ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 39 (Mai 2012)

EDITORIAL
CEVA DESPRE STEMA PROFESORULUI PERFECT
Profesorul perfect… Oare există un profesor care să fie pe placul elevului atât de mult încât să poată ascede la perfecţiune? Dar cui îi trebuie perfecţiune când însăşi noţiunea de normalitate suferă denivelări. Există - desigur - profesorul cu un stil permisiv, adică un fel de complice al elevului, care ajunge la un acord în privinţa notării şi în rest, libertate totală. Deşi acum 20 de ani persoana de la catedră stătea timp ce 50 de minute în faţa celor din bănci, ca şi acum, forma prezentului demonstrează în schimb că cel puţin din perspectiva respectului, lucrurile s-au schimbat. Iar schimbarea nu vine neapărat de la sistem, cât mai cu seamă de la lehamitea cu care a fost pocită vocaţia.
Dar există şi profesorul autoritar, care predă, ascultă şi nu permite dreptul la opinii. Acestea sunt extremele, bineînţeles, şi totuşi întâlnite adesea. Sunt întâlnite adesea, aşa este, deoarece totul este extrem atunci când vorbim de învăţământul românesc. Paşii de după Decembrie 1989 s-au vrut pe calea progresului, numai că acest termen, deloc în favoarea celor mulţi şi fără carte, dar şi în defavoarea cadrelor didactice le-a cam jucat feste. Toate orânduirile şi clanurile politice perindate pe la ministerul de resort au făcut de aşa natură ca sistemul de învăţământ românesc să fie din ce în ce mai falit, mai dezastruos pentru societate.
Părerea mea este că profesorul preferat este acela care se situează între cele două stiluri de predare… de parcă am putea face abstracţie de perfuzia cu care se târăşte şcoala în România…
Acel profesor receptiv schimbărilor, care îşi practică meseria cu pasiune şi în fiecare oră se străduieşte să se facă plăcut de către elevi, să-i determine pe aceştia să înţeleagă că şcoala are părţi bune şi că învăţând îşi lărgesc universul cunoaşterii, ca viaţa e mai frumoasă atunci când cunoşti mai multe, acest tip de profesor deci, ar avea mai multă trecere către ideal. Ideaticul – ca în orice altă profesie – nu se poate desprinde în firescul existenţei de situaţia concretă, de realitate perplexă. Acum un an, mai marele Daniel Funeriu (vă mai amintiţi de el, nu?), promitea un examen de bacalaureat de excepţie, cu camere de supraveghere… iar Şcoala, prin supuşii săi, directori, inspectori, ingineri şi tehnicieni, comercianţi şi politicieni, au pus ban de ban (de unde, numai Funeriu ştie), ca şcoala-penitenciar, ori, mai voalat, big brother school, să devină realitate. Nu s-a mai copiat, clasic vreau să spun, elevii făcându-şi şi ei un update de firmware, cu gadget-uri de ultimă generaţie, mai ceva ca în filmele cu bătrânul James Bond.
Un cadru model poate fi considerat un profesor apropiat de cerinţele elevilor, să predea cunoştinţele într-un mod adecvat nivelului lor de înţelegere. Aşa este, numai că elevii din zilele noastre au un nivel de înţelegere sub… înţelegere. Englezismele şi televizorul a tâmpit profund tinerele vlăstare, iar cărţile frumos colorate ale celor care propovăduiesc multiculturalismul, dezvoltă false aprecieri ale noţiunilor de bază. Cu o aşa educaţie paralelă, copiii, elevii din zilele noastre, nu cunosc care ne sunt munţii, apele, animalele şi plantele.
Un elev nu poate fi perfect, aşa cum niciun dascăl nu ar putea - la rândul lui - să fie perfect. Nu cred în sintagma profesor perfect, pentru ca aşa ceva nu există. Şi nici nu are nevoie sistemul de învăţământ de perfecţiune, cât de normalitate. Vânzoleala şi debandada politică, tezele dictate de la Bruxelles, dorinţa de falsă afirmare, cumulate, au dus la o indefiniţie. Ce este şi mai sumbru se referă la faptul că nici măcar viitorul nu se vede prin această pâclă generată cu toată neştiinţa de politicul ce a dat mâna cu didacticul.
Întâlnesc adesea expresiile: profesor rău - profesor bun. Acum depinde cum sunt înţelese aceste expresii. De obicei profesorul bun este cel care abordează noul, care le oferă elevilor spaţii largi de manevră, este omul care nu uită că a fost şi el cândva de cealaltă parte a baricadei. Rău este cel care pune accent pe informaţii, iar în cadrul orei trebuie să înveţi pentru că altfel vei suporta consecinţele. Orele modulului de psihopedagogie din cadrul universităţilor nu este altceva decât un suport de curs, aşa că orice persoană cu diplomă care se prezintă la concursul de ocuparea unei catedre în şcoala românească, şi obţine notă de trecere, se cheamă profesor. Să îi spunem frumos profesor-salariat. Este ca şi meseria de preot. Mulţi o profesează, dar puţini au şi harul. Despre vocaţie, poate în episodul următor…
Mai există şi cadre care îşi desfăşoară ora la fel de treizeci de ani şi care neglijează cerinţele actuale în totalitate. Am întâlnit şi dascăli care de fiecare dată aveau aproape aceleaşi mişcări. Pe parcursul acestor ore putem distinge două trepte: ascultarea elevilor cu privire la ce s-a predat anterior şi predarea lecţiei noi. Metodele şi mijloacele, deşi se tot vorbeşte despre ele pe la diversele cercuri pedagogice, sunt în continuare enigme pentru o bună parte din cadrele didactice. Mai sunt şi excepţii, dar acestea trebuie musai îndepărtate, pentru că, nu-i aşa, cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi aşa ceva nu se cade. Luptele de cele mai multe ori deschise dintre maiştri şi ingineri, pe de o parte şi profesori pe de altă parte, întreceri care au loc permanent în colegiile tehnice şi/sau grupurile şcolare, sunt o prezenţă continuă, fiecare tabără încercând să convingă de faptul că nu e loc şi pentru cealaltă categorie. Dar intervine foarte repede politicul, iar tot colectivul – strâns unit în jurul jardinierei cu trandafiri de toate culorile, acceptă – de dragul prostituţiei intelectuale – josnicul şi imoralul.
Profesorul perfect… este foarte departe, chiar şi de închipuirile mele… asta nu înseamnă ca el nu există, bunăoară în subiectivismul multor colegi care văd în persoana de la catedră uneori doar femeia sau bărbatul care arată bine. Arăta bine, şi spun asta pentru că optimismul are şi el un termen de valabilitate. Frumuseţea intelectuală este o virtute şi ca orice virtute nu creşte prin toate şcolite. Valorile s-au schimbat, cerinţele sistemului sunt altele, elevii sunt şi ei alţii, iar atunci, în mod firesc şi profesorii nu mai sunt ce au fost cândva.
Textul înclinat reprezintă frânturi dintr-un articol pe care l-am scris acum 6 ani. De atunci şi până acum nimic bun nu s-a produs în viaţa şcolii, nici măcar în plan ideatic. Măcar atunci mai aveam speranţe…
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
ARIZONA ESTE UN LOC PE TABLA DE JOC A COPIILOR
- Interviu cu SOFI OKSANEN, scriitoare proeminentă din Finlanda -
Sofi Oksanen, născută în 1977 în Finlanda, este considerată cea mai importantă nuvelistă, în viaţă, din Finlanda. Cărţile ei au fost traduse în 38 de limbi. A studiat dramaturgia la Academia de Teatru din Helsinki şi literatura la universitatea din oraşul natal, Jyväskylä. Prima ei carte, „Vacile lui Stalin” a scris-o în 2003, nuvelă care a propulsat-o pe scena literară a Finlandei. De asemenea a scris romanul „Purificare”, pentru a fi pus în scenă de către Teatrul Naţional Finlandez. Un an mai târziu a dezvoltat această lucrare, devenită bestseller în Europa. Înzestrată cu abilitatea nativă de-a povesti, Sofi a avut amabilitatea să-mi răspundă, în mod degajat, la câteva întrebări:
În momentul de faţă eşti în topul mai multor liste de bestseller din ţările nordice ale Europei, iar cărţile tale au fost remarcate de mass-media internaţională. Ai dobândit mai multe premii de anvergură, cum ar fi „The Finlandia Award” şi „Premiul Comitetului de Literatură” din ţările nordice, în 2012. În acelaşi timp, eşti cel mai tânăr autor care obţine astfel de premii. Care este cheia acestui succes?
Scrisul!
Ce limbă se vorbea în familia ta, tatăl tău fiind finlandez, iar mama estonă? Apropo, câte limbi cunoşti?
Finlandeza şi estona. Vorbesc limba engleză, de asemenea, puţină franceză şi suedeză şi pot să citesc ziarul în limba germană. Engleza, franceza şi germana le-am învăţat la şcoală. De asemenea, şi suedeza, care este obligatorie.
Am citit câteva statistici care dezvăluiau faptul că Finlanda are una dintre cele mai joase rate de emigrare din lume. Cum a fost să creşti într-o familie mixtă în Finlanda?
Atitudinea faţă de emigranţi diferă în diverse părţi ale ţării şi în diferite cercuri. Avem şi oameni toleranţi. Şi este total diferit să locuieşti în Helsinki, unde sunt mai mulţi emigranţi decât în alte părţi ale ţării. Findandezii nu sunt obişnuiţi cu finlandeza stâlcită, aşa că orice accent atrage atenţia.
Care este atitudinea finlandezilor faţă de educaţie?
Dacă nu provine de la şcolile finlandeze, nu este apreciată, în general. Prin urmare, pentru un emigrant este destul de dificil să obţină un job mai bun, chiar dacă vine din Statele Unite, Anglia sau alte ţări vest-europene.
Am aflat recent că romanele tale au fost traduse în 38 de limbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”. Cât timp ţi-a luat să o scrii?
Mi-a luat doi ani să o scriu. Cartea este despre emigraţie în Finlanda, dubla identitate, a doua generaţie de emigranţi. De asemenea, este o nuvelă „post Gulag”.
Prin ce se diferenţiază ţările scandinave de celelalte ţări din Europa?
Ţările din Europa de Vest sunt diferite de cele din Europa de Est, aşa că se poate face o comparaţie între Scandinavia şi ţările est-europene şi Scandinavia şi ţările vest-europene. În Scandinavia, noi avem mare libertate de exprimare, nivel de corupţie scăzut, conştientizare a nevoii de protecţie a mediului înconjurător, iar nivelul de „egalitate” este mai mare decât în multe alte ţări.
Te rog acum să-mi spui câteva similitudini şi diferenţe între ţările scandinave.
Suedia, Norvegia şi Danemarca aparţin aceluiaşi grup lingvistic. Finlanda este ca o fiică vitregă a ţărilor nordice. Finlandeza este o limbă foarte diferită şi nu e o limbă oficială în Consiliul Nordic (spre deosebire de suedeză, norvegiană şi daneză). Cu toate acestea, împărtăşim aceleaşi valori, cum ar fi: nivel înalt de libertate de exprimare, egalitate etc.
Ce anume este unic în Finlanda şi la finlandezi? Ce locuri merită văzute în ţara ta?
Îmi place Helsinki, capitala ţării. Turiştii, de obicei aleg Lapland. De asemenea, unii turişti se bucură de faptul că avem patru anotimpuri.
Ce fel de cărţi citeşte de obicei omul de rând din Finlanda?
Cel mai mult romane. Multe romane pe teme istorice, mai mult de ficţiune decât non-fiction, şi mai mult scrise de autori indigeni decât de autori traduşi. Finlandezii citesc. Finlandezii vizitează bibliotecile mai mult decât orice altă naţionalitate din lume.
Ce anume presupune să devii un scriitor de succes?
Nu există nicio „cărare” pentru aceasta. Toţi autorii sunt diferiţi.
Ce state ai vizitat în Statele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îţi vine în minte când te gândeşti la Arizona?
Arizona este un loc pe tabla de joc a copiilor . Este foarte popular în Finlanda sau cel puţin a fost, când eram copil. Nu am vizitat Arizona, încă. Am vizitat New York City, Pittsburgh, Buffalo, Washington D. C. şi alte câteva oraşe.
Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români?
Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă „la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.
Interesul Sofiei Oksanen pentru ţările postcomuniste din Europa a început cu mulţi ani în urmă. Fiind jumătate finlandeză şi jumătate estonă, ea s-a situat undeva la graniţa dintre Vest şi Est. În anul 2009 a fost declarată „Persoana anului” în Estonia. Sofi Oksanen este, probabil, singura scriitoare din Vestul Europei care accentuează faptul că Europa de Vest nu înţelege istoria Europei de Est pentru că nu a experimentat anii de guvernare totalitară. Evidenţe incredibile despre acele timpuri odioase sunt descrise de către scriitoarea scandinavă în romanul ei de succes „Purificare”, care a apărut în aproape 40 de ţări.
Octavian D. Curpaş (Phoenix – Arizona)
CARTILE ZEIT
CONFESSIONS OF A LOSER, DE VASI IRIMIA, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012
Avem o carte aprinsă, nu numai la copertă, cât mai ales la firul acţiunii. Deloc plictisitoare, aduce o esenţă de aventură, de roman poliţist, unde personajele se mişcă repede, căutând soluţii de moment şi neapărat ajutor de la celelalte, creându-se astfel o strânsă legătură între ele, o stare de interdependenţă. Este o carte vie, cu puţine descrieri în planul locului de desfăşurare a acţiunii, dar cu multă culoare – chiar şi în limbaj – în ceea ce privesc personajele.
Compusă din 17 capitole, unele de-o pagină şi altele de zece şi chiar douăzeci, cursiv aranjate, când pe stânga, când pe dreapta, în funcţie de cum s-au încheiat ultimele rânduri ale capitolului precedent, cartea abundă în dialoguri, de la cele mai banale, de tipul: ce faci?, unde te duci?, până la cele complexe, ca de exemplu interviul din capitolul Un început dificil, cu trupa Fără, un exemplu de profesionalism ridicat la rang de artă, un capitol pentru care mulţi jurnalişti – nu numai de televiziune – au ce învăţa, de la pertinenţa cu care sunt puse întrebările la început, până la răsturnarea de situaţie de pe final, şi bulibăşeala improvizaţiilor celui care mediază, vădit depăşit de situaţie.
Îmi sunt dragi personajele - ca să zic aşa - cu nume populare şi sonore, la fel ca şi limbajul, care nu urcă spre elevare, dar nici nu dă în canalizarea lexicului. Mihai Angelo, Don Angelo, Lache Scamatoru, domnul Papa, Honorius, generalul Chiorescu, Apostol, Cristi informaticianul, Johnny, Luci Ferosu şi alţii, au darul vorbirii, al dialogului pertinent, nu ideatic sau existenţial, ci pur şi simplu au chef de vorbă: pe stradă, la restaurant, prin camere de hotel, mănăstire, tren, dar mai ales în studio şi neapărat în direct, de dragul senzaţionalului, devenit politică de redacţie.
Reţinem doar că, deşi vorbim de fapte şi personaje dintr-o carte, cu pretenţii de glumă, ca să fiu în asentimentul autorului, e, tocmai faptele şi personajele, cel puţin pe finalul cărţii tind să bată izbitor de mult cu realitatea din media şi sportul românesc şi mai ales cu ambiţiile unui anumit individ, cu pretenţii de persoană publică şi idei novatoare despre cum se mănâncă politica pe plaiurile mioritice.
Există o precipitare, o mişcare febrilă pe latitudine şi longitudine. Cartea în sine are savoare, e şi picantă, luxuriantă chiar, unele personaje sunt trimise fie în Statele Unite, fie prin Oceania, Amazon, pe la Paris chiar, dar şi în fundul peşterii, locul de baştină al mumiei care râde, un fel de intrigă sensibilă a lucrării, dar şi obiect de studiu şi dosar de anchetă pentru un şef de post dintr-o comună din România, personaj care ajunge celebru pe chestia asta, celebru în ale misterului…
Personaje sunt masculine, nu numai ca gen dar şi în ceea ce priveşte comportamentul. Există şi o excepţie, cea de la capitolul Un început promiţător, unde se vorbeşte cât se poate de deschis, de transparent, de ambiţiile unei autoare de carte, ce doreşte cu orice preţ, capabilă de sacrificiu, chiar şi renunţare la onoare, numai să-şi vadă cartea tipărită. Autorul nu o menajează, ci mai mult, o dezbracă de orice formă de inhibiţie, relevând astfel o realitate palpabilă, chiar dacă dezgustătoare, o realitate biologică, cu tentă comercială, de prost gust şi mai ales fotografiată la timpul prezent.
Nu este un ghiveci călugăresc, deşi asta doreşte autorul să inducă cititorului, lucru amintit pe coperta IV, nu pentru a-şi masca eventuale carenţe în ale scriiturii, ci din modestie şi respect pentru cei care scriu de-o viaţă, scriu… dar îşi lasă manuscrisele pe la duhovnici. Nu este o carte cu tentă religioasă aşa cum poate părea la un moment dat, chiar dacă autorul vorbeşte cu sfială, cu respect de cele sfinte, nu este o poveste despre nişte oameni simpli care şi-au găsit adăpostul şi liniştea sufletească în Casa Domnului, ci mai de grabă o radiografie a contrastelor ce completează cu vârf şi îndesat spaţiul mioritic, prea încărcat energetic de dorinţa asta oarbă a sacrificiului dusă până la absurd: abandonul soţiei bolnave, a căminului conjugal, pentru a merge la mănăstire, la stăruinţa unui frate călugăr mânat de interesele calităţii meseriei unui bărbat obişnuit, dintr-o localitate la fel de banală şi înnegrită de lipsuri aşa cum sunt mai toate comunele şi satele de pe la noi.
Cartea se termină brusc, are pe final o ruptură, de parcă şi autorului la un moment dat i s-a făcut lehamite de toată această istorioară, transmisă - repet - în direct, unde nici momentele de publicitate nu lasă cititorul să respire. Se termină brusc, ca şi cum – tot autorul – ar lăsa să se întrevadă – cine ştie – o continuare, dar despre care nu poate vorbi acum, pentru că nu cunoaşte feedback-ul, nu cunoaşte impactul la public.
Tragicomicul este prezent pe toată desfăşurarea acţiunii şi asta pentru că este o carte a tuturor contrastelor, evidenţiate în ordine cronologică, deşi - fără doar şi poate - cartea abundă în începuturi şi tocmai aceasta îi dă savoarea, condimentată prin subtitlu: opere complete.
Nu se cunoaşte motivaţia care a stat la baza apariţiei cărţii, deşi autorul o doreşte una cu circuit închis, numai pentru prieteni, dar, lucru cert este că avem de-a face cu o măiestrie, un stil aparte, mascat subtil şi modest ce nu apare în CV-ul lui Vasi Irimia, dar care se reflectă plenar în rândurile confesiunilor cu diagnostic predefinit. În carte veţi regăsi multă rugină, cu titlu sugestiv, rugina morală şi spirituală prin care trece societatea românească, mânată de postmodernism şi intenţii luciferice prezentate ca soluţii din afara graniţelor, dar şi de ilustrele căpetenii politice autohtone.
Deşi nu-şi doreşte să facă politică, Vasi Irimia, ca un păpuşar desăvârşit, trage sforile prin intermediul personajelor, dând soluţii anticriză, dovedindu-se astfel – (probabil) fără să vrea – un artizan cu profund caracter patriotic.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Liniştea lumii1 este un titlu neobişnuit pentru Adrian Botez2spirit tumultuos, energic şi revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care trăieşte, o lume care a uitat valorile curate ale creştinismului, o lume a căderii în gol… E un popas în mişcarea sufletului spre infinitul spre care tânjeşte poetul, oprirea care se regăseşte în psalm, pentru că există psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranţă, dar sunt acolo, cu adevărul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…
Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduială, îşi organizează volumele în cicluri care să reziste, anotimpuri ale poeziei, iată că şi acest volum are mai multe părţi, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibraţiile lumii:
Cartea I: LINIŞTEA LUMII;
Cartea a II-a: VÂRTEJURI;
Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.
Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE şi secţiunea PERSONALITATE ŞI OPERĂ, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicaţii, argumente, texte, pretexte şi bucuria lecturii şi a scrisului.
Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile creştine, pe mărturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenţa creştinului, pe revelaţia personală, particulară, pe literatura ca şoaptă în cetate, şoaptă care pentru alţii, necunoscători, pare ţipăt, ţipătul zimţat de la miezul nopţii…
Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce liniştea unui suflet ce tânjeşte să vadă dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea şi timpul în care trăim, pentru a produce netimp!
Aşteptând florile, mântuirea, zăpezile, primăvara, sărbători de primăvară, metamorfozele, Visul Grădinii  - toate devin elemente ale aşezării lumii în matca iniţială, cele care susţin posibilitatea existenţei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsă în tentaculele aruncate de tsunami în această parte de univers, pentru că apar umbrele: singurătatea de acasă, instabilitatea, vremuri fără ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, paştele orbilor (!!), conversaţii cu un asasin. Dar speranţa se coagulează în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stâncă în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. Pendulând între poezia lirică a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stănescu, volumul lui Adrian Botez este unul al căutării echilibrelor posibile într-o lume care şi-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o soluţie…
Autorul, într-un moment de împăcare cu sine, dedică volumul soţiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…
Prezenţa Grădinii în construcţia volumului este tânjirea poetului după raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trăit prin imnul dedicat munţilor, anotimpului, florilor…
Îngerii sunt bolnavi de roua dimineţii, iar Hristos visează într-o stea, raiul e aproape şi totul e promisiune sau clipă captată de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveşte dincolo de orizontul mării, apa botezului curge spre noi rădăcini, trupul poate fi de rază, animale ucise de prea multă blândeţe… Prezenţa lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt mişcând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simţit - …o, în sfârşit – că e bine…!/ nu există frică-nici moarte: să ştii//numai om Dumnezeu vrea ca iarăşi să fii/…va trimite - la tine – alai cu făclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.
Atâta linişte declanşează delirul în primăvară, ca posibilitate a salvării: „o Doamne – Ţi-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai văd arhangheli la creneluri:/nu merit izbăvirea – dar mă simt izbăvit/în tot arde frăţia – deşi toţi m-au hulit!” – DELIR DE PRIMĂVARĂ.
Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corectă câştigă din ce în ce mai rar, trebuie să se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umană a pierdut ritmul în faţa vârtejurilor de toate felurile… (Balada şi rugăciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate să mântuiască, Dreptatea e Mireasa de Taină a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lăcrimează pe frunţile noastre uscate. Paralela bine-rău demonstrează că răul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divină, e o baladă a celui care tânjeşte după reformă, după schimbarea cea mare, după liniştea lumii care poate da roade în fiinţele noastre. Poetul e neîndurător cu negustorii burtoşi care au scos lumea la mezat, e prezent şi şmecherul cu aureolă în buzunar, patronul de stele, paiaţele lumii. Privind din perspectivă divină, Adrian Botez vede clar nevoia lumii după Dreptatea lui Dumnezeu, pentru că dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.
Străinătatea de acasă pare semnul depărtării de sine, pierderea identităţii, câinele mort în şanţ, copaci scheletici care cerşesc milă într-un secol al maşinăriilor de toate felurile, maşinării care imprimă viteză fenomenelor, e un „suflu al aroganţei”!
Metaforele poetului sunt sugestive: spinările cerului se ating, se freacă una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se mişcă în liniştea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucrează prin cuvinte, prin rugăciune, prin apropieri… Sunt vremuri fără ceas: „păsări vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai ştie cum să fie/vântul bate parcă stă să-njure/ o lume lividă – vineţie/” sau „Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă/” – VREMURI FĂRĂ CEAS.
Sfârşitul de vremuri fără de timp se vădeşte prin prezenţa Păsării Cenuşii, care îl priveşte pe poet în ochi, e moartea care are îndrăzneala să arunce fulgere cenuşii într-o lumea a culorilor căzute din curcubeu şi este o dungă, fizic, inexplicabilă, căderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.
Poate că imaginea cea mai dură şi care depăşeşte durerea fizică e prezenţa fiinţei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag după mine un cadavru,-n salturi/nu mă trezesc – nu ştiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/şi lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.
Speranţa, însă, e după zare, acolo, în aproapele din inimă: „aerisind luminile în păsări/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linişti:/acolo nu-s recolte şi nici mirişti/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.
Dincolo de zare e un pisc de rugăciune, un munte care se poate urca prin stăruinţă sau încăpăţânare, munţii dau argumente pentru o altă viaţă, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptăţii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost văzut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeşte, după considerente divine, într-o lume în faliment.
Natura e parte a speranţei, natura e parte a creaţiei şi puterii lui Dumnezeu de a reforma cele văzute: verdele plin al grădinilor, albastrul sever al cerului, grădina, boarea din grădină, păsările cântă prin copacii din rai, lumina cerului, mările lumii, porţi enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de rouă ca o ploaie spirituală, aer sfânt, o lume proaspătă ce trimite la un alt cer şi un alt pământ din Apocalipsă (vezi Biblia).
Despre sine Adrian Botez mărturiseşte: „n-am fost bun - nici/rău: un oarece/ om// am văzut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am văzut/ munţi în răsărit – şi/ m-am înălţat/” – MĂRTURIA LUI DISMAS.
În ultimul poem al cărţii care poartă un titlu frust şi mărturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptător, unul care ştie sensul bătăliei spirituale şi care are argumente la înaintaşii săi, purificaţi de un foc divin. Se poate observa şi o anumită oboseală la poet, viaţa e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-mă undeva/între ape mari – cu ţărmuri ameţitor/depărtate – ţărmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.
Dar lumea tânjeşte după liniştea dintâi, e o lume în care Paştele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu găseşte: „nu-L mai plânge – astăzi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o îndurăm – direct – pe os/ nici hidosu-i strigăt – horcăind în toi/ … nevinovată carne să înghită/ în vina lui mereu deschisă-i poftă/ oricine-i pregătit – smerit – să mintă/ să cumpere privata lui Golgotă…/ - MODERNIZAREA PAŞTELUI.
Poet incomod, dar pregătit să se ierte pe sine şi să-şi recunoască limitele, Adrian Botez recunoaşte că nu poate evada din această lume în care îşi cântă şi cântă nedesăvârşirea, ca etapă spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor şi aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeşte Scriptura ştie că sunt acolo cuvinte mult mai dure şi că Dumnezeu vrea să ne recunoaştem ticăloşia.
Stilul său pendulează între clasic şi modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capătă astfel putere, versurile sunt sentinţe pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadenţat, alteori se caută complicat şi simbolic, e un simbolism creştin, cu pecetea lui Hristos, vocalele strigă, consoanele caută liniştea nopţii, vechi linii ale literaturii române se regăsesc în scrierile acestea tulburate de vis şi dorinţe neîmplinite, lumea se deschide în faţa poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate că poetul ar trebui să-şi cenzureze uneori discursul liric pentru a lăsa aurul din gând să iasă la suprafaţă, prin versul cercetat de şapte ori…
Luminiţa Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!… Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportare la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător – sfâşietoare a căutării căii spre Cer.” – Luminiţa Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.
Constantin Stancu (Haţeg – Hunedoara)


1Adrian Botez, Liniştea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colecţia Poezie şi muzică creştină. Cartea apărută în colaborare cu Primăria Gura Humorului.
2Scriitor român, autorul cărţilor: POEZIE - 1-Jurnal din marea temniţă interioară(Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog(Salonul literar-Focşani, 1998);
3Povestea unui colecţionar de audienţe(Corgal Press-Bacău, 2003);
4Epopeea Atlantică(Corgal Press-Bacău, 2003);
5Eu, barbarul(Casa Scriitorilor-Bacău, 2005);
6Crezuri creştine - 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacău, 2005.
7Nu mai ridicaţi din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007);
8În contra demenţei de astăzi în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008);
9Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, 2010, Liniştea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârşii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012. PROZĂ: volumul Basme-pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacău, 2004). CRITICĂ/ HERMENEUTICĂ: 1 - Prigoniţii cavaleri ai Mielului - despre poezia cultă aromânească (Ed. Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2 - Spirit şi Logos, în poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian(Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3 - Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici(Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006); 4 - Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică: pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 5 - Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009. ESEURI: 1-RuguriRomânia sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2 - Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3 - „Cazul Dacia...”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011 etc.

LA STIHIILE LUMII: „PARASCA”, DE IOAN MITITELU

 

...A apărut o nouă carte a scriitorului IOAN MITITELU (după Picătura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa după nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA - o microantologie, alcătuită din trei părţi:
Cartea I: Galeria ciudaţilor – povestiri (10),
Cartea II: Un sat numit Curseşti - jurnal de portrete-amintiri (10) - şi
Cartea III: Cutia cu maimuţe - articole gazetăreşti (36).
...Valoarea estetică a celor trei „cărţi” este, fireşte, inegală (ţinând cont şi de speciile şi stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordează). Dar un numitor comun există: forţa de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Şi, din păcate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar şi la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare...
...Dar să ne ocupăm de ceea ce străluceaşte, nu de umbrele aleatorii!
...Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastică” (aşa cum este „acuzată” şi proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul ştie să povestească, dar, în primul rând, ştie să descrie şi să orânduiască primordiile-arheii, pentru a-l ajuta şi pe cititor să le perceapă mişcările lor, profund semnificative şi imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.
Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne şi stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.
...La rădăcinile lumii se produc cutremure care dizlocă nu doar pământul, aerul, apele şi focul – ci şi conştiinţele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrări într-o altă lume, subterană sau aeriană, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucrează, dezlănţuite, să surpe şi năruiască lumea aceasta. Dar, mereu, există un „Atlas-Anteu” uman, care propteşte prăbuşirile, îmblânzeşte şi ameliorează zguduirile, scuturările pământului şi subpământului, ale apelor şi furtunilor aerului (adică, ale elementarităţii cosmice, care nu mai rabdă, parcă, această specie umană terestră, cu grave dereglări ale Sensibilităţii, Armoniei, Misiunii şi Duhului) – scuturări/seisme „de după asfinţitul soarelui”. Atlas-Anteu şi ...fraţii săi titanici exclud orice expresie a violenţei oarbe (chiar şi „vocea tare”! – „mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizică, a modernităţii barbare - exprimată prin „buldozere” („Şi şeful voia o acţiune <<umanitară>>. Cu buldozerul...” – îşi încheie autorul povestirea a patra - ...naratorul este sarcastic şi obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, făcută cu „roaba” lui uriaşă!). Dar miza este şi ieşirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numărat-În-Cifrată), al existenţei demonizate. Pentru că numai diavolul este neîncrezător şi...NUMĂRĂ TOTUL (până şi...”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, eşti se ştie precis, al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”
 Această trudă de Atlas-Anteu şi de Sisif o împlineşte, în povestirea Dealul fără nume – Bătrânul Zeu al Izbăvirii discrete, prin truda subterană - Titanul-Tofan : „Spusese <<EU sunt TOFAN>> (...) ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă magică, în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele artificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39).  Şi Bătrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvăluie „trimisului” modernităţii troglodite, Simiuc: „Ai făcut rău că m-ai oprit de la lucru, tocmai după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale numai noaptea, în tăcere, hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor, de numai eu pot să-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna, dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă...” – cf. Dealul fără nume, p. 39.
...Lumea noastră este plină de prostie şi de nesimţire, dar şi de violenţă de toate tipurile, transformând spaţiul Duhului uman într-o închisoare, cu...tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de bună-simţire şi de reacţie (dar şi cel VIU şi TREAZ!), devine „inculpat” – şi această violenţă grotescă devine contagioasă, de la „şef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „şefului”, la Sisiful-Anteu - „se îmbolnăveşte”, la nivel de Logos,  de la... „şef”!): „Dacă numitul Gheorghe Tofan (...) de parcă ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).
...Fiica titanului Tofan (Isidora, „studentă la ASE”) are „cârje” şi, din pricini de suprasensibilitate extremă, este nevoită (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scăzută a lumii terestre!) să devină...schizofrenică, dublându-şi personalitatea într-o Păpuşă-Isidora, neatinsă de invaliditate/Boala Cifrelor Pământului: „-Pentru mine trăieşte ea – şi Isidora îşi trecu drăgăstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii (...) dumneata n-o auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în niciun cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea cifrelor, să nu mai aparţină tuturor, nici măcar mie, ci numai eu să-i aparţin ei” (cf. p. 45) - ...de aceea, Isidora-invalida este disperată (gata să se predea stihiilor enorm-reactive ale pământului („căzu zgrepţănând cu unghiile în duşumea, ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Păpuşa-Isidora – este disperată ( şi numai LACRIMA poate degaja forţe soteriologice!: „în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din ochii aceia  frumoşi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetică (prin atingere cu obiectualitatea invalidităţii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai să rămână intact nucleul de puritate şi sănătate, conţinut în „Păpuşa-Isidora”: „Palmele micuţe ale fetei (n.n.: Păpuşa-Isidora), cu unghiile îngrijite minuţios (...), urmărind contururile de la părul blond şi până la tălpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.
...Bătrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu şi Sisif („...apoi, fără să vrea, gândul îl purtă iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela”- cf- p. 46) – este, în această lume (zvârcolită de stihiile născute de propria versatilitate sinucigaşă a omului...) - ... este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare şi mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan şi PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).
...În ordinea valorii estetico-arhetipale, adică a efectelor mişcării primordiilor - trebuie citată şi citită povestirea Clopotele.
...Într-aceeaşi atmosferă apocaliptică (de data aceasta, creată prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „două momâi negre” aduc, pe targă, un om în plină dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de către o divinitate infantilă!), care geme („din când în când”), tot mai înăbuşit-sfâşietor, bolnav de CANCER...: „un bărbat slab, galben, cu nasul ascuţit de boala necruţătoare şi care, dacă nu ar fi gemut din când în când, făcând să-i freamăte nările aproape străvezii, ai fi crezut că este mort de mult şi numai o minune mai ţine părţile componente ale corpului legate între ele, ca să nu plece care-încotro, precum la o jucărie mecanică ale cărei legături tainice au fost desfăcute de un copil obraznic” – cf. p. 28.
Cancerul este Mistica Boală a Lumii Post-Cădere Adamică – ne comunică şi Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însăşi Fiinţa Umană, în Însuşi Chinul Hiperbolic al Bolii.
...Aici, IOAN MITITELU a „plantat” două personaje care trudesc, prin însăşi existenţa lor/viaţă, să afle Leacul Exorcizării Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizării de Înecare prin Lipsă de Întrebare Parsifalică:
1-este Anonimul de la Canton („un om îmbrăcat nepotrivit cu anotimpul, jegos şi neras”, care „părea că dormitează cu fruntea sprijinită de un băţ noduros, rupt din cine ştie ce gard. Cum stătea aşa nemişcat, la prima vedere, părea că face şi el parte din mobilierul încăperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar deţinând Axa Lumii-„băţ noduros”, rupt din „gardul” care separă Lumea (degenerată spiritual!) de Adevărul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZĂ Logos-ul, de pe un ghem invizibil (şi, tocmai de aceea, considerat, de ceilalţi, ca aparţinând Lumii Absurdului!). El vorbeşte, deci rânduieşte, după Firea Logos-ului Cosmic, despre Condiţia Umano-Cosmică, exprimată, emblematic, prin/de către Pictorul Hristic – Van Gogh! „Nu orice om a înţeles de ce Van Gogh şi-a tăiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plăsmuite, chinuite de himere, un certificat al libertăţii spirituale” – cf. p. 32 - ...da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plăsmuirea ei, prin Actul Divin al Libertăţii Spirituale (care include şi, eventual, renunţarea la o ureche vizibilă, pentru o URECHE INVIZIBILĂ, CARE SĂ AUDĂ PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul şansei soteriologice! (pe la ureche pleacă „minţile” învechite-degradate – „femeia de la canton făcu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 - ...dar tot pe-acolo vine Noua Raţiune Existenţială a Lumii!) – şi
2-Femeia Instinctuală, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repetă gestul diogenian, al utilizării lămpii, întru căutarea umanităţii (cum face femeia-soţie: „Lampa, daţi-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îşi dă seama de Adevărul Libertăţii Anonimului :„...<<Lasă-l în pace, şi aşa este într-o URECHE!>> – ...dar tăcu deodată, având senzaţia că a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea să se contrazică! Pentru că tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevăzutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaşte relaţia de subordonare transfiguratoare a Omului, de către Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamnă moarte curată. Într-un an cu APE tot aşa, a luat o căruţă cu cai cu tot, de au găsit-o, hăt devale, la marginea sălciilor. Pe căruţaş nu l-au mai găsit” – cf. p. 30) – şi dezlănţuie (tocmai prin moartea corporalităţilor inferioare! – „Bătrânul ieşi afară şi strigă: <<A murit, auzi, a murit!>>” – cf. p. 33) - Armonia Celestă, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistică a Umanităţii, dinspre Închiderea Celestă, spre Explozia Deschizătoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letală a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptică/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICĂ!), enunţat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“... <<Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>): „...cele două clopote care prevesteau sonor închiderea şi deschiderea BARIEREI începură să sune înalt şi melodios (...). Auzi ceva, ascultă cu luare aminte şi, deodată, fu inundată de o bucurie imensă. De undeva, din dreptul satului, se auziră învăluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrăştiind noaptea, spărgând-o în ţăndări” – cf. p. 33.
Spune Alchimia: “Operaţia centrală a Artei Iubirii constă în glorificarea Naturii ajutând-o să realizeze <<uniunea naturilor contrarii>> cum ar fi lumina şi materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizează arta alchimică n.n.) este, în primul rând, de a pregăti <<matricea>> care constituie această materie, numită şi femeia operei, pentru a o face aptă să primească sămânţa luminoasă a bărbatului, provenind din <<ceruri>>. Această uniune este posibilă în virtutea legii analogiei enunţată în Tabla de Smarald, care este atribuită legendarului Hermes Trismegistos: <<... Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevăr, după cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorită faptului că <<natura superioară>> şi <<natura inferioară>> sunt asemănătoare – unii spun că ar proveni din aceeaşi rădăcină – <<ele pot împlini miracolul Totului>> – cf. yogaesoteric.
...Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, şi ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vieţii, dublat, însă, de aleatoriul moarte-viaţă, al „fetiţei tătăroaice” (care învie şi moare, indiferentă la APĂ – pentru că apa NU ERA FÂNTÂNĂ...deci, refuza existenţa primordială!) – situată în zona „Căii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar şi „asistent al Morţii”!), Mihu, se predă „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul „Nenea” („Nenea fusese pur şi simplu decapitat de o schijă” – cf. p. 12), Cel Depărtat de Fântână: „Mi-a spus că visez aşa din cauză că nu am copii. A spus că eu sap la izvorul vieţii, dar n-am să reuşesc nimic, aşa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e şoapta lor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasămite, acolo, DINCOLO, unde...” susurul apei e şoapta lor/copiilor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”...!
...În povestirea Parasca, abia finalul justifică titlul: gunoierul Crăcană (adică Cel cu Semantică Despicată!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei ţigănci-gunoier (Eros-de-Taină, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVĂLUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul că el nu e...identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morală de „cioropină” şi de „nenorocit”! Răzvrătitul vrea să şi oficializeze această non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiinţării sale, exasperate de „vântul” neantului - trebuie să devină...„crăcănată”/divergentă! – adică să „dezlipească” siamezii existenţiali: 1-Identitatea-Falsificată-prin-Rutină - de 2-Fiinţa/Fiinţarea Spirituală!), prin auto-predarea la Miliţie, pentru o crimă incredibilă (prin proporţiile fizice, iar nu prin înverşunarea spirituală, evidenţiată prin sonoritatea paşilor lui!): „Porni mai departe şi se miră singur ce tare răsună acum paşii lui” – cf. p. 24.
...Omul zăpezii aduce în discuţie Primordiile de la baza Apei şi Pădurii Originare/Paradisiace, „bântuită” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Aşa sunt eu, trebuie să simt sub talpă (n.n.: identificare cu propria Fiinţă Cosmică!) zăpada iernii şi pământul reavăn al primăverii, să fiu alături de copacii care îmi dau linişte şi pace, să simt mirosul mugurilor care plesnesc şi foşnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – şi amănunţind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul pădurii mă simt eu bine. E linişte tot anul şi doar iarna mai vin lupii mei să mă salute, urlând sub fereastră (...) e o haită nu prea mare, doar vreo şapte lupi (n.n.: pentru re-plăsmuirea fiecărei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici şi dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelaţia Armoniei „de sub zăpezi” (de dincolo de Moartea necesară Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odată ca niciodată”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodată”...
...Spaima, din povestirea omonimă, este groază de implozia morţii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de această spaimă a „huruitului” prăbuşirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oară, la moartea Soţului ei, şi, acum, este obsedată că o va auzi, prevestitor, pentru lăcomia morţii, care-i poate răpi, unul după altul, şi copiii, ca prelungiri existenţiale/fiinţiale ale Soţului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spaţiu Tranzitoriu şi Veşnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se aplecă şi începu să adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea linişte profundă, lăsată parcă dintr-odată. Parcă se risipise un blestem” – cf. p. 66.
...Singuraticul, ca şi Lupău, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singurătăţii purificatoare: între Copac şi Crucea Vieţii, Străinul Aventurilor Planetare Perpetue se opreşte la... Spânzurătoare („Este o legătură între copacul ce creştea aici şi omul  care şi-a dus crucea sa până aici” – pentru că: „...l-au găsit după trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stăm noi acum. L-au dat jos, apoi au tăiat şi stejarul, aşa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însă, năzuinţă exasperată spre Zbor şi Cer... Spânzurătoarea este... JUMĂTATEA VIZIBILĂ A CRUCII!!!
...Lupău (cel frate cu câinii şi cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se mută în vizuina lupilor, pentru a scăpa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrică, refuză să-l recunoască, la întoarcerea din vârtejul războiului! – şi nu-l invită la nunta sa, ci-i dă o damigeană de vin bun, cu care Lupău...va zbura pe deasupra tuturor – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul...vălmăşagul acela aiuritor” – până când sigurătatea lui este „împuşcată” în efigie, damigeana devine uter...urmând „regressus ad uterum”: „detunătura ceea de armă parcă i-ar fi dat un semnal: desfăcu dintr-o mişcare dopul damigenii şi bău îndelung, fără oprire”) – apoi „sări peste gardul” Lumii... Iar din sat „ a dispărut pentru multă, foarte multă vreme” – cf. p. 94).
...Oraşul este demonic. Oraşul aparţine proştilor/prostiţilor/demonizaţilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbării vieţii-cu-Logos, a satului, pentru viaţa-fără-Logos, a oraşului - riscă. Lasă în urmă „copilăria”. Găseşte „aici, în miez de noapte, la marginea unei păduri negre parcă nesfârşite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau să înceapă un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin că, din vechime, oamenii observaseră că unghiul drept duce la o serie întreagă de consecinţe” – cf. p. 85.
De regulă – consecinţe nefaste...!
Bătrânul, din povestirea omonimă, afirmă, despre oamenii ne-locului/orăşenii, că sunt/au devenit marionete, obiectualităţi mecanice, „înşiraţi ca nişte păpuşi ce se mişcă trase de aţă, aşa cum am văzut odată la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizaţi în gândire, mai curând decerebraţi – şi nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici măcar...GARA-CA-FINAL (se cred, ca orăşeni „puşi în viteză şi-n orbire, de diavol” – ieşiţi din timpul mitic/sătesc/sărbătoresc, al Ceremoniei Vieţii): „(...) toţi se duc spre gară, merg pe cealaltă potecă, de pe partea mai lină a dealului, pe aici li se pare că dealul ar fi prea pieptiş, cu toate că eu cred că doar li se pare” – cf. p. 77.
...De aceea, Cartea II – Un sat numit Curseşti – reţine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor născuţi/născute la sat/întru sat... adică acolo unde s-a născut, cum zice Lucian Blaga, şi „veşnicia”!
...Chipuri de păduri - acum, jefuite de străin! – cf. Un loc minunat, numit Curseşti, p. 96: „Cred că sentimentul de descătuşare de rău, pe care ţi-l dă liniştea maiestuoasă a pădurii, nu poate fi egalat de nimic” – ...probabil că de aceea, acum, azi, ne simţim, cu toţii, încătuşaţi: „Vă rog, atunci când aveţi timp, în nopţile cu lună, să ascultaţi cum plânge codrul românesc, răpus de securi şi trimis ca buşteni, peste multele hotare ale lumii. Să ştiţi că, de fiecare dată când un arbore măreţ cade sub tăişul securii, se rupe ceva şi din sufletul nostru, chiar dacă pe loc nu conştientizăm asta...” – cf. p. 98.
...Dar şi chipuri de oameni ticăloşiţi, de vremuri, sau... născuţi strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în luptă) şi le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmărit întreaga mea copilărie şi parcă simt şi acum un nod în gât, când mă gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit să meargă desculţ în mormânt” – cf. p. 101.
...Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Hărpău-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „...aproape în şoaptă a zis: <<Frumoasă melodie!>>” – şi concluzia trasă, cu mult bun-simţ şi înţelepciune, de autorul cărţii: „...oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care să fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Curseşti, p. 105.
...Chipul lui Costică Tănase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tănase, ce fusese învăţător în satul nostru...” – cf. Costică Tănase, p. 107.
...Chipul Tananicăi, urgisita de Dumnezeu („mică, sfrijită şi urâtă, părea că s-a născut deodată bătrână... locuia într-un fel de bucătărie de vară de-a lui Pavăl”), dar care se mândrea cu copiii ei, făcuţi cu bărbaţi împrăştiaţi... (cf. Tananica, p. 118).
...Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se trăgea de la răspunsul dat învăţătorului, la întrebarea câţi ani are: „are suta kili ani”!)... şi chipul ”moaşei Andonoaia” – atât de mândră când era numită, de oameni, „moaşa”... ”într-un sat pârlit, de la marginea judeţului Vaslui”!... şi al lui Gică Huşanu – „un tip încrâncenat, tăcut, cu o privire cruntă, cu mutră de haiduc de codru des, care, în absenţa unui alt Huşanu care îmbătrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care stătea pe un scaun şi asculta, ceasuri întregi, visător şi îndrăgostit... „doi guguştiuci”!
...Nimic, din toată această galerie de oameni ciudaţi, din toată această atmosferă de lume normală (chiar şi în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refăcut – AZI! Deci, numele Cărţii III – Cuşca cu maimuţe, reflectă (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (...şi starea de spaţiu concentraţionar, în care a re-intrat, după acea îndepărtată epocă stalinistă, România, prin...românii ei, de data asta! – români îndrăgostiţi de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital... - şi ticăloşiţi, şi trădători, şi...), probabil ireversibil, a... ”noii lumi”, postdecembriste...!
...IOAN MITITELU se dovedeşte, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respectă niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!), de către „cocoana” numită...”political correctness” – ŞI MINUNAT PROCEDEAZĂ AUTORUL, dezbărându-se de tot „harnaşamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – şi, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul său frust (dar între limitele decenţei şi fără a face uz de nicio expresie deocheată/deplasată, precum fac majoritatea jurnaliştilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegaţiile sale!!!
...Numai datorită acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuşeşte să ne re-înveţe noţiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevăr” etc.
Despre UDMR: „Noi nici măcar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul – şi nu putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi  Adevărul este de partea noastră!” – cf. p. 158.
„UDMR-ul (...), cea mai extremistă organizaţie a unei puteri străine, prezentă în România, nu a făcut altceva decât să ducă o politică de şantaj, prin care şi-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.
Despre învăţământ/”dascăli”: „De unde să ştie sărmanele capete de lemn, că persoanele care depun cu precădere efort fizic, sau se bazează pe automatisme în munca lor, nu pot şi n-o săînţeleagă niciodată ucigătorul efort intelectual, depus de un dascăl bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confruntă alte persoane, care lucrează în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihică, decât alţi angajaţi!” – cf. p. 174.
Despre Băsescu Traian: „Curat tâmpiţi, Măria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindcă dacă nu erau tâmpiţi aceştia, chiar aşa de tâmpiţi mai anul trecut, încât să te voteze, acum cred că ai fi făcut cărări bătute pe la DNA şi instanţele de judecată din România, pentru a explica dispariţia flotei şi alte matrapazlâcuri mânărite de matale!” – cf. p. 188.
Despre vremurile comunismului... ”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toată INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, după al doilea război mondial!), comparate cu falsa „democraţie” iudeo-masonică, din contemporaneitate: „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii înţeleseseră că fac gestul acesta spre binele lor şi al ţării – şi de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba şi lopata, fără să ceară, în momentul ACELA, nimic ţării, care, şi aşa, era secătuită, după ieşirea dintr-un greu război (...). Deci am putut încă o dată să văd (...) cum este poluată mintea tinerilor din ziua de azi, cărora să li se pară minunat că sunt liberi să plece aiurea, ca să muncească zi-lumină, ca sclavi prin ţări străine” – cf. p. 218.
Despre Nicolae Ceauşescu, anul 1968 şi scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducător tânăr, ferm şi plin de energie, care a înfierat, în faţa propriului popor şi în faţa tuturor popoarelor oneste din lume, această acţiune mişelească a uni tratat militar, aşa-zis defensiv (...) Ca să intre, atunci, în Brigăzile Patriotice, Paul Goma a scris: Deşi am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de faţă, când Patria se află în pericol, cer să fiu primit în PCR, ca singura forţă organizatoare a rezistenţei patriotice, întru apărarea pământului românesc, contra agresiunilor dinafară, oricare ar fi acelea. În aceleaşi împrejurări, Paul Goma îşi aminteşte că au făcut cerere şi au fost primiţi scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Păuneascu, Paul Schuster şi mulţi alţii (...) Puţini mai înţeleg astăzi asdemenea sentiment, fiindcă mintea le-a fost poluată de tâmpeniile debitate de criminalii ajunşi la conducerea ţării, după decembrie 1989, când a început să moară, puţin câte puţin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.
Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Mă îngrozesc şi la gândul că eu şi urmaşii mei aparţinem unei naţiuni urgisite, căreia trei naţiuni crescute precum şerpii la pieptul său, i-au adus o faimă sinistră. Şi această treime sinistră numeşte, în ordine: jidanii, ţiganii şi ungurii” – cf. p. 236.
Despre... ”Revoluţia Democratică”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revoluţii ar putea suna aşa: <<Luaţi-vă libertatea şi crăpaţi!>>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lăsa piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – cf. p. 243.
...Nu înţelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legătură cu nelăsatul „piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – şi numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”
...Mă rog, poţi să fii sau să nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmaţiile şi acuzaţiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (dacă ai cu ce...!), îţi dă de gândit, orice frază din textul său. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât să-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeşte-l! Şi încearcă să-i pui frazele în contextul descris şi analizat de el, de autor.
...În plus, dezvăluirile şi formulările jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul şi obida şi amărăciunea lor funciară. ŞI (SE) DAU MĂŞTILE JOS!, de pe feţele tuturor saltimbancilor şi escrocilor veacului XXI - al României şi al Terrei!!!
Aşa că... vă invităm să le citiţi, spre a vă purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE) A  ADEVĂRULUI VIEŢII UMANO-DIVINE!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
SPIRITUALITATE
ÎNŢELEPCIUNEA CUNOAŞTERII
Cunoaşterea! Un cuvânt măreţ, scăldat în energie imaterială, fără de care am fi doar nişte fiinţe care consumă hrană din instinct, şi cam atât. Omul, însă, tinde către infinit, prin abordări obişnuite sau nonconvenţionale, în funcţie de genă şi de personalitatea pe care şi-a creat-o. Desigur, influenţele înconjurătoare cântăresc destul de mult în determinarea insului ca spectru superior, şi de aceea, educaţia primează şi în această privinţă. Şi totuşi, actualmente, datorită avalanşelor informaţionale, care ne inundă existenţa, sufocându-ne, chiar, e dificil pentru cineva să-şi îndrepte mintea către o cunoaştere corectă, vastă, dar constructivă, în ceea ce priveşte eul. Direcţiile prezente în viaţa noastră, nu sunt altceva decât un imens labirint al cunoaşterii autentice, dar şi false, şi atunci discernerea între aceste două ecuaţii este îngreunată de imaginea deformată, pe care o percepem uneori despre ele. Poate era mai simplu pentru antici, deşi, fiecare societate şi perioadă temporală sunt dominate de anumite criterii filosofice, prin care omul îşi poate exercita dreptul la cunoaştere.
Aşadar, nimic nu e nou sub soare, numai că, în vremurile acestea, toate sistemele religioase şi filosofice sunt privite şi interpretate conform ideilor geniale, sau nebuneşti ale unora, care, deţinând un anumit statut politic, în special, reuşesc să imprime exegezele lor în conştiinţa ucenicilor. Fireşte, revelaţia divină încă salvează suflete de la căderea liberă în nimicul poleit cu aur al timpurilor actuale, numai că, prea mulţi dintre noi suntem deja într-o stare primejdioasă de apatie, când, obosiţi de atâtea căutări existenţiale, ne lăsăm duşi de valul nimicirii, fără să realizăm că am pierdut esenţa vieţii exact atunci când ne aflam lângă ea. Suntem învinşi de puterile malefice ale unor stăpâniri viclene, şi chiar dacă am conştientiza aceasta, tot ar fi greu să revenim la punctul terminus al călătoriei noastre către absolut. Unii sperăm că eforturile intelectuale şi spirituale de până acum, precum şi credinţa că binele va triumfa, ne vor elibera mintea de poverile colosale, pe care abia le mai ducem şi care ne limitează forţa cunoaşterii.
Dar ce e cunoaşterea? E un subiect mult prea amplu şi nu poate fi dezbătut chiar acum. Personal, consider că adevărata cunoaştere este cea lăuntrică, aceea care suprimă egoismul şi mândria şi lasă deplină libertate spiritului, spre a se înălţa către infinit, acolo unde îi este locul, de unde a venit aici, dar s-a rătăcit pentru puţin timp. Regăsirea sinelui este unicul drum al cunoaşterii veridice, prin care omul va ajunge la inocenţa primordială, şi, implicit, acasă. Aici suntem nişte străini debusolaţi, care caută fără încetare, şi, de cele mai multe ori fără succes, drumul înapoi. Suntem nesăbuiţii, care ne-am aventurat prea mult în largul mării, fără să ştim a înota, iar acum riscăm să devenim nişte corpuri inerte, ale căror suflete vor eşua în paradisul pierdut de pe pământ.
De ce atunci când privim cerul, ne învăluie o linişte misterioasă, plăcută şi serafică? De ce ne place să contemplăm înălţimile ameţitoare ale munţilor şi să ascultăm vuietul apelor cristaline? De ce tăcerea este singurul cuvânt care ne aduce pacea în suflet? De ce ne strigăm durerea în surdină, iar lacrimile ne inundă fiinţa, asemenea unei ploi binecuvântate, oferindu-ne răspuns unor întrebări însemnate? De ce nu simţim alinare decât atunci când ne ridicăm privirea către văzduh, unde căutăm cu insistenţă şi disperare acel ceva, pe care l-am pierdut demult? Chiar dacă lângă noi mai respiră cineva, suntem singuri pe deplin, iar această stare este realitatea pe care încercăm s-o ascundem cu înverşunare, minţindu-ne că suntem fericiţi şi nu ne lipseşte nimic. Ce trist, dar înfiorător de adevărat, în acelaşi timp!
Ca să mai îndulcesc puţin registrul acesta artistic, voi trece la un subiect interesant, abordat în prezent cu reţinere, şi anume, gnomii. Dacă răsfoim literatura de specialitate, vom afla că aceştia sunt fiinţe mici de statură, care ar locui sub pământ şi având menirea de a păzi nişte comori ancestrale. Gnomii apar în basme, uneori fiind prezentaţi ca nişte pitici năstruşnici, care trăiesc după propriile reguli, în păduri, nesupărând pe cineva. Iată de ce sunt nişte fiinţe interesante, tocmai pentru că se cunoaşte foarte puţine despre ele. Am mai scris despre entităţile subterane, fiind convinsă că nu sunt singura care ştie că mai există şi alte forme de viaţă pe pământ. Anumite persoane au semnalat apariţia unor asemenea omuleţi, purtând în mâini lămpi, şi care, la un moment dat, au dispărut sub pământ, prin nişte galerii neexplorate încă, dar care, ar suscita un anumit interes din partea cercetătorilor avizaţi. De ce li s-au spus gnomi? Poate fiindcă ei chiar sunt remarcabili prin ceea ce fac. Poate că ei reprezintă înţelepciunea însăşi, aşa cum era ea la începuturi, nealterată de concepţii îndoielnice, care duc sigur către o prăbuşire fără egal. Am avea nevoie de gnomi, pe care, uneori îi vedem în ochii blânzi ai bunicilor, care ne spun poveşti despre fiinţe din trecut, despre lumi nevăzute, dar pure, în care numai iniţiaţii au acces. Nu ştim că, poate foarte aproape de noi, trăiesc fiinţe venite din alte dimensiuni, care încearcă să ne arate calea către pământul făgăduinţei, unde suferinţa se transformă într-o bucurie fără sfârşit, iar sufletul îşi simte propria prezenţă, ca şi când nimic n-ar mai conta, iar amintirile unei vieţi chinuitoare se risipesc în neant, lăsând loc doar sentimentului de linişte desăvârşită.
Cheia cunoaşterii este înţelepciunea, pe care numai unii dintre noi o găsesc, sau o primesc în dar, fiindcă ştiu cum s-o utilizeze în orice împrejurare. Înţeleptul vede dincolo de material şi percepe realitatea ca pe o înfăţişare posibilă, în care trebuie să se oglindească doar o clipă, fiindcă el se va reîntoarce în lumea de unde a venit. Trecerea sa prin acest spaţiu este doar o umbră a existenţei, căci sufletul său rămâne veşnic în locul sacru în care s-a născut, acolo unde îşi regăseşte pacea şi mântuirea. 
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
CĂRŢI ÎN FORMAT DIGITAL
În ultimii ani ia amploare – inclusiv în România – fenomenul publicării cărţilor în format digital (eBook sau e-book, carte electronică), care pot cumpărate (atunci când nu sunt gratuite) şi citite utilizând dispozitive specifice cunoscute sub denumirea eBook Reader, e-book reader sau e-book device (cititor de cărţi electronice). Principalele avantaje ale unui e-book reader sunt o bună lizibilizate a textului pe ecran (chiar şi în lumina soarelui) şi un timp de viaţă mai lung al bateriei. Aceste avantaje sunt obţinute prin utilizarea tehnologiei hârtiei electronice (e-paper technology) pentru afişarea conţinutului care trebuie citit. Prima carte publicată online, în iunie 1996, a fost MH & hmx: email pentru useri şi programatori, scrisă de Jerry Peek.
Pentru crearea cărţilor electronice sunt utilizate un număr destul de mare de formate. În continuare sunt prezentate pe scurt cele mai cunoscute dintre acestea[1]:
·         Kindle (.azw): format proprietar Amazon, lansat odată cu e-book-ul Amazon Kindle. Formatul este utilizat astăzi pe o varietate de platforme;
·         Sony media (.lrf, .lrx): format proprietar Sony Corporation;
·         Microsoft Compiled HTML Help (.chm): format proprietar Microsoft bazat pe HTML;
·         DjVu (.djvu): format special pentru stocarea documentelor scanate;
·         IDPF/EPUB (.epub): standard deschis pentru e-book creat de IDPF (International Digital Publishing Forum). A câştigat rapid în popularitate în 2011, putând fi citit de o mulţime de dispozitive de tip e-reader precum şi de alte dispozitive mobile (e.g, telefoane inteligente, tablete);
·         Pam Media (.pdb): include versiuni pentru iPhone, PalmOS, Android, Symbian, BlackBerry etc;
·         Hypertext (.htm, .html): HTML nu este un format deosebit de eficient pentru a stoca o cantitate mare de informaţii, în raport cu alte formate utilizate pentru crearea cărţilor electronice;
·         Microsoft Reader (.lit): fişierele LIT protejate DRM (Digital Rights Management) pot fi citite numai de programul proprietar Microsoft Reader. Există instrumente (e.g., Convert Lit) care pot realiza conversia formatului în HTML;
·         Mobipocket (.prc, .mobi): formatul este bazat pe standardul Open eBook, foloseşte XML şi poate include JavaScript şi cadre;
·         Adobe Portable Document Format (.pdf): format de fişier creat de Adobe Systems;
·         TomeRaider (.tr2, .tr3): format proprietar, cu versiuni pentru Windows, Windows Mobile (i.e., Pocket PC), Pam, Symbian etc.
Multe dintre formatele enumerate pot fi accesibile şi de pe alte dispozitive, cum ar fi calculatoare personale (PC), calculatoare Apple McIntosh, telefoane inteligente (e.g., iPhone, Android, Blackberry) şi tablete (e.g., iPad).
Există un număr relativ ridicat de dispozitive (i.e., e-reader) utilizate pentru citirea cărţilor digitale (e-book). Poate cel mai cunoscut dintre acestea este Amazon Kindle Wireless eBook Reader (figura 1). Din acest motiv, în continuare sunt descrise caracteristicile complete ale acestuia (aşa cum sunt ele prezentate de producător; ele se referă la cea mai recentă versiune, anume Kindle Free 3G + Wi-Fi):
·         Producător: Amazon;
·         Tip dislay: e-ink[2] Pearl, 16 tonuri de gri;
·         Diagonală display: 6 inch;
·         Mărime: 190 x 123 x 8,5;
·         Culoare: grafit;
·         Rezoluţie: 800 x 600;
·         Dimensiuni: 190x123x8,5mm;
·         Tip memorie: internă 4 GB (3GB disponibilă), poate stoca peste 3.500 de cărţi;
·         Formate suportate: Text: BMP, PDF, MOBI, HTML, DOC, TXT, PRC, KINDLE (AZW); Imagini: JPEG, PNG, GIF, BMP; Audio: MP3, Audible (Audible Enhanced (AA, AAX));
·         Autonomie baterie: între 3 săptămâni şi o lună, în funcţie de utilizarea conectivităţii wireless;
·         Durata de viaţă a bateriei: wireless off 1 lună; wireless on 10 zile;
·         Conectivitate: Free 3G + WiFi 802.11b, g şi n (i.e., se poate conecta la orice reţele publice sau private, inclusiv cele securizate prin WEP, WPA şi WPA2); USB 2.0; Audio Jack 3,5 mm;
·         Masă: 247 g;
·         Altele: tastatură QWERTY.
 
Figura 1 Amazon Kindle Wireless eBook Reader
Acest e-reader oferă acces la peste 850.000 de titluri din magazinul online Kindle Store, incluzând ultimele bestsellere, peste 1.000 de cărţi gratuite şi ediţiile celor mai importante ziare şi reviste. Achiziţia cărţilor se poate face direct de pe dispozitiv, iar volumele sunt livrate wireless în mai puţin de 60 de secunde. Alte facilităţi oferite de Kindle sunt: acces gratuit la reţeaua Whispersync (sincronizarea paginii, a semnelor de carte şi a notiţelor de lectură pentru volumele achiziţionate din Kindle Store), Text-to-Speech (redarea audio a textelor în limba engleză), PDF Reader, Redare audio (muzică şi audiobooks) şi browser pentru navigarea pe Internet. Dispozitivul poate fi conectat la calculator prin cablu USB.
Există aplicaţii de tip e-reader Kindle pentru telefoanele mobile, una dintre acestea fiind Kindle for Android (dezvoltată de Amazon), care poate fi descărcată gratuit de pe Google Play (fostul Android Market, https://play.google.com/store).
De asemenea, există şi alte magazine virtuale din care pot fi descărcate gratuit sau cumpărate la preţuri promoţionale cărţi, pentru fi citite cu e-reader-ele de tip Kindle sau cu alte dispozitive similare. Iată câteva dintre acestea: Internet Archive[3], Project Gutenberg[4] şi ManyBooks.net[5]. Acestea nu sunt singurele magazine virtuale din care pot fi cumpărate cărţi în format digital. Dimpotrivă, există un număr mare de astfel de librării, inclusiv româneşti, pe care cititorul le poate găsi singur printr-o simplă căutare folosind Google.
Traian Anghel


[1] Cele mai populare formate sunt mobi, EPUB (sau ePub) şi PDF. Una dintre aplicaţiile online care poate realiza conversia diferitelor formate în alte formate, inclusiv a celor utilizate pentru crearea cărţilor digitale, este Online Convert (http://www.online-convert.com/).
[2] Ecranele e-ink nu obosesc ochii deoarece folosesc cerneală electronică. Deseori, ecranul este confundat cu hârtia tipărită de către persoane care văd un astfel de display pentru prima oară.
[3] Internet Archive (http://www.archive.org/) oferă peste 2,5 milioane de cărţi gratuite.
[4] Project Gutenberg (http://www.gutenberg.org/wiki/Main_Page) oferă peste 30.000 de cărţi gratuite.
[5] ManyBooks.net (http://www.manybooks.net/) oferă peste 26.000 de cărţi gratuite.

 

 

REPERE...

 ION LUCA CARAGIALE ŞI LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ

I. L. Caragiale este membrul Lojei Iohanice Româneşti[1], a sec. al XIX-lea. Poziţia sa în Loja Iohanică Românească este de intermediaritate: intermediară între SLAVA-SLAVICI şi CREANGĂ-CREANGA COPACULUI PARADISIAC (Creanga de Aur). Mai exact, I. L. Caragiale trebuie, prin misiunea (primită şi asumată) în cadrul Lojei Iohanice Româneşti - să producă emergenţa curenţilor malefici ai lumii acesteia. Să-i facă evidenţi şi să-i ofere, astfel, potenţelor exorcizatoare ale spiritului uman veghetor. El este SPINUL NEGRU (etimologie dată şi de Şerban Cioculescu) - deci, el trebuie să înţeleagă resorturile oculte prin care Spinul Negru a acceptat rolul de ÎNCORONARE ÎNTRU CALVAR - a lui Iisus Hristos. Asta nu înseamnă că Spinul Negru nu a participat la transfigurarea lumii prin mesajul Golgotei. Dar trebuie să înţeleagă oamenii din ce cauze oculte a trebuit să apară şi să devină absolut necesar CALVARUL - pentru Mântuire, adică pentru re-normalizarea raporturilor dintre Om şi Dumnezeu - dintre omul terestru dinamizat în multiplicitate - şi prototipul său etern, imuabil, din Paradis: ADAM PROTOGONOS.
Latura demonică, luciferică - forţele care au intervenit în lume pentru a “bruia” raporturile sacre, numite RITUAL - trebuia evidenţiată de cineva din cadrul Lojei Iohanice De aceea, Spinul Negru a trebuit, în proiectul ocult, în virtualitatea sacră a Lojei Iohanice Româneşti - să primească numele de ION şi pe cel de LUCA: adică, de la baza Logos-ului pur pornind - să se încerce revelarea imaginativ-dinamică a cauzelor degradării Logos-ului, a căderii în deriziune - a DHARMEI cosmice. Şi aprofundarea intuitivă a acestor cauze.
Biografiile “personajelor” lumii, cu relevanţă de entităţi spirituale, sunt atât de crunt mistificate şi mutilate (şi acest lucru se face cu atâta rea-credinţă, de către ignoranţii, furioşi pe propria ignoranţă, dar obnubilaţi în propria ignoranţă) încât ne sunt cu desăvârşire inutile, atunci când este vorba să explicăm relevanţa spirituală a unei personalităţi, în epoca sa, în cadrul eonului său etc.
În schimb, mai greu de mistificat sunt operele acestor personalităţi. Ele pot fi ascunse, uneori chiar mutilate, cu tendinţă (căutând a se extirpa tocmai partea cu relevanţă spirituală) - dar, de cele mai multe ori, profanii nu se pricep să opereze cu adevărat distrugător - pentru că în starea lor de entropie spirituală, le lipseşte discernământul - atât în rău, cât şi în bine.
Spre exemplu, rău-voitorilor, care ar fi vrut să discrediteze şi să oculteze relevanţa iohanică-spirituală a lui I. L. Caragiale, le-a fost imposibil să intuiască importanţa următorului text, din schiţa Monopol[2]:
“Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos încetinel pe trotuarul plin de apă şi intră, leoarcă de ploaie, pe portalul bătrânului său palazzaccio (s.a.)
- Ia sama (îi strig) pe SAN GOVANNI, PADRONE MIO (s.a.), nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de maslină pe talpă!
El se întoarce, smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din depărtare.”
Celui care ar replica, iritat, că se caută elemente oculte de simbolistică ritualică doar pentru că NOI am vrea să descoperim astfel de elemente, în opera unui scriitor care n-a avut în viaţa lui habar de astfel de elemente, îi vom răspunde, pe loc, printr-un fragment de schiţă (Tren de plăcere[3]), în care numai rău-voitorii de meserie şi orbii din naştere nu vor recunoaşte viziunea profund ritualică şi iniţiatică a lui I. L. Caragiale asupra lumii - viziune confruntată (şi de aici rezultă punerea în evidenţă a stării de emergenţă în care se află azi efectele malefice ale luciferismului asupra Logos-ului cosmic, asupra Dharmei universale - efecte de tip catastrofic, tragic şi apocaliptic, având trasă, pe faţa ameninţător-divină, masca, uneori bonomă, alteori cinică, a comediei) cu rezultantele distructive, din lumea Logos-ului persiflat, persecutat, răstignit, prin lenea spirituală umană. Şi chiar dacă “porta-vocea” divinităţii nu e conştientă de mesaj - mesajul există în sine, în esenţa lui divină.
“Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpare mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: <<Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura.>>”.
Capra[4] este simbolul Fulgerului şi Iniţierii. Ea este MAMA LUMII PRAKRTI - şi, cu ajutorul ei, spiritul poate evolua pe verticala GUNELOR (stărilor spirituale - şi calităţi primordiale): SATTVA-albul şi strălucirea etherului, RAJAS - roşul patimii-pătimirii întru dinamism, necesar atât vieţii biologice, cât şi iniţierii spirituale, TAMAS - negrul pasivităţii, din zona malefică, a Materiei-borboros.
Saltul iniţiatic (pe verticala gunelor) se face dinspre Prahova spre Ialomiţa (ca văi-caverne iniţiatice): tracologul Adrian Bucurescu, în vol. Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 - dă tălmăcirea sacră a etimologiei traco-getice a acestor două toponime:
a – Prahova - ar veni de la ARCO-DA-BARA = CURCUBEUL, ARCUL DE FOC;
b – Ialomiţa - ar veni de la AURU-METTI = DRUMUL CELUI (CEL) STRĂLUCITOR. (op cit., p.18. şi op. cit., p. 99).
Iniţiatul, deci, trebuie să atingă (prin zbor spiritual iniţiatic) Arcul de Foc - pentru a se putea înscrie, apoi, pe Drumul Cel Strălucitor.
Dar nimeni din “familia Georgescu” (derizoriul Sfântului Gheorghe[5]: O AGIOS GEORGIOS) nu este reabilitat iniţiatic, în vederea zborului spiritual. De aceea, “familia Georgescu”, departe de a atinge Arcul de Foc şi a se înscrie pe Drumul cel Strălucitor - este silită la închiderea în caverna infernală: SINAI-a (stomacul Caprei, având două deschizături la extremele verticale).
Acum, să zicem şi că ortografierea noastră SINAI-A are rostul ei. Domnitorul Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai străluciţi voievozi, din punct de vedere al iniţierii spirituale - după ce a făcut drumul (pelerinajul) la Muntele Sinai (şi el un MUNTE AL CAPREI - al Saltului Iniţiatic-FULGER), acolo unde i s-a arătat Dumnezeu-Iehova lui Moise - întors în Ţara Românească, a pus să se zidească  bisericuţă în Munţii Rifei - ai lui Orfeu (Munţii care nasc Valea Prahovei şi o străjuiesc-ocrotesc) - zicându-i SINAIA. De la această ctitorie, ca epifanie românească a miracolului Logosului Revelat pe Muntele Sinai - îşi ia numele aşezarea, ştiută azi ca “staţiunea” (pasivizarea, obturarea sacră?) Sinaia.
“Înghiţirea” e un act ritualic, cu finalitate iniţiatică. Încăperea-stomac (“mai mult sau mai puţin largă”, în funcţie de cel înghiţit…), ca şi burta - are semnificaţia labirintului infernal. Labirint care, în mod normal, are funcţie iniţiatică, pentru cei care au intrat în labirint cu VOINŢA de a fi iniţiaţi.
Aceşti “binevoitori” întru iniţiere au două ieşiri-şanse, din labirintul sinait:
a - spre Miazănoapte (Hyperboreea, Zona Ocultă) - numită PREDEAL - adică pe deal (şi, în cartea despre ION CREANGĂ, am lămurit că DEALUL este al AUM-ului, al Vibraţiei Primordiale-Paraşabda-Logos Recuperat, echivalent cu Fiinţa Recuperată-Adam Protogonos), sau
b - COMARNIC (spre Miazăzi, locul luminii profane - marcând ratarea iniţierii. COMARNICUL înseamnă COLIBA CIOBANULUI, Adăpostul CAŞULUI-LUMINĂ. E o poliţă, o zonă-purgatoriu, pentru cei cu voinţă de iniţiere, dar care n-au acumulat, încă, putinţă de iniţiere.
Şi dl. Georgescu trage concluzia logică, având în vedere faptul că el ştie despre lipsa de apetenţă iniţiatică a familiei sale (adică,e conştient de dezastrul spiritual în care se complace degeneratul-profanatul, prin oameni-pământeni, Sfânt Gheorghe):
„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”.
Cei degeneraţi spiritual nu pot căpăta aripi şi, deci, nici locuri pe unde să zboare (în traducere: spaţii-coridoare iniţiatice). Ei trebuie să rămână, mult şi bine, pentru a se supune unei operaţii de-a dreptul apocaliptice, în BURTA-STOMAC-SINAIA. N-au pe unde zbura, căci nu merită, încă, nici Comarnicul-Purgatoriu - şi, cu atât mai puţin, integrarea în Paraşabda-Dealul AUM-ului (PREDEAL).
Am spus toate acestea, pentru a ne putea întoarce, nestingheriţi (prea mult) de cârtitori - la pasajul prim, pe care l-am citat, în deschiderea PRELIMINARIILOR, unde vorbeam despre apartenenţa lui I.L.Caragiale la Loja Iohanică Românească din sec. al XIX-lea.
I. L. Caragiale reconstituie, în plin veac al XIX-lea, atmosfera Evului Mediu veneţian (“doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini” - 1618-1694) - în care diluviul şi-a aflat compensaţia în GONDOLA-ARCA-ARC (spiritual), cu care se ţinteşte în Soare (simbol al Izbăvirii prin Hristos). ARCA deci este, ea însăşi, un SÂMBURE al diluviului –accesoriu. SÂMBURELE este grija supremă a SENIORULUI I. L. Caragiale, care atrage atenţia AMICULUI X (interesant: la I. L. Caragiale există, totdeauna, o onomastică a derizoriului, în care/spre care degenerează lumea: Lache, Mache, Mitică etc. - de data aceasta, însă, companionul din gondola-arcă-sâmbure este notat cu CRUCEA SFÂNTULUI ANDREI, echivalentă cu iniţiala lui Hristos): “Ia sama (…) nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de maslină pe talpă!”
Adică să aibă grijă SENIORUL X (Stăpân Spiritual al “bătrânului palazzaccio” al lumii) să nu calce în picioare, să nu ascundă sub talpă, deci sub apele primordiale - Sâmburele Şansei de Împăcare (a Omului cu Dumnezeu). Căci sărutul din interiorul sâmburelui-gondolă (arcă) nu este decât emergenţa-expansiunea spre evidenţă a împăcării microcosmice, oculte, dintre NOE-Omul fenomenal şi AUTORUL DIVIN al Diluviului-Veneţia.
TALPA care ar afunda SÂMBURELE - ar fi asimilabilă TĂLPII IADULUI, borboros-ului. Traducerea exoterică a textului ar fi: “Stăpâne, scoate de sub talpa TA (care, din TALPĂ CU CARE CALCĂ Iisus pre Moarte - se poate transforma în talpa-temelia borboros-ului şi diluviului fără contenire) - SÂMBURELE - şi LASĂ-L SĂ PLUTEASCĂ PE APE - pentru a resorbi, treptat, fenomenalul (diluviul) şi a se întări în luz - lumina secretă divină, sâmburele indestructibil al fiinţei.
Dacă tot se face trimiterea la Evul Mediu-Renaştere şi la Francesco Morosini, - dogele care, la Naxos (insulă grecească) i-a zdrobit pe turci (demonii întunericului) - să spunem şi că SÂMBURELE (miezul migdalei) simbolizează, esoteric, pe MAICA ÎNDURĂRII, a Şansei Soterilogice a Omenirii. Pe Fecioara Maria: “o aureolă în elipsă înconjoară uneori pe Maica Domnului, în reprezentările picturale”(cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,vol.II, p.304).
Să nu scăpăm din vedere esenţialul. Recapitulăm şi completăm:
a – e stare de diluviu expiatoriu pentru omenire (migdala este vulva Yoni, despre care Upanishadele spun că este „simbolul apelor cosmice şi al agitaţiei învârtejite a posibilităţilor infinite ale esenţialităţii”[6]
b – diluviul este cauzat, se pare, de degenerarea Logos-ului: Amicul X, la clătinarea gondolei-trăsură (Carul Lumii), în stare dionysiacă, stâlceşte ciudat cuvântul ALCOOL (care, în tradiţie alchimică, este identic cu VITRIOL): “ac’cololului”. Dar dacă starea dionysiatică este una cu finalitate soteriologică, iar AMICUL X (Ciudatul Necunoscut...) nu voia să spună, oare, ALCOOL - ci, prin clătinarea-răsturnarea CARULUI LUMII (ceea ce, pe româneşte, se cheamă NAŞTERE-RENAŞTERE INIŢIATICĂ A LUMII) a vrut să indice PARADISUL LUI DUMNEZEU - adică, mai “concret”: ACOLO-AL-LUI? Oare n-avem dreptul să-l bănuim pe I. L. Caragiale a fi Stăpân Deplin asupra Logos-ului Secret (Ocult, Mascat)? Dovezi ale stăpânirii Logos-ului, de către triada Eminescu-Caragiale-Slavici, le avem încă de la ziarul Timpul, unde creaseră o gondolă-arcă a Logos-ului, o Carte Ocultă a Lumii Româneşti (cf. cartea noastră anterioară, Ion Creangă - PARAŞABDA…).
c – Diluviul este ridicat la rang de OPERAŢIE ARISTOCRATICĂ (“Veneţia patricienilor”). Şi, care, se cuvine să uităm că ALCHIMIA se numeşte ARTA REGALĂ şi CALEA REGALĂ?
d – VENEŢIA ALCHIMICĂ (dogele Francesco Morosini a fost el însuşi iniţiat alchimist, iar victoria de la Naxos a fost o operaţie alchimică) este transfigurată în MOLDOVA ALCHIMICĂ (doar se ştie bine că alchimiştii desfiinţau dimensiunile profane - şi re-creau un Centru Spiritual al Lumii: în cartea noastră Ion Creangă - PARAŞABDA... demonstrăm, pe urmele lui VASILE LOVINESCU, faptul că Centrul Spiritual al Lumii, Ierusalimul Ceresc, este MOLDOVA). “Munteanul” I. L. Caragiale nu uită de acest lucru. Dar de unde l-ar şti - dacă n-ar aparţine lojei iohanice a AMINULUI (EMINESCU), care este lojă întru LOGOS-ul MOLDAV?
e – Ploaia nu stârneşte nelinişti - ci PACE: I. L. Caragiale şi AMICUL X, situaţi în gondolă (Trăsura-Car al Lumii, “diminutivată”sacral la nivel de sâmbure-arcă a Lumii)se sărută, SUB SEMNUL MASLINULUI şi al CUECUBEULUI. Avertimentul esoteric adresat de I. L. Caragiale, Amicului X are drept răspuns: I – o atitudine magnifică, II – pe fondul unei sărutări care anulează spaţialitatea profană: “smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă, de pe buze” - SMULSUL sărutării este SMULGEREA RĂDĂCINII TERESTRE a SĂRUTĂRII - pentru a o reda unsului-unsurosului Logos al Buzelor (Logos al MIRULUI-UNGERE-mirungere). Magnificienţa este şi de Stăpân-Patrician al Carului Lumii-Sâmbure, şi de Mag-Stăpân al Secretelor Duble (ale apelor primordiale şi ale Sâmburelui Soteriologic Etern-Prototipul Adam Protogonos).
f – În definitiv, gondola, sinecdocă a Carului Lumii, cuprins în vârtejul apelor cosmice, al “agitaţiei învârtejite a posibilităţilor infinite ale existenţei” - este şi sinecdocă a LOJEI SPIRITUALE IOHANICE. Dar, atunci, de ce sunt doar DOI în gondolă-arcă - şi nu 3+1 (Maestrul+Ucenicii)? Pentru că, pur şi simplu, Amicul X (Ciudatul necunoscut, purtând iniţiala grecească a lui Hristos) îi conţine, rezumativ, pe Maestrul Amin, pe ION-ul Orfeu al Crengii de Aur şi pe Slava-Slavici al Topicii Cosmice. A rămas, ca o contrapondere a treimii benefice - I. L. Caragiale, agentul de relevanţă a maleficului din lume. Dualitatea sacră din gondolă este una compensatorie, iar nu exhaustivitate cosmică.
g – În fine, să marcăm lucrul cel mai important, cauza pentru care am deschis discuţia despre apartenenţa lui I. L. Caragiale la Loja Iohanică Românească: în acest final de schiţă, doar trei elemente lingvistice sunt subliniate de I.L.Caragiale, prin italice (ca formă, dar două dintre ele şi ca LIMBĂ...) - şi toate trei ţin de sacralitate:
I - “ac'cololului” – pe care noi l-am descifrat în chip de mesaj al lui Dionysos-Orfeu-Iisus: ACOLO-AL-LUI=PARADISUL;
II - “bătrânul său palazzaccio” – Palatul Mic - pentru că e văzut din perspectivă umană - iar omul e departe de a fi izbăvit şi, deci, vede Paradisul Mic-Departe, ca perspectivă. CEL BĂTRÂN, de deasupra Diluviului – rămânând, mereu - Paradisul…
III - “Pe San Giovanni, padrone mio!” - “Pe Sfântul Ioan, patronul meu!”(=Sfântul sub a cărui ocrotire stau şi cu care mă identific). Într-un moment sacral, într-un spaţiu sacral - şi numele trebuie să-şi reveleze sacralitatea: ION (Luca Caragiale) este, de fapt, Sacrul ION, al sacrei Loje a lui ION - Loja Iohanică Românească, fixată (sacral!) în Nordul Moldovei (al Împărăţiei Verzi, a Paraschevei-Venus - HIPERBOREEA).
* * *
Dar I. L. Caragiale şi-a mai marcat (într-un fel esenţial - diferit ca expresie) transpersonalitatea onomastică: prin cristicul personaj ION, din drama Năpasta - unică dramă, unic personaj-misteriu al transcenderii, sub masca sacră a Nebuniei.
Este evidentă confruntarea dintre preceptele Vechiului Testament – şi cele ale Noului Testament, soluţionarea stării conflictuale şi restabilirea DHARMEI COSMICE realizându-se prin emergenţa preceptelor Noului Testament:
a - se confruntă legea talionului, manifestă şi exprimată la nivelul principiului feminin acţionând în piesă (Anca), dar consimţită, în mod tacit, şi de elemente din cadrul expresiei umane a principiului masculine (Dragomir, Gheorghe) - cu hristicul autosacrificial al lui ION. Anca, total opacă la semnificaţia profundă, revelatoare de esenţă, a gestului autosacrificial al lui ION - îi şopteşte “răspicat” lui Dragomir cel arestat prin NĂPĂSTUIRE: “Dragomire, uită-te la mine (el o priveşte) – pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!” Ca şi pentru farisei şi saduchei, epifania lui Iisus Hristos nu are relevanţă pentru cei încrâncenaţi asupra unui principiu al JUSTIŢIEI foarte strâmt înţeles - încorsetat de o logică sălbatică, joasă, meschină. JUSTIŢIA, neechilibrată de MIZERICORDIE - naşte mari bulversări în cosmosul interior al personajelor (fixaţii, coşmaruri, stări onirice etc.). Dragomir acceptă şi “achiesează” şi el la principiul Justiţiei Implacabile şi fără dubletul armonizator, esenţial - al împăcării prin POCĂINŢĂ (aspect esenţial al MIZERICORDIEI divine): el aşteaptă, sub un chip sau altul, plata brutală, concret-materială, pentru uciderea rivalului în dragoste - DUMITRU CIREZARUL. Iar Dumitru, la rândul său, intră în profundă stare de complicitate cu asasinul - prin muşcarea/muşcătura braţului lui Dragomir - un fel de euharistie inversă - în care, în loc să se împărtăşească din harul ceresc, prin Duh Dumnezeiesc - îi înseamnă pe cei doi cu semnul Veşnicei Dihonii, cu semnele distinctive, pentru istoria umanităţii întregi - ale lui CAIN, respectiv ABEL.
b - ION apare ca NEBUNUL - cel care nu e situate în ordinea “firescului” (veterotestamentar) uman. Picat din alte sfere, din alte rânduieli. Şi Iisus e categorisit de Ponţiu Pilat drept “slab la minte”. Căci aşa-zisa “normalitate” umană nu poate accepta ek-stasis-ul, “ieşirea din pielea” umană, şi situarea în trans-personalitate - ca pe ceva firesc, chiar necesar. ION vine cu două mituri fundamentale[7]:
I – MITUL BORBOROS-ULUI, prăpastia Gheenei (Prakrti) eterne: “Măi! …este la noi o ocnă părăsită…În fund e o baltă neagră… Dacă arunci o piatră-n fund, numa, de departe, din inima pământului, începe să auie, şi auie tot mereu, şi tocm-a doua zi tace, când zice Maica Domnului: destul” Această baltă, însă, ca o expresie a NADIRULUI AXEI POLARE COSMICE - este doar pentru ilustrarea noţiunii de CĂDERE LUCIFERICĂ, de cădere fără pocăinţă. Îi spune ION lui DRAGOMIR, în primă instanţă, sub şocul aflării vinovatului (ADEVĂRAT!) de crimă: “Tu… eşti dracul! Dacă tu eşti dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?... or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nut e întorci în fundul iadului? De ce?“ Ultimul DE CE? - este sinteza dharmei cosmice: lumea este echilibrată polar prin situarea la ZENITUL FIINŢEI – ARBORE SEPHIROTIC, a Cununii de Spini a Autosacrificiului (ION îşi pipăie mereu CAPUL - care-l doare - de fapt, se încredinţează permanent de persistenţa semnului misiunii sale autosacrificiale: CUNUNA DE SPINI de pe cap, Cercul Larg (nu “Cel Strâmt!”) al înţelegerii semnificaţiilor Arborelui Sephirot - Arborelui Cosmic al Vieţii Spirituale) - şi, la NADIR, de prezenţa triadei demonice (care trebuie supusă operaţiei alchimice de transfigurare spirituală): Borboros (balta neagră) - Pustiu (pustiirea de conştiinţă asupra lui Dumnezeu cel Viu) – Fundul Iadului (punctul de unde, prin transfigurare spirituală, urmează, cu necesitate, URCAREA PRIN FÂNTÂNA CU APĂ VIE, la Lumina Feţei lui Dumnezeu).
II - În faza a doua a discursului său către Dragomir, ION dezvoltă MITUL AUTOSACRIFICIULUI NECESAR (pentru transfigurarea lumii): îi spune lui Dragomir despre cel care a păcătuit maxim, ucigându-şi tatăl şi băgându-l, “cu năpastă”, la ocnă, pe fratele său.Dar ucigaşul a înţeles misterul MIZERICORDIEI DIVINE ŞI MISTERUL EUHARISTIEI: 1 – “Vezi ce l-a învăţat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spuie: eu am răpus pe taica, lui neica să-i daţi drumul, că nu e vinovat” - şi, despre acelaşi[8]: “E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! Cum mă miluieşte el pe mine: mănâncă numai o fărâmiţă şi tainul lui mi-l dă mie!”
Euharistia ucigaşului şi falsului ucigaş, punerea în comun a PÂINII VIEŢII SPIRITUALE (veşnice) - se produce în contextul STĂRII DE FOAME PERMANENTĂ a lui ION. Este foamea de DHARMA, de armonizare, a ARBORELUI SEPHIROTH - prin echilibrare simultană, miraculoasă, a talerului JUSTIŢIEI cu cel al MIZERICORDIEI. Cum? Prin pocăinţă.Atunci când se va autosacrifica, eventrându-se, aruncând din el labirintul infernal - măruntaiele - şi, el va da CÂINELUI FENRIR - transfiguratorul-în-noitorul lumilor, FOAMEA i se va stinge: va apărea SETEA (aceeaşi cu a lui Iisus pe Crucea Golgotică) de se reintegra mai degrabă planului celest.
Iată cât de convingător şi în spirit cristic îi vorbeşte, acum, după parabola cu ucigaşul pocăit şi euharistic, ION lui Dragomir[9]: “- Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui cum că Ion nu-i vinovat... Pe Ion l-aţi bătut în cap degeaba... Luaţi-mă pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsaţi-l, săracul(cu obidă adâncă) şi Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului buna pentru păcatele tale... Vezi!... Vezi…”
Această repetiţie, cu dublă valoare (interogativă şi imperativă) a verbului vederii - se referă la necesitatea revelaţiei MIZERICORDIEI - a veveriţei Maica Domnului. Căci fără Mizericordia-Maica Domnului nu se poate elibera omul de păcat, nu se poate sui, înapoi la zenitul divin, prin SALTURILE DIN CREANGĂ. ÎN CREANGĂ (simbolizând treptele iniţiatice)[10]: “Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal şi am pus doniţele jos... Ei! era frumos şi cald” etc.
Moartea lui Ion este, în fapt, atât revelarea Zenitului Mizericordiei Marianice - cât şi şansa, oferită cuplului uman degenerate (Adam-Eva, degradaţi la Dragomir-Anca) de a înţelege sensul mizericordiei, pocăinţei, mântuirii[11]: “- Uite veveriţa!... colo sus... pe cracă (CREANGA DE AUR!)… uite-o! (Vrea să se închine şi-i cade mâna -   în extazul suprem) Maica Domnului! tu eşti? tu mă chemi? … stai, că viu!... (Expiră)”.
Imaginea-simbol a crăcii-creangă trădează iniţierea lui I. L. Caragiale în Loja Iohanică, în care Ioan al Inimii era ION Creangă, în consubstanţialitate spirituală cu AMINUL-Maestrul) - Eminescul-Lojei Iohanice. Să se observe şi că semnul CRUCII este abandonat în favoarea extazului - sau, mai exact, înglobat sintetic în starea de extaz - viziune-transcendere a/în nadir(ului). Practic, ION Creangă şi Aminul Lojei Iohanice sunt urmaşii acelei COLLEGIA FABRORUM, despre care vorbeşte V. LOVINESCU[12] - organizaţie secretă a “lucrătorilor spirituali”, care avea drept scop armonizarea reciproc-integrativă, a simbolurilor credinţei vechi cu simbolurile credinţei noi.
Tragedia (aparent – „drama”!) lui ION din NĂPASTA este tragedia existenţei atât individuale (I.L.Caragiale), cât şi a Lojei Iohanice Româneşti, din sec. al XIX-lea: oamenii nu înţeleg sensul autosacrificiului hristic - îl blochează pe Ion-Hristosul în FÂNTÂNA DINTRE LUMI (Cer-Pământ) - şi se blochează şi pe ei în borboros, în balta neagră a iadului, pe care-l întreţin cu o anumită savoare perversă. Orbul Dragomir începe, după litania de tip evanghelic a lui ION, să lumineze beciul propriei fiinţe, parcă încercând să pipăie uşorii Porţii Mântuirii. Dar în Poartă stă, neânduplecată, veterotestamentara ANCA, blocată pe talerul JUSTIŢIEI. Această blocare, fără perspectiva MIZERICORDIEI - va transforma JUSTIŢIA în NĂPASTĂ - iar năpasta într-un şir fără capăt al năpastelor. Nimic nu poate fi vindecat prin unilateralitatea tratamentului: dacă vindeci doar trupul, rădăcina spirituală a bolii înmulţeşte (aparent miraculos) atât rădăcinile, cât şi bolile.
ION e aruncat în PUŢUL PĂRĂSIT (părăsit de înţelegerea uman-spirituală) - şi totuşi, efectul gestului autosacrificial se răsfrânge, în pofida obnubilării întru rău a cuplului adamic degradat - peste lume: Moartea sa dezlănţuie ZORII, RUGĂCIUNEA COSMICĂ (UTRENIA) şi CLOPOTELE. Anca numeşte noroc această aparenţă coincidenţă între moartea autosacrificială a lui ION - şi utrenia cu bătăi de clopot. Nu: este DHARMA - legea cosmică a echilibrului, care se impune, peste ambiţiile şi întunecările demonice ale microcosmosului uman[13]: “Toacă de utrenie... Ai avut încai noroc de moarte, Ioane, îţi trage clopotele ca la toţi creştinii!”
Anca n-a perceput miracolul: CUŢITUL din mâna lui Ion este, de fapt, CRUCEA GOLGOTICĂ - Aborele Sephiroth şi Axul Balanţei-THULE. Căci Ion nu se sinucide, la modul profan-ordinar - ci face gestul măreţ al autosacrificiului pentru deblocarea DHARMEI cosmice: el vine din MUNTE (OCNA GOLGOTICĂ) şi se întoarce în MUNTE(VÂRFUL COPACULUI COSMIC, ULTIMA CRACĂ A VEVERIŢEI-MAICA DOMNULUI)[14]: “Nu puneţi mâna!... Să nu daţi!... Ion a murit! (se smuceşte şi le scapă, se repede la tarabă, ia un cuţit mare şi ridicându-l în sus măreţ:) Nu puneţi mâna!... Ion merge la Maica Domnului (…) (Ion cu figura radioasă, reapare ţinând în sus cuţitul plin de sânge, face doi paşi şi se prăbuşeşte, amândoi se reped la el şi-l ridică)” .
Traducerea exoterică a scenei esoterice, pe trei sferturi mute, jucată ca MISTERIU, iar nu ca simplă piesă de teatru: “Să nu pună mâna nimeni dintre spurcaţi, să nu spurce jertfa supremă.Eu mă ridic spre măreţia Mea - care este măreţia Spiritului Transpersonal, Divin. Fiinţa umană trebuie să fie renăscută de Pântecul Sfânt al Maicii Domnului, pentru a putea căpăta viziunea divină şi a putea atinge cu mâna pe Dumnezeu. Sângele Crucii şi Sângele Meu sunt una - şi scăldaţi veţi fi în acest sânge, chiar împotriva voinţei voastre. Eu fac doi paşi, în calitate de călăuză divină - oameni orbiţi de patimă, faceţi-l pe-al treilea, ca să renaşteţi puri.”
MĂREŢIA, IRADIEREA LUMINII FEŢEI, EXTAZUL SUPREM pe care le arată-exprimă fiinţa ION-ului - fac din el o hieroglifă cristică, iar din piesă un misteriu al mântuirii omenirii, prin depăşirea atitudinii primitive, involutiv-spirituale, a veterotestamentarismului. De ce a scris I.L.Caragiale această piesă? Probabil pentru că ea, şi nu altă piesă - nu este teatru, ci este BULETINUL IDENTITĂŢII SPIRITUALE A LUI I. L. Caragiale. Căci I. L. Caragiale este ION Nebunul - adică cel ce cunoaşte dharma şi, chiar dacă vine în casa omului, degradată până la casa-borboros - are tăria să privească borborosul şi să vadă dincolo de borboros. Aşa, doar, se explică diferenţa între intoleranţa ştiutorului şi revelatorului încălcărilor dharmei (cf. şi intoleranţa lui ION din povestirea Ion...) - scriitorul I. L. Caragiale - şi toleranţa, aproape excesivă, exprimată (faţă de lumea lui alde Dragomir sau Anca) de către omul - I. L. Caragiale (iniţiatul Lojei Iohanice Româneşti) - exprimată în scrisorile către Al. Vlahuţă, unul dintre prietenii cu care a întreţinut o corespondenţă relativ abundentă.
Doar un membru al Lojei Iohanice Româneşti poate avea o atât de sintetică şi, în acelaşi timp, aparent antitetică (dichotomică) viziune asupra lumii. O viziune care trădează SCHIZOFRENIA SACRĂ, de care suferă orice iluminat spiritual, iniţiat. Dar, mai cu seamă, cel care a avut, poate, cea mai ingrată misiune: de a înregistra, analiza, condamna, prin opera-Logos - încălcările dharmei cosmice de către poporul român - pentru ca, apoi, cu concursul tuturor membrilor Lojei Iohanice Româneşti (inclusiv el însuşi, I. L. Caragiale), să producă Yantrele (gesturile ritualice) şi Mantrele (vibraţiile ritualice, restauratoare ale AUM-ului) necesare actului soteriologic, exercitat asupra Neamului Românesc. Să păstreze, în Neamul Românesc, forţa “limpezitoare” a CREDINŢEI[15]: “Frate Vlahuţă, în vremea asta aşa de tulbure, de acră şi de lipsită de orice credinţă, rostul literaţilor ar fi, cred eu, s-o limpezească şi să-i inspire un pic de credinţă” (s.n.).
Adrian Botez (Bucureşti)

[1] Cf. R.Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 241: “Moştenirea vechilor Collegia Fabrorum a fost transmisă cu exactitate corporaţiilor care, de-a lungul întregului Ev Mediu, au păstrat acelaşi caracter iniţiatic, şi mai ales corporaţiei constructorilor; aceasta a avut în mod natural ca patroni pe cei Doi Sfinţi Ioani (Botezătorul şi Evanghelistul), de aici venind expresia binecunoscută de LOJĂ A SFÂNTULUI IOAN, care a fost păstrată de masonerie (…). LOJA SFÂNTULUI IOAN, deşi nu este asimilată simbolic grotei, nu reprezintă mai puţin, ca şi aceasta din urmă, o figură a <<cosmosului>>; descrierea dimensiunilor sale este deosebit de clară, în această privinţă: lungimea ei este <<de la răsărit la apus>>, lărgimea sa <<de la miazăzi la miazănoapte>>, înălţimea sa <<de la pământ la cer>>(sau până la al 7-lea cer!), iar adâncimea sa <<de la suprafaţa pământului până în centrul său>>. “
 
“(…)Neamul Românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, “faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX) - şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei, în lucrarea sa  O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996, p. 109: <<Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN>>(s.n.). Relaţiile lui Amin-Eminescu sunt <<la vedere>>, emergente, ştiute <<de toată lumea>> - cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici” – cf. Adrian Botez, Loja Iohanică Românească, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006.
 
[2] Cf. I.L. Caragiale, vol. Temă şi variaţiuni -Momente. Schiţe. Amintiri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 292.
[3] Cf. op. cit., p.179
[4] Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant,Dicţionar de simboluri, vol. I, pp. 246-247.
[5] Cf. A.Bucurescu, Dacia magică, Arhetip, Buc., 1998, p.131.
[6] Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op.cit., vol. II, p.304.
[7] Cf. I.L.Caragiale, Teatru, Ed. Facla, Timişoara, 1983, p. 220.
[8] Cf. I.L.Caragiale, op. cit., p. 221.
[9] Idem, pp. 221-222.
[10] Idem, p. 218.
[11] Idem, p. 224.
[12] Cf. V. Lovinescu, O icoană creştină, pe Columna Traiană, Gnosis-Cartea Românească, Buc., 1996.
[13] Cf. I.L.Caragiale, Teatru, Facla, Timişoara, 1983, p. 225.
[14] Idem, p. 224.
[15] Cf. I.L.Caragiale, Opere, vol.IV, Publicistică, EPL, Buc., 1965, p.466.

PARIS – ARCUL DE TRIUMF, PIAŢA „STELEI CU 12 RAZE”
ŞI AMINTIREA GENERALULUI CHARLES DE GAULLE
De fiecare dată când am ocazia să călătoresc în străinătate, am obiceiul de a viziona programele de televiziune naţionale, inclusiv cele de ştiri, cu scopul de a surprinde specificul locului. Bineînţeles, acest lucru presupune o relativă cunoaştere a limbii vorbite în ţara respectivă şi o familiarizare cu problemele caracteristice regiunii în cauză, ceea ce presupune o minimă pregătire prealabilă. De aceea, înainte de a pleca în direcţia respectivă obişnuiesc să mă „blindez” cu informaţii legate de istoria şi obiceiurile zonei în care îmi voi petrece mai multe sau mai puţine zile de expunere la o cultură „străină”, lucru fascinant şi obositor, deopotrivă.
Astfel, am avut ocazia de a mă afla în Paris în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale în care candidaţii diferitelor partide aveau ocazia de a-şi expune „oferta” politică şi de a discuta „faţă în faţă” în cadrul emisiunilor de televiziune dedicate acestui eveniment. Mă aşteptam la ceva în genul discuţiilor în contradictoriu de la noi sau eventual la „show-ul” american, însă, în mod surprinzător, dezbaterile erau civilizate, fără elemente teatrale şi serioase cu privire la subiectele puse în discuţie. Chiar dacă uneori discursul electoral devenea uşor bombastic, totuşi se putea observa faptul că „temele” erau riguros pregătite înainte de a se intra în platoul de emisie şi de a începe lupta argumentelor şi contraargumentelor.
Acest lucru m-a determinat să reflectez mai atent la specificul politicii franceze interne şi internaţionale, fapt care involuntar m-a condus la amintirea „creatorului” celei de-a Cincea Republici în cursul anului 1958, mai precis a generalului Charles de Gaulle. Deşi acest sistem de guvernare, cu atribuţii extinse acordate preşedintelui republicii, a fost amplu criticat peste hotare, totuşi, a permis ieşirea din criza războiului din Algeria şi lansarea Franţei ca putere mondială independentă, devenind un actor important internaţional şi permiţând lansarea proiectului „Uniunii Europene”.
În ceea ce mă priveşte, sunt un profund admirator al Generalului, care a reuşit să relanseze Franţa ca mare putere, oprind căderea aparent iremediabilă produsă de înfrângerea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi de ascensiunea puterilor din afara Europei, mai precis a Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei. De multe ori, citind şi recitind documente cu privire la viaţa sa, am trăit un sentiment de apreciere sinceră a unui om care niciodată nu s-a lăsat descurajat, indiferent cât de neprielnice ar fi fost împrejurările. Motivat de un profund patriotism şi de viziunea unei Franţe puternice, demne de trecutul său regal, Charles de Gaulle a reuşit să concentreze energiile dispersate ale naţiunii şi să redea strălucirea pe care acest spaţiu cultural unic îl merită. Tocmai de aceea, în mod personal, mi-aş dori ca persoanele care ajung să ocupe scaunul prezidenţial de la Palatul Elysee, să fie animate de aceeaşi viziune şi să demonstreze o pasiune similară cu a marelui General în promovarea spaţiului politic şi cultural francez.
Dar înainte de a vorbi mai multe despre Charles de Gaulle, mă voi întoarce „la pas de promenadă” pe bulevardele Parisului, acest oraş fascinant, pentru a merge în piaţa care poartă numele acestui mare erou al naţiunii. Mai precis, avansând pe Boulevard des Batignolles, urmat de Boulevard de Courcelles, trecând pe lângă Parcul Monceau, un fel de Parc Cişmigiu în stil parizian, şi făcând „stânga” pe Avenue de Wagram am ajuns în cunoscuta Piaţă Charles de Gaulle – Etoile. De fapt, cred că nu mai există ceva similar pe mapamond din punctul de vedere al construcţiei urbanistice. Practic, din această piaţă pleacă făcând unghiuri relativ egale douăsprezece mari bulevarde către toate direcţiile din interiorul oraşului Paris. Din această cauză, această piaţă a ajuns să poarte denumirea de „Etoile”, adică de stea, având douăsprezece raze, cu nume care amintesc de evenimente sau personalităţi marcante din istoria Franţei moderne.
Creatorul acestei pieţe a fost Georges-Eugène Haussmann, cunoscut şi ca baronul Haussmann, o personalitate puternică şi un bun planificator de arhitectură urbană, însărcinat de către Napoleon al III-lea să iniţieze un amplu proiect de modernizare a Parisului începând cu anul 1860. De fapt, ceea ce noi admirăm astăzi în Paris reflectă în mare măsură viziunea pe care acest om plin de talent şi rafinament a avut-o cu privire la aspectul pe care urma să îl aibă una dintre cele mai mari metropole ale lumii la început de epocă modernă. Dar despre ceea ce a realizat baronul Haussman voi reveni cu o altă ocazie, fiindcă de data aceasta mă voi mărgini să admir Piaţa Etoile şi să mă „învârt” în jurul centrului ei, care găzduieşte cel mai cunoscut monument al Franţei, mai precis Arcul de Triumf.
Dorinţa de a avea un arc de triumf pe sub care să defileze cu onoare trupele franceze biruitoare a avut-o nimeni altul decât Napoleon Bonaparte, care a comandat realizarea sa încă din cursul anului 1806, la scurt timp după victoria de la Austelitz asupra trupelor austriece. Însă durata execuţiei a fost mai lungă decât s-a estimat iniţial, finalizarea lucrărilor realizându-se în anul 1836, în timpul domniei regelui Ludovic-Filip, rămăşiţele iniţiatorului proiectului, adică ale lui Napoleon Bonaparte, trecând pe sub arcada Arcului pe un ultim drum înainte de a fi depuse la Domul Invalizilor.
Ideea de a avea un arc de triumf în Paris i-a fost inspirată lui Napoleon Bonaparte de tradiţia cezarilor romani de a ridica astfel de construcţii cu ocazia finalizării cu succes a diferitelor campanii militare. De exemplu, Arcul lui Titus din Roma a fost utilizat ca model pentru cel care avea să fie realizat în capitala Franţei, scopul fiind de a servi ca monument de aducere aminte, precum şi pentru defilarea trupelor învingătoare cu mult fast şi sub privirile admiratoare ale mulţimii. Tocmai de aceea, Arcul de Triumf din Paris a fost dedicat în principal victoriilor din timpul războaielor napoleoniene şi ale Revoluţiei Franceze. Şi astfel, stând sub arcada imensă a Arcului de Triumf, am putut descifra o mulţime de locuri de bătălie unde trupele franceze au repurtat biruinţe răsunătoare, precum şi numele generalilor care l-au servit pe „împărat” de-a lungul campaniilor sale din Europa sau din Egipt.
Înălţimea de 50 de metri a acestui monument oferă o imagine impresionantă indiferent de unghiul din care priveşti, fiind de două ori mai mare decât cel din Bucureşti în această privinţă, putând să fie admirat de-a lungul întregului bulevard Champs-Elysees. De mai multe ori, privind din dreptul porţii de acces în Grădina Tuileries, îmi închipuiam cât de frumos trebuie să fi fost când trupele franceze au defilat dinspre Arcul de Triumf ori de câte ori au fost învingătoare în diferitele conflagraţii la care au luat parte. Din nefericire, nu doar francezii au defilat prin dreptul acestui monument, ci şi adversarii lor istorici, mai precis trupele germane din timpul primului cancelar de „fier”, Otto von Bismarck, adică în anul 1871 după înfrângerea Franţei, sau cele ale celui de-al doilea cancelar tot de „fier”, Adolf Hitler, în anul de tristă amintire 1940.
Cu toate acestea, Arcul de Triumf străluceşte prin amintirea victoriei din Primul Război Mondial gravată prin inscripţii comemorative, dar mai ales prin Mormântul Soldatului Necunoscut, unde se află depuse rămăşiţele unui soldat francez anonim mort pentru apărarea patriei în decursul acestei mari conflagraţii. De fapt, o dată cu plasarea acestui mormânt s-a interzis în mod simbolic defilarea pe sub Arc, această regulă fiind respectată de către toţi cei care au defilat prin acest loc după anul 1919, când a fost acesta realizat. Pe mormânt este aprinsă o flacără continuă menită să nu se stingă niciodată, ca o amintire veşnică a sacrificiului oferit pentru supravieţuirea Franţei de către nenumăraţii eroi „anonimi”. Privind acest monument, nu am putut să îmi stăpânesc lacrimile gândindu-mă la toţi acei eroi necunoscuţi care şi-au dat viaţa pentru ca Mica Românie să devină România Mare, în linii mari cea pe care o avem în momentul de faţă, în decursul aprigelor lupte din Transilvania, Muntenia şi Moldova în timpul Primului Război Mondial.
Dar ultima mare defilare istorică a fost realizată de către trupele franceze după eliberarea Parisului în cursul anului 1944, sub comanda directă a generalului Charles de Gaulle, care a dorit ca acest gest simbolic să marcheze renaşterea naţiunii franceze după ocupaţia germană de tristă amintire. Deşi criticate de către aliaţii anglo-americani pentru acest lucru, Parisul nefiind în întregime curăţat de trupele inamice, ba chiar aflat încă sub focurile de armă ale miliţiilor paramilitare ale colaboraţioniştilor, trupele Franţei Libere, conduse de către generalul Charles de Gaulle au trecut prin dreptul Arcului de Triumf pe Champs-Elysees până la Piaţa Concorde, asemenea unui fluviu ce nu poate fi oprit de nimic şi nimeni. Îmi pare rău că nu am avut cum să fiu martor la acel eveniment istoric din 26 august 1944, dar prin fotografiile de epocă şi prin exerciţiul imaginaţiei am căutat să retrăiesc ceva din măreţia acelor clipe.
De fapt, geniul lui Charles de Gaulle a fost acela de a avea curajul conferit de viziunea unui destin cu totul deosebit acordat naţiunii franceze, inclusiv acela de a renaşte din propria sa cenuşă şi de a merge înainte în ciuda vitregiei condiţiilor istorice. Această dârzenie „celtică” l-a făcut respectat chiar de către adversarii săi, nu puţini la număr, care din diferite raţiuni sau din lipsă de viziune nu l-au putut accepta sau înţelege. Spre deosebire de generalul Francisco Franco din Spania, Charles de Gaulle nu a instaurat o dictatură, cum poate mulţi s-ar fi aşteptat, ci a crezut într-o construcţie democratică autentică a Franţei şi a Europei. Din acest punct de vedere, el a fost o excepţie de la regula generalilor care ajung dictatori, aşa cum s-a întâmplat în multe alte locuri din lume.
Pentru a avea o minimă înţelegere a perioadei sale, este nevoie să citeşti mai multe informaţii despre viaţa sa, care a început în oraşul Lille, din Flandra franceză, în anul 1890, plasat într-o regiune caracterizată de interferenţa culturilor franceză, flamandă şi germană, din partea de nord-est a Franţei. Influenţa educaţiei din familie a fost importantă pentru cariera sa ulterioară, aceasta urmând o linie naţionalist-progresistă, tatăl fiind descendent al unei linii aristocratice din Normandia şi Burgundia. Astfel, simţul nobleţei şi onoarei a devenit o caracteristică definitorie a personalităţii sale, împreună cu dorinţa intensă de renaştere a Franţei, recent înfrântă în cursul anului 1870. Acest lucru s-a împletit şi cu o bună cunoaştere a istoriei Franţei, a momentelor de apogeu atinse de-a lungul nenumăratelor veacuri pornind din perioada celtică.
Alegerea carierei militare a fost continuarea logică a intenţiei sale de a contribui la redobândirea demnităţii naţionale de către o Franţă înfrântă şi tratată cu superioritate de către marile puteri ale vremii. Era o perioadă tulbure din timpul celei de-a Treia Republici Franceze, când disensiunea, neîncrederea şi promovarea non-valorii erau la ordinea zilei. Trăind în acea perioadă istorică dificilă, Charles de Gaulle s-a decis ca dacă va avea ocazia, să schimbe chipul Franţei, pentru a-i reda demnitatea sa de odinioară. Ca militar, nu a fost un soldat „docil”, ci dimpotrivă, a criticat plin de curaj regimul dezumanizant, demodat şi lipsit de eficienţă al instruirii recruţilor. Cu toate acestea, s-a distins prin comportament, inteligenţă, caracter şi însuşirea artei militare.
A participat la Primul Război Mondial, având curajul să ia atitudine împotriva strategiei învechite adoptate de către comandamentul militar francez, fapt care a condus la pierderi umane inutile şi la prelungirea ostilităţilor pe un termen foarte lung, dus chiar dincolo de limita suportabilităţii. A fost rănit de mai multe ori, iar în final luat prizonier, dovedind un eroism exemplar pe câmpul de luptă. După război, a insistat asupra modernizării armatei franceze prin introducerea tancurilor şi a vehiculelor blindate, precum şi prin schimbarea tacticilor de luptă, având în vedere iminenţa începerii unui nou conflict cu Germania.
Neînţeles, chiar marginalizat, a fost totuşi chemat să ocupe o poziţie importantă în armata franceză, fiind avansat ca general de brigadă în timpul bătăliei pentru Franţa împotriva invaziei armatei germane din cursul anului 1940. Fiind adeptul continuării luptei şi al necapitulării, a fost forţat să se retragă în Anglia, de unde a continuat să organizeze forţele Franţei Libere şi să transmită prin intermediul emisiunilor radio ale BBC-ului mesaje de încurajare către cei rămaşi în ţară.
Implicat activ în operaţiunile militare din nordul Africii şi din sudul Franţei, va participa şi la marea debarcare din Normandia din vara anului 1944, pentru ca ulterior să organizeze eliberarea Parisului şi a întregii Franţe de sub ocupaţia germană. Astfel, trupele Franţei Libere aveau să participe activ alături de aliaţii anglo-american în înfrângerea Germaniei naziste. Între anii 1944-1946 a ocupat funcţia de prim-ministru în cea de-a Patra Republică, însă după aceea s-a retras brusc din politică din cauza neînţelegerilor politice, fiind rechemat în anul 1958 să preia conducerea ţării, inaugurându-se astfel cea de-a Cincea Republică cu o formă de guvernare ce a adus un prestigiu incontestabil Franţei la nivel internaţional. S-a retras din politică în cursul anului 1969 şi a trecut în nefiinţă în 1970, cu puţin timp înainte de a împlini vârsta de 80 de ani.
De ce am făcut această trecere în revistă a vieţii lui Charles de Gaulle? De ce am acordat un spaţiu atât de larg personalităţii sale? Răspunsul este relativ simplu, fiindcă plimbându-mă în jurul Arcului de Triumf am înţeles că adevărata grandoare revine nu atât celor care iniţiază războaie de cucerire trans-continentale, aşa cum a fost Napoleon, ci eroului anonim, cum este cel înmormântat sub arcada renumitului Arc, precum şi „anonimului” născut în Lille, care a urmărit de-a lungul întregii sale vieţi nobilul scop de a reda demnitatea şi onoarea pierdute pentru una dintre cele mai nobile naţiuni de pe pământ.
De aceea, pentru mine Arcul de Triumf reprezintă în final victoria renaşterii în ciuda condiţiilor vitrege ale istoriei, triumful sacrificiului anonim şi gloria unei vieţi închinate realizării operei de refacere din temelii a chipului colectivităţii din care faci parte. Iar imaginea trupelor franceze defilând în acea zi de august din 1940 este cea mai triumfătoare ilustraţie a ceea ce înseamnă hotărârea, curajul şi sacrificiul. Aceasta este de fapt amintirea cea mai importantă pe care o port în urma vizitării Arcului de Triumf şi a Pieţei Charles de Gaulle – Etoile.
Lăsând aceste gânduri în urmă, m-am întors, tot pe jos, pe drumul pe care îl făcusem către Piaţa Etoile, având în suflet sentimentul că mă aflu într-un fel de sanctuar viu, în care impresiile diferitelor epoci continuă să se proiecteze cu putere pentru cine este dispus să le primească şi să le descifreze. Deschizând din nou televizorul şi urmărind canalele de ştiri nu am mai fost mirat să constat că trecutul reprezintă deschizătorul de drum al prezentului către orizontul viitorului. Există însă o condiţie, şi anume să existe persoane care să fi întrezărit prin inspiraţie şi viziune chipul a ceea ce va fi sau a ceea ce ar trebui să fie. Numai atunci destinul poate să îşi găsească împlinirea, sau sensul, punându-şi definitiv o amprentă distinctă în „lutul” istoriei.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PUTEREA GÂNDULUI ÎN MODELAREA REALITĂŢII
Ce este gândul? Cum poate fi înţeles el, ca proces de manifestare a lumii interioare, a facerii şi prefacerii conştiinţei în contactul dur cu realitatea? Bineînţeles, că nu reprezintă un lucru simplu să sondezi adâncimea acestui fundament al ideilor din care izvorăsc toate noţiunile şi se zămislesc toate conceptele.
Într-un fel, mintea noastră urmează un traseu ascendent al manifestării gândirii până la o anumită vârstă, după care, conform unei reguli implacabile a naturii, au loc procesele de regresie, estompare şi ştergere. Din acest punct de vedere, perioada cea mai prolifică a gândirii se regăseşte în perioada în care se desfăşoară procesul educaţional de acasă şi în diferitele unităţi de învăţământ.
Cu toate acestea, gândirea nu reprezintă doar o reflectare pasivă a realităţii, ci deopotrivă se manifestă ca un factor modelator al acesteia prin intermediul uneia dintre cele mai formidabile puteri ce sălăşluieşte în om: imaginaţia. Ce ar fi lumea noastră, dacă nu am putea să visăm, să ne imaginăm lucruri existente sau nu, dacă nu am putea să avem acest salt în necunoscutul posibil sau chiar probabil?
Blamată de multe ori, anatemizată de-a lungul a multe secole, adulată în altele, sau ignorantă în perioadele de opresiune totalitară, imaginaţia reprezintă acea stare primordială, rebelă, din care se nasc ideile, conceptele şi visarea sub toate formele ei. Astfel, fiinţa umană se poate manifesta ca atare tocmai datorită acestei facultăţi unice pe care o posedă şi care o distinge de orice altă formă de viaţă de pe pământ.
Gândirea conduce voluntar sau nu la imaginaţie, generând o ţesătură de noţiuni ce se prind unele de altele, aducând înaintea conştiinţei trecutul, prezentul şi posibilităţile din viitor. De fapt, nici nu putem gândi altfel decât prin imagini ce se succed uneori liniştit şi candid, iar alteori vulcanic, spasmodic, erupând în mod necontrolat până acolo încât conduc la zguduirea profundă a întregii fiinţe.
Nicio altă fiinţă nu trăieşte în spaţiul imaginaţiei aşa cum o face omul. Având posibilitatea de a formula prin intermediul limbajului această stare de visare, conceptele gândite de o persoană ajung să călătorească prin spaţiu şi timp generând noi şi noi idei în procesul propagării prin societate şi univers.
Din gândire se nasc revoluţii, lumea este schimbată conform unor forme mai evoluate, trecutul este abandonat, iar porţiile viitorului sunt deschise pentru noi posibilităţi de extindere a individului şi societăţii, deopotrivă. De aceea, dictatorii urăsc gândirea liberă şi în dorinţa lor absurdă, încearcă să suprime această forţă căreia nimeni nu i se poate opune pe deplin.
De aceea, o adevărată democraţie permite dialogul şi comunicarea ideilor, fiindcă numai prin cumularea gândirii individuale societatea poate progresa. Cineva poate avea sugestie pozitivă într-un domeniu, altcineva un plan ingenios pentru depăşirea unei situaţii de criză sau o altă persoană poate avea o viziune deosebită pentru viitor. Fiindcă indiferent cât de mult ne deranjează sau nu părerile altora, evoluţia individuală este interdependentă de cea colectivă.
Nu pot să am suficiente cuvinte pentru a aprecia darul gândirii şi al imaginaţiei, al acestei fântâni din care pot să izvorască nestematele unei concepţii înalte despre lume şi univers. Cu o forţă ce este comparabilă cu cea a atomului, ideile pot preschimba realitatea înconjurătoare transformând-o în paradis, aducând fericire şi împlinire tuturor oamenilor de pe pământ.
În acelaşi timp, gândirea poate fi negativă, plină de angoasă şi teamă, poluând prin atingere orice lucru cu care vine în contact. Ea poate zămisli monstruozităţi distructive, poate aduce la existenţă închisori ale spiritului şi poate ridica teroarea în mijlocul prosperităţii. Acţiunea ei este neutră moral, aşa cum sunt şi forţele naturii, putând acţiona spre zidire, dar şi spre distrugere.
Prin imaginaţie putem ridica o lume armonioasă, dar tot prin ea putem aduce la existenţă arme de distrugere, ce vor provoca suferinţă şi multă durere pe pământ. De aceea, cultivarea gândirii reprezintă una dintre cele mai nobile lucrări pe care o avem de realizat de-a lungul întregii vieţi.
Printr-o exprimare aleasă, plină de simţire, gândirea se purifică pe ea însăşi, se preschimbă în forme tot mai înalte de interpretare a realităţii. Printr-o gândire ce filtrează tendinţele negative, omenirea poate progresa în cunoaştere şi ştiinţă, îndepărtând acele forme care o ţin în sclavia lucrurilor de nimic.
Dar acest lucru presupune efort şi educarea permanentă a modului de a gândi, ceea ce nu este simplu atunci când te-ai obişnuit să te laşi în voia simţurilor şi când ai delegat altora cultivarea minţii prin abandonul în faţa televizorului, calculatorului sau a telefonului mobil. Similar, gândirea nu se va dezvolta când te vei mărgini să fii doar un receptor de informaţii, consumând fără a produce, privind fără a experimenta, mărginindu-te la ceea ce au spus alţii şi prea puţin încercând să exprimi ceea ce ai tu de spus.
De aceea, modelarea realităţii poate deveni benefică doar atunci când forţa imaginaţiei este lăsată să se exprime liber şi în acelaşi timp direcţionat către propulsarea unor valori eterne din patrimoniul gândirii universale. Numai astfel, lumea în care trăim va deveni mai bună, iar darul de nepreţuit al conceptualizării va propulsa fiinţa umană spre viitor.
În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am dorit ca forţa gândirii să îmi propulseze viziunea asupra existenţei către nivele tot mai înalte. Chiar dacă sistemul educaţional nu mi-a oferit multe elemente fundamentale, totuşi prin efort personal am căutat să am o înţelegere tot mai amplă a lumii în care am avut şansa de a mă naşte. Depăşind stadiul noţiunilor „moarte” expuse într-o programă de învăţământ, am căutat să îmi formez propria mea părere asupra lucrurilor pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi, dar şi a celor care sub o formă sau alta mi-au fost aduse la cunoştinţă.
În acest sens, cred că orice persoană trebuie să pornească pe această cale miraculoasă a descoperirii de sine prin cultivarea gândirii, exprimării şi acţiunii, adică a modelării deopotrivă a realităţilor interioare şi exterioare. Nu este vorba de o cale mistică, ascunsă, ci pur şi simplu de descătuşarea puterii ce a fost pusă în noi prin condiţia de fiinţe umane trăind pe acest pământ.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PARISUL – SINTEZĂ A ISTORIEI MEDIEVALE, MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Privesc de pe fereastră panorama unică a Parisului. Mulţimea clădirilor de epocă te asaltează la fiecare colţ de stradă şi oriunde mergi ai impresia prezenţei mai multor veacuri în acelaşi spaţiu fizic. Este ca şi cum ai fi transportat cumva în vremea romantismului târziu şi a epocii "imperiale", când prezenţa politică şi culturală a Franţei domina întreaga Europă. Această nostalgie a unui trecut impresionant şi-a lăsat amprenta asupra arhitecturii clădirilor şi a planurilor urbanistice care au modelat vechea cetate a Parisului într-o metropolă modernă, devenită etalon pentru multe alte oraşe ale lumii. Şi tocmai de aceea, o călătorie în Paris reprezintă de fiecare dată ocazia de a observa detalii noi ale acestui "muzeu viu", constituit din partea sa istorică, însă la fel de vie de parcă ar fi fost construită recent.
În ceea ce mă priveşte, am fost dintotdeauna un admirator al istoriei Franţei, al acestui spaţiu de sinteză a culturilor celtice, romane şi germanice. Este cu totul tulburător fenomenul unirii acestor popoare atât de diferite, ba chiar ostile, în generarea specificului francez, care a preluat creativ tendinţele lor valoroase generând o cultură unică mai târziu. Şi de aceea, cred că într-un fel sau altul în acest spaţiu de cultură şi civilizaţie a existat şansa deosebită de îmbinare a dârzeniei celtice, cu ordinea romană şi cu spiritul de libertate specific triburilor germanice, lucru care peste veacuri a dat rod în definirea conceptelor de democraţie şi de drepturi ale omului.
Revenind la aspectul exterior al Parisului, pe de o parte privind arhitectura clădirilor, vei observa prezenţa numeroaselor "relicve" de inspiraţie medievală, devenite repere unice pentru Paris în genul catedralelor Notre-Dame şi Sacre-Coeur, precum şi a nenumăratelor bazilici amintind de profunzimea evlaviei catolice a francezilor în acele timpuri. Însă în mod surprinzător, în majoritatea locurilor publice şi în intersecţiile marilor bulevarde vei fi întâmpinat de numeroase monumente comemorând perioada republicană şi ecourile Marii Revoluţii, ce a schimbat decisiv cursul istoriei întregii lumi.
Îmi aduc aminte de perioada adolescenţei, când obişnuiam să citesc zi şi noapte cărţi sau documente despre această Revoluţie surprinzătoare şi unică. Rostirea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cea mai de seamă recunoaştere a valorii umane din toate timpurile, s-a "impregnat" pentru totdeauna în atmosfera Parisului, chiar dacă acest lucru se descoperă doar celor care au avut curiozitatea să studieze ceva din istoria modernă a Franţei. De fapt, aş putea spune că fiecare perioadă istorică şi-a pus amprenta ei specifică, asemenea depunerii strat peste strat a diferitelor epoci, vizibile când explorezi un sit arheologic. Secţiunea medievală, gloria regalităţii, urmată de Revoluţie şi perioada napoleoniană, se amestecă şi se disting într-o manieră fermecătoare. La acestea se adaugă perioada "imperială" a lui Napoleon al III-lea, epoca interbelică, pentru ca în final să apară figura inconfundabilă a arhitectului erei postbelice, adică a generalului Charles de Gaulle.
Tocmai de aceea, recomand familiarizarea, chiar şi sumară, cu aceste perioade din istoria Franţei înainte de a vizita Parisul, fiindcă atmosfera locurilor publice, a parcurilor, monumentelor şi a muzeelor de tot felul poate fi percepută numai dacă vei avea acea capacitate de a rezona la impresiile felurite ce s-au adăugat în timp asupra acestora. Iar această înzestrare se dobândeşte doar atunci când nu te mărgineşti să bifezi vizitarea diferitelor obiective turistice marcate pe hărţile puse cu generozitate la dispoziţie la aeroport sau la hotel, ci numai atunci când vei avea noţiunile de bază, aş spune alfabetul, înţelegerii fenomenului de sinteză ce s-a produs în această inimă a Franţei, izvor de inspiraţie pentru atât de multe generaţii de artişti şi de oameni care au promovat adevărata cultură în toate epocile recente.
În cazul meu, primul contact direct cu marea metropolă s-a realizat prin intermediul unei plimbări „kilometrice”, având curiozitatea de a gusta atmosfera încărcată de vreme a marilor bulevarde şi a parcurilor publice, despre care se vorbea în cadrul lecţiilor de limba franceză, pe care o profesoară cu un mare talent mi le-a întipărit pentru totdeauna în memorie. Prin urmare, am pornit la pas din Place de la Clichy către Arcul de Triumf privind uimit arhitectura de epocă ce îmi trezea mereu amintirea centrului mutilat al Bucureştiului.
Abia acum înţelegeam de ce capitala României fusese numită „Micul Paris”, un nume având o conotaţie tragică după dezastrul comunist care a bântuit ţara noastră timp de peste patruzeci de ani. Contemplând armonia urbanistică a Parisului retrăiam primele impresii cu privire la Bucureşti, când eram profund impresionat de nenumăratele ghirlande şi ornamente dispuse pe clădiri pline de istorie, având un farmec cu totul aparte. Venind din Braşov, unde în afară de centrul istoric construit de către saşi în evul mediu, mai totul poartă pecetea blocurilor comuniste, intrarea în contact cu stilul urbanistic francez m-a marcat profund atunci când am păşit în Bucureşti.
Însă de data aceasta, în chiar inima Parisului, acel sentiment devenea copleşitor şi evocator de trăiri deosebit de profunde. Practic, regăseam identitatea Bucureştiului, oraş în care locuiesc de peste douăzeci şi ani, dar căruia nu reuşeam în nici un fel să îi disting chipul dincolo de mutilarea cu blocuri diforme şi abandonul în mizerie a clădirilor şi bulevardelor sale croite în perioada de renaştere a României. De fapt, cred că pentru un român, aceasta este experienţa cea mai profundă pe care o poate avea în Paris, precum şi în Franţa, de a descoperi identitatea pierdută a capitalei şi a unei ţări care a prosperat ori de câte ori s-a inspirat din modelul francez.
Cât despre mine, nu pot spune că sunt neapărat francofil, dar pot afirma că am ajuns să intuiesc cu acest prilej o conexiune pierdută, ce se cere redescoperită, un filon plin de inspiraţie, ce se cere explorat. De aceea, la fiecare sută de metri mă aşezam pe una dintre nenumăratele bănci dispuse pe benzi pietonale ale străzilor şi priveam timp de mai multe minute tot ce era în jurul meu, căutând să surprind cât mai multe impresii şi sentimente. Într-un mod straniu, nu mă simţeam deloc străin în acest mare oraş, ci dimpotrivă, senzaţia de „deja-vu” mă urmărea continuu.
Mă aşteptam să revăd persoane din generaţiile trecute, acei oameni despre care citisem atât de multe lucruri şi pe care i-am admirat într-un mod cu totul deosebit, oameni de ştiinţă, scriitori, artişti de renume sau politicieni care au schimbat faţa lumii. Câte ceva a rămas în urma lor, dar bineînţeles, este asemenea unei cochilii frumoase lăsată în urmă de o epocă umanistă ce a dispărut în negura secolului trecut şi a războaielor mondiale ce au măcinat faţa Europei. Dar preţ de câteva clipe, spectrele plăcute ale acelor timpuri au revenit printr-o stare de reverie creativă, benefică atunci când cauţi „timpul pierdut”.
Aş putea spune, folosind termeni deja cunoscuţi, că mergeam de mai multe ore pe străzi ce semănau cu bulevardul Elisabeta, fiind însă mult mai mari şi având încă aerul fermecător de epocă. Cu clădiri bine întreţinute de proprietari care sunt conştienţi de valoarea patrimoniului pe care îl deţin, transportarea în alt ev devenea o chestiune destul de simplă, dacă ştiai să ignori detaliile prezentului. Şi poate aici este un alt aspect al farmecului inegalabil al Parisului, mai precis acea capacitate de a te purta peste timp în vremea „optimismului progresist”, când se părea că o eră de pace avea să se deschidă pentru întreaga umanitate. Acea aşteptare plină de bucurie încă mai freamătă prin intermediul bulevardelor, străzilor, clădirilor, monumentelor şi pieţelor ce împânzesc frumoasa capitală a Franţei.
Privind în jur, nu mă mai mira sursa de inspiraţie pe care au avut-o marii romancieri ai secolului al XIX-lea şi modul profund umanist în care au scris. De fapt, acest umanism cu lumini şi umbre, expus fără ocolişuri, dar şi cu farmec, este imprimat pe fiecare lucru pe care îl priveşti în Paris. Într-un joc al imaginaţiei în care te laşi de bunăvoie, ai impresia că istoria este la fel de vie ca în trecut, că eşti în mijlocul acelui veac al inocenţei moderne, că sentimentul profund, iubirea autentică şi sacrificiul pentru umanitate nu sunt idealuri intangibile, ci lucruri profund de reale.
Chiar dacă am mers mai multe ore până să ajung la Arcul de Triumf, totuşi efortul a fost răsplătit pe deplin, fiindcă o dată ajuns acolo am descoperit renumitul bulevard Champs-Elysees, pe care mărşăluiau mulţimi de turişti veniţi să vadă această bijuterie urbană. Având o lăţime mai mare decât toate artele de circulaţie pe care le-am văzut vreodată, cred că ar fi încăput de patru ori bulevardul Magheru, Champs-Elysees te cucereşte prin clădirile care flanchează ambele laturi, ce îşi etalează modern oferta prin magazine felurite, deschise până târziu în miez de noapte.
Cântecul lui Joe Dassin despre Champs-Elysees descrie foarte bine atmosfera acestui loc la orice oră din zi şi din noapte, un ecou ce te urmăreşte până la Place de la Concorde, unde obeliscul egiptean încă mai aminteşte de perioada de glorie a campaniilor lui Napoleon Bonaparte. În acel loc, la porţile Grădinii Tuileries ai impresia că revezi secole de istorie într-un fel de secvenţă inversă, trecând progresiv de la istoria contemporană, la cea modernă, pentru ca în final să revezi ceva din splendoarea regalităţii aproape de apusul ei definitiv.
Şi cred că într-un fel sau altul, conservarea acestui trecut într-o manieră uneori etajată, alteori succesivă, a generat de-a lungul timpului nostalgia pariziană, care învăluie pe oricine trece, chiar şi preţ de câteva ore, prin marea metropolă a Franţei. Tocmai de aceea, voi încerca într-o suită de articole să surprind câte ceva din ipostazele sub care se prezintă acest oraş multicolor călătorului nu tocmai grăbit să surprindă sufletul, patimile, aspiraţiile, dar şi durerile nenumăratelor generaţii ce s-au succedat prin acest loc încărcat de istorie.
Aşa cum am precizat la început, există o sinteză interesantă în urbanistica şi viaţa Parisului, care ar putea foarte bine să ne servească drept exemplu în efortul de redobândire a identităţii pierdute pentru Bucureşti şi pentru România. Nu orice model are şanse de reuşită, aşa cum nu orice transfuzie de sânge este posibilă, fiind necesară o compatibilitate între cele două părţi puse într-o legătură transformatoare. Deşi plin de îndoieli cu privire la posibilitatea redobândirii demnităţii pierdute pentru noi ca naţiune, totuşi în contact cu specificul francez am avut intuiţia unei posibile conexiuni salvatoare. Este un punct de vedere personal, dar cred că doar atunci când Bucureştiul va redeveni un Mic Paris, atmosfera cenuşie ce îl învăluie va fi definitiv îndepărtată. Sună idealist? Este posibil, dar totuşi nu văd altă alternativă, cel puţin pentru prezent.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PROIECŢIA POZITIVĂ A IMAGINAŢIEI
Imaginaţia poate da naştere la îngeri sau demoni, poate înălţa castele sau dărâma citadele, poate să străpungă negura neştiinţei sau să adâncească în ignoranţă pentru totdeauna cele mai strălucite minţi. Ea poate aduce frumuseţe sau urâciune, geniu sau nebunie, în funcţie de cum este ea folosită, de maniera în care este cultivată, înnobilată sau dimpotrivă, maltratată, urâţită până la desfigurare. Totul depinde de educarea ei, de rafinarea prin intermediul a ceea ce este bun, frumos şi luminos.
Să ne imaginăm că ne plimbăm pe un bulevard cunoscut al unui mare oraş, că parcurgem din nou un traseu pe care l-am repetat de mai multe ori pe parcursul vieţii, astfel încât straturi nenumărate de impresii s-au asociat locurilor pe care le vedem în aceste clipe. Este foarte posibil ca o anumită clădire, un cinematograf, o biserică sau un restaurant să declanşeze procesul evocării diferitelor senzaţii pe care le-am trăit trecând prin dreptul lor.
Poate este emoţia aşteptării rezultatelor la un examen şcolar de care depindea soarta noastră viitoare, poate este senzaţia inconfundabilă a primului sărut sau al primei strângeri de mână a unei persoane dragi, poate fi atmosfera apăsătoare a aşteptării unei veşti neplăcute, poate fi bucuria anunţului că ai fost angajat la o mare companie, sau poate este amintirea drumului parcurs când te îndreptai către restaurantul unde urma să îţi sărbătoreşti căsătoria cu persoana iubită. Câte astfel de amintiri ar putea să îţi vină în minte privind doar un colţ de clădire, doar un fragment de arhitectură, ce poartă peste timp pecetea atâtor taine pe care le porţi zăvorâte, în cea mai mare parte a timpului, în propriul tău suflet?
Sau să ne mutăm acum undeva pe aleile unui parc prin care ne-am plimbat atât de multe ori şi de care se leagă indisolubil impresii din copilărie, adolescenţă, prima tinereţe sau poate chiar de mai târziu, către zenitul vieţii. Practic, aspectul nu s-a schimbat foarte mult, încât poţi distinge vechile alei sau poate chiar locul băncilor unde ai stat uneori cugetând tăcut la destinul vieţii, alteori râzând de glumele prietenilor ce te însoţeau, iar alteori pur şi simplu ai strâns puternic la piept persoana de care te-ai îndrăgostit nebuneşte, dar care ulterior a dispărut din viaţa ta.
Sau poate impresiile se leagă de cele ale copiilor cu care te-ai jucat alergând pe sub bolta verde a copacilor proaspăt ieşiţi din iarnă, având mireasma şi gustul unui nou început, al unui nou an, al unor noi speranţe ce te-au determinat să crezi că totuşi viaţa are un sens bine definit, că există un scop în tot ceea ce trăieşti, iar viitorul îşi deschide larg porţile înaintea ta. La fel de adevărat este faptul că respectivele alei poate au fost pavate de senzaţia suferinţei, a trecerii inexorabile a timpului, a neputinţei de a aduce lucrurile înapoi, de convingerea asupra caracterului efemer al tuturor lucrurilor şi al deşertăciunii acestei lumi.
Care anume este elementul distinctiv în toate aceste relatări? Deşi locurile sunt practic aceleaşi, trăirile sunt atât de diferite într-o paletă ce nu poate fi epuizată niciodată pe deplin, dependentă de profilul interior al fiecăruia dintre noi, de starea de spirit în care ne aflăm şi de viziunea cu privire la viaţă la care am ajuns. Practic, emoţia trăirii este cea care dă glas şi culoare la ceea ce ne imaginăm, direcţionând-o într-un sens sau altul, alternând uneori între bucurie şi tristeţe, speranţă şi deznădejde, lumină şi întuneric. Atât de amestecate sunt uneori aceste trăiri, încât nici nu poţi să mai distingi cu claritate încotro se îndreaptă ele, fiind asemenea unui râu subteran ce te poartă neputincios într-o direcţie sau alta, înălţându-te către cer sau aruncându-te în abis.
De fapt, tot acest mecanism al evocării are la bază un proces de proiecţie a gândurilor, de afişare a lor pe diferite „ecrane” interioare plasate în „regiuni” ce au o sensibilitate diferită. Fiecare dintre noi posedă astfel de „regiuni” sau registre formate în baza unor transformări succesive deosebit de complicate. De exemplu, un copil care a fost încurajat de către părinţi sau educatori să continue, chiar şi atunci când greşea, va avea un registru mai bogat în zona speranţei, încrederii şi a trăirilor pozitive. În sens opus, un copil care a fost descurajat sistematic, căruia i s-a amintit mereu faptul că nu este bun de nimic, va avea un registru bogat în zona deznădejdii şi a trăirilor negative, astfel că atunci când gândurile vor căuta un „ecran de proiecţie”, vor găsi mai la îndemână acest „panou mare” plin de emoţii negative, pe care se vor revărsa generând trăiri dureroase şi crude, chiar dacă evenimentele s-au petrecut undeva în trecut.
Fiindcă un lucru de care trebuie să ţinem cont totdeauna, este acela că practic nimic din ceea ce am trăit nu se uită cu adevărat, ci amintirile se stochează definitiv în fiinţa noastră interioară, indiferent de caracterul pozitiv sau negativ al acestora, de lumina sau întunericul prin care am trecut, de bucuria sau durerea pe care am experimentat-o. Şi de aceea, nu există niciodată o ştergere a ceea ce a fost negativ, ci doar o posiiblă contextualizare mai largă a experienţei trăite, precum şi posibilitatea extinderii registrelor de proiecţie pozitivă din cadrul „lumii” pe care o purtăm în suflet mereu, la fel de complexă şi de contradictorie ca lumea exterioară în mijlocul căreia trăim.
Este foarte posibil ca „ecranul trăirilor pozitive” să fi fost în mod voit şi samavolnic subdezvoltat de către persoane lipsite de umanitate, de către părinţi nedrepţi, educatori lipsiţi de milă sau de către un soţ sau o soţie care în mod sistematic te-a asuprit de-a lungul vieţii. Este la fel de posibil ca registrul trăirilor pozitive să fi fost uitat undeva în zorii copilăriei sau ai adolescenţei, ca mecanismul dezvoltării emoţionale să fi fost blocat undeva într-un anumit trecut, după care totul a luat un drum descendent.
Din acest punct de vedere, există blocaje ale registrului de trăiri pozitive pe care trebuie să le rezolvăm, altfel cenuşiul şi tristeţea vor deveni compania noastră permanentă, otrăvindu-ne la fiecare pas. Practic, trebuie să cultivăm paleta de trăiri luminoase, să adăugăm „panouri” noi pe care să se poată proiecta constructiv şi plin de speranţă gândurile noastre, oferind astfel o şansă dezvoltării noastre interioare dincolo de „asfaltul” impresiilor întunecate.
Premiza de la care plec în această „reconstrucţie” interioară se referă la extraordinara capacitate de reconfigurare şi de „reprogramare” a modului nostru de a gândi şi de a reflecta realitatea. Practic, nu există o vârstă la care această însuşire să dispară cu totul, de fiecare dată existând şansa unui nou început. De exemplu, în momentele marilor „transformări” ce se succed cam la o distanţă cuprinsă între şapte şi zece ani, avem şansa să o „luăm” de la capăt, să reevaluăm experienţa vieţii într-o nouă perspectivă.
Poate copilăria fost întunecată, dar adolescenţa ţi-a oferit şansa de a ieşi „la lumină”, anulând „programarea negativă” din prima perioadă. Poate adolescenţa a fost umbrită de trăirile dintr-un anumit cămin de elevi sau de persoane ce au abuzat fizic sau emoţional de noi, dar perioada primei tinereţi a fost caracterizată de fericirea întâlnirii unui partener de viaţă potrivit şi de găsirea unui loc de muncă adecvat aptitudinilor tale.
Este posibil ca prima tinereţe să fi fost ratată, dar după vârsta de treizeci sau poate chiar patruzeci de ani să fi găsit un tovarăş de viaţă adevărat sau să fi putut să ai în sfârşit casa ta şi să scapi de datorii contractate în urmă cu mai mulţi ani. Şi exemplele pot continua, fiindcă după un anumit interval de timp se poate produce prin acumulare „saltul” interior, iar ceea ce a fost negativ să poată fi dat la o parte, aşa cum râul, în curgerea lui, lasă pe maluri deşeurile şi obiectele voluminoase ce i-au îngreuiat cursul.
Registrul trăirilor pozitive se cultivă prin mijloace oarecum „tradiţionale” şi aflate mereu la îndemână, mai precis prin reeducarea vorbirii, exprimării, acţiunii şi gândirii. Trebuie să învăţăm să zâmbim, să ne descreţim frunţile, să vedem şi partea luminoasă a vieţii, să începem să fim amabili unii cu alţii, să nu mai presupunem lucruri urâte, când nu avem dovezi suficiente şi să avem mereu speranţa unui viitor mai bun.
Suntem trecători prin această lume, dar contează enorm de mult cantitatea de lumină sau de întuneric pe care ajungem să o purtăm în suflet, fiindcă acest lucru va dicta fericirea sau nefericirea noastră. Nu mulţimea de „bogăţii” materiale va decide în final acest lucru, ci modul în care privim, seriozitatea cu care iubim şi bunătatea pe care o oferim. Aceste trei elemente determină calitatea vieţii pe care o trăim şi sensul pe care vrem să i-l dăm trecerii noastre prin univers.
Nu apelez la religie pentru a contura importanţa acestui lucru şi nici la noţiunile de „rai” şi „iad” pentru a motiva în direcţia cea „bună”. Nu pot judeca experienţa niciunui om şi „forţarea” unui anumit mod de a fi nu este recomandabilă, chiar dacă intenţiile pot să pară onorabile. Însă fiecare dintre noi poate percepe „avantajele” unei vieţi în care registrul trăirilor pozitive este cu mult extins faţă de cel al trăirilor negative, că a te putea bucura şi a privi cu speranţă valorează mai mult decât tristeţea şi apăsarea aşteptării unui final întunecat. Există totuşi un „bun simţ” pe care îl avem cu toţii, însă există o foarte mare lipsă de a ne educa să îl ascultăm de-a lungul vieţii.
Şi acum, să ne reîntoarcem pe aleile parcului de odinioară, să privim cu nostalgie dar şi cu bucurie către momentele când sărutam persoana iubită, când o strângeam la piept dansând de fericire, fără să ne pese prea mult de ceea ce spun ceilalţi rotindu-ne în ritmul unei melodii eterne, pe care doar cei care sunt tineri în suflet o pot auzi mereu şi până la capăt. Nimic din ceea ce am trăit nu se pierde, ci doar se adaugă „zestrei” de emoţii şi simţăminte pe care le purtăm în fiinţa noastră, având undeva făgăduinţa renaşterii într-o lume nemuritoare şi plină de lumină sub privirile blânde şi protectoare ale Marelui Autor.
Octavian Lupu (Bucureşti)
ATELIER
PRIMĂVARĂ ZDRELITĂ
abia împung – din pomi – corniţele de flori
cu frică îndurând fulger de vânt
a îngheţat – sub frunţi – orişice gând
sub scoarţa de copaci pornesc ninsori
e-o primăvară frântă şi zdrelită
precum dreptatea în regat tiran:
stelele tulburi măsluiesc elită
şi cerul însuşi e doar loc viran...
 
umedul deget mi-l înalţ în aer
călăuzind urgia spre-altă zare...
dar nu-s – schimbat etern – decât alt fraier:
 
lepros – degetu-mi carne-ori har nu are!
...nici flori – nici sori – saharian văzduhuri
nu pot fi leac la cancerul din duhuri!
 
HRISTOS ŞI SISIF
Te-am văzut – furişat – speriat şi schimbat
suind – din nou – cenuşile Golgotei:
pălmuit între groaze - `ntrebai: „ce-a contat?!”
sângele Tău gâlgâit – sclifosirea cocotei?
 
delirând –zebraţii zarafi! - chefuiesc
chirăie-n toi de văzduh – Drac Mamona!
...Hristoase-al Iubirii – privind – ochii-ţi cresc:
lume la-altar fariseic – multiplică-Ţi clona!
 
 
...pustie de Tine – biserica veche
colcăie viermi într-un piept de schelet
scuipând Crucea Lui Hrist – Crima joacă-n balet!
 
...mut e Malco – zodie-orbită-n ureche...
...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv:
în noapte semeni – cumplit – cu Sisif!
 
PUTEREA MISTICĂ
cei slabi şi nevolnici – smeriţi
visători – cu feţe-acoperite de
eclipse – au şi ei
puterea lor vie – asemenea
firelor de nisip care se întorc şi
pipăie
febril – jur-împrejur închegând – reconformând-o mistic
Faţa Prealuminatei Pietre – de la care toate se
trag şi
nuntesc : Pământul cel ce se mohorăşte – pe măsură ce
şovăie se-ntunecă – şi
Apa – da – grumazul de Lebădă-al Apei – sfânt izvorâtă-ţâşnită-iscată
Sânge şi-Azur - din
cheile şi cleştile
Pietrei Lunare – Mântuirea şi
Sublima Mândrie – Focul cel veşnic pus pe
hârjoană şi jocuri şi harţă – precum şi – mai
ales – Aerul – neastâmpăratul – profet şi
isteric – schimbătorul şi atât de credincios
aureolat în jurul
Pietrei Solare – Aer
 
VINĂ OBSCURĂ
schilodită lume
schilodit popor
vina ta începe
de la vânt şi nor
 
de ţi-e rău în lună
de ţi-e bine-n soare
vin pe urmă-ţi îngeri
umbra să-ţi măsoare
 
pasărea nu-ţi cântă
soarta-ţi sângerează:
nu ştie nici sfinxul
care parte-i trează
 
inorog din lună
salamandră-n soare
ascultaţi din lacrimi
cum se scurge sare
 
PEISAJ
crucea turlei bradului binecuvântează
întinsă peste sângele cerului
glas de pasăre cade-n fărâme
munţii s-au spălat pe ochii orbi: tot
nu văd - nimic
afară de rai
*
zeii din brazi au ieşit pe pajişte - să se
sorească şi să ofteze - de dorul
tăcerilor - pline de miez  -
de-altădată
 
câte-o căruţă - trosnind din încheieturi
trece pe lângă plaurii brazilor : căruţaşul îi vede - şi zice
către tovarăşul său de pe loitre: ”lasă-i – săracii
vai de capul lor - mai au puţin
şi…”
 
dar păsările - care toată ziua au strâns
cu ciocurile - raze de soare - acum
spre seară - aştern - printre crengi
împărătesc culcuş - ţesut cu fir de
păianjen - Luminaţilor
 
căruţele trec - toate - pierzându-se în
propriul praf: pe jos
rămâne un con - dizident al pădurii
 
cu zgomot sec - cad şi alţii
în cuibul ierbii
 
AMURG
brazii - căţăraţi pe vârfurile picioarelor - disperaţi de-atâta
verticală - sunt gata să cadă cu
nasul în soare: dictatura
fastidioasă a
oblicului
 
mă doare spinarea de această nefirească
încordare a copacilor - prea
demonstrativi
 
în definitiv - lumina e o femeie la
îndemâna tuturor: nu ştiu de ce ne-am
frânge amurg - pentru ea
 
uite - spre exemplu - cum se întinde
ea - lumina - prin iarbă - precum conţinutul
vomat vinovat - al
Potirului
*
calea laptelui se înşiră
seara - în praful spre
sat
 
umbra apelor se-aşterne
peste străbuni
deşertul vădeşte
smintiţii păuni
*
încurcat în strune - lirele brazilor
vântul adoarme amurg: nu înainte de a transmite
furiş - cuţitul de rază - sfântului înălţat
doar cu-aureola - peste piscuri
*
crima împotriva vântului: lipsa de
tăcere smerită
trăsneşte-i - Doamne - pe gureşii
deşertului - iar nu pe - umili - muncitorii
soarelui - apelor - pământului - adânc
răstignitului
 
TERŢINE
vânt de soare - brazi de rouă
păsări egiptene - două
slujesc la Potir
 
din poienele viclene
doldora de Cosânzene
cade-un fir de mir
***
 
PASTEL
peste coastele şi suferinţele dulci ale
pământului verde(gânditoare văioage - severe
ponoare) - trec obosite căruţe
 
trec şi se-odihnesc - turmă cuminte
clipe - în faţa mustrării din deal:
sihăstria
 
apoi îşi urmează - smerite - blestemul
de praf şi
galben zadar
 
CLASICĂ
în poiana dintre brazi - şi-a părăsit
la apus - Helios
caii: graţioase
vise - păscând
valuri de verde
 
LA FOC DE RĂŞINI DE BRAD
la foc de răşini de brad
unde ploi de stele cad
şed în tronuri de stejar
domnii vechi cu trup de jar
 
voievozii în armuri
laţi în spete - la păr suri
voievozi cu chivără
şi la suflet lamură
 
stau roată la masa morţii
străjuind pădurea sorţii
pajuri se rotesc coroană
oastea brazilor e-n zvoană
 
stau bătrânii sfinţi - se-ncruntă
de ce văd în lumea scurtă…
 
pregătesc junghiuri de fulger
arănesc furtuni de spulber
prigonind demonii-n spume -
să-nceapă o nouă lume
 
magi de stele rotitori
mândri stăpâni rugători
frângeţi rău-n dumicaţi
şi pe corbi cuminecaţi
 
cerurile luminaţi
pe vicleni să nu-i iertaţi
faceţi dreaptă judecată
să vedem soarele-odată
*
sfinţi arzând - hristoşi jertfiţi
ţara-i Crucea - voi - părinţi:
nu m-alungaţi de pe Cruce
lăsaţi moartea să mă culce…
 
decât viaţă în genunchi
mai bine ţintit pe trunchi!
decât rob la mişelie
carnea mi-o zdrobesc de vie!
 
dacă nu mă-ngăduiţi
voi - fierbinţi între fierbinţi -
voi clădi Golgota mea
pe-orişicare colţ de stea
 
nu sunt prinţ în piei de porc -
între diavoli nu mă-ntorc!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

GLASURI VECHI ÎN ZILELE DE ACUM
E o duminică liniştită, în care am dormit “boiereşte”... până când Roby mi-a sunat la uşă. Avea chipul transfigurat. Ochii lui mari şi limpezi altădată erau acum încercănaţi.
“Tu cum crezi că ar trebui să fac? Hm? Ştii despre ce vorbesc, nu?”
Habar n-aveam. Mă jenasem în prima clipă a apariţiei lui pentru că aveam o pijama cam transparentă, dar am apucat să-mi pun în viteză şi un halat. Cred însă că şi dacă aş fi fost goală, tot n-ar fi observat, aşa era de pătruns de gândurile care-i frământau dimineaţa.
Vineri avusesem întâlnirea de 10 ani a unei generaţii, căreia i-am fost dirigintă; ieri, Ziua liceului şi cheful de la cumnatul meu, care e Costică.
La liceu, dar mai ales la terasa unde am povestit până în noapte, am apucat să vorbesc aproape cu toţi, aşa, în grupuri mai mari şi mai mici, uneori şi individual, în funcţie de subiect... al meu, al partenerului/partenerei de conversaţie, dar mai mult am depănat amintiri. Unii, în timp, au devenit mai deschişi, alţii, mai rezervaţi. Unii aveau chef de poveşti cu mine, alţii, mai mult cu colegii lor. N-am forţat nicicum nota, nici eu, nici ei. Aceasta libertate, „de a face ce vrei tu” în orice împrejurare, fără a călca intimitatea celuilalt, cred că e secretul care ne-a ţinut împreună, atunci, dar şi acum.
“Nu ţi-a spus nimic? Nu pot să cred…”
Robert mi-a fost elev în urmă cu mulţi ani. Acum e avocat. Să tot aibă vreo 33 de ani... aşa cred. A fost din primele mele generaţii. Subţire, trup de balerin, ochi ageri, atât de mari şi de negri, încât de mult nu mai caut pupila în mijlocul irisului când îl privesc. Ai zice că e o specie nouă. Face parte dintr-o veche şi respectată familie de evrei din Timişoara, oameni care s-au implicat în toate domeniile culturii în această metropolă cosmopolită. L-am remarcat încă din prima zi de şcoală, când toţi alergau bezmetici pe scări, să-şi caute sala de clasă. El avea în mână schiţa sălilor (aş zice un fel de copie după planul de evacuare în caz de incendiu) şi mergea tacticos, pe lângă perete. Pe acolo merg şi eu, de 20 de ani... mai ales când am tocuri. Scările sunt tocite şi poţi aluneca.
“Întotdeauna am soluţii, la orice... dar acum... nu ştiu cum să fac”, zise, legănându-se în scaunul meu “fără picioare”. Ea ce ţi-a zis?”
Care “ea”? Nu ştiam de cine vorbeşte.
“Ia-o încet, ca să pricep...” l-am rugat. Paharul meu de apă era prea mic pentru vâlvătăile care-l ardeau. I-am mai turnat unul.
“Nu. Că nu m-a forţat nimeni. Eu aşa am vrut. Ea nici nu ştie toată povestea. Ai mei, nici atât. De ce-i viaţa asta aşa de aiurea, când ar putea fi normală?”
...Robert e un avocat de succes şi un om plin de credinţă şi respect pentu tot ce e tradiţie, familie. A avut un frate mai mare, student la medicină, care a murit într-un accident de maşină, în primul an de facultate... A strănutat băiatul aşa de puternic, încât a pierdut controlul volanului şi l-a omorât pe loc un tramvai, chiar la trecerea peste linii, de la prefectură... la doi paşi de facultate. Atunci, mezinul şi-a jurat că va fi alinarea părinţilor lui şi nu va face vreodată ceva care să-i mâhnească.
...şi n-a făcut. 
Ca oricărui copil crescut într-un grup etnic şi religios specific familiei din care provine, şi lui Roby grupul de prieteni i-a cultivat dorinţa de a nu se îndepărta de moştenirea aceasta dragă, de a rămâne în sânul bisericii în care au trăit toţi înaintaşii săi. Dar nimeni nu i-a impus niciodată nimic.
Pe 21 mai, în fiecare an, de Sf. Constantin şi Elena, la liceul nostru se sărbătoreşte Ziua Şcolii. Atunci vin “acasă” absolvenţi din toate generaţiile. Aşa a fost şi în această sâmbătă. La o astfel de aniversare a cunoscut-o Roby pe Alina. Nu s-au ştiut din liceu, căci diferenţa dintre ei e de 5 ani.
Alina e medic de laborator la un spital particular. Fire veselă, l-a cucerit rapid pe avocatul cel prea echilibrat pentru vârsta lui. Cu ea a fost la mare... au făcut scufundări. Au escaladat înălţimi la care el nu se gândise vreodată. Au pătruns în peşteri mai puţin umblate. Doar cu parapanta s-a dat doar ea.
Ceea ce simţea în prezenţa ei nu putea să fie egalat de nicio altă persoană. Dar ea nu era... ceea ce voia el pentru o viitoare familie. Ţinea mult să fie mulţumiţi şi părinţii lui, să nu abandoneze glasurile vechi din fiinţa lui, care îi cereau... altceva.
A decis să-şi facă vasectomie, acum o lună, căci părinţii i-au găsit pe cineva potrivit.
“Era alegerea mea. Tristă sau nebună, dar nu mă pot uita în ochii unui copil pe care să nu-l fi făcut din dragoste.”
 A fost ultima dată pe la Alina în urmă cu două luni... ca să-i spună că a decis să se însoare cu Judith. Dacă în casă fata a suportat relativ bine vestea, în hol, când să-l conducă de plecare, nebunia s-a dezlănţuit.
“D-ra doctor, cine e acolo? Vă e rău?” suna şi ciocănea în uşă un vecin... cu urechi ascuţite.
“I-am pus mana pe gură şi-am stat nemişcaţi… ca nişte hoţi, în plin jaf, povesteşte Roby. N-am mai plecat... decât spre dimineaţă.
Sunt avocat. Vă daţi seama că orice laborator din lume va demonstra acum că sunt steril. Cum să-i spun Alinei că testul-barză îi spune prostii? Ce să-i spun mamei? Dar logodnicei?
Alina e atât de frumoasă! Mama e cardiacă. Judith e virgină (la vârsta ei, de 30 de ani)... cu documente!”
Mă uit la Robert. Îi mai torn un pahar cu apă. Îmi pun şi mie unul. De spaimă, îi văd şi pupila. În mijlocul irisului, descrie un cerc mare... din ce în ce mai mare... în care mă pierd, fără glas.
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

GALLENBITTERES WILDFLEISCH
                              Motto: Rote Zahlen sind durch rote
Fahnen nicht zu entschuldigen!
Unbekannt
Es war im Oktober 1989. Europa war in großer Abänderung, genauer gesagt, die sechs sozialistischen Länder wollten von ihrer Staatsordnung loswerden und drei von ihnen taten das monatlich je ein. Im Oktober, DDR, im November, Bulgarien und im Dezember, Rumänien. Die anderen, Ungarn und Tschechoslowakei hatten ihre Umwandlungen schon früher stufenweise getan. Die Sowjet Union kam als letzte an die Reihe, und zwar Dezember 1991. Offenbar, gab es einen Plan.
Das Staatsoberhaupt Rumäniens, “der Verhaßte” - wie man ihn nach 22. Dezember 1989 zu nennen pflegte-ahnte im Oktober noch nicht, wie rasch sein Machtverjagen und sein Tod sich näherten.
Im Oktober dachte er noch an eine wahre Jagd und hatte Lust noch Wildschweine zu schießen.
Unter mehreren täglichen Schlagworte, kommunistische oder sozialistische, deren Sinne er nicht mehr verstand, befahl er seinem Gefolge eine Jagd zu organisieren, eine Jagd auf Wildschweine, denn er hasste diese Tiere; sie schienen ihm immer dumm, hässlich und feig zu sein.
Auf dem Jagdfeld wurde schon alles im voraus organisiert. Die Jagd und der Schmaus nachher mussten einwandfrei verlaufen, wie immer. War er nicht der große Jäger des Landes? Erschoss er nicht in seinen besten Jahren den größten Bären Rumäniens und wahrscheinlich Europas? Was die Jagd anbelangt war er ein Sachkenner.
Schon ab Freitag bereiteten sich die Jagdtreiber. Sie kamen aus den benachbarten Dörfern gesammelt. Die lokale Parteiführung brütete alles aus: die offizielle Jagdhütte wurde schon ab Donnerstag ständig beheizt, die Warte gesäubert, denn es war Herbst und die dürren Blätter der Eichen und der Buchen konnten die Stelle ringsum voll stopfen. Sogar die Wildschweine wurden gezählt und ihre Behausungen markiert.
Die Jagdtreiber liefen auf dem Feld und schrien, näherten sich dem Jagdplatz mit ihren Traktoren und Fuhrwerken, tranken Schnaps und aßen Käse mit Brot, in dem Gedanken mit dem verspochenen schmackhaften Fleisch der Schweine. Und der Tag kam. Der große Jäger stand auf der hohen Warte mit seinem englischen Jagdgewähr vorbereitet. Die Bauern schrien, schlugen mit dürren Ästen auf Bäumen und Stämmen, liefen überall auf das Feld. Wildschweine, Rehen und sogar Füchse jagten erschrocken in alle Richtungen. Die Jagdhunde bellten auf ihre Spuren, in die Luft krächtzten schwarze Vogelzüge, der Himmel war neblig und kalt. Beängstigte Wildschweine jagten keuchend überall wohin sie sahen. Ihre Augen waren schmal, ihre Schnauzen lang und weit offen, die Schwarte schwarz-grau und behaart.
- Hässliche Tiere! murmelte der Oberchef. Sie liefen nach vorne, sprangen beiseite, stoßen sich an die Stämme, grinsten und quieckten, manche schrien spitz, denn es waren auch Ferkel.
Plötzlich erhoben sich in die Luft Knallen und Donner. Die Gewähre des großen Chefs und seiner Parteikollegen verfehlten nicht die Ziele.
Die laufenden Schweine fielen sich wie hingerafft um; als ob unsichtbare Baumstämme plötzlich vor ihren Augen wuchsen. Schnaufend oder schneidig quieckend verloren sie betäubt ihr Leben in den Geheulen der hysterischen Bauern.
Der große Chef schoss präzise. Ein großer Eber zeigte sich zuckend zwischen zwei Eichen, machte einen Sprung und fiel sich vor ihm um. Rutschte auf das nasse Gras und blieb unbewegt vor dem Fuß der Warte. Mit den Augen nach oben gerichtet glotzte das unglückliche Tier auf seinen Henker, als ob es ihn sehen konnte.
In seinen Augen spiegelte sich ein beängstigter Alte, der lief. Neben ihm machte es, als ob eine alte Frau auch schreiend lief. Hinter ihnen hörte man Gewehrknallen und sie beide liefen und liefen...
Der große Chef fühlte sich gereizt, verstand nicht und schoss noch einmal auf die tote Schnauze.
Ein Bauer kam gelaufen; wenn der Eber noch angreifen könnte, hätte er die Pflicht gehabt, zwischen dem Tier und dem Chef aller Chefs sich dazwischen zustellen. Der große Eber blieb aber regungslos, sturr wie die Eichenbäume ringsum. Nur eine knallrote Blutspur ran aus seiner engen Stirn.
- Es musste nicht so vergehen! flüsterte er einem sich vom hinten näherten Kumpan. Er war der Eber des Waldes, er ist der weiße Eber. Er hat im Herzen des Berges seinen Beschützer, einen Geist, der Geist des Berges. Dieser wird sich rächen... so war es immer und so ist es immer!
 - Lass sein, Mensch! Was geht dich an? Mir ist es egal, ob der Eber weiß oder schwarz ist. Einen Fleischklumpen müssen wir doch kriegen! Hol ihn der Teufel! Egal wen! sagte dieser andeutungsweise sprechend.
- Das Fleisch ist schon bitter, gallenbitter, du wirst es sehen! Wir werden daraus sogar nicht kosten!
Der Chef aller Chefs stieg langsam von der Warte ab. Er ging finster vorbei. Nur einen Blick warf er auf das erschossene Wildschwein und auf die mageren Bauern mit schwärzlichen Gesichtern. Mit dem Gewähr in der linken Hand verschwand er unter den Bäumen und ging zu seinen Kameraden. Den ganzen Tag nachher war er nervös, aber verstand nicht warum. Es war ihm als ob ein widerwärtiges Vorgefühl ihn verfolgte, aber es war nicht zu entziffern.
Es war seine letzte Jagd gewesen. Zwei Monate später nahmen er und seine Frau, von seinen Armeeleuten verhaftet und bündig gerichtet in einer Kaserne in der Provinzstadt Târgovişte, die grausame Stelle des weißen Ebers.   
Auszug aus dem Band DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN
 
CARNE DE VÂNAT AMARĂ CA FIEREA
Motto: Steagurile roşii nu
pot scuza un faliment.
Necunoscut
Se întâmpla în octombrie 1989. Europa era în mare schimbare, mai exact spus, cele şase ţări socialiste voiau să scape de ordinea lor de stat şi trei dintre acestea făcuseră asta, în fiecare lună câte una. În octombrie, R.D.G., în noiembrie, Bulgaria, în decembrie, România. Celelalte, Ungaria şi Cehoslovacia îşi făcuseră modificările mai din vreme şi treptat. Uniunea Sovietică a venit mai târziu la rând, anume în decembrie 1991. Evident a existat un plan.
Şeful statului român, Odiosul, - aşa cum se obişnuia să i se spună după 22 decembrie 1989, nu bănuia încă în octombrie, cât de repede se apropiau izgonirea sa de la putere şi moartea sa.
În octombrie încă se mai gândea la o vânătoare adevărată şi încă mai avea chef să împuşte porci mistreţi.
Între mai multe lozinci zilnice, comuniste sau socialiste, al căror sens nu le mai înţelegea, ordonă suitei sale, să organizeze o vânătoare, o vânătoare de porci mistreţi, fiindcă ura aceste animale; întotdeauna i se păruseră foarte proaste, urâte şi laşe.
Pe terenul de vânătoare s-a organizat totul dinainte. Vânătoarea şi ospăţul de după aceea  trebuiau să decurgă ireproşabil, ca întotdeauna. Nu era el cel mai mare vânător al ţări? Nu împuşcase el în anii săi cei mai buni, cel mai mare urs din România şi poate din Europa? În ceea ce priveşte vânătoarea era un cunoscător.
Gonacii au început să se pregătească de vineri. Erau adunaţi din satele învecinate. Conducerea locală de partid pusese totul la cale. Cabana de vânătoare oficială era încălzită permanent încă de joi, foişorul curăţat, fiindcă era toamnă şi frunzele uscate de stejari şi fagi puteau să umple locul. Chiar şi mistreţii au fost număraţi şi ascunzişurile lor marcate.
Gonacii alergau pe câmp şi strigau, se apropiau de perimetrul de vânătoare cu tractoarele şi căruţele lor, beau rachiu şi mâncau pâine cu brânză, având în gând gustoasa carne de porc promisă.
Şi veni ziua. Marele vânător stătea pregătit cu puşca sa englezească de vânătoare în foişorul cel înalt. Ţăranii strigau, băteau cu crengi uscate în copaci şi buşteni, alergau pretutindeni pe câmp. Mistreţi, căprioare, chiar şi vulpi, o luau la goană speriate în toate direcţiile. Câinii de vânătoare lătrau pe urmele lor, cârduri negre de păsări croncăneau în aer, cerul era ceţos şi rece. Mistreţii speriaţi fugeau gâfâind oriunde vedeau cu ochii. Aveau ochi înguşti, râturi lungi larg deschise, şoriciul negru-cenuşiu şi păros.
- Urâte animale! mormăişeful suprem. Alergau înainte, săreau în lături, se loveau de buşteni, rânjeau şi guiţau, unii ţipau ascuţit, fiindcă erau godaci.
Brusc se ridicară în aer pocnete şi tunete. Puştile marelui şef şi ale colegilor lui nu greşeau ţintele. Mistreţii în goană cădeau jos ca seceraţi ; ca şi cum le-ar fi crescut brusc în faţa ochilor  trunchiuri invizibile de copaci. Îşi pierdeau viaţa buimăciţi, gâfâind sau ţipând ascuţit în urletele ţăranilor isterici.    
Marele şef trăgea precis. Un mistreţ mare se arătă tresărind printre trunchiurile a doi stejari, făcu o săritură şi căzu în faţa lui. Alunecă pe iarba udă şi rămase nemişcat lângă piciorul foişorului. Nefericitul animal se holba la călăul său cu ochii îndreptaţi în sus, de parcă l-ar fi putut vedea.
În ochii lui se oglindea un bătrân speriat care fugea. Lângă el se făcea că o femeie bătrână fugea şi striga. În spatele lor se auzeau împuşcături, iar ei fugeau şi fugeau...
Marele şef se simţi iritat, nu înţese nimic şi mai trase odată în râtul mort.
Un ţăran veni în fugă. Dacă mistreţul ar mai fi putut să atace, el ar fi avut obligaţia să se interpună între animal şi şeful tuturor şefilor. Însă marele mistreţ rămase nemişcat, ţeapăn ca stejarii din jur. Numai o urmă de sânge roşu aprins se scurgea pe fruntea lui îngustă.
- Nu trebuia să se întâmple aşa! îi şopti el unui camarad care venea din spate. Acesta era mistreţul pădurii, este mistreţul alb! În inima muntelui se află protectorul lui, un spirit, spiritul muntelui. Acesta se va răzbuna... Aşa a fost mereu şi aşa va fi mereu !  
- Las-o baltă, omule! Ce te priveşte pe tine? Mie îmi este indiferent, dacă mistreţul este alb sau negru. O halcă de carne trebuie să căpătăm oricum. Să-l ia dracu! Indiferent pe cine! spuse el cu subînţeles.
- Carnea este deja amară! Amară ca fierea, ai să vezi! Nici n-o să gustăm măcar!
Şeful tuturor şefilor coborî încet din foişor. Se îndepărtă întunecat. Aruncă doar o privire asupra mistreţului împuşcat şi a ţăranilor uscăţivi şi cu feţe negricioase. Dispăru printre copaci cu puşca în mâna stângă, îndreptându-se spre camarazii săi. Întreaga zi după aceea a fost nervos, fără să înţeleagă de ce. I se părea că îl urmăreşte un presentiment neplăcut, dar care nu se lăsa descifrat.
Fusese ultima lui vânătoare. Două luni mai târziu, el şi soţia lui, arestaţi de oameni din armata sa şi judecaţi sumar într-o cazarmă din oraşul de provincie Târgovişte, luară crudul loc  al mistreţului alb.
Fragment din lucrarea ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT
George Tătăruş (Bucureşti)

LUMINĂ ÎNCHIDE OCHI ŞI MOARTE
-mi-a obosit retina-
întuneric latră pe drum
câinii din Brăila sau Giurgiu
noaptea începe a umbla dezbrăcată pe străzi
unde se vede lumină închide ochii şi moare
lună se crapă ascunsă de stele
ca paharul strivit între dinţi
un betiv închipuit la o masă înjură
luna asta se anunţă greve
luna trecută a nins

eşti plecată doar de câteva ore
mi-a obosit retina
uitându-mă după tine printre cuvinte
câinii latră oameni
se scarpină după ceafă în sens invers
mergi cu Dumnezeu înainte
te aştept să revii înflorită

după o săptămână de primăvară
faţă în faţă cu Domnul
la Taină
 
CÂNDVA
 -într-un muzeu-
cândva
muza alerga ameţită pe holuri iventate
într-un muzeu al unei vieţi nedefinite

acum aleargă
într-o deplină ,,logică''

bucurându-se de libertatea şi blândeţea sentimentelor pure

definitie:
bucuria de a fi mângâiat
de sufletul tău
bun
 
DE-A ALBA NEAGRA
 -jocul de-a viaţa-
trăim figuranţi
într-o lume condamnată
damnaţii din damnaţi
s-au născut
păpuşarii din păpuşari
ne mânuiesc
destinele cu sfori de mătase
ascunşi sub umbrela maestrului
de deasupra de îngeri

albaştrii verzi roşii portocalii sau galbeni

albi negrii ori gri

damnaţi ascunşi
în spatele pedepsei
păpuşari deasupra de noi
de sfori transparente
maestrul când va strânge umbrela
pre îngeri şi oameni va ierta
figuranţi sub o umbrelă
condamnând opacul

căci ce ar fi lumea fără spectacol
 
 
VENIN LATENT 
 -singurătatea mă execută-
poemul ultim
ţi-l închin atent
eşti unică şi
neasemuită floare
pelinul mă degustă
şi-i ca venin latent
singurătatea mă execută
şi mă doare

iubirea ta
şi chipul blând
mă mângâie în
ceasul de final
trăiesc aiurea
pe pământ
mă iartă şi
mă spală de banal

vreau umărul
să ţi-l ating
vreau să mă naşti
din nou ceresc
să nu
mă sting
poemul ultim ţi-l
închin
 
regesc
 
UN MORT PE UN DRUM
-înzăpezit în letargie-
de aici din cavou te înştiinţez
că îmi e bine
mai pâlpâie lampa în suflet
mai uscă o lacrimă de pe obraz
viaţa zace înzăpezită
letargic în mine
ma chemat cavoul banal
mă cheamă în sine
eu mă vreau tot mai treaz.

privesc numai în urmă
filmul mi se rupe
de dor
beau pahar după pahar
alcoolul nebun
iluzii abstracte
nebune mă mor
legate de drumul înzăpezit
într-un algoritm precar.

mâine voi fi doar un mort
pe drumul din cer
spre abis
am fost numai sunt
e aievea
nu vis
Virgil Andronescu (Turnu-Măgurele – Teleorman)
ATITUDINI
VINEREA NEAGRĂ A POLITICHIEI DE TARABĂ
Motto: Ne putem opri în timpul urcuşului,
 dar niciodată în timpul coborâşului.
Napoleon Bonaparte
Şi am trăit ziua aceea!
A fost să fie în 27 aprilie a.c. şi ziua aceea nu a mai semănat cu nici un alt 27 aprilie din lăturile Dâmboviţei în care se scaldă politichia românească.
În marea sală a plenului, în aula simbol a parlamentului din Bucureşti, s-au dat lupte la baionetă între deraiaţi şi remixaţi!
Deraiaţii au intrat în sală, ţinându-se cu ghearele şi cu dinţii de droşca puterii, afişând un sictir suveran faţă cu reacţiunea şi cu moţiunea, desigur, de cenzură. Au intrat în aulă clocotind de tupeu şi neclintire de sine, siguri de promisiunile obţinute de la votanţii obedienţi, convinşi că armă mai bună decât şantajul cu dosarul în poliftică nu există.
Boc cel scurt îşi croia cale pe holurile largi cu pieptul bombat, făcând pârtie printre junii reporteri, adunaţi acolo cârduri, ca să îi soarbă ineptele panseuri.
- Moţiunea de cenzură nu va trece! pronunţa fatidic guşterul din Răchiţele. Spunea propoziţia asta şi întrebat şi neîntrebat şi faţă de S.P.P.-işti şi faţă de liftiere.
Într-un costum din stofă scumpă, ca într-o armură medievală, a părut şi ungureanul Asmodeu, duhul cel rău, clocotind de suficienţă şi aroganţă. Măria sa, puiul pădurii, un papagal cu caş la gură în ale politichiei, zis şi M.R.U., un produs din laboratorul băsisto-american, convins că va asista în celebra aulă doar la derularea unei formalităţi, a citit un speech plicticos despre marea ofertă istorică ce s-a făcut poporului prin aducerea sa în fruntea bucatelor româneşti.
OPRIŢI GUVERNUL ŞANTAJABIL!  Este titlul moţiunii de cenzură.
Textul reflectă faptele abominabile săvârşite de fostul spion şef în doar 78 de zile de ministeriat. Scos la lumină de nişte corporaţii străine, toate canadiene, - sanchi ! - , îndrăgostite de zăcămintele româneşti de cupru, aur şi gaze naturale, necoptul profesor de istorie din Iaşi,   a citit cu morgă foile scrise de un lefegiu mai deştept ca el, de la birocraţia guvernului. Nu a răspuns la acuzaţiile opoziţiei, a tras-o pe Academiei, ca în bancul cu cadavrul găsit de miliţieni pe str. Edgar Quinet, şi mutat câţiva metri mai încolo, pe str. Academiei, ca să poată să menţioneze şi ei ceva corect în procesul-verbal.
Peste două sute cincizeci de parlamentari fremătau de tensiune, cu răbdările încordate la maxim.
În faza discuţiilor, s-au duelat în vorbe, au spus de la tribună şi adevăruri şi minciuni, şi-au pus saliva în slujba neamului, după cum le-au dictat interesele, ori amărâţii de poporeni.
Negocierile pe voturi s-au dus la cuţite, tocmeala s-a purtat chiar şi pe un vot, cum a fost cel al bietei senatoare cu nume comestibil, Sorina Plăcintă.
Auzindu-se în partidul zmeilor, că d-na senator Plăcintă le pregăteşte o porţie cu spanac şi vrea să voteze moţiunea, în aula simbolică a parlamentului a năvălit pe cai mari, blonda corcofelită de la Golden Blitz.S-a aşezat în fotoliul de alături şi a început să îi turuie la ureche ceva,... ceva extrem de neplăcut, fiindcă plăcinta s-a înmuiat imediat, iar doamna senator Plăcintă a izbucnit în plâns şi a oftat de câteva ori, exclamând:
- Of! Nu mai pot! Nu mai pot!
Logica gurilor rele s-a dus imediat cu presupusul la dosarul penal aflat pe rol, al fiului doamnei senator; dosar de vătămare corporală gravă, pentru care imberbul a mai stat 29 de zile la răcoare.
Într-adevăr, plângea doamna Sorina Plăcintă, mamă a unei progenituri bezmetice, nu plângea doamna senator Sorina Plăcintă, îngrijorată de şomerii şi pensionarii României.
Camerele de luat vederi au filmat din greu figura îndurerată a senatoarei şi pletele blonde ale celebrei ex-ministre, care, stând cu spatele la televizor, îi şoptea insistent vorbe de plâns.
 Scena telenovelistică, amestec de ameninţare şi şantaj , a durat cam 15 minute, până când a apărut expeditivul pedelist Radu F. Alexandru; el a luat-o aproape pe sus pe doamna senator, moale ca o plăcintă caldă, şi a scos-o din sală. În prima fază, a încuiat-o într-un birou alăturat, ca să îşi mai tragă sufletul după discuţia contondentă avută cu blonda de la Golden Blitz sau de la Cotroceni, după care, Radu cel body-guard, a condus-o până afară din parlament şi a dat-o pe mâna unui sepepist. Acesta a părăsit parcarea în trombă, cu preţioasa-i încărcătură alături.
Aşa s-a consumat, în 27 aprilie 2012, intenţia de vot a moţiunii de cenzură a unui senator al României!   
S-au luptat pedeleii chiar şi pentru un vot, ba, chiar, pentru mai multe. În aceeaşi dimineaţă un alt parlamentar al puterii, care aştepta să voteze moţiunea, a primit un telefon de la E. Boc şi după o scurtă discuţie, a părăsit sala alb la faţă ca varul, tremurând şi fugind de urne ca dracul de tămâie.
Un alt parlamentar de Timişoara, dornic şi el să sară în barca opoziţiei, a primit asemenea telefoane de la mai marii lui, încât s-a răzgândit să mai vină de la Timişoara la Bucureşti, ca să-şi vâre bilele în urne. Şi omul este pastor. O fi fost întrebat de cele sfinte şi nu a ştiut răspunsul!
Pe la orele 15 a început numărarea bilelor din urne!
Surpriză! De trei ori, surpriză! Surpriză pentru uselei! Surpriză mortală pentru pedelei!
Moţiunea de cenzură a trecut cu 235 de voturi! Guvernul Ungureanu a căzut, coaliţia aflată la putere s-a desfiinţat, P.D.L.-ul cel putred de bogat s-a rostogolit pe scările parlamentului şi s-a oprit drept în groapa opoziţiei. Udemerii au ajuns, în sfârşit, şi ei, tot în opoziţie, - după vreo 16 ani de supt la ugerul puterii.
Faza cea mai tare însă acum vine!
Preşedintele jucător s-a consultat după amiază, preţ de câteva minute cu fiecare partid în parte, fiindcă avea năbădăi, iar la ora 20 şi un pic a dat o mutare în plic!
A acceptat propunerea Uniunii Social Liberale şi l-a desemnat pe Victor Ponta, viitor prim-ministru! În ziua de 1 mai, acesta va ieşi în public cu lista miniştrilor din noul cabinet.
S-a schimbat puterea! Au plecat la sediul P.D.L. cei care au tăiat salarii, pensii şi alocaţii! Cei care i-au degradat in corpore pe toţi pensionarii militari! Cei care au închis 70 de spitale şi sute de şcoli, cei care i-au gonit în mod pervers pe medici în străinătate!
Miroase a genocid şi a subminare a economiei naţionale! Marele barcagiu a denumit toate grozăviile astea; reforma statului!
Coaliţia falită a lăsat o visterie goală şi un popor hămesit în urma ei. Au trecut lăcustele! Au plecat omizile! A suflat austrul!
Noii puteri îi va fi greu la început, dar are şanse să recupereze stricăciunile. Cu răbdare, cu cinste şi dacă mai şi plouă, vom ieşi cu bine din vară!
Extraordinar de sprinten a preluat pasa de la U.S.L. preşedintele jucător. A înghiţit gulgutele aruncate de el însuşi în eter, de genul, Ponta este o maimuţică în partidul lui, Ponta este doar un copilot, este imatur, şi s-a comportat ca un român imparţial... şi constituţional.
Dintr-odată, jucătorul nu a mai tras de timp, nu a mai dat capete în gură, vaporeanul a uitat toate lăturile aruncate în capul politicianului Victor Ponta şi s-a travestit în gondolier!
A tras gondola la malul lui Canal Grande, l-a invitat pe fostul opozant politic să ia loc pe banchetă alături de el şi spintecând aerul din bojoci-i afumaţi, dădu drumul canţonetei O sole mio!   
Vâslea pe marele canal, se îndrepta spre Ponte dei Sospiri şi cânta:
O sole mio,
O Ponte dei Sospiri!
O Ponta, prego,
Non mi sospende piu!  
George Tătăruş (Bucureşti)

VOTUL ÎN URNĂ ŞI ŞUTUL LA POARTĂ!
Motto: În anii ’20 din sec.20, a existat un politician care răspundea la numele: Alecu Constantinescu Porcu. Era liberal şi mare manevrant politic; a fost ministru de mai multe ori. Un apropiat la taxat cu destul aplomb, Alecu Constantinescu Porcu, cunoscându-i lipsa de moralitate cu care se deda la politică.
În prezent, există, deasemenea, clişee verbale purtate pe picioarele proprii de anumiţi inşi politici: G. Becali (Maimuţa curentată!) Dan Voiculescu (Felix Motanul!) E. Constantinescu (Ţapul!) V. Măgureanu (Şarpele cu ochelari!) V. Ciorbea (Melcul carpatin!) V. Blaga (Buldogul) etc.!
În jocul de fotbal se dau de ceasul morţii şi îşi rup echipamentul de pe ele, multe găşti de băieţi fierbinţi, uneori se împung şi cu steagurile în două culori, fluieră imnurile clubului advers, iar suporterii fanatizaţi, alde fany, cum se hlizesc ei pe englezeşte, se tăvălesc pe gazon de admiraţie şi urlă ca urangutanii.
Mingea e una singură, ăsta e ghinionul, toţi şuteurii se înghesuie să dea cu picioarele în ea, să o bage în plase, electoratul, -pardon-, suporterii urlă, se îmbrăţişează sau se alintă în pumni, sunt evacuaţi din stadioane de maleficii jandarmi, şi cu asta se încheie o duminică sportivă, tensionată ca o zi şparlamentară.
Dar nimănui nu i-a dat prin cap, ca acestei mori a dracilor să îi spună pluri-fotbalism! Poarca asta cu mingea nu a avut un Iliescu al ei, care să-i facă felul în piaţa publică, şi să o boteze multi-fotbalism, ori ceva asemănător. Mitică de la ligă o fi având el numai praz oltenesc în burtă şi zaibăr în cap, dar nu pluteşte pe aripi gorbacioviste, ca gânditorul din Olteniţa.
În politică, sau, după cum i se mai spune cu dispreţ, poliftică! se uzează de termenul pluripartitism, care nu înseamnă altceva decât că, o gaşcă este împotriva alteia şi trag de acelaşi hoit problematic, dar neideatic, în cele mai diverse direcţii; spre Est, de unde vine mereu crivăţul, spre Vest, de unde vin mereu şmenurile şi mofturile, ori spre Extremul- Vest, de unde vin mereu aburelile!
I se mai spune pluripartitism, findcă a existat şi unipartitism, adică - brrr - dictatură! Cum ar fi să joace în fotbal o singură echipă, iar toţi suporterii să fie ţinuţi de jandarmi în teren, siliţi să se uite la o minge spartă, şi să aplaude, în timp ce pe gazon ar evolua Francesco Totti, care din când în când, i-ar scuipa în ochi, ori Zinedine Zidan, care sărind cu tupeu pârleazul, le-ar da câte un pumn în fălci!
Echipele pluripartitiste au şi ele uniforme, cum ar fi, cele portocalii - devenite de curând, căcănii, fiindcă pierd meciul - au imnuri, au steaguri, afişe, reclame, adică un arsenal impresionant cu care să îşi zăpăcească suporterii, ştampilagii amatori de pungi cu mălai şi peşte, de pufoaice lucioase, denumite mai nou, geci, de căldări cu pachete de băcănie, sau de la băcănie, nu ştiu cum este exact!
Însă, acum e atunci! Cine îl joacă în şuşaneaua asta pe arbitru, cine are fluierul şi prosteşte fraierul! Cine ridică fanionul şi opreşte meciul? Nu mergeţi cu gândul prea departe pe ierarhia socială, adică sus de tot! Nu! El poate fi un cal traian, pe care numai dă nimeni nici doi bani, dar poate fi şi un arbitru străin, gen Jeffry Franks, mormonul petrecăreţ şi cu găuri în pantofi.
În liga asta perdantă, arbitrul este, de şapte ani, un boss chelbos, îmbrăcat numai în negru, care încă vrea să mai impresioneze pe alde gură-cască şi pe burtă-verzimea de cartier şi de palier. În izmenele lui colcăie destinul echipelor de fotbalişti şi de pluripartitişti, toţi multi-fripturişti. Sub tricoul lui negru bate pendula destinului, a sfârşitului de meci şi al finalului de campionat, ori după caz,de legislatură.
Fluieraş de soc, mult zice cu şoc!
Fluieră fatal, suflă şi rânjeşte,
Pieptu-şi dezgoleşte,  
Găozari uimeşte! Pe naivi prăjeşte!
Îi dă peste cap, dar şi peste bord!
Cine nu-l ascultă, o ia peste bot!
Steagul lui e sus şi Roberta jos!
Numără picioare şi-i dă ascultare,
Fură la cântar, la numărătoare,
C-aşa-i zise calul, calul ei traian,
Cel american, zis şi taie leafă,
Şi cu DNA-ul
La toţi suflă-n ceafă!
Fluieru-i de şoc, fluieră cu foc,
Blonda se-nfioară şi sare şpriţară,
Drept la Golden Blitz, unde toarnă-un şpriţ,
Pentru calul ei, calul ei traian,
Cel american,
El se încordează, pensii că retează,
Atunci când nechează,
Români bagă-n boală, bătrâni lichidează,
Spitale închide, tinerii şomează,
Pe zvârluga blondă din priviri o soarbe,
Inima din pieptu-i plină e de coarde,  
Îi şopteşte lat un banc cu feribotul,
O soarbe chiorâş şi plăteşte potul... 
Arbitrul-jucător s-a inventat singur. Mai demult a fost salahor pe vestitul  vapor Titanic! Vâra cărbuni cu lopata în cazanele colosului, ca să treacă Atlanticul gratis. Dar prin intrigi de culise, s-a căţărat pe catarg şi în noaptea fatidică făcea de cart.
Când a văzut gheţarul apropiindu-se, a tras un hăhăit, şi-a înghiţit fluierul şi s-a pregătit sufleteşte pentru marele sinistru care urma.
Transatlaticul a dat noroc cu aisbergul şi a început să ia apă, mai abitir ca cel mai însetat beţiv, şi într-un haos de nedescris, englezii au pierdut atunci, în vreo trei ore, cca. 1550 de suflete în apele reci ale oceanului; era în aprilie 1912.
Maleficul matroz s-a salvat într-o barcă, a ajuns pe coasta Americii şi a aşteptat la umbra clepsidrei până 1981, când în portul Rouen, în Franţa, a dat foc vaporului ţărişoarei lui amărâte, în care se întorsese la ordinul Marelui Licurici.  Focul neastâmpărat, ca un ucenic vrăjitor, când nu este maestrul acasă, s-a mai întins cu limbile lui fierbinţi şi pe alte 38 de vapoare aflate în acel port.
După ce a suflat în fluierul lui de os, omul negru în cerul gurii, a aşteptat poliţia franceză, care simţindu-se mai fraieră decât un corsar balcanic, a înghiţit găluşca, aşa cum a înghiţit şi tribunalul britanic, naufragiul Titanic-ului, şi în procesele verbale au dat vina cu toţii pe mama natură, pe ghinion şi pe cel mai îmbâcsit destin.
Blaturi se fac în fotbal, blaturi se fac şi în pluripartitism. Coruptul de el, atacantul care ţine galeria cu sufletul gură, şutează şi luftează. Galeria de olmeci şi de zevzeci exclamă:
- Aaah! aah! de parcă tocmai atunci i-ar fi lăsat dentistul din braţe!
În cazul mascaradei alegerilor de ştabi, blatiştii stau în echipele lor, mingea este la ei, dar joacă pe şest pentru adversar. Se fac că promit, agită benere şi pancarte, dar când trebuie să joace moale, joacă moale! Şi câştigă adversarii, dar asta îi costă căciuli cu euroi, ca la transferurile din Bundesliga şi din il Calcio. Nu contează însă, mai îmbătătoare ca puterea, nu există altă licoare.
Banii lor de buzunar şi de zaiafeturi sunt finanţele statului, ale boborului mereu păcălit. Pluripartiţii au mari ambiţii, dar nu au un obiect al muncii, aşa, ca trăpaşii de pe gazon, şi ce s-au gândit ei atunci:
- Hai să ne umplem gura cu salivă şi să scuipăm promisiuni. Aşa arătăm amatorilor de pungi şi pufoaice, că avem şi noi obiectul muncii! Saliva! Trăiască saliva salvatoare, aducătoare de ştampile de la fraieri şi gură-cască!
Pluripartiţii salivează în sesiuni şi alde gură-cască de promisiuni!
Dar se mai apropie un meci, un mare duel al salivei şi al ştampilei.
De data asta, suporterii şi alde gură-cască, sătui de vrăjeli, nu mai vor să joace baba-oarba şi simt că a venit momentul să îşi joace şansa lor:
Vor striga din rărunchi: Jos! Jooos cu ăştia!şi vor aplica cu sete:
- Şutul în urnă şi votul la poartă!    
Asta-i şansa lor!
George Tătăruş (Bucureşti)

DULCELE ŢINUT AL RATAŢILOR
Fiecare om ar vrea să-și nemurească numele fie prin averea moștenită, fie cu ajutorul norocului, fie prin înzestrarea cu care a fost dăruit la naștere: minte sprintenă, inimă iubitoare și generoasă, înfățișare și maniere cuceritoare, îndrăzneală și perseverență.
Dar cum calea moștenirilor este pe cât de strâmtă (doar câte una de leac pe ici, pe colo), pe atât de nesigură (vântul schimbărilor de macaz politic spulberă cât ai bate din palme cele mai statornice sau – după caz – cele mai sfidătoare moșteniri dintr-un anumit moment istoric – a se revedea soarta regelui Ludovic al XVI-lea, a țarului Nicolae al II-lea și a întregii lui familii, a cuplului Ceaușescu, precum și cea foarte recentă a câtorva ”nemuritori” șefi de state arabe), în aceste condiții, prin urmare, ariviștii, fripturiștii și carieriștii își satisfac respingătoarele lor pofte de înavuțire și cățărare socială prin infuzarea norocului călăuzitor cu seva extrasă din gama diversificată a însușirilor proprii tuturor lichelelor: lăcomie, perfidie, slugărnicie, minciună, trădare etc.
Tot de-atunci începe nu doar căderea, ci chiar ratarea spectaculoasă a unora dintre oamenii onești și înzestrați, ei devenind victimele propriei rectitudini de care au dat dovadă în întrega lor viață și activitate. Ceea ce înseamnă că în cel mai bun caz sunt marginalizați până la deplina lor uitare de către exponenții acelor regimuri pentru care democrația se cheamă supunerea fără crâcnire în fața dispozițiilor venite pe cale ierarhică, oricât ar fi acestea de idioate și nedrepte, o democrație à rebours, temeinic angajată pe calea ciocoismului fără limite și frontiere, pentru a cărei liniște (dătătoare de nenumărate neliniști cetățenești) întotdeauna cantitatea sau numărul slugarnicilor și răbdătorilor are câștig de cauză în fața calității.
Și tot ce se poate ca unii dintre ei să cadă în mrejele alcoolului, îngroșând astfel rândurile nedreptățiților și dezrădăcinaților, dar fără a păstra șansa reabilitării prin acțiunea miraculoasă a politicii (e clar, pretutindeni politica se face cu bani, pentru bani și influență!), care știm prea bine că l-a făcut președinte pe fostul elev submediocru Traian Băsescu și care, așijderea, îl menține în prima linie a puterii rusești pe fostul kaghebist Vladimir Putin (acest Raputin... fără capul atotputernicului clarvăzător), cu toate că în calitate de președinte, personajul putinian s-a descalificat ca om și politician inclusiv prin aceea că a ordonat uciderea prin împușcare a Annei Politkovskaia în chiar liftul blocului unde locuia, celebra jurnalistă făcându-și-l dușman de moarte pe stalinist din pricina curajului și a insistenței cu care i-a deconspirat manevrele dictatoriale ascunse sub coaja subțire a democrației kremliniste.
Desigur, toate ratările își au sâmburele lor de dramatism. Dar dacă ratările individuale stârnesc doar compasiunea și regretul cunoștințelor (cu atât mai amarnice cu cât cel în cauză este mai înzestrat), fără ca prin aceasta să fie primejduite destinele altor semeni, altfel se pune problema în cazul acelor gafe politice și economice care constituie hrana predilectă a ratărilor de rang național. Căci ele nu doar că afectează destinele unei bune părți dintre cetățeni, dar avariază grav și prestigiul internațional al țării.
Iar România postdecembristă, departe de a-și întrebuința cu maximum de eficiență impresionantul capital politic acumulat în timpul Decembriadei, a sfârșit prin a se afirma drept campioana ratărilor monumentale.
Iată câteva dintre ele:
1) Asasinarea soților Ceaușescu în chiar ziua de naștere a Mântuitorului, i-a făcut pe mulți dintre românii cu scaun la cap să cam cadă pe gânduri în acele zile de coșmar când unii dintre compatrioți alimentau cu sângele lor sângele unei revoluții mai mult decât suspectă, timp în care străinii își impuneau tot mai multe rezerve vizavi de destinul creștin al României, un remarcabil destin adjudecat pe parcursul întregii sale istorii milenare (cu inerentele derapaje bolșevice) prin omenie, ospitalitate și toleranță.
Am revăzut la OTV în decembrie 2011 întreaga mascaradă numită proces și am simțit cum două sentimente pun stăpânire pe mine:
a) Unul de milă față de cei doi bătrâni, care – deși în corzi – mi s-au părut mult mai demni decât încrâncenații lor acuzatori (în pledoariile lor, penibilii avocați ai apărării au reușit performanța să-l surclaseze pe procuror!).
De pildă, în intervențiile și punctările sale, președintele acelui penibil complet de judecată s-a arătat nu doar jignitor de arogant cu cei doi inculpați (și asta în mod repetat!), dar și-a permis s-o trateze pe femeia Elena Ceaușescu cu o lipsă de politețe ce nu-i face cinste nici unui bărbat, necum unui judecător!
E clar că Ceaușeștii nu trebuiau judecați în pripă și împușcați ca niște câini turbați, atâta vreme cât noii conducători ai celorlalte state comuniste s-au bucurat de un tratament tolerant și civilizat.
Dar pentru umplutorii vidului de putere, în principal pentru trio-ul de tristă amintire Ion Iliescu - Victor Atanasie Stanculescu - Gelu Voican Voiculescu, era imperios necesar să se descotorosească rapid de cei doi Ceaușești printr-un simulacru de proces, fiind conștienți că în cadrul unui proces derulat obiectiv și corect (cu probe, martori, expertize etc.), ei riscau să fie dovediți trădători, impostori și profitori. Așa că au încercat să-și justifice dublul asasinat prin gogorița cu teroriștii care acționează atâta timp cât Ceaușeștii sunt în viață, chipurile pentru a-i elibera din captivitate.
ți dintre românii de-atunci au fost serios intrigați de faptul că teroriștii s-au volatilizat cu toții îndată după încheierea răfuielilor cu cuplul Ceaușescu, trupele antiteroriste nereușind să captureze nici măcar unul dintre ei?!
b) Al doilea sentiment care m-a încercat în acele momente a fost unul de revoltă. ”Bine, bine”, îmi spuneam eu cu indignare neputincioasă, ”Ceaușeștii au fost condamnați la moarte în principal pentru genocidul comis împotriva poporului român. Dar nu tot un sinistru genocid este actuala ruină a economiei românești, tablou care obligatoriu trebuie completat  cu groaznica disperare în care-și târâie zilele cea mai mare parte dintre români și cu spectrul înfricoșător al unei datorii externe de peste 100 de miliarde euro? Pe președinții postdecembriști, împreună cu uneltele lor de încredere, cine-i va judeca pentru vina că au pus țara pe butuci?”
2) A doua mare ratare privește dezastrul economiei în general, al agriculturii în special. Îmi aduc aminte că Victor Surdu, ministrul Agriculturii la acea vreme, urla la radio din fundul bojocilor: ”Ce așteptați, oameni buni, de nu mergeți să vă luați din C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producție) ce este al vostru?”
Iar oamenii l-au ascultat, că de, românii dau dovadă de multă sârguință când este vorba de șutit, și cu mic cu mare au tăbărât pe C.A.P.-uri, făcând una cu pământul ceea ce nu și-au putut însuși: vite, cereale, inventar agricol, materiale de construcție etc. Doreau în acest chip devastator nu doar să-și serbeze libertatea de esență vandalică (eliberarea, de exemplu, de teama în care au trăit ani de zile din pricina micilor și neîntreruptelor furtișaguri), ci și să pună cu nădejde umărul la ruinarea completă a economiei, astfel ca opinia nedemnilor conducători de-atunci, cum că industria românească nu este altceva decât o colecție de fiare vechi, să fie adeverită de situația din teren.
Și iac-așa, spre bucuria străinilor pragmatici, românii și-au tăiat craca de sub picioare și au căzut atât de zdravăn în cap, încât nici după 22 de ani de la acele jenante barbarii ei nu realizează că dacă producția fără consum este un nonsens, atunci consumul fără producție indigenă este o nebunie înrobitoare și că numai agricultura, în strânsă colaborare cu turismul și transporturile (evident, după modernizarea simțitoare a infrastructurii), posedă forța necesară (avantaje absolute și relative) pentru a scoate țara din actuala fundătură și a o îndrepta spre prosperitate și echilibru.
3) Cea de-a treia ratare vizează reconfigurarea psihologiei românului postdecembrist, în sensul că tot mai mulți indivizi dau din coate pentru a-și mări necontenit aria drepturilor și libertăților (pentru ei libertatea este totuna cu libertinajul!), în tot acest timp străduindu-se din răsputeri să-și restrângă aria obligațiilor până la uitarea celor mai elementare îndatoriri față de Dumnezeu și semeni, îndatoriri care conferă raporturilor sociale moralitate, raționalitate și legitimitate, altfel spus umanitate și civilitate, atunci când fie prin educație, fie prin constrângere, relațiile interumane sunt menținute pe segmentul civilizației cuprins între suportabil și agreabil.
Și iată cum românul antedecembrist, acel om nou forjat după modelul lui homo sovieticus (hoț, leneș, laș, mincinos și turnător, într-un cuvânt canalia în curs de desăvârșire) și-a văzut visul cu ochii mai ceva ca fiii lui Israel după ce au intrat în Țara Făgăduinței la capătul a 40 de ani de peregrinări prin pustie: nu tu muncă și respect, nu tu disciplină și rușine, ci, dimpotrivă, creerea celor mai propice condiții pentru propășirea fărădelegilor și înflorirea fără precedent a actelor antisociale.
Cică, se apără guvernanții, așa pretind normele europene – ca hoții să devină bandiți sadea, ca pușcăriile să-și râdă în hohote de sanatorii și spitale, ca bărbații și femeile să-și legalizeze împerecherile împotriva firii și ca guvernele de paie să lupte din răsputeri împotriva corupției, dar să aibă orbul găinilor când vine vorba de megatâlharii din propria ogradă.
Iar criza de identitate a românilor de azi se datorează nu atât escaladării fără precedent a infracționalității, inclusiv a celei juvenile, prin utilizarea toleranței și iertării acolo și atunci când se impune severitatea și pedeapsa, cât mai ales condamnabilei ușurințe cu care autoritățile de după Decembriadă au încuviințat trecerea în actele oficiale de la țigani la romi (ba cu un singur r, ba cu doi), un bumerang care, iată, s-a întors periculos împotriva românilor, după ce străinii (mai cu seamă occidentalii) au văzut în rom (sau rrom) ediția prescurtată a românului.
Cum să le clarifici treaba asta după suita de nelegiuiri din țările lor, ai căror autori sunt tot acuși-acuși fie românii puși pe căpătuială prin toate mijloacele, fie țiganii plecați din România în vâjâială?!
Așa că pe bună dreptate se arată foarte îngrijorată Academia României de consecințele incalculabile ale acestei gafe de proporții a autorităților postdecembriste (un semnal de alarmă răspândit pe internet): Nu numai că românii sunt deja asimilați cu țiganii, dar – persistând în această voită descalificare a românilor – pentru autoritățile străine s-ar putea ca în scurt timp România să reprezinte o necesară patrie a țiganilor de pretutindeni.
Și atunci să te ții: Românii ajunși pe drumuri sau tolerați în propria lor țară, vor plânge cu ochiul îndreptat spre Romania țiganilor și vor râde fără bucurie cu ochiul îndreptat spre Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu...
4) În sfârșit, dar nu în ultimul rând, cea de-a patra ratare, aflată în plină și interminabilă derulare, are în vedere reformele dezastruoase din educație, sănătate și administrație, iar mai nou hidoasa reformă a statului băsescian. Toate aceste reforme tind spre haos și îngrijorare crescândă în rândul cetățenilor preocupați de viitorul României: s-au închis spitale și școli, în continuare vor fi aruncați pe drumuri alte zeci de mii de bugetari, fără ca aceste jertfe să aibă puterea de-a îndrepta cât de cât situția din țară.
Notă: Se susține că România are prea mulți bugetari și că numărul lor trebuie grabnic redus a) pentru a face față cheltuielilor și b)pentru că așa sună directivele europene. Dar nici una din aceste justificări nu corespunde întru totul realității. Din următoarele motive:
1) Actualul stat băsescian, putred până în măduva oaselor din cauza corupției, incompetenței și a disprețului arătat cetățeanului de rând până în preajma alegerilor, va supraviețui cumva cu împrumuturi oneroase și cu banii furați prin ciuntirea sistematică a pensiilor și lefurilor, respectiv prin disponibilizări iresponsabile în două din compartimentele cheie ale unui stat modern și civilizat – educația și sănătatea.
Dacă s-ar dori cu adevărat despovărarea statului, atunci ochii ”tăietorilor în carne vie” n-ar trebui să stea permanent pironiți pe pensiile și lefurile amărâților, ci ar cam fi timpul să se îndrepte spre cele trei zone doldora de resurse financiare:
- economii, nicidecum creșterea an de an (chiar în aceste vremuri de criză!) a cheltuielilor instituțiilor ce înfulecă banii cu polonicul: Parlament, Președinție, Guvern. Că dacă-i austeritate, atunci s-o simtă cu toții, de la vlădică până la opincă;
- disponibilizarea baștanilor și învârtiților din instituțiile centrale, că doar cu unii ca ei statul își consumă cea mai mare parte din vlaga lui financiară;
- cum preoții, pastorii și cei asimilați lor sunt cu toții funcționari ai statului (în România secolului 21, Biserica încă nu este separată de Stat!), de ce nu se operează disponibilizări și în rândul lor? Dimpotrivă, actuala tendință cu totul și cu totul absurdă este pentru înmulțirea lor aproape exponențială, deși aproape toți banii încasați din serviciile prestate le intră în buzunare...
2) Este adevărat că Uniunea Europeană recomandă disponibilizările, dar numai acolo (în acele țări) unde nu există alte căi (datorii mari, stagnări sau chiar sensibile regrese economice). Cum România se laudă cu creșteri zero, care se traduce prin stagnare, este limpede de ce calea disponibilizărilor a ajuns să fie bătută de Boc și ai lui cu atâta osârdie – nu au de unde scoate bani pentru plata facturilor, dobânzilor și lefurilor pentru oamenii din sistem. Ba și mai rău. Întrucât nu există nici un plan de dezvoltare (nu-i cine să-l elaboreze, sau nu se dorește acest lucru?), anul care de-abia a început va agrava și mai mult problemele cu care se confruntă cam de multișor România.
Guvernele occidentale, în schimb, sunt intens preocupate să găsească cele mai potrivite soluții pentru creștere economică, în nici un caz pentru bătuta pe loc.
George Petrovai (Sighetul Marmației)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii