi părea a fi întruchiparea frumusetii!... Urâtă nu era nici Didica, cu părul lung, zburlit, inele, căzând dezordonat pe fruntea mică, umbrind ochii mari, albaştri, şi buzele-cireaşă, desenate măiastru pe o faţă ovală cu ten marmoreean. Însa ea nu ştia, nu işi conştientiza încă frumuseţea-i ce sta să plesnească precum un mugur pe ram...

Mama îi făcuse nişte funde din voalul rochiei de mireasă al bunicii, pe care Didica se ruşina să le poarte şi le smulgea din păr de îndată ce ieşea pe poarta casei, tot astfel cum se ruşina de uniforma ponosită, moştenire tristă de la sora ei cea mare.

Şi-ar mai fi dorit şi o pereche de pantofi de lac şi o rochie albă  precum aveau fetele mai mari care dansau la sfârşit de an la serbarea şcolară, însă a trebuit să se mulţumească numai cu o pereche de sandale romane, cumpărate de tatăl său într-un elan de generozitate, şi cu un guler de macrame, tricotat de mama sa în serile de iarnă, când în aşteptarea soţului, împletea atât aţa cât şi gândurile. Îmbrăcată astfel, şcolăreşte, cu gulerul alb tricotat peste sarafanul bleumarin, demodat, Didica păşise în clădirea înaltă, cu săli multe, unde avea să îşi petreacă urmatorii 4 ani... cum altfel... decât visând.

Prima iubire o găsise complet  nepregatită şi, de aceea, prima dezamăgire venise rapid şi o marcase profund. Se indrăgostise (spunea ea, "iremediabil") de profesorul de  matematică şi i-a trebuit ceva timp să înteleagă ca ea , pentru el, nu exista decât ca un nume într-un catalog. A suferit cumplit când, într-o seară de mai, a zărit la fereastra lui, pe sub care işi facuse prostul obicei de a trece "ca din întamplare", silueta cunoscută a profesoarei de chimie, într-o îmbraţişare tandră, alături de profesorul ei drag. În noaptea aceea nu a dormit, a plâns revoltată, cerând socoteală Divinitatii pentru toate visele ei neîmplinite. Găsea că iubirea pentru profesor ar fi trebuit să fie o compensaţie pentru penarul roz, fundele albe cu fir de "aur", pantofii de lac şi rochia albă şi găsea nedrept că nici macar această compensaţie nu îi este permisă.

Cum Divinitatea nu i-a raspuns în mod potrivit, Didica a hotărat că viaţa ei va trebui să continue fără încredere în Divinitate şi în legea compensaţiei. A încercat în anii ce au urmat să îşi ţină capul drept pe umeri, să îşi înăbuşe visele, să se focuseze exclusiv pe desăvârşirea profesională într-un domeniu care să nu fi avut nici o legătura cu visarea. A devenit inginer chimist şi când se aştepta mai puţin, s-a îndrăgostit de un... poet! Iremediabil!... Şi între "1 e dublul lui 2" al lui  Stanescu şi "Viaţa poate fi privită ca un vis, iar  moartea ca o trezire" a lui Schopenhauer, Didica a adus pe lume trei copii, trei vieţi, de a căror existenţă şi-a legat pentru tot restul vieţii sale şi visele şi speranţele... Visând de data asta concret şi primind răsplata îndelungilor ei aşteptări. Învăţând în cele din urmă, la apusul  vieţii, că "exista un timp pentru toate" şi că Divinitatea cunoaşte rostul fiecărui lucru şi momentul potrivit  pentru a-l primi. Astfel, dupa îndelungi căutări, frământări, visări, sensul vieţii ei a căpătat chip şi nume, iar sufletul ei, în amurg, s-a împăcat cu Divinitatea.

Pentru fiecare dintre noi sensul vieţii poate avea altă formă, însă ceea ce contează cu adevarat este modul în care ajungem să il definim!

Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

 


 

 

PLOUA PE LINIA LUI 4...

Ploua mărunt şi rece, deşi era o frumoasă dimineaţă de mai. Ziua de marţi mi-e mai lejeră, de obicei... şi mai lenevesc. De data aceasta mă sculasem chiar foarte devreme, căci aveam prima mea întâlnire, ca scriitor”, cu un colectiv de elevi.

Mă invitase o doamnă bibliotecară, foarte drăguţă, acompaniată de d-na ei directoare (ambele cititoare de-ale acestor nevinovate mărturisiri, de-ale mele). Nu râdeţi... chiar eram gâtuită de emoţie. Am fost în diverse ipostaze prin şcoli (elev, profesor, metodist, şef de cerc metodic, inspector, coleg şi prieten... dar ca „scriitor”, niciodată!).

Afară ploua, de parcă se rupea tot cerul. Am ieşit în duşul de mai, sperând ca umbrela să-mi protejeze măcar umerii. E o umbrelă mov, pe care o iubesc. Am dat 7 euro, la Bordeaux, pe o ploaie... cam tot aşa de navalnică.

De emoţii, am uitat să cobor şi a trebuit să mă întorc... pe ploaie, spre Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu”, din Timişoara... pe linia tramvaiului 4.

Eleva de serviciu, de la poartă, era instruită să mă legitimeze, să-mi noteze datele şi să o anunţe pe d-na director că am sosit. N-a fost nevoie de tot protocolul, căci vocea d-nei director m-a întâmpinat, cu bucurie. E o emoţie aparte să simţi/să vezi asta. Ca inspector, mereu mi-am pus întrebarea „Cine mai e sincer pe lumea asta?” Acum nu mai era cazul. Eram o colegă, care a răspuns, şi pe ploaie, unei invitaţii. Eram fericită. Îmbrăţişarea ei a risipit toţi norii. Nu mai conta că eram udă, de la mijloc în jos.

Am fost invitată în direcţiune, la un ceai/o cafea... A apărut şi d-na bibliotecară. Toată un zâmbet, femeia asta e atât de tonică, de volubilă şi de agitată... un spectacol întreg! N-ai cum să n-o iubeşti.

Mi-am amintit cum am cunoscut-o. Cineva mi-o vorbise de rău... (pe vremea aceea răspundeam şi de bibliotecile şcolare)... că „se dă mare”, că „îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala”. Şi aşa trebuia să fac mici sau mari controale... M-am echipat, fără gând rău, şi am venit să văd persoana... biblioteca, activitatea cu elevii şi cu profesorii. Cu adevărat am rămas “ca la dentist”. D-na era cel mai autodidact om pe care-l ştiu. Nu era domeniu în care să nu ştie să facă recomandări pertinente… şi recenzii ad-hoc… Mulţi dintre colegii profesori se consultau cu ea pentru recomandările făcute elevilor, dar şi pentru propria lor lectură. Mi-a povestit că era fiica unui director de fostă Casă de cultură… şi că îi cunoscuse, în casa părinţilor ei pe mulţi scriitori, muzicieni, pictori… tovarăşi de la partid. Ştia multe despre acei oameni, lucruri care nu erau scrise prin cărţi. Am ascultat cu plăcere şi răbdare… câteva ore… Regretul ei era acela că nu şi-a făcut studii superioare… că vin acum tot felul de fetişcane, cu Biblioteconomie şi riscă să-şi piardă chiar postul.

Timpul ne-a împrietenit şi azi e studentă, la zi! Chiar dacă e un student tomnatic… e bursieră. O admir pentru asta! Marea ei bucurie e fiica, cercetător şi doctorand în Germania. Mă serveşte cu ciocolată nemţească. Mmmmm… au nemţii aştia o cioco… adevărată!

Se suna… Pe coridoare, zgomotul se stingea. D-na directoare mă invită la o clasă de-a VIII-a, cu mulţi elevi olimpici, o parte dintre ei voind să vină la liceul la care predau. Fără să o plănuiesc, am făcut reclamă, indirect, şi şcolii.

Elevii, în galben şi verde, păreau scoşi dintr-o revistă de reclame la uniformele şcolare. Ochii aceia isteţi, cărora le poţi ghici, după 26 de ani de învăţământ, performanţele viitoare, mă priveau… ca pe un mutant!

În prezidiu erau mai multe scaune… nu ştiu pentru cine. Unele au fost ocupate… de o altă colegă, de limba română şi de o colegă de religie (care scrisese câteva culegeri… dacă am reţinut bine). Cea de religie începuse discursul cu ceva citate din Noica…

Elevii mi-au cerut să le lecturez câteva povestiri, pe care le consider potrivite vârstei lor. M-au surprins zâmbetele lor de plăcere. Mai voiau… ”încă una!” Mărturisesc… mi-a plăcut sentimentul acesta… să vezi cum li se luminează chipurile…

Am trăit şi o clipă de cumpănă… Dacă le place mai mult lectura mea teatrală decât textul propriu-zis? Am mai păţit asta, cu textele altora. Unii elevi mi-au spus, peste ani, că atunci când au lecturat singuri un text prezentat de mine la clasă, nu le-a mai plăcut la fel de mult.

“Ce regretaţi cel mai mult în viaţă?” m-a întrebat un elev. Nu mai ştiu ce i-am răspuns, pentru că întrebarea mă frământă şi azi. Chiar aşa… ce regret cel mai mult? De la oră la oră cred c-aş putea alege altceva… într-o ierarhie niciodată fidelă.

La plecare, am primit un coşuleţ verde, cu garofiţe albe, înnebunitor de mirositoare. Asta mi-a fost confirmat în tramvai, şi apoi în cancelarie, la mine la şcoală, când toată lumea căuta sursa mirosului… de vară.

În stradă, ploaia îşi mai domoli potopul. Fusta udă şi bluza rece, mă aduseră la realitate. Aveam de stat… cel puţin încă 5 ore aşa… murată!

Pe linia tramvaiului 4 ploua mărunt şi trecătorii se opreau, fără greş…”Vai, ce flori frumoase!”

Perpendicular pe linia tramvaiului 4, la 5 minute de mers pe jos, stătea un drag prieten. “Aş putea să merg la el… să-mi dea un tricou uscat… măcar plămânii să-i scap de necaz. Până la mine… dus şi întors… îmi lua mai bine de-o oră. Bani de taxi nu am… <<Viaţă de artist>> îmi zic în gând… şi plâng, odată cu ploaia, pe linia lui 4. Nu de nefericirea pecuniară… acută deja, pentru noi, bugetarii… ci de bucuria pe care o poate trăi <<un scriitor>> când opera lui îşi găseşte <<destinatarii>> potriviţi.”

Ploua… ploua… Dar cui îi mai păsa?

Corina-Lucia Costea (Timişoara)


 

ERSTER TEIL
KAPITEL  I
VERBLÜFFEND DIE WAHRHEIT STARB

Dezember ist der Monat der Lügen. Sogar die Ankunft des Weihnachtsmanns zu so vielen Kindern überall in der ganzen Welt am selben Tag ist eine große Lüge. Aber, es gibt Lügen, die niemandem schaden und andere so giftig und hinterlistig, die aus der Nacht ein heller Tag machen und die Geschichte fälschen.

Schüsse lügen nicht! Erschossene auch nicht mehr… Doch, sie starben mit den Lügen auf ihren Lippen, in ihren Augen, ohne gewusst zu haben, mit den Lügen in ihren Ohren, ohne gewusst zu haben… Angelogen und geknallt.

Die Politik ist ein Willen, ein Willen zur Lüge, ein Willen zur Macht, aber kein Wissen und kein Gewissen. Leute, die ihre Zeit versäumen den anderen ihre Zeit zu berauben und aus ihren Überzeugungen schamlose Versprechungen  den Hoffnungslosen zu äußern, lügen hart und hartnäckig. Die von fast allen erwünschte Aufrichtigkeit kommt nicht in Frage. Die Geschichte ist voll von den abscheulichen Taten der Politiker: Kriege, Straßenmorde, Verschwörungen, Meutereien aus aller Zeiten und überall bestätigen meine Ansichten. So war es immer in der Geschichte, so war es immer und überall. 

Ich bin aus dem Haus. Ich habe gesehen; volle Straßen, empörte Menschen, aufgerissene Augen, heulende Stimmen; die Schweigenden von einst. Sie ergriffen jetzt das Wort und zwar alle auf einmal, alle ihre eigene Wahrheit schreiend; als ob bis dahin niemand sie zugehört hatte… Und es war wahr! Kein Politiker hatte Zeit eine ganze Generation zu hören und die Generation war des Wartens satt und überfüllte die Boulevards, die Plätze, drängte sich, wimmelte, schimpfte und schrie. Meinen Mitbürgern verschwand jede Spur der Geduld. Sie wollten sprechen, reden, plaudern, andere Leute einreden und zwar, alles auf einmal. Eine von der Willkür der absurden Politik unterdrückte und geplünderte Generation plötzlich zerplatzte. Es kam die Zeit, es kam der Augenblick, es schwebte in der Luft und trotz aller Lügen und Fälschungen kann man eine ganze Generation nicht irreführen. Sie wollte den Politikern alles bis dahin Erlebtes und Erduldetes in Ohren schreien, aber an jenem Tag waren die Politiker, die Allwissenden und Allmächtigen  nicht mehr zu finden und zwar alle auf einmal.

Wenn es Ernst wird und die Zeit fliegt, nehmen die Politiker das Gesicht des verständnisvollen Menschen, des Gutmütigen, denn es gibt mehrere Gesichter für einen einzigen Menschen; dahinter versteckt sich aber immer ein feiges Gemüt, ein fauler Teig. An jenem Tag waren sie so feig, dass sie hasenartig und vogelähnlich den Platz räumten. Ihre Angst stieg dann bis zur Höhe ihrer Lügen. Keine Erklärung passte noch hinein, kein vorgetäuschtes Missverständnis. Sie griffen an die beste Lösung; das Rattenpelz anziehend und vom sinkenden Schiff fliehen.

Den Hubschrauber habe ich gesehen; im Flug über unsere Häupter schwang er. Einen Augenblick schien es als wäre ihm übel und taumelte, dann stemmte er sich kräftig in die Luft und mit heulenden Motoren nahm die Kurve nach links weg über unsere Häupter und über die Gebäude.

Durch die Scheiben konnte man die Gesichter sehen, die der Erschrockenen, die der gejagten Wilder. Ja! So fühlten sich die Politiker; in wenigen Sekunden wuchs in sie das erschrockene Tier auf… und sie flogen. Ihre Exzellenzen waren jetzt von einem Hubschrauber und der Luft abhängig. Immerhin war es gerecht für manche, die ein Leben lang nur Luft verkauft haben, nun von der Luft abhängig zu sein. Sie erlebten die Angst; angaffende Augen, verblüffte Gesichter… die Gesichter der Panik, keinesfalls ihre tägliche aschgraue Gesichter…

Es war weiß und blau in der Luft und der Vogel wog heulend und keuchend. Der Hubschrauber schien ein Ungeheuer über unseren Häuptern, zwanzig Meter hoch, und sauste unaufhaltsam und blind.

Plötzlich warfen die Insassen Flugblätter heraus. Diese fielen unentschlossen, tanzend, zu Boden. Ich fing einen und las. Der Bevölkerung wurde man beraten die kommenden Weihnachten ruhig zu Hause zu verbringen. Nach vierzig Jahren Feierverbot erinnerten brüsk die Kommunisten, dass es Weihnachten gibt und, dass das Volk sie immer feiern möchte.

Warum war ich auf der Straße? Alle Bukarester im Stande zu gehen, waren seit vierundzwanzig Stunden auf Straßen und Boulevards. Ich wollte sehen und sehen lernen. Vorige Nacht las ich in meinem lieben Roman, Rilkes Roman über seinen Helden Malte Laurids Brigge. Aus dem Bett stieg ich gespannt aus. Man konnte nicht beiseite stehen und nur durch das Fenster gucken. Es war mir unmöglich anders zu denken, anders zu fühlen; überall gespannte oder jubelnde Gesichter. Ihre Ausdrücke waren unmöglich zu vergessen; die Augen vergrößerten sich, die Wangen wurden fast rot, die Münder weit geöffnet. Der lange Hass, die unterdrückten Hoffnungen, alle Leiden zerplatzten in einer Nu.

In den Menschenaugen wie in geöffneten Bücher zu lesen, fiel mir ein. Aber meine Ruhe war lange hin. Empörte Menschen überall, Schreie und Geräusche aller Art. Uniformierte, Frauen, Jungen überall. Niemand grüßte niemanden, niemand lachte, die Luft zitterte vor Lärm und es war warm, trotz dass es Dezember war.        

Jemand holte eine Fahne aus einem Auto heraus. Der Wappen aus der Mitte verschwand; anstatt dessen... ein Loch!  Ich glotzte. Die treffliche Frage fand ich nicht. Einer von den Mitfahrenden schrie laut:

- Huraaa! Schau! Die neue Fahne! Ihr braucht keine volle Fahne haben. Eine leere reicht euch! Der ist kein Rumäne! blitzte es in mir eine Idee.

Ein Rettungswagen der Armee hupte laut. Der Fahrer öffnete den Schlag und schrie nach Freiweg. Es war die größte Not. Ein Generell erschoss sich und musste ins Krankenhaus. Durch die Hinterscheibe sah man einen  Jungen im weißen Kittel auf einer Bahre gebeugt und hatte viel zu tun. Der Wagen ließ ein Geruch von Blut und Spiritus umher.

Ein Stoß stieß mich zur Seite. Jemand schimpfte mich. Wahrscheinlich stand ich ihm im Wege… dann rutschte ich und fiel in die Gosse. Rasch übertraten mich Schnürschuhe, grobe Schnürschuhe. ah… ah … es schmerzte mich in der Brust, auf dem Kopf; ich heulte nicht… nur rang ich nach Luft… Plötzlich überkam mich die Nacht.

Auszug aus dem Roman DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN von George Tătăruş

PRIMA PARTE
CAPITOLUL I
ULUIT ADEVĂRUL MUREA

Decembrie este luna minciunilor. Chiar şi sosirea lui Moş Crăciun în aceeaşi zi la aşa de mulţi copii din întreaga lume este o minciună. Există însă minciuni care nu dăunează nimănui şi altele atât de otrăvite şi de perfide, încât fac din noapte zi senină şi falsifică istoria.

Împuşcăturile nu mint. Nici împuşcaţii nu mai mint, dar au murit cu minciunile pe buze şi în ochi, fără să fi ştiut, cu minciunile în urechi, fără să fi ştiut... Minţiţi şi răpuşi.

Politica este o voinţă, o voinţă de a minţi, o voinţă de putere, dar fără ştiinţă sau conştiinţă. Oameni care îşi pierd timpul ca să răpească timpul celorlalţi şi din convingerile lor să facă promisiuni neruşinate celor fără speraţă, mint brutal şi cu încăpăţânare. Sinceritatea dorită de aproape toţi, nu intră în discuţie. Istoria este plină de faptele abominabile ale politicienilor: războaiele, crimele stradale, comploturile şi rebeliunile din toate timpurile şi de pretutindeni confirmă părerile mele. Aşa a fost mereu în istorie, aşa a fost mereu şi pretutindeni.

Am ieşit din casă. Am văzut. Străzi pline, oameni revoltaţi, ochi holbaţi, voci tunătoare; cei ce odinioară tăceau. Acum luau cuvântul, şi anume, toţi deodată, strigând fiecare adevărul său; ca şi cum până atunci nu îi ascultase nimeni... Şi era adevărat! Nici un politician nu a avut timp să asculte o întreagă generaţie şi generaţia era sătulă acum de aşteptare şi umplea bulevardele, pieţele, se îmbulzea, forfotea, înjura şi ţipa. Concetăţenilor mei le dispăruse orice urmă de răbdare. Voiau să vorbească, să spună orice, să flecărească, să-i convingă pe alţii şi anume, toate deodată. O generaţie oprimată şi jefuită de arbitrariul unei politici absurde a explodat brusc. Venise timpul, venise clipa, plutea în aer şi în ciuda tutuor minciunilor şi falsificărilor, nu se poate induce în eroare o întreagă generaţie. Tot ce trăise şi îndurase ea până acum, voia să le strige în urechi politicienilor, dar în ziua aceea politicienii, atoateştiutorii şi atotputernicii nu mai erau de găsit şi anume, toţi deodată.

Când situaţia este gravă şi timpul zboară, politicienii iau chipul omului plin de înţelegere, al mărinimosului, fiindcă există mai multe chipuri ale unui singur om. În spatele lui se ascunde însă întotdeuna un cuget laş, un aluat puturos. În acea zi erau atât de laşi, încât au părăsit locul în stilul iepurilor şi al păsărilor. Frica lor a crescut atunci până la înălţimea minciunilor lor. Nu mai încăpea nici o declaraţie, nici o neînţelegere simulată. S-au agăţat de cea mai bună soluţie; îmbrăcând piei de şobolan şi fugind de pe vasul gata să se scufunde.

Am văzut elicopterul; s-a avântat în zbor pe deasupra capetelor noastre. O clipă păru că îi vine rău şi că se clatină, apoi se propti puternic în aer şi, cu motoarele urlând, făcu o curbă la stânga peste capetele noastre şi peste clădiri. Prin ferestre se puteau vedea feţele, cele ale unor speriaţi, cele ale unui vânat luat la goană. Da! Aşa se simţeau politicienii. În câteva secunde a crescut în ei trupul unui animal speriat şi zburau. Excelenţele lor erau dependente acum de un elicopter în aer. Oricum era un lucru drept pentru unii care o viaţă întreagă au vândut numai aer, să depindă acum de aer. Trăiau frica, ochi holbaţi, feţe uluite... feţele panicii, în nici un caz feţele lor cenuşii de fiecare zi.

Aerul era alb şi albastru şi pasărea se legăna gâfâind şi urlând. Elicopterul părea un monstru deasupra capetelor noastre, la douăzeci de metri înălţime, şi vâjâia neînfrânat şi orb.

Deodată pasagerii începură să arunce manifeste. Acestea cădeau dansând indecise spre pământ. Am apucat unul şi l-am citit. Populaţia era sfătuită să petreacă liniştită acasă Crăciunul care se apropia. După patruzeci de ani de interzicere a acestei sărbători, brusc, comuniştii şi-au amintit că există Crăciun şi că poporul ar vrea mereu să îl serbeze.

De ce eram pe stradă? Toţi bucureştenii în stare să meargă erau de douăzeci şi patru de ore pe străzi şi bulevarde. Voiam să văd şi să învăţ să văd. Noaptea trecută citeam în romanul meu preferat, romanul lui Rilke despre eroul său, Malte Laurids Brigge. Am sărit încordat din pat. Nu poţi să stai deoparte şi să priveşti doar pe geam. Îmi era imposibil să gândesc altfel, să simt altfel; pretutindeni feţe crispate sau feţe bucuroase. Expresia lor erau imposibil de uitat; ochii se dilataseră, obrajii le erau aproape roşii, gurile larg deschise. Ura îndelungată, speranţele înăbuşite, toate durerile explodaseră într-o clipă.

Să citeşti în ochii oamenilor ca în nişte cărţi deschise! mi-a trecut prin minte. Dar nu mai aveam de mult linişte. Pretutindeni numai oameni revoltaţi, strigăte şi zgomote de toate felurile. Bărbaţi în uniformă, femei, tineri, erau pretutindeni. Nimeni nu saluta pe nimeni, nimeni nu râdea, aerul vibra şi era cald, în ciuda faptului că era decembrie.

Cineva scoase un steag dintr-un autoturism. Stema din mijloc dispăruse; în locul ei... o gaură. M-am holbat. Nu am găsit întrebarea potrivită. Unul care era în maşină, strigă:

- Uraaa! Priviţi! Noul steag! Voi nu aveţi nevoie de un steag nou! Unul gol vă ajunge!

Ăsta nu este român! mi-a trecut prin minte.

O salvare a armatei claxona tare. Şoferul deschise uşa şi strigă că vrea drum liber. Era o urgenţă maximă. Un general se împuşcase şi trebuia dus la spital. Prin geamul din spate se vedea un tânăr într-un halat alb, aplecat deasupra unei tărgi şi avînd mult de lucru. Din maşină se răspândea în jur un miros de sânge şi spirt.

Dintr-un brânci am fost împins într-o parte. Cineva mă înjură. Probabil că îi stăteam în drum... apoi am alunecat şi am căzut în rigolă. Îndată m-au călcat nişte bocanci, bocanci grosolani, ah... ah... mă durea pieptul, capul. Nu am urlat... mă luptam doar să iau aer... Deodată m-a învăluit noaptea.

Fragment din romanul ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT

George Tătăruş (Bucureşti)

 

 

ATITUDINI

AM AŞTEPTAT DESTUL! – ...CĂCI ÎNTRE TIMP...

...După instalarea, marţi, 1 mai 2012, a Guvernului USL-Ponta, ni s-a zis să aşteptăm, că ...nu există minuni! Am aşteptat... iar între timp...:

...Între timp, grecii şi-au pierdut sumedenie de insule (teritoriu naţional grecesc!), „înghiţite” de miliardari,  în euro şi dolari, din Rusia, SUA, Marea Britanie, Franţa... Ce nu face draga de Masonerie, pentru cei bogaţi, pentru slujitorii Mamonei şi duşmanii patriei şi ai Duhului Culturii?!

Amintiţi-vă, rogu-vă, ce spunea Ministrul de externe al lui Wirth, de la începutul lui 1922, Walther Rathenau: SĂ SE TERMINE CU PATRIA, CU PUTEREA, CU CULTURA. O ordine nouă trebuie să se substituie anarhiei milenare. Naţiunile trebuie să se transforme în societăţi anonime (…), proprietatea va fi depersonalizată, iar COLECTIVITĂŢILE OMENEŞTI SE VOR SUPUNE UNEI AUTORITĂŢI SUPERIOARE, MAI PUTERNICĂ DECÂT TOATE PUTERILE EXECUTIVE, DIN MOMENT CE VA DISPUNE DE ADMINISTRAREA ECONOMICĂ A LUMII – cf. cersipamantromanesc.wordpress.com

...Între timp, „tensiunile dintre puterile occidentale şi Iran cresc pe zi ce trece, iar declaraţiile autorităţilor devin tot mai dure, culminând cu incidentul din weekend, privind presupusa doborare a celui mai performant avion de supraveghere american, de catre Iranieni. Ca să fie tacâmul complet, experţii militari încep să menţioneze tot mai des cuvântul “război”. În acest context, SUA înăspreşte măsurile împotriva Iranului - cf. Cristian Ionescu, Iminenţa războiului dintre Iran şi SUA, din www.jurnalul.ro - dar avem şi veşti despre reacţia (foarte moderată!) a iranienilor, faţă de bandiţii petrolişti americani: În condiţiile în care tensiunile dintre Teheran şi Occident au continuat să se intensifice în ultimele zile, ministrul iranian al apărării, Ahmad Vahidi, a amenințat azi că Iranul va desfăşura <<cele mai ample exerciţii militare>>, în Strâmtoarea Ormuz.
Amenințările de război ale ministrului iranian vin ca urmare a refuzului Statelor Unite de a renunța la supravegherea militară în această regiune importantă pentru tranzitarea petrolului. –
cf. Zvonuri de război mondial, în revista online Război întru cuvânt.

...Între timp, cea mai bănoasă femeie din lume (care-şi predă, anual, COROANA REGALĂ, „lordului” iudeu, din City-ul londonez!), regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, îşi serbează, la Londra, Jubileul... DE DIAMANT!

…Între timp, Francois Hollande a câştigat Preşedinţia Franţei (6 mai 2012), cu 52%, dar, fiind co-religionar cu învinsul său (Nicolas Sarkozy), nu va clinti nicio cirtă şi nicio iotă, din Tratatul secret cu Israelul, prin care orice preşedinte francez (de origine iudaică, bien sûr!), va da, din sudoarea muncii poporului francez, dijmă către poporul ales… - conform directivelor decăzutului din graţia B'nai B'rith, D.S.K. (Dominique Strauss-Kahn): Eu consider că oricare evreu din diaspora şi din Franţa trebuie să ajute, din toate forţele sale, Israelul. Aceasta este, de fapt, raţiunea, pentru care este important ca evreii să pună mâna pe responsabilităţi politice.

...Între timp, am dat o raită şi pe la ocultişti (nu se ştie niciodată, de unde sare iepurele!): Numele babilonian al lui Lucifer este ascuns şi în Biblie. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament pot fi grupate în patru părţi, în funcţie de conţinutul lor, şi anume: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de Epistole şi Apocalipsa. În limba latină, folosită de Conciliul de la Nicea din anul 325, când s-a format Biblia, cele patru grupe poartă numele Evangeliums, Acta Apostolorum, Epistolas şi Apocalypsis. Iniţialele acestora sunt EAEA, adică de două ori Ea, numele atribuit de babilonieni lui Enki / Lucifer. Să fie oare o coincidenţă?

Privind lucrurile din acest punct de vedere, 2012 ar trebui să fie anul în care începe Apocalipsa, 2051 – anul în care zeii cei buni se vor întoarce pentru a se lupta cu cei răi, iar 2052 anul victoriei lor. Dacă aşa vor sta lucrurile, nu ne rămâne decât să trăim până atunci şi să vedem – cf. Secretele zeilor, 12 februarie 2012.

…Între timp, controversatul infractor mondial, evreul român Ovidiu Tender ([…] de-a lungul timpului, Ovidiu Tender a cumpărat mai multe companii aflate în pragul falimentului, pe care ulterior le-a vândut către diverse alte firme. În acest sens, omul de afaceri a vândut în anul 2007 fondului de investiții PPF compania de asigurări Ardaf pentru suma de 35 de milioane de euro. În anul 2008, Tender a vândut către compania americană de servicii petroliere Weatherford firma prahoveană Atlas Gip pentru suma de 16,8 milioane de euro. În anul 2009, omul de afaceri a vândut hotelul Covasna din Neptun pentru suma de 1,2 milioane de euro către oamenii de afaceri Nicolae și Ion Dușu din Constanța – cf. Wikipedia), a ajuns …imperialist al petrolului african:

Operațiuni internaționale

Firmele lui Tender mai lucrează și în Orientul Mijlociu, dar și în India, Africa de Nord, Europa. Compania Prospecțiuni are afaceri în Iran, Maroc, Portugalia, India, Grecia. În Serbia, Tender a achiziționat o firmă de producție de medicamente, o companie de telecomunicații, o stațiune balneoclimaterică și o fabrică de fermentare a tutunului. Deține un hotel în Grecia, pe insula Aegina, și Hotelul Johann Strauss din București.

Firma omului de afaceri a încheiat un acord de concesiune cu Agentia de Gestionare şi Cooperare între Senegal şi Bissau pentru explorarea şi exploatarea unui zăcământ petrolier, de 5.347 kilometri pătraţi, aflat pe teritoriul comun al celor două state africane (s.n.).

Potrivit documentului, lucrările de exploatare vor dura 8 ani, iar cele de producţie, 25 de ani.

Zona în care se află perimetrul petrolier ar avea rezerve de
petrol cuprinse între 720 milioane de barili şi 2,35 miliarde de barili, potrivit grupului Tender – cf. Ovidiu Tender va investi 100 milioane de dolari în petrolul din Africa, în gazeta online ziare.com.  – dar şi în dezvăluiri.go.ro (cf. Cine sunt ei? – masonii şi sataniştii români: SRI, SIE si altele: gen. Ovidiu Soare (seful diviziei de apărare a Constitutiei), Victor Marcu, Aurel Rogojan (ofiţeri de securitate, cu funcţii-cheie în DSS, înainte de ‘89) cei care au organizat şi participat la LOVITURA DE STAT din decembrie 1989) şi Vasile Iancu (fost şef de contrainformaţii în spionajul lui Ceausescu, fost numărul doi în SRI-ul lui Timofte), toţi 4 au participat la LOVITURA DE STAT din decembrie 1989, gen. Radu Timofte, directorul SRI, recent iniţiat în Loja condusa de Ştefan Misu (înregimentat în PUR-PC-ul lui Dan Voiculescu), Gheorghe Fulga şef SIE, OVIDIU TENDER, Ioan Talpeş (vicepremier, şef SIE), toţi sunt în subordinea lui SOV-Sorin Ovidiu Vantu (…)).

Bravos, naţiune! A ajuns, şi România, prin celebrul evreu Tender, în lumea bună, a Mafiei Mondiale, a Ocultei Mondiale!!!

Doar un amărât de amănunt: NU România câştigă din “tunurile evreieşti”…ci România este devalizată (COMPLET!) de “tunuri” şi de către autorii “tunurilor”…, ca un seif prost construit, când “desperados” se pun pe treabă, în Vestul Sălbatic!!!

…Între timp, învăţământul românesc se duce de râpă, cu o viteză progresiv-accelerată: directorii de şcoli au rămas aceiaşi (adică, cei înscăunaţi de PDL!), cu comportări năucitor de abuzive, anomice şi discreţionare, de stăpâni ai unor plantaţii de bumbac sudiste (din veacul al XIX-lea american!) - pe care plantaţii, profesorii au devenit sclavi, încătuşaţi şi şantajaţi şi terorizaţi, după bunul plac al şefilor mafioţi (Legea Funeriu, pentru desfiinţarea căreia nu s-a făcut NICIUN PAS! - îi dă legaţi, de mâini şi de picioare, pe profesori – DIRECTORULUI ŞCOLII, de care depind cu viaţa şi cu moartea!!!) – şefi ai unor şcoli, cică, de stat!!!; examenele de bacalaureat se dau sub semnul aceluiaşi absurd infinit (la proba orală de Română, numită, pişicher, probă de competenţă lingvistică, nu există NICIUN FACTOR DE RISC: calificativele încep cu utilizator mediu, iar nu cu… insuficient! – şi ne mai mirăm de ce tinerii noştri vorbesc româneşte precum… canibalii din Borneo-Kalimantan!), hârtiile fac imposibilă şi inutilă munca efectivă la catedră etc. etc. etc.

...Între timp, preşedintele-judecător Augustin Zegrean (cu merite juridice... INEXISTENTE!), de la Curtea Constituţională a României, continuă să ia, în mână, 100 de milioane de RONI, pentru... gradul de handicap I – de fapt, miopie (politică...) avansată!!! Şi mai ia, tot în mână (?!), alte 100 de milioane de RONI, pentru... DECIZIILE sale, extrem de... mioape (decizii via Cotroceni!), de la Curtea Constituţională!!! Handicapat în ultimul hal, dar... DECIDE SOARTA ROMÂNIEI!!!

...Între timp, Preşedintele Parlamentului ungar, Laszlo Köver  a efectuat o vizită neoficială în România, ajungând în Ţinutul Secuiesc pe 4 iunie 2012, marţi după amiază, pentru a participa la un miting al PCM.

Kover a participat la evenimentele PCM din România şi între 24 şi 27 mai, inclusiv la comemorarea poetului maghiar (n. mea: criminal hortyst genocidic!) Jozsef Nyiro. Cu această ocazie, el a criticat refuzul autorităţilor române de a permite reînhumarea poetului la Odorheiul Secuiesc, calificând atitudinea Guvernului român drept NEPRIETENOASĂ, NECIVILIZATĂ ŞI BARBARĂ.

Conducătorii de la Bucureşti n-au reacţionat la aceste mârlănii năucitoare, venite din partea celei mai slendide rase hune - nici măcar cu o mârâială. Ba, noi, subsemnatul, am avut impresia că nu lipsea mult ca guvernanţii noştri (ROMÂNI! – pentru că UDMR-ul a fost mult mai sănătos interesat de cestiune, în vederea viitoarei lor luptei electorale, cu PCM-ul…!) să-i şi pupe, umil şi gudurat, pantoful lui de preşedinte de Parlament maghiaro-hungaristo-atillist…, cumpărat, cu bani frumoşi, de la Sörös…

...Între timp, românii şi-au donat sângele, la centrele de transfuzii, pentru bonuri de alimente, pentru ca să aibă copiii lor ce pune în gură, de Paşti... şi, în continuare, donează sânge (nu atât bolnavilor, cât unui stat masonico-vampiric!), pentru pâinea cea de toate zilele a pruncilor lor... Un coleg profesor e gata să-şi doneze, benevol, un rinichi, pentru a-şi plăti datoriile lunare, acumulate...

...Între timp, doctorul NICOLAE BACALBAŞA, la Antena 3, afirmă, cu deplină dreptate: Political correctness e încercarea de a apuca un rahat de capătul curat...!

...Între timp, un preot din Focşani (duminică, 16 iunie 2012) a fost înjunghiat în plină biserică, în timpul slujirii Sfintei Liturghii Ortodoxe...!!!

...Între timp, pe 22 mai 2012, a avut loc un cutremur de 5,6 grade, pe Richter (în Bulgaria, dar resimţit şi în România!), după care, imediat, din înaltul cerului, oamenii au fost ATACAŢI DE COHORTE DE CORBI!!!

...Între timp, cohorte de pedelişti trec la ...uslaşi! Noi ştiam bine că s-a dat un semn masonic, prin trecerea lui Sorin Frunzăverde (mason 32), de la PDL, la USL... dar nu cunoşteam intensitatea consecinţelor acestui semn!

APROAPE CĂ NU MAI POŢI DEOSEBI, ÎN ACEST MOMENT, „USL” DE „PDL”! Parcă-i un ouroboros, care-şi tot înghite când coada, când capul, când pe amândouă deodată. Este ca-ntr-un spectacol de măşti chinezeşti: se transformă, halucinant, unii într-alţii...!!!

Unii îi înghit pe alţii (n-are importanţă care pe care!), spre reciprocă recunoaştere şi complice salvare (tot reciprocă!) – aşa ca întotdeauna, după 1989!!!

Cine a plătit vreodată, de 23 de ani încoace, ticăloşiile făcute în mandatul său?! NIMENI!!!

După ce până şi vestita mamă de urinător de troiţe, senatorul (şi oleacă de Ministru al Tineretului!), Sorina Plăcintă (muma lui Ştefan cel Mare, după cum lua cu gura foc, apărând tipul de educaţie aplicat de ea şi... care a avut drept consecinţe strălucite: a. urinarea fiului ei, BRAV FOTOGRAFIATĂ! – pe o troiţă din Focşani...; b. încercarea de a asasina, sadic, cu maşina personală, în plină stradă, un biet cetăţean...), om de casă (şi sfetnic de mârşăvii şi tâlhării!) al Elenei Udrea şi Robertei Anastase, a trecut în barca PNL – noi nu mai putem avea încredere în aşa-zisa nouă guvernare şi într-o promisă revoluţie morală!

Noi, oamenii de rând, păstram un dram de nădejde că toţi bandiţii şi trădătorii din PDL (odată cu SCHIMBAREA de regim-guvernare... noi, fraierii, aşa credeam! ) vor fi judecaţi, vor fi condamnaţi la ani grei de puşcărie şi li se vor confica averile ticăloase (cu origini în jefuirea, fără milă, a poporului român!) şi, astfel, cei jefuiţi şi obidiţi vor fi, măcar cât de cât, despăgubiţi!

CUM  ÎŢI  PERMIŢI,  DOMNULE  CRIN  ANTONESCU – ŞI CUM ÎŢI PERMIŢI, DOMNULE VICTOR NAUM PONTA, SĂ AFIRMI/AFIRMAŢI  CĂ, LUI TRAIAN BĂSESCU, ÎI VOR FI IERTATE PĂCATELE TRECUTE, DACĂ NU VA MAI FACE, DE ACUM  ÎNCOLO, ALTELE?

CE, EŞTI CUMVA, VREUNUL DIN VOI DOI - POPĂ? - ...ORI TE CREZI A FI (UNUL SAU ALTUL DINTRE VOI DOI)... ÎNSUŞI BUNUL DUMNEZEU?!

NU! Noi, subsemnatul, ştim că acest popor aşteaptă, de atâţia şi atâţia ani, o socoteală curată şi o pedeapsă meritată, pentru cei care l-au umilit şi l-au trădat şi l-au jefuit şi i-au spurcat, în tot felul, sacrul pământ al PATRIEI, cu o neruşinare blasfemică şi... înmărmuritoare (à la bordurile lui Videanu!). Dacă voi, salvatorii patriei, vă erijaţi în glasul divin (?!) al iertării ticăloşiei şi samavolniciei şi blasfemiei... – înseamnă că nu sunteţi, nici voi, ăştia de-acum, altceva decât TOT nişte nenorociţi de impostori, nişte târâturi nemernice, nişte indivizi scârboşi, care ne dispreţuiţi, cu aroganţă satanică – ...ba chiar ne urâţi, din rărunchii voştri de venetici (ciocoi pribegi, aduşi de vânt…), ca şi Băsescu, ca şi Iliescu, ca şi Constantinescu!!!

NU! Atunci când te pupi în bot cu Satana, înseamnă că-l ai în tine, ca director/îndrumător moral, pe Marele Iluzionist!

Şi când dracii-şi înnoadă cozile între ei, sărmanul popor îşi pleacă iar fruntea (abia-abia săltată!), cu infinit amar...: din nou înşelat, din nou trădat, din nou fără alt Scaun de Dreptate, decât CERUL...!

Experienţa catastrofală a mileniilor de umilinţe ale poporului român au născut zicala tragic-revoltătoare: CORB LA CORB NU-ŞI SCOATE OCHII! - ...iar semnul dumnezeiesc, de la cutremurul din 22 mai 2012, ne avertizează să nu avem încredere în nicio guvernare, din statul masonic. Nici măcar în aceea a premierului (cu ascendenţă iudaică şi cu precedente dubioase, în politica ultimilor ani), Victor NAUM Ponta...!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


CINE NU ARE DEMOCRAŢI, SĂ ŞI-I CUMPERE!

 Moto: Nu sunt de acord nici cu un singur
 cuvânt din ceea ce spuneţi,
dar sunt gata să mor pentru dreptul
dumneavoastră de a vorbi
(Voltaire)

Pentru ce şi-au bătut capul mari filozofi şi scriitori occidentali din secolele trecute? Pentru libertatea cuvântului, pentru libera circulaţie a persoanelor şi ideilor, pentru democraţie, pentru separaţia puterilor în stat! Iată ce a ieşit în prezentul bicisnic! Cel puţin, în România, rezultatele aplicării acestor idei se văd cu ochiul liber şi sunt catastrofale.  

Politica românească atunci când nu este nocivă şi păguboasă pentru popor, este doar o moară de vorbe; politicienii sunt, mai ales, doar nişte mari producători de salivă în public, nişte viermi de mătase gălbejiţi, înfăşuraţi în coconul minciunii. Totuşi, costurile sunt incalculabile. În loc de industrie şi agricultură avem politică. În loc de mari obiective naţionale gen autostrăzi, ori centrale nuclear-electrice, avem salivă politică. Parlamentări, traseism politic, furturi de voturi, întâlniri internaţionale fără rost, împrumuturi de miliarde de euro, vânzări din patrimoniu naţional etc. Ne-am pricopsit şi cu alegeri politice aproape în fiecare an.

Risipa de fonduri spoliate din munca acestui popor este fără precedent şi fără putere de imaginat. Suntem jefuiţi de cea mai păguboasă industrie care a existat vreodată, industria politică.

Am negociat stând, când în genunchi, când pe burtă, intrarea în NATO şi în UE şi am dat industria naţională pe industria politică. Politrucii români de tipul lui Iliescu, Băsescu şi Boc au negociat cu străinii cu complexul vinovăţiei în ceafă, că ei au fost comunişti, iar ceilalţi doar nişte porumbei albi, fiindcă erau capitalişti sadea.

Politrucii, indiferent de bruma de ideologie din fiecare, au predat la cheie şi pe dea moaca industrii întregi  (siderurgia, cimentul, construcţia de nave etc.) şi marile putori (cf. Eugen Barbu) ne-au permis să construim instituţii ; în loc de industrii, instituţii ! Primele produceau şi creau plusvaloare pentru acest popor şi chiar şi pentru altele, instituţiile halesc fonduri cu nemiluita, în timp ce homo politicus doarme în parlament somnul lui de lux, ori cutreieră meridianele globului, risipindu-se în voiaje turistico-politice de la Paris la Tokio, de la Abu Dabi la Washington.

E ca la balamuc! Lovitura de stat a lui Iliescu din, fanul lui Gorby, a închis în 1989 uşa dezvoltării sociale şi a deschis-o pe cea a balamucului politic.

O lovitură de stat a întrerupt brusc şi sângeros dezvoltarea paşnică a unui popor şi a pus în loc valuri de spumă politică, maree de vorbe şi înstrăinări de averi naţioanle şi de valori româneşti.

Privatizarea întreprinderilor s-a dovedit a fi, în fapt, o depravatizare a caracterelor, o molimă necontrolată a lăcomiei reziduale din fiecare individ căţărat, în vâltoarea scandalurilor din anii ’90, pe grumazul poporului!

Băncile româneşti au fost falimentate una câte una şi au fost înlocuite ca într-un puzzle mondial cu bănci străine. Eternul bancher Mugur Isărescu, matusalemul finanţelor Europei, nu a cuvântat niciodată nimic despre cauzele dispariţiei sau vânzărilor pe nasturi a băncilor acestei ţări. A lăsat să se înţeleagă că singura lui misiune este asigurarea stabilităţii leului în raport cu euro-iul. Şi nici treaba asta nu o nimereşte prea bine, dar culege încă laude de la anumiţi ziarişti, cum că ar fi consecvent, că ar fi  workaholic!

În ultimii ani, limba română a fost forţată şi hingherită în toate stilurile. S-au copiat o groază de inepţii transfrontaliere, s-au forţat adaptări maneliste, mai precis, englezisme, ce nici cu gândul nu gândeşti. Orice solicitant a devenit un aplicant, orice şedinţă mai pricopsită a ajuns summit, orice ziar de scandal şi sex, tabloid! Este okay, nu?!

Industria a luat-o la vale, i-a făcut pe plac zâmbăreţului fără gât, Petre Roman, şi a devenit în câţiva ani un morman de fiere vechi, iar la cuvântul agricultură, colegul lui de partid, Traian Băsescu, are interzis. Din toate roadele pământului, acest accident al politicii româneşti, conform spuselor celui mai tracasat justiţiabil, Adrian Năstase, nu apreciază  decât sucul de struguri şi dubla fermentaţie a prunelor. 

Bomba bombelor abia acum vine! Cel mai mare exportator român a devenit Ministerul Învăţământului. Ce exportă acest minister? Cea mai profesionalizată şi mai specializată forţă de muncă a ţării.

Face exportul acesta păgubos de mai bine de 70 de ani!

Începând cu fatidicul an 1940, când deasupra Europei pluteau norii negri ai războiului, iar Wehrmacht-ul delirantului Hitler ocupase deja Parisul şi bombarda cu rachete balistice Londra, intelectualii români au început să aleagă calea exilului. Aşa au rămas în Occident diplomaţi de carieră precum istoricul Neagu Djuvara, ori democratul Ion Raţiu. În aceiaşi ani tulburi au ales calea neîntoarcerii în ţară şi marile minţi ale neamului, inventatorul Henri Coandă, dr. George Palade, creatorii Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, George Enescu etc.

Lista geniilor şi valorilor exilului românesc cuprinde numele multor mii de intelectuali creatori, de români şi românce talentaţi, care şi-au căutat liniştea spirituală în altă limbă şi pe alt pământ. Lista este impresionantă, ca un pomelnic uriaş citit în timpul prohodului unui popor, ce se chinuieşte să supravieţuiască  doar în spirit, oriunde, dacă pe pământul natal nu mai are loc.

Poporul de genii şi talente care este poporul român produce şi distribuie anual Occidentului, de cel puţin 70 de ani, sute de mii de intelectuali, de ingineri şi de artişti. Aduceţi-vă aminte de marii actori români risipiţi prin lume, de care nu mai ştim nimic: Cristea Avram, Dan Nuţu, Gabriel Oseiciuc, Liliana Tomescu, Septimiu Sever, Dumitru Furdui, Mircea Şeptilici etc! De fapt, de-a lungul deceniilor au plecat în lume trupe întregi, adevărate teatre româneşti care acum sunt lipsă la apel în cultura românească.

În ultimii ani, dezvoltarea informaticii ne-a găsit prezenţi, ne-a găsit tot între primii în lume. Companiile de producţie şi servicii informatice din SUA, Anglia, Franţa, Germania încorporează atâta inteligenţă românească, încât ni s-a dus vestea pretutindeni. Ne numărăm printre cei mai creativi şi cei mai inventivi locuitori ai planetei, alături de indieni şi de japonezi. La centrala Microsft de lângă Washington, a doua limbă vorbită în cadrul companiei este limba română!

Când scriu aceste rânduri, mă văd nevoit să constat că în lumea largă mai trăieşte încă un sfert din poporul român, sfertul său cel mai creator şi mai productiv.

Exodul s-a desfăşurat sub semnul hazardului între anii 1940–1945, când au plecat zeci de mii de intelectuali, de ofiţeri, de artişti, mai ales din motive politice, apoi, în timpul ocupaţiei sovietice, el a continuat cu dificultate şi cu sacrificii de vieţi omeneşti pe frontierele închise, dar tendinţa (ca să nu zic, trend-ul), nu s-a schimbat.

În anii socialismului de două feluri, a celui bolşevizat, (1946-1965) şi a celui naţionalist (1965–1989), fuga din România a fost o fugă politică, o fugă de sistem. Intelectualii renunţau să mai lupte cu dominaţia politică, ori să facă compromisuri de conştiinţă şi luau calea Vestului în orice chip. Nu este lipsit de   interes să arătăm că şi Occidentul avea politica lui parşivă.  Îi primea cu braţele deschise, le oferea casă, masă, studiul gratuit al limbii oficiale şi, relativ repede, un loc de muncă.

Lagărele de refugiaţi de la Traiskirchen (Austria), Trieste (Italia), ori Zirndorf (Germania), toate finanţate de CIA, însemnau începutul de drum al miilor de disperaţi proveniţi din România, a celor ce voiau să dea vieţii lor un alt curs, într-un alt peisaj geografic şi spiritual. La postul de radio Europa Liberă, se putea auzi ani la rând vocea voalată de tutun a Monicăi Lovinescu, care îndemna românii din ţară să-şi ia lumea în cap, pronunţând cu limba lată, Lumea liberă, cuvinte ce strecurau în sufletele a mii de români frisoane de independenţă, fără a preciza că lumea liberă se ţine cu muncă pe brânci, cu taxe şi impozite şi cu alte rigori prevăzute în legi.

Medicii erau confirmaţi ca specialişti după doar câteva luni de acomodare şi li se acorda toată încrederea profesinală. Era şi este şi normal să fie aşa. Un medic bun se formează în 8 -10 ani, chiar mai mult. Românii aterizau acolo gata specializaţi. State ca Germania, Franţa, Anglia etc. nu cheltuiseră niciun ban cu studiile lor, începând cu şcoala elementară şi terminând cu facultatea de medicină. Aşa că, a oferi unui specialist doar un acoperiş deasupra capului, un salariu minim şi apoi să îl pui la treabă, înseamnă o economie colosală pentru un stat cu funcţionari inteligenţi.

Un inginer constructor, la fel; după şase luni putea lua în primire un şantier de construcţii şi putea duce la îndeplinire o lucrare de bună calitate, dar la un salariu de cinci ori mai mic, în aceleaşi condiţii de eficienţă, datorită experienţei sale profesionale dobândite în ţară.

În sens invers nu avem suficiente exemple, încât să ne putem da seama cât de benefică ar putea fi în România munca unor intelectuali străini, şcoliţi în ţările lor. Există, într-adevăr, câteva sute de medici şi economişti de origine arabă, ori asiatică, ce trăiesc în România, dar ei şi-ai făcut studiile aici, şi  au rămas din diverse motive personale. Nu au poposit gata şcoliţi, ci s-au şcolit aici.

Argumentaţia aceasta am făcut-o pentru a demonstra cât de nocivă  a fost în trecut şi este şi în prezent politica românească faţă de valorile naţionale şi pentru a sublinia faptul că politrucul român nu a înţeles niciodată că cea mai mare avuţie a acestei naţii este omul pregătit profesinal, specialistul, cercetătorul, inventatorul, artistul.

Împrejurarea că după 4 ani de război, 45 de ani de socialism şi încă 22 de ani de tranziţie spre nimic, exodul masiv al intelectualilor români nu a contenit niciodată, atestă faptul că politicienii, indiferent de ce afimă în public, ori de ce cred despre ei înşişi, sunt la fel de străini de interesele naţiunii, la fel de obtuzi în  faţa nevoilor şi valorilor naţionale.

Intelectualii şi-au ales altă patrie, indiferent dacă a fost război şi foamete, socialism sau tranziţie pe fond de haos. Politrucul român, atât cel capitalist, cât şi cel comunist, nu s-a ridicat niciodată la nivelul înţelegerii nevoilor acestui popor şi, mai ales, a părţii lui cea mai creatoare şi mai eficiente, dar acest homo politicus nu emigrează niciodată.

Pe politrucul român nu îl sensibilizează nici Contractul Social al lui Jean Jacques Rousseau, care teoretizează că între membrii societăţii trebuie să existe o convenţie, care justifică alegerile unora în anumite demnităţi de către alţii şi că cel ales trebuie să servescă interesele alegătorilor, nici Principiul separaţei puterilor în stat, dezvoltat de Ch. Montesquieu, pentru ca statul să fie drept şi egal faţă de cetăţenii săi.

Adică cum? Dacă politrucul nu se mai poate amesteca în treburile procurorului şi ale judecătorului, unde mai este traficul lui de influenţă şi foloasele de pe urma lui? Când aude de independenţa justiţiei, face diaree, băşici în tălpi şi spume la gură. Cum mai face el avere, dacă nu poate să tragă sfori prin tribunale, prin comisii de privatizare, ori la licitaţii trucate? Cum rămâne cu eficienţa sa faţă de conturile din bancă, cu visele lui de a-şi mai ridica o vilă, ori cu voiajele  la Nisa şi Monaco, unde poate să joace table sau babaroaze pe plaje celebre?

Atunci, politrucul de tip nou, pluripartitistul, democratul de nevoie, îşi aduce aminte că a auzit şi el odată un dicton pe placul lui, anume: Scopul scuză mijloacele! Nu îl interesează cine l-a rostit prima dată, dar tare mult îi convine şi simte că acesta este ghidul lui în viaţă!

George Tătăruş (Bucureşti) 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii