ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 40 (Iunie 2012)

EDITORIAL
UNDE CURG BANII BRĂILEI?
În fiecare an electoral banii curg din toate direcţiile, iar promisiunile sunt la ele acasă. Actorii politici – cei care prin „nenoroc” candidează pentru a nu ştiu câta oară, vopsesc discursurile anterioare, în timp ce „necunoscuţii” arată cu degetul către actualii. Nu e nimic nou în acest decor, nici măcar electoratul, oamenii obişnuiţi cu minciunile, cu promisiunile deşarte.
Programul e încărcat, timpul e scurt, iar voturile au nevoie de o matematică precisă, pe care, chiar dacă cei de la „butoane” o anticipează, feţele de pe afişele electorale o întreţin cu mare pompă, ori de câte ori se iveşte ocazia. Apreciez cu atenţia cuvenită şi spiritul de observaţie acutizat, cum în discursul scriptic, prin sloganele banner-erelor ce au umplut până la refuz stâlpii stradali, se ascunde în spatele fiecărei măşti de candidat, un mic Obama, un pui de Putin şi mult Ceauşescu... Supuşi unor vremuri (de unii apuse), actorii politici brăileni scuipă un aer infectat cu roşul fundalului, peste care secera şi ciocanul aurite contrastau triumfător în interminabilele şedinţe ale Partidului. Ei, pionierii şi U.T.C.-iştii de ieri (a se vedea poza de mai sus), vlăstarele ţării, cuprinşi de o imensă „inocenţă”, aduceau calde urări şi-şi manifestau artistic mulţumirea, pentru „grija” pe care „cel mai iubit fiu al poporului” o emana în Epoca de Aur. Aplaudacii de atunci, candidaţii de azi! Un silogism perfect pliat pe realitatea crudei campanii ale Localelor lui 2012. Mergeau la şedinţele partidului şi tot ceea ce îşi doreau nu era altceva decât să avanseze, să acceadă către Înalta Tribună... Partidul s-a voalat, fanarioţii au revenit într-o formă „democratică” la putere, „ţara se vinde pe gratis”, iar ei, oamenii de vază ai politicii, formaţi în „birourile electorale” ale societăţilor comerciale care îi susţin – chipurile – din umbră, intervin unii la alţii, acuzându-se reciproc şi scoţând – precum chelnerul berea de la rece – „soluţii” (fără disoluţii), celor mulţi, dar cu putere pe ştampilă.
Sunt destui, practic nimeni nu le ştie cu adevărat numărul celor angrenaţi în tăvălugul consumului de publicitate electorală... Se aruncă bani peste tot: afişe de toate dimensiunile şi pe toate geamurile magazinelor, mijloacelor de transport... De aici îţi poţi face o idee şi de cine sponsorizează partidul respectiv. Moacele ofilite – deşi, la prima vedere par cosmetizate de stilişti – sunt în realitate adevărate trucaje Photoshop, opere de artă ale unor „butonişti” profesionişti în ale „prelucrării imaginii”...!!! Orice posesor de cameră video este interpelat pentru a „trage” câteva cadre prin locurile pe unde candidatul dă mâna cu poporul, la ţinută fără cravată, prin pieţe sau printre blocurile cartierelor abandonate de orice tentativă a urbanismului modern. Mai apar şi la TV, pe la nişte posturi – zice-se – locale, dar care nu au nimic comun cu Registrul Comerţului din Brăila... canale ce „curg” pe reţelele de cablu la fel de „locale” ca şi studiourile improvizate şi unde pseudojurnaliştii (rectific, „oamenii de televiziune”), copie falsele vedete ale posturilor din Bucureşti, „vedete” care, la rândul lor imită „MEGA-VEDETE” canalelor CNN-iste de peste mările şi oceanele unor State, cândva cu pretenţii democratice. Dar românului nu îi arde de comparaţie. Nu l-a interesat niciodată acest lucru. Pe brăilean, nici atât! El ştie doar că are o Dunăre, dar fără port, atenţie FĂRĂ PORT! Şi nici nu se întreabă cum de este posibil ca unul dintre cele mai cosmopolite Porto Franco, să dispară pur şi simplu. Flota comercială a Brăilei a intrat în aceeaşi zonă crepusculară ca şi cea de la Constanţa, de care Primul Marinar al Ţării se face că „râde” atunci când un jurnalist mai „impertinent” îi reîmprospătează memoria. Ce-l doare pe brăilean dacă mai are sau nu port? Ar trebui, chiar ar trebui!!! Că i s-au furat Combinatele... Laminoarele... Excavatoarele, Insula Mare, Berea şi chiar PÂINEA!!!, oare nici asta să nu-l doară? Că în ritmul acesta riscă să i se micşoreze şi teritoriul (vezi mişmaşul administraţiei locale şi centrale, prin care râul Siret este şi nu este graniţă cu judeţul Galaţi), că MARELE POD PESTE DUNĂRE promis de Năstase şi camarila, ce urma să lege judeţele Brăila şi Tulcea, pentru fluidizarea culoarului rutier dintre sudul Moldovei şi nordul Dobrogei să devină realitate, sunt probabil elemente mult prea îndepărtate şi fără „valoare” electorală în prezent? Se tace şi atunci când vine vorba de „imensul” AEROPORT de la Vădeni, aeroport civil, că cel de la Ianca nu mai este bun nici măcar de turnat un film de tip „Top Gun”!
Blestemul scufundării în propriile lături se pare că nu se mai termină. Prostia domneşte de ani buni, iar omul de rând votează... votează... votează... Ciudat, nu? Democraţia îşi arată perfid colţii în acest – încă oraş – unde doar prin cărţile poştale ale anilor 1900-1940, frumuseţea estetică şi intelectuală, cumulată cu forţa economică, de care politicul era nu numai interesat, ci şi RESPONSABIL, este acum de neegalat. Primari erau şi atunci, consilieri, prefecţi, directori de instituţii şi membri de partid, dar BUNUL SIMŢ ŞI INTERESUL COMUN ÎNTRU BINELE URBEI, ERAU PRIORITATE ŞI LITERĂ DE LEGE!
Megafoanele ambulante ticsite cu posterele plouate (la propriu) ale celor ce-şi ascut ghearele pentru a prinde osul gol - pentru că ciolanul s-a cam lăsat supt la măduva bugetului de „aleşii” aflaţi încă în „exerciţiul ficţiunii”, bani care au deja dosare pe la D.N.A., dosare care (tot din ordine politice), aşteaptă plimbatul de la un birou la altul, în funcţie de cum o să bată vântul cerutei schimbări – latră prin fiecare fiţuică cu pretenţie de cotidian, tipărit ori on-line, nu cu glăsciorul lor, ci prin intermediul „editorialiştilor” (membri de partid şi ei mai ştiu ce fel de „membri”), asmuţind opinia publică, adică brăileanul, pe care îl doare să dea banul pe hârtie, ori ca să-i transpire browser-ul pe link-uri. Păi, cu hârtia de ziar nu mai are ce face, loc de muncă nu mai are, ca să zici că citeşte în timpul programului şi nici „salam cu soia” nu mai cumpără, ca să-şi facă pacheţel... De internet nu prea are habar, iar dacă se mai întâmplă să-l deschidă o face pentru nelipsitul messenger, prin care mai ţine legătura cu „finanţatorii”, adică cu cei goniţi de griji şi de nevoi din ţară, pentru a slugări pe ici, pe colo, cu precădere în Vest.
Drumul până la vot este cam desfundat; întregul oraş arată mult mai rău decât pe timpul bombardamentelor americanilor din 1943-1944. „Managerul” urbei, sub atenta îndrumare a „ordonatorului de credit”, „cel mai iubit fiu al Consiliului Judeţean”, aflat într-o „concivică” preocupare, cu fini, naşi, cumnaţi, vecini, amici, ai „sereleurilor şi esaurilor” pe care cu aleasă mândrie şi spirit edilitar le finanţează, aduce nu numai blocajul traficului rutier, ci şi – motivat, evident – dovada elocventă că în Brăila se poate asfalta orice, oricând şi mai ales cu ORICE PREŢ!
Numărul tinerilor a scăzut alarmant, iar cei care mai sunt, se gândesc la mutare; oriunde altundeva dar nu aici! Lipsa perspectivei economice, cumulată cu decăderea culturală, îi determină să facă schimbarea de care ei ştiu că au nevoie! Dar interesul autorităţilor locale este să nu vadă tineri prin preajmă, deoarece aceştia, mai nonconformişti, pot să-şi pună întrebări şi să le exprime mai târziu printr-o formă sau alta... Cu bătrânii e altă mâncare de peşte, ei reprezintă o masă uşor manipulabilă... După 50 de ani de comunism şi 20 de ani de neocomunism, prin venele lor circulă fără stres „colesterolul imperativului”. Este suficient să le spui ceva de pensie, alimente ori medicamente, că te votează şi cu ochii închişi! Chiar şi de frică!
Sufocaţi de aşa multă „schimbare” (între culorile şi platformele-program ale partidelor), intelectualii se dezbină: unii fraternizează cu politicul actual, asumându-şi pupincurismul de rigoare, aducând osanale trandafirilor, săgeţilor, brazilor şi ale altor obscenităţi consacrate drept sigle, în timp ce alţii, mult prea legaţi de trecutul istoric şi cu frică de Dumnezeu, preferă opoziţia şi nesupunerea civică în faţa celui mai destructiv val ce s-a abătut asupra Cetăţii de la Marile Invazii încoace. Pe atunci, lumea se ascundea prin catacombe, acum hrubele nu sunt pe „harta” niciunei platforme politice, în adevăratul sens al cuvântului, deşi potenţialul turistic este imens. Dar cui îi arde de turism? Ce, nu le ajunge brăilenilor Parcul Naţional „Insula Mică a Brăilei”? Marea majoritate habar nu are cu ce se mănâncă... deşi indicatoarele maro sunt mai peste tot în oraş şi împrejurimi. Din păcate, săgeţile şi kilometrii expuşi cu atenţie pe indicatoare nu au nicio finalitate, niciun punct terminus. Practic, cine se ia după ele nu ajunge nicăieri, pentru că sunt puse de aşa natură încât să încurce. Şi ce să vadă turistul? Fluviul braconat? „Animalele sălbatice” precum porcii, vacile şi oile sătenilor din Chiscani, Tichileşti, Gropeni, Stăncuţa, Măraşu etc.? Pădurea defrişată zilnic de nu se ştie cine, deşi bărcile ticsite cu lemn traversează zilnic şenalul navigabil? E impropriu spus „turist”, pentru că dacă prin absurd cineva s-ar încumeta să ajungă în „Parc”, nu are la dispoziţie niciun fel de mijloc civilizat de transport până acolo.
Unde sunt banii Brăilei? Pe Dunăre în niciun caz, pentru să s-ar fi văzut până acum... Dar apa asta curge, aşa că orice pui aici, ajunge la ei, dincolo, adică... la Galaţi! Nici biserici unde să te închini nu mai sunt; din ditamai mitropolia, Brăila este – aşa cum au ORDONAT autorităţile comuniste în anii ce au urmat după război – un cartier al A.D.J. Şi aşa a rămas şi în prezent, de aşa natură ca cel mai îndrăzneţ „preafericit” casianic să poată domni „sponsorizat” şi din banii ălora de la sud de Siret, adică a celor din MUNTENIA,!!! Dar cu acordul cui? Ori nici asta nu contează? De ce un judeţ care aparţine de drept istoric unei zone a ţării este transformat în 18 ani de comunism într-o coadă a Moldovei? De ce şi după mai bine de 40 de ani de atunci, încă se mai încearcă această utopie, cu megalopolisul căruia gălăţenii au neapărat un nume: Galaţi-Brăila? Dar sunt şi brăileni loviţi de prostie, sunt şi TRĂDĂTORI ai numelui acestui oraş plin de istorie, indivizi care sub auspicii „economice”, trimit în defăimare propria identitate, făcându-se părtaşi la idioţenie. Adepţii utopiei au „neamuri” şi la Capitală, de acolo vin susţineri: orice hartă cu pretenţii de reorganizare teritorială scapă din vedere vechile stabilimente ale regiunilor istorice, consfinţite în secole, înlocuindu-le cu unele EUROPENE!... în fine, subiectul BRĂILA este delicat şi necesită mult scris şi mai ales oameni născuţi cu SIMŢUL LOCULUI pentru a-l susţine într-o realitate benefică.
Viitorii aleşi, „fiii Brăilei”, cum încearcă unul dintre candidaţi să pluseze în campanie, pozează în slujba cetăţeanului, iar chipurile lor luminoase, umplu până şi faţadele blocurilor, uitate de orice iniţiativă locală pentru reabilitare termică, aşa cum se întâmplă prin alte zone ale ţării. Ei sunt chipeşi, au promisiunea la vedere, sloganul e impunător. Câte probleme nu şi-ar fi găsit rezolvarea – financiar vorbind – numai cu o parte din banii aruncaţi pur şi simplu în această sarabanda, numită lasciv, scabros şi ipocrit: Campanie electorală!?
Se vorbeşte de spectacol... unul sumbru, pot spune... lipsit de orice etică, un spectacol cu actori amatori. Dar există şi prestaţiile profesioniştilor, cu nume la modă, artişti români actuali ce se prostituează politic prin concerte improvizate în parcările supermagazinelor din suburbii şi din afara oraşului. Unii „cântăreţi” se mai fac de râs şi atunci când improvizaţia cu microfonul la gură îi dă de gol. Dar nu le pasă, banul e ban şi nu se dă înapoi. Politizăm orice, chiar şi un festival – serios – de muzică uşoară... „Casa Tineretului”, mereu primitoare când vine vorba de Stancu Bunea, îl invită pe scenă la festivitatea de premiere, ca pe cel mai mare meloman al tuturor timpurilor... Şi tovarăşul Octavian Ursulescu (îl ştiţi de la „Cântarea României”), un veritabil îndrăgostit de „finanţatorul” Festivalului Internaţional de Muzică Uşoară „George Grigoriu”, se manifestă febril, până la amenda C.N.A. dată postului TVR3, pentru că l-a prezentat pe „meloman” în weekend, deşi aceeaşi faţă joacă şi în rolurile principale ale luptei pentru Consiliul Judeţean local, lucru ce contravine dispoziţiilor promovării candidaţilor din campania electorală.
UNDE CURG BANII BRĂILEI? Când retorica nu este decât un simplu exerciţiu de final, răspunsul corect este: PE APA SÂMBETEI!
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
DESPRE FEMINIATE ŞI POEZIE. INTERVIU CU ADELINA POP
 
Cu volumul „Versus” aţi adus în arealul cultural de la Dunărea de Jos un tip de poezie feminină susţinută de un „eu liric imprevizibil, eteric uneori, brutal de real alteori, care induce o stare de nesiguranţă, de abandonare, de lascivitate şi alcov tocmai când iluzia devine certitudine”, aşa cum afirmam în cartea mea de recenzii literare “Reverenţe critice”.
 
Îmi este străină dorinţa de a vorbi despre poezia mea; cartea este un semn particular. Sunt câteva experimente metrice, prozodice şi, cu voia dumneavoastră, un final de exerciţiu. O expresie punctuală a unui cumul de ”impreciziuni” emoţionale. Nu-mi place să vorbesc despre asta. Este indecent. Dar vă mulţumesc pentru delicateţea de a mă fi luat în discuţie, ca „femeie de cultură”. Asta pentru că mi-am amintit de expresiile freudiene „producţie literară”, ba chiar „proces de producţie” (în Poezia şi inconştientul), aplicate unui eşantion”de rubrică”. Sper să nu vă contrarieze nota umoristică.
 
Credeţi că există în literatura universală şi, mai cu seamă, în literatura română o poezie în exclusivitate feminină, pentru a se putea vorbi de un gen liric cu pecetea feminităţii, dincolo de convenienţe ticuri şi catalogări misogine?
 
Dacă aplicăm teoria inconştientului colectiv, atunci vorbim despre o masă obsesivă comună. Dacă rafinăm pe individual, ajungem la o infinitate de reprezentări cu substanţe diferite şi specializate. Obsesiile feminine sunt traversate de naştere, ca natură definitivă a feminităţii, cu tot ce implică aceasta. Un univers transformaţional cu o forţă uimitoare. Bărbatul are ca obsesie, fertilizarea. Un tandem existenţial, cu drame particulare. Creaţia, în prima sa denominație. Ambele obsesii au, ca element unificator, imposibilitatea eternalizării. Moartea, așadar, este obsesia comună, procesată, însă, diferit. Poezia, ca experiment esenţializat al comunicării personale, are diferenţele acestor sensibilităţi. Lirica feminină este inconfundabilă. Vorbim despre poezia de excepţie. De altminteri, judecăţile literare se fac la vârf: acolo unde este prezent actul creaţiei, cel care individualizează şi combină deplasările sensibile ale „sinelui” către „eu”. Mi s-a părut întotdeauna superfluă această discuţie, provocată, mai degrabă de neputința de a ne distanţa de egalitarism. O chestiune mediocră. Din păcate, au fost destule „feministe” care, din motive felurite, au susţinut omologarea ”femininului”, ca ”unisex”. Greşit şi, mai cu seamă, periculos. Discuţiile despre creaţia feminină, ca instrument individual, a fost purtată, de mai bine de un veac, în cercurile teoriilor artistice, tocmai cu intenţia diferenţierii; felul în care au fost receptate reprezintă, fie măsura suficienţei, ca incapacitate de a înţelege – armonic - natura identitară, fie măsura inteligenţei, ca asumăre a eului creator, în matricea sa generativă; abia atunci, putem vorbi despre creaţie superioară, care, feminină sau masculină, va fi recunoscută. În privința forţei de expresie poetică, ea poate fi, deopotrivă, tulburătoare şi la bărbaţi, şi la femei. Dar, neîndoielnic, diferită. De altfel, Călinescu distingea feminin/masculin, cu accese misoginistice, chiar, în Istoria literaturii, iar Eugen Lovinescu sugera că „Literatura nu e, în genere, o vocaţie feminină”. Există, de asemenea, şi o ipoteză de analiză a speţei, numită gynocriticism.
În fine, pentru că întrebarea dumneavoastră conţinea o momeală, am să vă răspund în registrul doi: există multe cazuri de mimetism sexual care „trebuie” să se manifeste. Ostentaţie care conţine în ea, vanitate şi ambiţie, elemente străine ideii de poezie şi, prin urmare, sortite ridicolului.
 
Aveţi, în litereatura română exemple de poezie şi de poetese pentru acest tip de reprezentare lirică?
 
Poezie feminină... avem multe exemple şi de multă vreme: Matilda Cugler Poni, Veronica Micle, Elena Farago, Alice Călugăru, Otilia Cazimir, „polul” Magda Isanos, Gabriela Melinescu, Irina Mavrodin, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Ana Blandiana, Magda Cârneci, Ioana Crăciunescu, Ruxandra Cesereanu, Angela Marinescu şi încă multe altele... multă poezie feminină, frumos feminină...
 
Dar în lirica universală?
 
Antica poetesă Sappho, căreia îi datorăm metrul safic sau antic, Emily Dikinson care revuluţionează prozodia, Wislawa Szymborska, Gabriela Mistral, Anna Ahmatova, Sylvia Plath, poete de o tulburătoare apartenenţă feminină...
 
Este mai bine conturată, personalitatea femeii în poezia semnată de poeţii bărbaţi, se poate vorbi de femeie ca motiv erotic dominant pentru aceştia?
 
Personalitatea feminină, conturată de poeţi are descendenţă cavalerească. Dominantul portret al domniţei este o idealizare, binevenită. Conţine toate virtuţile, posibil, închipuite... El rămâne, în timp, ca aspiraţie, în sofisticata galerie a disoluţiei... Francesca da Rimini, a lui Dante, sparge tiparul desăvârșirii, bruna doamnă shakespeariană promite misterul halucinogen, strania Annabell Lee îl consfinţeşte etc., pentru ca mai tîrziu, portretele feminine să fie contaminate de perversiunea diferenţelor… Domniţa primordială rezistă, însă, ca un aliat erotic subconştient. Nevoia de frumos, în cronotopul convulsiv al Iubirii, nu moare.
 
Mai ilustrativă femeia poetesă sau femeia pretext, motiv erotic?
 
Ilustrative sunt ambele. Imaginea femeii poete este clebrarea armoniei dintre pretext şi text, ca măsură a creaţiei muabiele. De la Sappho la doamnele baladelor, sonetelor şi, chiar, ale lapidării masculinităţii, imaginea femeii, transgresând tradiţionalismul, este magnifică. Este, în plus de ceea ce opinam anterior, metafora vieţii eterne, pentru că aceste ipostaze mitologizează femeia, acordând-o la puterea universală.
 
Ce elemente marchează diferenţa dintre lirica feminină şi cea masculină?
 
O întrebare cu foarte mult potenţial… pentru mărcile diferenţei avem nevoie de o academie specială… Forţând, însă, am impresia că mai prezente în lirica feminină sunt elemente cu sarcină energetică fundamentală ca: aerul, apa şi stările sale (ploaia, zăpada, roua, etc.), sângele, adăugând, dacă-mi permiteți, elemente ale unui eteric reflexiv ca: lumina, oglinda, visul, zborul; ar mai fi  elementele de context vocaţional şi, depăşind sfera „elementarismelor”, capacitatea de a sugera, diferit, aceleași stări (prezente în poezia masculină) și, cu siguranţă, destule, altele.
 
Există în poezia contemporană feminină o tendinţă spre erotismul licenţios sau este o formă de defulare, de revoltă împotriva unor tabuuri impuse doar poeteselor?
 
Da, există şi, s-ar putea să provină, nu, dintr-o refulare a presiunii masculine, evacuate spasmodic, ci, mai degrabă, din destructurarea procesului estetic şi moral general. Artificializare, pe de o parte, mimetism înspăimântat, pe de alta, aproape sigur, lipsă de „mijloace de producţie literară”, cu alte cuvinte, dezactivarea femininului.
 
Cum va explicaţi tendinţa de masturbare erotico-lirică eşuată în fantezii bolnave şi bălăceală verbală, patologic-trivială din partea unor poetese nonconformiste?
 
Aici, “papa” Freud, v-ar da un răspuns corect. Gândindu-mă, însă, la poezie, îmi amintesc de niște principii, pe care literații orientali ai secolului XII, le inventariau ca fiind esențiale în sistemul poetic: "misteriosul" şi "sublimul" (prezente, chiar din secolele precedente); Fujiwara Shunzei le redefinește ca principii estetice, statutând că poezia trebuie să conțină ”inefabil”. Inefabilul, tradus ca frumuseţe emanată din ceea ce va fi rămas nerostit, o frumuseţe copleșită de însingurare, ca modul al identității creatoare. Altfel spus, sugestie, eleganță, asociere și profunzime. Putem suprapune, veșnic, aceste principii poetice peste actul creației și, cu siguranță, nu vom da greș. În acest moment, dar mai ales, în direcția pe care o sugestionați, probabil că imaginea a cucerit corpusul fiinţei creatoare, preluând şi dizlocând din materia comunicării, subtilitatea conotaţiei. Imaginii violente, i se asociază un text pe măsură. Societatea se schimbă. Începutul de secol aduce cu el spectacolul dezintegrării. ”Mizerabilismul” se vrea asimilat cu un soi de avangardă. S-ar putea, spre stupoarea multora, să nu fim departe de adevăr; avangardismul, în linii foarte generale, a produs, la debutul secolului trecut, o ruptură ”biografică”, tentând separarea autorului de creator, prin experimente lingvistice… optzecismul ”biografiază” din nou… S-ar putea ca ”mizerabilismul”, să fie un răspuns mult mai dur la personalizarea discursului liric, prin informitate. O nouă etapă a exprimării de sine, nu prin destructurarea poeticii textului, ci structurând revanşa unei interiorităţi fetide. O capcană.
 
Să fie oare apetitul pentru poezia pornografică feminină o alăturare la politica de egalitate cu bărbaţii poeţi şi preferinţa unora pentru un vocabular indecent
 
Poate. Literatura este cheia unei lumi complexe, a secretelor neîmpărtăşite, o lume a existenţelor fabuloase. O patrie a alterităţilor emoţionale. Pornografia nu este emoţie; poate fi, în cel mai bun caz, senzaţie. O senzaţie care declasează natura feminină.
a consemnat, Dumitru Anghel
 

CU CARMEN MACOVEI DESPRE ADOLESCENŢI – DE LA LITERATURĂ LA VIAŢA COTIDIANĂ
Am revenit cu un interviu adresat doamnei Carmen Macovei în urma lansării unei cărți destinate adolescenților. Citind cartea Prins între ani am găsit o poveste despre viață și iubire, am găsit un subiect modern ancorat în cotidianul românesc. Nu este numai o carte pentru adolescenți ci este o carte în care se pot regăsi și adulții.
Doamnă Macovei ați scris o nouă carte, o carte destinată adolescenților, asa cum ați promis anul trecut. Cum a fost această experiență, cum ați resimțit trecerea de la scrierea poveștilor pentru copii la scrierea unei cărți pentru adolescenți dar care este și pe placul adulților (eu așa am simțit că este o lectură potrivită și pentru cei care au depășit stadiul de adolescent)?
Întradevăr am scris cartea pentru adolescenți în primul rând încercând să mă apropii de sufletele lor, încercând să le ofer modele noi în viață sau dacă nu modele, măcar alte valori umane. Personajele din carte prezintă fiecare câte o valoare spirituală. Adulții se regăsesc prin anii tinereții. Unii cititori au spus că e o carte nostalgică, alții au spus că e un studiu de caz. Eu vă recomand să citiți, oricum e o lectură ușoară de weekend, nu se lasă din mână din câte mi-au spus cititorii, e captivantă și e ca un balsam, dacă aș putea spune, al sufletului, adică mângâie plăcut sufletul, îl împacă dând o speranță fiecăruia. Fiecare persoană se regăsește într-un anumit moment acolo. Povestea cărtii prinde viață si cu ajutorul desenelor grafice realizate de Andreea Hușanu, o adolesentă cu talent căreia îi mulțumesc pe această cale  și îi doresc realizări în viață.
Am avut emoții când am trecut de la cărțile pentru copii la cărțile pentru adolescenți pentru că am trecut o nouă etapă. M-a surprins în mod plăcut prezența adolescenților la lansare. Au venit elevi din clasele a XI-a, a XII-a de la Liceul Gheorghe Munteanu Murgoci și chiar au fost foarte interesați de carte.
Scriind această carte transmiteți un mesaj. Ne puteți vorbi despre acest mesaj?
Un mesaj se desprinde chiar din titlu: prins între ani. Ideea pe care vreau să o subliniez este aceea că fiecare dintre noi trebuie să știm să prețuim fiecare clipă, să spunem celor din jur, să comunicăm ce simțim, ce dorim, astfel încât să nu lăsăm lucrurile nerezolvate pentru că la un moment dat anii vin peste noi, inima și sufletul nu și-au rezolvat anumite lucruri la momentul respectiv din orgoliu, din mândrie, nu din superficialitate, ci în general din orgoliu și pierdem foarte multe. Ne e teama să spunem, să clarificam un anumit aspect emoțional. De regulă, ca psihoterapeut, pot să spun că detașarea persoanei implicate într-un anumit moment emoțional și clarificarea aduc mult mai multă liniște și rezolvarea problemei uneori. În carte întradevăr lucrurile se rezolvă în final, dar mult timp au rămas nerezolvate și au urmat personajele cerând soluționarea lor chiar dacă au trecut anii. Deci, Prins între ani ar purta următorul mesaj: rezolvați la timpul lor problemele emoționale.
Ce impresii v-au transmis cititorii despre această carte?
Cititorii sunt interesați acum de continuare. Eu nu le-am promis continuarea poveștii. Mulți îmi spun: V-ați apucat să povestiți, continuați să ne spuneți ce se întâmplă mai departe. Nu am promis lucrul acesta. Poate ca se va întâmpla și asta dar sub o altă formă. Fiecare avem povestea noastră și nu încerc să merg unilateral, numai pe o idee. Poveștile se pot întrepătrunde. Lucrez la ceva legat de mai multe întâmplări, mai multe nuvele, dar mai ample.
În fond sunt cărți al căror final nu este explicit având rolul de a-l lăsa pe cititor să continue, să imagineze un sfârșit.
Întotdeauna am apelat la modalitatea aceasta în poveștile pe care le-am scris. Întotdeauna am lăsat copilul să-și creeze propria poveste, părintele putând în comunicare cu copilul să dezvolte povestea. Și în cartea aceasta fiecare poate să-și construiască propriul final sau continuare.
Cum apreciați literatura românească pentru adolescenți? Există scriitori consacrați și deci cunoscuți, dar și scriitorii contemporani, poate mai puțin cunoscuți.
Din păcate dacă atunci când eram adolescenți ne băteam pe cărțile lui Ionel Teodoreanu - La Medeleni, sau ale lui Constantin Chiriță - Cireșarii, ori ale lui Radu Tudoran – Toate pânzele sus și altele care au avut rolul lor, de a dezvolta spiritul de aventură, dorința de a cunoaște locuri noi împletite cu mister, ceea ce este acum pentru adolescenți nu le crează acestora anumite valori sau anumite puncte de referință. Adolescenții sunt la momentul în care au nevoie de ceva de referință ca să-și stabilească evoluția. Adolescentii au nevoie de modele clare, nu ambigue, de modele de oameni care s-au realizat. Din păcate în jur nu văd decât modele care se realizează nu prin valorile reale umane, care uită de anumite lucruri importante, de muncă, de a dobândi ceva prin muncă corectă de a pune în aplicare potențialul propriu. Uneori nu stiu să și-l găsească și din cauza asta sunt nefericiți, din cauza asta se simt neînțeleși, nu au cuvinte să comunice. Adolescenții stau prea mult în fața calculatoarelor și nu au vocabular bogat, nu au timp să citească cartea. Am găsit si impresii de genul nu citesc cartea pentru că o găsesc pe net. Din păcate nu știu de ce se citește mai usor pe net decât atunci când ai cartea în mână și poți să te oprești când vrei. E altceva când ții o carte în mână, când dai pagina, decât atunci când o vizualizezi virtual. Eu aș putea trage atenția asupra unui fenomen și anume acela de deplasare a realității în virtual. Copii care se duc în virtual, ca adolescenți nu pot face față cerințelor reale ale vieții. Atunci devin neînțelesi, au eșecuri pentru că nu stiu să se descurce în viața reală. Sper că le trezesc interesul prin cartea aceasta și să citească.
Din punctul dumneavoastră de vedere se scrie destulă literatură pentru adolescenți?
Nu, nu se scrie destul. Au scris pentru adolescenți Radu Tudoran, Constantin Chiriță, Mihail Drumeș, Mircea Eliade. Care adult de acum nu a citit ca adolescent Toate pânzele susCireșarii, ori Invitație la vals sau Romanul adolescentului miop. Dintre cei contemporani ar trebui citit Dan Lungu (de exemplu Băieți de gașcă) sau Radu Aldulescu (Îngerul încălecat) .
Pe de altă parte acest gen de literatură nici nu e promovat suficient. Este un domeniu lipsit de impresariat. Eu personal sunt în căutarea unui impresar de cărți pentru că am nevoie de cineva care să promoveze ceea ce scriu, dacă e de promovat, bineînțeles. Există criticii care își exprimă părerea, si-au exprimat-o la lansare, dar scurt pentru un articol și atât. Este nevoie de promovare masivă a literaturii pentru adolescenți.
Cum acceptă adolescenții de azi literatura romanească destinată lor?
Sunt unii cititori care se duc într-o bibliotecă si care mai cer cărți românești de gen dar numărul lor este redus. Din păcate există o globalizare oarecum impusă. Cunoașterea literaturii engleze, a limbii engleze duce la ignorarea faptului că suntem români, uităm că avem personalitatea noastră ca popor, avem obiceiuri frumoase. Și iată că noi ne străduim să învățăm engleza. Acum mi-a venit în minte prințul Charles care a venit în România și își cumpără proprietăți la noi. Deci avem o origine sănătoasă , avem valori culturale deosebite pe care alții nu le au și vin după ele. Să ne deschidem ochii să vedem lucrurile acestea! Noi nu știm ce avem, nu știm să prețuim, avem atât de multe ca țară, relief bogat - mare și munte -, oameni deosebiți și inteligenți. Dar din păcate specialiștii și profesioniștii nu sunt încurajați și nu sunt apreciați la adevărata lor valoare. Ca urmare adolescentul are de suferit pentru că nu vede aprecierea celorlalți pentru valori. Poate că nu este conștient că sunt valori puternice dar vede că nu sunt motivați suficient, că nu sunt apreciați. Fiecare om are o utilitate pe lumea asta și dacă și-o găsește este bine să i-o apreciem: unul e bun să facă prăjituri altul e bun să facă numai preparate pe grătar, dar asta nu înseamnă că nu e deosebit și că nu trebuie apreciat ca și om. Fiecare trebuie să-și găsească o activitate. În general ne axăm numai pe studii superioare dar e nevoie și de oameni cu o anumită specilizare și profesie pe care o desfășoară cu talent, chiar. Adolescenții întreabă ce să facă, ce meserie să aleagă, unde se caută meseria respectivă și noi nu suntem în stare să le răspundem, și astfel nu putem să-i motivăm. Ei au nevoie de modele care să fie apreciate. Adolescenții au văzut că noi avem destui oameni de știință care au fost apreciați afară și nu în țară; acesta, din păcate, devine și țelul lor acum, să plece afară, să fie apreciați. Îi pierdem!
Care sunt proiectele de viitor? Ce să mai așteptăm de la dumneavoastră?
Am spus mai devreme, lucrez la o carte gen nuvele cu mai multe întâmplări tot pentru segmentul adolescentin și adulți. Această carte se va contura pe o durată mai lungă de timp pentru că vreau să fie mai complexă.
Ca proiecte voi continua să ajut tinerii, să-i sprijin, dacă pot, în desfășurarea unor activități culturale, în cunoașterea propriilor lor sentimente.
Pe viitor îmi doresc să fie sănătate în primul rând și iubire pe care sper să o transmit în toate părțile. De fapt pe asta am și mers chiar și în poveștile pentru copii, ideea de baza fiind iubirea, iubirea față de cel de aproape, iubirea față de planeta, de mediu, de tot ce ne înconjoară. Acesta este, de fapt, mesajul pe care îl transmit, prin ceea ce scriu, tuturor și celor mici și celor mai în vârtstă, adulților și adolescenților.
Mulțumim doamnă Carmen Macovei pentru dăruirea cu care scrieți cărți, cu atât mai mult cu cât sunt adresate celor care vor construi societatea românească viitoare și mai trebuie să vă mulțumim și pentru faptul că în lista scriitorilor din România se mai adaugă un nume brăilean, al dumneavoastră.
a consemnat, Elisaveta Drăghici

DE VORBĂ CU JURNALISTA CARE A REPREZENTAT FRANŢA
LA BICENTENARUL STATUII LIBERTĂŢII DIN NEW YORK
Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.
Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?
Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.
Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?
În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.
Va consideraţi norocoasă?
Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.
În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.
Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?
Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.
Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.
În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.
Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?
Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.
Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?
Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.
Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.
M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.
Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?
Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.
De ce Saint Gervais?
Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.
Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?
În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.
Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?
Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.
Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?
Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.
Ce hobby-uri aveţi?
Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!
Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?
Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.
Octavian D. Curpaş (Phoenix - Arizona)
CARTILE ZEIT
MOMENTUL EU-LUI PROPRIU, DE IRINA ANGHEL, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
Nu este simplu să deschizi pagina de suflet a unui copil. Sau, dimpotrivă, este atât de simplu, încât, pare imposibil. De la distanţa temporalităţii la care adulţii se autosituează, lucrurile par complicate. Toposul gracil şi muabil al copilăriei, ne face cvasi-inapţi pentru incursiune; suntem prea mari, prea greoi şi prea saturaţi de experienţe. În fapt, este o proiecţie adultizată a acestui univers, proiecţie construită în acord cu ticurile culturale ingerate. Copilăria este o etapă cultural-germinativă, într-un sens mult mai verticalizat decât, etapele maturităţii. Adevărul copilului, nu poartă masca degradărilor existenţiale, ca perpetuă scuză pentru incompletitudine; este clamat direct, apelându-se la coduri simple şi, poate , tocmai din această pricină, pare ficţional sau, cel puţin, inaccesibil. Nu ştiu dacă inaccesibilitatea conduce către sacralizare, dar, în cazul creaţiei juvenile, este posibil. Oricum, pare un teritoriu inadecvat judecăţii critice, judecăţii în genere, ceea ce îl face să frizeze, măcar, tabuitatea. Ar trebui să admitem, însă, că lumea aceasta trebuie luată în serios. Teritoriu genuin şi visător, specializat pe efortul  de identificare,  copilăria promite totul. Fără falsă pudoare. Este o lume nouă, ideală, capabilă de temerarităţi. O avalanşă de întâmplări se transformă instantaneu în imagini, suprapunând, fulgurativ, domeniului denotativ, abstracizarea, într-o manieră particulară. Poate, de aici şi continua surpriză  pe care ne-o furnizează copiii. Realitatea este un fel de matcă, din care evadează,  păstrând, totuşi, rezerva refugiului. Copilul recrează istoria lumii, germinând, într-o clipă, propria sa istorie, contaminată doar de intensităţi perceptive: momentele eu-lui propriu.O reprezentare fabuloasă a nevoii de dialog cu interioritatea sa, cu spectrele văzute şi nevăzute ale universului, cu o lume creată în măsuri decise de proprietatea pură a vârstei. O lume unică. În ce tipare ar putea fi aşezată, e greu de spus. Greu, tocmai din pricina complexului moral care ne desparte de ea.
Cu toate aceste”prejudecăţi”, micii autori, au dreptul la legimitate şi nu, doar, una mascată de benevolenţele celor „mari”, ci una fermă. Într-unul dintre multele studii apărute despre poetică (Poetica occidentală), autorul, L. Doležel, aducea, în atenţia lectorilor săi, o serie de teze estetice despre textul ficţional şi relaţiile sale cu realitatea; reţinea, printre altele, “ficţiunea heterocosmică”, cu sensul de ficţiune imposibilă în lumea actuală - dar diferită de utopie, imposibilă în toate lumile posibile - (Al. Baumgarten),  teoria operei „ca lume”(Humbold), precum şi teorii transformaţionale, care au condus la ideea că: „lumile imaginare intră în universul lumilor existente, alături de lumea realităţii” ...Această convenţie mi s-a părut cea mai semnificativă pentru sinteza auctorială, în general, dar, într-o splendidă focalizare, pentru auctoritatea juvenilă. În linii mari, autorul este cel care, pe lângă text, crează o schemă „de citire”, dând lectorului, direcţiile propriului său discurs interpretativ, operaţiune care incumbă şi o integrare în măsura cronologică a creaţiei, raportată la cea a autorului iar, la rigoare, în raport cu o valoare estetică ataşată temporalităţii auctoriale. În cazul scriitorilor foarte tineri, aşa cum este şi „suportul”, prezentei pledoarii pentru individuaţie artistică, „căile” teoretice sunt superflue. Irina Anghel nu are habar, nici de existenţa acestei cărţi, nici de variaţiunile teoretice pe care le va fi antrenat. Irina scrie autarhic, fără să valorifice, sepeculativ „eul artistic”; autoarea pe care o instalăm în domeniul creaţiei, nu are nici 14 ani. „Policierele” axiolgiilor literare,  anchchetatoare ale corpusului creator (nevinovat, de cele mai multe ori), îşi pierd savoarea, în lipsa pieselor de rezistenţă. Autorul nu ţine să fie autor, creatorul nu ţine să se expună. Poezia apare ca evacuare a unei autoclaustrări. Nu o claustrare încrâncenată, ca de pe „pe culmile disperării”cioraniene (condiţie a depăşirii mediocrităţii), ci o  claustrare senină, într-un sincretism diafan, decis ca soluţie, pentru interogaţiile existenţiale. Temperamentul artistic se autoizolează din necesitatea de a descoperi, în felul său nepervertit, existenţa „celuilalt”. Celălalt, ca alternanţă de sine, ca specularitate, ca lumină, ca sens, ca „eon” etc. Gândirea creatoare se defineşte nu prin rezolvarea, ci prin punerea de noi probleme.
Irina Anghel este un copil din această lume, cu această gândire. Este o poetă, de multe ori, copleşitoare. Poezia sa are profunzime, inefabil, eleganţă şi ludicitate. Se reprezintă pe sine, într-o fragedă discrepanţă, creând imaginea unei uriase disponibilităţi pentru aventura existenţială la polii sensibilităţii şi cunoaşterii: circuitul favorit al creaţiei. Poemele sale nu au vârstă. Trebuie citite cu atenţie neprefăcută, iar răspunsul lor, va fi pe măsură. Aparţin, după cum aminteam, unei lumi care se vrea izolată de intervenţii, fie cronologice, fie comparatiste. Poezie liberă de ierarhii. Poezie de o calitate tulburătoare.
Volumul Irinei Anghel, care poartă titlul unui poem de-al său, va apărea, ca dar al familiei, de ziua ei de naştere: 30 aprilie. Este un gest intelectual, de preţuire şi comprehensibilitate afectivă. Măsura diferenţelor asumate, în registrul comun al culturii şi, în fapt, prima cronologizare a eu-lui propriu. Irina, încă, nu ştie că lumea delicatei sale expresii fiinţale, va fi, la rându-i, dăruită altora. Mulţi, necunoscuţi. Din spaţiile pe care le-a eufonizat, colorat şi ascuns sub evanescenţa mineralului adolescentin, va trebui să să-şi decupeze o fereastră spre un alt fel de realitate. Sursa tuturor lumilor posibile, dar şi pavăza lor.
Adelina Pop
REVERENTE CRITICE...
SCLIPIRI DE ARTIFICII, DE ALEXANDRU HANGANU
Volumul de lirică din aria curriculară a epigramei, “Sclipiri de artificii”, Editura Centrului de Creaţie, Brăila, 2011, semnat de poetul Alexandru Hanganu, este conceput în cele 228 de pagini pe o structură fixă, cu câte două catrene pe fiecare pagină, în prozodie clasică, cu rimă împerecheată (1-2; 3-4), încrucişată (1-3; 2-4) şi îmbrăţişată (1-4; 2-3), şi cu un set de cinci crochiuri-frazeologice, sinteze etice, moralizatoare şi de umor... negru; cu rarisime “definiţii” ca nişte pseudoaforisme, îmbrăcate satiric, persiflant în fracul de ceremonie al unui hai-ku în proză.
Arta versificaţiei, cu o prozodie de calitate, asezonată cu un umor superior, fac din epigramă o specie a genului liric cult cu drepturi depline în câmpul literaturii române şi-i conferă lui Alexandru Hanganu rolul de promotor al unei necesare reconsiderări a acestei forme artistice de poezie militantă. Mai ales că există o tradiţie în cultura românească, cu autori iluştri, nume consacrate ca Păstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu, Mircea Trifu sau contemporanii, Mircea Ionescu-Quintus, George Zarafu, George Corbu... O listă lungă, lungă de poeţi-epigramişti, din care nu pot lipsi colegii din Cenaclul brăilean “Ştefan Tropcea” ai lui Alexandru Hanganu: Păun Condruţ-Pilulă, Mircea Constanda, Mihai Furnză, Mihaela Kerestely, Gheorghe Leu, Vasile Mandric, Ion Meca, Ionel Negruţ, Anastase Popescu, Stela Şerbu-Răducanu...
Există chiar un precedent, şi încă unul convingător, pentru că începuturile epigramei în limba română sunt percepute de la cea dedicată mitropolitului Dosoftei, poetul “Psaltirii în versuri”, în secolul al XVII-lea, apoi la altele semnate de Antioh Cantemir, un secol mai târziu, în limba rusă, deşi mult mai credibile şi mai de laudă sunt epigramele în limba latină ale marelui umanist Nicolaus Olahus, fiul unui boier din familia Basarabilor, nepot al lui Iancu de Hunedoara şi văr cu regele Matei Corvin. Au cochetat cu epigrama, veşnica dar adorata... “cenuşăreasă” a liricii, poeţii Mihai Eminescu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, dramaturgul Ion Luca Caragiale, şi chiar contemporani de marcă, Nichita Stănescu, cu concursul şi încurajarea criticilor literari ca Şerban Cioculescu, Al. Piru, Mircea Iorgulescu...
Epigrama cultivată de poetul Alexandru Hanganu are modulaţii tematice pe portative, când grave, ca o sarabandă de baroc preclasic, când patetice, ca un scherzzando preromantic, dar şi în tonuri discordante de Stravinski. Lexicul epigramei sale are dimensiuni de-o mare varietate, de la eleganţa pedantă a unui salon literar elitist, la partituri licenţioase şi pudibonderie insinuantă, agresivă şi cu intenţia declarată de a şoca prin argou colorat ori jargon uşor preţios, evident băşcălios, dar toată tevatura lingvistică fiind salvată de un umor inteligent şi provocator.
Din păcate, volumul de epigrame şi crochiuri... satirice “Sclipiri de artificii” n-a fost gândit editorial pe capitole tematice sau măcar pe tehnici prozodice reprezentative şi-atunci nu ne rămâne decât să semnalăm aleatoriu teme, motive, pretexte şi fapte de viaţă, care au intrat în aria de preocupări a poetului. De pildă, foarte des folosită este aluzia insinuantă, uşor sesizabilă, deşi cu pistă falsă, ca-n definiţiile din domeniul rebusist al cuvintelor încrucişate: “Pe soaţa prietenului meu / Nu poate s-o iubească Jula / Că ea-l solicită mereu / Şi nu îl mai ajută... Nimeni” (Artistului Alexandru Jula, pag. 4), cu trimitere subtil provocatoare la o melodie din repertoriul celebrului cântăreţ gălăţean dar cu accent subtil pe punctuaţia licenţioasă din final.
Epigrama lui Alexandru Hanganu este acidă, după formule chimice în care intră în reacţie elemente din Tabloul lui Mendeleev în doze homeopatice şi în compuşi deturnaţi în sarcasm şi ironie voalată şi percepţie fină, subtilă. Epigramistul “taie-n carne vie”, verbul său este necruţător, sentinţa este... “fără drept de apel”, fără ieşire pentru subiectul incriminat, dar tot arţagul satiric este atenuat de tehnica umorului învăluit într-o aură de pseudo-perdaf moromeţian, şicană prietenească, cicăleală şi bălăcăreală de întâlnire la... “una mică”.
Stilul epigramistului Alexandru Hanganu este şlefuit în “dueluri” prieteneşti, în înfruntări ca de turniruri medievale, de încrucişări de spade pe mize cavalereşti şi dispute, din care nu lipsesc nici ironia fină, nici aluzia directă şi nici insinuarea mai mult decât licenţioasă. Tot şicul, tot farmecul şi, adeseori, insolitul epigramelor lui Alexandru Hanganu stă în qui-pro-quo-ul teatral al poantei finale, din ultimul vers al catrenului sau chiar din ultimul cuvânt.
Unicitatea, valoarea singulară, “amprenta genetică” de talent a fiecărui epigramist este absolut necesară, deoarece în lirica epigramistă nu sunt prea multe formule de realizare şi de departajare, din cauza elementelor de formă fixă, catren, fără libertatea de a ieşi din tiparul tradiţional, şi-atunci numai stilul face selecţia. Iar stilul inconfundabil al domnului Al. Hanganu este dat de întreaga sa activitate publicistică la ziare şi reviste din Brăila (“Ancheta”, “Ţeapa”, “Integrame cu umor”, “Brăila”) şi din ţară (“Haz de necaz”, Câmpina; “Amprenta”, Buzău; “Hohote”, Târgu Jiu); de volumele publicate: “Să nu fie de deochi! – Epigrame – pseudocitate – caricaturi şi aforisme” – Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2001 (în colaborare) şi “Fulgere-n tărtăcuţă - epigrame”, la aceeaşi editură, în 2003; şi de prezenţa sa activă în cenaclurile de specialitate “Vox Danubius” şi “Ştefan Tropcea”. Alexandru Hanganu este membru al Uniunii Epigramiştilor din România şi laureat al unor concursuri de epigrame din ţară şi din Republica Moldova.
“Sclipiri de artificii” este cartea de epigrame a poetului Al. Hanganu care-i întregeşte coordonatele stilistice pe un registru tematic ironic şi persiflant incriminant, ca într-un tratat de etică, pe un contrapunct moralizator şi de educativă lecţie civică. Epigramistul se dovedeşte a fi un spirit incisiv şi inteligent, pus pe harţă cu tarele de educaţie ale unei societăţi în derivă iar atitudinea sa protestatară, între semnal decent şi avertisment brutal, rămâne una justiţiară, în afara oricărui cod de procedură civilă, dar sigur una de atitudine civică manifestă. Epigramele sale demască lipsa de educaţie, înfierează prostia, incriminează suficienţa, detestă ifosele şi arţagul important, ridiculizează incultura şi dă cu tifla oricăror forme deviante de la normalitate. Al. Hanganu expune, afişează graţios un jemanfişism seniorial dar lasă să se înţeleagă că, între realitate şi aparenţe, nu există decât un spaţiu de micime şi de suficienţă, ca între sublim şi ridicol.
Umorul epigramelor şi al aforismelor satirice, cuprinse într-o lapidară propoziţie, are efectul şocant şi profund discret al trecerii unei femei frumoase, elegante, distante şi inabordabile. Alexandru Hanganu practică un umor de salon renascentist de secol XIX, cu ingrediente de Ev Mediu întârziat şi cu pusee de impresionism libertin, ca nişte mici spectacole umane, într-o devălmăşie de justiţie în derivă şi cu un avocat al apărării corupt: “Chiar de vin de zeci de ori / Cu sau fără-apărători / Magistraţii nu-i reţin / Semn că judecă puţin...” (“Marii tunari”, pag. 31) şi “A reclamat la poliţie că i s-a luat o piatră de pe inimă” (pag. 29). Verbul său este violent, pentru ca să atenueze impactul imoral al faptului incriminat: “Ca să nu-l mai plouă, s-a acoperit de ruşine” (pag. 144); este partizanul ideii de înarmare, pentru ca să asigure pacea: “De-a crizei laică furtună / Românii-s împărţiţi în două: / Poporul fulgeră şi tună, / Aleşii-n schimb, se fac că plouă” (“Intemperii sociale”, pag. 123); acuză, pentru ca să descalifice vulgaritatea, impertinenţa, agresivitatea, insolenţa: “La câte-auzi, deşi e greu să crezi, / Despre escroci, şarlatani şi hoţi, / De i-ar umfla poliţia pe toţi / Am fi o ţară de obezi...” (“Renume românesc”, pag. 77); sfidează, ca să impună decenţa şi bunul simţ: “Când i-a aruncat adevărul în faţă, i-a spart arcada” (pag. 167); ţipă în gura mare, ca să facă linişte...
Epigramistul incriminează, acuză, protestează în fel şi chip dar o face cu delicateţea agresivă a unui părinte preocupat de educaţia odraslelor sale, pe care le altoieşte cu nuiaua prevenitoare: “Românii cu a vieţii şcoală / Ce merg în vest cu miile / Sunt tari că duc la tăvăleală / Să facă bani, soţiile!” (“Exod”, pag. 85); şi o face ca un voltaire-ian intransigent şi un rousseau-ian practician, înclinat spre soluţii moralizatoare, pentru ca să ocolească pedeapsa cu închisoare.
“Sclipiri de artificii” este cartea de succes editorial, pentru că epigrama semnată de Alexandru Hanganu este purtătoarea unui look modern şi incitant al celei mai vechi... poezii din toate timpurile, cu o tematică generoasă, întinsă pe un palier de inspiraţie de-o diversitate aleatorie, pe un portativ cu largi volute, între sugestie elegantă, abia intuită, şi aluzia brutală, cu trimiteri spre orice tabu sau interdicţie etică. Autorul cărţii nu acceptă impostura şi-o amendează cu armele vocaţiei sale poetice şi-n nota de mare diversitate stilistică; înfierează promiscuitatea şi compromisul de cea mai joasă condiţie: “De-acord e să-i curtez nevasta / Ştiind că nu e doar un flirt, / El cu ocazia aceasta / Să tragă una mică-n birt”. (“Nu-i place să bea singur”, pag. 6), sau hai-ku-ul din josul paginii: “Decât adevărul gol-goluţ al soţului, prefera minciuna vecinului, dar tot goală”.
Amendează adulterul, ca mod de viaţă, aflat la marginea moralei creştine dar şi ca o alterare a jurămintelor matrimoniale, ca o magie a morbidităţii: “Mi-e veşnic draga mea de tine dor / Că te iubesc, aproape de ador, / Şi eu trăiesc, iubito, pentru tine, / Cu una dintre cele trei vecine” (“Pentru că te iubesc”, pag. 8), cu varianta scurtă de hai-ku: “Vecinii îl credeau prost, dar nevastă-sa ştia precis” (pag. 9). Ia peste picior neputinţele vârstei şi escapadele întreţinute de o “viagra” salvatoare: “Natura încă nu l-a-nvins / Şi uzitând de slabele / Puteri, de-a iernii vreme nins / Mai vizitează... Babele” (“Don Juan tomnatic”, pag. 15), şi cu completarea maliţioasă din grupajul de sintagme: “Stătea cu nevastă-sa, chiar şi când ea mergea... la alţii”. Nu iartă nici pe Doamna cu balanţa dreptăţii în mână: “Cu-aşa infractori / Fără de păcat, / Mulţi judecători / Sunt de condamnat” (“Justiţie”, pag. 37); şi suspectează încrederea şi echilibrul inamovibilităţii juriştilor: “Când a cerut o mână de ajutor, a obţinut doar un cot” (pag. 41). Nu putea să-i scape vajnicului epigramist democraţia cu totul originală şi mereu prelungită de după Revoluţia din Decembrie 1989: “E-aşa cum e democraţia / Cu-alegerile-n România, / Când tu votezi cu cine vrei, / Iar ei se-aleg tot între ei” (“Linişte şi pace”, pag. 47), sau “Văzându-i pe-ai puterii corifei, / Retoric mă întreb nedumerit: / Cum pot să se mănânce între ei / Când este evident că nu se-nghit?” (“Lupta pentru ciolan”, pag. 51); şi “L-am prins cu mâţa-n sacul de dormit” (Ibidem).
Ironizează pretinsa... “lume bună” a parveniţilor şi a îmbogăţiţilor peste noapte: “Ajunşi patroni şi-având prestanţă, / Consumă caviar, homari, / Şi fac amor de la distanţă / La cât li-s burţile de mari...” (“Soţii privatizaţi”, pag. 105); dar şi replica scurtă: “Ca pilot, i s-a părut normal să aibă şi nevastă paraşută” (pag. 108). Apelează şi la tehnica portretului, cu un lirism al labirintului moral: “Îşi aranjează ploile / Când banii-i încasează / Şi de-l cuprind nevoile / Nu-i bai, că vidanjează...” (“Igienistul”, pag. 155); sau “Nu-i ieşeau la spălat cămaşa şi prostia (Ibid.). Are atitudini civice poetul faţă de realităţi sociale: “Pe plaiul nostru din străbuni / Nu se prea judecă la rece, / Cât timp la tot mai mulţi români / Le ard călcâile să plece” (“Ţara arde şi...”, pag. 171), cu trimiteri directe la... căpşunarii, care şi-au lăsat de izbelişte copiii, deşi nu-i iartă nici pe... “beizadelele” răsfăţate şi prost-crescute: “S-ajungă şi copilu-i pricopsit / Ca el, care-a tot strâns precum albina, / Încă de prin liceu l-a pedepsit / Babacul să-şi conducă limuzina” (“Educaţie”, pag. 182), şi “Când era la şcoală, se căra de la ore cu rucsacul” (pag. 185); şi nu-i uită, nu-i iartă pe nonconformiştii de paradă, pe “fiţoşii” din lumea debusolaţilor sociali: “Se înmulţesc nonconformiştii, / Purtând, făcând-o pe artiştii, / Cercei în nas şi în buric, / Chiar şi-n urechi, da-n cap nimic!” (“Generaţia şic”, pag. 206).
Volumul se încheie cu un joc de cuvinte, inteligent şi incitant, un fel de definiţii şi nu prea: “Fotbalistul care marchează un gol pe an” (“Golan”, pag. 197); “Când te trezeşte nevasta dintr-un vis erotic” (“Coşmar”, pag. 200); “Impozite cerute de statul ROMÂN” (“Răbdări”, pag. 202).
După toate aceste exerciţii de virtuozitate... epigramistică, se mai poate spune despre epigramă că ar fi o... minispecie a genului liric?!; este ea, epigrama, atipică şi neîncadrabilă vreunui gen literar; cu ce este mai prejos decât... preţiosul şi până la urmă interesantul hai-ku?; să fie “pusă la colţ”, marginalizată şi oarecum... compromisă de tonul uşor băşcălios, voit satiric şi batjocoritor, ca şi de unda de ironie, sarcasm sau persiflare? În fond, comedia sau pamfletul, specii ale genurilor dramatic sau epic, ori satira, încadrată genului liric cult, nu se caracterizează tot prin caracterul incriminator, de critică severă a unor păcate omeneşti, de satirizare a tarelor şi abaterilor de la comportamentul civilizat, etic, moral...?!
Stigmatul de... facil atribuit epigramei, cam "din vârful limbii”, este nedrept şi discriminator, mai ales că aceasta are atributul esenţelor tari în eprubete mici, deoarece poetul-epigramist exprimă idei şi sentimente cu impact emoţional, satiric şi cu efect moralizator, probat imediat de hohotele de râs, la fel de justificate şi reconfortante ca la un spectacol de teatru de comedie; sau comparat cu autorii unor sonete, elegii, rondeluri, glosse, pasteluri, ode, care dispun de un număr mai mare de versuri, chiar şi pentru poemele în regim de... formă fixă!
Dar, până la urmă, epigramistul este receptat ca un tip talentat, inteligent şi cu un acut simţ al umorului, iar epigrama este acceptată ca o specie a genului liric cult, în ciuda unor... “cârcotaşi”, care o văd ca pe o “damă de companie” la recepţii sclifosite, elegantă şi frumoasă, inaccesibilă şi frivolă, dar după care se îndreaptă priviri admiratoare şi invidioase, mascate de o ţâfnă scrobită şi neconvingătoare.
“Sclipiri de artificii”, volumul semnat de Alexandru Hanganu, are valoarea unei lucrări cu drepturi depline şi cu rol de... “avocat al apărării” în instanţa creaţiei româneşti contemporane.
Dumitru Anghel

VREMEA MĂRTURISITORILOR: CLIPA DE LUMINĂ, DE IOANA STUPARU
...Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină[1] (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.
De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie - acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare - branşate direct la Logos-ul Planului Sacral.
Din cartea IOANEI STUPARU lipseşte, cu desăvârşire, exhibiţionismul scriitoricesc (dacă Poezia Sufletului apare - ŞI APARE, DES! - aceasta se înfăptuieşte firesc, precum Respiraţia, precum Continuitatea Luminii!) – şi este (la fiecare pagină!) prezent efortul de smerenie: uneori ratat, dar, prin re-iterarea (autentic simplu/evlavios, simplu/nerâvnitor de altceva decât de Revelaţia Dumnezeiască – dar, cu atât mai mult, stăruitor întru instinctul de Viaţă: Singura Viaţă Adevărată este CU DUMNEZEU!) gestului interior, până la urmă, acceptat de către Planul Transcendent – acceptat aşa cum este făcut, cu limite inerente condiţiei umane -  dar limite ale sincerităţii complet devotate! - prin viziunea finală a Templului din Vârful Muntelui (cf. Templul din vârful muntelui, p. 269: “Am reuşit să urc, atât cât puteam să văd [s.n.] -  ce este în vârful muntelui. Acolo era un templu” – s.n.).
Deci, cartea IOANEI STUPARU este mai puţin şi, totdeodată, mult mai mult decât un roman. Mai mult decât “romanul regăsirii propriei fiinţe”, este o lecţie pentru Om/Umanitate: Cartea pentru Regăsirea Fiinţei Umano-Divine.
După opinia noastră, deci, nu avem de a face cu un roman propriu-zis, ci cu un Jurnal de Revelaţii – dar şi cu un Îndreptar (laic) de Revelaţii.
IOANA STUPARU este, prin această carte, un oarecare om, un laic – dar un laic obsedat de Zbor, de Setea Viziunii de DUMNEZEIRE, dar şi de Setea de Împărtăşire a Experienţelor de Duh, pentru eventuala soteriologie generală, umano-divină, prin Cuvânt-Mărturisire (ce altceva sunt Sfintele Evanghelii, “mutatis mutandis”?!)  către semeni. Dumnezeire care este, evident, cea Ortodoxă: Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, “Măiculiţa” /Maica Domnului/”Femeia în alb” – dar şi orice alt abur extatic de hierofanie.
Se efectuează un Dublu Pelerinaj, deci o Dublă Identificare: Pelerinajul Exterior, pe la mânăstirile din Nordul Sacru (al Moldovei) – pentru ajungerea la Pelerinajul Interior, al amintirii (dar şi invers: amintirea mediului tradiţional al copilăriei stimulează Voinţa/DORUL-Dorinţa de Pelerinajul Exterior, spre Mânăstiri-Templul din Vârful Muntelui: “De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!”- p. 193).
N-ar fi posibilă Revelaţia, fără Mediul Revelator Restaurat: Mediul Tradiţional, al Casei Părinteşti, Al Mamei Cosmice şi al Tatălui-Complement Sacru-Iosif – dar, mai ales, al VETREI FOCULUI/MATRICEA ORIGINARĂ A FIINŢEI/FIINŢĂRII (ca “nuntire” a Vieţii cu Moartea – cele două feţe ale Existenţei): “La vatră, în jurul focului, se adună oamenii (…). La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători. La vatră se fierbe grâul pentru colivă. Vatra ştie numele tuturor” (s.n. – cf. Vatra Focului, p. 48).
Orice, în acest univers pe care-l pângărim, clipă de clipă, cu existenţa noastră păcătoasă, este MINUNE DUMNEZEIASCĂ, dar orbii de noi nu văd, sau întârzie să vadă…şi întârzierea poate să le fie fatală, din punct de vedere spiritual, al Mânturii (a se vedea cazul Tatălui, care “a murit cu ţuica în gură” – cf. p. 38; “ţuica din gură” poate fi, însă, şi simbolul Focului/Sabie a Logos-ului… - depinde de…”grade”!).
Minunile Dumnezeieşti le trăim la tot pasul. Dar trecem nepăsători pe lângă ele, fără să le observăm” (cf. Clipa de fericire, p. 193). Vina este exclusiv umană: “Plâng şi mă rog la Dumnezeu, ca să nu ne piardă (…). Ce vină are pământul? Ce vină au pomii? Ce vină are iarba? Vina este numai a noastră, a oamenilor. Noi putem să fim pedepsiţi, fiecare după păcatele nostre, iar puterea de a cântări şi de a pedepsi stă numai în mâna Domnului. El este Cel Mare şi Cel Drept”.
Cum, atunci, să credem că Dumnezeu nu şi-a întors, definitiv, faţa de la ne-recunoaşterea/nerecunoştinţa noastră?
Există, în primul rând, dovada “semnelor” (totul, în lume şi în existenţa umană, este un sistem de semne dumnezeieşti/avertizări/hierofanii, pe lângă care numai orbii trec nepăsători), dar şi permanenta tentaţie a Zborului/Sete de Regăsire a Transcendenţei din noi/Regăsire a Locului-Origine/”illo tempore” (de fapt, Pelerinajul Exterior acest scop îl are: de a o regăsi, prin Mânăstire/Casa/Templul Domnului - pe Fiinţa Rătăcită Istoric! - metaforizată în “puful de păpădie”...). Şi, prin Pelerinajul Descoperitor de Drum spre Sine, metaforizat prin “pantoful” din mâna Lui Dumnezeu, dar şi prin “căluţul negru” din Rombul de Lumină/Sfântă TreimeMistică – cf. p. 235, respectiv p. 249 (Pelerinaj ca “plecare în SUS” – spre Bine-Fericire/Regăsire a Drumului de Eliberare/Mântuire a Duhului – cf. p. 233: “În pelerinajul acesta am fost mai mult singură. Şi aceasta, pentru faptul că am fost mai mult plecată. Unde? Pe undeva, pe sus, unde îmi pare bine” – s.n.) – omul singur şi vinovat descoperă Mila Lui Dumnezeu (tot în semne de avertizare, dar şi în Miracolul Incomunicabil/Inefabil al Frumuseţii!: “Mânăstirea Voroneţ este un adevărat miracol. Pentru a-l trăi, trebuie să te duci să vezi mânăstirea” – cf. p. 222) - se descoperă pe sine, în cei ce-l învaţă să lupte contra păcatului/înverşunării întru păcat (“îndrăciţii”, tip Sorana…cea veşnic “arţăgoasă”, care nu înţelege NIMIC, refuză totul - din sacralitatea căutării de sine…) - de fapt, ei înşişi fiind “aleşii” Lui Dumnezeu întru Misiune Soteriologică, ei înşişi trăind întru/luându-şi minunata Misiune a Lui Hristos, Misiunea Cosmico-soteriologică – ei devenind “aripile” REALITĂŢII zborurilor noastre parţiale sau ratate întru “închipuire”: “Nu mai ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că există pe pământ şi astfel de oameni, precum călugărul acesta şi alţii pe care i-am întâlnit prin mânăstiri. Cuvintele nu credeam că sunt de ajuns. Pentru astfel de oameni şi pentru rugăciunile lor, ne ţine Dumnezeu pe pământ şi pe noi, cei mulţi şi păcătoşi. Faţă de măreţia unor astfel de oameni, mă simţeam mică şi lipsită de importanţă. Îmi era ruşine că trăiesc pe acelaşi pământ cu ei. (…) Ce mică sunt! Oare ce caut eu pe acest pământ, atâta timp cât sunt oameni care merită să trăiască?”
IOANA STUPARU, prin această dezlănţuire de sinceritate liminară, dă răspuns la veşnicele şi sâcâitoarele întrebări ale zilelor noastre: “Cum poate Dumnezeu să ne mântuie? Cum poate Dumnezeu răbda păcatele noastre, fără de capăt şi fără de conştientizare? Cum să sperăm la Bine şi la Mântuirea Lui Dumnezeu, când se înmulţeşte, zilnic, Păcatul – şi, tot zilnic, scade Credinţa? ” etc. etc.
IOANA STUPARU spune/mărturiseşte răspicat: Lumea Lui Dumnezeu nu este cantitativă, ci calitativă. Adam Protogonos se va reface nu prin toţi (“se va alege grâul de neghină, iar neghina arde-se-va în foc”), ci prin aleşi, prin cei, de fapt, care au ales! Şi care pot devein, cu acceptul nostru de Duh – Modele de Recuperare a Sinelui Pierdut în Istorie
…Da, de fapt, ei, “aleşii”, L-au ales, ca act volitiv suprem, întru Liberul Arbitru – L-au ales, fără şovăire şi întru TOTAL Martiriu, pe Hristos-Dumnezeu – şi, deci, implicit, au ales să poarte Crucea Misiunii Soteriologice, de Restaurare a Fiinţei Umane, întru Rai/Paradis.
…Ce ni se pare cu adevărat de excepţie, în această carte despre Revelaţie, este faptul că aceea care o scrie este o “orăşeancă” (e drept, aflată la prima generaţie…) – deci (s-ar zice…), o “dezertoare” din mediul tradiţional-ortodox. Dar cât de greu se desprind “orăşenii” (fie şi de prima generaţie…!), de “câştigul” (de fapt, pierderea sufletului!) comodităţii spirituale, al “ieşirii din Ritual”. Satul/Mediul Tradiţional IMPUNE Ritualul – orăşeanul trebuie să facă, însă, un efort suplimentar (rarissim!), de a-şi re-construi/re-găsi, prin “Pelerinaj” (exterior sau interior – DAR ASUMAT CU LIMINARĂ SINCERITATE ŞI AUTENTICITATE DE DUH!), Ritualul. De a izbuti “apostazia apostaziei”! Negarea negării. Să se “lepede” de… ”lepădare”!
Deci, să-şi conştientizeze, în modul suprem autentic! - necesitatea restaurării Temeliei: Re-întemeierea de/întru Rai a Fiinţei Esenţiale, cea de DuhTemplul de pe Munte, pe care, în finalul cărţii, IOANA STUPARU îl regăseşte, în urma trudei golgotice a ascensiunii spre SINELE TRANSINDIVIDUAL.
…Recuperarea Sinei Cosmice, noiciano-ortodoxe.
…Şi IOANA STUPARU întrupează, prin cartea pe care o citim, cu degetul între pagini, spre a relua pasaje revelatorii - tocmai expresia ŞANSEI omului “urban” (de fapt, urbanizato-manelizat-mahalagizat! – Centrul devenind, prin pierderea Duhului – PERIFERIE SPIRITUALĂ!) - făcând demonstraţia clară că pierzania lui NU este, cu necesitate -  definitivă şi ireversibilă, întru uitarea Duhului/Negarea Necesităţii Pelerinajului.
Depinde, EXCLUSIV, de el, de “poziţia”/relaţia în care-şi pune Duhul, faţă de Dumnezeu-Logos-ul Sacru.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 

[1] -Ioana Stuparu, Clipa de lumină, Editura Miracol, Bucureşti, 2001.

LIANTUL IDEILOR CONTRADICTORII

Aceste rânduri le scriu când soarele încearcă să îşi trimită lumina dimineţii printre genele norilor, întredeschise peste oraşul de la poalele Feleacului. Peste cartierul în care locuiesc se revarsă dangănul galben al clopotelor bisericii din apropiere. Sunetul de bronz cheamă enoriaşii la slujba de dimineaţă. Acesta este „peisajul” momentului când vă răspund la întrebările puse, doamna Elena Armenescu. Poate datorită faptului că afară este înorat mierla nu mai cântă în dimineaţa aceasta, în copacul de pe strada mea. Ieri, cântecul ei înălţător colora dimineaţa cu un curcubeu de speranţe.

Aşa cum scrieţi în preambulul întrebărilor, Dumnezeu a rânduit ca noi să fim contemporani, să ne cunoaştenm prin intermediul scrisului, dar, această apropiere trebuie să fie, în condiţiile divergenţelor ideilor noastre, liantul care să ne unească în promovarea culturii române, şi nu motivul de dezbinare.

În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naţionale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri,este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci şi existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăşi faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alţii-au decis în repetate rânduri să renunţe la o anumită caracteristică a propriei culturi şi să o înlocuiască cu ceva aparţinând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alţii funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu,nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane.

Am dat acest exemplu, pentru a înţelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri ştiinţifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menţine vie fiinţa naţională.

Un rol important în acest sens îl are şcoala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune şi promovare a culturii şi ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea „cucerii” noi teritorii,fie ele şi de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea lll-eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul! nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu. Vom pierde şi ce avem.

Mă întrebaţi, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulţimea de credicioşi, călăuziţi de sentimente religioase, criteriu care şterge graniţile pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înţelepciunea lui Iisus. O parte din aceşti intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucreză şi pun cu trudă „cărămidă“, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, şi... din când, în când se mai „înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulţumire îl face pe creator să descopere floarea rugini, cum spuneam într-o poezie în tinereţe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia ţîşneşte OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din ţara noastră, cretorii de frumos şi de cultură, este necesar să înţeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradiţiilor, a culturii noastre. Dealungul anilor culturile renunţă la ceea ce nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepţii conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti, pare să fie cu totul alceva. Ei doreasc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradiţiile şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meşterul Manole, cu influenţă din sudul Dunării), cu cântecele bănăţene care au melosul sârbesc, etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi şi ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor. Aşa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre.

Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul frumos cizelat şi câtă durere întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.

Proiecte de viitor? Sunt multe.Doresc să reeditez trilogia romanescă Insula

Viscolului,cu cele trei romane, Chipul din oglindă, Insula Viscolului şi Orbul din Muzeul Satului. Aşi dori să public un volum de eseuri şi unul de versuri. Volume la care lucrez acum. Dacă aşi publica ultimile două volume amintite, aşi ajunge la 28 de cărţi care au văzut lumina tiparului. Dar opera mea cea mare o consider înfiinţarea Ligii Scriitorilor din România pentru care muncesc zilnic, înfiinţând filiale în toată România şi în străinătate. Scopul acesteia este de a democratiza mişcarea literară şi de creaţie din ţara noastră, de a deveni o organizaţie profesională care apără, într-adevăr, drepturile scriitorilor. De a înlătura monopolul unei singure organizaţii. De a nu fi exlusivistă şi în folosul unui grup restrâns de scriitori care se învârt în jurul conduceri, cum se întâmplă la US. Se cunoaşte că Societatea Scriitorilor Români a fost creată în 1909 ca un sindicat ce apăra drepturile scriitorilor, însă comuniştii prin US a transformat această organizaţie într-una exclusivistă şi manipulată politic. Fapt ce se continuă şi astăzi. Având o bursă în structurile Uniunii Europene la Bruxelles oferită de Doamna Ambasador Karen Fogg am constatat că în toate ţările europene sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti, cu drepturi egale. Numai în România a rămas US, să nu zic Uniunea Sovietică, „partid” unic care dictează discreţionar politica literară din ţară.

Tinerilor le-aşi recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea.

La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câinii latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o dă detaşarea faţă de acestea.

Alexandru Florin-Ţene (Cluj-Napoca)


MELANIA CUC ÎNTR-UN AUTOPORTRET LIRIC

Deşi a debutat cu poezie în 1985 ("Peisaj launtric"), Melania Cuc s-a manifestat în ultimii ani ca prozatoare, chiar dacă prozelor sale nu le lipseşte metafora, lirismul. În 1991, a mai fost o zvâcnire poetică ("Dincolo de jertfă şi iubire"), ca apoi poeta să se restrângă la teritoriile lirice ale copilăriei, publicând trei volume de versuri pentru copii: "Vine Moş Crăciun", 1999, "Versuri scrise pe zapadă" (2003) şi "Căsuţa cu poveşti" (2005).

Restul au fost cărţi de proză şi eseu, apărute într-un asalt editorial de invidiat, o recuperare a unui timp care nu i-a îngăduit să-i dedice creaţiei literare atât cât şi-ar fi dorit.

După aproape două decenii  de scris  proză, Melania Cuc ia cu asalt din nou poezia, în registru (auto)biografic, "Autoportret", volum care vine să răzbune atâţia ani de "discriminare" a acestui gen.

Ca şi proza, poezia Melaniei Cuc se respectă, îşi are exigenţele sale, autoarea neîngăduindu-şi sa facă un simplu exerciţiu editorial. Nici să recupereze texte scrise sporadic, "în secret". Dimpotrivă, cartea pare scrisă dintr-o suflare, într-un singur registru stilistic şi o concentrare a temelor. De altfel, unitatea structurală i-o dă şi regia punerii în pagină, poemele neavând titluri, primului vers atribuindu-se şi încaărcătura textuală nominală, deşi el intră în fluxul rostirii.

Autoarea îşi conservă feminitatea şi modernitatea, limbajul poetic, în confesiunile lirice ale Melaniei Cuc, străin de inerţii şi mode, parând mai degrabă al unei scriituri din ultimele valuri poetice. Fără agresivitatea şi vulgaritatea multor astfel de autori, ci cu eleganţă şi siguranţa valorilor consacrate.

Confesiunea dulce-amară, în acumulari de bulgare de zapadă în rostogolire, conturează "Autoportretul" pe care şi l-a impus, fără menajamente, fără restricţii, fără farduri inutile. E şi Cain, şi Abel, deopotrivă, este şi tandră, şi aspră până la vehemenţă, fermitate, "Stapân şi slugă/Al unui singur poem". Un amestec de patetism reţinut şi euforie străbat întreaga retorică a autobiograficului, emoţia e ţinută sub control, erosul e cunoaţtere şi încordare, iar credinţa încă nu şi-a stabilit sensul: "În zdrente de purpură/ Biserica mea/ Umbla desculţă/ şi fără cămaşă". Melancoliile nu s-au eliberat de vină, nostalgiile sunt încă vulnerabile, inadaptarea e refuzată. 

Realul e developat în imagini încarcate de gravitate, când cu încruntare moralista, când cu detasata întelegere: "Trag viaţa în piept /Ca pe o ţigară,/Voluptoasă, vicioasă/şi mai ales/Furioasă".

Dar mereu cu incontestabilă artă.

Melania Cuc reuăeăte să convingă şi în acest Autoportret că, dincolo de conjuncturi, de culise literare, vocea ei are distincţie şi instantele critice nu vor avea altceva de făcut decât să recunoască o operă şi un destin literar.

Nicolae Băciuţ (Târgu-Mureş)

SPIRITUALITATE
DINCOLO DE CUVINTE
O picătură de lumină într-o imensitate de nori transcendenţi! Ca un fulg de piatră se înalţă hotărât gândul măiastru spre sferele incandescente ale cerului, lăsând în urmă paşii nesiguri ai lipsei de speranţă. Vălul argintiu al vremii îşi deapănă liniştit firele milenare într-un imens covor de cuvinte libere de sens. Micuţele scântei din icoanele bizantine se oglindesc în strălucirea misterioasă a candelei veşnic arzând la căpătâiul moaştelor străvechi. O mireasmă străină de lumea fizică umple spaţiul prea îngust al sufletului răvăşit de muzica stridentă a timpului căzut în robia firescului.
Niciun vuiet nu sfarmă integritatea înţeleptului, care îşi vede liniştit de mantrele lui nemuritoare şi de asprimea vieţuirii în deşertul păcatului originar. La capătul drumului anevoios îl aşteaptă un alt obstacol infam, apoi altul şi altul, la nesfârşit. Cu toate acestea, priveşte departe cu ochii adânci şi încărcaţi de reverie, reuşind să înţeleagă înţelesul încâlcit al poveştii începuturilor, însă, pentru a fi sigur de interpretarea corectă a tainei, preferă să nu divulge nimănui şoapta serafică ce-i stăruie în minte ca o rugăciune intimă. Păşeşte alene printre florile ce par a nu avea culoare şi nici grai şi ajunge în locul care i-a fost destinat, ca unei fiinţe veşnice şi responsabile. Dar totul e atât de familiar şi ospitalier! Oare a mai fost aici? În care din acele dimensiuni se află şi de ce? Oare e un vis, ori aievea? Nu mai contează, de vreme ce spiritul se simte dincolo de graniţa infinitului! Poate doar gândurile să se materializeze la un moment dat în noiane de licurici, care-şi caută neîncetat eul pierdut printre ramurile muritoarei vieţi! În rest, doar tăcere! Atât de paşnică şi de pătrunzătoare e liniştea, încât se aude farmecul unic al îngerilor omeneşti, iar gesturile lor controlate, parcă se supun chemării celui nou-venit printr-o enigmatică melodie a sufletului. Şi-aşa, gândurile lor comunică intens, ca şi cum s-ar afla în faţa unui miracol nemaiauzit, căruia trebuie să-i răspundă deschis, asemenea unei ghicitori fără pereche.
Dintr-o dată, amurgul cade nestăvilit peste oceanul de vise, lăsându-l pradă întrebărilor fără conţinut. Acum fiecare fiinţă îşi caută propria vibraţie şi identitate, însă realitatea fizică devine inamicul suprem în calea bunelor entităţi. Şi totuşi, poate oare trupul să doboare sufletul? Virtutea nu-şi va părăsi nicicând stăpânul, iar materia se va risipi ca nisipul în mare, păstrând doar amintirea efemerităţii sale, căci a fost creată pentru a sluji unui scop înalt, mult mai presus de cuvinte. Vocea neobosită a sobrietăţii îndeamnă la armonie, iar sunetul răguşit al orologiului vremii cheamă făpturile la reflecţie, alături de înmărmuritele stele, ce veghează somnul adânc al conştiinţei. Râuri de lacrimi se unduiesc graţios printre sfinţi, implorând uitarea şi reîntoarcerea acasă. Doar mângâierea lor este acum aşteptată, ca un rug divin căzut din înalturi, pentru a lumina chipul sufletului înnourat de patimi. Sub limpezimea treptelor de lumină, corpurile imateriale dănţuiesc voioase, cu o repeziciune de neimaginat, alcătuind o minunată spirală a veşniciei. Nimicul prinde aripi şi dispare discret printre mulţimea de sfere adunate laolaltă ca la o mare sărbătoare. Imaginile se succed rapid, până când totul devine un întreg indestructibil, un munte de feerie şi visare, în care imensitatea cerească îşi scaldă frumuseţea unică. Sub greutatea bucuriei nedefinite, cad în neştire nenumărate pagini de jurnal, adăpostite la umbra secularelor valsuri de raze imaculate, ce străpung cu voioşie bolta uriaşului univers. Candoarea ideilor mărturisite rămâne veşnic în memoria neobositului balans al timpului neînceput, creând minuscule, dar strălucitoare semne ale unui viitor fabulos, aflat la limita dintre iluzie şi realitate. Acceptate sau nu, gândurile îndrăzneţe capătă un contur evident, iar lumina răpitoare a divinităţii se apropie tot mai mult de spicele necoapte ale micii fiinţe căutătoare de adevăr suprem. Până când te va mai consuma incertitudinea realităţii? Se pare că fantasmele existenţei sunt propriile tale vise rupte din bulgărele arhetipal, care s-a tot rostogolit până când cineva l-a prefăcut într-o făclie de piatră, ce veghează acum anevoioasa cale spre mântuire. Subtilul preschimbă lacrima în floare, iar căuşul de rouă se stinge încet deasupra petalelor de îngeri, amintindu-le rostul primordial de la care s-au abătut o clipă.
Edenul solitudinii rămâne pentru totdeauna exilat pe insula uitării, unde cântecul fermecat al amăgitoarelor sirene întâmpină cu regrete vremurile în care răpeau dorinţa de triumf a fiinţelor delicate, cărora le dădeau în schimbul disperării pedeapsa reîntoarcerii în punctul zero. Dar murmurul insistent al existenţei, sfarmă porţile ferecate ale nemărginitului, căutând suflarea vie a începutului, mărturisindu-şi slăbiciunea şi sperând că năzuinţa de a fi iar lumină se va împlini negreşit.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
FOLOSIREA INSTRUMENTELOR VIRTUALE PENTRU ÎNVĂŢAREA FIZICII
Utilizarea instrumentelor virtuale în fizică are avantaje specifice: stimularea interesului faţă de nou, dezvoltarea gândirii logice, stimularea imaginaţiei, optimizarea randamentului predării, modelarea unor fenomene greu de reprodus în laborator. De asemenea, acestea permit obţinerea unor elemente ale instruirii pe care lecţia/lucrarea de laborator tradiţională nu le poate asigura: repetarea unor secvenţe; controlul asupra modelului utilizat, cu posibilitatea modificării unor parametri; redarea unor fenomene care se desfăşoară pe durate foarte scurte sau foarte lungi de timp.
Pentru a putea efectua astfel de lucrări, este necesar ca laboratorul de fizică să fie dotat corespunzător. În acest sens, acesta trebuie să includă o reţea de calculatoare şi un sistem de programe educaţionale (în particular, mediul de programare grafică LABVIEW şi aplicaţii – i.e., instrumente virtuale – create cu acesta).
Una dintre caracteristicile principale ale sofware-ului educaţional – inclusiv ale simulărilor lucrărilor de laborator – este interactivitatea, ceea ce înseamnă că software-ul acceptă şi răspunde la comenzile utilizatorului uman. Tehnicile simple (sau elementare) de interacţiune permit specificarea unei singure informaţii (aceasta luând forma unei variabile de intrare), fiind prezente în interfeţele grafice cu utilizatorul ale majorităţii programelor educaţionale (e.g., butoane radio, casete opţiune-checkbox, butoane de comandă, bare de defilare, cursoare). În schimb, tehnicile avansate permit introducerea unor informaţii mai complexe, prin combinarea unor tehnici de interacţiune elementară (e.g., casete de dialog; diverse tipuri de meniuri: bară, pull-down, pop-up, fix sau flotant; tehnica drag-and-drop).
Lucrările de laborator virtual pot fi utilizate în predarea fizicii pentru simularea executării în timp real a unor experimente de laborator pentru fenomene care:

- se produc foarte repede sau foarte încet;

- necesită condiţii de securitate foarte restrictive, i.e., nu permit realizarea practică (e.g., utilizarea radiaţiilor şi substanţelor toxice);

- se produc în zone ale căror dimensiunile sunt foarte mari sau foarte mici.

Simularea este legată intrinsec de modelare. Prin modelare se înţelege operaţia de creare a unui model[1] ataşat unui proces sau fenomen concret, într-o formă coerentă de exprimare, care să permită o tratare matematică imediată şi completă. De obicei, un model este obţinut prin simplificare (i.e., este o abstracţie sau o reducere a realităţii), acesta fiind şi motivul pentru care este mai uşor să se lucreze cu modelul decât cu obiectul sau fenomenul real. Simularea este o metodă experimental-aplicativă prin care se testează gradul de adecvare a modelului în raport cu procesul iniţial, prin implementarea acestuia pe un dispozitiv de simulare (e.g., calculatorul). În particular, în învăţământ, simularea reprezintă este o metodă de predare prin care se realizează reproducerea, repetarea sau imitarea unui proces fizic real folosind un model asociat. Scopul simulării este de a ajuta educabilul în înţelegerea unui sistem sau proces real, prin studierea modelului corespunzător. În general, modelele sunt puse la dispoziţie de teoriile cunoscute (studiate în cadrul disciplinelor predate în şcoli şi universităţi), nefiind nevoie de un efort suplimentar în acest sens.
Simulările experimentelor de laborator sunt extrem de utile în condiţiile în care:

- lipseşte aparatura necesară pentru realizarea experientelor reale[2];

- programele şcolare sunt foarte încărcate, nepermiţând alocarea unui număr suficient de ore pentru desfăşurarea tuturor experimente reale prevăzute; în acest caz, lucrările de laborator virtual pot fi utilizate de către profesor numai ca secvenţe demonstrative, incluse în cadrul lecţiilor de predare a cunoştinţelor, pe parcursul unei durate relativ reduse (e.g., 10 minute).

Rolul simulării lucrărilor de laborator nu este înlocuirea totală a experimentelor reale. Uneori, acestea pot fi utilizate în paralel cu desfăşurarea experimentelor, pentru a face o paralelă între model şi fenomenul fizic.
Traian Anghel
 


[1] Se poate da următoarea definiţie: un model este un obiect artificial care reflectă sau reproduce trăsăturile, structura şi funcţiile unui obiect sau fenomen real într-un mod simplificat şi care fi utilizat ca instrument pentru examinarea şi analiza realităţii.
[2] Această situaţie este întâlnită destul de des în şcolile româneşti, unul dintre motive fiind slaba dotare cu echipamente a laboratoarelor, inclusiv a celor de fizică.
REPERE...
CHAMPS-ELYSEES – ETERNUL BULEVARD DE PROMENADĂ
A trecut ceva timp de când m-am întors din Paris, dar imaginea acestui oraş continuă să mă urmărească şi să mă fascineze. Nu pot indica exact ce anume generează acest sentiment de atracţie plin de simpatie şi emoţie faţă de un loc pe care îl vizitezi doar câteva zile, după care eşti nevoit să mergi mai departe. Este ceva misterios, asemenea zâmbetului unei persoane de care te îndrăgosteşti la prima vedere, ştiind în acelaşi timp că nu o vei mai revedea cu siguranţă niciodată. Cam aşa este şi Parisul, iar melancolia retrăirii nu face decât să amplifice farmecul dureros şi plăcut al aducerii aminte a trecerii printr-un loc ce a inspirat atâtea generaţii de artişti, dar şi de oameni obişnuiţi, dintre care mă consider a face parte şi eu.
Deşi am citit despre multe dintre străzile, clădirile şi monumentele din Paris, totuşi senzaţia pe care am avut-o privindu-le direct a fost copleşitoare, conferind o adâncime a percepţiei ce întrecea cu mult tot ceea ce aş fi putut viziona prin alte mijloace. Într-adevăr, nu există un lucru pe care să îl poţi înţelege cu adevărat dacă nu l-ai experimentat nemijlocit, dacă simţurile tale nu au intrat în contact cu experienţa sau realitatea respectivă. Şi chiar dacă acest lucru se derulează fulgerător, impactul său rămâne undeva în structura interioară a memoriei, îmbogăţind şi rafinând trăirea sufletească.
În acest sens, îmi este imposibil să îmi amintesc Parisul fără să am înaintea imaginaţiei mele deschiderea inegalabilă şi elegantă a celui mai cunoscut bulevard din lume având un nume ce îndeamnă la o meditaţie şi o visare desprinsă din „Câmpiile Elizee”, adică „Champs-Elysees”. Pentru amatorii de mitologie, aceste câmpii descriau locul în care mergeau eroii şi oamenii special aleşi de zei pentru a petrece o eternitate binecuvântată după ce părăseau această lume tristă şi plină de suferinţă. Cu alte cuvinte, un fel de paradis al desfătării, bucuriei şi plăcerii continue, derulate de-a lungul veşniciei.
Nu ştiu exact dacă acest lucru a fost avut în vedere atunci când s-a realizat extinderea aleii de copaci din Grădina Tuileries, însă ulterior „nemurirea” avea să îi fie consacrată prin delimitarea precis realizată de către două monumente celebre: Arcul de Triumf şi Obeliscul Egiptean, între care se întinde faimosul bulevard. Şi nu întâmplător, traiectul-ul descris între aceste două puncte cheie din arhitectonica Parisului poartă denumirea de „axă istorică”, un fel de coloană vertebrală de la care porneşte întreaga reţea de bulevarde, străzi şi alei din cuprinsul întregii metropole.
Având o lungime de aproape 2 kilometri şi o deschidere de 70 de metri, coborând dinspre Piaţa Charles de Gaulle – Etoile, cu Arcul ce Triumf în fundal, bulevardul Champs-Elysees generează o senzaţie unică de măreţie, gust şi frumuseţe naturală datorată abundenţei vegetaţiei îmbinate armonios cu un urbanism elegant şi plin de stil al epocii imperiale. Sunt sigur că există în momentul de faţă şi alte bulevarde celebre prin dimensiuni sau localizare, dar Champs-Elysees oferă mereu o prospeţime a percepţiei ce nu se mai regăseşte în nicio altă parte a lumii.
Pe de o parte, există un anumit aspect al clădirilor ce îl flanchează înspre Arcul de Triumf, care sunt parcă desprinse dintr-o altă epocă, dar fiind în continuare la fel de pline de viaţă ca atunci când au fost construite. Practic, între cele două ronduri, cel din Piaţa Charles de Gaulle cu 12 „raze”, sau bulevarde, şi cel de la intersecţia cu bulevardul Franklin Roosevelt, ai ocazia de a admira magazine pline de mărfuri ale unora dintre cele mai renumite mărci la nivel mondial. Din acest punct de vedere, „shopping-ul” reprezintă o activitate de bază pe acest segment al bulevardului, preţurile fiind pe măsura localizării în chiar „inima” Parisului. Cu toate acestea, aspectul exterior al clădirilor continuă să fie de „epocă”, fără a exista dorinţa ridicării de „zgârie nori” din sticlă şi oţel în locul lor.
Poate această grijă continuă a edililor parizieni de a păstra specificul oraşului „imperial” a fost cea care a stopat dorinţa de câştig ieftin pe care o au toţi „comercianţii”, dar cu siguranţă că şi opinia publică franceză a vegheat cu atenţie ca nu cumva Parisul să fie desfigurat prin clădiri necorespunzătoare, care i-ar fi distrus definitiv farmecul său aparte. Se pare că nu tot ceea ce este vechi este neapărat depăşit, cu condiţia însă de a-l întreţine şi de a-i menţine „tinereţea” prin lucrări de restaurare corect efectuate şi bineînţeles, făcute la timp. Cred că vizitând Paris-ul şi alţi edili sau primari ar avea ce învăţa cu privire la menţinerea specificului locului, fapt benefic economic şi social, deopotrivă.
Dar dacă prima jumătate a bulevardului este flancată de clădiri, a doua jumătate, adică de la Rondul Champs-Elysees până la Piaţa Concorde, este „păzită” de copaci falnici, încolonaţi asemenea unor soldaţi disciplinaţi pe ambele laturi, având coroanele ajustate la aceeaşi înălţime, înconjuraţi de multă verdeaţă provenind din parcurile şi arterele paralele, fapt ce conferă o imagine  plină de prospeţime în chiar mijlocul oraşului. Şi de aceea, se poate vorbi despre o îmbinare realizată cu stil dintre natural şi artificial, vechi şi nou, dimensiune şi încadrare, adică de o eleganţă urbanistică în cel mai înalt grad.
Cât de mult mi-aş fi dorit ca arhitecţii grăbiţi ai „Epocii de Aur” să se fi uitat puţin şi la machetele altor oraşe cu trecut istoric din Europa, înainte de a fi desenat uneori neglijent, iar alteori barbar artere ce distrugeau identitatea şi farmecul localităţilor României. Toate aceste experimente pline de diletantism au dus la crearea unei senzaţii apocaliptice, pline de disconfort şi dezordine în mai toate oraşele României, primul pe listă fiind chiar Bucureştiul.
Însă atunci când păşeşti prin Paris, senzaţia de firesc, de revenire în lumea normalităţii, îţi aduce o calmare blândă a simţurilor agresate de urbanismul haotic şi de prost gust al comunismului. Chiar dacă societatea interbelică din România a avut problemele ei serioase de natură socială şi economică, totuşi nimic nu a justificat desfigurarea plină de ură „proletară” a chipului şi sufletului unei ţări ce în trecut era o Mică Franţă, având drept capitală un Mic Paris. De fapt, plimbându-mă prin Paris, vedeam în paralel adevărata identitate a Bucureştiului şi prin extensie, a întregii Românii.
Atât de multe „experimente” cu specific balcanic şi sovietic au cauzat pierderea legăturii vitale dintre România şi Occident, cea mai importantă fiind cea cu Franţa, căreia îi datorăm atât „mica”, cât şi „marea” unire. Tocmai de aceea, cred că o resincronizare, care să continue linia interbelică, ar fi binevenită pentru ca ţara noastră să revină la viaţă şi să îşi redobândească deopotrivă identitatea şi demnitatea.
Revenind la urbanismul „imperial”, care a condus la aspectul din prezent al bulevardului Champs-Elysees, pot spune că decizia de a moderniza Parisul a fost benefică pentru aspectul ulterior al marii metropole. Până la data marii „sistematizări urbane” din timpul lui Napoleon al III-lea, Parisul păstra mult din aspectul unei cetăţi medievale aglomerate, pline de străzi întortocheate, desfundate şi murdare, cu clădiri necorespunzătoare în privinţa igienei, dar şi a siguranţei construcţiei. De aceea, era necesară demararea unui proiect de modernizare, care să ofere posibilitatea dezvoltării economice a unei naţiuni aflate în plină ascensiune.
În plus, din raţiuni militare, mai precis pentru prevenirea revoltelor urbane, construirea unei reţele de mari bulevarde oferea o mai mare siguranţă împotriva elementelor destabilizatoare ce activau din plin în perioada turbulentă a sfârşitului secolului al XIX-lea. Coordonator al acestui mare proiect de modernizare a fost desemnat renumitul arhitect Georges-Eugene Haussmann, care a avut ocazia de a oferi un model de planificare urbană, care ulterior a fost urmat de multe alte capitale ale lumii.
Îmbinând în mod armonios dispunerea spaţiilor verzi, trasarea arterelor de circulaţie şi amplasarea clădirilor destinate activităţii economice, Georges-Eugene Haussmann, înnobilat ulterior cu titlul de baron, a reuşit să ofere o identitate modernă Parisului, menţinând în acelaşi timp monumentele importante al evului mediu, în genul palatelor, bisericilor sau clădirilor consacrate pentru capitala Franţei. În acest sens, ceea ce mă frapează este tocmai acest gust special al îmbinării dintre stiluri caracteristice diferitelor epoci istorice, astfel încât în final totul apare unitar, logic şi bine închegat. De aceea, indiferent din ce unghiuri priveşti, ai un sentiment de desfătare şi grandoare rezultat în principal din măiestria formelor arhitectonice.
Practic, o senzaţie de confort te învăluie indiferent cât de obositoare ar fi fost promenada pe străzile Parisului, totul comunicând bucuria armoniei dimensiunilor arhitectonice şi prospeţimea formelor utilizate. Iar la final, impresia devine puternică, dar şi plăcută, chiar dacă deja te-ai obişnuit cu ea. Nu observi clădiri prea înalte, care să nu te mai lase să priveşte cerul, iar palatele au un aer decent, de bun gust, nu de castel din poveşti care îşi înalţă sfidător turlele către cer, aşa cum este aşa-zisa „Casă a Poporului” din Bucureşti. Nimic din toate acestea, ci proporţie, îmbinare inteligentă şi stil, adică bun gust.
Revenind la bulevardul Champs-Elyzee, pot spune că îl poţi parcurge la nesfârşit fără a te plictisi vreodată, iar mulţimea de bănci dispuse pe toată lungimea sa te invită la repaus şi contemplaţie, ce îţi aduc un plus de impresii asupra acestei artere unice de circulaţie. De aceea, pe această „axă istorică” dintre „triumf” şi „concordie”, ai senzaţia plimbării pe „Câmpiile Elizee”, ca o pregustare a nemuririi ce îi aşteaptă pe eroi, precum şi pe toţi cei care iubesc cu adevărat umanitatea.
Fiindcă până la urmă, un adevărat erou nu este cel care mânat de ambiţii personale şi egoism caută să deformeze faţa unei naţiuni, ci acela care aduce un model de valoare pentru umanitate. Iar din acest punct de vedere, generaţia modernizării Parisului a fost plină de oameni de valoare din toate domeniile majore de activitate în genul ştiinţei, artei sau economiei. De aceea, nu poţi admira cu adevărat Parisul fără a te împărtăşi cumva de spiritul acelor timpuri „eroice” şi de crezul într-un viitor strălucit pentru societate prin folosirea cuceririlor ştiinţei, dar deopotrivă şi prin respectarea demnităţii fiinţei umane.
Privesc harta Parisului şi sunt fermecat de armonia formelor ce îţi sugerează silueta perfectă a unei femei frumoase atât ca proporţii, cât şi în privinţa stilului. De ce oare m-am simţit „acasă” în acest oraş străin, aflat la mare distanţă de ţară? De unde a provenit acel sentiment, numit „deja-vu”, care m-a însoţit mereu de-a lungul întregii călătorii? De ce oare m-am simţit ca şi cum aş fi continuat să fiu în România, deşi eram la mii de kilometri depărtare? Nu am un răspuns foarte clar în această privinţă, dar cred că întâlnirea cu Parisul a avut pentru mine valoarea descoperirii unui filon lăuntric, a unei „matrici stilistice”, care mi-a restaurat identitatea de a fi român şi de a aparţine spaţiului românesc pentru totdeauna.
Octavian Lupu (Bucureşti)

DIN LABORATOR LA LOCUL CRIMEI – TESTE RAPIDE DE STABILIRE A ADN-ULUI ELABORATE DE DR. FREDERIC ZENHAUSERN DE LA UNIVERSITATEA DIN ARIZONA
Coautor al multor publicaţii ştiinţifice (peste 70), profesor la Universitatea din Arizona şi cercetător la Centrul de Cercetare Tehnologică din Chandler, Arizona, Frederic Zenhausern, face progrese remarcabile în ştiinţa investigaţiilor din domeniul criminalistic (crime-scene investigation). Munca sa pentru îmbunătăţirea medicinei şi siguranţei naţionale îl recomandă ca pe un nume de referinţă în ştiinţă.
Cu un Masterat în Administrarea afacerilor – Finanţe (MBA) de la Universitatea de Stat din New Jersey şi un Doctorat în Fizică Aplicată, obţinut la Universitatea din Geneva, Elveţia, dr. Frederic Zenhausern şi-a început activitatea ca director fondator al Centrului pentru Nanobioştiinţă Aplicată la Universitatea de Stat din Arizona, Institutul pentru Biodesign.
Ne apropiem de migrarea CSI (crime-scene investigation), din laborator, la locul crimei
Datorită cercetărilor lui Frederic Zenhausern, în viitorul apropiat ADN-ul va putea fi identificat cu ajutorul unor instrumente de dimensiune mică, astfel încât autorităţile nu vor mai fi nevoite să aştepte mostre din laborator.
Prin urmare, testul ADN va putea fi făcut în maşina poliţiei sau la graniţă, de către oficiali ai serviciului de emigrări. Aceştia vor putea identifica, astfel, mai uşor teroriştii sau infractorii.
„Ne apropiem de migrarea CSI (crime-scene investigation) din laborator la locul crimei” – a declarat Zenhausern, care îndeplineşte în continuare, funcţia de director al Centrului de Nanobioştiinţă Aplicată şi Medicină la UA’s College of Medicine din Phoenix, Arizona.
Noua metodă de testare va fi mult mai rapidă decât cea tradiţională
După ce a încheiat un contract cu FBI-ul, echipa lui Frederic Zenhaustern a elaborat instrumentele de ADN în colaborare cu o companie europeană.
Tehnologia testului ADN rapid este verificată în laboratoarele de poliţie din SUA şi Europa. Instrumentul va putea fi comercializat în decurs de 18 luni, potrivit omului de ştiinţă din statul Arizona, SUA.
Noua metodă de testare va fi mult mai rapidă decât cea tradiţională. În momentul de faţă, timpul de identificare al ADN-ului, după ce este luat de la locul crimei, durează până la două săptămâni, însă cu noul instrument minimizat, acelaşi proces poate fi redus la două ore.
De asemenea, în cazul în care la frontieră există persoane suspecte, autorităţile vor putea afla imediat dacă acestea au cazier sau dacă se află în baza lor de date. Potrivit doctorului Zenhausern, această metodă este mult mai precisă decât amprentarea.
Adiacent cu aceasta, instrumentul portabil de testare ADN poate funcţiona în caz de dezastre naturale (de exemplu la cutremur), servind la identificarea victimelor.
Domeniul de cercetare al lui Frederic Zenhausern este unul mai extins
Totuşi, domeniul de cercetare al lui Frederic Zenhausern este mai extins. Zenhausern efectuează cercetări şi în medicină, studiind metode de individualizare a tratamentului pentru cazurile în care persoana suferă de pe urma radiaţiilor cancerigene.
Aceste informaţii pot fi folosite şi în tratarea victimelor în cazul unor expuneri nucleare (de exemplu, dacă se detonează o bombă).
„Tratamentul individualizat va fi folosit în munca cu «gerome», o hartă ce arată construcţia genetică a persoanei. Astfel, vom putea să îi administrăm pacientului un cocktail de medicamente corespunzător profilului său personal” – susţine omul de ştiinţă.
Energie electrică pentru avioane
Frederic Zenhausern este, în acelaşi timp, autorul unui program finanţat de „Science Foundation Arizona” şi compania „Boeing”, care vizează folosirea combustibilului curat la avioanele comerciale şi militare, pentru a genera energie electrică.
Dl. Zenhausern deţine funcţia de investigator senior adjunct la „Translational Genomics Research Institute”.
Frederic Zenhausern – un cercetător cu o bogată experienţă
„Doctorul Zenhausern este unul din cei mai originali, creativi şi ingenioşi cercetători cu care am lucrat în ultimii peste 30 de ani” – a declarat dr. Jefrey Trent, preşedintele Institutului de Cercetare ştiinţifică.
Frederic Zenhausern deţine, de asemenea, o serie de funcţii în cercetare, printre care se numără cea de Visiting Scientist, la Centrul de Cercetare IBM „T. J. Watson” din New York, cea de şef al grupului pentru măsurări fizice, la Firmenich Inc., New Jersey, sau de vicepreşedinte pentru tehnologii avansate la Alpha-MOS America, Inc., New Jersey şi cea de manager pentru fizica microdispozitivelor, la Motorola Labs, Arizona.
Octavian D. Curpaş (Phoenix – Arizona)

PARIS - PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI
Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.
Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.
În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.
Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.
Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.
Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.
Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.
Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.
De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.
Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epociˆlor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.
În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.
În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?
Octavian Lupu (Bucureşti)

SARAH PALIN A FĂCUT O AFACERE BUNĂ CUMPĂRÂND O VILĂ DE LUX ÎN ARIZONA?
În ideea că investiţiile reprezintă cheltuieli care angajează cel mai mult viitorul, amintim că în urmă cu câteva luni, presa americană semnala faptul că fosta candidată la vicepreşedinţia Statelor Unite, Sarah Palin, și-a cumpărat o proprietate de lux în statul Arizona. Nici o publicație însă nu a divulgat adresa acestei achiziții.
În calitate de „expert imobiliar” în zonă, am decis să fac câteva investigații, pentru a afla mai multe detalii și a satisface implicit curiozitatea cititorilor noștri. Astfel că, după cinci minute de căutări în baza de date „MLS” (Multiple Listing Service) din Maricopa County – un site la care au acces brokerii imobiliari licențiați în zona metropolei Phoenix – am găsit o proprietate care îndeplinea toate criteriile descrise în presă (inclusiv dimensiunea casei, data vânzării și numele companiei doamnei Sarah Palin ca și „cumpărător”, la adresa : 29005 N 82nd Street, Scottsdale, AZ 85266.
Aflată în partea de nord a celui mai mare oraș de lux din statul Marelui Canion, această locuință cu o suprafață de 7972 square feet (aproximativ 740 de metri pătrați) și care conține 6 camere, 6 băi și jumătate, a fost construită în anul 2001 pe un teren de 4,42 acri (1,78 hectare). Casa are de asemenea un demisol cu cameră privată de teatru, living și family room – toate spațioase -, garaj pentru șase mașini și o bucătărie supra-utilată. De asemenea, pe premisele proprietății se află un bazin de înot ultramodern, construit recent.
Compania „Safari Investments LLC” a plătit pentru această proprietate suma de 1.695.000 dolari (cash), tranzacția finalizându-se pe data de 13 mai 2011.
Uitându-mă puțin la istoria imobilului, am aflat că acesta a fost reposedat de banca „J.P. Morgan Chase Bank”. Pe data de 25 martie 2010, agentul imobiliar Ian Whitmore cumpăra acest „mansion” (very large dwelling house) de la bancă, la prețul de 803,650 dolari. Un an mai târziu, investitorul vinde această casă doamnei Sarah Palin (Safari Investments LLC) la preț mai mult decât dublu! Desigur, în ultimele luni, înainte de vânzare, Whitmore a făcut mai multe îmbunătățiri la imobil, printre care, construirea unei piscine ultramoderne.
Oponenții doamnei Sarei Palin au lansat speculații, potrivit cărora fosta guvernatoare a statului Alaska își pregătește terenul pentru a candida pentru funcția de senator din partea statului Arizona. „Nu am nici un fel de intenții de acest gen și nu am de gând să mă mut în Arizona. Este o piață a cumpărătorului, iar acest stat are acum cele mai rentabile prețuri la imobile. Foarte mulți investitori din Alaska cumpără proprietăți în Arizona”, a declarat jurnalista Palin la postul de TV Fox News.
Aceste afirmații sunt susținute și de faptul că în luna decembrie 2010, fiica doamnei Palin, Bristol Palin, a cumpărat o casă nouă cu cinci dormitoare (construită în 2006) în orașul Maricopa din Arizona, la prețul de 172.000 dolari. Imobilul pe care Bristol susține că l-a achiziționat pe banii câștigați la „Dancing with the Stars – U.S. TV series” , are o suprafață de 3929 square feet (aproximativ 365 de metri pătrați) și actualmente este închiriat la prețul de 1.400 dolari pe lună.
 La vremea respectivă, mai multe ziare din SUA, printre care și câteva de prestigiu (ex. Washington Post and Wall Street Journal) au avansat idea ca Bristol Palin intenționează să se înscrie la facultatea de jurnalistică „Cronkite School” din cadrul „Arizona State University”, urmând exemplul mamei sale, care este de profesie jurnalist. Aceste zvonuri au fost infirmate ulterior de către decanul acestei facultăți.
 În sens financiar o investiţie reprezintă cheltuirea unei sume de bani în speranţa obţinerii unor venituri superioare. Nu este exclus ca pe viitor, familia Palin să părăsească glacialul Alaska, în favoarea celui mai însorit stat american, având în vedere că în ultimii ani, vizitele lor în Arizona au fost destul de frecvente…
Octavian D. Curpaș (Phoenix – Arizona) 
 
ATELIER
 LAPTE DULCE ŞI CIREŞE AMARE
Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Ştiam că laptele se vinde în piaţă, că îl aduc femeile de pe sate, marţea şi vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învăţătoare.
Am deschis, cu puţină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un căţel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniştit, am prins curaj şi am făcut câţiva paşi. În curte nu era nimeni.
Am urcat câteva trepte şi am bătut la uşă. A deschis doamna învăţătoare.
- Bună ziua! Am sosit!
- Servus, Mioara! Trebuie să aştepţi puţin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat.
N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru.
Doamna învăţătoare a luat o vadră goală, o cratiţă cu apă, o bucată de cârpă şi a intrat în grajd. Eu am rămas lângă uşă. Priveam de acolo.
După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a şters cu cârpa, a început să mulgă.
- Trebuie să lucrăm curat. Vaca se aşează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îţi place laptele?
- Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alţii.
- E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduţ.
- Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuţi?
- Sigur. Ce să fac?
- Ţine pâlnia şi sticla să pot turna din vadră.
Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon.
După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat:
- Ţi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde?
- Mai bine să mă feresc. Au coarne şi copite. Şi sunt atât de mari faţă de mine… Şi bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân şi le duce la adăpat la râu.
- Cum? Le duce la râu?
- Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor.
- Când ai fost la bunici?
- Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, şi atunci când sunt evenimente în familie.
- Ai stat la bunici mai mult timp?
- Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Şi în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei.
- Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arşiţa? Ţi-ar plăcea? Se coc cireşele amare.
- Cireşele amare? Eu ştiu că cireşele sunt dulci. Şi s-au terminat. Deja se coc merele.
- Cireşele amare sunt negre şi se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta şi stabilim o zi.
- Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos.
- Nu prea mult, dar ştiu sigur că o să-ţi placă.
- Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna!
- La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele!
- Sunt atentă!
Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireşele amare.
* * *
- Mioara, am vorbit cu învăţătoarea ta. Mâine mergem pe Arşiţa. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo.
- Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva?
- Da, să mă ajutaţi să culeg cireşe.
- Ne urcăm în cireş?
- Vedem noi acolo! Vin şi băieţii doamnei învăţătoare. Se urcă ei în pomi.
A doua zi, pregătiţi cu o găleată şi câteva punguliţe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arşiţa. În faţa casei familiei Mihalca, eram aşteptaţi.
Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Mirela, de şase ani. Nina şi Rodica aveau opt ani, iar eu şi Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tiţa, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu.
Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în braţe.
- Ai citit toate cărţile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învăţătoare.
- Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit.
- Ţi-a plăcut, aşa-i?
- Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari.
- Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăţ despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie.
- Aşa credeam şi eu, că îţi vor fi utile cunoştinţele de acolo. Tu ai auzit de sateliţii artificiali ai Pământului?
- Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957.
- Cum de ai reţinut data?
- Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puţin timp în urmă am citit cartea şi acolo scrie despre sateliţi.
Am mers povestind şi nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraş. Am trecut peste râul Vişeu şi început să urcăm. Cărarea şerpuia printre copaci şi erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunţat la gândul că se vor ofili.
Mergeam repede. Doar cu băieţii mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizaţi să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Când ne opream, vedeam oraşul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălţime.
Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraş. Câinii deranjaţi de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieşeau din zona de care răspundeau.
Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieţii s-au dus să taie crengi şi noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireşele.
- De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireş?
- Nu vă puteţi urca în cireşi. E periculos.
- Atunci, în alţi ani, nu vor mai fi cireşe.
- Cireşii se vor reface repede.
Cu braţele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieţii. Au lăsat crengile pe pături şi s-au dus la joacă. 
Am luat o cireaşă neagră şi mică. M-am strâmbat, când i-am simţit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă aşteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spun şi cireşe păsăreşti. De fapt, erau cireşi crescuţi în pădure, ca merii pădureţi, şi nu erau altoiţi.
- Ce dulceaţă o să mai iasă din cireşele astea?!
- Aveţi răbdare şi o să vedeţi! Vorbim mâine.
Am cules cireşele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieţii. Ni se făcuse foame. Doamna învăţătoare i-a chemat pe băieţi, le-a spus să mănânce câte ceva şi să ne mai aducă nişte crengi cu cireşe.
Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat.
Până când doamnele au adunat păturile şi resturile de mâncare, băieţii au adunat crengile goale şi le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada şi magazia în care ţineau uneltele şi unde se adăposteau de ploaie.
Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiţi, dar bucuroşi. Pe drum am cules flori, în special clopoţei şi margarete.
La despărţirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia şi că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arşiţa.
(Arşiţa e dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus.)
Maria Tirenescu (Cugir - Alba)
 

ŢINE MINTE, ZOROASTRU!
I.
Ţine minte, Zoroastru !
Niciodată nu fi-voi albastru
mit
aburind oglinda
din tinda
în care, duminica, Bunul,
Străbunul
îşi rădea barba
- cenuşă ţepoasă a săptămânii -
cu briciul ascuţit noaptea
pe Cornul Lunii...
 
II.
În ochii lui Merlin şi Milarepa
privea fix, mistuitor,
spulberând stepa
ce şuieră-n coama îngerilor
imberba
Rapsodie a salcâmilor roşii
erupţie în zori când cucoşii
taie-n zig-zag cerul de foc,
fierăstrău iute, fără noroc:
- Faceţi, erelor, ielelor, faceţi loc,
Ciuleandra genunilor
din nou să o joc...
(iarăşi s-o joc)
 
III.
Sub pleoapa strămoşilor
cursă-n pământ,
coclită în vaier de vânt,
Timpul dintâi îl fluier, îl cânt –
dulău bătrân, îl asmut
contra balaurului pierdut
în faldurile basmului durut
din matusalemic mamut
pe care temerar, solidar îl strămut
din Regele Ubu – Rex Ubu
în Muntele Gugu,
din exotic Uagadugu
în totemul uger de stea nevăzut
 
la care sug cirezile sfincşilor tăcuţi
şi munţii munţilor muţi,
 
muţi până simt laptele clipei trecând
din ei în copii, în părinţi
împietriţi
cu sângele istoriei în dinţi...
 
IV.
Sub noptatice gene de astru,
te avertizez, Zoroastru:
 
Niciodată nu fi-voi albastru
Mit
altoind oglinda
pe tija ce zvâcneşte în ghinda
stejarului ce am fost –
o, maică, mă ştiu pe de rost
munţii şi apele, câmpiile toate
în Marele Lup Alb îngemănate...
 
V.
Stalagmita trecutului picură,
sus, tot mai sus picură,
invers,
într-a viitorului stalactită
 
nu clipe de aur,
ci dinamită...
 
VI.
Surori şi fraţi,
regi, stăpâni şi argaţi,
nu strigaţi, nu mai strigaţi
în Peştera Umbrelor adormite
căci râul – dragon curgător, de aur
fierbinte – îl aruncaţi
din străfunduri de timp în Luna păgână
 
pe care doar Bendis o îngână
şi ne duce, peste tot ne duce,
ne-aduce, de mână,
cu zâna bună ce ne tot amână...
 
VII.
Pe tărâmul de taină ajuns,
pletele sânzienele am tuns...
 
Cu nuieluşa de alun, fântânii
singur îi dibui izvoarele, sânii
bulboanelor doldora de lapte
pentru Cel născut în miez de noapte,
 
lângă ieslea timpului
fără de moarte...
 
VIII.
De iezii
Amiezii
se lasă visate,
noapte de noapte,
ţâţele
Fecioarei Maria
alăptând pe Mesia...
 
IX.
Trei iezi, cucuieţi,
trei magi înzăuaţi
în cămaşa de raze
a Timpului născut din Prunc...
 
De ce, Doamne, de ce să arunc
briciul bunicului în ritm de bărbunc?
 
X.
Minte să ţii, Zoroastru:
 
În Tracia, sub fiecare castru,
pulsează obârşiile neamului meu,
miticul Timp, sângele-albastru,
Coloana-nfrunzită în cer,
totem fulgerând lupul-dragon,
coama de leu-paraleu
a poetului trac Orfeu,
cu lira-i îmblânzind fiarele –
atunci, acum şi mereu...
 
Ţine minte, Zoroastru,
munţii noştri
de chihlimbar, sare şi alabastru!...
Dan Lupescu (Craiova)

A DOUA ŞANSĂ
Căzut cu gândul la întârzierile împlinirii spirituale, păli în faţa susţinerilor neîntemeiate ale semenilor săi. De cele mai multe ori, colegii de la birou. Prieteni nu avea.
S-a născut cu boala nemulţumirii. Prima lui amintire era legată de anii de grădiniţă: să fi avut vreo patru ani; stătea mereu lângă poalele mamei, educatoare în acea vreme, proptindu-şi privirea la jocul băieţilor. În acel interminabil vacarm, găsea toată energia încurajatoare care-i susţinea bizarul comportament. Surâdea numai atunci când unii se ci align=pentru Cel născut ondăneau din cauza stricăciunilor fizice ce şi le produceau. De cele mai multe ori, maşinuţele primite în dar de la părinţii lor aveau de pătimit din cauza competiţiilor la care erau supuse. Le era superior în calitatea lui de fiu al uneia dintre pedagoge.
La un moment dat, unul dintre băieţi îi întinse o maşină. Era o invitaţie de a se juca împreună. Nu i-a răspuns. A ridicat ochii rugători, gata-gata să înlăcrimeze dacă ar fi fost trimis să se joace cu acesta, spre mama. Ea ştia ce-i transmitea. Din când în când o auzea cum vorbea cu vreo colegă, îngrijorată de nevoia lui de solitudine: Nu ştiu ce să mă mai fac cu băiatul ăsta. Am încercat cu buna şi cu pedeapsa să-l determin să fie mai sociabil. Pace bună! E mereu departe... în ale lui. Nu ştiu ce va face când se va însura sau va lucra pe undeva.
*
Încep şi se sfârşesc momentele de bine, de armonie, de iubire. Învăţăm sau nu din ele, e o chestiune de raportare la sistemul propriu de valori. Uneori se întâlneşte tangenţial cu sistemul societal. Apar răbufnirile. De cele mai multe ori, abandonaţi într-o canapea cu o bere în mână şi o pungă de chipsuri. În esenţă, sinele este într-o forfotă permanentă: (re)găsirea liniştii milenare.
Abia ieşiţi din climatul binecuvântat al Sărbătorilor de Paşti constatăm uluiţi că îndestularea iluminată pare-se că s-a epuizat. Ne îndepărtăm de căutările noastre pe parcursul celor şapte săptămâni de post şi cădem iarăşi, cu uşurinţă, cu nepăsare, cu speranţa iertăciunii supreme la fiece moment de mărturisire ce va veni... Dar adevărata făgăduinţă, pe care ne-o facem nouă înşine în cine ştie ce moment de deznădejde, întârzie să se concretizeze. Cât timp? Avea-vom şansa de a ne îndrepta?
*
Era într-o duminică de august toridă, pe la orele dousprezece, iar el trecea melancolic şi singur, ca de obicei, pe una din cele mai umblate străzi ale urbei lui. Avea în mână un covrig, cumpărat spre a-şi potoli foamea, şi mergea cu privirea departe de cele din jurul lui, obosit, urâţit de singurătate, indispus din cauza căldurii (nu a suportat-o niciodată!).
Da, acea oră la care oamenii se aciuesc la masă sub răcoarea pereţilor casei lor. Copii rumeni şi murdari de la joacă, părinţi grăbiţi şi transpiraţi de greutatea bagajelor celor îndestulătoare, tineri adunaţi în grupuri de câte doi-trei cu ţigările atârnate obraznic între buze, fetişcane cu ochii aprinşi şi doritori de băgat în seamă, câţiva bătrâni ascunşi sub umbrelă de bătaia aprigă a soarelui. Cu adevărat, un
du-te vino permanent. Uşor se aşternu liniştea. Semn că fiecare se afla la adăpost spre a îmbuca din cele pregătite.
Undeva pe o bancă, el. Privea pierdut. Era în egală măsură fascinat şi speriat de acel monoton déjà vu. Nu cunoştea pe nimeni şi-l deranjau toţi. Avea înfăţişarea afectată, dacă cineva s-ar fi sinchisit să se oprească o clipă să-l privească. De ce să o fi făcut? Era o entitate ca oricare alta. Nu deranja şi nu inspira pe nimeni. Cred că nici pe sine însuşi. Era singur, lipsit de iubire şi fără o ţintă anume propusă.
Şi atunci, dintr-odată, rămase înmărmurit. În faţa lui apăru de nicăieri un băieţel. Să tot fi fost de vreo patru ani. Plângea pe-nfundatelea că i se stricase maşina. Cu mâna intinsă, îi ceru ajutor. Nu, nu, nu! striga în sinea lui, aşa ceva nu e cu putinţă! Privi în jur, dade va veni vreun tutore de-al copilului şi-l va scoate din această inconfortabilă situaţie.
Ba bine că nu, copilul se apropie şi mai mult, punându-i maşina în braţe. Nu mai era loc de dat înapoi. In câteva clipe i se perindară mii de momente din viaţa lui lipsită de… responsabilităţi. Era de-a dreptul derutat de lipsa lui de reacţie. Se simţea mic, mult mai mic decât acel copil ce-i cerea lui ajutorul.
Cu mişcări stângace atinse jucăria. Nu era cine ştie ce de reparat la ea, dar el nu se vedea în stare să răspundă acelei rugăminţi. Acum surâzătoare. Copilul ştia, aşa i se spusese, că adulţii au grijă de cei mici. Ei pot să repare orice. Cu mândria trezită curios în el că nu are voie să dezamăgească, cu atât mai mult un pui de om, trecu la acţiunea propriu-zisă: repararea jucăriei.
Era un alt om: în acele clipe, fără-ndoială, se simţea util. Cutele adâncite ale sufletului său, neîmpăcat cu lumea, începură să se umple de frumos, de bine. În timp ce mânuia roata maşinii aceleia miniaturale, nu se mai sinchisea de nimeni.
Era fericit. Fericit de fericirea copilului, acum cu jucăria gata de o nouă aventură pe una din cele mai umblate străzi ale urbei lui.
Daniela Gîfu (Iaşi)

SETE DE ALBASTRU
Mi-e sete şi dor de senin
de albastru,
de-o parte infimă
de-albastru,
atât cât să-mi pot regăsi privirile
rătăcite, bolnave şi întrebătoare.
 
Mi-e dor de geana pădurii
şi de frunzele care plâng
(acolo)
şi ele de dor de senin de albastru.
 
Nu lăsa frunzele să se usuce,
nici izvorul să se ascundă
sub sterpe pământuri.
 
Dacă ţi-aminteşti…
apa era rece,
sorbită din pumn
cu pofta asasinului ce-şi soarbe
din inima iubitei
tăriile propriei crime.
 
Şi stropii răcoreau arşiţa,
strânsă undeva şi uitată de secole
nepornite la drum.
 
Sunt un egoist,
ba încă şi mai mult,
dacă-mi doresc cu poftă de asasin
să-mi regăsesc negăsirea,
într-o infimă clipire
de-albastru.
 
Şi totuşi,
setea de-albastru
clinteşte din loc ca pe o stâncă
pornirea mea
în recăutarea
negăsirii.
 
AM UCIS…
Am ucis toate iubirile
care s-au prosternat
docile şi necruţătoare
cu ele însele.
 
Am ucis toate dorurile
izvorâte din fântâni fără fund,
nesecate.
 
Am ucis toate îmbrăţişările
şi chiar dragostea maternă am ucis-o;
eu, cu inima mea de piatră
şi cu dragostea mea zdrobită,
chiar de piatra
din sufletul meu.
 
Mi-a mai rămas mila
pentru ultima iubire
neucisă,
şi plăcerea
propriei mele ucideri.
 
Mi-a mai rămas
şi păcatul
că n-am ripostat
propriei mele
zămisliri.
 
ASCUNSĂ DUP’ O STEA
Te-am căutat prin risipire să te-adun
din infinituri şi din colb de stele,
din fiecare Evă să te recompun
imagine din visurile mele.
 
Şi preschimbată-n pasăre după vreo stea
ca fata de-mpărat ascunsă după lună,
aş vrea să te cobor cu mâna mea
încet, încet, ţinându-te de mână.
 
Să te ascund în suflet pustiit şi gol,
să bem ca în poveşti din apa vie,
iar dacă-ţi va fi dor de nor, de stol,
portiţa e deschisă de la colivie.
 
CUVINTELE
Lăsaţi cuvintele să râdă la lună,
la soare,
la stele, la prund, la pământ,
la toate câte sunt.
Râdeţi cuvintelor, niciodată nu plângeţi!
 
Slobod fie-vă râsul, spusul, ajunsul.
Râdeţi cuvinte surori, cuvinte fraţi,
cuvinte mame, cuvinte taţi.
Râdeţi cuvintelor, nu lăcrimaţi!
Dragoste fie-vă orice vocală,
orice consoană,
orice silabă!
Şi iubire, fie-vă!
 
Fiţi, voi cuvintelor,
drepte, neaplecate, neirosite,
neînvrăjbite, neobosite,
nerobite, nesubjugate,
nepline de păcate!
Fiţi bogate, nu sărăcite!
 
Iar voi
care încă mai sunteţi nemuriţi,
mânuiţi-le, folosiţi-le săbii
care lovesc adulatorii de neromânesc,
invadatorii, stricătorii, detractorii!
Voi
care mai aveţi un Dumnezeu,
daţi închinăciune
cuvintelor crescute pe plai românesc!
 
GLASUL ETERNITĂŢII
Mai are toamna brume ce se-aştern neducăuşe
şi rod mai face mărul răsădit la drum de tata;
lipsesc dintr-un motiv poveşti la gura sobei spuse
şi fata care nu se lăsa prinsă, zvăpăiata!
 
Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree,
mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi,
mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie
ca nişte cântece pornite din ev de nibelungi.
 
Din mii de puncte cardinale pace mă-mpresoară
şi liniştea s-aşterne în nezbucium peste mine;
veştmântul rece-al Marelui Nimic mă înfăşoară
în temniţe sihastre-n nestrăfulger de ,,lumine”.
 
FIUL RISIPITOR
Fiul tău a scris o carte.
(Fiul tău mereu departe).
Poţi veni, tată, din moarte,
Poţi ceti din moarte, carte?
 
Fiul tău risipitor
S-a întors cu dor de casă.
Casa, unde-i casa, tată?
Casa voastră nu-i pe-acasă.
 
Prag s-aveţi, să staţi în prag,
Aţi luat-o-n cer la voi?
În cerdacul vechi al casei,
Staţi voi, staţi voi, amândoi?
 
Mâna streaşină la ochi
Puneţi, dac’-aveţi priviri,
Din cerdacul vechi al casei
Să scrutaţi nemărginiri.
 
Fiul tău s-a-ntors acasă;
Fiul pleacă înapoi.
Să se risipească, pleacă.
Pleacă-n risipiri la voi.
 
Îţi duc, tată, cartea mea.
(Mama a ceti nu ştie).
Mama doar o asculta
Gândurile-mi din hârtie.
 
HOLOGRAMĂ
Prin noaptea grea de-atâta întuneric,
că prea ţi s-a făcut urât în lutul greu,
azi-noapte, un mângâi din pumnul mic
ţi l-ai desprins din palmă pe obrazul meu.
 
Mi-ai apărut bicisnică şi-mpuţinată,
dar dorul tău de mamă încă dolofan;
erai fără cuvânt şi-ngrijorată
de mult bolitul meu de peste an.
 
Aşa de mult vroiai să-mi zici ceva,
dar nu-ţi era îngăduit, ori nu puteai
să-mi zici ceva de tata, ori cum e-n lumea ta,
iar eu plângeam şi te rugam: ,,mai stai!”
 
Se lumina de ziuă şi-ai plecat intrând
în altă consubstanţialitate;
cu mâna-ntinsă te rugam în gând,
dar nu m-ai auzit de-Acolo, din Departe.
 
ÎNTR-O BUCLĂ TEMPORALĂ
Eu te ştiam de la-nceputul lumii.
*****
Când ne vom întâlni vreodată
- dac-o fi să fie -
vom sta tăcuţi, fără cuvânt,
vorbindu-ne prin gânduri,
subliminal,
privindu-ne-ndelung, de parc’-am fi
nişte-arătări
din universuri paralele
ori perpendiculare
ce dintr-un accident în superspaţiu
ne-am întâlnit
- ca o sfidare-a unor legi
pe care nu le stăpânim,
pe care nu le ştim
şi nici nu le vom şti în viaţa asta -
tu, coborând pe căi luminice,
ne-am întâlnit ca o bizarerie
într-o buclă temporală.
Vom râde, ori vom plânge?
îţi voi simţi atingerea,
ori ca în visul meu din somnul greu
şi-adânc cât hăul
vei fi mereu, mereu…
abstractă, virtuală şi morgană?
 
Ori mă voi resemna
că nu mi-ai fost în datum
dată…
şi că-ntâlnirea-a fost o farsă
într-o buclă temporală
în care nu se pot modifica
destine?
 
ILOGICĂ
La ceas bezmetic,
orice logică s-a rupt;
încet, dar sigur,
veşnicia
vine pe furiş;
cu cât urcusu-n timp
e mai pieptiş,
cu-atât
mi-e coborâşul
mai abrupt.
 
MEA CRUCIS
Din ce în ce crucea din spate
e mai grea;
ori scad puterile din mine,
ori dealu-i mai pieptiş
şi-urcuş’-anevoios!?
 
De-ajuns în vârf e lege,
scop, poruncă;
ce mai contează că nu-mi place
nici scopul, nici porunca!?
 
Eu trebuie să urc,
atât,
fără crâcnire;
altfel,
Prea ’Naltul ar putea să creadă
că sunt un răzvrătit,
porunca i-o încalc,
şi, -
ar putea să facă dealul
mai înalt.
 
MEMENTO
Poetule,
eşti genial dacă spui lucruri
geniale
prin vorbe simple,
nu recoltând neologisme
de prin cărţi
ori de prin vechi
şi noi dicţionare.
 
Eu cred,
şi n-aş vrea să greşesc
când spun
că poezia
e-n lucrurile simple şi curate.
Construcţiile-ntortocheate
rămân, de regulă,
neterminate.
 
Că lucrurile simple
sunt mult prea complicate.
 
CULES
Când mâna-ntind spre mere coapte
să le strâng,
să le culeg din ram,
simt inima cum bate cu tărie
de parc’-aş strânge sânii tăi,
şi tari,
şi goi,
şi rumeni,
şi cu miros de mere-n pârgă.
 
Şi-mi vine…
şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri
şuvoi nestăvilit,
să muşc cu poftă şi nesaţ,
să-mi ostoiesc nesaţul.
 
Şi le culeg.
’Nainte ca să cadă brume reci.
 
CARUSEL
Ameţitor
învârtecuş de carusel!
Coboară unii
să se urce alţii-n el.
E lumea
un perpetuum – carusel;
nu se coboară cerul,
noi ne urcăm la el.
 
Neabătuţi sunt paşii-n
drumul crucii;
coboară
ziua-n arc de curcubeu
şi asfinţeşte.
Chiar dacă-s mulţi,
tot singuri rămân cucii,
iar orice cuib,
ca orice cuib se părăseşte.
 
Pandora îşi deschide cutia,
să sloboadă
Speranţa,
ca lumea-n ea să creadă.
 
Trăirea nu-i sublimă,
dacă nu-i întreagă,
iar nodul gordian se taie,
nu se dezleagă.
 
Nu se coboară cerul,
noi ne urcăm la el;
e lumea
un perpetuum – carusel;
coboară unii
să se urce alţii-n el.
Ameţitor
învârtecuş de carusel!
 
BULGĂRE DE POEZIE
Aruncă-mi, draga mea,
aruncă-mi
pe sicriu
un bulgăre de poezie!
 
În loc de lutul greu
şi lipicios ca un limax,
ca o năpârcă,
aruncă-mi tropi
şi rime, şi măsuri,
şi ritmuri.
 
Aruncă-mi, draga mea,
un bulgăre de poezie,
să se sfârâme-n tropi,
dar mai ales
într-o metaforă
obscenă -
moartea mea!
 
Să crească muşuroiul dolofan;
mormântul - el -
mormântul meu;
 
din rădăcini de stânjeni
ce-şi trag prin capilare
tropi,
şi rime,
şi măsuri,
şi ritmuri,
de prin poemele
din preajmă,
acoperite cu bulgări
de uitare.
 
Iar dacă
timpul, spaţiul,
se vor curba
într-o einsteiniană
logică,
(poate ilogică),
voi reveni din humă,
din propria-mi cenuşă,
să-ţi număr
silabele din versul
(dacă-ţi este versul)
endecasilabic
ori
alexandrin.
 
Şi-apoi,
din versul alb,
să-ţi număr
silabele
(accentuate
şi neaccentuate)
fără rimă.
 
Doar ritmul,
ritmul nesincopat
va bate-n altă clipă.
Vasile Popovici (Corni – Botoşani)

SAUS UND BRAUS IN EINER PROVINZSTADT
Motto: Sowohl das Glück, als auch das Unglück
haben ihre Abstammung nicht im Zufall,
sondern in Absurdität!
der Autor
Die schlängelnde Donau bietet ihren silbernen Gang dem Morgengrauen an. Von der Steilufer aus bis in der Ferne sieht man nur grün und blau.Im Nebel verliert man manchmal die Blicke jedes Naturverliebten. Der alte Fluss atmet Ruhe ein und aus. Der drüben wachsende Wald die Ufer entlang ruft jeden zu ihm, wühlt die Erinnerungen der Jugend aus verlorenen Zeiten durch, als jeder kräftige Junge die Donau durchschwamm und Seerosen mit ihren langen Stängeln aus den naheliegenden Teichen herausholte.
Am Abendverwöhnten sich die weißen Blumen aus dem Teich an der Brust der heiteren Geliebten. Die geschickteren Jungen flochten aus der langen Stängeln der Seerosen Kränzchen und setzten sie auf die Scheitel ihrer Schönen. Und das Lachen der Perlenzähnen und die freundlichsten Gedanken von glänzenden Augen verraten, begleiteten oft hoffnungsvolle Geste.
Die Sehnsucht nach dem vergangenen Sommer, die unvergesslichen Tagen auf dem Strand, vom Tagesanbruch bis in der Abenddämmerung, die unschuldigen Wasserspiele,die Geliebte daneben wie ein Schatten, die gestohlenen Küsse, die Umarmungen in den ebnen Wellen, wenn niemand bemerkt, bilden ein Kapitel im Grunde des Wesens, im Halbnacht des Gedächtnisses, den niemand vergessen kann oder will.
Die Jahrzehnten vergehen und an einem Tag werden die Jungen und die Mädchen, ehemalige Gymnasiasten, reisende Vögel. Jeder greift sein Schicksal in der Hand, versucht sein Glück in einer Hochschule, je nach der Neigung oder Wunsch.Das Elternhaus bleibt fern und virtuell irgendwo in einer unantastbarer Ecke der Seele. Das Leben unter Fremden beginnt brüsk, es tauchen neue Probleme auf, die meisten materiell, die noch unreifen Charaktere konfrontieren sich mit Fragen, die die erste Antwort erwarten. Alles ist neu in ihrem Leben und manche Momente lassen Feuerspuren in den Seelen; wie eine tiefe unerwartete Enttäuschung wäre...
Der Alltag folgt seinem Gang, die gereisten Vögel sind nun Studenten. Die Neugier treiben sie in neue Richtungen, zu neuen Erlebnissen, oder neue Bekanntschaften zu knüpfen. 
Ab und zu fliegen ihre Gedanken nach Hause, nach den unterbrochenen Träumen der Kindheit. Die Sommer mit ihren Spielen, die Spaziergänge in Parks, der Wanderungen in Wäldern, kommen stets in Gespräche unter Freunden, in Träumereien, oder in Nichts.
Jeder Augenblick hat einen Sinn; jeder Augenblick ist nicht nur eine Nu der Tat, sondern auch eine Nu der Suche, des Begehrens. Und indem die Jungen und die Mädchen Erwachsene werden, altern die Gemüter nicht, sondern sie waren und sind immer auf der Suche nach Ekstase, nach feinen Entzückung, nach einer unantastbaren großartigen Seligkeit.
Die Gemüter der Erwachsenen bleiben auf einem von der Sonne überfluteten Flur, in einem Halblicht der innigen Frieden, der schwankenden Ruhe, dem
unerschütterlichen Halbschlaf.
Die tief gefühlte Not der Freude, des Glücks, der Raserei, haben in ihrem Kern die eingeborene Angst vor dem Tod! Eine immer existierende Furcht, eine niederdrückende Sorge vor dem unabwendbaren Ende. Der Schatten des Todes lauert nicht hinter sondern vor jedem Menschen.
Bis zum letzten Blick suchen alle Gemüter eine von Friedensseide umwobenen Glückseligkeit. Bis zum letzten Augenblick suchen die Seelen ein wie möglichst langes Leben.   
Daraus gebärt auch das Begehren zur Eroberung der sozialen Erkennung und Berühmtheit, zur Standhaftigkeit über Jahrhunderten, in der Ewigkeit möglich. Daraus quillt auch das Begehren des Schaffens. Ein Schöpfer zu sein, ein Gründer zu sein, wie z.B., ein Bildhauer in Marmor, wie ein Maler in unsterblichen Farben, oder wie ein Menschenkenner und Beichtkind seiner Zeit.
Die Analyse kann auch auf die Leben der Eroberer der Weltstücke, auf denen der Politiker, oder der Helden jeder Art, ausgedehnt werden. Aber für Menschen, die vor dem Tode durch Politik, oder Kriegstaten zu fliehen wagen, habe ich sehr wenig Einschätzung und sehr wenig Zeit. Meine Gedanken beschäftigen mehr mit der Erklärung der Leben und Taten der Schöpfer und der Künstler, mit  jenen Menschen, die mit etwas Positives und Nützliches für das Gottesvolk auf der Erde beigetragen haben.
Zum Schluss kann ich meine Bewunderung nicht verstecken, vor den Abänderungen des Menschen während seines Lebens: Wo bleiben seinen Anlauf, seine Begeisterung aus der Jugend, die reinen Hoffnungen und, über alles, ein Leben lang, der gute Glaube?
Samstag, den 23 Juni 2007
Es war Sommer. Es war ein heißer Sommer, einer der Sommersprossen ins Gesicht aufbringt. Der ehemalige Student Vivakis, jetzt ein lustiger und pfiffiger Notar, saß in seinem Büro, kritzelte Wörter in einem Kreuzworträtsel und schmiedete Ränke. Er hatte einen Kater, die Nacht war kurz gewesen und die Gläser voll; den Kopf tut ihm aber nicht Weh, denn er war ein erfahrener Säufer. Bis die Sekretärin mit einem Krug Sauerkrautsaft kam, rief er seine junge Flamme an. Sie war frisch vermählt, und desto anziehender.
Er war bei ihrer prunkvollen Hochzeit im Monat Mai und zeigte sich großzügig; seine Hochzeitgabe war dreimal so groß, als die der anderen Eingeladenen, sogar der Verwandten.
Lavivia, wie die Geliebte hieß, hatte schwarze Augen, war hoch wie eine Sonnenblume und ihr geschmeidiger Gang sah er bis dann bei keiner anderen Frau. Sie arbeitete beim Kataster und darum brauchte er ab und zu ihre Dienste. Im Dienst besaß Lavivia wichtige Dokumente, besonders sehr alte Akten, die sowohl dem Kataster als auch der Geschichte der Stadt gehörten.
Indem die Sekreterin den Krug mit Sauerkrautsaft auf den Tisch ließ, lud er Lavivia zu seinem Büro ein.
Bis um 4 Uhr Nachmittag, wenn die Bürozeit endete und die sechs Angestellten nach Hause weggingen, hatte er Zeit genug sich zu erholen. Viel Arbeit hatte er sowieso nicht; einige rechtliche Einschätzungen, oder Ratschläge für künftige Kunden; den größten Teil der Arbeit, den täglichen Papierkrieg, erledigten die sechs Beamtinnen.        
Lavivia versprach zu kommen. Im jenem Moment fühlte sie einen Aufschwung, eine Art Neugier. Sie war nur seit drei Monaten verheiratet und vom Kaffee - Freundinnen erfuhr sie, dass die Tat einen Liebhaber zu haben, befreit die Seele vor der Gefahr einer möglichen Herrschaft des Gatten. Der Notar war ein guter Liebhaber; er war leidenschaftlich, es war so, als ob er seine Grenze nicht gekannt hätte. Mit seiner Schnurrbart reizte er ihre Brüste, den Bauch und noch ... bis sie vor Lust schrie!
Sie verglich die Liebesszenen mit Vivakis mit denen aus dem ehelichen Bett, wo ihr Mann noch schüchtern und beeilt sie umschlang. Dreißig Jahre Altersunterschied vom Notar fand sie recht schick, als eine Lockung, als eine Chance sich zu überzeugen, ob die Männer in einem gewissen Alter noch vom Liebesdrang getrieben sind. Lavivia war nur noch 25 Jahre alt und der Liebhaber 55 Jahre. Mit ihm war sie schon seit einem Jahr; mit dem Gemahl nur seit 4 Monaten. Erst nur zwei Wochen vor der geplanten Hochzeit ging sie mit Ruruku schlafen. Die ersten Szenen ließen ihr einen banalen Eindruck. Der Mann benahm sich schüchtern, hatte trübe Augen, war erregt und wusste nicht ganz klar, was er mit dem Körper einer Frau tun sollte. Am Anfang half sie ihm seine Unfähigkeit zu überwinden. Gott sei Dank, dass er keinen Anspruch an ihre Jungfräulichkeit hatte!
Mir ihren 25Jahrenwar Lavivia schon eine erfahrene Frau; als ein brünettes und temperamentvolles Mädel, ging es schon im dritten Jahr des Gymnasiums schlafen, mit dem Sportlehrer, ein strammer Kerl...
Der Ingenieur vom Katasteramt, Ruruku, hatte Perspektive ihr Chef zu werden. Als es ihr klar wurde, dass der Grundbuchingenieur eine gute Partie wäre, suchte sie einmal den Rat Vivakis im Bett. Als er hörte,was es aus seiner Flamme sein wird, schaute ihr in die tiefen Augen; sie log nicht, keinesfalls, und fühlte eine innige Freude. Also, mit ihr zu schlafen riskierte er nichts und er riet sie mit dem Ingenieur rasch zum Altar zu gehen.
Vivakis war schon lange mit einer Ärztin verheiratet; hatte auch zwei erwachsene Töchter, beide in Bukarest tätig.
Im Büro war es Ruhe. Er holte eine französische Zeitschrift aus einer Schublade und las eine merkwürdige Geschichte aus dem 18. Jahrhundert , Therese, die Philosophin, kurz gesagt, ein   Roman mit leichtfertigem Inhalt, in einer Zeit als die katholische Kirche strenge Regeln gegen den Sex festlegte, besonders gegen den Sex vonKirchendienern praktizert.                  
Der Notar erfuhr die Art und Weise, wie ein Jesuitenpater eine Bürgertochter im Beichtstuhl zum Geschlechtsverkehr zwang. Er täuschte die junge Gaselle, sie sollte sich für den heiligen Franziskus aufopfern, indem er, der Pater, in ihren Leib vom hinten durchdrang. Die Szene wurde durch einen Schlüsselloch von Therese, die Hauptheldin des Romans, bemerkt; bestürzt breitete sie rasch das Gesehene unter den Gläubigern aus. Es brach eine Skandale aus, demnach, der Pater aus dem kirchlichen Milieu fortgejagt wurde und die naive Tochter einer respektablen bürgerlichen Familie aus der Gesellschaft verschwinden musste.
Der Roman, Therese, die Philosophin, war, dank der Beschreibung der sexuellen Szenen, viel gelesen zu seiner Zeit, so wohl in Frankreich, als auch in anderen katholischen Ländern. Er genoß einen Publikumserfolg nur mit dem des Giovanni Boccaccios Romans, Decameron, vergleichbar.
Vivakis amüsierte sich; es schien ihm normal ein Mädel zu verführen, egal in welchen Umständen. Die Leute waren im XVIII. Jahrhundert geistig zurückgeblieben, dachte er, und deswegen neugierig und kurios. Heute sind solche Ereignisse banal, und gehen in kein Bestseller mehr hinein. 
Die Zeit verlief; er gähnte und dehnte sich wöhlig, als er hörte, wie die Beamtinnen aus dem Dienst weggingen und die Vordertür zumachten. Über ein Viertel Stunde musste die Lavivia kommen. Er war allein und hielt zu der Idee, niemand soll herausfinden, dass er im Büro eine Liebesaffäre hat.
Lavivia kam rechtzeitig und zog heiter schon von der Eingangstür die Bluse aus. Den B.H. warf sie auf einem Schrank. Oben ohne trat sie ins Datenarchiv. Den Rock ließ sie mit einer Körperwelle leicht fallen, indem der Mann geil so ein Naturwunder anstarrte.
Uff! So eine Hitze! Und du brennst vor Ungeduldflüsterte Lavivia.
Vivakis küsste und umarmte sie; bald keuchten beide vor Wollust. Seit einer Woche waren sie nicht mehr zusammen. Unter der Herrschaft der Begierde wollte er nichts mehr wissen, sogar alles vergessen. Die weiche Frau streichelte ihn und wartete auf sein Maximum. Er erreichte den großen Augenblick, aber kurz danach brach in einem schallenden Lachen aus.
Sie quälten sich auf eine Matratze im Archiv, wo der Raum so eng war, dass sie nur aufeinander hineinpassten. Blitzartig sah er die Szene mit dem verführerischen Pastor und seinem zarten Rehe in dem engen Beichtstuhl... und lachte und lachte...
Bevor du kamst, las ich einen spannenden Aufsatz in einer Zeitschrift. Es war wie bei uns. Ich werde es dir zeigen! Nur die Fotos sind andere, nicht von uns.
"Andere Masken, dasselbe Spiel! So ist das Leben! Man kann nichts dagegen tun!" keuchte die müde Frau von unten.
So eng und sehr hitzig! Hei! Oben, oder... noch einmal!?
Der Lavivia war es gleichgültig. Sie dehnte sich wie eine Katze. Tolle Sexspiele muss man manchmal haben, mindestens für künftige Erinnerungen, schimmerte ein Gedanke in ihrem Gehirn.
Der Notar hob sich und machte einen Schritt beiseite, aus der Archiv. Er zündete sich eine Zigarette, gab den ersten Rauch der Frau, die nackt und gelassen nach oben schaute.
Der bläuliche Rauch hob sich in Kreisen. Durch seine Farbe sah Lavivia toll aus. Eine Marmorskulptur ohne einen Herren, eine sich erstaunlich angebotene Früchte.
Vivakis ließ sich auf Knien und küsste sie bis zum Ohneluftbleiben. Dann warf er die Zigarette auf die Diele in seinem Büro und ließ sich wieder auf die junge Frau. Ein Lächeln, dass sie nicht bemerkte, sie hielt die Augen geschlossen, bestand auf seinem Gesicht.
Nutz' den Augenblick, denn es ist nicht immer sooo! ging durch sein Kopf.   
Es verlief eine halbe Stunde. Die Zeit spielte keine Rolle drin. Die Frau war weich und zeigte sich wie ein unwiderstehliches Magnet.
Später, als sie nichts mehr zu tun hatten, hob er die Frau von der Matratze auf und gingen nackt in sein Büro.
Schau! Idioten! Die wussten nicht den Augenblick zu genießen!
Vivakis zeigte der Frau das Bild in der Zeitschrift, wo sich der Pater in den Leib der naiven Kirchentochter zu dringen quälte.
Lavivia lachte und las:
Durch eine Türöffnung beobachtet Thérèse, wie der Jesuit sein ohnehin zu religioser Trance neigendes Beichtkind unter dem Vorwand derBuße durch Geißelung in einen Zustand der Ekstase versetzt und ihm dann eine spirituelle Durchdringung ankündigt!
Beide lachten vor den Dummheiten von einst. Lavivia griff nach eine Flasche Sekt, die auf einem Regal wartete.        
Der Notar entkorkte die Flasche. Den ersten Schluck gab er der nackten Frau, die lustig auf seinem ergonomischen Stuhl saß. Der Schweiß tropfte von ihrer Haut auf die Diele. Entzückt goss er etwas Flüssigkeit auf ihre schwarze Haare. Lavivia schrie vor Überraschung, sprang mit dem Arsch auf dem Büro und packte die Flasche aus der Hand. Sie sog und sog...
Gib acht! Betrinke dich nicht! Sei keine Spitzbübin!
Du, Gauner! Ich bin keine Spitzbübin! Ich bin nun deine Nutte! Der vom Haus ist nur ein Ochs! Und ich brauche keine Peitsche für meine Ekstase, sondern Sekt!
Vivakis lachte aus, nahm die Flasche von der Frau und sog einen kräftigen Schluck.
Hurraa! Wir sind beschwipst! schrie die Frau aus. Ich war nicht einmal betrunken... schluckte sie. Ich bin voll von Begehren und Ekstase! Der Pater hatte kein Sekt, er hatte doch eine Peitsche! Wie miserabel! Bei ihm war der Teufel los und er hatte keine Ahnung!
Das Telefon klingelte. Es war die Frau des Notars. Sie wollte wissen, ob er noch nach Hause kommt, weil die Polenta wird kalt und die gegrillte Gansleber mit Pfeffersoße auch.
Vivakis murmelte mit leiser Stimme eine Art Entschuldigung. Er hatte noch zu tun; er musste manche Dateien in Ordnung legen, morgen komme ein wichtiger Tag, er müsse zu einem Prozess sein.
Lügst du mich nicht? Stehen die Frauen nicht bei dir Schlange?
Nein, Mamy, du sollst mir glauben! Ich schufte ... und wie!
Dann legte er kurz auf. 
Die Gattin war Frauenärztin und hatte wenige Ideen über seine rechtliche Arbeit.Trotzdem war sie zufrieden, weil die notarielle Arbeit war die bestbezahlte im Land. Ein Notar verdiente in einem Monat zwischen 2 bis 5 Tausend Euro. In ein so armes Land wie Rumänien war dieser Gewinn recht fabelhaft. Für ein sorgenloses Leben lohnte es sich ein Kompromiss zu machen und eine heiße Polenta allein essen, denn sie ahnte, was für Sachen erledigte er. Sie waren seit 25 Jahren verheiratet und sie wusste, was für einen Lausbub sie vor der Tür hatte.              
Ich möchte jung wie Marie-Catherine Cadiere sein und so naiv und keusch! lamentierte sich die beschwipste Frau, nach dem Foto des Mädchens aus der Zeitschrift zeigend.
Dann bräuchte ich eine Peitsche für deinen Arsch, wie der Pater! kicherte Vivakis.
Nein, nur Sekt und Sex, das brauche ich... ich bin zu anspruchsvoll, findest du nicht?!
Vivakis ließ sich über die Frau fallen, auf das Büro; sie küssten und umarmten sich so übereinander. Dann trug er sie auf die Armen bis zum Kühlschrank. Davon holte er eine Flasche Wein und 4 Eistüten mit Himbeeren. Es war ein roter Landeswein...
Ah! Das begehrte ich mir über alles. Einmal in den Armen einem Mann betrunken zu schlafen, indem er mich durchwühlt und verwöhnt!
Sie tranken beide aus der Flasche. Vivakis ließ das Radio abspielen. Eine Kanzone streute sich in den Raum und entzückte ihr Gehör. Die nackte Frau machte einige Gesten, als ob sie tanzen wollte. Ihre schlanken Beine, die weichen Rundungen der Hüfte, die wiegenden Armen, versetzten Vivakis in einen verlorenen Traum. Als ob er sich unter ihre Haut, in ihre Knochen für immer schleichen wünschte.  
Der starke Wein hatte seinen gewissen Beitrag bei solchen Träumen und Begehren. Als die Weinflasche hohl zu klingen begann, wollte Vivakis ein ernsthaftes Gespräch führen:
Jetzt fällt mir etwas ein! Pass auf, mein Schatz! Was hast du im Dienst über die Violatos Mühle? Das große Gebäude am Donau-Ufer, weißt du. Der Ruhm der griechischen Müller von einst! Heute ist sie in Verfall geraten. Ich habe einen Spanier, der sie kaufen will. Er kommt nächste Woche gerade aus Spanien. Was sage ich ihm? Dass du den alten Kataster nicht findest. Wo ist er?
EI! Ei! Darum hast du mich gerufen! Kein Augenblick ohne ein Interesse! Ich wollte heute nur deine Flamme sein! Du kannst nicht mehr lieben! Bist zu alt dazu! Eine himmlische Sache ist die Liebe, ... aber du bist kaputt!
Nein! Keinesfalls! Ich verschaffe nun eine Peitsche für deinen Arsch, Hexe!
Nur Geld und Golddurst! Ich bin kein Instrument, ... ich bin eine weiße Taube!
Du bist betrunken! Man kann nichts dafür! Du bist vergiftet!
Frecher wie nie! Wie wäre es mich nicht mehr auf deine Matratze zu sehen? Wie, wie wäre es? Sei nicht blöööd! Liebe ist alles heute!
" Ich rufe einen Taxi an! Du musst nach Hause! Nur ein tiefer Schlaf hätte dich jetzt retten!
Du, Gauner, du Schurke! Ich arbeite nicht mehr für dich! Mein Ochs daheim ist besser als du! Er ist gutmütiger...
Vivakis machte einige Schritte zur Ausgangstür. Durch den dünnen Vorhang sah er einen Taxi in der Nähe geparkt. Er winkte zu ihm. Dann ging er zurück und half der Frau sich anzuziehen. Die Bluse, den Rock, dann die Schuhe und los.
Lavivia ging taumeln zur Tür. Ihr Gesicht war rot vor Wut.
Also! Das bin ich! Eine Nutte, die im Dienst kommt! Du wirst es sehen! Keine Nutte, kein Kataster!
Geh nun! Der Fahrer schleppt dich heim! Los! Los!
Vivakis, du wirst es bereuen! Kein Kataster kriegst du von mir! Du, Hund!
Ich darf alles das offiziell erfahren! Du hast mich falsch verstanden!
 Die Frau stieg ein, der Taxi fuhr los.
Nach 10 Minuten holte der wartende Ruruku mit zitternden Händen die Frau direkt aus dem Taxi. Er trug sie heim und half ihr dasBett zu ereichen. Sie war betrunken und er fühlte Mitleid; es war zum ersten Mal, wenn es so etwas geschah.
Nach drei Monaten Heirat treten noch Überraschungen auf!  dachte er mit lauter Stimme.
Er zog den schönen Körper aus, wie den einer Puppe.
Ich bin fertig und fliege! nur das konnte Lavivia murmeln.
Ruruku schaute auf den nackten Körper. Die junge Frau schlief besoffen; er konnte sie frei betrachten. Auf einmal schien ihm etwas besonders. Lavivia fehlten B.H. und Höschen. Er wusste nicht, was er tun soll. Der Zorn überkam ihn auch eine Art Betäubung.
Wo, zum Teufel, war sie heute? Das geschieht nicht im Dienst? Nur ein Mann konnte sie so verspottend anziehen. Wo sind ihre Dessous geblieben? Einer im selben Maß besoffen, wie sie! Sie hat mich getäuscht! Mit wem? Und warum?!
Er stierte sie an und näherte mit beiden Händen an ihren Hals. Es schien ihm, als ob ein weißer Schwan im Bett schliefe. Kaum vernehmbar atmete Lavivia ein und aus. Ihre rosa-weiße Haut, die winzigen Warzen, alle Rundungen, die schmalen Hüften betäubten Ruruku und flössen ihm eine noch nie erlebte Angst ein. Er war nicht im Stande mit beiden Händen den weißen Hals zusammenzufassen und sie zu erdrosseln. 
Es schien ihm, ein noch schöneres Wesen niemals gesehen zu haben und, zum Glück, war es seine Frau. Er konnte sie tasten, konnte sie streicheln, aber ein Gefühl der Angst, des Fliehens vor dem Laster beherrschte ihn. Vor seinen Augen stand eine sumpfige Mischung der Schönheit und Laster. Unter dem Druck der Wut dachte er rasch an den Mann, der die Schuld für den Zustand seiner Frau trug. Diesen musste er ausfindig machen; diesen Verfluchten.
Ruruku sprang in seine Schuhe und ging raus. Bis die Frau wieder zu sich kommt, geht er zum Dienst und fragt den Portier, wann seine Frau davon wegging und wohin! Die Frage die ihn quälte war: wo hat Lavivia die Dessous verloren? Wer kann jetzt über ihn lustig machen?
In Gedanken versunken überquerte Ruruku eine breite Kreuzung. Er achtete nicht an die rote Ampel. Ein schwarzes Autos in voller Geschwindigkeit stieß ihn und warf ihn in die Windschutzscheibe, die zerbrach.
Nach 10 Meter gelang es dem Fahrer zu bremsen. Ruruku fiel auf das Aschfeld in einer unnatürlichen Stellung und bewegte sich nicht mehr. Es schien, als er plötzlich einschliefe, nur eine Blutspur tropfte von seiner Stirn.
Auszug aus dem Band DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN
* * *
CHEF ŞI HUZUR ÎNTR-UN ORAŞ DE PROVINCIE
Motto: Atât fericirea, cât şi nefericirea nu
îşi au originea în întâmplare, ci în absurd.
Autorul
Dunărea îşi oferă privirilor cursul argintiu şerpuind în zorii dimineţii. De pe malul abrupt şi până în depărtare se vede numai verde şi albastru. Uneori privirile oricărui îndrăgostit de natură se pierd în ceaţă. Bătrânul fluviu inspiră şi expiră linişte. Pădurea care creşte vizavi de-a lungul malului, cheamă pe oricine la sine, răvăşeşte amintirile tinereţii din vremuri pierdute, când orice tânăr puternic trecea Dunărea înot şi scotea din bălţile din apropiere nuferi cu cozi lungi.
Seara, florile albe din bălţi se răsfăţau la pieptul veselelor iubite. Tinerii mai pricepuţiumpleteau coroniţe din cozile lungi ale nuferilor şi le aşezau pe creştetul frumoaselor lor. Iar râsul dinţilor perlaţi şi gândurile cele mai prietenoase trădate de ochii strălucitori, însoţeau deseori gesturi pline de speranţă.
Dorul după vara trecută, zilele de neuitat de pe plajă, din zorii zilei până în amurg, jocurile nevinovate din apă, iubita alături ca o umbră, sărutările furate, îmbrăţişările din valurile mici, neobservate de nimeni, compun un capitol din temelia fiinţei, din semiîntunericul memoriei, pe care nimeni nu vrea să îl uite sau nu poate.
Deceniile trec şi, într-o zi, băieţii şi fetele, foştii liceeni, devin păsări călătoare. Fiecare îşi ia soarta în mâini, îşi încearcă norocul la o facultate, după înclinaţie, ori dorinţă. Casa părintească rămâne departe şi virtuală într-un colţ intangibil al sufletului. Viaţa printre străini începe brusc, apar probleme noi, majoritatea materiale, caracterele necoapte încă se confruntă cu întrebări care aşteaptă primul răspuns. Totul este nou în viaţa lor şi unele momente lasă dâre de foc în suflete; cum ar fi o decepţie profundă, neaşteptată...
Viaţa cotidiană îşi urmează cursul, păsările călătoare sunt acum studenţi. Curiozitatea îi îndreaptă în direcţii noi, spre întâmplări noi, ori să facă noi cunoştinţe.
Din când în când gândurile zboară spre casă, spre visele întrerupte ale copilăriei. Verile cu jocurile lor, plimbările prin parcuri, drumeţiile prin păduri, apar des în discuţii între prieteni, în reverii sau în neant.
Fiecare clipă are un sens; orice clipă nu este doar una a faptei, ci şi una a căutării, a dorinţei. Şi în timp ce băieţii şi fetele devin adulţi, sufletele nu îmbătrânesc, ci au fost şi sunt mereu în căutarea extazului, a încântărilor rafinate, a unei fericiri magnifice, intangibile.
Cugetele adulţilor rămân pe o câmpie inundată de soare, într-o penumbră a păcii intime, a unei linişti legănătoare, într-o semiadormire de netulburat.
Nevoia adânc resimţită de bucurie, de fericire, de frenezie au în sâmburele lor frica înnăscută în faţa morţii! O teamă mereu prezentă, o grijă apăsătoare în faţa unui sfârşit inevitabil. Umbra morţii nu pândeşte în spatele fiecărui om, ci în faţa sa.
De aici se naşte dorinţa de cucerire a recunoaşterii sociale şi a celebrităţii, pentru rezistenţă peste secole, poate în eternitate.
Analiza poate fi extinsă asupra vieţilor cuceritorilor unor părţi ale pământului, a acelora ale politicienilor, a eroilor de orice fel. Însă, pentru oamenii care încearcă să fugă din faţa morţii prin politică sau prin fapte de război, am prea puţină apreciere şi prea puţin timp.Gândurile mele se ocupă mai mult cu explicarea vieţilor şi faptelor creatorilor şi artiştilor, a acelor oameni care au contribuit cu ceva pozitiv şi folositor oamenilor Domnului pe pământ.
În final, nu pot să-mi ascund mirarea în faţa schimbării omului în timpul vieţii sale. Unde rămân avântul său, entuziasmul său din tinereţe, speranţele curate şi, înainte de toate, o viaţă întreagă, buna credinţă?
Sâmbătă, 23 iunie 2007
Era vară. Era o vară fierbinte, una care aduce pistrui în obraji. Fostul student Vivakis, acum un notar vesel şi isteţ, şedea în biroul său, mâzgălea cuvinte într-un careu de cuvinte încrucişate şi născocea intrigi. Era mahmur, noaptea fusese scurtă şi paharele pline; nu îl durea, însă, capul, fiindcă era un băutor cu experienţă. Până venea secretara cu o cană cu zeamă de varză acră, îi telefonă tinerei sale iubite. Era proaspăt căsătorită şi de aceea mai atrăgătoare. A fost la superba ei nuntă din luna mai şi s-a arătat mărinimos. Darul său de nuntă a fost de trei mai mare decât al oricărui invitat, chiar şi decât al rudelor.
Lavivia, cum se numea iubita, avea ochii negri, era înaltă ca o floare a soarelui, iar mersul ei suplu nu îl mai văzuse până atunci la nici o altă femeie. Lucra la cadastru şi de aceea, din când în când, avea nevoie de serviciile ei. La serviciu, Lavivia era în posesia unor documente importante, îndeosebi, acte foarte vechi, care aparţineau atât cadastrului, cât şi istoriei oraşului.
În timp ce secretara lăsă cana cu zeamă de varză pe masă, el o invită pe Lavivia la birou. Până la ora 4 după amiază, când se termina programul şi angajatele plecau acasă, avea timp destul să se relaxeze. Multă muncă oricum nu avea. Câteva încadrări juridice, ori sfaturi pentru viitorii clienţi; cea mai mare parte a muncii, războiul zilnic al hârtiilor, îl rezolvau cele şase funcţionare.    
Lavivia promise că va veni. În acel moment, ea simţi un avânt, un soi de curiozitate. Era căsătorită doar de trei luni şi de la prietenele de cafea aflase că faptul de avea un amant, eliberează sufletul de posibila dominaţie a soţului. Notarul era un amant bun; era pasional, era ca şi cum nu şi-ar fi cunoscut limitele. Îi excita sânii cu mustaţa, pântecele, la fel, până când ţipa de plăcere.
Compara scenele de dragoste cu Vivakis cu cele din patul conjugal, unde soţul o îmbrăţişa încă timid şi grăbit. Diferenţa de treizeci de ani faţă de notar o găsea de-a dreptul şic, ca pe o tentaţie, ca pe o şansă de a se convinge, dacă bărbaţii de o anumită vârstă mai sunt mânaţi de avântul iubirii. Lavivia avea numai 25 de ani, iar amantul 55. Era împreună cu el deja de un an; cu soţul doar de patru luni. Abia cu două săptămâni înainte de nunta programată, se culcă cu Ruruku. Primele scene îi lăsară o impresie banală. Bărbatul se purta timid, avea ochii  tulburi, era excitat, şi nu ştia prea clar ce trebuia să facă cu trupul unei femei. La început îl ajută să îşi învingă neputinţa. Domnul fie lăudat, că nu avu nicio pretenţie în privinţa virginităţii ei!
La cei 25 de ani, Laviviva era deja o femeie cu experienţă; ca o fată brunetă şi plină de temperament se culcase încă din al treilea an de liceu cu profesorul de sport, un flăcău robust... 
Inginerul de cadastru, Ruruku, avea perspectiva să îi devină şef. Când i-a devenit clar că inginerul cadastrist ar putea fi o partidă bună, îi ceru sfatul lui Vivakis odată în pat. El, când auzi ce va deveni iubita lui, se uită în ochii ei adânci; nu minţea, în niciun caz, şi simţi o bucurie interioară. Deci, ca să se culce cu ea, nu risca nimic şi o sfătui să meargă repede cu inginerul la altar.
Vivakis era căsătorit demult cu o doctoriţă, avea şi două fete majore, angajate în Bucureşti.  
În birou era linişte. Scoase dintr-un sertar o revistă franţuzească şi citi o istorie ciudată din secolul al XVIII-lea, Therese, filozoafa, pe scurt spus, un roman cu un conţinut uşuratic într-o vreme în care biserica catolică fixase reguli severe împotriva sexului, mai ales al sexului practicat de servitorii bisericii.
Notarul află modul în care un pastor iezuit constrânse o fată de burghez să aibă raporturi sexuale cu el în confesional. O păcăli pe tânăra gazelă, că trebuie să se sacrifice pentru sfântul Francisc, în timp ce el, pastorul, pătrundea pe la spate în trupul ei. Scena a fost observată prin gaura cheii de Therese, eroina principală a romanului: consternată, ea răspândi iute cele văzute printre credincioşi. Izbucni un scandal, în urma căruia pastorul a fost alungat din mediul bisericesc, iar naiva fată dintr-o respectabilă familie burgheză trebui să dispară din societate.
Romanul Therese, filozoafa, a fost mult citit la vremea lui atât în Franţa, cât şi în alte ţări catolice, din cauza descrierii scenelor sexuale; el s-a bucurat de un succes de public comparabil cu cel al Decameron-ului lui Giovanni Boccaccio.
Vivakis se amuză. I se părea normal să seduci o fată, indiferent de împrejurări. În secolul al XVIII-lea, oamenii erau înapoiaţi spiritual, se gândi el, şi de aceea, curioşi şi ciudaţi. Astăzi, astfel de întâmplări sunt ceva banal şi nu îşi mai găsesc locul în nici un bestseller.
Timpul trecu; căscă şi se întinse de plăcere,atunci când auzi că funcţionarele pleacă de la serviciu şi închid uşa de la intrare. Peste un sfert de oră trebuia să vină Lavivia. Era singur şi ţinea la ideea ca nimeni să nu afle că are la birou o relaţie de amor.
Lavivia veni punctuală şi îşi scoase veselă bluza încă de la uşa de la intrare. Sutienul îl aruncă pe un dulap. Goală &ˆn partea de sus păşi în arhivă. Lăsă fusta să îi cadă uşor dintr-o mlădiere a corpului, în timp ce bărbatul fixa lasciv din ochi minunea naturii.
- Ufff! Ce arşiţă! Şi tu arzi de nerăbdare! şopti Lavivia.
Vivakis o sărută şi o îmbrăţişă; curând gâfâiau amândoi de voluptate. Nu mai fususeră împreună de o săptămână. Stăpânit de dorinţă, el nu mai voia să ştie nimic, voia chiar să uite totul. Femeia moale îl mângâia şi îl aştepta să ajungă la punctul culminant. El atinse marea clipă, însă imediat izbucni într-un râs zgomotos.
Se chinuiau pe o saltea în arhivă, unde spaţiul era aşa de îngust, încât nu încăpeau decât unul peste altul. Fulgerător, el văzu scena cu pastorul seducător şi delicata lui căprioară în îngustul confesional... şi râse şi râse...
- Înainte să vii, am citit un articol interesant într-o revistă. Era ca la noi. Am să-ţi arăt. Numai fotografiile sunt altele, nu ale noastre!
- Alte măşti, aceeaşi piesă! Aşa o viaţă! Nu poţi face nimic împotrivă! gâfâi obosită femeia de jos.
- Aşa de îngust şi de cald! Hei! Sus sau... încă o dată?! se miră el.
Laviviei îi era indiferent. Se întinse ca o pisică. Uneori trebuie să faci jocuri sexuale tari, cel puţin pentru viitoarele amintiri, licări un gând &ˆn creierul ei.
Notarul se ridică şi făcu un pas în lături, afară din arhivă. Îşi aprinse o ţigară, îi dădu primul fum femeii, ce privea goală şi relaxată în sus.
Fumul albăstrui se ridica în rotocoale. Prin culoarea sa, Lavivia arăta teribil. O sculptură de marmoră fără stăpân, un fruct ce se oferea uimitor.
Vivakis se lăsă în genunchi şi o sărută până rămase fără aer. Apoi aruncă ţigara pe pardoseala din biroul său şi se lăsă iar peste tânăra femeie. Un zâmbet, ea nu îl observă, ţinea ochii închişi, stăruia pe faţa lui.
Foloseşte clipa, fiindcă nu este mereu aşa! îi trecu prin cap.
Trecu o jumătate de oră. Timpul nu avea nicio importanţă acum. Femeia era moale şi părea să fie un magnet irezistibil.
Mai târziu, când nu au mai avut nimic de făcut, el ridică femeia de pe saltea şi o duse în birou.
- Uită-te! Idioţii! Ăştia nu au ştiut să savureze clipa!
Vivakis îi arătă femeii poza din revistă, în care pastorul se căznea să pătrundă în trupul naivei fiice a bisericii.
Lavivia râse şi citi:
- Prin gaura cheii, Therese observă pe iezuitul ce voia, sub pretextul ispăşirii prin flagelare, să aducă penitenta în stare de extaz, care oricum era predispusă la transă religioasă şi apoi să îi servească o pătrundere spirituală!
Râseră amândoi de prostiile de altă dată. Lavivia apucă o sticlă de şampanie, care adăsta pe un raft. Notarul scoase dopul sticlei. Prima înghiţitură i-o dădu femeii goale, care şedea veselă pe scaunul lui ergonoic. Transpiraţia picura de pe pielea ei pe pardoseală. Încântat el îi turnă puţină şampanie în părul negru. Lavivia ţipă surprinsă, sări cu fundul pe biroul lui şi îi luă sticla din mână. Şi sorbi şi sorbi...
- Fii atentă! Nu te îmbăta! Nu fi haimana!
- Tu, escrocule! Nu sunt o haimana! Sunt doar prostituata ta! Ăl de acasă este un bou! Eu nu am nevoie de bici pentru extaz, ci de şampanie!
Vivakis râse tare, luă sticla femeii şi sorbi o înghiţitură puternică.
- Uraaa! Ne-am pilit! strigă femeia. Nu m-am îmbătat niciodată, sughiţă ea. Sunt plină de dorinţe şi de extaz. Pastorul nu a avea şampanie, dar avea totuşi un bici! Ce mizerabil! Îl luase dracul şi el nici măcar nu avea habar.
Sună telefonul. Era soţia notarului. Voia să ştie dacă mai vine acasă, fiindcă se răceşte mămăliga şi ficatul de gâscă la grătar în sos de piper, la fel.
Vivakis mormăi cu voce scăzută un soi de scuză. Mai avea treabă încă; trebuia să pună nişte dosare în ordine. Mâine va avea o zi importantă, va trebui să meargă la un proces.
- Nu mă minţi? Nu stau femeile la coadă la tine?
- Nu, Mamy! Trebuie să mă crezi! Trudesc şi... încă cum!
Apoi, aşeză repede receptorul. 
Consoarta era medic ginecolog şi avea prea puţine idei despre munca lui juridică. Cu toate astea era mulţumită, fiindcă munca notarială era cea mai bine plătită din ţară. Un notar câştiga lunar între 2 şi 5 mii de Euro. Într-o ţară aşa de amărâtă ca România, un asemenea câştig era de-a dreptul fabulos. Pentru o viaţă lipsită de griji merita să faci un compromis şi să mănânci singură o mămăligă fierbinte, fiindcă bănuia, ce fel de treburi rezolva el. Erau căsătoriţi de 25 de ani şi ştia ce canalie avea la uşă.
- Aş vrea să fiu la fel de tânără ca Marie-Catherine Cadiere şi tot aşa de naivă şi de nevinovată! se lamentă femeia băută, arătând spre poza fetei din revistă.
- Atunci, aş avea nevoie de un bici pentru fundul tău, aşa ca pastorul! chicoti Vivakis.
- Nu! Numai şampanie şi sex! De asta am eu nevoie. Sunt prea sofosticată, nu ţi se pare?!
Vivakis se lăsă să cadă peste femeie, pe birou. Se sărutară şi se îmbrăţişară aşa, unul peste altul. Apoi, o luă în braţe şi o duse până la frigider. De acolo scoase o sticlă de vin şi patru cornete cu îngheţată de zmeură. Era un vin roşu de ţară...
- Ah! Asta mi-am dorit cel mai mult! Să dorm o dată beată în braţele unui bărbat, în timp ce el să mă răscolească şi să mă răsfeţe!
Băură amândoi din sticlă. Vivakis dădu drumul la radio... O canţonetă se răspândi în încăpere şi le încântă auzul. Femeia goală făcu câteva gesturi, ca şi cum ar vrea să danseze. Picioarele ei suple, rotunjimile moi ale coapselor, braţele legănătoare, îl transpuseră pe Vivakis într-un vis pierdut. De parcă şi-ar fi dorit să se furişeze pentru totdeauna sub pielea ei, în oasele ei.
Vinul tare îşi adusese cu siguranţă contribuţia la astfel de vise şi de dorinţe. Când sticla de vin începu să sune a gol, Vivakis dori să poarte o discuţie serioasă.
- Acum îmi aduc aminte de ceva! Fii atentă, iubito! Ce ai la servicu despre moara Violatos? Clădirea mare de la malul Dunării, ştii tu. Gloria morarilor greci de altă dată. Astăzi este în paragină. Am un spaniol care vrea să o cumpere. Vine săptămâna viitoare tocmai din Spania. Ce-i spun eu lui? Că nu găseşti vechiul cadastru? Unde este?
- Ei! Ei! De aceea m-ai chemat! Nici o clipă fără un interes! Astăzi voiam să fiu doar iubita ta. Tu nu mai poţi iubi. Eşti prea bătrân pentru asta! Dragostea este o chestiune divină... dar tu eşti terminat!
- Nu! În nici un caz! Acum fac rost de un bici pentru fundul tău, vrăjitoareo!
- Numai bani şi sete de aur! Eu nu sunt un instrument... sunt un porumbel alb!
- Eşti beată! Nu te mai poate ajuta nimic. Te-ai intoxicat!
- Mai obraznic ca niciodată! Cum ar fi să nu mă mai vezi niciodată pe salteaua ta? Cum, cum ar fi? Nu fi idiot! Dragostea este totul azi!   
- Telefonez după un taxi! Trebuie să ajungi acasă. Numai un somn adânc te-ar mai salva acum!
Escrocule! Canalie! Nu mai lucrez pentru tine. Boulde acasă este mai bun decât tine. Este mai mărinimos!
Vivakis făcu câţiva paşi spre uşa de la ieşire. prin perdeaua subţire văzu un taxi parcat în apropiere. Îi făcu semn. Apoi se întoarse şi o ajută pe femeie să se îmbrace. Bluza, fusta, apoi pantofii şi gata.
Lavivia se îndreptă, clătinându-se spre uşă. Avea faţa roşie de mânie.
- Deci asta sunt eu! O femeie uşoară care vine la serviciu. Ai să vezi! Nicio femeie, niciun cadastru!
- Du-te acum! Şoferul te târăşte până acasă!
- Ai să regreţi, Vivakis! N-ai să vezi nici un cadastru de la mine! Câine!
- Pot să aflu asta şi oficial. M-ai înţeles greşit!
Femeia se urcă, taxiul demară. După 10 minute, Ruruku, cel care o aştepta, o luă cu mâini tremurânde direct din taxi. O duse în casă şi o ajută să ajungă în pat. Era beată şi el simţi că îi este milă. Era prima dată când se întâmpla aşa ceva.
- După trei luni de căsătorie mai apar încă surprize, se gândi el cu voce tare.
Dezbrăcă frumosul corp, ca pe cel al unei păpuşi.
- Sunt gata şi zbor! articulă Lavivia.  
Ruruku privi corpul gol. Tânăra femeie dormea beată; putea să privească în voie. Deodată i se păru ceva deosebit. Laviviei îi lipseau sutienul şi chiloţii. Nu ştia, ce să facă. Îl cuprinsese mânia şi un fel de ameţeală.
- Unde naiba a fost astăzi? Asta nu se întâmplă la serviciu. Numai un bărbat putea să o îmbrace aşa la bătaie de joc. Unde i-au rămas dessourile. Numai unul la fel de beat ca şi ea. M-a înşelat! Cu cine? Şi de ce?!
Se holbă la ea şi se apropie cu ambele mâini de gâtul ei. I se păru că în pat doarme o lebădă albă. Lavivia inspira şi expira abia perceptibil. Pielea ei alb-roz, sfârcurile mici, rotunjimile, şoldurile înguste, îl ameţiră pe Ruruku şi îi insuflară o frică pe care nu o mai trăise până atunci. Nu era în stare să cuprindă gâtul alb cu ambele mâini şi să o sugrume. I se păru, că nu mai văzuse niciodată o fiinţă mai frumoasă şi, din fericire, era soţia lui. 
Putea să o pipăie, să o mângâie, dar îl stăpânea un sentiment de frică, de fugă de viciu. În faţa ochilor lui se înfăţişa un amestec mlăştinos de frumuseţe şi viciu. Plin de furie se gândi iute la bărbatul care purta vina pentru starea soţiei sale. Pe el trebuia să îl descopere, pe acest blestemat.
Ruruku sări în pantofi şi ieşi. Până îşi revine femeia, se duce la serviciu, să îl întrebe pe portar, când a plecat soţia sa de acolo şi încotro. Întrebarea care îl chinuia era:
- Unde şi-a pierdut Laviva dessourile? Cine poate să îşi bată joc de el acum?
Pierdut în gânduri, Ruruku traversă o intersecţie largă. Nu dădu atenţie semaforului roşu. Un autoturism negru în plină viteză îl lovi şi îl aruncă în parbrizul spart instantaneu.
Şoferul reuşi să frâneze după 10 metri. Ruruku căzu pe asfalt într-o poziţie nenaturală şi nu mai mişcă. Părea că a adormit brusc, doar o dâră de sânge picura de pe fruntea sa.
Fragment din lucrarea "Însemnările unui terorizat"
George Tătăruş (Bucureşti)
 

RĂDĂCINI
Smulgând
cu degetele remușcării
clipele pierdute,
am simțit un miros
de împlinire.
M-am strecurat
în vița-de-vie
și am rupt
din strugurele eternitații.
Gustul lui m-a aruncat
pe un pămănt reavăn…
curând, m-am regăsit.
Rădăcina idealurilor
mi-a îndemnat pașii
spre trovanții
tăcuți
crescuți din aer și ploi.
 
AŞTEPTARE
Astăzi cerul
s-a apropiat
cu încă o zi de pământ
și totuși,
ani mi se pare
că au trecut…
Toți au adormit.
până și copacii
blegiți de atâta legănare
au închis ochii.
Acum hibernează
și sufletul omenesc.
Copiii,
care altădată
erau felinarele
sufletelor însingurate,
azi au dispărut.
Străzile dorm
iar pulberea vocilor
se pierde...
Dar mâine
când mă voi trezi
și voi aștepta...
copacii își vor
deschide ferestrele
și lumina felinarelor
se va reflecta
în oglinda
visului regăsit.
 
PANTOMIMA
Majoritatea adulților
nu râd, doar zâmbesc…
nu pentru că asta simt,
dar asta trebuie să facă.
Ei par să fie
doar marionete
care trebuie
să-și joace rolul.
Majoritatea copiilor râd,
nu zâmbesc…
Pentru ei, zâmbetul
e ca o fericire incompletă.
Majoritatea bătrânilor
zâmbesc și plâng.
Nu plâng în hohote
precum copiii,
nici lacrimile nu le usucă sufletele,
precum adulților.
Bătrânii plâng
puțin și des,
zâmbesc când își amintesc
de zilele în care râdeau…
și de râs, nu știu,
mai râd?
Mihaela Alexandra Constantinescu (Motru - Gorj)

SISIF PE CASA SCĂRILOR
urcam pe casa scărilor,
şi parcă nu se mai sfârşea,
vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul miserabil, rece,
spoiala varului, anume nedesăvârşită,
o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea
 
urcam pe casa scărilor,
cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,
halucinând din două în două etaje
tăcutul martor era balustrada plastic infinită
(scurt circuite isbucneau în negre, umezi, filamente)
la îndrăsneţele-mi viraje
 
era o lumină–absentă, chioară,
becuri de patruzeci
frumoasă cum ştiam
te aşteptau pe casa scărilor (şi n-ai trecut)
să treci
 
urcam pe casa scărilor
var pe manşete, pe genunchii altruişti, înţelepţi, spre casă,
şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare
părea ca urc (urcam?) şi poate chiar urcam
o scară nesfârşită, tot mai naltă, mai frumoasă!
 
DESPRE MINE
ai fost vreodată pasăre?
eşti?
nici nu trăisem
răsăritul ce în piept
mi-l creşti
 
o luminoasă pasăre
îmi întindea
coastele elastice
şi pielea mi-era mai lucioasă
pe arcele de colivie
subţiri,
fantastice
 
eram frumos aşa
cu organele transparente
la vedere,
o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos
cu luminoasă putere
 
ea nu era o pasăre de pradă,
mi-am dat seama,
nu îmi va sparge sternul cu ciocul,
nu îi vor creşte prin umerii mei aripi fantastice
 
pur şi simplu
aici şi-a făcut cuibul
 
ea
eram eu!
 
RĂSĂRITUL
scriam? acest poem ascuns
sub faţa de masă a cantinei, în carouri,
sub fustele negre, populare,
zăream subţiorii în splendoarea lor
acele sbărcituri de piele, acel păr,
mătăsos, prelung, spălat dumineca
suav mirositor
 
pantofii groşi de piele,
perechile febrile, încinse, rotative,
tropăiau pe tavan
îţi căutam pupila centrifugă
-n maioneza boeuf
şi-n pandişpan
 
lumina dimineţii se iţea-ntre scânduri paralele
vechi, lungi, de roasă cherestea
un abur mic în urma trenului de turtă dulce
şi-a mopului cu plete lungi de catifea
 
cu mâna stângă -mbrăţişam piciorul şchiop de masă
subţioara de rumeguş umedă, suav mirositoare
şi încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul
şi să mă sprijin de lumină
către soare!
 
ETANŞ
Aveam fereastra la şoseaua principală
Simţeam cumplit şi mă durea un soare ipocrit pe dale
Un puzzle cenuşiu, abstract, între borduri, fără-nţeles era
Iubita mea în pijamale
 
Treceau maşini, caroserii fără şofer, cu vise-ncorporate
În sensuri unice, opuse, giratorii, îşi căutau o cale
Treceau haotic, treceau, ci mă durea, ci fără înţeles era
Iubita mea în pijamale
 
Muşcau cupe înfometate un perimetru gri din viitorul şantier
Şenile grele înveleau excavatorul galben în sclipitoare zale
Fără-nţeles, clădiri fără proiect şi fără oameni-escaladau spre cer
Iubita mea în pijamale
 
Aveam fereastra la şoseaua principală
Un termopan german, perfect etanş, cu albe balamale,
Mă prefăceam că nu aud cum închidea din robinetul de la baie
Pesemne apa caldă, ci fără înţeles era,
Ştia că scriu poemul, trecea tiptil spre dormitor
Iubita mea în pijamale!
 
INSOMNIE
credeam frumos în ce avea să fie
frumoasa literă-ntr-un necunoscut frumos cuvânt
frumoasa noastră insomnie
 
credeam frumos credeam că o să vie
frumos vocala arcuind acest frumos cuvânt
frumoasa noastră insomnie
 
credeam frumos, frumos, şi ţie
nu-ţi venea să crezi c-avea să-ncapă-ntr-un cuvânt
frumoasa noastră insomnie
 
credeam frumos, frumos credeam că aş putea descrie
ce n-a desăvârşit frumos cuvântul
frumoasa noastră insomnie!
 
VAILLANT
Fată neagră
suburbană
vrei sa fii tu suverană
în uscătoria scării
subterană?
vrei sa fii tu
debranşată?
să îţi fiu calorifer
de fontă grea
acum
îndată?
vrei să-ţi fiu vaillant
extravagant
microcentrală?
sau iubire de cerneală
pentru balneara
dumithale boală
thermostat
înalt la stat
de căldura dumithale beat
vrei să-ţi fiu
suav contor
pentru-a dumitale dor?
sau sobiţă de lemnuşe
vreascuri uzi
la picioruşe.
lampă
neagră sticlă
fumegând
fitil jumătate-n spirt
atârnată-n cui
la birt
flăcăruie
şuie
palidă călâie
iz de tămâie
sâni tari de gutuie
noaptea întârzie
ziua nu vie…
 
şi aşa cum ştii
(îngheţa lumina
-n păsări brumării)
"păsărele mii
şi stele făclii"
ne vor încălzi
şi aşa cum ştii
(deşi spui că nu )
"păsărele mii
şi stele făclii"
ne vor încălzi…
 
ŞOTRON
urmam atent dunga de cretă,
lăsată de copii pe-asfalt,
când ondulată,
când dreaptă,
desenul ezitant din lumea lor concretă
 
când întreruptă
de saltul elicoidal al unui gând
de dragoste, intens,
în sboruri scurte, kamikaze,
ceaţă şi condens
 
şi paşii mei fără greşeală
urmau aceste mari chenare desenate,
şotronul părăsit de salturi, teneşi albi-
platformă de aterizare.
cuvântul părăsit de vers
plutea într-un desant sinucigaş,
în spaţiul de parcare gol, imens
 
păşeam aproape impecabil
urmând tăcut dunga de cretă
desenul ezitant din lumea lor
concretă!
Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu)

RUGĂCIUNEA DE PE MUNTELE NEBO

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,

pentru a Tale multe daruri

în lunga mea viaţă,

ce ani numără douăzeci

peste a sutei împlinire,

scurşi ca-ntr-o-nchipuire

prin legea timpului din viu.

Poruncile în zeci de ani

Ţi le-am urmat după puteri

şi-un bun păstor am vrut să fiu

pentru sărmanii mei evrei,

eliberaţi de voia-Ţi suverană

din faraonica robie

şi-ajunşi prin marea spintecată

în dezolarea din câmpie,

pe unde-n patruzeci de ani

i-am tot purtat cu mic cu mare

ca-n ţara laptelui şi-a mierii

să nu pătrundă orişicare,

ci numai cei ce n-au cârtit

şi după datini Te-au cinstit.

Eu însumi Te-am nemulţumit

cu firea mea şovăitoare,

şi asta face ca acuma

să văd Canaanu-n depărtare,

fiindu-mi însă nepermis

parte să am de ce-ai promis.

 

Dar fie-Ţi numele slăvit

de-acum şi până-n veci de veci!

Iar mie, rogu-Te să-mi laşi

ʼnaintea morţii un scurt timp,

astfel ca viaţa să-mi revăd

ca pe un vis atras de mit.

 

MEDITAŢIA I

(Primele miracole)

Viaţa este un miracol

şi naşterea aşijderea,

căci omul cu ştiinţa sa

e pentru viu nevrednic sol,

 

cu totul fără de putinţă

să înţeleagă ce-i ascuns

în tainele întregii Faceri –

există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!

 

Nu-i dat ca omul să ajungă

la Dumnezeu pe-un drum cotit,

ci calea dreaptă a credinţei

îl duce spre-un nou răsărit…

 

Cum ştii, Părinte, m-am născut

într-un Egipt urgisitor

pentru evrei şi toţi ai lor,

iar biata mama s-a zbătut

 

să mă salveze de la moartea

cerută-n chip poruncitor

pentru băieţii robilor

de-acea cumplită piază-rea,

 

neomenosul Faraon,

şi-n sicriaş bine-ntocmit

din papură, cu smoală uns,

m-a pus hrănit şi adormit,

 

ca să plutesc prin stufăriş

la malul Nilului zeiesc,

cu-ncredinţarea c-oi trăi

prin vrerea Tatălui ceresc.

 

Şi-ntr-adevăr, am fost salvat

chiar de prinţesa egipteană,

printr-un miracol destinat

să fie pentru crez o mană.

 

Cum altfel să le dai de rost

că toate palma au bătut

ca pruncu-n viaţă să rămână,

iar fraţii-n el să afle scut?!

 

Până şi sora mea intrase

în tot acest divin complot,

astfel ca mama să-mi dea ţâţă

ca unui prearegesc nepot.

 

S-a tot gândit prinţesa mamă

ce nume mi s-ar potrivi,

şi cum din ape mă scosese,

la Moise dânsa se opri…

 

Crescând, am cercetat Egiptul

şi-nvăţătura sa regală,

precum cultura, medicina

sau structurarea socială,

 

gândindu-mă necontenit

că va veni o zi anume,

când Israelu-şi va dori

cu capul sus să iasă-n lume…

 

Dar a venit ziua funestă

când l-am văzut pe-un frate-al meu,

cum e bătut de-un egiptean

doar pentru faptul că-i evreu.

 

Puteam privi nepăsător

la victimă şi la călău?

M-am repezit şi l-am lovit

pe agresorul prostălău.

 

Nici astăzi nu mă dumiresc

cum dintr-un pumn a şi murit;

posibil ca prin mâna mea

braţul divin să-l fi lovit…

 

Chiar la-nceput am înlemnit

şi mă uitam la mort gemând.

Simţeam că de sfârşeală cad,

dar totuşi îmi venea s-o-ntind.

 

Mi-am revenit printr-un efort

şi cu evreul am săpat

o groap-adâncă în nisip,

în care mortul l-am culcat.

 

Credeam că totul s-a sfârşit

şi de coşmar sunt izbăvit;

m-am înşelat, eram filat,

aşa că Madianul m-a salvat.

 

MEDITAŢIA II

(Alesul)

Eram străin în loc străin

şi-n gând cu fraţii înrobiţi,

dar prea nedrept ar fi s-afirm

că tot destinu-mi fu hain.

 

(Doar ştii mai bine decât mine

cum omul Tu l-ai conceput –

fărâmele să-l mulţumească

şi să regrete ce-a trecut…)

 

Mi se părea că-s fericit

cât omului îi stă în fire,

ca soţ Seforei şi ca tată

pruncit cu totul prin iubire.

 

Cum bucuria-i cunoscută

doar de copilul fără vină,

se cere inimii mature

ca cea de prunc să redevină…

 

Şi-aşa, cu inima avidă

de-a vieţuirii bucurie,

călcam cu turmele de oi

pe stamba verde din câmpie,

 

ca la Horeb să pot ajunge

şi sufletul să mi-l încânt

de sus, cu-a Ta pictură vie

mai fascinantă ca un cânt.

 

Priveam întâi spre-un cer năuc

de-a Soarelui înverşunare,

ce-şi arcuia azurul zvelt

din zări spre-o nesfârşită zare;

 

apoi privirea mi-o-mbăiam

în feeria de culori

şi fluture-mi doream să fiu

ca să mă zbengui printre flori…

 

Când pe Horeb mi Te-ai vădit

ca rug arzând fără să ardă,

am înţeles că locu-i sfânt

şi-i tabú omul să Te vadă.

 

Cu-ncredere m-ai onorat

făcându-mă al Tău trimis,

ca planu-n toate să decurgă

cum din vechime ai promis.

 

Vroiam să scap de-nsărcinare

printr-o eschivă nefondată:

că eşti enigmă chiar prin nume

şi că mi-i limba încleiată.

 

Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:

“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,

îndată am pornit la drum

cu zelul proaspătului uns

 

MEDITAŢIA III

(Ieşirea din Egipt)

Aveam poruncă de la Tine

ca împreună cu Aaron,

evreilor să le vorbesc

de planul Tău şi-a lor silinţă

în ascultare şi credinţă,

apoi să dau de Faraon

(eu, vistierul vrerilor divine

pentru a fratelui rostire)

şi-ndată să-l înştiinţez

că-ndemnul Tău imperativ

este ca robii să-i sloboadă

din seculara lor trudire,

în caz contrar peste Egipt

şi peste-ntreaga-i seminţie

se va abate grea urgie.

 

Cum Faraonul se credea

zeu mai puternic decât Tine,

a necinstit a Ta poruncă,

ba în trufia-i sfidătoare

i-a osândit pe bieţii robi

la munci atât de-apăsătoare,

încât pe capul meu cădeau

reproşuri grele, felurite

pentru amestec nepermis

în taina lucrurilor scurse

din viitor înspre trecut,

ce răul – deja cunoscut

şi devenit obişnuit –

l-a-nlocuit cu un calvar

mult mai perfid şi mai amar

decât obida dinainte.

 

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă

că-i un nevrednic muritor

şi că Tu, Domnul, eşti Unicul

de viaţă şi de moarte dătător,

trimis-ai plăgi pustiitoare

peste-a Egiptului suflare,

ca inima de căpcăun

a bestialului stăpân

(după ce Tu i-ai împietrit-o)

să se înmoaie şi să plângă

pentru trufia sa nătângă,

văzând cum prăpădenia loveşte

c-o suverană necruţare

doar egipteni fără crezare.

 

Cădeau din cer neîncetat

- de-a valma peste om şi vite –

urgii, pornite sau oprite

la semnu-n mine germinat

de voia-Ţi-faptă-n necreat,

şi-n tot Egiptul se-auzea

cum bate vântul nimicirii,

când peste trupul său slăbit

de faraonica-ndârjire,

s-au abătut în ritm sporit

actori haini din piesa groazei:

ba broaşte, muşte şi lăcuste,

ba piatră, foc, epidemii

şi-alte cu dichis năpaste.

 

Veni la rând a zecea plagă

cu moartea primului născut

din om şi din nevorbitor,

când Însuşi Tu ai coborât

ca moartea să o odrăsleşti

în casele neînsemnate

cu sânge ritual din Paşte,

dovadă c-aici locuiau

cei care nu Te proslăveau.

 

De-abia când moartea se-nnădi

la egiptenii din olat

şi când chiar fiul de-mpărat

de nefiinţă fu luat,

de-abia atunci veni poruncă

să părăsim îndată ţara,

ca-n straiţe să luăm deodată

poveri şi blestem laolaltă…

Împovăraţi cu toate cele

- copii, mâncare şi odoare –

ne-am aşternut la drum spre mare

(pestriţ convoi de mii şi sute),

călăuziţi şi-ncurajaţi

de-a Ta statornică vegheare:

un stâlp de nor ziua plutind,

alt stâlp în noapte luminând.

 

Şi tocmai când ne-nchipuiam

că am scăpat pentru vecie

de egipteni şi-a lor robie,

văzurăm carele de luptă

ce alergau mâncând pământul,

ca să ne-ntoarcă înapoi

cum cîinii-ntorc turma de oi.

Căci chibzuind la ce va fi

după plecarea noastră-n pripă,

ei au văzut marea risipă

în lipsa forţei de-a munci…

 

O, Doamne, ce mai hărmălaie

se ridică din toată gloata!

Cei slabi plângeau

şi blestemau,

iar unii m-acuzau făţiş

că i-am momit cu libertatea,

ca pe-un măgar să schimbe calul

şi în deşert să-şi afle moartea.

 

Degeaba gura mi-am bătut

cu întâmplări fără uitare,

precum miracolul ieşirii

din egipteana împilare,

un dar divin care obligă

copiii neamului evreu

la veşnică recunoştinţă

faţă de Domnul Dumnezeu.

S-au liniştit încet-încet

când alt miracol s-a ivit:

deşi păreau c-acuşi-acuşi

ne-ajung oştenii egipteni,

din ochii lor am dispărut

în norul-stâlp dumnezeit,

păstrând între grupările adverse

o neschimbată depărtare

până la-n veci neliniştita mare.

 

Aici, de-ndată undele atinse

de-al meu toiag umplut cu har,

s-au despărţit făcând cărare

prin stâncăria apelor cu sare

- ce spumegau

şi clocoteau,

dar de poruncă ascultau –,

ca tot norodul urmărit

şi de uimire amuţit,

să vadă de pe malul dimpotrivă

cum zidu-nşelător se frânge

şi-n bubuitul reunit

a zeci şi sute de cascade,

se prăbuşeşte catastrofic

peste armata egipteană,

scoţând pe urmă la lumină

firimituri din făloşenia umană.

 

Iar marea-nchisă cum a fost

de la geneză până azi,

îşi murmura cântarea sa

tot împingând talaz după talaz

- ce rana nevăzută i-o lingeau –,

iar forţa-i colosală o sorbeau

nenumărate vălurele foşnitoare,

prea slabe-n neclintirea vremii

ca pieptul mamei să nu-l cate

pentru refacerea-ndrăznelii

de-a mângâia cu voluptate

trupul fierbinte al ţărânei.

 

MEDITAŢIA IV

(Pribegia prin pustie)

Ne-am refăcut cu chiu cu vai

după cumplitele-ncercări,

ca să ne-aşternem iar la drum

cu gândul la acele zări

 

unde ştiam că ne aşteaptă

mănoasa ta făgăduinţă –

o ţară de legendă vie

pentru-ndelungă folosinţă…

 

Dar drumul prin pustietate

nu-i desfătare şi plăcere

chiar şi atunci când e bătut

de oameni în plină putere,

 

necum de-o gloată-ngreunată

cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,

care la marşuri faţă fac

doar în căruţe şi pe-asini.

 

Nici mie nu-mi era uşor

cu cei optzeci de ani în spate –

dar n-aveam voie să mă plâng,

ci să m-arăt pildă în toate.

 

Strângeam din dinţi şi rezistam

- fiind vechi prieten al pustiei –

ba chiar şi vreme îmi făceam

să văd sublimul grozăviei.

 

Întinsul spaţiu cotropit

de-atotputernicul nisip,

mă-nfiora şi m-atrăgea

cu forţa sa de arhetip.

 

Părea că-i lumea nefiinţei

ce-a precedat creaţia –

tărâm de forme netrezite,

ce-şi are frumuseţea sa.

 

Când soarele se-nalţă-n zori

ca dintr-o mare-ncremenită,

de-atâta hiperfrumuseţe

simţirea pare obosită.

 

Iar la apus, alt recital

de frumuseţi dezlănţuite –

cascade de culori zvârlite

peste tăcerea de opal…

 

Apoi, din gloată se-auziră

iar strigăte nemulţumite:

că de-nsetare stau să moară

şi că servesc răbdări prăjite.

 

Nu şi-au curmat cârtirea şuie

nici când cu mană i-ai hrănit,

ori când – lovind eu cu-ndoială –

din stâncă apa a ţâşnit.

 

Ba şi mai şi: urcând pe munte

ca Legea Ta să o primesc,

la-ntoarcere m-am îngrozit

văzându-i cum Te preţuiesc.

 

Căci ţopăiau cu-nverşunare

şi se-nchinau unui viţel,

pe care-l dăltuiră-n aur

dup-al Egiptului model.

 

Atunci, cuprins de grea mânie,

pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!

Dar i-ai iertat la ruga mea,

făcând astfel dovada că Tu Eşti.

 

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb

ani patruzeci fără oprire,

ca să dispară păcătoşii

şi să ai parte de cinstire.

 

MEDITAŢIA V

(Înfăptuiri şi previziuni)

Să stai cu Domnul la taifas

nu-i la-ndemâna orişicui,

iar prietenia Sa aparte

- în care El tot dăruieşte

ca ochiul inimii să-L vadă -,

onoare-i pentru om, dar şi îndemn

să-şi biruie nefericitul lui impas

din astă viaţă ca un scurt popas.

 

…Tu, care gândul omului citeşti

şi inima i-o cercetezi,

îmi ştii prea bine străduinţa

de-a Te servi după puteri

ca planul să Ţi-l împlineşti,

în chipul ăsta ajutând

la-nscrierea destinului evreu

în cartea lumilor ce-or fi,

prin legi cu rol transformator

pentru alesul Tău popor:

la sărbători şi-n ritual,

la masă şi-n plan social.

 

E drept c-aceste transformări

au fost imperativ cerute

de voia-Ţi supratemporală,

şi cu ocoluri împlinite

din pricini doar abia schiţate

sau prin abateri pronunţate.

Dar, cum se vede foarte bine,

progresu-n lume-i nelipsit;

atâta doar că-n plan moral,

omul pe rac l-a depăşit…

Cum omenirea se îndreaptă

spre catastrofe nu spre bine,

pentru evreii nenăscuţi

nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:

nemulţumiri, războaie, necredinţă

şi foarte multă suferinţă.

George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)


 

NOI – ĂŞTIA DIN EST

noi – ăştia din Est (spre deosebire de

sfrijiţii ăia din Vest...) – păcătuim

gras: avem şi de unde ne

pocăi – avem şi de unde s-o luăm de la capăt cu

păcatul

 

noi – ăştia din Est (spre deosebire de fariseii din

Vest...) – preferăm un iad cinstit – unui rai

ipocrit

 

...Dumnezeu – când îşi epuizează stocul

de viaţă – negociază cu noi: Îi dăm

câte ceva – pentru a putea să-I şi cerem

Totul

 

PRIMĂVARĂ APOCALIPTICĂ

ciripiturile păsărilor din

copaci – zvâcnesc ritmic şi strident – precum

muşcăturile necruţătoare ale unui

burghiu – care găureşte chivăra

subţire-a răbdării – apoi – duşmănos – îşi

afundă filetul impetuos – cu

scârţâituri formidabile – în acoperişul

elegantei Case-a Uitării...

 

...grohăie-o cioară – vomând ţăndările

soarelui – în poala de mătase-a

cerului

 

...se dezbină căpriorii

Creaţiei – şi din intreprinderi mai

gingaşe – decât acest dezastru

sonor...

 

VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII

fercheşă domniţă  -  slobodă la gură

ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură

se bat cavalerii  - fără de măsură

pentru boiu-ţi oacheş -  şi sparta-ţi centură

 

dezmăţaţi călugări  -  împănaţi cu bârfe

poloboace pline cu lipici la târfe

vă vomaţi pomana de la verzii prinţi

muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi

 

să vă ierte dracul  -  Domnul e la mine

învaţă să cânte pe strunele line

hai târâş  -  jigodii  -  se prăvale focul:

cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?

 

Doamne-al meu Hristoase  -  în vin iarăşi sângeri

stau s-adorm  - în poală îmi picură plângeri:

lacrimi prearegale  -  din harfe de îngeri

dar şi roua târfei  -  simţind sfinte-atingeri

 

ev de rugăciune  -  de sfinţi şi de ciumă

gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă

Fecioara minunii  arde  pe altare

Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare

 

ev  bizar   -  fantastic  -  nu mă lua în seamă:

Poet  -  storc cuvântul până iese zeamă

hoinărind  - în dansuri  - din cramă în cramă

sărută-mă  -  târfo  -  să plâng fără teamă…

 

VILLON  - LA DESPĂRŢIRE

printre poşirci şi târfe  -  scăpai câte un vers:

deci  - fericit să fie cel care l-a cules!

golan  ori prinţ  -  s-asculte cum curge Seina-n rime:

de mine toţi să uite  -  sunt doar o voce-n mers  -

calic pierdut în stele şi-n vuiet de mulţime

 

c-am găurit un pântec? c-am odrăslit prin hanuri?

c-am chiotit în noapte  -  în toiul de chiolhanuri?

nu uite nimeni schimbul ce l-am făcut sub ştreang:

“Hristoase  - -ţi dau viaţa  -  dar nu-mi da nici un rang

afară de ştiutul: Secerător de Lanuri

 

decât să cânt în moarte şi  -  trist  -  să plâng de viaţă

decât să fiu bufonul milogilor din piaţă   -

lui Charon îi dau nastur  -  în loc de gologan…

 

Hristoase  -  bate palma: Poetul e Paiaţă!”

 

şi-aşa mi-a luat viaţa  -  s-o facă joc la îngeri

nimeni  - de-atunci  -  în lume nu-mi mai înşiră plângeri

cuviincios în zdrenţe  -  dau numai dintr-un stih

nu mai îmbăt pe fufe  -  şi nu mai joc zarif

decât în agonie  -  când scriu pe filă frângeri

 

cam asta  -  lume bună  -  am vrut să amintesc

pentru când crugul lunii de tot am să-l smintesc –

e drum de seară 'naltă -  şi focuri de calif

acopăr rana coastei:  pe drumul  pământesc

o pană mai pluteşte  - pesemne e de grif

 

e sânge-n zorii zilei  -  o luaţi de la-nceput:

eu  nu-nsoţesc pe nimeni  -  văd doar ce n-am văzut

v-am spus ce meritarăţi şi numai ce am vrut

când rima am găsit-o  - dispar  - necunoscut…

vedeţi-vă de viaţă  -  n-ascultaţi de-un pierdut

 

ULTIMUL CÂNTEC AL LUI VILLON

Sărac precum Villon – rămân tot gureş

Împart cu dărnicie – zdravăn – coate

În carnavalul crud – şi luat de iureş

Mă iau la harţă cu-mpăraţi şi gloate

 

Pe-al morţii ştreang îl onorez cu tifle

Şi-aduc în pieţi o nouă terezie

Pe care să măsor iubiri – nu chifle

Să-i dibuiesc pe popi de erezie

 

Nu veţi scăpa în veci de veci de mine

Sub zdrenţele enorme – SPADA scapăr

Cu care VORBA v-o retez spre BINE –

Burta v-o-nţep – de RĂU ca să vă apăr

 

Din han în han – hoinar – v-arăt minunea

Ce-a fost cândva la  Cana Galileii:

Poşirca o prefac în sângerare

Sub ţestul broaştei – asmuţesc toţi leii

 

Vă par la toţi nebun şi hahaleră

Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:

Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră

Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea

 

Şi dacă peste ani – un oarecine

Găsi-va-mi hârca şi va vrea s-o-nfrunte

Eu – dezgropatul din atâtea vine

Şterge-i-voi lui gând rău şi fapte crunte

 

Căci versul meu e muzică la îngeri

Şi ce-a fost rană – e acum lumină

Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri

Căci şi Hristos pe stihul meu suspină

 

Când se frământă la liman să tragă

Pe răsfiratu-ADAM  din lumea-ntreagă

 

LICORNUL

Licornul blând

Coboarã sfânt

Dintre pãduri

De dumnezei

 

E tot flãmând

De duh şi cânt

Şi trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tãcut

Coboarã scut

Peste virginul

Prinţ din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scuturã pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din lunã

Arme sunã:

Iubiri – rãzboi

Suie în mit

 

Îngenuncheaţi

Fraţi cruciaţi:

Aţi fost aleşi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteţi tustrei

Chemaţi la cer:

E-ospãţ de zei

 

Licorn de pazã

Ia în vazã

Pe cei ce-ajung

Prin rãstigniri

La Sfântul Duh

 

IOSIF DE-ARIMATEEA

Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii

Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs

Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns

Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii

 

L-am tras  de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină

Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:

Nimeni nu ştie însă – Iosif  de-Arimateea

Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea

 

OBÂRŞII

nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi

de carne preaflămândă şi nebuni!

din lumea Frumuseţii-am asfinţit

Iubirea-i  raza care m-a urzit...

 

cu cât aici mai lătrători sunt câinii

cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte:

hoiturile împuţite şi străinii

mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte!

 

pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit

şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit:

vreau să respir lumini şi Dumnezeu

 

nu – sufocat – ură să scuip din greu:

mă voi topi-ntre duhuri-simfonii

în armonii eroice şi vii!

 

UN BIET CONTRABANDIST

aştept să bată clopotul în cer

să se-n cleştar desfacă nopţi barbare

aştept ca Marele Bijutier

să fulgere din taine milenare

 

m-am poticnit de-o pricină a lumii

o coasă – rădăcinile stelare

le-a retezat din inimi – şi străbunii

mi-au şters litera din abecedare

 

sunt singur faţă-n faţă cu amurgul

în straiul alb – aştept securi să cadă:

nu mai sunt inorogii să mă vadă

 

voi trece răni prin vămi la Taumaturgul...

...să nu şi-o ia în cap un biet contrabandist

s-a pus de strajă Raza de-Ametist!

 

ECOURI DE LUMI

Tâmplarul nu mai face case – ori

ferestre  - doar

sicrie – şi lumea nu mai este decât

un mort fardat

 

se povestea – cândva – se spunea

cândva: nu se mai spune – nici

povestitorii nu mai trăiesc – s-au

îngropat în azur – dimpreună cu

poveştile lor

 

e un ecou de lume – pe

care l-au lăsat în urmă

munţii – înainte de a se

scufunda în amurgul perpetuu

 

...doar Demonul – nu ştie nici el de ce

nu poate dormi: se răsuceşte

în neant – de pe o parte pe alta – foşnind iluzia de

amintire – degeaba

 

treceau femei – dintr-o cameră în

alta – rostind poemele

altora: erau atât de savante – încât

recitau precum girafele – scandând

din gât

 

a trecut – apoi – în vizită – focul

să-şi încerce – pe vieţile noastre

norocul: şi-a ascuns partea lui

sentimentală – într-o găleată cu zoaie şi

smoală – ceasurile nu mai au paradis – trec vorbind

prorocind – ca în vis: numărând sclavii degetelor

pe plantaţia colii de hârtie – mereu îţi ies fără soţ – fără

bis – te culci la loc – nădăjduind să-ţi treacă prin somn

aripi de ceaţă – versuri împachetate cu

aţă – şi – ca spectacolul să-şi aibă şeaua şi

avântul de drog - l-aştepţi crispat - pe

directorul de scenă - deşălat

inorog

 

o lume în care nimeni nu priveşte

Golgota – deci toţi se cred – cu

tărie – martiri

 

primăvara şi vara au fost de cenuşă

cobrele mi-au împrumutat anotimpul lor – din

guşă

 

cărţile nu se mai lasă citite – ci doar

răsfoite febril – de ispite: când ceasul nopţii este

deplin – ele îşi iau aripile la spinare

fâl-fâl – şi trec prin lumina de lumânare

către luna de mâl

 

măsori mătasea în intervalele dintre o moarte

adevărată şi una de-arlechin – şi constaţi că

dinspre niciun răsărit – lebede nu mai vin

este seară – luciul apelor s-a-ngălbenit

îţi fac semne disperate – fosforescent

ştime şi frunze – iele şi

stele – desprinse – toate – de pe ramuri imaginare - care

niciodată nu s-au văzut – dar te-au ţinut în umbră

ca pe un necunoscut

 

rănile din anii trecuţi – acum pufoase dar

cu atât mai dureroase - ale

fructelor – îngrăşate cu lumină şi

jind - prin nori rătăcind

din nou sângerând

îţi aduc veşti despre o cameră mobilată – în care

s-a tolănit – de-o vreme – un

străin – şi-ţi bea ultimul vin

 

...Dumnezeu s-a suit pe-o scară – dar

văzând cum s-au aşezat lumile şi cum

fără nicio măsură – fără umbră de mister şi

bun-simţ - s-au umflat şi-au crescut

se dă jos iară

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 


 ÎN MIEZUL ORELOR

E miez de noapte. Luminile se sting una câte una. Nu de mult am venit de la Oradea. Duminica Floriilor a fost... magnifică! De dimineață am fost cu sora mea, cu cumnatul și cu fratele lui la bisericuța de la Muzeul Satului (de la Pădurea Verde, din Timișoara). Acolo, unul dintre preoți a fost până nu de mult coleg cu noi de job... Dar, când cineva e iubit și stimat... trebuie înlăturat!

L-au regretat copiii, l-am regretat și noi, colegii... Credincioșii l-au urmat, pentru harul său. Abia acum am venit și eu la bisericuța aceasta... de poveste. Slujba a fost cu mult mai emoționantă decât știam eu până acum. Ori că mediul acesta... intim... te făcea să simți altfel cele auzite /spuse, ori că vocea preotului îmi era familiară, ori că melodiile corului erau cu totul și cu totul deosebite... Am întâlnit, când așteptam să fim miruiți, persoane de care uitasem... secretara de la facultate... o mămică din prima mea generație... un cântăreț bisericesc pe care îl meditasem... cu muuulți ani în urmă.

După ce am primit salcia sfințită și anafura, am mai participat și la un parastas (o colegă, profesoară de sport, și-a pomenit bunicele, Floare și Floarea). Era însoțită de copiii ei (minori). I-a pus pe ei să dea de pomană pachețelele... pentru cele care le-au lăsat moștenire frumusețea, deșteptăciunea și sănătatea de fier”. Asta da abordare, în dragostea și respectul pentru cei plecați (nimic despre case… pământuri… bani…!)

Prânzul a fost la mine. Casa mea, cu totul nou aranjată, a avut primii oaspeți …festiv!

După plecarea lor, mă sună L. din Oradea: “E 16,00. La 17,30 ai un microbus spre mine. În trei ore și jumătate, te aștept la Biserica Emanuel. Știe șoferul! Hai!

Chiar așa. De luni sunt în vacanță. De ce nu? M-am echipat și... am zburat! Din vară ne-am tot căutat și nu ne-am mai putut potrivi programul.

“Stai la mine câteva zile, ca să te văd eu că te odihnești. Ți-ai făcut un program infernal. Așa nu se poate trăi!” Am surâs. Agenda lui e și mai încărcată decât a mea.

Am povestit până târziu, în noapte. M-am culcat fericită, liniștită. L. e un om calm, cald și vesel. Nu știu ce mă făceam în anii aceștia fără optimismul lui.

Cu toată adâncimea somnului, l-am auzit cum vomită în baie... o dată... de două... de trei ori... Dimineața, încă o dată. Nu zice nimic despre asta. Îl aud cum se spală pe dinți.

Nu băuse nimic. Nu bea niciodată. Mâncase tot ce mâncasem eu... bunătăți... eco. Îmi surâde și îmi aduce cafeaua preferată... în zori. Pe la 10,00 are prima conferință de presă.

Prefer să rămân acasă... citesc un material pentru cursurile cu studenții tunisieni. Îmi trimite un mesaj... două. E fericit că am putut veni. Sunt îngrijorată...

Fără să vreau, îi văd medicamentele într-o cutie... Și eu iau zilnic... pentru inimă, tensiune, tiroidă... Nu cunosc denumirile de pe cutiile lui. Deschid laptopul și caut... toate sunt pentru cei cu transplant de organe... pentru acceptarea organelor noi. Încep să tremur ca și cuprinsă de friguri. De ce nu mi-a spus? De ce nu-mi spune? Mi-e un om drag, a cărui prietenie o prețuiesc mult. Dacă, fără să vreau, fără să știu, îi pun viața/sănătatea în pericol? Singurele lucruri pe care le știu clar sunt că nu suportă frigul și nu prea mănâncă carne. Dar sunt mulți vegetarieni pe lume... și friguroși.

“Mâine trebuie să fii aici!” mă sună o colegă, director de liceu. “Începe un nou curs...

“Trebuie să mergi!” mă apostrofează la telefon și sora mea.

Am făcut o mie de cursuri... nu mai vreau! E o nebunie!!!

„Dacă el nu vrea să-ți vorbească despre ce se întâmplă cu el, nu-l forța! Fiecare are tainele și durerile lui!”

O avea dreptate și soră-mea...

Ajung în 5 minute! Ce flori preferi pentru decorul mesei de prânz?îmi scrie L. de la conferință.

“Cu frunze verzi!” îi răspund, pentru că știu cât îl amuză răspunsurile mele... în doi peri.

“Iar m-ai ajutat!”

Lacrimile nu mă întreabă... îmi ard pe obrajii de foc. “Nu și L.!!! Doamne, ai milă!... De el… de mine… de noi toți! “

“Iar te uiți la filme lacrimogene?” zice și mă cuprinde protector. Îl iau în brațe, cu toată forța mea... apoi mă gândesc, cu spaimă, să nu-i frâng ceva în făptura firavă...” Nici nu  l-am auzit când a intrat. A adus lalele roșii, pitice... ca să ne vedem peste ele, la masă. El face șnițelele, eu, cartofii prăjiți. Totul e apoi așezat pe șervețele absorbante. Ador să gătim împreună. Cel mai mult îmi place când ne ciocnim cu șoldurile... ca la dansul “Rața”.

Mâncăm și glumim…

“La 17,30 trebuie să plec.” Nu dau explicații. Nici nu-mi cere.

“Te conduc. Atunci merg și eu la stadion, să fac niște poze, după ce pleci tu. “

Mă îmbrac, printre lacrimi. Îl aud în baie… încercând să supraviețuiască…și azi.

Nu știu cum să mă comport. Ce să zic?… sau să nu spun nimic? Se spală pe dinți. Apare surâzător. Mă dezarmează total.

“Aici e iepurașul pentru tine! Nu accept niciun cuvânt!”

Am înlemnit. Un pachet enorm... mare și greu... e transportat la microbuz.

Ne îmbrățișăm. Aș vrea să spun... ceva... dar nu știu ce.

“Să mă suni când ajungi, ca să știu că ești bine!

“Ok! Te sun!”

În miez de noapte deschid pachetul de la Oradea... Tot ce trebuie pentru Paști... de la făină, ouă, zahăr... până și rețetele de drob, cu condimentele atașate...

Pun mâna pe telefon, cu impulsul de a-l suna pe L. Mă opresc. E miezul nopții, totuși! Vreau să-i mulțumesc! Acum, nu dimineață! Cum să fac?

Deschid mess-ul să-i scriu un mesaj…

Apare o ploaie de stele… de inimioare… pe toată fereastra…

“…și eu te iubesc mult!” îmi scrisese L.

Dar eu? Cum să-i spun că știu “secretul lui”… și că asta nu-mi afecteză sentimentele, prietenia… doar m-a răvășit puțin?

Mă ascund în miezul orelor… unde 0 poate fi 24… fără a sfida logica matematicii.

Încerc să adorm… Îi aud periuța de dinți…

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

ATITUDINI
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE, GOLEMULE?!
...Când văd bula asta de slănină, râncedă şi otrăvită, rostogolită prin Bucureşti... - când îl văd pe mormonul ăsta mătrăgunos şi plin de el, ca un VĂTAF DE MOŞIE, plimbându-se, cu burdihanul scos, sfidător, afară din pantaloni şi cu servieta lui jerpelită şi burduşită, veşnic, plină de vrăji malefice... adică, pe „domnul” Jeffrey Franks – mi se face negru în faţa ochilor!
...Cine eşti tu, măi, Franks-ule, care ai falimentat Argentina (2001) – să vii, de ani... RĂI, nesupărat de nimeni, să falimentezi şi România?!
...Cine eşti tu, măi, Franks-ule, să vii la noi, într-o ţară care nu a fost declarată OFICIAL, deocamdată, drept COLONIE a FMI-ului, şi să „convii” cu retardaţii ăştia „us(e)LAŞI” (care au fost în „opoziţie”, şi acum ne aduc, în Grădina Maicii Domnului, la fel de multă pălămidă şi jale, umilinţă şi dezonoare, cât şi PDL-ul!): „Pensionarii își vor primi banii reținuți ilegal drept CASS (contribuții la sănătate) în 16 tranșe, corespunzator celor 16 luni anterioare, din perioada 2011-aprilie 2012, în care au fost obligați să verse la buget aceste sume. Decizia a fost convenită în urma negocierilor Guvernului cu FMI”.
Adică, atunci când mi i-au luat pedeliştii, mi i-au luat buluc-grămadă, deodată – iar când să mi-i dea înapoi handicapaţii ăştia din fosta „opoziţie”, să mi-i dea... în 16 tranşe (de câte cât? – ...de câte 2 lei vechi???!!!)...Păi, una că eu, pensionarul, nu voi mai apuca tranşa a 16-a, că am 70-80 de ani, şi mă scoate moartea, „pe cale naturală”, din „sistem” (cum zicea şi boscorodea şi „răposatul” Boc!), iar pe de altă parte:
a. când mi i-au luat grămadă, am simţit, CUMPLIT, zgâlţâiala, dar
b. acum, când să mi-i dea (cică!) înapoi... NU VOI SIMŢI NIMIC! – pentru că efectul PSEUDO-RESTITUIRII banilor este anulat, în timp, de inflaţie şi de deprecierea leului, în raport cu blestematul de euro (singura bancnotă, din istoria umanităţii, CARE N-ARE CHIP DE OM, PE EA!!!).
...Cine eşti tu, komisar/emisar al „MORŢII PRIN FMI”, măi, Franks-ule – de-ţi permiţi să interzici guvernanţilor noştri de azi, la fel de slugoi (faţă de Bancherii/Zarafii Lumii) ca şi cei de ieri, să reducă TVA-ul?! Şi să amâni „reparaţiunea” jefuirii (din 2010) a bugetarilor, tocmai în... 2013, adică, „la calendele greceşti”, pentru că, după ce s-au ales, ploşniţele de guvernanţi masoni (indiferent de ce „crez” [?!] şi „culoare”!) – NU VOR MAI DA UN SFANŢ!!!
...Cine eşti tu, mârlanule şi infractorule internaţional, care ai nenorocit ţări şi popoare întregi - să propui AMENZI pentru „băieţii deştepţi” din Energie, care ăştia au furat România cu miliardele de euro... (eu ştiu o babă din Sascut care, pentru că, DE FOAME, a luat un pachet de biscuiţi, de pe o tonetă din gară, a făcut TREI ANI DE PUŞCĂRIE, „CINSTIT!!!) – în loc să sugerezi (dacă tot eşti pus pe „sugeratelea/poruncitelea”!) să se aplice legea, iar hoţii şi subminatorii de economie naţională (deci, TRĂDĂTORI DE ŢARĂ!) să nimerească „la răcoare”, pe viaţă?! Ori ţi-o fi frică să nu ţi se aplice şi ţie acest „tratament termic”, pentru cât rău ai făcut umanităţii Terrei – ...şi nu le faci lor, ce ţi se cuvine şi ţie...?! Măi, din mormon te-i  fi făcut, te pomeneşti, creştin, aud?!
...Şi mai vrei să devii...conferenţiar universitar, în România, după ce-ţi expiră mandatul de Călău al României?Negociatorul-şef al misiunii FMI pentru România, Jeffrey Franks, aflat marţi la Universitatea din Piteşti, a primit, din partea rectorului instituţiei, propunerea de fi conferenţiar, pentru un salariu de 3.000 de euro.
Reprezentantul FMI a răspuns că va accepta <<cu plăcere>>, dacă programul din următoarea misiune îi va permite.
<<În condiţiile în care programul din următoarea misiune îmi va permite, accept cu plăcere. Misiunea mea în România a luat sfârşit, dar nu voi rămâne şomer şi sunt onorat să susţin teze în faţa studenţilor din Piteşti. Iar dacă voi preda, nu o voi face pentru bani, ci pentru plăcerea de a fi la catedră.(...) Aveţi potenţial, dar este nevoie de muncă pentru a valorifica acest potenţial. (...) AM DEVENIT ÎN ULTIMII ANI FOARTE ATAŞAT DE POPORUL ROMÂN (n.mea: …da, “ataşat”, ca Măcelarul de Miel!). Aveţi o ţară minunată şi un potenţial nemaipomenit şi aş fi bucuros să văd cum România îşi atinge acest potenţial pe viitor(n.mea: cioclul Franks a vrut să zică, dar l-a trădat limba română, “sireaca” de ea:aş fi bucuros să văd cum România atinge fundul gropii, pe care i-am săpat-o eu, cu atâta râvnă, în aceşti ultimi ani…)>>", a declarat Jeffrey Franks” – cf. Mediafax.
Ce să le predai românilor, măi, “flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule” (…cum îi zicea Arghezi reprezentantului lui Hitler la Bucureşti, baronul MANFRED VON KILLINGER, în pamfletul “Baroane”)?! - măi, Franks-ule?! Genocidul şi terracidul, da?! Păi, lasă, că FMI-ul va mai trimite “francşi” asasini ca tine, peste tot în lume – şi terracidul se va petrece şi fără “predicile” tale “mormoneşti”, cu subiect extras din vasta ta experienţă de CASAP UNIVERSAL!
…Sau să le predai nesimţirea şi zgârcenia bancherească?! Nu zic “evreiască”, că sar “etnicii” în sus, de cinci stânjeni: evreii şi ţiganii sunt singurii din lume care se supără, când îi identifici din punct de vedere etnic: probabil, majoritatea lor (…că sunt destui evrei săraci şi chiar înţelepţi, ca şi ţigani omenoşi, gospodari şi de treabă!) “se simt cu musca pe căciulă” – “musca” numindu-se “HOŢIE”, “CRIMĂ”  şi “NESIMŢIRE AGRESIVĂ”!
…Da, vino să le predai tinerilor români “argeşeni”, un curs de… ”găuri internaţionale/internaţionaliste în papuci”, huidumă osânzoasă şi asasină de Duh al Neamurilor - “Franks-ule, GOLEMULE,/Nu te-ar răbda vremile”!!! Nu te-aş spânzura cu propria-ţi curea, că s-ar rupe, sub …cantitatea ta de obrăznicie!
…Dar pe slugoii “mei” români, care te gâdilă pe tine sub guşă (…şi-i gâdilă şi linguşesc pe toţi Casapii şi Vătafii Străini, veniţi să-mi “prihănească” şi putrezească mie GRĂDINA – CONTRA …“UNA BUCATĂ COMISION GRAS, pentru “lacheii” pseudo-români!!!), slugoi trădători de Dumnezeu, Patrie şi Neam, nemernicii de la guvernare (de la cea de ieri, ca şi de la cea de azi, EGAL!) - pe ei, da,  i-aş “rezolva”, pur şi simplu, cu o funie de cânepă – CINSTITĂ ŞI SĂNĂTOASĂ!!!
                                   Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

ELECTORATUL VS. NECURATUL!
Moto: Când sunt alegeri,
nu contează cine votează,
 contează cine numără!
I. V. Stalin
Acum, la ceas de seară până în vară, simt că m-am dezobişnuit de băile de mulţime şi nici nu le duc dorul. În urmă cu trei ani, pe vremea asta, toată ţara era cutreierată de hore şi tarafuri, de baiadere şi hahalere, săltându-l în fruntea bucatelor pe marele băieş cotrocenist, un preşedinte care juca rolul candidatului.
Hore la Băicoi, dansuri la Strehaia, clopuri cu pene de păun la Negreşti, tăvi cu pâine şi ţoiuri de palincă pe muntele Găina. Salbe de galbeni cadou de la penalul Bercea Mondialul, muzică populară şi aplauze, dansuri cu săbii şi hlizeală generală la Cetate, lângă Calafat.
Astăzi, starea naţiunii nu mai permite scene perverse de propaganda nimicului în aer liber, alegătorii nu mai suportă asmuţirea unora împotriva altora; a privaţilor contra bugetarilor, a amploiaţilor contra pensionarilor, a civililor contra militarilor, a copiilor contra părinţilor. Diabolicele combinaţii s-au fâsâit, ce-i drept, nu înainte de aş fi produs veninosul efect.
Cine nu-şi aminteşte vorbele şocante ale marelui învingător în scrutinuri, ale celui care ne-a ciuruit: - Şcoala românească scoate tâmpiţi! - Ziariştii sunt nişte găozari - Ţiganca împuţită! ( tot o jurnalistă). - Ţara nu-şi poate permite să-i plătească pe medici şi pe profesori, aşa cum ar merita! -Cine nu e mulţumit, nu are decât să plece! - Toate pensiile trebuie impozitate! – Avem nevoie de ospătari şi tinichigii, nu de filozofi!
Marele barcagiu care a ajutat mii de pensionari să se urce în luntrea lui Caron şi să treacă râul Acheron înainte de vreme, a tăcut vreme de vreo două săptămâni, fără vreun motiv cunoscut.  
În luna mai, în frumosul armindeni cu liliac la pălării, nu şi-a mai arătat chipul rotund de lună plină pe nicăieri, nu s-a mai hlizit la nivel naţional, nici măcar la televiziunea preş B1. Cum se spune la malul mării, printre vapoare: Căpitanul merge pe burtă!
S-a schimbat guvernul!!! Au dispărut bocii şi ungurenii din coşmarurile noastre. Parlamentul a vibrat la unison cu alegătorii. A impus un alt guvern, în frunte cu impetuosul şi legalistul Victor Ponta. Efectele protestelor din gerurile de ianuarie şi februarie din Piaţa Universităţii şi din alte pieţe municipale abia acum s-au concretizat. Parlamentarii au răspuns dorinţelor populare întocmai ca o maree. Cetăţenii români au înfruntat vitregiile iernii şi ale jandarmeriei provocând fluxul, iar parlamentarii au înfruntat strâmbătăţile bocilor şi udrelor replicând cu refluxul; şi au fost deversate în mare torente de venin portocaliu.
În alocuţiunea de învestire a noului guvern, preşedintele ales în 2009 cu o diferenţă de 60 de mii de voturi, şi alea culese la şme… de pe meleaguri străine, s-a dat de gol:
 - Avem acum un guvern de opoziţie! Adică este în opoziţie cu mine!
Vorba proverbului: Chelul îşi pune mâna în cap!
Nicăieri în Europa civilizată, preşedintele nu este în opoziţie cu guvernul!!!
Numai la noi este ca la nimeni. Poate pune mâna pe Constituţie şi o răsfoieşte măcar odată, până va trage definitiv după el poarta Cotrocenilor.
De când social-democratul Victor Ponta a devenit prim-ministru, la emisiunile de ştiri apare numai… Victor Ponta. Personajul nr. 1 în stat a tras pe dreapta. S-a înconjurat de consilieri, se uită lung la televizor, şi croieşte planuri de repliere şi de reîncălecare domnească, pe cât posibil, fanariotă.
Nu i-au mai ieşit în ultima vreme nici vânzările de aur de la Roşia Montană, nici cele de cupru de la Baia Mare, iar cu gazele de şist trebuie să meargă deocamdată pe şest…
Îi crapă obrazul de ruşine în faţa miliardarului interplanetar Georg Sörös. Nu se poate ţine de cuvânt. De fapt, este stilul lui, este ca la haltere, stilul smuls şi aruncat, ambele deodată. 
Dar puţin brokeraj tot a făcut cu zăcămintele ţării, aflate încă în măruntaiele lor. Îndată ce a poruncit foştilor miniştri din U.D.M.R., cu şmecheria-i de cuvinte, că aprobările de protecţia mediului trebuie date imediat, ori niciodată, cotele în dolari la bursele americane ale zăcămintelor româneşti au săltat şi cineva, probabil G. Sörös, tot şi-a mai scos pârleala pentru cheltuiele deja făcute.
Se ridică o spinoasă întrebare: Ce se vor face americanii fără Traian Băsescu la porţile Orientului? Cum se vor descurca yankeii în Marea Neagră fără tartorul de la Murfatlar? O să le plutească cuirasatele şi torpiloarele în derivă în absenţa busolei precise din ochii matelotului.
Marea Neagră este un lac rusesc! grăit-a, dând cu băţul în baltă, acum vreo trei ani, matelotul de neuitat.
Oare, ce o fi ţintit cu vorbele astea? A plusat cu glasu-i baritonal, îmbiindu-i pe americani să-şi trimită câteva nave de război în Marea Neagră. Ei probabil că nu s-au înţeles cu ruşii în această problemă, nu cu întâiul între români, pe care, l-au lăsat în ofsaid. După cum se ştie, marile puteri discută doar între ele şi iau decizii numai în avantajul lor, fără să îi mai consulte şi pe meteci.
Din afirmaţia asta, noi, poporul, ne-am ales cu beneficul de a importa de la ruşi cele mai scumpe gaze din Europa, aceştia bosumflându-se în urma unui asemenea bobârnac. Sau, poate, bobârnacele cu lacul rusesc şi cel cu regele Mihai trădător şi slugă la ruşi au fost date la sugestia marelui urs de la Răsărit, pentru a scoate preţul cel mai mare pe gazele exportate. Cine ştie? Poate ne aflăm în faţa unei scheme internaţionale de sifonare a valutei! La fel ca şi în cazul vânzării flotei către o companie norvegiană. Unde s-au dus acele sute de milioane de dolari? Experţii contabili au stabilit că vaporeanul nu a provocat nici un prejudiciu statului, dar nici vapoare nu mai avem!
Campania electorală pentru alegerile locale a furat startul cu două luni înainte. Pe linia de plecare s-au aliniat primari graşi ca Pinalti, sau gureşi ca Fluture şi vor să ne umple urechile cu proiecte urbane şi rurale, deocamdată în stadiul de salivă. Spre surpriza tuturor, P.D.L-eii, partidul bocilor, al tăierilor şi al recesiunilor, s-au vopsit în verde, în verzuliu, în prăzuliu sau în verde total. Peste tot pe pliante şi afişe apar numai mişcări şi alianţe pentru un oraş sau altul! Nu îi mai recunoaşte nimeni, decât după pozele căpăţânoase. Siglele au dispărut, culoarea revoluţiei portocalii, la fel… şi-au schimbat părul din mers. Năravul iubirii de arginţi publici, însă, a rămas.
Subtil, urmaşul lui Francis Drake, zis şi Dragonul, s-a retras în încăperi brâncoveneşti umbroase, în meditaţie şi urzeli.
Cavalerii parlamentari l-au abandonat. Nu mai ridică două mâini ca să îl mai susţină în tăieri de salarii şi alocaţii, închideri de spitale şi de şcoli. I-a pierdut de muşterii. Câţiva aleşi ai neamului şi-au ascultat conştiinţa şi au basculat; brusc fioroasa putere a lui Drake, bazată pe stenograme cu iz penal, s-a topit ca îngheţata din fosta lui fabrică.
Noul guvern a demarat în trombă, făcând câteva minime reparaţii pentru cei mai oropsiţi cetăţeni, pensionarii şi bugetarii.
Dar aşa cum după ploaie răsare soarele sau invers, de la Summit-ul NATO de la Chicago, ( 20 -21 mai a.c.) ne-au venit primele veşti. Solul poporului a rupt tăcerea.
La o întâlnire cu un sobor de români stabiliţi în S.U.A., un inginer I.T. îl roagă pe preşedintele antisistem să îi dea trei motive pentru a se întoarce în ţară. Răspunsul a fost tot într-o întrebare:
- Nu vrei mai bine un singur motiv, ca să rămâi aici?!
Excepţională replica nu? De preşedinte de insulă polineziană. Şi a râs în hohte. Cei din sală au râs şi ei, fiindcă, după cum ştim, râsul şi plânsul sunt molipsitoare.
 A râs şi când a dat mâna cu preşedintele Barack Obama; a râs în public, a râs în particular, a râs pe pământ american până a făcut riduri.
Dar cu ministrul său de externe nu dă mâna. Se poartă ca un om supărat. În timp ce ministrul Andrei Marga expunea auditoriului românesc din Chicago direcţiile politicii externe româneşti, la trei metri de el, lângă podium, preşedintele antisistem se fotografia cu copiii unor români prezenţi la întâlnire. Şi râdea… şi râdea. După ce ministrul Andrei Marga şi-a încheiat alocuţiunea, întâiul om în stat s-a dus repede la microfon şi a spus că el nu pierde vremea, el este eficient!
Aluzie de loc fină la alocuţiunea de mai înainte. Şi ce credeţi că a făcut? A râs, a râs, a râs!!!
În concluzie, atunci când Traian Băsescu apare în public, vedem şi noi un român fericit!
George Tătăruş (Bucureşti)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii