ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 4 (Iunie 2009)

EDITORIAL

EDUCAŢIA VĂZUTĂ PRIN DIOPTRIILE SPECIALIŞTILOR

Când politicul se amestecă flagrant în curtea şi aşa dezordonată a educaţiei româneşti, rezultatul nu poate fi nici pe departe unul benefic pentru elevii noştri. De fiecare dată, în ultimii ani postdecembrişti, metodele şi criteriile pretinselor idei au făcut să genereze polemici, controverse acide, ba chiar dispute şi dincolo de gardul ministerului cu pricina. Reacţia vine în lanţ pe linia: elev – părinte – profesor – sindicat – ministru – guvern, de multe ori cu ieşiri în spaţiul public, fie la televizor sau în presa scrisă, fie direct în stradă, prin mitingurile care nu se mai termină. Chestia cu banderola şi boicotarea examenelor de final parcă nu mai este de actualitate, decât aşa, ca măsură pe hârtie.

Acum, însă, după nu ştiu câte luni de studiu depus de specialiştii în ale strategiilor didactice, noi schimbări alb-roşii tind să devină realitate întru perpetuarea balamucului deja existent în sistem. Dacă problema cu orele de religie a mai fost dezbătută şi întoarsă pe toate feţele, fără vreun rezultat sănătos în planul aplicabilităţii, ideea confidenţialităţii notelor este deja o noutate pe cât de halucinantă, pe atât de utopică. Şi, pentru ca ministerul să se disculpe de eventualele critici sau să evite valul de întrebări (şi nu numai jurnalistice), a considerat că cel mai bine ar fi să paseze responsabilitatea unor asociaţii din domeniul educaţiei aflate în parteneriat cu BNS (Blocul Naţional Sindical). Din această ciudată asociere a reieşit un document tip proiect la Legea învăţământului preuniversitar, unde se prevede, printre altele, şi posibilitatea elevilor să solicite ca notele, rezultatele lor de peste an şi de la sfârşit de ciclu şcolar să fie trecute la categoria confidenţial. Cum ar veni treaba asta din punct de vedere practic, nu se explică. Ceea ce este şi mai greu de desluşit se referă la scopul unei astfel de măsuri. Ce rost mai are evaluarea, atât timp cât spiritul de competiţie este anulat din start?! Dacă în cazul uzual, la o testare dată unui colectiv, rezultatele trecute în catalog şi comunicate elevilor au ca scop nu numai evaluarea în sine, ci şi identificarea unei ierarhii în rândul clasei, aşa încât să existe în permanenţă spiritul de depăşire, de concurenţă, de etichetare a treptei valorice, noua idee anulează în mod brutal acest lucru, lăsând loc speculaţiilor de tot felul, evaluării trunchiate, să-i zic particular individualizate, şi poate că cel mai grav, locul unui efect psihologic negativ: renunţarea la munca în echipă, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Deranjantă este şi apariţia a unei noi organizaţii, cu pretenţie de asociaţie dedicată educatorilor, un fel de Colegiul Medicilor, care să se ocupe de etică şi deontologie, de formarea, intrarea şi ieşirea din sistem a cadrelor didactice, bla-bla-bla. Evident, ce este mai important din toată această idee, nu se vede din intenţii, cât din pretenţii. Ce şi-a spus iniţiatorul: lasă că-i conving eu pe ăştia de lângă mine cum se face reformă în învăţământ. Iau în arendă un hectar de statut, îl însămânţez cu pretexte de apărare a personalităţii profesorului, şi în toamna alegerilor, mă şi duc cu gândul la înfiinţarea de filiale judeţene, peste care eu, liderul din Capitală, tronez întru binele şi satisfacţia tuturor celor îşi fac datoria faţă de tânăra generaţie aflată într-o derută de neimaginat. Şi este interesant, pentru că filialele au membri, iar membrii vor fi membri numai în cazul în care cotizează. Cât despre reprezentare, reprezentativitate, interes comun, naţional şi alte cuvinte măreţe cu efect doar de statut, mă tem că o altă organizaţie, asociaţie sau colhoz intelectual ar trebui să se ocupe. Tot iniţiatorul a uitat că de formare, formatori şi alte probleme legate de statutul profesional se ocupă şi trebuie să se ocupe inspectoratele şcolare judeţene, precum şi casele corpului didactic aferente. Cât despre disputele pe teme de contract colectiv de muncă, avem atât de multe alternative sindicale, că te şi întrebi la un moment dat de ce mai sunt probleme în sistem. Sau poate că asta e cauza?

Pentru educaţie, statul alocă un buget anual de minimum 7 % din PIB, din fonduri publice. Am citat din Art. 5 alin. 2 din Proiectul Legii Educaţiei Permanente. Cred că premierul Boc a râs cu mare poftă de această gogoriţă, promisiune cu iz de comerţ cu voturi în campaniile electorale trase la xerox, indiferent de coloratura politică.

Educaţia, actualilor domni, foşti pionieri şi utecişti convinşi, nu se face ca pe timpuri, când se dădea mult din mână şi ne trimiteaţi toamna în natură, să ajutăm la strângerea recoltelor record din campaniile agricole, dar nici după prost interpretatele criterii impuse de această sperietoare de ciori numită legislaţie europeană. Dar aşa se întâmplă, când se confundă plenara CC a PCR cu şedinţele de lungă durată de la minister, cu telefoane de la partid, iar în locul Internaţionalei socialiste se intonează Oda bucuriei (unora). Educaţia se face de la sine, cu bun simţ şi respect pentru profesor şi meseria pe care şi-a ales-o poate şi din vocaţie. Educaţia, stimate doamne şi domni miniştri, secretari, subsecretari, inspectori şi directori de asociaţii şi organizaţii din domeniul învăţământului, se face printr-o abordare pragmatică a contextului de criză, în care se află sistemul educaţional naţional, şi care în acest moment simte mai mult ca oricând nevoia infuziei de seriozitate şi asumare a răspunderii.

Guvernul va deschide un cont bancar pentru educaţia permanentă, în valoare de 500 € pentru fiecare nou-născut din România. Art. 2 alin. 1 din acelaşi document. Vă mai amintiţi, stimabililor, de noiembrie 1989, când Ceauşescu, prin bunăvoinţa sa, ne mărea raţia de hrană pe cartelă cu încă 10 ouă pe lună? Nu? Citiţi presa vremii, dar mai ales reacţia oamenilor muncii de la oraşe şi sate din acele timpuri. Poate că de acolo v-aţi şi inspirat.

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, împreună cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale elaborează un set de indicatori statistici pentru monitorizarea, analiza şi prognoza activităţilor de educaţie permanentă. (Art. 14 alin. 1) Nu cred că mai are cineva vreun dubiu cu privire la viitorul de aur al învăţământului românesc, precum şi la măsurile lăudabile pe care statul, prin grija în parteneriat dintre ministere, reuşeşte să închege soluţii practice mobilizatoare, pentru ridicarea pe noi culmi de civilizaţie şi progres a educaţiei – cu voia dumneavoastră – permanente.

Educaţia este o prioritate naţională. (Art. 5 alin. 1) Se vede, dragi tovarăşi. Apropo, voi aveţi copii? Dar nepoţi? A, în altă ţară…

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

INDRIS, DE LILIANA SPĂTARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008

Am avut norocul (pe care vi-l doresc şi dumneavoastră) să ţin în mână o bijuterie… de carte! Şi o spun în dublu sens - formă şi conţinut: un mic diamant cu 31 de feţe!

Cel de-al patrulea volum de versuri al poetei Liliana Spătaru - INDRIS, apărut la Editura ZEIT din Brăila, în 2008, vine să întărească ideea că esenţele tari se ţin în sticluţe mici! Este o încântare pentru ochi şi suflet: de dimensiuni reduse, cu o grafică deosebită, cartea cuprinde 31 de poezii datate martie-mai 2008, fiecărei poezii corespunzându-i o imagine de o expresivitate aparte, care întregeşte universul de simţiri surprins în versurile de o delicateţe mişcătoare.

Pe coperta a patra avem o prezentare a doamnei Spătaru: membră a numeroase cenacluri literare din ţară şi din străinătate (America de Sud), apariţii în antologii româneşti şi străine (din Franţa şi Italia, în 2007), membru de onoare în Academia Italiană di Scienze, Lettere de D’arti, recunoaşterea liricii sale reflectându-se în premii importante obţinute în 2007 şi în 2008, în ţară şi în Italia. Un palmares, aşadar, impresionant care o recomandă pe distinsa poetă ca un nume sonor în peisajul liric actual românesc, o demnă urmaşă a sensibilelor poete Magda Isanos, Nina Cassian, Ileana Mălăncioiu sau Ana Blandiana.

Încadrat de o prefaţă detaliată şi atent documentată, semnată de Constantin Gherghinoiu, şi de o postfaţă semnată de Dumitru Anghel, cu caracter sintetizator (cu oportune corelaţii din literatura universală şi română), ambele ajutând foarte mult la înţelegerea textelor, volumul propune o nouă abordare a genului liric, mai precis a unei categorii mai dificil de realizat - poezia cu formă fixă, precum şi o nouă receptare a sensurilor poetice, care sunt acum, la început de secol XXI, într-o nouă interpretare şi reaşezare a simbolisticii.

Marele merit al autoarei este acela că a îmbinat într-un mod fericit rigurozitatea formei cu sensibilitatea conţinutului, prin transpunerea trăirilor interioare în tipare de cuvânt de pur rafinament artistic.

După cum bine au evidenţiat C. Gherghinoiu şi D. Anghel, volumul reprezintă o experienţă unică la nivelul poeziei brăilene, un experiment reuşit, o formă de avangardă lirică, cu toate riscurile asumate pe care le presupune condiţia de poet inovator în ale prozodiei, încât însăşi poeta se întreba retoric: E atât de cool să fii Poet?!!(…) E-atât de boom să fii Poet,/Cezar în golul de lumină?!! (TRIOLET).

Toate creaţiile din aceste volum sunt poezii cu formă fixă, în care autoarea a dat dovadă de o certă virtuozitate stilistică, impregnată de o revărsare de metafore: 21 de poezii indris (o formă de sonet, alcătuită din două terţine şi două strofe formate din vers unic, cu diverse variante), un sonet, un rondou, un rondel, o glossă, un gazel, o terţină, un pantum, un triolet şi două specialităţi japoneze-tanka şi haiku.

Poezia-manifest a acestui volum, dacă vreţi, arta sa poetică, este TRIOLET, în care pe lângă enumerarea tipurilor de poezie cu formă fixă abordate, autoarea concluzionează uşor amar: E-atât de şic să fii Poet,/Muza să te-amăgească-ncet/Cu însemnări de sibilină.

Ca tematică, primele două creaţii din volum (SUB TRISTELE ZĂPEZI şi ROATĂ DE IUBIRE) stau clar sub imperiul Poetului nepereche - Mihai Eminescu, simbolurile acestuia (teiul, plopii fără soţ) căpătând aici noi conotaţii, dar - în acelaşi timp - cimentând vechile semnificaţii, încât poeta decretează: Suntem Mihai Eminescu/Pe acest pământ, roată de iubire! (ROATĂ DE IUBIRE).

Totul în viziunea doamnei Spătaru se subordonează iubirii atotputernice, pentru că numai Cu forţa iubirii urmele/În poezie, au sens. (AU SENS)

Urmele poetei sunt versurile ce nu-mbătrânesc, cu care are putere să uimească luna, înfăşurându-i fruntea-n-chihlimbar, după cum spune în poezia ANOTIMPUL MĂRII.

Deşi anunţă solemn în poezia M-aşteaptăMă mut de tot în primăvară/Poezia, acolo, m-aşteaptă!, totuşi Marea Poezie atinge plenitudinea la sfârşit de noiembrie, numai atunci are putere să destrame minciuna şi să cutremure fiinţa umană:

Şi nimeni nu vede. Nimeni n-aude/Cum poezia destramă minciuna/Deasupra umbrelor ude,/Cum poezia-n sfârşit de noiembrie/Îmbracă firava clipă de nobleţe... (CLIPĂ DE NOBLEŢE)

O posibilă explicaţie ar putea fi că în această lume agitată Liniştea caută toamna, iar pentru un poet prins în jocul ideilor liniştea este suportul indispensabil.

Deşi i s-a reproşat un anumit exces de romantism, totuşi poeta declară impetuos că are dorinţa stringentă de a se refugia în vremuri în care oniricul prima:

Dă-mi înapoi poemul din romanticul vis(...)/Vreau înapoi poemul din romanticul vis/Înţeles doar de lună şi de timp. (NU POŢI SĂ EXIŞTI) Destăinuindu-ne intimităţile sufletului său (cum am putea altfel să interpretăm mărturisirea sa Şi mă ascund umil în rugăciune - Pentru tine?), Liliana Spătaru justifică, fără a fi fost necesar, că exprimarea sa artistică şi-a găsit întruparea perfectă în poezii de tip Indris, pentru că poeziile vorbesc de la sine prin graţia şi subtilitatea lor: Şi-atunci, ce poate fi un vis/Mai frumos în icoana luminii,/Decât cuvânt, în trup de INDRIS.  (SONET)

Corina Moroianu

 


REVERENŢE CRITICE

CORABIA PISICILOR GALBENE, DE DIANA CORCAN

Diana Corcan chiar se aventurează pe portative lirice de-o impetuozitate nestăpânită, încât nici calligrames-urile lui Apollinaire şi ale Luminiţei Dascălu, şi nici preavangardismul lui Valeriu Mititelu nu-i mai stăvilesc avântul novator poetic. Diana Corcan scrie, scrie şi plusează riscant ca la o masă verde lirică, mizând pe o cacialma capabilă să mişte din loc încremenirea în tipare prozodice clasice şi în ticuri sentimentale demodate, desuete...

Poetesa se expune artistic şi intim sufleteşte într-un joc al întâmplării, din care doar gradul de cultură şi coeficientul de inteligenţă dau girul adevărului absolut şi al frumosului abstract.

Ei, poetesei Diana Corcan, nici că-i pasă! Nu s-a gândit să convingă pe cineva de cât de importante şi de puternice sunt trăirile ei sufleteşti şi nici dacă zvâc-urile sale intime au ecou în plictiselile şi cenuşiul altora...

Ea, poetesa, trăieşte plenar, fără complexe, fără false adeziuni sau recul la legi şi statute civice coercitive: dezbrăcându-mă de piele de tot/ într-o zi am să-mi văd fasciile dezgolite în oglindă/ trăiesc şi ele pe muşchi ca nişte folii subţiri... (paian sau pornografie până la os, pag. 29), dar are spaime existenţiale şi instincte primare de apărare: şi totuşi mă întind peste apă ca o/ pată de ulei mă leg şi de mal şi de/ barcă (mal cu spatele la mine, pag. 33)

O astfel de poezie a publicat Diana Corcan în presa literară de specialitate, Luceafărul, Poezia, Literatorul, Porto–Franco, Antares şi Steaua, în site-uri şi în reviste electronice precum Tiuk, şi a avut satisfacţia recunoaşterii valorice prin Premiul Editurii Macarie, pentru debut, în 2004; Premiul I şi Premiul Revistei Luceafărul la Festivalul Naţional de Literatură Tudor Arghezi - secţiunea Bilete de papagal. Este prezentă în antologia de literatură contemporană brăileană Din vadurile Chiralinei, vol II, Ex Libris, 2005, şi a debutat editorial cu volumul de versuri Stăpânul lupanarului, Editura Brumar, Timişoara, 2007, despre care Cătălin D. Constantin afirmă: Ca toţi poeţii buni, Diana Corcan desăvârşeşte o lume. Lupanarul conţine tăcute obiecte bătrâne, diafane pisici siderale, un tablou incestuos, un cal cu copite de sticlă, o contesă şi un general... Bucuraţi-vă şi de acest vers: Adevărul e un om ciudat. Deschide un drum nebănuit către o altă carte (coperta a IV-a).

Ceea ce a şi făcut Diana Corcan publicând un an mai târziu, în 2008, tot la Editura Brumar, Timişoara, volumul de poezii Corabia pisicilor galbene, în care stările înseşi sunt transpuse ca simptome şi anxietăţi ce se vizualizează foarte palpabil, după spusele autorizate ale lui Al. Cistelecan (coperta a IV-a).

Diana Corcan scrie într-o antigramatică spiritualizată în exces până la anularea oricărui sens care i-ar descoperi până la nuditatea impudică gândurile, frământările, curriculum vitae-ul, din care o posibilă analiză ADN, lirică, ar face-o vulnerabilă. Există o anume ostentaţie pentru a desena în cuvinte fără topică, fără acord între subiect şi predicat, fără o implicare a comunicării, încât cititorul are o ciudată şi reconfortantă libertate de a face ce vrea cu stările - şoc ale autoarei, pentru că un singur simbol, sau două, cu trimiteri savante la Sagrada Familia arhitectului impresionist Antonio Gaudi y Cornet, lasă loc de încadrare în ideatic, în semantică de Vocabular şi de flux al sugestiei lirice: noaptea se sapă aici cimitire mici sapă/ indivizi de lemn cu rădăcinile până se rup şi se îngroapă cu uneltele lor/ vezi o faţă de om şi o faţă de pom lipite/ şi rădăcinile de os şi de lemn împletindu-se strâns/ în mâna unui gaudi nebun (problema e, pag. 46).

Uneori, poeta se teme de propriile sentimente, de posibile reacţii, de imprevizibile atitudini faţă de cei din jur, de felul cum percepe lumea, universul, viaţa... iar fragilitatea sufletului său şi-o protejează prin... neimplicare: pe vreme de frig/ eu am creierul învelit într-o blană/ pe care o disciplinez cu o greblă minusculă/ şerpii aceştia pe care-i împletesc în coroane/ ţin mai ales de estetica solului/ decât de modul în care poposesc eu în artă... (pentru identificare, pag. 42). Diana Corcan îşi proiectează identitatea, personalitatea, biologicul efemer pământesc într-o lume a fantasmelor, de parcă ar fi într-o panică febrilă că ar putea fi descoperită, strivită, cu intimitatea tulburată: interiorul îl scot cu lopata afară/ păstrez doar crusta de var/... am să pot să povestesc celor de acolo despre/ ocupaţiile mele burgheze aici/ despre cum îmi cumpăr var alb/ mă îmbăiez în el/ şi spun că a nins... (var stins, pag. 56).

Noutatea, inovaţia în prozodică, forma versurilor, care nu sunt de fapt versuri, ci structuri lexicale fără o minimă topică, deturnează semnificaţiile unei intimităţi sentimentale, de care poetesa pare a se ruşina în limitele unei decenţe exacerbate: mă uit la apă şi o văd cum se sparge în cioburi/ e o imagine cu mine întinsă în frapieră şi căsăpită/ cu un cuţit de gheaţă... (autoparazitare, pag. 20)

Corabia pisicilor galbene comunică o impresie bizară de tonic, un inexplicabil univers al unei energii interne, active, de care poetesa parcă ar vrea să se descarce, să refuleze în fantomatic, ca în spatele unui paravan elegant, de circumstanţă, de bon-ton...: ca să rezist pe timpul sezonului rău/ apelam la un ritual/ mă jucam cu ochii fiinţelor/ de sub podea/ le chemam pe fiecare printr-un ciocănit/ uşor (trebuia să călătoresc non-stop, pag. 38).

Imaginile năucitoare, halucinante, cu schimbări de tonalitate, mimând orice expresivitate, cu o convertire a realului în himere, o somptuoasă abandonare în ireal fac din Diana Corcan o poetă intimistă, de o sensibilitate acută, care se abandonează în universul său liric, inconfundabil, personal până la identificare, ca o lepădare de orice aderenţă, apartenenţă la un sistem, de încadrare într-un sistem.

Răspunsul ni-l poate da tot poetesa într-un viitor alt volum de poezie, care să nu însemne doar variaţiuni pe o temă... mereu aceeaşi, ci o altă treaptă a... amvonului său liric, de predică în faţa unui cititor, cu care să intre în rezonanţă ideatică, sentimentală, lirică.

Dumitru Anghel


 

SPIRITUALITATE

COPILĂRIA LA GRANIŢA DINTRE REALITATE ŞI LITERATURĂ

În manualele şcolare de gimnaziu, sunt propuse, ca texte-suport pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor de teorie literară, diferite fragmente din operele literare clasice şi moderne, în conformitate cu particularităţile de vârstă, specifice fiecărui nivel de clasă.

Aflat într-un adevărat salt spre lumea abstractă, prin creşterea raţionamentelor complexe, a operaţiilor logice şi deductive, elevul de gimnaziu începe să perceapă şi din alte perspective lumea diversă a literaturii, care îi pare acum ca o lume vie, mereu surprinzătoare şi cu adevărat fascinantă.

În frenezia lecturii, tânărul descoperă eroi autentici, pe care-i urmează cu credincioşie pe tărâmul imaginar al aventurii, sau poate identifica antieroii, acele întruchipări ale răului, care destramă vise, distrug principii şi  dezvăluie faţa urâţită a oamenilor.

Atras de mirajul lumii adulţilor, care deţin răspunsul la toate întrebările vieţii, promulgă legi sau fac descoperiri ştiinţifice, adolescentul face eforturi pentru a sparge barierele dintre copilărie şi maturitate, încercând să se regăsească pe sine, printr-o permanentă căutare şi cunoaştere. Nu de puţine ori se îmbracă în pielea personajului preferat, încercând să-şi redescopere sinele, să-şi formeze mentalităţi clare şi raţionamente logice, dar mai ales să nutrească trăiri din cele mai alese.

Însă cel mai bine se simte în lumea personajelor-copii, pe care o îndrăgeşte pentru că o înţelege, o preferă pentru că împărtăşeşte opinii şi convingeri asemănătoare şi o caută pentru că îi oferă experienţe de viaţă la care nici nu s-a gândit.

Lăsând în urmă spontaneitatea şi hazul jovialului Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti, ori pretenţiile aristocratice ale răsfăţatului Goe, personaje studiate şi în clasele anterioare, elevul de gimnaziu este atras de farmecul vacanţelor petrecute la Medeleni, pe moşia avocatului Deleanu, de cei trei copii: Dănuţ, Olguţa şi Monica, din romanul lui Ionel Teodoreanu. Textul degajă o atmosferă de copilărie fericită trăită din plin, iar poznele, farsele şi secretele copilăreşti devin punctul de atracţie al cărţii. Lucrarea este interesantă şi pentru că autorul ei, prezintă cele două etape din viaţa omului: copilăria şi adolescenţa, cu primele transformări emoţionale şi morale, care prefigurează caracterul viitorilor adulţi.

Partea sumbră şi neînţeleasă a vieţii, constituie un alt aspect interesant pentru unii tineri, care încearcă să găsească răspunsuri printre paginile textelor literare realiste. Celebra şi originala povestire a lui Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, aduce în faţa cititorilor realitatea necruţătoare a vieţii văzută cu ochii unui copil, Matache, fiul unei familii sărace de ţărani, de la începutul secolului al XX-lea. Încercând o evadare într-o altă lume, el fuge de acasă împreună cu un prieten şi speră că urmând rostogolirea mingilor ţepoase de ciulini va ajunge pe un tărâm minunat, însă va cunoaşte o realitate cruntă: uciderea unui ţăran de către jandarmi, în urma răscoalei ţărăneşti din 1907. Finalul deschis al povestirii prelungeşte drama eroului dincolo de paginile cărţii, în perpetua confruntare a omului cu o lume strâmb alcătuită, pe care tânărul nu aprobă, dar este nevoit să trăiască în ea, dărâmând mentalităţi şi sperând la mai bine.

Un personaj irezistibil pentru majoritatea elevilor este adolescentul Florin, eroul lui Mircea Cărtărescu, din povestirea: Florin scrie un roman, care este, mai presus de orice, contemporanul lor. Deşi autorul abordează problema scrisului, a raportului dintre realitate şi ficţiune, iar Florin apare în tripla ipostază: de autor, de narator şi de personaj, tinerii îl simpatizează foarte mult pentru că este un adolescent de vârsta lor, capabil să scrie o carte în care să-şi imagineze aventuri palpitante. Dincolo de inteligenţa creativă, Florin are cam aceleaşi pasiuni ca ale lor: jocurile pe calculator, rolele şi întâlnirile cu prietenii, iar aceasta îl face să pară unul dintre ei. Plasarea întâmplărilor în contemporaneitate, folosirea unui limbaj sugestiv şi surprinderea manifestărilor specifice vârstei conturează un mini-univers al adolescenţei zilelor noastre, şi transformă textul într-o lectură vie şi atractivă.

Una dintre cele mai frumoase cărţi româneşti despre adolescenţă este şi va rămâne ciclul Cireşarii, a lui Constantin Chiriţă, ai cărei eroi sunt copii şi adolescenţi cu personalităţi puternice, inteligenţi şi spontani, care au preocupări comune, şi mai ales, sunt legaţi printr-o trainică prietenie. Nararea atractivă a întâmplărilor, dublată de farmecul şi verva limbajului, dezvăluie vârsta miraculoasă a adolescenţei, caracterizată prin optimismul şi încrederea care îi atrage pe eroii cărţii în aventuri captivante, rezolvate ingenios de membrii grupului.

Dincolo de elementele comune, personajele romanului se remarcă prin trăsături de caracter distincte, care-i individualizează şi le conturează personalitatea. Urmăriţi pe parcursul întâmplărilor, eroii trec printr-o serie de transformări şi în plan psihologic, astfel încât fiecare aventură marchează o nouă etapă în maturizarea cireşarilor. Prietenia şi timpul petrecut împreună conduc inevitabil şi la primele sentimente de iubire înflorite în sufletul curat al acestor tineri. Scrisă frumos, cu o ticluită tehnică a suspansului, cartea determină cititorul să urmărească aproape cu sufletul la gură desfăşurarea întâmplărilor şi rezolvarea enigmelor.

Completându-şi eroii cu cei din lecturile suplimentare, recomandate de profesori sau selectate de ei, adolescenţii îşi pot construi vise sau îşi pot contura principiile necesare pentru a porni optimişti înainte, având privirea îndreptată mereu spre modele umane, clădite pe experienţa atâtor generaţii, oglindite frumos şi adevărat în lumea minunată a literaturii.

Steluţa Şerbănoiu (Buzău)

FRENEZIA TĂCERII

Omul îşi consumă zilnic energiile, atât prin efort fizic, intelectual, cât şi emoţional. Aflat în mijlocul iureşului de tot felul, caută un refugiu oriunde, dorind linişte şi armonie. O soluţie ar fi tăcerea, dar o acalmie constructivă, în care unicul zgomot este cel al minţii, secondat de spiritul aflat într-o permanentă căutare. Imperiul cuvintelor lipsite de efort fonator nu are margini, şi fiecare individ îi cunoaşte forţa binefăcătoare. De ce să vorbesc, dacă ceea ce spun nu reprezintă interesul nimănui? Sau, ce rost are să discut despre un subiect oarecum interesant, dacă finalul va fi unul contradictoriu? Ori, mesajul pe care îl transmit verbal este înţeles greşit de către receptor, şi în acest fel voi fi considerat un inamic iminent al acestuia.

Datorită avalanşei media, individul devine confuz, dezorientat, nemaiştiind care îi este etalonul personal, fiind captat de orice iese din tipare. Aceasta nu este altceva decât o capcană, o diversiune pentru a-i distrage atenţia de la ceea ce-l reprezintă. Astfel, covârşit de atâtea variante şi căi informaţionale, se uită pe sine, îşi lasă departe eul şi se îndreaptă către o Morgană fermecătoare, care-l transformă într-o persoană deplorabilă din punct de vedere spiritual.

Dar eliberarea este aproape, şi aceasta îşi strigă puterea spre a ridica vălul înşelător al modernismului de pe ochii celui ademenit de mirajul pestriţ al vieţii haotice. Asemenea unei ploi de lumină, tăcerea coboară spiritul în adâncul nedesluşit al conştiinţei, redându-i libertatea vândută pe câţiva arginţi goliţi de sens. Feeria liniştii interioare îşi întinde ocrotitor aripile peste întreaga fiinţă căzută în genunea tulbure a neputinţei. Ca un izvor de apă vie, tăcerea emană plenitudine, reînvie dorinţa de a trăi şi potoleşte furtuna orgoliului inutil.

Darul liniştii este inegalabil şi deţine forţa covârşitoare a virtuţii, văpaia de neînvins a purităţii, neobositul ritm al muzicii perfecte, fără de care un suflet s-ar simţi părăsit.   

Cuvântul este însăşi divinitatea, deci valoarea sa intrinsecă nu se poate măsura. Numai că mesajul îşi risipeşte esenţa, dacă este rostit într-o manieră pasivă. Verbul îşi menţine intensitatea, când este expediat oral, sau, dimpotrivă, acesta se pierde, fiindcă miezul informaţiei nu este perceput corect de către auditoriu.

Intelectualul zilei de azi îşi oferă cuvintele într-o imensitate de idei, de multe ori puţin interesante sau mult prea emfatice, plictisind, sau inducând o stare apatică atunci când sunt ascultate.

Călugării au ales tăcerea ca formă de vindecare şi zidire spirituală. Pentru aceştia, cuvintele sunt inutile şi nu mai au aceeaşi greutate când sunt rostite. Ei au înţeles că necesitatea vorbirii nu mai există din momentul în care au devenit hristofori, şi că importantă este numai dobândirea fericirii veşnice.

Unii dintre noi consideră că într-o conversaţie cuvintele trebuie reduse numeric, astfel încât să nu se disipeze forţa interioară, iar mesajul să ajungă negreşit la destinaţie. Alţii adoptă ipostaza oratorului, care-şi etalează opulenţa intelectuală cu mult fast, dezvăluindu-şi verbalismul considerat imbatabil în arta persuasiunii. O altă categorie îi reprezintă pe aceia care se antrenează într-o discuţie cu scopul de a culege informaţii pentru  completarea tezaurului personal. Aceştia se pare că sunt cei mai înţelepţi, după cum susţinea şi Sfântul Vasile cel Mare, admiţând că omul trebuie să meargă din floare-n floare, precum albina, pentru a aduna cunoştinţele necesare unei vieţi aflată sub semnul trăirii creştine.

Timpul în care individul accede la comuniunea verbală poate fi pierdut, astfel anulându-i-se emiţătorului calităţile verbale, transformându-l într-un automat, capabil să furnizeze enunţuri în orice clipă, dar fără un fond consistent.

Deşi se susţine însemnătatea comunicării în orice fel de circumstanţe, cred că omul vorbeşte prea mult, dar spune atât de puţin. Actul comunicării nu este nicidecum facil, implicând o multitudine de condiţii, un intelect surprinzător şi-o doză peste medie de spontaneitate. Arta reală a transmiterii de informaţii pertinente o deţine acela care îşi înalţă gândurile dincolo de vizibil şi comun. Obişnuinţa comunicării va anula ignoranţa, conferind sufletului o încântare deplină şi satisfacţia împlinirii.

Probabil de aceea comunicarea scrisă e mai eficientă şi îi imprimă o nobleţe rară celui care o adoptă. Scrisul rămâne, iar cartea, fie tipărită sau în format electronic, e mai apreciată. Suportul scris deţine o imensitate de cuvinte alese cu grijă, cizelate şi metamorfozate într-o cunună a creaţiei. Cel care scrie devine ofrandă a cunoaşterii şi imaginea clară a imortalităţii. Scriitorul îşi exprimă emoţiile într-un mod firesc, elegant, discret, nederanjând şi îndemnând la tăcere şi reflecţie. A discuta despre o carte este util, dar în limita plăcută minţii, care se întreabă dacă aceasta îi va conferi pacea pe care o caută fără speranţă.

Absenţa vorbirii este un beneficiu neîndoielnic, o limpezire a gândului şi a vieţii. Tăcerea e suprema convieţuire a omului cu sine şi cu Dumnezeu, zbuciumul fără lacrimi, zâmbetul hieratic al inimii.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

NIŢĂ GHIŢESCU SAU GHIŢĂ NIŢESCU, ARMATA 1 SAU ARMATA 2 ?

Trăim în vremurile caragialiene cu siguranţă! Mai are cineva vreo îndoială? Marele dramaturg cred că s-ar amuza teribil de lumea de azi şi ar avea atâta sursă de inspiraţie, că i-ar trebui încă trei vieţi să scrie O noapte furtunoasă – partea a doua, a treia… sau O scrisoare pierdută în serial, într-o lume D-ale carnavalului… cu Mitici, Popeşti şi pedagogi de şcoală nouă…

Cred că fiecare dintre noi, implicat sau nu în procesul tezelor naţionale cu subiect unic, a asistat cu stupefacţie la circul ieftin plătit prea scump, oferit de Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării (MECI) şi bătaia de joc la adresa sutelor de mii de elevi angrenaţi  în MECI-ul acesta. Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!

Episodul 1. Teza cu subiect unic la Limba şi literatura  română. Ora 12.00. Elevii cu emoţia în suflet primesc, fiecare, subiectele pentru rezolvare şi descifrare. Nimeni nu înţelege fragmentul de text Triumful talentului… Oare de ce? Încearcă exprimarea opiniei aşa cum au fost învăţaţi la clasă, dar sunt într-o ceaţă totală. Ora 14.00. Elevii ies din examen şi se întâlnesc cu profesorii lor.  Mulţi au realizat că textul era greşit, însă Ministerul abia în jurul orei 16.00 înţelege gafa monumentală produsă şi, ca de fiecare dată, cel vinovat se spală pe mâini şi scoate castanele din foc cu mâna altuia. Pasează problema profesorilor corectori să descurce iţele şi aşa încurcate într-un text ce fusese redactat eronat. Astfel că, în final, talentul elevilor de a interpreta un text fără de înţeles a triumfat cu ajutorul corectorilor puşi în faţa unor opinii exprimate de nişte  copii derutaţi… Curat murdar!

Episodul 2. Teza cu subiect unic la Istoria românilor. Ora 10.00. Extragerea şi multiplicarea subiectelor. Ora 11.00… Încă o eroare strecurată în subiectul propus… În loc de Armata 1, corect era… Armata 2… Curat Caragiale…Bineînţeles că se elaborează o Erată din care copiii nu înţeleg mare lucru decât după ce cadrele didactice asistente le explică… Şi gata…Totul este bine când se termină cu bine…O să redau finalul scrisorii pierdute să ne minunăm cât de mult se aseamănă această comedie cu tragi-comedia tezelor naţionale cu subiect unic… CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngroşându-şi silabele): Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica!

(Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului).

La fel de repede va cădea cortina şi peste tezele de anul acesta şi totul va fi trecut sub tăcere ca de fiecare dată. De unde atâta incompetenţă? În ţara nepotismului e evident că cei care au elaborat subiectele, probabil, nu au mai trecut pe la catedră de ani buni şi nu mai sunt la curent cu programele  şi conţinuturile lecţiilor. Altfel nu se explică, nu numai greşelile, cât, la limba şi literatura română, şi alegerea textului. Atâta vreme cât în semestrul al II-lea s-au studiat comedia şi romanul, mi se părea firesc să se aleagă pentru exprimarea opiniei un text din cele două specii menţionate. Nu vreau să fiu eu cea care aruncă cu piatra, dar este inacceptabil ca la un nivel atât de mare, cu sute de mii de copii, părinţi şi cadre didactice implicate să se greşească atât de flagrant.

Urmează bacalaureatul... curat bacalaureat... ca să păstrăm stilul lui nenea Iancu. O să se scrie şi episoadele 3, 4, 5? Să sperăm că erorile se limitează doar la tezele cu subiect unic...

Ne uităm în jur şi ne apucă râsu’- plânsu’... Reforme, schimbări, certuri pe ambiţii... dar nimeni, dar absolut nimeni nu se gândeşte la milioanele de copii care asistă neputincioşi la nepăsarea crasă de care dau dovadă cei care se găsesc vremelnic şi în funcţii şi pe pământ şi la un moment dat, nu se ştie când, vor da socoteală pentru faptele făcute.

A intrat deja în limbajul nostru de toată ziua, că dacă ar mai trăi nenea Iancu... nu s-ar minuna prea tare de ceea ce ar vedea. Eu cred că ar rămâne mut şi nici măcar el, în geniul său nu s-ar fi gândit că mai pot exista şi altele decât cele de care a râs şi pe care le-a ironizat. Personajele lui au rămas, e adevărat, de aceeaşi actualitate, ca şi cum timpul nu s-ar fi mişcat din vremurile când au ieşit de sub pana marelui dramaturg care a fost Ion Luca Caragiale. Poliţaiul însărcinat cu pavoazarea care numără de 2-3 ori aceleaşi steaguri ca să îi iase la numărătoare şi cele furate că doar, de… famelie mare, renumeratie mică… şi nevasta îl îndeamnă: Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, coana Joiţica ce sprijină opoziţia pentru a-şi salva reputaţia îndoielnică, politicienii care se pupă în piaţa mare pentru a da iluzia unei colaborări înfloritoare spre binele patriei (Pupat toţi piaţa Endependenţi), cetăţeanul care citeşte gazetele pentru că ziariştii atacă puterea cu motiv sau fără, de dragul cifrelor de vânzare, elevul repetent salvat de o mătuşă înţelegătoare, care pune în mişcare mecanismul înlănţuit al relaţiilor cât şi al slăbiciunilor şantajabile.

Nu pare să se fi schimbat prea multe de atunci, nu-i aşa? Căutăm mereu alte motive, mai moderne, mai adaptate la Uniunea Europeană, dar care oglindesc în fapt cam aceleaşi însuşiri ce ne pasc dintr-o generaţie spre alta, fără a reuşi să vindecăm apucăturile de care plângem şi râdem deopotrivă.

Întrebarea însă persistă şi nu ştiu dacă şi când vom primi un răspuns: când va înceta bătaia de joc la adresa atâtor generaţii de elevi, care s-au perindat de-a lungul anilor din ’89 şi până azi? Oare suntem blestemaţi să trecem prin perioade de tranziţie nesfârşite? Dragii noştri  guvernanţi, copiii de azi sunt maturii de mâine pentru care în  momentul de faţă nu există un viitor clar, ci unul întunecat, înceţoşat… Nici Niţă Ghiţescu, nici Ghiţă Niţescu nu au fost în Armata 1 sau Armata 2 dar copiii noştri sunt reali, palpabili, sunt fiinţe cu suflet şi cu inteligenţă şi… vai de poporul care nu are grijă de viitorul său… va fi judecat… şi condamnat la un viitor sumbru…

Veronica Bulf (Buzău)

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Auzim zilnic discuţii despre reforme ale învăţământului, despre schimbări, despre ce trebuie făcut şi atât. Se dovedeşte extrem de uşor să se observe paiul din ochiul altuia şi niciodată bârna din proprii ochi. În tot acest amalgam de reforme salvatoare cel mai mult suferă copiii.

Pe câţi dintre elevi îi interesează marile reforme? Fiecare dintre ei îşi doreşte să înveţe într-o şcoală dotată după standarde europene, cu laboratoare echipate corespunzător (asta în cazul în care există săli de clasă şi pentru aşa ceva), cu materiale de ultimă generaţie. Vrem a fi o ţară europeană, comparăm performanţele noastre cu ale altora, atunci nu este şi firesc să avem medii favorabile de dezvoltare cel puţin la fel de bune ca ale lor?

Constatăm că este doar dorinţa de a fi, de a avea, de a deveni şi atât. Ce predomină este doar tactica ridicatului din umeri şi a atitudinii asta e! Poziţia adoptată este de detaşare, nicidecum de implicare. Toţi vrem, dar oare cine să facă

Citind opera lui Creangă, se poate constata că probleme şcolii sunt vechi şi totuşi atât de actuale. Vorbim astăzi despre aceleaşi probleme. Atunci, ca şi acum, şcoala avea limitele ei pornind de la lipsa profesorilor până la lipsa de manuale şi mijloace necesare învăţării. Este un drum lung de la a exista - a face - a beneficia, drum pe care nu mulţi se încumetă să-l urmeze până la capăt.

Poate că un alt mare minus îl are şcoala românească în legătură anevoioasă dintre şcoală şi realitate. La ce folos să învăţăm elevii ce au gândit înaintaşii, ce s-a zis despre ei, la ce bună îndoctrinarea cu tratate, dacă ei nu ştiu în primul rând ce rol au toate acestea, dacă nu sunt învăţaţi să facă legătura cu viaţa practică? La ce folos să ştie ce este bine dacă nu ştiu cum să folosească binele? La ce serveşte să existe oameni pregătiţi teoretic, care confruntându-se cu problemele vieţii să se blocheze, să nu ştie ce să facă?  

Un alt minus pe care sistemul românesc de învăţământ îl înregistrează vizează metodele de predare ce susţin munca în echipă. Se vorbeşte tot mai des despre astfel de metode, se oferă exemple pentru a fi folosite la clasă de câţi mai mulţi dintre profesori. Dar cât de bine sunt percepute aceste metode? Va mai trece mult timp până când aceste metode să fie corect înţelese. Elevii atunci când ştiu că trebuie să muncească pe grupe ştiu deja că unul va sta, altul se va juca şi unul va gândi la ce trebuie făcut. Însăşi ideea de a pune în echipă copii cu potenţial diferit pentru a se motiva reciproc, conduce la tactica doi stau şi unul munceşte pentru că acestuia nu îi este indiferentă nota, sau pentru că pur şi simplu vrea mai mult. Acest lucru nu este total străin pentru nimeni. Pentru că această situaţie este însăşi realitatea raportată la o dimensiune mai mică. Indiferent de instituţie, fiecare dintre noi poate observa cu uşurinţa că sunt unii care muncesc, alţii care doar se fac că muncesc şi unii care se bucură de succes datorită efortului depus de alţii. Tocmai aici trebuie să intervină şcoala, să-i motiveze pe tineri, să-i înveţe că este important să se implice. Pentru aceasta trebuie să le ofere elevilor un mobil al acţiunii, o motivaţie, să trezească în ei interesul.

Şcoala zilelor noastre trebuie să ofere elevilor pe de o parte un sens, iar pe de altă parte o libertate de opinie, de conştiinţă, dar şi de exprimare. Mai presus de toate, elevul trebuie să însuşească din şcoală atitudinile necesare pentru a înfrunta viaţa în condiţiile în care succesul este un drum şi nu o destinaţie.

 Carmen Lidia Nistor

DESPRE SCHIMBARE ÎN EDUCAŢIE

Un profesor are această grijă statornică: îi învaţă pe discipoli să se lipsească de el. (André Gide)

Educaţia tradiţională a încurajat într-o măsură importantă dezvoltarea suporturilor de învăţare tipărite, utilizate în sala de clasă şi în afara ei, iar acest tip de suporturi au sprijinit perpetuarea educaţiei tradiţionale. Influenţele reciproce amintite au clădit un sistem bazat pe rolul fundamental al educatorului, văzut ca sursă de informaţii şi autoritate supremă în domeniul în care este specializat. Educatorul este un propovăduitor de principii justificatoare şi argumentative ale unei realităţi care nu trebuie explorată, aceasta fiind oferită de-a gata – prefabricată – celui care învaţă. Armele educatorului, instrumentele sale de lucru şi depozitarul scris al întregii cunoaşteri (în curs de asimilare de către elev) sunt suporturile tipărite: manuale, ghiduri, caiete de lucru, culegeri de probleme etc. Asimilarea cunoaşterii nu este o chestiune de opţiune, ci – mai degrabă – una care derivă din obligaţii asumate (sau, în multe cazuri, neasumate) de către elev: obligaţii exercitate de şcoală, de părinţi şi de societate. Imaginea elevului cu ghiozdanul plin de cărţi şi caiete (care conţin întreaga cunoaştere la care acesta poate aspira, dar din care se poate împărtăşi numai cu voia, în felul şi în ritmul indicat de educator), a şcolii în care elevilor li se livrează idei gata digerate (de alţii), precum şi dificultăţile actualului sistem educaţional românesc sunt binecunoscute.

Evoluţia societăţii, sub toate formele sale de manifestare, stă sub semnul îndoielii constructive asupra oricăror certitudini definitive. Noul ia locul vechiului, pus permanent la îndoială. Nimic – sau aproape nimic – nu poate rămâne la fel sub lumina schimbătoare a vremurilor, a reperelor, a perspectivelor diverse. Şcoala trebuie să reflecte aceste schimbări, iar educatorul trebuie să înveţe alături de elevi şi de la elevi. Trebuie să înveţe să restructureze şi să dirijeze informaţiile către aceştia. Educatorul este interlocutorul elevului: pentru a se face util acestuia, este necesar ca – mai întâi – să înveţe să-l asculte şi să-i cunoască nevoile. Educaţia acordată elevului trebuie să reflecte – dincolo de perenitatea unui corp de cunoştinţe de bază – schimbările timpului şi evoluţia societăţii. Educatorul trebuie să faciliteze procesul de cunoaştere şi de instruire, dar nu poate neglija aspecte complementare ca: dezvoltarea gândirii critice, impulsionarea comunicării cu ceilalţi colegi, dar şi munca în colaborare. Învăţarea este un proces social, deci nu se realizează doar la nivel de individ şi nu reprezintă doar o manifestare pasivă a comportamentului modelat de forţe externe, învăţarea activă producându-se mai ales prin activităţi sociale.

Tezele enunţate mai sus aparţin unei paradigme a învăţării care a luat naştere în prima jumătate a secolului al XX-lea, o perspectivă care se distanţează de toate pretenţiile ideologice şi metafizice de a deţine adevărul despre o falsă realitate, neschimbătoare şi ruptă de social. Constructivismul – căci despre el este vorba – a apărut în lucrările unor matematicieni (Leopold Kronecker, L. E. J. Brouwer, A. A. Markov, Paul Lorenzen), în contextul încercărilor de fundamentare a unei teorii generale a cunoaşterii şi asociat cu intuiţionismul logico-matematic. Deşi a fost învins în lupta cu formalismul pozitivist (David Hilbert), fiind eliminat pentru circa o jumătate de secol din arena disputelor filosofice, constructivismul a revenit în atenţia comunităţii ştiinţifice în urmă cu circa două decenii şi jumătate datorită unor cercetători din domeniul ştiinţelor educaţiei şi al psihologiei clinice (Ernst von Glaserfeld şi Paul Watzlawick). Conform concepţiei constructiviste (reprezentată de două direcţii majore: constructivismul genetic, fundat pe teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget şi constructivismul social, susţinut de L. S. Vîgotski), educatorii stabilesc o relaţie de comunicare cu elevii nu pentru a le livra idei ci pentru a orienta efortul cognitiv şi constructiv al acestora. Astfel, elevilor trebuie să li se ofere oportunităţi de construire a cunoaşterii prin experienţă proprie, deoarece cunoaşterea nu poate fi spusă de educator. În acest sens, tehnologiile moderne, inclusiv cele multimedia, oferă o gamă foarte largă de posibilităţi.

Astăzi, atât în învăţământul universitar cât şi în cel preuniversitar, este recunoscut rolul Internetului şi (în particular, al) Web-ului în predare, învăţare şi evaluare. În multe cazuri, Web-ul a devenit un instrument de lucru indispensabil pentru educatori şi elevi, în sala de clasă şi în afara acesteia. Noile tehnologii oferă o gamă largă de instrumente educaţionale, acestea reprezentând fundaţia pentru un nou sistem de furnizare a educaţiei şi de construire a cunoaşterii.

Schimbarea şi tehnologia sunt termeni practic sinonimi. În ultimele două decenii s-a produs o evoluţie spectaculoasă a educaţiei la distanţă, de la variantele sale iniţiale care foloseau corespondenţa clasică (poştală), până la utilizarea sistemelor de management al învăţării. Acestea din urmă oferă posibilitatea organizării conţinutului educaţional într-o manieră standardizată, sub formă de cursuri care includ module şi lecţii, însoţite de teste de evaluare, precum şi de facilităţi de comunicare şi colaborare, sincrone şi/sau asincrone. Alături de sistemele amintite s-au dezvoltat diverse instrumente software pentru crearea conţinutului învăţării. Învăţarea bazată pe mediile electronice de comunicare şi de furnizare a materialelor de învăţare – cunoscută ca e-Learning – este practicată atât în cadrul educaţiei la distanţă, cât şi în sala de curs tradiţională.

Funcţionalităţile tehnologiilor dezvoltate în ultimii ani au depăşit chiar şi imaginaţia oricărui locuitor al planetei de la sfârşitul secolului trecut. În zilele noastre, predarea, învăţarea şi evaluarea elevilor se pot realiza (total sau parţial) online. Rezultatele obţinute pot ajunge imediat la aceştia şi la părinţii lor. Elevii creează portofolii electronice care sintetizează experienţa lor de învăţare. Ei colaborează cu educatorii şi colegii, utilizând diverse instrumente de comunicare (e.g., e-mail, chat, forumuri de discuţii, wiki-uri, bloguri). Educatorii furnizează conţinutul învăţării atât în clasă cât şi online, la fel de eficient.

Mulţi dintre elevii de astăzi au crescut folosind PC-ul, consolele PlayStation şi Xbox, precum şi mediile digitale de comunicare. Ei sunt familiarizaţi cu tehnologiile care permit înregistrarea imaginilor, mişcărilor şi sunetelor, utilizând fără probleme camere foto/video digitale sau telefoane mobile cu funcţii avansate. De cele mai multe ori, aceştia îşi partajează propriile creaţii prin intermediul unor instrumente colaborative, care aparţin noului Web (situri pentru partajarea conţinutului, reţele sociale etc).

Sistemul românesc de învăţământ şi educatorii trebuie să ţină seama de aceste realităţi şi să se adapteze la ele. Abilitatea de folosire a TIC (Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor) este văzută – conform strategiei de la Lisabona – ca o nouă alfabetizare, care, împreună cu formele clasice de educaţie, permite cetăţenilor să participe pe deplin la societatea cunoaşterii. Pentru a putea răspunde cerinţelor unei societăţi aflate în schimbare continuă, sistemul educaţional trebuie să se schimbe şi el.

Traian Anghel


 

REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (partea a III-a)

În atenţia subiectului nostru se află volumele I (1594-1821) şi III (1634-1800) care acoperă şi domnia lui Constantin Brâncoveanu, tomul apărut în 1975 incluzând 487 de acte emise între 1821-1848. G. Potra a inclus în cele 613 acte ale volumului I şi 197 de documente ale epocii brâncoveneşti, care conţin informaţii privind structura societăţii locale, viaţa spirituală, ocupaţii, actele ctitoriceşti, zidirea de hanuri. Sursele sale de studiu au fost, cu predilecţie, fondurile Direcţiei arhivelor naţionale istorice centrale şi cele ale Bibliotecii Academiei Române, ale Muzeului de Istorie Bucureşti, colecţii particulare, inclusiv cea a autorului.

Volumul III reproduce, din bogata arhivă a domniei lui Vodă Brâncoveanu, 59 de acte cu un conţinut divers, unele emise de Domn, altele de mari boieri, mitropoliţi, orăşeni. Cele mai multe reflectă mersul proprietăţilor şi al meşteşugurilor, existenţa cafenelei ienicerului Hamic, vânzări şi schimburi de robi, construcţie de mori pe Dâmboviţa, denumiri de mahalale, distrugeri de acte prin vitregia vremurilor. Important, pentru completarea imaginii  spiritualităţii acelor vremuri, este actul din 22 februarie 1702, prin care Pârvu Mutu zugravul şi soţia lui vând o casă în Bucureşti identificată în zona Batiştei de către istoricul Paul Cernovodeanu. Pârvu Mutu a fost unul dintre cei doi creatori de şcoală de pictură din Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor.

Creşterea interesului pentru istoria oraşului a impus sporirea instrumentelor de lucru, îmbogăţirea surselor de documentare cu izvoare de tot felul. Acestui scop i-a fost subordonată şi extinderea săpăturilor arheologice în vatra oraşului şi în împrejurimi.

Săpăturile arheologice propriu-zise în aria capitalei s-au făcut şi anterior, între cele două războaie mondiale, când, din iniţiativa Muzeului Municipal, au fost explorate, de către Dinu V. Rosetti, unele situri pe malurile râurilor Colentina, Dâmboviţa, Sabar precum: Tei, Bucureştii Noi şi din zona înconjurătoare: Jilava, Vidra, Popeşti-Leordeni, Snagov. O acţiune de mari proporţii, sistematică şi de durată a fost însă întreprinsă abia după 1953, când s-a organizat Şantierul Arheologic Bucureşti, care a explorat o serie de obiective din vatra oraşului: Mihai – Vodă, Radu – Vodă, Curtea Veche, Curtea Arsă, Sf. Gheorghe Nou, Biserica Nicolae Şelari, malul Dâmboviţei în preajma podului Mihai Vodă, cartierele Străuleşti, Băneasa, Dămăroaia, Giuleşti, precum şi din vecinătatea imediată la Fundenii Doamnei, Dudeşti, Popeşti-Novaci.

Au fost abordate, preponderent, continuitatea de locuire veche, perioada formării poporului român, geneza Bucureştilor, monumentele de prim rang, precum mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Curtea Domnească. S-a cercetat mai puţin situaţia arheologică rămasă din secolele XVII-XVIII. Excepţie face studiul unei case boiereşti atribuită neamului Văcăreştilor, plasată pe malul Dâmboviţei. Era una dintre construcţiile nobiliare contemporane lui Vodă Brâncoveanu alcătuită din 30 de încăperi desfăşurate pe circa 1300 mp.

De la început, activitatea de valorificare a acestor descoperiri a constat în tipărirea a două lucrări mai ample: Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice şi ale cercetărilor istorice din anul 1953, apărută un an mai târziu, şi Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, editată în 1959. În acest volum informaţiile privitoare la tema de faţă sunt mai consistente atât privind Mănăstirea Mihai Vodă în acel timp, inclusiv construcţia unei mori din secolul XVII şi a clădirilor aferente mănăstirii, cât şi cele privind vestigiile caselor şi ale bisericii Cantacuzinilor cu hramul Sf. Apostoli.

O contribuţie aparte aveau să aducă săpăturile arheologice realizate în vederea descoperirii şi conservării resturilor Curţii Domneşti de pe malul Dâmboviţei, care a cunoscut cea mai întinsă desfăşurare a palatului, şi o modernizare a acestuia, în vremea Brâncoveanului. Se cunosc, de asemenea, câteva dotări tehnice ale ansamblului domnesc privitoare la aducerea, distribuirea şi evacuarea apei, băi, ateliere, podiri. De real interes s-au dovedit cercetările de acest gen de la Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Răzvan, Colţea, Biserica Dintr-o Zi ş.a. Principalele descoperiri sunt tipărite în revistele Muzeului Municipiului Bucureşti de azi. Cercetarea arheologică completează izvoarele scrise în care sunt reflectate prezenţele stilului arhitectonic brâncovenesc, circulaţia monetară în oraşul de reşedinţă domnească de pe Dâmboviţa. Autorii unui recent volum constată că în secolul al XVIII-lea: Oraşul este tot mai sensibil la calitatea monedei deşi principalele piese aflate în circuit, dinarul şi asprul, au o bună circulaţie. În acel veac sunt dovedite produsele bănăriilor otomane, maghiare ajunse prin centrele Braşov, Sibiu, şi dincoace de Carpaţi, cele polono-lituaniene sau ale Imperiului Romano-German, Spaniei, Sileziei.

Tezaurul de informaţii privind rezultatele săpăturilor arheologice, de data aceasta de pe întreg teritoriul României, incluzând, evident şi spaţiul arheologic bucureştean, se oglindeşte în lucrarea Editurii Enciclopedice: Enciclopedia arheologică a istoriei vechi a României. Cele trei volume, apărute sub coordonarea ştiinţifică a dr. Constantin Preda, realizează şi o punte de legătură între explozia informaţională din lucrările arheologice cu aceea oferită de ediţiile critice de izvoare cu lucrările de sinteză.

În ceea ce priveşte preocupările de valorificare prin editare a iconografiei bucureştene, trebuie menţionat, cronologic, albumul de fotografii al lui Carol Pop de Szatmary, un exemplar fiind închinat Doamnei Elena Cuza şi a ajuns o raritate bibliografică. Între albumele de la începutul secolului trecut se înscriu cel al lui George Olszewski, apărută în 1929 fiind precedat de o introducere istorică, şi albumul lui Victor Brătulescu Vechi vederi bucureştene, apărut în 1935, care înfăţişează, îndeosebi,  monumente de cult.

Cea mai completă lucrare bucureşteană în acest domeniu aparţine lui Adrian Corbu şi a fost tipărită la Paris în condiţii excelente sub titlul Bucureştii Vechi. Documente iconografice (sec. XVII, XVIII, XIX). Volumul include reproduceri alb-negru şi policrome după stampe, cronolitografii şi tablouri care înfăţişează monumente, oameni şi obiceiuri din capitala secolelor XVII-XIX.

Imagini din Bucureştii de ieri şi de azi, inclusiv din perioada brâncovenească, oferă arhitectul pictor Gheorghe Leahu în lucrarea Bucureşti, arhitectură şi culoare.

Din toată literatura cunoscută în prezent rezultă că cea mai veche imagine privind oraşul de reşedinţă Bucureşti este stampa datorată artistului plastic I. Harrewijn, apărută în albumul lui Jacobus Peeters, scos la Anvers în 1688,într-un grup de 57 de planşe, executate între anii 1683-1688. O variantă a acestei stampe a fost trasă, şi s-a bucurat de largă difuzare, în anul 1717, incompletă faţă de original. Pe o eşarfă centrată în registrul de sus este scris numele localităţii Bucharest. În istoriografia noastră este considerată o simplă plăsmiure deşi sunt şi unele trimiteri justificate, râul Dâmboviţa, plasarea Curţii domneşti, podurile de peste râu, ş.a.

În ceea ce priveşte domeniul epigrafic, contribuţii importante au fost aduse de Nicolae Iorga, prin lucrarea Inscripţii din bisericile României, vol. 2, în care oraşul Bucureşti ocupă un loc de frunte, apărut în 1908, şi de colectivul format din George D. Florescu, Petre Ş. Năsturel şi Paul Cernovodeanu, care au pus în circuitul ştiinţific inscripţiile aflate în Lapidarium-ul Bisericii Stavropoleos. Toate aceste piese de cult provin de la vechile mănăstiri foste în centrul oraşului şi demolate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Timp de peste cinci decenii, au fost strânse în incinta bisericii, monument istoric din centrul capitalei, un bogat lot de inscripţii pe piatră provenite de la marile mănăstiri şi lăcaşe existente în împrejurimi. Nu se făcuse nici un inventar sau un alt gen de evidenţe conform cărora să se poată identifica cel puţin locul de origine al acestor pisanii, cruci, pietre funerare.

Viorica Moldoveanu Sabie (Bucureşti)


 

ATELIER

- Poezie -

CICLUL MONADE

MOTTO:

Viaţa

nu e destul

de viaţă!

  

temniţă

Îmi adun

puterile

să dau foc

singurătăţilor;

prevăzători,

pompierii ajung

înaintea mea.

 

ortografie

Atâţia morţi…

Morminte nu sunt,

oare,

sub fiecare

talpă?

 Pe ce,

sau, pe cine

călcăm?!

Şi cui

aparţine

durerea?

 

gând

De la etajul patru în sus

e mult mai mult

decât în jos

şi totuşi,

mi-ar face mult rău

să le cobor pe acestea

din urmă, în mare grabă,

decât să  urc,

imaginar,

toate celelalte trepte

la un loc.

 

la infinit

Spălători

de vise frumoase

ce detergent folosiţi

şi de ce faceţi atâta economie

când e vorba despre coşmaruri?

  

senzaţii 

Printre blocurile din

cartierul meu

se plimbă

în dimineaţa

aceasta

doar nopţile;

câtă lumină

în ele şi

cât întuneric

în ea!

 

ornament

- Cocoşul -

cea mai optimistă

făptură;

cântă

zi şi noapte

fără oprire şi

fără falsete;

fericirea lui e

atât de reală;

eu şi când scriu doi

pe hârtie

apare opt; 

el

cum o reuşi?!

 

infirmitate

Prietenul cel mai bun -

gândul;

nu-l găsesc uneori…

Sertarele neunse la timp

îmi joacă

neruşinate feste.

 

supliciu

 În cămăruţa

cu doar două

locuri

mă întorc adesea

aştept să comanzi

o bere cu alune

şi sper că

berea nu se va fi

terminat;

mi-e sete şi mâine.

 

răni

În dimineaţa aceasta

se lipesc străzile

dar grijile vor fi

mâine la

locul lor,

mai urâte ca ieri;

operaţia estetică,

de obicei,

costă prea mult.

 

clişeu

Frica

naşte

monştri

dar monştrii

chiar n-au teamă

de

nimic?

 

necuprins 

Periuţa se dinţi,

cea nouă,

îmi provoacă acelaşi

supliciu

ca şi aceea de ieri;

durerea nu are

timpi de odihnă?

 

tempestă

Te doare...

ţi-ai agăţat

fruntea

de o ramură

ceva mai rebelă…

de ce vrei acum

să dai foc

pădurii întregi?

Corina Petrescu (Satu Mare)


 

ATITUDINI

INTERESELE ECONOMICE ŞI/SAU POLITICE SUNT BAZA PRESEI DIN PROVINCIE

Toţi am văzut cum arată ziarele locale din România. Diferenţa dintre ele şi cele bucureştene este enormă. În primul rând te izbeşte aspectul neglijent şi lălâi. Am fost în multe delegaţii prin ţară şi am luat ziare în fiecare oraş pe unde am trecut. De fiecare dată mi-au dat impresia unor fiţuici ilegaliste tipărite în subsolurile unor case conspirative comuniste. Este incredibil că nici acum, după atâţia ani de la Revoluţie şi de la intrarea în U.E., patronilor de ziare locale nu le pasă de produsul pe care îl aruncă pe piaţă.

Fonturile sunt banale şi urâte, fotografiile ai impresia că sunt realizate cu aparate de unică folosinţă, culorile fonturilor şi ale fundalurilor sunt alese la întâmplare, layout-ul este şcolăresc şi tern, logo-ul pare făcut în word de un patron burtos într-o noapte de beţie, tiparul seamănă cu cel obţinut pe o imprimantă obosită ş.a.m.d. Văzând aceste ziare îţi dai seama imediat că au apărut fără un plan editorial, fără un studiu de piaţă, fără o analiză a concurenţei naţionale şi locale, fără angajaţi specializaţi (fotograf, art director) şi fără un manager care să ştie ce înseamnă să faci presă.

Scuza că în provincie oamenii nu au pretenţii mari este jalnică pentru că şi acolo ajung ziarele centrale şi au elemente de comparaţie. Ca să nu mai vorbim despre faptul că mulţi dintre ei sunt plecaţi în Bucureşti la şcoală, cu afaceri, la doctor etc. Din câte ştiu, ziarele locale au pierdut mulţi cititori în favoarea celor bucureştene. Singurul lor avantaj este că, într-o proporţie covârşitoare, cuprind informaţii locale. Niciunul dintre motivele enumerate nu pare să aibă un impact asupra proprietarilor ziarelor din provincie.

Emigrarea în Capitală, blazarea sau schimbarea meseriei?

Probabil că interesele economice şi/sau politice sunt prea mari ca să mai ţină cont şi de astfel de amănunte insignifiante. De altfel, interesele menţionate sunt singurele care au stat la baza hotărârii lor de a înfiinţa o publicaţie. În ea se răfuiesc cu adversarii politici şi/sau economici din zonă, în ea îşi proslăvesc meritele politice, în ea îşi promovează agresiv afacerile, în ea fac presiuni pentru a obţine finanţarea campaniei electorale sau pentru a beneficia de bartere strategice şi multe alte avantaje.

Ajungând la calitatea editorială a acestor fiţuici trebuie să remarc că, de multe ori, este la acelaşi nivel cu salariile pe care le primesc ziariştii care lucrează pentru ele. Toţi ştim că veniturile lor sunt mici, că în provincie nivelul salarial din toate domeniile este foarte scăzut. Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care nu îşi dau interesul; nu merită efortul. Combinat cu interesele economice şi politice ale patronilor care impun tonul articolelor fac ca ziariştii să nu aibă posibilitatea de a alege dintre stilurile de presă pe care le pot folosi. De aceea, de multe ori nu pot face un un reportaj sau o anchetă pe subiectul zilei, deşi unii dintre ei sunt ziarişti buni.

Aşa se face că le mai rămân doar trei variante: emigrarea în Capitală, blazarea sau schimbarea meseriei. Din păcate emigrarea este din ce în ce mai puţin posibilă pentru că în Bucureşti este deja o mare concurenţă, iar costurile traiului sunt mai mari. Îţi trebuie mult curaj şi voinţă pentru a putea lua o asemenea hotărâre. De aceea, variantele alese în cele mai multe cazuri sunt celelalte două. Şi atunci ne mai mirăm de calitatea îndoielnică a presei din provincie... Mai bine te faci că munceşti sau te faci taximetrist.

Dan Călin (Bucureşti)

TINERII ŞI CRIZA MORALĂ DIN ZILELE NOASTRE

Fiecare om este o persoană unică, veşnică, irepetabilă, călătorind dinspre nefiinţă înspre veşnicia dumnezeirii. Fiecare dintre noi are unicitatea unui fulg de zăpadă. Pentru că fiecare eu este creat după chipul lui Dumnezeu, model desăvârşit. De aceea, doar privindu-L pe El şi cunoscându-L vom afla şi răspunsul la întrebarea: Cine sunt eu?  De la acest adevăr, omul secolului XX s-a îndepărtat la o distanţă uriaşă, pierzându-şi odată cu credinţa şi conştiinţa identităţii sale. Acestui om înstrăinat de el însuşi i se propun modele şi moduri de acţiune. Există o profundă criză existenţialistă a omului modern.

Există un curent ideologic care consideră că în modernitate nu prea mai e loc de valori spirituale şi că a fi în pas cu vremea ar însemna doar raportarea la beneficiile materiale ale modernităţii.

Trebuie avut în vedere faptul că secularizarea ţărilor din spaţiul Uniunii Europene este un fenomen în continuă creştere. Ritmul de viaţă agitat al oamenilor, importanţa tot mai mare pe care o are factorul economic în viaţa noastră, nenumăratele scandaluri din sânul Bisericilor europene, au făcut ca religiozitatea în rândul oamenilor să fie afectată.

Un alt fenomen este cel al globalizării şi al mondializării. Globalizarea aşa cum este ea înţeleasă - spunea Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei - urmăreşte descompunerea oricărui tip de particularitate ducând în cele din urmă la diminuarea valorii persoanei umane, pregătind astfel calea unei uniformizări a tuturor sectoarelor vieţii umane, inclusiv a culturilor. Prin mondializare  se are în vedere eleminarea specificităţii popoarelor şi suprimarea zidurilor dintre idei, culturi şi chiar dintre însăşi caracteristicile lor.

Dincolo de aspectul pozitiv al recunoaşterii progresului pe plan social în ţările dezvoltate, fenomenul sincretismului, al amestecării culturilor, tradiţiilor, religiilor, această tendinţă de uniformizare a tot ceea ce poate manifesta particularitate, crearea unui tip uman standard, este pentru ethosul tradiţiei ortodoxe de neacceptat. Această convingere trebuie să o mărturisim că nu se poate standardiza comportamentul religios al omului, la fel cum se uniformizează măsurile economice, de politică externă, internă, etc.

Europa de astăzi străbate o adâncă criză morală: catolicismul şi protestantismul au trecut de la laicizare la secularizare, există Biserici care se află în fruntea recunoaşterii homosexualităţii, state creştine care interzic rugăciunea oficială în şcoli, pentru a nu-i ofensa pe cei care nu sunt de acord, universităţi creştine care predau teologia împreună cu satanismul şi ocultismul, creşterea alarmantă a pornografiei. Toate acestea sunt aspecte din contextul existenţial  al cetăţeanului european şi nu numai al vremii noastre.

Tipologia umană însăşi se încearcă a fi standardizată. Se vorbeşte tot mai des de omul-global, omul standardizat de la îmbrăcăminte până la mâncare şi de la comportamentul social până la atitudinea morală, cazuri aproape identice încep să conducă modul de gândire şi de acţiune al oamenilor în întreaga lume.

În faţa acestor realităţi, Biserica Ortodoxă ne cheamă pe toţi la vigilenţă, susţinând pe fundamentul spiritualităţii ei de veacuri pe omul cu conştiinţă de sine şi identitate, valoarea unică şi irepetabilă a fiecărei persoane umane, bogăţia şi unicitatea fiecărei culturi şi tradiţii, ca şi faptul că principiile ecumenicităţii şi universalităţii care o caracterizează nu au nicio legătură cu acest mod de înţelegere a globalizării şi mondializării.

Cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în România, din anul 1999 la Bucureşti, afirma că principiul care trebuie să domnească în Europa de mâine este acela al egalităţii şi respectului popoarelor şi a tradiţiilor lor culturale. Drept urmare Biserica Ortodoxă doreşte ca fiecare dintre Bisericile surori să-şi trăiască viaţa proprie, în conformitate cu limba şi tradiţiile specifice. Paul Evdochimov afirmă şi el că pluralitatea Bisericilor autocefale nu atinge diversitatea istorică a limbilor şi culturilor, dar, ca şi o simfonie pe diverse glasuri, Biserica este una în dogmă, în taine, în Koinonia (Euharistie).

Unul din pericolele globalizării este tocmai pierderea identităţii proprii de credinţă şi de neam. Or, o Europă unită, ca şi o lume unită, nu pot fi formate decât din identităţi precise, dar deschise spre a se îmbogăţi din convieţuirea şi dialogul cu ceilalţi.

Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai pe maturi, ci mai ales pe tineri, care nu au încă un discernământ format.

Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la Revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul de a acţiona al generaţiilor tinere s-au schimbat radical datorită societăţii.

Mijloacele de informare moderne au un mare impact asupra adolescenţilor care nu au puterea de a controla şi evalua informaţia primită; aceasta se transformă în timp într-o convingere ce influenţează limbajul şi atitudinea tânărului.

El începe a primi tot acest complex de opinii relative, de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa şi Biserica devin adesea, foarte relative şi ele, ca şi celelalte valori umane.

Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că majoritatea acestora trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi. Copilul care de ieri era foarte legat de  judecăţile părinţilor săi caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiuL familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul mod de gândire şi acţiune.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate. Este de înţeles apariţia acestei crize a identiţăţii personale, atunci când tânărul nu mai reuşeşte să se adapteze la schimbări atât de rapide şi dese din sistemul de învăţământ şi din spaţiul socio-cultural. A nu avea o identitate coerentă în lumea zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.

Un alt lucru care îl caracterizează poate în primul rând pe tânăr este dorinţa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă uneori în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Mulţi trăiesc în familii dezorganizate, părinţi plecaţi peste hotare şi lăsaţi ai nimănui, părinţi alcoolici sau divorţaţi.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri.

Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. Ei trebuie ajutaţi în această căutare. Este necesar un dialog continuu cu ei.

Doar dragostea poate mărturisi cu adevărat frumuseţea Ortodoxiei pe care dorim ca ei să o descopere. Altfel, există riscul ca ei să găsească soluţii în alte părţi şi să eşueze.

Tinerii au nevoie de prietenie. Au nevoie de a fi ascultaţi şi înţeleşi. Au nevoie de timp şi de răbdare. Şi peste toate, de dragoste.

Daniela Zaharioiu (Buzău)

ROMÂNIA, ŢARĂ ÎN CURS DE SUBDEZVOLTARE!

Nu aş vrea să fie o profeţie, dar deocamdată este o tristă şi frustă realitate.

Atunci când Oracolul din Dămăroaia, Silviu Brucan, ne-a prezis că ne trebuie cel puţin douăzeci de ani pentru ca noi, românii, să învăţăm ce înseamnă democraţia, ne-am uitat toţi urât şi am comentat cu diverse nuanţe ale sentimentului de respingere o asemenea sentinţă. Iată, însă că cei douăzeci de ani se apropie de împlinire şi noi  sau mai precis, cei pe care îi includem îndeobşte în  clasa politică, dau dovezi certe că ei mai cresc încă într-o grădiniţă politică.

Dar mai există şi o clasă apolitică, la care, de regulă, cei cu înalte funcţii se uită numai cu un ochi statistic. Această clasă apolitică, dar înzestrată cu o fiţuică şi o ştampilă, adică cu drept de vot, este denumită ciudat sau penibil: alegătorii, bazinul electoral, nucleul dur al partidelor etc.

Unii politicieni au făcut adevărate obsesii pentru această stare de votant a cetăţeanului român şi se fotografiază cu oricine îi iese în cale şi dă noroc cu toţi cei din parcuri sau iarmaroace,- dacă ar putea, ar da noroc la două mâini  şi râd şi se îmbată de sentimentul puterii, fiindcă, nu-i aşa, ştampilele pe buletinele de vot reprezintă voinţa celor mulţi transmisă ca în Contractul Social al lui J. J. Russeau, celor puţini, dar destinaţi să îi reprezinte şi, mai ales să îi reprezinte bine!

Şi iată că cetăţenii români se află iar în postura de alegători şi luna aceasta!

Acum, însă, este ceva nou! Alegeri pentru Parlamentul European, unde prin votul celor mulţi, vor ajunge cei deja propuşi de partide să ducă la Bruxelles voinţa noastră a tuturor, dar mai ales speranţele noastre de mai bine, cotra unor salarii şi diurne de vis.

Iarăşi comentarii, analize, talk-show-uri, servicii, ori mai degrabă deservicii făcute de televiziunile de ştiri, care din nevoia de umple cu emisiuni 24 de ore din 24, invită în studiouri mereu aceleaşi figuri, care prevăd, prezic, îşi dau cu presupusul despre viitorul european al Românei.

Dar despre agricultură, că tot se apropie vara,şi nu ştim dacă s-a semănat ceva în primăvară, nu suflă nimeni nici o vorbă! Asupra problemelor agriculturii noastre de supravieţuire nu se apleacă nici cei obligaţi să o facă, nici cei ce apar la talk-show-uri. 

La data de 14 mai,cu ocazia protestelor sindicale care au umplut pentru câteva ore bulevardele Bucureştiului şi au perturbat grav circulaţia în marele oraş, am aflat de la un lider sindical că agricultura românească produce doar 6% din produsul intern brut!

Dacă nu ar fi real, l-aş putea învinui pe acel mare luptător pentru drepturile muncitorilor  de viziune catastrofică asupra realităţii, dar fiind o cifră reală, te lasă fără replică şi poţi să spui doar atât: Agricultura produce numai 6% din PIB! Ei şi?! Produse agricole vor fi, fiindcă se vor importa. Despre preţuri nu suflă însă nimeni nici o vorbă, iar cetăţeanul român, sau cum i se spune lui deseori acum, alegătorul, trebuie să se descurce cu coşul lui zilnic din ce în ce mai gol.

Acum votăm pentru a fi prezenţi în Parlamentul European, în noiembrie vom vota pentru a ne alege preşedintele de ţară, dar pentru agricultură, industrie, servicii etc. când vom vota? Economia nu ar putea să meargă doar votând-o?!

Nu ne-ar mai trebui nici împrumuturi externe rambursabile în două generaţii, nici control asupra deficitului bugetar, nici susţinerea monedei naţionale... Am putea vota şi gata, locurile de muncă vor apărea din nou şi îşi vor aştepta ocupanţii, exportul ar putea iar să duduie şi bazinul electoral s-ar umple  mereu de alegători cu ştampile în două mâini şi am vota şi am vota, dacă va fi nevoie pentru propăşirea economiei, chiar lunar!

Nu credeţi că îndesirea votului că ar fi o soluţie eficientă?

Indicatoare spre centrele de vot sunt agăţate de stâlpi şi pe copaci de ani buni, hârtie pentru buletine de vot se găseşte, la nevoie se găseşte în alte ţări care mai şi lucrează, nu numai votează, iar de ştampilă se poate îngriji orice alegător.

Cât de ieftin şi cât de eficient ar fi în această situaţie procesul electoral!

Dar numai el, însă despre dezvoltarea economiei, care arată mai degrabă a subdezvoltare, nici un cuvânt.

Întrebarea este: După câte proceduri electorale ne vom apuca, în sfârşit, şi de muncă, nu numai noi alegătorii, dar şi aleşii noştri; de munca aceea creatoare, atât de elogiată în socialism, peste care acum se lasă o ceaţă densă.

Când vor transforma încet dar sigur promisiunile electorale în realitate, când vom depăşi iar faza subdezvoltării şi ne vom aşeza iarăşi economia, atâta câtă mai este, pe calea dezvoltării?

Greu de spus,desigur, fiindcă în decembrie 1989 am aruncat odată cu lăturile din albie şi copilul!

Prin anii '80 când a apărut în conştiinţa publică internaţională împărţirea în ţări dezvoltate şi în ţări în curs de dezvoltare, unde era inclusă şi România, am avut tot aşa o mare nedumerire. Cum adică, ţară în curs de dezvoltare, când în România se ridicau fabrici, blocuri, centrală atomică, metrou, Casa imensă a Republicii!? Cum adică? Doar atât însemnam noi pe harta lumii, o ţară în curs de dezvoltare, ca ţările din America Latină şi câteva din Asia?! Nu cumva au greşit mai marii lumii care ne-au încadrat în această categorie?! Răspunsul vine acum: Nu, nu au greşit, ba chiar au avut viziuni de futurologi, fiindcă peste câţiva ani s-a trecut violent, cu largul lor concurs, de la socialismul în curs de dezvoltare la capitalismul sălbatic şi în curs de subdezvoltare!

Astfel, după douăzeci de ani de bâjbâieli şi eşecuri, de privatizări ,a se citi vânzare pe daiboj către firme străine, a unei mari părţi a industriei şi serviciilor, a bogăţiilor subsolului şi a tuturor băncilor, România a luat-o la vale şi  alegătorii care o populează nu mai au decât perspectiva muncii în străinătate, a şomajului sau a pensionării forţate Uite aşa s-a trecut de la socialism la capitalism, proces care până nu ne-a convins realitatea cum se face, părea ireversibil.

Se fac studii importante, se scriu tomuri grele, se fac zilnic talk-show-uri, despre cum ar fi mai bine, despre direcţia în care se îndreaptă această ţară şi totuşi nici un semn de revenire. După douăzeci de ani nivelul de trai al românilor cum ni se spune acum pe toate canalele, este la jumătatea celui din fostul socialism, şi ne-am pierdut şi apelativul de cetăţean. Numai suntem cetăţeni români, suntem numai români; deci, maghiarii, armenii, lipovenii, grecii etc. nu mai sunt băgaţi în seamă!

Cine ştie ce ne va mai aduce viitorul, că deocamdată la noi se aplică proverbul cu capra vecinului, dar pe dos: Să moară capra noastră, nu a vecinului!

Votaţi români pentru Parlamentul European! 

Votaţi români, atâţi câţi mai rămas!

Votaţi şi între două ştampile faceţi-vă semnul crucii şi rugaţi-vă la Dumnezeu, dar întrebaţi-L şi de ce ne-a lăsat să ne naştem pe un teren atât de bogat şi frumos? Ca să îi ajutăm pe mulţi alţii să ia de aici tot ce se mai poate lua?

Procesul pare ireversibil, aşa cum părea şi socialismul!

Doar alegerile se desfăşoară la termen şi se respectă.

Votaţi, fiindcă v-aţi căpătat dreptul de alegători, de bazin electoral, de nucleu dur de partid!

Doar că toate aceste calificative nu ţin nici de cald şi nici de foame!

Dixit!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii