ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 38 (Aprilie 2012)

EDITORIAL
DESPRE CARTE SAU DESPRE SCHIMBARE
De fiecare dată am afirmat că, mai importantă este vremea din noi şi nu cea de afară. Nu o consider o expresie forţată şi nici exploatată abuziv în economia contextului în care ne târâm prezentul de dragul unui viitor necesar. Dar chiar aşa să fie? Astăzi, spre exemplu, deşi nu ar mai trebui să vorbim de mentalităţi şi idei învechite, găsim la tot pasul amintirile vremurilor după care, din ce în ce mai mulţi români tânjesc.
E un anticariat, cândva aici a fost librărie. Pe vremea împuşcatului aveam cel puţin 10 cărţi vândute pe zi, iar dacă mi se întâmpla să aduc Şogunul, atunci era balamuc, nu se închidea până nu se epuiza stocul. Deşi nu este poate cea mai bună exprimare pentru un fost librar, adevărul ce emană din frază ne povesteşte de la sine despre vremurile când oamenii muncii de la oraşe şi sate, deloc dependenţi de televizor şi straşnic preocupaţi de lectură (nu neapărat una de calitate), îşi făceau timp pentru noi achiziţii, frânturi de literatură, ce erau consumate prin mijloacele de transport în comun, ori pe la locul de muncă, în special de cei cu serviciul în tură, dar de marea majoritate, acasă, în confortul acela ideologic, sugrumat de imaculatul roşu, care era exemplificat cu foarte mare convingere de radioul, televiziunea şi presa scrisă a acelor vremuri.
Aşa cum spuneam, anticariatul, o veritabilă redută, o poartă către trecut, cu mirosul lui specific, aduce un public pentru care literatura şi nostalgia scrisului de altădată intră de fiecare dată în conflict, nu neapărat cu noul, cât mai cu seamă, cu lipsa acestuia. Există o luptă subterană între cei avizi de noutate cu orice preţ şi cei ce caută de fiecare dată gustul cărţii citite de alţii în prealabil, de filele acelea îndoite sau de paginile cu însemnări personale, cu sublinieri de fraze celebre etc.
În librării găseşti maculatură, dar la mine, la anticariat, sunt lucrări rare, pe care astăzi nimeni nu-şi mai permite să le reediteze. Sunt tot vorbele anticarului, de data aceasta spuse cu mândrie, cu preţiozitate, şi asta nu dintr-o epatare, dintr-o dorinţă de accentuare a vreunui avantaj contabilicesc la sfârşit de lună, ci pentru a evidenţia încă un adevăr, de data aceasta unul palpabil, deşi un adevăr crud, la urma urmei…
Vizavi de această unitate, de această societate comercială, se află o alta, având pe frontispiciu, cu litere volumetrice din tablă, de acum cel puţin de 30 de ani, şi din care se poate ghici mai mult decât citi: LIBRĂRIE. Vopseaua, cândva roşie, este acum plină de rugină, iar vitrina, unde mai ieri stăteau căţărate pe stative de carton noutăţile, e invadată cu produse de papetărie. Mai intră lumea după un xerox, mai un pix, o călimară cu cerneală pentru copii, sau dacă se uită pe standuri caută cărţi de colorat sau nu ştiu ce manual de gimnaziu. Se caută pachetele astea de la străini cu CD, deşi sunt scumpe, se vând. Sunt aici din ’87, au fost ani buni, chiar şi după Revoluţie, dar din 2000 şi ceva, cartea a devenit doar obiect de inventar. Le mai curăţăm de praf şi le aşezăm la loc, nici retur nu le putem face. Tonul librarului este unul grav, cuvintele s-au lăsat accentuate la virgule, cu ceva pauze pe silabe. Cartea devenea brusc motiv de regres economic, factor nociv din perspectiva unui comerţ – chipurile – cu litere. Librăria, astăzi un veritabil talcioc, un bazar cu de toate pentru toţi, era silită a-şi ascunde menirea principală după principiile unei economii din piaţă, dirijată cu foarte mult aplomb de mediul politic distructiv, care a permis şi permite în continuare diluarea aspectului cultural al românului. Nu există niciun program la nivel micro sau macropolitic de protejare a identităţii culturale, de promovare a valorilor scrise, sau oricare altă formă de menţinere la limita decenţei a unui standard – cât de cât – european, deşi, aceiaşi politicieni, vorbesc cu vervă despre izbânda integrării ţării în spaţiul Uniunii Europene.
E şi greu de realizat acest lucru. La cârma politică a ministerului de resort s-au găsit de fiecare dată lingăi politici şi/sau trădători de neam, oameni ieşiţi de nicăieri şi urcaţi în scaun ministerial doar pentru a muşamaliza mişcările de fonduri băneşti către şi din zonele de interes ale partidului ori coaliţiei.
Politica este dusă nu numai de jos în sus, ci şi invers. În acest sens, ordinele sunt clare: nicio reţea de distribuţie sau lanţ de librării nu are voie să se abată de la principiile politicii firmei, dictate cu bună ştiinţă în favoarea anumitor edituri (holdinguri), care îşi permit (financiar) să cumpere orice şi pe orice, vânzând – chiar şi prin chioşcurile de ziare – la ofertă, cum se spune mai nou, titluri alese. Nu există nicio formă de respect pentru cei care, prin prisma vocaţiei, nasc cărţi de dragul cărţilor, nu există nicio etică sau deontologie, nu există decât banul, cu orice preţ.
Vând cărţi pe care le-am citit, deoarece mi-ar fi ruşine să mă întrebe cineva amănunte şi să nu ştiu ce să-i spun, a adăugat cu respect anticarul, o veritabilă enciclopedie în materie de titluri. La început cumpăram cărţi de la cei care nu mai aveau loc de ele acasă, ori de la cei împinşi de nevoi, ce erau nevoiţi a supravieţui. Acum lucrurile s-au schimbat, fac comandă pe la prietenii de breaslă, sau pe internet, dau anunţuri la mica publicitate şi am o mare satisfacţie când, după lungi căutări, sun clientul şi-i dau bucuroasa veste, că i-am găsit lucrarea. Am avut comenzi şi din străinătate, pentru că pe acolo sunt mult mai mulţi colecţionari de carte ca pe la noi. Cartea – aici, la anticariat – îşi păstrează valoarea, este mereu vie, apreciată şi, uneori, chiar răsplătită financiar aşa cum se cuvine. Avem cărţile pe care distribuitorul ni le pune la dispoziţie în reţea. Comanda o dă doamna directoare, de la centru, deci, nu cunosc criteriile după care sunt selectate titlurile. Noi dăm de fiecare dată titlurile şi autorii căutaţi de cei câţiva oameni care vin special pentru a ne întreba de carte. Avem noroc când dăm câte un dicţionar, vreo culegere, şi asta pentru că cel puţin în ultimii ani, din ce în ce mai puţini tineri ne trec pragul. De data aceasta, tonul domnului de la librărie este unul foarte grav; cu foarte mare uşurinţă poţi să distingi regretul timpurilor de altădată.
Dispreţul faţă de carte şi librărie devine obişnuinţă, elevii, studenţii, şi ei din ce în ce mai puţini la număr, îşi caută prin altfel de surse titlurile. Internetul, cu librăriile online şi milioanele de cărţi copiate şi răscopiate, devine mult mai facil, mai comod, mai practic şi mai modern. Anticariatul şi librăria nu sunt decât umbrele unui trecut, apanajul unui număr extrem de redus de oameni iubitori ai artei scrisului, artă, care, cuprinsă de febra noului cu orice preţ, poate să devină în scurt timp o activitate arhaică…
Mormanele de zăpadă murdară care au mai rămas pe asfalt amintesc de gheţurile antarctice, iar oamenii, zgribuliţi de frigul şi grijile prezentului, trec pe lângă librărie şi anticariat, ca nişte pinguini buimaci, mişunând cu mâinile adânc pătrunse în buzunarele goale, mult prea goale pentru cei douăzeci de ani de aşteptare post-decembristă. Poate că sufletele strămutate în exotica putere de cumpărare, nu le-a permis nici anul acesta - an electoral, de altfel - să simtă aşa cum se cuvine bunăstarea promisă cu putere de convingere de către toţi aleşii.
Să mergi pe stradă şi să arăţi cu degetul a schimbare. Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare?
Şi care să fie golul din lumină? De unde să apară soarele, dacă nimeni nu are nevoie de el? Ce fel de soare să fie, atâta timp când stâlpii de electricitate, de pe ditamai artera de circulaţie, poartă încă rânjetul politicianului, care şi-a bătut joc de voturi şi votanţi? Ce fel de schimbare – în bine – să fie vorba, când cartea nu a fost şi nici nu o să fie vreo prioritate intelectuală pentru tineri? Nu! Nu este şi nici nu cred că vremurile când se stătea la coadă pentru o carte bună, se vor mai întoarce.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
DE VORBĂ CU DR. ANGHESCU DUMITRU,
PREŞEDINTE AL COLEGIULUI MEDICILOR STOMATOLOGI DIN BRĂILA (IV)
Domnule Doctor, Dumitru Anghelescu, iată-ne ajunşi la finalul acestei “călătorii” prin universul uneori insuficient explorat al posibilităţilor de obţinere a unui tratament stomatologic eficient, de durată şi puţin costisitor. Care ar fi cancluzia pe care ar trebui să o tragem din tot ceea ce dvs ne-ţi spus pana acum?
In ultimă instanţă în cadrul tratamentelor stomatologice doi factori devin esenţiali: medical şi pacientul. Primul oferă servicii, al doilea cumpară aceste servicii. Poate vi se pare curios dar această piaţă a serviciilor medicale este influienţată de condiţiile socio-economice existente la un anumit moment. Ea se poate contracta, se poate dilua, poate deveni mai volatilă.
Vă referiţi la lipsa de informare a pacienţilor privind derularea serviciilor medicale de stomatologie şi evoluţia acestora pe termen lung?
Exact. Probabil din lipsă de informare, marea majoritate a pacienţilor îşi închipuie că tratamentele încetează în momentul în care paraseşte cabinetul şi rezultatele de durată sunt garantate în acest fel. Greşit. În cvasitotalitatea lor pacienţii ignoră indicaţiile sau nu respectă intocmai recomandările primate la terminarea intervenţiilor din cabinet. Este motivul pentru care multe din rezultatele obţinute per primam nu se conservă în timp. Pacienţii trebuie să conştientizeze că partea cea mai facilă a conservării rezultatelor bune depinde de ei. Pot spune ca de fapt dupa interventiile din cabinet ei devin proprii lor medici curanţi şi îşi pot pune amprenta pe rezultatele tratamentelor. Şi în ultimă instanţă dacă uită de sănătatea lor le recomand să nu uite de tarifele pe care le plătesc şi poate în acest fel devin mai conştienţi de importanţa indicatiilor şi recomandărilor primite.
Spuneţi-ne câte ceva despre cealaltă latură a profesiei de medic stomatolog.        
În afara laturii practice a profesiei de medic stomatolog există o latură educaţională de informare a pacienţilor în vederea coservării rezultatelor obţinute prin tratamente specifice şi de prevenire a eventualelor recidive. Această muncă de educare medicală şi de prevenţie pe care o desfaşoară medicii stomatologi în cabinete, nu este cuantificată la nici un nivel şi nici nu este plătită corespunzator. De aceea a-ţi fi tentaţi să credeţi că nu i se acordă destul timp în cabinet. În realitate lucrurile nu stau aşa, pentru că din orgoliu profesional şi din dorinţa de a exista pe o piaţă puternic concurenţială fiecare medic este interest în a-ţi informa cât mai bine pacienţii, pentru obţinerea unor rezultate remarcabile şi de durată. Poate nu ştiaţi dar medicii sunt obligaţi prin lege să participe anual în cadrul programului de educaţie medicală continuă la un număr de cursuri post universitare de pregătire.
Am citit în presa locală că la Brăila se organizează periodic cursuri şi simpozioane susţinute de medici de renume din ţară pe diferite teme medicale. Stomatologia a venit cu ceva nou în acest sens?
Sigur că da. La Brăila am organizat în fiecare an un număr de 3-4 cursuri susţinute de nume prestigioase ale stomatologiei românesti, decani ai facultăţilor de medicină dentară din Bucureşti şi Iaşi, toţi şefii de catedre ai facultăţilor de medicină dentară Carol Davila din Bucureşti. În urma discuţiilor pe care le-am avut în decursul timpului am putea enumera câteva dintre precalităţile sistemului medical stomatologic din România:
insuficienţa resurselor financiare în condiţiile în care stomatologia tinde să devină prin tehnică şi materiale o specialitate finanto-faga;
insuficienţa implicare a factorilor decizionali centrali şi locali;
diluarea răspunderii prin atomizarea distribuirii responsabilităţilor;
insuficienţa comunicare în cadrul profesiei atât pe orizontală cât şi pe verticală;
lipsa meselor rotunde între reprezentanţii societăţii civile şi organizaţiile profesionale reprezentative ale medicilor;
stabilirea unui sistem de bonusuri atât pentru medicii cât şi pentru pacienţii care contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate oro-dentară a populaţiei.
Mulţumesc, domnule doctor, pentru interviul acordat.

a consemnat, Violeta Craiu

CARTILE ZEIT

SANCTUARUL ETERNITĂŢII, DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2012

Folclorul românesc este un tezaur spiritual, provenind din veacurile dacice, proto-româneşti şi, mai apoi, româneşti, corolarul sufletesc intrinsec istoriei mărturisite şi nemărturisite a poporului. Amplele sale forme de manifestare, mai întâi orale şi, mult mai târziu scrise, sunt definitorii pentru evoluţia spirituală, dar şi materială a colectivităţilor româneşti, indiferent de aria lor geografică de existenţă.
Folclorul se mai numeşte şi înţelepciunea poporului, termenul provenind din limba engleză din cuvintele folk şi lore, fiind introdus de scriitorul englez Wiliam Thoms în anul 1840. Acesta a fost un cercetător al producţiilor populare orale şi al miturilor din aria de creaţie britanică, iar termenul a căpătat imediat o largă răspândire în cultura europeană care, îşi trăia atunci din plin romantismul sub toate formele lui artistice, orientându-se, printre altele, şi spre cunoaşterea şi valorificarea producţiilor literare şi muzicale ale spiritului rural colectiv şi anonim.
Literaţii care îşi recunoşteau apartenenţa la acest amplu curent, dominant în secolul al XIX-lea, erau şi pasionaţi culegători de poveşti populare, de cântece săteşti vocale, ori instrumentale. Ei călătoreau prin sate şi adunau de la înţelepţii locurilor poveşti, proverbe, istorioare cu specific local pe care, apoi, le publicau în revistele vremii, ori în cărţi, contribuind astfel decisiv la constituirea acestor creaţii tradiţionale într-un corp spiritual aparte, veridic şi necesar, al civilizaţiei europene.
Culegători celebri au existat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în mai toate ţările europene, iar în privinţa ierarhiilor există părerea unanimă că cei mai valoroşi culegători de folclor şi totodată prelucrători şi publicişti sunt germanii Jacob şi Wilhelm Grimm. Celebrele lor personaje Alba ca Zăpada, Scufiţa Roşie, ori Hänsel şi Gretel au legănat copilăria multor generaţii.
În aria spirituală românească au existat culegători pasionaţi de înţelepciunea populară, de mituri şi proverbe, de cântece săteşti, a căror muncă excepţională a contribuit la intrarea în sfera literaturii şi a muzicii culte a multor mituri populare străvechi, basme, poveşti,  proverbe, snoave, ghicitori etc.
Generaţiile actuale datorează enorm unor culegători şi creatori ca Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Anton Pann, Ovid Densuşianu, Perpessicius ş.a. Fără munca lor altruistă ar fi intrat în uitare, ori s-ar fi pierdut pentru totdeauna mituri şi tradiţii populare dacice, proto-române şi chiar româneşti, iar cultura noastră ar fi fost mult mai săracă şi, probabil, lipsită de interes.
Gânditori precum Lucian Blaga, ori Mircea Eliade nu ar mai fi avut suportul spiritual pentru a da un conţinut naţional interpretărilor lor filosofice, care aşază poporul român pe picior de egalitate cu celelalte popoare civilizate ale Europei.
Pe baza studiilor sale de folclor, filosoful Lucian Blaga identifică matricea stilistică a culturii române în cultura populară: Să numim acest spaţiu‑matrice, înalt, indefinit ondulat şi înzestrat cu specificile accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic... Destinul aici nu e simţit nici ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu este scăpare... Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi se sfârşeşte pe plai.
Trebuie precizat că alături de conceptul nou introdus, de spaţiu mioritic, de descoperirea unor elemente abisale de la temelia dezvoltării culturii rurale, Lucian Blaga relevă şi misterul în care a evoluat în mii de ani spiritualitatea populară din spaţiul carpato-danubiano-pontic, până când a ajuns la stadiul actual de spirit popular omogen, de folclor şi, mai ales, de folclor cult.
În zilele noastre însă, în secolul al XXI-lea, în condiţii complet schimbate, spiritul popular românesc este supus unor agresiuni fără precedent, unor schimbări cu care nu s-a mai confruntat în istoria sa, dat fiind faptul că viaţa satului s-a schimbat din temelii. Satul românesc actual nu mai este cel tradiţional, patriarhal, cu rânduielile sale transmise din generaţie în generaţie. Într-adevăr, mai sunt oaze care păstrează nealterate obiceiurile şi datinile străbune, dar viitorul lor este incert, perspectivele nu sunt unele de dezvoltare, ci mai degrabă de menţinere şi conservare la nivelul actual.
Un agresor serios este însuşi conceptul de globalizare a evoluţiei societăţii umane; el nu ţine cont de specificul naţional, popular, sau de ceea ce este autohton. Interese economico-financiare transnaţionale proiectează şi chiar acţionează pentru schimbarea conceptelor naţionale de graniţe de stat, de suveranitate naţională - care ar trebui restrânsă - şi a tuturor valorilor cu care suntem obişnuiţi şi în care trăim de sute de ani. Sub masca proclamării libertăţilor de orice fel, de conştiinţă, de mişcare liberă a persoanelor şi ideilor, există forţe în lume care îşi urmăresc, pas cu pas, interesele proprii, interese materiale, de acaparare a bogăţiilor naţiunilor pe care le invită de convenienţă la colaborare şi la liber schimb, scopul urmărit fiind altul, unul propriu, egoist. 
În acest complex de factori poluanţi de conştiinţă, în care cele mai recente cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei sunt folosite, în primul rând, în scop politic de dominare şi în vederea restrângerii libertăţilor individuale, am putea spune că a te dedica studiului înţelepciunii populare româneşti este un act intelectual de excepţie, este o faptă de iubire de patrie şi de limbă română.
Ceea ce prezintă în această carte doamna prof. Gina Moldoveanu este chintesenţa spiritului popular românesc adevărat, în manifestările lui cele mai variate şi  mai frumoase. Titlul cărţii sintetizează foarte bine faptul că ne aflăm în faţa unei comori spirituale româneşti, ne aflăm în faţa SANCTUARULUI ETERNITĂŢII.
În conţinutul lui găsim concepte populare şi personaje fantastice proprii simţirii neaoşe româneşti, citim despre raporturile dintre om şi divinitate, despre felul cum îşi manifestau strămoşii noştri credinţa în divinitate, despre felul cum au ştiut să o păstreze nealterată peste veacuri, pentru că, păstrându-şi neclintită credinţa în Dumnezeu, au putut să-şi conserve structurile lor materiale şi spirituale.
Eseul de faţă înfăţişează, în termeni originali şi pertinenţi, bazele credinţelor religioase şi evoluţia lor în actualul spaţiu de limbă română. Menţionarea zeului antic Zamolxis, cu toate atributele lui supraomeneşti, dar şi omeneşti, atestă faptul că dacii năzuiau, în credinţa lor, către o formă umană completă, către o împlinire umană cu un accent puternic pe scara spirituală, nu pe cea materială, accent care astăzi s-a pierdut. De pildă, să ne gândim cel puţin la convingerea dacilor că după moarte îl vor întâlni în tărâmul său pe zeul tutelar Zamolxis şi la bucuria cu care mergeau prin moarte în întâmpinarea lui. Această lipsă de teamă în faţa morţii îi făceau ca, în cadrul luptelor, destul de frecvente cu năvălitorii străini, să se bată cu mult curaj şi cu o dăruire fără seamăn. Faima capacităţii lor de asumare a riscului şi a sacrificiului în luptă l-a făcut pe părintele istoriei, Herodot, să rostească celebra frază, rămasă emblematică până astăzi, că dacii erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iar gândul doamnei profesoare Gina Moldoveanu vine să sublinieze în mod magistral că: Nemurirea, pentru care strămoşii noştri săvârşeau nenumărate sacrificii, nu mai reprezintă decât un cuvânt ieşit din uz, ori unul fără nicio rezonanţă.
Continuând să urmărim prin veacuri de trăire dacică şi, mai târziu proto-română, credinţa poporului în viaţa de apoi, mai fericită decât aceasta, constatăm că şi ciobanul din balada Mioriţa are o atitudine de acceptare a apropierii morţii, o trăire sufletească din care înţelegem că  privea moartea sa ca pe o nuntă. Deşi secolele au trecut, filonul de aur al credinţei populare în divinitate şi în viaţa de apoi se prezintă ca o constantă, care astăzi, în condiţiile sociale şi culturale date, cel puţin, ne uimeşte:
Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea/ Soarele şi Luna mi-au ţinut cununa/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi/…
Excepţională unitate a trăirii spirituale străbătând veacurile!
Seninătatea baciului moldovean în faţa morţii este remarcabilă, fascinează mintea oricărui muritor şi dăruieşte sufletului un crâmpei de speranţă în ceea ce priveşte existenţa umană, observă cu exactitate autoarea prezentului eseu în capitolul VI, intitulat Miturile esenţiale ale spiritualităţii româneşti.
Valenţele filosofice ale baladei sunt indiscutabile, profunzimile umane pe care le sondează, de asemenea. Nu avem decât să dăm crezare autoarei şi să rostim cu bucurie odată cu ea că ciobănaşul ar fi reprezentarea umană a soarelui, iar mama acestuia, a pământului. Vizibila şi puternica legătură dintre aceste două elemente cruciale favorizează ideea conform căreia Mioriţa ar ascunde profunde înţelesuri cosmogonice, descifrate de înţelepţii timpurilor primordiale şi actuale.
Ne mai surprind plăcut evocările şi explicaţiile care însoţesc eroii din basmele şi poveştile românilor, înalta lor moralitate, valoarea lor, de pildă, pentru timpurile confuze în care trăim. Autoarea menţionează şi descrie un întreg corpus de eroi de basm, de tradiţii şi sărbători populare foarte vii în conştiinţa milenară a poporului român, relevă sensurile filosofice, ori profund umane, cu care ne întâlnim în cazul fiecărui erou popular sau ipostază legendară.
Sunt foarte bine surprinse în definiţii ca de manual, aş putea spune, personaje de legendă, iar criteriul de bază al analizei este aici acela de nemuritor, ori muritor: zâna zânelor, ielele, cele trei ursitoare, ştima casei, zmeul nu pot fi decât eroi din alt tărâm veniţi în lumea noastră cu scopuri precise şi pentru a acţiona, fie în ajutorul omului, fie în defavoarea lui, în timp ce muritorii sunt personaje rodite din fantezia populară, colectivă, foarte aproape prin viaţa şi faptele lor, ori, cel puţin, prin năzuinţele lor, de omul simplu de la ţară, de românul curat şi adevărat de la şes sau de la munte: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Împăratul Verde, Prâslea, Păcală etc.
Capitolul dedicat sărbătorilor populare este de-a dreptul captivant. El prezintă un număr mare de sărbători laice sau religioase de peste an, din care putem trage lesne concluzia că oamenii din popor ştiu să muncească, dar ştiu şi să trăiască cu voioşie. Unele sărbători cum ar fi Mărţişorul,  sărbătoare a vestirii primăverii, a bucuriei în faţa reînvierii naturii, actuală şi astăzi, este veche de aproximativ două milenii, fiind transmisă de la romani, este exclusiv naţională, românească. Nicăieri în Europa nu se mai serbează de 1 Martie venirea primăverii prin daruri simbolice făcute de bărbaţi femeilor şi de membrii familiilor între ei.
Ghiocelul prins la reverul hainei cu fire de aţă de culoare roşie şi albă aduce multă bucurie, naşte prietenii sau împăcări între oameni.
Noaptea de Sânziene are o încărcătură magică aparte. Conform mentalului colectiv, în noaptea din ajun sunt posibile toate minunile, forţele misterioase benefice omului, dar şi cele malefice ajung la apogeu. Sânzienele transformă ierburi obişnuite în ierburi de leac, ce vindecă anumite boli ale oamenilor.
În toate zonele folclorice ale ţării, Colindele însoţesc multe sărbători colective, bineînţeles cu diferenţele specifice zonale. Comentariul dedicat acestora surprinde cele mai importante colinde, cum ar fi cele referitoare la peţirea fetelor de măritat, la muncile agricole, ori cele ce preamăresc Naşterea Domnului, Crăciunul. Pe bună dreptate, autoarea subliniază că sărbătoarea Crăciunului e sărbătoarea bucuriei şi cea mai frumoasă pentru copii, care îşi aşteaptă darurile de la  Moş Crăciun, cel care se strecoară pe gaura cheii sau pe hornul casei, ori în alte chipuri, pentru a lăsa daruri sub bradul minunat împodobit în ajun.
Pluguşorul şi Sorcova merită menţiuni speciale. Ele sunt colinde dedicate Anului Nou, sunt însoţite de veselie colectivă, de speranţe în recolte mari în viitor, de dorinţele de mai bine ale omului. Vechi de mii de ani, încă din societatea Romei antice, ele s-au transmis noilor generaţii fiindcă speranţa de mai bine este etern umană. Autoarea precizează că Pluguşorul nu este altceva decât un ritual agrar, ca multe altele deja prezentate, numai că acesta se săvârşeşte în ajunul Anului Nou, pentru a saluta trecerea dintre ani şi nu oricum, ci printr-o urare de spor şi belşug. Demult, cei care plecau la colindat, chiar erau însoţiţi de un plug tras de boi şi executau o brazdă în faţa casei vizitate, în care se aruncau seminţe, ca simbol al rodniciei pământului.
Dintr-o analiză atât de pertinentă a folclorului românesc nu putea să lipsească capitolul dedicat înţelepţilor satului, cei care gândeau mai profund, mai cu tâlc şi mai cu folos pentru toţi cei din jur.  
Capitolul IV, Savoarea cuvintelor înţelepte se referă la inteligenţa omului din popor, la proverbele şi pildele lor care, iniţial, au avut un autor, dar, cu timpul, au fost acceptate de colectivitate şi răspândite, dat fiind adevărul lor, iar autorul a rămas anonim. Autoarea surprinde tocmai această trecere benefică de la aportul individului la acceptarea lui de către colectivitate: Omul simplu din popor, fără prea multă ştiinţă de carte e capabil să înţeleagă sensul profund al lucrurilor, cărora s-a gândit să le acorde o formă uşor perceptibilă, enunţuri lipsite de sintaxa complicată a gramaticii contemporane, spre a fi pilde tuturor celor aflaţi într-un moment de răscruce. De aceea, nenumărate generaţii care s-au perindat de-a lungul vremurilor au găsit de cuviinţă să lase moştenire omenirii un tezaur minunat de aforisme, neîndestulător şi astăzi, ce aşteaptă mereu alte şi alte cuvinte de duh, menite să încânte sufletul şi mintea. Despre acestea, marele poet George Coşbuc, a scris ca fiind creaţia unor oameni din popor, persoane singulare şi a mulţimii  însăşi.
Autoarea enumeră o serie de proverbe izvorâte din experienţa omenească, utile oricui, iar în finalul capitolului explică cu sinceritate care este valoarea acestor proverbe şi zicători pentru noi cei care le luăm în primire, astăzi, ca pe o moştenire: Sunt necesare oricui aceste vorbe înţelepte, care vor stăpâni întotdeauna sufletul avid de cunoaştere şi dornic de a găsi răspunsul problemelor personale, într-o lume vitregă, în care suntem din ce în ce mai solitari. Cartea este şi rămâne unicul sfetnic de taină al omului, prieten fidel şi tăcut, capabil să asculte şi să ofere informaţii necondiţionat.
Misterele atemporale din Capitolul V vor trezi un mare interes printre cititori. Aici autoarea încearcă să dezlege anumite mistere ancestrale, existente în munţii noştri pe podişul Bucegilor şi în alte locuri încărcate de profunzimi existenţiale neînţelese încă. În acest capitol, realitatea vieţii cu care suntem obişnuiţi poate fi abandonată în faţa unor revelaţii neaşteptate despre tainele ascunse de trecerea mileniilor, dar şi de neclintirea munţilor.
Se spune că Zamolxis locuia într-o peşteră din muntele Kogaion, care se traduce Capul Magnificului. Nu departe de Sfinx şi Babele se află Peştera Ialomiţei, un cuceritor locaş al obscurului, împodobit cu stânci înfiorătoare, udate încontinuu cu apa sfinţită care izvorăşte din adâncurile acestor munţi. Peştera este un imens drum al purificării, un spaţiu în care sunt binecuvântaţi doar cei care ştiu să respecte măreţia metafizicului. În acest loc se află tuneluri nebănuite unde se crede că se ascundeau dacii în vreme de primejdie. Odată ce ai pătruns aici, te învăluie discret o minunată, dar înfricoşătoare privelişte, care îndeamnă la meditaţie şi atenţie pe tot parcursul ei. Nu departe de intrare se găseşte Grota lui Decebal.
Eseul profesoarei Gina Moldoveanu dezvăluie cititorilor aspecte fundamentale ale vieţii sociale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. În conţinut sunt analizate şi exemplificate laturi spirituale ale fiinţei omului aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, fiindcă omul românesc nu a migrat de nicăieri, ci numai aici s-a născut, a crescut şi a evoluat.
Sanctuarul eternităţii este o carte plină de înţelepciune, adevăr şi suflet românesc, este un izvor de învăţătură pentru tinere generaţii, dar şi o sursă de informaţii pentru cercetătorii preocupaţi de cultura şi spiritul poporului român în sinuoasa lui evoluţie.  
George Tătăruş (Bucureşti)

 

REVERENTE CRITICE...
STRADA PORTULUI, DE CORNELIU ANTONIU
Volumul de antologie lirică, “Strada Portului”, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, colecţia Opera Omnia – Poezie contemporană, 324 de pagini, semnat de poetul Corneliu Antoniu, cuprinde o selecţie responsabilă şi reprezentativă din cele cinci cărţi de poezie publicate de poet între 1978 şi 2010 şi adună 251 de poeme.
Corneliu Antoniu este poetul non-agresiv, care-şi protejează excesul de adrenalină lirică printr-o nativă platoşă de timid incurabil, percepută mai mult ca o povară şi de care încearcă să scape printr-un pseudoarţag artistic şi de paradă nonconformiste, cu preţul nedrept de a fi confundat, când de fapt tânjeşte după certitudini pentru demersul său liric. Se expune sentimental cu un donquijotism altruist pe portative de o mare generozitate, într-o lume nu întotdeauna pe măsura idealurilor sale şi, din aceste motive, ca şi din alte câteva, poetul riscă uneori o neaderenţă la lectura de prim contact şi admite nonşalant un deficit de înţelegere a poeziei sale valoroase.
Presupun că intuieşte inconvenientele, asumate dintr-un orgoliu specific timizilor generoşi dar şi marilor înţelepţi, deşi pare mai mult stânjenit decât încântat. Dar, acesta este scriitorul Corneliu Antoniu şi, certamente, se simte liniştit şi împăcat cu condiţia sa de poet, care nu dă socoteală nimănui de ceea ce se întâmplă cu sufletul său, cu universul său liric, cu toată fiinţa sa...
Lirismul introvertit al domnului Corneliu Antoniu are modulaţii lirice de-o surprinzătoare contrarietate cu imaginea sa publică, în contrapunct ideatic cu poezia sa. Dintr-o pudoare excesivă, poetul se expune oricăror posibile şi, mai ales, riscante ipostaze de artist al cuvântului. Uşor sfidător, inconştient deliberat, aparent detaşat de orice adeziune publică, poetul “şi-a jucat cartea” succesului literar mizând pe prudenţa şi eleganţa cititorului avizat. Derutant în înţelegerea poeziei poetului Corneliu Antoniu este tocmai acest jemanfişism de comunicare cu cititorul de poezie modernă, pe care-l lasă singur să se descurce decât încearcă să şi-l apropie. Aceasta, sigur, dintr-o orgolioasă şi până la urmă sinceră părere despre opera sa poetică, despre pertinenţa demersului său liric, dincolo de riscurile neaderenţei.
De altfel, tot astfel este şi întreaga statură civică şi culturală a omului Corneliu Antoniu, scriitorul cu doar şase cărţi, publicate într-un ritm decent şi echilibrat într-o vreme, prezentă, de inflaţie editorial tipografică (...cinci, de poezie: “Ascunsa ninsoare, Editura Cartea Românească, 1978, debut editorial; “Supunerile”, Editura Eminescu, 1982; “Fluturele de diamant”, Editura Cartea Românească, 1986; “Amintiri din pădurile din Miconia”, Editura Eminescu, 1991; “Fructe de mare@yahoo.com”, Editura Fundaţia culturală Antares, 2010; şi un roman “Adio Kap-Blank”, Editura Galateea, 1997..).
Explicaţia s-ar afla şi în ipostaza sa de persoană publică activă: preşedintele filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor; director fondator al revistei Antares, director executiv al Fundaţiei Antares; iniţiatorul şi organizatorul de douăsprezece ediţii ale Festivalului Internaţional de Literatură “Serile de poezie ale revistei Antares”; în anul 1997, instituie “Ordinul Internaţional al Cavalerilor Danubieni”. Pentru întreaga sa activitate, Corneliu Antoniu este decorat, în 2004, cu “Meritul Cultural în rang de Cavaler”.
De la debutul editorial în urmă cu peste 30 de ani şi până în pragul unei maturităţi lirice incontestabile, Corneliu Antoniu şi-a consolidat propria linie melodică pe un portativ poetic, din care n-au lipsit nici diezii alternativi şi nici sincopele protestatare ale înregimentării de modă poetică şi nici aderenţa la noul val literar prestigios al pleiadei de poeţi reprezentativi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu. Dar, şi-aşa, poetul Corneliu Antoniu şi-a păstrat un timbru inconfundabil, autentic, printr-o imaginaţie febrilă, aparent anxioasă, caracteristică unui căutător de frumuseţi şi de poeticeşti stări sufleteşti, într-o lume în care sensibilitatea, translucidă şi plesnind de tensiune lăuntrică, este percepută ca o slăbiciune, împinsă spre desuet şi penibil.
Aşa a şi început, cu “Ascunsa ninsoare”, în 1978, debutul editorial al unui poet cu virtuale valenţe lirice, între entuziasm lucid şi o senzualitate stăpânită, care-şi protejează prudent demersul sentimental prin dedicaţii cuminţi şi de impact emoţional, “Părinţilor mei” sau unor poeţi cunoscuţi ai momentului, Nicolae Ioana, ca un scut protector dar şi ca o nevoie de model: “Se mai creşteau încă poeţii” Harul lor / Şi magia? Crezul reîncarnării lor / În sunete sacre?...” (“Despre poet”, pag. 9); cu o lirică programatică, între orgolii de poet cuminte şi o speranţă rebelă, motivate de decenţa răbdării: “...Că iată, peste nisipuri, înalte vedenii / Aşteaptă cu un deşert prelungit...” (Ibid.).
La peste 30 de ani, cât va fi având poetul, când debuta liric, într-o vreme de restricţii şi tabu-uri ideologice de tot felul, dar şi cu tarele unei educaţii civice pe măsură, irumpe un gen de “protest în genunchi”, sufocat şi nu prea, pentru că revolta, neaderenţa sunt şi mai evidente: “Să mă întorc în spaţiul / Lucrurilor necontrolate. / Să mă afund, cu gura închisă pe dinăuntru, / Cu gura strivită, cu gura însângerată - / Fără gură. Fără gură. Fără gură” (“Peste întinderi”, pag. 10).
Dar îşi ponderează “ţâvna” protestatară printr-o elegiacă “pistă falsă”, ca un adagio sentimental, care deturnează subtil o direcţie contestatară, împinsă spre naiv, nevinovat, puţin pervers dar convingător: “Tu vii petrecută de un parfum greu / Şi de îngeri cu aripi de măceş, / Tu vii cu o algă în jurul sânilor / Şi pe genunchii mei îţi aşezi somnul” (“Între ape”, pag. 12). De fapt, aşa şi este acest volum de debut liric al poetului Corneliu Antoniu, o magică şi nostalgică poezie de îndrăgostit, preocupat de timpul, care a trecut pe lângă el şi i-a cenzurat, i-a îngrădit elanurile erotice, ocupat fiind cu alte treburi de bărbat atent să-şi construiască o carieră: “Fată frumoasă ce dansezi / Prin ploaia asta sunătoare / Cad din copacii încă verzi / Păsări şi fructe rotitoare / ... / Şi cad ninsori mai de demult / ... / Şi nu mai pot să te ascult” (“Viziune”, pag. 13); pe partituri sentimentale, cu largi volute de tensiune lăuntrică, cu o poezie cuminte, clasică, cu rimă încrucişată (1-3, 2-4), ca la şcoală. Şi, chiar atunci când poetul îşi plânge de milă şi-şi justifică diplomatic înfrângerile, versurile sale, de data aceasta, în metru alb, au o ritmică gravă, voit ritualică: “Şi dacă / Îmi vor zbura fluturii de pe buze / Tocmai când întind palmele / Şi dacă / Îmi vor despodobi vorbele / Eu să ştiu că sufăr / De păcatul acelei rostiri” (Şi dacă”, pag. 17).
Când şi-a adunat versurile pentru volumul de debut, Corneliu Antoniu nu bănuia probabil c-ar putea convinge şi-şi proiecta imaginea de artist al cuvântului, scriindu-şi biografia şi apartenenţa la un anume areal civic, cultural, sentimental, într-un amestec frapant de nesiguranţă şi orgolii: “Cu braţe-ntinse doar? / Cu sufletul în palme? / Cum să încep? / În vârful picioarelor / În piruete scurte, / Pe sub copacii uzi şi rari? / Pe-aici / Fiecare piatră mă cunoaşte / Fiecare anotimp / Fiecare fereastră? (“Strada portului”, pag. 24), într-un lung poem, care a şi dat titlul antologiei. De altfel, există în acest volum de început o obsesie a obârşiei, a rădăcinilor, nu neapărat biologice ci mai degrabă a apartenenţei la un anume topos ideatic, sentimental, artistic, dogmatic, erotic, religios, într-o devălmăşie orgolioasă de ales, de reprezentant, de model..., ca un laitmotiv pe acordurile unei sarabande preclasice dar şi a unui lied melancolic, când trist, când exuberant, cu nevoia unei fiabilităţi, a unei atitudini lirice: “Cine eşti tu? / Mă întreabă lucrurile dimprejur, / Privind apele şi câmpiile şi stelele / Şi toate lucrurile dimprejur, toate zburdând” (“Poetul”, pag. 45). Ca să-şi explice apartenenţa la un rang social, un cin nobiliar, sufletesc, ca un decalog moral, etic: “Să fii bun / Să fii de aur / Ce e mai minunat decât să luminezi / Ca soarele” (“Monodelfia”, pag. 49), într-un poem lung, lung, lung, elaborat cu încrâncenarea de a convinge...
Pentru că poetul este convins că... “Trăim numai atât / Cât ţine cântecul-“ (“Ascunsa ninsoare”, pag. 64), poemul, care a dat titlul volumului de debut din 1978, intuit ca o “ars poetica”, văzut ca menire a poetului în lume, pe treapta sa socială, civică, de sorginte mesianică.
Poezia din volumul “Supunerile”, 1982, ar putea fi una erotică, dar sunt şi atâtea altele stările de suflet încercate de poet, încât cele 67 de poeme selectate în Opera Omnia par a fi oglinda sufletului său răvăşit de prea multe încercări, din care răsar, mai mult ca o revoltă decât ca o stare de bine şi de senzaţii benefice, atitudini protestatare şi o dilematică alternativă: “Din toate cel mai mult / Atingerea de vise / Mă doare...” (pag. 71), din motto-ul colecţiei ieşene, în ciuda unei declarate intenţii de acceptare: “În visuri calme încă le mai ţin / Cu liniştea atoateştiutoare / Când dinspre anotimpuri zvonuri vin / Pe aripi fumegând de înspumare” (“Tot mai adânc”, pag. 73). Impasul sufletesc în care se află poetul are cel puţin o scuză, “Atingerea de vise”, şi-şi justifică, bravând, şi căderile, şi ezitările, şi nevoia de dragoste: “Mi-am copt viile mari de sânge / Arbori subţiri am în teascuri / Beau parfumul acestor întâmplări / Uit unde eram când se făcea ziuă” (“Arbori subţiri”, pag. 78).
Pentru că, în ciuda unei rezerve, a unui acces de pudoare, poezia din “Supunerile” rămâne una erotică, cum afirmam mai sus, decentă şi parcă din alte veacuri, mai romantice, mai à la Petrarca sau Costache Conachi: “Umbra care / Ţi se strecoară în păr / Şi zâmbetul din colţul gurii / ... / Teama de a nu fi surprinsă / Îngânând versuri / ... / Apoi roşeaţa palidă / ... / Şi privirea umedă / Cu care chemi / Aburul caldei vinovăţii” (“Perlissima”, pag. 79); iar poetul de secol XX este nevoit să accepte că... “Nu mai am de cine / M-ascunde” (“Cu inima”, pag. 85); şi că “...cel mai mult mă simt în înserarea / Acelei vorbe nevegheată, vine / Cu dorul lumii-n spate şi-şi aşează / Corola de luceferi peste mine” (“Dar cel mai viu”, pag. 86).
Iar el, poetul, ca un Don Juan, altul decât cel compromis de Istoria literaturii universale, salvează reputaţia tuturor predecesorilor frivoli, ca un cavaler medieval curtenitor: “Nu ştii / Cum te aşteaptă / Noua ta bejenie / Şi ce bine ţi-ar sta / Tatuată cu stânjenei” (“Poarta”, pag. 94), lăsând să se înţeleagă că bărbatul nu este întotdeauna “vioara întâi” în concertul unei idile sincere şi curate: “Merge vestea că eşti a mea / Şi când colo sunt singur” (“Steaua polară”, pag. 98).
Există în “Supunerile” şi pusee de răzvrătiri existenţiale brodate pe vina asumată de părintele străbun alungat din Rai, iar poetul îşi rezervă rolul avocatului contemporan, riscând excomunicarea divină, între credinţă şi tăgadă, mai mult mimată decât manifestă: “Niciun petec cu obrazul gol / Nu ne îndeamnă la rugă şi smerenie / ... / Vine umbra, Adame, şi fluieră / A pustiu în jurul nostru şi a pierzanie” (“Rugă”, pag. 122).
Cel de-al treilea volum de versuri cuprins în antologia “Strada portului”, “Fluturele de diamant”, 1986, cu 70 de poeme, conturează personalitatea lirică a poetului Corneliu Antoniu, marchează o conştiinţă artistică, construită pe certitudini sprijinite şi de orgolii bine temperate, potenţate şi de descumpăniri, cu o detaşare emoţională, între sobru şi patetic: “Din atâtea şi atâtea lucruri / Rar întâmplate aievea; un crin - / ... / Şi eu tot tremurând / Cu sufletul în palme / Ca frunza la o adiere de senin / Să nu-i tulbur cumva liniştea, / Curba de vis / A singurătăţii mele” (“Întocmai ca atunci”, pag. 149). Dar îşi motivează şi elanurile poeticeşti, şi speranţele, şi izbânzi de artist al cuvântului prin... “dulcea amăgire a tinereţii” şi a elanurilor susţinute de vise, neuitând să-şi ia măsuri de precauţie: “Zburam încet, / Zburam zadarnic, / .. / Între corzi de lumină, / Între corzi de întuneric - / Dulce amăgindu-mă cu singurătatea. / Zburam încet / ... / Zburam liber - / Se făcea că zburam” (“Tânăr fiind”, pag. 154).
“Fluturele de diamant” este cartea de vizită a intrării poetului Corneliu Antoniu în lumea bună a poeziei, pe care şi-o adjudecă, la valoarea şi riscul unui cec în alb, dar o face cu nonşalanţa sincerităţii dezarmante: “Acum surprins sunt / De propria mea imagine” (“Eu, toamna”, pag. 155); insistă, uşor pedant, pe sarabanda unui gând ezitant şi rebel, ca un contrapunct preclasic de Bach, adjudecându-şi clemenţa cititorului: “Surprins eram / Intonând din amintire un cântec / ... / Privindu-mă prin geam / Fără niciun fel de atitudine” (“Priviri”, pag. 170). Are şi motivaţii de “ars poetica”, prin 1986, într-o perioadă de tiranică cenzură a sentimentelor şi de donquijote-ască aliură civică, deoarece poetul Corneliu Antoniu, liric boem şi nonconformist, îşi motivează, în tonalităţi bucolice şi insinuant de cuminţi, opţiunile de neaderare: “Deoarece azi / Contemplu lanul de grâu / Şi lumea străveche a magilor / ... / Şi peste toate se bineaşează / Spaima pe care am exilat-o” (“Deoarece azi”, pag. 177).
Romantic perseverent dar lucid şi deschis oricăror alternative sentimentale, Corneliu Antoniu optează pentru registrul în gama majoră a gândului păcătos al ereziei sfidând dogmatica şi rigida “crede şi nu cerceta”, nu neapărat în orizontul spiritual religios, ci în viaţa de toate zilele: “Află mai întâi că e noapte / Şi că noaptea are coloane de marmoră, / Că între atâtea mozaicuri şi ogive / Locul îngerilor s-a îngustat” (“Căderea păsărilor”, pag. 195); şi apelează practic la învăţăturile, verificate de timp, ale unui “Proverb”, pentru nevoia de echilibru, pentru controlul reacţiilor intime, pentru fuga de emoţii: “Cu inima lipită de zid / Cu inima în bătaia lunii / ... / Cu inima în gheare şi dinţi / ... / Cu inima de gât – cine face ca mine / Ca mine să păţească” (Op. cit., pag. 197).
Volumul “Amintiri din pădurile de Miconia”, 1991, se remarcă printr-o limbă de-o acurateţe delicată, uşor pedantă prin rigoarea gramaticală şi topica frazei, în maniera esteticii prozodice a lui Stephane Mallarmé. Formula novatoare a formei poetice este evidentă şi în plan ideatic, cu o lirică în nota dominantă a întâmplării, a hazardului, a necesităţii şi întâmplării ca opţiune filosofică: “Să mai văd sau să-mi închipui / Cum îşi lasă frunza duzii / Şi din pragul disperării / Luminează cu iluzii” (“Nu ştiu cum dar toate sunt”, pag. 258). Este volumul de versuri în care poetul Corneliu Antoniu scrie o poezie de maximă intensitate sentimentală, sfidând desuetul, contracarând atacul la poezia decentă, valoroasă, al liricii licenţioase şi chiar a exagerărilor dincolo de limitele bunului simţ artistic: “Şi în timpul tău / Să vin în altă mantie, / În altă cântare, / Să vin din partea unui singur dor –“ (“Ploaia de ieri”, pag. 264).
Corneliu Antoniu este poetul poeziei în stare pură iar demersul său artistic îşi păstrează acurateţea şi în logosul biblic, unde tabu-urile dogmatice i-ar fi putut restricţiona imaginaţia febrilă: “Să nu-mi spuneţi voi că nu ştiu totul / Că nu mai sunt ninsori în Ghetsimani / Mai e-n fiordul nopţii o vecie / Mai ard spre apa morţii nişte ani” (“Grindina”, pag. 271). Iar poemul “Amintiri din pădurile de Miconia”, care dă şi titlul volumului, pare a fi cea mai stranie opţiune lirică a unui poet aparent “cu capul în nori”, dar echilibrat de-o nonşalantă stare de împăcare cu sine, pe fondul unei tensiuni lăuntrice şi a unor descumpăniri adiacente: “În visul tău înota visul meu / Ochii mei printr-ai tăi deşteptau zorile / În gândul tău gândul meu îşi avea culcuş / În inima mea / Inima ta desfăcea apele / Nu mă priviţi stele - / Ce aveţi cu mine, / Unde-mi duceţi lacrima?” (Op. cit., pag. 281); ca să convingă, cu “armele” elocvenţei poetice, invocând în egală măsură inocenţa şi acordul conciliant: “Toate se-aşează-ntre distanţe şi depărtări. / În mijloc drumul subţire de coral / Şi pădurile de Miconia ard nesfârşit” (Ibid, pag. 284).
O lirică, potenţată de crispări existenţiale şi de conştiinţe culpabile, induce un tempo alternativ de patetic şi de joc, între ludic nativ şi ironie, când blândă când aspră; o cavalcadă wagneriană cu nuanţări de nibelungenlied, într-o imprevizibilă, greu de stăpânit stare emoţională sinceră, în cele câteva, vreo 13, poeme din subcapitolul “Umbrela lui Robinson Crusoe”, ataşat volumului “Amintiri din pădurile de Miconia”: “Cum merg aşa-i şi drumul: încolţit / Pe-o muchie de apă şi cuţit / Cu plopii toţi căzuţi în asfinţit - / ... / La slujbă mă gândesc ... puteam lipsi / Căci bucuria asta de a fi / E treaba celor care nu sunt vii” (“Cum merg aşa-i şi drumul”, pag. 287); cu o formulă prozodică interesantă, şi clasică şi novatoare, cu terţine în rimă încrucişată şi cu titlul preluat de la primul vers, cules cu italice. Poetul îşi asumă şi o orgolioasă misiune de artist damnat: “Acum sunt singur poţi să mă întrebi / Cum de-am ajuns să tremur în lumină / Într-un ungher de linişte deplină -“, cu conştiinţa artistului-cetăţean: “Căci noaptea mea la nimeni nu se-nchină, Şi-n mulţumirea asta stau acei, / Care nici nu se zbat, nici nu suspină” (“Acum sunt singur”, pag. 291); pentru că el, poetul militant, rămâne acelaşi naiv perpetuu, optimist incurabil, romantic, din vremuri curate, în faldurile somptuoase ale crezului său poetic: “Eu tot mai cred că viaţa-i o poveste / Şi că-n poveste zace un colind / Pe care-l ştiu cu ochii-nchişi...” (“Eu tot mai cred”, pag. 293).
Volumul “Fructe de mare@yahoo.com” are doar cinci poeme în limba română, deşi în volumul publicat în 2010, la Editura “Fundaţia Culturală Antares”, există şi variantele în alte trei limbi de circulaţie europeană, engleză, francează şi germană. Surprinzător, autorii colecţiei Opera Omnia – Poezie contemporană, Valeriu Stancu, Cătălin Bordeanu, Cristian Almăşanu şi Aurel Ştefanachi s-au oprit, pare-se nu întâmplător, la un singur poem-argument, cel care a şi dat titlul volumului, “Fructe de mare@yahoo.rom”, structurat în trei secvenţe, pe o singură componentă tematică, voit programatică, cu valenţe de ars poetica: “şi voi mă întrebaţi ce e poezie / şi eu vă răspund: sunteţi chiar în faţa ei!” (Op. cit., pag. 303); ca şi cum ar mai fi fost nevoie de alte argumente lirice, ca să se ştie cât de mare, de autentic şi de... “modest” este poetul Corneliu Antoniu, în nota uşor persiflantă, sinceră şi autoironică, dezarmantă dar convingătoare: “Pentru că / o viaţă întreagă am umblat ca Vodă prin lobodă / îmblânzind oglinzile perfecte / - mica deşertăciune a deşertăciunilor - / m-am mutat acum în / turla bisericii «Sfintele Principate» / într-o lucarnă pe unde intră curcubeul / şi imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată” (Ibid.)
Un univers poetic, un crez poetic, pe un contur liric sinuos dar ascendent, insinuant şi obsesiv, dar cu trimitere imperioasă spre condiţia de poet a poetului Corneliu Antoniu, pe un lait-motiv orgolios, pe care-l transcriu din nou: “şi voi vă întrebaţi ce e poezia / şi eu vă răspund: sunteţi chiar în faţa ei”, o poezie cu totul interiorizată, cu modulaţii sentimentale grevate de rigori şi efecte contradictorii.
Dumitru Anghel

VESTITORII NOII LITERATURI DIN CELE PATRU ZĂRI
DIN CELE PATRU ZĂRI este un volum colectiv care a apǎrut la Editura Premier/Ploieşti /2011 – graţie scriitorului Marian Ruscu. Personal, presupun cǎ, o simplǎ prezentarea a celor patru tinere speranţe, va fi binevenitǎ. Gândindu-mǎ, din perspectiva argumentǎrii apariţiei volumului, nu-mi revine pentru început, decât relatarea acestei minuni. Minune datoratǎ Festivalului de Poeziei Râmnicu-Sǎrat/2011, prilej în care tânǎra noastra cenaclistǎ Raluca Marina Baciu a cucerit  editorul (pe scriitorul Marian Ruscu) prin recitarea uneia dintre poezii publicatǎ în revista Oglinda literarǎ, (revistǎ manageriatǎ de Gheorghe Andrei Neagu, scriitorul care şi-a prezentat mai tânǎrǎ colegǎ de cenaclu la acel festival de poezie). Dupǎ audiţie, Raluca Baciu a primit oferta editǎrii unui volum. Cum nu era pregatitǎ pentru acest lucru, editarea s-a produs în volum colectiv, aducându-şi alǎturi celelalte colege de cenaclu: Adelina Bǎlan, Raluca Dumitrache, Alexandra Herghelegiu (trebuie sǎ subliniez cǎ vârsta medie a acestor autoare este de… doisprezece ani!). Prezentarea conţinutului acestui volum, s-ar dori  sǎ fie strong, convingǎtoare. Cele patru  crǎiese de la rǎsǎrit, Raluca Marina Baciu, Raluca Dumitrache, Adelina Cristiana Bǎlan şi  Alexandra Herghelegiu, aceste minunate copile au semnat paginile volumului colectiv alcǎtuit din creaţia lor artisticǎ. Poezie, prozǎ, eseu de introspecţie într-o manierǎ bine definitǎ. Cu un condei sigur, micile scriitoare atacǎ în forţǎ pagina, conform  generaţiei de cristal.Volumul este deschis de încercǎrile literare (reuşite) ale Ralucǎi Marina Baciu. Lirismul ludic folosit în prozǎ şi poezie penduleazǎ între neomodernism şi postmodernism (pot fi înscrise oriunde, cǎutǎrile nu s-au încheiat). Proza ca şi poezia create din imagini mataforice,  jongleazǎ timid, aproape insesizabil, mesaju,  fiind a doua motivaţie a creaţiei. Inocenţa urmǎreşte în primul rând dǎruirea puritǎţii sufleteşti, cucerind cu şi prin aceasta.Pǎrǎsind textele Ralucǎi Marina Baciu rǎmânem cu un zâmbet, şi, cine ştie, poate nu fel de cultivat ca al autoarei. Iatǎ un ex: ,,Ploaia a îmbrăcat o frunză/ s-a făcut rea şi a răpit-o/ nu-i mai dă drumul/Decît atunci cînd/ mă va vedea pe mine./Şi, cînd mă va vedea/ îmi va dărui/Frunza de argint./Iar eu voi face din roua ei/Un geamgiu în iulie. (GEAMGIU ÎN IULIE)
Alexandra Herghelegiu ne oferǎ poezie, atenţionând cǎ, este încǎ la vremea cǎutarilor şi, o distracţie bunǎ e oricând prefarabilǎ activitǎţilor prea serioase (cum ar fi scrisul. Ori cititul). Despre Alexandra aş spune mai curând cǎ are un discurs critic demn de invidiat, dar, …de ales a ales ea. Raluca Dumitrache scrie o prozǎ inspiratǎ din realitate. Bunǎ ascultǎtoare transpune poveştile auzite în paginǎ în maniera ei. Şi, n-o face deloc rǎu. Coerentǎ, poeticǎ, abordând subiectul curajos, proza Ralucǎi Dumitrache este atractivǎ. Nu i-ar strica un strop de umor, ori poate un dram de nebunie specificǎ acestei caste sociale. Raluca îşi conduce bine acţiunea, îşi creioneazǎ bine personajele. Punerea în scenǎ, acţiunea, conflictul, finalul sânt bine gândite, bine construite. Adelina Cristiana Bǎlan! Cea de pe urmǎ… care, cine ştie? Se vrea cea dintâi. Îi dorim sǎ fie aşa. Prozele ei dense, mult prea condensate, şuvoie metaforice, adevǎrate revǎrsǎri, de parcǎ s-ar hrǎni cu metafore (lichidul ei amniotic), ne-au cucerit. Este plǎcut sǎ citeşti un text cu asemenea forţǎ, ştiind cǎ autorul ei este ,,o prichinduţǎ”. Jocul necontenit al literelor, joc impus de mintea ei maturǎ, joc uimitor în care Adelina crede cu sfinţenie. Iubeşte cuvîntul scris şi rostit. Îl iubeşte şi-l urǎşte deopotrivă, eliberîndu-l, cu furie. O furie bine temperatǎ. Cuvinte, într-o ordine cazonǎ, îmbulzindu-le, uneori redundant, atentǎ sǎ nu rǎmînǎ din paginǎ niciun spaţiu neexploatat. Scrie şi scrie bine. Postmodernist? Cine ştie, poate de dragul textului „comite” nişte încadrǎri în curente literare. Adelina scrie din pasiune, oferindu-ne iluzia reîncarnǎrii - cum a ţinut sǎ explice una dintre colegele de cenaclu. Mi-o imaginez nedespǎrţitǎ de stiloul ei, totdeauna cu un carneţel în buzunar, gata sǎ noteze. Uitǎ ea cumva vreuna din metaforele care-i invadeazǎ fiinţa? Abundenţa metaforei, discursul în aceastǎ manierǎ ar putea stârni invidie. Una constructivǎ, desigur. Iar ei, talentul îi dǎ aripi de cernealǎ. Acurateţea exprimǎrii, siguranţa discursului inteligent, mǎiestria cu care Adelina îşi conduce firul roşu al acţiunii prin ploaia metaforicǎ, toatǎ aceastǎ deprindere înseamnǎ muncǎ, ori talent „cu caru’”- cum am fi tentaţi s-o spunem. Prozele ei, cu titluri justificate, captiveazǎ prin torentul metaforic, lǎsîndu-şi cititorul fǎrǎ aer, prin uimitoarea forţa de stǎpînire a frazei şi a tehnicii frazǎrii. Surprinzǎtoare prin tot ce iese de sub pana ei. S-ar putea crede cǎ joaca ei serioasǎ este de fapt o încrâncenare în a-şi demonstra cǎ poate scrie pagini ca cele din „Orbitor”.
În volumul de faţă, Adelina este prezentǎ cu prozǎ scurtă. Din toate prozele ei, cel mai bine o defineşte Lumina dintr-o garsonierǎ, lumina îmi creşte aripi de cernealǎ, pe care le dǎruieşte sufletului.
Despre Adelina vom mai auzi. Va deveni ori o mare scriitoare, ori, are şanse egale sǎ eşueze. Numai de ea depinde. Recomand acest volum „Din cele patru zǎri” din toatǎ inima, autoarele lui meritǎ întreaga noastrǎ atenţie.
Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGĂT”, DE VIOREL SAVIN
 
Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini - poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”) - este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!...” – cf. Cu câtă bucurie...!, p. 16.
 
Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)... contondente, malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o...” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină: „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(...)stă şi-aşteaptă amărâtul/(...) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu  încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire...), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule... Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!
 
...Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei... ”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului... – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL - care nu se lasă exilat...cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de bătălie/polemos/polemică dură cu răul - pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici...chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit - cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist.../însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.
 
Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie...!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(...) eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (...) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită...” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (...) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”), prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume - i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti - Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa - ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai milă de tine/omule/nu mă lovi - /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.
 
...Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! - presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA!: „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia...!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe... „Buza Apocalipsei”!
 
...Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani...?” - ...a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.
 
...Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!
 
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
SPIRITUALITATE
DRUMUL SUFERINŢEI
Încă e Postul Mare, iar credincioşii ortodocşi speră că, prin căinţă, vor fi absolviţi de păcatele săvârşite în fiecare zi. Oare, care dintre noi, poate ţine evidenţa relelor pe care le-a făcut, din invidie, egoism, neştiinţă, sau, şi mai grav, din dorinţa de a-şi satisface demonul din el? Dacă am avea răbdarea să ne contabilizăm greşelile, e posibil să devenim mai responsabili şi mai atenţi cu nevoile sufletului, pe care îl rănim datorită ignoranţei sau a traiului indecent. Mai avem timp să medităm la faptele reprobabile, unele, de-a dreptul groaznice, de care, uneori nu ne pasă, le trecem cu vederea şi ne continuăm existenţa, ca şi cum am trăi veşnic? Desigur! Numai că, avem nevoie de un moment de trezire spirituală, de revenire dinfalsa euforie pe care o simţim, fiindcă ni se întâmplă lucruri bune, suntem priviţi cu admiraţie, se vorbeşte la superlativ despre noi în cercurile înalte ale societăţii. Vai şi amar de persoana care se îmbată cu apă rece, fără să-şi dea seama că a luat-o pe un drum greşit, la sfârşitul căruia, îşi va pierde şi sufletul! Aşa suntem aproape toţi: fericiţi că ni s-au îndeplinit unele dorinţe, că nu mai ducem grija zilei de mâine, că cerul de deasupra noastră e senin... Acesta e un semn vădit de pericol iminent, căci diavolul nu lasă garda jos niciodată şi ne loveşte exact atunci când am pierdut simţul realităţii şi credem că totul se desfăşoară aşa cum am visat. Fals! Creştinul autentic e mereu atent la ceea ce se petrece în jurul său, dar, mai ales, în sufletul lui. Toate transformările exterioare şi interioare sunt consecinţe ale faptelor sale, ori încercări divine, cu scopul întăririi spirituale şi de a lupta cu succes împotriva forţelor nevăzute ale întunericului, care sunt din ce în ce mai perfide, iar armele pe care le utilizează sunt moderne şi nimicitoare.
Unii dintre noi ne întrebăm dacă mai este posibil să obţinem mântuirea în contextul actual în care trăim. Ne răspundem singuri, că da. Însă, care este preţul? Sacrificiul! Suferinţa! Şi-atunci, merită să avem o asemenea existenţă, dominată de lipsuri de tot felul, de inamici văzuţi sau invizibili, care ne pândesc orice mişcare şi orice gând, şi, de cele mai multe ori, reuşesc să ne zădărnicească planurile de căinţă şi îndreptare spirituală? Nu cumva alegerile pe care le-am făcut sunt greşite? Pe cine să aruncăm acum vina, când e deja prea târziu să o luăm de la capăt? Tot zbuciumul sufletesc este consecinţa faptelor noastre, şi, desigur, e foarte dificil să ne eliberăm dintr-o asemenea închisoare, în care am intrat singuri. Atunci intervine pronia divină, ajutorul pe care-l cerem insistent în rugăciunile personale sau colective, iar cel care merită, este salvat de la moarte sigură. Numai că, există o condiţie fără de care această mântuire nu este posibilă, şi anume, credinţa de neclintit! O singură clipă de şovăială, poate să fie fatală, iar sufletul e nevoit să mai aştepte, până când i se va permite să treacă dincolo de graniţa sentimentului de culpabilitate. Aşadar, acesta nu e un joc, la care îţi permiţi să pierzi! Fie câştigi, fie ajungi de nerecunoscut, datorită vinovăţiei cumplite pe care o porţi, ca pe o povară înfiorătoare! Am văzut oameni care şi-au pierdut speranţa mântuirii şi au căzut în genunea deznădejdii, de unde n-au mai reuşit să iasă, fiindcă nu s-au putut ajuta singuri, în primul rând. E teribil să simţi cum totul e pierdut, cum pământul alunecă de sub picioare, iar în faţa ta se cască un hău de nepătruns, ale cărui braţe aşteaptă să te prindă cu orice preţ. E un coşmar din care nu mai poţi scăpa, unul terifiant, care te urmăreşte pretutindeni, chiar şi atunci când închizi ochii, obosit să mai lupţi cu tine şi cu demonii avizi de suflete slabe. Valul disperării te poartă în larg, acolo unde te izbeşte din plin furtuna şi te afundă în adânc, şi toată viaţa îţi trece prin faţă, toate încercările de ieşire din abis, toţi cei dragi sufletului, apoi, nu mai simţi nimic, decât întunericul, pe care ştiai că îl vei întâlni cândva, la care te-ai gândit din când în când, dar acum, când faci parte din el, refuzi să crezi că este adevărat. Atunci, deschizi ochii minţii, şi încerci să priveşti înăuntru: parcă se disting nişte fărâme de amintiri, unele plăcute, altele, şi cele mai multe, dureroase, de care te agaţi cu disperare, ca şi cum ar fi ultima soluţie a ieşirii din acest labirint. Strigi, dar nu te aude nimeni, plângi, iar lacrimile se scurg nicăieri, gesticulezi, dar membrele nu mai vor să asculte glasul raţiunii. Inima îşi pierde calmul şi liniştea, clătinându-se şi căzând într-un somn profund, din care nu vrea să se mai trezească. Acum nimic nu mai contează, nici chiar glasul unduitor al trecutului, când încă erai doar un suflet inocent, venit aici fără să ştii de ce, cu ce scop, sau fără să fii întrebat dacă vrei să cobori într-un spaţiu încărcat de nonvalori, în care doar puterea materială dictează, iar în fruntea tuturor tronează minciuna. Poate ţi-ai fi dorit o altfel de existenţă, una în care să nu auzi vocea prefăcută a aşa-zisei fericiri, iar praful auriu al vicleniei să nu te învăluie, astfel încât să nu mai vezi realitatea şi adevăratul chip al stăpânirii. Dar, acum au mai rămas doar câteva crâmpeie de bucurie sinceră, cele mai rare flori ale unei vieţi deja compromise.
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
REŢELE LOCALE FĂRĂ FIR
În ultimii ani au început să fie utilizate pe scară largă reţelele locale fără fir, inclusiv în domeniul educaţional, în cadrul şcolilor şi campusurilor universitare. Astfel, un număr din ce în ce mai mare de instituţii dispun de astfel de reţele, ceea ce permite eliminarea cablurilor, micşorarea costurilor de implementare şi mobilitate crescută. În articolul de faţă – care poate fi util administratorilor de reţele din şcoli, dar nu numai – este descris acest tip de reţele.
Un WLAN (Wireless Local Area Network ) este o reţea locală (LAN) fără fir, creată într-o clădire (i.e., şcoală) sau într-un campus, având ca avantaje conectivitatea cu viteză mare şi mobilitatea utilizatorilor. În mod obişnuit, o astfel de reţea oferă – printr-un punct de acces – o conexiune la Internet, dar şi mobilitatea necesară pentru a se deplasa într-o zonă acoperită de aceasta[1].
Wi-Fi (Wireless Fidelity, marcă înregistrată a Wi-Fi Alliance, http://www.wi-fi.org/) este numele comercial pentru reţelele construite pe baza standardelor de comunicaţie din familia IEEE 802.11, utilizate pentru realizarea reţelelor locale fără fir la viteze echivalente cu cele ale reţelelor Ethernet (figura 1). Standardele au fost elaborate în anii 1990, prima versiune fiind publicată în 1997. Astăzi, aceasta nu mai este utilizată, fiind preferate versiunile îmbunătăţite 802.11 a/b/g/n, publicate între 1999 şi 2010. Standardele amintote specifică frecvenţele, vitezele, razele de acoperire şi alte capabilităţi ale echipamentelor wireless.
Notă
Standardele IEEE 802.11 descriu protocoale de comunicaţie aflate la nivelul gazdă-reţea al modelului TCP/IP, respectiv la nivelurile fizic şi legătură de date ale modelului ISO/OSI.
Echipamentele bazate pe standardul 802.11a funcţionează în banda de 5 GHz, oferind o rată de transfer de până la 54 Mbps şi o rază maximă de acoperire de 45,7 m, dar necesită o putere mare de procesare. Standardul 802.11a nu este compatibil cu următoarele (b, g şi n).
Echipamentele bazate pe standardul 802.11b funcţionează în banda de frecvenţe de 2,4 GHz, oferind rate de transmisie teoretice de până la 11 Mbps şi o rază maximă de acţiune de 91 m. Versiunea 802.11g oferă aceeaşi viteză ca şi 802.11a, dar funcţionează în banda de frecvenţe de 2,4 GHz ca şi 802.11b având aceeaşi rază de acoperire (91 m) şi o viteză maximă de transfer de 54 Mbps. 
Cea mai nouă versiune – 802.11n, finalizată în 2010 – este deja implementată de către unii dezvoltatori. Acesta permite o lăţime de bandă teoretică de 540 Mbps şi operează fie în banda de 2,4 GHz fie în banda de 5 GHz cu o rază maximă de acoperire de 540 m. Este compatibilă cu 802.11b şi 802.11g.
Din punct de vedere al securităţii, este recomandată utilizarea standardului de securitate 802.11i, respectiv a schemei WPA2 (Wi-Fi Protected Access 2), aprobat de IEEE în 2004. Alte tehnici simple de control a accesului la o reţea 802.11 (aşa cum este schema WEP – Wired Equivalent Privacy –, dependentă de un algoritm de criptare simetrică) sunt considerate nesigure.
Suportul pentru Wi-Fi este furnizat de diferite dispozitive hardware şi de aproape toate sistemele de operare moderne pentru calculatoare personale, routere, telefoane mobile inteligente, tablete şi console de jocuri.
Toate componentele care se pot conecta într-o reţea fără fir sunt denumite staţii. Toate staţiile sunt echipate cu plăci de reţea wireless (WNICs, Wireless Network Interface Controllers) denumite şi adaptoare wireless. Staţiile se clasifică în două categorii: puncte de acces fără fir (WAPs, wireless access point) – numite şi hotspots – şi clienţi. Punctele de acces – în mod obişnuit rutere – sunt staţii de bază pentru reţea, care transmit şi receptează frecvenţe radio către/de la clienţi. Aceştia din urmă pot fi dispozitive mobile (laptopuri, PDA-uri, telefoane IP şi alte telefoane inteligente, tablete) şi dispozitive fixe (calculatoare desktop sau staţii de lucru), echipate cu plăci de reţea wireless. Punctele de acces sunt conectate la o reţea cu cablare de cupru şi pot fi configurate prin intermediul unei aplicaţii integrată în WAP ca un server Web, accesibil clienţilor LAN.
Astăzi sunt utilizate pe scară largă adaptoare wireless USB pentru clienţi. Acestea pot fi folosite pe orice calculator laptop sau desktop care are un port USB. Adaptoarele wireless pot utiliza o interfaţă pentru a se conecta la o reţea wireless. Pentru a o folosi, este necesară instalarea unei aplicaţii al cărei fişier de instalare se află pe un CD/DVD care însoţeşte adaptorul.Totuşi, calculatoarele vândute în ultimii ani dispun de adaptoare wireless integrate, ceea ce permite conectarea rapidă la punctele de acces existente.
Reţele Wi-Fi oferă rate de transfer mari pe distanţe mici, fiind unul dintre tipurile de reţele fără fir cele mai rapide. O limitare importantă a reţelelor Wi-Fi o constituie aria de acoperire, aceasta depinzând de capabilităţile antenelor dispozitivelor şi de topologia ariei geografice pe care reţeaua urmăreşte să o acopere. Astfel, aria de acoperire este limitată în zonele împădurite (e.g., un parc) deoarece plantele absorb radiaţia electromagnetică. Deoarece pereţii de beton reflectă puternic undele radio, numărul de camere care poate fi acoperit de o singură celulă într-o clădire este limitat. Concret, un punct de acces cu o antenă având dimensiuni mici acoperă o arie cu diametrul de până la 32 de metri într-o clădire şi 95 de metri în aer liber.
Important
Tehnologia Wi-Fi permite şi comunicaţii directe între două calculatoare (peer-to-peer), fără a implica un punct de acces. O astfel de comunicaţie este cunoscută sub numele de mod ad-hoc (ad-hoc mode) al transmisiei Wi-Fi. Acest mod s-a dovedit a fi foarte popular pentru console de joc multiplayer portabile (e.g., Nintendo DS), camere digitale şi pentru alte dispozitive electronice de consum (telefoane inteligente, MP3 playere, echipamente audio etc).
HiperLAN (High Performance Radio LAN) este o altă familie de standarde pentru LAN fără fir, reprezentând o alternativă europeană la 802.11. Standardele sunt definite de ETSI (European Telecomunications Standards Institute), având astăzi patru versiuni. HiperLAN/2 utilizează frecvenţa de 5 GHz, asigură un transfer maxim de 54 Mbps pe o rază de aproximativ 150 m. De asemenea, HiperLAN/2 oferă interoperabilitate cu Ethernet, IEEE 1394 (Firewire) şi sisteme mobile 3G.
Alt standard de conectivitate pentru WLAN este HomeRF (Radio Frequency), destinat comunicaţiilor casnice. Acesta suportă comunicaţii de calitate prin voce. Standardul WLAN UWB (Ultra Wide Band) vizează utilizarea frecvenţelor mai mari de 5 GHz.
Traian Anghel


[1] Wi-Fi a luat naştere în cadrul Universităţii Carnegie Mellon din Pittsburgh, în 1994. Astăzi, este normal să găsim reţele Wi-Fi în centrele marilor oraşe, cafenele sau aeroporturi.

 

REPERE...
IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN GERMANIA (4) SUB SPECTRUL MUNŢILOR PĂDUREA NEAGRĂ
Poziţionarea oraşului Baden-Baden la câţiva kilometri de Rin conferă locului un aspect de avanpost al spiritului german orientat către întinsa câmpie a provinciei Alsacia, teritoriu de aprigă dispută cu Franţa. Şi de fapt tocmai acest relief variat, care îmbină muntele, şesul şi râuri repezi a furnizat ingredientele care au zămislit în timp specificul atât de deosebit al naţiunii germane. La interferenţa cu alte civilizaţii, dintre care unele au apus de demult, triburile gotice au putut la adăpostul unor frontiere naturale să se apere cu uşurinţă, dar şi să invadeze cu succes teritorii învecinate.
Într-un fel Baden-Baden încorporează ceva din simbioza involuntară a fondului germanic şi a celui celtic – roman, realizând o sinteză a trei curente determinante pentru istoria ultimilor două mii de ani în această regiune a Europei. Eleganţa franceză îmbinată cu rigoarea germană şi cu vestigii ale civilizaţiei romane ajung până la noi prin intermediul arhitecturii caselor, ornamentaţiei bogate a aşezămintelor publice, precum şi prin amprenta inconfundabilă a amenajării oraşului într-un mod care te trimite deopotrivă spre Franţa, Germania şi Italia. Spiritul suprapunerii dintre popoare şi veacuri vizibil în toată zona Alsaciei îşi regăseşte un corespondent perfect în oraşul Baden-Baden la adăpostul protector al Rinului de o parte şi al lanţului de coline sau dealuri ce se unesc maiestuos în munţii Pădurea Neagră.
Biserica Rusă şi o fotografie cu ultimii Romanovi
În privinţa caracterului cosmopolit al aşezării localităţii Baden-Baden, un aspect interesant este constituit de prezenţa unei numeroase comunităţi de origine rusă, lucru mărturisit de mulţimea de localuri sau restaurante unde observi surprinzător alături de germană prezenţa limbii ruse în anunţuri de tot felul, incluzând meniu-ul zilei sau diferite alte amănunte legate de oferirea diferitelor servicii. Într-una din zilele şederii mele am intrat în biserică rusă, un aşezământ impresionant, plin de semnificaţii încă vii şi de amintiri în mare parte şterse în ţara natală.
Am remarcat culorile vii ale frescelor şi icoanelor, bine întreţinute dealtfel, conferind impresia unei prospeţimi ce contrasta cu amintirea deja de mult trecută a unor evenimente, locuri sau nume de multe apuse menţinută încă în interiorul acestui locaş de cult. Astfel, privind cu atenţie şi evlavie chipurile de sfinţi de pe pereţii bisericii, nu am putut să nu remarc prezenţa la loc de cinste a unei fotografii cu ultimii membrii ai familiei imperiale ruse. Imediat am avut senzaţia fizică a terorii a unei perioade teribil crude, mai precis a măcelului din Palatul de Iarnă pus la punct cu atâta răutate de către bolşevici în cursul anului 1917. Privind feţele nevinovate ale copiilor din familia ţarului, precum şi chipul acestuia lipsit de vanitate, exprimând o linişte şi o demnitate solemnă, am realizat statutul lor de martir în mijlocul acestei biserici de diaspora.
Nu îmi dau seama în ce măsură biserica ortodoxă rusă are legătură cu această biserică, însă alături de impresiile stranii ce m-au cuprins la venirea în Germania legate de strigătul mut al evreilor deportaţi din land-ul Baden-Wurtemberg, această mărturie a cruzimii fără sens m-a urmărit timp îndelungat şi după ce m-am retras cu sfială şi reverenţă din acest locaş sfinţit de atât de multe lacrimi. Priveam cu un viu interes persoanele care intrau sau ieşeau din biserică, precum şi pe cei care deserveau acest locaş de cult, simbol deopotrivă al unităţii unei comunităţi aflate într-un veşnic peregrinaj de aproape o sută de ani. De fapt, am constatat o anumită sensibilitate a popoarelor de origine slavă ce contrastează dramatic cu comportamentul brutal al conducătorilor lor, mai ales pe perioada din ultima sută de ani. Pentru mai multe momente am fost transportat în imaginaţie în Rusia albă, de dinainte de apariţia bolşevismului, o ţară a lui Tolstoi, Dostoievski sau Turgheniev, care deopotrivă au găsit o sursă de inspiraţie interesantă în regiunea Baden-Baden, însă „vraja” a dispărut în momentul când am ieşit din biserică în friguroasa Germanie.
Singur pe străzile din Baden-Baden
M-am plimbat mult pe străzile oraşului Baden-Baden căutând să simt „energiile” locului, amprenta pusă de către o natură similară şi totuşi diferită ca dimensiune de cea din România. Drumurile pavate cu piatră cubică îmi aminteau ceva de partea centrală a Braşovului, casele de „epocă” trimiteau uneori către stilul palatului Peleş, alteori aveam impresia că mă aflu pe Calea Victoriei în Bucureşti, pentru ca la următorul colţ de stradă să fiu sigur că am ajuns la Sibiu, iar mai încolo că am intrat pe una dintre străzile acoperite de frunze de pe colina Warthe din acelaşi drag oraş Braşov. De ce oare decodific totul prin prisma sensibilităţii de om născut şi trăit în România?
De când eram mic îmi plăcea să merg singur pe străzile oraşelor în care am locuit, să gust direct atmosfera degajată de fiecare casă, de fiecare colţ de stradă, să mă împărtăşesc de spiritul locului, să îmi îmbogăţesc experienţa prin cunoaşterea de persoane noi, prin vizionarea de perimetre ce ieşeau din comunul mersului între şcoală şi acasă. Baden-Baden cu mulţimea de magazine frumos luminate, dădea impresia unei sărbători continue, a unei bucurii de a trăi exprimate prin vitrine mereu altfel aranjate, prin intersecţii de străzi sau piaţete pline de trecători mai tot timpul zilei. De fapt, ar fi multe de povestit despre faimoasele băi romane, unele dintre ele putând să fie frecventate de către amatorii de nudism sau de cazinoul din centrul localităţii, unde personaje celebre au pierdut averi imense doar din dorinţa de distracţie. Dar pentru acest lucru, ar fi mai indicată citirea unui ghid turistic, decât relatarea într-un articol cu impresii de călătorie.
Spectrul munţilor Pădurea Neagră
Regiunea din jurul localităţii Baden-Baden este preponderent rurală, cu mici „comune” sau „orăşele”, unde lipsesc animalele de curte, iar grajdurile servesc drept garaje pentru maşini, o zonă în care agricultura se face în mod intensiv, cum nu am mai văzut în nicio altă parte a locurilor prin care am călătorit. Însă peste tot acest podiş variat se aşterne cu o tentă de legendă colinele munţilor Pădurea Neagră, un fel de templu precreştin, care alături de Rin cizelează un areal protejat de zei străvechi şi unde este posibil să mai auzi încă glasul personajelor din Cântecul Nibelungilor.
De fapt, călătorind prin această regiune, am retrăit senzaţia vie a trupelor Wermacht-ului plasate pe aliniamentul Rinului, al blindatelor camuflate în spatele căpiţelor de fân sau al trupelor poziţionate în spatele „dinţilor de dragon” ale liniei de apărare şi atac numită Siegfried de către creatorii ei. Uneori, mi se părea că văd turelele tancurilor Pantzer, alteori că discern coloane nesfărşite de blindate şi de autocamioane cenuşii trecând încet pe aceste drumuri şerpuitoare. Iar în final am înţeles într-un fel mândria şi teama gotică, extaz-ul şi agonia unei identităţi ce te obligă, dar şi te copleşeşte. Atât de mult aş dori să pot înţelege sufletul acestei naţiuni şi al comportamentului contradictoriu din ultima conflagraţie mondială, însă îmi dau seama că doar o simplă vizită nu este de ajuns.
Înapoi cu ICE-ul către Frankfurt
În cele din urmă am luat trenul înapoi spre Frankfurt, lăsând în urmă amintiri de locuri, chipuri de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, şi o mulţime de spectre desprinse din realităţi dure, neînţelese, dar din a căror ţesătură se desprinde prezentul în care trăim. Trenul era aglomerat, iar în viteza comparabilă cu a unui avion cu elice aveam senzaţia că pluteam în spaţiu şi timp. Din nou enigmaticul Karlsruhe, tăcutul Manheim şi zgomotosul Frankfurt au trecut pe lângă mine asemenea unor impresii de moment contopite în câmpia brăzdată de ape repezi şi umbrită de nenumărate coline pe întreg cuprinsul ei.
Am venit cu anumite întrebări, dar am plecat cu şi mai multe, fiindcă în cele din urmă orice experienţă nu reprezintă altceva decât o poartă către o etapă ulterioară, un sfârşit şi un început deopotrivă, o moarte şi o înviere. Astfel, Baden-Baden a reprezentat pentru mine o întâlnire spirituală, chiar spectrală, cu realităţi despre care doar am citit în cărţile de istorie, un contact cu timpuri şi epoci apuse istoric, dar vii prin prezenţa inefabilă a memoriei locurilor, pe care nimic şi nimeni nu o va putea şterge vreodată.
Octavian Lupu (Bucureşti)

CELLA NEGOIESCU SAU VÂNĂTOAREA DE LUMINĂ
Creaţiile Cellei Negoiescu dezvăluie ipostaze multiple nu doar ale inteligenţei sale artistice, ci şi ale personalităţii sale globale care, într-o complexitate indubitabilă depăşeşte mereu limite – de timp, de atitudine, de idee, de culoare, de linie, de stil.
Este de admirat, în primul rând, frumuseţea desenului viguros, apăsat, sigur, susţinând delicat şi totuşi ferm, culorile calde ale cretei, în imagini ce înfăţişează copii, uşi, bănci, cai, apă. Farmecă imediat prospeţimea copiilor surprinşi, de un ochi atent şi iubitor, în situaţii fireşti, dar minunate; misterul brun al uşilor închise, aflate lângă smocuri de iarbă şi ghivece cu flori, sau prinse în ziduri masive; singurătatea şi tristeţea băncilor destinate, parcă, unei scenografii cehoviene, înlemnite în aşteptare; simbolismul solar al cailor exilaţi într-o veşnică mişcare a formelor şi culorilor; stufărişul enigmatic, oglindit în apa verde-cenuşie a canalului Filipoiu.
Tematica artistei este interesantă şi vastă, trădând căi de viaţă şi de gândire dintre cele mai diverse, întretăiate sau spiralate, ceea ce explică
tehnicile variate, dar şi atitudinile surprinzătoare, cu înaintări temporare, reveniri bruşte, mişcări lente, circulare,
opriri necesare, dar şi atitudinile surprinzătoare, cu înaintări temporare, reveniri bruşte, mişcări lente, circulare, opriri necesare.
Peisajele, în ulei subţire, se reazemă de eterne garduri care disting spaţiile fără să le separe, garduri care aşteaptă să fie sărite, trecute, folosite.
Şi tablourile de interior se caracterizează prin aceeaşi forţă scenografică, cu fotolii din care tocmai s-a ridicat cineva, cu scări interioare pe care acum un minut a urcat, precipitat, stăpâna casei.
Deşi nu este acolo nici o făptură umană, peisajele respiră prezenţe omeneşti îndepăratate, dar iminente. Ele descriu întâmplări care au avut loc, urmele celor care au trecut pe acolo, întâlniri şi emoţii consumate. Sunt peisajele unei dramaturgii în curs de scriere.
Pe de altă parte, fiinţe umane reale se nasc în afara peisajului, în interioare urbane atemporale: femeia în faţa oglinzii, balerine în culise sau pe scenă, cântăreaţa în sala de spectacol, artista însăşi în propriul atelier de lucru.
Găsim tonuri carteziene, clare şi distincte, cu o luminozitate strânsă în contururi care amintesc deseori de E. Manet, dar şi nuanţe incerte de apă, ca la Rouault, sau culori dinamice şi calde, născute parcă sub soarele Balcicului de altă dată, ca în pictura noastră interbelică.
Compoziţiile sunt ample, bogate, orientate spre un neaşteptat centru de gravitaţie, ceea ce conferă un echilibru ingenios, mereu altul. Acest centru are atât o valoare geometrică cât şi una ideatică. Uneori el se află într-un contrast de culoare, alteori într-o schimbare de ritm. Rezultă întotdeauna o construcţie armonioasă ca a unui bijutier care captează lumina în pântecele diamantului. Prizonieră în forme plastice ferme, clar circumscrise, lumina devine, finalmente, personajul principal al tablourilor, indiferent de tematica lor: portret, peisaj, natură statică, compoziţie.
Trupurile balerinelor şi nudurile feminine captează lumina în tuşe calde şi groase, florile respiră lumină în spaţiul îngust al petalelor şi frunzelor, apa şi zăpada o oglindesc în fire subţiri, obiectele o înghit şi se hrănesc cu ea.
În calitate de grafician, Cella Negoiescu operează cu simboluri şi arhetipuri specifice culturii creştine, concepute ca centre de greutate ale unor structuri generative puternic trasate.
Fie că este vorba despre potop, de Turnul Babel, de Patimi, de păcatul originar sau de orice altă stază biblică (Daniel în groapa cu lei, sărmanul Lazăr, Ruth, Iona etc.), desenul este sigur, trecând de la caracterul ilustrativ la cel personal, de trăire intimă.
În universul alb-negru al valorilor perene descrise de linii tari, drepte, curbe, vălurite, spiralate, ghimpate, experienţa personală aduce un punct solar, de cotitură, de anamnesis – o prezenţă soteriologică.
Arta fotografică nu este ocolită de această artistă cu un simţ dramatic atât de accentuat. Se lasă atrasă de obiecte grele şi dense, masive, dintr-un regn mineral teluric, a căror tăcere ancestrală este convertită în limbajul pietrelor funerare.
Imaginile din cimitirul Père Lachaise produc o modificare de accent şi de respiraţie: sic transit gloria mundi cu semn de întrebare, de această dată.
Este în aceste fotografii o împletire a trecutului mort cu cel mereu viu, o răsucire a pietrei negre şi mute spre iarba verde şi proaspătă, o întâlnire a zădărniciei cu ceea ce nu este în zadar, un strigăt al întunericului, un răspuns deseori târziu al luminii.
Deschisă noilor forme de exprimare culturală, Cella Negoiescu se lansează şi în lumea virtuală a cunoaşterii fără frontiere, navigând, împreună cu Rodin, pe valurile globalizării actuale.
Imaginile consemnează vizita la Paris a artistei, la Muzeul Rodin.  
Însoţite de explicaţii, ele defilează pe un fondul muzical al unui adagio, într-un produs internautic cu valoare estetică şi educativă totodată.
Artista Cella Negoiescu se impune ca un dramaturg minuţios în reconstrucţia plastică a pesonajelor sale concrete şi simbolice; ca un scenograf melancolic ce-şi aminteşte mereu de pervazul copilăriei fără de întoarcere; ca un poet romantic alergând spre ideal; dar mai cu seamă ca un geometru care-şi construieşte propriul univers din linii ce generează spaţii în care se aşterne, ostatică, lumina.           
 Irina Iorga - Iaşi

ROMULUS COJOCARU – PATRIARHUL DANUBIAN
 
Mare e moartea, peste măsură,/ Suntem ai ei cu surâsul pe gură… - acest distih memorabil al marelui poet de limbă germană Rainer Maria Rilke îmi revine în minte ori de câte ori îmi reamintesc incredibil de luminoasa zi în care l-am condus pe cel din urmă drum teluric pe Marele Maestru Romulus Cojocaru.
S-au dus, iată, deja cinci ani. Nu-mi vine să cred nici acum că a plecat dintre noi.
Oltean nepereche. Mic la stat, mare la sfat. De fapt, de talia lui Constantin BRÂNCUŞI, Titanul din Hobiţa, născut a doua oară la Craiova, răsădit o jumătate de secol la Paris.
Dacă BRÂNCUŞI a întors sculptura mondială la obârşii, la izvoarele primordiale, cioplind himeric lumina, desghiocând, revelând omenimii esenţa condiţiei umane, lamura făpturii divine a stării de zbor întru care ne desăvârşim trecerea/petrecerea pe Pământ - Romulus Cojocaru a dat românilor, românismului şi panromânităţii impulsul extrem de viguros, traco-geto-dacic, de a nu-şi uita rădăcinile, de a se întoarce mereu şi mereu la valorile tradiţionale ale satului oltenesc, veghindu-i veşnicia, pentru a nu ni se pierde urma în istorie, ca neam, ca popor de-o vârstă cu lumina.
 
Cunoscut mai întâi ca poet, dar şi ca autor de romane poliţiste, Romulus Cojocaru s-a impus, în deceniile de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea, printr-un ciclu romanesc ce a atras atenţia criticii literare prin originalitatea scenariului epic şi prin duhul oltenesc al scriiturii.
Este vorba de …Ristea Împărat† (Editura …Scrisul românesc†, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, în 1984), …Împăraţii† (…Cartea Românească†, 1985) şi …Nunta† (volum publicat la sfârşitul anului 1986), urmat de altele două, reunite cu toate în ciclul de o cuceritoare prospeţime Gura satului.
În finalul primului său capitol, Nunta cuprinde una dintre cheile fundamentale ale viziunii epice a scriitorului: …Satu e sat şi e făcut din lume şi, dacă e făcut din lume, lumea e ca lumea, vorbeşte, că de!, de aia e lume. Cum ar fi aia să fie satu mut, să nu se mai audă nimic prin el? Ar fi ca şi cum ar intra lumea în pământ şi asta nu se poate...†. Cuvintele aparţin unuia dintre personaje, dar ele exprimă, evident, şi crezul naratorului – pe care, surprinzător, Romulus Cojocaru îl exclude din paginile romanului său, excluzând, totodată, comentariul epic.
Este una dintre izbânzile semnificative ale scriitorului, cu atât mai mult, cu cât cititorul – furat de galopul ac]iunii epice, orchestrată polifonic, fiecare episod fiind narat în mai multe variante, din mai multe unghiuri de vedere, prin voci diferite, fie ale unor martori oculari, fie ale unor …colportori† de mâna a doua sau a treia, care filtrează prin grilă proprie cele văzute ori numai auzite – nu rămâne nici un moment cu senzaţia că autorul nu s-ar afla printre personaje.
Inspirat, aşadar, din lumea satului oltenesc, romanul …Nunta† - ca şi întregul ciclu romanesc Gura satului -se constituie într-o derulare antrenantă de întâmplări şi vorbe, într-o succesiune accelerată de …ziceri† şi roluri (un personaj = un rol!), după o tehnică aidoma celei cinematografice.
Totodată, structura prozei lui Romulus Cojocaru aminte[te de aceea a …Decameronului† (minus solemnitatea specifică lumii investigate de scriitorul italian) şi a …Hanului Ancuţei† (dar fără ceremonialul patronat de comisul Ioniţă, cel ce amână mereu povestea sa fără pereche) – adaptată ritmului, de viaţă, de spirit, specific unui ţinut prin excelenţă meridional! Oltenia.
Fraza este scurtă, iute ca un şfichi de bici, deseori sincopată, cu treceri neaşteptate spre detalii ce par să nu aibă legătură imediată cu cele povestite. Este o lume bine înrădăcinată în tradiţiile sale, dar care …adulmecㆠnecontenit întâmplările prezentului, evenimentele ce vor veni.
Fiecare personaj trăieşte cu convingerea că se află permanent în centrul acestei lumi, captivată de sentimentul spectacolului, pregătindu-l, aşteptându-l, trăindu-l cu ardoare, fără a se sfii să-l anticipeze, să-l comenteze cu detaşare ori să ia atitudine demnă, francă, faţă de cele ce se întâmplă sau urmează să se întâmple.
Nerăbdarea de a spune tot (deşi: …O vorbă spusă nu mai e o taină†), de a povesti cele văzute sau auzite (…Să vă spun [i eu o poveste† – formulă ce revine adesea), de a-şi da cu… presupusul†, dublată de situarea pe poziţia aşteptării (…Om trăi şi om vedea†) ori de câte o reacţie onomatopeică (…Hă-hă- hă!†, ascunzând înţelesuri multiple: detaşare bonomă, ironie înţelegătoare, causticitate neiertătoare şi, nu rareori, teamă deghizată), defineşte personajele romanului. Personaje care, sub presiunea evenimentelor, a timpului, vor să spună totul dintr-o răsuflare, naratorul aşezându-le sub pecetea zicerii neîntrerupte, înfrigurate, a unui inspirat… carnaval† al vorbelor de duh.
Plasticitatea, suculenşa, savoarea limbajului oltenesc – indiferent dacă… ritualul† comunicării are loc peste gard, pe uliţă, ori în… cluburile†, deloc englezeşti, ale lui Vian, Percitoru sau Cafadaru, spaţii de contemplare, de reverie şi, după caz, chiar de înfruntare – sunt valorificate inteligent de Romulus Cojocaru, căruia şi reuşeşte, astfel, şi o dificilă operaşie de… arheologie lingvistică†, în genul celor întreprinse de Ion Marin Iovescu, în prozele sale, sau mai ales de Marin Sorescu, în ciclul poematic, de o frapantă originalitate, …La Lilieci†.
Prin trecerea intempestivă la cele veşnice, scriitorul Romulus Cojocaru ne-a văduvit de scăpărările tainice ale minţii sale sclipitoare, de noi şi eclatante cărţi pe care le trăia, care-l locuiau şi pe care le-a luat cu sine, în dar pentru confraţii ce trecuseră Styxul şi-l aşteptau cu veşti fragede şi vorbe de duh oltenesc: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu…
Caldă îmbrăţişare stelară, Maestre !
Dan Lupescu - Craiova

15 ANI DE LA ÎNCEPUTUL UNEI MARI MĂRTURII ORTODOXE...!
...În martie 2012, se împlinesc 15 ani de la începutul unei Mari Mărturii a ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI: miraculoasa apariţie a revistei „Credinţa Ortodoxă” (cu binecuvântare de la Episcopia Alexandriei şi Teleormanului), condusă de martiricul cărturar Ioan ENACHE, a însemnat şi, probabil, va însemna, în Istoria Neamului Românilor - apariţia, pe Cerul Dumnezeului Celui Viu, a uneia dintre cele mai jertfelnice şi mai curajoase RĂSTIGNIRI ÎNTRU SLOVĂ/publicaţii, ale DUHULUI ORTODOX ROMÂNESC!
...Eu primesc şi citesc zeci de publicaţii ale BOR. Fiecare dintre ele are câte ceva bun şi luminător, între paginile ei – dar în faţa niciuneia nu mă plec, cu mai adâncă şi cutremurată smerenie, precum o fac când citesc versetele de foc şi sânge hristic, ale „Credinţei Ortodoxe”! De ce încerc acest sentiment unic? Pentru că revista „Credinţa Ortodoxă” respectă, SINGURA, ŞI FĂRĂ DE CLINTIRE, porunca Mântuitorului HRISTOS: „NU VĂ TEMEŢI!”
...Numai între paginile „Credinţei Ortodoxe”, sufletul şi cugetul meu se hodinesc întru lumină şi liniştire curată, pentru că ştiu că, atunci când voi citi cuvintele unui preasfinţit călugăr, ieromonah, ori ale unui laic, asupra căruia Duhul Sfânt a pogorât Revelaţia Adevărului – nu mă voi sminti, cu Duhul, întru nimic! – ci mă voi lumina DEPLIN, întru pregustarea Celor Patru Răsărituri ale Raiului Hristic!
...Un alt miracol al Voinţei Lui Dumnezeu: pe când mii de reviste au nevoie (adunat!) de sute de mii de pagini, nu pentru a limpezi Cerul, ci pentru a chema furtuni şi bezne şi tot mai încruntate neînţelegeri... – ei bine, revista de 20/15 cm, „Credinţa Ortodoxă”, are nevoie doar de 16 pagini (format mic, spre minuscul!) pentru a lămuri şi a ne spăla sufletele de orice întuneric al ne-înţelegerii! Precum o apă de lumină trece peste sufletul cititorului, care, când o găteşte de citit, O ARE, DEJA, SCRISĂ, CU LITERE DE FOC, ÎN INIMĂ!!!
Şi, parcă, simte că, după ce s-a ospătat din aceste bucate ale Duhului Celui mai Ales, nu mai are trebuinţă de altă luminare...căci tot ce ar citi şi auzi mai mult decât versetele revistei dlui Ioan ENACHE – spre tulburare şi nepriinţă i-ar fi!
...Multă, multă sănătate ctitorului şi directorului ei mucenicesc, Ioan ENACHE! La fel, şi tuturor celor care se strâng în jurul lui, spre a fi deja, ori a deveni curând – ADEVĂRATE CĂLĂUZE, PENTRU DUHUL ROMÂNESC AL VEACULUI CELUI MAI CUMPLIT ŞI CONTRADICTORIU – VEACUL XXI!
LA MULŢI ANI ŞI RODNICI, ÎNTRU TOATE CELE ALE DUHULUI! - şi să vă ajute Bunul Dumnezeu, întru tot binele pe care-l aduceţi nouă, spre luminată învăţătură! Cu adevărat se revarsă Hristos Cel Înviat, din toate slovele-văpăi ale revistei – şi, dacă cineva se întreabă, cumva, care ar fi „piatra de încercare”, pentru Duhul său, spre a şi-l dovedi trudind întru Hristos, spre Calea Răsăritului/Învierii – apoi, nu există mai bună măsură pentru orice Duh şovăielnic în credinţă, decât citirea celor scrise, cu toată sinceritatea şi dăruirea, întru Dulcea Durere a Biruinţei asupra Păcatului – cele care ard în cuprinsul de rai pregustat al revistei lui Ioan ENACHE!
...Cu această cărticică-de-reviste la piept, ctitorul cel sângerat de toţi ghimpii lumii se va arăta la Poarta Raiului, şi recunoscut va fi (dimpreună cu, sfinţiţi, mulţi dintre colaboratorii săi, preacucernici părinţi-călugări!), ca fiind din ceata binevoitorilor întru Lumină Sfântă şi Lină Hodină, după atâta ARDERE CURATĂ DE DUH!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

PREVIZIUNE CATACLISMICĂ ÎN POEZIA SIMBOLISTĂ BACOVIANĂ
Motto:
Vrăjitorilor evului mediu le spun:
- Lăsaţi să clipească ochiul senin deasupra Egipetului,
Niciodată nu mor martirii dreptăţii.
(George Bacovia)
George Bacovia s-a născut ca poet-om şi şi-a revărsat erudiţia imaginativă spre cenuşiul maturităţii, când durerea fizică îi măcina trupul dezgolind dorul de o lume pe care numai el o putea vedea şi urmări în evoluţia ei decadentă. Această evoluţie îşi trăia planul existenţial de când păcatul adamic a pus stăpânire pe pornirile necontrolate sau sugestiv mimate ale entităţii-om. Decadenţa este repetitivă, la fiecare generaţie se nasc renghiuri umane dezinvolte, tulburate de situaţii, complex, care, dacă societatea este nepregătită să stopeze, cât de cât, evoluţia regresivă, cade într-o amnezie a bunului simţ: Omul începuse să vorbească singur…/ Şi totul se mişca în umbre trecătoare - / Un cer de plumb de-a pururea domnea, / Iar creierul ardea ca flacăra de soare (Altfel). O calamitate este o evoluţie a naturii, o schimbare, beneficul formării unei noi perioade de gândire a omului. În versurile citate în rândurile de mai sus poetul prevede această stare naturală şi ireversibilă, subtil degajă situaţia cataclismică: omul începuse să vorbească singur…, rezultat al unei suferinţe, a unui semn care sugerează sfârşitul. Versul al doilea denunţă dezastrul, teluricul îşi pierde protecţia celestului iar umbre trecătoare tind să stăpânească viul sub valtrapurile nefiindului. Ideea eului treaz se pierde pentru că materia cenuşie este distrusă de imposibilitatea înţelegerii existentului. Versul al treilea, din cel de-al doilea catren al poeziei, sugerează conştientizarea sfârşitului de către simbolul entităţii-om: Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur… Morbidul învineţit de gânduri măreşte şi mai mult starea tensiunii apocaliptice adăugând teama, gerul, lipsa cuvântului care supune creierul posibilităţii de a se înălţa prin idee: Prin întuneric bâjbâiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură (Sonet), sunt repere ale temerii poetului-om strânse în fiindul lui şi lepădate prin mişcări nu necontrolate, ci voite, ca manifestări ale grelei încercări a ruperii eului viu de cuvânt. Faptul că vorbeşte întruna este semnul existenţei, al vieţii încă dăruită de Cel de Sus.
Bacovia previzualizează, conştientizează şi sugerează subtil sfârşitul, pe care, poate, în vremea când a creat, a fost reţinut de către cei care îi analizau scrisul să îl enunţe deschis, ambiguizând exprimativ ideile lui: Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…/ Şi de lume tot mai singur, mai barbar (Gri). Versurile deschid un tablou sumbru, al singurătăţii nu depline însă plină de taine, pe care el, ca un iniţiat, le desluşeşte şi le destramă căutând eliberarea Pământului de întuneric. Este imposibil pentru că potopul se năpusteşte asupra fiindului: Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…/ Şivoaie-n case triste inundară - / Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară - / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare (Sonet), totul se surpă, negrul înghite decăzutul sumbru al mahalalelor, tusea este cea care îneacă viaţa amăgind-o între zidurile reci, pline de igrasie, care chinuieşte trupul şi odată cu el sufletul, atâta timp cât sălăşluieşte în interiorul inimii bătânde.
Printre ultimii supravieţuitori ai dezastrului apocaliptic, poetul nu întrezăreşte vreun viitor luminos omenirii, ea se va mai zbate încă mult în nelumina prin care se întrevede: Pustiu adânc…// Şi-aud gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Şi gem, şi plâng, şi râd în hi, în ha (Amurg de toamnă). Cele două interjecţii ridiculizează existentul, un fel de haz de necaz însă nu minimalizează cu nimic efectul apocaliptic, premeditat, al naturii care caută să distrugă în imaginaţia lui entitatea-om, blocând-o în întunericul lipsit de viaţă, căci timpul este o iluzie care are un scop, iar iluziile sunt pătimaşele jocuri ale închipuirii. Maladivul este semnul agoniei: O palidă fată cu gesturi grăbite / Aşteaptă pe noul amor… (În grădină), dezmorţind speranţa supusă salvării prin iubire totul se pierde în aşteptarea sfârşitului, de care literatul are o cunoaştere însă nu temei: Şi frunzele cad ca un sinistru semn, totul purtându-ne în străfunzimi coborâtoare în răbdarea păcatului existenţial. El este: …solitarul pustiilor pieţe / Cu jocuri de umbră ce dau nebunie… (Pălind) cel ce încă bântuie teluricul şi asistă neputincios la jocul macabru al umbrelor misterioase care au început să pună stăpânire pe Pământul aflat în agonie. Damnat să privească: pălind în tăcere şi-n paralizie (Pălind) umbrele ameţite de perpetuul întuneric al apropierii sfârşitului el zăreşte: Apostoli în odăjdii violete (Amurg violet) şi trage nădejdea unei reveniri la normal însă amurgul morţii îl face să plângă tremurând şi asistând la un sfârşit apocaliptic: Afară târgul stă pustiu / Şi ninge ca-ntr-un cimitir (Nevroză) unde: Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse, de metal, / Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…(Negru) supun fiindul unui chin psihic derutant. Imaginile terifiante, pe care Bacovia le traversează din subconştient în conştient, ne fac să urmărim o viziune a poetului referitoare la ceea ce înseamnă starea de fapt existenţială a egoului, care se cere eliberat de umbrele întunericului.
Entitatea-om nu are puterea detaşării de real însă poetul-om desăvârşeşte întunericul prin fascicul vizionar şi urmăreşte tăcut, încă din viaţa celor neîntâmplate, cursul timpului viitor. Iniţiat prin suferinţă şi plămădit să fie cel care să vadă vibrând scânteile de vis, Bacovia lasă ca testament al nevolniciei omeneşti poeziile sale întocmai marelui prevestitor Ioan. Catrenul, din una dintre creaţiile sale, pe care nu întâmplător poetul o numeşte „Moină”, sinonim cu adjectivul moale, este o stare specifică a vremii, caracterizată printr-o temperatură ridicată a aerului, urmând unei perioade de temperaturi scăzute, care influenţează apariţia ceţii şi umezelii secătuitoare, în poeziile sale a unor umbre misterioase, a unei neînţelegeri totale a vieţii în astfel de momente, două anotimpuri se impun apocaliptic peste pământul aproape distrus: Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; / Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă (Moină). Să ne imaginăm că George Bacovia ca un suferind a ceea ce boala pusese stăpânire pe trupul lui firav i s-a dezvoltat atât de mult puterea imaginativă a înţeleptului prin meditaţie încât, ceasurile sale de creaţie poetică deveneau clipe de vedere a viitorului lumii. Când în poezia sa, „Amurg de toamnă”, spune: Ascult atent privind un singur punct, sugerează meditaţia profundă, legătura tainică cu celestul: Căci vremea este aproape (Apocalipsa lui Ioan, p.1205), spusese cândva, după naşterea Mântuitorului, prorocul Ioan. Chipul Marelui Salvator al tainei continuării vieţii pe pământ şi destinului de a mai exista încă a omului, poartă o astfel de înfăţişare în scriitura lui Ioan: Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului (Apocalipsa), în poezia lui Bacovia, „Tablou de iarnă”, apare ca un mister al timpului: E albul aprins de sânge-nchegat / Şi corbii se plimbă prin sânge… şi sug / Dar ceasu-i târziu… în zori corbii fug, - solicită atât de puternic previziunile imaginative ale poetului încât, în doar cele trei versuri, el parcurge un întreg eveniment petrecut al drumului spre Golgota şi, totodată, poetul vede sfârşitul îngrozitor al nebuniei lumii. Iubirea lui Iisus faţă de entitatea-om Bacovia o redă prin cuvântul iubito, în care pune atâta patimă şi grijă în exprimare, situând nostalgia şi perpetua dorinţă de a fi înconjurat de iubire.
Atunci când spune: Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă… zăpada ne-ngroape (Decembre), poetul din omul trecerii conştientizează sfârşitul şi ştie că Mântuitorul este: Cel ce cercetez rărunchii şi inima (Apocalipsa), îndemnând neputinţa din omul profan: Nu râde… citeşte-nainte (Decembre) şi observă că, deşi e ziuă, întunericul spumegă ajutorând în distrugerea sa potopul.
Lumea nu este semnificativă în creaţia bacoviană poate şi datorită faptului că el trăieşte deja, în poezia sa, într-o lume sfârşită, bântuită de umbre care îi dau ocol însă faptul că a fost iniţiat de tainice făpturi nu poate încă să fie atins de răul abătut asupra pământului, de ploi interminabile, noian de negru, întuneric, chipuri bolnave şi fiinţe carbonizate. Sfârşitul simţindu-l aproape dezvăluie singurei fiinţe dorite, iubita, taina, spunându-i: Ascultă cum greu din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă… (Melancolie), căutând să o facă să se detaşeze de fiindul său profan şi o îndeamnă, precum Lot pe a lui nevastă, să-şi lase trecutul lumesc, pângărit de vicii amăgitoare, şi să înceapă să vadă prin întuneric lumina scânteietoare: Ascultă, tu, bine, iubito, după care încheie prin a-i spune că teama va fi şi mai mare atunci când ea ştie şi nu se rupe de răul pătrunzător: Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa), să aibă puterea: Şi s-asculţi pustiul (Rar). Mitul singurătăţii veşnice este mitul eliberării de fiind, al unei gândiri elevate profund imaginative în permanenţă levitaţie: Nimeni, nimeni, nimeni… / Cu atât mai bine - / Şi de-atâta vreme / Nu ştie de mine / Nimeni, nimeni, nimeni… (Rar). Triplicitatea pronumelui negativ nimeni, repetată şi la sfârşitul catrenului, sugerează descompunerea carnalului, levitaţia sufletului şi dispariţia telurică a celor trei intersecţii, care au derutat egoul cât a fost trăind pe pământul negru. Culoarea pământului trebuia de la începuturi să trezească în om suspiciunea timpului căderii lui, tocmai şi datorită faptului că derma, prin gândirea omului, nu a avut putinţa să evolueze, atingând tainele apărării de intemperii ale pământului. Nimeni este ca un suflu sistolic în pieptul pământului, un existent măsurat în timp de care poetul avea cunoştinţă pentru că el tremură la ironia sfârşitului de timp considerat perpetuu, nelimitat. Retragerea sa în întuneric este ca retragerea lui Zamolxes în subteran, având, probabil, o similitudine secundară cu tainiţele iniţiatice şi cu procedeele unor eroi civilizatori (Victor Kernabach, „Biserica în involuţie”, p.127) sau mai bine spus a unei aşteptări de promisiuni mesianice, pentru că Bacovia nu se consideră un zeu care anunţă sfârşitul omenirii împiedicate de lanţurile nevăzutului involuţiei, el este un vizionar dar şi un erou ce trage semnalul apariţiei veşniciei nopţii târzii: Veşnic, veşnic, veşnic…/ Rătăciri de-acum / N-or să mă mai cheme - / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic (Rar).
Sunt două stări care îl fac pe literat înţelept şi miraculos de meditativ: durerea fizică sau durerea dorului. Două prefaceri ce pun stăpânire pe existentul poetului-om, îi clatină existenţa; îl târăşte în teluricul profan al mocirlei orânduirii antiliterate prin natura ei mercantilă ca apoi să îl înalţe spre imensul celest deusian unde locul lui este pentru eternitate.
Bacovia este unic, simbolismul nu-i tronează în totalitate creaţia literară însă i se substituie bogăţia sensurilor profunde. El este un rezonator dramatic al suferinţelor sociale pentru că însăşi biografia şi epoca trăirilor sale ne explică suficient motivele pe care le-a avut pentru a fi învăluit în greul valtrap al tristeţii dar şi al derutei însă totul apare amplificat în existenţa teribilă a unei sensibilităţi exarcebate: Barbar, cânta femeia-aceea…/ Şi noi eram o ceată tristă - / Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există…/ Şi-n lungi, satanice ecouri / Barbar cânta femeia- aceea (Seară tristă). O scenă a prevestirii, un semn satanic al pieirii, femeia-aceea ar putea sugera Apocalipsa celor tăinuiţi şi descoperiţi însă nedesprinşi de viciile lumeşti. Poate, de aceea, prelungindu-li-se agonia: Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, existenţa lor nu mai însemna nimic în faţa pierzaniei pentru că singurul, care mai sesiza suferinţa era poetul, care gândea la lumi ce nu există, auzindu-le ca un ecou vaietele din străfunduri şi vede: Întreg pământul pare un mormânt… (Note de toamnă).
În poezia bacoviană nu se repetă nimic, totul este un curs firesc al stărilor de fapt, natura, viaţa omului, mişcările umbrelor, o mitologie a firescului în nefiresc, un neînţeles înţeles până la urmă cu trimiteri ca în Scriptură şi cu dăltuiri adânci în cele patru camerele pietrificate ale inimii. Bacovia nu a creat pe Pământ, el se înălţa în noapte în camera-i tăinuită a Universului, privea şi cuvântul învia murind pentru că aşa vedea el lumea prin durerea lui fizică auzind: Chemări de dispariţie mă sorb, / Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb, / Tăind orizontul, diametral (Amurg de iarnă). Corbul sugerează levitaţia sufletului însă şi semnul iniţierii, este pasărea morţii dar şi a fidelităţii faţă de omul superior, care are puterea să-l îngenuncheze şi să îl facă să-i destăinuie din misterele lumilor a căror vieţi le-a tot strâns în zborul înmiit al deplasărilor în timp. Este prima pasăre căreia Noe îi dă libertatea să zboare peste pământul înecat de ape. În literatura populară corbul este cel ce iniţiază voinicul, îl veghează şi îl apără de răul care se abate asupra lui. Este pasărea sufletelor ce le poartă încă prin lume, cea care nu le eliberează decât atunci când dau semn de învrednicire a iscusinţei şi a purificării pe drumul înaltului ceresc, de unde nu mai revin pe Pământ. Poate, din matricea lor, să fie purtate pe o altă stea şi sub o altă formă de viaţă.
După prăpădul abătut asupra pământului, câteva umbre levitează însă poetul trăieşte într-o veşnică imensitate, care îl înfricoşează: Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, - Şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis) este un haos al ordinii din care marele Eminescu face să răsară Luceafărul: Din chaos Doamne-am apărut / Şi   m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaus m-am născut, / Mi-e sete de repaus (M. Eminescu, „Luceafărul”) şi, precum acesta, obosit de previziuni şi de chinul bolii, Bacovia îşi doreşte ca nimeni altul odihna: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet…(Amurg).
Bacovia triplează fiindul, când inert, nepăsător de existenţa viului: Stam singur în cavou… şi era vânt…, când lăsător al libertăţii de levitaţie a spiritului, bântuind lumea vie: Stam singur lângă mort… şi era frig…(Plumb), alternând cu cealaltă stare de fapt a egoului: Te voi aştepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare / Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare (Vae soli…). Prin aceasta divulgând superioritatea sinelui poetului iniţiat în tainica măsură a timpului, pentru că în concepţia stoicilor greci cuvântul indica numai raţiunea, care guverna universul fără să-l fi creat, operând dinăuntrul naturi, în comparaţie cu noţiunea aramaică memra ca verb divin ce opera asupra naturii dinafara ei. Cuvântul poetic bacovian se formulează în spaţiul deusian şi coboară descriind misterele spaţiului luciferic, pentru că moartea, ca fapt sigur al întreruperii vieţii, este doamna care ia trupul însă nu şi sufletul poetului, pentru că acesta nu îi aparţine decât matricei din Univers: Şi adormind o dată-n pace toţi cei de azi şi eu şi tu, / Veni-vor alţii să viseze dacă totul e fals sau nu… (Vae soli, din latină: vai de cel singur). Dacă vom urmări în profunzime sensul acestor două versuri, vom constata că după verbul adormind poetul foloseşte, nu întâmplător, numeralul o dată şi nicidecum adverbul de timp odată, ca sens edificator al unei singure morţi în care apare trinitatea existenţială a unor pronume temeinic uzitate de toţi vorbitori, indiferent de situaţia sau profesia pe care o au, sunt trei pronume care identifică viaţa şi rezultatul ei, fără acestea omenirea ar fi fost inexistentă. Ultimul vers este cel al conştientizării ciclului, un perpetuu sens al renaşterii prin moarte, o întoarcere într-un alt timp: Şerpi cu puteri de magie, / Secrete ale vremurilor, / Civilizaţie înspre viitor, / Eroii libertăţii / Vă apără…/ Egipet, revărsare a Nilului de aur… (Egipet).           
Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti)
 

DEMOAZELĂ LA ŞCOALA CENTRALĂ DE FETE
 
În fiecare an pe 19 martie, Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Cu această ocazie, foste şi actuale cadre didactice ale Şcolii Centrale, precum şi elevi şi absolvenţi ai acestei instituţii de învăţământ îşi dau întâlnire la o oră dinainte stabilită în sala Amfiteatru a aşezământului, pentru a participa la serbarea de aniversare. Şcoala Centrală există din  19 martie 1851 când domnitorul Barbu Ştirbey aprobă prin edict regal înfiinţarea unui "Pensionat Domnesc de Demoazele" la Bucureşti.
 
Amintiri, amintiri...
 
Am trecut prima dată pragul Şcolii Centrale în luna iunie 1981, când m-am înscris la examenul de treapta întâia. Nu voi uita niciodată cât de puternic îmi bătea inima de emoţie, intrând în clădirea liceului, la gândul că aş putea deveni eleva acestei faimoase şcoli. Am luat examenul de treapta întâia, apoi pe cel de treapta a doua şi Bacalaureatul. Cei patru ani pe care i-am petrecut ca învăţăcel aici, la profilul filologie-istorie mi-au marcat în mod pozitiv întreaga viaţă. Tot ce am trăit atunci m-a modelat în aşa fel încât nu am uitat niciodată că am aparţinut Şcolii Centrale. Pe lângă cunoştinţele acumulate, am luat cu mine din Şcoala Centrală şi nenumărate amintiri.
 
Amintiri, amintiri...: primii mei pantofi cu toc, pe care mama mi i-a cumpărat pe 18 martie 1982 de la un magazin de lux de pe Calea Victoriei, pentru a-i încălţa a doua zi la cea dintâi serbare a liceului la care participam, lampadarele în formă de floare de crin ce luminau difuz, odată cu venirea serii lungile coridoare zugrăvite în roşu pompeian ale Şcolii, umbra deasă a cireşilor japonezi, „ningând” primăvară de primăvară în curtea interioară a liceului o horbotă de petale roz satinate, scaunele solemne şi înalte, îmbrăcate în piele de Cordoba din cancelarie şi câte altele.
 
„Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei”
 
Însă cel mai frumos „suvenir” legat de liceul unde am învăţat este întâlnirea cu Lorelei. Romanul scris de Ionel Teodoreanu, „Lorelei”, ne-a adunat pe aproape toate elevele din clasa în care eram eu, în jurul unei poveşti de dragoste fermecătoare şi triste: aceea dintre Lorelei şi profesorul şi scriitorul de renume Catul Bogdan. Îmi amintesc că romanul acesta a circulat din mână în mână în clasa mea, uneori fiind răsfoit chiar pe furiş, în timpul orelor. Eu cel puţin, acoperisem ultimele file ale maculatoarelor de română cu o mulţime de citate din acel volum. Iată unul dintre ele: „Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.”
 
„Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum”
 
La o răspântie de drumuri simţeam şi eu că mă aflam, căci adolescenţa este un moment hotărâtor al existenţei. Căutam lucruri noi şi armonioase, iar „Lorelei” corespundea idealului meu. În fiecare zi, eu citeam şi reciteam cu nesaţ această carte, mă identificam cu personajul ei feminin, vorbeam cu oricine numai despre Lorelei, uitam să mai învăţ, să îmi mai pregătesc lecţiile, îi dădeam de furcă mamei care îngrijorată nu ştia ce să mai creadă şi se întreba de cine mă îndrăgostisem atât de pe neaşteptate, de nu îmi mai stătea gândul la şcoală. Îndr-adevăr că mă îndrăgostisem, dar nu de un june în carne şi oase, ci de o carte. Câteodată, în momentele mele de singurătate, cu ochii închişi, cu inima revărsându-se de prea multă emoţie estetică, repetam în şoaptă, ca pe o incantaţie, ca pe o mantră izbăvitoare, aceste cuvinte din romanul „Lorelei”: „Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.” Sau: „Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.”
 
„Am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei”
 
Probabil că puţini îşi închipuiau că de nimeni, niciodată nu a fost Lorelei aceasta mai adulată, mai cunoscută şi mai înţeleasă decât de noi, elevele de la Şcoala Centrală. Până la urmă, o întâmplare hazlie a pus capăt pasiunii pentru „Lorelei”, făcând ca atenţia noastră să se îndrepte spre alte cărţi. O colegă de-a mea de clasă, mai visătoare şi mai romantică decât noi toate celelalte la un loc, s-a trezit într-o după-amiază interpelată de o doamnă controloare, în troleibuzul care o ducea de la şcoală spre casă:
 
- Biletul sau abonamentul la control, i-a spus aceasta colegei mele.
 
Şi cum ea, când apăruse controloarea, citea de zor „Lorelei”, fiind transpusă cu totul de întâmplările din roman, cererea acesteia a luat-o cum era şi firesc, prin surprindere. Aşadar, nedumerită, parcă în transă, colega mea a ridicat ochii din carte, a privit prin controloarea care aştepta în faţa ei şi neînţelegând pe moment despre ce e vorba, în loc să scoată biletul sau abonamentul să i-l prezinte, a început senină, să îi „recite” pe dinafară angajatei ITB, punându-i nervii la încercare, un mic pasaj din romanul lui Ionel Teodoreanu: “Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.”
 
- Carnetul dvs. de note vă rog, să vă scriu amenda, a izbucnit în acel moment femeia, abia stăpânindu-şi furia, gândindu-se că eleva pe care o abordase îşi bătea joc de ea. La ce liceu învăţaţi?
 
Din fericire, totul e bine când se termină cu bine. Admiratoarea lui Lorelei s-a trezit la realitate, şi-a cerut respectuos scuze pentru gafa ei şi i-a întins controloarei abonamentul. A doua zi, înainte să înceapă orele, ea ne-a povestit celor care ne aflam în clasă prin ce trecuse. Râdea şi ea, râdeam şi noi ascultând-o şi cred că şi Lorelei, care aproape că devenise elevă la Şcoala Centrală, se amuza alături de noi. Aşa s-a încheiat episodul „Lorelei”.
 
„Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta”
 
După „Lorelei”, au urmat alte şi alte lecturi pentru noi toate. În ceea ce mă priveşte, am trăit pasiuni intense împreună cu noi personaje, am iubit şi am urât alături de ele, am râs şi am plâns de bucuriile şi amăgirile lor, dar pe Lorelei n-am uitat-o niciodată. Uneori, răsfoind caietele de română mai vechi, în căutarea unei anumite idei, dădeam peste câte o însemnare din acest roman: „Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.”
 
“Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară”
 
Am terminat liceul în 1985 şi am intrat în acelaşi an la facultate. Era mijlocul lui iulie când s-au afişat rezultatele la admitere. Fericită de nota obţinută, am pornit de una singură în plimbare până la Şcoala Centrală. Liniştea vacanţei mari luase în stăpânire curtea şi clădirea liceului. Privirea mea a îmbrăţişat acel loc şi cerul ce îl străjuia deasupra. Fusesem şi eu o demoazelă la Şcoala Centrală şi înţelegeam că sosise momentul despărţirii, că un capitol din viaţa mea se închidea acum. Să îmi iau la revedere de la Şcoală? Ce să îi spun? Mă simţeam părăsită. În acel moment, din zidurile încărcate de ani ale liceului, o umbră s-a desprins s-a apropiat de mine: Lorelei. Zâmbetul ei familiar mi-a dat curaj. Era adevărat, ceva se terminase, dar un nou drum se deschidea înaintea mea. Şi atunci, Lorelei şi cu mine am rostit împreună nu un rămas bun, ci cuvinte pline de speranţă: “Pe harfa răsturnată a ierburilor tale,vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.”
 
La mulţi ani, Şcoala Centrală de Fete!
 
Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)
 

GOANA DUPĂ AUDIENŢĂ ŞI MASIFICAREA INDIVIDULUI
 
Trăim într-un timp în care dimensiunea audienţei contează cel mai mult indiferent de mijlocul media utilizat. Cu privirile fixate pe „barometrele” sau „altimetrele” de estimare a impactului media, politicieni, prezentatori, invitaţi, companii sau instituţii publice, cu toţii încearcă să se poziţioneze cât mai sus, fără a se gândi că oamenii nu sunt numere, iar audienţa reală nu are de-a face cu numărarea brută a celor care îşi fixează ochii pe ecranul de televizor la o emisiune sau alta. Acelaşi lucru este valabil şi pentru media electronică, unde contoarele de pagină mestecă monoton numărul de intrări pe un anumit articol, timpul de rămânere sau alţi parametrii interesanţi în definirea metricilor de succes pentru o anumită publicaţie, blog sau portal.
 
Însă această febră a vizionărilor sau accesărilor trădează deopotrivă şi o slăbiciune a modului în care sunt construite aceste canale de comunicare. Practic, persoana „devoratoare” de informaţii este asimilată unui fel de ciclu de producţie, distribuţie şi consum, ignorându-se natura profundă din constituţia oricărui om ce se bazează pe reflecţie, gândire şi evaluare a datelor prezentate. Într-o avalanşă de fraze, idei şi cifre care nu se mai termină, nefericita persoană ce stă în faţa televizorului sau a calculatorului, nu are nici măcar cea mai mică şansă să „digere” ceea ce îi este pus înainte.
 
Prin dopaj informaţional, creierul celui expus la aceste fluxuri de ştiri mai mult sau mai puţin relevante, dar agregate astfel încât să producă impactul maxim, ajunge să fie în scurt timp saturat, persoana în cauză devenind doar un spectator automat la un show ce nu îi spune mare lucru. Şi astfel, idei de tot felul ajung să fie primite de către un subconştient obosit, incapabil să mai opună cea mai mică rezistenţă şi în a mai ordona ceea ce i se prezintă.
 
Poate că lucrul cel mai nefast în timpul de faţă nu se mai referă la penuria de informaţii, ci la prea multe lucruri spuse într-o manieră dezordonată şi într-un ritm mult prea alert fără a se lua în considerare criteriul relevanţei a ceea ce se prezintă public. Plecând de la talk-show-uri cu aceleaşi vedete ce nu au prea multe de spus, trecând la emisiuni de prezentare a evenimentelor de actualitate mereu polarizate de interese mai mult sau mai puţin evidente şi finalizând cu analize ce degenerează în discuţii plicticoase în contradictoriu, se ajunge practic la o ignorare a logicii de bun simţ şi a ceea ce ar fi cu adevărat important. Însă lucrul cel mai nociv se concretizează în opacizarea conştiinţei colective, în alunecarea spre grotesc şi senzaţional, cu consecinţe dramatice asupra mesajului pozitiv ce ar trebui să fie transmis.
 
Mă întreb pe bună dreptate de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce se ignoră calitatea unor emisiuni bine alcătuite sau a unor articole bine scrise pentru ceea ce este vulgar, lipsit de gust şi fără folos pentru spectator sau cititor? De ce oamenii sunt transformaţi în numere şi se ignoră dimensiunile relaţionale şi constructive pe care ar trebui să le realizeze orice comunicare reală?
 
Îmi aduc aminte de mai multe lucrări de referinţă în care se vorbea despre efectul de masificare produs de către mijloacele moderne de comunicaţie, adică de transformarea diferitelor grupuri în mase anonime, numărabile, dar lipsite de capacitatea de reflecţie şi judecată proprie. Pot spune că masificarea reprezintă un pericol real prin faptul că alterează gândirea celor care sunt sub influenţa acestor canale de comunicare. Însă o societate în care dispare individualitatea nu are cum să mai prospere, fiindcă orice valoare reală are la bază un act de creativitate, ce presupune logică şi bun simţ.
 
Prin urmare, goana după audienţă nu poate să producă decât un balast nefast de informaţii inutile pe care societatea ajunge să le poarte în conştiinţa colectivă împiedicând dezvoltări creative ulterioare. Din acest punct de vedere, am ferma convingere că soluţia ieşirii din orice fel de criză, inclusiv cea economică actuală, se poate realiza doar prin descătuşarea energiilor creativităţii indivizilor ce compun diferitele grupuri componente ale umanităţii, inclusiv la nivel de popoare sau naţiuni.
 
În contrast cu această goană nebună, pot spune că o abordare bazată pe o exprimare la un ritm care să permită captarea sensului a ceea ce se prezintă de către utilizator ar fi mult mai utilă şi mai profitabilă. În plus, prin structurarea pe categorii de importanţă a difuzării sau expunerii publice, s-ar putea mări atractivitatea emisiunilor televizate sau a paginilor publicaţiilor electronice. Sunt convins că doar estimarea în cifre nu este suficientă pentru a putea declara un anumit program ca fiind de succes. Există lucruri ce nu pot fi numărate aşa de uşor, dar care au un impact major asupra reuşitei unui demers mediatic, ce se reflectă în influenţarea pozitivă a ascultătorilor sau cititorilor sau în construirea unei relaţii de încredere între prezentatori şi segmentul ţintă al expunerii.
 
Calmul, bunul simţ, dialogul civilizat şi coerenţa ideilor expuse sunt cerinţe de bază pentru o prezentare de succes, iar acest lucru nu poate fi ignorat dacă doreşti să ai o comunicare reală şi de durată. Fidelitatea audienţei se obţine prin respectarea fiinţei umane ca individ şi nu ca o entitate amorfă aflată într-o masă cenuşie, lipsită de capacitatea de reflecţie. Numai aşa vom putea progresa ca indivizi, societate, naţiune şi umanitate, lucru nu reprezintă doar o cerinţă opţională, ci este o premisă fundamentală pentru supravieţuirea rasei umane pe planeta Pământ. Goana după audienţă trebuie, prin urmare, să se transforme într-o reală perseverenţă în a construi o lume mai bună, mai plină şi mai frumoasă, în mijlocul căreia inteligenţa umană să fie pusă în valoare la cotele ei maxime. Numai aşa Pământul va deveni un loc în care merită să trăieşti şi să te bucuri de beneficiile diferitelor colectivităţi în mijlocul cărora ne-am născut sau am ajuns să locuim.
 
Octavian Lupu (Bucureşti)
ATELIER
IONEL
Mai încolo, într-un sat,
Ionel, băiat sărac,
Era însurat cu o fată
Nici bogată, nici săracă,
Dar cuminte… Şi-n nevoie,
Nu-i ieşea nicicum din voie!...
Munca toată o-mpărţeau…
Se-ajutau precum puteau…
 
Într-o joi, pe înserat,
A trecut o veste-n sat,
Cum că legea aşa cere:
Omul tânăr, în putere,
Lasă casă şi nevastă,
Lasă câmp cu floare-albastră,
Lasă totul înapoi
Şi se duce la război,
 
La hotar… Căci, nechemate,
Se porniră iar armate
Să se certe-n iatagane,
În puşcoace şi turbane…
Vor pământul să-l apuce…
Bogăţiile le-or duce,
Jecmănite şi furate,
La ei acasă… Departe!...
 
Ionel s-a apucat
Ca şi alţi oameni din sat,
Să-şi adune pentru drum…
A ştiut că de-acum,
Cât e el în pribegie,
Prea iubita lui soţie
N-o să-l poată aştepta…
Şi atunci i-a spus aşa:
 
-„Iaca, eu te-oi învoi,
Şapte ani de n-oi veni,
Tu nu mă mai aştepta
Şi mărită-te cumva
C-un bărbat care să fie
Om bun în gospodărie!...
Şi vezi, pe ai mei bătrâni
Să-i cinsteşti de părinţi buni!”…
 
Şi-a pornit-o într-o luni
Cu tovarăşii de drum,
Lăsând masă, lăsând casă
Şi nevastă drăgăstoasă…
Lăsând jale la părinţi
Bătrânei şi necăjiţi,
C-au rămas fără fecior
Ajutor în viaţa lor.
 
A fost vreme… A trecut…
S-a luptat cum a putut,
De-a ieşit din luptă bine…
Iar acuma, vremea vine
Să se-ntoarcă înapoi…
(C-o gătat acel război!)…
Şapte ani nu sunt puţini
De când luptă prin străini!...
 
După şapte ani se-ntoarce…
Şapte ani de când încoace
Nu mai ştie ce-o mai fi!...
Şapte ani fără o zi!...
Şi mergând pe drum spre sat
Vede un moş întristat
Cum strânge la fân oftând
Şi din ochii lăcrimând…
 
-„Mai bun lucru, moşule!”…
-„Mulţumesc, oşteanule!...
-„Da, de ce eşti supărat?...
Văd că fân ai adunat!...
Dreptu-i că eşti singurel!”...
Şi atuncea, Ionel
Leapădă traista pe jos
Şi se-apucă bucuros
 
Să-l ajute pe bătrân…
Împreună strâng la fân
Şi nicicui nu-i dă prin gând,
Tot cosind fânul la rând,
Că sunt tată şi fecior!...
Anii au trecut cu spor
Şi-au brăzdat cute prea mult
Pe obrazul lor trecut…
 
Moşul prinse-a povesti:
-„Şapte-s ani, fără o zi,
De când fiul mi-a plecat
La război îndepărtat…
Mâine-s şapte zile fix!...
Şi, cum fiul meu i-a zis,
Se mărită nora mea…
Alt bărbat că şi-o lua…
 
O să fie iar mireasă!...
Iar eu stau aici, la coasă,
Strâng fânul de pe izlaz
Şi-mi plâng fiul cu necaz,
Că-i prea tristă soarta mea!”...
-„Lasă, taică, om vedea!...
Hai mai bine şi-mi arată
Unde-i nunta cea bogată…
 
Fiindcă vreau şi eu să joc!”…
Şi s-o dus… Mai la mijloc,
Când o fost la cinstea mare,
S-o cătat prin buzunare
Bărbatul… Să dea ceva
Daruri!... Cum se cuvenea!...
Dar n-avea de fel… Nimic!…
Numai s-o gândit un pic
 
Şi-a scos tocmai ce-a avut:
Un inel mai de demult,
Un inel de-nsurătoare,
Ce-l păstra cu grijă mare
De atunci, de când s-o fost
Însurat… Şi om cu rost…
Tot gândind că-n vremea asta
I se mărită nevasta…
 
L-a lăsat să cadă-n pumn
La mireasa de acum.
Dar mireasa l-a văzut!...
L-a ştiut… L-a cunoscut
Că-i inelul de demult
Cu care s-a măritat
Cu iubitul ei bărbat…
Şi a-nţeles că s-a întors!...
 
L-a privit!... Apoi, frumos,
A ţinut nunta pe loc…
Lumea s-a oprit din joc,
Ascultând ce spune fata:
-„De acuma, nunta-i gata!...
Şi tu, mire, dragul meu,
Du-te tu cu Dumnezeu,
Că mi s-a întors bărbatul,
 
Cu care-am împărţit patul
Şi-am mâncat sare cu pâine!...
Şi-o să mai mâncăm de mâine!...
Mi s-a-ntors omul cel drag,
Mi-a adus lumină-n prag!...
Nu-mi purta gândul cel rău!
Du-te, tu, cu Dumnezeu!...
Eu merg cu bărbatul meu!...
 
DE PAŞTI
Bate clopotul… Pe seară
S-au aprins lumini pe cale…
La biserica sfinţită
Se adună mic cu mare,
 
Se închină la intrări
Fiecare… Şi smerit
Tot aprinde lumânări
La icoane-n Răsărit!...
 
Încet preotul citeşte
Din ceaslovul de demult…
Femeile, creştineşte,
Bat mătănii la pământ…
 
Doar cu ochi miraţi de ciută
Şi cu funde albe-n plete,
O fetiţă stă, ascultă
Şi o bucură ce vede…
 
Ea păzeşte-n palma mică
Picătura de lumină,
Ca pe-o floare îmbobocită
Pe o fragedă tulpină.
 
Şi ar înţelege, poate,
Întreg cântecul din strană,
Dacă moşii ceia în spate,
N-ar tuşi uşor în palmă…
 
Iar când preotul rosteşte
Rar: -”Hristos a înviat!”
Şi-ntr-un glas răspuns primeşte:
-„Adevărat c-a înviat!”
 
Ea, la împărtăşire, vine
Lângă uşa de altar,
Cu mânuţa ţinând bine
Oul roşu-n buzunar!...
 
BLESTEM DE MAMĂ
A femeie-avea odată
Trei băieţi… Şi-avea şi-o fată…
Când a fost la măritat,
A peţit-o un bărbat…
Un străin de prin alt loc…
Mama n-ar fi vrut deloc
Să-şi dea fata prea departe!...
Că-i ştiut că se desparte
Cu durere, de copii…
Orice mamă!... Care-ar fi!...
 
Dar Gheorghiţă, cel mezin,
S-a gândit numai puţin
Şi-a zis că-i bine s-o dea,
Pentru că se vor vedea…
C-or să meargă când şi când
Şi se vor vedea… Oricând…
A fost nuntă!... Şi-a plecat
Fata cu soţul din sat…
Şi-au rămas sprijinitori
Mama cu cei trei feciori…
 
N-a trecut mult timp, apoi,
C-a început mare război
Şi feciorii, ca feciorii
Au plecat cu luptătorii…
Au luat o armă-n mână,
Au lăsat mamă bătrână,
Şi-au plecat toţi trei afară,
Ca să lupte pentru ţară…
S-au dus toţi să împlinească
Datoria ostăşească…
 
Doi din ei s-au prăpădit…
Şi, pe unde au murit,
Şi-au găsit loc de mormânt…
Biata mamă n-a putut
Să-i găsească… Să-i cuprindă…
Lumânări să le aprindă…
Doar mezinul, greu rănit,
Doar Gheorghiţă a venit…
A zăcut… Şi, bolnav tare,
A murit… Cum moare-o floare!...
 
El a fost înmormântat
Chiar aproape, lângă sat…
L-a petrecut în tăcere,
Mamă tristă… Cu durere…
Soarele stătea s-apună…
Însă ea, mamă bătrână,
Jeluia… Şi-apoi pleca…
Pân-acasă nu tăcea,
Înnodând în lacrimi multe
Vorbe triste şi durute…
 
Se aude-n aer plânsul
Bietei mame după dânsul,
Căci s-a întors îndurerată
Într-o casă goală toată…
Din copii ce-i avea
Numai fata mai trăia,
Dar departe!... În alt loc!...
Şi ea nu putea deloc
Să se ducă, s-o mai vadă,
Cum crezuse altădată…
 
Căci era mult prea bătrână!...
Şi cu fruntea în ţărână,
La Gheorghiţă, la mormânt,
Mult se jeluia plângând…
Şi-l striga mereu-mereu:
-„Gheorghiţă, copilul meu!”…
Şi a prins a blestema
Strigându-şi durerea sa:
„Gheorghiţă, copil plecat,
Tare m-ai mai întristat!...
 
C-ai promis c-ai să m-ajuţi
Să trec ape, să trec munţi,
Ca să-mi văd fata plecată
Prea departe măritată,
Însă m-ai lăsat pustie
C-ai plecat în veşnicie…
Şi acuma strig… Şi plâng
De durerea care-o strâng,
Sufletul să mi se-mpace…
Te blestem să nu ai pace!...
 
Pământul nu te primească!...
Lutu-afară te izbească!...
C-am dat fata la străin!...
Şi, doar tu, fecior mezin,
Ai tot zis c-ai să te duci,
Pe fată să mi-o aduci…
Acum zaci aici!... Şi taci…
Şi pe mine nu mă-mpaci!...
Tare mult m-ai întristat!”…
A zis mama… Şi-a plecat….
 
Parcă auzind ce-a zis,
Mormântul că s-a deschis
Şi Gheorghiţă a ieşit,
Şi din gură a grăit:
-„Fă-te, tu, sicriu, un cal!...
Şi tu, foahel (giulgiu), căpăţan!...
Să înham şi să pornesc…
Ce-am promis, să împlinesc!…
Să-o găsesc pe surioară,
S-o împac pe mama iară!...
 
S-o alin pe biata mamă,
Care plânge de se sfarmă,
Căci din patru, câţi am fost
A rămas fără de rost,
Într-o casă goală toată,
Fără băieţi… Fără fată…
Şi îşi trece-n lacrimi multe
Zile triste şi tăcute”…
A pornit pe drum feciorul,
De parcă-l mânase dorul…
 
Şi-a ajuns pe drum de seară
Chiar la draga surioară…
Aceasta, când l-a aflat,
Bucuroasă, la-ntrebat:
-„Ce te-aduce, frăţioare,
De alergi în graba mare?
E veste de bucurat?...
Sau tristeţea te-a mânat?...
Că nu te-am văzut de-un veac,
Frăţioare scump şi drag!”...
 
-„Ba, eu vin cu bucurie!...
Căci am vrut să-ţi spun şi ţie
Că eu sunt ca şi-nsurat!...
Şi la tine-am alergat,
Că te-aşteaptă maica bună
Să petreceţi împreună!”....
-„Hai, şi-om merge!”… Fiecare
S-a suit pe-un cal, călare
Şi-au pornit-o până ajung
Prin sate, că-i drumul lung…
 
Ea pe drum îl întreba
Despre tot… Fiindcă vroia
Să mai ştie cum sunt toate,
De când a plecat departe:
Ce mai e la ei în sat,
Cu cine s-a însurat,
Dacă pomul de la poartă
Îşi mai varsă umbra roată,
El tăcea… Ce să-i fi spus:
-„Vezi tu când vei fi ajuns!”...
 
Când au fost mai înspre casă,
Trecând prin pădurea deasă,
Au lăsat caii la pas,
Ca să facă mic popas…
În pădurea ce-o ştiau
Păsările ciripeau:
-„Cine mai văzuse, oare,
Ca să meargă aşa, călare,
Viul însoţit cu mortul,
Tot alăturea cu codrul?”...
 
Fata, auzind ce-şi spun,
S-a mirat… Şi cu glas bun
Îl întreabă pe voinic:
-„Frate, tu auzi ce zic?”...
Gheorghiţă, s-o liniştească:
-„Lasă, soro, să vorbească!...
Ele-or fi cu vorbele!....
Iar noi cu drumurile!”...
Şi-au pornit în pas uşor
Apucând pe calea lor….
 
Au mai mers ce-au mers pe drum…
Iar Gheorghiţă, de acum
I-a zis fetei să mai stea
Mai încet… Că el ar vrea
Să se ducă, să-i vorbească
Mamei, ca s-o pregătească…
A plecat preabunul frate…
Fata a rămas în spate
Tot privind la câte sunt
De când ea nu le-a văzut…
 
Iar Gheorghiţă s-a tot dus,
La locul lui a ajuns
Şi stând singur la mormânt,
Toate s-au făcut cum sunt:
Un sicriu de lemn, din cal…
Un foahel, din căpăţan…
Când pământul s-a crăpat
Şi Gheorghiţă a intrat,
Nimeni n-ar mai fi ştiut
Toate ce s-au petrecut…
 
Sora lui, mergând încet,
A ajuns pe drumul drept
Şi de-atâta timp ştiut,
Tocmai unde s-a născut…
Iaca nucul cel bătrân,
Care odihnea la drum…
Iaca poarta cu cârlig,
Ce s-a-nţepenit un pic…
Şi-un frăgar cu umbră deasă
Tot acolo-i, lângă casă…
 
-„Deschide, că eu sunt, mamă!”…
Dar mama n-o bagă-n seamă:
-„Du-te-n foc şi-n către rele!...
Nu înşela zilele mele!...
Că mi-i fata prea departe!...
Multă cale ne desparte!...
Numai eu mai aştept încă…
Dar n-are cine s-o aducă,
Căci fraţii ei de demult
Îşi dorm somnul sub pământ!”…
 
Fata tristă i-a răspuns:
-„Dar, Gheorghiţă m-o adus!...
C-a plecat de lângă mine
Să ajungă pân-la tine
Să-şi dea vestea mai degrabă…
Du-te, cheamă-l şi-l întreabă!...
Cu Gheorghiţă am venit!...
Hai, c-avem de povestit!”...
Buna mamă a sperat,
Că Gheorghiţă a-înviat…
 
S-a uimit maica bătrână,
Şi-a luat fata de mână
Şi a plecat în pas săltat
Tocma-n margine de sat,
Unde se ducea mereu,
Să-l plângă pe fiul său…
Sus pe dealul cu verdeaţă,
Aici, cu fata de faţă,
A strigat cu glas înalt.
-„Gheorghiţă, unde-ai plecat?”…
 
Dar atuncea din mormânt
S-a făcut un glas râzând:
-„Nu îl mai chema mereu,
Că Gheorghiţă este-al meu!...
El de-aicea a plecat,
Împlinind cuvântul dat
L-am lăsat să plece-n lume
Să îţi facă ţie bine,
Dar s-a-ntors la locul său,
Că l-ai blestemat prea greu!”…
Lucia Pătraşcu

DU, LIEBES FINSTERNIS, MACHE UNS DIE AUGEN AUF!
Seit 2000 Jahren war Rumänien immer am Rande eines entfernten Reiches.
Am Anfang war hier sowohl das Bibelwort als auch die Römer, das Römische Reich. Seine Armeen und Horden haben nach zwei blutigen Kriegen das alte Dakien besetzt und die Ansässigen, die Daker, nach seiner Lebensweise und Sprache gründlich verändert. Nach ungefähr 160 Jahren Besatzung zogen sich die römischen Truppen zurück nach Rom, etwa 2000 Km. weit, aber die Volkssprache, Bräuche und Feste blieben lebendig und wurden von der örtlichen Bevölkerung weiter benützt und geschmiedet.
Über Jahrhunderte kam ein anderes Reich gewaltig, die Moslems, die Türken von Konstantinopel, später Istanbul genannt, die zwischen den 14. und 19. Jahrhunderten immer Besatzungskriege, gegen den inzwischen   rumänischen Fürstentümern geworden, geführt haben. Es waren schlimme Zeiten, die Lebensverhältnisse waren abscheulich und grausam. Die politische Lage pendelte stets zwischen Zeitspannen der Besatzung und denen der Unabhängigkeit, so wie man auf den Kriegsfeldern entschlossen hatte. Diesmal war das Hauptzentrum des Reiches nur 600 Km. entfernt; darum der kräftige orientalische Einfluss im Sozialleben der Rumänen.
Im 20. Jahrhundert kamen die Deutschen hierher. Im ersten Weltkrieg und auch im zweiten Weltkrieg des 20.Jahrhunderts, besetzte die Wehrmacht Rumänien für manche Jahre. 1945 hat das deutsche Dritte Reich den Krieg verloren und ihre Stelle als Besatzungsmacht wurde für 45 Jahre von den Sowjets genommen.
Diesmal war die Distanz bis Berlin, die Hauptstadt des Reiches, von 1000 Km. Aber die sowjetisch-russische Hauptstadt ist noch ferner, ähnlich der ersten, Roms; diesmal, Moskau, 2000 Km weit.
Ab 1990 - nach dem Bukarester Staatshieb Ende 1989 - beginnt in Rumänien wieder eine neue kapitalistische Ära, entfaltet sich eine bis zum Chaos zwangdemokratisierte gesellschaftliche Situation. Die Großmächte scheinen nicht mehr eine sichere Kontrolle auf die Regierung ausüben zu können, sodass in der Gesellschaft einen seltsamen Eindruck erschaffen wird, als ob die Amerikaner und die Russen, hier in Rumänien, eine Art gemeinsamen Dispatcherdienst in ihren Interessen ausüben. 
Was in diesen 22 Jahren in der Gesellschaft und in den Kreisen der Politik , auch dem Staatsapparat geschieht, übersteigt jede Imagination, geht überraschend weit hinüber jede Einbildungskraft. Die Gegenläufigkeit der wirtschaftlichen Lage, die generalisierte Korruption, die politischen Versprechungen bei den Wahlen - reine Lügen - die hohe Inflation, die Auswanderung der bestgelernten Arbeitskräfte u.a., hatten als Ergebnis die Geburt einer verzerrten Gesellschaftsordnung, eine Räubermentalität bei den so genannten Kriegsangereicherte und eine Mentalität der Besiegten bei den Millionen der zahmen und armen Rumänen.    
Aus dieser Aussicht muss man meine weitere Berichte vom Rande des Reiches verstanden werden . Unsere kollektive Wahrnehmung ist tief von einer stiefmütterlichen Geschichte markiert. Unsere Einsätze, Taten und Gedanken scheinen oft überraschend zu sein, aber das erkläre ich auch durch diesen aufgeregten Werdegang, durch die vom Außen für uns vorgeschriebenen Werte und durch die Art und Weise in der, die auf uns Regierenden diese im Leben eifrig, aber seltsam und fraglich, umsetzen; die Distanz zwischen den von fremden Kanzleien vorgegebenen Vorschriften und den in der Tat umgewandelten Ergebnissen ist übertrieben, abscheulich, oft sogar lächerlich.
Eine feste Schlussfolgerung kann man doch über Jahrhunderte ziehen, eine Konstante für 90 % des ganzen Volkes: die stete Armut, sogar das Elend. Eine materielle Elend, die nach sich die moralische Elend nachzieht.
Jahrhundertelang lebten, träumten und starben die Rumänen nur in Not und Hunger. Auch heute ist die Lage nicht geändert, obwohl wir Teil der EG sind und trotz des billigen Verkaufs der Industrie an großen westlichen Firmen und trotz der Errichtung des Mehrparteiensystems von den Großmächten durchgesetzt. Ein Drittel des Volkes lebt doch unter dem Armutsniveau, so die amtliche Statistik, obwohl wir uns schon seit fünf Jahren auch eine gleichberechtigte europäische Nation nennen.
Als eine individuelle und rasche Lösung von der Armut loszuwerden, haben viele verzweifelte und beeilte Leute den Diebstahl gewählt, die Räuberei, die Bestechung, den Betrug, und viele anderen Gaunereien. In den letzten Jahren ist die Dieberei ein Merkmal der Rumänen, sowie im Lande als auch im Ausland geworden.
In Österreich verkehrt ein Wort: Wenn ein Österreicher einen Rumänen beim Diebstahl seines Autos überrascht, schreit er:
- Was machst du, Gauner?! Du bist hierher gekommen, mein Auto zu stehlen? Ich rufe die Polizei an!
- Ja! Ich stehle dein Auto, nachdem du meine ganzen Erdöllager und Raffinerien ergattert hast! Leider, deine Polizei kann nichts dafür!
Ein kräftiges Merkmal der heutigen Gesellschaft ist die Einmischung der politischen Figuren in der Wirtschaft, in den staatlichen Geschäften. Die besten und die florierenden Geschäfte werden zwischen gewissen privaten Geschäftsleuten und ihren Helfershelfern aus dem Staatsapparat geschlossen.  
Noch dazu hören und sehen wir stets durch Medien unzählige, unglaubliche Schandetaten unserer Landsmänner überall in Europa.
Die Dieberei und die Betrüge überquerten mit einigen Rumänen sogar die Antipoden. Neulich stellte das Fernsehen einen Fall vor, wo mehrere Rumänen nach Neuseeland ausgereist, haben dort von mehreren naiven Rentnern durch falsche Versprechungen und andere erfinderische Tricks Geld erzwungen.
Also, die Meisterdiebe entdecken neue Inseln!
Eine miserable Statistik der letzten Stunde zeigt an, dass in Großbritanien über 90% von den Diebstählen aus den Geldautomaten von Rumänen verübt werden. Es ist zum Himmelschreien, aber die Ursachen sind hier im Land, wo die großen internationalen Monopole gekommen sind und es von seinem Inhalt entleert haben.
- Hurra! Liebe große Welt! Pass auf die Taschen, wir kommen!
Diese elenden Taten sind mehreren Erzählungen und Romanen wert. Die moralische und die materielle Lage in dem Volk ist trotz der verlaufenen 22   Jahren in Demokratie, eine wie nach einem verlorenen Krieg.
Es war ein Krieg, Revolution genannt, der am Straßenniveau zwei Wochen lang dauerte, doch die nachfolgenden Regierungen waren nicht im Stande die Auswirkungen jener Revolution, oder Involution, egal wie gesagt, zu beseitigen.
Zu jener Zeit, in 1989,akzeptierte die Armee eine revolutionäre Rolle, obwohl sie eine Dilletantin war, und auf Basis einer furibunden Propaganda durch Fernsehen, schaffte sie alle gesetzlichen Institutionen des sozialistischen Staates ab, erschoss ihren Führer und hat die nationalen Geheimdienste ausgerottet; die Armee wirkte wie eine fremde Besatzungsmacht, dann gestattete sie der neuen politischen Kräfte, in einem Fernsehstudio versammelt, auch tiefkommunistisch wie die vorigen, eine mehrparteiliche Ordnung und freie Wahlen zu veranstalten. Diese Lage dauerte von 22.Dezember 1989 bis 20. Mai 1990, doch, das Volk findet seitdem nicht mehr seinen positiven Werdegang, eine normale Aussicht auf seine Zukunft, eine nötige und schaffende soziale Ruhe. 
In der Hoffnung das einmal in den kommenden Jahrzehnten anders sein wird und auch die meisten Rumänen als wahre europäischen Bürger denken und wirken werden, lohnt es sich jetzt über diese trübe und häufig absurde Lage zu schreiben und die Rolle einem Berichterstatter vom Rande der EG zu spielen.
Und der tausendjährigen rumänischen Geschichte nicht zu widersprechen, muss ich erwähnen, dass auch die heutige Hauptstadt von der Rumänien abhängig ist, liegt auch ungefähr 2000 Km. weit, in Bruxelles, die Hauptstadt der Europäischen Union.
Die Überraschung liegt darin, dass es jetzt ein einziger internationaler Gendarm gibt, in einer Ferne von 7000 Km., der auch die Zukunft Rumäniens seinen Interessen gemäß herrscht und orientiert. Zur Zeit wird das Schicksal der Rumänen in drei Hauptstädte zugleich geschnitten: Washington, Bruxelles und Moskau. Die Hauptschlacht führt man in der Gegenwart für das Ausbeuten der noch übrig gebliebenen Ressourcen. Nach dem das Land versiegen wird, werden die Großmächte schreien, hier sei keine Demokratie mehr und werden sich nach anderen gleich unentwickelten Ländern orientieren. 
Gott schütze die Rumänen!
Auszug aus dem Band DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN
OH! TU, DRAGĂ BEZNĂ, DESCHIDE-NE OCHII!
De 2000 de ani, România, a fost întotdeauna la marginea unui îndepărtat imperiu. La început au fost aici atât cuvântul bibliei, cât şi romanii, imperiul roman. După două războaie sângeroase, armatele şi hoardele lor au ocupat vechea Dacie, trasformându-i esenţial pe localnici, pe daci, după limba şi modul lor de viaţă. După aproape 160 de ani de ocupaţie, trupele romane s-au întors înapoi la Roma, cam la 2000 km, însă limba populară, obiceiurile şi sărbătorile au rămas vii şi au fost utilizate şi şlefuite pe mai departe de populaţia locală.  
Peste secole a apărut în forţă un alt imperiu, musulamnii, turcii de la Constantinopol, denumitmai târziuInstanbul, care, între secolele 14 şi 19 au desfăşurat mereu războaie de ocupaţie împotriva celor ce între timp au devenit Principatele Române. Au fost vremuri grele, condiţiile de viaţă au fost crude şi oribile. Situaţia politică pendula permanent între perioade încordate de ocupaţie şi altele de independenţă, aşa după cum se decidea pe câmpurile de luptă. De data aceasta capitala imperiului era la doar 600 km. depărtare;de aceea influenţa orientală în viaţa socială a fost mai puternică.
În secolul 20 au venit aici germanii. În primul război mondial, dar şi în al doilea război mondial din secolul 20, armata germană a ocupat România pentru câţiva ani. În 1945 al treilea imperiu german a pierdut războiul şi locul lui ca putere de ocupaţie a fost luat timp de 45 de ani de sovietici.
De data aceasta, distanţa până la Berlin,centrul imperiului,era de 1000 Km. Dar capitala sovieto-rusă este şi mai departe, asemănător primei, Roma; de data asta, Moscova, la 2000 km depărtare.
Din 1990 - după lovitura de stat de la Bucureşti de la sfârşitul lui 1989 - începe iar în România o nouă eră capilatistă, se dezvoltă o situaţie socială democratizată forţat până la haos. Marile puteri par să nu mai poată exercita un control sigur asupra guvernului, astfel că în societate se crează impresia ciudată, ca şi cum americanii şi ruşii exercită aici în Romania un fel de dispecerat în interesele lor proprii.
Ceea ce s-a întâmplat în aceşti 22 de ani în societate, în cercurile politice, precum şi în aparatul de stat, depăşeşte orice imaginaţie. Involuţia situaţiei economice, corupţia generalizată, promisiunile politice din timpul alegerilor,- curate minciuni -, inflaţia înaltă, emigrarea forţei de muncă cea mai calificată î.a., au avut drept consecinţă naşterea unei ordini sociale distorsionate, a unei  mentalităţi de tâlhari la aşa-zişii îmbogăţiţi de război, şi a uneia de învinşi la milioanele de români săraci şi blânzi.
Din această perspectivă trebuie înţelese următoarele mele relatări de la marginea imperiului. Percepţia noastră colectivă este adânc marcată de o istorie de mamă vitregă. Acţiunile,  faptele şi gândurile noastre, par deseori surprinzătoare, dar şi aceste manifestări le explic printr-o devenire zbuciumată, prin valorile prescrise de afară pentru noi şi prin felul în care cei ce ne guvernează le traduc cu zel în viaţă, însă ciudat şi îndoielnic; distanţa dintre reglementările prescrise de cancelariile străine şi rezultatele transpunerii în viaţă este exorbitantă, oribilă, deseori chiar ridicolă.
 Peste secole poate fi trasă însă o concluzie certă, o constantă pentru 90% din întreg poporul român; permanenta sărăcie, ba chiar mizeria. O mizerie materială care atrage după sine şi mizeria morală. Românii au trăit, au visat şi au murit secole la rând numai în nevoi şi foame. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi, cu toate că suntem parte a UE şi în ciuda vânzării industriei către firme străine şi în ciuda pluripartitismului impus de marile puteri. Conform statisticii oficiale, o treime din popor trăieşte totuşi sub nivelul sărăciei, cu toate că de cinci ani ne numim naţiune europeană cu drepturi egale.
Ca o soluţie individuală şi rapidă pentru a scăpa de sărăcie, mulţi oameni disperaţi şi grăbiţi au ales furtul, tâlhăria, mita, frauda şi multe alte pungăşii. În ultimii ani, hoţia a devenit un semn distinctiv al românilor, atât în ţară, cât şi în străinătate.
În Austria circulă o vorbă: Atunci când un austriac surprinde un român în timp ce îi fură maşina, strigă:
- Ce faci borfaşule? Ai venit aici, ca să îi furi maşina? Am să sun la poliţie!
- Da! Îţi fur maşina, după ce tu mi-ai înşfăcat toate zăcămintele de petrol şi rafinăriile! Din păcate, poliţa ta nu poate să facă nimic împotrivă!
O caracteristică puternică a societăţii prezente este amestecul personajelor politice în economie, în afacerile statului. Afacerile cele mai bune şi cele mai înfloritoare se încheie între anumiţi oameni de afaceri particulari şi complicii lor din aparatul de stat.
În plus, din mijloacele media, auzim şi vedem permanent nenumărate şi incredibile fapte ruşinoase ale compatrioţilor noştri pretutindeni în Europa.
Împreună cu câţiva români, hoţia şi escrocheria au traversat antipozii. Televiziunea a prezentat recent cazul mai multori români emigraţi în Noua Zeelandă, care au estorcat mai mulţi pensionari naivi prin promisiuni false şi trucuri ingenioase.
Aşadar, hoţii de mare clasă descoperă insule noi!
O statistică mizerabilă de ultimă oră arată că în Marea Britanie peste 90% din furturile din bancomate sunt săvârşite de români. Este strigător la cer, dar cauzele sunt aici în ţară, unde au venit marile monopoluri internaţionale şi au golit-o de conţinut.
- Ura! Dragă lume, mare! Feriţi buzunarele! Venim!
Aceste fapte ticăloase merită multe povestiri şi romane. Situaţia morală şi materială a poporului este, după 22 de ani de democraţie, una ca după un război pierdut.
A fost un război, denumit revoluţie, care, la nivel stradal, a durat două săptămâni, însă guvernele care au urmat nu au fost în stare să înlăture urmările acelei revoluţii sau involuţii, indiferent cum i s-a spus.
În acel moment, armata a acceptat un rol revoluţionar, cu toate că era diletantă, şi pe baza unei propagande furibunde prin televiziune, a desfiinţat toate instituţiile legale ale statului socialist, şi-a împuşcat comandantul suprem şi a nimicit serviciile secrete naţionale; armata a acţionat  ca o forţă de ocupaţie străină, apoi a permis noilor forţe politice, adunate într-un studio de televiziune şi la fel de profund comuniste ca şi cele de dinainte, să organizeze alegeri şi o ordine pluripartitistă. Această situaţie a durat de la 22 dec. 1989 până la 10 mai 1990, totuşi, poporul nu îşi mai găseşte de atunci o evoluţie pozitivă, o perspectivă normală în privinţa viitorului său, o pace socială creatoare şi necesară.
În speranţa că în deceniile viitoare va fi altfel şi că majoritatea cetăţenilor români va gândi şi va acţiona ca cetăţeni europeni adevăraţi, merită să scriu acum despre acestă situaţie tulbure şi de cele mai multe ori absurdă şi să joc rolul unui reporter de la marginea imperiului.
Dar ca să nu vin în contradicţie cu milenara istorie a României, trebuie să menţionez faptul că şi astăzi capitala de care este dependentă România se află tot cam la 2000 km, la Bruxelles, capitala Uniunii Europene.
Surpriza este, că de data aceasta există un singur jandarm mondial, situat la 7000 km. distanţă, care domină şi orientează şi el viitorul României, conform intereselor lui. În prezent, destinele românilor sunt croite în trei capitale deodată: Washington, Bruxelles şi Moscova.
Principala bătălie se dă în prezent pentru exploatarea resurselor româneşti care au mai rămas. După ce ţara va seca, marile puteri vor ţipa că aici nu mai este democraţie şi se vor orienta spre alte ţări la fel de nedezvoltate.
Doamne ocroteşte-i pe români!
Fragment din lucrarea ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT
George Tătăruş (Bucureşti)

LA O CAFEA NEMŢEASCĂ
Recunosc, sunt dependentă de net... ca unii adolescenţi. Când mă trezesc... pe jumătate adormită... vreau o cafea şi să-mi văd mesajele. Azi m-am găsit cu Liviu. El face cea mai bună cafea... nemţească! Pe vremea lui Ceauşescu, era inginer la fabrica de pantofi. Toţi „trăiau de unde lucrau”, aşa că, pentru că mai închidea ochii, primea de la subalterni, uneori, cafea „din Germania”. O ducea bine, foarte bine... avea apartament, de la partid, salariu bun, mai câte un ciubuc... şi cadouri... gârlă.
Într-o dimineaţă, la cafeaua de la lucru, văzu prin curtea fabricii, venind în fugă (întârziase deja), o fată... cu forme rotunde, părul lung, peste şolduri, blond şi cârlionţat. Imediat a lăsat tot... s-o caute. Fata lucra la o maşină de cusut. De undeva, de la ţară, dintr-o familie de nemţi (şvabi), abia trecuse de majorat.
“Şefu, şi-aşa vă place cafeaua nemţească, îi bună Liza!” îi strigă un angajat. Toată ziua i-a fost dată peste cap. Se rotea, se învârtea... tot pe unde lucra Liza era. Fata asta se îmbrăca în părul ei. La un moment dat îi trecu prin minte spaima că şi-ar putea prinde vreo buclă rebelă, la maşină.
“Cu cine ai făcut protecţia muncii?” se repezi la ea.
Aşa a început tot. Mai din glumă, mai din serios, se învârti o săptămână prin secţia ei. Era deja ridicol. Sâmbătă seara, când ieşi din tură, o aşteptă la poarta fabricii, cu Dacia lui cea nouă.
“Liza, te duc eu cu maşina! Am drum spre Recaş”, îi zise... Toate femeile ce ieşeau pe poarta fabricii mustăceau, că era vestit domnul inginer pentru aventurile lui cu Dacia. „Nu te du!” îi zise una. “Mâine nu o să te mai cunoască. Aşa face!
Liza îşi strânse părul, îşi scoase bustul proeminent în faţă, şi urcă în Dacia de culoarea oului de raţă.
Direct la el acasă o duse Liviu. Fata nu protestă. De cum intră în hol, îşi desfăcu părul. Asta îl înnebuni de tot.
“Şi acum visez părul ei... cum mă învăluie”, îmi mărturiseşte, după aproape 40 de ani.
S-au căsătorit... în 10 zile. Mai repede nu s-a putut. El era total vrăjit. Nu se putea concentra la lucru. O lua, pe diverse motive şi pe ea, din timpul programului. Deşi părea o tipă rece, fără iniţiativă sau plăcere, i se supunea cuminte. Nu mai ştia nici el ce să creadă. El făcea cafeaua de dimineaţă, punea pachetele de mâncare pentru serviciu, încălzea maşina. La pauza de masă îi aducea cafeluţă. Făcea cumpărăturile, mâncare, curăţenie... că ea e prea tânără, nu ştie.
Noaptea o privea şi se gândea la câte ar vrea să-i ofere... dar trăiam în comunism şi posibilităţile îi erau limitate, cu toate că nu le lipsea nici carnea, nici untul, nici uleiul, nici portocalele... şi nici cafeaua nemţească.
În primii doi ani, apărură şi doi copii... blonzi şi creţi, ca ea, dar ageri, ca el.
Într-o noapte, se sculă, cu grijă să n-o trezească, luă banii pe care-i avea puşi pentru concediu, şi a plecat... a trecut graniţa... cu gândul de-a ajunge-n Germania. Da, aşa le putea oferi celor dragi, mult mai mult decât în ţară.
Liza nu ştia nimic din tot ce gândise el. Degeaba au tot anchetat-o cei de la securitate... femeia chiar nu ştia.
După câteva luni de stat în lagăr la austrieci, a scris acasă. Fusese bolnav şi nu voia să-i îngrijoreze şi pe ei. Printr-un vecin, şofer de tir, şi-a făcut rost de tot felul de acte... că nevasta e nemţoaică, catolică... etc. După doi ani a ajuns, în sfârşit în Germania.
Ce a îndurat... doar el ştie, dar a venit şi ziua fericită, când a putut s-o cheme la el pe Liza. Dacă i se oferea cerul şi pământul, nu valorau cât imaginea buclelor ei în bătaia vântului, pe aeroportul din Stuttgart. N-a întrebat vreo trei zile nici de copii, nici de nimeni de acasă... pe ea o voia!
Tăcerile ei deveniseră însă supărătoare, de la o vreme. Liviu se gândea că i-o fi dor de copii, aşa că acceptă să vină vecinul, cel cu tirul, la ei în vizită, să le povestească de copii, de ce mai e nou pe acasă şi să-i dea un pachet pentru cei mici.
Când reuşi să le facă chemare copiilor, nu mică i-a fost mirarea că Liza se mută urgent... la 15 km de Stuttgart, cu copiii şi cu vecinu’!
Mai mare blestem nu se putea! Pentru ei suferise în lagăr...pentru ei avea două servicii permanente şi unul ocazional... Şi acum, când le făcuse acte, la toţi, „vecinul, tiristul” îi fura familia! El era un român care i-a adus pe nemţi în Germania lor... ca să fie singur?
Asta l-a dărâmat. S-a apucat de băut... şi-a pierdut pe rând job-urile... Copiii nu mai voiau să-l întâlnească... ea, nici atât.
În ziua când urma să-l evacueze şi din locuinţă, l-a sunat mama lui, din România.
“Liviu, mamă, lasă străinătăţile şi vino acasă! Tot ce avem noi, e al tău, că pentru soră-ta am făcut destul. Când or creşte mari şi copiii tăi, or pricepe mai multe!”
Niciodată n-a plâns aşa... el, un bărbat puternic. S-a dus în baie să se bărbierească. Şi acum îşi aminteşte cum tremura cu briciul în mână. Dintr-o mişcare putea să termine cu viaţa... S-a ras şi a plecat demn, ca şi când ar fi primit un premiu. Era dreptul la viaţă! Mama sa l-a “născutîncă o dată!
N-a venit în ţară atunci... ci peste două luni... la înmormântarea mamei.
De atunci, Liviu pendulează între Germania şi România... fără a fi „acasă” niciunde.
În Timişoara, şi-a cumpărat un apartament, cu trei camere...
Am fost la el în vizită, o dată. Bucătăria...ultradotată... ”mi le-am adus toate din Germania... de la cuptor, roboţii de bucătărie... frigider... televizor...” Mirosea bine a sarmale, date puţin la cuptor, în vas de lut...
“Am făcut şi prăjitura aia voastră... Petre Roman!... am luat reţeta de la o vecină, care are grijă de apartament când sunt plecat.”
Sufrageria... e ca o cameră din altă epocă... cu pian, pendulă... gramofon... masă cu intarsii, de nuc masiv... papuci de casă de mătase...
Camera mică e „un depozit de antichităţi”... furcă cu fus... fuior... picturi naive... un război de ţesut... la care el încă mai lucrează.
Domitorul... de o unică persoană („Nu pot să dorm cu cineva... mă sufocă prezenţa oricui, oricât de drag mi-ar fi!”)
Baia... o nebunie nemţească pentru adolescenţi trăzniţi... la uşă, degete prinse... colacul... cu ghimpi... prosoapele... cu gelatină... la chiuveta, curge apă roşie... la fel şi la duş... ca-n filmele de groază... dacă vrei să ieşi, nu poţi...
Doar holul îl reprezintă pe proprietar. E pictat manual... un luminiş în mijlocul pădurii.
“Măi, aşa-i că fac bună cafeaua?” mă iscodeşte Liviu.
“Daaaaaaaaa!!!!!!!!!! Se simte că-i cafea nemţească!”... îi spun, şi mai iau o gură din cana mea de 3 în 1... că până la el, aroma se pierde.
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

PAŞTE
rare păsări sfinte – poate îngeri
zboară peste vişinii în floare
e atâta alb – încât te doare:
de atâta sărbătoare – sângeri...
 
Hristul – în lumină de petale
împărat stăpân peste grădină
se arată spre iertare – şi suspină
când vreun suflet îi alunecă din poale
 
aleluia – susură copacii
aleluia – scânteiază cerul
nu ucideţi – nu ucideţi mielul
să nu stingeţi în grădină macii
 
Golgota a fost – acum e linul
a-nflorit văzduhul – alb şi moale
(Moartea s-a făcut frumoasă cale...) –
şi-a închis prin Sine-n lume chinul
 
VIŞINI ÎN FLOARE
a venit Împăratul! – nimeni
n-a auzit huruitul roţilor
caleştii Maiestăţii Sale – dar
Maiestatea Sa este
aici! – hlamida albă
a acoperit pământul – ca pe un
nou – izbăvitor văzduh – cu blândul – atotcuprinzătorul
totalitarism  - al
Înţelegerii
 
a venit Împăratul! – e atâta
proaspătă – neîntinată bunătate – cerească
blândeţe – în
stăpânirea lui absolută – încât
până şi ziarele s-au oprit din
scârţâitul lor slugarnic – despre
democraţie...
 
până şi ziua a uitat să mai fie şi
noapte...
 
a venit Împăratul! – cu
atâta linişte albă a umplut
grădina şi ochii – încât nimeni
nu mai simte nevoia să mai
privească la televizor:
 
Împăratul – hlamida lui
florile de vişin – mai mult decât oricare
soare: ele revărsând
bine
 
se îngroapă – sub pleoapa uitării – în flori albe de
vişin – Mocirla – hlamida
lui de iubire – atotiertătoare – în albeaţa
caldă – a petalelor ei – curmă – încă
de pe buze – încă din
beciul minţii – orice început de
zvâcnet al cozii de drac: bârfă – cârtire şi
zvon...
 
a venit Împăratul!
iată singura – eterna – beată
cât şi clipa goetheană de
fericire – REALITATE
 
de acum – până-n vecie
nimeni nu va mai avea dreptul de a fi
toropit: Cristalul
cu toată asprimea lui
rece – trezitoare de
aştri în sânge – fulgerătoare de monştri în
vise – a învins
 
menuetul de îngeri este ritmul – de-acum – al aortei – al
auricolelor şi
ventricolelor noastre
 
a venit Împăratul!
dacă nu vă puteţi bucura – măcar
priviţi – şi
smeriţi-vă trufiile sufletului – în
liniştea cea vie – foşnitoarea maree de alb - a
Sărbătorii
 
NU - CRIMEI DE LEZMAJESTATE!
se dedică OANEI...
nu atingeţi - cu atingere de
lezmajestate – evanescenta cunună: florile de
vişin! - altfel
spulberaţi frişca de pe tortul de
nuntă – zăpada proaspătă - presărată pe
vise...
 
depărtaţi-vă de minunea fragilă – a
Primăverii – în vârfurile
picioarelor...
 
lăsaţi – o să se
stoarcă singură de
preaplinul bucuriei
atât de scurte – plăpânde – atât de
tragice – de
A FI!
 
ZARZĂRUL
Zarzărul a dat în sărbătoare:
Ce e vânt şi ce-i acel destin
Care nu s-ar umili sub floare,
Nu s-ar lăsa ars de alb şi de senin?
 
Duhuri din văzduh şi primăvară,
Duhuri de iernatice-nfloriri -
În vârtej vă mistuiţi povară,
Din minune să-i chemaţi pe Miri !
 
Drept în viscolirea de petale
S-au clădit biserici lui Iisus:
Preschimbaţi, voi, rănile în zale,
Sub agheazma ochiului de sus !
 
LA LOCUL NUMIT GAVAFTA
În piaţa lumii-i rea-credinţă slută
Iar mierea se preface în cucută
 
Hristosul stă şi-nvaţă o lecţie sublimă:
Cei vindecaţi de lepre – se-mbolnăvesc de crimă…
Degeaba stai dădacă şi îi fereşti de Rău –
Dacă nu îi stropeşte-n faţă – arzând – sângele Tău
 
HRISTOS CRUCIFICAT
Cuvântu-acum e-nţepenit de ger
Leproşii – vindecaţi nu se mai cer
Nimeni de OM-CIUDATUL nu-şi mai aminteşte
De MARELE LEPROS – care-n delir răcneşte:
 
“ELI – ELI- lama sabachtani?”
Porumbul Alb din cer nu tresări
“ELI-ELI – lama sabachtani?”
ecou-i stins în veac: EL va veni
 
LEPROSUL CE-AŞTEAPTĂ MÂNTUIREA
E fruntea sa boltită precum masca de leu
Pe care floarea împărăţeşte greu
Fraged putreziciunea – surpă obraz şi buze
Din cele două nare: negre găuri difuze
 
Din cinci petale-a mâinii – rămân doar zdrenţe pale
Din talpa tipărită – două tipsii ovale:
Ăst fuse cerşetorul căruia FOC-HRISTOSUL
I-a lăuat chipu-n rouă şi rază – iară osul
 
I-a prefăcut în fulger – asemeni unui înger
Se schimbă spurcăciunea – puroi chemat la sânger
HRISTOASE SFINTE – iată că la răscruce – iar
E-o târâtoare-a scârbei: aşteaptă al Tău dar
 
E neamul meu cel jalnic – bubos de infamie
Căzut însă pe cioate – supus cu totul Ţie
Nici nu-ndrăzneşte geamăt – tremură-n scârnăvie –
Dar în secret întors e l-a Ta împărăţie
 
HRISTOS URCÂND GOLGOTA
Să urci din rană-n rană – cînd sus rânjeşte Moartea?
Trâmbiţele-asudară – stângă mereu e partea…
Dacă Tu culci Golgota – adoarme Mântuirea
FIII MINUNII ASPRE îngroapă Rânduirea
 
Pasu-I de om pe cale-i să se predea ţărânei
Împiedicat de Sine – pipăie drum de fiere –
Pasărea Neagră-a Crucii – spre Piscul Căpăţânei
E gata să-şi ia zborul – arzând în Înviere
 
Scuipaţi duşmani – pe faţă Îi înfloresc – şi-s crinii
Şi gust tăios de fulger prind bicele pe spate
În săgetări de raze Hristos preschimbă spinii
Iar sângele-I – în nimbul mulţimilor se zbate
 
Se umple Căpăţâna – barbar pocal – de sânge
Cumpăna dintre apă şi foc – acum se frânge:
Apa se vestejeşte: pe mâini – Maria plânge
Dar focul cotropirii – pe toată lumea-ajunge
 
De MARELE INCENDIU nu scapă omenirea
Şi-a-ntredeschis iar Raiul pleoapa şi menirea
 
Dar vredniciei noastre – Hristos i-e vistiernic:
Omule târâtură – şi omule din flutur
Ticăloşi solzi – ori aripi – sunt dajdii ce se scutur
Schimbate în Lumina Celui Atotputernic
 
HRISTOS AL APOCALIPSEI
Suflarea Ţi se curmă – şi ochii Tăi holbaţi
Văd cum călăii lumii cosesc dârzi şi-ncruntaţi
“Cât sânge vreţi din cruce?”- pari a-ntreba mereu
Şi nimeni nu-ţi răspunde – şi ceasu-i tot mai greu
 
Din horcăitul cosmic – bulbuci de epoci ies
Dar veacul crimei creşte – şi-i noapte tot mai des
Hristosul cască-a moarte – un peşte sufocat
Dar nimeni nu se-ndură - şi ceasurile-au stat
 
Stingheră – pe un munte – s-a fost uitat o cruce
Dar nu mai este nimeni – spre pisc – spre ea – să urce:
Acolo unde-i lemnul de-a curmeziş pe lemn
Că pagina se-ntoarce – o stea e pusă semn
 
VENIT-A CEAS
Venit-a ceas – venit-a ceas
Domnul să-nalţe tare glas:
Din visul de dureri amare
Să ne trezim în luminare
 
Venit-a ceas – venit-a ceas
Celui ce-a fost pe roată tras
Ciolanele în risipire
Clădească-i-se-n Noua Fire
 
Din burniţare şi din sloi
Ne tragem mădulare noi:
Fiinţi de fulger şi iertare
Muiate-n ceruri şi zburare
 
Demonii s-au îmbolnăvit
Când eu din NOI s-a-mpărtăşit –
Mătreaţă neagră-s scuturaţi
Răscoale de văzduh iscaţi
 
Venit-a ceas – venit-a ceas
Din mine-n Domnul nu e pas:
Prefac zvârcolul umilinţei
În cald colind al biruinţei
 
Venit-a ceas – venit-a ceas
Spărturi din cer îmi cântă-n glas –
În palmă-mi se strecoară-o mână
Străpunsă-mi este stânga rână
 
Obraji scuipaţi: nori de lumină
Plutind sfioşi spre Sfânta Cină:
Cruce îmi fac vărsatul sânge
Hristos – şi-n mine – Pâinea-şi frânge
 
De flăcări carnea mi-e arată:
Din orice rană dezgropată
Zbucnesc văzduhuri fulgerate
Vifor pierzării de păcate
 
Frăţii de-arhangheli – hori de spade
Ard în rotiri de cruciade:
Pământul străvezit de cânturi
Înalţă sfinţii din mormânturi
 
Venit-a ceas – venit-a ceas
Pogoară-n noi Prea-Sfântul Vas
În care arde FOC DE MIERE
Alcătuire de-Nviere
 
IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns
Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii
 
L-am tras de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină
Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:
Nimeni nu ştie însă – Iosif de-Arimateea
Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea
 
PESCARUL PESCARILOR
Veniţi – pescari de-abisuri – cu rană în năvoade
Topiţi-vă –n aluatul de pâine aburindă
Pâine: şiroi de sânge şi abur de colindă
Lui Ravvi-I sunteţi raze şi năluciri de roade
 
Abia frânţi înspre lume – sunteţi uniţi în Rost
Lumina din lumină n-a dezertat din post:
Ea e Bună-Vestirea visată de-omeniri
Arzând nestrămutată pe Crucea dintre firi
 
SIMON DIN CIRENE
Din ţarină veneam – pământ peste pământ
Şi duhu-l aveam negru – prelins parcă-n mormânt :
Zării o fulgerare – şi mâini nu mai aveam
Sub uriaşa cruce târâş îngenuncheam
 
Cu silă şi cu ură priveam oştenii crunţi
Şi Te priveam pe Tine – Tu singur între mulţi :
Strivit sub aripi negre – năuc mă întrebam
Sub a cui soartă – oare – străină - - naintam ?
 
Trufia lor romană-mi schimbase mie drumul
Sau Tu ciudat – pe care-ntre mulţi Te vedeam Unul ?
Nemernic trup – sădeai sub tălpi sânge într-una
Lunatic – priveai cerul cu ochi holbaţi – şi spuma
 
Se prelingea pe buze – inima sta să-ţi sară :
Cine-o fi arătarea strivită sub ocară ?
Deodată crucea-n spate o simt că se traduce
Din limbă de osândă – în grai ceresc şi dulce
 
Şi umerii cu care prin lume-naintam
Nu mai duceau mort lemnul – ci iarăşi verde ram –
O ramură frăţească – de care mă ţineam
Cu mii de milioane – cu neamuri lângă neam
 
Şi-necul de pământuri nu ne mai atingea
Zburam cu-aripi de Cruce - din cer parcă ningea
Cu pace şi lumină – cu funigei de îngeri
Iar Tu – străine – uite – nu mai ştiai să sângeri
 
Din blând nebun şi singur – erai Judecător
Cu fulger de coroană – zvâcnind mai sus de nor
Şi mă priveai cu milă – şi-atâtea-nţelegeai
Încât un prost ca mine – şi tot afla de Rai
 
RUGĂCIUNEA UNUI COPIL
Hristoase Doamne – milă ai
De neamul meu cernit
Şi blând – porneşte-l către Rai –
Căci mult s-a chinuit
 
Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani şi voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude şi irozi
 
L-ai pus de strajă lângă Iad:
Cutremur şi prăpăd –
Uită-Te câte stele cad :
Norocul nu i-l văd
 
E-un neam de crai şi de minuni
Credinţa-i arde-n piept
La iesle noi Ţi-am fost naşi buni
Te-am slujit demn şi drept
 
Am sângerat pe crucea Ta
Şi-adânc ne-au îngropat
Dar – ca şi Tine - a treia zi
Din foc am înviat
 
Nu-i neamul meu – cât e al Tău
Că-n Tine l-ai purtat:
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când răii Te-au scuipat
 
Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta
 
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…
 
BIRUINŢA
Ca dalta în piatră mi-e limba pe buze
Şi ţăndări împroaşcă – le scuip coji confuze
Viu Logos de jar e vădit dintre mituri
Arzând patru zări – PATRU VII RĂSĂRITURI
 
În inimă port biruinţa Credinţei
Hristos Neclintit stă la Cârma Fiinţei :
Spălaţi îmi sunt ochii în crivăţ de îngeri –
Copacule-n Rai – încetează să sângeri
 
Căci vin în alai nunţi de suflete rare
Se cutremur de joc galaxii glaciare
Şi-n piscul acestei zeieşti Nebunii
Stă herbul de VERB – poruncind simetrii
 
sunt un biet cerşetor – ţinând scripca de gât
buzunarele-mi sunt forfotire de ceruri
dar nu-mi este din lume nimica urât
chiar de greierii-mi pleacă-n regatul de geruri
 
lăcaşul mi-l fac pe la muchii de lacrimi
prin piele îmi iese iubire ca roua :
te supără – Hriste – aruncă-mă la crini
să pot a răzbi la NĂSCAREA A DOUA
 
ASASINATUL MODERN ŞI ÎNVIEREA
Popor român – în somn vei fi ucis
Şi Macbeth îşi şterge cuţitele de slugi
Iar cimpanzei schelălă-i-vor rugi
Peste mormântu-ţi cu pecete-nchis
 
Dar uragan de raze şi trăsnete de stânci
Te vor sălta din iaduri iarăşi spre lumină :
Călăii ţi-au uitat pe umeri – dându-ţi brânci
Crucea – la care neamuri vin de se închină
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CURAJ
Cu ochii acoperiţi
de vălul argintiu
al lunii,
am pornit la drum
cu sufletul
în palmă,
am deschis porţile
ferecate
cu o mie de lacăte
înviind visele
înecate
am apelat la iubirea ta
stelară
pentru a face să dispară rănile
...
ne-am împreunat mâinile
tremurânde
simţind pentru a câta
oară,
puterea ce nu lasă
dragostea să moară.
 
 
UMANĂ
Se leagănă linia orizontului
de dorul soarelui arzător
şi al lunii tăcute,
se mută liniştită
în funcţie de noi,
încercând să ascundă
vidul neînţeles al
Universului,
doar strigătul pescăruşilor
o fac să devină mai
umană
încercând să combine
deznădejdea cu liniştea
eternă,
formând fantezia
clipei unice.
 
 
MURMUR
Din adâncul inimii
un ţipăt mut răsare
din mijlocul mării
un clopot ne-adună
strigăm împreună
o rugăciune murmurată
pe margine de stâncă,
o rugăciune lungă
ce lasă dorinţa să curgă,
puterea să înfrângă:
orice gând rău,
orice cuvânt greu,
doar iubindu-L
pe El
voi învinge mereu.
 
 
ETERN
Un glas a răsunat din cer,
trăsnetul a brăzdat lunca
se aud ultimele cuvinte ale
omului
orice teamă a dispărut
pe măsură ce clipa solemnă
se apropie, îl simţim
ca eliberat de greutatea
corpului său muritor...
durerea sa nu mai este
un obstacol pentru
trecerea în neant...
picioarele îi sunt atinse
de o lumină obscură,
condus de această lumină
se afundă în pădurea sacră,
în Cer îngerii cântă
eternul somn.
 
ETERNITATE
Dar iată că cei drepţi
cu nopţile lor totdeauna egale,
cu zilele lor mereu egale,
contemplă soarele şi primesc
ca parte o viaţă mai puţin trudită
decât a noastră,
nici pământul, nici apa mării
nu reclamă efortul braţelor lor,
de-a lungul unei vieţi nestatornice
cei aleşi trăiesc o eternitate
care nu mai cunoaşte lacrimi.
 
ÎNTUNERIC
Te scufunzi în apa
cerului plumburiu,
sufletu-ţi negru
plânge amar,
iar ochii varsă
cristale ce se zbat
în zborul frânt
al sufletului
în întunericul gri
ochii par lipiţi
cum poţi iubi
acest loc, acest întuneric?
Ai rămas fără grai
împietrit ca o statuie antică,
încearcă să treci graniţa,
să rezişti,
să devii întunericul gri.
 
NEMURIRE
Nemurirea poetului
nu este nicidecum
nemurirea persoanei
în lumea îndepărtată de dincolo;
este, dimpotrivă,
chiar în locul unde
şi-a terminat cursa,
dăinuirea unei puteri excepţionale
acordate de EL formei sale
muritoare, corpului său înmormântat
mâniei sale împotriva adversarilor.
Poetul nu mai există:
şi-a sfârşit existenţa personală
şi euforică, dar
sângele cald al duşmanilor săi,
curgând pe pământ,
va veni într-o zi
să încălzească cu pasiune
cadavrul său... îngheţat.
Marcel Mircea Petcu (Tulcea)

1.
Pe la sfârşitul
Câte unei întâmplări
O femeie mai deschide
Ironic o fereastră
 
Deşi liniştea s-a instalat
În cartier
Glasul ei umblă hoinar
Poate aşa
Cineva i-ar dedica
Atenţia cuvenită
 
Nu cere sfaturi
Ale ei atârnă destul
Conştientă aş închide
Fereastra
Numai ea să vrea
Să tragă zăvorul
 
2.
Pe un evantai
De lumină
Un crepuscular
Dor de iubire
 
Privirea ta
Primeşte în tăcere
Această întâmplare
 
3.
Deşi taci
Spui mai mult
Decât pot primi
 
Cu ce n-am greşit
Când te-am ales
Călăuză?
 
4.
Te feresti de mine
Ca de o ultimă
Misiune stelară
 
Nu mă îndepărta
Nu mai ştiu să mă
Supun voinţei
De-a rămâne
 
 
5.
O nelinişte
Naşte
Amintiri
 
Tristeţile tale au lăsat seminţe în
Sufletul meu
Pleacă până nu încolţeste îndoiala
Cå te-aş fi putut iubi
 
Pleacă până nu mă îmbolnăvesc
De lumina ta
Pleacă unde astrele şi-au pierdut
Şirul
Într-un haotic refren fără sfârşit
Te strigă…
 
Pleacă vindecă-le căderile!
 
Cândva într-o poveste era Ea
Astăzi a rămas povestea.
Luminiţa Dediu-Agheorghesi (Tecuci – Galaţi)
ATITUDINI
LEGEA... ŞANTAJULUI UNGURESC!!!
...Legea, în general, pe planeta Terra, nu este Vocea Lui Dumnezeu – ci este rezultatul „meditaţiei” (?!), sau, mai curând, al intereselor unor oameni (de obicei, născuţi cu şmecheria la brâu!). În România ultimilor ani, legea este:
1.      fie rezultatul „meditaţiei” (?!) unor escroci ordinari,
2.      fie al „meditaţiei” (?!) unor proşti (cu variantele: cretini, imbecili etc.) –
3.      fie al „meditaţiei” (?!) şi a unora, şi a altora – a se vedea, spre-o pildă, Legea Învăţământului, „asomată” de fie-iertatul Guvern BOC, prin... ASUMARE DE RĂSPUNDERE!
...Dar puţini ziarişti reuşesc să-şi facă „vânt” şi să aibă curajul să zică, franc: „În România, legea a devenit rezultatul şantajului UDMR!”
...Cătălin Baba, ministrul învăţământului, a scos în evidenţă, ba chiar a demonstrat, şi pentru orbi (PRIN COMPORTAMENTUL SĂU INFRACŢIONAL!!!), acest adevăr... ”secret al lui Polichinele”:
De patru ani încoace, şantajul este cuvântul de ordine care stă în spatele construcţiei coaliţiei de la guvernare, care, aparent, asigură „stabilitatea politică” în ţară (s.mea). Lupta cea mai aprigă este dată între PD-L şi UDMR. Democrat-liberalii şantajează UDMR, acceptându-le cerinţele de obicei atunci când trebuie să promoveze forţat diferite proiecte legislative, iar Uniunea şantajează permanent PD-L cu solicitări care ţin de teme electorale. Facultatea în limba maghiară de la UMF Târgu Mureş este ultimul exemplu elocvent.
 Subiectul facultăţii în limba maghiară la UMF Târgu Mureş a început încă din momentul în care puterea a început să creioneze Legea Educaţiei. Pe lângă predarea istoriei şi geografiei în limba minorităţilor, în localităţile unde comunităţile sunt numeroase, UDMR a cerut şi restrângerea autonomiei universitare (n.mea: ia uite unde se ascundea LEGEA – de data asta, a “autonomiei universitare”: în pantalonii “ude-MEREILOR”!!!). Schimbarea guvernului a constituit momentul oportun pentru UDMR să forţeze înfiinţarea facultăţii în limba maghiară a UMF Târgu Mureş. De altfel, una din condiţionările pentru susţinerea guvernului Mihai Răzvan Ungureanu a fost tocmai această doleanţă. (…)Primul care a căzut victimă şantajului politic al PD-L a fost ministrul Educaţiei, Cătălin Baba (n.mea: cum să nu se creeze, în România, starea de ANOMIE, la nivelul oamenilor „de rând” - când un ditamai ministru îşi permite să şantajeze cu… NELEGIUIREA, având “şpanga ungurească” înfiptă în spinare???!!!). Rectorul UMF din Târgu Mureş, Constantin Copotoiu, a acuzat într-o conferinţă de presă că a fost avertizat, vineri, telefonic, iar luni – printr-o adresă semnată de ministrul Educaţiei, de Cătălin Baba, că universitatea ar putea fi sancţionată dacă nu rezolvă problema înfiinţării secţiei maghiare la universitate şi nu introduce în Cartă prevederi în acest sens (s.mea). Acuzele, grave, ar trebui sancţionate cu demiterea, nu au fost negate de ministrul Educaţiei” – cf. Q Magazine, 13 martie 2012.
 ...În ziua de 12 martie 2012, Guvernul actual al României (Guvernul BELFERULUI BĂSESC, M.R.U.!), nu s-a reunit pentru a stabili (fie şi CURAT propagandistic!), re-„calibrarea”, cu, cică, 16%, a salariilor bugetarilor (după ce le tăiase, acest salariu, nu cu doar 25%, ci, în unele cazuri, cu peste 60%!) – nu s-a reunit nici pentru a discuta situaţia disperată a Spitalului de Terapie Intensivă,”Marie Curie”, unde dr. Cătălin Cârstoveanu, prin eforturi titanice, a făcut rost de aparatură medicală ultra-modernă, extrem de utilă celor ce mai vor să trăiască (încă o vreme, pe Terra!) şi foarte costisitoare (cât şi piscinele săteşti, şi pârtiile „schiuitoare”, de niciunde-spre niciunde, şi parcurile din pădurile de la sate, ale madamei Udrea...!) - ...dar, din pricini de salarii tăiate, i-a plecat personalul, peste hotare... - ...nu s-a reunit să discute nici „enigma” uluitoare, propusă de dr. Horaţiu Suciu, de la Tg. Mureş (s-o explice unui stat românesc CRETIN ŞI FOC DE NESIMŢIT!!!), care doctor cardiolog-pediatru Horaţiu Suciu, cu numai 100.000 de euro, poate şi vrea să opereze, timp de DOUĂ LUNI, sodom de... ”bebeluşi”, PE CORD! – da, cu suma asta!!! (cu 100.000 euro, Israelul cel atât de lăudat, face NUMAI O SINGURĂ OPERAŢIE, pe cord de „bebeluş”...!: „În România se nasc anual aproximativ 50 de bebeluşi cu transpoziţie de vase mari, din care eu reuşesc să operez, în cel mai bun caz, aproximativ jumătate. În anii trecuţi am operat în jur de 23-24, şi astfel am făcut ceva economie statului român. Ceilalţi 20 şi ceva sau pleacă afară, sau nu îşi găsesc nici o rezolvare, pentru că este o malformaţie incompatibilă cu supravieţuirea. Este doar un exemplu! Toate operaţiile sunt foarte scumpe şi problema este că în continuare există resursă nefolosită în ţară, iar banii se duc în afară… Pot spune, comparativ, că o intervenţie chirurgicală pe cord deschis în străinătate, în general în Germania şi în Italia, este de la 20.000 de euro în sus. Pentru bebeluşi, cea mai sofisticată procedură, transpoziţia de vase mari (switch arterial), care se face la Deutsches Herzzentrum, în Munchen, costă 50.000 de euro. Costurile noastre se ridică undeva la 5.000 de euro” – cf. medicaacademica.ro,din 2 septembrie 2011)...
Credeţi că pe M.R.U. şi pe Băsescu îi interesează că, neacordând atenţie „bebeluşilor” doctorului Horaţiu Suciu, comit un genocid? ÎI DOARE ÎN PIX!!!
NU! Guvernul lui M.R.U. (români verzi ca... ”balega de gâscă”), s-a reunit, în şedinţă de urgenţă, luni, 12 martie 2012, la orele 19, 30, SPECIAL ŞI NUMAI pentru... SEPARAREA MAGHIARĂ DE LA U.M.F., DIN TG. MUREŞ!!!
...Se vrea, de către GUVERNANŢII STRĂINI/ÎN-STRĂINAŢI, CU TOTUL, DE ROMÂNIA - CA OMUL CARE TRAGE SĂ MOARĂ, ÎN SPITAL, S-O ZICĂ ASTA DOCTORULUI, ZOR-NEVOIE, PE UNGUREŞTE... ÎN ROMÂNIA!!!
...”Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marţi că studenţii şi maghiarii din Târgu Mureş au dorit să protesteze în stradă, în chestiunea universităţii din oraş, dar formaţiunea pe care o conduce le-a cerut să nu facă acest lucru. <<Studenţii din Târgu Mureţ, maghiarii din Târgu Mureş au vrut să meargă pe stradă, au vrut să iasă. Noi am avut solicitarea expresă şi clară <<Nu iesiţi, fiindcă nu se face politică pe stradă>>, a spus el, întrebat cum comentează protestele recente din acest oraş. Pe de altă parte, Kelemen Hunor a susţinut că moţiunea de cenzură anunţată de USL nu are şanse să treacă (n.mea: deci, nădejdea voastră este că “vă veţi face de urât”, întru TOATĂ bună-voirea voastră “hungaristo-exclusivă/exclusivistă”, până la… Sfârşitul Lumii!). Marko Bela, preşedintele onorific al UDMR, a fost întrebat şi el cum comentează faptul că studenţii din Târgu Mureş au protestat luni şi au cerut stoparea amestecului factorului politic în autonomia universitară, iar printre aceştia se aflau şi maghiari.
<<Nu am cercetat naţionalitatea celor care au iesit la proteste (...) dar actuala conducere a universităţii, care nu prea e legală, a dat zi liberă celor care au vrut să participe la aceste acţiuni de protest>>, a comentat Marko Bela. El şi-a exprimat regretul că <<guvernul e obligat să intervină într-o situaţie care foarte uşor şi foarte repede putea fi rezolvată acolo, la faţa locului, dacă exista voinţă pentru aplicarea legii>>.
Peste 400 de studenţi au protestat, luni, în Piaţa Teatrului din Târgu Mureş, împotriva separării Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) din Târgu Mureş şi împotriva implicării politicului în autonomia universitară, potrivit Agerpres.
<<Noi astăzi ne-am adunat din nou, este a treia acţiune de protest masivă prin care ne exprimăm împotriva nedreptăţilor care se fac împotriva autonomiei universitare a UMF Târgu Mureş. Vrem să ni se aprobe Carta UMF Târgu Mureş, deoarece ea nu conţine nimic ilegal şi a fost blocată de-a lungul timpului, din considerente politice, după cum se vede şi în presa de astăzi de către anumite persoane din conducerea ţării>>, a declarat presei Dan Zolog, preşedintele Ligii Studenţilor Târgu Mureş.
Acesta a arătat că, în continuare, studenţii vor protesta pentru aceste drepturi şi ca LSTM a primit scrisori de susţinere de la celelalte organizaţii studentesti din ţară, care condamnă ceea ce se întamplă la UMF Târgu Mureş.
Protestatarii au scandat <<Vrem autonomie universitară>>, <<Nu ne separaţi>>, <<Baba, Baba, nu strica treaba>>, <<Unitate>>, <<Nu vrem implicarea politicului în autonomia universitară>>, <<Nu vrem separare etnică>>, <<Vrem să învăţam, nu să protestăm>>, <<Oferim şi cerem respect>> - şi altele.
După protestul din Piaţa Teatrului, studenţii au pornit într-un marş către UMF Târgu Mureş” - cf. Hot News.ro, 13 martie 2012.
…Măi, bravilor urmaşi ai lui Attila şi ai lui… Dücso Csaba/Daday Lorand, obrăznicături ordinare – voi veţi fi însemnând “totul” pentru unii ca Traian Băsescu şi briganzii lui “dihorini” (pentru că-i asiguraţi “tronul” lui, construit din plânsul necăjiţilor de români şi din urdorile lingăilor lui “pedelei”!), dar pentru oameni normali, voi, UDMR-ul, sunteţi… ”NIMENI PE LUME”!
Chiar UE (masonică-masonică, dar are, chipurile, şi ea, legi…!), interzice “partidele formate pe criterii etnice”! Iar voi, NUMAI ASTA SUNTEŢI! Iar “cozile noastre de topor”… românesc, acceptă ABSOLUT ORICARE ŞANTAJ AL VOSTRU, ACCEPTĂ (la …nevoia lor inumană de “PUTERE”!), CA VOI SĂ LE CEREŢI, ÎN ROMÂNIA NOASTRĂ, SĂ NU MAI EXISTE ROMÂNI!!!... SĂ SE AUDĂ DOAR LĂTRATUL VOSTRU, DE CÂINI AI PUSTIEI!!!
…N-am nimic cu ungurii simpli, prostiţi şi înnebuniţi de voi (…pentru ca să le furaţi, iarăşi, votul, şi să şantajaţi, pe toţi căcănarii noştri de politicieni români, din Parlament şi din Guvern, la nesfârşit!), dar cu obrăznicia voastră, ude-MEREILOR, şi cu trădarea “cozilor noastre de topor”AM TOTUL!!!
…Voi, mangosiţilor, să… “cercetaţi naţionalitatea celor care au ieşit la proteste” – măi, “cercetaşilor”! Aţi făcut… SMI în SRI, va să zică???!!! Dar ia cercetaţi-mă şi pe mine…dar ia cercetaţi voi pe ăştia care am mai rămas români, după recensământul lui Băsescu, din care lipsesc… 3 MILIOANE!!! Şi o să vedeţi voi că nu e nevoie de nicio “cercetare hungariană”, în România!
Ia mai duceţi-vă voi, acolo, în pusta voastră, şi “cercetaţi”-vă originile voastre “nobile”, întâi şi-ntâi!
…Şi se mai zicea că numai în România au rămas securişti “la putere”! Da, uite: UDMR-ul este mai securist în România, decât la… Budapesta!
“Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marţi că au dorit să protesteze în stradă, în chestiunea universităţii din oraş, dar formaţiunea pe care o conduce le-a cerut să nu facă acest lucru.
<<Studenţii din Târgu Mureş, maghiarii din Târgu Mureş au vrut să meargă pe stradă, au vrut să iasă. Noi am avut solicitarea expresă şi clară <<Nu ieşiţi, fiindcă nu se face politica pe stradă”
- …oooo, SALVATORULE DE ROMÂNIE! – “PATRIA MAGHIARĂ, ŢIE, RECUNOSCĂTOARE!!!
“…zău, măi, Hunorule, nu şuguieşti, cumva?! Ori ai memoria… cât “aia” de furnică?!
Ia să-ţi aduc eu aminte ce zicea secătura aia de popă al vostru, Laszlo Tökes, joi, 22 iulie 2010, la Băile Tuşnad, când urla, ca din gură de… balaur, pentru autonomia Ţinutului Secuiesc: “Vicepreşedintele Parlamentului European, Tökes Laszlo, a pledat joi, la Băile Tuşnad, pentru autonomia Ţinutului Secuiesc şi a spus că, dacă va fi nevoie, maghiarii trebuie să iasă în stradă şi să adopte modelul catalan ori kosovar. <<Trebuie să ajungem în tărâmul unităţii comune. O microregiune de talia Kosovo este şi Secuimea. Kosovo şi-a dobândit independenţa, de ce nu ar putea şi Secuimea să aibă autonomie? Trebuie să ieşim în stradă, dacă este nevoie, dacă trebuie, atunci Secuimea are nevoie de un instrument de tip catalan>>” - cf. NEWSTODAY, joi, 22 iulie, 2010.
…Şi cum vrei tu, măi, popo Tökes, “europarlamentar român”, cică, şi care ne trădezi, pe banii mei, ai lui, ai lui… ai tuturor ROMÂNILOR DIN ROMÂNIA: ne vrei… ”KOSOVO”, “pe tăieţei”/TĂIATELEA, hai?!
…Zi-i şi lui HUNOR, că, uite, o face pe prostul!!!
…Adicătelea, pe străzile României n-au dreptul decât “hungarienii” să-şi facă politica, hai?! Românii să se vâre sub pat, nu?! Să ceară “bilet de voie” de la voi, popo, da…şi ca să iasă în stradă, şi ca să iasă la closet, şi ca să-şi iubească nevasta, hai???!!!
Numai voi şi numai voi şi mereu voi, PRIN ŞANTAJ, decideţi legile şi existenţa/nonexistenţa românilor, ca în Dieta de la Cluj, din 1437 – “Unio Trium Nationum”?! Decideţi viaţa şi moartea/dispariţia românilor…”naţiune tolerată”, ca în Evul Mediu ardelenesc!
…Mereu şi numai voi şantajaţi şi comandaţi, TOTUL, într-o Românie refăcută, de străbunii de la 1 Decembrie 1918, DUPĂ SFÂNTA DREPTATE! Lăsaţi naibii Trianonul, că ROMÂNII au decis, la ALBA IULIA – “UNIREA CU ŢARA”!!!
…Din 1989, însă, numai voi, în fruntea bucatelor bietului român…
PÂNĂ CÂND, DOAMNE?!
…Până când, măi, dihorilor?! Şi vreţi să vă mai şi iubim… TOPORUL CU CARE NE TOT IZBIŢI ÎN CAP… că, cică, “nu suntem destul de toleranţi cu voi”… CA SĂ NE “RADEŢI” DE TOT, DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI – PÂNĂ ŞI SFÂNTUL NOSTRU NUME DE “ROMÂNI”, SĂ-L ASCUNDEŢI, ÎN MORMINTELE NOASTRE ?!
Măăăiii! – d-apoi nu vă faceţi de cap! – că nu-s toţi românii blegi, precum Mihai Gâdea, când l-a “flatulat”, cvasi-admirativo-linguşitor (la Antena 3/Sinteza zilei, pe 13 martie 2012), pe bula aia de aer împuţit, numit… M.R.U. (cu “M” de la “Mossad”, poate?!) – de n-a ştiut să-l întrebe, CLAR ŞI RĂSPICAT ŞI INSISTENT, nici ce caută el, M.R.U.-ul, şef SIE (şi cu tot “cabinetul” nevalidat de comisiile parlamentare, din lipsă de cvorum!!!), ca premier al unei ţări civilizate (…”am un lapsus…dar vă voi trimite, când îmi amitesc, un exemplu, din Germania, de caz similar cu al meu…” – …a minţit chelălăit, cu ochelarii în ochii noştri, M.R.U.-ul…: pe dracul ghem o să-l trimiţi, că numai la noi, dintre toate ţările europo-civilizate, devin “prim-miniştri” toţi spionii străini!) – nici ce hram poartă nevasta lui MRU, “doctoriţa”, la firma OMV Petrom, cu sediul la Viena… Păi, dacă Băsescu şi toţi bogătaşii se tratează, de orice boli,  NUMAI la Viena - apoi de ce ar avea nevoie firma petrolieră vieneză (care ne spoliază, oribil şi cu nesimţire, de petrol - …iar noi tăcem, nu ca alţii: “Autoritatea antitrust din Bulgaria a decis să amendeze patru mari retaileri de carburanţi - Lukoil Bulgaria, Naftex Petrol, Rompetrol şi OMV - pentru formarea unui cartel în vederea creşterii preţurilor, potrivit presei locale, citate de Novinite” – cf. gândul.info, din 14 martie 2012!), de un “consultant medical” din România! - …taman pe nevasta şefului SIE! - …angajată pe 7.000 de euro pe lună! Păi, numai debil mental să fii, precum bâlbâitul de “dom director” Mihai Gâdea, şi să nu-i sugerezei, politicos, dlui MRU, că ar cam fi vremea, dacă tot a ajuns premier în nenorocita asta de Românie… - apoi, să-şi retragă agentul (…suspicionabil, în situaţia descrisă mai sus, de a fi trădător de date economice secrete româneşti!), de la OMV Petrom, Viena…!!!
…Revenind la legile “hungariste”, obţinute de UDMR, prin şantajarea tuturor membrilor Guvernului şi ai Parlamentului României, “la pachet”, de râde de noi pitecantropul ăla de Peter Eckstein Kovács, deştept ca orice căpcăun (consilierul de noapte şi de zi al trădătorului Băsescu!) - … râde şi râde, sfidător şi cu gura lui hăhăită (cât şi a “stăpânului”!), până la urechi!
…Nu, “hungariştilor”, n-o să ne dictaţi, şi voi, şi Băsescu/nici voi, nici Băsescu, dacă şi când şi unde să ne facem politica! NU! Pentru că Opoziţia POLITICĂ nu există, practic, în România (oricât s-ar screme ea/Opoziţia POLITICĂ, să ne convingă de contrariu – este şi va rămâne, de pururi pentru pururi, TOTAL neputincioasă şi paralitică, în faţa acestor şantajişti “micşti”, udemeristo-băsişti) – şi pentru că am văzut, clar, că şi UDMR-ul, şi PDL-ul (eminamente trădător de ţară!), şi toţi slugoii şi dezertorii de la UNPR, ne luaţi, pe noi, cei prea blajini şi răbdători…- ne luaţi, da, “de fraieri” – ei bine, NE VOM MUTA POLITICA NUMAI ÎN STRADĂ!!!
…Fără o REVOLUŢIE NAŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ - făcută CÂT MAI DEGRABĂ! - ALALTĂIERI, DACĂ SE POATE! (…cum bine sublinia Radu Tudor, într-o emisiune a Antenei 3, de zilele trecute: “Înlăturarea PDL şi a actualei puteri TREBUIE SĂ SE FACĂ PRIN ORICE MIJLOACE, NU DOAR POLITICE!!! Cât mai repede, ÎN SECUNDA URMĂTOARE!) -  …fără nicio ingerinţă “putinistă”, ori… “obamisto-husseinistă”!), aceşti şantajişti şi asasini nemernici nu vor accepta să ne mai… “slăbească”… şi ”[nu] ne [mai] dea legi şi să [nu] ne [mai] pună biruri” (…cum zicea Eminescu, de foştii liberali, din veacul al XIX-lea!)… cu tot cu… ”FILOSOFIA de ŞPARLEALĂ”, pedeleo-udemeristă!
...Zice franţuzul, în Imnul Naţiunii sale: “Aux armes citoyens, Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons! Qu'un sang impur Abreuve nos sillons!
…Dar,  grăit curat româneşte (şi deloc “academic”, fără nicio “fasoleală”,  ori “smiorcăială” de aia, “intelectualisto-infertilă”… - ci… SCURT, ”LA OBIECT” şi EFICIENT!!!), ar suna cam aşa: “Huooo! Puneţi parul pe ei, cotonogiţi-i, daţi de tot, măi flăcăi - că-s lupi mulţi la stână - măi Ioane, măi Gheorghe, măi Vasile!!! - …nu staţi, băăă, că ne potopesc păgânii ăştia!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

GHEORGHE VLĂDAN ŞI SALONUL DE COAFURĂ
SAU PROSTITUAREA PRESEI ŞI... REALITĂŢILE GRELE
...Două zile la rând, pe 5 şi pe 6 martie 2012, nu s-a putut vedea, pe niciun canal TV, altceva - decât...”Gheorghe Vlădan şi Salonul de coafură”! Un „miliţian” dement” şi-a împuşcat, din gelozie, soţia şi...ce mai era prin jur. Pentru că el, Domnul Gheorghe Dracul, din M.A.I., avea permis de ARMĂ LETALĂ, oferit de către nişte psihologi... care au urgentă nevoie, ei înşişi, de o... vizită la PSIHIATRIE!!!
...Posturile TV ne inundă cu veşti („senzaţionale”, de acord! – dar cazurile astea „de senzaţie” trebuie rezolvate de către Poliţie şi de către Parchet, nu să-mi înăbuşe mie percepţia asupra pericolelor de dispariţie a statelor/naţiunilor şi a popoarelor/Neamuri!) – ...ne inundă cu şuvoaie de trivilalităţi mahalageşti, despre toţi demenţii şi infractorii de duzină (adică, de mâna a 14-a!) – ...care demenţi „de serviciu”, în vreme ce România şi Terra sunt distruse de Infractori Masoni Mondiali, cu ranguri de Preşedinţi, Regi, Premieri... se „distrează” (diversionist!) ucigând (cvasi-aleatoriu, ca la o nuntă de ţigani! – ...sau, cine ştie-cine ştie, prin... ”memoria involuntară” proust-iană...!), „cu voie de la Poliţie”, vorba lui nenea Iancu!!!
...Un dement din Cluj şi-a înecat doi din trei copii... o sectantă dementă a auzit „voci” şi şi-a căsăpit un copil din şapte... Da, e îngrozitor cât de impetuos (şi profund) năvăleşte demonul demenţei, în spiţa umană, în acest veac XXI! – dar noi, românii şi tereştrii, am dori o dezbatere TOCMAI despre „faţa” spirituală a acestor fapte, iar nu imagini „tremurate” şi „blurate”, care să... ”şocheze” babele!!!
...Mai vine un deştept (CTP-ul, la B1 TV) şi cere să fie înscrisă „execuţia” - „pedeapsa cu moartea”, în Justiţia (?!) din România! Mulţumim, breazule CTP! Introdu tu pedeapsa cu moartea, într-o dictatură, cum este cea din România de AZI!!! – ...şi eu, printre primii, voi fi împuşcat la zid ori „spânzurat în scurt”, ca Saddam Hussein, pentru că... nu-s de-acord cu regimul mafiot băsescian şi cu intruziunile şi jafurile companiilor transnaţionale, la mine în ţară, precum şi în alte ţări... ”vizate” de Oculta Mondială, pentru că nu fac „drepţi” în front... ori, de-a dreptul, „sluj”!
Nu doar că nu e creştinească „pedeapsa cu moartea” – dar este chiar mai criminală decât ... ...”Gheorghe Vlădan şi Salonul de coafură”! Pentru că trădătorii din Guvernul şi Parlamentul şi de la Preşedinţia României vor profita din plin, pentru a-şi ascunde şi exercita, în... ”linişte, pace şi ...DEZONOARE/ASASINAT POLITIC” - planurile lor diabolice de dizolvare a României şi a conştiinţei românilor, la adăpostul terorizantei şi anti-umanei, bestialei „pedepse cu moartea” (de care vor profita şi dictatorii, şi moştenitorii bogătaşilor briganzi... în general, toată pegra strălucită/”cea vestită”, a Mahalalei Româneşti!!!). Abia aşteaptă, aceşti păianjeni şi caracatiţe şi vampiri, să le „servească” un inconştient naiv, precum CTP-ul, pretextul de a face linişte, peste HAOSUL şi PIERZANIA APOCALIPTICĂ, îndelung premeditată şi ca... ”ediţie (DE LUX!) îngrijită” (...de ei, de „Illuminati”, încă din 1776, la Frankfurt pe Main, prin Adam Weishaupt, în casa baronului Rotschild)!!![1]
...Şi asta, în timp ce, în Bucureşti, câţiva protestanţi, cu conştiinţe treze, refuză sugrumarea de tot a României, de către consorţiile/trusturile/companiile transnaţionale, cu sediul în SUA (n.n.: trebuie să dăm mărturie cinstită, deşi postul lui Dan Voiculescu se numără printre cele care sprijină febril, alături de Adina Vălean-Antonescu, jaful de la Roşia Montană! – că Antena 3 a fost, ieri, 6 martie 2012, singurul post TV din România care a transmis veşti şi imagini, în timp util, ca „REALITĂŢI GRELE” - ...nu doar... ”vorbele grele” şi inutil-ciutaciste! - despre „măcelul” Constituţiei României, prin abuzurile inimaginabile [infamante pentru orice „stat de drept”!], de pe Calea Victoriei, de la ministerul Economiei, al penibilului Lucian Bode...!):
“Persoanele care protestau marţi seara în faţa Ministerului Economiei, pentru o interzicere completă a extragerii de gaze de şist în România, de către Companii ale SUA (n.n.: infiltrate, cu “binecuvântare” pedelistă, în Moldova şi Dobrogea!), prin fracturare hidraulică, au fost ridicaţi, de 3 ori într-o zi, de către jandarmi şi urcaţi în dubă, fiindcă adunarea <<nu era declarată conform legii>>, a declarat, la RTV,  purtătorul de cuvânt al jandarmeriei Bucureşti, Georgian Enache. Printre protestatari se numără Brianna Caradja şi Claudiu Craciun” – cf. Ionuţ Băiaş – art. Persoanele care protestau impotriva Chevron/SUA, în faţa Ministerului Economiei au fost ridicate de 3 ori de către jandarmi, într-o zi - în HotNews.ro, marţi, 6 martie 2012 – precum şi: “Prinţesa Brianna Caradja şi Claudiu Crăciun au fost ridicați, în timpul zilei de marți, de trei ori de forțele Jandarmeriei, împreună cu alți tineri, în urma unui protest paşnic în faţa Ministerului Economiei împotriva exploatării gazelor de şist. Potrivit declarațiilor Briannei Caradja, acțiunea de protest din fața Ministerului Economiei de pe calea Victoriei a fost una spontană și pașnică, iar cele 10-15 persoane participante nu au încurcat liniștea publică sau circulația, motiv pentru care nu înțelege comportamentul jandarmilor, care, fără să aibă un temei legal, i-au ridicat de trei ori pe protestatari, i-au băgat în dubă și i-au dus la diverse secții de poliție din Capitală pentru declarații. <<Eram la ora 13.00 aici, pe nişte trepte, protestam împotriva Chevron, pentru că astăzi a fost o întâlnire aici. Ca orice oameni cu simţ civic, ne-am adunat aici. Au apărut 3 dube mici, mai expirate, după care au urmat somaţiile fără rost: aveţi cinci momente că să părăsiţi locul. Articolul 60 a fost clar explicat spunând că este interpretat cum vor ei, nu cum vrem noi. Ni s-a spus: Dispersaţi-vă! Unde? În faţă cordon, în spate cordon şi a apărut duba. Prima reţinere, pentru că atunci când obligi 15 oameni să urce, se cheamă privare de libertate a fost la amiază. Am fost duşi la Secţia 3, 15 oameni, am refuzat să semnăm şi să dăm orice fel de declaraţie mă bucur că s-a creat un precedent. Amenzile nu le aplică jandarmii. Ei fac un proces verbal, se duc la un judecător şi apoi se decide>>, a declarat la RTV, Briana Caradja. Printre protestatarii ridicați de forțele de ordine s-a numărat și Claudiu Crăciun, care a confirmat pentru RTV că <<Jandarmeria a ridicat astăzi protestari din faţa Ministerului Econiomiei de trei ori consecutiv. Ei invocă o lege pe care nu o cunosc. (...) Am fost duşi cu forţa în dubă, de fiecare dată. Au ambalat motoarele maşinilor ca să ne înecăm cu gaze de eşapament. Am fost foarte paşnici, educaţi, fluenţi. Eu cunosc foarte bine legea>>. Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt al jadarmeriei Bucureşti, Georgian Enache susține că a fost vorba despre o <<adunare de proteste nedeclarată în prealabil, aşa cum prevede legea. Este timpul ca oamenii să înţeleagă că respectarea legii nu este o opţiune, ci o obligaţie. Li s-a spus să părăsească zona de protest>>. Potrivit acestuia, <<Piaţa Universităţii este altceva, o situaţie particulară, care va fi reglementată de Primăria Capitalei. Sunt invitaţi să meargă acolo să îşi manifeste nemulţumirile în mod civilizat. Ar fi avut voie să manifesteze şi la Ministerul Economiei, dacă ar fi anunţat în prealabil. Nu putem transforma toată Capitala în loc de proteste, sunt 2 milioane de oameni care au nevoie să ajungă la serviciu>>, a mai spus purtătorul de cuvânt al jandarmeriei Bucureşti, Georgian Enache” – cf. DeCeNEWS, 8 martie 2012 [2].
…Dar de ce, măi Georgiane, nu poţi tu să accepţi ca Bucureştiul, capitala României, deh! - să fie transformat în “loc de proteste” – acum, în 2012 (când însăşi existenţa statului România este pusă în pericol de moarte, prin deciziile FMI, de a ne jefui şi sugruma economic!)?! – …când, în decembrie 1989, tot nişte slugoi ca tine, au “acceptat” (dacă nu chiar au… ”invitat”!) TOATE serviciile secrete străine, să transforme ÎNTREAGA Românie, în… “loc de proteste”… contra unui regim care, TOTUŞI, ne păstra avuţiile, întru folosul/folosirea lor de către Neamul şi Naţiunea Românilor – adică, NAŢIONALIZATE, întru apărarea fiinţei noatre şi a moştenirii noastre traco-valahice?!
Adică, atunci când comandă Masoneria Mondială, avem dreptul să ne sinucidem “în turmă”, să ne chiar… “genocidem”… UN NEAM ÎNTREG, CU ŞTREANGUL DE GÂT! – …DAR CÂND VREM, NOI ÎNŞINE, SĂ NE SALVĂM VIAŢA ŞI SUFLETELE… - ”în cinci momente” (vorba unui jandarm analfabet, de pe Calea Victoriei) - noi să dispărem, “ein, zwei”!!! Măi, măi, măi, cât respect am eu, pentru aceşti potlogari de slugoi ai Băsescului dinăuntru (cu toată banda lui de briganzi “pedelei”!) şi ai vampirilor masonico-“femeistici” (de fapt, ai zarafilor de pe întreg cuprinsul Terrei îmbolnăvite!), dinafară de Grădina Maicii Domnului! V-aş mânca “de tot”, cu tot cu fulgi, asasini nemernici şi …”invizibilizaţi” sub pulpanele trădătorilor noştri “neaoşi”!!!
…Şi ce mai “omite” (deliberat!), ce mai ascunde, oare (cu neruşinare slugarnică, prin aservire exclusivă, faţă de interesele tiranilor masoni!), poporului român - presa noastră mahalagită… ”LA COMANDĂ” prezidenţială şi/sau alogen-masonizată?!
Iată ce: REVOLUŢIA NAŢIONALISTĂ ISLANDEZĂ!!!
“Am primit pe mail un rezumat al unui articol apărut în Spania, despre veritabila revoluție din Islanda. La știri bineânțeles că nu a ”transpirat” nimic, căci nu se dorește ca modelul islandez să se propage.
În Islanda, ţara în care guvernul a fost demis în totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis să nu se plătească datoria creata în Marea Britanie şi Olanda, din cauza politicii lor financiare rău intentionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie constituţia. Şi toate acestea paşnic.
O revoluţie împotriva puterii care ne-a adus la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani: Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplu? Iata pe scurt, istoria evenimentelor:
- 2008. Se nationalizeaza cea mai mare banca din tara. Se prăbuşeşte moneda, bursa isi suspenda activitatea. Ţara este în stare de faliment.
- 2009. Protestele populare din fata parlamentului fac sa fie convocate alegeri anticipate si provoava demisia  primului-ministru şi a membrilor guvernului in bloc.
- Continuă situaţia economica nefavorabila. Printr-o lege se propune  rambursarea  datoriei catre GB şi Olanda avand de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze sa le plateasca  lunar pentru următorii 15 ani la 5,5% interese.
- 2010. Oamenii ajung să iasa în stradă şi cer ca aceasta lege sa fie supusa  referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi  anunţa că se va consulta poporul. La referendumul, organizat în luna martie  93% din voturi au fost impotriva acestei legi.
- Pentru toate acestea, guvernul incepe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea  mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin, şi toti  bancherii implicati, pleaca din ţară.
- În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a înlocui pe cea curenta, o copie a constituţiei daneze.
- Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran.Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică , din 522 care si-au depus candidaturile, pentru care era necesar  sa fie majori şi sa aiba sprijinul a 30 de persoane. Adunarea constituţională  începe activitatea în februarie 2011 prezinta un proiect de constituţie bazată pe recomandările poporului din diverse reuniuni din întreaga ţară.
Noua constitutie trebuie să fie aprobata de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative. Aceasta este scurtă istorie a Revoluţiei Islanda:
- demisia guvernului în bloc,
- naţionalizarea băncilor,
- un referendum pentru a permite oamenilor să decidă cu privire la deciziile economice,
- închisoare pentru cei responsabili pentru criza şi rescrierea constituţiei de către cetăţeni.
S-a menţionat acest lucru în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru in  talksourile politice? S-au văzut imaginile de la evenimentele la televizor? Bineînţeles că nu.
Oamenii islandezi au fost în măsură să dea o lecţie pentru toată Europa, să se impotriveasca intregului sistem şi sa ofere o lecţie de democraţie intregii lumi” – cf. art. REVOLUTIA ISLANDEZA!!! SI LA NOI NU SE SPUNE NIMIC DESPRE ASTA ÎN PRESĂ!!! – Blogul lui Mihai Rapcea, dar şi realitateafaracenzura.ro, deveghepatriei.wordpress.com etc.
…Vedeţi? Un stat vestic şi “capitalist”, a învăţat lecţia: NAŢIONALIZAREA ESTE SALVARE/PREZERVARE A PUTERII/VLAGĂ DE NEAM ŞI PATRIE – IAR NU DOVADĂ DE…”COMUNISM”!!!
…Vrem să respectăm “a patra forţă în stat” – PRESA! Dar nu putem respecta prostituatele!
Când voi, cei din presa aservită străinilor şi fraudatorilor, veţi înceta să “prestaţi” pentru infractori şi asasini de Patrie şi de Neam, să ne anunţaţi şi pe noi, pentru ca să vă… ”re-evaluăm”…!!!
…Până atunci: RUŞINE, PRESĂ ROMÂNĂ “FLATULATOARE”, ASERVITĂ INTERESELOR ASASINILOR DE ROMÂNIE ŞI DE NEAM ROMÂNESC!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
NOTE
1. În anul 1875, un curier al Illuminatilor bavarezi străbătea călare distanţa între Frankfurt şi Paris. Providenţa a făcut ca acesta să fie trăznit în timpul unei furtuni. Asupra sa a fost descoperit un document care este cunoscut în cercurile oculte sub numele de “Noul Testament al Satanei”. Primul punct al documentului conţinea o serie de directive uimitor de actuale:
“Primul secret necesar conducerii oamenilor este strict legat de supremaţia asupra opiniei publice (n.n.: ASTA FACE PRESA ACTUALĂ, ÎN MAREA EI MAJORITATE: CREEAZĂ CONFUZIA PRIORITĂŢILOR VALORICE/AXIOLOGICE ŞI INFORMAŢIONALE – producând, ca effect, dezangajarea civică şi non-reacţiunea vitalist-spirituală!!!). Astfel se poate provoca atâta vrajbă, îndoială şi păreri contradictorii, încât oamenii de rând nu se pot orienta în această harababura şi sunt convinşi că este mai bine să nu aiba vreo opinie personală cu privire la politică. Trebuie aprinse şi aţâţate pasiunile poporului. În acest scop, trebuie creată o literatură şi o presă murdare, facile, lipsite de spirit şi dezgustătoare. Mai departe ţine de datoria presei să demonstreze neputinţa non-Iluminaţilor în toate domeniile activităţilor umane” – cf. art. Illuminati, – cine sunt “Stăpânii din Umbră”… - pe Blackjacks Blog.
2. Cf. realitatea.net, 6 martie 2012: art. Gigantul american Chevron, întâlnire cu premierul Ungureanu. MIZA: gazele de şist din România:
“Premierul Mihai Răzvan Ungureanu s-a întâlnit, marţi, la sediul Guvernului, cu oficialii Chevron pentru o discuţie privind intenţia grupului petrolier de a începe în acest an forajul de gaze neconvenţionale în România, în contextul în care Bulgaria a anulat recent o licenţă a companiei americane.

La discuţia dintre premier şi reprezentanţii Chevron, al doilea mare grup petrolier din Statele Unite, a asistat şi ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, au declarat surse oficiale citate de Mediafax.

"Discuţia a vizat proiectul grupului american de a începe forajul de gaze în România, oficialii Chevron dorind să se asigure că pot începe proiectul", au arătat sursele.
Mai multe persoane au protestat, marţi, în faţa Ministerului Economiei împotriva exploatării gazelor de şist.
În România, Chevron deţine un perimetru de explorare/exploatare a gazelor la Bârlad/MOLDOVA.

Directorul pentru România al companiei, Thomas Holst, a anunţat, la sfârşitul anului trecut, la Bucureşti, că Chevron va începe în 2012 forajul în România în căutarea de gaze neconvenţionale.
ROMÂNI împotriva exploatării GAZELOR DE ŞIST. 596 de chimicale în APĂ: "Nu suntem vestul sălbatic"
"Am început prospecţiunile seismice în luna august şi apreciem că vom fora prima sondă în a doua parte a anului 2012", a afirmat atunci Holst.
Preşedintele Agenţiei Naţionale pntru Resurse Minerale, Alexandru Pătruţi, a afirmat la acea dată că rezervele sigure de gaze naturale ale României, estimate să acopere consumul pentru încă 15 ani, ar putea fi completate cu depozite de gaze neconvenţionale.
"Avem o estimare a resurselor naţionale de gaze neconvenţionale, dar cercetările sunt încă la început şi aşteptăm desfăşurarea lucrărilor de explorare care vor începe cu Chevron pentru a vedea în ce măsură pot fi confirmnate aceste estimări. O altă companie care caută gaze neconvenţionale în România este MOL (Ungaria), în vestul ţării. De asemenea, şi Sterling (Canada) şi-a manifestat interesul pentru explorarea de gaze neconvenţionale într-un perimetru în Oltenia", a afirmat Pătruţi.
La jumătatea lunii ianuarie, guvernul bulgar a anunţat că a anulat licenţa Chevron de explorare a zăcămintelor gazelor de şist şi că pregăteşte o lege pentru interzicerea totală a acestui tip de foraje, din cauza temerilor legate de impactul asupra mediului.
Executivul de la Sofia a decis că Chevron poate efectua prospecţiuni pentru petrol şi gaze în nord-estul Bulgariei, dar numai prin folosirea unor tehnici convenţionale de forare şi nu a fracturării hidraulice, care constă în injectarea de apă amestecată cu nisip şi chimicale la mare presiune în formaţiunile de şist”.

VISUL ÎMPLINIT AL LUI MENGELE? SAU:
NAZISMO-STALINISMUL ŞI PROSTIA DEMOCRAT-LIBERALĂ
...Cum este numit, de către societatea oamenilor, un individ care ucide oameni (unde mai pui că sunt şi nevinovaţi...)?!
„Criminal”, nu?
...Dar cum se numeşte un CRIMINAL, dacă el ucide numai pe cei consideraţi de el ca făcând parte dintr-o aşa-zisă „rasă inferioară”, iar pe cei pe care-i consideră ca aparţinând unei aşa-zise „rase superioare”, îi cruţă, în mod vizibil PREFERENŢIAL? Dacă privim în istoria omenirii, vedem că se poate numi în multe feluri (...spaniol, portughez, englez, francez, olandez etc. – măcelari ai multor popoare cu oameni de altă culoare şi civilizaţie decât ei...) – dar, dacă studiem doar doctrinele din secolul XX, suntem nevoiţi să ne restrângem terminologia la două curente ucigaşe, după CRITERII DE RASĂ/SUPERIORITATE A RASEI, dar şi după alt criteriu: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!” - ...şi, deci, să-l împuşcăm în ceafă pe cel care ne... ”degenerează”, ideologic, populaţia... cu Naganul, cel mai eficient!... la nevoie, trimis, întru „criogenie”, „în Siberii de gheaţă” (poate că, sub tratamentul cu îngheţare, îşi modifică, genetic... ideologia!). Până mai ieri, vorbeam, deci, de curentele ideologice:
1. nazism[1] - adică acel curent de gândire al naţional-socialiştilor, care l-a avut ca exponent „strălucit” pe Alois-Hüttler/Hiedler/HITLER-Schicklgruber... un individ nu prea democrat, care nu glumea nici cu „tovarăşii de drum/luptă” (a se vedea asasinarea lui Ernst Röhm şi a 85 de „luptători” ai acestuia... – Ernst Röhm fiind liderul „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), cel care-l susţinuse extrem de activ pe Adolf-Alois Hitler, în ascensiunea sa către “cancelariatul” Germaniei – în aşa-numita “Noapte a cuţitelor lungi” (în germană Nacht der langen Messer - sau "Operaţiunea Colibri": a avut loc în Germania, între 30 iunie şi 2 iulie 1934).
 
2. stalinism[2], curent ideologic pe care, din păcate, nu-l condamnă şi definesc, concret, clar şi tragic, decât părinţii noştri cei vechi..., bunicii şi unchii noştri, morţi, majoritatea:
a) fie în închisorile/lagăre de exterminare, de la Aiud, Rm. Sărat, Suceava, Gherla, Periprava, Piteşti etc. etc. etc. (înafară de marii, genialii poeţi legionari – ...legionarii fiind singurii anti-comunişti „garantaţi” - autentici şi convinşi! - cum fost-a, spre-o pildă, Radu Gyr ... - ...în ultima vreme, mai scriu câte ceva, neprealuaţi în seamă, din păcate, despre stalinism şi atrocităţile lui, CEL PUŢIN EGALE CU ALE NAZISMULUI, şi unii intelectuali români, precum PAUL GOMA, VIRGIL IERUNCA[3]...) –
b) ... fie în Siberii/Vorkute de coşmar... de unde „Degerat la mâni si la picioare/Se întoarce-acasă Dumnezeu”.
Dar de ce să pretindem memorie “absolută”  românilor, când Vestul aşa-zis “capitalist”, de fapt, PROFUND STALINIST! – nu îngaimă NIMIC concret, despre condamnarea “coşmarului roşu” stalinist (noi nu ne numim “TISMENEŢKI”, să îndrăznim a condamna întreg “comunismul”… - şi, încă, aşa cum a făcut-o “fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu şi Hermina Marcusohn” - fiu, se vede treaba, de komisar politic sovietic, de pe poziţii de… “ne-evreu” şi de …“non-colaboraţionist”!!!)… de au ajuns unii ruşi la… neobrăzarea criminală sau la inconştienţa/iresponsabilitatea, de a-i propune, pe Lenin şi pe Stalin, ca… ”SFINŢI AI ORTODOXIEI”…?!
Şi zău că nu am auzit strigându-se, NIMIC, la aşa profanare a Ideii de Om (nu neapărat şi nu doar a… ”drepturilor omului”!), dinspre Washington sau Londra-Paris… măcar vreun “What?!”, sau: “Comment?!”
NU!
Doamne fereşte! De luat la întrebări şi de urechiat, pentru că-s fraieriţi şi sărăciţi de neo-imperialismul masonico-globalist, sunt buni numai românii…
…Să ne întoarcem, însă, că-i foc şi-i degrabă.
Vorbeam de criminali, cu gărgăunii “rasei superioare” în dovleacul lor mongoloid, dar şi de arbitrarietate criminală, atotsfidătoare. Şi uite, eu zic că lui CSEKE ATTILA, ca şi celor care l-au pus responsabil cu/peste VIAŢA ROMÂNILOR… ca şi altora asemeni, „eiusdem farinae”, vom vedea!!! - li se potrivesc, ca mănuşa, toate aceste atribute:
1. CRIMINALI: un ungur (ungurii, mai cu seamă politicienii lor! - ne sunt… “prietenul de-o istorie”, nouă, românilor, nu-i aşa?!) a luat nu doar un minister, cu trădătoarea binecuvântare pedelistă – ci, odată cu MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ROMÂNILOR, a început să ia şi zilele românilor: mor, ca muştele, românii/valahii (…mor ei cu zile mai de mult… de pe vremea tăierii salariilor şi micşorării nemernice a pensiilor, de către asasinii pedelişti!... dar, despre asta am mai zis, tot degeaba!), prin desfiinţarea celor 200 de spitale, din 400, câte are, de toate, România! - …mor cu ochii pe lanţurile de la porţile de spitale închise, cinic şi sadic, de acest nou JOSEF MENGELE (ori LAVRENTI BERIA) din România, veacul XXI…!!!
2. RASIŞTI: CSEKE ATTILA  n-a desfiinţat niciun spital al “rasei superioare” maghiaro-secuieşti… - deci, nici în Harghita-Covasna, nici în Satu Mare! Foarte bine că nu a desfiinţat acolo, dar de ce, pe ce criterii, DACĂ NU PE CRITERII ETNICE ŞI DE RASĂ, a desfiinţat spitalele românilor/valahilor?! Pe ce criterii a luat apa şi lumina şi a smuls cearşafurile şi saltelele, de sub cei 12 bolnavi grav, din spitalul de la Pârscov-Buzău (LOCUL UNDE S-A NĂSCUT, CÂNDVA, UN MEDIC ŞI POET, MARTIR AL ÎNCHISORILOR - VASILE VOICULESCU…!!!)?! Pe ce criterii a desfiinţat Spitalul din Sulina, de să ajungă a face bolnavii cardiaci, cu şalupa, până la Spitalul din Tulcea, ÎNTRE O ORĂ JUMATE ŞI… CINCI?! De tras la rame, îi moare “motorul” până şi unuia teafăr, nu doar unuia bolnav, şi, încă, de inimă!!!
3. ASASINI SPIRITUALI CINICI (tot în spiritul dement al... „rasei superoare”!) - vom demonstra mai jos. Prin „CAZUL CIORAN”.
Şi de ce, oare, îşi cruţă “rasa” lui şi n-o cruţă ŞI pe a noastră?! Nu cumva pentru că “Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Ghinghis-Han"… - cf. "Nincs kegyelem" (Fără îndurare) - de Dücsö Csaba, 1939…?!
…Cine ştie?! Vom afla, cât de curând.
…Pentru că acolo, în manifestul iredentisto-canibal al lui Dücsö Csaba, se continua aşa: "Eu nu aştept să vină răzbunarea, nu aştept! VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI VA IEŞI ÎN CALE! PE FIECARE ÎL VOI SUPRIMA! NU VA FI ÎNDURARE!” - …nu cumva, totuşi, “de asta”, musiu CSEKE ATTILA?!
…Iar masonii de la UE se fac că nu văd genocidul maghiar, făcut, în România, de ungurul CSEKE, la nivelul trupului fizic al ROMÂNILOR/VALAHILOR, şi de KELEMEN HUNOR, ministrul de la Cultură (ambii, şi CSEKE, şi HUNOR, fiind puşi/”unşi” miniştri, la TROCUL TRĂDĂRII, de Băsescu Traian şi pedeliştii lui mizerabili, CARE-S JURAŢI SĂ ANEANTIZEZE ROMÂNIA, CÂT DE REPEDE POT…!!!), la nivelul corpului spiritual al ROMÂNILOR/VALAHILOR!
…Care “MINISTRU AL CULTURII ROMÂNILOR”, ungurul KELEMEN HUNOR, n-a găsit UN SFANŢ MĂCAR, NICI MĂCAR N-A AVUT INTENŢIA!!! – pentru a intra la licitaţia de la Paris, unde erau vândute documente inestimabile, scrise de mâna de lumină a lui EMIL CIORAN-VALAHUL…?! Noroc că s-a găsit un român din SUA, GEORGE BRĂILOIU, un român cu inimă de ROMÂN/VALAH, care să cumpere şi să doneze ceea ce cumpărase la licitaţia pariziană, cu 405.000 de euro!
CÂT RISIPEŞTE UDREA ELENA ÎNTR-O… DUPĂ-AMIAZĂ…!!!
…Dar s-o luăm şi altfel… cronologic, adică…!!!
…Va să zică, “ROMANUL” PATAPIEVICIAN, directorul I.C.R., şi BĂSESCU “TRAIANUL” ROMÂNILOR (de la care-şi trag românii “obârşia”, zicea madama aia blondă… - DOAMNE, FEREŞTE-NE, RUGĂMU-TE, DE ASTFEL DE… “OBÂRŞII!”), preşedinte al României şi DIRECTOR ONORIFIC AL I.C.R., n-au găsit niciun sfanţ pentru scrierile genialului nostru CIORAN, dar ca să-l nege pe ÎNGERUL NICHITA (căci, în 2008, s-a pus problema unei expoziţii comemorativ-evocatoare NICHITA STĂNESCU, 25 de ani de la Zborul Heruvului Blond, înapoi, la Cer!!! – PATAPIEVICIANUL, nici să n-audă!) - şi să-l înlocuiască, sfidător, falusocratic (ăştia doi, Pramatia Supremă a României-BĂSESCU, şi Pramatia-Lacheu al “Supremei Lichele”, PATAPIEVICIANUL, se pare că au grave frustrări şi obsesii coşmaresco-sexuale… dar, evident, au, la creier, şi sifilisul trădării de Neam Românesc!!!) şi satanic, cu… ”OMAGIU LUI IUDA”, la Bochum/Germania, sub pretextul că… “aşa arată, acum, sufetulul românesc: instinctual şi violent-criminal!”… orăcăia monstruleţul de la I.C.R., în apărarea… ”falusuleţului” lui… ”pricăjit şi necăjit”! - DA, PENTRU TOATE NEMERNICIILE ASTEA SCATOLOGICE, S-AU GĂSIT BANI, VORBA ROMÂNULUI: “CĂCĂLĂU”!!!
…Şi secătura de LIICEANU (care n-a “creat”, ci a “furluat”, cu GRANDIOS sprijin iliescian, Humanitas-ul! – pentru că era Editura Politică, CEA MAI BOGATĂ EDITURĂ DIN ROMÂNIA ANTE-REVOLUŢIONARĂ!!!) se apucă să justifice, savant, nemernicia prezidenţială, de la tribuna servilă, faţă de toţi “fanii” băsescieni, a lui TVR 1! Măi, şamponatule, măcar ţine-ţi pliscul, dacă nu eşti în stare să te pocăieşti… tu, care eşti printre cele dintâi lichele ale României, ai obrazul să faci Apelul către lichele?! Ia exemplul lui Iuda (omagiat de homunculul tău!), şi spânzură-te de… opera ta, impostorule, trădătorule şi spurcătorule de Neam ce eşti!!!
…Bine, măi, nefericiţilor, BĂSESCULE şi ROMANULE-PATAPIEVICIANULE, Pramatie Bătrână şi Pramatie Tânără - …că n-a vrut Dumnezeu să fiţi, niciunul, român, nu e vina voastră – dar să ne sfidaţi, VOI PE NOI, că SUNTEM români, şi să ne calomniaţi şi spurcaţi în ultimul hal -  şi atunci, prin “poneiul roz cu swastikă pe bucă”, la New York, şi cu falusuri de criminali şi sinucigaşi (în erecţie, TOŢI! - …se vede că pe “deandosulea” aştia, cu… ”trebile” - ceva îi roade sub pântec…), la Bochum (adică, vezi tu, România e Ţara lui “Nea HORROR”!!!) – asta-i culmea,  asta întrece orice măsură, oricât o fi fiind ea de înţeleaptă şi tolerantă!!!
Ia ieşiţi voi din ţara asta, toţi orăcăitorii şi şmenarii şi “mengelii” şi “stali-NUŢII”… de cseki şi kelemeni, şi patapievici, şi voi, Superlativi ai Nemerniciei, băseştilor (“washingtoniţi”, nu …binecuvântaţi de Patriarhul României!), şi cum naiba v-o mai fi chemând… adică, vreau a zice: IEŞIŢI DE BUNĂ-VOIE, DEMOCRAŢILOR-LIBERALI, CARE AŢI TRANSFORMAT ROMÂNIA ÎN AUSCHWITZ ŞI ÎN SAHARA… PÂNĂ NU VĂ IAU OAMENII VALAHI (ADICĂ, “CEI SFINŢI”, “FIII LUI DUMNEZEU”!), CU COASE ŞI TOPOARE!
…CĂ VOI SUNTEŢI DIAVOLI, IAR NU OAMENI! Voi aţi fost trimişi de dracii masonici, de la Washington şi Moscova, ca să ne luaţi şi trupurile, şi sufletele… dar noi suntem, măi, orbilor, FIII ORTODOXIEI, ADICĂ AI SINGUREI CĂI DREPTE CĂTRE RAIUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII… - şi, oricât ar zice unii şi alţii (…chiar şi eu, păcătosul de mine, când obosesc prea tare…!), că ne-am mancurtizat şi înnegrit, cu toţii, ireversibil… - NU! – când ne revenim din oboseala Duhului, ştim şi vedem (LĂUNTRIC!!!), foarte clar, că, în Grădina Maicii Domnului, nu lasă (întru ADEVĂRUL SUPRAISTORIEI!) Hristos să intre javrele şi furii şi toţi sifiliticii şi criminalii…!!!
Deci, nici “mengelii” şi “stalinii” democrato-liberali!!!
…Când am văzut gestul martiric al lui ADRIAN SOBARU (precedat de cel al CRITINEI ANGHEL!), când am văzut gestul de supremă devoţiune al dlui GEORGE BRĂILOIU, când, mai ales, am văzut mii şi mii de copii de valahi sărmani, dar sănătoşi, donând ultimul lor ban, pentru sinistraţii din Moldova… şi pe copilaşii din satele cele mai sărace ale Moldovei, cântând dumnezeieşte (drumul în străinătate stipendiat fiindu-le de către români cu Inimă Mare, IAR NU DE STATUL ROMÂN!), pe scenele cele mai vestite ale Terrei, întru Gloria României… - am înţeles că am greşit groaznic faţă de Dumnezeu! El nu-şi lasă Fiii!!! NICIODATĂ!!! ÎN VECII VECILOR, AMIN!!!
…Aşa că, voi, ăia care voiţi să mutaţi în Apus ceea ce este/există în Răsăritul Luminii (Roşia Montană, Agricultura, Petrolul etc. etc. etc.) şi să aneantizaţi ce voi NU PUTEŢI avea în veci de veci, CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA NOASTRĂ MULTIMILENARĂ!!! – căraţi-vă, până nu începe să fiarbă sângele în noi! Căci, chiar dacă o facem atât de rar, o dată la veac, poate şi mai rar… când ne răzvrătim, pentru Dreptatea şi pentru Sufletul nostru, nu o facem cum ne-au dictat, în 1989, CIA şi KGB: o facem de nu rămâne, din diavol, nici… amintirea!!! Căci noi, valahii adevăraţi, nu mahalagiii (e drept, plodiţi şi cocoloşiţi şi oploşiţi cam… suspect de mulţi!), noi nu apărăm MIZERIA, ci SĂRĂCIA-CEA-LUMINOASĂ, a “Fachirilor”, a Sărmanului Dionis eminescian: “să fim săraci întru ale cărnii şi bogaţi, nesfârşit de bogaţi şi înalţi, întru toate cele ale Duhului”!
“…Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă - /Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”.
…Şi tot cu stihul SFÂNTULUI EMINESCU – îi AVERTIZĂM pe “baiazizii” aduşi de vânturile pustiei (aici, în pământul Sfânt al Thracilor/Frumoşilor/Îngerilor!), NU-I AMENINŢĂM, ca, după aia, să vină ei cu “jalba-n băţ”, şi să ne pârască (EI pe noi!!! – păi, dacă aşa-zisele “instituţii” sunt croite după “chipul şi asemănarea” criminalilor “mengelişti”[4], după măsuri străine de Duhul Valah…!) pe la instituţiile vândute criminalilor de profesie, într-un “ceva” care numai “stat” (şi, mai cu seamă, “stat de Drept”!) nu este:
“Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
…Să nu ziceţi că nu v-am zis… şi să nu mai faceţi greşeala de a considera că faceţi voi “sfinţi”, după voia şi nevoia voastră: pe EMINESCU al nostru, îl apără Dumnezeu-Hristos – şi nici măcar Satana n-are chef să-l înlocuiască cu Mihail Gălăţanu… că prea duhneşte cumplit, veceul ăla ambulanto-gălăţean (ambulant pe la “cârnii” cu nasul tăiat… - ca la trădătorii de Moşie şi Neam, deh… - …pe la ăia:  Manolescu, Gârbea, Alex. Ştefănescu…!).
…“À bon entendeur, salut!”
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
NOTE
1) „Nazismul sau naţional-socialismul (german) a fost o ideologie şi o politică a statului german totalitară naţionalistă, rasistă, antisemită şi anticomunistă, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 şi 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui naţional-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemţeşte Nazi, rostit 'na-ţi). (…) Nazismul a evidenţiat in permanenţă primatul acţiunii asupra gândirii. (…)Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepţie rasistă. El considera că omenirea este alcătuită pe baza unei ierarhii valorice a raselor şi că viaţa nu reprezintă nimic altceva decât supravieţuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se luptă pentru hrana şi pentru menţinerea purităţii rasei, astfel încat cei puternici de sângele celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populaţiile Europei de Nord. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subordona rasele inferioare. (…) La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe: negri, slavi, ţigani şi evrei (…). În Mein Kampf, Hitler afirmă:
<<Alterarea sângelui şi deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat naţiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenţă – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat PLEAVĂ>> – cf. wikipedia. Şi pleava, nu-i aşa, de obicei, se aruncă… “pe pustii”…!!!
2) “Stalinismul este o ramură a teoriei politice şi un sistem politic şi economic introdus de I. V. Stalin în Uniunea Sovietică. (...)Transformând şi folosindu-se de moştenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietică pe durata durata anilor douăzeci şi treizeci. O serie de două planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietică. Au apărut creşteri în multe sectoare, în mod special în producţia de cărbune şi de oţel. Societatea sovietică a fost adusă de la o situaţie de înapoiere de zeci de ani faţă de occident, la una de egalitate şi asta în numai treizeci de ani, (cel puţin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciază azi ca a fost cea mai rapidă creştere economică atinsă vreodată” – cf. wikipedia.
…Supect de blândă tratare a subiectului…aproape aş zice că este vorba de o …APOLOGETICĂ, atât a bestialului “om” - Stalin, cât şi a sistemului său – ca MAŞINĂ CRIMINALĂ!!! - …distrugând/sfărâmând nu doar alte destine de popoare, ci şi destinul poporului rus!!! De ce, oare, atâta “înţelegere” blândă, pentru Stalin… spre deosebire de Hitler (doi indivizi patibulari, EGAL!) - …oare pentru că a “bătut palma” cu Churchill şi Roosevelt…şi erau, toţi, “din familie”, de-un neam şi-o religie?!
…Păi nici “bătrânul” Schiklgruber nu “stătea” mai prejos…
3) “Dintre toate ţările de obedienţă sovietică, România este cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienţă de <<reeducare>>, prin închisorile de la Suceava, Piteşti, Gherla şi faimosul canal Dunăre - Marea Neagră, unde zeci de mii de fiinţe umane au suferit pro­cesul de dezumanizare prin mijloace nemaifolosite până atunci undeva. închisoarea de la Piteşti este locul în care pretinsa reedu­care a atins culorile cruzimii demenţiale. Din păcate puţine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datorăm primul document despre Piteşti, apărut în româneşte la Madrid, în 1963, şi anume: <<Piteşti, centru de reeducare pentru studenţi>> în 1978, G. Dumitrescu a publicat la München, tot în româneşte, mărturia, Demascarea".
Dar iată că, în sfârşit, a apărut de curând la editura Hachette, tradusă din româneşte, cartea Câinii morţii, de Paul Goma, autor, între altele, a două lucrări - Gherla şi Cutremurul oame­nilor - care denunţă universul carceral şi uneltirile perverse ale poliţiei secrete din România. Deşi sub formă de roman, Câinii morţii, reînvie aproape aceleaşi personaje, victime ale călăilor poliţiei secrete, dezvăluiţi de confesiunile culese de către D. Bacu, la care se adaugă mărturiile pe care şi autorul le auzise când stătuse în închisoare:
<<Se făcea tortură în toate închisorile staliniste, în România ca şi în alte părţi, scrie Virgil Ierunca în Postfaţa sa la cartea lui Paul Goma. Dar la Piteşti descoperim că tortura poate deveni arma ab­solută împotriva căreia nu există rezistenţă posibilă, cu condiţia ca ea să fie neîntreruptă şi ca deţinuţii înşişi să şi-o aplice unii altora. Sudaţi în răul făcut şi primit, victima şi călăul devin astfel o sin­gură şi unică persoană>>" – cf. www.procesulcomunismului.com
4) Nu ştiu cum se face, dar EXACT călăul Josef Mengele le-a scăpat „mossadiştilor”, vestiţi ca fiind cei mai buni din lume, în materie de spionaj şi „vânat de nazişti”... Poate că... ”cine se-aseamănă s-adună”, după o veche şi tragică vorbă a moşilor notri thraco-valaho-creştini...” Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmărea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Soluţiei finale”, răpit în mai 1960, apoi judecat şi executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea după război în America latină sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann şi răpirea sa secretă, şeful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea răpirea lui Mengele, a adăugat Rafi Eitan”. Dar, nu ştiu cum naiba s-a făcut, că, la un moment dat, “mossadiştilor”… nu le-a mai păsat de Mengele! Ceea ce arată că trădarea musteşte şi în sânul… ”poporului ales”!... că le pasă de coreligionarii lor săraci (daţi pe mâna lui Hitler, EXACT DE CĂTRE PLUTOCRAŢIA EVREIASCĂ, DE ORIENTARE… NAZISTO-SIONISTĂ!): “Altă dezvăluire şocantă a actualului ministru al pensionarilor este însă aceea că Mengele a mai fost identificat în Brazilia, la Sao Paolo, doi ani mai târziu. Mossadul a decis însă că existau „alte priorităţi operaţionale“ şi Mengele a scăpat din nou. Eitan a refuzat însă să dezvăluie presei care erau aceste priorităţi operaţionale.

După ce a fugit timp de 34 de ani, Mengele s-a înecat în Brazilia în 1979, iar experţii i-au identificat cadavrul, cu certitudine, după… ŞASE ANI” – cf. cotidianul.ro internaţional, din 9 aprilie 2011, ora 19: 09 (actualizat din 22 mai 2010, ora 11: 35).
…Ciudat, cumplit, amar…. - când vezi că “PRIORITĂŢILE OPERAŢIONALE” (ba chiar… NAŢIONALE!), în toată lumea, NICI VORBĂ SĂ ŢINĂ CONT DE MOARTEA CELOR SĂRACI ŞI AMĂRÂŢI…!!! 

“LECŢIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PAŞTELE - ŞI ADEVĂRUL NEAMULUI ROMÂNESC
…Duhovnicul meu din tinereţe (Dumnezeu să-i ierte şi odihnească sufletul! – căci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grăit, mereu, după fiece împărtăşire din Trupul şi Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Să ţii minte, fiule, că Paştele, pentru noi, ortodocşii, este cea mai luminată sărbătoare!”
…Şi, pentru că mie, atunci, mai multă plăcere îmi făcea Crăciunul cel cu daruri surprinzătoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Paştele nu e mâncare şi băutură, ci Paştele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Încă nu apăruseră (în acei ani depărtaţi...), cum au apărut azi, prin magazinele “burduşite” de marfă scumpă şi proastă - iepuraşii de ciocolată şi reclamele licărind turbate, mai să-ţi scoată ochii…
…Mai târziu, intrând prin mânăstiri, mulţi dintre preasfinţiţii călugări mi-au explicat că Paştele nu ar trebui să însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor…[1]
…Tot bătrânul meu duhovnic de tinereţe mi-a lămurit şi cele şapte “lecţii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divină:
1. întâi: “Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (şi rămâne!) semnalul pentru cei care coboară în comoditatea de Duh a ascultării (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fără să-şi exercite Libertatea Discernământului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, încă din Rai, Omului/Întâiului Adam…;
2. apoi: “Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în silă, de Maria Cea Pururea Fecioară şi de Maria din Magdala – pentru că, ştiind latineşte, se putea înţelege cu legionarii romani, care păzeau, pe Golgota, cele trei cruci…şi să pună o vorbă bună, ca femeile să se poată apropia de Răstignit!) - stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iată fiul tău!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iată mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOŢI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice… şi, deci, fraţii Săi, ai Lui Hristos!
3. “După aceasta, Iisus ştiind că toate s-au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Şi era acolo un vas plin cu oţet. Iară ostaşii umplând un burete cu oţet şi puindu-l într-o vargă de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care ştiu, după operaţie, cât de “tăietor” de sete este oţetul (cu care mi se tamponau buzele), am înţeles bine că sărmanii păgâni nu fuseseră sadici, cum se mai interpretează, pe ici, pe colo, şi azi… - …ci chiar miloşi, în felul lor grosolan, rudimentar… Dar nu pricepuseră ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Grădina Ghetsimani, a tălmăcit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia să le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa şi TOATE păcatele omenirii (de aceea, la Mânăstirea Zamfira, Nicolae Grigorescu pictează, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!
… “Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă... Dar nu voia s-atingă infama băutură” – …de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îşi împlinea, “cu asupra de măsură”, Misiunea Cosmic-Soteriologică!
4. …lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaşte DUMNEZEIREA PURĂ, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocăindu-se, din străfundul durerii şi, deci, al INIMII sale! - şi-l mustră pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că în aceeaşi osândă eşti? Dar noi după dreptate suntem osândiţi, căci primim cele cuvenite după faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a făcut!” – Luca, 23/40-41… în acele clipe în care, şi Hristosul, şi ticălosul pocăit, se chinuiau SUPREM, în ceasul morţii – iar apostolii, afară de Ioan, se ascundeau pe sub pământ, precum şobolanii!): “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevărul îţi grăiesc: astăzi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).
Vă daţi seama ce lecţie adâncă a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi făcut în viaţa asta trecătoare (n.mea: în timpul încercării, pe care-l numim “istoric”!), dacă te pocăieşti, fie şi cu braţele faptei/făptuirii blocate, fie şi cu picioarele acţiunii străpunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RĂDĂCINI! - …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de făpturile sale, de Capodopera Zilei a Şasea, în primul rând, încât ŞTERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINŢA TA, pentru El şi întru El suferitoare, până la zdrenţuirea ultimă a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uită”, pentru a-ţi “uita” păcatele istoricei tale fiinţe de rele îndemnuri, de la Satana venite!), păcatul… ŞI TE RESTAUREAZĂ/INSTAUREAZĂ ÎNTRU ADEVĂRATUL TĂU SĂLAŞ- RAIUL!”
5. Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le menţionează Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adică: <<Dumnezeul/Stăpânul meu, Dumnezeul/Stăpânul meu, pentru ce m-ai lăsat/părăsit?>>”
Cât de controversate au rămas, până în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenită vehemenţă a durerii hristice! Iată cum le tălmăceşte, un creştin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi ştim că Dumnezeu este sfânt şi că El urăşte păcatul. Chiar urăşte păcatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor păcatelor noastre. Vă daţi seama că El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde.... de păcate?
Am putea spune, în ghilimele, că, în acele momente, Isus a fost "cel mai păcătos om din istorie", pentru ca avea pe umeri Săi, păcatele mele şi ale tale şi ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt să fie lângă un păcătos?
Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a părăsit, dar de ce a strigat şi a permis şi celorlalţi să afle asta?

Toata viaţa Lui, a trăit alături de Tatăl. De când s-a născut în iesle, până ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenţa Tatălui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simţit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabilă, pricinuită de biciuire şi răstignire. Astfel, prin faptul că El a strigat, în auzul tuturor, avem încă o pildă, prin care putem vedea cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

În concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru că realmente era părăsit de Dumnezeu şi pentru ca noi să înţelegem, o dată pentru totdeauna, cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul. Nu există păcat mai mic, sau păcat mai mare, există păcat şi atât. Mai mult decat atât, această afirmaţie ne arată dragostea imensă pe care Dumnezeu ne-o poartă. El a îngăduit ca Fiul Său să poarte păcatele noastre, să moară în chinuri, pentru a le spăla chiar cu sângele Său, totul ca noi să putem să ne împăcăm cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAţi făcut clic pe +1 în mod public. Anulaţi, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – şi ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicaţia aceasta pur şi simplu este fantezistă. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINŢEI LUI IISUS”, dar şi: “Cea mai puternica frază spusă de Iisus, pentru oamenii deznădăjduiţi…”
…Ce grea se dovedeşte, precum vedeţi, Doctrina Sfintei Treimi! Se uită că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… “una sunt”!!!(pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITĂŢII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu ştii că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatăl nu putea să-şi părăsească Fiul, pentru că…PE SINE S-AR FI PĂRĂSIT! – ceea ce, cum singur îţi dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd… sau omul este absurd? Vei zice, şi bine vei face, că omul este absurd. Atunci, ne întrebăm, din moment ce TOATE cele şapte lecţii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lecţii pentru om, iar nu pentru… Dumnezeu: cui se adresează Hristos – cu aceste vorbe ale înstrăinării Sfintei Treimi… – se adresează omului, sau se adresează Lui Dumnezeu? Fireşte, zic eu, că Hristos se adresează omului – pentru că Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul nu se puteau părăsi, unul pe altul, pentru simplul motiv că erau ACELAŞI DUMNEZEU! Şi atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatăl şi cu Sfântul Duh!), către om? Păi, eu zic că ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toată adâncimea şi diversitatea păcatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru că Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ţi-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, păcatele şi ispitirile tale, Eu te înţeleg, ÎŢI ÎNŢELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia păcatului tău să te depărtezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simţi părăsit şi de neîntors pe Calea cea Dreaptă, fie chiar te dedai păcatului lui Iuda Iscarioteanul – deznădăjduirea! Eu îţi spun, şi nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiinţării Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfiptă, cu capătul de jos, în ţeasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodată! Dumnezeu îşi înţelege şi-şi iubeşte Creaţia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri şi ai contesta-o şi te-ai teme că nu există! Omenire-a-Omului, ştiu că Satana te va îndemna, şi de acum încolo, ca şi până acum, la multe şi grele păcate – DAR DUMNEZEU ŞTIE CĂ NU ESTE POSIBILĂ CĂLIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PĂCATELOR/DEMONILOR, DAR ŞI SLĂBICIUNILOR OMENEŞTI, DIN EXPRESIA PĂCATELOR! Dacă tu vei săvârşi TOATE păcatele Lumii, până şi pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TĂU! - …dar nu vei stărui, înverşunat, până la capăt, în această greţoasă nebunie a păcatului <<îndepărtării>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPĂ, te vei întoarce, cu faţa plină de lumina nădăjduirii şi cu sufletul umilit şi prăbuşit de ruşinea păcatului, Dumnezeu te va ierta! - tot aşa cum l-a iertat şi pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipă de luciditate, M-a recunoscut şi s-a luminat de Nădejdea Ultimă, cea în Dumnezeirea Mea… da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! - CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREAŢIE/CREATURĂ: Eu-Fiul, dimpreună cu Eu-Tatăl, dimpreună cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.
Iată cum mi-a tălmăcit duhovnicul meu de tinereţe, atunci, cu zeci de ani în urmă, aceste vorbe, strigate în aramaică[2]
…Mi s-a părut a fi cea mai de bun-simţ şi cea mai pilduitoare şi mai umano-dumnezeiască interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, după care Acesta,
6. …pentru a da, până la capăt, Modelul pentru Omul/Făptura Umano-Divină a Zilei-a-Şasea, a rostit, cu împăcare şi nesfârşită blândeţe, vorbele “predării”, ultime şi deplin-triumfale, către Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitivă a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznădăjduirii!): “Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredinţez duhul Meu!”
7. Iar ultima vorbă/”lecţie” hristică, de pe Cruce: “Săvârşitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrată, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descătuşa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos şi la nivelul întregului univers al Fiinţei Umano-Divine (trecute, prezente şi viitoare), Procesul Mântuirii! NESTĂVILIT, FĂRĂ OPRIRE, PÂNĂ LA TRONUL JUDECĂŢII DE APOI!”
…Până şi scepticii “oameni de ştiinţă” - fizicieni – mărturisesc că au văzut, în jurul pământului, acea aură/”halou” de Lumină Dumnezeiască, urmare a ţâşnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “ţeasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri şi vreri meschin-umane (expresii ale degenerării spirituale umane, pervertite, parţial, de “frecventarea colţului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineşte destinul Făpturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!
…Deci, în definitiv, ce este PAŞTELE? Este veşnica reamintire, către om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh şi Trup, deopotrivă (pentru că şi Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus şi cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curăţeniei – şi cât a păstrat şi cât n-a păstrat, prin făptuire externă, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlăuntrul Omului, acolo unde vine, pe neaşteptate, MIRELE-HRISTOS!). Şi ce înseamnă Lumina Minunată a Învierii? Trebuie să aflăm, ori măcar “să pipăim” această Taină Dumnezeiască – pentru a nu ne prăbuşi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese şi al Dansului Satanei, peste Lume – în prăpastia DEZNĂDĂJDUIRII, NEPĂSĂRII EGOISTE ŞI EGOTISTE… A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FAŢĂ DE CEL RĂU!!!
…Pentru a nu ne pierde omenia din noi şi pentru a nu ne rătăci de SUPRA-FIINŢA NOASTRĂ NAŢIONALĂ – de popor şi de NEAM!!! Căci, la Tronul Judecăţii din Urmă şi Desăvârşite: “…iată o mulţime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o număra, din toate seminţiile şi neamurile, şi din toate popoarele şi limbile (s.mea) – mulţime care stătea înaintea tronului şi înaintea Mielului, în haine albe şi cu ramuri de finic în mâinile lor. Aceştia strigau cu glas mare şi ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care şade pe tron şi a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iată cum se zice CLAR că SEMINŢIILE şi NEAMURILE şi POPOARELE şi LIMBILE sunt entităţi dumnezeieşti (iar nu invenţii de-ale… ”turbaţilor de naţionalişti!”) – oricât s-ar da peste cap să demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – şi, mai ales, peste toate strădaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile şi a strica, satanic, toate limbile (cu excepţia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviţi cum …nu mai avem la ce şi pe cine privi, la fotbal, unde la formaţia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SĂMÂNŢĂ”, MĂCAR… - nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (excepţie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …fraţi traci, de-ai noştri, dar mult mai înţelepţi şi stabili decât noi, întru Divina Tradiţie!!!). Şi uitaţi-vă cum corcesc rasele şi seminţiile, “fraţii” ucigaşi ai Franc-Masoneriei…şi vor să şteargă toate hotarele dintre minţi, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme… “poruncite de la centru”!) şi dintre neamuri şi seminţii…
“VADE RETRO, SATANAS!!!”
…Frumos şi adânc grăieşte (cum niciun teolog creştin n-a făcut-o şi, din păcate, nici nu se străduieşte a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Părintele Dumitru Stăniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fără pereche, în istoria lumii. Importanţa ei întrece absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. (…) Creaţia dă posibilitatea istoriei, Învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifestă nemulţumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem, şi noi, pătrunşi. Dacă Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul că Învierea atrage cu forţă metaistorică, ceva din istorie – în altă orbită de existenţă! – arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singură realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARĂTA ÎN CRIZA DE CARE SUFERĂ ŞI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)
Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui, aşa cum nu-şi poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s-a introdus în viaţă, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, această boală este eliminată. E de crezut că, fără căderea în păcat, n-ar fi intervenit Învierea, aşa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.
În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este realizată, prezentă. Noi trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai nădăjduirii spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.
Când zicem, cu credinţă: <<Hristos a înviat!>> – afirmăm implicit: <<NOI TOŢI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sfintele Paşti, 1937 – tipărită La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.
…Bine-bine, eu, noi… – ca fiinţe, am aflat câte ceva din Veşnica Taină a Învierii. Dar SUPRA-FIINŢA noastră, Neamul/naţiune?
…Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinţa noastră – NEAMUL/NAŢIUNEA? Se produce la fel ca şi pentru fiinţă, numai că este un eveniment fără margini de măreţ, întrevăzându-l (prin SUPRA-FIINŢA noastră!) pe însuşi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!
“(…) Este diversificarea omenirii în naţiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere, cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei şi a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară Voii Lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui (s.mea). Dar răspunsul se poate da şi altfel: păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fără înălţimi ţi puritati de simţire şi de gând. Cine nu ştie, însă, că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? În simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea în faza păcatului are manifestări păcătoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este expresia metafizică a Supra-Fiinţei umano-divine, în eternitatea Revelaţiei Dumnezeieşti, deci înafara păcatului! – …şi naţiune-popor, care sunt expresia istorică, deci păcătoasă, a Supra-Fiinţei umano-divine!), pentru că natura omenească, în general, cu toate diversificările în care se înfăţisează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti, în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi (o logică perfectă! – A SE LUA AMINTE, DE CĂTRE… ”UNIONIŞTII” MASONI!!!).
Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist.
Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între naţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă umanul rămane, nu cumva e naţionalul o simplă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care să-l poţi lepăda în oricare moment voieşti?
E de remarcat, întâi, că nu există om anaţional. Nici Adam, măcar, n-a fost anaţional – ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcţie psihică şi trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determinamentele naţionale – ESTE O ABSTRACŢIE (n.mea: iată la ce vor cei de la “uniuni” să realizeze din noi: nişte …ABSTRACŢII, nişte “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe nişte fiinţe umano-divine, determinate, ca personalităţi, de Însuşi Dumnezeu!). Aşa cum nu poate exista un măr fără determinamentele unui anumit soi, aşa cum nu poate exista un om fără determinamente individuale.(…) Un român, când simte milă faţă de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăţie umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat româneşte, nu e anaţional.(…)” – cf. Bucovina profundă online, Părintele D. Stăniloae, art. Scurtă interpretare teologică a naţiunii, Sfintele Paşti, 1934.
“(…) Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a Lui Dumnezeu? SĂ NU FIE! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupări, însuşiri, cu politică, artă şi cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MĂSURA, nu este melodia vieţii înseşi. Şi câte melodii nu pot exista, pe aceeaşi măsură?” – cf. Părintele D. Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 32.          
…Deci, cu inima plină de lumină, îţi mărturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVĂR – Ţie, Neam al Românilor:
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
…VEI ÎNVIA ŞI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR - CU TOŢI SFINŢII ŞI MARTIRII ŞI VOIEVOZII ŞI “CRĂIŞORII” TĂI… - …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!
…FACEŢI SĂ TACĂ RĂZBOAIELE ŞI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlăuntru, precum şi cele de pe dinafară) – ŞI, HAIDEŢI (începând cu ACEST Paşte!!!) SĂ ASCULTĂM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCĂ (...dinafară de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burleşti - lăcomii dovedind apucături şi pofte animalice, de fiare ale beznelor..., dinafară de găşti şi tâlhari nepocăiţi, de tot soiul...!) – ŞI SĂ FIE (în sfârşit!), DUPĂ VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PRE PĂMÂNT”!!!
…”- SĂ FIE PAŞTI ÎN FIECARE ZI!” – cum înţelept grăieşte Părintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.com Aţi făcut clic pe +1 în mod public. Anulaţi, ziarul Lumina de duminică, din 30 Mai 2008).
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] - Trebuie să spunem însă, de la început, că, şi la sat, şi la oraş, Biserica de Zid (instituţională), iar nu Biserica lui Hristos - perpetuează, în mod ciudat (şi deloc spre cinstea ei!), pe lângă tradiţiile autentice, închinate Paştelui-Învierii – şi tradiţii false, tradiţii care nu ţin nici măcar de păgânismul tracic! Paştele n-are, nici în clin şi mânecă, ceva cu mâncarea şi băutura!!! Paştele este, exclusiv, bucurie spirituală!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numărul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l confundaţi pe Hristos cu abatorul!, că măcelărirea mieilor, de Paşte, este o crimă oribilă, un păcat strigător la cer şi, totodată, unul contra Sfântului Duh (păcat de care “păstorii turmei”-clerul, dacă nu neapărat stimulator, măcar un complice asiduu! – va avea de dat seamă, din greu, pe cealaltă lume!!!) – păcat prin care Hristos este răstignit, de lăcomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Şi demonstram că obiceiul păgân al “sacrificării” (de fapt, MĂCELĂRIRII!!!) mielului, de Paştele-Pesahul evreiesc, precum şi cel, tot atât de păgân, al “sacrificării” (de fapt, MĂCELĂRIRII!!!) porcilor, de Crăciun (când se naşte Mântuitorul Lumii!!!) - ţin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea creştin-românească, şi trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos:
a-porcii, de Crăciun, sunt masacraţi, ca “restanţă” a păgânilor greci şi romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar
b-mieii masacraţi de Paşte sunt “restanţă” a primitivilor evrei, închinători lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar şi “restanţă” de la păgânismul grecesc! Leviticul ebraic menţionează, pentru sărbătoarea Ispăşirii, sacrificiul unuia din doi ţapi de jertfă – în urma operaţiei de MAGIE SIMPATETICĂ: ţapul ispăşitor, ţinut la uşa Tabernacolului, era atins de toţi membrii comunităţii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în deşert, fie aruncat într-o prăpastie. Dar, într-o primă fază a mozaismului, ţapul ispăşitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFĂ CĂTRE DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DEŞERTULUI!! - cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeaşi menţiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e făcută şi în legătură cu sărbătorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinătorii lui Dionysos) aruncau, în hău, un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor infernale” (cf. Séchan Louis şi Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE LA GRÈCE, Paris, 1966).
Ierarhii vechi ai Bisericii Creştine, mult mai atenţi la autenticitatea creştin-religioasă decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restanţelor” păgâne din mentalul popular, şi mult mai puţin dispuşi a ceda DEMAGOGIEI BURŢII POPORULUI (îndemnând şi arătând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperaţi de rezultatele strict culinare şi de măcel, ale identificării lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CREŞTINĂ SĂ-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE ŞI LUNĂ, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam mulţi ani, şi oamenii Bisericii (deh, oameni şi ei…) au căzut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Şi astfel, măcelul oribil al mieilor continuă, într-o veselie tembelă şi terifiant-criminală – sporind astronomic păcatele noastre, în loc să ne apropie, prin Paşte, de Mântuire… - cf. revistacontraatac.wordpress.comnr. 20.
[2] - Limba aramaică este o limbă aproape moartă, vorbită în special în Antichitate. Câteva capitole din cărțile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, ca de altfel și Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamană cu portugheza. Diferențele dintre aramaică și ebraică sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele două sunt privite ca două limbi distinct – cf. Wikipedia.
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii