ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 37 (Martie 2012)

EDITORIAL

LA CEAS ANIVERSAR...

Acum, când lumina devine tot mai insistentă şi caldă, ne amintim de vremurile care au trecut, de acelea când ne îndemnau stăruitor la scris, picurându-ne în minte idei de început, din care urmau să răsară un buchet de gânduri şi însemnări îndrăzneţe, notabile pentru cotidian, admirate de cititori şi iubite de cei care le-au dat viaţă.
Deşi s-au dus către istorie doar trei ani, revista noastră şi-a desăvârşit conţinutul, şi-a înnoit grafica, pentru a le oferi devoratorilor de frumos un festin autentic de cultură şi atitudine, care să le bucure existenţa şi sufletul. Ceea ce veţi găsi aici, reprezintă curajul şi înţelepciunea unor oameni deosebiţi, care şi-au dedicat o parte a timpului scrisului tranşant, dulce, amar, sau cum vreţi să-l descrieţi, dar cert este că articolele pe care le citiţi se adresează celor care îndrăgesc adevărul, dreptatea, libertatea, adică acelora care mai cred că sunt români.
Puterea cuvântului şi-a dovedit încă o dată valoarea, iar ceea ce vrem noi să facem prin intermediul acestuia este nobil şi elegant, şi poate că vom reuşi astfel să aducem emoţie şi entuziasm în viaţa dumneavoastră.
Prezentul act de cultură este, de fapt, un manifest închinat libertăţii cuvântului, dedicat valorilor spirituale ale acestui popor minunat, care, în pofida loviturilor de tot felul, a ştiut să-şi conserve forţa interioară şi să gândească la rece, cu optimism şi încredere, că apa tulbure se va decanta cândva, iar ţara aceasta îşi va redobândi gloria de altădată.
Acest număr soseşte ca o epistolă a primăverii, încărcată cu flori de Bărăgan şi nestemate culese din tezaurul autohton, pe care le aşază la picioarele Dunării, înveşmântată şi ea într-un duios cântec albastru. Noi, cei care mai credem că cetatea Brăilei n-a pierit, le dăruim cititorilor ofrandă îmbelşugată de acorduri câmpeneşti, împreună cu vivacitatea cărturarilor timpului prezent, care gândesc româneşte şi zâmbesc atunci când umbra ascunsă a ignoranţei unora încearcă să le strecoare în suflet neîncrederea. Ei îşi întregesc puterea creaţiei datorită curajului şi generozităţii, care îi domină tot mai mult, numai că fac parte din pleiada acelora care, debordând de bucurie, aleg să împărtăşească şi semenilor crezul lor artistic. Dacă tot mai mulţi dintre noi şi-ar ridica privirea obosită din pământ, atunci şi prezentul îşi va schimba înfăţişarea, iar cameleonii s-ar preface într-o pulbere neînsemnată, care ar dispărea departe, ca şi cum n-a existat cândva.
Ne adunaserăm câţiva oameni de litere din acest oraş, în sala de festivităţi a Cercului Militar Brăila, din str. M. Eminescu, cu scopul vădit de a atrage atenţia opiniei publice cu privire la apariţia în peisajul cultural şi publicistic brăilean, a acestei publicaţii moderne, online, cu pretenţiile necesare, domnii profesori Vasile Ioan Zbarcea, Ioan Munteanu şi Dumitru Anghel, punctând – fiecare în maniera-i cunoscută – reperele, directivele pe care ZEIT le întrevedea la acea dată şi care acum sunt evidente. Nu pot să afirm la 3 ani că este cazul unei linii, e prematur, dar nici să ocolesc realitatea – palpabilă, de altfel – omiţând (dintr-o falsă modestie), realizările.
Revista este un câştig, unul moral şi spiritual, unul de nume, cu rezonanţă inclusiv peste hotare; paginile electronice ne sunt accesate din Canada, Statele Unite, Australia, Germania, Spania, Italia, Austria, Ungaria, Macedonia…, semn că nu numai autorii de materiale, cât mai cu seamă cititorii, cei ce întregesc lanţul comunicaţional, sunt de o varietate şi vastitate, inclusiv geografică.
Încă de la primele sale numere, revista şi-a intrat pe făgaş, rubricile păstrându-se în ordinea de start, chiar dacă, sub aspect grafic, publicaţia a căpătat o haină nouă, începând cu 1 ianuarie 2012. S-a impus acest nou format, deoarece numărul din ce în ce mai mare de cititori, dorea un suflu nou, şi mai ales o interfaţă mult mai vizibilă, mai prietenoasă, mai modernă. Din punct de vedere tehnic, la începutul fiecărei luni, un nou număr ZEIT a văzut eternul online-ului, fără compromisuri, la timp cum se spune, pentru ca în secunda următoare, newsletter-ul să înceapă forja, de aşa natură încât informaţia să poată ajunge la cei peste 3000 de abonaţi pe care îi cuprinde în prezent baza de date. O cifră semnificativă, dacă e să privim în ansamblul publicaţiilor de profil, un public select, cu gust fin, de multe ori critic prin mesajele pe care le primim la redacţie şi cărora – fără diferenţe – le răspundem în limita decenţei şi spiritului limbii române care ne caracterizează. Feed-back-ul este o realitate, iar fără el, fără ecoul articolelor, articolele nu ar fi decât simple texte într-o machetă, litere sterile adunate între un titlu boldat şi o semnătură cu italice.
Structura redacţională flexibilă a permis şi permite în continuare mărirea numărului de membri, iar condiţiile de participare la realizarea conţinutului publicaţiei, au atras nume noi, nume mari, nume cu rezonanţă, alături de cei care – pentru prima dată – aveau curajul să scoată de la sertar gândurile, ideile, creaţiile. Politica redacţională strictă, dar verticală, ne-a adus critica celor care au crezut că publicaţia este un fel de blog, unde fiecare poate să scrie ce vrea şi cum vrea, dar şi câştigul unor semnături de valoare, ale celor care, prin munca şi crezul lor, fac cinste spaţiului românesc autentic şi care prin mijloace absolut intelectuale se luptă cu indiferenţa, cu antiromânismul, anticreştinismul, cu perfidia şi manipularea.
Deşi trecem cu toţii printr-o perioadă grea, printr-o criză morală şi culturală fără precedent în istorie, publicaţia ZEIT dovedeşte de la număr la număr că există nu ambiţie, ci voinţă, un devotament coroborat cu pasiune şi vocaţie către actul creator, motiv pentru care ţin să mulţumesc tuturor celor care au scris şi scriu la revistă, dar şi celor ce ne citesc şi ne împărtăşesc ideile, în fiecare lună, de trei ani încoace.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
DE VORBĂ CU DR. ANGHESCU DUMITRU,
PREŞEDINTE AL COLEGIULUI MEDICILOR STOMATOLOGI DIN BRĂILA (III)
Domnule doctor Dumitru Anghelescu am specificat în interviurile anterioare că profilaxia afecţiunilor buco dentare ar trebui privită ca un sistem integrat la nivel local şi naţional, în care acţionează câţiva vectori principali. 
Sa reamintim cititorilor revistei ZEIT care sunt de fapt aceşti vectori despre care tot vorbim de ceva vreme.
Să-i enumerăm:
- Guvernul, prin politici şi programe de prevenţie;
- Casa Naţională de Sănătate, prin măsurile de stimulare a controalelor periodice stomatologice, inexistente în momentul de faţă;
- Medicii stomatologi prin educaţia medicală preventivă în cabinet;
- Pacienţii prin respectarea indicaţiilor primite în cabinetele de medicina dentară.
Astăzi cred că ne veţi vorbi despre un vector care joacă un rol important acela de asigurător al pacienţilor şi despre rolul acestuia în ceea ce înseamnă serviciile medicale de sănătate.
Exact! Iată-ne ajunşi acolo unde de obicei se fac şi se desfac interesele asiguraţilor care periodic se află în situaţia de pacienţi - CASA NAŢIONALĂ de ASIGURĂRI de SĂNĂTATE mai pe scurt CNAS.
 Actuala lege a asigurărilor de sănătate care funcţionează pe principiul solidarităţii şi subsidiarităţii a apărut ca o ,,varianta românească” a legii Bismark ce funcţiona la vremea respectiva (1998) în Austria, Belgia, Franţa, Olanda, Germania. În studiul ,,Serviciile de sănătate şi asigurările sociale de sănătate”, profesorul Ion Plumb de la ASE Bucureşti ne informează că orice sistem a îngrijirilor de sănătate, după Maxwell şi alţi specialişti, ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii:
- acoperire generală;
- accesibilitate promptă;
- pertinenţă faţă de nevoi;
- echitate;
- posibilitate de alegere;
- eficacitate;
- eficienţă înaltă;
- accesibilitate socială largă;
- responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.
Acum, fără să fim mai catolici decât papa, apreciaţi dumneavoastră câte din aceste condiţii sunt respectate la noi? N.B.- recitiţi ultima condiţie.
Consider că mai sunt persoane care nu prea ştiu ce este CNAS şi cu ce se ocupă. Vă rog să dezvoltaţi pe scurt acest subiect.
Făcând un mic istoric, CNAS s-a înfiinţat la 01-01-1999 ca o entitate independentă, având ca scop colectarea şi administrarea fondurilor adunate de la toate persoanele fizice sau juridice (angajaţi şi angajatori) care realizau venituri sau profit. Chiar a fost comparată cu o bancă la care fiecare depunea o sumă (stabilită prin lege) şi apoi obţinea un credit când se afla în dificultate, ca pacient. Minunea nu a ţinut mult şi CNAS şi-a pierdut statutul de independenţă fiind vânată politic, pentru resursele financiare de care dispunea. În ziarul Financiar, în aprilie 2011, preşedintele CNAS aprecia ca trecerea CNAS sub control parlamentar ar fi o măsură eficientă şi ar însemna revenirea instituţiei la normalitate, adică la statutul de independenţă pe care la avut CNAS la înfiinţare.
Sa revenim la — medicina dentară. Ce rol are CNAS?
Orice sector medical primeşte un anumit procent din bugetul CNAS. Stomatologia a primit iniţial 4%, iar actualmente acest procent este în jur de 1%. Fiecare dintre noi îşi poate face o socoteala simplă – cât a cheltuit într-un an pentru sănătate în general şi ce procent reprezintă suma pentru sănătatea oro-dentară. Vă spun sigur că mai mult de 1%. Poate că am merita mai mult fiecare dintre noi, pentru asanarea unei importante porţi de intrare în organism.
Cum decurge contractarea serviciilor de stomatologie de către CNAS?
Un număr de medici stomatologi îşi exprimă dorinţa de a intra în relaţie contractuală cu CJAS. Conform unor condiţii sunt acceptaţi toţi sau numai o parte. Fiecare medic stomatolog beneficiază de o sumă în baza căreia poate asigura populaţiei servicii de medicină dentară. Această sumă poate varia în funcţie de mediul rural sau urban şi de gradul profesional al medicului respectiv. La nivelul judeţului Brăila acest plafon este în jur de 1200-1500 ron/luna. Din aceşti bani trebuie asigurate urgenţele în totalitate, un procent din actele terapeutice şi profilactice şi tratamentele pentru grupa de vârstă 0-18 ani. Pacienţii care nu se mai încadrează în plafonul lunar (marea majoritate) trebuie trecuţi pe liste de aşteptare. V-ar conveni să vă trec pe o listă de aşteptare peste ,,x” luni în vederea unui tratament? Eu cred că nu şi de aceea marea majoritatea pacienţilor, cu toate că cotizează la CNAS, preferă să se trateze în sistem privat.              
Consultaţiile periodice la stomatolog sunt diferite în statele europene?
Prin definiţie profilaxie înseamnă ansamblul măsurilor medico sanitare care se iau pentru prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor. Sunt state în care casele de asigurări de sănătate investesc mai mult în profilaxie tocmai în scopul reducerii tratamentelor curative care sunt mult mai costisitoare. În unele state europene consultaţiile periodice sunt obligatorii. Neprezentarea pacienţilor la aceste consultaţii, care ar trebui să fie gratuite, aduce penalităţi pentru pacienţi, adică li se reduce procentul din tratamentele pe care le plăteşte casa de asigurări de sănătate. La noi controalele periodice se efectuează doar prin munca de conştientizare pe care o duce medicul în cabinet, şi de multe ori prin gratuitatea pe care le-o acordă pacienţilor care se prezintă la aceste controale. Orice control periodic este considerat şi profilactic pentru că duce la descoperirea afecţiunilor în stadiul incipient, ceea ce implicit are costuri financiare şi sociale mai mici. Şi dacă ne-am gândi la legile lui Murffy şi ne-am aminti că orice lucru care începe prost se termină şi mai prost, poate că ar trebui să fim foarte atenţi când începem orice acţiune şi să renunţam la stilul hei rup-ist.
Atunci înseamnă că CNAS ar avea un rol foarte important referitor la ceea ce ne-aţi relatat mai sus.
Cred ca toate controalele periodice si tratamentele profilactice ar trebui impuse si susţinute financiar integral de CNAS, chiar premiate prin acordarea unor bonusuri pacienţilor care nu lipsesc de la programări.
Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă doresc ca anul 2012 să vă aducă sănătate şi satisfacţii pe linie profesională. 
Mulţumesc! Şi eu doresc cititorilor revistei ZEIT să aibă grijă de sănătatea lor.
a consemnat, Violeta Craiu
CARTILE ZEIT
CRITITCĂ LITERARĂ ŞI MUZICALĂ, DE DUMITRU ANGHEL, ED. ZEIT, BRĂILA 2012
Un nume deja recunoscut în cercurile intelectualilor din vechea cetate a Brăilei, Dumitru Anghel aduce aproape de sufletul românesc florile rare ale literaturii şi muzicii, pe care le-a adunat cu admiraţie şi preţuire în carafa inimii sale, dăruindu-le celor care ştiu să recunoască valorile autentice ale unui popor înzestrat cu puterea de a face minuni din propria existenţă. Deja un maestru al analizei  pertinente a textelor literare, precum şi un îndrăgostit de muzica de calitate, Dumitru Anghel realizează, prin lucrarea de faţă, un minunat periplu artistic, în care desluşeşte tainele scriiturii unor trăitori dăruiţi cu veşnicia cuvintelor şi ale notelor ţesute cu pricepere pe portativ, astfel încât ne uimeşte prin claritatea observaţiilor şi, mai ales, prin examinarea amănunţită a conţinuturilor eternizate în memoria cititorului erudit.
Fără a intra în amănunte, vom aduce spre reflecţie câteva dintre comorile unei critici constructive, ale unei laborioase introspecţii literare, pe care scriitorul Dumitru Anghel ni le propune în paginile ultimei sale cărţi publicate. Nu întâmplător, cititorul va descoperi că prima dintre multele analize existente aici, îi este închinată inegalabilului Fănuş Neagu, poate şi pentru că a fost concetăţean cu autorul, dar şi fiindcă opera pe care ne-a lăsat-o moştenire nu cunoaşte termen de comparaţie. Astfel, este comentat volumul  Fănuş Neagu – Povestirile magice, de Viorel Coman, fiind scoase în evidenţă calităţile de critic literar ale autorului, notând cu admiraţie: ...stilul eseisticii scriitorului Viorel Coman are limpezimea şi răcoarea izvorului de munte, care parcurge trepte de cristalizare prin şlefuirea sensului metaforic, după ce a parcurs frecuşuri şi prăvăliri semantice din crestele înalte, până la adunarea potolită din câmpie. Apoi, călătoria continuă armonios, către culmile nebănuite ale frumuseţii cuvintelor săpate în suflet, amintind, pe rând, şi aducând mai aproape, tezaurul de versuri şi proză ale celor pe care îi îndrăgeşte la infinit şi cărora le-a dedicat acest efort literar. Se cuvine să le aducem şi noi recunoştinţă şi preţuire celor care, poate chiar în aceste clipe, îşi revarsă noianul de gânduri metaforice pe mii de coli albe: Nicolae Grigore Mărăşanu, Constantin Gherghinoiu, pentru care Poezia a rămas mereu amanta de taină, cu care a ieşit în lume..., Emil Brumaru, Lucian Avramescu, Victor Sterom, Angela Burtea, Liviu Vişan, Florin Meşca, şi, nu în utimul rând, Ştefan Stănculescu.
Dincolo de apriga noastră dorinţă de a citi despre cât mai mulţi făuritori de vise, pe care Dumitru Anghel i-a urmărit pas cu pas şi pe care i-a cunoscut personal, vom remarca, cu o uşoară invidie, că paginile acestei deosebite cărţi măsoară mulţimea cifrelor în favoarea muzicii. Cu siguranţă, autorul păstrează în cele mai ascunse locuri ale inimii sale, acordurile nemuritoarei lire, care îi aduc liniştea şi inspiraţia, atât de necesare actului creator. De aceea, patru dintre capitolele cărţii, conţin reuşite şi remarcabile cronici muzicale, adunate cu sfinţenie în foile de manuscris ale autorului şi în sufletul său veşnic curtat de sunetul vreunei simfonii celebre. Ca nimeni altcineva, Dumitru Anghel ne determină să ascultăm concerte unice, în la minor, şi nu numai, ne îndeamnă, galant şi diplomat, să ne afundăm în istoria muzicii, ne cheamă către Mitul lui Beethoven, Simfonia lui Faust, dar, fiind un brăilean veritabil, chiar şi adoptat, nu uită că aici, pe pământul udat de apele bătrânului Danubiu, s-au săvârşit atât de multe evenimente culturale, că aici există tradiţii muzicale şi continuitate artistică, aici are loc anual Concertul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, tot aici fiinţează Societatea muzicală Lyra, aici e un spaţiu sacru, prielnic doar celor care îşi iubesc obârşia şi nu uită nicicând de ea.
Cartea se încheie cu aprecieri la adresa autorului, semnate de scriitorul Viorel Dinescu, din care notăm: Dumitru Anghel preferă, cum era de aşteptat, o atitudine apolinică, având unghiul de vedere spre un orizont de valori culturale autentice, iar dacă ne e permis, el este un căutător de piatră rară pe câmpia românească.
Gina Moldoveanu
REVERENTE CRITICE...

 OUROBOROS-UL, DE PE „DRUMUL TOIAGULUI”:
„PE MASA DE OPERAŢIE”, DE CONSTANTIN STANCU

De mulţi ani, admiram (aproape extatic – pentru că autorul este un şlefuitor desăvârşit al Verbului Orfic...precum Spinoza, care şlefuia lentile, pentru Re-iniţierea Orbilor Lumii!) scânteierile lirice din poemele lui Constantin Stancu...: Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochiul inimii, Pomul cu scribi...

...Când am primit, de la Haţeg, o carte de proză (cu aspect de roman) din partea domniei sale, autorul sus-zis – prejudecăţile mele (cu totul ruşinoase!) au şi scos capul, obraznice, degrabă, la suprafaţă (mai ales că eu fac alergie la cam toate cărţile premiate, din ultima vreme... – ...pentru că, zdrobitoarea lor majoritate, reflectă gradul de rudenie sau amiciţie al autorului, cu vreo autoritate municipală, ceea ce n-are nimic de-a face cu esteticul!): „Eh, nu poate atinge, nici măcar râvni – Desăvârşirea, umblând după doi iepuri, deodată...!

...Tot ce pot să vă mărturisesc este că, după ce am deschis volumul „Pe masa de operaţie” (Editura Rafet, 2011 – premiul „Octavian Moşoiu”, al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Rm. Sărat, 2011 – acordat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” – preşedinte Constantin Marafet, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Rm. Sărat şi al Asociaţiei) – nu l-am mai lăsat..., până când n-am întors pagina şi-am văzut scris: Cuprins...Nici nu am cuvinte (şi nici nu cred că există, în vreo limbă a lumii!) să exprim dezamăgirea că „s-a terminat” cartea...cât am regretat că jocul dramatic al ideilor, „montat” în Teatrul Cosmic – încetase...

 ...Titlul nu pare deloc îmbietor, pentru cine se opreşte la copertă... – şi nici titlurile celor 12 capitole nu sunt prea îmbietoare... – ...cel mult, ciudate: Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Ghimel, Dalet, Misterul frigului, Het, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Lamed, Toiagul, Tau, Epistola...

...Dar, iată: Nichita Stănescu – Măreţia Frigului...: „...atunci când am citit Măreţia frigului, volumul de versuri al poetului Nichita Stănescu – simţisem că voi deveni Poet”. POET - Călăuză Orfic-Spirituală, adică - întru căutarea Sinei. Deja, începea să se întrevadă „fântâna” dintre lumi! Interesant, zguduitor - dar...nu suficient, încă, pentru interesul Omului Viu. Omului Care Se Caută...întru Veşnicie!

...Noroc că, într-o vară de tare demult, începusem să descifrez tainele fascinante ale limbii ebraice vechi/veterotestamentare (nici până azi nu am lămurit sumedenie de simboluri...) şi studiasem, cu nesaţ, „Cheilor majore şi Pantaclul lui Solomon”, de Eliphas Lévi.

Apoi, pe măsură ce parcurgeam primele (dintre cele 105) pagini ale cărţii (care, de la început, vorbea despre un om care se pregătea, spiritual, să înfrunte o operaţie de extirpare (?!) a unui neoplasm, fixat la un rinichi – şi era, precum orice OM-Frate întru Hristos, încărcat de toate păcatele şi durerile Lumii, înainte de CRUCIFICAREA/”OPERAŢIE” COSMICĂ!), mi-am adus aminte de Mircea Eliade şi a lui nuvelă despre „cancer”: Les Trois Grâces...Şi, abia atunci, am avut, deodată, Revelaţia... – ...şi m-am dezlănţuit, cu mintea şi sufletul deschise, asupra cărţii lui Constantin Stancu...

...Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(...). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam... (…)Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma” (n.n.: tumoarea canceroasă) – spunea Aurelian Tătaru, din nuvela eliadescă.

…Iată cheia! Se întâlneau, de fapt:

1-      Omul/POETUL-RE-ARMONIZATOR DE LUMI (Suprafiinţa/Supra-Eul Spiritual, MAGUL INVIZIBIL, multiplicat în ecouri/magi, al “Crăciunului” solstiţial!), cu

2-      Dumnezeul Demiurg şi Mântuitor – dar şi cu…

3-      Cancerul”/probă iniţiatică, Taină Mistică, prin care străbaţi tot infernul, spre a răzbi în Paradis. “Masa de Operaţie” este Cosmosul Fiinţial, în/pe care “operează” Dumnezeu. Supremul Taumaturg/MEDICULCOSMIC/MÂNTUITORUL!

4-      Deci, “MASA de OPERAŢIE” - poate fi Masa Cinei Celei de Taină -  poate fi Suprema Masă/PUNTE Resurecţională – CRUCEA!

Cancerul”, deci, devine Răul cu faţă dublă (precum orice simbol al Marii Tradiţii Terestro-Paradisiace): este puroiul păcatelor noastre: “Îţi indic să te operezi cât mai repede, să scoţi mizeria de acolo, de la rinichi…” – dar şi şansa de a te mântui, prin suferinţă, prin lacrimi lustraţionale, care “curg în sus”, prin misteriul “comunicării mistice” – IUBIREA SUPREMĂ/EROS AGAPÉ: “Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi” – cf. Boala nevăzută, p. 9.

…Şi de ce, neapărat, “rinichii” sunt canceraţi? Rinichii, care parcă sunt doi foetuşi, faţă în faţă, unul către altul privind, curioşi…încă stagnând în uterul paradisiac…! Sau…numai unul ŞTIE? – iar celuilalt îi este frică, încă, să afle că se află, s-a aflat, mereu, TOTDEAUNA, logic şi legic, în Paradis (cum afirmă şi personajul Orbului Borges – Paracelsus, din “Roza lui Paracelsus”, adresându-se potenţialului ucenic: - Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul ? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva deciâ în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis ?)!

Iată ce-i zicea Durckheim – eminentei psihoterapeute şi scriitoare, Annick de Souzenelle (cf. Simbolismul corpului uman, Amarcord, Timişoara, 1999) : “Noi evocăm descrierea biblică a corpului <<Fiului Omului>>,  în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: <<Dedesubtul rinichilor, Annick, nu se petrece încă mare lucru. Aceasta trebuie repede integrat. Dar deasupra, da, totul se petrece; şi acolo, la nivelul inimii, acolo numai, ÎL întâlnim, pe Celălalt!>>”

Acum abia înţeleg şi simbolistica desenului de pe Coperta I a cărţii lui Constantin Stancu – un porumbel...cu imaginea dublată-reflectată! Este imaginea întâlnirii ego-urilor – „deasupra”, îl întâlnim, totdeauna, pe „Celălalt”!

...Evident, e cazul să organizăm, de-acum, discuţia despre cartea „cu cheie” a lui Constantin Stancu.

Un ORB misterios (şi la fel de misterios, VINDECAT DE CĂTRE MARTORII CERULUI!), Ilie Roman (care îşi aminteşte, trudnic, terapeutico-magic şi soteriologic, originea divină a NUMELUI PARADISIAC/”NUMA”, deci şi a Formei Iniţiale/”RUPA”!: “Mi-am propus ca la durere, în loc să ţip (…) să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică – şi mă întrebam cum suna numele acesta, în limba veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. (…) până la urmă am realizat că numele era în mine – ELI ELION” – cf. Moartea ca un fel de naştere, p. 14), lasă un text/”epistolă”, unui novice (după modelul borgesian…sperând măcar într-UN ucenic destoinic semantic!) – şi, apoi, dispare în necunoscut (sau, poate, se “transplantează” în… “CELĂLALT”/Cititorul Epistolei Sacre/Mesajului Mântuitor?): “De fapt, autorul lor (n.n.: al semnelor de pe “o coală pătată cu sânge, un sânge care nu s-a evaporate…”) dispăruse în toamna aceea, sau a fugit undeva, în munţi, la o mânăstire (n.n.: manolic-cosmică!), sau într-un sat cu garduri de lemn, ţărăneşti (n.n.: Paradisul) (…) Dacă textul a ajuns la mine, înseamnă că mai trăiesc, sau, cine ştie…Eu trăiesc, Ilie Roman cel real şi cel din vis fac, într-un fel, legătura…Îmi este frică, uneori…” (cf. Epistola, p. 101).

Şi, prin infiltrarea „Celuilalt” (cel din Scrisul/Hieroglifa Omului şi Lumii-Epistolă!), novicele, căutând oameni, într-o veritabilă „questă” a Sfântului GRAAL -  află cine este, prin ceilalţi  – află, întru frica Sinelui, cine este SINEA! - deci, cine SUNTEM: „Am încercat să-i vizitez pe cei pe care i-a descris în text, să înţeleg simbolurile din numele lor, dar mi-a fost greu să fac o astfel de vizită. Treptat, am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie de viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul” – cf. Epistola, p. 102.

Fraza Divină a Lumii, revelată prin IUBIREA-TEXT, produce metanoia (schimbare şi/sau transformare /restructurare de personalitate)! Re-centrarea/Re-orientarea Fiinţei, spre Eul Divin. Prin „kenoză”! (Gr. Kenosis: deşertare, smerire, umilire.  Starea de "deşertare" sau de "golire", pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare, faţă de Dumnezeu-Tatăl). Sau, una prin cealaltă…! “Mi-am propus să-mi schimb viaţa, în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte (…). Şi nu era greu, pe apartamentul din centru voi încasa o sumă bună, o casă la ţară era mult mai ieftină, cu mult mai ieftină…Dar care este preţul cu adevărat?” – cf. Epistola, p. 103.

Preţul” Paradisului este însăşi Metanoia/Kenoza. “Aparatamentul” Cărnii – să ne lepădăm de el…pentru că nesfârşirea o întrezărim prin “culoarul” dintre lumi (Fântâna/Styx, plătită cu “parola” AUM/OM!!!) – până la Grădina Merelor de Aur/Hesperidelor/Akes Samenos.

…De ce a orbit…ORBUL? Din pricina Cuvântului Radioactiv (şi dez-dumnezeit, ieşit din Logos-ul/Rânduiala Sacră, întru “praful” eminescian: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi!”) - al Arhivei/Bibliotecii Babilonice-Cosmos Borgesian…: “Praful era mult şi arhiva neîngrijită (…) se pare că de la praf i s-a tras, era praf de minereuri şi asta vine din toată lumea…” – cf. Visul/Pietre preţioase, p. 64.

Dar ORBIREA (…ca revelare a V.I.T.R.I.O.L.-ului – Otrava METANOIEI, întru Revelarea PIETREI FILOSOFALE!)  înseamnă, de fapt, INIŢIEREA întru REVELAŢIA LUMII “DE DINCOLO”…!

...Şi cum se numeau oamenii/semenii, Slove ale Frazei Divine a Lumii – dacă ştii să iubeşti, la modul mistico-hristic?

...GHIMEL (p. 17): TERNARUL-MAMA GENERATOARE-GENERAREA – Împărăteasa/APA: „Era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa (...) erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, BUMERANGUL (...). Mi-a arătat un ceas vechi (...) dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu  şi „subiectul lui era Femeia” – adică, APA! cf. p. 17)!!! Primul Număr Sacru, Triunghiul lui Jehovah. Mercurul Înţelepţilor: „Vezi, când Dumnezeu are musafiri, le pune muzica aceasta, ca să-i îmblânzească pe oameni, care au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni...

...Şi cu Cine nunteşte „GHIMEL” (APA)? Cu Cine – decât cu DALETH/FOCUL? Cuaternarul-Cvadratura. Numele Cercului Perfect. Crucea filosofică. Focul Elementar al Înţelepţilor: „Dalet (...) călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa” (cf. Dalet, p. 22) – o „rotunjeşte” până la OUROBOROS COSMIC...Şarpele Care-şi Înghite Coada, echivalent, în Cosmos, cu Fulgerul Care Uneşte Contrariile, aduce Revelaţia: „...adolescent la aproape cincizeci de ani...(...) Uneori am senzaţia că el mai trece pe străzile oraşului, strâns lângă femeia iubită, două umbre ireale (...) şi nimeni nu pricepe de ce toate acestea trec ca un fulger scurt între O ZI şi ALTĂ ZI, o lumină ce nu există decât în ochii PRINŢULUI”! (cf. Dalet, p. 26).

...Şi unde se întâlnesc „Ghimel” şi „Daleth”? Altfel decât întru Echilibru, întru Desăvârşirea ARMONIEI/DEZ-ÎMPREJMUIRE ( ...pentru a re-ctitori DIZARMONIA/RE-ÎMPREJMUIREA ... –  totul, adică ceea ce ne-a revelat Coloana Infinitului Brâncuşiană... -  până la DE-PERSONALIZARE!) - NU SE POATE!

Deci, CHET! Echilibrul Universal/JUSTIŢIA. Tetragrama cu reflactarea sa. Dublul Stauros (n.n.: STAVROS=CRUCEA!). Cuaternarul multiplicat de binar: „...avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem (...) părtea că le are pe toate (...) dincolo de aparenţe era drama. (...) Era  hăituit, nu o spunea, dar o arăta (...). Iar noi înconjuraţi de gard stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”(cf. Het, p. 35).

...Până unde, TOTUL? Pe Axa Lumii/FIRUL DE BUSUIOC, ni se revelează, dincolo de Orb şi Ne-Orb – dincolo de persoana civilă Ilie Roman, sunt Martorii DOI, care-l atenţionează pe Om că nu-i locul lui „aici”, ci în „Biserică”/”ACOLO”/”VISUL SACRU” („De ce stai aici? Stai degeaba, nici nu intri, nici nu părăseşti locul, mai bine ai fi intrat în Biserică” – cf. Visul/Martorii, p. 53)... Taumaturgii/STRĂINII Divini, care „croiesc” existenţial Coloana/Spirala Infinită, nu sunt, de fapt, ci...EXISTĂ ESENŢIAL/TRANSSUBSTANŢIAL: „Dar cei doi au fost uitaţi, parcă, nu mai contau, străinii păreau a nu fi din cercul oamenilor, ci erau parcă în plus. Ilie a observat asta într-un fel ciudat, umbrele care stăteau prinse în plasa unei iluzii, aşa erau străinii” – cf. Visul, p. 55).  

 Este/EXISTĂ, deci, Depersonalizatul Final şi Demiurg... - ...ELI ELION!

...Orbul devine, acum, Cel din IZVORUL /REVELAŢIA LUMII/FEREASTRA CERULUI TERESTRU, Cel care VEDE CU INIMA: „FEREASTRA (...) pentru că de aici s-a relevat Planul Lui Dumnezeu pentru om, prin Adam şi Eva, pentru cunoaşterea şi stăpânirea Pământului” – cf. Visul, p. 60.

Orbul/POETUL trebuie să se integreze Frazei Cosmice/MESAJULUI DIVIN despre ÎNVIERE! 1-Poetul „îşi forţează limitele” (cf. Lamed, p. 83); TREBUIE să ajungă în EST, pentru a îmblânzi Îngerul-Arhanghelul-Paznic al Edenului: „Ştii că în Biblie se lasă un mesaj, nu spre EST, acolo a fost pus îngerul cu o spadă de foc, să apere Edenul” – cf. idem, p. 88;

2-„DUREREA POETULUI pentru cetate, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru cetatea în  care trăieşte este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul MAI SUS CU UN SECOL. Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română, CA UN LOC ÎN CARE SE POATE ÎNVIA” – cf. idem, p. 87 (Limba Originară, ca Limbă a Resurecţiei Cosmice, a Reluării Ciclului Fiinţial-Cosmic!);

3-Poetul este, mai evident decât oricine, în Creaţie – Frate întru HRISTOS, Autosacrificat pentru REGENERAREA ARMONICĂ a Lumii: „Sensul acesta va trebui modificat, pentru că, de fapt, port şi rănile tale şi ale altora, de reţinut că e nevoie aici de pus cuvântul” – cf. idem, p. 89;

4-deci, „POEZIA (n.n.: FAPTA/Înfăptuirea Călăuzei Lumii, Poetul! – NEGREŞIT/NEGREŞITOR, întru Anamneza Misiunii-FRAZEI sale COSMICE...!) este ŞANSA ÎNVIERII, prin cuvântul (n.n.: Dumnezeul Ioanic!) pus la dispoziţie de divinitate, o şansă pe care nu o ratează, ci o caută, cu responsabilitatea celui care ştie şi care, parcă, a mai trăit, cândva, toate acestea” – cf. idem, p. 91.

...Dar nu fără (NIMIC din RITUALUL/SCRIS al LUMII-COSMOS, fără...: „Scrisul e un fel de ritual, care, de multe ori, înseamnă mai mult, e mod de a intra în Templu, toţi avem nevoie de luminpă, uneori nu o mai vedem, asta e vina noastră, este acolo...” – cf. ibidem) de Suferinţa Izbăvitoare/LACRIMA: „Ioan (n.n.: Preotul în Vârstă) i-a adus aminte că are un loc în Biserică, unul special pentru el...O lacrimă i-a apărut în ochi...parcă plutea...” (cf. Visul/Lacrima, p. 75) – ...ca în Crăiasa Zăpezii, când Lacrima i-a redat lui Kay iubirea pentru Gerda...! – ajungând la TOIAGUL/Axa Lumii, la COPACUL PARADIZIAC… mereu, însă, cu „toporul  lângă RĂDĂCINĂ, „toporul-FULGER al lui THOR” fiind, de fapt, NOUA RĂDĂCINĂ...adică, Satana-Spirală va însoţi toate „demiurgiile” Sinelui, devenit SINE...!  - şi, prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE...).

...Nu. Nu e bine ce-am făcut....O carte iniţiatică este DESCOPERITĂ/REVELATĂ, iar nu...povestită/explicată! Dar...ce-am făcut e, de-acum, bine (sau foarte prost!) făcut!

...Această greşeală a mea, însă, sper să nu-i împiedice pe cititorii cărţii să-şi reveleze, mult mai departe decât a reuşit entuziasmul meu...”MESAJUL DIVIN”, simbolurile/litere/semne, către  ELI ELION.

...Fără să ne dăm seama, am uitat de Călăuză...adică, de Autorul Constantin STANCU! Da, aceasta este „Condiţia BUNEI/AUTENTICEI CĂLĂUZE”: să fie uitată, atunci când a condus bine, exact, „corect”... -  ...către Grădină, prin Labirintul-Fântână, vărsând LACRIMA SOTERIOLOGICĂ, pe Drumul Toiagului, până la Rădăcina Copacului-cu-Topor-la-Rădăcină...!

...Ouroboros-ul-Romanul Iniţiatic (şi Eternă Spirală!), care tentează Labirintul Perfecţiunii...! Prin LACRIMA OGLINDIRII  EULUI  DIVIN... - adică, a...”Celuilalt”...! – pe care eu eram gata să-l alung (şi) din Oglinda Mântuirii mele...atât de prostesc ignorant şi suficient ajunge să devină omul, în lumea asta jalnic-„cezarică”!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


 SENATOR DE DREPT AL LOGOS-ULUI VALAH, „ÎN IARNA VRAJBEI NOASTRE”: D’ALE DEMOCRAŢIEI – EDITORIALE. TABLETE DE TOATĂ ZIUA – DE MIRCEA DINUTZ

La Editura Nico, din Târgu Mureş, a apărut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionată – cu un conţinut relativ constant-dinamic al meditaţiei şi al ideaţiei atitudinal-cetăţeneşti: “D'ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunţă aici se subsumează, în mod straniu, unei coperţi foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere după o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raportează Mircea Dinutz nu-i distrează decât pe… oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… - parveniţii/ciocoii neo-îmburgheziţi, cum zicem noi, valahii, azi!) - …în rest, rămâne Spectacolul Amărăciunii (disimulate cu discreţie, eleganţă şi …rasă!). Şi, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iană: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revoltă – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva condiţiei tale de fiinţă (fatalmente) limitată în timp şi spaţiu (…) o “revoltă metafizică” – cf. M. Dinutz,  p. 10.

În cele trei părţi ale cărţii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toată ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii - 11 tablete şi De-ale politicii – 9 tablete) - asistăm la tragi-comedia, cvasi-onirică, a României în care trăim. Astăzi. şi Acum. De fapt, totul, în carte,  fierbe de imediateţea trăirii - concomitentă, aproape, cu Privirea, Reflecţia şi Expresia Estetică. Un tur de forţă care nu este la îndemâna oricui – mai ales când  linia estetică nu este afectată grav, din acest  cazan în forfotire, al incandescenţei flăcării teatrului  românesc  - involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul mărturiseşte, în prima tabletă, Scurtă invitaţie… la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/PrecuvântareN-am crezut, până acum şapte-opt ani, că voi scrie vreodată pamflet, pe care-l consideram resentimentar, născut din zonele obscure ale sufletului şi minţii – dar… cum te poţi, altfel, elibera de răul şi urâtul acestei lumi, cum te poţi exorciza, dacă nu prin cuvântul, e adevărat, deturnat de la funcţiile sale fireşti, întemeietoare? Noi, însă, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure– socotim că pamfletul este doar aversul destructurator de învechită (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesară, în economia restructurării nucleare - complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

…Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) că le cunosc. Este o iluzie insidioasă şi o cursă perfid construit-premeditată, de către artistul-autor: atunci când fiece tabletă intră, în contextul tragi-comediei globale, în constructul global - se nutreşte dintr-însa/-însul, amplificându-şi, re-structurându-şi semantica, devenind parte vie, organică dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite şi orientate Nordic cu premeditare, îşi amplifică, reciproc, rezonanţa semantică…

…Reverenţa dedicaţiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului şi înţeleptului meu prieten, Constantin Călin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depăşeşte, cu mult, prin cartea de faţă, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludică: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetăţii, Cinicul Privitor/Observator!) este şi fantasia extatică/expresia livrescă a respectului dinutzian – dar şi ţinta şi miza cărţii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale… rânjitorul amar, cel care simţea enorm şi vedea monstruos, cel care nu ştia să râdă, cum depun mărturie sumedenie dintre amicii săi. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tabletă cu tabletă (cu unele ajustări estetice şi adaptată, mai clar, cerinţelor dramatice), poate fi pusă în scenă, de un iscusit regizor al Marelui şi Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci… eterne.

…E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând şi până la exasperare, de circul/bâlciul grotesc şi distructiv din domeniul educaţiei. Şi, în definitiv, această obsesie profesională este deplin justificată: dacă, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu există grijă pentru Educaţie, atunci, necesarmente, apar/vor apărea, cât de curând, îngrijorările nu doar pentru viitorul ei, ci pentru înseşi şansele ei existenţiale, ca neam, ca naţiune: La urma urmei, câtă educaţie se mai face în şcoli?? Nu cumva, pentru mulţi dintre oamenii şcolii, comunicarea se reduce la un schimb de informaţii, în sensul că profesorul dă, ca să reprimească totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un plus de bunăvoinţă, acceptabil?? Pe de o parte, părinţii absorbiţi cu totul de viaţa social, în lupta destul de aspră pentru supravieţuire, nu mai au destul timp să se ocupe de educaţia copiilor, iar pe de altă parte, profesorii (…) tratează cu superficialitate problema (atât de delicată) a formării pentru viaţă a viitorului matur. Ce poate să iasă de aici?! Adolescenţii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învăţaţi să o folosească, lăsaţi pradă modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toată zestrea eclatantelor vremuri pe care le trăim: bani, glorie, putere, dacă se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin fraudă!! (…) Succesul social pare să-i intereseze, în egală măsură, atât pe părinţi, cât şi pe copii – lucru firesc, dar nu şi pe căile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume trăim? Dar, o întrebare mult mai gravă decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trăi copiii noştri??

Răspunsul şi-l dă singur, atât de atentul Paznic al Cetăţii şi Dharmei ei: într-o lume care capătă, tot mai clar, peceţi apocaliptice, prin dispariţia dimensiunii morale a duhului ei: a- pe de o parte, sentimentul de ruşine e numit cu un cuvânt ( ruşine…?!) care se află în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase şi b- pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic şi nobil (…) care ne face să nu întoarcem capul nepăsători, în faţa nefericirii altora, să fim demni, mai generoşi cu semenii noştri (…). Sentimentul de solidaritate (naturală) îi face pe oameni să se simtă mai frumoşi, mai puternici, mai încrezători în puterile lor - pp. 9-13). Se ajunge la sloganul  sinucigaş: Numai dezbinaţi vom reuşi împreună! - …să dispărem ca stat, ca naţiune, în mod  sigur!   

…Iată ce zicea, despre adolescenţă (ce vârstă minunată, dar ameninţând letal societatea, dacă aceasta din urmă nu o tratează cu grija şi răspunderea cuvenite!), cel mai important şi vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârstă nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa). Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină.

...Se propun şi soluţii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat şi înspăimântat de augurii cei răi: ...fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (...) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalităţii, încadrarea exiegentă a dascălilor în condiţii de competenţă reală (...) dar şi o salarizare pe măsură, renunţarea definitivă la practica păguboasă a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învăţământ, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârşit, un profesor care o spune cu voce tare!). (...) Asta numai dacă acceptăm, cu adevărat, că învăţământul este prioritate naţională şi nu un salon de naşteri premature, cu malformaţiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodată tardive, p. 24).

…Şi scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniază instaurarea, în societatea contemporană (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singurătăţii tragice: Să fie, oare, singurătatea singurul mod de a vieţui onest, într-o realitate atât de bulversată?” (cf. Vocaţia prieteniei, p. 14).

…E normal ca lipsa de educaţie a societăţii veacului XXI să ducă la grave (şi groteşti!) perturbări,  în viaţa socială şi în cultură:  În viaţa socială, <<averea>> (la vedere) a ajuns să fie sinonimă cu <<valoarea personală>>, niciun alt criteriu nefiind atât de funcţional. (…) Unul nu citeşte că-l dor ochii, altul urăşte cărţile şi nu se sfieşte s-o spună în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – mulţi, mulţi alţii nu văd folosul de a citi, dar… se feresc, ca de foc, să facă asemenea mărturisiri. (…) Aşa au apărut contramodelele, oferite cu o generozitate criminală, generaţiei tinere. Şi, în acest sens, fireşte că un rol important şi degenerativ îl au şi mass-media vizuală …degenerată (cea mai… căutată, pentru că… apari pe sticlă, ca vedetă de doi bani jum'ate şi de-o derizorie clipă… - în faţa a milioane şi milioane de gură-cască!) – precum şi politica de geambaşi ori de madame de bordel, care se face în România (şi, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce să faci cu toate acestea, adică să înveţi, să te străduieşti pentru a-ţi face o carieră cinstită, când vezi că un cioban de vocaţie poate deveni europarlamentar, ce rost are să te consacri muzicii, să exersezi ani de zile, să participi la concursuri epuizante, când te poţi despuia cu uşurinţă şi ajunge – într-un timp scurt – o cântăreaţă sexy (mai degrabă, doar sexy), când poţi spune câte prostii pofteşti, la emisiunile lui Măruţă sau a lui Capatos, te poţi numi Senzual, Plugaru sau Zăvoranu – n-are nicio importanţă! Vorba cuiva: <<…este foarte uşor să nu-ţi fie frică când ai curaj>>. Dar parcă <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenţă la esenţă şi…retur!, p. 17).

…Ei, şi într-o astfel de societate fără niciun Dumnezeu, fără repere morale - de măreţie, onoare şi demnitate – este aproape logic ca Adevărul să umble cu capul spart! Mărturie se află unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitimă, p. 29). Şi cine-l prigoneşte? Păi, tocmai ăia care n-au avut, dacă nu vizionarismul lui Goma, măcar bunul-simţ… de a tăcea :  elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viaţa Românească”, un fragment din Paul Goma…Şi de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, şi pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacăt fie zis: soţia dlui Goma este de origine israelită...

Cum e posibil să fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revoluţie?” – se întreabă, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-aşa, BINE! „Astfel, numărul evreilor ucişi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginaţie, prin transferarea, foarte generoasă, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthystă şi Rusia bolşevică, în contul României! Prea puţini sunt cei care protestează public – iar, dacă o fac, sunt suspectaţi de... antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Şi asta, pentru că, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioară celei bolşevice: political correctness. N-are încotro, de corectă ce-i!

…O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificaţi (prin puternice influenţe de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz caută să fie corect cu Adrian Păunescu, dar nu prea-i reuşeşte (în fară de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al  bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Păunescu, p. 37)  – în schimb, pe centrul fals, Cărtărescu (la fel ca şi pe alţi centri groteşti şi tragici, totodată: Liiceanu, Patapievici, Pleşu… - cf. Fenomenul Mircea Cărtărescu, p. 33) îl identifică bine (cu excepţia, poate, a faptului că dl Cărtărescu ar fi, totuşi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernală, cu demonii propriului orgoliu, dar şi cu… provincia (dinainte şi definitiv învinsă/condamnată la insignifianţă, de către domniile lor, bucureştenii…!):  Un scriitor din provincie ajuns la Bucureşti se simte exact cum mă simt eu, când mă aflu la New York, Paris, Berlin, Londra…  Dle Cărtărescu, cu tot respectul, dar vă cam paşte (pe ici, pe colo…) paranoia capitalistă, vorba lui Nae Caţavencu! De aici vine şi luarea de poziţie a lui Mircea Dinutz, faţă de toate manifestările (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucureşteni (unii, aflaţi, azi, în zdrenţe spirituale! – …singurul care şi-a păstrat “sărita” se pare că a rămas tot profesorul şi academicianul Eugen Simion - fie şi numai prin aristocraţia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta găunoşenie a Duhului şi  răsturnare a scării valorilor româneşti: Îl iert, a suferit prea mult!): Aşadar, în aceşti ani din urmă, de câte ori mă apropii de un dicţionar, de o istorie literară – o fac fără să mă cutremur de pioşenie, încercând să apreciez cu luciditate scara de valori propusă, fără prejudecăţi şi fără resentimente, dar şi fără prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în luptă?, p. 46).

Şi acest pasaj rimea semantic şi întru sastisire - cu alt pasaj, din tableta lămuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42):  De peste tot, din Suceava sau de la Târgovişte, din Satu Mare sau Slobozia, Constanţa ori Iaşi, din Tg. Mureş, Bacău sau Timişoara  - fiecare contribuind la efortul colectiv după puteri şi talent, oferind repere viabile şi construcţii respectabile, chiar dacă unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei

…În ceea ce-i priveşte pe scriitori, ca şi pe politicienii contemporani - spectacolul dat de cei fără har, dar cu tupeu (har Domnului…!) - este similar cu cel din schiţa caragialiană Moşii (1901): Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldaţi - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decoraţiuni - decoraţii - doniţe - menajerii - provinciali - fluiere - cerşetori - ciubere - cimpoaie - copii - miniştri - pungaşi de buzunare – hărdaie… : toţi impostorii Pământului fojgăiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc - ba sub pretextul că, cică, scriu artă!”, ba că fac reviste: Votez, cu toată convingerea, pentru Curca literară!!” ( – cf. Hai să facem o revistă!!!, p. 62), ba că…România e în stare de urgenţă!, la meciul România-Luxemburg… (cf. România  în stare de urgenţă!, p. 73)…!!!

Farsorii, tupeiştii, arlechinii veseli şi zglobii, impostorii şi circarii (cf. Stima noastră şi mândria! – p. 59);  Ei scriu/gravează mani pe stânci, pietre, tăbliţe, dar, mai ales, consumă cantităţi uriaşe de hârtie, spre pieirea inutilă a pădurilor româneşti. Stima noastră şi mândria! -  creându-se, după prostul model heliadesco-paşoptist, un şi mai prost şi periculos contramodel (analfabet şi letal-găunos!), de Duh  şi de Logos (complet degenerate!): Scri-ţi băieţi numai nu vă lăsa-ţi! (cf. Scrieţi, băieţi, nu vă lăsaţi!, p. 54) – dus înainte (?!) de, să zicem, un Mihail Gălăţanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Ştefănescu etc.!).

Ce-a fost şi ce rămâne – glosează, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observaţii,  meditaţii şi constatări (…noi ne oprim aici, la zona culturală, adică la finele Părţii a II-a  – nu pentru că Mircea Dinutz nu ar avea fler şi “nerv” şi pentru  Circul Politic Românesc, ci pentru că acest “Circ”, hidos şi letal, ne este  mult prea aproape-îngreţoşător, deci nu mai avem nici cerneală în călimară să-l exorcizăm prin Logos, nici salivă/flegmă în gură… - pentru o zonă în care impostura arogant-agresivă şi mitocănia înmărmuritoare, cronicizate până la genocid/crimă de trădare naţională, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce şi specializat-hermeneutică, nici cu polemica aristocratică… cel mult, cu mitraliera cheguevarică!): Am cam uitat să polemizăm (cu eleganţă, cu argument, cu respect pentru celălalt), am cam uitat ce înseamnă  obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) după conceptual de subiectivitate creatoare, inerentă oricărui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajează şi ignorându-le, dacă nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în condiţiile în care ne vom privi unii pe alţii cu sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge. Pentru că, unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune… la ce bun să avem principii şi să ne conducem după norme etice? Se poate vieţui şi aşa (ce cultură? ce conştiinţă?), de trăit e mai greu!

…Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinaţi să nu trecem, prea blajin, cu vederea, această viziune cvasi-utopică a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valenţe estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile şi cu predicile în pustie! – ar zice alţii, mult prea uşuratici, iresponsabil de pripiţi. Noi ştim şi cunoaştem:

1. - Cel mai blând dintre sfinţi (Sfântul Francisc din Assisi) a ştiut  să fie când ferm, chiar aspru, când să se înfăţişeze blând şi, deci, să-şi intre în firea lui cea de Hristos, dată - totdeauna, în funcţie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu şi întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reuşit să fie muşcător de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocenţiu al III-lea (pe la 1210)…

2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Aşa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a creştina omenirea într-un…pocnet de bici, aşa şi îndemnurile morale ale unui critic şi scrib (abraş cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscător al Ahrimanizării Lumii de Azi - nu sunt menite să îndrepte, instantaneu, liniile de forţă deviate/strâmbate,  ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viaţă de om, în primul rând, profesor/pedagog, şi, deci, ştie bine că orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu răbdare, de atâtea ori şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, încât să blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

…Mult mai curând decât predicator şi chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai să facem o revistă! (p. 62), Trei întrebări şi niciun răspuns  (p. 101), Ce bine e în democraţie!!  (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate şi încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… - …dar, deşi, deseori, problematizant-impresionante – nu rămân,  totdeauna şi constant, la cea mai înaltă valoare estetică – aceea din, spre pildă, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie şi colindă metafizică, totdeodată: …<<E un sticlete>>, spuse, fără să ezite, tovarăşul său. <<A fost>>, răspunse primul, îngropând pasărea, din nou, sub zăpadă, ceva mai departe de locul bătut de toată lumea atât de grăbită, încât nu ştiuse să vadă, să audă, să simtă fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… - doar cântecul rămăsese între crengile copacului, pentru ca numai cei aleşi, doar ei, să-l asculte şi să se lase vrăjiţi!) - pagini născute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) - ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) - Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului şi mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmbă Duhurile, date nouă spre Sfântă şi Luminată  Păstrare întru Dreptate, de către El…

REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate şi: …mater luciorum et revelationibus!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


ELEGII PARADOXISTE

În colecţia „Poeţi contemporani“ a Editurii clujene „Dacia“, a apărut, în 2011, volumul de versuri al lui Ion Pachia-Tatomirescu, „Elegii din Era Arheopterix“. Mărturisesc că abia acum mă familiarizez cu personalitatea complexă a scriitorului (deşi, sporadic, îl citisem de multă vreme): poet, eseist, prozator, dacolog, monografist, autor de dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios şi de teoria comunicaţiei etc. Dar, înainte de toate, poet.

Ca să recurg la o spusă celebră a lui Marin Preda, trebuie să subliniez, de la bun început, că Ion Pachia-Tatomirescu scrie o poezie ca o pradă. Şi din perspectiva lui, ca autor, dar mai ales dinspre noi, cititorii: e necesar să ştii de unde s-apuci prada pentru a nu te învârti în jurul ei, sau a sta în cruntă nehotărâre, ca măgarul lui Buridan. Poetul este, cu siguranţă, un insurgent, un vitalist gata să intre în spiritul avangardei. Iar aceea care a răzbătut, între puţinele, în ultimele trei decenii, este paradoxismul. Potrivit „Dicţionarului estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei...“, de Ion Pachia-Tatomirescu (2003, p. 298 sq.), «Paradoxismul desemnează [...] curentul literar fundamentat de generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, imediat după resurecţia modernistă ce a culminat cu „marea explozie lirică“ din 1964 – 1965, curent (pe care şi-l revendică şi Florentin Smarandache) apărut ca reacţie la paradoxurile sociale din România regimurilor de tip totalitarist-comunist, ca reacţie la limitele tragic-existenţiale ale ens-ului din a doua jumătate a secolului al XX-lea, sau ca reacţie la reificarea fiinţei umane şi, deopotrivă,  împotriva literaturii şablonarde, aservită dictaturii, împotriva „filosofiei“ / „dialecticii marxist-leniniste“, ori ca reacţie împotriva curentelor literare / filosofice anterioare, „realismul socialist“ / „umanismul socialist“ (aflate în slujba făuririi unui homo sovieticus român), dar şi ca reacţie la „nihilistele“ curente de avangardă, estetica paradoxismului promovând principiile gândirii paradoxiste: (1) conjugarea la moduri lirice, epice, dramatice a paradoxurilor existenţiale ale secolului; (2) dinami­tarea miturilor fundamentale [...]» (cf.: Paradoxismul – le Paradoxisme – Paradoxism, postfaţă la Fulgerul sferic / Éclair sphérique, 1999, Fragmente din scrisoarea-răspuns a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus – ianuarie 1985 etc.). Opţiunile „programatice“ pentru paradoxism se remarcă în Nichita Stănescu şi paradoxismul (1994, 2000), iar în planul creaţiei poetice, mai ales în volumele: Dumnezeu între sălbatice roze – trisalmi (Timişoara, Editura Hestia, 1993), Fulgerul sferic / Éclair sphérique (Editura Aethicus, 1999), Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, apărute în română, franceză, engleză şi germană (Ed. Aethicus, 2000) etc. Salmulcea mai scurtă formă fixă de poezie din istoria literaturii universale, alcătuindu-se-n distih, cu primul vers dintr-un troheu („măsura 2“) şi cu secundul, din doi trohei („măsura 4“, în total, şase silabe), aşadar, faţă de niponul haiku (din 3 versuri dispuse-n măsurile 5 – 7 – 5), cu o economie de 11 sibale – a fost inventat / brevetat de Ion Pachia-Tatomirescu încă din 1993, potrivit postfeţei de la volumul Dumnezeu între sălbatice roze – unde, în capitolul Câteva forme dacoromâneşti de micropoem, pe paginile 75 – 97, drept replică la pseudohaijinii din România, „îmbătaţi“ de haiku-ul nipon şi apăruţi în poezia valahă postdecembristă precum ciupercile după ploaie.

Cu siguranţă, experimentul poetic al d-lui Ion Pachia-Tatomirescu trece, benefic, în primul rând, prin paradoxism, şi aduce o notă în plus (încă din 1966 – cf. Ramuri, anul III, nr. 10 / 27, din 15 septembrie, 1966, p. 14), ceea ce se numeşte holopoem, cum îşi subintitulează multe dintre texte, poeme care consonează cu viziunea de tip bootstrap, din cea de a doua revoluţie cuantică, datorată lui Geoffrey Chew şi altora. După al său Dicţionar estetico-literar... (2003, pp. 206 – 208), «prin holopoem (creat în limba valahă / dacoromână din holo-, „întreg“ + -poem), în estetica paradoxismului, este desemnat poemul reflectării sacrului întreg cosmic în partea-autor / eu poetic, parte ce-i dă dreptul de a participa la o ordine cosmică, bineînţeles, prin angajarea raportului filosofic-zalmoxian parte – întreg, în concordanţă şi cu principiile holografiei, ale holonului / integronului etc.». Altfel spus, e posibil ca autorul Bombei cu neuroni să fi păşit deja în ethosul transmodern, dacă ţinem seamă şi de faptul că, la dânsul, recuperarea tradiţiei nu devine doar prilej de „rescriere“ parodică, precum se-ntâmplă la postmodernişti. Altminteri, o dimensiune centrală a operei sale este arheitatea daco-pelasgă, arheitate care răzbate masiv, dar cu abilitate şi rafinament stilistic, încă din titlul volumului de la care au pornit aceste note: Elegii din Era Arheopterix. Întâlnirea „paradoxistă“ este între arheitate şi prezenteitate, la modul holonic. Deopotrivă, textele sunt şi nu sunt „elegii“, integrând diverse forme lirice, de la imn la satiră, calitatea lor principală fiind energia transfigurată a verbului. De fapt, întreaga operă poate fi considerată un imn închinat verbului, cum se prefigurează în Ars poetica, din prima parte.

Ciclul se deschide cu textul Verbul calcă ţanţoş…, titlu care dă, totodată, seamă de mândria şi firea românităţii olteneşti, modelate la modul ironic, ca trecere şi prin bănăţie, dar şi cu o anume rigoare a actului clar de narcisism al lui Ion Barbu. Textul propune o poetică a oglinzii cvasibarbiană, geamul ţinând loc de oglindă ca într-o celebră poemă a lui Lucian Blaga (Linişte). De astă dată, nu tăcerea razelor de lună se izbeşte de geam, ci „Bucuria corului / de vrăbii – razele / taie geamul cu infinite ace-pliscuri / de diamant / de la gureşele / dezlănţuitoare de fotoni… / Dincoace de ferestre, Verbul / calcă ţanţoş, / până ajunge / în marginea ninsă, / de unde-naintează prudent, / pe partea de-argint-viu, / carosabilă, logosabilă / şi verbos-abilă / a hârtiei, / făcându-se apoi nevăzut / printre hematiile / din auriculul drept / al Poemului…“ Poezia, aşadar, se naşte din bucuria cântecului natural intrat în „mântuitul azur“, logosabil, al hârtiei în care pulsează inima Poemului abia născut. Oglinda este cea care invidează, dialogic, la modul paradoxist, cum aflăm din al doilea text: Dialogul invidării de pe malul oximoronului, un dialog între Avid (bucuria corului de vrăbii) şi Vid / oglindă. Textualizarea lui Ion Pachia-Tatomirescu este ludică, ironică, paradoxală, fără a fi pur parodică, altfel spus, doar simulacru.

Dialogul paradoxist continuă între poemul născut şi natura exterioară din care purcede şi care nu-l mai recunoaşte. Întrebarea e dacă Poezia are rost, dacă stelele-mamă nu ştiu să citească şi nu o recunosc? (Ce rost are… dacă stelele nu citesc…). Nici oceanele, nici îngerii, nici brusturii, nici abisurile Pacificului, nici galaxiile, ba chiar şi Poezia a ajuns să nu se mai citească pe sine: „Şi ce rost are / să mai scrii Poezie, / dacă Ea, Însăşi, / nu se mai citeşte…?!“ Replica vine imediat, în textul Ba, are rost…, dar pentru asta e nevoie de o nouă revoluţie a Verbului, a sintaxei fotonilor şi de o nouă cibernetică a Verbului. Condiţia, paradoxistă, este ca Poezia să se recontragă în ce-a fost, căci: „În puterea Verbului, / şade Tatăl Cerului, / între Muma Cerbului / şi Muma Proverbului – / sens al Curcubeului / peste spuma Eului / şi Străduţa Laptelui, / lebăda-a misterului, / floarea – „Gura-Leului“…“ (În puterea Verbului…).

Atentatul la Verbul matern este agresiune împotriva Patriei. Poetul are ce are cu vârcolacii („mancurţii din Patrie“) care surpă temeliile spaţiului românesc şi, pentru a-i dezarma, recurge la ameninţarea-blestem că le va distruge mitul lor de vârcolaci: „duceţi-vă-nvârtindu-vă, roindu-vă / pe toate-ncreţiturile Genunii, desigur, / nu în preajma Daciei mele de Lună-Plină: / nu-mi ameninţaţi lumina-Patrie, / că mă-nfurii / şi vă fac mitul ţăndări…!“ (Rosteşte-te, vârcolac…!). Rescriindu-i, metapoetic, pe înaintaşi, poetul cosmicizează sonurile vocalice într-un fermecător joc rimic-silabic: „Ieşi-va-mai dintre stele, / să mai mângâie acele / sfinte pântece de-ulcele, / sfinte cântece de-ulcele / smălţuite, filomele, / mâna mea – ce-a scris poeme / cu vocale-arzând în steme, / mâna mea ce-a scris cu crini / şi-a dat jos coroane, spini, / mâna-mi care-a pus „La Vii“ / lan cu maci de ciocârlii, / când la Tine, în pronaos, / şuieră un tren de haos…!“ (Cu vocale-arzând în steme…). Ritmul devine (in)somnie imnică, flux convertitor între real şi vis, „în armoniile gamei celeste a izvoarelor, / în sinesteziile / deltelor fundamentale, / cu vălătuci de moruni, / cu nori de egrete, / ori cu tezaure de flăcări / pentru merele de-aur…“ (În somnul real, nu-n somnul de imn…). În conversia paradoxistă, natura imită pe Poetul înaripat de vulturi-triftongi, nu invers: „Poetu-i imitat de ciocârlii şi se bucură / în dimineaţa râului, printre grânele oarzăne…“ (Înaripat de vulturi-triftongi…). De aceea, Poetul este cea mai liberă dintre fiinţele mundane, refuzând să i se facă programe: „Cineva îmi programează somnul, / cineva aruncă mucuri de ţigară / în somnul meu… // Nu dau voie decât privighetorilor / să-mi traverseze somnul de seară, / nu permit decât ciocârliilor / să-mi vegheze somnul de-amiază, / nu îngădui decât Poemul / ce poate fi receptat / pe-acest segment temporal / de oră-suliţă – / domnule Petre Pandrea…“ (Nu îngădui decât Poemul…). Desigur, nouă atitudine de Mandarin Valah.

După acest preludiu metapoetic, Ion Pachia-Tatomirescu îşi construieşte, mai departe, cartea pe o simetrie septenară, holonică: urmează cinci cicluri de elegii ale elementelor primordiale (Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apă, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn, Elegiile elementului Pământ), pentru ca a şaptea secvenţă să fie împlinită în „clipa suspendată“ a Erei Arheopterix, care dă şi titlul volumului. Altfel spus, întregul fiinţei-ca-fiinţare într-o „elegie“ a elegiilor, căreia poetul îi spune „globalizare paradoxistă“ (Despre o nelinişte în jocul „de-a galaxia“…). Se observă o insolitare a celor cinci elemente alcătuitoare ale universului, căci al cincilea element, eterul, pare substituit de Lemn, conţinător al tuturor celorlalte, deşi în ordinea aleasă al cincilea este Pământul, asemenea conţinător al tuturor celorlalte. Este iarăşi o ambiguitate paradoxistă? Altminteri, în fiecare element, elementul se neagă şi se afirmă prin celelalte. Vitalitate şi degradare. Aerul: „Cum să mai treacă porumbelul / ales de Dumnezeu, / porumbelul cu plisc-roură-de-măslin-îmbumbit / şi cu insignifiantele-i / sprijinitoare etern-însângerate, / prin aerul ars al cerului din braţele tale“ etc. (Deasupra-i cer din inimile vidului…). Spre un cer însângerat, doar roua de-acasă, din Jiu, mai curge, de pe Cogaion, „până-n cerul sângelui / care mai ştie rostul acestei veri de uraniu…“ (Până-n cerul sângelui…). Elementul Foc mai aduce imnica bucurie a cerului, elan al orgoliului: „Orologiul, bucuros, / bate-n prima secundă a duminicii – / şi eu, încosmitul, / stau cu tot cerul pe masă, / gata de-a sacrifica, / în cinstea ta, / Cloţa cu Pui, / să-ţi dau aripa-i astrală / pentru cea mai minunată dimineaţă, / cu bucuria / de-a nu muri constelaţie veche…“ (Bucuria de-a nu muri constelaţie veche…). Şi-n elementul Foc se adună, paradoxist, toate celelalte elemente, corolarul globalizant fiind Poemul-Foc – poezia-sabie, poezia-neuron, poezia-aer, poezia-pământ, poezia-apă, poezia-lemn: „Poezia-foc se neftineşte-n fulger de sărbătoare… / Făt-Frumosule, / vâră-te ucenic la cele cinci elemente / şi-apoi salută Poem-Focul…!“ (Salută Poem-Focul…!). Din elementul Lemn a fost construită crucea de stejar şi de tei a Sf. Apostol Andrei, venit să ne mântuiască neamul (În ce sens curge durerea…). În sfârşit, elementul Pământ încorporează, ca al cincilea, muntele sfânt Cogaion, poetul reuşind, probabil, după Eminescu şi Ion Gheorghe, cea mai rafinată şi originală lirică a originilor daco-pelasge, trăgând arcul dintre elegie şi imn, în poeme precum Raiul meu cât o sprânceană, cât o pleoapă…, Sfânt prag la vidul acvilin... – poem subintitulat chiar holopoem – etc. Iubirea e văzută ca imperială vânătoare între leu şi gazelă, El şi Ea, El soţ în „purpura valah-bizantină, / coborâtor din Cogaionul Înzăpezit / de nemurirea lui Dumnezeu“ (Somn cu mărturii canine…).

Ultimul ciclu intenţionează să încununeze ceea ce poetul numeşte Cartea-Haos, în care extremele coabitează. Cartea-Haos s-a născut prin sacrificarea / însângerarea  cărţilor sfinte. Este cartea istoriei, a timpului devorator, cu zece mii de întrebări la care poetul aşteaptă răspunsuri de la Dumnezeu: „Mai sunt destule întrebări, Doamne, / la care trebuie să-mi răspunzi, / până nu-mi vine inspiraţia cerească, Doamne, / de-a lua stelele-n dinţi, / ca pe alune, ca pe nuci, / spre-a le sparge-n două – / inclusiv stelele din cerul gurii mele, / cele cu înaltă temperatură / de şase mii de grade-Celsius…!“ (Un psalm în faţa Cărţii-Haos…). Iată de ce Cartea-Haos, în spirit paradoxist, este, totodată Cartea împotriva Haosului. Într-o astfel de Carte, pasărea Arheopterix, strămoaşa, este clonată într-o fiinţă „frumoasă ca Nina Cassian / ce zbura proletcultist, / din Casa Scânteii, în Pădurea Băneasa, / ca, apoi, târziu de tot, / pe la gurirea de ziuă, / să facă superb pluta pe Dunăre / şi pe mişcătoare bărăgane-ale Apei, / cu tot cu Phoenix-neamul ei, / cu vaporul ei foarte „Titanic“ şi transatlantic…?!“ (Clonă). Poetul nu uită de drama istorică postdecembristă, cea a dinţilor de rechini eurodemocraţi, care vor să roadă din Roşia Montană, bunăoară. Clona e, de astă dată, pasărea-joagăr „cu dinţi de rechin, dar cu măsele de-aur, / între cele de-oţel, ori de os / luminos, / dar şi autentică / pasăre-Arheopterix-cu-colţi-de-mistreţ, / din care se trage / rasa Stokli – / europeană rasă de porci trecători / chiar şi prin baricadele dintre lagăre, / ori prin marele / zid chinezesc – pe care-l mai văd / chiar şi de pe nevăzuta faţă a Lunii…“ (Democraţie-n tril de-Arheopterix). Şi ca aluzie la mineriade, poetul aduce un elogiu antifrazic minerilor care au scos „(dintre straturile / cele mai conservatoare de cărbune) / sfânta pasăre / Arheopterix a Democraţiei…!“ În trilul democraţiei prădătoare, „guvernele / votează tăierea îndelungatelor deveniri, / îngheţarea metamorfozelor – / şi-aud cum cad puii-napoi, în canguri, / cum recad mormolocii-n broaşte…!“ (Mutaţii malefice…), ca-n apocalipsa eminesciană a stingerii universului din Scrisoarea I.

Finalmente, poetul se-ntoarce / recade în Rai, într-un rai în care el se confruntă bucuros cu „dragostea“ Leului edenic: «Leul se plimbă prin iarba-nspicată, / printre merii falnici, edenici, / de dinaintea căderii-n păcat… / Mă vede şi-mi zice: / „Îngere, vino-ncoa’, să te mănânc…!“ // Iar eu mă las cu bucurie vânat şi mâncat, / ca să răsar mai frumos din baliga-i spiralată. / Doar sunt în Rai / şi n-am altceva mai bun de făcut…!» În a doua secvenţă a poemului final, Leul se plimbă prin raiul căzut în junglă, aidoma păsării de pradă reînviate. De astă dată, îl întâlneşte şi-l ameninţă pe poet că-l mănâncă, iar acesta îi răspunde ca vânător: „Eu îl iau la ochi prin luneta mitralierei mele / şi-l sărut cu o rafală, drept între ochi, / împroşcându-i creierii de fiară / peste uscata-i baligă spiralată din drumul / colbuit pân-la genunchi şi, totodată, / ştergându-i semnificantul din cortexu-mi… / Doar sunt în Junglă / şi n-am altceva mai bun de făcut…!“ (Doar sunt în Rai şi n-am altceva mai bun de făcut…!).

Poetul, având drept armă de temut mitraliera cuvântului, este biruitor peste Era Arheopterix, alt nume, în eurodemocraţie, dat „Erei ticăloşilor“ lui Marin Preda. Cu Ion Pachia-Tatomirescu, textualismul iese din lentoarea „textilistă“ (Paul Goma) a postmodernităţii şi reintră, prin forţa paradoxistă a gândirii, în spaţiul unui militantism naţional străbătut de autenticitatea ethosului transmodern.

Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)


DUMITRU ANGHEL, SCRIITOR-CRITIC BRĂILEAN
Motto: Literatura este muzica sufletului
Ioan Toderiţă
Cartea Critică literară şi muzicală (Editura ZEIT, Brăila 2012, 160 pagini) este o adevărată literatură critică şi... muzicală, observând un simbol-semnificant ce se află chiar în titlul ei. Literatură-proză critică literară, da, există o astfel de proză, originală, epidictică, evanescent implicată în exegeze didactice. Din care, prin care, poţi iniţia, iniţiat, propria ta estimare a valorii criticate.
“Viorel Coman iniţiază o analiză... echilibrată, ...a literaturii scriitorului Fănuş Neagu, între omagiu bine temperat şi detaşarea rece..., ferită de orice partizanat local...”. (pag. 7)
“Poezia (lui Nicolae Grigore-Mărăşanu) este subversivă, de atac la clasicul ruginit, deşi are nostalgii bucolice, cu plauri, pescari şi Deltă, ca o margine de lume, dar se manifestă agresiv, tocmai pentru a-şi pondera «arţagul liric» de avangardă, folosind, surprinzător de exact, armele ieşite din uz ale liricii moderne”. (pag. 18)
“Volumul de versuri «Vina» are... vina de a stabiliza linia melodică literar-lirică a poetului Constiantin Gherghinoiu, pe un pasaj cromatic-lexical, cu o tematică lirică cu totul specială, din aria spiritualităţii dogmatice, cu graţia şi parfumul de epocă al unor Dosoftei, Varlaam sau Antim Ivireanu şi până la alternativa dubitativă între credinţă şi tăgadă a modernului şi răzvrătitului Tudor Arghezi”. (pag. 32)
“Poemele poetului Victor Sterom mărturisesc dimensiunea precară a fiinţei umane şi cercul îngust al puterii de înţelegere a ordinii universale. Metafora fumului, în antagonie cu geometria realului, pare mai palpabilă decât simetria matematică a Universului; iluzia este convertită în certitudini, iar neantul, abisul devin cerc, pătrat, con, romb sau mărginire, dimensiune, controlate de conştiinţă”. (pag. 54)
Pentru a extrage câteva modele ale criticii sale literare, în care, proporţional cu măsura estimativă a unor scriitori, clar-obscurul operei lor ne este înfăţişat analitic – fără milă, fără prejudecata genialităţii antume. Din primul capitol, ce cuprinde şi dezvoltă o integrală a ultimilor observaţii exegetice, consemnate spre dezbatere literară, nouă, lectori doritori de polemici fierbinţi Fănuş Neagu – Povestiri magice, de Viorel Coman; Fiara impară, de Nicolae Grigore Mărăşanu; Vina, de Constantin Gherghinoiu; Opere I şi II de Emil Brumaru; Bună seara, iubito, de Lucian Avramescu; Geometria fumului, de Victor Sterom; Zamfira, de Angela Burtea; Licenţioase, de Liviu Vişan; Şi eu am fost revoluţionar, de Florin Meşca; Stăpânind stepa pustie, de Ştefan Stănculescu.
Acest capitol “o-pus”, punct-opus contrapunctului, capitolelor: Cartea de muzică, Avancronică muzicală, Cronică muzicală, Istorie muzicală, are filiaţii cu alte cărţi ale autorului, profesorul de litere, Dumitru Anghel, cum ar fi: Recenzia rediviva, Brăila muzicală, Portrete cu variaţiuni pe contrapunct.
Dar Habent sua fata libelli – cărţile îşi au destinul lor. Dumitru Anghel, prozator critic, în această misiune, de a estetiza destine cărturăreşti, cunoaşte temeinicia scrierii de valoare, laudă valorile, mustră blând netemeinicia operelor geniale, groteşti, ne-literare.
Veritabile istmuri isagogice ne luminează cărarea escaladării ţinutului orogen literar, fără a împieta drepturile democratice, liberale, arbitrare, artificiale, ale scriitorului răsfoit.
Iată câteva isagogii-introduceri, în opera critici sale, tonalităţi ante/post analitice, istorie literară nedisimulată:
“Analiza operei artistice, a lui Fănuş Neagu, are şi eleganţa ceremonioasă a sacralului, pe un portativ inconfundabil”... (pag. 7)
“Aprecierile..., minimalizatoare prin excesul de metaforită, au deturnat valoarea şi specificitatea artei narative a lui Fănuş Neagu”. (pag. 11)
“O indecentă siluire a limbii române, este luată drept mare şi modernă literatură lirică, numai pentru că un poet... se dă în stambă şi-şi dă poalele peste cap”... (pag, 40, despre poezia.. impudică, nu erotică, despre poezia grobiană, nu decadentă)
“De fapt, poetul îşi ia măsuri de siguranţă şi-şi apără demersul liric, aparent în afara unor reguli de bună purtare prozodică, în ton cu normele de teorie literară, printr-o prozaică, cuminte şi contradictorie mea culpa...” (pag. 69)
“Cronicile epice cu caracter memorialistic... sunt convertite în reportaje...” (pag. 75)
“...catrenele se menţin ideatic pe aceeaşi temă lirică moralizatoare, ca nişte nostalgii epigonice eminesciene...” (pag. 79)
Aceste introduceri în concept plasticizează critica analitică a profesorului Dumitru Anghel, din nou, pe treapta, la rangul de prozator, pe treapta creaţiei critice plastice.
Deosebit de plastic, criticul brăilean îmbină caracterizarea operei analizate, cu portretizarea stilului auctorial. Totul sub aula judecăţilor ipotetice cu antecedentul şi consecventul lor, ce-şi împlinesc consecvenţa într-un stil analitic, logic, suis generis, ori disjuncţia formulelor critice ce satisface unitatea criticii sale literare:
“O astfel de poezie, rezultat al unor frustrări... ale unor eşecuri sentimentale (antecedentul) netratate cu povestiri tandre şi curate de iubire (consecventul) găseşte în fronda lexicală supapa de refulare pentru lipsa de băţoşenie şi virilitate (judecata finală ipotetică)” (pag. 41) (Opere I şi II de Emil Brumaru)
“Poetul Constantin Gherghinoiu a venit în literatura română contemporană înzestrat cu o genă artistică, care i-a înlesnit nu numai un tempo în gamă majoră ci şi variaţiuni rococo pe portative stilistice literare, derutante la început, poezie, proză, dramaturgie (antecedentul) dar a avut tactul, eleganţa şi inspiraţia să încheie tatonările de «flăcău» îndrăgostit, mereu de o altă zeiţă din pantheonul frumuseţii (consecventul) şi să să însoare cu Muza Poezie, deşi nu prea are vorbe frumoase despre ea... (bi-consecvenţă)” (pag. 30-31, Vina, de Constantin Gherghinoiu)
Dincolo de tulburarea nuanţelor, în portretul plastic, în tenta ruptă a acestuia, se află, mai mult decât judecata ipotetică, moralitatea scriitorului portretizat.
Precum în textele de mai sus, iată altele asemănătoare, nuanţe diferenţiate în spectrul analitic numit personalitate. Uneori, alteori, din nou, în scopul divulgării răului-bun al actului scrierii:
“Recuzita prozodică a poetului Victor Sterom este... un timbru înalt cu acute (...) dintr-o imaginaţie febrilă şi un lirism (...) metaforic, (nuanţele primare), scutit de clişeele ornamentale ale poeziei de ultimă generaţie (ruperea nuanţei culorii primare) (pag. 57, Geometria fumului, de Victor Sterom)
“Lirica poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu (...) poartă pecetea unei originalităţi spectaculoase, nonagresivă (nuanţe luminoase), în ciuda unui lexic provocator, mai mult de... paradă, chiar nelicenţios prin deturnări semantice (nuanţe cenuşii), deoarece există o tentaţie a îndulcirii semnificaţiilor prin şoc preventiv, prin sinonimie de contrast, prin metaforă simbol... (nuanţe-formule critice sucesive)” (pag. 29, Fiara impară, de Nicolae Grigore-Mărăşanu)
“Fraza este amplă şi armonioasă, dezechilibrată aparent, şocant, de cuvântul-concluzie, care poate însemna orice, chiar altceva decât a vrut să demonstreze şi aceasta doar de dragul de a nu deturna sensul, valoarea operei literare spre derizoriu (caracterizare amplă, ce implică formule critice) (pag. 15, Viorel Coman, critica sa; Fănuş Neagu – Povestiri magice)
Exerciţiul împlinirii acestei unităţi morale, portretul scriitorului analizat, ca reflexie a operei sale în ochii criticului, vine, din lunga experienţă - a scrierii plastice, în textul cărţii “Critică literară şi muzicală”, vine să ne întâmpine recunoaşterea calităţii de scriitor a profesorului Dumitru Anghel.
Calitate-talent, care ne cucereşte în partea a doua a Criticii sale muzicale. Critica muzicală, dezvoltată pe genurile-capitol: Cronică muzicală, Avancronică muzicală, Istorie muzicală şi Cartea de muzică - exegeze muzicale.
Pasiunea muzicii, la nivelul erudiţiei sale, Dumitru Anghel o disimulează în metaforă, ca perseverentă şi preponderentă comparaţie a cuvântării literare cu o posibilă sonorizare simfonică, care să ne convingă de amplitudinea stilurilor în dispută.
Adept al armoniei semiotice, semantice, metagrafică completă, profundă, convingătoare, ca voce, solo-voce, orchestrată de bagheta magică - a rotitului artistic, livresc, Dumitru Anghel ne călătoreşte dincolo de cuvânt, în ecoul des-zbaterii sale mnezice.
“Dintre toate artele, muzica ocupă un loc privilegiat în ierarhia nevoii de frumos (...) Conjugată cu dansul, muzica reprezintă forma primară (...) de manifestare a (...) eu-ului, a potenţei (...) spirituale (...) Muzica este ultimul cuvânt al artei, aşa cum moartea este ultimul cuvânt al vieţii (Heinrich Heine)”, crede, în Nevoia de muzică (pag. 95), criticul Dumitru Anghel.
Tot astfel, cunoaştem, în rezumat, în acest capitol muzical, al cărţii Critică literară şi muzicală, caracteristicile operelor muzicale, astfel diferenţiate: “muzica de orgă a lui J.S. Bach s-a născut din disperare, din noapte de Ev Mediu şi rugă patetică către Divinitate. Polifonia şi contrapunctul coralelor, al Patimilor după Matei, al Brandemburgicelor sau al Clavecinului bine temperat au ţâşnit din disperarea condiţiei umane, a umilinţei şi a constrângerii bigote şi a nevoii de libertate, de moral, de drept la viaţă şi la visare”.
“Acordurile grave, patetice ori solemne din simfoniile lui Beethoven vorbesc despre orgolii nepoleoniene, despre destin, soartă şi noroc, ori despre măreţia (...) fiinţei umane”
“Giuseppe Verdi a fost shakespeareian în muzică prin dramatismul şi epicul programatic al operei lirice”.
“Puccini a plâns patetic în poveşti de iubire, iar Leoncavallo a sunat trâmbiţa cavalcadelor nebuneşti de dorinţi neîmplinite”.
“Muzica de scenă, mai ales opereta, spune poveşti naive, dar impactul la public este garantat de emoţie, scenariu şi motivaţie ritmică”.
O frumoasă înşiruire de stiluri muzicale, Dumitru Anghel fiind unul din cei mai importanţi cronicari ai temelor muzicale emanate pe scenele teatrelor brăilene şi gălăţene... bucureştene. “Cronicarul, spune Nicolae Manolescu, nu are un public anumit (ca istoricul literar), nici nu se adresează indivizilor izolaţi (ca eseistul); acţiunea lui vizează, oarecum difuz, mai multe straturi ale publicului în acelaşi timp şi are un efect aşa zicând grupat”.
Într-o grupă sau alta putând fi şi noi, din câte sute de cronici a scris Dumitru Anghel.
Medierea vieţii printr-o concepţie nouă despre om şi literatură, despre literatura conceptelor germinative, este semnul şi scopul cronicilor acestui prodigios cronicar brăilean. Pe care l-am cunoscut prin opera unor scriitori strânşi la taifas într-o Critică literară şi muzicală admirabilă.
Ioan Toderiţă (Galaţi)
SPIRITUALITATE
VIITORUL TRADIŢIEI 

Cine se mai gândeşte la rustic? Cât mai reprezintă acesta în viaţa oamenilor fugăriţi de cotidianul prea grăbit să ajungă la finalul cursei pentru existenţă? Aproape nimic! Şi cu toate acestea, încă mai păstrăm într-un ungher al sufletului amintiri dintr-un trecut îndepărtat, aproape ancestral, dar plin de candoare şi simplitate. În lumina firavă a opaiţului din cămăruţele rurale, încă se mai văd comori ale strămoşilor noştri, care nu sunt acum foarte apreciate de majoritatea locuitorilor acestei ţări, fiind considerate vetuste, având izul unor timpuri apuse. Cu toate acestea, obiectele din lut şi lemn par însufleţite atunci când priveşti dincolo de ele, când încep a rosti poveşti ce par a fi dintr-o altă lume, dar care te fascinează şi te cuceresc. Ele sunt mărturia unui popor care iubeşte arta săvârşită din inimă, cea care îşi doineşte istoria străveche şi se lasă auzită de oricine ştie s-o descifreze. Din pământul acesta sacru, izvorăsc minunea facerii de bine, generozitatea naivă şi o minte ascuţită chiar şi pentru veacul pe care îl traversăm, iar codrii încă mai ascund în trunchiurile lor îmbătrânite legendele unor lumi fabuloase, când oamenii trăiau după regulile naturii, iar glasul dramatic al buciumului chema la reflecţie şi cumpătare.
Dar războiul? Ce rezonanţă mai are el acum? Nu mă refer la neînţelegerile iscate de-a lungul mileniilor din cauze politice, economice sau de altă natură, ci la obiectul mânuit cu iscusinţă de ţăranii fără prea multă ştiinţă de carte, din ale căror mâini ies şi astăzi frumuseţi de la care nu-ţi poţi lua privirea. Aceste ţesături rezultate dintr-un efort susţinut al membrelor, coroborat cu o creativitate greu de egalat, sunt vândute pe bani grei altor neamuri, ce recunosc imediat calitatea lucrului manual, în care sunt împletite dorurile unor inimi curate şi sincere.
Cât despre costumul popular, ce să mai spunem? Unora le este ruşine să-l îmbrace, ca şi cum şi-ar renega originea divină şi nici nu vor să mai audă de aşa ceva! Sunt proprii lor duşmani şi nu reuşesc să înţeleagă splendoarea acestor veşminte create cu multă sudoare, unice în felul lor şi apreciate tot de străini, care le colecţionează ca pe ceva extrem de valoros. Peste toate acestea se aştern praful şi uitarea, uneori mai putând fi zărite în câte un muzeu ce stă să se prăbuşească, sau e vizitat doar de fantomele trecutului.
Cât despre tradiţii, obiceiuri, ritualuri, e mult de spus, fiindcă poporul acesta e bogat în spiritualitate şi a ştiut să-şi conserve cu grijă comorile cele mai de preţ, pe care să le dăruiască zestre celor care se mândresc cu ele. Ar trebui să le ocrotim şi să le facem cunoscute generaţiei tinere, căci fără ele, viitorul va fi cu adevărat sumbru. Ici- colo se mai păstrează câte un obicei din vechime, tot de către înţelepţi, care ştiu că vor pleca din locurile acestea fără averi materiale, doar cu valorile spirituale lăsate lor de către cei care nu mai sunt. Chiar şi superstiţiile mai sunt amintite uneori, şi e bine, fiindcă înseamnă că încă e vie conştiinţa poporului, şi, la drept vorbind, chiar sunt interesante unele dintre ele, iar altele de-a dreptul haioase, parcă menite să ne mai destreseze şi să ne readucă zâmbetul pe buze.
Meşterii populari, făuritori de vise şi idealuri fără margini, ştiu cum să cuprindă în humă şi lemn, în borangic şi cânepă, doinele şi baladele cântate la câte o şezătoare, ori câte o vorbă de duh, a cărei ţintă este sufletul avid de sobrietate şi dumnezeiesc. La simpla lor atingere, simţi cum te cheamă glasul lăuntric al strămoşilor şi te îndeamnă să cugeţi îndelung la propria existenţă, pe care tinzi a o lăsa pradă ignoranţei. Prin lutul românesc curge sângele dacilor, în el cresc rădăcinile sfinţeniei şi credinţa că totul este limitat, mai puţin spiritul, pe care ar trebui să-l alimentăm cu veşnica speranţă că nu se va stinge numele nostru, dimpotrivă, va creşte până la infinit, iar generaţiile viitoare vor avea motive de bucurie şi mândrie. Poate că nu e prea târziu să readucem în actualitate tradiţiile noastre milenare, să le redăm strălucirea adevărată şi să scriem în piatra istoriei că românii nu şi-au uitat obârşia, că sunt aceiaşi oameni verticali şi demni, privilegiaţi pentru că s-au născut pe aceste meleaguri încărcate de sacralitate, unde întunericul este alungat cu uşurinţă de rugăciunile profunde ale asceţilor, sau ale simplilor purtători de cruce.
Aşadar, încă mai avem tradiţie şi ar fi bine să o păstrăm intactă, fiindcă ea nu este altceva decât propria identitate seculară, firul care ne leagă de nemurire şi sursa de inspiraţie, care poartă în sine misterele unei lumi ascunse de vederea celor care nu merită să-i pătrundă înţelesurile.
Gina Moldoveanu
 

 

ÎNVĂŢĂMÂNT
NEWTON SAU MAGIA EXPERIMENTULUI
În materialul de faţă este prezentată schimbarea[1] în mentalitatea ştiinţifică europeană petrecută în secolele XVII-XVIII: trecerea de la raţionalismul cartezian la filosofia experimentală (numită şi naturală) a lui Isaac Newton (1643-1727, figura 1). Materialul este însoţit de un chestionar aplicat elevilor.
Pornind practic de la zero (s-a născut într-o lume plină de obscurantism, a dus o viaţă neobişnuit de castă şi plină de obsesii, lipsit de părinţi – tatăl i-a murit înainte de naştere, iar mama s-a recăsătorit repede, mutându-se cu noul soţ –, de iubire şi de prietenie), izbindu-se de obstacole care altora ar părea de netrecut (s-a certat – epistolar, cel puţin – cu mari bărbaţi care i-au ieşit în cale; singurătatea a fost o parte importantă a geniului său; şi-a ascuns cea mai mare parte a operei, aceasta fiind publicată târziu după moartea sa), Newton a ajuns totuşi să descopere – cum bine rezumă James Gleick – „mai mult din miezul esenţial al cunoaşterii omeneşti decât oricine altcineva dinaintea sa sau după el, fiind principalul arhitect al lumii moderne”[2].
Preocupările savantului au ocupat diverse arii tematice, pornind de la matematică, mecanică, optică, astronomie şi cosmologie, şi ajungând la alchimie şi teologie. Procesul său creator a scos în evidenţă geniul înnăscut: un om, aplecat asupra unui birou, neavând decât un condei, o călimară cu cerneală, coli de hârtie albă si un număr mic de instrumente create chiar de el însuşi (e.g., telescopul cu reflexie), calculând cu precizie mişcările aştrilor.
O rudă îndepărtată, Humphrey Newton (care l-a asistat mai ales în timpul experienţelor sale de alchimie), l-a descris ca pe un bărbat dedicat muncii. Referitor la ceea ce căuta marele savant, Humphrey nu avea nici cea mai mică idee: “Eforturile şi osteneala m-au făcut să cred că ţintea la ceva dincolo de cunoaşterea şi sârguinţa umană”.
Un reputat matematician francez (este vorba de marchizul de L’Hôpital) a vrut să afle – într-o scrisoare adresată unui prieten englez membru al Societăţii Regale – dacă savantul (devenit deja Sir) Isaac Newton mănâncă, bea şi doarme ca toţi oamenii. “Fără îndoială”, a răspuns prietenul său, “el nu pretinde că este altfel şi se aşează în rând cu toţi oamenii”. Era o opinie în dezacord cu cea a cunoscutului astronom Edmund Halley (1656-1742): “Mai aproape de zei”, spunea Halley, “nici un muritor nu poate ajunge”, înălţându-l pe Newton la stelele pe care acesta – de fapt – le-a apropiat atât de mult de om.
Contribuţia lui Isaac Newton la dezvoltarea metodei experientale şi, în particular a fizicii, este uriaşă. El este primul dintre oamenii de de ştiinţă (filosofi ai naturii, cum singuri se numeau aceştia în secolele XVII-XVIII) care au condiţionat validarea unei teorii ştiinţifice despre natură de verificarea experimentală a consecinţelor acesteia. Contribuţiile ştiinţifice ale lui Newton s-au rezumat în principal la matematică, mecanică, astronomie şi optică.
Ulterior, în Logica cercetării (Viena, 1934), Karl Popper (1902-1994) dezvoltă aşa-numita Teorie a falsificării, conform căreia este suficientă o singură infirmare a unei teorii ştiinţifice (sau a unei ipoteze) pentru ca aceasta să fie respinsă[3]. Astfel, Popper respinge principiul inducţiei, promovat ca metodă de cercetare în special în domeniul ştiinţelor naturii de către reprezentanţii Cercului de la Viena (grupare filosofică din care făceau parte, printre alţii, Rudolf Carnap, Otto Neurath şi Kurt Gödel, şi care promova neopozitivismul). Popper se situează ferm de partea lui Galilei, a lui Descartes şi a lui Newton care, în spatele aparenţei fenomenale, căutau să ajungă la adevărul principiilor şi la realul pe care aceste principii îl permiteau să fie gândit şi perceput. “Omul de ştiinţă” – scrie el – “urmăreşte descoperirea unei teorii adevărate sau a unei descrieri adevărate a lumii (şi, în special, a regularităţilor sau a <<legilor>> sale), care trebuie să fie şi o explicaţie a faptelor observabile”[4].
Isaac Newton a inventat în calculul infinitezimal, denumit de el calculul fluxiunilor[5] şi integral, necesar (ca instrument matematic) pentru descrierea mişcărilor complexe ale corpurilor. Metoda a fost (re)inventată după circa 20 de ani de învăţatul german Gottfried Leibniz (1646-1716), cei doi purtând o lungă dispută (până la moartea lui Leibniz, dar, ţinând seama de poziţia mai mult decât intransigentă a lui Newton, se poate spune că şi dincolo de ea) asupra paternităţii acesteia. Calculul diferenţial şi integral[6] este studiat în clasele a XI-a şi a XII-a, în cadrul disciplinei denumită Analiză matematică, care ocupă un loc privilegiat – ca număr de ore şi ca importanţă acordată, inclusiv în cadrul examenelor de Bacalaureat şi (în unele cazuri) de admitere la facultate – în studiul Matematicii.
În învăţământul preuniversitar, teoriile lui Newton referitoare la studiul naturii sunt prezentate în cadrul disciplinei Fizică, în clasa a IX-a (mecanica clasică şi legea atracţiei universale), iar teoria corpusculară a luminii de sorginte newtoniană este amintită în clasa a XII-a, înainte de expunerea teoriei fotonice a lui Einstein (utilizată pentru explicarea legilor efectului fotoelectric extern, aceasta fiind bazată pe teoria cuantelor a lui Planck[7]).
Este extrem de interesant că o teorie elaborată cu circa două secole în urmă de către Newton “a fost trezită la viaţă” pentru a explica (în secolul XX) un fenomen fizic descoperit abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Teoria fotonică a luminii a fost utilizată, de asemenea, pentru a explica efectul Compton (împrăştierea inelastică a fotonilor pe particule microscopice), descoperit la începutul secolului al XX-lea. Alte fenomene specifice luminii (interferenţa, difracţia şi polarizarea) sunt explicate cu ajutorul teoriei (electromagnetice) ondulatorii a luminii. Pentru a desemna această dublă modalitate de explicare a fenomenelor în care este implicată lumina (i.e., folosind modelul ondulatoriu pentru anumite fenomene şi modelul corpuscular pentru altele), se foloseşte astăzi conceptul de dualism (i.e., dualismul undă-corpuscul), dezvoltat în cadrul mecanicii cuantice (Şcoala de la Copenhaga).
Principiile mecanicii şi legea atracţiei universale sunt studiate în cadrul celui de-al doilea capitol inclus în programa şcolară, denumit Principii şi legi în mecanica newtoniană, în subcapitolele Principiul I al mecanicii newtoniene, Principiul al II-lea al mecanicii newtoniene, Principiul al III-lea al mecanicii newtoniene şi Legea atracţiei universale. În cadrul ultimului subcapitol menţionat, este inclusă secţiunea Evoluţia istorică a ideilor despre Univers, în care se face o prezentare generală a concepţiilor pe care omul le-a avut despre Univers de-a lungul timpului.
René Descartes (1596-1650, figura 2) a pus în fruntea unei filosofii – din care ştiinţa face parte integrantă subiectul –, a cărui gândire domină în acelaşi timp lumea, pe care pretinde s-o prindă în plasa raţionamentelor sale, precum şi eul, care înţelege să-şi dea seama – în mod reflexiv – de el însuşi (Cogito ergo sum; Gândesc, deci exist). Astfel, Descartes realizează o primă schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte cunoaşterea, în particular cea ştiinţifică, omul – prin gândirea sa – având un rol fundamental.
Isaac Newton nu s-a oprit aici. Condus de dorinţa de a se apropia de gândirea lui Dumnezeu prin manifestările acesteia, el cercetează atât textele sacre cât şi lucrarea naturii. Dar decide să păstreze secretă cea mai mare parte a cercetărilor sale – astfel, manuscrisele sale alchimice şi teologice n-au fost cunoscute decât în ajunul celui de-al doilea război mondial – şi să nu publice, în esenţă, decât fizica (şi o parte din) matematica sa, care presupunând activă prezenţa lui Dumnezeu în lume, funcţionează la fel de bine şi în absenţa lui. Lăsând deoparte cauza primă a fenomenelor, Newton reuşeşte să închidă în el însuşi domeniul fizicii şi, în acelaşi timp, să fixeze cadrul matematic în care are loc dialogul experimental între om (i.e., fizician) şi natură. Această limitare – autoimpusă – s-a dovedit extrem de fructuoasă, Newton relizând o nouă schimbare de paradigmă în cunoaşterea ştiinţifică, în care experimentul joacă un rol crucial (Experimentus Crucis).
Mai târziu, prin teoria relativităţii generale, Einstein depăşeşte dificultăţile şi insuficienţele teoriei lui Newton (e.g., conceptele de spaţiu şi timp absolute). Mecanica cuantică, a treia mare teorie a fizicii (formulată, ca şi a doua, în prima jumătate a secolului al XX-lea), arată că descrierea lumii făcută de om este indisolubil legată de locul pe care acesta îl ocupă în ea (e.g., interpretarea funcţiei de undă şi a rezultatelor experimentale). Cu aceste ultime” realizări ale fizicii, ideile – care, acum, ni se miraculos de simple, ale – lui lui Newton[8] revin, ceea ce pare cu atât mai straniu cu cât nu am ajuns – cu siguranţă – la “gândirea lui Dumnezeu” (visul lui Newton).
Chestionar
În continuare este prezentat chestionarul aplicat elevilor, cu variantele de răspuns. Răspunsurile corecte (necesare evaluatorului) sunt însoţite de precizarea răspuns corect”, inclusă între paranteze.
              I.      Cine este întemeietorul mecanicii clasice?
a)      Galileo Galilei;
b)     Rene Descartes;
c)      Isaac Newton (răspuns corect);
d)     Robert Hooke.
            II.      Una dintre abordările următoare a fost utilizată pentru crearea mecanicii clasice. Care este aceasta?
a)      Raţionalistă;
b)     Empiristă;
c)      Experimentală (răspuns corect);
d)     Religioasă.
         III.      Care fizician a propus pentru prima oară teoria corpusculară a luminii?
a)      Albert Einstein;
b)     Max Planck;
c)      Isaac Newton (răspuns corect);
d)     André-Marie Ampére.
          IV.      Care fizician a folosit pentru prima oară prisma optică pentru descompunerea luminii albe şi a elaborat o teorie corectă a culorilor?
a)      Galileo Galilei;
b)     Isaac Newton (răspuns corect);
c)      James Clerk Maxwell;
d)     Félix Savart.
            V.      Conform cunoştinţelor de care dispuneţi, afirmaţia „Mecanica clasică (newtoniană) este un caz particular al Teoriei Relativităţii Restrânse, valabil în situaţia vitezelor mult mai mici decât viteza luminii în vid” este:
a)      Adevărată (răspuns corect);
b)     Falsă.
          VI.      Conform datelor experimentale şi teoriilor fizice existente, următoarea afirmaţie “Eterul există, fiind necesar pentru propagarea undelor electromagnetice” este:
a)      Adevărată;
b)     Falsă (răspuns corect).
Traian Anghel
Bibliografie:
  1. Christianson, Gale, Isaac Newton, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
  2. Descartes, René, Principiile filosofiei, Editura Iri, Bucureşti, 2000.
  3. Descartes, René, Discurs asupra metodei, Editura Gramar, Bucureşti, 2002.
  4. Fălie, Vasile; Mihalache, Rodica, Fizică, Manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004.
  5. Gleick, James, Isaac Newton, Editura Publica, Bucureşti, 2011.
  6. Mantea, Constantin; Garabet, Mihaela, Manual de fizică pentru clasa a IX-a, Editura ALL, 2004.
  7. Popper, Karl, Logica Cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
  8. Verlet, Loup, Cufărul lui Newton, Editura Nemira, Bucureşti, 2007.


[1] Aceasta este una dintre cele trei revoluţii petrecute în istoria ştiinţei: (1) apariţia mecanicii clasice, a (2) teoriei relativităţii şi a (3) mecanicii cuantice.
[2] Gleich, James, Isaac Newton, Editura Publica, Bucureşti, 2011.
[3] La Teoria falsificării a lui Karl Popper se face apel astăzi (2011-2012), când – în urma rezultatelor obţinute în cadrul experimentului OPERA (Oscillation Project with Emulsion-Racking Apparatus) efectuat în laboratorul Gran Sasso din Italia (cel mai mare laborator subteran in lume) – se pune la îndoială valabilitatea primului postulat al Teoriei Relativităţii Restrânse (care afirmă imposibilitatea depăşirii vitezei luminii în vid) şi, implicit, a întregii teorii (TRR) elaborate de Albert Einstein în anul 1905. Totuşi, experienţele prin care este măsurată viteza neutrinilor vor fi fi reluate în anii care urmează şi de alte laboratoare (e.g., Fermilab, SUA).
[4] Popper, Karl, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
[5] Pentru că era extrem de secretos – de teamă ca nu cumva descoperirile sale să fie însuşite de alte persoane – De Analysi, una dintre cele mai timpurii lucrări în care era prezentat calculul revoluţionar al fluxiunilor, a văzut lumina tiparului abia în anul 1711, când Newton avea 68 de ani.
[6] Pentru corectitudinea prezentării, trebuie menţionat că acest tip de calcul a fost dezvoltate ulterior de către alţi matematicieni faimoşi, dintre care pot fi amintiţi L’Hôpital, Lagrange, Fourier, Cauchy, Liouville, Poisson, Weierstrass, Euler, Lebesgue, Dedekind, Cantor, Hilbert etc.
[7] Max Planck (1858-1947), fizician german, laureat al premiului Nobel pentru fizică (1918), pe care l-a primit pentru introducerea teoriei cuantelor (quanta, i.e., cât de mult în latină). Cu ajutorul acestei teorii (1900) a reuşit să explice distribuţia radiaţiei în spectrul radiaţiei termice, care nu putea fi explicată pe baza termodinamicii clasice. Odată cu Plank începe epoca fizicii cuantice.
[8] Matematizarea ştiinţei, validarea teoriilor în funcţie de confirmarea lor experimentală.
REPERE...

LUMINĂ DE MARTIE

Lansarea în lume în urmă cu patru ani a fructului dat în pârg ce s-a numit  REVISTA ZEIT,  ne dă acum prilejul să privim atât în arhiva sufletelor noastre, cât şi în perspectiva optimistă pe care i-o văd şi pe care i-o doresc.

Revista a cuprins încă din primul număr o problematică educativă şi spirituală de actualitate atât din urbea ei de naştere, Brăila, cât şi din întreaga ţară. Impresia de lucru bine făcut, de seriozitate şi de profunzime i-au marcat pozitiv paginile electronice, încă de la început, şi au făcut-o să se distingă prin originalitate şi bună credinţă naţională.

În peisajul presei electronice româneşti se mai disting şi alte profiluri de reviste, în special bucureştene, care scriu şi bine, dar care au şi partipriuri politice. Deseori te întrebi de ce se străduiesc anumiţi docţi ai literaturii să scrie părtinitor, de la stânga la dreapta, dar mai ales, cât mai la dreapta, când peisajul politic românesc astăzi este unul, mâine va fi altul, iar reporterul se sileşte mereu să sară într-o groapă cu nisip, din care va ieşi de fiecare dată cu oarecare osteneală şi plin… de praf!

Creatorii REVISTEI ZEIT au dovedit încă de la început o poziţionare corectă din punct de vedere ideologic, o meritorie echidistanţă şi, cel mai important lucru, au respectat libertatea actului creator, indiferent de tematica tratată, de la repere culturale şi până la pamflet.

Felul cum a fost îngrijit demersul fiecărui autor, a avut un rol stimulativ, a fost o funcţie redacţională ce a ajutat creaţia. Astfel se explică faptul că de la an la an autorii s-au înmulţit, mulţi ziarişti sau scriitori din ţară şi din străinătate au încredinţat rândurile lor revistei, ajutând-o mereu să crească şi să-şi creeze un loc demn în peisajul literar românesc.

Când răsfoiesc numerele de început şi le compar cu cele mai recente, observ un progres artistic evident, o amplificare a tematicii dezbătute, o întrecere între colaboratorii fideli ai revistei.

În paginile site-ului reînnoit, încă de la 1 ianuarie 2012, prin strădania pasionatului director Cătălin Nicolae Moldoveanu, putem citi cu mare plăcere şi cu folos articole, reportaje, eseuri, fragmente de lucrări originale, toate de certă valoare artistică, care probabil, dacă nu şi-ar fi găsit această matcă propice, nu ar fi existat niciodată.

Eu unul sunt sigur, că fără acest centru spiritual, aş fi scris mai puţin şi poate, altceva, şi nu aş fi ţinut pasul cu prezentul zbuciumat pe care suntem nevoiţi să îl parcurgem şi nu aş fi răspuns la fel.

 Numele revistei trebuie înţeles în toată profunzimea sa. REVISTA ZEIT este REVISTA  TIMPUL, este cea mai profundă condiţie umană ce poate fi exprimată într-un singur cuvânt: Timpul, trecerea timpului, a timpului nostru, a timpului biologic, a traiectoriei noastre prin lumină al cărei capăt îl ştim cu toţii.

REVISTA ZEIT îşi oferă paginile colaboratorilor ei, pentru a lupta cu timpul lor propriu, chiar şi cu timpul societăţii contemporane, cu prezentul bicisnic şi devorator. REVISTA ZEIT înseamnă o cale de acces către permanenţă în câmpul literelor, către afirmare spirituală şi către prezenţă în viitor, ea este, fără ocolişuri, o oază în care ne-a fost oferită şansa să facem diferenţa între eu-l creator şi eu-l necreator.    

Prin intermediul revistei, peste 30.000 de cititori de pretutindeni au luat cunoştinţă deja de sutele de articole publicate, s-au delectat cu eseurile despre scriitori români ale lui Alexandru Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu analizele sociale corozive, dar adevărate, ale prof. dr. Adrian Botez, ori cu înaripatele texte despre spiritualitate ale prof. Gina Moldoveanu.  

Unele numere ale revistei sunt de-a dreptul antologice şi au menirea de a intra aproape în întregime în istoria publicisticii româneşti. Aş evidenţia în acest sens numerele din decembrie 2011 şi din ianuarie 2012. Este dificil de apreciat unele texte înaintea altora, fiindcă fiecare reprezintă în sine o muncă altruistă şi un crez artistic propriu. Câştigat este, mai ales, cititorul, lectorul atent, când intră în contact cu acte literare şi artistice sublime, cu evoluţia unui fenomen spiritual românesc, crescut cu precizie de metronom de entuziastul director al revistei, în aria spirituală a Brăilei.      

Secţiunea Atelier merită o menţiune specială. Aici apar fragmente din viitoare opere literare; în paginile ei citim sute de poezii inedite, proză scurtă sau fragmente de roman, numai proiecte ce se străduiesc să prindă viaţă prin munca autorilor lor.

Încununarea acestei munci o putem urmări ulterior pe paginile website-ului EDITURII ZEIT, atunci când ele devin opere încheiate şi văd lumina tiparului.

O antologie tipărită a celor mai valoroase texte publicate în revistă în cei patru ani de viaţă, ar fi o realizare de boltă, un nou certificat de naştere artistică. În formă tipărită, de revistă tradiţională, texte de mare calitate ar ajunge în mâinile cititorilor obişnuiţi să cumpere presa culturală de la chioşcuri, ori din librării. Atunci, entuziasta lucrare a creatorilor REVISTEI ZEIT, ar fi mai împlinită, mai rotundă.

Suntem conştienţi că în faţa unui asemenea realizări stau multe piedici, mai ales cele de ordin material, doar trăim în România şi asta ne costă toţi banii! Sperăm totuşi că şi acea zi va veni!    

Urez mulţi ani de împliniri REVISTEI ZEIT  şi multă sănătate şi entuziasm promotorilor ei în lumea literelor!

George Tătăruş (Bucureşti) 


PUTEREA CONTEXTUALIZĂRII ÎN DOBÂNDIREA CONTROLULUI EMOŢIONAL

Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că suntem undeva, pe malul mării, ascultând zgomotul plăcut al valurilor ce se izbesc de ţărm, simţind briza ce vine dinspre larg cum ne mângâie faţa şi observând razele soarelui răsfrânte blând din spatele unor nori pufoşi pe un cer de un albastru curat. În faţa acestui peisaj ce ne răsfaţă simţurile, ar fi interesant să exprimi ceea ce trăieşti, impresiile care te străfulgeră uneori sub pecetea tăcută a liniştii, iar alteori prin aglomerarea nedesluşită a gândurilor sub forma unor impresii şi amintiri felurite.

Lăsând acum acest decor maritim, să ne imaginăm că suntem deodată undeva, pe culmea unui munte, privind cum se desfăşoară sub noi maiestuos o vale flancată de pâlcuri de păduri verzi, bogate în frunziş, observând răul care se rostogoleşte tumultuos trecând peste stânci şi trunchiuri căzute de copaci, croindu-şi drum către orizontul de dincolo de limita la care cerul se uneşte cu pământul. Şi în mijlocul acestei naturi care vibrează în şuieratul vântului puternic venind de la mari înălţimi, ai simţi cum tot interiorul tău se goleşte de tensiunile acumulate de-a lungul vieţii, cum erupe plină de forţă furia împotriva nedreptăţilor îndurate, alternată de clipe de linişte când totul devine misterios de tăcut, dar plăcut deopotrivă, ca o dulce împăcare finală a tuturor lucrurilor.

În continuare, să ne imaginăm că suntem într-un oraş aglomerat, prăfuit, cu străzi întortocheate, unde oameni şi maşini se amestecă în neorânduială, zămislind o ţesătură plină de angoasă şi grabă, care nu îţi oferă nici un fel de reper interior faţă de care să experimentezi repausul. În trepidaţiile sonore generate de zeci de mii de motoare şi din tot felul de agregate, trăind în mod industrial în fiecare zi, copleşit de tensiune şi teamă într-o lume lipsită de predictibilitate, simţi cum sentimentul de confuzie devine tot mai dramatic, mai copleşitor, până când ai impresia că va exploda ceva în interiorul tău, că nu vei mai putea suporta această forţă de torsiune emoţională pusă asupra ta.

Iar acum, revăzând toate aceste descrieri, nu pot să spun decât că elementul fundamental care le deosebeşte se referă la context, la mediul în care subiectul este plasat pentru a se raporta la ceea ce vede, pentru a exprima ceea ce simte şi astfel, fiind constrâns să emită judecăţi de valoare asupra tuturor acestor lucruri. De fapt, contextul este determinant în zămislirea universului interior în care trăim, fie că este vorba de cel fizic, fie de cel ideatic, sau spiritual, acesta manifestându-se ca un mijloc de transmitere a energiei şi informaţiei către privitor.

În viaţa de zi cu zi, contextul ne este în mare măsură determinat de casa în care locuim, de munca pe care o desfăşurăm, de oamenii pe care îi întâlnim, precum şi de orice alt element de care ne ciocnim în decursul vieţii noastre şi care are un anumit impact asupra noastră. Astfel, dacă eşti copil, vei fi marcat de tovarăşii tăi de joacă, precum şi de colegii de şcoală. Într-un fel sau altul, alături de mediul fizic, toate aceste persoane te vor influenţa şi îţi vor contextualiza experienţa interioară, orientând-o într-o direcţie sau alta.

Dacă eşti adolescent, atunci alături de forţa anturajului, vei experimenta cu putere pe cea a impactului canalelor de comunicaţie în genul Internetului şi al televiziunii, precum şi forţa exemplului sau contraexemplului oferit de către adulţi, toate acestea alterând şi modificând valorile şi comportamentul tău aflat într-un plin proces de formare.

Dacă eşti student, atunci mediul oferit de către facultatea pe care o urmezi, precum şi de localitatea în care trebuie să stai, îşi vor pune în mod cert amprenta cu toate tensiunile şi impresiile de rigoare, ţesând matricea interioară a spiritului tău, fapt ce va deveni vizibil atunci când va trebui să treci la etapele ulterioare ale vieţii. Şi în mod similar, ca adult aflat în prima sau a doua tinereţe, pentru a nu mai aminti faza de amurg a vieţii, vei fi influenţat progresiv şi cumulativ de mediile sau contextele în care se va desfăşura epopeea trecerii tale prin această lume.

Dar ce au de-a face toate aceste lucruri cu tema destul de vastă a controlului emoţional? Există vreo conexiune între impactul contextului vieţii şi ceea ce se întâmplă interior, mai precis la nivelul sentimentelor, motivaţiilor şi atitudinilor?

Mai întâi, experienţele prin care trecem, iar aici contextul are un rol covârşitor, ne marchează la modul cel mai direct, generând secvenţe de emoţii în toate registrele afective posibile, fapt cu impact pozitiv sau negativ, în funcţie de modul în care reuşim să trecem de secţiunile critice ale acestora. În al doilea rând, limbajul şi exprimarea a ceea ce simţim îşi vor împrumuta întotdeauna simbolurile şi semnificaţiile din ceea ce am văzut şi însuşit în raport cu diferitele contexte prin care am trecut de-a lungul anilor, acestea devenind o „zestre” de concepte fundamentale de care ne vom folosi până la sfârşitul vieţii.

Şi de aceea, elementele contextuale ne vor ajuta sau nu în ordonarea acestei acumulări interioare de emoţii şi sentimente, fapt cu impact direct asupra creşterii sau descreşterii calităţii vieţii pe care o trăim. De exemplu, un copil traumatizat în perioada formării sale, va purta elemente de tensiune interioară de-a lungul întregii vieţi, chiar dacă acel context nefericit a dispărut de mult. De ce? Pur şi simplu fiindcă acel context şi-a transferat „codurile informaţionale”, adică simbolurile şi sensurile, în lumea interioară a copilului, folosind acea deschidere largă care a fost prevăzută în primele etape ale vieţii.

Nu întâmplător marea descoperire a psihologiei s-a realizat tocmai prin exprimarea acestui principiu al impactului emoţional al trăirilor din perioada formării, adică a copilăriei, care poate conduce la tensiuni ireductibile în viaţa de adult de mai târziu. Însă dincolo de această punere în evidenţă, psihologia nu a reuşit întotdeauna să formuleze metode pentru depăşirea acestor handicapuri interioare, lucru în mare măsură din cauza faptului că nu este suficient doar să conştientizezi aceste tensiuni, dar deopotrivă este necesar să oferi un suport puternic pentru „reprogramarea” interioară, lucru ce nu se poate realiza decât folosind forţa extraordinară a contextualizării.

Ce este contextualizarea? În câteva cuvinte, contextualizarea reprezintă acel proces de cunoaştere prin intermediul căruia sunt adăugate elemente de context realităţii în mijlocul căreia trăieşti. Este ca şi cum ai adăuga o nouă cameră vieţii tale, un nou acoperiş gândirii tale sau un nou orizont speranţelor tale.

Nu întâmplător, religia a oferit dintotdeauna un suport puternic contextualizării, oferind perspectiva vieţii viitoare, când toate lucrurile rele din prezent vor dispărea, când cei drepţi îşi vor primi răsplata, iar cei răi vor fi nimiciţi. Sau literatura, iar ulterior cinematografia, a oferit posibilitatea de „ieşi” din mijlocul realităţii în care te găseşti, de a evada într-un spaţiu în care poţi să uiţi de tine şi de toate probleme tale.

Cu siguranţă, viaţa nu este simplă pe pământ, iar misterul care înconjură existenţa noastră nu a putut fi străpuns nici de cele mai strălucitoare minţi, însă pe de altă parte, contextualizarea într-un spaţiu lărgit poate oferi repere interioare puternice în dobândirea controlului emoţional şi în eliminarea tensiunilor acumulate. Prin extinderea orizontului vieţii noastre, prin cunoaşterea de lucruri noi, care să ne câştige atenţia, spiritul uman poate găsi elemente de compensare a contradicţiilor generate de imperfecţiunile mediului în care trăim.

Şi de aceea, ori de câte ori vei mai fi atins de către fumul cenuşiu al emoţiilor negative insuflate de tot felul de „balauri” cu care ai de-a face, ar fi bine să îţi aduci aminte de impresiile culese pe malul mării, pe culmea unui munte sau de ce nu, din exerciţiul credinţei în faptul că undeva, în viitor, dreptatea va învinge şi pe pământ. Acest lucru pare oarecum mistic, însă efectul este benefic, chiar dacă până la acea vreme va mai fi necesar să ne mai „târâm” încă mult timp prin „tina” acestei lumi. Viitorul nu poate fi decât al celor care s-au deschis larg pentru el, aşa cum petalele florilor de mai se deschid pentru a îmbrăţişa nemărginirea albastră a cerului.

Octavian Lupu (Bucureşti)
 


 CÂTEVA REPERE LITERARE DESPRE PERIOADA INTERBELICĂ

Perioada interbelică reprezintă un moment de vârf în întregul plan al culturii româneşti, şi în special, în cel al literaturii. După epoca sămănătorist-poporanistă în care literatura era puternic aplecată asupra elementului etnic şi, în acelaşi timp, refractară la ideea unor legături cu literatura europeană, odată cu primul război mondial şi înfăptuirea Marii Uniri cultură română începe să-şi deschidă larg porţile către cea europeană intrând în circuitul valorilor acestei. Peisajul cultural interbelic este mult mai divers faţă de perioadele anterioare. In mare, literatura română se dezvoltă în această epocă pe două mari direcţii: una tradiţionalistă care se înscrie pe linia „Daciei Literare” şi „Sămănătorului”.  Cu note de originalitate, chiar dacă în continuare caracterul etnic poate fi esenţial, şi cea de-a doua direcţie, cea mai modernistă, care propune o formă radicală de schimbare a vechilor valori estetice.

„Gândirea”, una dintre revistele literare care apare mai întâi la Cluj, sub conducerea lui Cezar Petrescu, mutată ulterior la Bucureşti, condusă de Nichifor Crainic, promova tradiţionalismul. Linia pe care o urma tradiţionalismul gândirist este cea sămănătoristă. Gândirismul păstrează neîntinat elementul etnic şi rămâne cu nostalgia unor vremuri de mult apuse. Totuşi se renunţă la celebra temă a dezrădăcinării, la scenele violente şi la idealismul sămănătorist.

Nichifor Crainic adaugă ideologiei sămănătoriste ceea ce credea el că-i lipseşte şi anume sare metafizică a ortodoxiei. La „Gândirea” se publică traducerile de calitate şi astfel se lărgeşte contactul cu mare literatură a lumii şi apar în paginile revistei  scriitori care nu aderă total la ideologia ei. Dar marele inedit constă în publicarea unor tineri creatori de literatură: Aron Codruş, Radu Gyr, Zaharia Stancu sau Ionel Teodoreanu.

Continuatoarea ideilor „Daciei Literare”, „Viaţa românească” îşi va schimba în viitor doctrina. Aceasta va fi una tradiţionalist-moderată, a cărui ideolog este Garabet Ibrăileanu. Revista este deschisă scriitorilor de cele mai diferite orientări: de la Mateiu Caragiale la Mihai Sadoveanu, de la Lucian Blaga la Tudor Arghezi, Ion Barbu sau Tudor Vianu.

Ibrăileanu ţine cont în egală măsură de etnic, etnic şi estetic. Dacă şi „Gândirea” şi „Viaţa românească” aveau ca deziderat dezvoltarea literaturii prin întoarcerea către valorile naţionale, curentul care a conectat literatura română spre Europa, spre universalitate rămâne cel modernist, promovat de revista „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu.

Eugen Lovinescu consideră că literatura română a pierdut contactul cu circuitul de valori europene devenind „provincială”. De aceea, pentru a se sincroniza valoric literatura română cu marile literaturi europene, Lovinescu recomandă intensificarea contactelor dintre literatura noastră şi literatura apuseană, îndeosebi cea franceză.

Cele două concepte, sincronismul şi imitaţia sunt complementare. Pornind de la ideile lui Gabriel Tarde, Lovinescu îşi creează „propria teorie”: imitaţia formelor noi de literatură sau trebuie să se realizeze în detrimentul originalităţii, ci de fapt, ca să însemne adoptarea acestei imitaţii la fondul etnic cultural. In felul acesta, afirmă criticul, literatura va ieşi din provincialism şi  din starea de anacronism în care se află. Ea se va sincroniza spiritului veacului şi va renunţa la concepţia paseistă. Cele cinci direcţii de modernizare ale literaturii propuse de Eugen Lovinescu sunt: în poezie, liricizarea şi renunţarea la formulele epice şi, în proză, citadinizarea romanului, realizarea romanului de analiză, crearea personajului intelectual şi realizarea romanului de analiză

Criza romanului în perioada interbelică a fost pusă pe seama fie a lipsei epopeii din literatura română, aşa cum face Mihai Ralea, în „De ce nu avem roman?”, fie a primului război mondial, cum scrie în articolul „Declinul genului” care aparţine unui ciclu intitulat „Consideraţii asupra romanului modern”, Mihai Sebastian.

Romanele scrise „Ciocoii vechi şi noi” (1863) de Nicolae Filimon sau ciclul „Comănăştenilor” al lui Duiliu Zamfirescu şi altele, nu făceau decât să aducă în faţa lectorilor pe boierul preocupat de avere şi de femei sau pe ţăranul care trudea din zori şi  până seară, pentru o bucată de pâine, fără prea multă şcoală. Ultimul ştia că trebuie să muncească, ignorând din cauza lipsei banilor, învăţătura. Prăpastia dintre cele două clase sociale nu va dispărea niciodată.

Ion, din romanul cu acelaşi nume de Liviu Rebreanu, nu vrea decât pământ, chiar dacă mijloacele la care recurge pentru a dobândi acest lucru sunt meschine. Pământul îi conferă demnitate şi respect în mica comunitate ţărănească.

Mihai Sadoveanu a creat un univers epic original în care notele tradiţionaliste sunt cele mai evidente, cu toatDar ce au de-a face toate aceste lucruri cu tema destul de vastă a controlului emoţional? Există vreo conexiune că reîntoarcerea spre mituri vădeşte influenţa gândirii expresioniste. Sadoveanu rămâne, în primul rând, un povestitor în această specie, scriitorul aduce în cel mai înalt grad măsura talentului său: „Hanul Ancuţei” sau „Povestiri de la bradul strâmb” devin modele ale genului.

„Fraţii Jderi” au în centru figura domnului, a lui Ştefan cel Mare văzut ca un adevărat prinţ al Renaşterii, dând dovadă de virtuţi cavalereşti ca: cinste, demnitate, generozitate. Aceste atribute îi îngăduie domnului să pedepsească aspru şi să apere drept ţara.

Sadoveanu a prezentat ţărănimea liberă, omul din popor, fără a înfrumuseţa cu nimic imaginea ţăranului. Câteva trăsături caracterizează ţăranul român din toate timpurile, trăsături subliniate de scriitor în „Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, „Creanga de aur”, tăria de caracter, înţelepciunea şi spiritul de sacrificiu.

Însă, în perioada interbelică (1918-1939) se impune lărgirea ariei tematicii, sondarea unor medii sociale diferite şi a unei problematici complexe. Alături de romanele mai sus menţionate, apar o serie de romane care au în centru intelectualul văzut în diverse ipostaze şi nu aşa cum se obişnuise până atunci, ţăranul sau boierul.

Scrierile de început ale Hortensiei Papadat-Bengescu (1919) stau sub semnul lirismului, scriitoarea relatând totul de pe poziţia unei feministe convinse. Acest aspect al prozei a început, se poate vedea, din faptul că personajele principale sunt femei de cele mai multe ori cu un caracter labil, foarte sensibile sufleteşte care îşi autoanalizează cu voluptate propriile sentimente, senzaţii în adevărate acte de narcisism. Toate aceste femei trăiesc într-o lume a lor, îşi construiesc un univers aparte pentru că se simt izolate într-un spaţiu unde aspiraţiile lor nu-şi mai găsesc împlinirea, care să le smulgă din acest univers monoton.

Acţiunea, în majoritatea scrierilor Hortensiei Papadat-Bengescu, se desfăşoară în Bucureşti, şi foarte rare sunt ieşirile personajelor din capitală.

Lumea prezentată de scriitoare pare o lume uşoară, stilată, dar în esenţă mai mult mediocră este snoabă şi egoistă. Aceasta se organizează în cupluri ca, de pildă, prinţul Laurenţiu şi Ada Razu din romanul „Concert din muzică de Bach”. Între cupluri se stabilesc relaţii de antipatie sau simpatie. Cuplul poate suferi modificări în cadrul lui: femeia părăseşte bărbatul, sau invers şi, astfel, cuplul se dizolvă.

Personajele din „Craii de Curtea-Veche” duc o existenţă ascunsă şi una vizibilă, şi, în acest mod cuplul este supus, inevitabil, dezmembrării.  Atmosfera stranie, fascinaţie spre taină şi simbol, limbajul argotic puternic colorat dovedesc că „suntem în Bucureştii semibalcanici, semioccidentali, unde fiinţa cea mai înaintată se amestecă cu înjurătura şi cu pofta grosolană”[1].

Influenţele lui Proust, Stendhal, erau fireşti într-o vreme când în literatura noastră disputele literare se duceau în jurul modernismului sau tradiţionalismului. Fie că sunt sau nu influenţaţi dintr-o literatură sau alta, câteva lucruri devin esenţiale. Fără muncă şi talent,  în zadar modelul este plagiat.

Romanul secolului al XX-lea reprezintă o reevaluare a noţiunilor de timp şi spaţiu, precum şi a mitului. Problema timpului apare în toate romanele, de exemplu la: Marcel Proust, Thomas Mann, Albert Camus, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu.

Ca urmare a noutăţii pe care o aduce viziunea asupra timpului, personajele trăiesc, de obicei, în două dimensiuni temporale diferite: una a prezentului, în care sunt raportate la societate şi la personajele care le înconjoară şi una a trecutului în care sunt raportate la amintiri. Dacă în romanul tradiţional timpul avea o singură dimensiune şi părea că este ireversibil în romanul modern timpul devine reversibil prin amintire. Personajele se pot întoarce oricând în trecut şi pot trăi multe evenimente. Raportate la cele două dimensiuni temporale, apar şi două spaţii diferite. Începutul îl realizase, în acest sens, Thomas Mann cu romanul, „Muntele Vrăjit”, care adusese în prim plan două universuri distincte: primul al oamenilor care trăiau pe munte, unde timpul era aproape static şi unul de la poalele muntelui, unde timpul se derula obişnuit. Pornind de la această deosebire, personajele romanului modern trăiesc în două spaţii: cel interior, al propriilor reacţii sufleteşti şi cel exterior al societăţii.

Unii dintre scriitori aşează evenimentele nu într-o ordine cronologică, aşa cum de întâmplă în romanul tradiţional, ci într-una subiectivă, aleatorie. Camil Petrescu este unul dintre cei care ilustrează cele afirmate mai sus în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Apărut în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are o construcţie prismatică, conţinând o naraţiune de tip homodiegetic variabilă şi monoscopică. El este alcătuit din două mari părţi care tratează două experienţe fundamentale: dragostea şi războiul.

Astfel, perioada interbelică devine una complexă,în care îşi fac apariţia o multitudine de reviste dar şi de scrieri care aduc transformări sau preluări de metode, teme sau scenarii adaptate mediului romanesc. Orizontul de aşteptare al lectorului este satisfăcut prin numărul mare de lucrări apărute în aceea perioadă.

Paula Stegărescu (Constanţa)


[1] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura 

     Minerva, 1985, p. 899;


 MISIUNE SACRĂ ŞI NEAM. ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine şi ruşinoase ale României de azi, îşi asumă tot mai puţine responsabilităţi spirituale, îşi afirmă tot mai slab şi mai vag existenţa spirituală - ajungându-se, chiar, la situaţia incredibilă, a lepădării (de către o parte, e drept, încă mică, dar guvernantă, prin voce şi forţă politica) de propria identitate spirituală. Acest neam zace, lâncezeşte şi aproape dispare: semnele existenţei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fără vlagă, fără relevanţă, fără o continuitate ritmică vitală. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proporţii, ar părea exagerat să i se ceară, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tămăduire magică, mitică. Dar, după opinia noastră, tocmai trădarea originilor este cauza bolii şi a colapsului spiritual actual - care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui - moarte percepută, încă, acum (de către puţinii români care mai au simţul premoniţiei) ca tragică. Foarte curând, doar dramatică - sau nici măcar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenţă, dacă nu chiar cu o tresărire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabilă, bucuria - pentru că vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existenţei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituală şi prin forţa iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pildă, o ştia şi o enunţa, foarte clar şi foarte răspicat: «Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei - aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţârii româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi» (cf. Misiunea noastră ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituală Românească este aceea de CANDELĂ SPIRITUALĂ, DE CREDINŢĂ TARE/NECLINTITĂ, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, cărora li se vor stinge (în istoria viforoasă!) candelele lor, şi le vor re-aprinde – „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsă de hotărâre, de voinţă, de vigoare - a o fi uitat. Ne lepădăm, aproape furioşi, de acele vorbe, precum că fiecare neam are. pe acest pământ, misiunea lui sacră de împlinit. Şi, numai după îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul să se odihnească. Chiar să dispară.

Îmi voi permite să părăsesc, temporar, stilul neutru şi, oarecum, pedant - în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie şi, sper, mai convingătoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastră sacră, pe acest pământ, n-aţi împlinit-o. Voi adormiţi înainte de a vă trezi cum trebuie. Voi vă contraziceţi propriul imn, în vorbele lui inspirate - voi îl contraziceţi pe însuşi mult îndurătorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însă, pentru cei ce-1 iubesc şi-i respectă poruncile sfinte. Pentru cei care se leapădă de El - este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplită pedeapsă este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru - imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodată pe Dumnezeu. Feriţi-vă de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitătorilor cu ştiinţă, români. Căci Dumnezeu este Adevărul - iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu vă va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Dacă nu veţi împlini datoria sacră către Arhanghelul vostru de lumină şi rost adevărat - Dumnezeu vă va şterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobilă misiune: aceea de a lumina şi a întări, prin lumină adevărat-spirituală creştină, acest răsărit de lume.

Dar, iată, uitarea de frate şi soră. renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITĂŢII NAŢIONALE - par a vă condamna, din păcate, la dispariţia nemiloasă, ci, după purtarea voastră jalnică - o dispariţie dreaptă. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastră - pentru că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, păzitor de rost şi poruncă, va lumina la fel - dar pentru alţi oameni, uniţi spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA - trăiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio altă semnificaţie, nicio altă poruncă, din nicio parte şi a nimănui - nu au nici cea mai mica relevanţă, în faţa semnificaţiei şi poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta şi nu va înţelege nimeni că am dispărut, pentru că ne-am luat după alte glasuri - perfide glasuri, de sirene vicioase şi viciate, distructive, satanice. Datoria noastră este (cât pe-aci să spun era) de a avea sufletul şi urechea aţintite spre singura sursă de voce şi poruncă valabilă: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni să întrebe de amănuntele vicierii Neamului nostru, ale înşelării Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivităţi sau indiferenţe, prin căderea în mreaja forţelor satanice ale unor organizaţii „umaniste" internaţionale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai puţin oculta) propagandă masonică - şi mai ştiu eu ale căror glasuri şi curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu interesează, cu adevărat, în ce împrejurări a pierdut Graţia Divină un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, crăìi, neamuri - dispariţia noastră. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „ştiinţifice" - act de dispariţia noastră. Atât şi nimic mai mult. Numai că. toate, sau majoritatea neamurilor stinse - şi-au împlinit, înainte de dispariţie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacră, au ascultat voinţa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu contează decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu dată - şi îndeplinită sau nu. Deci, simplificând, am putea spune că nu există, în istoria divină, neamuri - ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capătă, în planul divin, un rost). Noi, dacă ne vom stinge, vom muri ruşinos neîmplinind, neascultând porunca divină, neaplecându-ne, cu râvnă, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA şi CIVILIZAŢIE BALCANICĂ", a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucureşti 1983, pag. 411), se arată, clar, că, individual, românii-aromâni dovedesc că ştiu despre misiunea neamului românesc şi, pe cât le stă în putinţă, fac adevărate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea modernă (în Ungaria, în special - cazul Şina). Deci forţă spirituală există: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Să încercăm, totuşi, să ne ponderăm mânia, din disperare născută - şi să privim mai cu milă şi înţelegere, mai apropiat, acest neam - căci este al nostru, îi aparţinem şi altul n-avem - Dumnezeu a ales să ne naştem, noi, românii, ca români, şi nu altfel; este ceva în marea taină a sorţii - soarta individuală interdepinde de soarta colectivă. Şi dacă noi nu ne înţelegem şi nu punem întrebările corect şi drept - atunci, să aşteptăm de la străini un tribunal drept şi nepărtinitor? De la străini, care ştiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârşiţi de influenţa ahrimanică, abia aşteaptă să scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Căci ei, străinii ahrimanizaţi nu-şi doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competiţie oarbă, al cărei deznodământ va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pământul întreg - ca astru spiritual. E o aparentă contradicţie - de fapt, o sinteză spirituală (interiorizată) extraordinară, a românilor; când părea că vulcanismul, vlaga latină s-a subţiat (prin rafinament), până la decadenţă, sau chiar impotenţă spirituală şi existenţială - a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) - ţâşneşte HORA, ţâşnesc gesturile surprinzătoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneşte şi susţine, din interior şi din profunzime) ţâşnesc revoltele, volutele de gândire şi exprimare, violenţe inspirate, metafizice. Ar fi, realmente păcat. Ca tocmai în aceste vremuri aşa de tulburi - să dispară conştiinţa misiunii noastre de stea bethleemică (de obicei, în vreme de restrişte, un neam se coagulează, spiritual, se solidarizează, interior şi exterior - şi nu se dezagreg) - stea bethleemică a spiritualităţii umane din răsăritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitentă năucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului - paralizează voinţa şi viaţa moral-spirituală ale neamului. Pentru că spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minimă: ai nevoie cel puţin de un reper, în funcţie de care să te mişti. Or, de la catolicism (a cărui ofensivă este continuă şi subtilă, dar putând, oricând se iveşte prilejul, să accelereze şi să îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al mişcărilor aşa-zis de „extremă dreapta"   (care   au  fost  reale,  au  avut  un  conţinut  profund   spiritualist   şi autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciprocă a tuturor ideilor (şi ideologiilor şi a tuturor purtătorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturală, spirituală, economica, până li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc - totul este pus 1a bătaie pentru a-1 zăpăci şi, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (şi, din păcate, chiar pe intelectualii „de rasă", fără calităţi de excepţie, iniţiatice). încă şi mai imposibil este făcut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituală a tuturor membrilor neamului, starea euharistică a neamului, de trăire întru Hristos. Sunt tăiate sau bruiate toate căile de comunicare interumană - prin întreţinerea stării de haos social, economic, mora şi spiritual. Şi totuşi, în ciuda acestui război total, în care ne-au aruncat duşmanii înverşunaţi ai spiritualităţii, ai creştinismului - forţele ahrimanice - în ciuda acestei stări de război al tuturor contra tuturor - nu trebuie, cu nici un chip, să ne pierdem cumpătul. Chiar dacă e periculos să te mişti în exterior, fără să fii resorbit într-o prăpastie (a neîncrederii totale, a disperării, a pervertirii şi trădării etc) - acest teren, peste tot minat, trebuie să rămână în afară; înăuntru trebuie si ne intensificăm mişcarea spirituală - credinţa, speranţa, iubirea, voinţa de solidaritate. Şi, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremurătoare, se vor mişca unele către altele - şi ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, sperăm, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituală, comuniunea, înţelegerea stării de continuă crimă, în care trăim (împinşi prin pervertirea, treptată, a fiinţei noastre, în instituţii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) să mai însemne ceva. Să fie utilă pentru recuperarea, integrală, a fiinţei noastre spirituale.

Într-o primă etapă, să facem efortul de a afla şi a şti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu interesează, decât în măsura în care suntem în stare să avem, să afirmăm, ba chiar, de ce nu, SĂ IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRĂ ŞI MISIUNEA NOASTRĂ SPIRITUALĂ, DIVINĂ. Deocamdată, sunt nu ani, nu zeci de ani - ci sute de ani de când orice politică românească a îndepărtat, stăruitor şi perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cică... - noi suntem cum şi cât se vede (asta însemnând bun sau rău, în funcţie de conjuncturi neromâneşti, sau de interese meschine, individuale, iar nu naţionale) etc. etc. Probabil că, în mare măsură, fără să fim conştienţi, ne-am îndepărtat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar şi răspicat, ca un adevărat vizionar.

Care a fost reacţia oamenilor politici, faţă de atitudinea metafizică la vârf, singura justă?

Distrugerea, lichidarea fizică, discreditarea morală - făcute cu o furie morbidă, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonşalanţă, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionară a autenticului geniu să dea serios de gândit tuturor celor care-şi îngăduie să vorbească despre Eminescu detractori sau apologeţi.

Iată ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentală şi spirituală, atât a românilor aurelianici, cât şi a celor traianici: „Nestatornicia noastră [...] a făcut atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de putere vie [...] Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatiaca până la Marea Neagră, care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră [...] Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legătură de cultură cu acele centre politice, create de naţionalităţile lor [...] numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi, chiar pentru cei de un neam cu noi" (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înţeles, de-a lungul istoriei româneşti aşa-zis moderne, că misiunea sacră a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinită prin starea ciuntită a neamului, prin fragmente de trup şi de mădulare (spirituale) ale neamului - ci prin sinteza, în spirit şi trup, a românilor de la nord şi de la sud de Dunăre, a celor „traianici", deopotrivă cu cei „aurelianici"? Prin unirea, în principal spirituală, a tuturor românilor. Astfel, forţa românilor, prin dezbinare şi uitare voită, devine nesemnificativă. Niciodată nu vom putea să ne impunem misiunea sacră, uitând jumătatea de neam din sudul Dunării, lăsându-i pradă pieirii şi uitării, deznaţionalizării forţate şi barbare, făcute într-un ritm necruţător, deznădăjduitor de rapid - de către cei care, fie au fost nişte sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet şi rost, fără slavii de răsărit) - fie au avut, cândva, misiune sacră, dar după ce şi-au împlinit-o, au fost cuprinşi de forţe ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici şi teribili în acelaşi timp, prin monstruozitatea acţiunii, prin decadenţa, josnicia spirituală care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevărat pericol de moarte îi paşte pe fraţii noştri de la sud de Dunăre: se află în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor mulţi şi schelălăitor de slabi, în faţa celor puţini, dar eroici în duh şi simţire.

Iată ce ne semnalează Florin Cândroveanu, în legătură cu atitudinea, din Grecia (chipurile, ţară europeană, modernă, creştin-ortodoxă, membră a N.A.T.O.), faţă de aromâni: menţionăm că Grecia nu admite minorităţile naţionale - atitudine exprimată într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe strada, la târg, la locul de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea e a elenilor. Scopul scuză mijloacele" (România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune că această poziţie este una singulară, extremistă etc - iar nu una caracteristică grecilor, în general. Dar prin politica grecească de stat - se fac toate eforturile pentru asimilarea naţională a aromânilor - deci se operează guvernamental la dizolvarea completă a etniei aromâne.

Această ură pare complet disproporţionată, faţă de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilării forţate, de către greci. Dar nu e aşa: ura este una corect calibrată (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, dacă nu de mii - de vlaga misiunii divine, neo-grecii - ui neam cuprins de forţele ahrimanice, pătrund în oricare trup părăsit de viaţă, dar care refuză să-şi înapoieze forma epuizată (de semantică etnică, de misiuni etnică) - ţarinei. Ei bine, aceşti neo-greci refuză să dispară, pentru a lăsa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divină. Acest neo-greci refuză ştafeta spirituală, decentă şi dreaptă - urlă sălbatic, înfiorător, di invidie şi mânie neputincioasă, văzînd -  clarvăzând (căci şi Satana are momente de clarviziune) cum rămâne, viu şi cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos stârneşte şi întreţine speranţa noastră: cu cât urlă ei mai tare, cu atât e mai limpede că îndoielile cu privire la vigoarea profundă a neamului nostru izvorăsc din îngrijorarea, cu vedere scurtă, a unor copii (ingenui - dar ingenuitatea nu ţine loc de clarviziune) - iar nu din adevăr. Misiunea noastră va fi împlinită, printre urletele dezlănţuite, dar fără spor, ale satanelor lumii.

IROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU ŞI POLITICA GRECO-BALCANICĂ

Să urmărim, totuşi, gloria şi umbrirea gloriei acestor bravi fraţi ai noştri de sânge, fraţi buni, de tată şi de mamă - românii din sudul Dunării - cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968) - singurul călător prin Macedonia, care, chiar măcinat fiind de boală, a făcut eforturi imense şi de bună-credinţă, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât şi viitorimii, adevărul. Adevărul despre măreţia şi puterea spirituală, de rezistenţă prin limbă şi duh, a aromânilor - în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethlehemică - dar şi adevărul despre ce li se pregăteşte aromânilor - despre crima etnică (etnocidul) - continuă, efectuată de duşmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desăvârşit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor naţiunilor care-şi zic „civilizate” - dar care dovedesc un cinism şi o lipsă de simţire revoltătoare, în faţa drăceştii obstinaţii a neo-grecilor, de a stinge definitiv sămânţa aromânilor. Din păcate, ceea ce este mai râu şi mai revoltător şi mai dureros - este că politicienii români, de la nord de Dunăre, au rămas surzi la apelurile disperate (dar făcute cu o tragică demnitate şi luciditate) - cum surzi au rămas şi rămân şi politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea să refacă Imperiul Roman de Răsărit în sens invers, dinspre Nordul Dunării către Sudul Dunării (cum au vrut şi au şi încercat ruşii, de-a lungul veacurilor), până la Marea Egee, dată fiind misiunea lui de a împărtăşi Neamurilor Întunericului –Lumina!  - este silit, printr-o criminală indiferenţă, să se restrângă,  până la aproape, extincţia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg să închipuie fel de fel de hărţi ale Europei şi variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (şi aceste hărţi de hârtie devin, pe nesimţite, în mod ocult, hărţi vii, zone de influenţă - comercială, politică, militară etc) - iar nouă, românilor, legatari testamentari, de drept şi spirituali, ai romanilor (prin viziunea genială a împăraţilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disoluţia spirituală a Imperiului Roman în partea de apus şi voiau, în chip compensatoriu, s-o refacă în partea de răsărit a lumii lor) nu ne este permis nici măcar gândul unei fraternizări spirituale a tuturor românilor - într-un spaţiu al Răsăritului - nici măcar nu ne este permisă răsuflarea normală, a duhului nostru naţional? De ce trebuie, noi, să ascultăm, mereu, umili, paralizaţi de frică - de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasă fluvii de sânge, de crimă, pe unde trece? De ce nu ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să ne ridicăm fruntea, să ne înfoiem coama leonină - şi să purcedem la făurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Răsăritului Europei? Trebuie să ridicăm ochii, pentru a căpăta perspectivă - şi pentru ochi, pentru a ne vedea trupul măreţ, şi pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim - aici, în Răsăritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai ˆlocului - iar nu barbarii slavi, care se zbat, fără folos, în propria neisprăvire, şi nici epuizaţii şi ahrimanizaţii greci - trebuie să începem odată marea, eroica bătălie, prin care va triumfa, nu în altă parte a lumii, decât în Răsăritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vădi neamurilor adevărate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pământului. Şi pur-cederea către stadiul ocult Jupiter - starea omului cu Trupul Moral, a Omului - omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fără să fie şi ale altora" (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 - în traducerea, de excepţie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns şi suferinţă - care duce la marea Lumină a Revelaţiei lui Dumnezeu. Victoria celestă trebuie să treacă prin Valea Plângerii. Ia aminte, şi încordează-ţi, spre zbor către Christos, puterile speranţei, Neam al Românilor. Căci clipa ta se apropie - şi curând chemat vei fi la truda slăvită pe acest pământ: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu - bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie să fie combătut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria şi „comisarii culturali" trebuie să piardă partida mondială, dimpreună cu forţele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu - Christos al Adevărului a devenit nu doar o urgenţă românească naţională - cât, mai ales, una mondială. Lumina bethleemică de aici, din Răsăritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iată, acum, ce spune Bolintineanu, despre situaţia aromânilor, la 1858: „.. - Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre - fiind în duh, de fiinţa, peste un milion, în vreme ce, aceia care îşi spun stăpâni si majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni ţi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor).

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală” (Călătorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari (masoni) români de la 1848, face excepţie de la internaţionalismul cosmopolit al masoneriei - masonerie care a instigat şi condus, ocult, revoluţiile vremurilor aşa-zis „moderne" - printre care se numără, evident, şi revoluţiile paşoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiză foarte lucidă a cosmopolitismului şi, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei creştine (a se vedea doctrina catolică), ajungând la concluzia firească: „Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSĂ LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR. Cele din urmă sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva să păstreze sau să piardă (...) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât naţionalitatea (...) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine naţiunea. A se c&ˆrmui bine naţiunile, este a statornici armonia."

D. Bolintineanu avea, încă, la 1858, de ce să se extazieze, de milionul de români, ce încă erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o fărâmătura mărita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsă... este antică a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, această  nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai interesantă decât în a sa strălucire". Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alături de alţi juni români, îi infiltraseră adânc o idee perfidă, aceea de toleranţă - pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsă cârdăşie unele cu altele, bătându-şi joc cumplit de „legea" toleranţei, sa se cocoaţe stăpâne, fără merit şi fără strălucire, în mod jalnic şi caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul să spună pe faţă ceea ce inima lui dorea cu sete: măreţia superba şi meritată a acestui neam, lăsat aici, ca strajă spirituală, ca stea bethleemică, de către Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se mărgineşte la a şopti, printre rânduri, arzătorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii, nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale, cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa..."

Câtă candoare şi totuşi, şi arşiţă de dor şi de măreţie, înaltă demnitate românească, suflă peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastră..." Ba - TREBUIE SĂ FIE! Mai exact - trebuia să fie atunci, la timpul încă potrivit. Cum a putut să fie ideea austriecilor (sprijiniţi, subtil, de maghiari - şi evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârşit de secol XX, de a reînvia şi reface spaţiul Imperiului Habsburgic? - Un imperiu care, şi când a existat de facto şi de jure, a fost o creatură politică artificială, hibridă - spre deosebire de spaţiul românesc, având drept coloană vertebrală, Dunărea - a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul şi prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fraţii români, „traianici" şi „aurelianici", pentru prima oară după masiva retragere aureliană, au comunicat în mod direct. Dar cum poate să fie ideea germanilor de a-şi planta influenţa, de-a lungul şi de-a latul Europei, înaintea războiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunităţi germane, care să pregătească al treilea Reich? Dar în virtutea cărei legi de toleranţa poate fi admisă perfida infiltrare, prin obiecte, nici măcar prin oameni) a evreilor americani, în mentalităţile tuturor popoarelor pământului (până şi în ale chinezilor şi japonezilor, consideraţi printre cei mai conservatori oameni de pe pământ) - pentru a alcătui „SATUL GLOBAL" al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolşevismului şi ai nazismului, la un loc.

Da, SĂ ÎNDRĂZNIM. Da, să batem cu pumnul în masă. aşa cum ne bat nouă, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc - numai pentru că ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar aceştia le-au îngăduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când şeful masoneriei române a fost dat jos şi înlocuit, prin sfidarea Constituţiei masonice şi a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile - cu un ungur. Da, noi, românii, să rămânem mereu nişte flori sfioase, călcate în picioare cu o brutalitate fără margini, de toate iudele şi caiafele acestui pământ, care-şi arogă (prin ce merite? în virtutea căror drepturi? Nici măcar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducători ai Imperiului Mondial Masonic...

D. Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea şi perfidia prin care s-a creat impresia şi, apoi, certitudinea, că românii din sudul Dunării nu exista. Grecii i-au silit să înveţe greceşte. Aşa-zişii „sfinţi" greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii citate, despre aşa-zisul sfânt Cosma: „El cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte". „Eroica" faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele". Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor - dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate...) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.

Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea" ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sunt PE TOATĂ FAŢA PĂMÂNTULUI (s.n.) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii" (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morala şi sacră, u bisericii creştine - dar a avut şi o latura pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, - pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane.

„A forma toţi aceştia (românii sud-dunăreni - precizarea ne aparţine) un regat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept" (comentăm noi: dacă aşa îi comandaseră masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat... fără să gândească în termenii pragmatici, pe de o parte, aşa cum o fac, spre pildă, grecii şi turcii, în acest Răsărit de Europă - şi nici în termenii metafizici, ai necesităţii ca, prin misiunea sacră a românilor, odată împlinită, să fie risipiţi norii satanici ai popoarelor fără har întreg, ca slavii - sau ahrimanizate, ca grecii cei noi...) „ca şi acela ce visează grecii: de a subjuga pe celelalte naţionalităţi." Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, că toţi aceşti români ar trebui să facă, ESTE DE A-ŞI PĂSTRA CU SFINŢENIE LIMBA ŞI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. In aceste vorbe se încheie toată politica românilor „aurelieni".

Uşor de zis, greu de făcut: - când duşmanii te înconjoară şi te strâng în fiarele propriilor slăbiciuni (toleranţa, blândeţea, omenia, dar şi frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinţa de parvenitism etc - am numit ca slăbiciune omenia, pentru că noi, românii, uităm să fim mai fermi şi necruţători cu Satana, după vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua şi război neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia" - sabie cu care trebuie deosebit, clar şi definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor greceşti, albaneze, otomane, şi au continuat să-şi înveţe pruncii, cu o minunată, sfânta încăpăţânare - patriotismul acestor mame a fost sublim, este, încă sublim - dar, fără ajutorul românilor liberi, din nordul Dunării, românii aurelianici vor fi de tot sufocaţi, înglobaţi total în masa neamurilor care-i înconjoară. Munţii, în care s-au retras, ca-n nişte ultime cetăţi, le vor servi (dacă nu se trezeşte adevăratul curaj patriotic, luminat de făclia metafizica a conştiinţei misiunii divine) - la înălţarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, aşa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în faţa sălbăticiei distrugătoare a albanezilor (slugi ale grecilor şi turcilor), aşa-zis fraţi (ucigaşi şi ticăloşi fraţi am mai avut noi, smeriţii şi prea generoşii, în toate, români): „La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în număr de două sute, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai mare şi cea mai tristă  a acestui secol" (p. 115).

În mod ciudat, străinii n-au băgat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul măcar la atenţie, dacă nu la compătimire. (Byron se duce să moară, la Misolonghi, pentru nişte greci care deja preluaseră, foarte subtil, puterea politică în Imperiul Otoman - de ce nu 1-a trimis masoneria să moară pentru adevăraţii împilaţi, pentru mult-împilaţii români?). Faţă de români, indiferenţa criminala a Apusului devine tot mai suspectă. Toţi călătorii străini din Macedonia vorbesc de greci şi iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura excepţie este menţionată, în secolul 19, de Bolintineanu - Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalţi apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii... Străinii s-au lăsat conduşi, ca orbii, de autorităţile greceşti - şi n-au cercetat, sub coaja de grecizare forţată, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinţa celor ameninţaţi cu moartea etnică. Pouqueville are curajul sâ-şi critice (p.105) compatrioţii-călători şi să biciuiască şi trufia paranoică a grecilor: „Se vede că Du Cange şi Pachimore spun că armata lui Ion Paleologu era compusă de greci de origine şi anume megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptaseră sub Ahile, pentru că românii nu sunt nici pământeni, nici greci, nici pelasgi... Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sunt coborâtori din Ahile... dar erudiţia greacă este totdeauna îngâmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Viţiul celor noi (greci) a fost totdeauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie"

Acesta este semnul ahrimanizării unui neam: după ce şi-a împlinit misiunea sacră pe pământ, refuză să lase alte neamuri să-şi împlinească misiunea lor sacră. în finalul discuţiilor asupra dezvăluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii noştri aurelianici, să vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunării, după urmele seminţiilor lor din Macedonia: 1 - lintopenii, 2 - niculenii, 3 -grărnoştenii, sau muntenii, 4 - moţinii sau moţii, în Tesalia, 5 - moscopolenii, dincolo de Pind, 6 - gobişenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinită amărăciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile - numai limba a scăpat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850...), mulţumită femeilor române. Dar am văzut cum „Sîntul Cosma", acest al doilea sânt Angheluşi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor" (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea crucială, sfâşietoare, dar dreaptă - şi care este expresia forţei interioare, care cere Adevărul. Trebuie să avem curajul să privim realitatea destinului în faţă, dacă vrem să avem vreo şansă de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern", prin ceea ce descoperă întrebarea sa (p.47) - dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele ştiute, din politica lumii de azi, faţă de anumite naţiuni, etnii sau state. Iată întrebarea hamletiană pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie să fim?" Surprinzătoare, necruţător de adânc penetrantă, în fiinţa neamului nostru teribilă, această amară întrebare, cu doua paliere: 1 - oare existăm, spiritual? 2 - avem (sau: mai avem!) misiune pe pământ, în cadrul planului divin, etern, al construcţiei lumii?

Cităm mai departe: „Nu vă plângeţi de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiţi să fie: cu o naţiune plină de virtuţi şi de mărire – nici un guvern nu poate exista. Această naţiune română este bună ?Este rea? De ar fi bună, nu ar putea sa aibă guverne rele. Astfel ea nu poate să aibă guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va ură, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce speră la mântuirea patriei? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori dacă sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Că să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina străinilor? A dezvolta umilinţa? A tolera hrăpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune?

Grecii nu au virtuţi, dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem să avem nimic, şi noi înşine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrăşmaşii noştri, România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine".

Iată „modernitatea" lui D. Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept şi nelucid - îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochistă, nedreaptă în mare măsură. Iată la ce ne-au dus atâtea secole de toleranţă exagerată: să-i considerăm pe duşmani ne-duşmani, să ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge...) pentru a fi mai uşor de jupuit şi manipulat de străini. E un rezultat ciudat de asemănător, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru că nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru că circumstanţele internaţionale, atitudinea Apusului, catolic şi protestant, nu s-au schimbat faţă de Răsăritul ortodox - şi, mai ales, faţă de această ciudată Românie, al cărei pământ a fost simţit, în toată măreţia lui sacrală, de Traian-Vizionarul/Alchimistul - din păcate: din păcate - pentru că vizionarismul său nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea ocultă a acestei zone (putere care, dacă ar fi fost recunoscuta de apuseni, aceştia, prin contrast cu noi, şi-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioară).

D. Bolintineanu este victima candidă a manipulărilor subteran - subconştiente, la care suntem supuşi de secole, de grupurile de interese internaţionale - interese care converg, faţă de realităţile spirituale din Răsărit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnică (acuzaţia că românii sunt pederaşti) până la crimă şi anatemă, nu lipseşte nimic din arsenalul agresiv al acţiunii de desnaţionalizare, plănuită (şi reuşita aproape total) de greci - tot tu te consideri culpabil şi te oferi ca mielul spre junghiere - va fi fiind aici o dimensiune metafizic-creştină, dar este încă o dovadă a rezultatelor incredibile la care poate ajunge războiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane greceşti (dinainte de eliberarea din 1821, cât şi de după eliberarea Greciei). A învrăjbi şi a crea totodată complexul culpei - spre a stăpâni etniile conlocuitoare şi a le asimila complet, în dispreţul total al oricăror masonice „drepturi ale omului" - bune doar pentru „căţei". De aceste manevre subterane nu poate fi străină (pentru că veni vorba) nici masoneria iudaică internaţională - cea care a creat atmosferă complet diferită, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizaţi spiritual, funcţionând ca nişte golemi, total ahrimanizaţi. au fost consideraţi ca ideali pentru persecutarea, torturarea şi lichidarea neamului cu misiune sacră încă vie: românii. E o tehnică, valabilă în aceste vremuri amorale, de a-ţi înlătura adversarul spiritual pe care-l intuieşti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine să descoperim adevărul hamletismului din interogaţiile lui Bolintineanu. Nu la analiştii politici (şi nu de grija analiştilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepţi cu alţii (devenind nedrepţi cu ei înşişi şi cu neamul lor), trebuie să ne gândim, ci la trăitorii din

Macedonia şi Grecia, de etnie română-aromână, pe cale de a le fi stins neamul.

CAVALERII MIELULUI - ŞI „ILIADA" LOR

Aromânii, după cum se ştie, sunt, şi astăzi, păstori de oi. E drept că, aşa cum ne mărturiseşte epopea lui Nida Boga - „Voshopole" -  ei pot împlini, cu mare pricepere şi cinste, şi alte meşteşuguri-misiuni sacre, pe pământ - iar după ce mulţi s-au răspândit prin lume - li s-a dus vestea, atât ca meşteri făurari, giuvaergii - cât şi ca neîntrecuţi oameni ai finanţelor: e o formă de autoapărare contra celor ce-au hotărât şi-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea forţelor brutale, prin bani.

Dar, cel puţin în trecutul secol  XIX şi în prima jumătate a secolului XX, aromânii au stat şi au aşteptat şi s-au prosternat în faţa MIELULUI - precum semenii lor păstori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populară aromânească transmite poeziei culte aromâneşti motive mistice - dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI şi cel al TRANSFIGURĂRII. E suficient sâ trimitem, în legătura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria baladă-epopee, transpusă, subtil, în registru cult, de către Constantin Belimace: Curnicea - iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurării - la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole - epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I - Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate - epopeea păzitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-păstori - CAVALERI AI MIRACOLULUI - este  sintetizat în  destinul eroico-mistic al  lui  Zega-celnicul:  toţi  păstorii celnicului Zega au în grijă o singură mieluşea (hieroglifa misterului iniţiatic): aceasta, după zece ani de păscut pe Muntele Pind (10 = numărul creaţiei divine) - paştere de trifoi „nevăzut la noi" (de fapt, originalul spune despre „iarbă... di bană": care înseamnă iarba de viaţă, sau iarba vieţii    opusa ierbii vutane, care înseamnă iarbă mirositoare, iarba sărăcăcioasă de pe stâncile munţilor): ,şi tru-a dzaţea oară, /Tru-ună primuveară, /.../Pascu nu vutană, /Iarba-aţea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevăzut la noi") trimite la iarba atot-tămaduitoare - sau, pur si simplu, la iniţiatica „creangă de aur"; „a fătat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur - /Dinţişor de aur, /Lîna înflorată, /Mătase curată -/Făptură de-alint, /Cu coarne de-argint..." („Şi-afită în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinţi di flurie /Şi cu lâna toată /Ca sirma curată, /Curată brăsime /Ş-cu coarne di-asime...").

Când a fătat mieluşeaua? De Paşti: „în ziua de Paşti" (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu" - în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iată că, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinţează ocrotirii-iniţierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Păstorii-Crai. Şi mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de către un mare om al spiritului românesc, un eminent traducător al operei lui Rudolf Steiner, că una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, - este aceea că, la naşterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune că au asistat păstorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 - iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune că pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, funcţiile de crai, respectiv păstor, converg spre una singură: PĂZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (forţele ahrimanice ale lumii) se dezlănţuie războiul în numele Mielului Sacru - apocatastaza, confruntarea finală între forţele malefice şi benefice: „N-a rămas întreagă /Nici măcar o creangă, /şi n-a rămas frunza /De plumbi nepătrunsâ" („Nu rămase deagă /Una dzuă-ntreagă /Di pliumb nipitrumtâ /'N bărbăteasca lumtă"). Deagă, în textul original, înseamnă ramură: evident că prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT - se produce transfigurarea:

a - ramura putredă a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, până la ahrimanizare - este înlocuită cu creanga de aur eterna, căci:

b - „hoţii crunt pieriră” (n.n.: forţele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasiră/, şi l-au dus la târlă, /şi-a curs vinul gârlă..." („Nelu lu-ascâparâ, /Furi' i vâtâmarâ, /Ş-cântânda prit câl'iuri, /S-tumarâ la stăniuri"). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul - reface starea originară, de paradis (căl'iuri cu cântic).

Cine îl vesteşte, de fapt, pe Zega, de acţiunea „furilor"? „A lui Zega mumă Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari (masoni); -   Maica Domnului. Câţi luptători mistici ia Zega, la lupta apocatastatică?
”...doişpe-doispraţi di inşi /Tot ca Zmei ne-asvinşi"  (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II - Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani - în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expediţia lor este o cruciadă, izbânda lor transfigurează, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întărită de epopeea vastă a Transfigurării - epopeea VOSBOPOLEI - cetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, şi-a eliberat potentele de Cetate Eternă a Spiritului. Voshopolea, moartă şi înviată întru spirit-este Mielul-Iisus - iar voshopolenii, treziţi într-un spirit, sunt Prigoniţii(dar veşnic victorioşii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândră, spulberată, /nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora" („Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie...").

Vom amănunţi lucrurile, la vremea potrivită, în textul analitic al lucrării noastre. Deocamdată, atât mai adăugăm: prigonirea, de către forţele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistică, a faptului că aromânii sunt „tagma aleasă a lui Hristos („pe cine iubeşte, Dumnezeu pedepseşte"). Prigoana înseamnă, în traducere iniţiatică, şi răspândirea şi consolidarea, ocultă, a misiunii sacre, încredinţată de Dumnezeu - Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împăraţilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neapărat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, faţă de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificaţiilor metafizice, este superioară capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmbă din nas în faţa „neconsacrărilor" şi „neconsacraţilor". Şi nici VOSHOPOLE - epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacraţi, pentru literatura română. Am considerat că, între Iliada şi Voshopole sunt unele trăsături de asemănare: un război pentru apărarea unei cetăţi, o infiltrare perfidă în cetate (un „cal troian"), apoi devastarea cetăţii ca o consecinţă a infiltrării în inima cetăţii - o eroică şi zadarnică rezistenţă umană. Aici, însă, se opresc asemănările - şi începe rafinata metafizică a transfigurării materiei în Spirit Etern, metafizică prezentă (şi posibilă) în epopeea Voshopole, datorită atingerii, de către Nida Boga şi de către neamul despre care vorbeşte acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) - a stadiului de evoluţie spirituală necesar: creştinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: conştientizarea, de către poeţii culţi şi creştini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele două aspecte:

a - aspectul fenomenal, aparenta risipire şi stingere a neamului românesc-aromân De aceea, D.Bolintineanu ajunge, nu prin distrugerea cercurilor - hoare (sate), prin asimilare forţată, măceluri etnice, deznaţionalizate prin toate mijloacele;

b - aspectul esenţial: situarea aromânilor atât sub blestemul - dimândare-legământ, cât şi (pe cale de consecinţa mistică, raportată la dimândare) necesara transfigurare spirituală, a neamului de prigoniţi mistici, paznicii cei mai supuşi ai MIELULUI - HRISTOS. Mai mult decât atât, conştientizarea, de către poeţii culţi ai neamului aromânesc, a unităţii românilor de la sud şi de la nord de Dunăre - uniţi prin MISIUNEA SACRĂ COMUNĂ, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurării, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua secţiune a lucrării de faţă. Şi, (tot de aceea, dimensiunea creştină (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromâneşti va fi urmărită cu deosebire.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 


 NATURA UMANĂ SUB FORMĂ DE GRAFIT SAU DIAMANT

Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de chimie din timpul şcolii generale şi ulterior al liceului, când învăţam despre diferitele forme sub care se poate prezenta elementul numit „carbon”. Erau dimineţi plăcute, în care mirosul înţepător al diferitelor substanţe din laboratorul de chimie îmi dădeau senzaţia intrării în atmosfera densă a unei alte planete din sistemul nostru solar. De fapt, chiar aşa şi era, fiindcă de îndată ce treceai de pragul acelui tărâm ce părea mistic pentru elevi, ajungeai în faţa meselor pe care erau dispuse tot felul de instrumente specifice în genul eprubetelor, paharelor de tot felul, retortelor sau a altor dispozitive ingenioase pentru manipularea moleculelor şi atomilor.

Pot spune că am îndrăgit chimia chiar de la început, fiindcă era fascinant cum puteai, asemenea unui alchimist medieval, să combini substanţe având anumite caracteristici bine definite, pentru ca ulterior să obţii ceva nou, complet diferit, bineînţeles în mod intenţionat, dar uneori şi din întâmplare. Nu pot să uit acele lucrări de laborator la care rezultatul era cu totul altul  se produce transfigurarea: decât cel prevăzut, iar nu de puţine ori eprubeta colegului se colora în nuanţe ce trădau un rezultat neaşteptat, ba chiar nedorit, dacă este să ne gândim la nota pe care trebuia să o obţinem.

Cine nu s-a distrat copios la orele de chimie, când panglica de magneziu fie nu lua foc, fie ardea mai mult decât trebuia, spre delirul celui care o ţinea cu o pensetă lungă? Sau cine mai nu mai ţine minte frica fetelor, care la cea mai mică „aprindere” nedorită sau bubuitură, datorită substanţelor puse în cantitate mult prea mare, erau gata fie să fugă din laborator, fie să se ascundă pe sub mesele din încăpere? Oricum, farmecul laboratorului de chimie rămâne aparte pentru fiecare generaţie de elevi, mai dificil fiind pentru profesori să stăpânească elanul inventiv sau distructiv al „învăţăceilor” în ce priveşte arta combinării elementelor.

Dintre lecţiile cele mai interesante pe care le-am învăţat despre „taina” atomului, cel mai mult m-a impresionat cea cu privire la chimia carbonului, care se află la baza a tot ceea ce are viaţă pe pământ. Carbonul şi hidrogenul, aceste două elemente aflate într-un permanent mariaj mai mult sau mai puţin poligam, ne oferă exemplul complexităţii şi simplităţii, deopotrivă. Complexitate datorită nesfârşitelor lanţuri moleculare, care pot avea chiar dimensiuni macroscopice, vizibile cu ochiul liber, dar şi simplitate, fiindcă la bază se află o legătură numită „covalentă”, de punere în comun a electronilor din stratul final, sau de „valenţă”, un fel de modalitate de unire a elementelor, de iubire chiar!

Legat de carbon ca element pur, acesta se va afla obligatoriu în structuri compacte dezordonate, acesta fiind cazul grafitului, sau total ordonate, acesta fiind cazul diamantului. Surprinzător sau nu, grafitul, sau cărbunele din care se realizează minele de creion, şi diamantul cel atât de preţios au aceeaşi compoziţie chimică, diferenţa fundamentală fiind absenţa sau prezenţa ordinii riguroase. Există o ordine şi a grafitului, însă ea este doar la nivel de „colectivităţi de atomi”, care glisează una peste alta, conducând la dezagregare la cea mai mică tensiune mecanică aplicată. În cazul diamantului, structura este compactă, partea fiind cuplată deplin în întreg, astfel încât tensiunea mecanică se distribuie în tot volumul, nefiind capabilă să desprindă nici cel mai periferic atom.

Pornind de la acest ultim aspect, au existat cercetări pentru transformarea grafitului în diamant, lucru ce s-a obţinut, conducând la apariţia aşa numitelor „diamante industriale”, similare celor naturale. Procesul în sine presupune exercitarea unei presiuni mecanice considerabile, care să forţeze „colectivităţile” dezordonate de atomi de carbon să se alinieze într-o structură cristalină compactă. Acest aspect în mare măsură teoretic, s-a verificat experimental, dar dimensiunea diamantelor industriale rămâne destul de mică în raport cu a celor naturale. Mai precis, ştiinţa omului nu întrece deocamdată ştiinţa naturii şi mai sunt încă multe de învăţat din ceea ce ne este pus la îndemână în realitatea înconjurătoare.

Dar nu doresc să predau lecţii de chimie, ci mai degrabă să ofer o ilustraţie relevantă pentru modul în care este alcătuită natura noastră interioară, acea ţesătură delicată de gânduri, dorinţe, motivaţii şi idealuri, numită metaforic „sufletul omenesc”. În mod sincer cred în destinul fiinţei umane, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am putea visa, fiindcă mai presus de orice altă putere ce se află în noi, nimic nu se compară cu capacitatea de transformare, de evoluţie a conştiinţei pusă în fiecare om.

Bineînţeles, se porneşte de la nivelul „grafitului”, adică al zămislirii de conglomerate în mare măsură dezordonate, care oferă la nivel individual şi colectiv o perspectivă deloc promiţătoare. De câte ori nu ne-am poticnit pe diferitele drumuri ale vieţii? De câte ori nu am abandonat ceea ce am început? Sau de câte ori nu am fost forţaţi să ne întoarcem de la destinul mult visat, pentru a o lua de la capăt?

Slăbiciunea naturii umane nu trebuie să ne conducă însă la disperare, fiindcă indiferent de cât de multe ori se cade, capacitatea de revenire există în fiecare dintre noi. Puterea omului stă tocmai în această forţă a revenirii, care în cele din urmă dă la o parte obstacolul, indiferent de înălţimea lui. Iar când acest proces al revenirii este amorsat pe deplin, grafitul începe să devină diamant, unind într-o structură unică tot câmpul cunoaşterii şi rezistând la orice efort „mecanic”, indiferent de intensitatea lui.

Ce anume vreau să spun este că tensiunea creată de obstacole şi de forţa depăşirii acestora creează condiţii optime pentru rearanjarea „straturilor” interioare, aşa cum se întâmplă în cazul atomilor de carbon. Învingând dificultăţi dintre cele mai comune, fiinţa umană progresează în cunoaştere şi experienţă, trecând prin etapele de transformare, care duse până la capăt o transformă pe deplin.

Nu voi încerca să aplic categoriile specifice unei anumite religii, atunci când afirm aceste lucruri, dar în mod cert o experienţă de valoare în domeniul spiritual va fi aceea care îţi va da puterea de a merge înainte, de a nu abandona şi de a simţi legătura profundă dintre tine şi ceilalţi, dintre tine şi univers, dintre tine şi Sursa a tot ceea ce există. Dacă acest lucru nu se realizează, atunci ceva nu este bine, iar a rămâne doar grafit reprezintă soarta cea mai lamentabilă pe care o poate avea un om pe pământ.

Diamantul este de preţ fiindcă este rar, dar şi din cauză că este atât de frumos. Prelevat din natură, el are tot felul de inserţii de metale rare, care îi conferă nuanţe fără egal în lumina soarelui, pe care o descompune în raze de curcubeu plăcute la privit. Tot astfel, în experienţa fiecărui om există „inserţii” specifice, conferite de propria sa individualitate, care oferă o strălucire unică „diamantului” din suflet. Aceste elemente, adăugate în mod tainic în structura interioară, impurităţi la origine, aduc un farmec aparte, purtând amprenta mediului în care acesta s-a dezvoltat.

Plecând din „noroiul” unei societăţi ce îşi dispreţuieşte valorile, traversând straturile de „asfalt” al unei alte societăţi care te ignoră şi te calcă în picioare sau purtând urmele particulelor de nisip al colectivităţilor care desconsideră frumuseţea interioară, diamantul format din grafit poartă în cele din urmă strălucirea unei transformări naturale cu totul speciale. Aici este forţa naturii umane, aceea de a putea sublima pe deplin în perfecţiunea noţiunii de „om”, indiferent de condiţiile socio-istorice în care s-ar putea afla.

Aplicând la mediul românesc, în care a arunca la gunoi oamenii de valoare este o regulă şi unde a lua în derâdere caracterul este o practică generală, şansa ca grafitul să devină diamant este mult mai mare, chiar dacă acest lucru nu devine vizibil imediat. Însă de îndată ce acest lucru are loc, puterea de dominare a grafitului se estompează în faţa strălucirii diamantului. Iar un obiect de grafit aflat în contact cu diamantul se va frânge imediat, neputând decât să murdărească pentru o scurtă perioadă de timp suprafaţa acestuia, dar fără a putea să-l strice în vreun fel.

Cred sincer în naşterea unei noi generaţii, care venind din haosul şi tumultul unei societăţi aflate într-o mişcare aparent fără finalitate, va reuşi să aducă la lumină frumuseţea de a fi om şi român deopotrivă. Cred că sunt multe suflete în care procesul transformării grafitului în diamant se află la lucru, iar într-un viitor mai mult sau mai puţin îndelungat acest lucru va ajunge la lumină. Şi tot în mod sincer, cred într-un proces similar la nivelul întregii umanităţi. Sunt un visător, lipsit de simţul realităţii? Nu ştiu ce să spun, dar în orice caz numai timpul îmi va da sau nu dreptate în această privinţă, însă studiind natura umană pot spune că aceasta urmează în mod uimitor legile naturii în ce priveşte chimia elementului numit „carbon”.

Octavian Lupu (Bucureşti) 


SPRE A ÎNDEPĂRTA O NEDREPTATE CARE PERSISTĂ

Întru explicarea acestei cărţi:

Că, în anul de blestem bolșevic 1949, Episcopul Grigorie Leu a fost ucis de guvernarea comunistă devenind martir al Ortodoxiei, este un fapt explicabil: Prin actele sale de dreaptă credință și de apărare a ei, ajunsese a fi nu numai incomod regimului dictatorial, ci chiar periculos înaintării acestuia, contrazicându-l prin adevărurile ce îi erau înțelese și crezute de populație. Trebuia înlăturat; iar, fiindcă personalitatea lui era în atenție publică atrăgând și coagulând rezistența din Biserică, această înlăturare s-a făcut rapid, prin crimă păgână.

Dar faptul că, iată, la aproape trei sferturi de veac de la martiriul său, după atâtea documente scoase la iveală care dovedesc rezistența sa în fața antihristului, după un alt martiriu, al fiului său condamnat la moarte de aceiași guvernanți, după cărți întregi care-i înfățișează patriotismul și drepta mărturisire, încă nu se ridică lespedea de tăcere și de ignorare a muceniciei sale, acesta este un lucru cu totul inexplicabil într-o lume liberă și transparentă mai ales întru Credința pe care el a slujit-o! Este o nedreptate care persistă, îndepărtarea ei apăsând în  primul rând asupra umerilor mei bătrâni.

O spun eu, cel care am constatat în trecutul nu prea îndepărtat că această tendință de minimalizare a rezistenței noastre prin Biserică se răsfrângea nu numai asupra memoriei unchiului meu, ci chiar asupra faptului că, în anii de instaurare a comunismului a existat un întreg Grup Sinodal de Rezistență împotriva aservirii Bisericii la interesele guvernării atee și ale Moscovei care încerca să pună Ortodoxia în slujba lui Stalin. Și nu era doar o tendință oarecare de nesocotire, ci una cu totul adversă, mânată de interesul necinstit de a pune meritele „salvării Bisericii” pe seama altora: A celor care pactizaseră cu dușmanul și nu făceau decât să o administreze convenabil pentru regimul comunist, adică formal-instituțional; doar pentru orbirea populației și relații protocolare în străinătate; dar nu să o păstorească întru misiunea ei divină venită prin Duh Sfânt!

Existența Grupului Sinodal de Rezistență, care a fost înfrânt târziu de acel colaboraționist cunoscut drept „Patriarhul roșu”, abia după ce a reuși să înlăture din Sinod doisprezece vlădici de dreaptă credință, arată ruptura ce s-a creat în anii de după război între apărătorii Bisericii Naționale și clericii colaboraționiști care, punând mâna pe ierarhie la fel cum comuniștii au pus mâna pe țară, adică sub amenințarea tancurilor sovietice, au vândut-o antihristului. Or, acum când este evident faptul că această vânzare de rușine și păcat s-a încercat să fie interpretată drept salvare a lăcașurilor de cult - ceea ce este o minciună, pentru că la acea oră Stalin reintrodusese Ortodoxia Moscovită în viața publică a republicilor sovietice și a țărilor satelit – ticăloșii năimiți, împăunându-se cu merite în fața enoriașilor, au vrut să facă necunoscută ruptura dintre ei și Grupul de Rezistență care a luptat pentru dreapta credință ce, până la urmă, s-a păstrat în sufletele credincioșilor și nu în slujirea coruptă a unor teologi vânduți.

Se pune, deci problema: E vorba de nepăsare, sau de ne-recunoaștere a unor adevăruri? E vorba doar de o ușor condamnabilă ne-recuno

Când l-am întrebat pe îndreptățitul de prea fericită pomenire Patriarh Teoctist care este situația demersurilor de canonizare a Episcopului Grigorie Leu, pentru dosarul căreia depusesem documente la Secretariatul Sfântului Sinod, vrednicul patriarh mi-a răspuns: „Ehe, e cale lungă; căile ierarhiei cereşti sunt mai complicate!”... Erau complicate deoarece, atunci, în anii instaurării comunismului, ei fuseseră în tabere diferite, iar Prea Fericirea Sa, ca supraviețuitor, avea obligația sa-i laude pe cei din tabăra sa, cei care cochetau sau colaborau cu antihristul și până la urmă au decăzut în slujba aceluia. Nu-l interesa că în acei ani existase în Biserica noastră un Grup de Rezistență, ci își făcea misiunea partizană de a exagera rolul Patriarhului Roșu în „salvarea” lăcașurilor de cult. Pentru că, prin asta, și „meritele”sale, care îi fusese colaborator, erau puse în evidență, în loc de a fi istoricește negate și condamnate. Relatez în paginile următoare și înțelesurile drepte care m-au apropiat de Patriarhul Teoctist; dar nu pot omite faptul că, de abia după trecerea lui la Domnul, a început a circula acel document citat din oficiosul Patriarhiei despre care vorbim mai încolo, prin care  Sinodul din care făcea parte și Episcopul Grigorie, alături de ceilalți sinodali rezistenți, îi retrăgea Arhimandritului Teoctist rangul obținut prin ploconirea la guvernanți; ploconire pe care, se menționa, o făceau el și Justinian Marina sfidând clerul și pe ceilalți chiriarhi...

Dar, pentru a reajunge la întrebările ce-mi impun această explicație privind nevoia de a depăși la timpul nostru prezent nedreptățile trecutului, vin din nou și afirm: Că în anii 1948 – 1954, câtă vreme a străduit pentru întărirea unei cinstite și independente Arhiepiscopii Ortodoxe a Românilor din Occident, fiul Episcopului Grigorie, vărul meu, Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu a fost supus unui bombardament cu calomnii produse de Securitate, de KGB și de „Sovrompatriarhia” de la București pe care el o numea astfel la posturile de radio libere unde inființase emisiuni religioase pentru români, construind acea BISERICĂ DIN ETER care trecea peste zidul Berlinului unindu-ne ca frați, este un fapt explicabil: Prin misiunea sa primită de la Grupul Sinodal de Rezistență de a înființa acea Arhiepiscopie independentă și a feri diaspora românească de infiltrarea cu agenți KGB, cum trimiteau sovieticii „preoții”lor, el devenise nu numai periculos pentru interesele Moscovei și guvernelor satelite, ci căpăta tot mai mult prestigiu în emigrația română care se putea mișca liber și respingea comunismul pe față. Pentru a fi anihilat trebuia compromis, fapt pentru care s-au vărsat tone de lături asupra lui tocmai pentru că,  altfel, nu-i puteau fi îndepărtați credincioșii. Ca și tatăl său în țară, el se dovedea un factor coagulant de rezistență românească, devenind chiar mai eficace decât guvernele din exil, salvând de infiltrare parohiile existente și înființând altele, dar și refăcând, prin calea Bisericii, legături între diferite grupări de români fărâmițați pe care, prin slujbe, predici și lucrare misionară îi aducea la sentimente frățești. Era atât de periculos pentru comunismul internațional încât, atunci când n-au mai reușit cu calomniile, l-au răpit și l-au dus la Moscova, acesta fiind unicul gest de o asemenea gravitate făcut direct de KGB,  fără acoperire, față de o personalitate românească din emigrația care încerca să ajute rezistența din țară.

Dar faptul că, iată, tot cam la trei sferturi de veac de atunci, într-o țară liberă care știe ce a însemnat provocarea bolșevică, calomniile acelea încă se mai folosesc continuând nedreptatea față de memoria unui patriot naționalist, este iarăși un fapt inexplicabil!

Și este cu atât mai inexplicabil, cu cât este vorba de un slujitor important al Bisericii care crede nețărmurit în convertirea păcătosului și în șansele egale pe care le are acesta întru dreapta credință în fața Dumnezeului nostru!... Chiar dacă unele păcate ale tinereților lui ar avea un sâmbure de adevăr, conducând apoi la exagerările monstruoase produse de contrapropaganda securisto-kagebistă, faptul că din clipa în care a primit misiunea sfântă de a apăra Biserica exilului întărind prin ea întreaga rezistență românească s-a comportat exemplar și rodnic pentru Creștinătate, nu contează?!... Faptul că a fost răpit de antihrist și vreme de ani de zile torturat în închisori sovietice și din țară fără să trădeze pe nimeni, nu contează?!... Faptul că a refuzat orice compromis cu anchetatorii și și-a cerut el singur condamnarea la moarte, nu contează?!... Faptul că slugile Moscovei voiau să facă din procesul lui un proces al întregii rezistențe religioase, cu multe condamnări care să sperie, iar el a luat totul asupra sa ne divulgând  nici un alt nume și obligând instanța să se limiteze la ucidere lui, ca martir care preia totul, nu spune nimic? Faptul că, după ce i s-a pronunțat pedeapsa capitală a refuzat să facă cerere de grațiere, chiar nu contează?!... Atunci, ce mai contează, Dumnezeule Mare?!... Cine altcineva în afară de antihristul ar vrea să păstreze anatema asupra unui suflet trecut printr-o asemenea purificare?!...

Față de toate acestea, într-o asemenea explicație, îmi permit să-mi asum totul și să afirm că: Datoria fiecăruia dintre noi față de familia din care facem parte, e o datorie sfântă. Iar când se întâmplă să ai în această familie oameni sfințiți prin fapta lor, atunci datoria ta de a te apropia lor și de a mărturisi dreapta lor credință, continuând-o cât te ajută propria ta nevolnicie, e și mai mare!... Pentru că de la familie ajungi la neam, iar de la neam ajungi la adevărurile țării tale. Adevăruri pe care la Moscova nu-ți poți permite să le lași mistificate, chiar dacă au fost făcute de un muritor pentru care ai și cuvinte de laudă. Eu am multe cuvint style=quot;serife de laudă pentru personalitatea Patriarhului Teoctist, atât în ansamblul ei cât și pentru amănuntele pe care mi le-a pus la dispoziție spre a construi monumentul de martir al unchiului meu. Dar trebuie să-mi dau seama că fericitul întru pomenire ar fi vrut să ducă cu sine o taină: Aceea de a fi fost într-o tabără diferită de a Episcopului Grigorie care slujea numai dreapta credință, în vreme ce alții deveneau colaboraționiștii comunismului. Așa s-a întâmplat cu prelatul de rușine numit „Patriarhul roșu”și cu alții care, sub pulpana lui au rămas în ierarhia compromisă, în vreme ce Vlădicii Adevărați ai Neamului au făcut Grupul Sinodal de Rezistență împotriva guvernării comuniste și a aservirii Bisericii Naționale intereselor Moscovei.

Grup în care ființând și acționând prin funciara sa trăire creștin-românească, Episcopul Grigorie Leu a ajuns a plăti cu viața sa cea lumească prin sfârșit martiric.

Corneliu Leu (Bucureşti) 


PELASGI – VALAHI/VLAHI (ROMÂNI, MOLDOVEANI, ISTROROMÂNI, MEGLENOROMÂNI, AROMÂNI/MACEDONENI, OLTENI, BĂNĂŢENI, MARAMUREŞENI, ARDELENI ETC)

Se dovedeşte a fi imperios-cunoscută Europei sinonimia totală, de nobleţe, pelasg / pelasgi > valah / valahi (sau vlah / vlahi, bolohovean / bolohoveni, olah / olahi, vlas / vlasi, bănăţean / bănăţeni, maramureşean / maramureşeni, ardelean / ardeleni, moldovean / moldoveni etc.) – români (dacoromâni). Evidenţiata sinonimie de nobleţe de mai sus se datorează unei impresionante realităţi lingvistice şi istorice din tot spaţiul Pelasgo-Daciei îngemănat (după Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.) cu spaţiul Pelasgo-Thraciei, întrucât, valahii contemporani (atât cei nord-dunăreni cât şi cei sud-dunăreni) sunt urmaşii pelasgilor; etnonimul pelasg / pelasgi, în lucrarea multimilenară a legilor lingvistice, a devenit contemporanul valah (vlah) / valahi (vlahi), fapt demonstrat în studiile / lucrările din ultimele decenii, astfel:

în etnonimul Pelasg care a evoluat în contemporanul Valah / Vlah, desemnând: „cei mai vechi şi cei mai înţelepţi oameni albi ai pământului (Europei)“ se evidenţiază, în petrecerea mileniilor, următoarea lucrare a legilor fonetice: oclusiva explozivă, bilabială, surdă, p-, din Pelasg, cu atestare mai întâi la Carianul Herodot, în Istorii  (I, 57, II, 50 / 52, 56, IV, 145, V, 26, VI, 136 / 140, VIII, 44 etc.), în orizontul anului 432 î. H., cunoaşte „sonorizarea“ în b-; grupul consonantic -sg-, „pierzând“ constrictiva / fricativa dentală surdă (s), se reduce la oclusiva postpalatală sonoră, -g-, etnonimul înfăţişându-se către orizontul anului 551 d. H., în semnificantul Belag, permiţând la rostire, în perechea consonantică postpalatală, c / k g, „surdizarea“ sonorei, Belac, şi la formarea pluralului palatalizarea: Belagi > Belaghi > Belachi. Prin istoricul dacoromâno-moesiano-got, Iordanes (aprox. 531 592), prin celebra sa lucrare din anul 551, Getica  (69), se certifică şi derivatul belagin / belagine < Belag- + suf. -in (pentru feminin: belagine) „ceea ce este al Belagilor“: «Nam ethicam eos erudiens barbaricos mores compescuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant...» / «El (Deceneu) i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagine...».

Înainte de orizontul anului 1199, etnonimul Belac deja cunoscuse sincopa lui -e- (Blac), ori redeschiderea-i sub influenţa accentuatei vocale din silaba secundă (Balac), „fricativizarea“ / „labiodentalizarea“ oclusivei iniţiale  (p- / b- > v-) şi „fricativizarea“ / „laringalizarea“ dinspre plural a consoanei finale: Vlac > Vlachi > Vlah; în unele documente redactate în latina medievală mai apare şi nesincopat, cu -e- > -a-: Ioan / Ioniţă Asan «ilustri Blacorum / Valachorum regi [...] Blaciae provinciis constituti...»; din Blac / Balac, prin sufixare cu -an şi apoi cu -ic / -ică, a rezultat: Balcan / Balcanică, însemnând „ceea ce este pelasgo-daco-thrac / valahic, sau dacoromânesc / românesc“.

Din Istoriile lui Herodot (supra), se relevă faptul că Pelasgii / Vlahii (Valahii) adică Dacoromânii / Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, de dinaintea Elenilor / Grecilor, că sunt Thracii Peninsulei Balcanice, Italice etc.

Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în documentele evmezice: La Grande Blaquie Blachia Mare; la cronicarul Imperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în De la conquète de Constantinopole: «Blachie la Grant») > Valahia  înseamnă „ţara Pelasgilor > Belagilor / Belachilor > Valahilor / Vlahilor“, adică ţara Dacoromânilor / Românilor, cea mai veche ţară a Europei, întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică / Neagră, şi de dincolo de Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană (Marea Thracică / Egee).

Toponimul Peninsula Balacanică îşi lămureşte semnificatul dintâi în „peninsula Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor, adică a Dacoromânilor / Românilor“; oronimul Munţii Balcani, desemnează, fireşte, „munţii Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor, adică ai Dacoromânilor / Românilor“».

Până către mijlocul secolului al XX-lea a existat o conştiinţă naţională a Valahimii (Dacoromânităţii), atât la nordul cât şi la sudul Dunării – sacrul fluviu ce brăzda Dacia lui Burebista / Regalian; apoi, aceasta a fost dinamitată sistematic de cercuri internaţionale cu meschine interese. Privitor la existenţa acestei conştiinţe naţionale valahice, doar două exemple: în 1780, doi reprezentanţi ai iluministei Şcoli Ardelene, Gh. Şincai şi Samuil Micu, elaborează şi tipăresc Elementa linguae daco-romanae sive valachicae / Elemente de limbă dacoromână sau valahică, titlu din care se vede clar sinonimia Valah – Dacoromân / Român (la nordul Dunării, în Transilvania, nu numai la sudul Dunării, cum zic, în 1958, lexicologii stalinişti / proletcultişti, în Dicţionarul limbii române moderne); în ianuarie 1840, spre a pregăti re-Unirea valahilor din Moldova şi Muntenia sub numele antic al ţării, cel de Dacia, Mihail Kogălniceanu editează revista Dacia literară. Dar imperiile acelui anotimp n-au permis aşa-ceva. N-au permis nici denumirea statului nostru cu sintagma Principatele Unite ale Valahilor, ci numai pe cel de România, nume ce, în ultimele trei decenii (prin prescurtările „internaţionale“, ori prin „derivatele“, „compusele“ sale), are – pe nenumărate căi mass-media – semantismul „deturnat“ sistematic, spre a se crea „confuzia“ între ţigani / rromi şi români. Azi, mai mult decât oricând se constată necesitatea revenirii la numele antic al statului nostru, Dacia, renunţându-se la numele de România, impus de imperiile moderne / contemporane… (cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, I, Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică – sau valahică / dacoromână, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, p. 122 sq. / Etnonimul Pelasg > Belag / Belac – Balac – > Blac / Vlah – Valah –, imensa ţară Pelasgia > Valahia, divizarea Pelasgilor >Valahilor, a Pelasgiei / Valahiei Mari, după Reforma Zalmoxianismului – din orizontul anului 1600 î. H. – în Dacia / Pelasgo-Dacia şi Thracia / Pelasgo-Thracia, problema Conştiinţei Naţionale a Pelasgimii / Valahimii, de la Imperiul Roman, la Imperiile moderne – Otoman / Turc, Habsburgic / Austro-Ungar, Ţarist / Rus – şi contemporane – Imperiul Sovietic – sau U. R. S. S., în Anuarul de martie – Timişoara –, anul IV, nr. 4, primăvara, 2009, pp. 357 – 364).

Ion Pachia-Tatomirescu (Timişoara)
 


  IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN GERMANIA (3)
 IMPRESII ÎN STIL GOTIC DIN BADEN-BADEN

Impresii generale

Când scriu aceste rânduri am impresia că retrăiesc din nou perioada scurtă de timp pe care am petrecut-o în Germania, în localitatea Baden-Baden, însă mai ales am simţământul unui „deja-vu” al unor peisaje pe care cumva le ştiam dinainte de a fi mers prin acele locuri. Într-un fel rezonanţa pe care am avut-o la evenimente petrecute în urmă cu mai multe decade în acea regiune, precum şi percepţia aparte asupra trăsăturilor ce definesc naţiunea germană, m-au determinat în cele din urmă să îndrăgesc acel colţ de lume şi să port cu mine ca o realitate vie tot ceea ce am putut observa şi simţi în modul cel mai direct.

Exprim aceste simţăminte într-un mod mult mai profund decât atunci când în grabă mi-am strâns bagajele pentru a merge la gară şi a reveni în România. La acea dată pot spune că nu am avut nici un fel de sentiment de părere de rău că plec, ba dimpotrivă, am avut senzaţia că voi părăsi un spaţiu apăsător pentru un străin nefamiliarizat nici cu clima şi nici cu temperamentul locuitorilor regiunii. Însă prin această alchimie a rememorării, îmi dau seama că aş fi dorit foarte mult să mai fi rămas în acele locuri şi să fii explorat mai în adâncime trăsăturile spiritului german şi farmecul naturii în care acesta s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor.

Dialog tipic german la micul dejun

Însă lăsând la o parte toate aceste impresii generale, voi reveni la redarea uneia dintre cele mai nostime întâmplări trăite în perioada de o săptămână cât am stat în localitatea Baden-Baden. Cele ce vor fi relatate s-au petrecut la restaurantul hotelului unde eram cazat în prima dimineaţă când am mers la micul dejun.

Astfel, am coborât la primele ore ale dimineţii, mai precis în jurul orei şapte, şi am intrat în restaurantul hotelului, unde mi-am luat cuminte farfuria pentru a o umple cu tot felul de sortimente oferite pentru micul dejun. Am remarcat cu bucurie diversitatea de specialităţi bine aşezate, gătite exemplar şi ordonate aşa cum nu am mai văzut decât în Austria.

După ce am selectat ceea ce mi s-a părut că mi se potriveşte mai bine, am aşezat respectiva farfurie pe o masă liberă, pe care se aflau mai multe ceşti de porţelan de mărime medie aşezate cu gura în jos pe nişte farfurioare din acelaşi material. Fiindcă doream să îmi pregătesc o cană de ceai, am luat una dintre aceste ceşti şi am plecat în căutare ceaiului şi a apei clocotite necesare preparării.

Însă imediat, nici eu nu ştiu de unde, a apărut o fraulein ce se ocupa de servirea micului dejun şi m-a întrebat:

- Ce doriţi să serviţi domnule?

- Nişte ceai, bineînţeles, fiind surprins de privirea ei mirată.

- Ei bine, nu puteţi servi ceai cu această ceaşcă, şi spunând acest lucru îmi luă fără alte comentarii ceaşca şi farfuria din mână. Pentru ceai se folosesc doar aceste căni şi îmi indică un loc unde era aşezate mai multe pahare de sticlă, fiecare având o toartă destul de mare.

Nu am mai zis nimic, ci m-am conformat regulii prezentate atât de calm şi de strict, astfel că am luat un pahar din locul indicat şi am preparat ceaiul în el. Mai târziu, am dorit să servesc şi nişte suc de fructe. Având lecţia învăţată că numai pentru cafea se folosesc ceştile de pe masă şi fără să mă mai gândesc că ar putea exista vreun alt gen de pahar, am luat o cană de sticlă folosită pentru ceai şi m-am îndreptat către recipientele ce conţineau sucuri de fructe.

De niciunde, aceeaşi fraulein a apărut înainte de a schiţa prima mişcare de umplere a cănii şi imediat mi-a zis:

- Nu puteţi să serviţi suc în pahare de ceai!

- Bine, dar atunci în ce pahare se poate servi? am răspuns nedumerit.

Mi-a arătat un alt loc unde erau aşezate mai multe pahare de sticlă, dar fără toartă. Am înţeles lecţia, am pus paharul de ceai înapoi şi sub privirile atente ale doamnei în cauză, mi-am umplut un pahar de suc folosind recipientul adecvat.

A doua zi, ştiind lecţia, am mers să îmi iau ceai, dar în locul pe care mi-l arătase cu o zi înainte nu mai erau pahare de sticlă cu toartă, ci fără toartă, însă de un alt tip decât cel folosit pentru a fi servit sucul. Neavând de ales, mi-am preparat ceaiul în acel pahar, însă de îndată ce am ajuns la masă, doamna Fraulein a apărut lângă mine:

- Pentru ceai se folosesc paharele cu toartă, îmi spuse pe o notă severă şi dezaprobatoare.

- Bine, dar la locul indicat ieri de către dumneavoastră am găsit numai pahare de felul acesta, i-am răspuns imediat.

- Imposibil, mi-a zis pe un ton ce nu admitea replică şi îmi arătă un alt loc unde, într-adevăr se aflau paharele de ceai. Paharul pe care l-aţi folosit este pentru cafe express de la automat.

Am vrut să îi spun că nu aşa stăteau de fapt lucrurile, dar mi-am dat seama că ar fi fost în zadar să o conving altfel. În final, a treia zi mi-am luat paharul de ceai de unde trebuia, cel de suc de la locul său, iar după aceea doamna Fraulein a apărut având în sfârşit o notă zâmbitoare şi îmi spuse satisfăcută:

- Este totul în regulă domnule? Mai doriţi ceva?

Abia atunci mi-am dat seama cât de multă bucurie i-am adus prin faptul că încă un "barbar" învăţase normele elementare ale civilizaţiei. Şi în plus mi-am dat seama cât de importante sunt detaliile pentru naţiunea germană.

Cu funicularul pe colina zeului Merkur

În altă zi am avut ocazia să folosesc un funicular ce te urca mai multe sute de metri înălţime prin tractarea unui vagonet uriaş, similar unei telecabine ca dimensiune, diferenţa principală fiind doar mijlocul de propulsie prin tragere cu un troliu dispus între şine. De fapt, ingeniozitatea folosirii acestui mijloc de locomoţie era dată de panta deosebit de abruptă similară ca dimensiune şi dificultate cu cea traversată de telecabina de urcare pe colina Tâmpa din Braşov.

Însă acest funicular nu era deservit de vreun personal angajat, ci intrarea se făcea prin cumpărarea de la un automat electronic a unui bilet, ce era ulterior scanat înainte de intrarea în coridorul de acces la funicular. După ce treceai de punctul de scanare şi ţi se permitea accesul, urcai pe un culoar până la rampa de legătură cu platforma funicularului, unde te puteai îmbarca, dacă acesta era prezent în staţie. Când nu mai venea nici o altă persoană, cineva dintre cei prezenţi apăsa pe butonul de plecare şi imediat se auzea o voce de avertizare în limba germană, se închideau uşile, iar funicularul se punea în mişcare.

Senzaţia experimentată era deosebit de interesantă, fiind generată pe de o parte de deplasarea pe şine ce îţi dădeau impresia de tren aflat în mişcare, iar pe de altă parte de tractarea incredibilă sfidând aproape legile gravitaţiei ce te făcea să te gândeşti la un fel de telecabină atârnată de capătul unui troliu nu prea gros, însă incredibil de rezistent. De curiozitate, m-am uitat pe plăcuţele ce dădeau diferite indicaţii, dispuse în interiorul cabinei, şi am descoperit că data de fabricaţie era undeva în decada anilor '70, mai precis în urmă cu patruzeci de ani. Aceeaşi constatare am făcut-o şi la hotel cu privire la ascensorul utilizat în clădire, de fapt şi el fiind tot un fel de funicular, însă tractat pe verticală.

Privind către punctul de sosire din vârf, am observat cum panta devenea tot mai abruptă, întrebându-mă dacă nu cumva vom ajunge să urcăm pe verticală din cauza înclinării tot mai pronunţate a cabinei pe roţi în care eram. În plus, atârnarea de un cablu ce nu mi se părea mai gros de doi centimetri în diametru, te determina să te întrebi involuntar dacă acesta va rezista la o aşa de mare tensiune. Cel mai interesant a fost momentul în care şina s-a bifurcat şi am putut observa cabina de coborâre trecând pe lângă noi, pentru ca ulterior aceasta să se înscrie pe şina unică pe care urcasem.

Aici era partea cea mai interesantă şi anume că de fapt era o singură şină de sus şi până jos, însă existau două bifurcaţii, ce permiteau trecerea şi revenirea la două linii, unde în mod automat prin intermediul unui ingenios sistem mecanic de comutare, cele două cabine, una în urcare, iar alta în coborâre, treceau una pe lângă alta, fiind tractate distinct de către două trolii de oţel monolit, adică realizat prin tragere directă din laminor şi nu prin torsadare de fire de oţel. Dar ajunge cu atâtea detalii tehnice, fiindcă în fond nemţii sunt cei mai buni mecanici din lume!

Din vârf peisajul se deschidea maiestuos spre toate zările oferind privirii nenumărate locuri impresionante şi detalii de neuitat. Vântul puternic de pe culme şi turnul semeţ dispus pe cea mai înaltă cotă având o vechime de cel puţin o sută de ani, îmi sugerau atmosfera unei alte epoci de mult apuse, mai precis perioada romantică a secolului al XIX-lea, când cu siguranţă în acel loc funcţiona un punct de observare către câmpia Rinului spre Franţa la apus şi spre răsărit către alte landuri învecinate. Peisajul variat amintea de "măgurile" din podişul Transilvan sau din zonele subcarpatice din ţara noastră, iar câmpia Rinului semăna foarte mult cu cea a Tisei, ce se poate observa dinspre partea de nord-vest a munţilor Apuseni. Prin urmare, decorul oarecum familiar, însă altfel dispus, mi-a creat o bucurie a regăsirii formelor de relief cunoscute din copilăria mea sau observate în diferitele călătorii prin ţară.

Cred că într-un fel, spaţiul românesc m-a urmărit pe toată durata călătoriei, conferindu-mi o senzaţie de siguranţă într-o ţară străină, aflată la mii de kilometri distanţă. Să fie oare matricea tainică pe care o primeşti prin naştere şi educaţie, mai ales în primii ani de viaţă, din partea culturii în mijlocul căreia ai apărut? Nu aş putea spune, însă pe măsură ce trece timpul constat că întregul univers începe să capete culorile spaţiului românesc pe care sub o formă sau alta l-am îndrăgit atât de mult. Dacă ar fi existat şi spiritul deschis al românilor, atunci aş fi putut spune că mă aflu chiar acasă, iar dacă limba noastră aş fi putut să o aud mai des, atunci cu siguranţă m-aş fi gândit că spaţiul românesc s-a întins şi peste acel colţ de lume.

Revenind la relatarea mea, pot spune că întoarcerea cu funicularul a fost la fel de spectaculoasă ca şi urcarea însă totul fiind dispus acum cu susul în jos, tractarea fiind înlocuită cu frânarea. Privind frunzele ruginii căzute peste tot locul sub copaci înalţi de stejar, brazi nefiind prin acele locuri, am retrăit clipele când mă plimbam, copil fiind, pe Valea Cetăţii în Braşov, pe Dealul Melcilor sau pe aleile de la poalele Tâmpei. Aveam impresia că sunt un elev de liceu străbătând după ore acele alei sau chiar poteci de munte, iar alteori de student la universitatea de pe Dealul Cetăţuii, unde atât de mult mi-aş fi dorit să îmi petrec anii de facultate. Poate apartenenţa pentru câteva sute de ani la spaţiul gotic a Transilvaniei mai ales în anumite regiuni incluzând Braşovul, au făcut să îmi renască astfel de impresii în suflet. Însă oricum, nu am putut privi Germania altfel decât prin ochii unui român. Dar despre alte impresii voi vorbi în episodul următor.

Octavian Lupu (Bucureşti)
 
 

ATELIER
PRIMII GHIOCEI
Oraşul e plin de femei care vând ghiocei...
În dreptul fiecăreia oftez... Toţi apropiaţii mei ştiu că nu-mi plac alte flori decât ghioceii şi toporaşii. Poate că pentru un nativ... ”primăvăratic” (sunt în zodia berbecului)... e ceva natural. Am casa plină de ghiocei proaspeţi...în vaze sau, cu bulbi, la geam...în păhărele de cafea... de unică folosinţă. Mă bucur de ei... apoi îi replantez... pentru la anu’ (pe cei din fereastră).
Ghioceii mi-l aduc mereu în suflet pe D.
Nu împlinisem 18 ani. Eram liceană, în clasa a XII-a (fiind din generaţia decreţeilor”, m-au dat de 6 ani la şcoală). Maică-mea, D-zeu s-o ierte, era internată la oncologie. Ne pregăteam de Balul Bobocilor. Noi, cei de-a XII-a, eram organizatori. La spital, apa caldă nu se oprea. Măcar atâta confort aveau muribunzii.
Doctoriţa înţelesese dramatismul situaţiei şi ne-a permis să stăm cât vrem cu mama. Eu mergeam dimineaţa la şcoală şi după-amiaza stăteam cu ea. Soră-mea, rezolvase să meargă cu clasa ei (era învăţătoare pe atunci) de după-amiază. Noaptea stăteam amândouă (nu s-ar fi oprit din tricotat asistenta, în ruptul capului... ”să termine rândul”... ş-apoi venea să vadă cum se sufocă pacientul). Aveam un salon doar noi trei.
La şcoală primisem (clasa noastră) o scrisoare din partea clasei a XII-a de la Seminarul Teologic din Caransebeş. Băieţii ne scriau (că noi eram la Liceul Pedagogic din Timişoara) că ar fi frumos să ne cunoaştem. Ei făceau 5 ani... deci ar mai fi fost un an în care să fim prieteni... şi să mergem „în satele româneşti”, să le luminăm, cu ştiinţa şi tinereţea noastră, cu abnegaţia specifică vârstei, când mai crezi în idealuri şi ai şi timpul în faţa ta, să le împlineşti. Suna frumos. Eram 35 de fete... şi un băiat. Ei erau doar băieţi. Pentru început, ne invitau la ei, la bal.
Diriginta noastră ne-a sfătuit să-i invităm noi pe ei. Aşa ar fi frumos... să vină băieţii la noi. Ei au acceptat şi ne-au rugat să-i aşteptăm la gară... că-i vom recunoaşte după garoafele roşii pe care le vor avea... pentru noi.
Taman în ziua aceea era control la spital. Aşa că, am întârziat... şi n-am mai făcut parte din delegaţia care să-i aştepte pe băieţi la gară (că nu reuşisem să fac duş, la vreme). Am ajuns şi eu, într-un final... aproape cu lacrimi în ochi. Mama mă tot consola... că nici nu se cădea să mă duc la gară. Dacă sunt cavaleri adevăraţi, vin ei până la adresă.
Una dintre colege mi i-a prezentat, pe rând: Marcel, Florin, Petru, Ionel... şi tot aşa, până când unul îmi reţinu mâna, într-a lui, zicând: „e suficient câţi ai cunoscut! Oricum ei toţi nu contează... eşti a mea.
Toţi au râs cu poftă. M-am înroşit, de nu mai vedeam lumea. În secunda următoare mă cuprinse de mijloc, ca şi cum ne ştiam de-o viaţă. Nici nu apucasem bine să-l vad. Începu prima melodie. Toate perechile intrau în concurs. Şi noi.
Lasă-te după mine! Eu ştiu bine să dansez...” îmi zise, sigur pe el, partenerul meu. „Şi eu ştiu!”, voiam să-i spun... dar mă cuprinse în braţe cu pasiunea pe care eu doar în filme am mai văzut-o. Abia mai puteam să respir. Mirosea aşa de bine... a corp tânăr şi a parfum delicat... masculin. Îmi vâjâiau urechile... nu mai auzeam nicio melodie... clopote mari îşi sunau dogit cântările... până l-am călcat pe picior. Am fost eliminaţi din concurs. Mi-a fost aşa de ruşine.
„Lasă, avem timp de-o ţigară, până termină ăştia concursul!” zise, trăgându-mă de mână spre coridor. “Unde se fumează, la voi?
”Unde se fumea?”… habar n-aveam. După ochii mei mari, înţelese că nu ştiu. “Hai în budă!” Na, asta-mi mai trebuia. Să mă prindă careva cu un tip în toaletă.
...Dar cu D. nu se discuta. În câteva mişcări, fumase şi jumătate de ţigară, mă sărutase apăsat de vreo două ori şi verifică discret, cu un mângâiat pe spate, dacă port sutien (asta am aflat-o mai târziu, că fusese o bilă albă... pentru imaginaţia lui).
Într-un liceu de fete, băieţii ăştia erau mai mult poveşti. D. era în carne şi oase... şi-mi venea şi mie să-l pipăi, ca să mă asigur că nu visez. Abia atunci i-am văzut ochii mari, umezi, căprui închis, buzele roşii, cărnoase. “Sărută bine!”, îmi ziceam (deşi nu mă mai sărutasem aşa, cu nimeni). Toţi erau la concurs. Îmi ţiuiau urechile de linişte. Inimile noastre se auzeau clar, cum încercau să-şi armonizeze bătăile.
„Eşti la ciclu?” mă întrebă, cu un firesc ce mă gâtuise de tot.
Nu. De ce?”
„Păi am împrumutat de la un coleg pantalonii ăştia, că ai mei nu s-au uscat... cei cu care voiam să vin... şi dacă te voi ţine în poală sau pe genunchi, să n-am surprize.”
Tot cerul cădea pe mine... în hălci masive...
„Hai la dans... că-mi vin alte idei dacă mai stăm aici!”
Când să ieşim, m-a muşcat de ceafă. Avea o abilitate de-a se mişca... uimitoare.
Atât mi-a fost. N-am mai văzut şi n-am mai auzit nimic din clipa aceea... era doar vocea lui. Mă uitam cum ceilalţi îşi mişcă buzele... dar nu mai pricepeam ce vor. N-am mai auzit nicio melodie... mă unduiam după mişcările lui, ca o liană.
“Unde stai? Că te conduc acasă. Noi avem tren peste o oră… zise la un moment dat… şi nu te las să mergi singură… e întuneric. Iar aici, în niciun caz. De azi eşti a mea. Nu mai pune nimeni mâna pe tine.”
Sentimentul pe care l-am avut atunci, nu l-am mai simţit niciodată în viaţă. “Eşti a mea... a mea...” îmi răsună şi azi în minte… după 25 de ani... şi 11 ani de măritiş ratat.
De ce n-am rămas cu D.? Nu ştiu. Am avut o prietenie frumoasă. L-am iubit mereu. Şi ex îmi reproşa de câte ori eram melancolică: “te gândeşti la neamţu’?”
Eram prea tineri şi părinţii noştri au fost prea fermi...
Tatăl meu, după moartea mamei, nu mi-a permis să mă căsătoresc cu el... şi să plec în alt judeţ (el era din Arad, doar şcolarizat la Caransebeş). Se temea că voi abandona facultatea. Vor veni copiii... casa... familia.... şi voi renunţa la visele mele... la cariera pe care o voiam.
Tatăl lui nu voia să-i plătească şcolarizarea, cei 5 ani, că fusese bursier, ca fiu de preot. Aşa era legea, dacă pleca în alt judeţ. Zicea să i-o plătească taică-meu, dacă-i trebuie ginere popă.
Tatăl meu replicase că nu are fata nici mută, nici şchioapă, nici surdă, ca să-şi “cumpere” ginere.
...şi l-au însurat, cu o fată aleasă de tatăl lui... pe criteriul... ”părului lung”. „Ce-ţi place, mă, la ea (adică la mine!)?... că n-are nimic feminin în ea... se poartă tunsă, ca băieţii!”... aşa mă caracteriză popa cel bătrân.
S-au cununat în vară, imediat după ce el a terminat Seminarul. Dar n-a răbdat D. „vraja părului lung”... şi-a fugit, pe la unguri, austrieci, cu cântăreţul bisericesc, cu tot, până în Germania. Din lagăr, mi-a trimis, de ziua mea, o felicitare cu ghiocei.
Unde eşti, “neamţule”?
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

TRIŢĂ, POARTĂ-N CER, COLOANĂ…
 (Punct, contrapunct) 
I.
...Vin corbii îngerului Alan Poe!
Vâslind în floarea de dudău,
Punţi magice aruncă peste hău
Viteazului Mihai la Mirăslău…
 
II.
Pata de sânge ţipă-n Eminescu
Argintul viu din codrul în buiestru
Basme scriind cu pana lui Silvestru
Din Pegas năzărind în şes cu
Holograma clopotelor din izvoare
În care flacăra dintâi nu moare,
Ci trece-n lira lui Orfeu
În miez de noapte curcubeu,
Sonuri de sfere – prim arheu…
 
III.
…Ah, puii corbilor lui Alan Poe
Vuind în cerberul cel nou -
Călău şi fierăstrău la Chişinău…
 
IV.
…Plânge-n Torino giulgiul. Şi-n ilău
Bătut mereu de Dumnezeu,
Nu, Nevermore, nu voi mai bate
La cald piroanele-nflorate
În Via Dolorosa răsturnate
Pe cheia-mpărătească ce deschide
Calea-Nvierii noastre cu Isus
Din stâncă răsărit în porumbelul sus
 
Întrezărit în prag de Înălţare
Şi-n Timpul timpurilor vestitoare
De viaţa veşnică din sângeria floare
De busuioc, isop, cucută
Pe care n-are cine s-o asmută
În contra iernii care vine…
 
V.
Ci vine, Doamne, vine, vine, vine
Cu tina tihnelor din mine
Până la Orionul orbitor din Tine
Rodind în fluturi şi-n albine…
 
VI.
…Doar corbii lui Tradem şi Poe
Dau vamă lui Bacovia-n Bacău…
Ci ninge, ninge-apocaliptic
Ca-ntr-un amurg electrolitic…
 
VII.
…La Târgu Jiu, sub geana lui Brâncuşi,
Noi ne lăsăm seduşi şi duşi
De duhul Răstignirii şi-Nvierii
Dincolo, hăt, de porţile tăcerii,
Ale nemorţii, naşterii-mpăcării
În aurul curgând al mierii…
 
VIII.
…Uf, corbii clipelor rod în sicriu
Şi-n aripa de serafim târziu
Cu care mă-nfrăţesc şi scriu
Poemul purpuriu din bisturiu
Ce sânge picură-n clepsidră…
 
IX.
Brad şi gorun se înfrăţesc în ghindă,
Înger de taină, heruvim-oglindă
Stânca filozofală să-mi deschidă
Cheia de boltă, cearcănul anhidră
Sare a Timpului, jar, crisalidă
Duhului ce-am fost, ce sunt, ce fi-voi
În Golgotă !,-n Tabor şi-n roi
De ochi de lupi şi corbi strigoi
Strigându-ne din doi în doi…
 
X.
Catargul izbăvind şi prora
Cu steaua-nfiptă-n aurora
Din corbii dalbi ningând în Poe,
Care devoră secolul-dulău
Muşcând din poduri infinite
Columbe din columnele trăznite,
Cine mă minte, Doamne, cine mi Te
Ascunde-n dang, ding-dang de zurgălăi
Totem peste himere, peste văi,
Troiţă şi fântână în Rarău,
Sânge de Voievod în Gorăslău…
 
XI.
…”Nici nu-nţelegeţi ce vă las !”
Şoptea Brâncuşi în gara fără glas
Plecând lunatic, fără de popas,
Unde doar Ursitorile au mas
Şi Masa meselor au ferecat
Cu taina ghemului nedezlegat…
  
XII.
…Fără Goog by ori Bun rămas,
Cu Brâncuşi plec, Mihai şi Poe
Să batem Timpu-n lung şi-n hău,
În lat să-l batem şi-n înalt
Până-n tărâmul celălalt
Cât încă-i cald, roşu şi arde
Clepsidrele din halebarde…
 
XIII.
…Ah, crinii corbilor lui Alan Poe
Din părul despletit, al tău,
Vor să înveţe fulgerat şalău
Să zboare-n zarea din Ceahlău…
Cu părul Berenicei până-n brâu
Sticlind galactic, mă botez în râu
De stele înspumate-n frâu…
 
XIV.
…În Constelaţia Emin-Enescu
Înmugureşte diamant zeiescu…
 
XV.
Da, Nevermor… Nu, Nevermor,
Pe iţele din magicul covor
Chemat de ţărmurile fără dor
N-am să mai cânt şi n-am să zbor
Decât în slujba tuturor…
 
XVI.
Nu, Niciodată, Nevermor,
Miticul Timp n-am să-l omor…
 
Aripi de ceară am să-i pun
Precum Ycarului străbun
Şi am să-l biciui cu albastru
De Voroneţ etern sihastru,
Clipele le-oi însămânţa
În stânca lui Sisif şi-a Ta,
Doamne, al meu şi-al tuturora
În care toate cele-s Hora:
Ţâşnire, dor, vibraţie,
Iubire, vis, stare de graţie…
Iar focul viu, din miez de Soare,
Printr-un ciclopic ochi-vâltoare
Cu Prometeu îl voi aduce
La tâmpla Maicii din răscruce…
 
XVII.
…Dar mă priveşte ca pe-un orb
Fulgerul negru, albul corb:
- Să nu mă-ngâni şi să nu-ţi strigi
Lacrimi de sânge în ferigi,
Deşarte legăminte să nu faci
Cu paznici falşi printre araci –
Tăcerile dintâi învaţă să le taci…
Şi roagă-te mereu, clipă de clipă,
Pentru Lumina din aripă…
 
XVIII.
O, corbilor lui Tradem şi lui Poe
Dăm vamă şi-n Craiova, şi-n Bacău…
Din troiţe-n Coloana Infinirii
Jertfimu-ne doar Mântuirii…
Dan Lupescu (Craiova)

CONCERTUL
Am pornit aparatul de radio. Începuse un concert pentru vioară compus de Vivladi. Am vrut să ascult, dar gândurile mi-au fugit în urmă cu mulţi ani.
În timpul vacanţei de vară, eram la bunicii din Vasile Roaită. O întrebam pe bunica dacă verişoara noastră, Daniela, o mai vizitează. Bunica ne-a promis că ne vom întâlni, dacă tanti Mioara îşi poate lua liber o zi.
- Ne e dor de Daniela! Nu mai ştiu de când nu ne-am văzut. Nina, mai ştii când a fost Daniela la Vişeu şi când am cântat „Firicel de floare-albastră”?
- E mult de atunci. Spuneai că aveam trei ani. Acum am opt, ca ea.
Într-o zi, Daniela a venit împreună cu mama ei. De la început, tanti Mioara ne-a spus că rămân numai o zi.
Mama şi tanti Mioara au plecat la Ghiol. Noi am rămas cu bunica. Pe Doru l-a culcat de amiază. Era prea mic să participe la jocurile noastre.
Eram foarte bucuroase. Ne vedeam atât de rar. Făceam gălăgie cât zece. Bunica nu era obişnuită cu atâta mişcare, muzică, dans, strigăte. Se străduia să ne suporte, dar îşi aduse aminte că Sever trebuia să trimită ceva şi nu avea cu cine.
- Fetelor, vreţi să faceţi o plimbare?
- Sigur!
- Ce trebuie să facem?
Bunica ne-a spus unde să-l căutăm pe unchiul Sever, ne-a spus să mergem frumos, să fim atente la maşini… Ne-a cam plictisit această înşiruire de reguli. Abia aşteptam să plecăm.
Am trecut prin faţa bisericii. Nu ne-am putut abţine să nu-i arătăm Danielei ce fel de melci stau pe buruienile din curtea bisericii.
- Venim seara şi adunăm melci. Sunt interesanţi cu dungile astea. Apoi, ne jucăm în curtea bunicilor sau în grămada de nisip de la Moş Spiceag. Ai văzut că îşi construieşte casa.
Am trecut apoi colţul spre strada care ducea la mare. Numai câţiva metri, că ne-am îndreptat spre parcul mare. Vorbeam tare, ne opream lângă câte un gard să admirăm florile. Daniela ne-a propus să mergem prin parc. Pe stradă era mai aproape, dar i-am făcut voia. Oricum, în dreptul barăcii în care locuia unchiul Sever era o ieşire din parc. Aveam ocazia să admirăm frumoşii copaci îngrijiţi de grădinari pricepuţi tocmai pentru a-i încânta pe cei care veneau în staţiune.
L-am găsit repede pe unchiul Sever, ne-a spus de unde să luăm pachetul şi ne-a dat cheia.
- Sunt ocupat acum, dar vă descurcaţi. Sunteţi destul de mari. Să nu vă vină vreo idee şi să faceţi ceva rău!
- Vom fi cuminţi, l-am asigurat eu.
- Pe răspunderea ta, că eşti cea mai mare.
- Da, pe răspunderea mea.
Dar nu se întâmplă întotdeauna cum planifici. Dacă aş fi fost singură, aş fi luat pachetul şi aş fi plecat. Dar Daniela ţinea să ne arate că ea ştie mai multe decât verişoarele ei „de la ţară”, că ea e obişnuită să umble prin lucrurile unchiului.
- Hai să cântăm la vioară! – spune Daniela.
- Să mergem! Ne aşteaptă bunica!
Nina voia să asculte cum cântă Daniela. Eu nu eram curioasă. Ştiam că verişoara mea e înscrisă la clasa de balet, nu la muzică.
Daniela a scos vioara din cutia ei, a luat arcuşul şi, neatentă, a scăpat vioara. Am sărit să o prind. N-am ajuns la timp şi vioara a atins podeaua scoţând un sunet dureros.
- Frumos concert! Ce facem acum? Dacă s-a rupt ceva?
- Punem vioara la locul ei şi nu spunem nimic!
- Crezi că nu ne va certa bunica?
- Nu va şti nimic, ne asigură Daniela.
Nina nu a scos nici un sunet. Era prea surprinsă. Eu, în schimb, mi-am făcut tot felul de gânduri. „Să îi spun unchiului Sever? Să ascund fapte Danielei?” Am promis că nu se va întâmpla nimic în timpul vizitei noastre în camera lui.
I-am dus cheia unchiului Sever, i-am spus că ne-am descurcat, am salutat şi am plecat. Am evitat să spun mai multe, dar nu am putut să nu mă consum. „Dacă descoperă unchiul că nu l-am ascultat? Dacă vioara chiar s-a dezacordat? Dacă e numai dezacordată, nu e o problemă! Dar, dacă s-a rupt o aşchie din vioară?” Ştiam că unchiul ţine la toate instrumentele muzicale cu care cântă, chiar dacă face acest lucru din ce în ce mai rar.
Pe drum, Ninei i-a revenit vocea.
- Ce concert frumos ai prezentat, Daniela! Şi noi nu te-am aplaudat…
- Taci, Nina, că eu încă nu m-am liniştit. Toate se vor sparge în capul meu! Ce vă pasă vouă?!
- Nu îţi mai face probleme, mă linişteşte Daniela. Vioara nu a păţit nimic! Dacă chiar e o problemă, tata o să repare vioara. Să aşteptăm câteva zile!
- Bine. Aşteptam!
- Până mâine, nu spunem nimănui nimic! Promiteţi?
- Promitem.
- Sigur, tu pleci în seara asta. Noi mai rămânem o săptămână. Eu încă am emoţii. Voi veţi uita, dar eu trebuia să fiu mai hotărâtă. Peste ani, îmi voi aminti de acest concert încheiat înainte de a începe.
În ultimele acorduri ale concertului pentru vioară a lui Vivaldi, zâmbesc amintirilor. Nimeni nu a mai pomenit de acea întâmplare. Numai eu zâmbesc…
Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 

VIAŢA ŞI MATRIOŞA
...la început – când ne naştem
Dumnezeu ne dă – fiecăruia – la pachet
Viaţa şi o Matrioşă (...un păpuşoi
din acela mare – din care se scot – una
din alta – păpuşi tot mai mici...)
...şi – de la-nceput
ne simţim şi arătăm străfulgerător de
eroici – orbiţi unici de atâta
preajmă de aer încins şi soare fierbinte – înfruntăm şi
ne batem – în delir – cu
balauri – cu umbre enorme de
hrăpăreţi vulturi – cu – mai ales
mori de vânt – tot mai multe
mori de vânt...
...spre sfârşit – la
apus - când
Matrioşele noastre au ajuns istovite – jalnic
chircite - de cât s-au tot scos – una din
alta – Matrioşele noastre – acum
punctiforme (dar tot zvâcnind
ambiţios colorate iluzii – până la punctul
final...!) – Dumnezeu adună toate
punctele astea
matrioşarde – care încă ţipă de triumful
delirant al culorii – le adună Bunul Gospodar
Dumnezeu – ca pe flori le adună – aranjând
plantând punctele astea – pe fiecare în
parte – vizionar - cu o
precizie dumnezeiască – exact în poziţia
necesară - pentru a realiza desenul unei explozii
dulci-amare – într-un anumit
strat cu crizanteme celeste - ...cu un suspin
cald – apoi - le şterge de praful efortului vizionar – suflă
blând peste desenul de puncte ... – ...şi iată
catifelat gata – un nou paradis pastelat
înstelat - din care
pornesc - din nou – ţanţoşe
pline de avânt şi
nesăbuinţă – cu surle şi tobe în
frunte - noi Vieţi şi noi
Matrioşe – la
pachet...
 
INSTANTANEE
îşi dă drumul soarele - din vârf de cetini - tot mai
repede - din creangă în creangă   - de-a rostogolul - până în
ochii mei şi-ai apelor: ruşinat - se dă după munţi
ca o fiară luminată
peste fire - sfioasă
*
ard răşini în căţuia de noapte a brazilor
e o vreme - o-nlesnire spre tainiţa cerului
corbi orbi se rotesc spre sălbaticul cuib din
misterul înalt
un ou a căzut şi s-a spart: cerul s-a-ncleiat de
aştri - dar Dumnezeu a suflat peste cenuşile
albe - şi nouă trepte de cer au tresăltat
senin cristal - îngheţat-au tărie
*
în fiece brad se înalţă castelul de duhuri
spaime - extaze străpung armura de cetini
din piatră-n piatră - din ramură-n
ramură - şerpuieşte - zguduind cu lumină
galaxia minunii
*
deasupra mea - îndelunga binecuvântare a
bătrânului brad: încep să-ntrevăd freamătul tainic
al frăţiilor aştrilor
întâi însă nu uit să fur - cu palma din zbor
maramele albe-ale fecioarelor - tresăltând de
înspumate spaime - străpungând pretutindeni lumina: fiicele
de apă-ale muntelui
*
pe foaia albă-a mestecenilor - pasărea
văzduhului - în zbor bine stilat - scrie
bătrâna legendă a lumii
*
coboară cirezile din munte - de la Fântâna Tinereţii:
între coarne - pe frunte - fiece bour
poartă povara stelei de zeu
*
din tihna măreaţă de cetini
se iscă-o vestire a firii:
prin aer - prin apă şi vânturi
încinse-n cutremur pământuri
stârnesc vremea greu-asfinţirii
în hori de priveghi şi mânie
s-au prins tainic duh şi stihie:
vibrând ca un preot blestemul
îi strâng lumii-n tainiţe semnul
dezleg răzbunării îndemnul
spre-o lume ce nu va să fie
ce-i strâmb şi răznit de pe osii
beteagul de rost - prag spre bezne
şi-şi vrea prăbuşiri spre mai lesne
acum - prin sentinţa pădurii
îşi scurge otrăvile gurii
în rug noitor al făpturii
în dans şi arginturi de glezne
 
INIŢIERE
drumu-n munte cine-l ştie
la el îngeri or să vie
şi-i vor sta la cap făclie
drumu-n munte cine-l suie
dezlega-va-n cer căţuie
auzi-va aleluie
cine-n pisc nu se opreşte
spadă sub picioare-i creşte
de lumini se-ntuneceşte
nici în cer nu-l mai vesteşte
totu-n urmă-i se cumpleşte
dar păşeşte el regeşte
*
au coborât oştile brazilor - cu soarele pe umeri
şi-au ajuns - de partea astlaltă - la poale:
mă privesc - încoifaţii şi bărboşii
pe mine din poiană - senini
drept în ochi
au umplut văi - au ascuns (sub mantii şi-armuri - verzi şi de aur)
ale neliniştii râpi - şi-au luat cu ei
- zăvozi şi cai de argint - pâraiele
alămuri ale marşului lor către mine - cel acum judecat în poiană
“-de ce crezi c-am venit - atâta zare şi căi - până la tine
omule?” - şi-a zuruit spre mine
un staroste-al luptei cu munţii
fumurii - conurile - medalii
îndelungi
“-nu ştiu - măriţilor voievozi” - mă sfiesc - văzând plecate
spre mine - atâtea cruci de catedrale
“-am brăzdat atâtea ceruri până la tine - să-ţi
amintim cine eşti” - a şopotit vânturi line şi cetini - răspunsul
“-oare nu ştiu eu cine sunt?” - m-am mirat în surdină
“-nu ştii - nu ştii!” - au împuns spre mine mustrare - zboruri de umbre şi
păsări
“- bine - să zicem - atunci cine voi fi fiind - lămuriţi
lucrul acesta cu mine” - mă-nvoii
cu oarecare necaz
“- rânduit ai fost ochiul
slăvirii să fii - trâmbiţă de
vestire: Întoarcerea
din războiul coclaurilor uitării - Întoarcerea
noastră   - dimpreună cu stele - pâraie
ceruri şi munţi - în împărăţia măririi - s-o afli
biruitor să le-o spui tuturor” - plutiră
măreţ către mine silabele ritmice - precum
oceanul cel verde-al Cuvântului
“- trâmbiţă privirii - glorie Facerii Dumnezeieşti
Bună Vestire - Evanghelistul Munţilor
asta fii - şi rămâi…” - vuiră - din spatele soarelui - îngerii - umbre
sfioase-ale brazilor - pe pământ
şi lumea se făcu zâmbet: un greier se scărpină
cu spatele de aer - încuviinţând
*
frate bradule - doborâtule
nemiloşii te-au prăbuşit din falnica-ţi tinereţe
voinicule - fală poveştilor poienii
sângele din vine ţi s-a scurs - şi-a luat-o
pe urma pâraielor umbroase - tresăltând
spre asfinţit
a mai rămas spuza puterii tale arse
peste care cădelniţează răşinile
tâmpla jos - lângă tine - o pun - frate
să mă-ncununi cu raza
ultimelor tale şoapte - cetină legământ
*
peste vrajbe şi urgii
fierbând negre şi pustii
dinspre poale spre mijloc
biruie în flăcări Crist
vârf de brad - cruce de foc
blând şi trist
şi la nunta morţii lui
vin stârnite şi haihui
păsările vâlvătăi
de pe văi
lasă tainiţe de cuib
şi cu raze se îmbuib
până sună toacă-n cer
şi le-ngheaţă-n cununii
stele vii
*
scrobit bănuţ - ametist trifoi
lâncedă gălbenea - păienjeniş de constelaţii: traista
ciobanului
soacră mare - pătlagina - spin galant - crai lunatic
conte sălbatic
lumânărică - scântei
punte de cruci - ferigă - încotro duci
şi ce vrei?
*
te uiţi prin cetini - spre soare
ca-ntr-o fântână-a comorii
*
câtă bunătate are copacul şi-n toată mă-nvăluieşte - când
stau - adânc - la umbra lui - precum în uterul lumii
cuminte
pe deasupra naşterii mele
nevăzut - doar înalt vuitor
trece - imperial - vulturul
cascadele vremii se sparg în afară-mi
în valuri de cetini - în
valuri de valuri:
eu sunt corabia - eu sunt refuzul
prorei - de a părăsi ţărmul
de a spinteca placenta timpului
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

EXERCIŢII DE PRIMENIRE
Mai ceartă-mă, dar
Fără de cuvinte
În seara-n care
Nu mi-a sunt ce-am fost
Am învăţat, perfect,
Din cele asfinte
Şi Psalmul ştiu,
În taină, pe de rost!
 
Nu mă urî când
Peste noi lumina
Şi aşterne-n zi
Acelaşi curcubeu
Îmi pregătesc
În rugăciune cina
Şi-mi primenesc
Ideile mereu.
 
Mai iartă-mă, dar
Fără de cuvinte
Şi-n micro urbea-n
Care mă-nchid
Să-mi desluşesc
Cărarea înainte
Stăluminat de
Îngerul lucid.
 
Puncte cardinale
Spre cele patru
Să mă trezesc
Înspăimântat că fug
Şi-n zările
Cu-ntruchipările finale
Să ard necontenit
Pe-acelaşi rug!
 
POEM FINAL
Scriitorului Petre Rău
Mi-ai spus că nu e
Nici o perspectivă
Zadarnici mai trudesc
Acest poem
Că viaţa ta e
Vie şi activă
Iar eu rămân
Acelaşi trist boem.
 
Voi pierde-atunci
Încrederea că mâine
Se va mai naşte
înc-o nouă zi?
Iar la răscruci
Cu sare şi cu pâine
Îngerul nostru
Nu va mai veni?
 
Eu mai visez la
pacea din cuvinte
Când bate ora
Iar am să mă-nchin
Şi îmi imaginez
Că cele sfinte
În trup şi suflet
Vor domni deplin.
 
Şi cum nu este
vreme de uitare
Ţi-oi dărui poemul
într-un plic...
Şi-ai să-l arunci
Definitiv în mare
Ca şi cum nu s-a
întâmplat nimic!
 
PÂNĂ SPRE MINE
Voi mai avea un codru de pâine
Să-mi duc ziua până spre mâine
 
Şi în izvoare o gură de apă
Ca până mâine setea să-nceapă?
 
Nu e de glumă când arzi mereu
Şi candela nopţii se stinge în eseu.
 
Poarta prin care trec de un veac
A înflorit ca un vajnic copac.
 
Şi-s bucuros că prin sângele meu
Curge lacrima Lui Dumnezeu!
Dionisie Duma (Tecuci – Galaţi)

VRĂJITOR
Soarele călca acum
pragul dintre amurgul nostru
şi zorile altor lumi,
lumina razelor sale
nu mai poleia decât
vârfurile semeţe ale copacilor,
pădurea se-nchisese în ea
ca într-o cetate, ulmii înalţi
închipuiau nenumărate turnuri
de fantasme,
iar poiana părea săpată-n
adâncul pădurii şi
soarele de asfinţit o împletea
într-o zidire măiastră,
meşteşugită de mâna
unui vrăjitor...
vântul numai sufla
astfel încât glasul răguşit
al ierburilor
aspre amuţise
lăsând locul unei tihne
fără capăt şi fără ecouri,
undeva, în adâncul pădurii,
fără îndoială, cineva
întoarse cheia uriaşă
de la lacătul care străjuia
tainele firii,
pentru că,
după o clipă, două,
de tăcere fără liman,
măreaţă în împietruirea ei,
pădurea prindea
să-şi destăinuie tainele
amurgului strânse-n sine
de cireşar.
 
IUBIRE ABSURDĂ
Şi trupul meu gol setos de iubire,
îl simt lângă mine strângându-se tot,
făcându-se humă, copil şi femeie
şi candelă aprinsă pe creştetul meu.
 
Mă picur din tine
şi simt cum mă scurg
înlăuntrul meu
mă caut şi vreau să mă nasc în neştire
rostind ca în taină
paradoxalul - nimic.
 
Mă plâng în urma paşilor mei,
sărutându-mi umbra copilăroasă,
mă iau de mână şi mă strâng în braţe
pentru că mi-e dor de copilul din mine.
 
În fiecare zi, mă semăn,
mă culeg şi mă gust
şi teamă mi-e că mă voi pierde
în eternitate
deşi îmi tremură viaţa
în palma orfană
iar pustiul nu mai ştie de mine.
 
În fiecare zi mă-ngenunchez
sărutându-mi templul picioarelor
şi totuşi ... mă văd desculţă,
cum calc cuvintele,
căutând adăpost în mine.
 
PAŞII
Paşii de noapte,
de vânt, de ploaie
paşii de mamă,
de viscol, de mare
paşii din mine,
paşii ce trec
răscolind prin noroi.
 
Paşii de rânjet,
de apă, de brumă
paşii ce trec
tot vorbind de furtună,
paşii ce tremură
căutând adăpost
paşii ce merg
în zadar, fără rost.
Paşi de copil,
Paşi de femeie
Paşi într-o noapte
scăldată în stele
paşi fără rost sau
cu rost cine ştie
paşi într-o zi
pe-o cărare pustie.
Marcel Mircea Petcu (Tulcea)

DOAR JOI
Prea scurt
mi-a fost somnul de-aseară
călătoria-n virtualul vortex XP
m-a obosit
şi-acolo întâlneşti tot pliscuri
tot colţi ascuţiţi
este timpul pauză să iau
aşadar îi voi concentra atenţia
asupra neglijatei – până-acum - doamne
- şi trag cu coada ochiului prin aide-memoire –
Vineri
ce-a aşteptat atât de răbdătoare
să observ c-a sosit
- poate-mi aduce puţină relaxare -
nu-s Vineri
sunt Joi
JOI
aud cum explodează
intrusa
în cavalcada-i de acuze
de-a fi călcat iar în străchini
de-a fi trecut tăvălug peste ea
ignorând şi numele-i
şi importanţa
touche
nu am nimic de comentat
miopia mea ca de-obicei
uitând de toate iar s-a furişat
ca să privească angelică în depărtare
peste ghizdurile fântânii
universul în care
în cerc pe urma timpul înot
răsucindu-mă din loc în loc
în giumbuşlucuri şi salturi
doar pentru-a mai prinde
o gură de aer.
 
TATA
Tata
stătea-n sicriu
pe masa din sufragerie
cu totul în atlas cufundat
ca o scrumbie
(cât îi mai plăcea…)
întinsă pe ovalul platoului alb
 
surâsul tipărea pe faţa vineţie
acesta-i trupul meu
veniţi şi luaţi
 
pereţii legănau fum de tămâie
pocnind
tăcerea-n stropi de ceară
se scurgea
sămânţa stearpă-a vorbei
respira
nici întristare
nici suspin
 
privirea
de argintul frunzelor de plop
se anina.
 
REVERII
Săptămâna s-a prelins fulgurant
cu-n miiiieeerrcuri ascuţit şi iritant
refugiindu-se să toarcă la soare pe prag
tot vinerrrri-ssssââââmmbătă
tihnit şi apăsat.
Privindu-şi fiica
o urma de dragoste-n priviri
Cronos avea
totuşi pe brânci
setea să-şi stingă se reîntorcea
cu ultimile fire de nisip
ce în clepsidra aruncată peste cap
ameţitor se legăna.
Şi între dinţii scrâşniţi
cu trosnet scurt am rupt
elitrele sâcâitorului bondar gând
al cărui zbor împiedicat
iţele visului mi-a încurcat.
 
PIATRA
Stropi
picurând din streşini în
potirul inimilor vegetale
cu larma hunicelor năvăliri
stolurile de păsări umplu zarea
cai albi de vânt
calcă-n fuiorul copitei pământul
gândul
deasupra hăului părăsit de suflet
se avântă
din nevăzut
valuri de-ameţitoare lumină curg
nordul umbra sudul
în nisip se scurg
şi de sus planând
ascuţitele ţipete
îmi denunţă toate
imposibila reîntoarcere
în imponderabilitate
răsturnându-se în volte pe-o aripa
tot mai aproape vin
să mă poată zări
să mă poată ţipa
c-am rămas aşa
pierdută-n prundiş
sub lumina orbitoare
singuratecă piatră-ntre pietre
albind.
Tania Nicolescu (Tulcea)
ATITUDINI
ROŞIA MONTANĂ/vs/LOCURI DE MUNCĂ...???!!!
...Golanul-Şef al României, Traian Băsescu, afirma ieri, 31 ianuarie 2012, de la o „tribunuţă” de la Bruxelles („leagănul” Francmasoneriei moderne...!): Veţi observa că şi la nivelul UE nu mai există dubii - ce spuneam acum câteva zile şi mi se întorcea în cap - <<preşedintele vrea aurul de la Roşia Montană>> - nu, vreau locurile de muncă" – cf. www.ziare.com.
În primul rând, nimeni nu te „suspectează”, golane, că n-ai vândut zarafilor lumii (dimpreună cu antecesorii tăi, „prezidenţii” Iliescu şi Constantinescu) toate bogăţiile României. România/Duhul României PE TAVĂ!!! - ...dlui Max Rich şi acoliţilor săi israeliţi, „mascaţi” sub „egida” G.C. „Roşia Montană”...!
...Dar de unde şi până unde au devenit bogăţiile RomânieiOPOZABILElocurilor de muncă”? Numai un individ lipsit de minimă logică şi de bună-credinţă (...sau, poate, având grave probleme cu capul/sistemul nervos şi tiroida...sau cu loialitatea faţă de ţara pe care o conduce?!)  - poate afirma aşa o absurditate!
NU!!! Eu vreau, pentru România şi românii mei:
1 -  ŞI aurul, şi argintul, şi uraniul, şi wolframul de la „Roşia Montană” - dar ŞI
2 - locurile de muncă”, pentru cei care le exploatează/le vor exploata!!!
...Nemernic ordinar şi trădător unsuros, rânjitor şi jegos !
...Cu alte cuvinte, mai clare: eu vreau ca exploatarea bogăţiilor României să se facă de către români, cu foloase de 100% pentru români (...nu cu „concesii” israelite, de la dl Max Rich, cam de...2%!!! - ...care „concesii” devin, pe parcurs, „punga care pute a PUSTIU”, a lui Dănilă Prepeleac!!!).
CUM AU PUTUT STRĂMOŞII NOŞTRI DACII (să-şi exploateze aurul!), VOM PUTEA ŞI NOI!
Fie şi să scurmăm cu degetele în şi pe sub pământ – DAR NU NE ÎNSTRĂINĂM MOŞTENIREA DE LA DUMNEZEU ŞI DE LA STRĂMOŞII NOŞTRI!!!
...Nu accept ca Golanul-Şef al României, susţinut de alde Adina Vălean-Antonescu (soţia lui Crin Antonescu!) şi de Antena 3 (a altui trădător, cu...”blană de oaie”! – Dan Voiculescu) să azvârle cu bogăţiile patriei noastre/mele, în „dreapta şi-n stânga” planetei Terra, în veneticii şi-n vampirii cei lacomi!
...Nu accept distrugerea siturilor arheologice (pentru că în ele este comprimată şi încifrată istoria ţării mele, a Neamului Românilor!), nici distrugerea/otrăvirea pământului şi apelor României, prin exploatarea cu cianuri...dar, dacă se va ajunge la o exploatare judicioasă, EA SĂ FIE FĂCUTĂ PRIN NAŢIONALIZAREA BOGĂŢIILOR STRATEGICE ALE ROMÂNIEI!
...Cel ce nu naţionalizează (adică, nu vrea să redea Administratorului DE DREPT DIVIN AL ROMÂNIEI POPORUL ROMÂN!)  Inima şi Plămânii României – cel care aţâţă, una împotriva alteia, pături sociale româneşti (minerii din Apuseni contra activişti ecologişti şi/ori ingineri specialişti şi academicieni!) este un terorist şi un trădător de patrie! – şi, pentru astfel de monştri, trebuie prevăzută, în Constituţie (dacă tot se...”revizuieşte”!) – PEDEAPSA CU MOARTEA!
Decât să fie distrus şi îngropat destinul unei ţări şi al unui Neam – mai bine să „producem” un hoit de câine turbat, cu mutră mongoloidă, de khazar...!
...Aşa să ştie şi să ia seama toţi cei ce nu vor şi nu vor voi binele nostru, în veci de veşnicie! - ci asasinarea Neamului Românesc, incendierea Grădinii Lui Dumnezeu!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

FIINŢA UMANĂ NU ESTE UN OBIECT DE CONSUM
În urmă cu mai multe zile mergeam grăbit pe o stradă din Geneva, când privind înainte am zărit pe trotuar silueta unei prostituate de culoare în căutare de posibili clienţi. Era o zi foarte geroasă, o dimineaţă posomorâtă în care tremurai chiar fiind bine îmbrăcat. Însă această femeie era destul de subţire îmbrăcată, cu o fustă suficient de scurtă pentru a etala partea de interes pentru bărbaţi, fără nimic pe cap, având un tremur imperceptibil şi un zâmbet plăcut pe faţă, destinat să atragă pe amatorii de sex contra cost.
Involuntar am privit către ea, dar nu spre partea de „interes”, ci direct în ochii ei, care dincolo de mimica atent aranjată trăda tristeţe şi multă suferinţă. Fără să insist, am memorat acea străfulgerare a sufletului unei femei ce îşi vindea trupul pentru a-şi câştiga existenţa, trăind un sentiment de profundă compasiune.
Nu pot spune că aş avea vreo preferinţă pentru femeile de culoare, dar de data aceasta am constatat că niciodată nu am văzut pe cineva cu o siluetă atât de bine armonizată şi cu un aspect atât de atractiv, în care se îmbina prospeţimea tinereţii cu trăsăturile fine ale feţei într-un mod cu totul unic. De regulă, prostituatele au un aer relativ „obosit”, sau confecţionat, lipsit de acea strălucire naturală a feminităţii, cel puţin aşa cum o percep eu. Însă nu acesta era cazul acelei femei fără nume, stând pe un trotuar gol pe „Rue de Monthoux”, într-o dimineaţă geroasă în Geneva.
Bineînţeles, m-a întrebat într-o franceză impecabilă dacă doresc să îi fiu client, atunci când am trecut pe lângă ea. Pentru o secundă am văzut în imaginaţie coridoarele clădirii cu geamuri fumurii în faţa căreia stătea, şi am avut conştiinţa a ceea ce se întâmplă acolo, făcându-mă să mă cutremur interior. Normal, am refuzat, dar în acelaşi timp am sesizat condiţia de potenţial client pe care o avusesem cu câteva clipe înainte.
În astfel de momente un „da” sau un „nu” fac toată diferenţa, dincolo de orice alt aspect financiar. Un „da” pentru a te folosi de o femeie frumoasă ca de un obiect de consum, ca de un fel de aparat de bărbierit sau similar, sau un „nu”, care te lasă în acelaşi timp cu gustul amar că alţii vor spune „da” şi vor continua procesul de întinare a unei fiinţe umane.
De fapt, cred că problema mea este că nu pot separa sexul de sentimente, că există o componentă „feminină”, care mă determină să privesc deopotrivă sufletul şi trupul persoanelor ce trec prin viaţa mea în diferitele lor calităţi. Însă dincolo de a incrimina o anumită practică, aş vrea să atac chestiunea tratării omului ca un obiect de consum, ce este folosit şi după aceea este aruncat la coş.
Există lucruri ce te marchează printr-o singură privire mai mult decât o mie de cuvinte, ce îţi rămân în ţesătura memoriei dincolo de consumarea unui anumit eveniment. Ceva în genul acesta s-a întâmplat în acea dimineaţă cu mine, mai ales că drumul meu ducea tocmai la o biserică pe care doream să o vizitez, ce se afla la extremitatea opusă a acelei străzi.
Am avut brusc senzaţia unei polarizări extreme, dintre lumea prostituţiei şi cea a religiei, fiecare evoluând independent, dar fiind situate pe aceeaşi stradă a existenţei umane, două elemente ce se exclud reciproc, cel puţin în teorie, în practică lucrurile fiind în mare măsură amestecate. De ce spun aceste lucruri? Pur şi simplu fiindcă la o extremă se comercializează trupul, iar la cealaltă sufletul, ambele făcând obiectul unei tranzacţii.
Fiindcă aşa cum nu pot separa sexualitatea de sentiment, nu pot să despart exerciţiul religios de căldura preţuirii fiinţei umane, fără de care orice ritual devine doar o metodă de exploatare a sufletului omenesc. Să nu fiu înţeles greşit, în sensul că nu voi pune pe acelaşi taler vinderea trupului cu cea a sufletului. Nu voi face acest lucru fiindcă pur şi simplu cea de a doua este mult mai gravă decât prima.
Între aceste două locaţii extreme ale străzii „Rue de Motheaux”, erau dispuse o mulţime de alte clădiri cu o funcţionalitate normală, în care mulţi oameni locuiau, cumpărau sau mergeau la serviciu. Tot astfel, pe scara rolurilor din viaţă, suntem actori ce jucăm în anumite piese, ignorând să privim ansamblul lucrurilor în mijlocul cărora trăim.
Jucându-ne de-a comerţul, uităm că nu orice lucru se pretează la un astfel de tratament, că din principiu fiinţa umană, atât ca trup, cât şi ca suflet, ar trebui să nu fie niciodată cumpărată sau vândută, că statutul de obiect nu i se potriveşte defel, că este un lucru grav să promovezi astfel de practici. Obişnuiţi atât de mult să ne vindem forţa de muncă, ajungem să trecem dincolo de limita demnităţii umane.
Astfel, relaţiile dintre noi se prăbuşesc, conflictele apar la tot pasul, iar întrebarea care se pune este: „Cine va juca rolul prostituatei ce se va vinde în piesa sau actul următor?” Bineînţeles, că nu îţi doreşti un astfel de rol, dar în cele din urmă tot vei fi forţat să îl joci, atâta timp cât sistemul te va împinge la acest lucru, forţându-te cel mai adesea cu raţiunea supravieţuirii sau subzistenţei.
Dar poate mă vei întreba: „De ce ai amestecat şi religia într-o astfel de discuţie?” Răspunsul meu va fi însă relativ simplu, fiindcă religia fără o credinţă autentică şi fără preţuirea semenilor îşi pierde orice valoare, rămânând doar o formă de manipulare lipsită de cel mai elementar scrupul. Adică, tot o formă de prostituţie, dar în care se tranzacţionează sufletul şi nu trupul.
De fapt, când privesc în jurul meu am deseori sentimentul că mă aflu în mijlocul unui bazar imens, populat cu obiecte de diferite dimensiuni, între care cu mare greutate se poate distinge prezenţa umană. Este ca şi cum universul imediat ar fi fost invadat de lucruri neînsufleţite ce estompează aproape complet căldura sensibilităţii trăirilor specifice omului, o senzaţie teribilă a invadării conştiinţei umane cu elemente ce o desfigurează cu totul.
Fără să vreau, meditez în astfel de momente la cuvintele filozofilor raţionalişti care enunţau faptul că omul este la fel ca o maşină. Însă chiar aşa stau lucrurile? Oare tot ceea ce ţine de sufletul omenesc să se reducă în final doar la o sumă de trebuinţe şi de nevoi executate prin intermediul unei ciclicităţi mecanice, realizate în mod similar proceselor de funcţionare ale unei maşini?
Nu în ultimul rând, contemplând evenimentele din lumea întreagă, trăiesc profund senzaţia că întreaga noastră condiţie s-a golit de conţinut, că am devenit obiecte de consum în ghearele unui sistem creat tot de noi, care însă acum ne devorează fără milă. Axaţi prea mult pe respectarea unor reguli stabilite de-a lungul timpului, uităm că nu există nici un sistem desăvârşit, că lucrurile trebuie perfecţionate de la o etapă la alta, altfel ajungându-se la limitarea posibilităţilor de dezvoltare ale fiinţei umane.
Fermecaţi de magia numerelor, care însă nu pot surprinde cu adevărat conţinutul, ajungem să fim târâţi în cenuşiul unei gândiri lipsite de viaţă, care cel mai adesea sub forma valorii financiare ne suprimă puterea de a crea şi de a visa. Realitatea este că forţa spiritului uman derivă din această forţă extraordinară a imaginaţiei ce proiectează viitorul înainte ca acesta să se nască, ce zăreşte culmea dincolo de vale şi măreţia dincolo de suferinţa prezentă.
Lăsând la o parte idealurile, ajungem să ne frângem în mijlocul unei existenţe absurde, lipsite de cea mai elementară căldură umană, devenind tot mai răi, şi comportându-ne unii faţă de alţii asemenea unor maşini lipsite de sentimente. Nimic nu este mai trist decât că omul devine un simplu articol de consum pe rafturile şi aşa pline cu atâtea deşertăciuni ce se topesc la scurt timp după întrebuinţare.
În lupta cu un mediu ostil, am ajuns să ne întoarcem armele unii împotriva altora, slăbindu-ne forţele şi ratând posibilităţile ce ne-au fost oferite la nivel de individ şi de umanitate, ajungând fără putere în faţa adevăratelor probleme ce vin asupra noastră. Şi tocmai de aceea, este necesară o trezire, o regenerare, o cale de a redescoperi vocaţia extraordinară a condiţiei de a fi om pe acest pământ.
De aceea, în mod repetat voi respinge ideea să îmi tratez semenii ca obiecte de consum, de care te foloseşti şi după aceea le arunci la coş, fiindcă în felul acesta nu voi face altceva decât să hrănesc o forţă de distrugere ce se va întoarce în cele din urmă şi asupra mea. Dar cred, că dacă vom putea să ne reevaluăm relaţiile prin prisma adevăratului umanism, atunci existenţa va deveni mai frumoasă şi mai interesantă din toate punctele de vedere.
Însă, nu cred că demersul dogmatic religios va fi suficient, ca să nu spun că de fapt orice formă de dogmatism reprezintă o limitare a puterii creativităţii umane. Nici soluţiile de urgenţă oferite de către diferitele curente filozofice axate mai mult sau mai puţin pe aşa zisa „gândire pozitivă” nu vor oferi un remediu de lungă durată.
Însă cred în forţa sensibilităţii umane, care are capacitatea de a transforma întreaga lume, de a descătuşa energiile interioară, ce se vor revărsa ulterior asemenea apelor ce vin din izvoarele adâncului, înlăturând ariditatea secetei şi transformând pustiul în paradis. Utopie sau realitate? Poate, dar acest lucru depinde în final de fiecare dintre noi.
Natura nu răspunde la sentimente, însă are reguli pe care trebuie să le respecţi, caz în care ea va fi alături de tine. Omul are sentimente, dar tinde prea adesea să ignore legile ce guvernează natura, încercând în mod ridicol să impună precepte inventate universului înconjurător. Însă atunci când imaginaţia specifică spiritului uman este adusă în armonie cu legităţile naturii în care trăim, rezultatul nu poate fi decât grandios.
Atunci, în loc să mai fim obiecte de consum, vom deveni modelatori înţelepţi ai universului în care existăm şi vom trăi o viaţă frumoasă pe pământ. Când creativitatea se va sprijini pe forţele realităţii, posibilităţile vor începe să se deschidă în mod neaşteptat, iar lumea va putea primi un nou veşmânt.
Creativitatea şi sensibilitatea sunt cele două aspecte motrice fundamentale ale sufletului uman; unite ele vor conferi valoare la tot ceea ce întreprindem într-o armonie ce va aduce rezolvare la toate conflictele prin care trecem în clipa de faţă. Iar dacă oamenii care prezintă aceste caracteristici vor fi selectaţi în ierarhia socială, atunci sistemul de organizare va putea fi perfecţionat asigurând dezvoltarea întregii umanităţi. Numai astfel, etapa transformării fiinţei umane în obiect de consum va lua sfârşit, iar vinderea trupului şi a sufletului va înceta, aducând liniştea armoniei de care avem atât de mare nevoie.
Lăsând aceste gânduri în urma mea, trec mai departe grăbit pe strada „Rue de Montheaux” în drumul meu printre case şi oameni, fără însă să pot uita atât de uşor acea privire, amestec de suferinţă şi inocenţă reprimată, pe o faţă atractiv machiată, a unei prostituate anonime de culoare, într-o dimineaţă geroasă de iarnă. Acest lucru m-a determinat să scriu, să îmi aştern gândurile pe hârtie şi să cizelez o posibilă soluţie la drama transformării omului în obiect de consum.
Octavian Lupu (Bucureşti)

PAMFLET DEGEABA
Deasupra urbei se lasă de douăzeci şi doi de ani o ceaţă deasă; este smogul escrocheriilor de miliarde şi a minciunilor grosolane sau perverse din care este făcută politica la români.
Între pământ şi înaltul văzduhului se interpune ca o plapomă sufocantă spuma sulfuroasă ţâşnită din piept de politruc isterizat după putere şi conturi grase.
Discursurile înecăcioase ca fumul locomotivelor cu abur se înşurubează în aer, întunecă cerul, ascund faţa soarelui şi a idealurilor pentru care ar merita să mori. În retorte uriaşe, botezate colegii, ciuciubaţii la suflet, contorsioniştii de limbaj şi sperjurii de serviciu, sar peste pârleazul alegerilor în triumf şi îmbuibare, iar milioanele de naivi înghesuiţi la urne, se scufundă în meclemul idealurilor false, împrăştiate de candidaţii de profesie pe gaura gurii.
Cu peştele împuţit primit recompensă, băgat sub cămaşă, cu pungile cu fasole şi orez atârnate în bandulieră, fomiştii aleargă într-un suflet la cutiile fatale, numite urne, şi vâră în ele, fără să priceapă cum le va fi mâine, buletinele ştampilate de însuşi Satana.
Ca să supravieţuiască ar vota de două şi chiar de trei ori, ceea ce, în autobuzele pline ochi cu alegători portocalii, chiar se şi întâmplă. Pufoaicele de-a gata, găleţile cu mălai expirat, au ajuns un ideal, iar tarabele cu mici şi bere gratis din piaţa comunală un adevărat Oktoberfest.
O minciună mare cât Europa se construieşte numai prin cooperare, prin hora malefică în care ţopăie dezinvolt românul cu căciula în mână şi străinul arogant, lacom de bani nemunciţi.
Votaţi-i poporeni! Votaţi-i ca să vă ia aurul şi energia electrică cu voia voastră de naivi! Nu aţi băgat de seamă că de douăzeci şi doi de ani ne aburesc din toate părţile aceleaşi figuri sinistre din parlament şi din guvernele Ciomu?
Contorsionistul Saulică Brucky, bărbat de stat bine apreciat şi recompensat de Ceaşcă cu o sinecură de şapte ani la Washington,
s-a contrazis singur şi televizat, minţind şi respirând pucioasă, că el nu a spus pe 22 decembrie 1989, că la Timişoara organele de represiune ar fi omorât 60 mii oameni, deşi o ţară întreagă îşi aminteşte când a plasat el intriga asta în toiul loviturii de stat a lui Ilici Ilicioiu. A expectorat la tembelizor la oră de totală audienţă şi toată suflarea românească a înghiţit gulguta de cacao, inclusiv soldăţimea, fiindcă pe atunci nu existau telefoane mobile ca să te lămureşti în doi timpi şi trei mişcări, ce şi cum stă treaba.
Culmea e că în deplin acord cu el, hahalera de la C.I.A., recte Europa liberă, transmitea pocnituri de puşcă regizate în studio la München şi halea rahat cu şerbet că bubuielile şi ţipetele erau transmise direct de pe însângerata Cale a Girocului sau de pe treptele Catedralei din Timişoara.
La arhitectura superminciunii a contribuit major şi inginerul hidrotehnic Ilici Ilicioiu. El a gâfâit cu glas de codoş încarnat : Haideţi!
Să mergem la Ambasada Sovietică şi să le spunem tov-ilor de acolo, cine suntem şi ce vrem!
Când a observat că e singur ca Iuda în pustiu, a făcut stânga împrejur şi a negat cu ochi senini de fârtat amorezat de ţara lui, că el nu a expiat aşa o enormitate. Fusese cu câteva zile înainte, însă, la ambasada roşie şi luase ordinele şi toată schema de luptă. Noi am trăit atunci clipe de tembelism, holbându-ne la unicul tv., necrezându-ne ochilor şi urechilor.
Când a scos pe nas panseul otrăvit, Ilici, simţea că este în pană de legături zilnice cu Mefisto şi voia să îşi oficializeze cârdăşia veche de juma’ de secol cu el, ca să nu mai lucreze pe şest. Ce naiba! Cât să mai ucenicească din umbră?!
Marele Mefisto, arhitectul catastroikismului planetar, se holba şi el la acelaşi tv. alb-negru, ca şi toată suflarea românească, ba, mai şi înregistra pe casete video tot mersul loviturii de stat. În fond, croitorul destinelor noastre nu spiona nimic; doar el luase respectivele decizii de întoarcere a carului cu boi în mijlocul drumului şi a dirijării lui către spectrul foamei. Nu avea nici un rost să se autospioneze; era la el acasă, băgase năbădăi şi ameţeli în toţi concetăţenii, şi făcea ceea ce credea el că trebuie şi prin cine trebuie.
Marele lui atlet în kaki, Niciolaie Militărosu, trăncănitor predestinat la poarta dinspre Răsărit, glăsuia cu accent de Kamciatka, de parcă îl pupase Katiuşa în bot, că lui îi trebuie trupe străine, ca să îl scape de terorişti. Dar, oare, ai cui erau teroriştii?!
Marele minciunoi a ţinut! Toată suflarea planetară l-a înghiţit. Manualele despre guerila urbană s-au îmbogăţit atunci cu pagini de aur, ce vor fi predate tuturor politrucilor şi cozilor de topor, ce se vor amesteca mereu în alte şi alte ţări. Diversiunea este mama succesului, este duhul lui Mefisto, atunci când ciracii lui vor să se caţere pe grumazul popoarelor luate în vizor.
Acum a venit rândul ţărilor arabe, pline de petrol. Le ia unchiul Sam la rând, le paradeşte şi apoi bagă tulumba în balta cu gaz, îl suge şi îl cară la el acasă, că aşa e în democraţie!
Oare, nu aţi băgat de seamă ce politruci longevivi avem şi câtă obrăznicie încape în pielea lor?!
De douăzeci şi doi de ani dăm nas în nas pe uliţa televizoarelor tot cu Petrică, cel fără gât, ori cu lampa lui Ilici sau cu bulibaşa Bulibăşescu.
Nici unul nu are de gând să facă pasul înapoi, după ce au băgat ţara în datorii şi au spoliat-o. Bercenii, Videnii şi mulţi alţi vidaţi la minte au şi ei impresionanta vechime de douăzeci şi doi de ani în parlament sau oricum în hahalera politicii româneşti.
I-au depăşit în nesimţire pe comuniştii plecaţi cu sorcova în 1989. Aceşti brontozauri au început să scornească şi vorbe de ocară despre poporul de la care sug măduvă.
Nevrotici, ciumpalaci, leneşi, beţivi morţi în zăpadă etc. Iaca nişte sudalme de boieri îmbuibaţi dedicate unor amărâţi de poporeni încremeniţi de ger şi de foame.   
Nea Nicu din Galaţi, pe numele lui, Mircea Toader, fost vaporean şi el, - cum naiba de a dat năvală spuma bişniţarilor la butoanele statului român? - a scos pe nas cea mai infamă insultă; morţii din ger ar fi fost beţivi şi au dormit în zăpadă! Vreo optzeci sau şaizeci şi patru, nu era el prea sigur.
Dar când a încurcat mâna dreaptă cu mâna stângă şi a votat în parlament invers de cum îi dictase românoctonul de la Cotroceni, nu i-a zis nimeni că o fi fost beat?!
Pe aceste contorsionări politice şi spaime sociale apare o mişcare nouă. Este necesară. Poporul român, greu încercat şi din greu furat, renaşte în Piaţa Universităţii! În piaţa libertăţii noastre, unde zilnic sute de oameni, înfruntând gerul, îşi strigă protestele, vrând să schimbe din temelii strâmba alcătuire născocită de Ilici şi KGB-ul lui prin lovitura de stat din 1989.
În Piaţa Universităţii, tineri şi bătrâni trăiesc un fel de romantism revoluţionar. Ei resping orice politruc din faţa ochilor. Oricare producător de salivă politică a avut proasta inspiraţie să se înfăţişeze în piaţă, a fost huiduit şi scos din rând pe brânci de jandarmi.
Un singur producător de salivă este aşteptat în piaţă. Băieşul de mulţime este dorit de manifestanţi. Culmea e că el chiar promisese că va veni în Piaţa Universităţii din trei în trei luni şi va discuta cu rromânii (că aşa ne spune el, fără a ţine cont de termenul de cetăţean).
Dar băieşul de mulţime tace chitic. Nu ştie ce abordări să încropească. Nu ştie cum să ne mai aburească. Face guverne din cuţite şi pahară, îl reangajează de frică pe marele medic român Raed Arafat, îi trimite la plimbare pe Baconski şi pe Umil Boc, dar nu iese nici măcar să dea zăpada.  
Deşi au ajuns muritori de foame, bugetarii şi pensionarii nu afişează revendicări financiare. Nobleţea românească ce se manifestă în Piaţa Universităţii nu vrea banii tâlhăriţi înapoi, vrea demisia cârmaciului, vaporeanului, udristului, pdl-istului, engrosistului de blugi!
Piaţa strigă: Nu vrem bani, nu vrem mâncare! Vrem Băsescu la închisoare! Sau: Vrem cianură pentru dictatură!
Inspirat românul chiar şi cu burta goală!
 Cetăţenii din Piaţa Universităţii şi din alte pieţe din şaizeci şi patru de oraşe ale României nu se vor lăsa. Vor striga şi vor manifesta până când şi această ultimă reîncarnare a crudului Vodă Lăpuşneanu, va pleca cu vaporul în larg sau în mai puţin larg, la mititica!
Cine a fost în Piaţa Universităţii, a putut să citească pe feţele chinuiţilor, dar dârjilor români de acolo, nu atât ură, cât mai ales scârbă. O scârbă şi un dispreţ de aşa-zisa clasă politică, hoaţă şi puturoasă, pe care sufletul românesc nu le-a mai trăit niciodată.
Este o lehamite ce nu se va vindeca decât după plecarea pe brânci a vaporeanului de la Cotroceni şi numai cu ocazia unor alegeri anticipate.
 George Tătăruş (Bucureşti)

VUVUZIND A PAGUBĂ!
Bocule, bobocule! Cum te-ai dus tu neică, învârtindu-te! Şi ne-ai lăsat neconsolaţi. Un loc de muncă nu ai reuşit să faci, dar la desfiinţat tare te-ai mai priceput! Bocule, profule... de drept anticonstituţional.
Bocule, polobocule! Ce mai ghiorlăiai acum trei ani de la tribuna şparlamentului, numai când ajungeai la microfoane, desigur, că ai aflat tu că există în România salarii şi pensii nesimţite. I-ai urât din ficaţi pe bugetari şi, cu legea pe lege călcând, ai reuşit să schilodeşti veniturile românilor. Aşa te-a învăţat pe tine la ceas de seară, românoctonul din dealul Cotrocenilor, hăhăitul Ochilă!
Bocule, ciolovecule, copil de ţară, puiuţ de comunist, rasă de ceapist, ce te-ai mai reabilitat tu în faţa caimacanului care te-a făcut om. Văzându-ţi zelul de-a tembelul, te-a iertat că ai fost portavoce la studenţii comunişti din Cluj până în 1989, că doar şi el ţinea de şase în portul Anvers, din partea fundaţiei „Ochiul şi timpanul”. Aşa că, cui pe cui s-a scos!
Şi te-a scos; din primar de mare urbe ai ajuns de patruzeci şi unu de ori mai mare, primar pe patruzeci şi unu de judeţe. Ţi-a dat Ochilă şansa să intri în istorie. Numai că ai intrat, ţinându-te de mână cu doctorul Ciomu şi cu tinicheaua de coadă.
Te-ai fudulit în public, păunaşul codrilor, în costumaşe scumpe, chit că te îmbraci de la magazinele de copii, dar la Viena şi Paris zăbunele şi blugii pe vână au preţuri de Occident.
 Astăzi eşti deja istorie. Când i-a venit bine, vaporeanul a vaporat pe nări şi pe făraş te-a pus. Cică pentru impresie artistică. Nu a mai contat la el faptul că eram în plină iarnă şi tu te pricepeai la dat zăpada cu lopăţica şi la servit ceai cald tir-iştilor. S-a gândit bine; dacă te mai lăsa de câteva ori pe Centura Bucureştilor să faci pe popularul, nu te-ai mai fi dat dus de acolo şi ai fi intrat în sindicatul lui madame Săpun şi a lui Miţa biciclista.
Ce-o să mai plângă după tine Frankenstein de la guşatul F.M.I.! Cât l-ai îngrăşat tu din bugetul nostru şi cum i-ai astupat găurile din pantofi!
Cred că a aflat că te-ai retras de guvern, în curtea partidului, ca să-ţi acordezi vuvuzelele. Dacă îi pasă de talentul tău de mare negociator pe burtă, nu în genunchi, va da şi el un comunicat de apreciere. Dacă nu, nu ! Înseamnă că nu ai reuşit să prăduieşti către străini toată industria şi energia care au mai rămas, că te-ai mişcat prea încet...
Nu-i nimic, urmează altul mai puţin gureş şi mai îmbâcsit la minte, altul mai şcolit, mai alunecos, şi mai ungurean. 
Acum ai să stai ascuns după cuptorul partidului până în iunie, la alegerile locale, şi atunci ai scoţi iar capul în lume ca o fată mare, sau ca o mireasă încă nedivorţată! Cine ştie? Rolul ce-ai să-l joci, tot caimacanul, stăpânul tău, o să ţi-l croiască, bocule, bondocule.
Trebuie să te aţii pe aici, prin capitală, fiindcă în urbea unde ai primărit pentru scurt timp, te aşteaptă bugetarii şi pensionarii printre nămeţi şi au pentru tine numai complimente, de tipul: Jos şi Marş!
Cât umor au îngrămădit în pieptul lor cetăţenii români, pentru întâlnirea cu tine, nici nu ai idee şi nici nu ştii ce pierzi, vorba oteve-ului.
Bocule, nătântocule, tu nu ai garduri înalte după care să te ascunzi, cum are satrapul de la Cotroceni. Tu ai să iei curând gerul în nas şi     
huiduielile în urechi. Ce-or să vadă ochii tăi la contactul full cu mulţimea, nici nu pot să-ţi descriu. Meandrele pamfletului sunt slăbuţe în faţa urii populare pe care au declanşat-o buzunăreala cetăţenilor, pe care ai reuşit-o în trei ani de guvernare feudală şi de fentare de 14 ori a parlamentului.
Bocule, robotule, n-ai să mai scoţi capul în lume nici cu coasa, nici cu lopăţica, iar în ceaiul cald pe care în dădeai tir-iştilor de pe centura Bucureştiului, vei afla puţină cianură pentru dictatură! 
Ca să-ţi salvezi pielea scurtă de pe tine şi obrazul de toval, ai face bine să-ţi rozi milioanele de euroi pe la Miami Brici sau Trinidad Ţiobago! Ce se va alege de faima ta de jarcalete utecist, nu mai contează. Important este acum, dacă ai căzut din căruţa lui Ochilă, să dispari iute prin tufişuri, să nu te prindă hidra cea cu multe capete.
În faţa salvării pielii, istoria ia o pauză, face un respiro, până ai să reuşeşti să te joci tu de-a v-aţi ascunselea şi zam-zam cucu şi să ne faci bezele de la Răchiţele, bocule, vuvuzelule! 
George Tătăruş (Bucureşti)

ROMÂNIA TREBUIE SĂ FIE A ROMÂNILOR, NICIDECUM A STRĂINILOR!
Tot mai mulţi români (Nae Ionescu face o distincţie netă între român şi bun român: primul este românul neaoş, bunul român este alogenul cu bun simţ, care nu numai că-i un cetăţean exemplar, dar chiar se străduieşte să simtă şi să gândească româneşte!), tot mai mulţi români, deci, sunt serios îngrijoraţi de fundătura în care a ajuns România după 22 de ani de gafe, bâlbâieli şi orbecăieli, alintate cu cognomenul de cârmuire postdecembristă.
Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:
De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.
Ei bine, deşi locuieşte în celălalt capăt de lume, Cristi Dumitrache se arată fără întrerupere într-atât de preocupat de gravele probleme cu care se confruntă românii din ţara-mamă, încât în urmă cu câteva zile a lansat pe Internet proiectul intitulat România noastră, un proiect-provocare adresat tuturor jurnaliştilor români, indiferent de zona în care sunt stabiliţi, prin care aceştia sunt invitaţi să-şi spună părerea despre dezastrul din România şi – lucru deosebit de important! – să prezinte soluţii concrete de asanare morală şi de relansare economică, altfel spus de revenire la o normalitate cam de mult pierdută şi imposibil de reaflat cu priceperea demagogică şi zelul tâlhăresc al aleşilor postdecembrişti...
Întrucât opinia despre vlăguirea României mi-am expus-o într-o suită de articole (Legalizarea ciupelii în România, Gregarismul românesc, Dulce ţinut al ratărilor  etc.), unele dintre ele fiind publicate chiar în paginile revistei neozeelandeze, nu voi insista asupra acestui subiect, că tot de pomană este pentru nişte cârmuitori unşi cu toate alifiile nesimţirii fanariote, ci-mi voi îndrepta atenţia şi rigoarea argumentaţiei spre setul de măsuri, care – în opinia mea – ar putea scoate ţara din actuala fundătură, îndreptând-o spre sistemul tridimensional al normalităţii: respect – onestitate – productivitate.
Un lucru este limpede pentru toată lumea: Românii şi-au dat în petic încă din zorii politicii lor moderne (vezi detestabila lucrătură francmasonică împotriva luminatului domn Alexandru Ioan Cuza, apoi lichidarea fizică a lui Eminescu de către cârdăşia iudeo-francmasonică, ajunsă atotputernică cu ajutorul unor unelte autohtone ca Titu Maiorescu) şi – aşa cum bine remarca Mircea Eliade la vremea lui – şi-au consumat o bună parte din energie în prelungi şi inutile dezbateri politice.
Fiind, aşadar, politica vinovată de neîntrerupta crucificare a României, atât prin importanţa ce i se acordă de toată suflarea hipnotizată de un impunător aparat legislativ şi instituţional, cât şi de corupţia promovată prin favoriţii ei, fireşte că procesul de redresare de-aici trebuie să înceapă.
Cum politica românească postdecembristă face tot mai mult dovada unui cartel al fărădelegilor îndreptate împotriva ţării şi poporului (jaful sistematic, murdărirea valorilor naţionale, deprecierea prestigiului internaţional al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni şi externi), se impune constituirea unei forţe naţionale cu rol de contrapondere.
Iar această forţă, actualmente jucată pe degete de oribilii făcători ai politicii româneşti, nu poate să vină decât din partea societăţii civile: organizaţii neguvernamentale, presa independentă, cetăţeanul preocupat de prezentul şi viitorul ţării.
Doar ea, călăuzită fără greş de instinctul general uman al aspiraţiei legitime spre libertate, echitate şi prosperitate, precum şi de instinctul naţional al afirmării României pe arena internaţională, va izbuti să taie din înfumurarea potentaţilor şi va impune schimbarea  Constituţiei în sensul unei grabnice normalizări:
1) Reducerea la jumătate a numărului de parlamentari şi pătrunderea în viitorul Parlament (într-o proporţie de circa o treime) a senatorilor sau – după caz – a deputaţilor de drept (funcţie de numărul camerelor), iluştri reprezentanţi ai societăţii civile. Fără discuţie că acest principiu, conceput ca o centură de siguranţă pentru cetăţeni, va trebui aplicat şi mai jos, adică în consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.
Mai mult. Interesul pur politic (al căpătuirii şi îmbuibării) va putea fi veştejit şi cel onorabil cetăţenesc va fi încurajat doar atunci când parlamentarii vor fi plătiţi cu salariul mediu pe economie, eventual cu gradaţii de merit (strict plafonate) pentru acei dintre ei care-şi dovedesc cu adevărat utilitatea, iar aleşii judeţeni şi locali nu vor mai fi recompensaţi cu substanţiale indemnizaţii pentru timpul de regulă irosit în şedinţe interminabile.
2) Nici vorbă ca România să devină o republică prezidenţială! Asta ar însemna să dai ţara fie pe mâna unui individ bolnav de putere după modelul despotului oriental, fie pe mâna unui individ corupt până în măduva oaselor de năravurile fanarioto-muscăleşti. Actualmente România este doar republică semiprezidenţială, dar Traian Băsescu se comportă mai ceva ca un autocrat sadea...
Dimpotrivă, în viitoarea Constituţie a României, atribuţiile preşedintelui trebuie restrânse chiar mai mult decât într-o republică parlamentară cu tradiţie (Germania, de pildă), preşedintele putând fi desemnat doar dacă întruneşte minimum 2/3 din sufragiile parlamentarilor, cu un mandat (până la normalizarea situaţiei) de un an. În felul acesta, chiar dacă se angajează în politică cu intenţii bine camuflate de lichea, el nu va avea la dispoziţie timpul necesar să şi le materializeze.
3) Primul ministru să nu mai fie jucăria preşedintelui şi a unor dezagreabile aranjamente de culise, ci – de pe lista candidaţilor propuşi de societatea civilă şi de partidele reprezentate în Parlament – să fie desemnat ca şef al guvernului acela care (desigur, obiectiv şi argumentat) va întruni majoritatea sufragiilor la conduita morală, pregătirea profesională, capacitatea managerială, angajarea socială, starea de sănătate psihică şi fizică. Apoi (după desemnare) el să-şi alcătuiască echipa guvernamentală (iar nu să accepte cu slugărnicie lista alcătuită la Cotroceni!) şi după 100 de zile de la votul de investitură, să vină în faţa Parlamenului pentru a-şi prezenta primele înfăptuiri, nu un pomelnic nesfârşit de promisiuni şi de acuze la adresa grelei moşteniri...
Emil Boc a căzut (de presupus că la mica înţelegere) întrucât mulţimea tot mai agitată a oropsiţilor şi nemulţumiţilor vroia „capul unui Moţoc”, oricare ar fi fost acesta. Dar soluţia cu Mihai Răzvan Ungureanu prim ministru nu-i cu nimic mai bună ca cea dinainte, ba în multe privinţe şi toate esenţiale ea se dovedeşte o veritabilă găselniţă băsesciană:
a) Atât Boc cât şi Ungureanu au fost trepăduşii regimului comunist, altfel spus mici dar zeloşi activişti pe la fostul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi pe la Asociaţia Studenţilor (tot comunişti), desigur, cu speranţa că vor fi remarcaţi şi promovaţi. Decembriada le-a dat planurile peste cap...
Dar dacă Boc a făcut sluj numai în faţa lui Băsescu, M.R.Ungureanu face sluj în faţa lui Băsescu şi Boc, că doar cei doi (tusea şi junghiul de tip B) au întocmit lista cu miniştrii noului cabinet, pe care parodia de prim ministru a acceptat-o fără să crâcnească. Ne amintim că pus în faţa unei situaţii similare, Theodor Stolojan de îndată şi-a dat demisia...
b) Chiar dacă Emil Boc s-a dovedit de foarte multe ori penibil de obedient faţă de stăpânul şi mentorul lui în ale politicii cu un inconfundabil iz de mahala, măcar este un român profund cinstit: Pe întreaga durată a agitatului său mandat (mai exact suită de mandate), el n-a urmărit interese oculte care ar putea să întunece şi mai avan viitorul României.
Nu la fel stau lucrurile cu M.R.Ungureanu, acest vrednic sionist şi preavrednic urmaş al lui Petre Roman, care – după cum lesne se poate citi pe Internet – şi-a făcut instructajul din străinătate la comanda şi pe banii sioniştilor bogaţi, cu toţii animaţi de interese, nicidecum de dragoste sau prietenie pentru România. Că doar George Soros face tot ce-i stă in putinţă (bani si influenţă) ca să demonstreze că România este patria ţiganilor!
Iar acum când omul lor a ajuns în fruntea acestui guvern marionetă (să nu uităm că mâna dreaptă a lui Ungureanu este un alt bun român, care luptă din răsputeri pentru autonomia ungurilor), Soros şi ai lui vor transforma România într-un preş, de care îşi vor şterge picioarele mai înainte de-a intra triumfători în marile cancelarii ale Europei şi lumii.
Dar să fim cât de cât îngăduitori cu Traian Băsescu. Cu siguranţă că n-a avut încotro, el însuşi fiindu-le îndatorat până peste cap acestor şnapani pentru ajutorul consistent primit în campaniile trecute, toate câştigate în mod suspect la mustaţă, precum şi pentru ajutorul ce i s-o fi promis în campaniile care urmează. Aşa că mort-copt a trebuit să-l facă pe Ungureanu şeful S.I.E., iar mai apoi primul lui sfetnic.
Notă: Normalizarea mai înseamnă simplificarea sistemului legislativ şi aplicarea legilor indiferent de persoana în cauză, precum şi revigorarea educaţiei, sănătăţii şi culturii. Şi toate se pot înfăptui sub ochiul vigilent al societăţii civile.
George Petrovai (Sighetul Marmaţiei)

MAI ESTE NEVOIE DE MIŞCARE SINDICALĂ, ÎN ROMÂNIA ANULUI 2012?
...Auzim, nu de azi, nu de ieri, ci de câţiva ani încoace: „Şi sindicatele astea...Ce dracu' fac ele, pentru bietul om? NIMIC! Ar trebui desfiinţate – n-are rost să plătim cotizaţie, DEGEABA!!!”
...Ştim de ce şi de unde vin aceste fraze. Ştim şi cât de mult adevăr (aparent/instigat sau nu) conţin ele.
Aceste fraze provin:
1 pe de o parte, dintr-o realitate şi dintr-o experienţă adevărată şi teribil de amară: sindicatele (mai ales cele din învăţământ!) TRĂDEAZĂ (în majoritatea lor!), pe toţi cei care nu doar că „plătesc cotizaţie”, ci investesc, în sindicat, ÎNCREDERE ! Încrederea că liderul de sindicat va lua apărarea bietului angajat, în faţa vulpilor şi vulturilor din patronat – dar şi a dictatorilor violent-abuzivi, din zona bugetarilor /sectorul „de stat”. Mulţi lideri sindicali s-au îmbogăţit malonest, peste orice măsură şi ruşine (prin fraudă clară, fizică şi morală!), au intrat în politică, s-au aliat cu duşmanul, ajungând prim-miniştri şi uitând (ca de moarte!) de „originea” lor sindicală etc. – pe spinarea şi împotriva înşelatului om al muncii. Încrederea este foarte greu de căpătat...darămite de...re-căpătat, când omul, bietul om care munceşte cinstit şi vrea, NUMAI, să nu fie păcălit şi batjocorit şi distrus („pentru un om mort, aşteaptă, la poarta uzinei, 300 de oamenii care vor să trăiască”!), ajunge să „sufle şi-n iaurt” şi nu mai vrea să audă de „luptă sindicală”: ori cade la „mica înţelegere” cu patronul sau cu „şeful” de la „stat” (mituind, linguşind, trădând...  -  ...şi el, după modelul liderului, nu?...), ori începe o luptă surdă şi periculoasă, anarhică, de „vigilantes” sau de „franctiror” – ceea ce poate duce până la crimă şi anarhie socială. Şi nici măcar „serviciile” (secrete, se-nţelege!) nu sunt în stare să monitorizeze astfel de nemulţumiri aleatorii, dispersive, browniene...
Sindicatele, cu tot cu liderii lor compromişi, parcă au căzut „în adormire”, ca masonii... – numai că masonii „adormiţi” sunt ca agenţii secreţi: când se trezesc, au căpătat puteri proaspete, pentru misiuni letale!;
2 pe de altă parte, dintr-o dorinţă diabolică a preşedintelui Băsescu, de a compromite şi, deci, distruge – definitiv şi irevocabil! – influenţa sindicală, prin care se realizează cea mai temută armă, pentru capitaliştii „cimpanzeici” (de fapt, nişte mârlani cu mămăliga-ntre dinţi, acum ajunşi, prin jaf năucitor, „stăpâni” de vile, elicoptere şi de  pipiţe şi de ...„jakuzzi”, nişte ciocoi ordinari, cu aere de...”internaţionalişti” mafioţi!) şi pentru conducătorii (de instituţii de stat) cu apucături tiranic-totalitariste: SOLIDARITATEA UMANĂ!
...Dar nici patronii, nici directorii, nici preşedintele (dublu!) ales, Traian Băsescu – nu-şi dau seama că...”dansează peste vulcani”: „lupta sindicală” este singura care ordonează forţele nemulţumirii umane muncitor-profesionale, singura care poate produce previzibilitate, în desfăşurarea luptei! Deci, se evită atât anarhia, cât şi, chiar, instabilitatea politică (loviturile de stat...a se vedea, în acest sens, cazul Armatei – iar cazul locotenentului Alexandru Gheorghe este simptomatic, pentru ceea ce dezvoltăm noi, aici: dacă nu se vor „democratiza”, nu „stil C.A.D.A.”, neapărat - dar, măcar, cât de cât, structurile înţepenite ale Armatei - se riscă intrarea „în vrie” periculoasă: tot mai mulţi militari, nemulţumiţi de tăierea pensiilor, dar şi de rămânerea în tiparele „execuţiei oarbe” a actului militar, se vor răzvrăti împotriva acestei situaţii de tolerare, vetustă, a statutului de „făptură decerebrată”, de marionetă, de „unealtă distructivă”/”terminator”/zombi”, al militarului...ceea ce produce efecte negative grave, cu reverberaţii chiar la „vârf”: a se vedea multiplele cazuri de implicare a Armatei, în diversele lovituri de stat, din lumea a treia, respectiv apariţia formelor de conducere statală prin „juntă militară”...dar şi cazuri multiple de tentative de preluare a puterii de stat, în SUA...alianţe contra firii, între Armată şi Mafie, precum în cazurile J.F.K. sau George Bush junior, din 11 septembrie 2001... – ...şi nu numai!).
...Astăzi, situaţia mişcării sindicale, ca necesitate de SOLIDARITATE şi de SECURITATE (colectivă şi personală!), s-a complicat infinit, faţă de veacul trecut, ba chiar şi faţă de timpul ante-1989: fiinţa umană nu doar că se dovedeşte mult mai vulnerabilă şi mai friabilă (teribil de nesigură pe şansa continuităţii existenţei terestre, nu doar din punct de vedere religios, ci şi...biologic, prin generaţii ulterioare!), dar şi mai...isterică/isterizată! De „rezonanţa Schumann”, de zvonistica apocaliptică (cu „dovezi”/”argumente irefutabile”, în cutremure, inundaţii, radiaţii solare etc. etc.! - ...evident, şi Biserica Creştină - în primul rând EA! - are partea ei de vină, pentru acest proces accelerat de „părăsire de sine - spre vidarea de sine”, de „uscăciune” întru egoism şi degenerescenţă spirituală, de „deraiere” de pe traiectul existenţialo-spiritual corect, a umanităţii terestre!), de alimentaţia tot mai periculoasă, de boli tot mai multe, diverse şi ciudate (se arată, cu degetul – deocamdată! - ...tot mai mult, spre laboratoarele „savanţilor demenţi”, dar şi la/spre „complotul planetar”, de reducere a populaţiei terestre, de la 7 miliarde la ...260 de milioane!), de şomaj (războiul economic!), dar şi de ameninţările, tot mai brutale, ale războiului clasic-convenţional (a se vedea cazurile Iraq, Afghanistan, acum şi Iranul blochează strâmtoarea Ormuz, exasperat de embargou şi de pretenţiile hegemonice ale Israelului, cu „lacheu”-SUA!)... Ba, acum s-a creat şi altă situaţie aberantă, mult mai alarmant-isterizantă chiar decât...A.C.T.A.: „terorismul la domiciliu” – dreptul SUA de a declara (şi aresta, PE LOC!), drept „terorist”, în orice punct de pe glob, pe...”ORICE SUSPECT”!!! Deci, se întrevede cea mai severă (din istoria modernă!) restrângere a intimităţii umane, a „drepturilor omului”, atât de clamate, în timpul revoluţiilor „illuminati”, din veacul al XVIII-lea...!!!
Cum răspunde societatea, omului acestuia ajuns în faza ultimă a isteriei/isterizării, aproape...”cu clăbuci la gură”? În niciun fel, deocamdată  – sau, mai rău: prin desfiinţarea mişcării sindicale – ultimul refugiu (laic!) al omului singur şi isterizat de socio-existenţă.
Cu toate că, azi ca şi ieri, pericolele dispariţiei, prin „comploturile demenţei terestre”, sunt nu doar uriaşe, neschimbate – ci şi mult mai evidente şi probabile.
„În 1989 s-a prăbușit nu doar statul redistributiv al „bunăstării“ – ocărît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci și sta­tul social-democrat occidental al „bunăstării“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a prăbușit atît dictatura „bunăstării“, cît și democrația „bunăstării“. S-a terminat cu lumea călduță a păcii de clasă obținute prin forță și compro­mis. S-a terminat și cu lumea revoltei domesticite prin ținerea în frîu a inegalității și prin cooptarea graduală. Mișcarea grevistă înăbușită a muncitori­lor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea mișcării grevis­te a minerilor britanici a făcut același lucru cu Partidul Laburist. O dată cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimată pînă și alternativa reformistă, iar moartea politică a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slăbirea statului, marele capital să preia nemijlocit puterea. S-a înfăptuit astfel globalizarea capitalistă, care – trecînd pe deasupra granițelor sta­telor-națiune social-democrate ale bunăstării – a răspîndit, de data asta fără intervenția de trupe colonizatoare, capitalismul liberal și, de asemenea, revo­luția telecomunicării, a industriei spectacolului și a informaticii ultramoderne (…).
Se pare însă că altceva arată indexul nivelului de dezvoltare (human deve­lop­ment index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afară de încasările în bani gheață, mai măsoară și lucruri precum mortalitatea infantilă, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adaugă că, între 1989 și 2000, în fostul bloc estic a scăzut chiar și nivelul de trai mă­surat în mod tradițional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi și comerțs-a diminuat pînă și în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetări Economice și Strategice] de la Wa­shing­­ton a demonstrat pe baza indexului PNUD că dezvoltarea a scă­zut în perioada 1980–2000 a globalizării. Se pare că, înainte de 1980, scă­de­­rea mortalității infantile și răspîndirea școlarizării în țările mediu dezvoltate și în cele sărace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 au­gust 2001). Ast­fel de date pot fi citate și pentru alte periodizări, vasăzică nu e de găsit ni­căieri utopia care, cică, ar face inutile organizațiile muncitorești bazate pe lupta de clasă. În același timp însă, nu sînt de găsit nici instrumentele instituționale care să echilibreze, măcar în cadrul sistemului însuși, pendulările și crizele ciclice ale economiei mondiale.
Prăbușirea „socialismului real și existent“ (a capitalismului de stat însoțit de dictatură) („the collapse of communism“) și constituirea hegemoniei neolibe­rale au avut consecințe neprevăzute a căror analiză, în esență, se lasă încă așteptată (deși există excepții)”- cf. G. M. Tamas, Chestiunea sindicală în secolul al XXI-lea, în CRITICATAC, din 2 mai 2011 - traducere de Al. Polgár.
Cei care, printr-o obtuzitate şi mancurtizare cu „indice crescut”, mai dondănesc, şi azi, despre pericolul „comunismului”, prin lecturarea bătrânului evreu  Karl Marx  (confundând „izvorul” socialist, cu monstrul/”mutantul genetic” bolşevic!) - nu sunt decât nişte sfertodocţi, care n-au văzut, în viaţa lor, „Das Kapital” – ori trăiesc...în nori! Pericolele „brutarilor undersellers”, care „vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi alte ingrediente asemănătoare” - se traduc, azi, prin e-urile cancerigene şi modificările genetice ale alimentelor (de origine vegetală şi animală) „generalizate”! Pentru că noi, cei lipsiţi de apărare, „turma umană”, suntem, azi, nu doar ¾ din populaţia afectată negativ...ci 99% !!! – iar „ei”, adică „stăpânii demenţi ai Terrei”, sunt mai puţin de 1%, sunt singurii care-şi rezervă dreptul la o hrană „hrănitoare şi de sănătoasă”! ...să zicem: pentru că, în definitiv, într-o lume unde crima s-a mondializat/generalizat, şi hrana a fost otrăvită încă „de la surse/izvoare”! Nu poate dispărea Terra, iar „stăpânii” să „plutească”, lejer şi fără griji, în spaţiul interstelar...!!!
„La Londra (n.n.: secol al XIX-lea!) există două feluri de brutari, anume <<full princed>>, cei care vând pâinea la valoarea ei integrală, şi <<undersellers>>, cei care o vând sub această valoare. Ultima categorie formează mai mult de ¾ din numărul total al brutarilor (...). Aceşti <<undersellers>> vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de sănătoase (...). Este notoriu că pâinea fabricată cu aceste amestecuri SE FACE SPECIAL PENTRU ACEST SOI DE CLIENŢI!” – cf. Karl Marx, Das Kapital, Ed. pentru Literatură Politică, 1953, vol. I, p. 203.
Da, „soiul” fraieriţilor şi batjocoriţilor (de către pseudo-elitele terestro-luciferice!), pentru că sunt...SINGURII  NE-PARAZIŢI, SINGURII CREATORI  DE VALOARE AUTENTICĂ, AI TERREI!!!
...În definitiv, nu avem dreptul la uitare şi incorectitudine: SOCIALISMUL (iar nu ...”comunismo-bolşevismul”!) are, şi el, martirii săi, care ne-au adus, prin lupta şi sângele lor jertfelnic, drepturi de care azi ne bucurăm, dar uităm (premeditat ori ba!) cui suntem datori, moral! De pildă, lupta lor/socialiştilor, pentru a înlocui abrutizantele 16 ore de muncă pe zi – cu cele 8 ore de muncă productivă (rezonabile!)! – ...iar în învăţământ, trebuie să ne strângem, umăr lângă umăr, cu înverşunare, pentru a ne apăra norma de 16 ore (pe săptămână), în faţa atacului turbat al „mossadistului” premier...”răz(vă)nit” – care vrea să-i ţină pe profesori, în şcoală, ca pe câmp, 8 ore... – ...ori că au ce munci (ca ore cu elevii), ori că nu au!!!
„În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă (…). Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mărșăluit 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „Mc Cormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți” – cf. wikipedia.
…Cu siguranţă, SOCIALISMUL NU ESTE SIGURA CALE DE A NEUTRALIZA BRUTALITATEA TROGLODITĂ A CAPITALISMULUI!!!
SOCIALISMUL NU ESTE “A TREIA CALE” (DE DEPARTE, NU ESTE NIMIC IDEAL, SOTERIOLOGIC ŞI MESIANIC, ÎN MIŞCAREA SOCIALISTĂ!) – ŞI NU POATE DEVENI, NICICÂND, O RELIGIE CU POTENŢE SOTERIOLOGICE!!!
…DAR, CEL PUŢIN, SOCIALISMUL OFERĂ, PRIN MIŞCAREA SINDICALĂ, CĂI PRACTICE DE EVADARE DIN “MENGHINA” MANCURTIZANTĂ, EXTREM DE PERNICIOASĂ ŞI DISTRUCTIV-ANEANTIZATOARE (MORAL-SPIRITUAL ŞI FIZIC!), A CAPITALIMULUI CELUI “SUFOCANT DE DUH” AL VIEŢII – BIOLOGICE ŞI SPIRITUALE!!!
…Evident că, dacă ne vom complăcea în stadiul de azi al mişcării sindicale (din învăţământ sau din oricare alt sector de activitate, de stat sau privat!), dacă nu vom şti să ne alegem liderii care să fie alături de noi, iar nu alături de inamicii noştri sociali (creştinismul nu a reuşit, deocamdată, să amelioreze prea multe, în ce priveşte realitatea “luptei de clasă”, între cei ce au prea mult şi cei ce n-au de nici unele, între cei care huzuresc, nu pentru că au merite de excepţie şi produc ceva deosebit de folositor oamenilor, ci pentru că ştiu să ne manevreze iluziile şi buna-credinţa ori naivitatea…) - atunci, însăşi planeta Terra este în pericol!
…Iată ce zic (şi nu sunt decât două dintre cele mai cunoscute voci masonice mondiale!) aceste pseudo-elite luciferice (de care vorbeam mai sus): …"În scopul de a stabiliza populaţia lumii, TREBUIE SĂ ELIMINĂM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie să îl spun, dar este la fel de rău să nu-l spun " – cf. J. Y. Cousteau, 1991 -  explorator şi reprezentant UNESCO. Sau: -"Astăzi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte până la aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate şi control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută!" – zice însuşi ... BILL GATES !).
...Şi sunt sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”!
...Soluţii pentru apărarea noastră, în faţa demenţei „ştiinţifice”, din „Balamucul Mamonei”?!
Tot sociologul şi politologul G. M. Tamas pare că încearcă a ne lumina ( fireşte că...relativ, pentru că...”criza-i mare, Marine!”) – trecând prin „istoria trădărilor şi eşecurilor socio-democraţiei” şi...depăşind-o, într-un registru extrem de lucid şi de realist (păstrându-şi, însă, scepticismul de rigoare!):
„Oricum ar sta lucrurile, social-democrația a eșuat, iar partidele sale de odini­oară (mai ales în Germania și Anglia) impun obligativitatea capitalistă a muncii prin mijloacele statului polițienesc, prin suprimarea alocațiilor, prin programele de muncă publică recompensate cu salarii ale foamei ce nu asigu­ră nici măcar minimul de trai și prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necruțător chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevoluției neoconservatoare/neoliberale silențioase a „demantelării“. După cum știm din cer­cetările lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scăzut cu 20%, iar săptămîna de muncă s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 și 1993, venitul mediu pe familie a scăzut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton și-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocații; spre finele președinției sale au rămas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999). Creșterea productivității nu se datorează inovațiilor tehnologice, ci prelungirii zilei de muncă, concediilor mai scurte și sarcinilor de muncă din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematică vezi: „The Retreat of Social De­mocracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democrației sociale: reimpunerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, două mi­lioane de americani stau la răcoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia și alte locuri, salariul minim funcționează ca prag de salarizare indirect. (…) Partidele odinioară social-democrate, devenite ale celei de „a treia căi“ și ale „noului centru“, ațîță la șovinism, rasism și xenofobie împotriva imigranților și a refugiaților (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair). Ele concediază – în perfectă armonie cu colegii lor de dreapta – garanțiile statului de drept (ha­beas corpus fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vieții și a afacerilor private, toleranța, pluralismul, rezerva față de cruzime; fără a mai vorbi de vir­tu­țile de odinioară ale burgheziei liberale, ironia și autoironia).
Logica ocnei e cea care domnește. În țara-model a lui „Tory“ Blair – care a păstrat toate legile, ordinele și măsurile antisindicale, antimuncitorești și antisociale ale Mrs. Thatcher – exigența „înrolării tuturor în cîmpul muncii“ înseamnă că nu se mai dorește ca din impozitele cetățenilor sau din veni­turile suplimentare să se finanțeze supraviețuirea supușilor ce se află în imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă, că nu se vrea asigurarea libertății și dem­nității întreținuților, că nu se tolerează revoltele șomerilor, că toți sînt ferecați în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocațiile se acordă doar cu condiția supravegherii permanente și a hărțuirii neînce­tate. Iar cei împinși astfel în brațele răzvrătirii fără formă și țintă (delincvență, drog, huliganism, distrugeri fără sens, societatea bandelor și războirea dintre acestea, neonazism și integrism/fundamentalism ascetic) sînt așteptați de puș­cării – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai mo­der­ne și din ce în ce mai ucigătoare. Se desființează pînă și pomana aruncată din cînd în cînd radicalismului de stînga și apărării drepturilor minorităților, pînă acum tolerate undeva la marginea social-democrației. O dată cu in­dustrializarea învățămîntului superior s-a terminat și cu șansele subcultu­rilor, care, de bine, de rău, mai scoteau capul din cușca logicii muncii salariate. Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunătățire a calității produselor și de intensificare a producției de mărfuri transformă asociațiile înființate pentru a apăra interesele muncitorilor în complicii spo­ririi intensității muncii (a se înțelege: ai intensificării exploatării). Extinderea ideo­logică asupra proletariatului a așa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, muncă, învățătură“ sau mareșalul Pétain: „familie, mun­că, patrie“, famille, travail, patrie) demonstrează, chiar lăsînd la o parte folosul imediat și evident al burgheziei și stabilitatea statului burghez bazat pe clase, dominația crescîndă a muncii alienate asupra vieții vii a oamenilor. Constatarea elementară conform căreia creșterea intensității și a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare că e din ce în ce mai uitată de așa-numita „stîngă moderată“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacăt fie spus, cultul bezme­tic al muncii golește de conținut pînă și privilegiile existente ale burgheziei. Și să nu uităm că, într-o societate bazată pe clase, timpul liber al clasei domi­nante este temeiul și primul garant al culturii” – după care tot el, G. M. Tamas, afirmă, cu ochii strâns mijiţi, într-o privire deosebit de îngrijorată:
“Pînă acum, o viață demnă de om era posibilă numai în breșele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste breșe se îngustează însă din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii și a contraculturii mișcării muncitorești social-democrate, desființarea statului social redistributiv-planificator („al bunăstării“) astupă breșele. Dispare și umanismul cetățenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasă burghez, agresiv și regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ și „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla încă în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, și nici „războiul împotriva sărăciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „de­pendenței de alocații“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva sărăciei, ci împotriva săracilor. Control instituțional (polițienesc, grăniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igienă mentală sau ținînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de eman­cipare cetățenească. De la instituțiile de plasare a copiilor, semănînd mai degrabă cu niște centre de reeducare, și pînă la televiziunea comercială și industria divertismentului, de la superstițiile de epocă de piatră și xenofobia răspîndite de revistele de senzații (tabloids) subuman de primitive și pînă la sutele de mii de portaluri-internet manipulate și muzica pop de proastă calitate revărsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnică a poporului este deja un atentat la viața personală suverană și la bucuria de a trăi”.
Iar după aceste constatări ale “fascizării societăţii terestre” – G.M. Tamas trece la analiza, cu ambii ochi deschişi spre lumea REALĂ, nu spre cea a propagandei, infinit de greţoase (…mai ales pentru noi, cei mai în vârstă, care ascultam, paralizaţi, în anii '80, Europa liberă şi Vocea Americii, la radiouri puse pe calorifer…!), a statului capitalist vampiric, prin permanenta trimitere la dimensiunile valabile şi funcţionale ale “vechii contraculturi socialiste”:
“Vechea contraputere și vechea contracultură socialiste au protejat, întrucîtva, muncitorimea organizată, de potopul de gunoaie de doi bani, pe care aface­riștii culturii de masă le produceau, déjà, din secolul al XVIII-lea, pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile trădări și compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societăți – deși neorganică și temporară, dar totuși reală – este una dintre puținele reali­zări efectiv emancipatoare ale „socialismului real și existent“, pe lîngă acce­lerarea mobilității verticale și pe lîngă egalizarea antifeudală, îndreptată împotriva spiritului de castă.)”.
(…) Mișcarea sindicală occidentală, împletită cu fosta social-democrație și cu fostele partide „comuniste“, precum și cea est-europeană, renăscută după 1989, fiind însă imediat atacată și marginalizată, divizată și atomizată, se află astăzi în fața unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt încă nerezolvate, iar numărul celor noi este în creștere. A scrie despre aceste dile­me e greu și pentru că – deși în Occident stînga intelectuală și politică e pe cale de a renaște întru totul independent de partidele muncitorești de odini­oară, dar nu și de mișcarea generală a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însă, din motive istorice de înțeles, această turnură se mai lasă așteptată, aici fiind numite „de stînga“ formațiuni de diverse nuanțe și caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, țineau de regimul de dinainte de 1989, formațiuni ce, la fel ca social-democrația occidentală, re­prezintă versiuni cu conștiința încărcată ale liberalismului burghez. În Est, teoria socială și vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, deși primele semne ale ieșirii din această situație sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o nouă receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leni­nismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învățăturile lui Marx se pot spune – fără contradicție – lucruri ce chiar și în 1860 ar fi dat do­vadă de o incultură rușinoasă. Proasta înțelegere este deci inevitabilă.
Așa cum demonstrează clar întreaga istorie a mișcării muncitorești, iar în ce privește Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existența alternativei politice la capitalism e o condiție necesară, deși nu suficientă pînă și a luptei ce se dă aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitorești]. Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenorocește și împotriva statului burghez bazat pe clase și înarmat pînă în dinți tocmai pentru a se apăra de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obține avantaje provizorii și temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niște handicapuri) pentru care va trebui să se lupte apoi din nou, fără a se putea spera succese de durată, ar fi o pu­ră imposibilitate psihologică”.
…Ce-i de făcut, în această situaţie exasperant de complicată (prin însăşi natura relaţiilor sociale tot mai slab definite, hibridate şi versatile-“grizonate”, de propaganda capitalist-masonică!) şi fără ieşire… decât spre un …NEO-FASCISM (“Partide și guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant și lipsă de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minorităților rasiale și etnice, împotriva inutili­zabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajați și împotriva celor ce se află în imposibilitatea de a se integra. Pseudo-stînga „social-liberală“ edifică sta­tul-polițienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta tradițio­nală rămasă fără sponsori, program și alegători se fascizează în tăcere”) …?!
…Navigând printre ruine, falii, “ravene” şi “morene” socio-economice de tot felul, lăsate în urmă de succesivele eşecuri ale diverselor ideologii experimentate pe spinarea omenirii, de trei veacuri încoace, G.M. Tamas concluzionează:
“Sindicatele vor trebui să decidă dacă vor accepta să conlucreze cu grupurile de stînga ce încearcă să scape din ruina definitivă a social-democrației și a „eurocomunismului“, dacă vor accepta și dacă vor fi în stare să se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu mișcările feministe, cu ecologiștii care s-au rupt de corupția partidelor verzi, cu reprezentanții apărării mi­no­rităților, ai drepturilor omului, ai consumatorului și ai antirasismului/antifascismului, sau dacă vor încerca, dimpotrivă, să ajungă la o pace separată cu capitalul. (…) Întrebarea cea mai dificilă este însă de natură politică. De un secol și jumătate, sindicatele au rămas pentru prima oară fără reprezentare și protecție politică (nemaivorbind de răspîndita ideologie media, care neagă chiar și simpla existență a claselor și a luptei de clasă, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Mișcarea sindicală va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce privește organizarea muncii și dezvoltarea sa­larizării, un „polițist bun“ al păcii de clasă, al cooperării, al stabilității, al resemnării și al lipsei de speranță (unde „polițistul rău“ este aparatul birocratic și represiv al statului), fie noul punct în care se focalizează politica anticapitalistă, de data aceasta definitiv și fără iluzii în afara parlamentului.
În Europa de Est, rezistența are pe alocuri o tradiție vie (ca în Polonia, Ro­mânia, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte părți (ca în Ungaria) ea nu dispune de așa ceva, lucru ce influențează ceea ce se gîndește în mod rațional despre politica populară sau, exprimat în mod tradițional, despre politica de clasă a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabă de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice și de clientelism, nu putem spera nimic, deși împotriva pericolului dictaturii – cu o fărîmă de colaborare între clase, dar, iarăși, fără iluzii – va trebui să apă­răm rămășițele lamentabile ale democrației burgheze. Autoapărarea gene­rală democratică, politica defensivă a frontului popular nu poate înlocui însă stînga ce există în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispărea”.
…În prezent, nu există o categorie socială mai singură/însingurată, mai expusă la iluzionări de tot felul şi mai predispusă la cedări infinite, ale moralităţii şi ale profesionalismului, decât profesoratul…! Nu ne referim la “belferii” din mediul universitar, care şi-au aranjat, prin intermediari parlamentari ori ministeriali (tip Ecaterina Andronescu!), “apele” – ci, evident, la profesorii din liceele României/învăţământul preuniversitar. Dacă aceştia nu vor înţelege că singura scăpare (atât în plan existenţial, moral, economic - cât, mai cu seamă, în planul demnităţii profesionale!) este SOLIDARITATEA (iar SOLIDARITATEA nu poate dăinui şi reconstrui bazele sănătoase ale învăţământului românesc, prin acte dezlânate, şovăielnice şi tranzitorii/tranzacţioniste - ci NUMAI prin structuri ferme, rezistente faţă de factorul timp – nu… 37 de “reforme” ale învăţământului, în 22 de ani!!! – …înalt-profesionalizate şi, mai ales, coerente, responsabilizate - LA SUPERLATIV! - …şi chiar vizionare!) , în faţa celor care doresc, din tot sufletul, imbecilizarea populaţiei terestre (în primul rând, a celei tinere, pentru că este mai uşor de manipulat şi fanatizat sinucigaş!), spre a dobândi mână de lucru nu doar foarte ieftină, ci chiar…gratuită (ceea ce va produce, în timp, dar peste generaţii, nu peste câţiva ani…! - efecte dezastruos-apocaliptice şi ireversibil-entropice, în toată biosfera şi noosfera terestră!) – atunci şcoala, ca formă spiritual-superioară de iniţiere umano-divină, în mediul terestru… pur şi simplu, VA DISPĂREA!!!
…Şi nu va fi înlocuită CU NIMIC! Teoriile imbecile, legate de “Internetul-Dascăl”, rămân nişte deliruri periculoase, ale unui capitalism nazist şi agonic…şi atât! Niciodată ŞCOALA – de la Academia Platoniciană (circa 387 î.e.n. - într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparținut eroului mitologic Akademos) -  şi până la învăţământul veacului XX – n-a însemnat nici roboţi, nici robotizare – CI INVESTIŢIE MAJORĂ DE SUFLET/AFECTE!!!  Nu poţi cere unei maşinării (fie ea şi Internetul!) să-ţi explice noţiuni precum Sublimul, Măreţia, Eroismul, Altruismul, Autosacrificiul pentru o Cauză Nobilă -- Onoarea, Demnitatea… Patria-Patriotismul, Neamul, Duhul şi DUMNEZEIREA!!!
…Cel mult, să te înveţe, prin imagini “movie”, cum să mănânci fără să clefăieşti… dar şi asta s-ar putea dovedi că este o cerinţă maximală (sau chiar… o probă de netrecut!), pentru o maşină, oricât ar fi ea de… ”siliconată”!
Omul nu poate rămâne om decât prin dialog, nu prin autoreflectare narcisiacă autofagă sau dispersie a personalităţii, în mediul virtual… până la vidarea deplină a personalităţii!
…Astfel, filosofia sindicală, pentru a deveni utilă/funcţională, trebuie să recapituleze experimentele sufletului şi intelectului uman, de-a lungul întregii lor manifestări terestre. Într-o istorie care, dacă este studiată cu bună-credinţă, se va dovedi vital de utilă!
Se va vedea, atunci, că nu poate exista “ruptură între generaţii”, decât prin comploturi criminale (…cu “izvoare” în schizofrenia/paranoia îmbătrânitei rase umane) ori/şi sinucigaşe!
…Omul este o fiinţă socială. Ca să rămână astfel, trebuie să nu-şi părăsească altruismul şi vizionarismul. …Deci, SOLIDARITATEA altruistă şi… vizionară – …pentru că nu-ţi foloseşte ţie, om singur/”fiară însingurată”, să afli ce te aşteaptă, ca individ egotist/egocentrist/plezirist/narcisiac - ci NUMAI ca Teleologie Cosmică - de Neam, sau de Specie Adamică!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii