ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 36 (Februarie 2012)

EDITORIAL

ZIARUL ŞI CAFEAUA! SAU: CAFEAUA ŞI ZIARUL?

Veşti deosebite ne invadează de dimineaţă spaţiul monoton din faţa ochilor, obosiţi de somnul crizei mondiale, trecuţi prin aroma cafelei care tocmai a dat în foc. Nu se cade să răsfoim ziarul fără o gură de pământ cu chimicale, oferit prin supermarket (că ne este ruşine să mai spunem „Alimentara”), drept cafea prăjită şi râşnită. Dar românul cumpără, pentru că reclama de la TV - care nu-şi mai modifică spotul cu Moşul zăpăcit de „alintaromă” - îl îndeamnă să bea orice, în amintirea adevăratei cafele, importate din Brazilia, dar şi a nechezolului cu năut şi cicoare, de pe vremea când eram cu toţii „uniţi în cuget şi simţiri”, iar ziarul central „Scânteia” de mama focului.

În fine, deschidem paginile şi aflăm de şpăgi noi date inspectorilor de la Primăria Capitalei, de ieftinirile autoturismelor noi, de mezatul unor vilişoare de prin Pipera şi de alte atâtea câte pot încăpea pe o foaie, numai publicitatea comercială să nu fie deranjată.

Da, uite şi un articol despre wolframul de la Roşia Montană, adevăratul aur pe care jidanii vor să pună mâna. Nu că le-ar prisosi şi metalul nobil, dar aur mai găsesc ei prin niscaiva seifuri de bănci, însă wolfram, numai aici, iar interesele militare sunt mari, nu? Păi da, americanii au dat iama - ca şi ruşii în anii ´80 - în Afganistan, nu ca să pună neapărat mâna pe Obama… pardon, Osama (ce asemănare de nume, domnule!), ci pe cele mai mari zăcămintele de uraniu în stare pură, din lume. Dar lumea e proastă, proastă rău de tot, se uită la „breaking news”-urile „CNN”-urilor şi înghite pastila prostiei cu terorismul, declasând bravul popor afgan într-o şatră de demenţi, porniţi cu căruţa să dărâme Occidentul. Cât de „dus cu pluta” poţi fi să nu-ţi dai seama că aceasta nu este decât o perdea, după care „jandarmul lumii” îşi ascunde masonicele intenţii!

Nu e nimic mai aiurea pe pagina asta de ziar, decât contradicţia. Da, da! Contradicţia! Şi e una grosolană! Sub articol - în culmea culmilor - stă o casetă publicitară unde se spune aşa: „Scrisoare către România – o iniţiativă a oamenilor din Roşia Montană, sprijinită de R.M.G.C.”. A… da… deci e reclama străinilor ălora care vor să pună mâna pe aurul ţării (şi nu numai, după cum proaspăt am aflat!). Dar românul e naiv, el vrea să muncească, nu contează pentru cine sau pentru ce, el vrea de lucreze şi atât, restul îl depăşeşte. Ce importanţă mai are câte generaţii de români s-au sacrificat, adică au luptat, iar alţi înaintaşi (nu puţini la număr) şi-au dat chiar viaţa pentru integritatea avuţiei naţionale? Păi pentru Carol Mignea, Dorin Furdui, Gheorghe Luchian, Sanda Lungu, Constantin Păcurar, Alin Croitoru şi altă mică parte din Roşia Montană, nu contează, deoarece au fost anesteziaţi de banii promişi de R.M.G.C. în campania media, care încearcă prin mijloace lacrimare, mizând pe povestea reală a acestor nedreptăţiţi de soartă, exploatându-le public necazurile, în vederea manipulării psihologice a capitalului votului popular şi de a pune astfel mâna pe zăcământ, cu „acordul majorităţii românilor”.

Ce părere poţi să ai despre ziarul de faţă, care, de dragul banilor, anulează întreg articolul scris cu toată răspunderea şi profesionalismul artei gazetăreşti? E foarte clar că acest material nu a fost citit de responsabilul de pagină şi nici de redactorul şef, pentru că altfel nu ar fi văzut lumina tiparului. Dar sunt sigur că este şi ultimul articol semnat de acest brav publicist, pentru că patronul îi va propune să-şi „mute” biroul la alţii… deoarece redacţia sa, ca un veritabil apărător al intereselor străine în ţara noastră, nu permite astfel de atacuri la adresa celor de doresc „bine” neamului românesc!

Ca cititor ţi-e greu să rămâi comod şi reflexiv, dar cafeaua, obraznică din cale afară, se varsă pe pantaloni, direct în poală. E clar, ai deschis ziarul la pagina cu mondenităţi… De, ale democraţiei valuri, nu? Femeia din poză, goală puşcă îşi aruncă privirea direct către locul unde ţi-ai vărsat lichidul din ceaşcă, de parcă ar vrea să te ajute… în vreun fel… adică în felul ei... Mondenitatea salvează astfel starea de spirit a românului, care pleacă la serviciu (gata pătat) şi cu gândul că a găsit un prim subiect de discuţie cu colegii: „Băăă, ai văzut-o p’asta de la pagina 5?”, după care răsfoitul gazetei se desfăşoară în mod rapid. Un oftat de admiraţie umple încăperea cu birouri, unde mai sunt şi câteva colege, evident, deloc deranjate de amănuntele care izvorăsc pe buzele masculine, pline de ferentarisme. Şi pentru că gusturile nu se discută, doar se dezvoltă, sunt chemaţi şi alţi curioşi. E minunat să începi dimineaţa angrenat în profilul discuţiilor deloc relaxante, având drept suport nuditatea explicită pe care imaginile - în versiune color - le dezvoltă ca material vizual şi pretext de… puncte, puncte!

Astfel de picanterii capătă la un moment dat, căi părtinitoare; se formează două cete: unii susţin că fata este minoră, alţii că nu. Dar cine poate şti ce ne rezervă trucajul Photoshop, ca primă „operaţie estetică” sau „cosmetizare”, de dragul… artei fotografice? Românul e din nou naiv şi crede că femeia din poză e mult mai „bună” în realitate, decât o expune pixelat, hârtia de 45g/m².

Serii de cafele de la automatul cu monede din colţ, abundă pe mesele pline de documente şi tastaturi, în timp ce „armăsarii” se întrec în polemici de tipul: „daca-aş fi cu asta o seară”...

Între timp lichidul fierbinte - zis cafea - intră în reacţie cu paharul din plastic, degajând plumbul atât de „necesar” organismului uman, cu repercusiuni medicale pe termen „definitiv” de lung. Dar cui îi pasă de asta? Gustul laptelui aflat la limita superlativului pasteurizării, nu lasă loc de dubii papilelor gustative, decalibrate de atâtea E-uri câte pot încăpea zilnic în gura românului supus din 1990, unui veritabil experiment alimentar.

Este de acum ora prânzului şi toţi muncesc pe rupte, domnii cu cravatele sugrumate pe jumătate şi cu manşetele întoarse până la cot, iar doamnele zgâriind cu unghiile - prea lungi - literele şi cifrele de la tastaturile calculatoarelor, aparate aflate pe post de maşini de scris. Cafeaua nu mai este decât o amintire din cauza zaţului brazilian aluvionar, depus la refluxul sorbului gâtlejurilor însetate. Pe marginea unui birou, ziarul, într-o rână, cu pagina de titlu în sus, priveşte către furnirul mobilierului. Nu se vede decât un şapou, scris cu litere italice: „O mică parte din românii care muncesc în Spania s-au întors de sărbători”, iar alături de text, de data aceasta, o poză fără sâni goi.

Vine şefu’! Este un tip titrat, îţi dai seama imediat de „funcţia” lui, după costumul… de trening pe care îl poartă. E clar, omul nostru este în „vacanţă pe viaţă”, dar fire sportivă - cum se crede - mai aleargă din când în când, de la maşină până în birou. Odată, în fugă, la intrare, portarul l-a luat: „Unde intri, bă, aici, ca-n grajdu’ lu tac-tu?” Dar după ce se dumiri că-i „capo di tutti capi”, se drese la glas: „Scuzaţi, şefu’ n-am ştiu că sunteţi deghizat!” Şi ca om cu pretenţii intelectuale, ca mai toţi „comandaţii de holding”-uri, şefu’ dibuie ziarul şi-l deschise – ca arabii – de la stânga spre dreapta. Din această ordine nu putea să-şi clătească ochii decât pe rubrica de „Sport”. Acolo află (şi noi odată cu el), despre cum şi-a tatuat Pârvulescu o stea în cot, de dragul Stelei, despre partida de „declaraţii” dintre Borcea şi Becali, sau ce rochie şi-a cumpărat nevasta lui… neica-nimeni, alături de alte „rezultate” ale „competiţiilor sportive” de prim rang, din fotbal adică, singurul sport – se pare – practicat şi „comentat” de „specialiştii” presei de profil.

E trecut de ora 17… între timp a sosit - la liniştea calculatoarelor - femeia de serviciu. Îşi caută de zor făraşul ascuns cu bună ştiinţă de cineva cu glume la activ. Pentru a nu pierde preţiosul timp, dă rapid cu ochii de ziar, pe care ţine morţiş să-l transforme în unealta care-i lipseşte. Rupe cu zgomot o bucată, dar înainte de a o face făraş îi sare în ochi poza lui Salam, manelistul de la stânga Dunării, alături de Bregovic, de pe malul drept. Salam ţine în mână un microfon precum un baton de… salam, în timp ce Bregovic, o chitară ca un kalaşnikov. Artistul sârb, patriot până la Dumnezeu, în timpul bombardamentelor NATO, concerta prin toată ţara sa, cu „kalaşnikov”-ul, întărind moralul semenilor, în timp ce Salam se ascundea de Fisc, în România, evident, să nu-i „bombardeze” averea strânsă din banii nedeclaraţi…

Încet, încet se lasă seara, o seară de gânduri care prevesteşte o noapte mai ceva ca la solstiţiul de iarnă şi asta pentru că în timp ce ziarul este doar o amintire, televizorul, un alt rău necesar, îşi începe „prime-time”-ul „show”-urilor politice (Doamne, ce inflaţie de neologisme!), unde cititorii de peste zi, botezaţi ad-hoc telespectatori în litere sau „rating” în cifre, stau cu gura căscată înghiţind – şi de data aceasta – programele de „ştiri”, interviurile „incendiare” şi în „exclusivitate”, declaraţiile „live”, „şocante” ale invitaţilor şi perlele lingvistice ale autointitulaţilor „moderatori”,  în realitate simple paiaţe a căror sfori sunt trase de patronii (deloc români) ale canalelor (colectoare) media din patria noastră.

Cititorii - deci - se retrag pe la casele lor, după ce s-au asigurat că mâine de dimineaţă, nu le va lipsi cafeaua. Între timp, tipografiile centrale se trezesc din somnul de peste zi, încălzind „rotativele” tiparului digital, de unde urmează să se nască o nouă serie din filmul, halucinant de real: „Cum i-am prostit pe români!”, început în decembrie 1989 şi care, mai „tânăr şi neliniştit” ca niciodată, nu dă niciun semn că s-ar apropia de apogeu.

Cei 20 de ani brucanici s-au scurs, regizorul şi scenaristul (oare?) Ion Iliescu, asemeni unui zimbru (zic colegii de partid), din „rezervaţia” cartierului Primăverii, stă acum după draperia ferestrei politicii româneşti, privind ca bou(ru)l spre miază-zi, loc de unde au răsărit ideile „tehnice” ale editurii faţă de care îşi făcea (kremlineşte) datoria, alături de „tovarăşii” ce i-au încredinţat misiunea sacră „de a duce spre noi culmi de civilizaţie şi progres”, poporul român „prietin”. „Sub tricolor, sub roşu steag!” le-a răspuns subliminal preşedintele FSN, privind prin gaura din tricolor către titlurile masonice, care nu au întârziat să-i răsplătească talentul „cineast”.

De atunci ziarul nu a încetat să răspândească aerul rarefiat al Occidentului, peste timpul pierdut prin hăţişurile istoriei, ratând realipirea Basarabiei la patria mamă, în 1990, când Germania a avut curajul să spună singură „DA!” reunificării, dând şah ruşilor, americanilor, englezilor, francezilor şi tuturor celor ce credeau că nemţii sfârşitului de secol XX, sunt doar umbra forţei care a marcat cele două conflagraţii mondiale. Ziariştii dâmboviţeni erau mai mult la cafea decât pe teren şi când s-a aprins flacăra în Transnistria, în 1992, confundând pilonii imaginari ai „podului de flori” de peste Prut, cu dobânzile băncilor care apăreau precum ciupercile după ploaie, la Bucureşti, ignorând soarta celor ce prin umilinţe greu de imaginat, apărau cu sfântă demnitate, soarta limbii române şi a numelui de român, în spaţiul chirilic, rusificat de postmodernismul sovietic, într-un bolşevism autentic, pe care niciodată apa Nistrului nu-l va putea spăla întru totul.

Tot la cafea erau „jurnaliştii” noştri şi în 1997, când micul Adrian Severin, ministrul de externe în mandatul lui Emil Constantinescu, zâmbea oferind cadou ucrainenilor, nu neapărat Insula Şerpilor, cât mai cu seamă sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, făcându-l pe marele Nicolae Titulescu, bravul ministru de externe al României Adevărate, să se răscolească în mormânt de ruşine. Îi luase valul NATO pe băieţii ăştia din redacţii, marcaţi de prea multă adrenalină servită seara prin filmele de la posturile TV private, cu cele mai mari datorii la bugetul de stat, Pro TV şi Antena 1, minţindu-i pe români că aderarea la Pactul Atlanticului de Nord le va aduce substanţiale beneficii, în comparaţie cu faptul că se tăia orice speranţă românilor din spaţiul ocupat abuziv de Ucraina la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, de parcă acum eram în război şi vezi Doamne, NATO era salvarea.

De val a fost luată întreaga populaţie drogată de accentul englezesc al limbii române vorbite în capitală, prin vocile UE, când aderarea îşi stabilea preţul pe care ţara asta îl tot achită la nesfârşit, pentru că dictatura masonului Isărescu, de la Banca Naţională, are grijă ca România să fie în permanenţă statul cu cea mai mare datorie externă din Europa.

În „news alert” nu intră nicio publicaţie cu tiraj naţional şi asta pentru că în spatele butoanelor, „soft”-urile celor ce investesc sunt generate şi apărate de statul în stat, format din clasa politică dâmboviţeană, gaşcă ce musai trebuie executată la modul propriu, ca unică formă de supravieţuire demnă şi reiniţializare a sintagmei de „stat unitar şi independent”, în viaţa cetăţeanului, omului de rând transformat astăzi într-o legumă, lipsit de orice vlagă în a mai genera mişcări de protest ample, care să repună pe linia de plutire spiritul naţional.

Există în schimb o flacără de veghe, o licărire de speranţă, exprimată în cuvinte scrise, aici, în mediul on-line, încă (aparent) netulburat de cenzura şi autocenzura accentuată din presa tipărită. Există reviste care îşi exprimă public indignarea şi acuză clasa politică românească şi intenţiile unor „europeni” şi „americani”, puşi pe căpătuială şi furt calificat, dar şi de distrugere a identităţii româneşti. Iar pentru astfel de publicaţii există public, nu neapărat numeros, dar important ca valoare intelectuală, lucru deosebit în economia culturii scrise din ţară şi de pretutindeni, pentru tot ceea ce reprezintă esenţa termenului „român”.

Dar poporul nu-i mort de tot aşa cum cred patronii holding-urilor, care finanţează publicaţiile centrale, radiourile şi televiziunile din ţărişoara asta. Nu-i mort deloc, ba chiar începe să-şi manifeste nemulţumirea faţă de preşedinte, de sistemul sanitar infestat cu PDL-isme, faţă de Boc, de guvernanţi, pe fondul prăpastiei ce se adânceşte între votanţi şi votaţi, ultimii reprezentând clasa politică actuală, coruptă şi plină de compromisuri, politicieni care au răsărit precum coşurile pe faţa patriei.

Cu scuzele de a mă repeta, zic vouă: aceşti „negi” au nevoie de cauterizare! Să-i ardem, deci, fraţilor!

Sub astfel de auspicii s-a reaprins candela dreptăţii în ţară. Şi unde anume? Tocmai în buricul târgului, la Universitate. A început protestul oamenilor simpli şi mulţi împotriva celor prea bogaţi, dar puţini. Şi pentru că sintagma „aţi minţit poporul cu televizorul!” este pe cât de adevărată, pe atât de actuală, televiziunile şi ziarele au început fabricarea diversiunilor, precum că în centrul Capitalei se află o şleahtă de derbedei, care se bate cu jandarmii… Şi lumea, cea de acasă, nu din stradă, bătută-n cap, înghite din nou găluşca… Câţi ştiu oare că „derbedeii” şi „huliganii” din serile cu lupte din Piaţa Unirii şi de la Universitate nu erau altcineva decât jandarmii din schimbul I, care, la ordinele unor „capete bine instruite”, au pus-o de câteva sticle incendiare şi cafteală (simulată, evident), cu colegii în uniformă, aflaţi în, atenţie la sintagmă: „exerciţiul funcţiunii, încercând să disperseze un grup de protestatari/suporteri ai unor echipe de fotbal, reuniţi într-un miting neautorizat”. Suntem o ţară de microbişti, de aceea şi ziarele de sport s-au „îngrămădit” să comenteze pe toate paginile, despre suporterii invizibili ai unor echipe de fotbal la fel de penibile precum întreg campionatul intern.

Între timp presa şi-a mutat atenţia de la diversioniştii cu petarde, la opoziţie, dând ocazia USL-ului să confişte mitingurile de protest ale celor ce-şi cereau dreptul la o viaţă mai bună şi la, atenţie din nou: RESETAREA CLASEI POLITICE ACTUALE! Vă sună cunoscut termenul? Da! Îl folosesc de câteva luni în editorialele mele şi nu aiurea, evident. Vă asigur că nu este o întâmplare, oameni ca mine mai sunt destui în ţara asta, numai că acum şi-au făcut curaj, pentru că nu-i aşa?: Să te ferească Dumnezeu de curajul disperatului!, iar maselor le-a cam ajuns din nou cuţitul la os, ăstora care au mai rămas încă în ţară, că celor goniţi de griji şi de nevoi nu le mai arde de nimic.

Şi în vreme de restrişte mai era în ţărişoara asta şi o biserică, una mare, strămoşească, ortodoxă, dar acum tace, pentru că nu a primit „ordin” de la Mitropolie să se dea cu poporul, nu doreşte să grăiască celor mulţi şi chinuiţi de soartă. E ocupată cu ecumenismul inter-religios, dând mâna cu sectanţii, transformând predicile în propagandă new-age. Dar ziarul, radioul şi televiziunea Patriarhiei nu doreşte să spună ţării cum se înmulţesc ritualurile masonice în catedralele noaste şi nici de „apucăturile”… celui mai fericit dintre fericiţi, de ţi-e şi scârbă să mai păşeşti în bisericile unde, preoţii lingăi şi avizi după arginţi şi putere, propagă „ideile cele noi”, aduse de peste hotare de însăşi Patriarhul ţării, în timp ce duhovnicii adevăraţi întru ortodoxie sunt izgoniţi de prin mănăstiri şi, mai rău, săltaţi cu duba de mascaţi. Penibil, nu? Dar nu se înghesuie „jurnalistul” să relateze despre aşa ceva…

Acesta ne este ziarul! Aceasta ne este presa, dar mai ales ţara, după Marea Promisiune din Decembrie 1989. A câta generaţie de sacrificiu suntem? La ce putem spera?
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU

INTERVIU CU ALEXANDRU FLORIN ŢENE – PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

Distinse domn, vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat şi nu aş vrea să vă răpesc timpul, dar totuşi aş dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageţi seva? Cum au fost începuturile?

Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos. 

De acest univers m-am despărţit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastră de pe strada Parcului. Construită de părinţi, pe credit luat de la bancă. Dar din păcate edificiul nu a avut o viaţă prea lungă. În 1978, casa a fost demolată de comunişti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, această centrală termică în prezent este dezafectată. Locuitorii blocurilor şi-au instalat centrale de apartament.

Învăţând la şcoală că oraşul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momoteşti) şi că pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa - Rusidava făcând parte din sistemul roman de apărare numit Limes Alutanus - împreună cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început să săpăm în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamăgirea noastră, nu am găsit nimic... Totuşi acea „arheologie infantilă” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinţe temeinice despre istoria neamului.

Vorbiţi-mi puţin despre şcoală româneasca a acelor timpuri!

Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii  m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri... şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi... astfel învăţam de teamă... nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea - scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă...

Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică... care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, Împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii...

Am aflat din relatările de mai sus că „acolo” la Drăgăşani aţi avut concitadini oameni de litere, artişti şi chiar politicieni de valoare. Puteţi să ne daţi mai multe detalii şi desigur, să ne mai spuneţi câteva cuvinte despre domniile lor...

Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa... În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al  volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib  I. Mihăescu.

Care au fost motivele plecări din oraşul natal? Eraţi deja cunoscut în Drăgăşani ca persoană publică, ca promotor cultural. Care a fost prima instituţie de învăţământ postliceal? Am aflat că aţi studiat mai întâi la Bucureşti la Şcoala Tehnică de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care aţi absolvit-o după doi ani, după care aţi urmat cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanţa geografică?

Aşa este! După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte integrantă a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo... la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană... având verighete câte un fir de iarbă... pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă... Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise...

Deci după terminarea facultăţii aţi fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situată în judeţul Maramureş. Cum s-a acomodat un regăţean get-beget cu oamenii din Ţara Oaşului? Ce amintiri vă leagă de aceea perioadă?

Acomodarea nu a fost prea uşoară. Vorbă lui Ţuţea „de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul că oşanul căruia îi făceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului său, ne obliga să bem o horincă-două-trei şi să mâncăm slană... (căci dacă nu beam însemna că îi suntem duşman!), nu ne plăceau  deloc. Asta ne-ar fi obligat să fim mereu cu „capul plin”... adică beţi! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravieţuit” şi i-am iubit mult pentru puritatea lor!

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” - înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.

În 1964 aţi devenit redactor al Staţiei de Radioficare Drăgăşani. Să înţelegem că a fost o încercare de a vă reîntoarce la matcă!?

Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia... contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.

Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei... aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu).

Erau pe-atunci şi mulţi impostori, strecuraţi printre noi de securitate. Îi ghiceai uşor, deorece nu prea ştiau „carte”! Îi tratam aşa cum scria odinioară Garabet Ibrăileanu: „Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii: proştii joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri”.   

Pe părintele Bălaşa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia oraşului Drăgăşani. Mă plimbam seara cu dânsul şi îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Staţia de Radioficare despre istoria Drăgăşaniului, a originii limbii şi poporului român. Dar colaborarea noastră la emisiuni nu a durat prea mult, fiindcă Comitetul Orăşenesc de Partid a interzis continuarea difuzării rubricilor cu preotul Bălaşa. Mai târziu, la Cluj, băiatul meu, Ionuţ, l-a invitat, împreună cu poetul-preot Ion Marinescu din Suteşti-Vâlcea, să-şi lanseze cărţile şi revistele în Sala de Sticlă a Primăriei clujene. Reîntâlnirea noastră a fost o bucurie spirituală ce nu se uită niciodată. Atunci am înţeles că omul de cultură este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naşte cu durere şi din durere. La rădăcina fiecăreia din ideile sale se găseşte o rană.

Deci reîntors la Drăgăşani... aţi avut o activitate culturală şi literară destul de intensă!

În oraşul natal, după ce s-a desfiinţat Staţia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiinţat judeţele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultură nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unităţile agricole din judeţ. Era multă muncă. Lucram şi 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, iar duminica ne chemau la muncă voluntară. În timpul liber rămas scriam la cărţile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Românească”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din păcate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în faţa lui Mircea Danielov, care venise să-i ceară niscaiva bani: „Ţene are poezii ce se scriu odată la o sută de ani!”.

Şi in anii care au urmat ce fel de activitate literară aţi desfăşurat? Câteva exemple vă rog?

În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I. D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D. R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.

Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”... aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.

Sunteţi o familie complexă de artişti şi oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionuţ, mai apoi ale dumneavoastră şi în cele din urmă ale doamnei Titina Nica Ţene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris... de la jurnalism, la critică literară, şi de la poezie la poveşti şi povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat şi publicat în revistele cu care colaborez. I-am lăsat pe cititori să judece, să îşi spună părerea... părere care veşnic a fost pozitivă şi laudativă. Cum aţi reuşit să produceţi o „familie” atât de literară. Descrieţi-i vă rog în c&ˆteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastră. Nu-l uitaţi nici pe Florin junior!

Nu eu am reuşit să-i fac literaţi pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am moştenit (cu toţii) de la mama mea. Soţia are în proză şi poezie o spontaneitate jucăuşe şi optimistă, care deseori se evidenţiază chiar şi în poeziile cu iz puţin dramatic. Ionuţ este un ambiţios, un căutător de noutate şi formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice că în mâna lui... orice lucru se transformă... în El-Alamein aur”!

Cum aţi ajuns, după aceea, iar în Ardeal? Şi... tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?

Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii... au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „...scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

Cum v-aţi încadrat în faimoasa „oaste literară” a Clujului?

După ce am cunoscut viaţa de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj şi Bucureşti, care veneau la redacţie la ora 10 şi plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi... nu m-a mirat că aceştia nu au prea scris lucrări de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici măcar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor.

Toată viaţa am fost un luptător, înţelegând faptul că trebuie să am un destin „drept” prin fapte, în folosul societăţii, fiindcă resemnarea este un viciu. Îmi amintesc că în anul 1980, soţia mea şi tata, în prezenţa mea, au scris o scrisoare nesemnată lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra, în care era criticat Ceauşescu că înfometează ţara. La Cluj nu se găsea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost dată la Securitate şi un an de zile au căutat... până ne-au găsit! Am fost anchetaţi o zi şi două nopţi. Apoi ne-au dat drumul. În urmă acestui fapt soţia a fost dată afară din servici şi eu sancţionat pe linie administrativă. Însă, peste câteva luni, Titina a intrat secretară la revista „Tribuna”! Mai apărea şi pentru noi dim când în când câte un înger păzitor sau câte un bun samaritean!

Mai adaug faptul că ofiţerul anchetator, colonelul Velea, şi-a cerut scuze când, după revoluţie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gădălin şi-a cerut iertare în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra că nu suntem răzbunători, poetul Vasile B. Gădălin, a fost admis ca  membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români.

Am fost un luptător împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodată în ideologia marxist-leninistă. Ştiam că în democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Ţuţea. Datorită acestui fapt şi a unor împrejurări am participat activ la Revoluţia din decembrie 1989.

Şi după revoluţie...?

După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală”  unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care... a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.

La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.

Deci pe parcursul vieţii aţi înfiinţat mai multe cenacluri... unul în fiecare loc pe unde aţi umblat, de la Drăgăşani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai apărut şi al patrulea... cenaclul „Artur Silveştri”! Care este menirea şi scopul acestuia? Este un omagiu marelui cărturar dispărut, a marelui promotor cultural?

Da! Aşa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.

V-aş ruga să îmi daţi mai multe amănunte despre debutul dumneavoastră în literatură? Cu ce gen aţi început să vă faceţi cunoscut?

Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când...” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera”  din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.

Unde aţi mai publicat? Ştiu că pe internet sunt nenumărate saituri de reviste care fac referinţă la numele dumneavoastră! Câte articole aţi publicat?

Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. 

Am aflat că aţi fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Aţi părăsit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevărul? Ni-l puteţi relata? Ce argumente aveţi în apărarea dumneavoastră? Dacă vi se pare o întrebare jenantă puteţi „sări” peste ea!!!

Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, aşa cum au folosit-o foarte mulţi alţii din generaţia optzecistă. Adevărul este că... publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunistă... am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente găsite în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simţit cu „musca pe căciulă”! Ca urmare acestui fapt... m-au aşteptat la „cotitură” şi „m-au pocnit”! Metode moştenite de la comuniştii-stalinişti! Noroc că nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat să înfiinţez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era preşedintele Filialei USR amicul Constantin Cubleşan, care a rămas pentru mine doar a-mic cu toate că mi-a trimis o scrisoare în care îşi recunoştea greşeala, cerându-şi iertare! La Bucureşti, la Comisia de Disciplină, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amănunţit. Scriitorul hunedorean Petre Birău, în cartea sa „Al Florin Ţene - viaţa ca literatură” a publicat şi scrisoarea lui Constantin Cubleşan. Adevărul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Mureşan, Augustin Buzura şi mulţi alţii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei instituţii de tortură, ştiind faptul că nu puteai funcţiona ca redactor la o publicaţie importantă dacă nu dădeai cu... subsemnatul a „secu”! În condiţiile în care această funcţie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explică faptul că tovarăşul scriitor Cubleşan, a fost pe vremea odiosului „cel mai călătorit” scriitor din ţară? Cum se explică faptul că imediat după revoluţie, Horia Bădescu, Mircea Opriţă şi Vasile Igna au fost trimişi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris şi Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate încă dinainte, de către cine trebuie?

După revoluţie aţi fost selecţionat de către Uniunea Europeană pentru a participa la cursurile internaţionale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-aş ruga. Ştiu că aţi fost foarte apreciat, că aţi primit şi premii...

Nu au fost cursuri. Comisia Europeană de la Bucureşti condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.

În urmă cu un an mi-aţi trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneaţi acesteia sanctificarea poetului naţional Mihai Eminescu. Care a fost şi este motivaţia dumneavoastră? Ce ecouri a avut acest manifest?  

Dacă nu s-a făcut până acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur că peste câţiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele şi am dat peste informaţia că la „Serbărilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Ştefan cel Mare să fie făcut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria că „cititorii s-au obişnuit cu aberaţiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Ştefan cel Mare să fie sfânt!?”. Iată însă că astăzi, Ştefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Aşa am păţit şi eu cu propunerea mea! Au fost câţiva care m-au dezaprobat... ba chiar criticat vehement! Dar... sunt sigur că viitorul îmi va da dreptate.

Să revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind preşedintele acesteia şi prim-membru fondator, v-aş ruga să ne relataţi mai multe detalii despre înfiinţarea ei. Care este menirea ei? Este o concurentă a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveţi în anul 2011? Cum vă desfăşuraţi activitatea? Mă refer la membri, filiale, organizare, etc.

Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât şi ai Uniunii Scriitorilor.

Ce alte „secrete” ne dezvăluiţi despre activităţile LSR?

Sunt foarte multe de spus despre activităţile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a şase pagini din prefaţa dicţionarului de curând apărut. Ţin să subliniez că Liga Scriitorilor nu face concurenţă nimănui. Ea acoperă o arie ce nu poate, sau nu doreşte Uniunea Scriitorilor să o cuprindă. Noi dorim să evidenţiem şi să îi aducem în atenţia publicului pe scriitorii din România profundă, acei autori care cu modestie şi bun simţ îşi scriu şi îşi publică volumele, fără să apară „tendenţioşi” şi înfumuraţi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al ţării fără sprijinul nimănui. Datorită fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol să piară, să se estompeze. Noi însă, cei din Ligă, fiind conştienţi de acest fenomen, ne dăm seama că tot ceea ce creează aceşti autori face parte din ladă de zestre spirituală a neamului românesc. De aceea încercăm să  promovăm această creaţie, să o impunem atenţiei cititorilor şi desigur şi forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obţinerea statutului de „Asociaţie de utilitate publică” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmări din partea oficialilor că vom obţine acest deziderat.

 O întrebare la care aş dori să îmi răspundeţi cât mai amănunţit. Cum se defineşte Al Florin Ţene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce vă distinge mai mult?

Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are şi valoare morală, într-o accepţiune mai largă a termenului. Poate nu serveşte eticii sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este doar un strigăt de disperare... Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea. Până şi opera artizanală a acelor artişti cu sufletul urât, turnători la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întăreşte moralul, dorinţa de viaţă. Frumosul creează astfel, mereu, libertate. Iar etica adevărată înseamnă libertate. Dacă ar fi existat un gen de artă pură, misiunea artistului ar fi fost mai uşoară. Dificultatea însă constă în faptul că o asemenea puritate nici nu există şi nici nu trebuie să existe. Dacă dorim să facem artă, trebuie să atacăm, de fiecare dată, problema cea mai dificilă şi, până la un anumit punct, insurmontabilă, a dreptei măsuri ce trebuie respectată în acest amestec.

Câte volume aţi publicat până în prezent? Enumeraţi câteva, vă rog!

Până în prezent am publicat 47 de volume de... poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă.

Aţi avut parte nu numai de recunoştinţa cititorilor, dar şi de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distincţii v-au onorat?

Am primit 53 de Premii şi Diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea mea literară şi de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat şi m-a impulsionat să produc cât mai multă literatură... Am simţit ca oamenii au nevoie de scrierile mele... iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cărţile mele. Însă eu mă feresc de laude şi nu iau &ˆn seamă critica învăluită în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului!

Sunteţi director al revistei "Agora literară”. Aceasta este publicaţia centrală a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt şi alte reviste aparţinătoare de aceasta?

Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editată de filiala Bucureşti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturală”, editată de filiala Iaşi, „Dobrogea literară”, filiala Constanţa, „Pietrele Doamnei”, filială Argeş, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelaţii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. După cum vedeţi filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare că la numărul de reviste concurăm cu Uniunea Scriitorilor.

De curând aţi devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza cărora aţi fost admis?

Criteriile de bază au fost: opera publicată şi activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creaţiei literare şi a promovării literaturii române în ţară şi străinătate.

Deziderate, speranţe, planuri de viitor?

În primul rând să fiu sănătos. Apoi să obţin pentru Ligă, din partea Ministerul Culturii şi implicit a guvernului, recunoaşterea oficială a acesteia ca asociaţie de utilitate publică. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi... vom mai vedea!

Un mesaj adresat cititorilor noştri.

Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi şi obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artişti şi scriitori, şi obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este şi obligaţia individului, atunci ia naştere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent şi opus aceluia al eticii.

Vă mulţumesc pentru osteneala de a răspunde la întrebările acestui lung interviu.

a consemnat George Roca (Sydney- Australia) 


ÎNTRE A FI TÂNĂR ȘI A FI ARTIST

Despre Andreea Hușanu s-a scris în ultimul timp în presa locală. S-a scris despre expozițiile sale, despre preocupările sale în domeniul fotografiei, graficii, picturii. Pentru cei care nu au auzit de Andreea Hușanu pot spune că este din comuna Baldovinești,  este elevă la Liceul de Artă “Hariclea Darclee” Brăila în clasa a XII-a, este pasionată de desen și că a participat cu lucrări la câteva expoziții și că a câștigat premii în urma participării la diferite concursuri. Este preocupată în special de grafică, domeniu în care dorește să aprofundeze studiul.

Am abordat-o acum pe Andreea Hușanu dorind să descopăr cum este văzută lumea în ochii unui tânăr artist. Am văzut în Andreea o tânără cu o mare pasiune pentru artă, o personalitate puternică, o persoană care vrea să fie apreciată pentru munca ei. Am simțit în ea acel sâmbure aflat într-un pământ bun din care plăntuța verde își înalță cu vigoare frunzele spre lumină. Dar să o cunoaștem mai bine!

Andreea Hușanu cum ai ajuns să alegi domeniul artistic, de ce nu ai ales alt profil. Cum ai descoperit că arta este o pasiune pentru tine?

De când eram mică am simțit o atracție către creion și foaie. Desenam și plecând  azi de la o aripă, mâine de la alta, ajungeam să  creez  un personaj de-antregul. Simțeam nevoia să desenez ceva. Mi-a plăcut foarte mult să redau personaje, mă pasionau  personajele cu  aripi, începeam să  inventez fel de fel de puteri, îmi imaginam (pornind de la desenul animat, unde era lumea tuturor posibilităților, unde se nășteau speranțele, visele) cum ar fi și începeam să  creez. Cred că acesta a fost un prim pas către artă.

Cine te-a descoperit, cine te-a îndrumat către un liceu de artă?

Părinții au văzut că tot timpul desenam, am câștigat câteva concursuri organizate la școală și mi-au spus ceva, ceva  ai…Dintre profesori, am fost încurajată mai întâi de educatoarea mea care m-a îndrumat către Palatul Copiilor și mai târziu de învățătoare și așa, în clasa a III-a m-am înscris la Palatul Copiilor. Primul îndrumător în artă a fost astfel, domnul profesor Cornel Cristina (trecut în neființă). De la dânsul am învățat să desenez pe coala A3 și să mă încadrez în tot spatiul, am învățat diferite tehnici și apoi am început să lucrez icoane pe lemn. Domnul profesor Cornel Cristina mi-a recomandat să mă duc la Liceul de Artă.

Am resimțit în perioada aceea diferența dintre oraș si sat, am resimțit-o în gândurile și expresiile adulților (nu credeau că pot să ajung la liceul de artă și mă îndrumau către o școală obișnuită)… m-am simțit destul de rău din cauza asta pentru că eu doream să merg mai departe. Dar am avut o învățătoare foarte bună care, văzându-mi lucrările mi-a recomadat cu mare drag să lucrez în timpul liber si să intru la Liceul de Artă cu orice preț. Și am avut și sprijinul părinților.

În clasa a V-a am dat examen și am intrat la Liceul de Artă “Hariclea Darclee” Brăila. Eram foarte fericită. Am studiat, am participat la diferite activități, am luat diverse premii.

La admiterea la liceu, a trebuit să accept dorința părinților de a urma Colegiul Naţional “Nicoale Bălcescu” Brăila. Am luat examenul de admitere (la uman, ca să fiu tot în domeniul creației), dar simțeam că nu mă reprezenta. M-am acomodat ușor, dar în timpul orelor mă așezam în ultima bancă și desenam… frunzele cum cădeau, surprindeam în desene ce se întâmpla în momentele acelea. Îmi era dor de atelier, de mirosul din atelier de lemn proaspăt. Mai veneam pe la Liceul de Artă să mai văd ce se mai întâmplă. În final, am revenit la acest liceu.

Primii mei profesori din liceu au fost domnul Victor Chiriloaie (la care am studiat compoziția) și domnul Hugo Mărăcineanu (cu care am studiat culorile, formele, modelajul). Am mai avut onoarea să-i am profesori pe doamna Ioanid Marlena cu care am făcut designe vestimentar și pe doamna Cornelia Conon la care am studiat grafica. Cu doamna Catrinel Volcu am studiat desenul și studii de culoare iar la domnul Cătălin Batâr am studiat modelajul. Am avut profesori buni și datorită lor am ajuns aici; le sunt datoare!

Ai avut un drum sinuos care, deși trăit intens și poate cu unele dureri, nu a făcut decât să arate puternica ta legătură cu arta. Andreea Hușanu te invit să vorbești despre tema predominantă în lucrările de grafică. Ce tehnică folosești în realizarea unei lucrări?

Trebuie să ținem cont de faptul că încă sunt în etapa de studiu. La școală studiez în primul rând compoziția. În ateliere, în orele obișnuite lucrăm naturi statice, portrete, toate studii, pentru că pe baza studiilor ne formăm viziunea de a observa în detaliu, în mod mai diversificat. Ochiul începe să-și imagineze, începe să creeze, să  iasă din cotidian.

Din punctul meu de vedere, vorbind despre lucrările pe care le realizez, pot să preiau orice ca motive. În special în lucrările mele apar personajele (consider că le stăpânesc mai bine), deoarece pentru mine motivul omului reprezintă legătura strânsă dintre existență, dintre suflet și natură, dintre suflet și  Dumnezeu, dintre suflet și apă sau legătura cu joburi sau alte evenimente. Omul este un fel de sită prin care se cern diverse rezultate.

Ca tehnică folosită, în general, am ales grafica. Și culoarea este un mod foarte bun prin care poți sugera diferite stări. Culorile reprezintă cîte o definiție specifică trăirilor emoționale. Dar am preferat mai mult tehnica de grafică doarece eu văd viața, nu chiar colorată în roz sau în opoziții, ci  în mai multe feluri de griuri și pe baza acestor griuri fac legătura dintre grafismele de pe foaie și locurile acelea aglomerate pline cu diferite forme și culori… e un fel de joc pe retină.

 Şi cred că în felul acesta se poate permite celui care privește o lucrare de grafică să mai adauge și ce simte, să-și foloseacă imaginația și să dea diferite sensuri realității.

De fapt e un fel de oglindă: atunci când te uiți la o foaie și vezi că e alb-negru  și apoi vezi că ce-i în jurul tău este color, în diferite nuanțe, pare nu neapărat o contradicție ci o prelungire. Deja vezi lucrurile ca un desen animat, deja te crezi un personaj de acolo care face legătura, care încearcă să se regăsească, să se autocaracterizeze. E un joc continuu, chiar și al vietii…

Ce mesaje transmit lucrările tale?

În fiecare lucrare  se pot relua motivele, ca și în literatură sau poezie unde se poate relua un motiv literar. Iubirea să spunem, se poate relua și în artă… doar că e important modul în care o exprimi. Dacă vrei poți să exprimi iubirea pe care o întâlnești prima oară sau iubirea ajunsă la gradul acela de maturitate al sentimentului sau chiar după ce trece sentimentul. Contează foarte mult starea creatorului, în orice domeniu, nu conteza că e artă,  că e literatură, că e muzică, contează starea emotivă.

Ce reprezintă arta pentru tine?

Cred că totul. Dacă aș fi într-o închisoare și n-aș avea cu ce să desenez cred că aș face ca Tudor Arghezi, as lua unghia și aș zgâria peretele.  Arta face parte din mine, n-aș putea exista fără să fac măcar o schiță.

Spunem adesea că tinerii sunt preocupați să asimileze alte valori, că sunt orientați spre aspectele  materiale (bani, mașini, haine scumpe), spre petreceri (în cluburi, în discoteci), că sunt atrași de aspecte superficiale ale imaginii (a arăta frumos îmbracat(ă), machiată, cu o coafură la modă) și mai puțin preocupați de cultură (romane clasice, informații despre istorie, geografie, poezie, pictură etc.), de implicare socială (altruism, voluntariat etc.). Spune te rog, cum vezi tu relația dintre artă - elevi de la arte - elevi de la alte licee?

Din punctul meu de vedere consider ar trebui să existe măcar o oră pe săptămână de cultură generală, nu neapărat artă ci și muzică, operetă. Cultura ne detașează de societate, societatea care ne transformă în niște tipare, oamenii devin, la o primă vedere, niște modele copiate, nu mai sunt individuali, nu mai au originalitate. Chiar dacă schimbă o haină, nu înseamnă foarte mult pentru că nu se produce o schimbare în profunzime.

Consider că e benefic să te inițiezi în diferite arii ale artei, ale cunoașterii. Chiar și un documentar la televizor despre furnici, despre ceva ce consideri că e banal, de fapt nu e așa, pentru că întreaga viață vezi că apar transformări,  că evoluează, că se dă viață unui întreg ciclu al naturii.

Vor tinerii să cunoască ce presupune arta sau nu?

Depinde de caractere, depinde de cum au fost crescuți, depinde și de ambițiile fiecăruia de viitor, depinde de voința proprie. Pentru că poți să ajungi dintr-o pură întâmplare într-o stație de autobuz și n-ai ce să faci și vezi ceva, vezi cum zboară o pasăre și stilul acela de a zbura te impresionează și simți că ai văzut ceva nou. De nimicurile acestea, de fărîmelea astea de viață poți fi impresionat și poți înțelege acea viață minusculă…

Eu consider că în special mediul este cel care influențează, societatea în care trăim ne imprimă un model, ne forțează să adoptăm niște tipare, să evoluăm în niște tipare obligatorii. Nu avem de ales. Chiar dacă e un tipar de un fel și un tipar de altfel tot tipare se numesc. Pe de altă parte lumea noastră evoluează și tehnologia este legată de lucrurile din jur. Depinde de om cum știe să privească tehnologia. Chiar și într-un joc video poți să observi lumea pe care o reprezintă acel joc, personajele care sunt acolo. Regăsești acolo o  strategie, o tehnică de luptă, se poate trage o concluzie. Se pot învăța multe lucruri și din jocuri, dar este greșit să abuzezi, să exagerezi. Orice lucru este benefic, chiar și un calculator, chiar și internetul, dar să știi cum să le privești, cum să le folosești.

Dacă ne referim la vestimentație recunosc că este o artă în a ști să te îmbraci. Haina reprezintă o a doua cochilie a omului… e adevărat, dar atunci când se exagerează foarte mult, se pierde esența, gustul pentru frumos.

O să ajungi la facultate, o s-o absolvi, o să ai expoziții în țară, în lume… te gândești la Brăila, te gândesti să întorci ceva Brăilei?

Cred că da… pentru că mie îmi place Brăila, chiar dacă nu are o foarte mare dezvoltare economică, chiar dacă o văd ca pe un oraș arhaic (mă refer la arhitectură). Am fost în multe orașe, dar îmi place aici pentru muzicalitea pe care o simt, pentru nuanța arhaică. E păcat că nu există pentru artiști mai multă animație, mai multe evenimente.

Ai un mesaj pe care ai dori să-l transmiți celorlalți?

Mesajul meu este ca cel care are vise, indiferent cât de  greu par a fi de realizat să nu renunțe niciodată pentru că mai târziu există o bucurie enormă când atingi visul, chiar dacă doar guști puțin din el. Atunci realizezi că nu ai muncit degeabă, că e o împlinire totală.

a consemnat, Elisaveta Drăghici 

CARTILE ZEIT

ARCA LUI PARANOIE, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010

Fiind o carte destinată celor mai sensibili devoratori de literatură persiflantă şi umoristică, am căutat în filele ei gustul teribil al pelinului dulce, planta preferată a românilor, care le-a fost hărăzită de ursitoare încă din leagăn. E ca şi cum cineva simte apropierea fiorului dulce al morţii, dar îi râde ironic în faţă, descurajând-o să-şi mai recolteze suflete din rândurile poporului iubitor de frumos şi echitate. George Tătăruş a primit la naştere delicata unealtă a scriiturii, pe care s-o folosească spre a le dărui oamenilor licărirea unei vieţi mai bune, dorinţa de a-şi cunoaşte destinul prin lectură şi diplomaţie. În peste cincizeci de crochiuri însoţite de moto-uri alese cu grijă, vizionarul scriitor îşi expune cu francheţe gândurile şi tonusul literar, încântând prin claritate şi acuitatea spiritului. Călătoria sa prin lumea amăgitoare a politicului, a istoriei, a fantasticului, a lipsurilor de tot felul, ne determină să ne întrebăm: Când şi cum se vor sfârşi necazurile celor oropsiţi, ale celor care şi-au pus speranţa în puterea de guvernare a savanţilor? Titlul cărţii cuprinde un adevăr trist şi irevocabil: plutim în derivă către un ţărm al viselor, către o himeră flămândă, nemiloasă şi perfidă, care uimeşte prin capacităţile sale versatile, având ca unic scop ademenirea fiinţei umane într-un vârtej de minciună şi decădere sufletească.

Se vădeşte aceasta chiar în prima schiţă, unde autorul explică de ce a botezat cartea sa astfel. Ea reprezintă sinteza lucrării, chintesenţa ideii că timpul contemporan nouă este unul al vitregiei, al strigătului în pustiu în jungla intereselor meschine. Apoi, ca într-un veritabil salt al echilibrului, ni se înfăţişează personalitatea integrală şi complexă a lui Fănuş Neagu, pe care-l omagiază ca fiind unic în şlefuirea diamantelor literare, a metaforelor, ce ne-au fascinat ani de-a rândul, mai ales pe noi, locuitorii bălţilor dunărene, ai Câmpiei Bărăganului, atât de cuceritoare prin farmecul florilor, bâzâitul albinelor şi cântecul insistent al greierilor la lumina pală a lunii.

Şi pentru că scriitorul e îndrăgostit de vechea raia turcească, cetatea Brăilei, cu izul ei de istorie medievală, aminteşte de hrubele existente aici, acelea care formează o veritabilă reţea subterană, ce traversează bătrânul fluviu, mistere savuroase, povestite cu drag la un pahar de licoare bahică, hipnotizat parcă de ceea ce ar putea descoperi dincolo de aparenţe.

Iubirea n-a trecut nici ea neobservată şi analizată, întrucât a fost răpit de frumuseţea-i amăgitoare, de mirosul tainic de magnolie, fără putinţă de evadare, aruncându-l în antecamera morţii, ca pe un suflet îndurerat şi rănit de propriile dorinţe. Cele două mari poveşti de dragoste i-au marcat definitiv existenţa, metamorfozându-l într-un contemplator desăvârşit, creator de linişti dantelate şi energii pozitive.

Politica, cel mai aprofundat subiect, îşi dezvăluie nenumăratele ipostaze, fără nicio reţinere, dovedindu-şi cruzimea de fiară apocaliptică, asurzind cu strigătele ei mintea cetăţenilor secătuiţi de vampirismul societăţii actuale, sufocaţi de promisiuni electorale şi fermecaţi de iluzia unui trai decent. Sunt evocate scene ale trecutului comunist, presărate cu detalii cunoscute numai de scriitor, ca unul care a fost nevoit să îndure inepţiile unor aşa-zişi conducători, şefi sau şefuţi cu idei delirante, invidioşi că cineva s-a ridicat prin forţe proprii deasupra intelectului lor inexistent. Amintirea unor regimuri apuse, condamnate la revenire, suprimă imboldul de a trăi altfel, conform propriilor convingeri şi precepte. Acestea sunt ucise din faşă de către tovarăşii entuziaşti, amatori de pedepse aplicate nesupuşilor. Ineditele lozinci scandate cu vervă de către clasa muncitoare răsună straniu, dar parcă aroma lor se mai simte din când în când şi astăzi, când se vor a fi lăsate uitării: Ana Pauker şi Dej bagă spaima în burgheji! Scriitorul e convins că remarcabilul Caragiale e cât se poate de actual şi asta îl şi determină să-l citeze, întărindu-şi afirmaţiile referitoare la tot soiul de alegeri şi alergări, la propaganda ipocrită a celor aflaţi în fruntea unei ţări căzută într-un abis al neşansei. Toate întâmplările sunt relatate din perspectiva martorului ocular sub o formă comică. De pildă, schiţa Bubulii, Mogulii şi Barabulii, urmată de Hambârlai, whiski şi adio mamă, brand românesc de succes! sunt o emblemă a unui popor încătuşat şi cu botniţa la gură, condamnat la sărăcie şi chin de către guvern, parlament, Cotroceni, precum şi de alte foruri superioare poate mai puţin cunoscute, din cauza opacităţii şi a măştilor originale pe care le poartă, în funcţie de evenimentul la care participă din poziţia indiferenţei şi a lipsei de bun simţ. Cititorii constată că trăiesc într-un spaţiu carpatic, nu balcanic, convingere care li se implementase cu ceva timp în urmă, subtil, cu susţinere de fraze întortocheate, aduse din fântâna unei istorii prelucrate în interesul puterii.

De asemenea, unii dintre semenii lor au devenit barabuli, adică turişti electorali, în schimbul unor pungi cu zahăr, orez şi-al altor alimente atât de necesare, mai ales în vremurile acestea de criză economică acută. Ei sunt plimbaţi de la un sediu la altul spre a ştampila buletinele de vot în favoarea cui trebuie să fie ales, pentru binele comunităţii, pentru a trăi bine! Doar un cetăţean turmentat rău de tot, vizibil lucid, intuind adevărul, exclamă: Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whiski datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whiski, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului. Şi-au vândut sufletul pentru câţiva arginţi, atât de utili pentru a asigura familiei pâinea de mâine doar, căci de viitorul mai îndepărtat, nici nu poate fi vorba. Iluştrii noştri înaintaşi, printre care Alecsandri, şi-au pierdut odihna veşnică privind cu ochii înlăcrimaţi cum piere o naţiune cândva renumită pentru onestitate, bărbăţie şi dreptate. Vorbe precum: Românul s-a născut poet! sau Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, aparţinând Bardului de la Mirceşti, nu mai sunt acum valabile, căci rimele nu ţin de foame, iar sentimentele nobile au îmbrăcat veşmântul cernit al disimulării, fiindcă suntem nevoiţi să jucăm teatru şi în somn. Aşadar, istoria se tot repetă, nu se mai ştie de când, dar oricum nu are importanţă, deoarece nimeni nu învaţă ceva din erorile care s-au produs şi care n-ar trebui să mai existe. Zugrăvită în tonuri sobre, enigma decembrie 1989, reînvie de fiecare dată puternică, amintindu-ne în special de sacrificaţii nevinovaţi de atunci, care nici n-au ştiut ce li se întâmplă şi de înflăcărarea ce-i cuprinsese pe toţi, fără număr şi identitate, doar pentru că aşa trebuia. Patriotismul era cuvântul de ordine, cel care i-a tulburat pe cei direct implicaţi în fenomenul inexplicabil şi uimitor, care a lăsat răni nevindecate şi a înmulţit mormintele veşniciei. Totuşi, anumite interese înalte dirijează orchestra vieţii, care s-au îmbarcat pe corabia nebunilor, neştiind că va veni timpul când aceasta se va duce în adâncuri, sub greutatea blestemelor celor mulţi, care nu mai pot suporta asuprirea neamului odată invincibil.

Schimbând registrul literar, autorul ne introduce într-un spaţiu fantasmagoric, terifiant şi seducător, odată cu povestirile despre Leonardo, vampiri, castele bântuite, reverii cu fluturi, dar şi aventura unui scoţian debarcat cu forţa pe teritoriul ţării noastre, unde a trebuit să se adapteze vieţii de aici. De ce a ales autorul personalitatea lui Leonardo Da Vinci? Poate pentru că este un colos al ştiinţei şi un visător de talie superioară, al cărui spectru se răsfrânge în chipul candid al Giocondei, nemuritoarea muză a inocenţilor. Idealurile sunt preferate şi agreate, fiind imaginea din oglindă a scriitorului, un alter ego deosebit, scăldat în lumină şi rouă.

Cartea se încheie triumfător într-un stil pur românesc, abordând numeroase şi nostime dueluri verbale, ca între amici, ce-şi adresează întrebări memorabile la un pahar de bere, discutând despre situaţia de azi a societăţii, făcând haz de necaz, doar ca să treacă timpul cu folos şi în detrimentul crizei, asemenea unui Moromete actual, cu înţelepciunea-i proverbială.

Gina Moldoveanu

REVERENTE CRITICE...
PLEDOARIE PENTRU CONVERTIREA IUBIRII ÎNTR-UN PERPETUUM MOBILE AL EXISTENŢEI UMANE: ANGELA BURTEA – ZAMFIRA
Ultimul roman (ca şi apariţie literară) al autoarei brăilene Angela Burtea, intitulat Zamfira, deşi se doreşte a fi un roman de dragoste, este mai mult decât atât. Aici, printre pasajele cu măiestrie redate, creând note de suspans originale şi simetric rostuite, se întâlnesc multiplele valenţe ale dragostei: dragostea dintre un bărbat şi o femeie (dorinţa de aflare a jumătăţii – care se dovedeşte a nu fi, întotdeauna, cea mai fericită alegere); dragostea sacră de părinţi şi satul natal (piloni ai impetuoasei catedrale umane, fără de care echilibrul natural al vieţii nu are niciun rost); dragostea între oameni (prietenia, bazată în special pe o rezonantă sinceritate şi respect reciproc); dragostea faţă de meserie şi faţă de copii (privită în roman ca pe o misiune, aceea de a educa, de a forma) şi nu în cele din urmă - dragostea faţă de Dumnezeu (care, făcătorul a toţi şi a toate fiind, primeşte pe oricine în braţele sale, fără a pretinde nimic, decât iluminarea– din nefericire, atât de greu de atins).
Neavând o întindere temporal-spaţială vastă şi nicio galerie multiplă de personaje individualizate şi bine definite (în afara eroinei), Zamfira reprezintă – mai degrabă – o nuvelă, care poartă o puternică amprentă autobiografică. Ca şi autoarea, Zamfira este de profesie învăţătoare, ajunsă din întâmplare, bibliotecară. Rădăcinile sale sunt în mediul rural, acolo unde îşi găseşte echilibrul, reîntâlnirea cu rădăcinile fiind, de fiecare dată, mai emoţionantă. Întrebată de ce scrie, Angela Burtea răspunde – într-unul dintre interviurile sale: La baza scrierilor mele stă iubirea aceea frumoasă, necosmetizată, în care eu cred cu tărie şi fără de care nu pot trăi. Nu are importanţă de unde vine şi către cine se duce. Este o boală incurabilă, moştenită. Cine nu ştie s-o găsească şi s-o înţeleagă în tot ceea ce scriu, inclusiv în activitatea mea de publicist, înseamnă că iubirea i-a jucat feste. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi-n iubire ar trebui să trăim. Unii dintre noi au percepţii greşite despre acest sentiment tocmai pentru că au fost frustraţi. De aici putem intui pacea dobândită de autoarea brăileană, echilibrul şi armonia pe care şi le găseşte în scris, fapt dovedit, de altfel, şi prin incursiunile epice din romanul Zamfira.
Stilul literar abordat este unul cald, expresiv, dovedind o disciplină şi o rigurozitate aparte. Fiecare pasaj al cărţii este gândit şi apoi, transpus, cu destulă versatilitate scriitoricească. Firul epic, limpede ţesut, poate fi asemănat cu cel al iţelor războiului din casa părintească, la care mama ţesea toate cele trebuincioase gospodăriei ţărăneşti. Zamfira este o scriere calină, ce poate fi lecturată cu uşurinţă şi plăcere, în care se îmbină - cu subtilitate - pasajele autobigrafice cu cele descriptive, şi se condimentează întâmplările relatate cu explicaţii psiho-analitice, izvorâte din bogata experienţă de viaţă a autoarei. Sub aparenta delicateţe şi feminitate a Zamfirei, se ascunde un om puternic, inteligent, dotat cu o deosebită atenţie pentru detalii, un om care se iubeşte şi se respectă pe sine, dar şi un rafinat psiholog, care reuşeşte să îndrume, să dirijeze şi să aducă puţină ordine şi lumină în viaţa oamenilor cu care interacţionează.
Zamfira este prietenoasă din fire, dar rezervată în a-şi face prieteni, poate datorită multiplelor dezamăgiri suferite. Un personaj puternic, ce nu aşteaptă de la nimeni soluţii la problemele sale, încrezătoare fiind doar în propriile forţe ori convingeri. Pe lângă toate aceste calităţi, Zamfira se dovedeşte a fi şi un bun investigator, aptitudinile sale de detectiv fiind probate cu suficient tact şi îndemânare, pe parcursul derulării firului epic (elucidarea presupusului său accident sau dezlegarea iţelor cazului în care fusese implicat Nicolae Neagu). Ceea ce-i lipseşte Zamfirei este, în schimb, iubirea împărtăşită, nu atât din vina propriei persoane, ci din lipsa nestatorniciei sentimentelor bărbaţilor ce roiesc în jurul său. Poate, de aici şi dilemele iubirii care o macină şi, implicit, de a imposibilităţii de a face, întotdeauna, cele mai bune alegeri. Încercând să-şi vindece sufletul după o căsnicie eşuată (alături de un bărbat gelos şi extrem de violent - Cornel) - o teribilă dezamăgire în dragoste, Zamfira oscilează între iubirea pasională – oferită de Nicolae şi iubirea răbdătoare – oferită de George.   
Galeria de personaje, nu foarte bogată, este reprezentativă pentru viaţa satului şi suficientă pentru crearea invizibilei reţele de intrigi şi întâmplări ale unei nuvele. Cu o interesantă tehnică scriitoricească, autoarea lasă caracterizarea personajelor pe un plan secund, nu atât de important, calităţile morale ale acestora rezultând din succesiunea faptelor şi împrejurărilor la care sunt părtaşe. Este şi aceasta o dovadă a rafinamentului prozatoarei, lăsând la aprecierea cititorului său, gradul de implicare emoţională sau modul propriu de percepere a fiecărui personaj în parte. Până şi cititorului i se transferă o parte din dilemele sale, astfel încât unele personaje, mai puţin agreate la început, putând deveni chiar agreabile. Apar în carte mai multe tipologii umane - intelectualul (Eva), fiul adoptiv al satului (Zamfira şi/sau George), ţăranul neaoş (tatăl Zamfirei, unchiul, mătuşa), naivul (Măria), parvenitul (Cornel) - ce întregesc tabloul clinic al lucrării, conferindu-i o notă distinctă de nonconformism.
Un loc aparte în viaţa satului îl ocupă învăţătorul (mai nou profesorul) – un om dorit şi respectat de întregul sat. Cel mai probabil, datorită meseriei sale, Angela Burtea şi-ar fi dorit ca ilustrare a calităţilor învăţătorului satului, un personaj insolit, aidoma Domnului Trandafir (a lui M. Sadoveanu) sau Dăscăliţei (a lui O. Goga). Un om cu dăruire pentru carte, cu dragoste şi respect pentru copiii şi care să facă din fiecare zi, o nouă treaptă spre învăţătură, descoperire, formare şi educare morală, în conformitate cu perenele principii ale sufletului românesc. Scrierea Angelei Burtea capătă – uneori – reverberaţii ancestrale, evidente prin descrierile satului făcute de înţelepţii săi trăitori: tatăl, unchiul sau mătuşa sa. În accepţiunea acestora, valorile satului, acum complet răsturnate, nu mai pot aduce omului modern echilibrul, satisfacţia şi liniştea, atât de fireşti - odinioară dar atât de greu de dobândit - acum.  
Respectul deosebit al autoarei pentru viaţa rurală incumbă, în nuvelă, o redare a satului în culori vii, în nuanţe pastelate, pictate cu un vădit talent liric, care nu abundă şi nu deranjează, ci conferă satului românesc o aură de poveste, de ireal, pe care doar locul de convergenţă al energiilor pozitive îl poate avea. Micile efuziuni lirice - din cuprinsul capitolelor cărţii - denotă aplecarea autoarei spre poezie, mai ales pentru pacea şi profundele trăiri pe care aceasta i le poate induce. Versurile din carte, veritabile pasaje ale unor ancestrale doine, sunt zămislirile limpezi ale izvorului dragostei – împărtăşite, de această dată – pe care Zamfira o resimte acut: pentru sat, pentru rădăcini, pentru glia străbună. Acest loc superb – satul românesc – este chintesenţa a ceea ce poate fi mai valoros şi mai pozitiv. Iată doar câteva dintre elementele care fac din satul românesc un loc de naştere al veşniciei: neuitata uliţă a satului, poienile străbătute desculţ – pentru încărcarea cu energiile pământului, casele mândre şi frumoase, ordinea firească a lucrurilor, credinţele şi obiceiurile împământenite, echilibrul - numai aici căpătat, pomii înfloriţi a eternă primăvară, copilăria cu frumuseţea ei ireală, dorurile sacrosancte ce-şi găsesc alinare doar în braţele părinţilor, biserica cu turle – ca ruguri aprinse a rugăciune. Şi pentru a-şi face pledoaria mai incitantă, autoarea adaugă, în vorbele personajelor sale, sarea şi piperul nemuritorului grai românesc: învăţăminte rare, poveţe valoroase, inspirate de  o autentică trăire românească, bun-simţ, respect şi dragoste nestrămutată.
Interesant de subliniat că fiecare capitol al cărţii are, ca moto, un fragment dintr-un pasaj biblic, în speţă din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (Noul Testament) sau din Pildele lui Solomon (Vechiul Testament). Astfel, autoarea îşi găseşte, în cuvintele Domnului, un scut al puterii dar şi un confesional, în care-şi poate mărturisi şi lepăda neîncrederea, dilemele chinuitoare, pentru aflarea echilibrului spiritual. Şi peste tot, în carte, aerul este pios, parfumat de tămâia unei tăcute rugi, născute parcă din cuvintele sfântului: Cel mai înalt om de pe pământ este omul care se roagă, pentru că se ţine cu mâinile de porţile cerului.
Deşi planul ideatic principal (iubirea) se manifestă multi-direcţional, ar fi fost interesant ca acţiunea nuvelei să fie una mai complexă, cu o gamă de întâmplări diversificată, care ar fi pus la încercare, mai mult, capacitatea autoarei de a construi un fir epic limpede, cu meandre episodice - şi mai savuroase. Pasajele în care cartea capătă valenţele unor notiţe dintr-un jurnal psihologic (în care Zamfira îşi povăţuieşte cunoscuţii) pot deveni – la un moment dat - repetitive – calate pe o aceeaşi idee – terapia motivaţională. În ciuda fragilităţii sale fizice şi emoţionale, Zamfira se dovedeşte a fi stăpâna absolută a tot ceea ce mişcă. Ea poate fi percepută ca un mic dictator prin voia căruia se întâmplă absolut totul. Practic, toate personajele cărţii sunt adaptate modului de percepţie al Zamfirei (autocraţie emoţională). Ceea ce poate trăda o doză de nesiguranţă, izvorâtă din setea de perfecţiune (firească, de altfel) a autoarei.
Per ansamblu, Zamfira este o scriere valoroasă, empatică, plăcută, care îşi poate găsi rezonanţe adânci, prin povestea de viaţă împărtăşită de autoare şi care poate avea corespondent în trăirile multora dintre cititorii/cititoarele acesteia. O poveste motivaţională, care îndeamnă la reculegere, la lepădarea de orice episod negativ, de transformare a oricărui eşec în reuşită, prin voinţă şi determinare. Mesajul scrierii de faţă este pe cât de simplu, pe atât de valoros: convertirea iubirii în perpetuum-ul mobile al vieţii, fără de care nimic nu are savoare şi nimic nu poate aduce satisfacţie. Resimţirea iubirii profunde, sincere şi dezinteresate, a trăirii ce construieşte şi ridică omul spre lumină. Bineînţeles, înţelegând prin iubire, sublimul sentiment cules precum razele pline de lumină ale soarelui, aducătoare de viaţă, pace şi resemnare în faţa oricăror întunecimi existenţiale. Valorizând întregul, se poate spune despre scrierea de faţă, că îşi va dovedi valoarea, prin proba timpului (care cerne) şi căreia - cu siguranţă - îi va rezista.
Cât despre riscurile asumate, iată ce ne mărturiseşte Angela Burtea, în apocrificul său confesional: Viaţa mea este mai plină, am dat vieţii un alt sens, deşi nu întotdeauna mă simt confortabil în pielea mea. Scriind mi-am asumat şi responsabilităţi, dar şi riscuri. De fiecare dată încerc să iau în calcul atât aprecierile pozitive ale cititorilor, dar şi pornirile maliţioase ale unor confraţi. Reproşuri? Desigur! Întotdeauna este loc de mai bine! Recitindu-mă, realizez adesea că pe alocuri aş fi procedat altfel, dar am învăţat în timp, că a fi exagerat în exigenţă poţi renunţa la scris, ori eu nu-mi doresc asta. Uneori îmi reproşez că nu ştiu să-mi vând marfa.
Gheorghe A. Stroia (Adjud - Vrancea)

ACTUL DE DEPEIZARE ÎN SCÂNTEILE GALBENE BACOVIENE
Motto: Şi-am plâns la geam, şi m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu.
(George Bacovia)
A fost o vreme când nu-mi doream suspinul cenuşiu bacovian, pentru că în sufletul meu rozul strălucea dantelat şi plin de lumină surâzătoare, cu aripi ce mă duceau numai spre lumină.
Timpul a trecut, rozul s-a izinit de respiraţia grea a celor care singuri se aureolizau ca a atotştiutori, şi interiorul meu a început încet, încet să devină cenuşiu şi din adâncurile telurice să mă strige întunericul. Bacovia s-a simţit năruit de boală, nu de cea pe care corpul lui o făcea vizibilă, ci de cea interioară, care îi săpa zi de zi şanţuri adânci în existenţa sa: Amurgul galben m-a îngălbenit, şi m-apasă, / Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg (Scântei galbene). În creaţia poetului galbenul este stânjenitoarea culoare a bolii, nu a luminii eminesciene, ci un semn al oboselii fizice pentru că această oboseală este un rezultat al existenţei unei lumi ce îl extenua. Bacovia trăieşte în interiorul umbrit de răvăşiri, de neînţelesuri sau mai bine spus el se preface că nu le înţelege, sugerând: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet… (Amurg). Pentru el timpul este nemărginit pentru că boala nevindecabilă şi rezultatul ei, moartea, sunt în deplinătatea patronajului etern a ceea ce este teluric. El nu încetează prin actul morţii să-şi întrerupă fiindul pentru că experienţa, din timpul vieţii l-a legat de lumea de dincolo: Eu singur, cu umbra, iar am venit, / O, statui triste şi dărâmate, / Pansele negre, catifelate, / Vise, ah, vise, aici, au murit (Ecou de serenadă). Viul înfăptuit şi dăruit omului Bacovia l-a făcut să conştientizeze că poate lupta cu negura care-i tulbura adânc firava fiinţă prin creaţia minţii, că puterea deusiană îl menise să dezvăluie lumii tainicele trăiri ale mitului întunericului. El nu dezvăluie ceea ce cu ochiul minţii străbate în cenuşiul morbid al locurilor de pierdere a umbrei, ci sugerează că viaţa îşi are un rost şi poate exista oriunde. El este un melancolic, un nostalgic al luminii şi numai greaua încercare a vieţii l-a făcut să preumble, în noapte: În haine negre, întunecate…, plângând, dar după cine? Ne declară nouă poetul în vreuna dintre lucrările sale de ce cenuşiul a pus stăpânire pe toată fiinţa sa iar sufletul îi plânge cu lacrimi amare un prezent? În studiul său, Figuri şi forme literare, eseistul şi criticul literar Tudor Vianu spunea: Opera a absorbit în întregime pe poet şi lipsa de îndemn de a-l cerceta pe acesta în ipostaza lui umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa, pe care o contopeşte cu singurătatea şi cu fiindul său în nefiind, pentru că lumea cenuşie în care îşi poartă existenţa este o lume lipsită de umbre. Bacovia este tunelul timpului, creaţia sa literară străbate prin lumină întunericul şi descoperă, pentru eternitate, formele unui univers pe care cei în viaţă îl credeau pierdut.
Născut firav şi petrecut în trup de o boală ce îl va urmări toată viaţa sa, timp de 76 de ani, poetul cântării cenuşii, a bolii, a frigului, a ploii interminabile şi inundabile a fiinţei ascunse, a cimitirului cu toate edificiile morbide şi înspăimântătoare au făcut din poezia bacoviană un deliciu al crizei de melancolie, de zădărnicie a suferinţei. În fapt, Bacovia descoperea şi aducea la lumină o lume, pe care îndestulaţii înfăşuraţi în blănuri cu buze groase unsuroase şi burţi lăsate peste centurile de la brâu, nu o vedeau şi nu doreau să o ştie. El va sugera pierzania, va cânta cavoul şi singurătatea sumbră tocmai pentru a da posibilitatea luminii să se înalţe şi să dea putinţa observaţiei, pentru că el, ca literat luminează prin sobrietatea mijloacelor expresive pe care le distribuie în poezia sa Şi-acorduri de clavire / Pierdute în surdină; / Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină (Nocturnă). Sunetele diferitelor instrumente muzicale: violină, clavir etc. sunt prezente în creaţia bacoviană nu atât ca o trezire din amorţire a spiritelor cât şi ca o veche pasiune pentru muzică şi violină a poetului. El creează noua poezie simbolistă în literatura română, în firul celei buadelairiene, dar cu parcurs rimbaudian pe nişte căi ascunse ale nefiindului la care se adaugă sinceritatea dramatică a confesiunii, care a derutat pe mulţi exegeţi: - Tot altuia, de mine, aminte să-i aduc… / O, nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, şi nu ştiu unde mă duc (Nocturnă).
În poezia lui vom observa spontaneitatea unei mărturisiri, şi nu este singura în creaţia poetului băcăuan, spontană şi sfioasă, uneori de-a dreptul vetustă şi desuetă, care a dat naştere unuia dintre farmecele sumbrului cenuşiu, greu de precizat în arta bacoviană unde sugestia este profundă şi constantă.
Nu cred că voi greşi afirmând că George Bacovia este cel mai mare creator de atmosferă din literatura noastră, şi o spun ca unul care m-am transpus cu toată fiinţa mea în cenuşiul sumbru al creaţiei lui, constatând că această atmosferă ar fi putut fi un rezultat al sobrietăţii, discreţiei în care simplitatea amplifica sugestia îmbogăţind-o însă departe de a o deservi.
Vom cita primul catren din poezia Frig pentru a urmări discreţia cu care poetul încearcă să-şi creioneze, în linii mari, o biografie, o prezentare răzleaţă cu sugestii ce te împing la necrezut: Sunt lângă un gard rupt, sugestia, un cartier mărginaş al unei localităţi, Şi vântul bate cu frunze ude - , nici nu putea lipsi efectul ploii, care este atât de dureroasă în poezia lui Bacovia, Sunt mai urât, sunt supt, descriere sumară a unei boli, care urâţeşte chipul prin slăbirea trupului, a feţei în care obrajii devin tot mai concavi şi mult mai apropiaţi de figurile cadaverice şi continuă cu ultimul vers: Frigul începe sticla s-o ude; care sticlă? Pot fi ochii, care se umezesc continuu din cauza frigului sau chiar ferestrele încălzite pe interior însă ochii nu sunt ei consideraţi, în folclor, ferestrele minţii noastre! Înăuntrul lui suferinţa indubitabilă a bolii îi ducea în incandescent corpul slăbit iar ochii îi trădau prin umezeala care îl supăra necontenit tristeţea: O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii… / Fulgi de zăpadă rătăcitori (Frig).
Codul creaţiei bacoviene este însăşi biografia sa, discret notată cu toate trecerile timpului şi a deznădejdii: Era mai demult o stradă, / O şcoală, şi bruma cădea - / Prin săli, ca nimeni să-l vadă, / Un elev singuratic pălea (Scântei galbene), trepte de iniţiere ale unui rit fundamental de trecere a fiindului prin existenţial. Naşterea sa este cenuşiul şi culorile umbrelor care se întrezăresc printre vieţile trecătoare. Atât de grea i-a fost starea maturităţii încât cu greu şi vag îşi aminteşte de treapta de început a vieţii unde copilăria este inexistentă în creaţia sa. Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său iar versurile sale, în marea majoritate exprimate în catrene, smulg albul îndoliindu-l pentru că sufletul său a pătruns cu greu în trupul vlăguit şi a gemut neîncetat până când clipa părăsirii a venit. El a plâns ca un introvertit neînţeles, pentru că glasul lui a fost înecat încă de la naştere în suferinţă: În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit…/ Şi-a mea serenadă s-a rătăcit, / În note grele, şi blestemate…(Ecou de serenadă), maturitatea fiind cea care l-a făcut să conştientizeze că singurul leac al ocolirii suferinţei era poezia şi talentul cu care se născuse de a mărturisi în versuri. Instrumentele muzicale, pe care poetul le aminteşte des în poeziile sale, sunt: clavirul, violina, pianul ce dau liniştea umbrelor care se înalţă în bezna nopţii ca adunătoare de vieţii, pentru că el, poetul tainelor, simte apropierea semenilor de ceasul despărţirii de lumea vie şi vede ducerea spre odihnă a trupurilor obosite de vicii. Locurile în care tăcerea abundă în cenuşiul păcii sunt cimitirele cu plăcile lor grele în care se înfig spre aduceri aminte crucile, de care se agaţă coroanele cu tot ornamentul lor sumbru: Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină (Nocturnă).
Morbidul bacovian din volumul de poezii Scântei galbene nu distruge fiindul, îl iniţiază şi-l pregăteşte pentru o lume a misterelor, a gândirii profunde şi a eliberării de greul existenţialului vicios. El iubeşte dar într-un alt fel şi extrovertirea lui stârneşte instinctul însă îl lasă într-un mod aparte să se manifeste: Apoi veni şi-o blondă în salon…/ Şi-aproape goală prinse, adormită, / De pe calvir, o scripcă înnegrită - / Şi urmări, pierdută, marşul monoton (Marş funebru). Umanul din el tânjeşte după plăcerea de a trăi dar trupul nu-l ajută: - Valsa o blondă-n alb, şi cu pantofi de-argint…/ Aprind, pe masă lampa, şi iarăşi mă dezbrac, // Mă clatină spre pat al insomniei pas - / În creierul meu plânge un nemilos taifas (Dormitând)lăsându-se doborât de galbenul pământiu al bolii sale, care îl petrece spre negrul cenuşiu. Este un cenuşiu care va începe să-i tulbure energiile telurice încă din 1914 şi va culmina, şapte ani mai târziu, în anul 1921, secătuindu-l până în clipa în care îşi va dărui sufletul înaltului celest deusian.
Suferinţa poetului este de nedescris, este ca o iniţiere, ca un aşezământ pregătit pentru un drum ştiut, o siguranţă a trecerii, a uşurării spre motivaţia neîntoarcerii. Toţi aceia, care în viaţa telurică au avut de suferit de pe urma fragilităţii trupului, şi-au mlădiat sufletul într-un vaiet al codului liturgic. Bacovia fracţiona în versul lui timpul şi îl măsura cu fiecare zi ce îi trecea ca o povară, întunecându-i şi zgârcindu-i fiindul însă îl lumina spre o lume tainică a deplinei meditaţii deusiene: O, nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc (Nocturnă).
Plânsul bacovian din volumul Scântei galbene, pe care îl publică la cinci ani distanţă de fatidicul moment al declanşării bolii sale, este un semnal dureros al poetului faţă de ignoranţa, superficialitatea profanului: Şi plâng, şi cu plânsul în noapte / Răchita de-afară mi-i soră (Miezul nopţii). Este aceeaşi stare pe care Mântuitorul a tot avut-o până în clipa trădării de către omul Iuda. El plânge de ceea ce vede şi alţii nu pot vedea: Am ajuns, acum, pe un câmp de ape…/ În luncă, medita un poet cunoscut - / Părea că de oameni nu mai încape; / De-această-ntâmplare, atât de rău mi-a părut (Scântei galbene), caută un drum şi pe toate apar feţe galbene, pământii, suferinde de nepricepere şi tocmai de aceea se întunecă cerul iar vântul bate smulgând viaţa copacilor cu siluete fantomatice. Frunza are aceeaşi culoare galbenă ca a feţei pământii a omului, o îmbătrânire prematură din cauza grelei suferinţe a sufletului întinat unde: Nimicnicia m-a prins pe stradă (Nervi de primăvară).
Când fiindul poetului-om era obosit de către umbra omului profan creatorul adormea cu teama de primăvară şi atunci auzea un: Vals funebru, depărtat… (Nervi de primăvară), vals ce îi legăna visurile şi îl purta într-un timp dorit cu iubita lui: Acum, suspină valsul, şi mai rar, / O, lasă-mă acum să te cuprind…/ - Hai, să valsăm iubito, hohotind, /După al toamnei bocet mortuar (Vals de toamnă). Întristarea bacoviană este izvorul luminii din lumea spre care misterul îl atrăgea, melancolia era durerea că puţini dintre oamenii pe care îi observa, trecând pe străzile bântuite de umbre, vor putea să îl însoţească în lumea peste care odată aşternută placa de plumb nimeni nu va mai avea puterea revenirii.
Penultima poezie a volumului bacovian se intitulează Dimineaţă interpusă unei romanţe şi marchează un început terminat al existenţei sale, un ritual al pregătirii şi îndeplinirii uneia dintre dorinţele pământeşti: O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă, spălarea trupului şi conservarea unui viciu, Când spiritul mai arde culori în odaie - / O privire pe-o carte, pe straie, extrem de bine studiate aceste gesturi, aparent omeneşti pentru că el erau deja o apariţie, poetul nespecificând actualitatea, el sugerează pregătirea plecării iniţiatului, care, pentru ultima dată, îşi mai foloseşte îndeletnicirea cititului pentru că în lumea în care se va duce tot se va petrece prin gând iar straiele sunt gătitul pregătitului de lungul drum şi spune: Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă, iar ochii lui s-au închis pentru totdeauna în dimineaţa zilei de 22 mai 1957. Culmea calcului matematic, anul în care a murit poetul însumând cifra 22, zi în care Bacovia, obosit de boala ce-i stăpânise aproape jumătate din existenţa sa pământeană, şi-a lăsat trupul dus în liniştea locurilor tainice: Stam singur în cavou… şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb (Plumb).
Ştefan Lucian Mureşanu (Bucuresti)

IUBIRI PE O STRADǍ ALBASTRǍ
Volumul de versuri MUZE SUB APARENŢE semnat de scriitoarea Violeta Craiu a vǎzut lumina tiparului în anul 2010, graţie Fundaţiei Culturale Libra/Bucureşti. Nu m-a surprins decizia scriitoarei de a-şi exersa condeiul prin versuri. Un prozator devine pe deplin matur, când timpul îi permite ludicul poetic. Cartea am citit-o de vreo douǎ ori: o datǎ nu m-a gǎsit în starea prielnicǎ descifrǎrii mesajului, altǎdatǎ, m-a alergat, pur şi simplu, de la o paginǎ la alta ca şi cum m-a invitat la o luptǎ. Strategia descifrǎrii aş explica-o în acest mod: inegalǎ, în felul bǎtǎliilor purtate, lupta începe de la prima poezie, fǎcându-ne sǎ percepem efortul autoarei de a-şi gǎsi un alter ego, POETUL lǎntric. Pe care, ba îl gǎseşte şi-l supune, ba i se pare cǎ l-a pierdut înainte cunoaşterii, ba cǎ se suprapune holografic, dominând-o. În cǎutarea poetului lǎuntric, poezia Violetei Craiu ne poartǎ spre o nouǎ lume, una edenicǎ şi, se pare, acest volum a dat startul. Un carusel al figurilor de stil, în care imaginea poetului lǎuntric se deruleazǎ ameţitor, într-un ritm ucigaş. Violeta Craiu regurge la poezii de dimensiunea hai-ku-ului, versul fiind un cuvânt, douǎ: ,,privirea ta o poezie nesfârşitǎ/ glumǎ/ zâmbete neînţelese/ la încheietura mâinii/talisman/”(poezia Abur de tei). Poeziile  devin declaraţii de iubire pentru un amant imaginar: ,,Cuvintele amantului(poetului)/ o plimbare prin iarba udǎ/ picioarele se încurcǎ cu miros de varǎ/ clipa/ o noapte de primǎvarǎ/ ne spune cǎ e prea târziu/”. Dupǎ victoria efemerǎ a uneia dintre bǎtǎlii, autoarea pare sǎ savureze gustul victoriei. Iatǎ cum se traduce poetic acest lucru: ,,La umbra poemelor/ în cealaltǎ jumǎtate a eu-lui meu/ escaladez culmile/ dar tu/ rǎmâi/ nestatornic, despotic, fugar” (La umbra poemelor). Lupta continuǎ, încrâncenarea creşte, iar pauzele se cer prelungite. Aşa apar în volum poeme cu altǎ temǎ, iubirea faţǎ de locurile natale, iubirea faţǎ de înaintaşi (vezi poezia Canton pǎrǎsit). Cine va învinge, poetul,  ori…? Obosiţi, lupta le acordǎ dreptul la odihnǎ; şi odihna se petrece  în poezia Toamna: ,,Toamna/ ca o mireasǎ pe marginea verii/ nori agǎţaţi în cântecul ciocârliei/ câmpuri crǎpate de arşitǎ/ de dorul ploii/ focuri/ legendǎ/ în sapa ţǎranului/”. Dincolo de acest mesaj clar, Violeta Craiu are imagini divine, unul dintre exemple fiind poezia În livada lui Dumnezeu, unde limbajul poetic al autoarei atinge cote maxime, emoţia atinge dimensiuni abisale, aliniind-o în rândul marilor poeţi: ,,în livada lui Dumnezeu/ merele coapte se oglindesc/ în azurul fǎrǎ sfârşit/ apusul ascunde rime nepotrivite/ îngerii trec prin marea aventurǎ/ Tatǎl nu i-ar fi iertat…/ în livada lui Dumnezeu/ dulceaţa dimineţii/ sâni udaţi de rouǎ”. Epuizatǎ, autoarea se resemneazǎ, nici mǎcar nu ştie dacǎ a învins sau a fost învinsǎ. Dar, iatǎ cum descrie aceastǎ stare: ,,în baţe tandre/ dragostea bate din aripi/ a venit din încrucişarea zǎrilor/ de pe câmpiile de soare/ arde în sufletul însingurat/ lumina albastrǎ/ vom fi/ zborul pǎsǎrilor”. Nu este singura poezie de nota zece. Dintre cele de notǎ maximǎ aş mai aminti: Eşti o amintire, Nu doresc sǎ pleci, Straniu, În gara aceea din Nord, Poem scris, Piaţa de vise, Îmi care nebunia, etc. Iar finalul luptei este magistral redat de ultima poezie a volumului, lǎsându-ne pe noi, cititorii sǎ decidem învingǎtorul: ,,suntem împreunǎ/ ca şi cum am fi prieteni/ iluzii/ încearcǎ/ viitorul nostru incert/ o istorie/ sentimentalǎ/ noaptea se revarsǎ peste versuri/ nescrise/ dragostea poate schimba totul/ Nimic nu mai poate fi spus.” (poezia Amǎgire).
Recomand acest volum de versuri cu un nume straniu – Muze sub aparenţe - ca şi mesajul acestor mici bijuterii şlefuite de Violeta Craiu.
Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

CÂND DRAGOSTEA DE VIAŢĂ ÎNVINGE DORUL DE CASĂ
'Exilul Românesc la mijloc de secol XX' oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă țară decât cea natală. Și eu fac parte din această categorie, și eu m-am simțit exilată din România ceea ce bineînțeles că mi-a trezit un interes imediat față de această lectură. Dar cartea domnului Octavian Curpaș m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esența sunt majoritatea acestor experiențe. 
Un prânz cu Nea Mitică declanșează o avalanșă de povestiri emoționante prin felul în care suntem lăsați să pătrundem în viața unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-și căuta fericirea în afara granițelor în care s-au născut.
M-am simțit cuprinsă de nostalgie citind poveștile lor, devenind mai conștientă și de povestea mea. Când te muți într-o altă țară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (și de cele mai multe ori aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Îți lipsește mereu ceva. Dar acesta este până la urmă și motivul pentru care pleci. 'Traiește clipa' devine mai mult decât un clișeu auzit de o mie de ori. Riști să rămâi între două lumi dacă nu o faci. Și cu toată conștiința mea că Pământul ne aparține tuturor în egală măsură, dezrădăcinarea fizică de un teritoriu crează confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa. Eu cred că orice om ar trebui să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare crează o altă dimensiune în care individul suferă o expansiune a sufletului și a minții. Dar suferă... în Statele Unite și o expansiune a corpului uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. Și umorul romanului 'Exilul…' este esențial în temperarea afectului cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe și pline de o viață grea, dar trăită din plin.  
Cartea este fascinantă pentru că prezintă destinele unor oameni care au fost nevoiți să lase în urmă tot ce agonisiseră până când au luat decizia de relocare. Și când te afli în această situație, te agăți mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant și fiecare experiență mai importantă. Mulți dintre cei care pleacă ajung să-și aprecieze țara mai mult decât cei care rămân. Poate și dintr-un ciudat sentiment de vină. Dar înveți să te bucuri de ceea ce îți creezi acolo unde trăiești. 
Așa cum mă bucur eu că l-am cunoscut pe domnul Octavian Curpaș și că am avut onoarea să citesc această carte cu suflet și să va împărtășesc modul profund în care m-a atins și a rezonat cu mine, sperând să va trezesc și interesul dumneavoastră de a călători alături de aceste personaje, indiferent de locul de unde veți porni în această aventură.
Maria Roman – actress, New York, USA

LUPTA ALCHIMICĂ A MAGULUI ZALMOXIAN, CU… ARHEOPTERIXUL DIN OM: ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX, DE ION PACHIA-TATOMIRESCU
Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) şi vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasă”. Da, poeţii autentici formează o rasă terestră aparte – există şi se manifestă altfel şi superior, faţă de ceilalţi locuitori ai planetei Terra.
Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeşte că Poetul îşi poate depăşi limba, pentru un limbaj care, dacă i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia-Tatomirescu „vorbeşte poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul că-şi „permite” jocuri demiurgice-creaţii-inovaţii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urmă cu câteva secunde/s-a născut verbul a (se) peşteriza” – cf. A (se) peşteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur că Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfătare de Duh, face vorbire părintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adică, „vorbeşte poezie” - aşa cum respiră. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Şopotită, din Ouăle Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse..., Poezia de sub Ouăle Brâncuşiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloană a Credinţei fără Sfârşit”), ale Cloştii cu pui de Aur... – spre Laptele-Lumină, al Căii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o privelişte cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrină (cf. Despre o nelinişte în jocul de-a galaxia...) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerător, către „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depăşirea condiţiei umane, spre cea divină: la Alecsandri, „mreana” imersă (cu voinţă mistică!) vrea (şi face eforturi de Duh!) să (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celestă, Angelic-Zburătoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionantă” spre ZBOR...!)! Către Raiul-Privire Revelatorie (de „Tată-Cer/Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceană, cât o pleoapă...), de după Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „peştera-Biserică”: „Plâng în pântecul-peşteră:/peştera răsună ca biserica din Voroneţ,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Moş” (cf. idem). Către Trupul de Albină Divină, Fiu/Fiică a Soarelui/Dumnezeu („să-ţi pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup...) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei şi Numărul Antagonismului şi al Libertăţii; Unirea; Munca; Săptămâna Creaţiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon).
Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existenţial, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru dispută cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (dacă ne-am lua după titlurile celor 7 părţi - 7 zile biblico-demiurgice, prin care veşnic nemulţumitul demiurg re-creeează, veşnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apă, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! - , Elegiile elementului PământElegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”... – vom vedea, mai jos, de ce...!) cosmosul, în vederea unei re-creaţii, din noi temelii manolice – Poetul intră în dispută demiurgică, în primul rând, cu... rânduiala-Logos-ul! Cu modul existenţial la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seamă!) oamenii – „colegii” săi tereştri. Deveniţi „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiţi întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstănescienii „oameni-fantă” - „galactici mancurţi”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizaţi, descântaţi de/întru...vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adică, nimiciţi prin propria-le pornire distructiv-demoniacă, întoarsă împotrivă-le, precum bumerangul) – sub condiţia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limbă („gură” – de rai, ori de iad! -  de Om-Hristic, ori de „om-fantă”...! – „Noua cometă străbate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/şi de cerul gurii noastre/(...)pentru imperioasa autostradă/a libertăţii absolute/dintre Yin şi Yang” – cf. Cometă glonţuitoare de vid şi de ceruri ale gurilor...), Logos-semnificaţie, Logos-Direcţie a Evoluţiei Spirituale, Logos-Rânduială Sacră-Cosmică (întru re-demiurgie sănătoasă!): „Eminescu i-a văzut adeseori/pe-acei oameni-fantă,/alcătuiţi din antimaterie/(...) Însă, de douăzeci de ani,/pe aceşti oameni-fantă,/pe aceşti galactici mancurţi, eu îi văd şi ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limbă Pelasgo-Dacă/una şi-aceeaşi cu Sfânta Limbă Valahă,/fără întrerupere.../Şi tot fără întrerupere, anatemizez/toţi mancurţii din Patrie,/înfăşor toţi oamenii-fantă/într-al blestemului năvod,/cu verb înspicat-răspicat:/Rostiţi-vă şi rostuiţi-vă,/voi, vârcolaci-fantă,/voi, vârcolaci-mancurţi,/duce-ţi-vă-nvârtindu-vă, roindu-vă,/pe toate-ncreţiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Lună Plină:/nu-mi ameninţaţi Lumina-Patrie,/că mă-nfurii/şi vă fac mitul ţăndări...!” (cf. Rosteşte-te, vârcolac...!).
Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacică, luând fiinţă pe Axa („bănăţenită”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce albă e apa asta cerească, minunos croită/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion...) – o lume care a luat fiinţă din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid şi... AVID (Fărtat-Ne-Fărtat) – iniţial, forma existenţial-umană a Păsării-Înger al Cunoaşterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga - „demiurgi”, dimpreună cu Avidul, are nevoie (se „formalizează”... acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminină-YIN – „Doamna Zână”...: „Ţi-am intrat în dialog/ca să nu mă crezi olog.../Ţi-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poşetă)/să-l atârni de-alba-ţi manşetă/pe-o absenţă de buton...!” (cf. Dialogul învidării de pe malul oximoronului).
Din păcate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar să corupă esenţa Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoaşterii Divino-Umane!), până la vulgara... lăcomie! „Iisus Hristos a făcut Constelaţia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei...?” (evident că, aici, nu se fac, neapărat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o nelinişte a „dreptului de autor”... În aşa fel încât Starea Angelic-Cunoscătoare, Poezia, intră sub zodia exasperării (iar Poetul nu mai poate rămâne, în această dezbinare a eonilor -  Poetul de Serviciu al Naţiunii Valahe – cf. Poetul nu e mânătarcă de vid, printre constelaţii... - ...adică, Paznicul Copacului Cosmic cu Rădăcinile Răsturnate, Paznicul Rădăcinilor Celeste ale Lumii/FIINŢĂRII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „băltire” a sinelui, în curs de dezagregare - devenit anti-specular, care nu se mai oglindeşte, în propria-i Creaţie!), la nivelul comunicării purificatoare (ca dinamică isihast-revelatorie a Sinelui, dar şi a Sinei noiciene): „Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă oceanele nu citesc?/ Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă îngerii nu citesc? (...)/Şi ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă Ea, Însăşi,/nu se mai citeşte?” (cf. Ce rost are... dacă stelele nu citesc...). E nevoie, „avidă” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos şi, deci, în Logos - de o „revoluţie” a Duhului, contra lăcomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o nouă revoluţie (...)/are rost o nouă cibernetică/ a Verbului/(...) dacă totul înaintează/după legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost...).
Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasăre fosilă, cu caractere intermediare, între reptile şi păsări, descoperită în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calcă ţanţoş/până ajunge la marginea ninsă” (adică, până la Lumina Albă, Atotintegratoare cromatico-existenţial, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizată: „de unde înaintează prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/a hârtiei” (cf. Verbul calcă ţanţoş...) – transgresând, apoi, şi colocviul-dispută „logos-abilă”, şi viziunea, în Tăcerea Ritmică a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din păcate, OMUL – dar ca simbol al Căderii în Istorie, al Haosului! - iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cărţile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(...) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în faţa Cărţii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradată, până la reptilă, a fostei Păsări Angelice! Nu este exclusiv vina Omului că nu mai este „capodoperă divină”, ci şi a unei mistice catastrofe, probabil „muşamalizată” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabilă,/ nu trebuie să vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ţi dreaptă” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerată de... „levier”!) Duhului uman trebuie să se facă nu „cu anasâna” divină, nu prin intervenţie divină autoritar-cezarică - ci prin conştientizarea Autenticului Sine, chiar de către Om!
De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenţi umano-terestro-anti-poetici (aleşi, însă, TOT categorial!): „Naşule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astăzi/să-mi strici sărbătoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasărea Arheopterix,/reptilo-zburătoarea aceea,/frumoasă ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Pădurea Băneasa” (cf. Clonă). Pentru că numele Celui Rău trebuie pronunţat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!
...Mai este posibilă întoarcerea la „sănătatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Grădina Hesperidelor, Grădina cu Mere-Aştri-de-Aur? Da, prin Revelaţia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORŢĂ DE RE-ARMONIZARE/ÎNSĂNĂTOŞIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, către „nori de egrete”: „pot să intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/căci poemul meu porneşte/pe văile Genunii şi le-albeşte/în toate punctele cardinale ale fiinţei,/mai mult, ori mai puţin pudrată,/sau fardată cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu vălătuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flăcări,/pentru merele de aur...” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn...).
Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebăda [hermafrodită]simbolizează forţa Poetului şi a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cerească atotputernicie, element al dragostei şi al uniunii” – cf. Novalis, dar şi la Goethe: „Undă însăşi peste unde,/Lunecă spre locul sfânt”; emblemă alchimică a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic şi unire a contrariilor – apă-foc -, unde se regăseşte valoarea sa arhetipală de androgin: „ea cântă dumnezeieşte pentru sine şi pentru lume – Divina sibi canit et orbi– pentru că Mercurul, hărăzit morţii şi descompunerii, îşi transmite sufletul către trupul lăuntric, ieşit dintr-un metal imperfect, inert şi descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iată de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are şapte cărţi alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRĂŢIŞARE A COSMOSULUI,  ÎNTR-O NOUĂ ERĂ FIINŢIALĂ!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adică, Cel care re-uneşte ELEMENTELE disparate - re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!
...Ne oprim cu sugestiile de lectură - aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingătoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adică pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (şi nu mulţi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cărţilor. Dar şi MAGNUM OPUS.
Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi, a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum conţine ŞAPTE procedure (se justifică, astfel, mathematic, structura cărţii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obţinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operaţiuni şi trei faze: patru operațiuni - putrefacţie, calcinare, distilare, sublimare – şi trei faze: solve, coagula, unitas…).
Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Franţei secolului al XIX-lea, despre această “elegiacăDURERE a FIRII - întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o nouă armonie, / O nimfă, cu durerea-mi unită pe vecie…”
…Numai prin Alchimia Poetică, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revoluţii ale glodului uman - şi cu atât mai puţin prin ceea ce ţine de acumularea glodului-PrakrtiNumai Tentaţia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree către PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL - vindecă omenia din om!
Şi nu veţi afla un „tribun” mai convingător, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu - cel despre care însuşi Romulus Vulcănescu afirma: „Combate teoria abisală a „spațiului ondulatoriu“ deal-vale a lui Lucian Blaga, înlocuind-o cu teoria semantismului sincretic a spațiului spiritual zigzagat, creastă de munte – abis – creastă de munte”.
Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/către “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINĂ, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixă”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – şi din “noi”, în EL! 
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

VINA, DE CONSTANTIN GHERGHINOIU
Opera literară a scriitorului Constantin Gherghinoiu se constituie într-un veritabil palmares de creator original şi îndrăzneţ, responsabil şi novator, tradiţional şi modern, într-o veritabilă şi meritorie competiţie cu sinele şi deşertul din sufletul său de poet; care încearcă tenace să se depăşească şi, mai cu seamă, să-şi domine, să-şi controleze adrenalina lirică şi impulsurile de ctitor de frumuseţi.
Poetul Constantin Gherghinoiu a venit în literatura română contemporană înzestrat cu o genă artistică, care i-a înlesnit nu numai un tempo în gamă majoră ci şi variaţiuni rococo pe portative stilistice şi de gen literare, derutante la început, poezie, proză, dramaturgie, dar a avut tactul, eleganţa şi inspiraţia să încheie tatonările de “flăcău” îndrăgostit, mereu de altă zeiţă din pantheonul frumuseţii, şi “să se însoare” cu muza Poezie, deşi nu prea are vorbe frumoase şi nici o părere prea bună după “convieţuirea” artistică, lirică, cu ea, aşa cum afirmă în poemul “Nebunie”: “Te-am crescut în puf, Poezie, / şi tu m-ai adus / în sapă de lemn, mi-ai otrăvit fântânile, / la drumul mare / mi-ai atacat oştile / alegoriei / care-mi ţineau loc de viaţă” (Op. cit., vol. “Sinele şi deşertul”, “Le soi et le désert”; Editura Centrului de Creaţie, Brăila, 2007; pag. 64); ba chiar ameninţă cu... divorţul literar: “M-ai batjocorit până la sânge, / Poezie, / m-ai făcut din om neom / ai să mă-ncuscreşti / cu Dumnezeu / Nebunie” (Idem).
Poezia a rămas mereu amanta de taină, cu care a ieşit în lume încă de la debutul său publicistic şi literar din 1986, în revista “Tomis”, alternând eficient între o publicistică de o surprinzătoare diversitate tematică-didactică, istorie şi critică literară, studii şi eseistică, antologii literare colective - şi opera sa literară definitorie, poezie, proză, dramaturgie. Profesorul Constantin Gherghinoiu este o semnătură autoritară şi incitantă în ziare: “Ancheta”, “Libertatea”, “Monitorul de Brăila”; sau în reviste de cultură şi literatură: “Convorbiri Literare”, “Literatorul”, “Luceafărul”, “Tomis”, “Porto-Franco”, “Antares”, “Dunărea de Jos”...
Debutul editorial se produce în 1991, cu volumul de versuri “Toamna patimilor după Matei”, la Editura Porto-Franco, Galaţi; urmat de romanul “Şantaj”, la aceeaşi editură, în 1995, şi, trei ani mai târziu, în 1998, cu dramaturgie: “Puşcărie pentru porumbei”, la Editura “Geneze” din Galaţi. După acest periplu de gen literar, poetul Constantin Gherghinoiu jură credinţă de fidelitate numai Poeziei, capricioasă şi acaparatoare, dar fascinantă şi definitorie pentru profilul de creator al său.
În 2001, publică la Editura Ex Libris, Brăila, “Mitologii negre”; în 2004, “Sinele şi deşertul”, izbânda sa literară, emblema definitorie a poetului Constantin Gherghinoiu; volum de poeme editat de “Centrul de Creaţie”, Brăila; reeditat, în 2007, în ediţie bilingvă, română-franceză: “Sinele şi deşertul” – “Le soi et le désert” (poetul este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, secţia Pedagogie – Limba franceză). Continuă cu “Poezia pierdută şi poeme în proză”, Editura Ex Libris, Brăila, în 2008, cu un intermezzo eseistic “Fănuş Neagu şi eroii lumii lui”, tot la Editura Ex Libris, în 2009; cu “Heraldika”, o traducere în limba macedoneană Dina Cuvata, Skoplje, 2009; ca să revină la poezia sa cu volumul de versuri “Eu-genia cosmosului meu”, tot în 2009, la editura brăileană.
Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, vorba domnului Iliescu, sau, mai degrabă, cea mai recentă carte tipărită, volumul de versuri bilingv, româno-albaneză, “Vina” sau Faji (Fahi), în albaneză, la Editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 2011, în acelaşi context editorial cu al confraţilor săi de... suferinţă poeticească, şi tot în regim bilingv, româno-albaneză, poeţii Nicolae Grigore-Mărăşanu şi Stere Bucovală.
Volumul de versuri “Vina” are.. vina de a stabiliza linia melodică literar-lirică a poetului Constantin Gherghinoiu, pe un pasaj cromatic-lexical, cu o tematică lirică cu totul specială, din aria spiritualităţii dogmatice, cu graţia şi parfumul de epocă al unor Dosoftei, Varlaam sau Antim Ivireanu şi până la alternativa dubitativă între credinţă şi tăgadă a modernului şi răzvrătitului Tudor Arghezi. Sigur, poetul Constantin Gherghinoiu are propriul canon, cu alte sonorităţi, mai moderne şi mai agresive, pe toaca de lemn sau de fier de la tipul vecerniilor liturgice de dimineaţa sau de seara.
Şi, aceasta, în condiţiile în care, cel puţin aşa cum o consider eu, cititor conştiincios, cu creionul în mână, al poemelor poetului; poezia sa, de la “Toamna Patimilor după Matei” şi până la “Vina”, s-a cristalizat pe un traseu, care-o face eterică, fluidă, în largi volute lirice, atipică şi surprinzătoare, proiectată adesea, într-o motivaţie aleatorie, între două extreme spirituale – senzualitate controlată, refulată în oniric şi echilibru rece, olimpian, aproape de ideal, în contrapunct sentimental până la sufocare, şi convingătoare prin emoţie provocată.
Lirica ideatică se acordează în tonuri alternative şi pe sonorităţi de gamă majoră, de la un lirism extatic şi insinuant desuet ca în poemul din volumul “Poezia pierdută şi poeme în proză: “Fanny Fitz avea două picioare superbe / şi, vă asigur, două ţâţoaie avea Fanny Fitz / Pentru ea se dăduseră lupte acerbe / pe coridoare, la Ritz” (Op. cit., pag. 45), dintr-o “Meditaţie la Fanny Fitz”, cu ecouri ca de salon literar din perioada Restauraţiei, patronat de Madame Recamier şi René de Chateaubriand, sau de cabaret parizian din secol 19, în acorduri moderne, mult prea moderne, în atmosfera de music-hall a desenelor extravagante semnate de Toulouse-Lautrec; şi până la sonorităţile grave ale unei sarabande preclasice, pe clapele unui “Clavecin bine temperat” al religiosului Johan Sebastian Bach, din primul poem, numerotat cu cifra 1, din “Vina de a nu fi Dumnezeu”: “vreau să fug din lume, / unde să fug, Doamne? / peste tot se întinde nicăieri, / peste tot este un vid nenumit, / nu ai unde să te duci niciodată, / nu este scăpare nici pentru tine, / Dumnezeu, ţi-ai pierdut iluziile...” (pag. 8); cu pusee de erezii, riscând excomunicarea divină, cu un Dumnezeu, care-şi pierde din aura celestă şi din imaginea sacralităţii; care parcă ar fi coborât din cerurile infinitului, inaccesibilului, şi este desenat în ipostaze umane, ca-n povestea naivă a marelui povestitor de la Humuleşti, ca un bătrân cu barba albă, însoţit de Sf. Petru, coborât pe Pământ, ca să mai vadă ce mai fac păcătoşii, urmaşi ai proscrişilor Adam şi Eva, pedepsiţi pentru păcatul ancestral al ispitei: “Dumnezeu se întrece în bombăneli, / în ranchiune, / în edicte de răzbunare şi ghilotine...” (poemul 4, pag. 14).
Alteori, dialogul cu Divinitatea este redus la dimensiunea unui monolog, unul foarte particular, pentru că poetul îşi strigă nedumeririle, frustrările şi neputinţa de a înţelege rosturile inadvertenţelor creaţiei Divine şi ale echilibrului derutant şi neliniştitor din natură; alteori, poetul iese în Agora şi se adresează mulţimii, laice sau bigote, încercând s-o manipuleze, să şi-o facă partizană şi să-şi motiveze ereziile sale. Dilemele existenţiale, între credinţă şi tăgadă, asemenea unor “Patimi după Tudor Arghezi”, ca să parafrazez cartea de debut a poetului “Toamna patimilor după Matei”, au transpuse pe partituri lirice, răbufniri vagneriene, de parcă şi-ar motiva dilemele şi spaimele existenţiale, paradoxurile şi halucinantele oglinzi, prin care vede lumea şi îşi oglindeşte sufletul însetat de absolut.
Volumul de versuri, bilingv, româno-albanez, este construit de poetul Constantin Gherghinoiu ca un poem uriaş, original şi modern, format din 63 de poeme-capitol, un poem de lung metraj, cu un singur titlu: “Vina de a nu fi Dumnezeu”, ca un film 3D, care descrie un univers de conştiinţă în derivă, conceput ca o poezie atee, şi nu prea, în care poetul se manifestă protestatar dar, pentru a îndulci schisma lirică, se descoperă ca fiind încercat de erezii mai degrabă intelectuale, de conştiinţă frământată, zbuciumată, şi nu de erezii bigote, care l-ar condamna pe un rug purificator de secol XXI.
Dumitru Anghel

ÎN CĂUTAREA SINELUI
„Eu am văzut glasulTăcerii spărgând liniştea… (…) Carnea se vindecă,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Mă cuprinde tristeţea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvaţă să tacă…”
 (Theodor RĂPAN )
Ascendenţa spirituală a Poetului este Cuvântul care îngăduie organizarea unui univers de o severă eterogenitate, numai de el ştiută. Esenţializarea poeticului cere har, concentrare, meşteşug, disciplină, rigoare. Şi nu numai!
Semnele distincte ale unei asemenea Căi le descifrăm în credinţa mărturisită, în puterea izbăvitoare a unei frumuseţi pure, născută din tensiunea şi inflexiunile elementelor şi simbolurilor fundamentale care alcătuiesc, în concepţia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice
EVANGHELIA TĂCERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RĂPAN şi a treia înscrisă în ciclul Evangheliilor lirice, după EVANGHELIA INIMII - Anotimpuri - Jurnal de poet (2010) şi EVANGHELIA CERULUI - Zodii de poet (2011), ambele tipărite la Editura „Semne” din Bucureşti, de care îl leagă o veche şi constantă colaborare.
Expresie a eului profund, viaţa şi arta confluează în creaţia lui Theodor Răpan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, până la el, de poeţii tuturor timpurilor.
Lirică sau epică, opera lui modelează realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietăţi ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberaţii între suflet şi lumea devenită obiect al reflectării, pe drumul   Golgotei.
Evangheliile lui Theodor Răpan marchează a treia etapă distinctă în activitatea sa literară, care stă sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc.
Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblică, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metaforă, purtătorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei.
Despre Tăcere au scris poeţii lumii din toate timpurile, pentru că „Tăcerea... nu tace niciodată!”
Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotaţii ale Tăcerii, a construit o întreagă literatură, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, până la personalităţile culturale şi lirice: Paul Valéry, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, José Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, etc.
Diversitatea stilistică a Tăcerii este soră cu nemărginirea, dacă avem în vedere Tăcerea-subiect, predicatul Tăcerii, atributele Tăcerii, „Tăcerea ca atribut”, tropii Tăcerii, muzica Tăcerii, pictura Tăcerii, netăcerea Tăcerii, Tăcerea între sacru şi profan, pantomima Tăcerii, statuile Tăcerii, Tăcerea ca parolă sau codul de acces, etno-Tăcerea, solitudinea, Tăcerea absolută, ultima metaforă, etc. În acest areal se încadrează, cu certitudine, volumul despre care scriem.
Tăcerea de după creaţie, devenită un stil de raportare la terestru sau cosmic, naşte un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, după cum aflăm: ,,Un mare strigăt de Tăcere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, paşii, tulburaţi de Cântec sângerează zăpada urcuşului, niciodată dorinţa de a trăi nemurirea. Şi totuşi, îmblânzitor neînfricat, Poetul trăieşte chemarea ei precum dorinţa nestăvilită a ploii de a uda pământul mănos al Tăcerii – emoţie unică, apăsătoare, tandră. Se va face un alt ţărmla capăt de lume, neştiind de unde va apărea această sirenă. Nimic nu e întâmplător, într-o dimineaţă oarecare, bolnavă de prăbuşire şi alean...
Numai pe zarea din zare se aşază de-acum rugina sărutului, fruct necunoscut, ispititor şi ciudat, fascinaţia lacrimei furişându-se într-o scoică venită de departe, pe când ochii în noi au plâns...
Ah, cununi ale dragostei răpuse, tot mai mare îţi este neînţelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaşte maluri. La capăt de lume, stindarde aprinse şi melci foşnitori...”              
Carte unică, de o rară coerenţă compoziţională, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii are o construcţie armonioasă, inseparabilă între conţinutul poetic, dens şi forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică interioară.
Părţile se organizează într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberată de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeşte originalitatea, atât în planul creaţiei, cât şi în cel al meditaţiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbracă-te încet! Descalţă potcoava puterii şi spune-mi: pe ce cărare mi-am rătăcit înţelesul, pe ce uşă a zilei să-mi luminez înflorirea, cui să sărut mâna uscată de dor?”
Tăcerea, opusă vorbirii, are capacitatea de a schimba faţa realităţii, de a influenţa devenirea individului.
În structura de suprafaţă volumul este „un chenar liric” în care universul Tăcerii se conturează între realitate şi ficţiune, modelând sensibilitatea cititorului, făcându-l să întrevadă o lume ascunsă ochiului: ,,Aşa e! Poetul e un mincinos cu adevărurile inimii în răzvrătire, fructele sale sunt mortale, în patul său splendoarea are chip!
Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!
Poetul crede ne-nţelesul din prima ochire, El ştie că-n fundătura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaşte noaptea de zi, nici moartea de viaţă, nici măcar atunci când trandafirii plâng în beznă!
Poetul străbate oceanul de îngândurare cu teamă, desculţ pe valuri, şi nici nu-i pasă de sfârşitul acestui Cântec infinit despre Tăcere...
Învins de umbra secundei, cu fagurii tristeţii pe gură, nerătăcită pasăre, cataclismele morţii El vindecă: «Voi lăsa-n această carte/ tot sufletul meu...»”
Pe traseul întregii cărţi, Theodor Răpan este atent preocupat atât de echilibrul spaţial, cât şi de şansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intenţiile, gândurile, trăirile, de la prima până la ultima secvenţă a operei.
Compoziţia exterioară se dezvoltă în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, „Alfabetul Tăcerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numărului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ăst poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în două se desface”, „Hoinară umbră, cine a minţit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu ştiu”, „Zăpezile îmi cer să te învăţ dragostea”), cât şi în structuri simultane, ce prezintă alternativ trăiri lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tăcerii”, „În pridvorul oglinzii Tăcerea toarce lână”, „Ţiuie Tăcerea şi mă doare”, „Xantipa, desferecă-mi Tăcerea”, „Tună şi fulgeră în inima Tăcerii”).
O geometrie perfectă domină restul capitolelor, structurate şi ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvenţe importante în ţextura întregului.
Ca o primă remarcă, arhitectura rotundului este evidentă la toate nivelurile: carte, capitole, poeme.
Locul iniţial, „aici” devine topos literar unde se „desfăşoară” în ordine, „Ceremonialul Tăcerii”, revelator pentru lirismul esenţializat. Atitudinea fermă a poetului este susţinută de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tăcerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tăcerea ascunsă de tine”, „În noapte se ascunde Tăcerea”, „Numele tău Tăcerea îl cunună”, „Cerşetor de Tăcere, Cuvântul vorbeşte”, „Tu eşti Tăcerea din gândul lui Dumnezeu.”
„Simfonia Tăcerii” naşte un univers al ficţiunii, dominat de gravitatea antinomiilor şocante: „Preasfântă ură, dă-mi Tăcerea mie”, „Supremul vers Tăcerea îl sugrumă”, „Să fii, să fii Tăcere, cu sufletul şi trupul”, „Alibi întru Tăcerea ploii”, „Femeie, Tăcerea urlă-n mine…”
„În inima Tăcerii” este capitolul undeidentificăm o varietate de stări: tristeţe, nelinişte, emoţie, spaimă: „Tăcerea morţilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tăcerea învrăjbeşte…”, „Oglinzile îşi plâng Tăcerea-n somn”, „Pitagora, Tăcerea ta mă doare”, „Din exil Tăcerea se răscoală”, „Cadril în paşi de Tăcere”, „Patria mea e tăcută şi blândă.”
„Prin labirintul Tăcerii” îi dă posibilitatea cititorului - călător în spaţii fictive - să cunoască „Bruscul portret al Tăcerii”, „Tăcerea, ca o femeie mută”, „Rugăciune în Tăcerea inimii”, „Destin în Tăcere, destin în mirare”, „Un mare strigăt de Tăcere-i versul.”
„Imnele Tăcerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât şi verbe metaforizate: „O, Tăcere albastră cu nume de mare”, „Când în Tăcere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tăcere sunt”, „Munca norilor în Tăcere se ţese”, „Miriapodic Tăcerea suspină”.
„Tăceri la vedere” este capitolul de mijloc al cărţii, care situează metafora în sfera sugestiei: „Tăcerea sigilează gura morţii”, „Nu, nu visez, Tăcerea-nvinge Raiul”, „O, câtă lună plină Tăcerea-n somn îndură”, „Tăcerea e un drum fără de cale”, „Perfecţiunea poemului tăcut.”
„Tăceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificăm în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observăm frecvenţa şi funcţia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amână-mă-n Tăcere, tinereţea respiră”, „Să amânăm să bem tăcut Tăcerea”, „Sângele îşi amână Tăcerea mereu”, „Ochii promit Tăcerea să amâne” (ochii-simboluri ale conştiinţei umane reflexive).
„Tăceri în doi” refac simbolica unitate primordială: „Într -un flux despletit Tăcerea mă prinde”, „Pătruns-au zorii, Tăcerea e întreagă”, „Eşti azi Tăcerea dăruită mie”, „Arar Tăcerea ştie Cuvântul să mângâie”, „Tăceri în doi, Tăceri fără simbrie”.
„Tăceri din Turnul lui Nimrod”, urmaşul lui Noe, al cărui turn a fost clădit din cuvinte, echivalează cu asumarea existenţei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tăcerea vrea să moară!”, „Tăceri faţă în faţă îmi spintecă prezentul”, „Tăcerea tace, strigătul suspină”, „Nimrod, Tăcerea clatină hazardul”.
 „Tăcerea din Cuvinte” concentrează lirismul în poeme de stare: „În inimă Tăcerea te visează”, „Un madrigal de vară Tăcerea inventează”, „Mă strigă Tăcerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tăcerea-mi ştie vorba”, „Tăcerea din cuvinte sfârşitul prevesteşte”.
„Tăcerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoaştere şi de mărturisire: „Doamne, Tăcerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu mă scrie, Poezia mă tace”, „Asasin al Tăcerii, Dumnezeu mă iartă”, „Doamne, ce lungă e Tăcerea lângă mine”, „Postfaţă la Tăcere”.
„Spargerea Tăcerii” este o sursă de emoţie, dar şi de gând prin expresie şi substanţă artistică: „Tot ce am dăruiesc Tăcerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tăcere”, „Melanholia în Tăcere crede”, „Se sparge Tăcerea, rămâne Cuvântul”, „Final în Tăcere”.
Tehnica „amânării” devine ireversibilă, „drama” Tăcerii se produce. Eul poetic intuieşte legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeşte virtuţi creatoare.
În structura de adâncime Evanghelia Tăcerii este o carte de cunoaştere, de redescoperire, treptată şi fascinantă, a puterii nebănuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pământean cu ecouri cosmice.
Tăcerea este sublimată până unde îngăduie arta literară. Poemele sunt alcătuite din versuri libere (cu metrica variabilă şi cu măsura inegală), al căror ritm interior transmit fluxul ideilor şi profunzimea sentimentelor.
Compoziţia interioară trimite la motivul central, care se află în deplină consonanţă cu elementele compoziţiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Şi din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, dă-mi Tăcerea mie”, „Vai, cum luminează azi Tăcerea toată).
În structura generală, distingem un sistem de relaţii care uneşte forma şi conţinutul, ideea şi materialul artistic într-o sinteză compoziţională superioară, sub semnul valorii estetice.
Detaşat şi sublim, pasional şi frenetic, simplu şi complex, riguros şi sugestiv, apolinic şi dionisiac, enigmatic şi câte multe altele mai sunt, iată, „înscrisurile” Tăcerilor prin care magia limbajului ne poartă încă de la mărturisirea iniţială: „Azi, acum, aici scot la iveală Alfabetul Tăcerii! (…) De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Şi maşinăriile simţirii, rând pe rând, vi le voi arăta. Veţi vedea bolile sufletului meu. Am să vă las să pătrundeţi în toate măruntaile inimii mele, cea fără de minte şi fără de crez. Vă voi face părtaşi neînchipuitelor sentimente. Vă veţi cutremura şi veţi fi martori întru neodihna simţirii. La naşterea şi renaşterea silabelor veţi asista. Nu şi la moartea sfiirii. Tăcute fi-vor toate şi juruite sub imn de nescris!”
Ce urmează să însemne Evanghelia Tăcerii pentru cititor, suntem încredinţaţi: O imensă grădină va fi Evanghelia Tăcerii. Şi slovele-închisori ale gândului nerostit! Etern deţinut al Melanholiei mă aşez să tac! Biserica din stele mă rabdă!”
Simbolul central al poemelor este, evident, Tăcerea, metaforă a descoperirii trăirii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viaţă şi, nu în ultimul rând, a sinelui.
Exeget al Tăcerii, nu refuză nici experienţele altora, dar se pune pe el însuşi în situaţii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a şti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” şi cea „de acum” reuneşte cele două niveluri ale poemelor printr-o tehnică specială, de integrare într-o arhitectură a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de construcţie sferică, ce va fi cultivată cu obstinaţie pe toată durata cărţii.
Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creaţiei ulterioare şi, prin ele, poetul redă poeziei statutul său primordial şi puritatea originară.
Incipitul cărţii îl marchează semnul „A”, în triplă ipostază („Azi, acum, aici”). Trăim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima literă din alfabetul limbii sacre. Prezenţa acesteia nu este întâmplătoare, ea reprezintă divinitatea „pură şi nemărginită”, ce-şi va fi pus amprenta asupra întregii creaţii.
Nu ne este străină nici cunoaştereaacesteia ca formă a omului care priveşte cerul şi pământul, pentru a înţelege că lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenţa  în adâncul pietrei pe care, asemeni unei ficţiuni, am văzut-o şi am uitat-o, chiar dacă veşnic rămâne acolo.
De aici şi până la finalul cărţii, Tăcerea îşi poartă „magia limbajului”, între o poetică a absenţei rostirii, a abstracţiunii şi o poetică a prezenţei, prin bogăţia de metafore inedite: ,,Neînvăţând să tac Tăcerea, imn întru gloria ei, acum, înalţ! Cu un crin în mână, întru deşertăciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!”
Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează Tăcerile, în mod deosebit, la el însuşi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecărui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani trăiţi în altarul Poeziei.
În fapt, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile dedicate exclusiv „Tăcerii” îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate până acum, succesiv, şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării.
Aşadar, Cel de atunci - în mottouri şi Cel de acum - în autoreflex, faţă în faţă, pe aceeaşi pagină!
Calea spre o nouă paradigmă literară a fost deschisă de acesta încă din Evanghelia Cerului - Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „aleşi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglindă.”
Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tăcerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la stările de spirit de altădată, trăite şi nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, căci aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat să găsim răspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?
Un autentic labirint al Tăcerii este parcursul în care vibraţia lirică o simţim egală cu viaţa, cu iubirea, cu nemurirea!
Densă, dar confortabilă la citit, de la prima până la ultima filă, cartea de faţă conţine, în ansamblul ei, 175 de poeme!
Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndepărta de mine”, „Fulguire e totul, oiştea nopţii e ruptă!”, „Goneşte timpul, armăsar divin”, „Hoinară umbră, cine a minţit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tăcerii”, „Măcelul din privirea ta” etc.
Theodor Răpan sparge tiparele topice şi stilistice, dezarticulează sintaxa şi creează un nou limbaj liric. Fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forţa de transfigurare a realităţii. Cultivă, cu precădere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile”: „Izgonit în lumină m-am simţit Inorog fără stea, arsă pe rug eşti, Abisinie, Poezie a mea…”
Pătrunderea în miezul „Poeziei Tăcerii” este posibilă numai prin intuirea plurivalenţei simbolurilor şi decriptarea acestora, în contextul în care apar.
Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/ă afectiv: „În noapte se ascunde Tăcerea, mai solitară şi mai mută decât ai fi tu, cu cât îndrăgesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnală a foşnetului îmi dă randevu…” sau ,,La Cina de taină ia lampa cu tine, chipul tristeţii nu-l arăta, cine vorbeşte, cine te-ascultă e demult în Lumină şi în inima mea.” 
„Tu, tu, tu, amânată rămâie Tăcerea” constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii. Ea depăşeşte cadrul unui text programatic, deoarece iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţial şi planului cunoaşterii. Retorismul poemului sugerează o altă concepţie despre artă decât a înaintaşilor. Chiar dacă elementele construcţiei sunt cunoscute, le plasează în contexte noi şi le conferă sensuri neaşteptate. Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemănate, tot astfel cum el însuşi aparţine, simultan, planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii (condiţia de creator): „Tu, tu, tu, amânată rămâie Tăcerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbrăcată ca o mireasă în oglinzi de zăpadă mi te-ai destrămat…”
Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalităţi ale limbajului şi am în vedere: înţelegerea raţională, („Cum să te uit, Tăcere...”), nivelul simbolic , („Vârstă a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îţi descântec trecutul...”), nivelul intuiţiei poetice („Pe o mirişte mută somnul adoarme, prin arbori vântul scheaună-ncet, pustie şi tristă ziua desfide letopiseţul acestui Poet…”). Cele trei modalităţi ale limbajului, fireşte, nu apar în stare pură, ci cu întrepătrunderi inerente şi evidente.
În evoluţia liricii, ipostazele creatorului reflectă raportul dintre sine şi eul exterior (problematizant), se asociază cu o anumită traiectorie spirituală (imaginar poetic) şi se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului şi universului (opera).
Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidenţiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal şi animal, vom avea în vedere şi cele patru elemente fundamentale: apă, aer, pământ, foc, dar şi aspecte care ţin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenţă cu Tăcerea.
Un element, aparent banal - piatra, are o strânsă legătură cu sufletul. Ea desacralizează lucrarea divină şi simbolizează acţiunea umană ce se substituie energiei creatoare, prilej de înălţare: „Cu faţa-ntoarsă spre Tăcere, obosit de atâta viaţă netrăită, las capul pe piatră şi-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovată, comite sperjur…” sau „Cerşetor de Tăcere, Cuvântul vorbeşte, pe struna sa eu pasăre mă fac, ţărmuri de jasp inima-ndură, viaţa mă-mpinge din prepeleac…” Alteori, proprietăţile chimice ale substanţei devin conotaţii specifice ale aceluiaşi termen care dobândeşte valenţe lirice: „De aceea vă conjur prieteni, îngropaţi-mă între sprâncenele Câmpiei şi cumpăna de somn a tristeţii, cu axa Pământului în braţe precum un crucifix de flori şi păsări nemaivăzute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispoziţii finale nu am…”
Un statut special dobândeşte piatra ca simbol spiritual: „Piatră a filozofilor, ce trist sunt fără togă, ah, iscoadă!”
Elementul fără de care omul nu poate trăi este sarea. Nu întâmplător, Apostolii au fost numiţi „sarea pământului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tăcerii sarea dobândeşte conotaţii stilistice: „Â se uită la mine pieziş, inima sa dorul întoarnă. E o literă făr’ de care nu te pot iubi, sarea pământului e-o dulce rană!
O construcţie oximoronică, prin care se exprimă un proces iniţiatic îi relevă cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii mă-nvinge! Sarea sărutului doare!”
Savoarea interogaţiei este cu atât mai plăcută, cu cât asocierea termenilor este mai neaşteptată: „În această supunere a sufletului mă mai vrei sare presărată pe rana foamei de tine?”
Trecând la elemente şi simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionaţi de paleta bogată pe care ne-o oferă lectura poemelor, de la firul de iarbă la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la pălămidă, de la firul de păpădie la floarea-soarelui, de la nufăr la floarea de colţ, de la muşcată la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceşte-mă şi sărută copilul de iarbă, cât de mult, cât de mult am crescut…”; „Ave ! Răsare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevărul tot aşa cum trupul îşi uită sufletul într-o veche iubire, desenată în somn, de mâna unui fir de iarbă.”
Semn al regalităţii, al potirului, al soarelui spiritual - crinul, în acelaşi timp, sugerează viaţa pură, ca o făgăduinţă de nemurire şi de mântuire: „Această femeie îmi ţine spada în mână, inima ei e păzită de crini, am ajuns un copil de iarbă şi sete a cărui Tăcere în somn o îngâni!”;Mă vezi, nu-i aşa, rezemat de un crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine aşezaţi-mă în lotca nevăzută a Cântecului! Nu mă îngropaţi nici în Isla Negra, nici în faţa mării, nici între crinii amintirilor!”
Desăvârşirea fără cusur, perfecţiunea, sufletul, inima, cupa vieţii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia creştină, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picăturilor de sânge, fie semnul rănilor lui Hristos.
Trandafirul simbolizează, aici, pasiunea, puritatea, înţelepciunea divină, iubirea. Trandafirului roşu sau alb îi alătură trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng şi mă rog pentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieţi, ci doar sculptorul umbrei cea orbită de glorie, de acum încep să învăţ să tac şi să plâng în Limba Română!”;Cuvintele - trandafiri nevăzuţi!”;O pasăre trece podul de trandafiri!”, „Am tăcut la îndemnul trandafirului albastru!”;Am nevoie să îţi simt umbra în fiecare clipă, culcată galeş în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, dă-mi Tăcerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelişti la chivernisire, trăiesc periculos şi-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tăcerilor, Divinul aruncă-n urma ceţii trandafirul!”
Păsările, mesajul cerului, leagă terestrul de înălţimi, sugerează eliberarea de greutatea pământească, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creaţia, nemurirea sufletului, dar şi hazardul, neprevăzutul, necazul, moartea: „Nu mai ştiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de păsări-colibri, buzele sângelui meu ridică din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de păsări şi lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apă răsare un nufăr, nu uita că mi-e frică, nu mai pot să te-nfrunt!”; „La Gura Portiţei păsări de jad îşi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, mătur în grabă cuvintele de pe covor. Şi apuc să tac!”; „Şi eu voi auzi din groapă cântul, cel gângurit de păsări şi culoare, ţipătul bufniţei mâna-mpietreşte, rana din sânge, ah, cum mă doare!
Şi în Evanghelia Tăcerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor şi forţelor cosmice, materiale sau spirituale, având legătură cu nivelurile Universului: pământ, văzduh, cer. Termenul generic şi-l asumă până la exprimarea dorinţei de a rămâne în el: „Un tânăr animal aş fi vrut să rămân, să ţin isonul Tăcerii în mână, soarele inimii latră-a pustiu, trecătoare sunt toate, doar cerneala mă-ngână!”; „Veniţi, odată, în Piaţa Balcoanelor să-l vedeţi pe Poet, animal pur-sânge, arcuş linguşitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!”
Ca un animal de pradă se află în faţa a două stări „cruciale” în propria-i viaţă - dragostea şi nemurirea: „Dragostea pentru tine mă supune. Biet animal de pradă. Vocea inimii amuţeşte. Este vocea Tăcerii!”; „Gol-goluţ, stau în faţa ta, nemurire; ca un animal de pradă. Nu-mi este frică!”
Şarpele şi porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pământului şi ale cerului. Purtătorii lumii sunt, uneori, elefanţi, tauri, ţestoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în funcţia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de deasupra. Sub atracţia cerului, se poate înălţa, ca în episodul «şarpelui de aramă» ridicat de Moise în pustiu.
Aşa a dobândit imagine pozitivă, ţinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, răstignit, contrar relaţiei cu Eva: „Mărul Tăcerii doar Eva îl ştie, şarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tăcere: uliţa doldora de fulgi şi imperii bizantine, noroiul paşilor desculţi prin otava copilăriei, şarpele primei iubiri…”
Între lumină şi umbră, între suflet şi spirit, între tot ce ar putea să însemne lumea contrariilor, şarpele pare a fi salvatorul: „Un şarpe alb pe pod acum răsare, pământul sub lumine dă ocol, hieratică doar luna fuge-n vale, să-şi lănţuie Tăcerea-n prostovol…”
Legat de izvoarele vieţii şi ale imaginaţiei, în poezie, el dobândeşte valenţe noi: „Şarpele muşcă buricul Tăcerii!”; „Oftează sângele, cobor la mal, un şarpe mă petrece, îl ţin de piept încolăcit, trecută-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!’’ sau „Binecuvânt Alfabetul Tăcerii! Binecuvânt şoapta şi urma mistreţilor, dragostea mea sfâşiată de-a pururi, tremurătoarea cumpănă a gândului, Magul-Poet, descântecul şarpelui…”
Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum să muşc din acest lătrat de câine ce veşnic scânceşte în inima ta?”; „Mut ca un peşte în apa păcatului sunt, flămând ca un câine a cărui credinţă descreşte…”, „Şi vaca, şi măgarul, şi coţofana, şi câinele, şi cormoranul, cu toţii vor veni la festinul din noi!”; „Nu mă învrăjbiţi nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermină, nici cu hipopotamul cel credincios şi răbdător...”
Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba faţa lumii. Ca un flamingo, este iniţiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze şuşotesc, şacali portocalii din tobă sună, antilopele din Dobroteşti, pasărea Flamingo o cunună!”; „Şi voi slăvi eternitatea cu gura toată şi voi merge-n rugăciune-n urma ta, de mă voi schimba într-un peşte imens tu să ştii că-n abisul fiinţei rătăcesc, uite-aşa…”
 Cele patru elemente de bază ale cosmogoniei tradiţionale, apa, aerul, pământul şi focul sunt reprezentate în relaţie cu valoarea noţională, transpusă la nivel metaforic.
Semnificaţiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenerescenţă: „Măreaţă este uimirea, vibraţia izvorului în cădere spre tine, inimă, nevăzut şi necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”;Pământul din Tăcere s-a născut! Conacele inimii ard unul după altul!; „Respiraţia ta, Moarte, cu ochii scufundaţi în apa de Bobotează, a acestui vers ne-nţeles!”; „Numai de dorul miresmei tale mă schimb într-o floare cu aripi de aer de parcă-n poieni apa Cuvântului şi-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tăcerii...”
Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerată din două puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoare şi distrugătoare: „Şi apa zăcută lătrând din care beau cu nesaţ pe furiş acum când scriu acest tratat despre morţi, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o colibă îmi fac, apa sfinţită mă doare...”
Aerul semnifică lumea subtilă, aşezată între cer şi pământ, este simbolul sensibil al lumii nevăzute, un factor de mişcare universal şi purificator. Ca şi focul, aerul este un element activ şi masculin, în vreme ce pământul şi apa sunt considerate elemente pasive şi feminine.
În poeme, sensul profund conotativ sporeşte lirismul, provoacă meditaţia, creează imaginea literar-artistică: „O, aer fără pată, sublimul Mort m-aşteaptă, rostească-se în briză tot necuprinsul minţii, făptura mea cea tristă o-nvăluie fiinţa, panterelor din sânge să nu le crească dinţii!”;Respir! Tăcerea-n piept mă doare, aerul mă vinde ne-ncetat, de întristare şi melanholie, râioasă, bucuria m-a trădat…”
Perspectiva singulară şi personală este necesară în măsura în care trăirile şi sinuozităţile spiritului sunt irepetabile: „Perfecţiunea Poemului tăcut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerul nopţii dezvăluie tot ce muţenia într-un glas a scornit!;Merg pe apă şi plâng. Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui…”
Pământul, ca element al cosmogoniei tradiţionale, este prima formă de materie, despărţită de ape.
În Evanghelia Tăcerii, citim o frumoasă şi concentrată compoziţie lirică despre geneză şi extincţie: „Pământul din Tăcere s-a născut! Şi în tăcere se va duce în pământ!
Convins de apriorismul kantian al formelor intuiţiei sensibile, de subiectivismul timpului şi al spaţiului, poetul se întreabă: „Gol e pământul şi acum fără tine. Ce cauţi, mărite, în grădina mea?”
Regenerarea spirituală se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie şi numai cu gândul) la pământul natal : „Pământ al meu, uitarea mă cunună, eu nu-ţi mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sădesc în brazdă plugarii, dansează Tăcerea pe un vechi gramofon!” ; „Tăcerea! Tăcerea vizibilă o vreau! Când sunt cu mine îmi mai rămân de-ndeplinit doar poruncile tinereţii. Mai am de trăit copilăria, toată adolescenţa petuniilor, vieţile cailor din Pădurea Nebună, rodul pământului, cele 1001 de măşti ale trecutului tău, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului şi limba melcilor din casta lombardă a graurilor…”
Cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiţionale - focul - este prezent cu toate valenţele lui purificatoare, mistuitoare, izbăvitoare, ucigătoare, etc.
„De dragul tău las flacăra să ardă părul însângerat al nopţii de sabat, neîmpăcat, neîmpăcat, neîmpăcat vâlvoreşte în triluri focul furat…”
Atitudinea armonizării visului cu fapta reală este asimilată în versuri ce amplifică dramatismul trăirii : „Aşa visez să fiu corsar şi plaur, aşa-mi doresc să ard sub vreasc de foc, fildeşul nopţii, mântuie-l, femeie, veşmântul tău de lacrimi în mine n-are loc…
Spaţiul poetic al focului este „expresia încărcată de suflet dinăuntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tăcerii ! Binecuvânt pădurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Deltă, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfătoare a sălciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prăbuşiţi în lumina verii, poteca nedesluşită când vrei s-o apuci spre crestele munţilor, primăvara…
Starea interioară a eului presupune combustia, pasiunea trăirii transpusă într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tăcerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinită, săbii de foc se vântură-n aer, pajiştea toată-i de somn cotropită...”
Geografia spirituală a Evangheliei Tăcerii are ca forme de relief distincte - câmpia, semn al nesfârşitului terestru, şi muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer şi pământ, capăt al ascensiunii Omului: „Tăcerea, ca o femeie mută stă la pândă! În templul ei păunii rostesc ultima rugăciune a inimii. Prin faţa ei, cohorte de bărbaţi defilează într-una! Ca un nor în derivă, coapsele ei răscoleau aşternutul privirii! Sânii curajului, aţâţare şi netedă piele, ca o amazoană în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!”
Muntele, semnul verticalităţii, al fermităţii, al neschimbării, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpia va-mbujora, pe ritmul de ploi şi de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta…”
Centru al vieţii spirituale - inima, simbol al chintesenţei divine, este locul intuiţiei, al cunoaşterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevărul, de aceea, acum sporesc prin Tăcere, frigul şi cataclismul aşteptărilor, pun pe masă pâinea nenorocului, cuţitul stă în închinăciune şi, dintr-o dată sufletul meu vorbeşte pădurilor: depărtaţi-vă de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, şovăielile sale stau tolănite pe cearşafuri cernite, nu stăpâneşte nimic din Alfabetul Tăcerii, greşelile lui sunt greşelile greşiţilor noştri. Amin!”
Întreitul simbol al vieţii, Omul (trup, suflet, spirit) încununează creaţia, prin Cuvânt şi Lumină: „Se sparge Tăcerea, rămâne Cuvântul, gazelul nescris îndură şi tace, sângele tot l-am pierdut în războaie în care iubirea în vers se preface...”
Şi dacă lumea a fost creată prin Cuvânt, ca „replică” a Tăcerii absolute şi Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce ştiu să tacă, fericiţi cei ce ştiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iată-mă-s, ca un martir fără cer, fără sete…”
Bornă importantă în creaţia lui Theodor Răpan, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii, trece prin toate volumele de până acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea şi la esenţializarea expresiei lirice.
Poetul se detaşează de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc.
În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detaşată, rece, a Universului: „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii - anii – se-adună-ntre aripi mereu…” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră…”
Lingvistic, remarcăm frecvenţa cuvintelor polisemantice şi a sensurilor conotative, recurenţa unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugerează tema, dominanta afectivă), enunţuri eliptice, prezenţa unor elemente paratextuale şi metatextuale, etc.
Armonia vizează acordul perfect al unităţilor compoziţionale care alcătuiesc poemele şi se realizează prin echilibrul părţilor/secvenţelor, prin fluenţa discursivă, prin coerenţa stilistică.
Mărcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenţa unor construcţii sintactice recurente, a unor toposuri, dar şi cadenţa, ritmul, rima.
Stilistic, observăm prezenţa simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconvenţionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalităţile estetice sunt realizate şi prin procedee artistice de construcţie şi de semnificaţie, prin elemente ale viziunii artistice.
Cu tonul uneori sobru, detaşat, poetul caută însingurarea, tristeţea, alteori, patetic, se dăruie total!
Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninătatea şi înaltul însoţesc aspiraţia spre linişte, spre Tăcere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui.
„Tăcerile” Poetului sunt însoţite în drumul lor către cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist şi pictor român, trăitor de multă vreme în Franţa. Cale de şase cărţi, inimile celor doi au bătut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeşte, sufletul lui, în sufletul meu tinereşte. De atunci eu nu mă mai grăbesc, asfixia luminii sufletul mi-apasă, ca un fluture în Marsilia Tăcerea mă trădează, catranul bucuriei pe pagini se lasă…”
În totală consonanţă cu poemele apărute până acum, a realizat, cu o rară maiestrie, copertele şi ilustraţiile însoţitoare – adevărate opere grafice – peste 550, la număr!
Frumosul din Artă este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creaţia Poetului de faţă! Şi invers!
Evangheliile lirice, concluzionez, alcătuiesc un ciclu unitar prin tematică, atitudine poetică şi modalităţi artistice. Ele au ca temă condiţia creatorului surprins în diferite ipostaze şi sunt construite pe principiul opoziţiei dintre real şi ideal.
Evanghelia Tăcerii – Solilocvii este o carte rară în literatura română şi universală, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostitului.”
Aici aflăm marile teme ale creaţiei (din cele 13 volume editate până în prezent), nu ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa.
Limbajul metaforic, sintaxa poetică novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, menţionat încă din titluri, conferă poemelor o sonoritate aparte, de incantaţie magică.
Din aceste motive, fie şi numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Răpan este, în egală măsură şi în acelaşi timp, un creator distinct al Poeziei Tăcerii şi al inovaţiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române!
În final, citându-l pe Poet, mă-ncumet: „Şi tu, suflet al meu,/ cum de stai tolănit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcănele privirii întoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu ştiu să culeagă Tăcerea!/ Aflaţi-mă!”
Cartea ne aşteaptă, Cititorule, să ne purificăm în universul ei de Logos şi prin Tăcerea-catharsis, căci poemele sale sunt un adevărat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii şi retrecerii noastre!
Să ascultăm, aşadar, glasul Tăcerii, căci numai aşa vom şti cât preţuieşte!
Nicoleta Milea (Alexandria)
 
SPIRITUALITATE

 FANTASMĂ SAU ADEVĂR?

În aceste vremuri tulburi, ne gândim cum să redevenim calmi, să ne redobândim echilibrul sufletesc, să fim optimişti şi încrezători într-o viaţă mai bună. Aproape că nu există zi, în care media şi nu numai, să ne răpească liniştea inimii şi să ne arunce în hăul deznădejdii. Nu numai oamenii simpli ştiu că existenţa lor nu este aşa cum au visat-o, ci şi cei erudiţi, care agonizează într-o situaţie ce pare a nu avea nicio ieşire.

Atunci, ne spunem că doar gândul ne-a mai rămas, fiindcă e ascuns de restul lumii şi de tumultul din exterior. Este templul nostru divin, în care îngenunchem cu speranţa că poate mâine nu vom mai simţi neputinţă şi durere. Dar poate că nici gândul nu mai este intim, datorită unora, care deţin puteri deosebite, şi uzând de ele, tulbură liniştea locului sfânt. Totuşi, se pare că şi pentru aceştia sunt soluţii, pe care le putem folosi pentru a ne apăra fiinţa. Totul pare simplu, dar complicat în acelaşi timp.

Puterea gândului este uriaşă, dar nu oricine o are. Ceilalţi sunt victime sigure ale unei civilizaţii cameleonice, ale unor oameni care trăiesc pe aici, dar nu urmăresc decât distrugerea noastră prin orice căi. Nenumăratele veşti lugubre, prevestiri sinistre, imagini apocaliptice, ne sunt inoculate cu precizia unui chirurg, iar finalul este previzibil. Nu ne mai rămâne decât năzuinţa că toate aceste atacuri vor înceta cândva, înainte de a fi prea târziu. Dar este speranţa omului sincer, care nu vede decât binele din semenii săi, iar naivitatea lui îi va aduce sfârşitul. Cu toate acestea, omul cu sufletul pur, nu se teme nici de moarte, aceasta fiind doar poarta de intrare în tărâmul luminii, acolo unde crede că va afla liniştea la care a năzuit întreaga lui viaţă. Este ultimul drum pe care-l va parcurge cu mintea şi sufletul, lăsând în urmă amintirea unei existenţe nefericite, căci, această dimensiune pământească este una aflată sub semnul suferinţei de tot felul, al neîncrederii, al urii, al invidiei, al egoismului şi al tuturor relelor posibile. Degeaba încercăm să ne imaginăm o lume perfectă, fiindcă aceasta nu există. Trăim doar o iluzie a frumosului, a dreptăţii, a onestităţii. Totul este fals şi dureros, este crunt şi rece, fiindcă nu mai este nimic de făcut, decât să ne lăsăm purtaţi de aceste valuri infame, care ne vor zdrobi de stâncile neantului şi nimănui nu-i va păsa, căci acesta este destinul oamenilor cărora doar sufletul le-a mai rămas. Această lume nu este pentru ei, sau poate că au fost aduşi aici pentru a privi în adâncul inimii şi a scoate la suprafaţă răul care le-a fost dat drept binefacere absolută.

Cum să nu fim trişti, dacă suntem consideraţi doar unelte ale unor jocuri murdare, ale unor interese dezgustătoare, care domină întreg pământul? În zadar încercăm să ne eliberăm din strânsorile libertăţii, căci şi mai mult ne afundăm în imposibil. Atunci, vrem să acuzăm pe cineva pentru ceea ce ni se întâmplă, că poate astfel vom suporta mai uşor povara care ne ucide. Şi cine-i de vină? Dumnezeu? De ce? Doreşte el să fie haos în lumea pe care a creat-o? Nu! Înseamnă că cei culpabili se află printre noi. Sunt tot creaţii divine, dar au un alt scop: acela de a produce dezordine şi panică peste tot. În clipa în care am găsit vinovaţii nu vrem nimic altceva decât să fie pedepsiţi. De către cine? De cei care sunt mai imorali decât oricine. De cei care pozează în persoane impecabile, cu o viaţă ireproşabilă, de cei care sunt aclamaţi pretutindeni unde se duc, de călăii noştri. Le zâmbim inocenţi, îi ridicăm în slăvi, le dorim tot binele din lume, iar ei ne înjunghie pe la spate. Şi dacă ne vor extermina pe toţi, ce vor face? Vor crea o specie ultra dezvoltată, care va deţine controlul suprem? Şi fiind doar ei, înseamnă că nu mai există posibilitatea de a se mai strecura vreun om cu suflet în spaţiul lor secret, nu? Pare nebunesc, e doar imaginaţia mea, şi atât.

Vedeţi câte scenarii se pot ţese într-un timp foarte scurt? Câte dintre ele vor deveni realitate? Nu cumva ni se pregăteşte ceva inimaginabil? De ce nu, atâta timp cât suntem dominaţi de fiinţe cu minţi diabolice? Diabolice, puţin spus, căci gândul nostru se opreşte brusc, atunci când ajunge pe marginea prăpastiei. N-ar vrea să se arunce de bunăvoie într-un iad, pe care oricum îl are aici. E suficient, căci pentru orice există o limită. Dincolo de această linie invizibilă, cred că nimeni nu poate trece, decât numai Dumnezeu. Ori, poate doar el va reface ordinea primordială, chiar dacă va fi nevoie de sacrificii. Nu mai contează cine vor fi cei sacrificaţi, atâta timp cât e necesar să redevenim ce am fost: nişte oameni generoşi, blânzi şi compătimitori. Să ne pese de suferinţa cât de nesemnificativă a celui de lângă noi, să-l privim ca pe o fiinţă divină, capabilă să ne aducă tihna în orice moment al traiului nostru oriunde. Putem doar să ne închipuim cum a fost cândva, atunci când îngerii îi scăldau pe oameni în bunătate şi candoare, atunci când doar sunetul tăcerii se auzea până-n vârful muntelui, atunci când inima tresărea la vederea unui heruvim trimis ca solie paşnică printre noi, împreună cu veşti de-o frumuseţe neobişnuită.

Gina Moldoveanu

 

ÎNVĂŢĂMÂNT

 MINCIUNI PROFESORALE 

...În România ultimilor 22 de ani, există/s-au format (ori, poate s-au reactivat?!) două categorii de profesori – extrem de dezechilibrate ca număr/pondere, în sistemul de învăţământ românesc:

I. prima, şi cea mai numeroasă (inimaginabil de numeroasă!) este aceea a profesorilor nu doar conformişti, ci lingăi sadea! De fapt - aşa-zişi „profesori” – pentru că ei nu instruiesc şi nu învaţă elevii, ci-i mint, cu neruşinare şi cu conştiinţa senină şi împăcată: „Şi ce dacă-i mint? Mă doare-n cot de derbedeii şi mucoşii ăştia: şi-aşa nu-i mai poate îndrepta nimeni! Eu respect Programa şcolară, mai ceva decât pe Dumnezeu: minte ea, mint şi eu! Şi ce dacă e absurdă, şi ce dacă deznaţionalizează? Las' că ştiu ăia de sus ce fac – ce, adică m-apuc eu să le dau lecţii, hă?! Asta e! Ce, să mă pun eu rău cu cei mari şi tari? Doamne, fereşte! Pe mine mă interesează să fiu bine văzut de Direcţiune (Doamne,-ajută! – poate ajung chiar eu director, dacă dau din cap, mereu, că „da”, sunt de acord cu politica de stat, de partid şi de... <<correctness political>>!), să fiu bine văzut de Inspectoratul Şcolar Judeţean, de MECTS... că, în definitiv, dacă nu curge, pică! Ce, parcă e de ici, de colo, măcar să iau, la fiecare patru ani, gradaţie de merit? Poate chiar să fiu numit...profesor emerit, să iau <<galoane>>, pe umeri: cavaler, ofiţer... trai, neneacă!!! Poa' să tot urle, în pustiu, ăştia, cu revendicările lor tâmpite – parcă îi ascultă cineva...! Eu sunt bine cu toţi ăia care trebuie (n.n.: evident, nu cu mine ori cu dumneata, ci cu cei care deţin puterea, în sistem, cu... ”dulăii” şi cu „leii”!), şi bine îmi vine de la toţi!” 

Această “faună” de lingăi şi de iude, care-şi zic, cu neruşinare, “profesori”, îndrăznesc, precum obrăznicătura de Caţavencu, să-şi pună mâna la inimă, să se smiorcăie, aşa, de “frunza frăsinelului”, oleacă (pentru a-i impresiona şi a-i anestezia pe proşti!) – …şi, apoi, cu pieptul umflat ca la curcani şi, cu mâna dreaptă petrecută peste reverul hainei lor tocite (…pentru că linguşitul profesoral nu aduce profituri comparabile, nici pe departe, cu cele din… energie, asfaltări, alumină sau borduri, spre pildă!), emit, cu gâlgâituri din guşă… CELE MAI STRAŞNICE MINCIUNI: MINCIUNILE “EX CATHEDRA”, MINCIUNILE PROFESORALE ŞI, CHIAR, ACADEMICE!!!

II. A doua categorie, extrem de firavă, este aceea a profesorilor care se pun rău cu cei “mari şi tari”, nu respectă Programa, ci Adevărul – şi chiar vor să aducă un picuş de firesc, în noianul de absurd, din sistemul şcolar românesc...! Aceştia, puţinii, cred că aproape orice elev este ameliorabil, cu condiţia să nu fie „operat” de conştiinţă şi de minimul bun-simţ – şi că nu se poate ca, odată intrat într-o clasă, cât de slabă va fi fiind ea, tu, professor/dascăl şi pedagog, să nu afli, printre fiii de plugari (cam analfabeţi, e drept!), şi copii/tineri curioşi, CHIAR VII!!! - ...poate că nu li s-a zis nimic, înainte, poate că nu le-a avut nimeni grija, nici părinţii (plecaţi pe coclauri, prin lume, pentru un ban în plus... ori divorţaţi ... - ....din motive economice, de obicei, dar şi din pricini de creştere a procentului de imoralitate, într-o societate condusă tocmai de către… Doamna Imoralitate!), nici învăţătorii ori profesorii n-au investit, în ei, încredere şi muncă, la timpul potrivit („De ce să te mai osteneşti, cu nişte handicapaţi, cu nişte golani şi cretini?”) ...”Dar nu e totul pierdut (…zic babalâcii ăştia idealişti şi creduli!), decât dacă suntem noi laşi, căcăcioşi... dacă vom capitula, fără condiţii, în faţa răului năvălitor, în continuă expansiune! Uite, ora de Religie nu mai e obligatorie... – cum altfel? – prin decizia MECTS, adică a unui individ, numit Daniel Funeriu, care nu-şi dă pe faţă nici bacalaureatul, d-apoi …credinţa! S-o fi închinând lui Michiduţă…!”

…Şi aceşti profesori… ”rebeli” (mulţi dintre ei, culmea, bătrâni-bătrâni! – şi atât de naivi...!) – nu se supun sistemului, nu „se dau” cu cei tari şi mari etc. – nu vor gradaţii de merit, cu orice preţ: cu preţul minciunii laşe, nesimţite şi gudurate... nu-şi numără banii din portofelul rupt, ci, seara, îşi fac bilanţul zilei: câte minţi au pornit/urnit din loc, cât de cât – fie şi... “potenţial”!

...Şi au de suferit, naivii ăştia, şi trebuie să dea note explicative, în faţa unor puţoi de inspectori, care le-ar putea fi nepoţi... Dar aceşti „extratereştri” nu acceptă nici minciuna, şi nu au de gând nici să lase absurdul şi supunerea oarbă să devină reguli de viaţă – pentru tineri şi maturi, deopotrivă! Aceşti indivizi „aerieni” formează o sectă extrem de periculoasă şi incomodă, pentru nişte guvernanţi cazarmagii, precum cei din zilele noastre – aşa că MECTS-ul face tot ce poate, ca să-i... elimine din sistem: mai un infarct (după atâta hărţuire…), mai un canceraş (după atâta inimă rea şi prigoană...)…Mai vedem noi!

...”SE REZOLVĂ, DRAGI TOVARĂŞI!” Adică, lasă că îi punem noi cu botul pe labe, sau... îi ajutăm să crape, cu mult înainte de pensie...!

...Ei bine, văd, pe adresa electronică www.prodiaspora.de – un articolaş, al unei doamne profesoare de Istorie, din Constanţa – doamna Gigi Stanciu: COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI LA COLEGIUL NAŢIONAL DE ARTE „REGINA MARIA” DIN CONSTANŢA.

Îl redăm, integral, mai jos (adaugăm faptul că, pe lângă text, profesoara cu pricina – şi ca domnia sa, probabil destui dascăli, asemeni la fire şi caracter cu domnia sa... – alcătuieşte un colaj, din desenele copiilor, legate de Holocaustul despre care le-a tot “spuso-minţit” profesoara, cu toată convingerea ei farisee, şmecheră şi teribil de oportunistă!):

Elevii claselor de arte plastice din liceul unde predau dispun de talent şi multă imaginaţie şi pentru că le place istoria şi sunt hipersensibili la tragediile umane în general şi la acelea din al doilea război mondial în special. Aceşti elevi talentaţi şi umani, mai umani poate decât şi-ar imagina cei pe care nu îi mai mişcă imaginile cutremurătoare ale inimaginabilului Holocaust, au realizat aceste desene şi creaţia în versuri pe care vi le prezentăm dumneavoastră, acelora care cunoaşteţi la fel de bine ca noi ce înseamnă să nu uiţi istoria recentă, cu toate faptele ei abominabile, căci dacă le uităm, s-ar putea să le repetăm.

În istoria Europei, actele din perioada „soluţiei finale” se înscriu ca pagini negre ce ar trebui iertate, dar nu uitate; în istoria României, pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu se înscriu pe aceeaşi linie, a unor acte de cruzime, de încălcare a drepturilor omului, de crime împotriva umanităţii, de genocid.

Poate părea nepotrivit să ceri unor copii de azi, care trăiesc în condiţii minunate, au tot ce le trebuie pentru a se dezvolta deplin, să înfăţişeze în desenele lor o lume trecută şi oribilă? Probabil că da, însă atunci când ideea vine de la ei, nu e impusă din afară, înseamnă că pe aceşti copii îi determină să se revolte şi să strige în modul lor propriu, artistic, acele grozăvii ale unui timp când istoria delira...

Literatura nu este străină de aceste acte barbare din plin secol al XX lea, elevii cunosc opere literare scrise de supravieţuitori ai Holocaustului, opere care sensibilizează sufletele tinerilor, nu le înăspresc şi nu le pietrifică. De aceea, neuitând, dar iertând, elevii comemorează în fiecare an Holocaustul, uciderea acelor nevinovaţi evrei, circa şase milioane, în lagărele naziste proiectate cu rigurozitate şi cinism de oamenii bolnavi ai Europei. Odihnescă-se în pace toţi aceşti nevinovaţi gazaţi şi arşi în cuptoarele de la  Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Belzec, Cheşmno, Maly Trostinet, Sobibór!!

Gigi STANCIU
profesoară de istorie
Constanţa, noiembrie 2011

 ...Elevii claselor de arte plastice din liceul unde predau dispun de talent şi multă imaginaţie şi pentru că le place istoria şi sunt hipersensibili la tragediile umane” Daaa, evident că numai la domnia voastră s-au strâns, toate talentele şi “imaginaţiile” şi sensibilităţile holocaustologice, din toată România! Monopol, ce mai! Iar domnia voastră faceţi, acolo, la Constanţa, o muncă titanică de a stimula aceste talente (…care bat înspre… geniu, ce să ne mai ascundem după deget munca de stârnire/stimulare, revelare şi formare a… Duhului proteic, cameleonic şi falsificator “elevesc”!) către… GIGANTICA, INCOMENSURABILA MINCIUNĂ!!!

…Sunteţi profesor de Istorie, stimată doamnă – şi, oare, nu simţiţi DOMNIA VOASTRĂ (nu copiii!) un pic de jenă, când scrieţi „la jurnal/gazeturi” (deci, ca să fie luat în seamă, de către „cei mari şi tari”, ceea ce scrieţi...cine ştie, s-o face de-o gradaţie de merit...!): „Aceşti elevi talentaţi şi umani, mai umani poate decât şi-ar imagina cei pe care nu îi mai mişcă imaginile cutremurătoare ale inimaginabilului Holocaust”...?! Adică, să nu fi aflat domnia voastră că, în întreaga istorie a umanităţii, au fost NUMAI „imagini cutremurătoare” – nu doar în cazul unor şmecheri de evrei, care, vorba coreligionarului lor, prof. dr. Norman Finkelstein (Industria holocaustului, Editura Antet), „este cea mai mare şi neruşinată afacere, din toată istoria”: unii evrei, din Mafia lor „ocultă”, au tras şi continuă să tragă profituri enorme, băneşti şi „de imagine”, dintr-o chestiune controversată – „Holocaustul” – ...de-au ajuns chiar ei, evreii, să tot schimbe cifrele, de pe placa de la Auschwitz...ajungând de la „şase milioane de victime”, la vreo... ”două sute de mii” (cel care i-a ponderat a fost tot un evreu, dar unul cu bun-simţ - evreul Jean Gabriel Cohn-Bendit, care scrie aşa: “Să luptăm pentru a fi distruse aceste camere de gazare ce sunt arătate turiştilor în lagăre, unde acum se ştie că nu au existat niciodată, deoarece ne asumăm riscul de a nu mai fi crezuţi nici despre ceea ce suntem siguri”), dar nu „arşi de vii”, ci doar victime (arse semitico-ritualic! – pentru că evreii refuză înhumarea!!!) ale subnutriţiei, ale murdăriei (…era înghesuială mare, ca în orice lagăr de concentrare, dragă doamnă: şi în România lui Antonescu, şi în România comuniştilor stalinişti... dar şi în lagărele din Olanda şi din sudul Franţei, unde au murit, de subnutriţie, peste un milion de germani… „concentraţi”!), ale tifosului exantematic (consecinţă a murdăriei şi înghesuielii: şi în refugiul din 1917, din Moldova, bunicul meu, după tată, a murit de tifos exantematic, şi nu cântărea, MORT, mai mult de ...25 de kile! – …taman ca scheletele multiplicate, prin trucaj fotografic, de B.B.C.!!!) – şi, din păcate, ale muncii grele (cu care nu prea sunt obişnuiţi evreii, neam de neamul lor de...”popor ales”!)

... Nu-i mai puţin adevărat că, la vremea lor, şi cartea Am fost medic la Auschwitz, şi Jurnalul Annei Frank  - apoi, pe jumătate, chiar şi filmul Lista lui Schindler  - m-au impresionat... (dar eu sunt profesor de Română, stimată doamnă, iar nu de Istorie – şi, deci, întârzierea în ignoranţă mi se poate ierta, măcar în parte!) - până am dibăcit escrocheria „publicitară”, afacerea „di granda” cu „Holocaustul”, speculaţia chinurilor sărăcimii evreieşti, de către coreligionarii lor (speculaţie aducătoare de multe, foarte multe miliarde de dolari, pentru „crema” Marii Finanţe Mondiale – şi aşezarea lumii creştine în genunchi, spre pocăinţă, generală şi  infinită!)... escrocheria protipendadei sionismului, a „poporului ales” ...N. Finkelstein afirmă că părinţilor săi, care au fost internaţi în lagărul de la Auschwitz, li s-au promis câteva mii de dolari, pe an, ca despăgubire morală (Germania, Elveşia, Polonia şi România au pierdut procese la Haga, fiind acuzate de…holocaust, şi, deci, plătesc, anual, fiecare dintre cele patru ţări “condamnate” (?!), câte UN MILIARD DE DOLARI!!!) – ..şi, “de facto”, li se ung ochii (părinţilor lui N. Finkelstein, cu câte… 13 dolari pe an… Unde or fi ceilalţi bani, ghici-ghicitoarea mea…?! - …având în vedere că, azi, nu mai sunt în viaţă decât câteva zeci de supravieţuitori din lagărele lui Hitler…???!!!

...Trebuie să înţelegem că dvs. vă “cutremuraţi” (şi ne cereţi şi nouă s-o facem!) doar… selectiv! De ce nu vă cutremuraţi de, să zicem, ce a ordonat evreul Harry S. Truman să se facă la Hiroshima şi la Nagasaki (pe 6 şi pe 9 august 1945) - ...acolo CHIAR A FOST HOLOCAUST=ARDERE DE TOT, prin efectele bombelor atomice!!! A avut loc, uneori, chiar... VAPORIZARE A TRUPURILOR UMANE!!!

...Dar, în definitiv, de ce nu vă cutremuraţi de „holocaustul” (punem ghilimele, pentru că nu totdeauna e vorba de „ardere de tot”! – ci de măcel şi genocid…DOAR!) făcut, chiar sub nasul domniei voastre (şi asta, zi de zi!) de înşişi evreii din Israel, asupra populaţiei palestiniano-arabe... dar, prin intermediarului mercenarilor oficiali ai israeliţilor, SUA, au „holocaustizat” (de-a dreptul, cu napalm!), între 1959 şi 1975, mii de sate, cu vietnamezi nevinovaţi, şi „holocaustizează”, azi, şi iraqieni, şi afghani, şi...?

... „Să nu uiţi istoria recentă, cu toate faptele ei abominabile, căci dacă le uităm, s-ar putea să le repetăm...” – ziceţi domnia voastră, la „gazeturi”, stimată doamnă profesoară de (...ghiciţi ce?) ...da, de Istorie!

... Dar, pentru Dumnezeu, de ce să dezgropăm morţii, iar şi iar? De ce să-i tot minţim pe copiii noştri, cu basme despre „evreul – ETERNA VICTIMĂ A ISTORIEI”?! Păi, dacă-i dezgropăm pe morţii evreilor  -  se ridică din mormânt toate neamurile pomenite în Vechiul Testament, şi aneantizate, prin genociduri (zice Cartea Sfântă, negru pe alb şi cu mândrie trufaşă!) de către poporul lui Israel…, se scoală din mormânt sutele de milioane de piei roşii şi sutele de milioane de negri, măcelăriţi de “stăpânii lumii”, de cei ce-şi zic azi S.U.A… şi Anglia… şi Spania, şi Portugalia, şi Franţa… - mă rog, toată “lumea bună”, din NATO şi UE… ”modelele” sacre ale democraţiei mondiale… Se scoală şi armenii, măcelăriţi, cu scop de exterminare, de turcii aspiranţi la UE… dar, mai ales, se scoală japonezii, despre care scriam, într-un articol din 2003, din revista CONTRAATAC – Adjud, Anul IV, nr. 11, p. 20:  Ministrul şi Holocaustul: “JAPONEZII – singurii din lume (n. mea: dacă n-ar trebui să-i punem la socoteală pe vietnamezii arşi cu napalm, în anii '60-'70, pe irakienii şi sârbii iradiaţi în anii '99-2003 - sârbilor, bombardaţi de Paştele ortodox, li se scria, de către americani, pe bombe: ”Paşte fericit!”) - care au fost arşi DE VII, în întregime, DE TOT (n. n: “holos+haustos”…), la Hiroshima şi Nagasaki, prin ordinul criminal al preşedintelui american Harry S. Trumann (…), de le-au rămas doar umbrele, <<fotografiate>> pe pereţii caselor…” Şi se scoală şi morţii palestinienilor nedreptăţiţi din 1948 (anul creării artificiale a Statului Israel)  -  situaţie despre care scrie americanul Thomas Nelson, în The puritans of Massachussets, Judaism, vol. XVI, nr. 2, 1967  -  tot negru pe alb: ”Forţa pumnului evreu, astăzi, vine de la mănuşa de oţel americană, care îl acoperă, şi de la dolarii cu care este căptuşită(…). Statul israelian nu poate fi format decât după un breviar al urii, drept unică motivaţie a tineretului său, a armatei sale, a întregului său popor (…). Armata israeliană invadează Libanul şi omoară acolo zeci de mii de oameni: operaţiunea se numeşte PACE ÎN GALILEEA(!!!)… În Israel, pentru a convinge că Palestina era un deşert înainte de înfiinţarea statului Israel, sute de sate(palestiniene) au fost rase de pe faţa pământului cu buldozerul, cu casele şi acareturile lor, cu cimitirele şi mormintele lor (…)”…

... Ministrul de Externe al Israelului, dna Tzipi Litvi, a comunicat, pe toate posturile de televiziune, în decembrie 2008, că „Israelul nu va înceta războiul, odată pornit, până când nu se va răzbuna pe toţi arabii palestinieni”.

…În definitiv, rabinatul şi-a făcut, în general, datoria, îndoctrinându-i pe israelieni pentru genocidul anti-arab, căci: „toţi arabii sunt terorişti”... Iată ce spun tinerii soldaţi israelieni (deja intraţi „în foc” sau aşteptând, cu nerăbdare, intrarea în măcel...) - despre „necesitatea extermininării arabilor palestinieni”:

„<<A venit momentul să-i ştergem de pe faţa pământului>>, a spune Elan, unul dintre tinerii israelieni care abia aşteptau comanda de atac (în cadrul Operaţiunii “Plumb întărit”…), înainte ca ofiţerul comandant să-i interzică să vorbească cu ziariştii.

<<Pentru mine e un festival pe care îl aşteptam de mult. Hamasul trebuie distrus şi acum ştiu că au venit şi trupe al-Qaida să-i ajute. Israelul face ce trebuie>>, ne spune, zâmbind, Noah, unul dintre tinerii sosiţi să privească în direct asaltul. În vârstă de 30 de ani, Noah şi i-a petrecut pe ultimii opt strângând în fiecare zi motive de ură împotriva Hamas. <<Numai în ultimii doi ani, la mai puţin de 100 de metri de casa mea au căzut 20 de Qassamuri. O vecină a murit şi alta a fost rănită. Cum să nu fiu fericit că au intrat cu tancurile peste ei? O să stau aici toată noaptea şi o să mă bucur de priveliştea asta!!!>>  - ne spune tânărul în spatele căruia se văd rachetele brăzdând cerul şi explodând cu o forţă care zguduie pământul până la Kefar Azza, ultima localitate înaintea barajelor militare, situată la patru kilometri de Gaza City.

La fel ca majoritatea tinerilor israelieni, Noah şi-a satisfăcut stagiul militar de trei ani şi aşteaptă cu nerăbdare să fie chemat şi el la ordin să lupte împotriva Hamas. Va pleca la război hotărât să treacă peste orice scrupule pentru a distruge organizaţia cu care Israelul a ajuns la concluzia că nu mai poate comunica decât pe limba gloanţelor şi a rachetelor.

 <<Îi tot aud pe europeni că sunt copii acolo. Da, sunt, dar Hamasul îi foloseşte ca scuturi ca să apere depozitele de armament. Voi omorî şi copii dacă trebuie, deşi îmi pare rău pentru ei. E uşor să plângi de mila lor de la 2.000 de kilometri, aşa cum fac politicienii europeni Voi omorî şi copii dacă trebuie, deşi îmi pare rău pentru ei. E uşor să plângi de mila lor de la 2.000 de kilometri, aşa cum fac politicienii europeni>>(s.n.), spune Noah, în timp ce se bucură cu prietenii lui de fiecare explozie pe care o aude” (cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).

…Doamne-Dumnezeule, oare cât de multă îndoctrinare îţi trebuie, ca să ajungi să rosteşti, senin, astfel de vorbe? Dacă ne luăm după nazismul german (al anilor `30…), vreo 5-6 ani – dacă ne luăm după nazismul sionist (al anilor 2000…), doar vreo câteva luni (n.n.: căci, de câteva luni, Israelul pregătea măcelul  anului 2008, din Fâşia Gaza…!!!).

Doctorul Alzagzoug Zakie ne-a povestit cu vocea aproape acoperită de zgomotul bombardamentelor din fundal ce se întâmplă în Fâşie: <<Sunt foarte mulţi copii morţi. Nimeni nu înţelege ce caută şi pe cine vor să omoare de fapt soldaţii. Până acum, au tras în tot ce vedeau în faţa ochilor>> - [s.n.]” (cf. Evenimentul zilei, nr. 5408).

…Evident, dezinformarea este pricipala armă de îndoctrinare a rabinatului mozaic. Şi această îndoctrinare îi orbeşte, pe imensa majoritate a evreilor, cu privire la suferinţele şi moartea a zeci şi sute de mii de palestinieni, de-a lungul istoriei de măcel, din 1948, anul înfiinţării  (…“cu anasâna” cuirasatelor anglo-americane, subvenţionate de plutocraţia “cosmopolită” iudaică…) -  a statului Israel, neţinând cont de locuitorii palestinerni ai locurilor, SINGURII băştinaşi, de 2000 de ani…!!! - şi până azi!!! – …şi-i face caraghioşi şi revoltător de sensibili la rănirea uşoară/superficială, fie şi a unui singur evreu… - de parcă evreii ar fi, cu adevărat, RASĂ DE ZEI – iar ceilalţi locuitori ai Terrei ar fi, vorba împăratului roman Caligula – “VITE”!!!

...Dar pe morţii românilor, din lagărele comuniste, nu-i plângeţi deloc, stimată doamnă profesoară de Istorie? Sau aţi primit „indicaţii preţioase”, de la dl Funeriu, să-i faceţi uitaţi pe martirii noştri din închisorile bolşevico-staliniste...ba chiar „Experimentul Piteşti” – UNIC ÎN LUME, PRIN SADISMUL ŞI CINISMUL SĂU CRIMINAL...?! Ucrainienii din Bucovina de Nord au aruncat, pe apa Ceremuşului, osemintele stră-unchiului meu, Epaminonda Bucevschi/Bucescu (pictor bisericesc, român get-beget şi prieten bun cu Mihai Eminescu!), din cimitirul din Cernăuţi – şi i-au înlocuit crucea cu un bolovan scris cu litere chirilice, care pomenea de un cazac… (şi aşa au făcut în tot Cimitirul Central din Cernăuţi!), ca să nu se mai ştie că în Bucovina de Nord au trăit români… în veacul vecilor!!!

... Unchii mei tocmai ieşiseră, în 1964, din puşcăriile politice, în care putreziseră, fiecare, vreo 16 ani (după ce a fost pus în libertate, unchiul Sandi/Alexandru Bucescu, pictorul bisericesc, a fost asasinat, aruncat, cu capul în jos, de pe schelele bisericii pe care o picta, în judeţul Buzău). Ei mi-au înşirat, pe degete (şi, zău, le-ar fi trebuit multe zeci de mii de degete...!), numele camarazilor lor martirizaţi în lagărele şi închisorile staliniste, din România deceniilor şase şi începutul celui de-al şaptelea... Treptat, am auzit, de la părinţii mei şi de la unchii mei, apoi am citit şi în manualele şi cărţile mele, despre crimele EFECTIVE ŞI VERIFICABILE, CU DOSARUL ÎN MÂNĂ ŞI CU MARTORI OCULARI, CARE AU SUPRAVIEŢUIT, PRIN MINUNEA LUI DUMNEZEU, IAR NU PRIN MILA CĂLĂILOR (iar nu ...„imaginile”!), cu adevărat „cutremurătoare”, ale unor Anna Pauker/Robinsohn, Teohari Georgescu/Burach Tescovici, Iosif Chişinevschi/Jakob Broitman, Holban/Moscovich, Marcel Breslaşu//Mark Breslau,  Aurel Baranga/Ariel Leibovich, Alexandru Graur/ Alter Brauer, Mihai Roller etc.  etc. etc. Şi despre CDE (Comitetul Democrat Evreiesc)...

... Sunt originar din Bucovina de Sud, oraşul Gura Humorului. Pe strada unde am copilărit eu, în anii '50 (numită Ilie Moscovici - cum altfel?) n-a existat picior de antisemit. Ne jucam, cu drepturi egale la bucuria gălăgioasă  - şi, se vede treaba, acum se vede:  bucuria inconştientă! – ţânci de 5-6 ani, şi Mamciuc-Carpiuc-Hudeniuc, şi Goldman-Druckmann-Blumenstein, şi Weinkeller-Topfer-Stricknadel, şi Rotaru-Macovei-Botez… Dau mărturie că orice evreu, ucrainean, neamţ ori român se naşte om de treabă (în mod normal...). Cu condiţia să nu fi trecut prin mâinile rabinilor talmudişti, de la sinagogă… - …cei care-i urăsc “organic” pe creştini, şi otrăvesc, cu această ură rasială, sufletele nevinovate de copii/tineri evrei! Prima învăţătură rabinală, pentru copiii de evreu, este să-i urască de moarte pe “goimi”/spurcaţii de ne-evrei (şi nimeni nu se sesizează, vezi bine, la forurile internaţionale, dominate de “oculta” sionistă… - asupra acestei xenofobii şi discriminări etnice evreieşti turbate, prezente în orice lecţie TALMUDICĂ, de sinagogă: “Tob/v şebagoim harog!” – “Ucide-l pe cel mai bun dintre creştini!”).

...Încercaţi şi nu mai minţiţi, sau minţiţi cât mai puţin  - şi restrângeţi, cât vă stă în putere, aria de acţiune întru dezastru, spiritual şi moral, a ABSURDULUI, stimaţilor şi dragilor profesori/dascăli români! Încercaţi să nu transformaţi, prin tembelismul şi egoismul vostru atât de îngust şi sinistru – ŞCOALA ROMÂNEASCĂ, ÎN DUBLURA (...cu totul degradată, funcţional şi, mai ales, moral-spiritual -  şi complet înstrăinată de Neamul ROMÂNESC!) A SINAGOGII!

...”În istoria României, pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu se înscriu pe aceeaşi linie, a unor acte de cruzime, de încălcare a drepturilor omului, de crime împotriva umanităţii, de genocid”. Şi mai ziceţi, cu un patos atât de fals, de mi se pare c-o aud pe oportunist-stalinista mea învăţătoare, din anii '50-'60: „De aceea, neuitând, dar iertând, elevii comemorează în fiecare an Holocaustul, uciderea acelor nevinovaţi evrei, circa şase milioane, în lagărele naziste proiectate cu rigurozitate şi cinism de oamenii bolnavi ai Europei. Odihnescă-se în pace toţi aceşti nevinovaţi gazaţi şi arşi în cuptoarele de la Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Belzec, Cheşmno, Maly Trostinet, Sobibór!!”

...Dar unde şi în ce... să se odihnească morţii noştri, ai românilor (dacă “pacea” le este rezervată doar celor din “poporul ales”!)... ucişi de evreii care ne-au adus pe cap stalinisto-comunismul – de n-am scăpat de el nici în anii '70...prin profesori universitari, de tipul doamnei Puha ori al domnului Herşcovici???!!! Dar pentru noi, românii, de ce sunt mai importanţi morţii prezumtivi (şi, dacă prezumţia va ajunge să devină certitudine, TOCMAI PRIN POLITOLOGI EVREI, de tip GARAUDY, sau FINKELSTEIN, ori COHN-BENDIT... atunci, devine o măgărie universală, tot teatrul ăsta, de cel mai prost gust, care ne manipulează, egal, profesori şi elevi, tineri şi mature, ai planetei Terra - repetând „scena balconului” iubirii faţă de „victimele holocaustului”, de vreo... PATRU ORI PE AN, LA DATELE CELE MAI DIFERITE ŞI TERIBIL DE FISTICHIU ARGUMENTATE DE CĂTRE MECTS!) ai evreilor, decât martirii noştri proprii, din străvechimea traco-dacică, din Evul Mediu, din războaiele mondiale...???!!! Pământul nostru este îmbibat cu sânge de eroi şi martiri, la tot pasul - dar noi suntem somaţi (de forurile Ocultei Mondiale!) să-l uităm (sângele) şi să-i uităm (pe eroii şi martirii noştri sublimi) , şi să bocim, într-aiurea, morţii altora… cu bolovani la cap!

...Cât despre „pogromul de la Iaşi şi deportările ordonate de mareşalul Antonescu…” – haideţi mai bine să-l consultăm pe un om care chiar ştie ce spune şi spune ce ştie – un om care şi-a închinat viaţa demontării, riguros argumentative, a acestei uriaşe, revoltătoare minciuni – profesorul, istoricul şi scriitorul ION COJA:

„Ion Antonescu: Avem dovezi!

DOMNULE FILDERMAN -

În două petiţii succesive îmi scriţi de “tragedia zguduitoare” şi mă “imploraţi” în cuvinte impresionante, reamintind de “conştiinţă” şi de “omenie” şi subliniind că sunteţi “dator” să apelaţi “la mine” şi “numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.

Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură “este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.

Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.

Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?

Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă &ˆntreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.

Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)

Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.

În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.

Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.

Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.

V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?

V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.

Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.

Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.

În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor. 

Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.

Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.

Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?

Te îngrozeşti? Te înduioşezi?

Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.

Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.

Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.

Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.

MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941

Comentariu Ion Coja: Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria „fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).

În principal, evreii duşi în Transnistria erau cei mai mulţi sub învinuirea colectivă de a fi săvârşit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roşie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se ştia era faptul că acele crime fuseseră săvârşite de nişte evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina în condiţii care să nu le permită reluarea activităţilor ostile faţă de români, faţă de armata română. Era o măsură juridic şi moral justificată de faptul că evreii nevinovaţi nu colaborau cu autorităţile pentru identificarea criminalilor.

Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.

Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au „gestionat” înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria!

Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!

Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!

Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!

Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.

Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!… Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula „exerciţiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.

Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!

Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face… În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despre dovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?

Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:

Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adrdquo;Ion Antonescu: pune o bogată documentaţie privind „problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.

Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.

Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după „eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate „problemei evreieşti”. Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.

Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul „demontării comunismului” de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule…

Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?

Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în „problema evreiască”.

Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au „finalizat” 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!

Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?

Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)

Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act…

Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.

Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!

Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!

Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?

Ne adresăm cititorilor acestui site pentru a le cere părerea: cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situaţia măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman şi cele şase lăzi „târguite” de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în ţară a acestor documente şi publicarea lor neîntârziată!

Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 şi dosite în Israel!)  

7 noiembrie 2011
Ion  Coja”

...De ce vreţi, cu orice preţ (şi vă vindeţi sufletul pe NIMIC, stimată doamnă profesoară! – pentru că o gradaţie de merit este o sumă infimă, în raport cu ce şi cât ar merita răsplătită munca, dacă este cinstită şi devotată, a unui DASCĂL! - …doar cât să ungă ochii proştilor şi ai celor „zărghiţi” de lipsuri, foame, umilinţe şi birocratisme tâmpitoare, fără număr!), ca, peste câţiva ani, să vă strige, pe stradă, actualii dvs. elevi: „Huooo! Mincinoaso!”...?!

...Nu uitaţi, stimaţi dascăli, că este un Dumnezeu deasupra noastră! Nu meritaţi să fiţi numiţi nu „profesori” – ci nici măcar „oameni”, dacă sluţiţi sufletele de copii, încredinţate domniilor voastre spre luminare!!!

...Nu uitaţi vorbele Lui Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?" (Matei 16:26).

...”Va câştiga lumea întreagă”…? Ehei, iudelor de două parale, iudelor tembele: nici măcar un salariu, cât de cât decent, nu câştigaţi, trădându-L (prin pompoasele şi jalnicele voastre MINCIUNI PROFESORALE!) pe Dumnezeu-Adevărul – şi, odată cu pierderea Lui Dumnezeu, urmează şi pierderea sufletului..., dragilor „confraţi”, trădători de Dumnezeu, de Ţară-Patrie şi de Neam, pe... NIMIC!!!

…MINCINOŞI PROFESORALO-ACADEMICI…!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 


DOUĂ „POVEŞTI” DIN FIZICĂ (II)

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre descongestionarea programelor de învăţământ, adesea prea încărcate cu informaţii neesenţiale (afirmaţie parţial adevărată). Dar nu s-a vorbit niciodată de înnoirea programelor şcolare.

După ce în numărul trecut al revistei am analizat pe scurt rezultatele experimentului OPERA şi posibilele sale consecinţe asupra fizicii actuale, în special asupra Teoriei Relativităţii Restrânse, în numărul de faţă voi prezenta un eveniment despre care s-a discutat şi scris foarte mult în ultimele luni: posibilitatea găsirea bosonului Higgs.

Despre găsirea bosonului lui Higgs

Modelul Standard al fizicii particulelor (elaborat în anii ‘60 şi ‘70 ai secolului trecut) este o teorie a trei dintre cele patru forţe fundamentale care acţionează în natură şi a particulelor mediatoare (numite şi particule mesager sau purtătoare) ale interacţiunilor: electromagnetică, nucleară slabă şi nucleară tare. Particulele mediatoare ale interacţiunilor sunt, în ordine, fotonul; bosonii intermediari W+, W- şi Z0 (descoperite în 1984 la CERN); gluonii. Modelul Standard oferă o descriere coerentă a fenomenelor care se produc la scară subatomică (i.e., la distanţe mai mari de 10-18 m şi mai mici de 10-15 m). Ce-a de-a patra forţă (cea gravitaţională) nu este inclusă în model, deoarece la nivel subatomic joacă un rol neglijabil, iar particula mediatoare (gravitonul) nu a fost încă descoperită.

Forţele electromagnetică şi gravitaţională au rază de acţiune infinită (intensitatea acestora scade odată cu pătratul distanţei dintre obiectele care interacţionează). Particulele purtătoare ale acestor două interacţiuni sunt fotonul şi, respectiv, gravitonul, ambele având masa de repaus nulă.

Interacţiunea (forţa) tare are raza de acţiune foarte mică, făcându-şi simţită prezenţa numai în interiorul nucleelor atomice. Interacţiunea (forţa) slabă are raza de acţiune mai mică decât dimensiunile atomului, fiind responsabilă pentru dezintegrarea beta a unor particule elementare şi a nucleelor. Particulele mesager (bosonii intermediari amintiţi mai sus) au mase de circa 80 de ori mai mari decât ale unui proton.

Unul dintre succesele Modelului Standard a fost unificarea forţelor electromagnetică şi slabă (într-o singură forţă, denumită electro-slabă), acestea fiind dovedite ca două aspecte ale aceleeaşi forţe (Weinberg, Salam şi Glashow, premiul Nobel pentru fizică în 1979). Astfel, conform teoriei Weinberg-Salam, la energii mai mari de 100 GeV (Giga electronvolţi), care este energia de repaus a bosonilor intermediari, aceştia şi fotonul s-ar comporta în mod asemănător. La energii mai joase, care apar în majoritatea situaţiilor, se manifestă ceea ce se numeşte distrugerea spontană a simetriei (ruperea interacţiunii electro-slabe în cele două forţe amintite anterior: electromagnetică şi slabă).

Modelul Standard se bazează pe un principiu al simetriei care are drept consecinţă predicţia că toate particulele au masă de repaus nulă, ceea ce contrazice realitatea şi experienţa fiecăruia dintre noi. Contradicţia este rezolvată prin introducerea unui nou boson, denumit Higgs după numele celui care l-a propus (1964), care ar conferi masă particulelor.

Conform prof. Peter Higgs, la scurt timp după naşterea Universului (Big-Bang), din cauza expansiunii, temperatura a scăzut sub o valoare critică, moment în care în întregul Univers şi-a făcut apariţia un nou tip de câmp, numit câmp Higgs. Particulele care se cuplează cu câmpul Higgs primesc o nouă proprietate, denumită masă. Particula mesager a noului câmp este bosonul Higgs (având spinul egal cu zero), denumită de către unii particula lui Dumnezeu. Deşi teoria lui Higgs este una de succes, fiind testată în variate experimente, masa bosonului Higgs nu a putut fi estimată cu precizie (totuşi, se presupune că masa lui trebuie să fie mai mare de 120 mase protonice), iar acesta nu a putut fi detectat experimental mai bine de 45 de ani.

Pentru a produce bosoni Higgs (veriga lipsă din puzzle-ul Modelului Standard), energia care trebuie concentrată trebuie să fie cel puţin egală cu cea a unui astfel de boson. Această energie este destul de mare, motiv pentru care încercările de a-l determina experimental au eşuat.

În decembrie 2011, Stephan Söldner-Rembold, şeful catedrei de fizica particulelor, spunea – citat de Guardian – că “Detectoarele ATLAS şi CMS de la CERN au depăşit un moment cheie în căutarea particulei Higgs, dar nu avem date suficiente să anunţăm cu certitudine o descoperire. Sunt însă foarte încântat de calitatea rezultatelor obţinute de LHC (Large Hadron Collider). Totul indică o masă între 116 şi 130 GeV (conform experimentului TLAS) sau între 115 şi 127 GeV (conform experimentului CMS) şi ne concentrăm cu cercetările noastre în aceste zone. Rezultatele arată că suntem la jumătatea drumului şi într-un an vom şti cu certitudine dacă bosonul Higgs există sau nu.”

Fabiola Gianotti, cercetătorul care conduce experimentul ATLAS la CERN spune, cu umor: “Cred că ar fi drăguţ din partea bosonului Higgs să se găsească acolo. Însă este prea devreme pentru a trage concluziile finale. Avem nevoie de mai multe studii şi de mai multe date. Următoarele luni vor fi foarte interesante ... nu ştiu care vor fi concluziile”.

Rezultatele experimentului ATLAS au nivel de semnificaţie de 3,5 sigma. Valoarea 3 înseamnă că este posibilă dovedirea existenţei bosonului Higgs. Pentru certitudine, este necesar însă un nivel de 5 sigma. Lunile viitoare vor fi cu adevărat hotărâtoare în ceea ce priveşte obţinerea unui raspuns (afirmativ sau negativ) la întrebarea: Există bosonul Higgs?.

                Traian Anghel

Bibliografie:
1. Weinberg, Steven, Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, Bucureşti, 1984.
2. Hawking, Stephen, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

REPERE...

 IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN GERMANIA (2)
FARMECUL STAŢIUNII BADEN-BADEN 

Partea de sud-vest a Germaniei, mai precis zona land-ului Baden–Wurttemberg, este similară ca relief şi climă cu podişul Transilvaniei, oferind posibilităţi de cultivare a diferitelor soiuri de plante începând cu cerealele, continuând cu anumite sortimente de legume, adăugând pomii fructiferi şi încheind cu viţa-de-vie. Practic, natura oferă posibilităţi bogate de producţie agricolă, zona împădurită întinzându-se către sud până la munţii Pădurea Neagră.

Casele au un aspect preponderent interbelic, iar uneori chiar de sfârşit de secol al XIX-lea, fiind bine întreţinute în ciuda trecerii timpului. Un fapt îmbucurător este acela că războiul nu a trecut prin aceste locuri spre deosebire de alte regiuni ale Germaniei. 

Privind cu atenţie din trenul de mare viteză ICE, ce mă purta tot mai mult către sud, am putut să observ profilul economic, în mare măsură neindustrializat al regiunii, fapt confirmat oarecum şi de "explorarea aeriană" prin hubloul avionului. Astfel, cu excepţia unor oraşe mai dezvoltate gen Manheim sau Karlsruhe, în rest, land-ul pare a avea o mulţime de localităţi de rang rural, industrie puţină şi agricultură multă. De asemenea, pădurile ocupă o suprafaţă însemnată până acolo încât ai impresia că o armată nesfârşită de arbori au invadat interiorul localităţilor. Iar alteori, graniţa dintre aşezările umane şi pădure devine cu neputinţă de stabilit din cauza bogăţiei vegetaţiei şi mulţimii copacilor.

Într-un fel sau altul, iar acest lucru se poate verifica prin dialog direct cu oamenii din partea locului, nemţii au în continuare, cel puţin în partea de sud, conştiinţa lungii comuniuni dintre om şi natură ce a caracterizat într-o mare măsură stilul de viaţă al triburilor germanice în această regiune. Munţii Pădurea Neagră au oferit astfel un puternic suport mitic simţământului de apartenenţă la aceste meleaguri, având reprezentarea unui fel de sanctuar străbun de unde au coborât sau descălecat cei care au pus bazele naţiunii germane.

Chiar şi acum când rememorez impresiile de călătorie din regiunea Pădurea Neagră, trăiesc uneori senzaţia că am avut şansa de a vedea şi simţi tărâmul fermecat, element de inspiraţie extraordinară pentru basmele culese sau alcătuite de către fraţii Grimm. Cu siguranţă că decorul auster, dar totuşi primitor al naturii înconjurătoare, şi-au pus în mod hotărâtor amprenta asupra spiritului german, în care inocenţa se împleteşte cu rigoarea sau lumina cu umbra într-un joc original al imaginaţiei ce alcătuieşte o ţesătura originală a sufletului unui popor unic din multe puncte de vedere.

Legat de acest joc uneori straniu dintre lumină şi umbră sau realitate şi iluzie, de îndată ce am trecut de gara Manheim, însă mai ales din Karlsruhe, am trăit preţ de vreo două zile un sentiment copleşitor al confluenţei dintre prezent şi evenimentele din trecutul tenebros al ultimului mare război mondial. Nu am talentul clarviziunii, însă privind locurile din jur, deodată aveam impresia că imaginile pe care le vedeam erau înlocuite instantaneu cu altele provenind din timpul acelor ani teribili, culorile prezentului fiind înlocuite de scurte video-clipuri în alb şi negru înfăţişând acele vremuri.

Astfel, privind anumite case din tren, deodată apăreau pentru scurte perioade de timp, cât ai clipi din ochi, imagini în alb şi negru ale acelor locuri, populate uneori cu personaje îmbrăcate în haine militare coborând din maşini blindate, iar alteori vedeam scene dureroase şi auzeam strigătele de disperare al multor civili scoşi din locuinţele lor şi încolonaţi pentru a fi duşi în lagărele de muncă sau de exterminare. Uneori, privind chipul tinerilor din prezent, îi vedeam brusc îmbrăcaţi în uniforme de război, trimişi să moară pe frontul de răsărit sau pe cel de apus.

Ajuns în Baden-Baden am retrăit această experienţă în anumite locuri ale oraşului, vizualizând detalii ce m-au impresionat profund. Simţeam o durere sfâşietoare şi nespusa groază a celor trimişi să moară înainte de vreme şi în mod atât de îngrozitor în lagărele de concentrare. De aceea, cred că forma cea mai mare de agresiune în timp de război este cea exercitată de către militari asupra diferitelor grupuri de civili neînarmaţi, mai ales împotriva femeilor şi copiilor abandonaţi la cheremul celor ce au avantajul armelor de partea lor.

În zilele următoare am căutat mult timp pe Internet pentru a înţelege în ce măsură persecuţiile anti-evreieşti au avut amploare în zona Baden-Baden şi am descoperit fotografii din epocă ce înfăţişau coloane nesfârşite de evrei deportaţi şi case devastate în timpul întunecatei "Nopţi a cristalelor sparte", când a început aplicarea rapidă a "soluţie finale", confirmând "video-clip-urile" lumii spectral pe care am intuit-o. Nu cred în prezenţa spiritelor după moarte în locurile în care s-au produs masacre sau nedreptăţi strigătoare la cer, dar cred în memoria ataşată fiecărui colţ de realitate, care sub o formă sau alta dă  mărturie asupra trecutului pentru a nu mai apărea niciodată în viitor ceea ce a fost rău.

Aşa cum am mai zis, nu am putut găsi o explicaţie satisfăcătoare pentru ceea ce a fost acum şaptezeci de ani şi continui să cred că adevăratul spirit german nu s-a regăsit în respectiva perioadă dramatică pentru întreaga lume. Din fericire, aceste impresii m-au părăsit în următoarele zile şi am putut să mă bucur de frumuseţea locurilor din staţiunea Baden-Baden.

Acest oraş poate fi descris ca o revărsare multicoloră de străzi, alei şi case de-a lungul nenumăratelor văi, culmi de deal şi păduri ce se întretaie uneori simplu, alteori năucitor, însă mereu neaşteptat atunci când începi să mergi într-o direcţie sau alta. Aş putea spune că majoritatea construcţiilor din oraş sunt în gen vilă, însă aspectul lor trădează un stil arhitectural de cel puţin o sută de ani. Uneori ai impresia că ai intrat în alt timp şi te aştepţi să vezi o mulţime de nobili urcând treptele cazinoului, renumit la acea dată în întreaga lume. Alteori, traversând centrul plin de magazine elegante, ţi se pare că vor apărea imediat în rochii lungi doamne din aristocraţia acelor vremuri, venite la cumpărături sau să privească la mărfuri frumos aşezate în vitrine, provenind de la case de modă renumite de la Paris sau Berlin.

Nu în ultimul rând, denumirea localităţii a provenit din punerea în valoare a bogăţiei de ape termale prin înfiinţarea de către romani a unui sistem de băi pentru cei care aveau mari posibilităţi financiare. Şi astfel, începi să înţelegi că Baden-Baden a fost un loc privilegiat încă din cele mai vechi timpuri, clima mediteraneană fiind o caracteristică specială a locului în perioada de primăvară şi vară, până spre toamnă când revine sezonul umed şi rece specific zonei munţilor Pădurea Neagră.

Acest lucru l-am simţit în mod deosebit când urcând pe un deal destul de înalt de lângă localitate, am simţit tăria vântului tăios şi aspru al munţilor situaţi nu departe de localitate. Însă coborând în oraş, clima s-a schimbat brusc devenind mai caldă şi mai primitoare.

Prezenţa unor "insule" de climă mediteraneană (sau subtropicală) în mijlocul unei regiuni temperat-continentale reprezintă o raritate, având de regulă un caracter sezonier. Pentru cei interesaţi de climatologie, recomand studiul climatului mediteranean din zona Băilor Herculane, unde prezenţa apelor termale şi activitatea vulcanică mai puternică au creat o situaţie similară cu aceea din Baden-Baden, Germania.

Revenind la "antroposferă", adică la lucrurile create de om, în Baden-Baden se observă o notă dominantă a caselor de "epocă", cu motive amintind de perioada imperiului marelui Kaiser Wilhelm, când s-a atins apogeul dezvoltării şi notorietăţii la nivel mondial. Acest specific se poate distinge prin vile somptuoase având două sau trei etaje în stil specific german, dar şi cu influenţe franceze, elveţiene sau chiar italiene. Era un obicei în acea epocă de aur a staţiunii, ca fiecare familie de boieri, nobili sau aristocraţi din Europa să deţină cel puţin o astfel de casă în Baden-Baden. Chiar şi oameni înstăriţi din Ţările Române şi-au permis luxul sau cheltuiala de a avea o proprietate în această regiune. În mod special se distinge capela familiei Sturdza, situată nu departe de centrul staţiunii, punct de atracţie pentru toţi românii ce traversează aceste locuri.

Nenumăratele reşedinţe de vară din Baden-Baden ne uimesc prin notorietatea proprietarilor sau istoria de multe ori dramatică a respectivelor case, vile, iar alteori palate în cel mai adevărat sens al cuvântului. Profitând de clima sezonier mediteraneană, de bogăţia apelor termale, dar şi minerale, precum şi de locaţia relativ apropiată pentru toate ţările din Europa, oamenii de afaceri, aristocraţii şi liderii politici ai vremii aveau şansa de a se întâlni într-un loc plăcut şi accesibil, să se odihnească, să cheltuiască şi să îşi negocieze diferitele interese pe care le aveau. &ˆn concluzie, aş putea vorbi despre un trecut impresionant faţă de un prezent cosmopolit, de aşezare urbană ce încă mai trăieşte din capitalul de imagine creat într-o perioadă de mult apusă. Însă despre celelalte impresii culese din localitatea Baden-Baden voi vorbi în episodul următor.

Octavian Lupu (Bucureşti) 


O SĂRBĂTOARE ÎN IARNĂ PE TĂRÂM DICOMESIAN

Oamenilor, iarna, frigul le intră în oase, câmpia, acoperită cu un strat gros de zapadă, parcă zace în adormire, însă nimic nu-i impiedică să petreacă, uitând de toate necazurile şi supărările de peste an. Crescători de cai din tată în fiu, dicomesienii îşi aleg miresele în cadrul unor întreceri/ritualuri păstrate din stravechime, fetele care privesc spectacolul alergărilor de cai, din ziua de Bobotează, fiind răpite şi integrate în noul neam. Ca şi când hrana pentru cai, şi anume, ovăzul s-ar găsi uşor şi în anotimpul geros, dicomesienii le dau cailor să mănânce pe săturate să simtă şi ei că este sărbătoare, iar mai târziu au  loc întreceri în această zi sfântă.

“Iarna e anotimpul plăcerilor mari atât pentru tinerii dicomesieni, cât şi pentru cai. Ovăzul curge din saci şi umple ieslele. Străzile sunt pline de tineri care se pregătesc zgomotos pentru marile serbări dicomesiene din ziua alergărilor de Bobotează. Alergările de probă se ţin lanţ pe islazuri, pe câmp, pe luncă, de-a lungul fluviului, pe sub malurile fluviului. Numai viscolele puternice adună caii în grajduri în faţa ieslelor şi pe tineri la masă cu părinţii.

Ca şi când sărbatoarea barbară a alergărilor de cai pe zapadă a fost trecută pe seama creştină a Bobotezii şi a fost alaturată obiceiului aruncării crucii printre sloiuri într-o spărtură de apă făcută pe la mijlocul fluviului – e un lucru neştiut1.

Sărbătoarea Bobotezei la dicomesieni este de origine barbară, nu creştină însă având în mod evident asemănări cu marea sărbătoare creştină. Tinerii alergă în campia dicomesiană, doar vreun viscol îi mai opreşte.”2

Boboteaza reprezintă una dintre cele mai mari sărbători religioase de iarnă după Crăciun, fiind o veche sărbătoare creştină întru amintirea Botezului lui Iisus Hristos. Popular, sărbătoarea se mai numeşte Botezul Domnului. Înainte de Ajunul Bobotezei, toată lumea posteşte timp de câteva zile. Mulţi flăcăi, dar îndeosebi fetele mari, nu mănâncă nimic până la asfinţitul soarelui sau chiar până a doua zi dimineaţa pentru a avea noroc şi să se căsătorească curând cu o persoană frumoasă şi harnică. Iapa-Roşie aşteaptă ghetele roşii date de Fibula pentru a participa la aşa-numitele răpiri trecând într-un alt stadiu, cel de femeie măritată.

Un obicei vechi precreştin, Chiraleisa poate fi asociat acestor “răpiri”. Conform acestuia, fiecare chiraleisar avea o cruce de lemn, numită chiraleisă, făcută de obicei, de meşteri, frumos încrestată şi împodobită cu busuioc, legate cu fire de lână roşie. Fetele mari se străduiau să fure pe neobservate din busuiocul de la chiraleisă, spunând că este bun pentru făcut vrăji de măritat. Iapa-Roşie are un trecut tumultos, iar originea ei este oarecum bizară, avea doar mama-crescătoare de bivoli, ca mai apoi să fie îngrijită de Fibula şi Guldena. Viaţa grea pe care o dusese Kiva-cea-Mare, fata nu o resimte ea fiind o simplă copilă, purtată pretutindeni şi peste tot de mamă, atât în verile toride cât şi în iernile geroase. Însă fata nu simte, mică fiind, nicio greutate din partea vieţii, bucurându-se de dulcea experienţă zilnică. “Cât timp copila a fost mică, ea a purtat-o în spinare într-un sac. Verile, Kiva îşi făcea un umbrar pentru ea şi pentru copilă, din stuf sau papură, toamna şi iarna se adăpostea în pântecul unui vapor părăsit pe care-l împărţise în mai multe încăperi şi-l căptuşise pe dinăuntru cu piei de animale.”3

Portretul mamei subliniază masivitate, o femeie în stare să răstoarne din loc şi munţii. ”Purta pretutindeni cu ea toate lucrurile, ciudat pe cap. Cu toate acestea, pieptănătura îi era aranjată şi îngrijită și Kiva îşi făcea pieptini din coarne de bivol, cine a vazut-o şi a ştiut-o îşi aduce aminte de ea ca de o femeie mare, aproape uriaşă, care clătina pământul când mergea, dar mereu pieptănată frumos, cu părul împletit înalt pe creştetul capului. Il pieptăna aşa, pentru că pe cap îşi ducea vasul greu cu apa, legătura cu mâncare, toate lucrurile ei de gospodărie.”4

Iapa-Roşie avea atunci cincisprezece-şaisprezece ani şi locuia în Metopolis. Fibula şi Guldena o luaseră în grija de la Kiva-cea-Mare, păzitoarea de bivoli, şi îi dăduseră un pat al aurăriei. ”Până la 15 ani Iapa–Roşie nu cunoscuse zăpada, pentru că n-avusese ghete şi nu ieşise din casă în zilele de iarnă. Fetele nu primeau ghete pâna la vârsta când puteau umbla după un bărbat. Asta şi pentru a le feri şă-şi înceapă prea devreme dragostea, dar şi în credinţa că o fată nu merită o prea mare cheltuială.”5

Transplantată pe noul tărâm dicomesian din Metopolis, Iapa-Roşie are protecţia celor din jur, şi în special, a celor două, Fibula şi Guldena care vor avea grijă de ea, ca şi cum ar fi fata lor. În definitiv, Iapa-Rosie rămane o fată luată de suflet de la Kiva-cea-Mare, crescătoare de bivoli care duce o viaţă destul de simplă şi modestă. În spiritul acestei vieţii idilice o educă şi mama pe fiică, până la un moment al existenţei când este dată în grija Fibulei. Există o tradiţie  în acest tărâm numit Dicomesia în legatură cu fetele, care nu merită prea multă cheltuială, poate şi pentru că o bună bucată de timp, mai precis din decembrie până în martie, ele nu circulau, stau la căldură protejate de cumplita iarnă.

“Cine a văzut de-a dreapta sau de-a stanga fluviului, în plină iarnă, vreo fată alergând în picioarele goale, dând grăunte la gaşte ori cărând în grabă o furcă de paie pentru caii din grajd, să ştie că fata nu era încă de măritat, nu avea ghete, iar zăpada n-o cunoştea bine decât prin paşii aceia de câteva trupe. Un trup de fată fără pieptul crescut şi fără putinţa de a-şi face singură un rost pe lume, umblă în picioarele goale primăvara, vara şi toamna târziu, iar din decembrie pânâ în martie stătea închisă în casă aproape tot timpul. Care dintre fete îşi începea dragostea mai devreme decît vârsta încălţării, o începea în picioarele goale şi de cele mai multe ori aşa îşi trăia viaţa mai departe şi aşa sfârşea, în picioarele goale.”6

În Dicomesia acest obicei bun şi înţelept este păstrat din vechime iar cine nu-l respectă, şi anume nu îşi aşteaptă vârsta potrivită pentru a primi ghetele, poate trăi şi fără ele însă şi moarte acest blestem le urmareşte până la moarte, ele fiind îngropate în picioarele goale, ca semn al nesupunerii la regulile şi normele înrădăcinate în regiunea dicomesiană. Fetele care nu posedau o pereche de încăltări din cauza frigului, gerului şi al zăpezii îşi petreceau timpul în casă. Crescută în topitoria de metale a bătrânelor Fibula şi Guldena, Iapa-Roşie face lucruri banale, mai exact, freacă monedele vechi cu nisip şi cenusă, pentru a-şi castiga traiul de zi cu zi. Mama îi dă şi zestere fetei ’’o ladă sau două încărcate cu lucruri neştiute de nimeni, în afară de ea şi de cele două aurărese”. O comoară nu putea fi… Se prea poate că în lăzile ei să nu fi fost mai mult decât monede de bronz şi fel de fel de vechituri ruginite de metal care se găseau cu sutele şi miile pe drumurile şi pe coclaurile pe care ea le călca…’’7 În concepţia mamei, fata este vazută ca un bulgăraş de aur, metaforic spus, dat în grija unor maestre, cum sunt Fibula şi Guldena să-l şlefuiască de-a lungul timpului. Acest proces de cizelare, de prelucrare a materiei finite devine dificil, iar Iapa-Roşie suferă şi ea o serie de transformări. Relaţiile amoroase sunt multiple. La început este iubita Generalului Glad, co-proprietara a unei fabrici de seu, apoi patroană a Bodegii Armeanului. Personajul este descoperit treptat şi sunt scoase la suprafată elemente care modifică perspectiva. Ea este fiica Kivei – celei – Mari care prindea peştele cu botul ca vidrele şi care locuia într-un vapor părăsit când la  un moment dat este luată de crescut de Fibula Serafis care avea o aurărie. Astfel, ea devine rezultatul a două influenţe din partea mediului cult şi a mediului sălbaticit. Obiectele se transformă, nu doar personajele.

Se întâmplă la un moment dat un lucru ciudat ”…când era în grija Kivei-celei-Mari Odată, pe când Kiva era plecată cu bivolii la păscut, copila a găsit într-un ghoiz ascuns al calei vaporului un mic clopot galben cu care-i plăcea să se joace, avea un sunet ca un chelălăit subţire şi tânguitor. Kiva, întoarsă la vapor, i-a smuls clopotul din mână, a săpat pământul lângă un deal  cu o cazma şi l-a îngropat acolo. Clopotul latră, nu sună. Era caţelul pământului şi locul lui e în fundul pământului’’8

În popor se spune despre caţelul pământului că reprezintă o ipostază a lumii infernale, el se teme de apă şi tulbură odihna morţilor. Ţipătul lui, în special noaptea, avertizează lumea în legătură cu moartea, aşadar el posedă un glas oracular  în marea agonie a lumii. Acesta realizează legătura dar totodată şi comunicarea dintre lumea de aici şi cea de dincolo, un liant demn de luat în seamă.

Şi în Dicomesia datinele şi credinţele legate de Bobotează fac parte din tezaurul de tradiţii  moştenite din generaţie în generaţie, de aceea iau parte toată suflarea dar, în special, cei tineri.

“Ştiut este însă că oamenii goi, care se aruncă printre sloiuri să prindă crucea aruncată în fluviu de preot, nu sunt dicomesieni ci fie hoţi veniţi pentru iertare din pricina iernii grele, fie altfel de oameni străini veniti iviţi în căutare de pâine, care nu ţin de Dicomesia, dar care cunosc că dicomesienii sunt mână spartă de Bobotează (e doar sarbatoarea fiilor lor de însurat).”9

Aşadar, cei care se aruncă în mod voluntar să prindă crucea nu sunt oameni oneşti, ci ori hoţi ori cei care au săvârşit diverse infracţiuni şi ar dori să mai se tragă anumite foloase participând la această sărbatoare care le va asigura tot anul un trai decent.

”Prinzătorii de cruce care înoată printre sloiuri ca s-o înhaţe din apa sfinţită a fluviului, lovindu-se cu capetele în burtă şi incăierându-se ca nişte besmetici pe sub bucăţile de gheaţă, pot să strângă apoi căruţe întregi de făină şi fasole, de fâşii de slănină şi de seu, de mere uscate, trecând din casă în casă pe uliţele aşezărilor dicomesiene. Toţi cei care se aruncă după cruce au dreptul la pomană asta, nu numai cel care a prins-o în încăierarea din apa fluviului. Iar cel care a prins crucea e şi acela care face împărţeala între hoţi şi-şi păstrează partea cea mai bună. Mai mult, poate chiar să rămână în iarna aceea printre dicomesieni fără ca nimeni să-i aducă aminte că a fost hoţ sau că e străin.”10

Fasole, slănină, mere sau seu reprezintă marea recompensă a celui care a adus crucea iar el are la rândul lui obligaţia să împartă cu ceilalţi hoţi prada, păstrând tot ce este mai bun pentru el însuşi, fiindcă a ieşit în evidenţă realizând un act curajos. Locuitorii din Dicomesia uită în mod subit că el a fost hoţ şi-i reabilitează numele, privindu-l ca pe un erou, conferindu-i anumite privilegii: 

“Dacă se întamplă şi după asta ca în timpul anului care se va scurge după Boboteaza hoţul să-şi vadă de alte treburi decât cele care-i spurcase cândva numele şi porecla (de fapt porecla, oamenii cinstiţi ca şi hoţii trăiesc şi sunt cunoscuţi în Dicomesia numai prin poreclă), atunci el, la Boboteaza viitoare, poate sa mâie caii la Biserica pe Roate a dicomesienilor. Iarnă de iarnă, dicomesienii coboară în urma unui fel de Biserică pe Roate trasă de şase cai spre lunca fluviului unde au loc alergările tinerilor de însurat şi unde vin fetele încălţate în ghete de măritiş, să privească, să fie privite şi răpite. Dicomesienii au şi biserici obişnuite, dar Biserica pe Roate, foarte veche, pe care au luat-o cu ei în fiecare an în lunca fluviului, a fost folosită numai pentru elogiul acelei zile de iarnă a călăreţilor tineri şi a fetelor încălţate. Spun a fost, pentru că Biserica pe Roate nu mai poate fi văzută, e demult ascunsă de dicomesieni, iar în locul ei la Bobotează folosesc o sanie  cât o şură trasă de şase cai.”11

Descrierea Bisericii pe Roate pare ceva straniu în acest spaţiu câmpenesc: ”Biserica pe Roate avea pereţii lungi din scândură negeluită, roţi înalte cu butuci groşi şi două ioşti, una la pronaos, alta la altar. Caii puteau fi înhămaţi fie într-o parte, fie în altă, amintind se pare vremi de început de istorie, când dicomesienii câmpiei erau surprinşi de năvăliri turceşti ori tătăreşti sau de oricare alte invazii venite din toate părţile şi când, în grabă, puteau înhăma la ioştea care le era mai la îndemână şi să fugă apoi spre munţi călări pe caii lor mici şi păroşi cu bărbi şi coame până la genunchi, având în fruntea convoaielor Biserica pe Roate unde îşi urcau şi-şi ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămănţă de grâu.”12

Pentru Dicomesia, acest perimetru s-au luptat, au facut faţă unor invazii dar nu s-au dat bătuţi. Fantastică poate părea şi fizionomia cailor, restrânsă la podoaba capilară. 

“Niste greci ar fi venit cândva s-o cumpere – ‘cu calupuri de aur’’, zice o legenda locală care nu poate fi crezută mai mult decât zice o legenda locală care nu poate fi crezută mai mult decât este crezută o legendă - dar ce este adevărat este că în acel an, zice o legenda locală care nu poate fi crezută mai mult dec de Bobotează când au aparut grecii cumpărători, a fost întâia oară cand dicomesienii - la sfatul Umilitului venit într-o scurtă călătorie printre ei - au ţinut ascunsă Biserica pe Roate iar alergările s-au făcut în luncă, în faţa unei sănii aşezate pe tălpi făcută din copaci întregi, sanie în care stăteau încotoşmănaţi în şube de oaie preotul şi hoţul care fusese îngăduit să mâne caii.”13

Se ştie că pe aceste meleaguri hotul care  a scos crucea din apă îi este îngăduit să fie conducătorul acestei biserici vechi. Pentru a nu o vinde sau să fie furată - mulţi ar vrea să o cumpere, de pildă, greci - Biserica pe Roate a fost înlocuită, într-un mod bizar cu o simplă sanie. Cel care afirmă că Biserica pe Roate ar fi putut fi cumpărată cu bucăţi imense de aur este Umilitul, însă totul poate fi redus la o legendă, ştiut faptul că  legenda explică cum a luat naştere ceva.

Sărbatorile de iarnă trec, răpirile au avut loc, în Dicomesia totul reintră în normal iar oamenii se întorc la treburile lor.

Paula Stegărescu (Constanţa)

1. Ştefan Bănulescu, Scrisori provinciale, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p.70;2. Ştefan Bănulescu, op. cit., p.71;

3. Idem,p.72;

4. Idem p.73;

5. Idem p.74;

6. Idem p.75;

7. Idem p.76;

8. Idem p.77;

9. Idem p.78;

10. Idem p.79;

11. Idem p. 80;

12. Idem p. 81;

13. Idem p. 82.


SENECA SAU HOMO SAPIENS (ERECTUS), ROBUL DESTINULUI

Lucinus Annaeus Seneca a trăit (c.4 î. Ch. - 65 d. Ch.), şi a scris sub efectele unui sistem politic şi social instaurat la Roma după anul 27 î.ch., inclusiv fiind influenţate de schimbările survenite în comportamentul şi mentalitatea locuitorilor acestei metropole.

Era perioada când Octavian August instaurase regimul monarhic absolut ascuns sub falsa mască a principatului. Acest regim se caracteriza prin faptul că monarhii dispuneau de imperium proconsulare maius, conform lui Eugen Cizek în Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice, (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.124-125), ce garanta conducerea armatei, controlul tuturor teritoriilor din afara Romei. Discuţiile având idei originale se dezbăteau in arto, adică în grupuri restrânse, căci absolutismul interzicea exprimarea liberă a opiniilor în faţa ascultătorilor, în piaţa publică sau în for.

În perioada de care facem vorbire Seneca era homo nouus, adică om nou în senat, un fel de consiliu suprem aristocratic al “foştilor magistraţi tradiţionali“ ce venea de pe vremea Republicii. Însă Seneca nu şi-a exercitat activitatea numai în domeniul politicii, ci şi în domeniul scrisului. Fiind un scriitor de o fertilitate considerabilă, alcătuind o operă deosebită şi amplă în literatura latină. Din păcate, numeroase lucrări ale sale s-au pierdut, mai ales acele tratate ce abordau ştiinţele naturii sau cele ce studiau instituţiile altor popoare, aplecându-se cu osârdie asupra istoriei egiptenilor, acestea fiind “opuscule de etică“, cum era Moralis philosophiae liber (Carte de filozofie morală). Se pare că aceasta este cea mai închegată şi sistematică dintre scrierile sale. Prin temperament Seneca n-a fost un filozof, ci scriitor preocupat de filozofie. Aşa cum şi Traian Diaconescu îl aprecia în studiu introductiv la Lucius Annaeus Seneca, Tragedii, vol. I, (Editura Univers, Bucureşti, 1979). Seneca, pe lângă epigrame şi tragedii, a scris o amplă corespondenţă filozofică expediată prietenului său Lucilius, ce s-a constituit în opera sa ce mai importantă, Apokolokyntosis, un opuscul care ironiza memoria împăratului Claudiu, după ce acesta a decedat, inclusiv şi un număr însemnat de lucrări în proză, dialogi, închinaţi unui grup de prieteni ai săi. Quintilian, la începutul secolului I d. Ch., teoreticianul retoricii, semnalează paleta diversă a preocupărilor şi scrierilor lui Seneca, amintind şi de succesul acestor dialogi. (Quintilian, Institutio Oratoria, 10, 1, 128: a scris aproape în toate genurile literare, căci avem de la el discursuri, poeme, epistole şi dialoguri - traducere de Maria Hetco, Editura Minerva. B.P.T., Bucureşti, 1974, vol.3, pg.190).

Ca reprezentant al stoicismului târziu Seneca, potrivit eticii sale, susţinea că omul trebuie să se supună destinului în viaţa exterioară, dar poate visa la o independenţă interioară, a eu-lui, păstrând distanţă spirituală faţă de evenimentele care-l târăsc şi dispreţuind bunurile materiale. Concepţiile sale etice au influenţat creştinismul timpuriu. Împotriva stoicismului lui Seneca şi a altor filozofi a scris Sextus Empiricus, ce a trăit în secolul al II d. Ch., medic şi filozof grec. În scrierile sale Schiţe pyrrhoniene şi Contra învăţaţilor şi mai ales în Contra dogmaticilor îşi îndreaptă critica împotriva stoicismului şi epicurismului, reprezentând o sinteză a scepticismului antic şi o preţioasă sursă de informaţii asupra filozofiei greceşti în general, dar şi latine. În opera sa se găsesc germeni ai logicii propoziţiilor.

Stoicismul roman a fost reprezentat de Seneca, Epictet, marc Aureliu. Acest curent a promovat o concepţie predominant materialistă în filozofia naturii şi o gnoseologie senzualistă. În logică, stoicii au fost precursorii calculului propoziţional.

Etica stoică reflectă criza sistemului social al epocii, (sclavagismul), exprimând refugiul într-un ideal iluzoriu. ”Înţeleptul“ trebuie să trăiască, susţineau stoicii, potrivit raţiunii, să stârpească pasiunile (durerea, frica, pofta şi plăcerea), să considere virtutea ca un singur bun adevărat, iar bogăţia, Gloria, sănătatea etc. ca lucruri neimportante şi “indiferente“. Omul (sapiens) trebuie să se supună destinului. Exaltarea datoriei, promovarea în societate a fermităţii în faţa vicisitudinilor vieţii constituie moştenirea pozitivă a moralei stoice, idei promovate şi de Seneca. În stoicismul târziu (perioadă în care a trăit şi Seneca) s-a accentuat latura idealistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei, care, sub această formă, a influenţat începuturile creştinismului.

Seneca crede într-un dialog între corp şi suflet, în care sufletul ar răspunde prin judecata conştientă, aceasta fiind esenţa vieţii. Logica lui include şi gnoseologia. La naşterea individului tabula rasa, conştiinţa umană ar cunoaşte prin percepţii moştenite cu putinţa reflectării fidele a mediului înconjurător. Raţiunea omenească ar controla şi disciplina viaţa afectivă pe baza reprezentărilor comprehensive, percepţiile ce poartă germenii adevărului. Seneca are o preocupare deosebită faţă de conexiunile dintre noţiuni şi de notele particulare care “exprimă proprietăţile conceptelor“. În De beneficis (2, 34-35) Seneca afirmă că conceptele n-ar reprezenta corpuri, cum susţineau stoicii de dinaintea lui.

Faptul că apreciază conceptele drept cuvinte şi ordonări ale sufletului, se preocupă de departajarea sensurilor, de lămurirea procedeelor şi categoriilor logice, cum subliniază P. Grimal în Place et role du temps dans le philosophie de Seneque în Revue des Etudes Anciennes, 7o, 1968, p. 92-100.

La Seneca însuşi timpul se structurează în raport de moravuri, iar durata internă a perceperii evenimentelor se prezintă cea mai importantă faţă de cea exterioară. El explică detailat că timpul rău consumat se comprimă până la aneantizare, cum reliefează în De bruitale uitae. Timpul este incorporal, dar se corporalizează prin trăirea intensă a prezentului. Gândirea lui Seneca asupra timpului se stratifică pe două niveluri. Primul implică o inspiraţie epicureică şi este refuzul trecutului, aşteptării anxioase a viitorului şi scurgerii inutile a prezentului. La cel de-al doilea nivel, scriitorul-filozof elimină idealul epicureic al plăcerii şi propune acţiunea continuă, care să se contrapună timpului neantizat al inacţiunii, acţiune de obârşie stoică şi menită să conducă spre echilibrul interior autentic.

Seneca aderă la fatalismul stoic, însă susţine că omul poate deveni liber şi controla soarta, dacă o acceptă cu seninătate. (De breuitate uitae - Despre viaţa scurtă, 15, 5). Astfel libertatea există numai fiindcă există necesitatea. El preconizează nu atât extirparea pasiunilo - cum ar fi: plăcerea, mânia, ambianţa, durerea, gelozia - cât controlarea lor foarte fermă. (De ira - Despre mânie, 1, 7, 2). În mod sigur el consideră virtutea ca unică valoare a vieţii fericite, ne evitând hedonismul (gr. hedone-plăcere) grecului Epicur. Dar Seneca nu-şi limitează sfaturile la abţineri, la ataraxie, la tanquillitas, ci obţinerea liniştei prin practicarea virtuţilor.

În operele de la bătrâneţe Seneca în scrisorile către prietenul Lucilius combate cu stăruinţă teama de moarte şi de orice fel de boli şi dureri. În sine moartea n-ar constitui nici un bine nici un rău. El nu admite supravieţuirea sufletelor decât cu ezitări şi exclusive pentru spirite de elite.

În Epistole spune: Adevăratul înţelept, nu e supus nici unei vătămări, întrucât nu are însemnătate câte săgeţi &ˆl ţintesc, de vreme ce el rămâne de-a pururi neclintit. Iar în De constantia sapients-Despre constanţa înţeleptului, 3, 5 spune că sufletul înţeleptului este dârz şi adună în el putere, încât nici o vătămare nu-l clinteşte. Spre deosebire de alţi stoici, cum demonstrează P. Grimal în Seneque, Seneca nu consideră că înţeleptul ar reprezenta un mit al raţiunii, ci ar constitui doar o normă stimulativă, îl apreciază ca realitate istorică. Nicolae Mircea Năstase în Conceptul de libertate la Seneca publicat în Culegere de studio de civilizaţie română (Bucureşti, 1979, p.77- 93) precizează că libertas dobândeşte la Seneca mai multe sensuri şi echivalează nu numai cu libertatea interioară, ci şi cu judecarea corectă a defectelor prietenilor, chiar cu o cunoaştere solidă a tainelor naturii.

Seneca nu a fost un clasic, ci, mai degrabă un non-clasic, dacă nu un anticlasic, cum îl recomandă stilul prozei sale. El a fost un spirit romantic ca temperament şi a aparţinut curentului stilistic numit stilul nou. Acesta se caracteriza prin asimetrie, culoarea poetică, concizia, patetismul, prelungind vechiul asianism literar şi ilustra constituirea unui neoasionism.

Scriitorul-filozof roman prin concepţia sa despre viaţă a promovat rolul destinului în viaţa homo erectus, acesta fiind robul întâmplării şi trăind într-un însemnat izvor de nelinişti: grija de a-ţi alcătui o mască, spre a nu arăta nimănui chipul tău adevărat. (Să trăim cu simplitate; să alternăm întâlnirile cu singurătatea).

Alex. Florin Ţene (Cluj-Napoca) 


PRELUDIU LA TÂRGUL DE CARTE GAUDEAMUS 2012 – NICOLAE DAN FRUNTELATĂ, ÎNTRE DIVERSIUNE ŞI REALITATE
Născut într-o familie de învăţători din comuna mehedinţeană Bălăciţa, în zariştea de foc a câmpiei de pe Piemontul Getic, Nicolae Dan Fruntelată (n. 10 octombrie 1946) este unul dintre jurnaliştii şi poeţii din secţiunea de aur a literelor româneşti de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea.
Începe şcoala primară în comuna natală, urmează cursurile Liceului Traian din Drobeta-Turnu Severin, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
Locuind pe o lamă de cuţit, cum declara într-un interviu de acum aproape trei decenii, şi-a asumat viaţa aspră de gazetar profesionist, trăind, trudind şi creând contracronometru.
De la începutul anilor ’70 a condus revistele Viaţa Studenţească şi Amfiteatru – cele mai importante din mediul universitar românesc - după care a fost redactor şef al cotidianului Scânteia Tineretului, apoi al revistei săptămânale a Uniunii Scriitorilor din România Luceafărul, până în ianuarie 1990.
A debutat editorial în 1977, la Scrisul Românesc din Craiova, cu volumul de versuri Puterea sunetului, urmat, în cadenţă cvasianuală, de Noaptea grâului nou (Cartea Românească, 1978), Vara din noi, vara (Eminescu, 1979), Inventarul speranţei (Ed. Eminescu, 1981), Viaţa în limba română (Ed. Militară, 1982).
1983 este anul în care intră pe piaţă cu trei volume de facturi diferite:Tiptil în lumea copilăriei. Poezii pentru copii (Ed. Ion Creangă), Lumea, ziua şi noaptea. Jurnal (Ed. Sport-Turism, Colecţia ,,Mapamond”), La bătrâneţe, lupii tineri (Cartea Românească), volum al deplinei şi înfloritoarei maturităţi lirice a lui Nicolae Dan Fruntelată, ca şi antologia Războiul mondial de catifea (Ed. Eminescu, 1995).
În prima parte a anului 1990 rămâne, pentru prima oară, fără loc de muncă. Părinţii, învăţători pensionari, îi asigură, din când în când, după puterile lor modeste, un simbolic “ajutor de şomaj”.
Spre sfărşitul anului, i se acceptă colaborările în presa postdecembristă, după ce zeci de oameni pe care îi ajutase îi întorseseră spatele. Conduce ziarul Românul (patru ani) şi Examene, după care îmbracă haina de jar a demnitarului public, devenind secretar de stat – şef al Departamentului de Informaţii Publice al Guvernului (1994-1996).
Urmează teribila cumpănă din anul 1997, când este operat pe cord, se reface greu, de fapt reînvie ca Pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, reînvaţă să zboare în zarea visului , dar şi să meargă, copăcel-copăcel, prin pulberea lăcrimândă a realităţii telurice, apoi revine la uneltele de profesionist al scrisului şi director general al postului TVRM – Televiziunea România de Mâine, până acum vreo trei luni când predă stafeta lui Neagu Udroiu.
Turnesol ’89: Jurnalele unui cetăţean naiv din raionul Vânju Mare (Ed. Ager, 2002) și Mica Valahie (Ed. Decebal, Drobeta-Tr. Severin), antologie lirică, sunt cărţile cele mai percutante care preced volumele din 2011 ale lui Nicolae Dan Fruntelată, pe care prestigioasa Editură Semne din Bucureşti le prezintă la Craiova, în cadrul Târgului de carte (itinerant) “Gaudeamus” – februarie/martie 2012.
Este vorba despre Primul proces politic al noii democraţii. Diversiunea “Albumul” şi păpuşarii ei (112 p.), respectiv, Vara Căpcăunului (350 p.), carte pe a cărei banderolă scrie: Viaţa sub două dictaturi.
Fiecare dintre aceste volume au ca editor pe Mircea Croitoru, copertele fiind realizate de artistul plastic Mircia Dumitrescu, iar tehnoredactarea de Adrian Stanciu.
Despre Diversiunea Albumul”…, autorul însuşi scrie: “Acest album (n. n. Eterna şi fascinanta ROMÂNIE) a fost comentat copios pe nevăzute, pe neve, cum zic pocheriştii: El era o fantomă. Dar când a intrat în casele marilor demnitari români, în toate instituţiile de presă, tipăritură de lux cu câteva sute de planşe color, cu imaginile unei ţări despre care în lume nu se mai ştia aproape nimic, te-ai fi aşteptat ca totul să se schimbe. N-a fost aşa. Diversiunea a continuat glorios, au zornăit cătuşe, s-au plătit poliţe, s-au pus în cumpănă vieţi. Această carte este o poveste. Citiţi-o ca atare…”
Nicolae Dan Fruntelată lămureşte – cu argumente forte, într-un stil alert, aproape cinematografic – povestea albumului care a produs, în urma unei comenzi oficiale, atâtea valuri în presă, în care el a fost incriminat, chemat la I.G.P. şi la procuratură, deşi rolul său se rezumase la a viza din punct de vedere artistic şi tehnic calitatea hârtiei şi a iconografiei, precum şi de a stabili repartizarea pe ţări şi limbi a monumentalei lucrări imprimate nu din bani publici, cum era acuzat, ci din sponsorizarea unei bănci ce nu mai prididea în a-şi construi sedii noi, îmbrăcate în marmură neagră.
Să reţinem că difuzarea exemplarelor de protocol a înregistrat atitudini diferite. Dacă preşedintele ţării din acea vreme, Emil Constantinescu, şi apropiaţii săi au acceptat exemplarele trimise, serviciile Preşedinţiei au refuzat 500 de exemplare, MAE a refuzat 1.000, iar Centrul Internaţional de Conferinţe – 500 de exemplare.
Aceste detalii sunt cuprinse în scrisoarea expediată de partenerul francez, Costea, care mai menţiona: “Cartea a fost editată până acum în 37.500 exemplare în opt limbi, conform contractului. A fost livrată în România, conform contractului, la 25 de puncte de livrare, în opt limbi de fiecare dată, în totalitate 10.035 exemplare. Cartea este în curs de distribuire conform strategiei de distribuire vizată, fiind de precizat că încă de acum această distribuire a ajuns la reprezentanţi oficiali din 84 ţări.”
Citiţi, dragi prieteni, Diversiunea “Albumul”… şi veţi vedea măştile hidoase ale păpuşarilor care decid asupra dreptului nostru la libertate şi viaţă.
Zăbovim, în cele ce urmează, asupra volumului Vara Căpcăunului. De reţinut că, în mitologia populară, căpcăunul e un monstru antropofag având două capete: unul de om, altul de câine.
În cazul de faţă, capul de om ar putea fi al plămadei de humă Nicolae Dan Fruntelată, care se autodevoră, dar şi renaşte sub presiunea amintirilor, iar cel de câine – al jurnalistului, ţinând cont că presa a fost definită drept câinele de pază al democraţiei, deşi tinde să decadă la stadiul de câine de companie...
Printr-o autoironie jucăuşă, autorul şi-a creat, din Căpcăun, un alter-ego, în pragul vârstei a III-a, din perspectiva căruia îşi rânduieşte copilăria, adolescenţa, anii maturităţii şi cu care dialoghează ori de câte ori resimte nevoia. Putea să-l numească, la fel de bine, Balaur sau Dragon, &ˆnsă n-ar fi avut, parcă, rezonanţa tenebroasă a dublei vocale ă din Căpcăun (cap de câine).
Înlăuntrul şi înafara lui Nicolae Dan Fruntelată, Căpcăunul poate fi, alternativ, lumina şi umbra autorului, corpul său teluric şi cel cosmic, Zmeul zmeilor, cu care se ia mereu la trântă, de luni până duminică, săptămână de săptămână, fără niciun răgaz.
Şi acum să deşertăm traista cu poveşti…
…De la Bulzeşti la Craiova mergi cale de vreo 25-26 km. Înşiruite ca mărgelele pe aţă sunt satele comunei natale a lui Marin Sorescu, ale căror uliţe însumează tot vreo 25-26 km. Ca distanţă, a călători până la Craiova e ca şi cum ai hălădui prin toate satele acelea. Doar că te învârteşti în acelaşi cerc. Ca în odaia propriei vieţi…
De la Bălăciţa, comună şeasă de pe Piemontul Getic din judeţul Mehedinţi, unde văzu lumina zilei pruncul – bulgăre de soare – Nicolae Dan Fruntelată, de la Bălăciţa până în inima Bucureştiului, a Europei ori a lumii lumilor luminate sunt tot vreo 25-26 km. Sau, poate, de zece, de o sută, de 700 de ori mai mult.
Ce contează, Jean boxează – ar zice un distih de limes urban, adică de lume de la margine, de mahala, cu arome, în vis, de halva… Şi de cuţit înfipt în inima Lunii ca o limbă de câine (vorba legendarului Fănuş Neagu), ori în pântecele mării – pe ale cărei esplanade Nicolae Dan Fruntelată a auzit oftatul acestui animal uriaş, zbaterea lui de noapte şi torsul parşiv de zi.
Înşirate ca mărgelele pe aţă sunt satele din Bulzeşti şi tot aşa, înşirate pe aţa veşniciei copilului de învăţători din Bălăciţa, ajuns băiat mare în Bucureşti, profesor şi jurnalist adevărat, redactor şef la Amfiteatru şi Viaţa Studenţească – unde s-au şcolit, prin anii ’75, alde Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu, Octavian Ştireanu şi mulţi alţii -, tot aşa înşiruite sunt aşchiile din cartea Vara Căpcăunului.
Stârnită, în aparenţă, de un bulversant motto-îndemn din Ion D. Sîrbu: “Ca să nu mori fără urmă, trebuie să-ţi povesteşti, mereu şi mereu, naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot…”-, cartea este provocată în realitate de lungul tunel vertical, între zenit şi nadir, al vieţii unui Om între oameni: Nicolae Dan Fruntelată, care dialoghează cu sine însuşi, în ipostazele vârstelor succesive, de la copil la …Căpcăun, căutându-şi neostoit obârşiile, redefinindu-şi identitatea, setea, foamea de sine, de timpul neţărmurit, timpul fără de timp, clipele de aur ale anilor dintâi, de la Bălăciţa.
Alter ego, alter-ego-uri, oglinzi paralele, chipuri, cioburi de chipuri fulgerate de timp, frânturele de viaţă, holograme din care se reconstituie rotundul, armonia, sfera celestă a unei vieţi, a inimii de om pusă în contact direct cu aerul anului 1997, când a traversat deşertul îndoielii, în operaţia pe cord deschis făcută de vestitul chirurg Radu Deac, la Institutul Inimii din Târgu Mureş, unicul din această parte a Europei, pe care asasinii României voiau să-l lichideze pentru a accelera ştergerea neamului românesc de pe vatra sa de-o vârstă cu lumina, unde nu am venit aduşi de vânt, ci suntem dintotdeauna.
Plăcerea irepresibilă de a povesti, de a retrăi în poveste cele mai vii segmente de vârste, hălci sângerânde de istorie trăită este evidentă de la un capăt la altul al cărţii, despre care Nicolae Dan Fruntelată se face a nu şti ce reprezintă ca gen literar: jurnal, reportaj, poem.
Vara Căpcăunului constituie oglinda retrovizoare a unei vieţi de om, aşa cum a fost, aşa cum este, jurnalul unui posibil roman, nu de tip balzacian (în care romancierul omniscient relatează totul la persoana a III-a plural), ci de tip André Gide (narat la persoana I singular, romancierul fiind protagonistul ori unul dintre personajele importante).
Este cartea unui posibil roman care se scrie sub ochii noştri, pe care cititorul îl scrie instantaneu împreună cu …Căpcăunul – tartor al poveştilor dintr-un Decameron abia conturat, din Hanul Ancuţei ori, mai degrabă, din mitul oriental al Şeherezadei: Povesteşte sau vei muri, mit contaminat cu acela al basmului românesc despre Pasărea care te scoate pe tărâmul celălalt, dar îţi cere câte o bucată din tine ca să poată zbura.
La p. 80, autorul se confesează: “Căpcăunul este acela care, de fapt, trebuie să dea, să-şi sfâşie viaţa, trupul, memoria şi să le dea unei păsări eterne. Spune Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sieşi/ hagi rupea din el. Asta e soarta şi petrecerea prin lume a căpcăunului” – pentru a continua pe ton de rugă şi smerenie: “Dă-mi, Doamne, mai multe poveşti, mai multe frumuseţi, mai multe iubiri, să pot trăi mai mult, să pot zbura mai mult!”.
Spiritul meridional, solar al lui Nicolae Dan Fruntelată, temperamentul de oltean – adică de gascon al României - spiritul pandur şi speculativ, umorul fin, luminos, ironia iute ca un plesnet de bici, deschizând flori rubinii în carnea fragedă a realităţii, asigură o aură aparte cărţii Vara Căpcăunului, un halou de palpit suculent, generos, doldora de întâmplări, gâlgâind de tâlcuri, de bucurii, tristeţi şi dureri, dar mai ales de o tainică speranţă că totuşi, totuşi lumea noastră nu va amurgi de tot, nu va scăpăta definitiv în bezna neantului.
Iată, fără alte comentarii, o nuvelă comprimată în trei pagini (pp. 24-27): Vineri: Crimă la lumina zilei;poemul Sâmbătă: Popor de fân; microromanul în şase pagini Miercuri: Povestea grâului nou; testamentarul Cine mă urăşte? (p. 62) sau inscripţia în azur din tableta Vineri:Fraţii mei (p. 82-85) - inspirată de Tudor Gheorghe, Mitru Fărcaş (care le-a cântat, din fabulosul său taragot, minerilor din Petroşani, la ora 4 dimineaţa, adică la ieşirea acestora din şut) Ovidiu Lipan Ţăndărică, Ghiţă Turda, Marian Nistor, Benone Sinulescu, Georgel Nucă, Cornel Constantiniu, după care autorul notează:
“Da, căpcăunule, s-ar putea să uiţi câte ceva, dar nu e mai puţin adevărat că sângele acestor amintiri pulsează în venele tale şi îţi încarcă zilele şi nopţile. Unde i-aş trimite pe toţi prietenii mei? În cercul de aur al amintirii. Pe urmă, aş lua acest cerc şi l-aş dărui împăratului vieţii mele, Căpcăunul, care m-a trăit şi mă trăieşte, dincolo de orice întâmplare, de orice uitare”.
Vrând, parcă, să ne lase un moment de respiro, un răgaz de a cugeta, în plan secund, asupra celor aglutinate în primul sfert al volumului, autorul ne invită, pe nesimţite, în tărâmuri cu străluciri exotice.
Urmează un scurt preambul - Două săptămâni în vis: Lumea în care am fost, în care notează electrizant… ”Aceste amintiri vin din alte cărţi, dar mai ales din foamea cea mare a căpcăunului care cere poveşti, cere drumuri, cere sângele nebun al unor clipe care s-au dus.“
Capitolele “călătoriilor pure” (“reale până la senzaţie fizică, până la gustul aerului, până la mirosurile de fructe, de iarbă, de oraşe”) sunt extrem de captivante: 1. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE AMERICA – I.  Welcome (poem de expresivitate admirabilă, din care decupăm versurile… ”se făcu/ seară adevărată, de auzeam/ osiile oceanului trosnind”), II. Ce face un turist la New York, III. Clarksburg, între weekend şi business, IV. Ţara ierbii albastre, VI. Bani negri pentru zile albe sau un salariu pentru fiecare, VII. O afacere numită whisky şi alta numită coca-cola, VIII. Din gunoi se-ntrupează averea, IX. Şase steaguri deasupra Georgiei, X. A păstra “standardul”, XI. Viaţa la peste două secole, XII. 24 de ore la Washington D. C., XIII. Moartea în piaţa de flori, XIV. Agamemnon for us (totalizând 28 p.), 2. DRUMUL DAMASCULUI (8 p.), 3. MEXICUL, RĂSCRUCEA LUMILOR (9 ½ p.), 4. FOTBALUL – SÂNGELE NEBUN AL COPILĂRIEI (10 p.), 5. BRAZILIA, O CĂLĂTORIE ÎN MIRACOL (4 ¼ p.), 6. IARNĂ LAOCEANUL INDIAN (11 ½ p.) – în total 72 pagini.
Traversăm înfioraţi două foarte scurte capitole (Luni: Liberi în acvariu, Marţi: A iubi la Florenţa), după care plonjăm, pe parcursul următoarelor 35 p., într-o “periodă atât de ciudată, când simţi că ai trăit sub o magie (neagră, albă, cine ştie) ori sub intoxicare totală”: capitolul Iarna şi democraţia în şalvari, timp comprimat, între 22 decembrie 1989-20 februarie 1990,  transcris din “caietul iernii interzise, jurnalul firului de plumb” care i-a retezat lui Nicolae Dan Fruntelată 20 de ani de viaţă “şi de muncă oarbă”.
Capitolul este prelungit, doar din spărturi de clipe şi mozaic de trăiri înfrigurate, până la 1 noiembrie 1994, când N. D. F. a acceptat să devină funcţionar de stat.
Din nou un fulgurant moment de respiro: Scrisori unor prieteni care nu mă ştiu (Dan Petrescu, Gică Machidonu), continuate de unele dintre cele mai cumplite – prin adevărurile evidenţiate – capitole: CIORAN CEL SINGUR (“O Românie viitoare care n-a învăţat nimic din “cazul” rusesc, nu poate fi decât o construcţie fictivă”), Marţi: Mistreţul orb, Miercuri: Şi mai tragic, piloţii orbi - secvenţe din comentariul tânărului Mircea Eliade, publicat în ziarul Vremea din 1937: “Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi (…) Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins.”
Fior liric şi dramatic profund transmit capitolele Casele mele, Prieteni dintr-o stea, ca şi ultimele, dedicate Bucureştiului, iubit chiar şi atunci când e privit cu ochi critic. Între ele, cutremurătoare, pe alocuri oripilantă, Lumea magicienilor, apoi încă un intermezzo: Un fado pentru inima mea.
Urmează şocantul Paşaport pentru mankurţi, pornind de la magistrala carte O zi mai lungă decât veacul, scrisă de Cinghiz Aitmatov – prinţul chirghiz, cunoscut de autor într-o toamnă, la Moscova - după care trece la un alt prozator divin, albanezul Ismail Kadare şi la cartea acestuia Slujbaş la Palatul Viselor, o uriaşă metaforă despre imperiul care dispune de un minister ce colectează şi interpretează visele tuturor supuşilor, controlând astfel conştiinţa, spaimele şi speranţele, trecutul, prezentul şi viitorul.
Translând de la legenda teribilă a mankurţilor – cărora li se ştergea memoria printr-o procedură extrem de dureroasă -, legendă de la care poate începe viaţa noastră, şi istoria noastră, şi tragedia noastră, la mankurtizarea prin controlul viselor, Nicolae Dan Fruntelată trage un puternic semnal de alarmă, precizând: “Iată, se poate şi mai mult: să-i extragi omului visele şi amintirile şi să le foloseşti împotriva lui”.
Din stroboscopicul Joi: Glorie ţie, cuvânt nemernic (p. 230-233), cităm: “Apoi să delirez cuvinte vechi dintr-un dicţionar de arhaisme şi regionalisme: avaiet, azap, baibafir, băsnar, berbecar, bihuncă, bocăneţ, buhundar, cameniţă, chifar, dumesnic, gavanos, goanţă, igreţ, lucoare. Aşa-i că sună ca o limbă străină? Nu v-aţi gândit că ele înseamnă: dare în Ţara Românească, miliţian, otoman, fir de aur, cioban de berbeci, trăsură uşoară cu un cal, prăjitură ţărănească, cădelniţă, cuptor, domestic, borcan, boabă de fasole, lăutar, strălucire. (…) Într-o limbă cum e limba română, suplă şi regală ca o trestie, au loc toate. Cu condiţia să le ştim şi să le vorbim cinstit, să ne ferim de făcături şi de împrumuturi analfabete chiar în limba de origine. Lucrurile nu sunt beton, viaţa nu e cool, prietenii mei! Nu vă dau lecţii,  întotdeauna voi ştiţi mai bine, dar, vă rog, vă implor, dacă v-aţi născut în limba română şi n-aţi citit nimic din Sadoveanu, n-aţi citit nimic din Eminescu, din Blaga, din Arghezi, din Nichita Stănescu, o să plângă inima în mine de mila voastră, de neputinţa voastră. Chiar trebuie să ne batem joc de tot ce suntem şi tot ceea ce am fi avut dreptul să fim? E cam trist, începe acest mileniu şi strig spre inima voastră:
Eu nu pot spune:
Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te mai afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea
Într-o stare de veghe chircită
Într-o stare de frică
Aşteptând judecăţi şi sentinţe
Ţara mea veche şi mică
Vândută mereu, răstignită mereu
Pe cruce, pe stea, pe vecie
Os în gâtul balenelor lumii
Momeală vie
E noapte prelungă în Est
Zi n-a fost aproape niciodată
Sunt vinovat că m-am născut aici
Vinovaţi şi voi, mamă şi tată
Eu nu pot spune: Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea.
În atât de tensionatele pagini ale rememorării Marţi: Bolnav de drumuri (p. 240-243), amintirea începe ca un exerciţiu de respirare şi de voinţă:
“Repetă după mine: Severin, Şimian, Rogova, Hinova, Vânju Mare, Corlăţel, Almăjel, Dobra, Bălăciţa. Drumul meu spre casă şi drumul meu de acasă, o ieşire în lume ca un cuţit pe care îl tragi violent din rană. L-am făcut de obicei cu o maşină veche, un autobuz obosit care se leagănă pe drumul de pământ precum o raţă leşească. Nu ştiţi ce e raţa leşească? O raţă mai mare de curte, mută şi leneşă. Rata se numea acel autobuz, el pleca din Bălăciţa dimineaţa în zori, pe la patru, lume gătită de oraş, cu paporniţe mari în mâini, acolo erau păsări, brânză, ouă… (…) Copilul urma să fie aruncat în apa rece a vieţii, lăsat singur şi pustiu, lăsat să se bată cu tot ce era necunoscut”
şi se încheie cu un strigăt abia domolit, ca o umbră de bocet nerostit, nemărturisit:
(…) mă robeam cuvintelor trăpaş
şi m-au dus în toamnă ca pe-o marfă
să mă vândă-n marele oraş.
Doamne, dacă aş mai putea să mai fac o dată drumul acela cu autobuzul vechi şi prăfuit, Rata, până la oraş şi mai ales de la oraş înapoi în satul meu care aproape că nu mai există, atins de aripa morţii tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut! Ciudat sentiment, să-ţi fie dor până în rărunchi de ceva şi în acelaşi timp să nu vrei să-l mai vezi pentru că ţi-ar răni toate amintirile!”
La paginile 246-249, Nicolae Dan Fruntelată rezumă cartea foarte puţin cunoscută Istoria politică şi socială a principatelor dunărene, publicată de Elias Regnault, reprezentantul diplomatic al Franţei la Bucureşti, în 1855, o extraordinară privire asupra lumii româneşti de atunci, cu idei care au fost, sunt şi vor fi valabile pentru destinul nostru istoric.
“Pe aici – scrie diplomatul francez – au trecut toate invaziile mari: Attila, Ginghis Han, Timurlenk, Baiazid, Mahomed al II-lea, Suvorov, Campania rusească din 1806, ocupaţia rusească dintre 1828-1834, revenirea în 1848 şi invazia ruşilor din 1853.”
Autorului îi sună puternic, în urechi, glasul de sirenă al emisarului Rusiei în Ţara Românească, colonelul Germano, care i se adresa mitropolitului Argeşului: “Frate, de ce nu v-aţi arunca în braţele Rusiei? (…) Rusia vrea să vă salveze, ea vrea să fie mama voastră şi va fi chiar fără voia voastră!”
Concluzia fascinantei cărţi a lui Elias Regnault – glosează Nicolae Dan Fruntelată – poate fi un permanent prilej de meditaţie. Pentru ca Occidentul să oprească invazia rusească – subliniază diplomatul din Franţa – există o singură şansă:
“Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor, de la Nistru până la Tisa, de la frontiera Galiţiei până la malurile Dunării, cuprinzând deci Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania şi Banatul Timişoarei. În pofida frământărilor seculare, toate aceste ţări au păstrat unitatea de limbă, unitatea de moravuri şi de sentimente, ele aspiră toate la unitatea politică.”
Elias Regnault trage o concluzie limpede și fermă : cei zece  milioane de români - din acea vreme, de pe un teritoriu care ar putea ușor hrăni 40.000.000 de oameni - ”ar accepta cu mândrie misiunea de a se opune slavismului din nord.”
Printre cele mai extinse capitole din Vara Căpcăunului, ale cărei secvenţe sunt supratitrate pe zile, are aproape 15 pagini (263-278). Se intitulează Vineri, sâmbătă, duminică, luni, marţi: Biblia neagră a poporului roman. Sintetizează tratatul de 700 de pagini Fereşte-mă, Doamne, de prieteni – războiul clandestin al blocului sovietic cu România, este scrisă de un mare istoric şi universitar American: Larry Watts, tradusă în româneşte anul trecut.Teza majoră a cărţii: În istoria ei, România a fost mereu singură, cu spatele la zid. Fără a intra în detalii, cităm finalul comentariului lui Nicolae Dan Fruntelată:
“Mi-e teamă că legenda neagră continuă. Ea va înceta să mai lucreze, probabil, atunci când vom fi împărţiţi în comitate mici şi fără putere (n. n. regiuni transfrontaliere), când nu ni se va mai auzi limba, când majoritatea dintre noi vor fi plecat, ca şătrarii, prin lume după o bucată de pâine… Vi se pare o viziune prea neagră? Citiţi din scoarţă-n scoarţă cartea lui Larry Watts…”
Urmează un intermezzo luminos, pentru descărcarea supratensiunii accumulate – Miercuri: Vinul de fiecare zi, după care tensiunea creşte din nou, în Joi: România –Ţara di jac” (adică de jaf, de jefuit, sintagmă dintr-o veche cronică străină), vibranta Miercuri: Scrisoare către doctorii mei, profesorul Leonida Gherasim din Bucureşti (mare diagnostician, necruţător: “Dacă mai fumezi, nu trebuie să mai iei medicamente, dai banii degeaba. Dar ai o şansă, moartea subită, poate mori în somn şi nu ştii nimic”) şi profesorul chirurg Radu Deac, Dumnezeul din Târgu Mureş, care a îndrăznit să-i facă lui Nicolae Dan Fruntelată o operaţie pe care alţi chirurgi i-au refuzat-o. După operaţie, acesta a scris un poem pe care i l-a dedicat:
Cineva
Cineva
a privit în inima mea
de carne, de pasăre-mpuşcată
de ceas nebun, de aer viu
Cineva mi-a strigat:
Norocosule, am ajuns
când încă nu era târziu
Cineva m-a purtat
în spate prin apele moarte
Acum e tatăl meu
Şi stă lângă Dumnezeu
Nu pot să spun mai departe…
În capitolul cu titlu uşor derutant Aventuri la Marea Neagră, N. D. F. sintetizează viziunile lui Gheorghe Brătianu, Ştefan cel Mare (care a anticipat cu 400 de ani că viitorul principatelor române este legat de viitorul Pontului Euxin), Vasile Pârvan, apoi punctează decisiv: “În această lume atât de specială prin combinaţia de civilizaţii şi caracteristici (…), Marea Neagră a fost şi va rămâne o pecete de stabilitate, chiar de etern. Această placă turnantă a comerţului internaţional (…) a fost şi ar trebui să rămână un mare atu pe care România îl poate juca în partida geopoliticii mondiale”, pentru a conchide irefragabil: “…orice conducător adevărat al României ar trebui să fie, simbolic vorbind, un voievod al Mării Negre. Cu condiţia ca el, politicianul (n. n. mai bine-zis bărbatul de stat), să pună mâna să citească, să înveţe, să trăiască istoria românilor şi a teritoriilor locuite de ei. Politica nu mai trebuie să fie o formă de analfabetism, de aculturalism”.
Capitolul De la dictatura proletariatului la dictatura lumpenburgheziei este încheiat prin citarea gânditorilor chinezi, care afirmă că: “Un imperiu pe cale de distrugere şi de pieire se poate recunoaşte după următoarele semne: are prea multe legi; aceste legi se bat cap în cap; aceste capete sunt făcute fără de cap; iar Capul nu face decât să dea legi prin care să fie apărat capul de prea multele legi care se bat cap în cap”.
Într-o altă săptămână, de luni până vineri, autorul ne oferă succesiv, de cinci ori, câte un Recurs la metaforă: Şcoală cât Munţii Mehedinţilor (elogiu al Liceului “Traian”), Podul lui Dumnezeu (de la Ponoare), Corbii de piatră sau refuzul istoriei (“muzeu făcut de Dumnezeu românilor, unde istoria se aşază de acum zece mii de ani”, patria Corvinilor, strămoşi ai lui Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin), Lacrimile brazilor (chihlimbarul din Munţii Buzăului), Călătoria pe Lună (tărâmul vulcanilor noroioşi, semn că în subteran sunt imense zăcăminte de petrol).
Într-o cadenţă accelerată se succed capitolele dinspre finalul cărţii, în care N. D. F. dă bici de foc amintirilor, de parcă i-ar fi teamă că nu a mărturisit destule despre spiritul locului său de naştere, despre oamenii cu ale căror destine s-a ciocnit soarta sa, modelându-se reciproc în lumina iubirii faţă de familie, neam şi ţară.
Le numim, fără a le mai rezuma: Adevărul şi numai adevărul, Discurs despre rădăcini (“Să mă scuzaţi că mă trag din neam de panduri, şi după tată, şi după mamă, dar ăsta e adevărul gol-goluţ şi el se poate proba din studii istorice, dar şi din literatura despre epoca lui Tudor” – p. 314; “Voi nu trebuie să cereţi nimic. Voi sunteţi apostolii neamului şi trebuie să mergeţi unde e nevoie de voi” – îi sfătuieşte directorul şcolii normale pe tinerii învăţători din regat ce urmau să plece în Basarabia – p. 316), Prietenul meu Nea Gheorghe (Dindere, “olteanul din Braniştea Mehedinţiului, om cu destin de film american”), Călătorie împrejurul camerei mele, Grănicerul disperării (Nicolae Dabija), Adevărata stângă românească, Să nu uiţi gara Lugovaia.
Penultimul capitol – Marţi: Bucureşti, dragoste şi ură – acoperă 12 pagini şi jumătate. Ar merita să îl cităm integral, ca pe multe altele. Din considerente de spaţiu nu o facem.
Cartea se încheie în zi de Duminică: În loc de Bună ziua: “M-a obosit mult de tot această alergare prin viaţa mea. A meritat, nu ştiu, să-mi spuneţi voi?! Ştiu doar că i-am dat căpcăunului toată puterea mea. (…) Şi mai ştiu un lucru: că nu mi-e ruşine, dar diloc, diloc, diloc, diloc (aşa cum zice o horă moldovenească) de tot ce am trăit, de tot ce am iubit, de tot ce am greşit, de tot ce am reuşit. Nu eu am ales să trăiesc aşa, călare pe două dictaturi – cea comunistă, uneori fanatică – şi cea a democraţiei – uneori oarbă. Eu m-am lăsat trăit. Atât…”
Şi astfel ne luminăm, la final de carte: Căpcăunul e timpul, care ne trăieşte, ne mistuie şi, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne şi mântuieşte. Iar cum timpul nu există decât în raport cu eu, fiecare este, pentru sine, propriul Căpcăun. Propriul judecător…
Volumul lui Nicolae Dan Fruntelată Vara Căpcăunului constituie – aidoma excelentei cărţi de poezie Hanibal, scrisă de Eugen Jebeleanu în urmă cu vreo 40 de ani – o meditaţie gravă, răscolitoare şi totuşi luminoasă, plină de speranţă asupra Timpului, o meditaţie asupra istoriei şi a condiţiei umane la răspântii de istorii învolburate, în care violenţele, agresiunile de tot felul, crimele, războaiele psihologice, meteorologice, financiare îşi fac de cap.
Cartea aceasta ne duce cu gândul, totodată, la Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, care nu cuprindea, din fericire, dramatica experienţă a unei operaţii pe cord şi nici două stagii de şomaj.
Inima pandurului Nicolae Dan Fruntelată e mare, luminoasă ca torţa lui Danko, este tare omenoasă, caldă, fierbinte ca pâinea de aur, dreasă cu platagele, abia scoasă din ţest, şi – întremată cu resveratrolul din două pahare de zaibăr zilnic, roşioară de Dăbuleni, cabernet de Segarcea sau de Vânju Mare-Oprişor – îi va dărui autorului puterea de a ne oferi, peste zece ani, Toamna Căpcăunului, apoi, peste încă zece: Iarna Patriarhului.
Frenezia cu care Nicolae Dan Fruntelată trăieşte evenimentele are vibraţie magică şi forţă tămăduitoare, care descind parcă din lumea prozei indimenticabile a lui Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez (Un veac de singurătate) şi îndeosebi din memorabilul roman Abaddon Exterminatorul de Ernesto Sabato, despre tragedia Argentinei din deceniile al şaptelea, al optulea din secolul trecut, pe care o repetă acum România.
Dan Lupescu (Craiova) 
ATELIER

 YOU  KNOW

urme întoarse pe dos,

fug pe treptele necunoscutului

iar şi iar,

pe clape de pian hodorogit

se derulează teoria conspiraţiei,

ce pândeşte îndoielnic,

acolo,

unde exilul înseamnă literatură…

tu ştii, străine,

cum încremeneşte neantul,

fără să chivernisească momentul?

tu ştii, străine,

că inacceptabilul provoacă

dependenţă?

ce  neînsemnată pare

o întrebare umflată,

cu sclipiri de suspiciuni

bolnăvicioase.

grămezi albastre de vorbe deşarte,

cu boruri largi

şi iniţieri odioase;

totul se revarsă pe malul celălalt

al ipocriziei.

tu ştii, străine,

că fenomene multiple

sunt abuzate de caleidoscopul

destinelor,

iar făloşenia greţoasă a

falsităţii evadează din

real în fabulos.

de aceea,

tu descoperă eroarea

şi… captează splendoarea. 

Emanuel Neagu 


 EFIGIE

Întâiul Adam-

Fântânarul veghează

Aripi albastre.

 

VERDE BENGALEZ

Ramuri proaspete-

,,Am iubit întâi un pom”

Frunze pe obraz.

 

ISPITE

Umbra luminii-

Împărăţia lumii

Piciorul pietrei.

 

ABULAŢIUNE

Smerită marea-

Corabie cernită,

Ardere de tot.

 

IARNA

Soare zgribulit-

Ferestre îngheţate,

Ninsoare în prag.

 

DESĂVÂRŞIRE

Prunc în albastru-

Sfântă firea apelor,

Ceruri deschise

 

INIMĂ NINSĂ

Întroienire-

Păsări mirate la geam

Alb sfredelitor.

 

REFLEX

Lacrimi de sânge…

Veghează poemele

Totul inimii…

 

ALTĂ IARNĂ

Foc în ninsoare-

Vinovată iubire

Sclavă pe cruce…

 

RUBIN

Alb în feresatră-

La gura sobei dorul

Prima iubire.

 

DINADINSUL

Pulsul luminii-

Destinul tău, femeie…

Trăpaş fără schimb.

 

ÎNDURARE

Smochin fulguit-

Recviem în troiene

Suspină cerul.

 

FAETON

Coadă de şarpe-

Inimă îngheţată

Lacrimă verde.

 

GUFF STREAM

Aglomerare-

Inima oceanului

Sargase hăţiş.

 

STRIGĂ-MĂ !

Copilărie-

Lacrima veseliei

Miroase a dor.

 

NOAPTE DE IARNĂ

Înzăpezire-

Intunericul urcă

La primul popas.

 

FLĂMÂND

Dincolo de dor-

Sublimul sângerează

Sufletul rabdă.

 

FANTASME

Parsifal arde-

Mulţimi nedefinite

Contumacie.

 

NELINIŞTI

Geme lumina-

Vibraţii rătăcite

Devastat visul.

 

INIMĂ

Heliopolis-

Infidelă zăpada

Râde groparul.

 

ANCORĂ

Atingeri albe-

Cavaler trandafirul

Sângeriu dorul.

 

SOLSTIŢIU

Moirele nasc-

Troienit capricornul

Sobor de îngeri.

 

ZORI

Privighetoare -

Heruvimi şi serafimi

Înfrunzit gândul !

 

OCHI DE LUP

Vis ingălbenit-

Felii de lună plină

Licantropie.

 

ENTROPION

Spaţiu aseptic-

Departele dorului

Mare în flăcări.

 

IARBA LUNII

Ochiul totemic-

Eol silabiseşte

Pneuma soma.

 

EFEMERIDE

Harpii albastre-

În pântecul chitului

Fulgeră marea.

 

TOAMNĂ

Hesperidele-

Dragonul ladon galben

Mă tace luna.

 

ÎNDURĂ-MĂ!

Îngenunchere-

Cohorte infidele

Suspină umbra.

 

VIS

Rosinanta bea-

Cantilene albastre-

Don Quijote - cer.

 

NOCTURNĂ

Tăcerea frunzei-

Lumina sângereză

Anemonele.

 

VIORILE

Tăceri în concert-

Labirintică veghe…

Înfrunzit dorul !

 

UMBRA

Peronul toamnei –

Coboară Persefona…

Veşniceşte-mă !

  Nicoleta Milea (Alexandria)


DESPRE SINCERITATE

Sunt primele zile ale unui an nou. Poate fi o iluzie, dar eu chiar cred că ceva magic s-a petrecut la trecerea dintre ani. “Poarta nevăzută” a timpului a selectat, ca o sită deasă, aurul fin, al gândurilor frumoase şi bune, lasând grundişul în urmă.

Renaştem în fiecare an, cu frumuseţea şi puritatea pruncului din iesle, dar suntem aşa de nechibzuiţi, mereu, încât, până la Paşte suntem gata să-l răstignim din nou pe Isus, pentru a ne răscumpăra. O fi doar firea noastră de vină? Ori mediul în care trăim şi-n care luptăm să vieţuim, fiecare cu armele noastre?

M-am regăsit, aici, virtual, cu o colegă şi prietenă, care, plecând „dincolo”, s-a hotărât să rupă orice legătură cu toate persoanele din trecutul ei... inclusiv cu părinţii ei “care nu s-au mişcat”, oferindu-i “calvarul comunismului”. După mai bine de 20 de ani, ne caută ea... cu emoţia de-a nu fi respinsă. Ce a determinat-o să aibă prima reacţie ori pe cea de acuma, doar ea ştie. Pe mine m-a contactat ca să mă mustre: “Cum poţi să te destăinui unei lumi întregi? Nu ţi-e teamă?”

De cine să-mi fie teamă? De ce să-mi fie? Vorbesc despre viaţa mea, o viaţă reală, o experienţă din care sper să găsescă şi ceilalţi „ceva”, dacă nu poveţe, măcar să ştie cum arată un obstacol sau o clipă în care vrei, emoţional, să dărâmi universul. Alături de ceilalţi oameni vreau să povestesc mereu despre iubire şi ură, despre iertare şi credinţă, despre prietenie şi singurătate, despre suferinţă şi împlinire.

Nu mă tem de ceea ce simt. Suntem mai puternici decât credem, dar mai ales mai puternici decât cred alţii că suntem.

Vorbind sincer, am găsit prieteni sinceri. Recunosc, există şi oameni care ne vânează slăbiciunile, dar o fac tocmai pentru că se simt neputincioşi în faţa noastră. Niciun om corect nu atacă “din umbră” sau “pe la spate”. 

M-am plimbat zilele acestea, ca un pescăruş în voia curenţilor de aer. Oraşul acesta este “casa mea”, în care pot fi singură, dacă vreau, pot fi cu rude sau prieteni... sau cu întreg mapamondul. Nu trebuie decât să ies din casă. E “o lume” care te-nvăluie din prima clipă.

“Ehe!!!!! Cine o să facă chef de casă nouă?” mă întâmpină, din prag, un vecin, pensionar militar, care ne aduce, aşa, de drag, tuturor, ziarele locale, ce se distribuie gratuit.

“Vecina! La 16-16.30 vine zugravul, c-am vorbit cu el!” mă atenţionează, când sunt pe scările exterioare ale blocului, vecina de la doi.

Două-trei vorbe, zilnic, au consolidat o relaţie nevăzută cu aceşti oameni... străini mie, la început.

Abia atunci când am fost în situaţii dificile (procesele) şi m-a întrebat avocata: „cine ştie despre aceste lucruri?” mi-am dat seama că buna educaţie din familie, cu „rufele murdare se spală acasă” nu mai era valabilă. Trăim vremuri agresive, când amiciţiile durează... o noapte, dar şi când găsim prieteni adevăraţi, ne lipim de ei până la fuziune!

Cred cu tărie că orice lucru durabil se clădeşte pe sinceritate, încredere... omenie.

Răsplata sincerităţii... e sinceritatea! Iar dacă va fi altfel... să nu regretaţi! Doar un ticălos are tupeul să profite de candoarea unui suflet pur!... deci, nu vă merita încrederea, oricum. Iertaţi-l şi uitaţi-l definitiv! Lumea  are încă destui oameni frumoşi!

La început de an, vă îmbrăţişez, cu toată dragostea mea!

Corina-Lucia Costea (Timişoara) 


MAŞINA DE TUNS

Stoian era cunoscut în sat prin cele două fete gemene, Stela şi Fana. Deşi gemene, erau atât de diferite că satul bârfea nu ştiu câte vrute şi nevrute că n-ar fi gemene, că una ar fi fost a nu ştiu cui şi că  Stoian, simţindu-se oarecum vinoavt, ar fi luat-o să crească odată cu a lui. Ceea ce nu ştia satul, şi nici n-a aflat vreodată dacă ar fi fost adevărat, care dintre cele două ar fi fost a lui, pentru că, dacă priveai atent la ele, ca temperament semănau, una cu Stoian, alta cu Catirina, nevastă-sa, iar la înfăţişare, cea care se zicea că ar fi a lui Stoian semăna leit cu Catirina, iar cealaltă, despre care satul zicea că ar fi a lor, semăna cu adevărat cu Stoian.

- Cine să-i mai înţeleagă, şi la ce bun să se descâlcească rătăcirile tinereţii, ziceau femeile care se adunau la colţ la Dinică Ristea.  şi dădeau verdicte în legătură cu tot ceea ce se discuta peste săptămână.

- Titico, fata mea, mai bine aşa, şi dacă s-ar şti, cui i-ar folosi, trăgea concluzia Săvuleasa în timp ce trăgea cu ochiul la noră-sa, Patriţa, care o repezea când simţea că îşi dă drumul la gură.

Ceea ce satul ştia foarte bine era că Ion, băiatul mare al lui Stoian şi al Catirinii, era al lui Stoian, dintr-o căsătorie cu o fată din Dadilov care nu durase decât trei luni. Când a născut, nora plecată din casa socrilor din motive doar de ea ştiute le-a  adus în pragul casei copilul nevinovat dar pe care ăi bătrâni, oameni aşezaţi şi tare ruşinaţi că băiatul lor a dat peste un asemenea necaz, au crescut ei copilul până când, încet încet, Catirina, spre mirarea satului, şi l-a apropiat de parcă ar fi fost al ei!

Satul ştia ceea ce nici Catirina nu ştia prea bine. Motivul pentru care, cu fiecare zi care trecea, Ion se închidea tot mai mult în sine şi devenea tot mai tăcut.

- Se măreşte, devine tot mai cu măsură la vorbă, mai mutălău, dar şi când dă câte una din el, te minunezi de unde le scoate, se mărturisea Catirina fără a se întreba de ce Ion nu zice nimic nici când, certat uneori, ştie sigur că nu este cu nimic vinovat. Şi mai observase Catirina ceva: de la un timp, să fie de pe iarnă sau înainte de Crăciun, se întreba ea, nu l-a mai auzit zicându-i mamă.

- I-o fi spus careva. Ce ţi-e şi cu lumea asta de sporovăie atâtea! Să ştie ea totul şi să ducă vorba de colo, dincolo, numai ca să aibă ce discuta sâmbăta când iese la taină pe şant, vorbea Catirina cu sine încercând să-şi potolească neliniştea pe care o resimţea de ceva vreme! Îmi pare rău. Crescuse şi el, flăcău în puterea cuvântului, şi urât nu este deloc! Au la ce se uita fetele ieşite la horă.

Începuse chiar a se mândri cu el şi se bucura când îl vedea cu vreo fată, de parcă ar fi fost copilul ei bun.

- Biata Catirina, o auzeai pe Săvuleasa bătrână căinând-o, se zabate ea de ochii lumii să arate că îl are la suflet  pe Ion!

Şi se uita atentă în ochii celui cu care stătea de vorbă să vadă ea dacă ceea ce zice nu este luată de bârfă şi dacă satul gândeşte ca ea. Se considera cea mai îndreptăţită să aibă o părere pentru că ea, Săvuleasa, a avut o experienţă asemănătoare şi apoi ea este vecină cu Stoian şi ştie tot ceea ce peste gardul ei se discută.

Când auzea gâlceavă, în ce casă nu este gâlceavă din te miri ce, îşi făcea de treabă la colţul casei ca nimic din ceea ce ziceau la supărare Stoian, dar mai ales Catirina, să nu îi scape. Şi, sâmbătă seara, la taina după şanţ, o auzeai după ce îşi aranja cu grijă dirmeaua neagră pe care de fiecare dată, când ieşea la drum, şi-o punea pe cap şi, ca şi cum şi-ar fi netezit o barbă închipuită de călugăr îşi mângâia în mâinile ei zbârcite barba ascuţită: Nu mi-a spus mie o muiere de pe deal că Stoian îl tot ceartă pe Ion din cauza Catirinii!?

Şi începea să reproducă ceea ce peste săptămână ascultase de după gard fără teama păcatului că ar minţi. Tot ceea ce spunea era adevărat.De ea auzite, Înflorite doar în felul de a apăsa mai mult pe anumite firuieli care mai scăpau Catirinii sau, uneori, şi lui Stoian şi pe care ea le reproducea cu fidelitate, pe un ton însă mult mai îngroşat.

Începuse Săvuleasa chiar să fie invidioasă de la un timp.

Stoian, vâzând pe Ion îndemânatic, i-a cumpărat o maşină de tuns. Şi ca să-l încurajeze, pentru că îl văzuse că are mână, el s-a lăsat primul tuns de cel care tundea fără să fi făcut undeva ucenicie. Spunea mai târziu că cel de la care a învăţat totuşi ceva, numai privind, a fost Manicu, de la Frasinu, la care a mers de câteva ori cu băieţi de seama lui să se tundă.

Şi aşa se face că, de când Stoian îi luase maşină de tuns lui Ion, casa lor era plină în fiecare sâmbătă. Cu flăcăi mai ales. Se dusese vestea în sat că până şi băiatul lui Soare Chivu, cel despre care spunea că se tundea numai la Giurgiu, venea de la o vreme la Ion. Şi important era că se declara de fiecare dată mulţumit de cum e tuns! 

Ion devenise mai degrabă decât se aştepta frizerul satului.

Într-o sâmbătă, era spre primăvară, nu dăduse încă bine frunza, n-a venit nimeni să se tundă la Ion.

Cea care s-a întrebat ce şi cum a fost Catirina. Se vede treaba că îi plăcea să aibă casa plină, e drept, Ion câştiga şi el ceva, iar Catirina chiar începuse să îi ţină socoteala la bani.

- Da ce e cu ăştia de n-au mai venit la tuns, îl întreabă ea pe Ion, după ce un timp s-a tot foit prin curte şi nu îndrăznea să-l întrebe de ce e casa goală.

Duminică dimineaţă, în timp ce cobora pe Sovonita la oi, băiatul lui Damicoj a văzut într-un nuc, nu de parte de poteca pe care el cobora spre baltă, pe cineva agăţat de o creangă a nucului. Cu gândul la ceea ce îi va zice tatăl că a întârziat, băiatul nu a crezut la început că ar fi ceva rău, de fapt nu a crezut nimic. Pe măsură ce se apropia, ceea ce vedea îl speria. Se uită în jur, se uită dacă în urma sa mai coboară cineva, se uită înainte dacă este cineva pe care până acum nu l-a observat! Nici ţipenie de om! Ii era frică de ceea ce vedea şi nu ştia ce are de făcut. Să se întoarcă la sat? Era cale lungă şi se temea să nu întâlnească pe cineva şi nu ştia ce să ii spună. Să meargă la nuc să încerce să-l ajute cu ceva? După cum atârna sub creanga lăsată a nucului, îşi dă seama că nu mai are nimic de făcut.

Grăbeşte pasul ca şi cum cineva i-ar fi spus: Fugi de necaz că vei fi pus în situaţia să dai explicaţii şi n-ai să stii ce să spui!

Asta mai ales că, între Stoian şi Ilie Cotorcea, tatăl lui, Damicoj tânărul cum îl poreclea satul, avusese loc cu un an în urmă un scandal tot din cauza unor oi păzite şi de care Stoian nu fusese mulţumit.

Întoarce capul speriat, simte cum paşii se grăbesc, drumul până la târlă i se pare mai lung şi o rupe la fugă. Nu se mai uită înapoi de teamă să nu mai vadă încă o dată ceea ce el văzuse primul.

Pe măsură ce se apropia, fugea tot mai tare şi, se gândeşte el: Bine-ar fi să iasă tata din târlă să ma vadă: N-aş mai fi singur!

Cineva îl ascultase în neliniştea lui şi, parcă pentru a-l întâmpina, de fapt ştia că vine, iese din târlă tatăl său. Văzându-l alergând, şi-a imaginat că trebuie să fie ceva şi, de la distanţă îl întreabă: Da, ce s-a întâmplat! Nu mai alerga, stai încet! N-auzi... stai încet…

N-a apucat să-i spună tot ceea ce văzuse pentru că lui Ilie i-a şi tresărit în minte întrebarea pe care şi-o pusese cu …să fie două ore? Când văzuse băiatul lui Stoian trecând pe drumul ce venea de la sat şi luând-o pe poteca ce suia spre Sovonita;

- Dar ce-o fi cu Ion al lui Stoian la ora asta? Unde s-o duce el acum? Nici nu s-a luminat bine şi el a plecat de unul singur… Unde s-o duce? Să urce spre Băneasa? Dar drumul pe vale era mult mai scurt.

- Stai aci, rămâi tu la oi că mă duc să văd eu despre ce este vorba.

Nu s-a apropiat prea mult că bănuiala lui deja se adeverise! L-a recunoscut de la distanţă; - băiatul lui Stoian, se mai miră el şi îşi face cruce îngăimând un Doamne fereşte instinctiv.

Fuge la sat: urcă priporul de la Ghiţă Pocu, coboară pe la Nelu lui Stancu, o ia pe la Coţocan la dreapta şi ajunge la colţ la moş Dişcă. Nu întâlnise pe nimeni în tot acest drum sau întâlnise, dar el nu îi văzuse.

Marin Dinu, cu umerii peste gard, este totuşi omul care-l vede pe Ilie alergând şi foarte agitat..

- Da, ce este cu tine Ilie pe uliţa noastră la o oră ca asta, îndrăzneşte Marin Dinu să-l întrebe.

Îşi aruncă privirea spre cer să se dumirească de ce omul pe care îl întâlnise totuşi îi spune despre la o oră ca asta şi, grăbit:

-Nea Marine, pe Stoian nu-l văzuşi prin curte, acum, de dimineaţă? Eşti de mult la gard?

Văzându-l pe Ilie mai agitat decât îl ştia el, strigă, parcă furat şi el de o teamă nelămurită: Stoiene! …bă,  Stoiene! …Stoiene, n-auzi?

- Mergi Ilie la poartă! Trebuie să iasă ! Acum câteva clipe îl văzui intrând cu găleata de apă. Trebuie să fie …Nu e plecat. Îl vedeam eu că avusei treabă prin curte şi ..

Auzindu-se strigat de Marin Dinu, nu-şi aminteşte ca Marin Dinu să-l mai fi strigat aşa de răstit, Stoian iese la poartă, aşezându-şi pălăria pe care, auzindu-se strigat, o luase în fugă,  si-l vede pe Ilie…

Se întreabă mirat dacă nu cumva Ilie l-a strigat, deşi, de anul trecut, de când cu scandalul de la Sf. Dumitru, nu-şi mai vorbiseră.

- Mă Stoiene, Ion al tău unde este, apucă Ilie să-l întrebe, trădat de vocea tremurată şi gâfâită de oboseala drumului şi întrebându-se în sine dacă aşa trebuia să înceapă..

Stoian, văzându-l pe Ilie la poarta lui şi, mai ales vâzându-l aşa de fâstâcit la vorbă până la bâlbâială, presimte ceva?! Începe să îi tremure mâinile şi picioarele: Da, ce s-a întâmplat, spune-mi ce s-a întâmplat, …şi se miră că cel cu care nu mai vorbea de peste un an bate o asemenea cale să-l anunţe un necaz…

Aleargă Stoian înainte, era mai odihnit, şi Ilie încearcă să ţină pasul cu el. Lăsau impresia că se urmăreşte unul pe altul. De la colţ de la moş Dişcă, nici nu a băgat de seamă când a ajuns la Coţocan, face la stânga şi urcă pieptiş spre Nelu lui Stancu, nu resimţea deloc dealul, ajunge la Ghiţă Pocu, iar la priporul care dădea în Sovonita a încercat sentimentul  ciudat că zboară.

La puţul de la Nelu lui Stancu erau mai multe femei să ia apă. Stoian n-avea timp să le vadă, dar spaima lui a fost observată de ochiul atent al femeilor.Nu a trecut mult şi întreaga partea a satului dinspre Olănii ştia că ceva s-a întâmplat cu cei doi între care, ştia satul, exista o râcă mai veche.

Nimeni nu bănuia că Stoian, care mergea spre un loc de parcă îl ştia dinainte, va da peste un asemenea necaz. Nu ştia nici că necazul i-a adunat pe cei doi pentru ca durerea să fie mai mică.

Cei care îi vedeau alergând, fără să ştie pentru ce, se mirau cum de sunt împreună

*

Era spre prânz. Timp puţin cam ceţos, deşi era spre primăvară. Într-un ghioci tras la pas de un măgăruş care nu se vedea dintre cele două ulube care păreau enorme faţă de statura pitică a măgăruşului, cei doi, Ilie, ducând măgăruşul de căpăstru, şi Stoian, pe lângă arătarea de ghioci lăsând impresia că impinge şi el ca sarcina bietului animal să fie mai uşoară, era dus acasă Ion. Drumul pe izlaz, nebătut suficient de căruţe, era cunoscut foarte bine de măgăruş care mergea de parcă măsura cu pasul calea care trebuia străbătută până la drumul vacilor, unde trebuia să urce pe lăngă via lui Costică Dinu.

Când a ajuns alaiul la dealul ce trebuia urcat lui Stoian i-a venit în minte că n-ar fi rău să aibă  o piatră;

- Dacă măgarul se opreşte chiar în pripor, barem să am o  piatră să pun la roată.

Măgarul, mic şi obosit, de parcă l-ar fi auzit pe Stoian că este pregătit, se uită blând la Ilie şi încetineşte ca Ilie să priceapă că este nevoie de odihnă şi că trebuie să oprească.

Stoian, în timp ce se apleacă să pună piatra la roată, măsoară cu privirea cât de înalt era Ion al lui şi tot nu-i venea să creadă că Ion nu-i mai răspunde. Îşi scoate pălăria cu borul ros de vreme şi, ca la răspântie când se duce mortul la groapă, se închină spre răsărit şi, cu ultimele puteri, zice:

- Of, Doamne, Doamne, ce necaz a dat peste mine? Ce rău ţi-am făcut, Doamne, eu ţie de  mă pedepseşti aşa? 

În timp ce se lamenta, zăreşte pe marginea drumului o cruce …

- Că ce nenorocire a dat şi peste tata Dişcă! Goge, cum îl alinta dada Petra, era şi el flăcău, şi ce băiat!... o frumuseţe şi… uite …o cruce! A plecat băiatul cu căruţa cu boi, şi …ce era prima oară când mergea singur cu căruţa? Necazul când e să vie nu te-ntreabă, îşi reaminteşte Stoian de ceea ce se întâmplase cu ani în urmă cu băiatul mijlociu al lui moş Dişcă şi izbucneşte în plâns. Priveşte ghiociul şi înţelege că Ion al lui era totuşi un băiat înalt!

Ilie, trist şi el, mângâie măgăruşul, îl trage de urechile  lui mari şi îndeamnă: Hai, băiatul tati! Hai, că nu mai avem mult şi urcăm şi n-o să mai fie aşa greu.

Încurajat de Ilie şi ajutat de umărul de ţăran sănatos al lui Stoian, care era în stare să ia singur ghiociul pe sus, măgăruşul îşi înfige harnic copita în pămănt şi-şi urmează cuminte stăpânul. Ajung în capul uliţei. Se vedea pănă la capătul celălalt, până la  Lazăr Ţigănilă. La Ilie Trocan, la Soare Chivu, la Radu Gane, la Ion Alecu, la Radu lui Dinică, femei la poartă! Satul întreg aflase de te miri unde.

Toate femeile, când cei trei ajungeau în dreptul lor, îşi făceau cruce şi izbucneau în plâns. Doamne, fereşte-ne de necaz! Ce nenorocire a dat peste bietul om! Ce-o fi avut? Ce l-o fi mânat spre o asemenea nenorocire?

Nici nu se lămurise de ce Ion s-a dus acolo! De ce alesese el locul lângă poteca ce cobora pe Sovonita, că femeile şi ştiau, credeau ele că ştiu, că vinovată ar fi Catirina! Biata femeie era la biserică. De unde să ştie ea că în biserică femeile îi vor spune să meargă acasă că ceva rău s-ar fi întâmplat!

Cui să te plângi? La cine şi cum să te dezvinovăţeşti când satul pretindea că ştie ceea ce tu nu ştiai?La fiecare colţ de uliţă, femeile adunate la o asemenea veste erau unele, sobor de maicuţe care înălţau rugă de izbăvire, altele complet de judecată constituit ad-hoc care încercă să stabilească imediat vinovăţii, unele chiar închipuite! Dar cine mai avea răbdare să asculte şi să despartă bârfa de adevăr, cine mai avea luciditatea să nu ia în seamă zvonurile, unele vădit mincinoase, care circulau de ani buni?

*

La casa lui Stoian, care părea foarte sus faţă de şosea, femeile satului, până şi de la cuptoarele de pământ unde nişte moldoveni făceau cărămidă, întâmpinau oarece greutate în a urca scara prispei care era mult mai înaltă decât în mod obijnuit.

- Că şi Stoian ăsta n-a putut face şi el casa mai jos, mai spre Stoica Sârbu, nu mai urcam scăroaia asta, zice nora lui Băşărcună. Era locul mai drept, dar… şi n-apucă să-şi ducă vorba la capăt că Turculeasa, Marina de are şi ea tot acest model de casă, intervine pe un ton acru: Ce spui tu, dadă Dobriţo, cine are ultimul cuvânt aici, ştiu eu… Catirina. Aşa a zis ea, aşa s-a făcut.

- Uite-o şi p-asta, ştie ea că, datorită Catirinii, urcăm noi câteva trepte, se dă şi ea deşteaptă, ştie ea, de unde să ştie ea ce a fost în casa omului, dar, ce ţi-e şi cu unele femei, gândeşte Dobriţa în sine şi, nevrând să scape prilejul, i-o aruncă:

- Cine vorbeşte, auzi, că Aurică al tău deschide gura când tu zici ceva!?

- Dumnezeu să-l ierte, Sofiţo mamă, că necaz mare a mai dat peste bietul Stoian, o întâmpină pe verişoara lui Stoian care le ieşise în întâmpinare.

- Dar şi peste Catirina, ce, crezi că pe ea n-o doare, crezi că ea nu suferă, intervine Marina cu asprime în timp ce-şi trage dirmeaua pe frunte, parcă vrând să facă dreptate, deşi tonul în care vorbise era nelămurit..

Urcate pe prispă, amândouă au trebuit să aştepte puţin pentru că tocmai ieşea Neiciuleasa care, la volumul ei, bloca intrarea, iar lângă uşă, înăuntru, mai erau căteva femei care aşteptau la rând la oala cu jar şi tămâie.

Intrată înăuntru, Turculeasa dă cu ochii roată să ştie ea cine făcea de veghe la capul celui care nu mai putea să le spună ce l-a mânat spre asemenea nenorocire. De vreai să ştii ce rude au fost sau ce rude au lipsit la înmormântarea unor oameni din sat, Turculeasa îţi spunea şi după un an, detaliind şi motivele pentru care unii au lipsit.

Vrea să ştie dacă este Catirina la capul băiatului că, îi spusese ei cineva că ea ar fi vinovată că băiatul şi-a pus capăt zilelor!

*

De cum se lăsa seara, femeile se retrăgeau la casele lor şi singura casă la care lumina ardea toată noapte era a lui Stoian. Catirina şi cele două fete ale ei rămâneau singure şi, pe rând, aţipeau câte puţin pentru ca a doua zi să o ia de la capăt. Liniştea nopţii le făcea bine. Catirina a fost singura care, două nopţi, n-a închis un ochi. Toată noaptea se gândea ce are de făcut a  doua zi ca femeile satului, şi ea le cunoştea bine pe vecinele sale, să nu aibă nimic de cârtit. Ce ştiu ele ce este în inima mea? Să nu le dea Dumnezeu răul care a dat peste mine. Să nu dea Dumnezeu duşmanilor duşmanilor mei asemenea necaz, îşi zicea în sine de parcă ar fi vorbit cu cineva! Avea senzaţia ciudată că îmbracă cuvintele cu voce şi teama e mai mare. Căuta să intre imediat în vorbă cu cineva şi să intrebe ceva aiurea doar să se despovăreze de gândurile care erau doar ale ei! Fie îşi lua una dintre fete în braţe şi o întreba ceva care nu avea nicio legătură cu momentul.

Cu Stoian, de când l-a adus acasă, n-a schimbat o vorbă... Refuza să îi întâlnească privirea, deşi nu se simţea cu nimic vinovată. Avea însă bănuiala că Stoian apleacă urechea la ceea ce bârfeşte satul. Nu era acum momentul să lămurească bârfe adunate de ceva timp şi de care era convinsă că omul ei auzise..

*

Marţi dimineaţa, în curte la Stoian foială mare. Trebuia pregătit carul cu care trebuia să-l ducă pe Ion... Vecinii şi nişte verişori din Băneasa, pe tăcute, adunau cele ce trebuiau pentru asemenae lucru.

- Stoiene, îl întreabă în şoaptă Ilie Savu, cu căruţa ta, nu?, ce să mai apelezi la altcineva. E drept, boii sunt mai domoli, dar nici caii tăi nu sânt nărăvaşi. Animale muncite, nu le arde de încurat, ce zic?

Luat cam prin surprindere de întrebarea vecinului său, înainte de a răspunde, se gândeşte când l-a mai auzit el pe a lu Savu  vorbindu-i atât de mieros? Se şi certaseră o dată, când cu calul care s-a frecat de gardul lui şi rupsese două uluci.

- Eu ştiu ce să mai zic, nea Ilie? Cum ziceţi si voi, că sunteţi oameni care aţi mai trecut prin asemenea momente. E bine ce ziceţi, ce să mai apelez la altu? Ghiociul meu este şi mai uşor, iar cu caii, nicio grijă, că nici nu ştiu dacă le-o fi dat careva apă zilele astea! 

Catirina, trecând ca din întâmplare pe lângă bărbaţi, intervine, dovedind interes pentru ceea ce se discuta, vrând parcă să atragă atenţia că fără cuvântul ei nimic nu se poate face în curtea lui Stoian.

- Păi sigur că se merge cu ghiociul nostru, hotărăşte ea pentru toţi fără a fi întrebată, ce să mă mai duc la unul şi la altul, facem aci aşa cum putem că lumea şi aşa vorbeşte şi ce nu ştie, mai adaugă ea aluziv pregătindu-se parcă pentru un atac general asupra lumii care ar vorbi! Vedeţi că aveţi uşa aia de la grajd, a pus-o bărbatu-mio lângă saiaua oilor, este curată, punem pe ea macatul ăla în 24 de iţe şi velinţa de pe patul din odaie, în lături, am cele două foi neîncheiate însă, tocmai bune, că nu trebuie până în pământ. Atât că pe uşa aia n-o să poată sta nimeni, e îngustă, dar cine să stea, că nu sunt prea bătrâni şi nici nu este prea mult de mers, mergem pe jos, în urma ghiociului, mai zice ea cu vorbă repezită şi autoritară, arătând că se şi gândise la toate. Panaite, îi zice unuia, vezi să dai tu crucea lui Aurel, îl chemi să fie pe lângă tine,  sfeşnicul îl iei tu că este greu, nu-l poate duce un copil. Coliva s-o ducă băiatul lui Pitulice. Parcă l-am văzut pe-aci

Face ochii roată, se uită şi spre şosea şi zice pentru sine:

- Vine lumea, că nu toţi sunt răi pe lumea asta şi bietul Ionică n-a făcut rău nimănui! Da ştia el să supere pe cineva? Doamne fereşte! Dar fetele alea, era vorba de Fana şi Stela, pe unde or fi?! Să stea pe lângă noi. Trebuie să meargă în urma ghiociului şi ele. Să fie lângă noi.

Panaite, mai zice ea pe un ton de parcă şi-ar fi adus aminte ceva foarte important, voi să daţi hăţurile cailor unuia care are cai. Să ştie cum să ţie hăţurile. Trimite pe cineva la Ghiţă a lu Coman… sau, nu, nu prea e om de bază, să meargă cineva la a lu Delică, a crescut cu cai în curte… şi vedeţi de vă grăbiţi că trebuie de acum sa vină popa.

Că ce necaz am mai avut şi cu popa! N-a trebuit să mergem la Giurgiu pentru aprobare? Că cei care-şi pun singuri capăt zilelor nu sunt iertaţi de Dumnezeu, nu sunt primiţi în biserică. Nouă ne-a aprobat protopopul să-l ducem cu popă, dar nu-l putem băga în biserică! O fi şi asta ceva! Slujba i-o s-o facă în cimitir.

- Ce slujbă fa, Catirino, intervine o femeie care tocmai aşeza pe prispă oala în care femeile care veniseră tot puseseră tămâie încât ieşea un fum de parcă cine ştie ce ardea într-o oală de pământ, ce slujbă, că n-am fost eu la al lu Slăvuică, anu de trecu, la Frăţeşti, i-a citit ceva acolo, ca să nu fie pe muteşte! Asta e, încheie Catirina vorbele zise mai mult ca descătuşare şi mulţumită oarecum, credea ea, că a pus toate lucrurile la punct, deşi treaba cu slujba mai scurtă nu prea  înţelegea ea cum este.

- Cum adică, nu e şi el tot un mort! Ce, o să-i dau mai puţini bani popii că dă din gură mai puţin?, se revoltă Catirina în sine, supărată şi pentru că i se par prea încurcate rosturile lumii pe care omul ar vrea să le înţeleagă tocmai în momente de astea. 

* * *

Bărbaţii care, pe tăcute, îşi asumaseră obligaţia de a pregăti ghiociul îşi dădeau cu părerea dacă uşa pe care Catirina spusese să o ia de la saiua oilor nu este prea lată. Au pus-o curmeziş, la partea din spate au mai pus o  scândură de lăţimea ghiociului, în partea din faţă n-a mai fost nevoie  pentru că era scândura pe care stătea Stoian când mergea cu caii, încât unul, le mai ardea şi de glumă!, zice:

- Avion l-am făcut! Zboară nu altceva!

- Să vrea şi caii, completează un altul. Dar ştiu eu caii  lu Stoian. N-au învăţat încă ce e aia să zbori! Şi tot el zice: N-o întrebarăm pe Catirina pe care poartă vrea să iasă băiatul ei.

- Ce mai întrebăm? Pe poarta de la şosea, că n-om ieşi pe unde ies vitele, intervine Radu lu Dinică, fără să-şi aducă aminte dacă l-a văzut vreodată pe vecinul să ieşind din curte pe poarta de la şosea.

Gândindu-se că pregătirea porţii de la şosea pentru ieşire ar trebui făcută inainte, merge să vadă ce ar trebui dinainte pregătit.

- Poarta asta este neumblată , constată el, şi se miră când vede că poarta avea şi un lacăt.  Lacătul, ruginit şi el, arăta că n-a existat vreodată intenţia ca poarta dinspre şosea să şi fie folosită. Bălăriile din spatele porţii arătau şi ele acelaşi lucru.

Femeile care umpluseră deja curtea şi aşteptau să vadă ce va spune popa, observă ceea ce Radu doar gândea:

- Cine l-a văzut vreodată pe Stoian ieşind pe poarta de la vale? S-a găsit vreunul mai cu moţ să iasă prin faţă.

- Dar lasă Mariţo, bine face,  ce dacă iese prin faţă, iese ca lumea, pe poarta mare. Un băiat a avut..

- Ba, bine că zici că face bine! O să zică lumea, că ştii cum e lumea când vrea să bârfească, o să zică ce nu te-ai gândi, că ideea ar fi fost a Catirinii, să-l vadă plecat a deschis poarta mare, zice o alta pe şoptite uitându-se să vadă dacă insinuarea ei cu privire la Catirina a fost sesizată. Uite că acum rămâne doar cu fetele ei, o să vadă ea cum e, că nu-ţi vine să crezi, pentru o maşină de tuns… mai aruncă ea o vorbă de parcă ar şti ce nu ştiu celelalte, fără să detalieze un lucru pe care nici ea nu-l ştia bine. A fost suficient pentru că, precum un foc de benzină, mobilul nesăbuitului sfârşit al lui Ion a devenit imediat ştirea zilei şi satul, până la Mitu Văduvici, se edificase ce este cu maşina de tuns.

* * *

Lume multă! Jale mare! Plângeau şi băieţi, prieteni de-ai lui Ion. Curtea plină, de nu puteai să dai cu banu, după expresia uneia care tot găsea ceva de vorbă.

Care  mai de care se simţea îndreptăţit să ceară să se facă loc, să nu se rezeme de gărduţul din faţă că se dărâmă, să lase uşa liberă şi poteca ce duce spre ghioci, să nu bată cuie în covoarele şi foile  puse pe ghioci că se rup, să aibă băiatul grijă de cai să nu se sperie animalele să mai facă alte alea (?). Se dâdeau şi replici din mulţime, încât la un moment dat se simţea un murmur nelămurit în toată curtea. Ceva părea a nu fi în regulă, fără ca cineva să poată  spună ce.

Iată că, totuşi, ceva neprevăzut se întâmplase. Caii refuzau să plece din loc!

- L-au pus pe băiatul ăla al lui Delică! Ce ştie el? Se întreabă una dintre femei?

- Păi n-are, bia, cai de când s-a născut? A crescut cu cai. Dacă el nu se pricepe, cine să se priceapă, Petrică al tău, o apostrofează una care se arăta iritată de prea multele păreri care veneau din toate părţile. Caii nu vor să plece din loc! Le pare rău să se despartă de cel care le dădea mai mereu mâncare, că cine era mereu la cai, dacă nu Ion, mai continuă ea în încercarea de a da de rost întâmplării.

De-ai fi avut timp şi răbdare să înregistrezi explicaţiile venite din mulţime! Toţi şi, mai ales, toate încercau să-şi explice îndărătnicia cailor.

Radu Savu, vecinul cu care Stoian se mai dojenea din când în când, îşi face loc pe tăcute până la căpăstrul cailor:

- Tinele, lasă-mă, tată, puţin pe mine, şi, adresându-se cu autoritate câtorva bărbaţi, ia puneţi mâna să intoarcem cu mâinile ghiociul ăsta, că nu este loc să-l întoarcem cu caii.

Surprinşi de porunca primită, oamenii reacţionează automat, chiar neştiind ce vrea să facă bătrânul Radu Savu, care, văzând că primeşte ajutorul oamenilor, se uită dacă la poarta dinspre uliţa din spate sunt oameni

- Ilie, se adresează tot poruncitor unui alt vecin, mergi tu şi deschide poarta dinspre uliţă, voi nu vedeţi că bieţii cai refuză să calce o iarbă pe care ei n-au mai călcat-o?  Trage caii de urechi cu blândeţe, îi mângâie ca un stăpân priceput şi, după ce ghiociul s-a întors, apucă hăţurile din scurt, se adresează ca unor copii, hai, cu tata… faceţi loc, măi aomeni buni, să ne putem vede de treabă în linişte şi chibzuială. Că şi animalele au rostul lor. Ele îţi dsunt de ajutor în orice moment, numai dacă le înţelegi.

Surprinzător de cuminţi şi ascultători, caii, spre mirarea tuturor, pornesc ghiociul, părându-le şi lor rău de jalea pe care o aud în toată curtea.

Mirare mare: ce ştia Radu Savu şi nu ştiau toate femeile satului, ce a spus Radu Savu cailor de l-au ascultat când oamenii începuseră să se intrebe dacă nu cumva este semn de la Dumnezeu?

- Om priceput, o viaţă întreagă a avut cai, n-ai văzut cum îi mângâia, ca pe nişte copii, animale, dar înţeleg şi ele ca şi oamenii, ce crezi, ele nu simt, ba bine ca nu, deschide seria sporovăielilor care n-aveau să se termine decât la ieşirea din sat, la Onică, una dintre femeile care urmărise cu un interes aparte ceea ce făcuse Radu Savu. Dar ce-o fi fost cu maşina de tuns de şi-a pierdut băiatul minţile şi s-a dus şi şi-a pus capăt zilelor, mai întreabă ea femeile din jur, fără să se adreseze uneia anume şi nici să aştepte un răspuns imediat?

- Bă Tinele, nu pleca, stai pe lângă mine că, de la colţ, îi iei tu, nu avea grijă, caii sunt cuminţi, te ascultă, îi mai zice  băiatului care foarte repede fusese acuzat de nepricepere de femeile pricepute la toate! Eu nu pot merge decât până aci, la colţ! Abia îmi trag sufletul, nu vezi?

Femeile care au auzit ceva despre o maşină de tuns s-au uitat mai întâi mirate una la alta, au preluat ştirea pe care, precum un joc al şcolarilor mici cu telefonul stricat, au transmis-o la urechea vecinii încât nimeni n-a ştiut atunci ce e cu maşina de tuns, dar ştirea mergea înaintea cortegiului .

Fiecare colţ de uliţă care prelua ştirea încerca să-i găsească sens în legătură cu ceea ce vedea. Când s-a ajuns sus, la Măgură, se ştia deja că maşina de tuns a fost adusă de Stoian din război, că o folosea Ion, că devenise frizerul satului, că era un băiat foarte priceput, că până şi băiatul lui Soare Chivu venea să se tundă la Ion, dar ce legătură era între maşina de tuns şi cortegiul care acum trecea prin faţa lor femeile nu puteau spune.

Mai ştiau femeile că maşina ar fi fost furată de Stoian, ba de la o frizerie dintr-un oraş prin care trecuse în retragere, ba de la un magazin pe care l-ar fi găsit fără lacăt, ba că ar fi luat-o de la un camarad care, părându-i-se grea, vrea să o arunce, ba că îi fusese data recompensă pentru nu ştiu ce făcuse el în armată, ba că a cumpărat-o el cu solda care i se dădea ca militar în termen…

* * *

La ieşirea din curte, prin spate, după rostuirea lui Radu Savu, toată lumea s-a înşirat în urma ghiociului. Prinse cu mâinile de scândura ghiociului, Catirina şi cele două fete pe care le ţinea de mână, parcă sprijinindu-se de ele şi bucuroasă că ele sunt tefere şi că are la cine se uita când va simţi că Ion îi lipseşte.

După ea, nişte verişoare de-ale ei din Dadilov, două şi cu copii, iar dintre ai lui, tot nişte veri de departe grupaţi după neam. Deoparte şi alta a căruţei, copii, mulţi copii, care săreau de pe o parte în alta a şanţului pentru a fi în ritmul cailor care nu se prea grăbeau.

Căruţa ieşise şi ăl de crezuse Catirina că  îl stabilise să ducă steagul nu deslegase de la stâlpul casei prapurul care trebuia să meargă în faţă:

- Mergi înapoi şi ieşi tot pe unde a ieşit toată lumea, nu fă ca nelumea, ţipă Catirina la unul pe care îl vede grăbindu-se să aducă , după obicei steagul. Nici ea nu-şi mai aminteşte dacă acest amănunt nu îi rămăsese nestabilit şi cel care acum era muştruluit de Catirina primea perdaful femeii supărate tocmai că avusese iniţiativa să repare el ceea ce femeia uitase.  

- Te uţi tu, leică, asta, la Catirina se referea, nici o lacrimă. Şi le ţine pe ale ei de mână. Şi vezi cum vorbeşte, se răţoieşte la oameni de parcă ar fi la unul străin şi ar fi plătită să facă ordine.

- Ce ţi-e şi cu tine, o apostrofează Sofia Comanului, te uiţi la obrazul ei! Da de unde ştii că nu îi pare rău, cui nu i-ar părea rău, şi unui străin îi pare rău de necazul care dă peste cineva, necazul ar putea da peste fiecare dintre noi. Aşa suntem noi: să vedem pe ăla că nu face nimic, să-l vedem pe ălalat că, dacă face ceva, nu face bine, că dacă nu face , de ce nu face şi uite cum avem de cârtit tot timpul, că nu ne mai tace gura, şi se întoarce spre nora lui Cociu ca şi cum ei i s-ar fi adresat privind peste umărul ei la cineva fără adresă… sau poate  la femeile adunate la colţ la Nelu lu Stancu, pe uliţa ailaltă.  Pentru o maşină de tuns… şi se opreşte simţind că nici ea nu ştie prea mult ce este cu maşina de tuns!

Ajuns la colţ la Năică, ghiociul se opreşte ceva mai în jos cu câţiva metri şi  nu pentru că n-ar mai fi putut caii, nu, ci pentru că aşa trebuia: în spatele şcolii, pe un loc rezervat, se spunea atunci, pentru biserică, era o troiţă în faţa căreia tot omul trecător se oprea şi îşi făcea cruce. Cei bătrâni, se descopereau şi, îndreptându-şi privirea spre troiţă, rosteau rugăciuni de ei ştiute. Ceea ce respecta satul cu sfinţenie, şi nimeni nu ştia dacă cineva anume stabilise cândva acest lucru, era că de la troiţă nu lipseau florile. Cine le punea şi mai ales când le punea se întreba fiecare dintre cei care, trecând,  se oprea pentru a se închina. Fiecare în felul lui îndrepta gând de laudă pentru oamenii satului. Era atât de curat şi binecuvântat locul pe care se afla troiţa de mătăniile oamenilor evlavioşi, încât la fiecare început de an se zvonea că, în vara care vine, începe construcţia bisericii. Cu timpul troiţa a îmbătrânit şi ea. Din timp în timp dispărea câte o scândură, Oamenii nu mai aveau răbdarea să se oprească să se închine, dară să mai bată un cui! Flori se puneau din ce în ce mai rar, până a venit o vreme în care troiţa a fost uitată de oameni şi de Dumnezeu! Cine e de vină, se întrebau cu teamă nelămurită  oamenii mai în etate?  

Preotul, care mergea cu dascălul în faţa alaiului, îşi ridică poala sutanei, ocoleşte atent un dâmb al unui şleau netocat încă şi merge până la jumătatea ghiociului, se uită spre cel plâns, înalţă rugăciune şi priveşte cum un om, care stătea în spatele Catirinii, aruncă peste cap mai multe monede albe.

- De unde o avea bietul Stoian, că el cred că i-a dat să arunce, de unde o avea el acum atâţia bani mărunţiş? Poate, tot Ion, bietul de el, cu maşina lui de tuns şi-a adunat, fără să ştie, mărunţişul, se mai gândeşte popa!

Se opreşte din cântat pentru a face loc unui copil care s-a repezit să ia o monedă care căzuse tocmai la picioarele sale. Se citea pe faţa lui bucuria de a-l fi ajutat pe copil să câştige banul după care se aruncase cu oarecare disperare Işi mai face o dată cruce şi, îngânând un cântec religios, trece în fruntea alaiului şi, are grijă ca, ajuns în dreptul grupului de femei ridicate în picioare, să le binecuvinteze:

- Să vă aibă Dumnezeu în paza Sa, le bagă în seamă preotul pe femeile adunate la colţ şi pentru a arăta că este atent la ceea ce este pe uliţă.

- Săru-mâna, părinte, săru-mâna, se grăbeşte Leana lu ۥParaschiv să-l întâmpine pe preot, şi cu dirmeaua făcută ghemotoc îşi şterge obrazul pe care curgeau lacrimi. Işi plângea biata de ea propriul necaz: băiatul ăl mare îi murise în război. Se întâmpla asta de fiecare dată când vedea preotul: se gândea dacă băiatul ei o fi murit cu lumânare la cap, dacă o fi fost vreun preot care să-l împărtăşească şi mergea în curte, îl căuta pe Ticu, nepotul, şi-l strângea la piept pentru a-i mai trece amărăciunea. Acum, între femei, a avut pornirea să-l caute pe nepot, dar s-a dumirit pe dată că nu poate pleca din faţa popii! A continuat să gândească vorbind: al meu, mânca-l-aş de băiat, că ce bun era, l-au luat ei şi l-au dus de ne s-a mai întors şi bietul de Ion, aci, lângă ai lui de avea de toate, s-a dus de n-a mai avut de unde veni, că ce necaz trebuie să fie şi în sufletul lor! Nu te înţelege, mamă, decât cel păţit că aşa e lumea de când e lume, şi se uită în jur să vadă dacă vreo femeie a ascultat-o. Mai oftează o dată adânc, simţind că se linişteşte, şi: Fetele mele, să vă ferească Dumnezeu de suferinţa pe care o port eu în suflet, că uneori simt că mă arde şi el, bietul băiat… pentru o maşină de tuns, se mai întreabă ea mirată, deşi nu ştia mai nimic ce e cu maşina de tuns. Auzise şi ea.  

La colţ la Ionaşcu, alaiul a oprit chiar în răscrucea şoselei cu uliţa ce  mergea, într-o parte, până la Didiţă al lui Mâniceanu, iar în partea cealaltă, până în cap spre Olănii, la Pipiţa lui Buturugeanu. Popa vedea cum, în capul uliţei, la colţ la Tudor Bode, femei multe adunate în mijlocul uliţei, iar in partea cealaltă, la colţ la Bibea lui Ghiţă al Fiţii, alte femei. Popa, privindu-le cu atenţie, dar şi cu bucurie că femeile satului îşi dau mâna la necaz, le zice pe rând întorcându-se într-o parte şi în alta, de parcă ar fi sigur că şi este auzit:

- Să vă aibă Dumnezeu în paza Sa.

Gestul nu a putut scăpa ochiului ager al Radei lui Tălbucu care, pe şoptite, spune: vedeţi voi, popa este atent ce este şi la colţurile alelalte, nu numai la noi…

- Păi nu merg şi ele la aceeaşi biserică, de ce să nu le bage în seamă şi pe ele, îi răspunde una tot pe şoptite.

În jos, pe şosea la colţ la moş Dişcă, unde ieşise alaiul din curtea lui Stoian, lumea, femeile bătrâne care nu puteau merge la cimitir, se adunaseră în mijlocul şoselei de parcă ar fi trebuit să resolve atunci ce este cu maşina te tuns? Fiecare în parte se simţea îndreptăţită să discute, să comenteze ceea ce se auzea, să contrazică ceea ce li se părea a fi exagerare sau neadevăr. Totul părea a fi verificat de atâtea guri, unrele dintre ele recunoscute de sat.

Alaiul era urmărit din vale, iar când a ajuns la colţ la Marin Cău şi urma să urce priporul de la Onică, lăsa impresia că urcă în cer! Ajuns la Măgură, în vârful dealului, frântura de ghioci cărat de caii cuminţi se profila pe cerul senin şi devenea tot mai mic de parcă se ridica la cer. Femeile, fiecare în felul ei, vedeau şi interpretau imaginea care le indemna pe toate la reflecţii cu propriile necazuri. Şi, pe măsură ce ghiociul dispărea încet încet în urcuşul său, o linişte de sfârşit de lume se aşeza şi pe grupul de femei care-şi plânseseră fiecare durerea sa.

Interesant că, pe tăcute, muteşte, fiecare femeie se retrăgea la casa ei de parcă treburi urgente le chemau în curţile în care multe erau de aşezat la locul lor.

*

Mult timp după aceea satul a discutat despre maşina de tuns a lui Ion, din cauza căreia el ar fi făcut ceea ce a făcut. A existat bănuiala că maşina ar fi fost pusă în coşciug să fie înmormântată odată cu el. Dar cine să fi pus-o şi mai ales de ce ? A ştiut cineva ceva şi a vrut ca totul să intre în mormânt atunci?

Erau atât de amestecate discuţiile care s-au tot pierdut în timp, încât şi cele scrise mai sus nu sunt sigur că că nu s-au amestecat în memoria celor de la care, peste ani, le-am auzit şi eu.

Gheorghe Calotă


 AZI NU-I VOI DA CU PICIORUL FERICIRII

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii

este prea frumoasă prea sinceră

îmi seamănă prea mult

în gândire şi gesturi

nu mi-a greşit cu nimic

m-a iubit aşa cum sunt

a vrut să fie doar a mea şi atât

 

îmi strâng fericirea la piept

îi ascult vorbele calde şi inima ei

cum bate numai şi numai pentru mine

îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare

cu lacrimi de soare

însingurat în apus

 

iubind fericirea am îmblânzit

până şi moartea

pisica neagră ce împinge ghemul

de lână albastră prin univers

 

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii

nici mâine nici poimâine

nicicând

 

N-AŞ VREA SĂ ŞTII

n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu

o lacrimă este de ajuns să distrugă

un castel de nisip

n-aş vrea să ştii că Icar este zborul

frânt-prescurtat

al primului meu arhetip

 

am renunţat la tot pentru tine

n-am în bagaje

decât dor de iubire

şi nişte bandaje-hârtii

am renunţat la o lume mai bună

întorcându-mi obrazul

celor care vor scuipa

şi repetat vor lovi

 

n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea

de a lupta de a crede şi de a trăi

n-aş vrea să ştii şi totuşi

îţi spun toate acestea

nu sunt omul de piatră

sau prefăcutul

care te poate minţi

 

DIN PREA MULTĂ IUBIRE

ieri o femeie mi-a spus că am două defecte

îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec

sau a unei poveşti

dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte

de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti

 

întrebările au început să curgă să curgă

de ce sunt aşa şi nu altfel?

oare toţi gândesc la fel despre mine?

oare trebuie să mă schimb

pentru a fi pe placul cuiva?

oare ce este rău şi ce este bine?

 

m-am întrebat şi m-am tot întrebat

ceva a început să mă doară

ceva a început să plângă-n surdină

singurătatea începuse să nască monştri

la capătul tunelului pâlpâia o lumină

 

primul meu defect era că sunt om şi iubesc

al doilea că iubesc prea mult

şi trăiesc

 

HARACHIRI CU SĂGEATA LUI CUPIDON

toate drumurile duc la tine

acesta este destinul şi totuşi

mulţi au spus că este prea frumos

pentru a fi adevărat

 

astfel apar primele întrebări

primele supoziţii

şi nu mai sunt sigur dacă totul

este o minciună inventată de alţii

sau de propria mea îndoială

aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice

aş vrea să ştiu pe cine trebuie

să ucid cu sânge rece

să mă eliberez de spaima eşecului

 

inima strigă se bate cu pumnii în piept

îşi rupe cămaşa îşi face harachiri

cu săgeata lui Cupidon

inima asta îmi aparţine

sau este o pasăre care a migrat

din paradisul placentei în infernul

cald al cărnii mele irepetabile

mamă de ce m-ai născut

înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor

 

poate că un test va face diferenţa mi-am spus

să fiu altcineva să fiu glacial

să privesc totul din exterior ca un judecător

dar testele sunt menite să distrugă încrederea

iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte

şi singurul lucru care ne ţine împreună

este că tu eşti patria cuvintelor mele

şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva

să exişti draga mea Nicoleta

 

Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac

în care sac mă întreb în cel al lacrimilor

nu sunt decât suferinţe

în buzunare doar chei de deschis uşile

bordelului cotidian

iubirea este un sac fără fund

în care ne aruncăm speranţele

ca pe nişte haine murdare

sperând mai apoi să ne crească

pene de înger

să fim fericiţi fredonând cântece

de amăgit nemurirea

 

IUBIREA NE EXECUTĂ SILIT

sunt oameni care flirtează toată viaţa

şi oameni care iubesc toată viaţa

unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze

ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri

eu am ales sa fiu poet

modelându-mi cuvintele sincere

pe sufletul celor care mai cred în miracole

fără să cer nimănui nimic în schimb

 

în lumea în care trăiesc

dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul

câţi îşi mai amintesc

de clipele frumoase petrecute împreună

câţi mai au dragoste de oferit

la cumpăna dintre ani

şi câţi se joacă de-a iubirea

executând silit victimele

focurilor sacre

 

ferice de cei ce sunt profeţi

în această lume de orbi

ferice de cei ce depăşesc bariera

propriului eu şi cred

în înţelepciunea de pe urmă

să fim ca ei

să nu ajungem iubiri şi praf

pe catafalcuri

 

MOMENT DE ADMIRAŢIE ÎN FAŢA FRUMUSEŢII

chiar dacă timpul se strecoară

ca un hoţ viclean

printre oameni

furând zâmbete şi fericire

tu vei rămâne mereu în sufletul meu

ca o adiere de mare

într-o livadă de portocali înfloriţi

 

chiar dacă timpul şterge cu nori

toate drumurile cerului

tu vei rămâne mereu firul invizibil

pe care sufletul meu urcă

precum un paing

să-şi coasă pânza

în colţul lunii

 

chiar dacă timpul mă priveşte

cu ochi de piatră

şi îmi cere cu dobândă

uitarea

pentru fiecare moment de admiraţie

în faţa frumuseţii tale

tu vei rămâne mereu

odiseea mea interioară

şi rugăciunea eternă

de mulţumire

 

PATRIA ÎN CARE MĂ ÎNTORC

fără să fie mai mare de un chip de om

patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei

apa vie şi izvorul tuturor

raţiunilor umane

 

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul

un monstru obligat să-şi părăsească

propriul mit atras

de cea mai mare enigmă

 

vorbesc cu patria în gând

şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări

patria în care mă întorc

este femeia pe care o iubesc 

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)
extras din volumul în pregătire Rugă ultimului poem 


INTERVIU CU OCHII ÎN SOARE!

Ziarist Geo Termalu:

- Domnule Gy Tee, în luna martie a.c. se împlinesc trei ani de când aţi reuşit să lansaţi romanul Insula Răilor în mediul terestru, fapt destul de rar pentru o lucrare fantastică ce îmbină dorinţe de realizare  a visurilor proprii cu ratări sentimentale de mari  proporţii.  Mărturisesc că, mie personal, lectura acestei cărţi m-a determinat să îmi exprim uimirea în faţa faptului că scriitorii, pot imagina şi construi, virtual, ce e drept, lumi sau societăţi mai rele decât cea în care trăim noi, cei de aici. Cum este posibil aşa ceva?

Autor Gy Tee:

- Faţă de dv., domnule cu nume mai ciudat decât al meu, şi care vă recomandaţi a fi alter ego-ul meu, nu pot să fiu decât sincer. Societatea schilodită sufleteşte pe care am imaginat-o în romanul Insula Răilor, nu am întâlnit-o nicăieri aici, la dv., deşi am apelat serios la cunoştinţele mele de istorie şi de astronomie. Este şi normal să nu se potrivească nimic din ceea ce este în roman cu viaţa din societatea aceasta în care m-aţi invitat acum, din cauză că viaţa personajelor mele se desfăşoară pe insula Solania, care figurează doar pe hărţi foarte îndepărtate de locul în care vorbim; sunt hărţi inaccesibile dv., întocmite pe o planetă numită Ezoterra, despre existenţa căreia mă îndoiesc că aţi auzit. Vă sfătuiesc să nu apelaţi nici la GPS, fiindcă o să dea eroare; stăpânii insulei mele ştiu să se apere de intruşii din Univers şi preferă să trăiască izolaţi, decât să fie spionaţi.    

 Ziarist Geo Termalu:

- Afirmaţiile dv. mă blochează intelectual, dar am să-mi continui firul gândurilor şi am să vă mărturisesc tot în această discuţie, de ce am insistat pe lângă cei în drept să devin alter ego-ul dv.

Autor Gy Tee:

- Asta-i bună! Alter ego cu aprobare! Consider afirmaţia dv., drept o scăpare, un act ratat, mai pe şleau, un act de rahat! O ruşine pentru mediul în care trăiţi, dacă pentru orice pas vă trebuie câte o aprobare! După privirile dv., îmi dau seama că nu ştiţi să vă adăpaţi din izvorul libertăţii.

Ziarist Geo Termalu:

- Vă rog să vă păstraţi calmul! Şi încercaţi să vă miraţi mai puţin! Aş dori să vă întreb care va fi soarta eroului Gerarde, al atât de chinuitului îndrăgostit Gerarde, în viitorul lui insular după căderea cortinei peste societatea obsedantă în care a trăit?

Autor Gy Tee:

- După prăbuşirea dirijabilului în mare şi moartea stăpânului, a lui Şacalus, mă refer, populaţia insulei a intrat într-un fel de jubilaţie permanentă, de festin colectiv, într-o exaltare fără precedent a simţurilor primare şi gregare ale fiecăruia. Nimeni nu s-a mai înţeles cu nimeni; zilele care au urmat, au fost de groază. Cei mai lacomi insulari, scârbiţi de foame, au început să spargă vitrinele magazinelor cu mâncăruri şi băuturi, a celor cu îmbrăcăminte, şi au curăţat locurile respective mai ceva ca un puhoi de termite.

Incendiile s-au ţinut lanţ, dar nimeni nu se sinchisea de ele. Se plăteau poliţe, setea de răzbunare cuprinsese mintea multor lefegii şi amploiaţi, dar şi pe cea a multor pescari. După o săptămână, foamea a început să îşi arate colţii sângerii. A început exodul tinerilor cu studii  spre Tărâmul roz-bonbon sau spre insula Morgana, unde au format un stat secesionist. Nimeni nu mai muncea, nimeni nu mai pescuia, pieţele s-au golit de mărfuri. Se mai putea trăi doar din jaf şi furt. Cerşetorii şi câinii vagabonzi au fost catapultaţi în mare, dată fiind inutilitatea lor pe insulă.

Ziarist Geo Termalu:

- Este un tablou aproape apocaliptic, dar nu mi-aţi spus nimic despre destinul eroului principal.

Autor Gy Tee:

- Ah! Da! Gerarde! În disperare de cauză, fiindcă în timpul zaverei populare nimerise în tabăra celor răi, s-a înrolat într-o trupă de pacifişti şi simţind un fel de spirit de haită, pe care anterior nu şi-l mărturisise, a început să participe la incendierea clădirilor celor mai faimoase ale insulei.  Prin trupe de pacifişti, noi înţelegem, de fapt, nişte echipe de piromani, care au acaparat puterea pe ruinele vechiului palat al lui Şacalus din Cetatea Concentrică şi şi-au făcut de cap, distrugând totul din temelii.

După mai multe luni de groază trăite în rândurile pacifiştilor, o tânără frumoasă, Adiana, a reuşit să-l smulgă acestor patimi piromane şi să-l ajute să se reconstituie sufleteşte. Adiana era o fiică a apelor şi patima ei, asemeni undelor unei mări într-un amurg de vară, a reuşit să îl facă pe Gerarde să se caute iarăşi pe sine şi să îndrăznească  să caute din nou un drum al împlinirii.

Ziaristul Geo Termalu:

- Adică, apa a reuşit să stingă focul! Probabil că este o dragoste împlinită, prima din viaţa lui Gerarde. Cum s-a comportat într-o asemenea situaţie, fiindcă până acum el trăise numai refuzuri şi frustrări?

Autor Gy Tee:

- Într-un peisaj al nenorocirilor fără sfârşit, Gerarde a înţeles să gândească pozitiv şi să culeagă din viaţă fructele care i se oferă şi să nu mai dorească mereu trăiri fără limită şi patimi neostoite, ceea ce în lumea dv. nu se întâmplă. Aici, bănuiesc că situaţia fiecăruia este mult mai bună, fiindcă, chiar dacă şi în arealul dv. au loc crime, ele nu au niciodată caracter politic, cum se spune, de regulă. De o săptămână, de când am aterizat în oraşul dv., la tv şi la radio aud numai discuţii rafinate şi irefutabile despre democraţie şi pluripartitism, despre reforma în marş forţat a statului, ceea ce pe Solania nu există. Dv. aţi abolit robia spirituală şi minciuna, noi nu numai că nu am reuşit aşa ceva, dar nici măcar nu ne-am propus. 

Ghidul meu din hotel mi-a explicat că la dv. conducătorii ascultă părerile mulţimilor care i-au adus la putere şi le poartă o recunoştinţă sinceră întregul mandat de parlamentar sau preşedinte; parcă aşa am înţeles că se numesc la dv. funcţiile cele mai râvnite de bărbaţii cărora nu le place munca.

Ziaristul Geo Termalu:

- Mai sunt şi altele. Sistemul de putere este mult mai complicat, dar mă bucură faptul că un artist al cuvântului, venit de pe o planetă îndepărtată cum este Ezoterra, înţelege atât de repede ce se întâmplă pe Terra! La noi, democraţia este în floare şi mai ales grija faţă de om!  În pieţele publice ne manifestăm liberi, facem fel de fel de proclamaţii, avem numeroase revendicări, dar toate se rezolvă.

Autor Gy Tee:

- Dacă îmi permiteţi o observaţie. Am citit prin ziarele din hotelul în care stau că bulevardele capitalei dv. sunt mereu pline de manifestanţi nemulţumiţi şi strigătele lor, disperarea lor, nu sunt luate în seamă. Cea mai uzitată formulă de salut este Jos nababul! sau, şi mai sugestiv, Ieşi afară javră ordinară!

Ziaristul Geo Termalu:

- Vai! Vă rog să nu daţi crezare acestor comentarii, fiindcă sunt ale opoziţiei, şi la noi opoziţia a fost întotdeauna ipocrită, falsă! La dv. pe insula Solania nu există opoziţie, toată lumea trage într-un singur sens, aşa că nu aveţi cum să pricepeţi aceste diferenţe! Chiar dacă mii de slujbaşi defilează pe bulevarde şi strigă lozinci, cei de la putere nu se pierd cu firea şi nu le dau satisfacţie.

Autor GyTee:

- Am mai înţeles din diverse zvonuri că indivizii care sorb din caimacul puterii nu se pricep decât la afacerile lor şi ,în ultimii ani, s-au împiedicat în faţa unei chestiuni destul de simple. Nu se pricep să creeze locuri de muncă, iar, pe de altă parte, fac concedieri cu nemiluita. Este adevărat?

Ziarist Geo Termalu:    

- Nu daţi crezare bârfelor! Personal, nu pot intra în astfel de comentarii. Rolul meu aici este să vă iau un interviu despre romanul dv. Insula Răilor şi despre ce se întâmplă acolo departe; nu avem motive să discutăm despre ce se întâmplă aici, fiindcă aparţinem unor lumi diferite.

Autor GyTee:

- Mai mult ca sigur că acest interviu este o misiune pe care o îndepliniţi!

Ziarist Geo Termalu:

- Oarecum, dar este şi curiozitatea mea să port o discuţie cu un artist de pe Solania şi vreau să accentuez, să port, nu să suport!

Autor GyTee:

- Să vă spun ceva ce le-am reproşat potentaţilor de pe insula mea. Poate că se potriveşte şi la dv.: Guvernul care nu creează locuri de muncă, creează locuri de veci!

Ziarist Geo Termalu:

- Admirabil aforism, dar valabil desigur numai la dv. acolo!

Autor Gy Tee:

- O singură observaţie mai am de făcut şi plec. Repetaţi pe toate canalele până la refuz doi termeni: democraţie şi stat de drept. Cu certitudine asta este ceea ce vă lipseşte şi doar vă îmbătaţi în public cu apă rece!

 Nu aţi mai găsit alte forme de funcţionare socială? Apelaţi chiar şi după trei mii de anii la modelul atât de tăbăcit al grecilor antici. Altceva mai nou, în ultima sută de ani, nu aţi mai inventat? Aveţi gura plină numai de cuvântul democraţie, care, bineînţeles, din cauza repetării abuzive s-a devalorizat, a devenit penibil. Vă ascundeţi în cireş, cum se spune, ca să nu observe oamenii cei blânzi şi trişti că aveţi ochii roşii!

Ziarist Geo Termalu:

- Domnule artist, vă mulţumesc pentru timpul acordat! Constat că sunteţi într-o confuzie de termeni iremediabilă între situaţia de pe insula dv., şi situaţia din ţara mea. Chiar dacă nu şi-a atins scopul, interviul s-a încheiat!

George Tătăruş (Bucureşti) 


BRADUL

mamei mele, Adriana

pustiu – cu ochii-nceţoşaţi de lacrimi

privesc la bradul înălţat din munte:

cui îi vei îndemna plecata frunte

să se împlânte – iar – în ceruri?

 

rând după rând – ieşi-vom nori din piatră:

tu vei rămâne-arătător spre stele!

...dar cine îşi mai face astăzi vatră

focul dumnezeiesc cărând pe schele?

 

vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce

n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:

cu noi – sub glie-un ev întreg se  duce...

 

...amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:

rămâne însă – veghetor în munte

atât de singur – bradul cel din frunte...!

 

NUNTA

lină, lină

boare plină

îmi duci Neamul în lumină!

 

...trece moşul bradului

trec uncheşul dorului

şi-amiaza stejarului

prin soarele vadului:

nepoţii din flori şi-i cheamă

la Nunta de după vamă!

 

...cobor vâlvele din munţi

de ne las' pe toţi cărunţi

înţelepţi cu stea pe frunţi -

şi la Nuntă ne poftesc

cu Pocal Împărătesc!

 

...ştimele izvoarelor

şi cu Duhul Norilor

le-au şoptit mioarelor...

...şi se mişcă-ncet spre Nuntă

turmă după turmă mută...

 

...iar deasupra tuturor

Călăuz Vultùrilor

vine Mire de Sulfină

cu Coroană de Lumină!

...mână-n mână a plutire

muşată ea preste fire

vine spre El cea Mireasă

dintre mii de stele-aleasă...!

 

...au ajuns altar de-amiază:

Domnu-i binecuvântează!

 

...în genunchi şi Neamul meu

se roagă lui Dumnezeu

pentru Soare, pentru Lună

pentru Duhul de sub Strună...

...şi aşa trecem şi  noi

peste cale ori nevoi

şi aflăm – strat după strat

florile de matostat

fără ceas – fără păcat...

 

LA PROHODUL BRADULUI

la prohodul bradului

vine maica cerului:

plânge cântă şi descântă

de dor şi inimă frântă

 

au plecat pe struni de vânt

fraţi de cetini – rând pe rând

în urmă-le lunecând

ceaţa unui pribeag gând

şi o rană de cuvânt

 

...lumânările de rouă

frâng lumile drept în două

 

TAINA FĂRĂ DE PĂCAT

că am iubit – e-o taină fără de păcat:

nici îngeri n-am trezit în aiurare!

au fost o boală şi cutremurare

şi cruci de păsări – mii – am împăcat

 

doar doi apostoli m-au ghicit a vrere

pe drumul de mâhnire spre Emaus:

s-au bucurat ca de o revedere

şi mi-au zâmbit spre-apropiat repaus...

 

ce-a fost o taină – va muri în taină

o floare lunecând petale-n vis:

lumina verii n-o ascunzi sub haină

 

eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris...

...acolo-i timpul când Hristos cu mine

întrezărit-am gòlgotele crine...

 

ORBI CU DARURI DE TĂMÂIE

orbi cu daruri de tămâie

pipăie ca să rămâie

în altarul cerului

în mireasma lerului

 

nu vă ştiu decât din vis

v-am întruchipat în scris

doar cu voi am vorovit

despre nori – despre-amurgit...

 

...au rămas cu mine-n somn

al uitării-Naltul Domn

rădăcinile de ape

lacrimi mari de nopţi harape...

 

...ar fi vrut să mai rămâie

orbi cu daruri de tămâie -

dar şoptesc florile-ndemn

să mergem spre Bethlehem...

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


AZI E ACEL MÂINE

Dimineaţa când zgomotul

Te face sã vezi cã-i o nouã zi

 

Cu muget de vacã

Speriate lãtrãturi de câine

Ciripit de pãsãri

Şi adieri de vânt

 

Te gândeşti cã azi

E acel mâine

Pe care-l visai ieri.

 

OARE ÎNVĂŢĂM?

Se spune cã învãţãm

Din ce a fost

Dar câteodatã nu mai ştii

Ce e bine, ce e prost

 

Idei, iluzii, fapte

Trecut-au toate

 

Şi azi debusolat

Constaţi cã ai încã

De învãţat.

 

REALITATE DE-O ŢIGARĂ

Când fumul îl tai cu drujba

Şi berea vorbeşte în tine

Orice tâmpenie spusã

E numai de bine.

 

Dar timpul sedimenteazã

Ce a fost în acea searã

Ce-ai spus nici nu mai conteazã

Realitate de-o ţigarã.

Mihai Vintilă


IUBIREA DE SEMENI

Sunetul strident al soneriei sparse liniştea clasei. Anunţa sfârşitul orelor. Ca la un semnal, elevii au început să-şi strângă lucrurile.

Învăţătorul îşi făcu loc printre ei, îndreptându-se spre dulapul din spatele clasei. Acolo aşeza lucrările elevilor şi tot acolo îşi lăsa în fiecare dimineaţă pălăria şi pardesiul. Se strecura uşor, mângâindu-i pe creştetul capului şi le zâmbea cu drag.

În mersul său, două fetiţe, Ioana şi Denisa, îi atraseră atenţia. Şuşoteau discret, făcându-şi semne. Aşteptau ca ceilalţi să plece cât mai repede. Complotau ceva! Învăţătorul zăbovi în faţa dulapului, căutând ceva într-un dosar. Încerca să desluşească cumva şi secretul celor două. Le privi cu coada ochiului şi le văzu cum împart în linişte cutiile cu lapte şi cornurile rămase. Preocupate, fetele aproape uitaseră că, de undeva, dintr-un colţ al sălii, domnul le putea observa.

- Bună ziua, domnu’ învăţător! spuseră ele într-un glas, la plecare.

- Bună ziua, fetelor! răspunse el pe tonu-i blajin, apoi se îndreptă spre uşă, urmărindu-le cu privirea. Mergeau grăbite pe hol, privind din când în când spre pungile de plastic în care se găseau proviziile. Copii! îşi spuse în sinea lui şi zâmbi. Şi totuşi, nu e prima dată când se întâmplă acest lucru! Mâine, musai trebuie să  descopăr misterul!

După un sfert de oră, domnu’ ieşi pe poarta şcolii. La prima intersecţie,  recunoscu sacoşa de plastic a Ioanei, laptele vărsat, iar cornurile făcute praf. Stătu puţin, privi în jur şi de după o clădire părăsită, i se păru că-l zăreşte pe Mihai, băiatul care îi dădea de furcă cel mai des. Intui cu uşurinţă ce se petrecuse.

A doua zi, învăţătorul sosi la şcoală mult mai devreme. Aşezat la catedră, corecta câteva caiete, privind discret spre fiecare elev care sosea. După un timp, lăsă creionul roşu pe masă, închise caietele şi se îndreaptă spre mijlocul clasei. Privi peste capetele elevilor îngândurat.

- Domnu’ nu zâmbeşte! şopti  Ioana, în timp ce-şi mângâia obrazul vânăt.

- Sigur e supărat! răspunde Denisa. Te doare? continuă fetiţa, privind către prietena ei.

Ioana nu răspunse, dar lacrima spânzurată de geana ochiului spunea mult mai mult.

- Bună dimineaţa, Mihai! se auzi glasul dojenitor al învăţătorului. Cam târziu!

- Bună dimineaţa! răspunse băiatul. Am aşteptat să mulgă tata vaca!

Clasa izbucni în râs. Doar Ioana şi Denisa lăsară capetele în jos, iar mâinile lor împreunate şi feţele roşii ca bujorii trădau suferinţa lor.

- Lapte ai şi la şcoală, Mihai! spuse învăţătorul cu ton blajin.

- O fi, dar ăsta e pentru săraci! Noi avem vacile noastre, nu beau eu aşa ceva!

Băiatul se aşeză în bancă, sfidând întreaga clasă. Învăţătorul privi cu băgare de seamă mişcările elevului, apoi se îndreptă spre Ioana.

- Obrazul tău este vânăt, Ioana! Povesteşte-ne! Cine ţi-a produs această suferinţă?

Fetiţa plecă ruşinată capul, iar ochii i se încărcară de lacrimi. Din bancă, vocea şoptită a Denisei se auzea continuu: Vorbeşte, Ioana, vorbeşte! Nu trebuie să mai taci! Curaj, Ioana!

În sala de clasă se aşternu liniştea. Până şi Mihai părea curios să afle ce i s-a întâmplat colegei lui. 

- Ştiţi că tata s-a prăpădit cu două luni în urmă, prinse copila a spune. De-atunci...

- De-atunci? repetă învăţătorul. Te ascultăm, Ioana! Aici suntem în familie, familia clasei. Cu toţii suntem alături de tine!

- De-atunci în casa noastră nu mai este pace. Bunica a căzut la pat. Moartea tatălui a răpus-o. Mama e tot mai tristă, iar fratele meu plânge aproape continuu. Şi e atât de mic, bietul de el!

- Adevărat, e o situaţie specială! Dar lovitura aceea de la obraz, cine ţi-a produs-o? insistă învăţătorul.

- M-am lovit în timp ce dădeam fân la animale, rosti ea.

- Nu-i adevărat, domnu’! sări ca arsă Denisa. Cu două săptămâni în urmă, a murit şi Joiţica, şi-n afară de câteva păsări, altceva... nu mai are!

- Cine? întrebă dascălul nedumerit.

- Joiţica, văcuţa ei. De-atunci e tare greu, iar fratele ei are nevoie de lapte. E  mic şi bolnăvior, sărmanul! Eu am încercat s-o ajut, dar...

Ioana începu să plângă în hohote!

- Înţeleg, înţeleg! spuse învăţătorul cu voce stinsă. Presimţirile mele s-au adeverit, din păcate.

Ce linişte apăsătoare! Nimeni nu mai îndrăznea să spună ceva. Doar Denisa părea a fi mulţumită într-un fel.

- Gheaţa s-a spart, domnu’ învăţător. Adevărul trebuie să iasă la suprafaţă! adăugă

ea. Colega noastră nu trebuie să mai suporte atâta umilinţă.

- Adevarat! Adevărat! Poate este vreunul dintre colegii voştri care are ceva de spus în acest caz! spuse domnu’ pe un ton autoritar. Să aibă curaj! Să nu se mai ascundă în spatele îndestulării lui!

Nu trecu mult timp şi Mihai se ridică din bancă. Cu capul plecat, bolborosi ceva. Nimeni nu înţelese un cuvânt măcar. Colegii îndreptară capetele spre el, nedumeriţi. Învăţătorul îl invită în faţa clasei.

- Rosteşte cu voce tare, dragul meu! A recunoaşte faptele, eşti pe jumătate iertat!

- Am greşit! Am greşit! rosti Mihai printre lacrimi. Îmi pare rău! N-am ştiut că Ioana este atât de necăjită. Recunosc, eu am lovit-o ieri în timp ce-şi apăra punga cu laptele de la şcoală. Eu i-am fărâmat cutiile şi cornurile.

- Ruşine pentru fapta ta, Mihai! rosti învăţătorul supărat. Azi ţi-ai deschis inima, iar un fir de iubire a pătruns în ea. Va trece mult timp până când Ioana va uita acest incident, şi, din câte ştiu, nu e primul. De comportamentul tău va depinde totul. Ia aminte la ajutorul Denisei. Prietenia e floare rară!

- Vă rog să mă iertaţi, domnule! spuse băiatul, apoi se îndreptă spăşit spre locul său, dar nu înainte de-a trece pe la banca Ioanei pentru a-şi cere iertare şi de la ea.

Şi pentru ca faptele lui să fie grăitoare, în fiecare seară, se înfăţişa la poarta colegei lui, oferindu-i, spre ajutor, câte-un bidon cu lapte proaspăt de la vacile lui. Din ziua aceea, Mihai a îmbrăcat haina omului bun, înţelegând faţa minunată a iubirii de semeni.

Angela Burtea 
 


LADY ŞI LADY
Dimineaţă senină de ianuarie. Sună telefonul.
- Sunteţi acasă?
- Da. Nu plecăm nicăieri.
- Bine. Sosesc musafirii.
- Ce musafiri?
- Mergeţi la poartă!
În faţa porţii, Irina aştepta cu un ghemotoc cu blană înfăşurat într-un prosop. Bunicul le iese în întâmpinare:
- Bine aţi venit!
- Sărut-mâna! Îţi place?
Irina dă prosopul deoparte şi doi ochişori negri se ivesc.
- E aşa cum voiai. Sau mă înşel?
Bunicul, emoţionat, întinde mâinile să ia în braţe puiul de lup. Nu îndrăzneşte să o certe pe nepoată. Chiar un astfel de căţel şi-a dorit.
- Vezi că e fetiţă! Are cinci săptămâni.
Vorbind tare, cei doi intră în bucătăria de vară, unde îi aştepta bunica.
- Sărut-mâna, bunico! Îţi place căţeluşa?
- Bine că e lup! Ştii că nu îmi plac câinii mici. Dacă tot e să ai un câine, măcar să fie unul prietenos cu copiii, să-l poţi învăţa să fie civilizat.
- Cum îi puneţi numele?
Bunicul o priveşte pe bunica. Ea nu stă pe gânduri: Lady.
- Tot Lady? Alt nume nu ştii?
- Ba da, dar acesta se potriveşte. E scurt, sonor… În plus, va fi o doamnă. Ai văzut ce frumos pronunţă Alex acest nume?
- Bine, spuneţi-i cum vreţi! E a voastră.
- Cât costă?
- Nu mă întreba! Am adus fotografii cu părinţii ei. Mama ei are mai mult galben. Lady seamănă cu tatăl ei.
Bunicii privesc fotografiile, bunicul o ţine pe Lady în braţe, bunica găseşte un vas în care să-i pună căţeluşei nişte lapte… Sosesc nepoţii din curte şi în câteva clipe, nu se mai înţelegea cine şi ce spunea.
- E mică. Are numai cinci săptămâni. Să o ţineţi la căldură! Omul de la care am luat-o avea o cameră mare în care ţinea câinii.
Discuţii, unde să fie cazată căţeluşa, ce trebuie să mănânce, ce vaccinuri trebuie făcute, când, calciul, regimul…
Urmează povestirile. În urmă cu un sfert de secol, bunicii au mai avut o Lady, tot ciobănesc german, de aceeaşi culoare. A făcut mulţi căţei, care făceau gălăgie la ora mesei. Oamenii care treceau pe stradă priveau cu mirare şi curiozitate ce se întâmpla în curtea bunicilor. Pentru a-i putea hrăni pe toţi căţeii, se abonaseră la lapte, 4 kg pe zi. Copiii nu prea mâncau lapte, dar ajutau la hrănirea căţeluşilor cu biberonul. Lady era încântată de ceea ce vedea. Era foarte ataşată de copii.
- Mai ţii minte când mă jucam cu tata mare? Am ţipat, că mă strângea prea tare şi Lady a sărit de lângă magazie şi l-a prins pe tata mare de mână? I-a găurit mâneca şi l-a zgâriat pe antebraţ. Nu i-a dat drumul decât atunci când am rugat-o eu să-l lase.
- Mai ştii cum alerga după mingile copiilor din curtea şcolii?
- Îţi aminteşti de Spic, puiul lui Lady, cel care avea mai mult galben? Cum trăgea sania… O dată, când era legat la sanie, a văzut o pisică şi s-a luat după ea, uitând că e în misiune. Noroc că ne-a răsturnat într-o movilă de zăpadă şi nu ne-am lovit.
În acest timp, căţeluşa a băut puţin lapte şi s-a culcat pe haina pusă la dispoziţie de bunica: Până îţi fac o salteluţă…
Spre seară, nepoţii au plecat şi Lady a rămas singură. Nu fusese niciodată atât de singură. Se împrietenise cu pisoii bunicii. Cu Gigi se înţelegea cel mai bine. Şi Gigi era cuminte, tolerant. Au rămas amândoi în bucătărie: Lady pe hăinuţă, iar Gigi pe scăunelul de sub soba de teracotă. Lady nu se putea urca lângă Gigi, dar nu era singură. Pentru a o păcăli pe Lady, bunicul a lăsat pornit aparatul de radio.
A doua zi a trecut fără incidente. Lady a primit o casă nouă: o cutie spaţioasă. Proba i-a făcut-o Gigi. Au încăput amândoi în cutie şi, când nu se jucau, dormeau amândoi în bucătărie. Ceilalţi pisoi intrau, verificau vasele cu mâncare şi ieşeau. Uşa bucătăriei dădea în curte. Din două salturi, pisica şi ceilalţi motani erau în siguranţă. În caz de pericol, pisica se urca în cel mai apropiat pom, motanul se răstea la căţeluşă, îi mai dădea câte o palmă cu laba, iar cel mai mic pisoi a acceptat să se joace cu Lady.
Bunica avea acum mai mult de lucru. Oricum, se trezea de dimineaţă, le dădea mâncare pisoilor, prepeliţelor japoneze, soacrei sale, care nu cobora decât foarte rar din casă, şi le dădea apă găinilor. În timp ce trebăluia prin bucătărie, fierbea cafeaua pe care prefera să o bea fierbinte.
Într-o zi, a aprins aragazul, a pus ibricul cu cafea şi a ieşit. Lady, curioasă, după ea. Au dat mâncare prepeliţelor. Apa din vasul găinilor era îngheţată. Bunica a intrat în bucătărie, a luat ibricul şi a pus o oală cu apă în locul lui. A dus ceaiul soacrei. Între timp, apa s-a încălzit.
Lady şi pisoii erau ocupaţi. Bunica a luat oala cu apă caldă şi a pornit spre curtea găinilor. Când a deschis poarta, Lady zbughit-o înăuntru. Exista pericolul să verse apa caldă pe căţeluşă. Bunica a trimis găinile însetate şi a turnat apa în vasul cu gheaţă. În acest timp, Lady a fugărit găinile. Acum, bunica avea două probleme: opărirea găinilor sau lupta dintre cocoş şi căţeluşă. Mişcări dezordonate în toate direcţiile. Cel mai uşor a fost rezolvată problema apei. Greu a fost să o scoată pe Lady din curte! Cu oala în mâna dreaptă, cu stânga dirijând circulaţia, bunica a reuşit sa o dea afară pe Lady. Dar jacheta tricotată cu care era îmbrăcată bunica s-a agăţat într-un cui din gard. Bunica s-a dezechilibrat, Lady a intrat din nou în curtea găinilor, a sărit şi cocoşul. Bunicii nu-i mai rămăsese decât vocea. A strigat la cocoş şi-a desprins din gard jacheta şi a început să alerge după Lady.
Toată această agitaţie nu a durat mai mult de două minute, dar pentru bunică, timpul s-a scurs altfel. Scăpând cu bine, mergea spre bucătărie vorbind cu Lady:
- Ce fetiţă neastâmpărată eşti! Dacă ne filma cineva acum, câştiga un premiu la Bitte lächen!. Sper că vei fi mai cuminte şi nu vei mai intra unde nu-i de tine!
De atunci, Lady nu a mai intrat la găini, dar le priveşte prin gard. Când nu se împiedică de ea, bunica ştie unde să o caute.
Maria Tirenescu (Cugir – Alba) 
ATITUDINI
NORMALITATEA REACŢIONARĂ, LA CRONICARII MOLDOVENI: GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE...!!! (I)
...S-ar pune întrebarea (devenită oarecum legitimă, în aceste vremuri, când, din manualele elevilor şi din cursurile studenţilor, din mentalul românilor – se scoate tot trecutul României... de până la blestematul „decembrie 1989): „De ce umblăm, noi, subsemnatul, după <<potcoave de cai morţi>>, şi ne ocupăm de nişte chipuri <<afumate>>, precum <<cronicarii Moldovei>>, din veacul al XVII-lea/al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce?!
De ce?! Pentru că ei TREBUIE socotiţi ca făcând parte (precum toţi Voievozii Sfinţi şi Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alături şi dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor... – chiar dacă, fireşte, strămoşii TRACI ştiau şi ei să scrie, şi încă din adâncimi de timp insondabile!
Dar Tracii foloseau Logos-ul pentru Păstrarea Rânduielii DOAR întru Cerul şi Zeii Cerului – pe când Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric, chiar dacă, la fel precum Tracii, înalţă Liturghia Celestă – ei constată, într-o imensă porţiune a Marii Iluzii Demonic-Temporale, o falie, o rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine a Neamului Metafizic Românesc! Şi, atunci, acolo - ei pornesc lucrarea de exorcizare de Timp-Moarte/Iluzia Temporală cea mai teribilă: această exorcizare o fac nu doar extatico-sacerdotal, din poziţia unor Mari Pontifi - ci şi din aceea a unor ARISTONI/”CEI MAI BUNI şi Mari Războinici ai Pământului, VIZIONARI, însă riscând să fie amestecaţi cu pulberile vremii/Timpului – ...dar, ca VIZIONARI, căutând soluţii să NE şi să SE extragă din Moartea-Timp, din nou, de data acesta, pentru veşnicie şi întru „rezolvarea” problemei apocatastatice, în favoarea lui Zalmoxis-HRISTOS: cu o insistenţă tragică şi cu o demnitate şi onestitate nobilă, de neimaginat (...pentru starea noastră de totală îngenunchere - ...blocată în ceea ce numim „actualitate”... - către Demonul Timpului: Demon care ne-a iluzionat şi ne iluzionează, extrem de cataclismic-credibil, cu vremuri atât de pervertite, amestecate şi degradate spiritual, cum sunt cele în care „vieţuim”/supravieţuim azi, ca sclavi ai Materiei/Prakrti, ai Borboros-ului Infernal, în care toate se înfundă, se sufocă şi pier...! – în loc să ne eliberăm întru Paradisul Neamului Românesc şi să fuzionăm cu Sfinţii Veşniciei Duhului Românesc), ei re-găsesc Soluţia SCRISULUI, ca pe o formă de YANTRICĂ (hieroglific-mandalic1 -mântuitoare!) şi MANTRICĂ (asemănătoare Sunetului Primordial-Parashabda!) de ELIBERARE SINERGICĂ, din Infern/Moarte, a FIINŢĂRII şi FĂPTUIRII (dintr-odată!) ale poporului lor, pornit spre Starea Spirituală de Neam – deci, Soluţie de a Ieşi, Ferm şi Definitiv, din Infernul Timpului şi de a Intra, Extatici, în Paradisul Extatic al Mântuirii de Iluzia Teribilă a Morţii – deci, Soluţia ÎNVIERII NEAMULUI ROMÂNESC!
...Ei, aşa-zişii „cronicari” (dimpreună cu Duhurile Voievozilor, Sfinţi şi Martiri, MUŞATINI şi BASARABI, cu care-şi fac ei Lucrarea Exorcistă! – ...iată de ce considerăm că, la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală, trebuie puşi, laolaltă, Logos-ul Războinic ŞTEFANIC, cu nume dat de poporul pornit spre Re-Sfinţirea Neamului Românesc: ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT, exprimat prin Fiinţare/Făptuire/ORDONARE NOMOTICĂ, întru Re-Ctitorirea Logos-ului TRACICO-HRISTIC - precum şi Logos-ul BASARABIC, exprimat prin Scriitorul Mantrico2 – Yantric3 -al-Lui-HRISTOS - IOAN NEAGOE BASARAB!!!), sunt, de fapt, cele mai „a-cronide”/anti-cronide” fiinţe ale Neamului Românesc, deopotrivă de titanice, precum Geniile Neamului Metafizic Românesc! Între demersul lor magico-exorcizator de Satana Timpului ei îşi întrepătrund Duhul cu cel, aparent, al mult mai vechii, Tracicei MIORIŢE (cea ne-scrisă decât ...PE SUFLET şi-n DUHUL ROMÂNESC - şi ÎN VOCEA VIZIONARĂ A SFINŢILOR NEAMULUI... - ...şi, cică, „anonime”... - ...de parcă Zeii pot exista altfel, decât cu Nume Sacru!), cu cel al, aparent, mult mai „noilor” Genii ale Neamului Metafizic Românesc – Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constatin Brâncuşi, George Enescu etc. De fapt, Marile Duhuri se întâlnesc, toate, în ANISTORISMUL DUHULUI NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!
...Dar tocmai acesta este motivul pentru care „preludiul” de lucrare, din faţa ta, cititorule, conţine începutul de analiză hermeneutică a Duhului unor „personaje istorice” (?!) considerate ca fiind „prăfuite” şi „inutile”, precum Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce – când, de fapt, ele se întâlnesc, gemelar, în CTITORIA (de fapt, veşnica Re-Întemeiere a!) MANOLICĂ a MONASTIRII MANOLICE A NEAMULUI SACRU AL LOGOS-ULUI ROMÂNESC!
...Aici, ca şi în cărţile noastre despre CTITORUL-EMINESCU (ATOTSINTETIZATORUL, întru Neamul Metafizic Românesc/Logos şi Nomos Românesc!), sau despre Ctitorul-Creangă, Ctitorul-Caragiale etc. – noi vrem să-i revelăm pe cei care stau, cu Duhurile lor Înmănuncheate, la Temelia Logos-ului Auto-Sacrificial HRISTIC, prin care se mai ţine, încă, în Lumina Cerului - România şi poporul nostru (VA)LAH (adică LAH/NEGRU/aparţinând MISTERULUI DEMIURGICO-SACRAL!) - pornit în Calea de Re-întâlnire a Neamului Metafizic Românesc!
...Şi, din pricină că Satana, Marele Iluzionist al Timpului, ni-i înfăţişează, pe Ctitoriii Neamului Metafizic Românesc, ca fiind dispersaţi şi depărtaţi, până la ruptură semantică, până la absurd!, în Lucrarea lor SFÂNTĂ (exorcizatoare de demonismul temporal!), de parcă Geniile Conformatoare ale Neamului Metafizic nu ar CON-LUCRA, permanent, la Refacerea Căii de Duh, dintre poporul istoric şi Neamul METAFIZIC, dintre logos-ul trecător şi Logos-ul cel ETERN!) - noi vom încerca să-l convingem, în „preludiul” alchimic de faţă, pe eventualul nostru cititor - de GEMELARITATEA DE DUH A GENIILOR MÂNTUITOARE!
...În GRĂDINA ARHEILOR NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC – toate Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului sunt „suspendate” în Cerul Ortodoxiei/LEGII, deasupra conştiintelor şi Duhurilor noastre trăitoare - Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului se întâlnesc şi se contopesc, în Unicul Arheu Suprem, cel Fără Nume, dar cu funcţia soteriologică, de Logos-Nomos Specific, Mântuitor/Învietor de Neam!
...Eminescu nu doar că ESTE (întru Eternitate-Anistorie Divină!) frate geamăn al Pontifilor-Ctitori Autosacrificiali-MANOLICI – şi se jertfeşte, dimpreună cu ei, în Temelia Monastirii Manolice a României – ci-i şi convoacă sau invocă, pe TOŢI, la Lucrarea Alchimică a Învierii de Duh! – şi, pentru acesta, îi invocă pe TOŢI Ctitorii Fiinţării/Făptuirii:
1. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră” – sau: “Cum nu vii tu, Ţepeş, doamne…”, sau: “Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinţilor/În sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând./De-i suna din corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îţi vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară -/Îndrăgi-i-ar ciorileŞi spânzurătorile!”)
2. …şi, pe de altă parte, Liturghia AUTO-SACRIFICIAL-MANOLICĂ a lui Mihai Eminescu se face prin Verbul Ctitorilor de Logos Specific Românesc, întâlniţi (şi identificaţi, până la fuziune de personalitate, întru Neutralitatea EXTATIC-DIVINĂ a RUGĂCIUNII MÂNTUITOARE/ÎNVIETOARE DE NEAM!) pe deasupra de Demonii (Dezintegratori şi Zavistnici întru Disiparea UNITĂŢII DE DUH A STATUII NEAMULUI ROMÂNESC şi Distrugători de Solidaritate întru Identitate!) ai Timpului – Logos-ul Eminescian, identificat cu Logos-ul Specific Românesc/Logos-ul Naţional Românesc – este, de fapt, Locul / Spaţiul de fuziune al Rugăciunii Dimpreună Făptuitoare prin AUTO-JERTFIRE, al Marilor Duhuri/GENII Ocrotitoare de Neam Metafizic Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihai Eminescu…
…Pe deasupra de TIMP Demonic, împrumutând forţa lui KALI4, aceşti Ctitori Sfinţi (aparent, azvârliţi prin toate colţurile şi firidele veacurilor…!) se simt/pre-simt, se intuiesc, se strâng de mâinile lor co-demiurgice, unii pe alţii - …şi lucrează, la Marea şi Sfânta şi Mistica Lucrare a Învierii Neamului Românesc - DIMPREUNĂ!
…Nu doar să-i privim întru Lucrarea Învierii noastre, ci să-i şi înţelegem, întru Scrisul lor Mantrico-Yantric, refăcător al Stării de Gemelaritate Sinergic-Fiinţătoare/Făptuitoare – şi să şi credem, din câte puteri de Duh ne-or mai fi rămas - în Buna-Vestire a lor, despre Şansa Învierii Neamului Metafizic Românesc, iscată din Bună-Voinţa lor de Re-Ctitorire a Neamului Sfânt!
* * *
...De ce anume duce lipsă societatea românească şi mondială, azi? În primul rând, duce lipsă de SPIRIT REACTIV/REACŢIONAR (care, la rândul lui, este epifania însăşi a Vieţii!).
ADICĂ, DUCE LIPSA DE NORMALITATE!!!
Oricâte manipulări mârşave se petrec, în ţară şi în lume, oricât Rău se revarsă şi este înghiţit, până la sufocare, de oamenii mediocri de azi, din ţară şi de pe Planeta Terra – totul se amână, totul se suportă, nu stoic, ci ca-ntr-un somn încleştat… - ba chiar se ajunge la complicitatea cu Răul şi la Apologia Răului. De ce? Din pricina unei paralizii, în creier, a Centrului Reacţiunii. Din pricina unei spaime, inconştiente, de “şi mai rău”: “Doamne, fereşte de mai rău!” Dar de ce nu: “Doamne, dă-ne nouă, fraţilor Tăi mai mici, să ne împărtăşim din Bine!”…?!
…Lumea de azi a ajuns să zică, prosteşte: “TOTDEAUNA, românul a fost trădător şi laş, TOTDEAUNA românul a fost şi pasiv, şi… mioritic (n.n.: fireşte, cei ce zic aceasta habar n-au de Spiritul Zalmoxian-Hristic al Miriţei, de Sensul Ei Regenerator-Soteriologic, de Vizionarismul Ei Paradisiac!)… - …mămăliga nu explodează!
…Am căutat să arătăm, în cartea noastră, precedentă studiului de faţă, “Cazul DACIA. România de AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine… de PURURI!), Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011 - că aceste afirmaţii nu sunt valabile nici pentru Eroicii Sfinţi TRACI, dar nici pentru românii (de la Nord şi de la Sud de Istru) din vremile de după căderea Sarmizegetusei, mileniul la capătul căruia dinastia Asăneştilor a dovedit un DUH DE REACŢIUNE absolut năucitor - cumplit, dar DREPT: pentru O PALMĂ (dată cu totul trufaş şi nechibzuit, de către sebastocratorul Ioan, de faţă cu Împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos… Conducătorului Român ASAN!), Împăraţii ROMÂNI Petru şi Asan, precum şi urmaşii lor de la tronul Asănesc/Românesc, au distrus nenumărate armate bizantine, cu tot cu împăraţii care le conduceau!!!
 
…”Preludiul” de studiu, de faţă (care se va continua!), vrea să cerceteze, mai departe, în veacurile care au urmat destrămării IMPERIULUI ASĂNESC şi au determinat formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – cum s-a manifestat şi DACĂ s-a manifestat, acest SPIRIT REACTIV-RECŢIONAR AL ROMÂNILOR. Truda pe care ne-am luat-o drept Misiune, cu Voia Lui Dumnezeu – …şi va încerca să împlinească dorinţa noastră de iscodire, cu ajutorul aşa-zişilor “cronicari moldoveni”, mai obiectivi, demni, nobili şi patrioţi, decât cei munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… - …dar, toţi trei, grefându-şi concepţia spiritual-moral-filosofică pe Duhul Lui Hristos, exprimat optim în străvechea şi înţeleapta carte de învăţătură a luminatului şi sfântului domn MUNTEAN, Neagoe Basarab: Învăţăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie.
...Având de-a face cu Magi ai Scrisului, fireşte că vom încerca să relevăm, chiar revelăm, pe cât ne stă în putinţă, această Magie Exorcizatoare, prin Logos Scris!!!
…Vom vedea, dimpreună, sperăm, cât DUH REACTIV-HRISTIC şi ce MODELE SUBLIME/Călăuze spre NEAM dezvoltă nişte vremuri pe care, îndeobşte, jalnica majoritate a istoricilor, orbi şi dogmatici, o dispreţuiesc şi o numesc… “Evul Întunecat”!!! Mai multă lumină şi mai mult Duh de Viaţă Dumnezeiesc-Hristică, decât în EPOCA MUŞATIN-BASARABĂ - nu a mai existat decât în Dacia Sfântă a Tracilor
…Ne luptăm, însă, din păcate, cu un Demon din Inima Duhului Românesc: TRĂDAREA… Dar nădăjduim că re-găsirea Sinelui Celui Hristic-Eroic, va determina şi distrugerea acestui morb satanic al trădării – …care, precum cariul, tot roade în Stejarul Poporului Românesc, cu râvna de a-l putrezi şi prăbuşi în Nimicnicie şi-n Uitarea Paradisului/Originea-PATRIA noastră Veşnică!!!
…De atunci,
1. din veacul al XIV-lea (al Ctitoriei MONASTIRILOR-ŢĂRI),
2. respectiv al XVI-lea, până la al XVIII-lea, când s-au stins EROICII LUPTĂTORI, prin Scris, cu Demonul Timpului! -
3.…cu excepţia Momentelor Astrale: I. Momentul EMINESCU, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi II. Momentul-Epocă Legionară, din prima jumătate a veacului XX, prin care s-a re-pornit Lucrarea Sfânt-Voievodală, de Regenerare/Înviere a poporului român – …şi nu numai a celui român!... – în drumul său către Sublimitatea Neamului Românesc-CANDELĂ A NEAMURILOR LUMII!!! -
4. … până azi… - …când Reactivitatea/Reacţiunea tinde spre zero!
totul a mers înapoi, “ca racul”, vorba lui Eminescu!
…De observat că Ontologia Spirituală a Omului influenţează, decisiv, şi Exprimarea Duhului Omului, prin Cultură: NU MAI EXISTĂ GENII - …ci doar impostură!!!
…Normalitatea Logos-ului/Scris a fost perturbată, grav, de Anomalia Dispariţiei Logos-ului Social-Existenţial! Deci, toate trei formele de exprimare a LOGOS-ului DIVIN (Scrisul/Cultura-ca-Logos, Făptuirea-ca-Logos, Existenţa/Fiinţarea-ca-Logos) trebuie să revină la parametrii NORMALITĂŢII! – altfel, preţul plătit va fi însăşi perimarea, alienarea, rătăcirea oarbă a Fiinţei Umano-Divine!
…Dar nu s-a stins DUHUL ROMÂNESC DE VIAŢĂ REACTIVĂ, ci doar s-a dispersat/disipat (aproape pulverizat!) forţa lui de Lumină Autosacrificial-HRISTICĂ, altruistă şi demnă, nobilă şi eroică - şi a căzut, astfel, în catalepsie… a (a)dormit, parcă, vorba lui Andrei Mureşanu…”un somn de moarte” – şi doar trebuie să se “deştepte”!!!
…Aşa-zisa “democraţie modernă” (“găselniţa” asasină/genocidică a Franc-Masoneriei Mondialist-Globalizante!) este cel mai cumplit factor de “scopire/castrare spirituală” a popoarelor, în Drumul lor (ca PELERINAJ INIŢIATIC!) spre Starea Spirituală Majoră, de NEAMURI!
…Dar avem convingerea că, la Timpul Potrivit (“Gongul” Dumnezeiesc!), acest Duh de Reacţiune Vitală se va re-trezi şi va re-formula/re-grupa, RE-SOLIDARIZA şi trainic “cimenta” spiritual (prin recunoaşterea, între ei, a Ostaşilor Luminii!) Frontul ELITELOR ALBE, cel care va prăbuşi, în neant şi-n bezna lui de obârşie, Frontul ELITELOR NEGRE!
…Aceasta (Viaţa cu Duh Reactiv/Reacţionar) va însemna însăşi NORMALITATEA DUHULUI DE FĂPTUIRE şi a ONTOLOGIEI Omenirii!
 
ARHETIPUL ŞI MAGIA SCRISULUI. A-CRONIŞTII/ANTI-CRONIŞTII...”CRONICARI”! NORMALITATEA REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ COSMICĂ (II)
...Acest Neam al Românilor s-a ţinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limbă şi prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACŢIONAR!
Niciodată, una fără alta – LIMBĂ fără RELIGIE/”LEGE”!
„TEMELIA” CREŞTIN-ORTODOXĂ, pe care „temeliuiaşte5/întemeiază” Logos/Gospodărie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare şi de Bine Sfătuitoare (deşi în slavoneşte, încă...!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiască Sfătuire dă fiului său, Teodosie, pe la 1521...!!!
Dacă Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli - demonizatul, Lumea ar fi arătat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Păcii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Războiul cu Diavolul şi cu iluziile asasine ale Celui Rău...!), mult mai apropiat de Desăvârşirea Sacră-Hristos, iar nu dezbinată şi năboită de Bezne – căci iată cum se con-forma şi se raporta Duhul Vizionar (străbătător al Pâclei instaurate de Iluzia Temporală) al Lui Neagoe Basarab, la Spaţiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creaţie Divină – apărând şi definiţia CREŞTINULUI ADEVĂRAT, definit Fiinţial, prin Spaţiu şi Făptuire, întru Luptă Neabătută cu Diavolul şi ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN – „AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE: „Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vréme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi încépe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului şi să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSĂ ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINŢĂ ŞI NICI O OSTENEALĂ, CĂ ACEL ÎMPĂRAT MINUNAT ŞI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR ŞI AICI AJUNGE A LĂCUI ÎNTR-UN ZEMNIC ŞI ÎNGRĂDIT CU UN GĂRDICEL, IAR A FACE CETĂŢI ŞI CASE DE PIATRĂ NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE. Că acéia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi acéia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. CĂ MAI FRUMOS LUCRU IASTE, ŞI MAI CU PLĂCÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRĂ DE CÉTE CĂLUGĂREŞTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI ŞI ÎNFIGÂNDU-ŞI SULIŢILE ŞI LÂNGĂ SULIŢE SĂ-ŞI PUE PLATOŞĂLE ŞI ARMELE, IAR ALTĂ MULŢIME SĂ AIBĂ OCHI CA DE ARAMĂ ŞI ÎNARMAŢI CU ARME DE HIER, ŞI ÎMPĂRĂŢIE ÎNGRIJATĂ ŞI PRESTE CÂMPU MULTE AŞTERNUTE ŞI PRÂNZURI. CĂ ACEASTĂ VEDÉRE NU IASTE BUNĂ, CI IASTE MAI BUNĂ CAREA ZIC EU. Ia umblăm acum în pustii şi VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS ŞI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE ŞI ALTE ZĂVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRĂ ÎMPĂRATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN ŞI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PĂMÂNT. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. ŞI VOM VEDEA ACOLO LĂCAŞURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CĂ ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT ŞI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCĂ TOCMA ŞI STĂPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie; şi, după invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Căzut în Iluzia şi Trufirea Demenţială/Iresponsabilitatea venită prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum şi după invocarea Funcţiei Paradisiace a Martirilor Creştin-Ortodocşi şi Eroilor Neamului Românilor - Sfântul Domn îi mai zice fiului său, pentru a-l iniţia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei şi Înţelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecărui om-român-creştin, dar dând şi Definiţia Domnului Autentic CREŞTIN – precum şi modul de a identifica Impostura Demonică a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa şi a poporului cel de călăuzit spre Neam – IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:
 “(…) NICI FOARTE SĂ TE VESELEŞTI DE SLAVA LUMII ACEŞTIIA, NICI IAR FOARTE SĂ TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SĂ MULŢUMEŞTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)6 Hristos dete ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi7 (p. 183) ”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…)8 când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…)9(…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre10”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat, nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, CI SĂ FACI JUDECATĂ DREAPTĂ ŞI BOGAŢILOR ŞI SĂRACILOR(…) nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi: <<Frate, nu-ţi fie frică(…), ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>> (…)11 Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE.
...Aşa, deci: ”La judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi: <<Frate, nu-ţi fie frică>> (…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATECâţi  nu se bat în piept, azi, cu “creştinismul” lor, dar nici au gândit la această atitudine fraternă, întru năpastele istoriei şi ontologiei - şi de asumare curajoasă şi responsabilă, a propriilor greşeli, fără ambiţii/orgolii deşarte şi trufii letale… - …atitudine atât de curat, viguros şi neclintit hristică! Creştinismul este, cu adevărat, cea mai grea religie, sitagmatic şi paradigmatic, de pe Terra şi din toate timpurile - pentru că te obligă la METANOIA, să-ţi întorci sufletul pe dos, până ţi-l luminezi în întregime – şi ţi se revelează Mântuitorul şi Mântuirea/Învierea Duhului!!!
SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”... Să luăm aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducătorii...!!! Altfel, vom regreta amarnic: fără ÎNŢELEPCIUNE, fără „JUDECATĂ DREAPTĂ”, fără „OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”, fără „SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Căile unui om şi ale unui popor, căzut în Istoria/Iluzia Temporală – se închid ori se afundă de tot, în Bezna cea Veşnică a Tartarului...! Ce asemănare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Răsăritului-Hristos, şi Demonul care-l îndeamnă pe Machiavelli să ne înveţe “politică”… anti-polis şi “diplomaţie”… întru crimă, cum a şi reuşit, cu noi,“modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti. (…) Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om12  iar primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea - este “s-o distrugi13”.Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei - autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede că diavolul este mare savant... ”donând” modelul său de cinism sălbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, încă de pe-acum, de Ragnarökr14!
Sintagma celebră a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul...” – stă mărturie pentru dârzenia REACŢIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiţi de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptaţi, chiar mult prea „familiari” cu Răul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emană dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru că ”diriguieşte-gospodăreşte-orânduieşteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam dispărut, au devenit o „legendă”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra... planetă care, din Centru al Cosmosului Creaţiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creaţiei, a devenit o „mahala” non-creaţionistă, non-reactivă, aproape flegmatică, în apatia ei exasperantă Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-şi neagă Creatorul, neagă Spaţiul Creaţei, neagă Dinamica Reactiv-Luminoasă-Revelatorie – faţă de Întuneric, a Creaţiei). Deci îşi neagă Fiinţa/Fiinţarea.
A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe aşa-zişii noştri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici şi teribili luptători cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevăraţii CRUCIAŢI, pentru că numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regăsi Fiinţial-Real/Stabil Conformativ) – înseamnă a nega Fiinţa Cosmică. Dar Fiinţa se afirmă şi prin conştienţa unui Spaţiu legat de Logos şi de Religie, conformat prin Logos şi prin Religie. Deci, Spaţiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „formă mentală15, cum zic indienii (cf. Gramatica lui Pānini). Apoi, forma s-a semi-materializat în... ”VĂZDUHUL/VIBRAŢIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA16 şi-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a căpătat expresie orală (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creaţia-Paradis...!): „pe unde iese sufletul, să-ţi iasă şi vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca şi Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (deşi l-au ăracticat, cu zeci de mii de ani în urmă, cu arată tăbliţele de la Tărtăria! – chiar până la joc, până la disimulări/încifrări ludice) - ci s-au dăruit, Duh şi trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adică a Re-Găsirii Centrului Cosmico-Existenţial. Legea Fiinţei/Fiinţării Reale!
În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care strămoşii lor o lepădaseră, pentru că, încă, nu se lepădaseră de SFINŢENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETĂ, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINŢEI-ÎNTRU-DESĂVÂRŞIRE!), pentru că, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din aşa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei percepţii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Veşnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundaţi în Kali Yuga - ...fireşte, cu mult mai puţin decât noi, cei de azi, care nu mai avem conştiinţa Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor şi sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensă, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiinţei noastre de Credinţă, adică de Stabilitate a Duhului... străbunii noştri o numeau ÎNŢELEPCIUNE,adică dreapta cumpănire, în Cuget şi Fiinţă, a Realului Divin: noi nu mai ştim ce e aceea...!). De aceea, pentru noi, cei de azi, şi importanţa Religiei a scăzut, pentru că nu mai păstrăm contactul cu Duhul nostru identitar – şi, drept consecinţă, pierdem, aproape total, percepţia Spaţiului, ca zonă conformativ-existenţială.
Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte conştienţi de acest fapt demonizant, de această corupere a spiritualităţii lumii! – ...de aceea, şi initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă – cf. Începutul învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie vodă), de aceea şi viziunile, obsesive şi foarte reale, ale sancţiunii pozitive, din zona Dumnezeului Veşniciei Existenţial-Formale, a Voievozilor Căutători de Re-Sfinţire, prin apariţia/revelaţia şi protecţia sacră, din partea sfinţilor trimişi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identităţii noastre Umano-Divine: „Zic să să fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau:  “Zic unii să să fie arătat lui Ştefan vodă la acest războiu sfântul mucenicu Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci este de a şi créderea, de vréme ce au zidit bisérică” – idem, De capetile céle de frunte ale léşilor ce s-au aflat pieriţi, p. 64. De observat: argumentul veridicităţii este suprem şi irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Faptă: ZIDIREA BISERICII, adică Însăşi Epifania Spaţiului Sacru (al Coerenţei Desăvârşite) şi a Făptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Leşeşti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.
Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerenţei Spaţiale Desăvârşite, echivalentă, în Semantica Divină, cu Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului – şi nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinţe spiritual-identitare, nici ca fiinţe spaţial-identitare, nici ca fiinţe nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, că MIORIŢA ZALMOXIANĂ, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt fraţi şi profund închinaţi „comuniunii” spirituale, întru Logos şi Fiinţă! - ...sunt, dacă nu identici, cel puţin echivalabili, prin Logos, Religie şi Spaţiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiinţării, echivalabili la nivelul Duhului... – ...devine, din realitate, o aberaţie. Şi, totuşi, nu este nimic aberant, în afirmaţia că Marile Spirite (aflate în permanentă comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipăie”, întru Duh, comunică şi-şi (re)comandă, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENŢIAL – şi, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP ŞI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identităţi şi, deci, a Supra-Identităţii: NEAMUL, ca Entitate Divină, prin care vom transcende, iar, în Fiinţa noastră cea „de glorie”, Mântuită de demonii Timpului-Istorie Coruptă şi Coruptibilă.
Timpul este rezultatul Căderii Omului. Deci, are o extrem de puternică componentă subiectivă, adică teribil de instabilă şi grozav de mioapă, despiritualizată, adică demonică (Căderea Omului este, de fapt, refuzul conştientizării, de tip identitar-religios - în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – şi înscrierea în vârtejul disoluţiei fiinţiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reală, deci subiectivă, poate fi hiperbolizat, până la disoluţia completă a Fiinţei/Fiinţării. Este exact ce ni se întâmplă nouă, celor din aşa-zisa „contemporameitate” (de fapt, ieşirea din/de pe Traiectul Divin al Existenţei, întru moarte/des-fiinţare spirituală!): nu mai avem percepţia Formei Noastre Spaţiale, adică a Formei Supreme şi Veşnice, Neschimbate/Neinfluenţate/Necorupte (de „variabilele” şovăielii, ale dedublării demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergăm” prin Timp (adică ne dezintegrăm, golindu-ne în mişcări/fapte/făptuiri fără Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind şi mai tare, din ce în ce mai are, demonii disoluţiei şi ai anomiei, ai non-formalului.
Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinţa ne este descentrată spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adică nu percepem că orice manifestare umano-divină este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastră asupra Lumii şi Scrisului-Cititului să nu mai fie una lineară, ci una ciclică.
Da, noi avem impresia că şi Rugăciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului17. Nu percepem că, de fapt, oricare Rugăciune este, de fapt, mereu, re-căutarea, spre re-găsire, a Centrului Lumii şi Fiinţei. Deci, e normal să fie repetitivă şi ciclică!
La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL greşit, pentru că aceştia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizează, consemnându-l, prin ani şi luni, tocmai pentru a scăpa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!
Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoică, preschimbând FIARA (înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării) din om – în Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerenţa Fiinţială a Făpturii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală: „ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu săştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator şi disipator de Fiinţă şi de Coerenţă Divină), prin Magia Scrisului, în curajul “străbaterii cu istoria” (trebuie să cunoşti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otrăvii din însăşi Frecventarea Otrăvii, eventual, homeopatică… - …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otrăvii, ca Euharistie Protectoare! - …străbaterea răului/călătorire iniţiatică la Hades, până la Rădăcina Răului!), adică al conştientizării, prin concretizare şi identificare, până la amănuntul cel mai subtil (“să nu rămâie ceva neînsemnat”), “faţă către faţă, Duh către Duh”, a duşmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “să nu rămâie ceva neînsemnat, pentru ca să nu le zică vecinii lor di prinprejur că au fostu adormiţi sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Făptuirea să fie potrivită şi vrednică de Logos-ul Divin, întru care se sileşte a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Căutătorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădére, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Ştefan, deci, stă sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI şi al Înmulţirii Duhului, prin Faptă/Făptuire, ca RĂZBOI SACRU, contra demonilor Uitării, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scăderii” concentrării Forţei de Duh!
 Aşa fac, după buna-i pildă, şi ceilalţi doi „ştafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic   -   Miron Costin şi Ion Neculce. Există un Topos al Înfiinţării, obsesiv, pentru toţi cei trei aşa-zişi „cronicari” (de fapt, A-CRONIŞTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru că dă consistenţă Existenţial-Spaţială - Fiinţei Neamului. În funcţie de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei – şi, de aceea, Ştefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura bază de orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi regăsească Fiinţa Supra-Individuală – NEAMUL. Ştefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – cf. p. 69), ca Formă Dominantă şi restructurantă a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „pagubă”, întru păstrarea Centrului Cosmico-Fiinţial!), degenerate - el este Şansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o formă „deformată” existenţial, pentru că se expune prea mult Căderii, este, deci, prea robit Timpului) - de a-şi re-afla Spaţiul Existenţial – Ştefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Găsite, a Arheului Neamului. Ştefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spaţio-Sacral, dar este Calea spre acestă regăsire a Fiinţei, ieşind din timp şi re-dându-ne veşniciei. De aceea, tot ce este înainte de Ştefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este după Ştefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectivă, a Fiinţării Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie făcută nu linear (ceea ce aduce concepţia, profund greşită, a „stângăciei” Scrisului lor: ei trebuie citiţi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spaţiul Sacral – şi, abia atunci, vom avea Revelaţia Teribilei Lor Ştiinţe, de o fermitate a dispreţului Timpului, inegalabilă, de către niciun roman modern, fie el cât de „proustian”... – vom avea percepţia corectă, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiinţei/Fiinţării Cosmico-Divine, a Omului). Orice reacţie a lor nu e una pur „teoretică”, ci un efort magic, de a depăşi iluzia temporală, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se ştie, prin rostirea, cu maximă tărie, a Numelui Duşmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedică, fatal, reintegrarea totală a faptelor în Unica Faptă/Făptuire: „descălecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragoş, Ştefan cel Mare, toţi care urmează reţeta lor de re-aducere, în conştiinţă, a conformaţiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existenţe prin Marea şi Singura Făptuire Valabilă-Reală: CONŞTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merită „descălecarea” din condiţia binară, dubioasă, dublant-fiinţială, de Centaur – şi re-fixarea Picioarelor, ca nişte Coloane ale Templului Fiinţei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului. 
Moldova este „descălecată”, în sensul de re-adusă la „simplitatea” ei maxim-viguroasă, conformaţională de Neam – la funcţia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – şi, deci, conştientizând (şi luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei şi prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.
Iluzie Majoră, care duce la subsecventa ei, logică şi consecutivă: UITAREA!
...Avem nevoie, pentru a nu ne rătăci total, din punct de vedere existenţial, să înţelegem că cronicarii (care, ca şi Platon, la greci, sunt ultimii închinători la Logos-ul oral şi primii închinători, dar cu reticenţe, la Logos-ul scris) au avut percepţia, ca şi Eminescu şi alte câteva genii româneşti, a supratemporalităţii Logos-ului. Au avut percepţia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca înşiruire strict temporală, strânsă în chingile unei cronologii fără identitate şi personalitate umano-divină, ci dezvoltă percepţia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie forţele cele vechi, pe jumătate uitate, ale Fiinţei.
RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI!
Şi, prin acestă latură magică, Scrisul îşi dezvoltă o sinergie teribilă, în raport cu Fapta/Făptuirea şi cu Spaţiul, ca Dezvoltare şi Evoluţie a Fiinţării Cosmice a Neamului.
Individul nu are nicio importanţă, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Ştefan cel Mare-BUN/Sfântul Ştefan nu este, în „adevăratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Mioriţa Sublim-Anonimă, Ştefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu - noi, Traco-Dacii putem să existăm conformativ, într-un Spaţiu, care începe să se desluşească, din noianul „amestecăturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identităţii Spaţiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau şi o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legături jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer şi Pământ.
De aceea, Zalmoxis are dublă funcţionalitate şi orientare funcţională: este şi ZEUL MOCŞEI TERESTRE, dar, concomitent, şi ZEUL MOCŞEI CELESTE.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
NOTE
1. MANDÁLA s.f. (În budism și tantrism) imagine-simbol servind ca instrument al contemplației; cerc magic. (< fr. Mandala). 
2. MÁNTRA, mantra, s. f. Formulă sacră cu valoare magică și educativă, în unele practici și religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism). – Din fr. mantra. Mantra yoga este tehnica practică, cu numeroase efecte spirituale, ce constă în repetarea sonoră sau intonaţia cu voce tare a unei mantra sau în repetarea tăcută a combinaţiilor (considerate mistice) de sunete. Aceste mantra sunt mai mult decât simple sunete; ele sunt combinaţii de sunete despre care se afirmă că au fost percepute prin intermediul extrasenzorialului de către înţelepţi realizaţi spiritual şi de rishi în timpul stărilor de meditaţie profundă (sau al stărilor superioare modificate de conştiinţă). Mantra, numele dat acestor colecţii speciale de sunete, au fost şi sunt transmise din generaţie în generaţie încă din timpurile legendare în care se spune că au fost revelate. Multe linii spirituale autentice păstrează ştiinţa despre mantra ca importantă parte practică a transmisiei iniţiatice.
În timpul stadiilor timpurii sau incipiente ale practicii yoga, MANTRA aleasă (cel mai adesea dăruită, prin diverse metode de iniţiere unui practicant de către îndrumătorul sau ghidul lui spiritual) va fi repetată mereu şi mereu ca efort de voinţă şi act conştient de centrare a atenţiei cât mai puternic asupra semnificaţiei subtile specifice acelei mantra, corect emise mai întâi vocal şi ulterior doar mental. Această atenţie focalizată sau efort de centrare conştientă a atenţiei permite ca mintea să devină liniştită şi previne mişcările mentalului către alte lucruri sau fapte şi fenomene, pe parcursul realizării tehnicilor de Mantra Yoga. Însă după o anumită perioadă de practică se spune că mantra este repetată automat, fără efort şi că ea se manifestă spontan devenind parte integrală a gândirii sau a mentalului superior. Fluxul mental vibrează atunci odată cu sunetul sau energia manifestată subtil de respectiva mantra. Se spune că această identificare extremă cu esenţa unei mantra conduce la stadiul de meditaţie, numit dhyana yoga, deoarece mentalul este menţinut anterior calm, linişit şi concentrat. Mantra apare astfel ca vehicol sau mod de comunicare între stările obişnuite ale conştiinţei şi supraconştiinţă
3. YANTRELE sunt un tip specific de pătrate magice, alcatuite cu un scop anume, servind ca talisman sau pentru divinatie. Doar cand folosesti numerele din data de nastere in patratul magic, atunci acesta devine yantra. Timp de mii de ani, oamenii au purtat propriile lor patrate alcatuite din numere, pentru a fi protejati si pentru a atrage norocul, banii sau dragostea. Daca vrei sa te integrezi in traditia veche, care este la fel de puternica in prezent precum era si in trecut, alege sa folosesti aceste patrate din numere. Multi dintre voi poate cred ca trebuie sa fii bun la matematica pentru a realize un astfel de patrat magic, dar nu este nici pe departe asa ceva. Desi, acest gen de numerologie a patratelor magice, a yantrelor pare misterioasa si complexa, in realitate este foarte usor de alcatuit, se bazeaza doar pe niste simple adunari si scaderi.
4. KALI este Forţa cosmică a timpului. “KALI este Marea Putere Cosmicăa Energiei Timpului şi pentru cel care o adoră ea este cea care conferă Eliberarea Spirituală. KALI îi protejează întotdeauna şi îi inspirăpe aceia care o cunosc şi o iubesc.Pentru cei neînfricaţi KALI este cea Teribilă, Distrugătoarea Timpului”.
5. Vorba aprigului mitropolit-cărturar vrâncean,Varlaam/Vasile Moţoc...!
6. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.
7. Idem, p. 212.
8. Idem, pp. 183-184.
9. Idem, p. 184.
10. Ibidem.
11. Idem, 185.
12. Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.
13. Idem, p. 27.
14. În ideologia eschatologică de origine germanică: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soartă a Zeilor”: numele bătăliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor -  şi al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei creştine) – cf. Walhala şi Thule – mituri şi legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.
15. Totul este forma mentală[1] , “neperceptibilă nici măcar în viitor - deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre  care izvorăsc aparenţele-diferenţe, dar şi înspre care revin (prin resorbţia meditativă) toate diferenţele, contopindu-se în Suprema Unire a conştiinţei (Spiritualizarea-Fiinţă), în extazul revelaţiei Sinelui Absolut (de observat că acest joc dramatic la limita Fiinţei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa şi diferanţele sale - care nu sunt altceva decât intuiţii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a iniţiat şi urmăreşte, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalităţii nasc lumea Absolută).
Oricare ceva-obiect există prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizează, se făptuieşte). Dar concepţia indiană implică ritualul, ca unică Formă de realitate şi menţinere a şansei soteriologice Fiinţei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt funcţii ale obiectului, aparent diferenţiat - realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-normă comica) la kriya-acţiune, se reîntoarce în împlinirea extatică:
1. apadana = ablaţiunea (îndepărtarea-separare faţă de alte obiecte-persoane);
2. sampradana = donaţia, acţiunea de remitere către un obiect sau persoană;
3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei acţiuni;
4. adhikarana = locaţia-referinţă spaţio-temporală (substratul acţiunii, ca suport-receptacol al acţiunii);
5. karman = pacientul care suferă acţiunea sau ceva ce agentul doreşte să dobândească mai mult decât orice;
6. kartr = agentul acţiunii, independent, cel care îşi are propriul său fir.
Verbalitatea conţinută în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoaşterii) şi asimilată de către Fiinţa Spirituală care devine posesoarea absolută a celor 6 funcţii dezvoltate de obiect, deci îşi apropriază absolut obiectul, spiritualizându-l:Există o formă a limbajului, independentă de actul cunoaşterii discursive, formă de natură simbolică prin care se metaforizează înţelesul tuturor cuvintelor - creând un nou înţeles global la un alt nivel semantic)”. Concepţia indiană implică ritualul ca formă fundamentală de existenţă, Logos-ul ritualic: acţiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistică a căutării, prin meditaţia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc - starea de intuiţie luminoasă nediscursivă.
Totul-lume este ritual-expresie şi ritual-represie. Şi ritualul ţine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstăpânitoare (norma psihocosmică).
Deci, nu există vreo diferenţă între Cuvânt şi Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului către Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absolută. Şi această recuperare e energiei întru Logos este posibilă doar prin trăire ritualică, sacrificatoare Fiinţei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminării-Logos:Literatura veddică ilustrează, începând cu primul său text - Rgveda - că realitatea mitică supremă este de esenţă verbală.[1] (…) Vac, Cuvântul (…) este situat mai presus decât divinităţile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, acţionează prin puterea ce şi-o trag din principiul suprem verbal, cel care susţine toate lumile. Vac, Cuvântul, se identifică cu cea mai abstractă şi impersonală dintre reprezentările vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de absolut în gândirea indiană… Ulterior (…) relaţia dintre realitatea absolută (Brahman) şi Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II, 1, 4, 10 şi Aitareyabrahmana, IV, 21, 1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentări simbolice virtuţile cuvântului - mai ales forţa sa demiurgică.
Iată şi teoria indiană a iniţierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de iniţiere spre revelaţia Logos-ului:În centrul Fiinţei, concepută atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelaţia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), noţiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul căreia explică dinamica esenţei cuvântului. Psihodinamica se desfăşoară pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfăşurată, madhyama, vorbirea medie şi pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitivă. La acest nivel nu mai există diferenţiere (bheda) şi nici succesiune (krama) (s.n.), se realizează o stare paradoxală în care vorbirea este mobilă şi imobilă, cuprinsă de concentrarea mentală, ascunsă şi pură, formele (akara) rămân cognoscibile, deşi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectivă a actului expresiv, forma exterioară a limbajului suferă o regresiune sau resorbţie (pratisamhara), în care, pierzându-şi toate distincţiile, se resoarbe în intelectca gălbenuşul unui ou de păun, fără a-şi pierde totuşi toate părţile sale distincte (…).
Activitatea limbajului-gândire începe şi se sfârşeşte în intuiţia unei forme originare, a unei reprezentări virtuale, identică cu realitatea absolută, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultimă, atât în subiectivitate cât şi în obiectivitate, este Unul ca unitate a potenţelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distincţia dintre virtualitate şi manifestare, Bhartrhari oferă ieşire din contradicţia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinările Multiplului, însă le conţine sub forma predeterminărilor. Unul trece în Multiplu şi se întoarce în sine (…).
Şi ne permitem un ultim citat:
În această exprimare simbolică a procesului de desăvârşire a insului, regăsim, într-un fel, anticipată, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele două secole - începând cu romanticii şi sfârşind cu psihanaliza contemporană - conform căreia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiinţei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desăvârşirea este concepută ca o continuă pendulare a conştiinţei între Unu şi Multiplu, ca o trăire în constanta tensiune a dialecticii lor.
16. Parashabda (sanscrită): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formează un Tetragram şi constituie cea mai sfântă formulă din Hinduism, OM MANI PADME HUM - ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, găsim o aproximaţie mai mult decât satisfăcătoare, o echivalenţă convingătoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” - V.Lovinescu, O icoană…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar şarpele complet, vetical şi spiral, e reprezentarea grafică a monosilabului AVM (n.n.: la Hinduşi, se numeau, astfel, cu iniţiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ şi al Bolţii Cerului] şi Marut-zeitatea Aerului) , procedând şi desfăşurându-se din vârful nespaţial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibilă, în jurul jumătăţii lui superioare verticală, ridicându-şi semeţ capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri , vol. I, p. 153 - consfinţesc: “Acest simbol plin de forţă al divinităţii, pe care o exprimă înafara sufletului şi o realizează înăuntrul lui, rezumă în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmică descătuşată prin rostirea, de către demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viaţă toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pământ! Văzduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, şi de aceea rostirea lui poartă în sine o încărcătură energetică uriaşă şi de o extraordinară eficacitate în pregătirea transformării spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivalează cu propria divinizare. AUM este, după Vivekananda şi tradiţia vedantică, manifestarea prin excelenţă a divinităţii”.
17. Max WeberEtica protestantă, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugăciuneafă bani!

BILANŢ... ÎN LANŢURI
...Stau, cu bărbia în palme, şi, încă, îndrăznesc să gândesc. Retrospectiv, domnilor călăi şi gardieni ai lumii – doar retrospectiv, nu intraţi în alertă... DE GRADUL ZERO!
...S-a sfârşit un an, 2011. Îl ştiam de rău, după conformaţia numărului: anul Marilor Dihonii, confruntări violente, între El (Dumnezeu)-UNU şi el (...diavolul...), care se crede... ”unic”. Ce-mi amintesc dintr-însul, din evenimentele acestui an fatidic, 2011?
...În primul rând, faptul că, de la 9 decembrie 2011, port, oficial, dimpreună cu toţi conaţionalii mei, LANŢUL STRĂIN: în urma summit-ului de la Bruxelles, Germania Iudeo-Masonizată dictează Europei, din nou! Pentru România, Cehia, Ungaria, Polonia: GUVERNANŢĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ, DE LA „CENTRUL” BRUXELLES! Adică, dacă vreau să-mi cumpăr o pâine, că mor de foame – atât taxa pe pâinea aceea, cât şi pâinea, şi dorinţa/nevoia de a mânca-o, vor trebui să treacă pe la masa Gardienilor Masoni de la Bruxelles! Şi, dacă ei vor considera că mâncatul meu de pâine (fie şi după o săptămână de foame/înfometare!) face rău „euroiului”/”ochiul dracului modern” – îmi vor smulge bucătura, chiar şi dintre dinţi: mai bine un mort de foame, chiar milioane de morţi de inaniţie! - decât ca planul zarafilor să fie, cumva, „clintit”, cu o ...foame în plus! Să-i ia dracul pe toţi oamenii: BANII-CEI-FĂRĂ-CHIP-DE-OM-PE-EI să rămână, drept sămânţă a diavolului! - diavol care, rezolut şi brutal, refuză să moară!!!
Pentru că şi noi refuzăm să ne solidarizăm, întru HRISTOS, şi să-l ucidem pe diavol, în poftele nesăţioase şi în laşităţile şi trădările noastre, cele de fiecare zi, de fiecare ceas!!! De ce ajunge mai des, pe buzele noastre, în fiece zi de Lumină Dumnezeiască – înjurătura de cele sfinte, decât rugăciunea?!
...Vedeţi, domniile voastre: „De aceea n-are ursul coadă”...!!! Toţi suntem vinovaţi, atunci când răul pătrunde prin toate crăpăturile odăii – nu doar... vântul cel rău! Care dintre noi a fost cel harnic şi cu grijă pentru odaia sufletului său – şi să umple cu rugăciune şi credinţă, crăpăturile cele ivite, treptat, în tot mai multe părţi, din tot mai multe părţi – ...dar, întâi, în jurul ferestrelor, prin care ni se arată, fără chip de confuzie, Lumina Lui?!
E drept, dezbinaţi şi fără de credinţă, având, printre noi (şi, chipurile, drept... ”călăuze”!), pe unii ierarhi trădători (impuşi de Mafia Mondială a Masoneriei!) - nu avem putere, în faţa „comisionarilor diavolului” – dar dacă ne-am strânge, ZID, în jurul preotului de parohie, zi de zi, în biserică (chiar şi după truda istovitoare unei zile de lucru, pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”!), să pârlim coada demonului, cu focul rugăciunilor noastre? E drept, ne lipsesc (uneori) şi păstorii cei buni... dar noi nu suntem nici surcele, nici bolovani – ci OAMENI, creaţi „după chipul şi asemănarea Lui”! Ne vom ruga, „cu lacrimi de sânge” – ŞI EL SE VA ÎNDURA DE FOCUL NOSTRU DIN INIMI!
...Ce-au făcut slugile zarafilor, puse pe post de „preşedinţi”, ca răspuns la „nituirea lanţurilor”, „postate” la mâinile şi picioarele şi, mai ales, la inimile popoarelor, date lor spre veghe şi călăuzire, cică? Nimic deosebit: Băsescu a... băsit ceva din gură (ca de obicei!), ca să nu i se usuce... mucoasa de la Bruxelles..., Victor Orban a tăcut, strategic..., Vaçlav Havel a murit... (nici azi nu se ştie cât de vinovat a fost, pentru ruperea Cehoslovaciei! – nici vorbă de... ”împotrivire”!) - ...după ce Lech Kaczinsky al Poloniei îl precedase, în ...”atitudine”, dar nu oricum, ci... ”sinucis” de un comando al C.I.A., în pădurile Smolenskului..., comando C.I.A. care a „meşterit” de-un „accident de avion”, ca să nu mai ajungă, niciodată, ca slavii să se unească, împotriva Mafiei Mondialist-Masonice (se pregătea întrevederea de pacificare, după crima sovieto-stalinistă, de la Katyn - 1940 - pacificare între Vladimir Putin şi Lech Kaczinsky, între slavii ruşi şi slavii polonezi, între slavii catolici şi cei pravoslavnici... greu!)!
...Dar Biserica, Mireasa Lui Hristos, Cel Care pentru Adevăr şi pentru Mântuirea Duhului Omenirii s-a răstignit pe Crucea Golgotică – Biserica, „la vârf”, cu ce ne ajută şi ne întăreşte duhurile?
Păi, pe 7 ianuarie 2012, Biserica Sfântul Elefterie, din Bucureşti, se preconizează ca, „printr-o hotărâre patriarhală, să fie dată copţilor, spre a sluji de “Crăciunul” lor pe stil vechi”. Noi ştim că “Sfintele Sinoade Ecumenice îi consideră pe copţi (monofiziţi) ca fiind eretici. Termenul de „eretic” nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă. Iar Sfinţii Părinţi nu au fost nici înşelaţi, nici lipsiţi de pregătire teologică, atunci când i-au numit pe monofiziţi ca fiind eretici”… - cf. deveghepatriei.wordpress.com - …dar, cine ne întreabă, ceva, pe noi, sclavii “Cezarului Dublu” (cel pus la Cotroceni şi cel pus la Patriarhie - ambii, multiubiţi de Marele Iluzionist, Satana/Antihrist!)?! Nimeni. “Din păcate, o astfel de profanare s-a şi întâmplat în anul 2008, tot în Bucureşti, la biserica Sfânta Ecaterina – paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Dat fiind că membrii adunării copte nu sunt ortodocşi, ci se găsesc într-o condiţie eretică, faptul care ne revoltă este acela că, într-o biserică ortodoxă, nu se respectă canoanele şi decizia sinodală, să nu aibă voie să slujească ereticii. În conformitate cu canoanele Bisericii ortodoxe, aceştia nu pot intra, măcar, precum credincioşii, în bisericile ortodoxe şi cu atât mai puţin pot fi primitţ să slujească. În cazul în care, totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox şi slujesc acolo, aceasta constituie profanare a locaşului ortodox şi în acesta nu se mai poate intra şi sluji de către ortodocşi, decât după îndeplinirea prescripţiilor canonice adecvate situaţiei.
Întrucât profanarea unei biserici ortodoxe este un lucru deosebit de grav, ce afectează cu adevărat mădularele Bisericii, acest lucru nu trebuie să se întâmple cu acordul nostru. Trebuie împotrivire, din toate puterile.
Se ştie că, în 1993, la Chambésy, s-a hotărât ridicarea anatemelor şi restabilirea unităţii eclesiale cu monofiziţii. Iată că acum culegem „roadele” acestui accord, ce aruncă BOR în erezie”.
…Iată cum am lăsat noi să se strecoare, ziua-'namiaza mare, diavolul, în Sfântul Altar al Bisericii Lui Hristos! Şi aceasta, deşi n-a pierit sămânţa slujitorilor vrednici ai Mântuitorului, care preferă martirajul, decât slugărnicia în faţa demonului. Căci, priviţi, vă rog, ce rapid limpezeşte apele un ierarh ortodox (Ieremia, Mitropolit de Gortyna şi Megalopol – să nu uităm că Gortyna a fost, pe vremuri, capitala Cretei!), necorupt de satanismul lui “New Age” şi luptător neînfricat, neclintit/statornic, pentru Hristos şi Lumina Lui (cf. acvila30.wordpress.com):
MESAJ DE ANUL NOU AL MITROPOLITULUI DE GORTINA ŞI MEGALOPOL
SFÂNTA MITROPOLIE DE GORTINA ŞI MEGALOPOL 
DIMITZANA – MEGALOPOLNR. PROT. 1011
Dimitzana, Megalopol – Duminică, 1 ianuarie 2012
Fraţii mei creştini,
1. Astăzi este prima zi din noul an 2012. Mai întâi să-i mulţumim lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, deoarece am ajuns la începutul acestui an şi să-L rugăm apoi să ne dăruiască harul Său, încât noi toţi, cler şi popor şi autorităţi politice să ne luminăm şi să ne pocăim. În felul acesta, vom vedea în noul an răsărind zile mai bune pentru iubita noastră patrie, Elada.
2. Da, fraţii mei! Ne scufundăm ca neam. Dacă privim patria noastră ca pe un trup, ni se potriveşte să spunem cuvintele profetului Isaia, care a spus în anii săi despre Iudeea: „Tot capul (neamului) – a spus profetul – vă este numai răni şi toată inima (lui) slăbănogită. Din cap până în picioare nu este nimic sănătos. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate (Isaia, 1, 5-6)!… 
Aceste expresii, iubiţii mei, sunt foarte potrivite pentru a contura imaginea preaiubitei noastre patrii de astăzi. Care este „capul” neamului despre care spune profetul că nu este sănătos? Puterea statului. Şi care este „inima” lui? Puterea bisericească. Şi dacă aceste două puteri nu au conştiinţă şi jertfelnice în misiunea lor, urmarea este că întreg trupul neamului, întregul organ de stat se prăbuşeşte.  
3. Din toată inima noastră, fraţi creştini, dorim ca în acest nou an să se găsească o rezolvare „crizei” existente. Dar rezolvarea trebuie să vină de la noi. Noi toţi, conducători şi popor, noi am provocat criza, şi noi o vom şi vindeca. „Cel ce s-a îmbolnăvit se şi vindecă!” Mai întâi de toate, ca să explicăm, când spunem „criză” („judecată”) presupunem şi un „judecător” care a adus criza-judecată. Şi acest Judecător este Dumnezeu. În vremurile de odinioară, creştinii care aveau o gândire şi un limbaj teologic, când se întâmpla un rău general, o inundaţie sau o epidemie, spuneau expresia „urgia lui Dumnezeu”, „criză”, „judecată”. Noi astăzi vorbim despre „criză”, dar nu îi conferim înţelesul acesta pe care i-l dădeau bunicii noştri. Nu înţelegem adică, faptul că această criză economică ni se întâmplă, deoarece Dumnezeu, din cauza păcatelor noastre, a luat Harul Său de la noi şi de aceea ne îndreptăm spre prăpastie. Şi nu spunem asta, pentru că nu credem. Şi totuşi Biserica, creştinii mei, în cultul Ei se roagă să fim salvaţi de urgia Lui Dumnezeu. Nu că Dumnezeu se mânie şi se înfurie, ci în înţelesul pe care l-am spus mai sus: pentru faptele noastre nelegiuite Dumnezeu ia de la noi Harul Său, care este lumină şi ca urmare cădem în întuneric. Aceasta este deci „criza-judecată”.
4. Să acceptăm asta, fraţilor, că am păcătuit şi am nelegiuit şi să ne pocăim pentru faptele noastre, ca să scăpăm de criza-judecată, care ne chinuieşte şi ne necăjeşte. Profeţii Vechiului Testament, apoi Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi în continuare, predicau că pentru relele ce se întâmplau oamenilor din vremea lor pricina era apostazia (îndepărtarea) lor de la Dumnezeu. De aceea, ca pe un medicament de vindecare, predicau pocăinţa. Noi clericii, arhierei şi preoţi, ca să fim păstori adevăraţi ai poporului, întotdeauna, dar îndeosebi în aceşti ani ai groaznicei apostazii de la Dumnezeu, trebuie să predicăm această predică biblică şi patristică despre pocăinţă. Şi ca buni păstori, pentru a da un bun exemplu poporului, noi, clericii mai întâi, trebuie să trăim pocăinţa. De aceea şi psalmodiem troparul: „Să aflu şi eu calea prin pocăinţă…”, şi de aceea purtăm sfânta haină, respectabila rasă, care este haina din păr de cămilă a Înaintemergătorului (vezi Matei 3, 4), a cărui predică a fost predică despre pocăinţă.
5. Şi această predică despre pocăinţă noi, preoţii şi arhiereii, trebuie s-o adresăm nu doar poporului, ci şi conducătorilor, demnitarilor noştri politici, pentru că îndeosebi ei au fost cauzele ultimei crize din patria noastră. Dar unde este pocăinţa conducătorilor noştri? În timp ce salariile cetăţenilor ţării au fost reduse cu sălbăticie şi poporul este rabdă de foame, auzim că veniturile deputaţilor noştri se ridică până la 35 000 de euro. Şi mai auzim şi despre depunerile lor bancare în Elveţia!... Politicienii care ne guvernează sunt cu totul indiferenţi faţă de sărăcirea economică a poporului nostru.
Şi dacă revenim la popor, unde este şi pocăinţa acestuia? Şi după criză – din cauza căreia suferim – iarăşi, suntem la fel. Din nou în patria noastră se aud blasfemii ale celor dumnezeieşti şi iarăşi imoralităţi şi orgii. Mulţi încă nu s-au dus să se mărturisească, nici n-au pus început bun să studieze Sfânta Evanghelie, ce cuprinde cuvintele lui Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli.
6. Criză şi vijelie, iubiţii mei, avem în patria noastră. Şi „Pe vijelie lupii se bucură”, spune poporul nostru. Şi care sunt lupii? Lupi în piele de oaie, aşa cum a spus Domnu/span/b/spanl nostru (vezi Matei 7, 15), sunt ereticii. În vremea noastră, suntem în cel mai mare pericol din partea a două erezii. Din partea papismului şi a ecumenismului. Sunt dator, creştinii mei, ca păstor al vostru să vă informez clar şi să vă spun: Papismul este erezie şi ecumenismul este pan-erezie.
Fraţii mei, ca o urare de Anul Nou vă doresc să ne păstrăm cu tărie credinţa noastră ortodoxă, pe care ne-au predat-o Sfinţii noştri Părinţi, să punem un statornic început de pocăinţă şi buna noastră Maică a Domnului nu ne va lăsa. Va face minunea şi vom scăpa de răul care ne necăjeşte şi ne striveşte moral ca neam.
Un an bun şi binecuvântat!
Cu multe rugăciuni,
† Ieremia, Mitropolit de Gortina şi Megalopol
…Vedeţi, domniile voastre? Nu toţi păstorii de turme cad la pace cu lupii! Nu toţi ierarhii ortodocşi refuză Martiriul Luminat al Adevărului – în aceste zile cotropite de Maestrul Minciunii şi Iluziei Ucigaşe de Duh! Din păcate, puţini ascultă, şi mai puţini au chef să şi înţeleagă şi să se pocăiască, pentru laşităţile şi trădările lor…În niciun caz, nu “pedeleii” lui Băsescu, cei care doar din minciună şi înşelăciune şi jaf îşi trag hrana lor, cea de toate zilele – iar nu din Pâinea Luminii Vieţii întru Hristos-Mântuitorul-de-diavol şi de cea mai cumplită iluzie a diavolului: MOARTEA… moartea indivizilor, a popoarelor etc.!
…Ce s-a mai întâmplat, în 2011? Hmmm… Pe când oamenii se înghesuiau şi se gâtuiau, “creştineşte”, pentru sarmaua primarială ori bisericească (de la nu ştiu ce hram…!), pe când se desfiinţa singura clinică de boli cardiologice, din România (Institutul “Prof.Dr. C. C. Iliescu”), pe când Parlamentul, prin…premierul Boc, îşi asuma “Legea Sănătăţii CRIMINALE, care ne prevedea, MATEMATIC, moartea (pentru că, dacă dai, pe lângă banii de asigurări, şi CO-PLATA medicului… - …păi, nu prea îţi mai rămân bani de medicamente… - … nu mai zic de pâine ori de o haină, de la “second hand”!) – la televizor (eu am văzut pe Naţional Plus…) era emisiunea “Opulent, decadent, extravagant”… - …etalând, “eroic”, sutiene şi chiloţi, încrustaţi/încrustate cu rubine şi safire!!! Asta a ajuns mass media video: o târfă, aservită “Ocultei Mondiale” (sau, mă rog, o mare parte din mass media…!)
Sigur că da: dacă tot murim, sugrumaţi şi umiliţi de sărăcie - măcar să purtăm, pe retină, imaginile bogăţiei (şi, probabil, fericirii… mai curând, SUPRA-NESIMŢIRII!) semenilor noştri care ne-au jefuit, au trecut peste cadavrele noastre - de-a ajuns România să nu-şi mai aparţină: pământul (nemuncit de noi! – deşi este dar/har sfânt, Grădina Maicii Domnului!) aruncat, cu lehamite (dimpreună cu munţii, pădurile şi apele!) în braţele bandiţilor străini (în Ardeal, urmaşilor grofilor, care ne-au încovoiat sub bici, o mie de ani, pe ogoarele şi delniţele şi sesiile noastre, moştenite de la strămoşii noştri, Creatorii Civilizaţiei Umano-Terestre, TRACII! - …ce le vom răspunde, la Ultima şi Singura Dreaptă Judecată, acestor moşi ai noştri, faţă cu care, “acolo”, ne va pune Bunul, dar şi Dreptul Dumnezeu? – …vai şi amar, de obrazul nostru de scoarţă…!), aurul dăruit pustiei demonilor evreieşti, petrolul risipit prin… Asia Centrală, uraniul dat de pomană şi pe sub masă (cui face bombe nucleare, pentru ca schijele radioactive ale eventualelor “confruntări aeriene” să cadă taman la….Deveselu!), sufletele schilodite (…l-am auzit, deunăzi, pe dl jurnalist la modă, Bogdan Chireac, scuzându-se, ca de omor: “Vă rog să mă credeţi, eu nu sunt religios…!” - …te credem, cum de nu: căci de-ai fi avut vreun Dumnezeu, dacă ai fi fost cu frică de Dumnezeu în tine, n-ai fi avut, azi, în vremuri apocaliptice, afaceri pe picior şi îmbârligări bănos-transpartinice, “roşcovanule, boboşatule, umflatule”!)…
…Pe 6 octombrie 2011, ora 18, a fost Protestul/Marşul Panaramelor, drept în “buricul” Bucureştiului: “faţă de misoginii care le ciupesc şi le fluieră pe stradă odată ce le văd cu fuste scurte sau cu bluze decoltate, ele strigând, la "Marşul Panaramelor", că s-au săturat să fie considerate "pisi", "piţi" sau "piţipoance" - …de atâta nesimţire s-a cutemurat şi pământul, chiar…anticipat (…pe la orele 14, prin zona seismică a Vrancei…).
…Vreo doi premieri au demisionat…Papandreu, în Grecia - şi moşul-filfizon, Berlusconi, în Italia…
Boc, nu! - şi pace bună! El este din rasa geniilor…pustiitoare!
…Apoi, în noiembrie, pe de-o parte, “înţeleapta” de Raluca Turcan (eu zic că numele ei vine de la o specie de oaie… - …”ţurcană”… - dar, mă rog!) a plecat în Chile, la mama dracului, nu ştiu la ce congres, pe banii şomerilor români… - pe de alta, Markó Béla era să devină substitut (“la nevoie” …şi câte “nevoi” n-au arătat, făţiş, ungurii că au: PE TOATE CELE IMAGINABILE ŞI INIMAGINABILE!) de preşedinte al României, după “scandalul Geoană” (noroc de slăninosul salvator mason, Vasile Blaga… eu v-am zis să-i urmăriţi cariera, după demisia lui de la Interne… nu m-aţi ascultat!) – dar UDMR-ul tot n-a fost lăsat să plângă pe trepte, la Bruxelles: i s-a dat post de Secretar general al Guvernului…!
Era cât pe-aci (cu o astfel de opoziţie “eficientă” şi deşteaptă!) să ne trezim că ungurii ni se… ouă în pălărie, de sus de tot, din …“supremul sus”! - tocmai la noi, în …“sufragerie”!
…215 timbre “Cap de bour” şi 260 de timbre, cu emisiunea străveche: “Principatele române unite – 1862-1864” - au… dispărut… uite, na!
Unde? Păi, nu se tot arată extratereştrii ăia?! 6.373 de mărci poştale româneşti au fost trimise în străinătate, pe la expoziţii… şi, iar, pârdalnicii de extratereştri ne-au făcut figura! Timbrele nu s-au mai întors: sunt pe undeva, prin Saturn, pe masa unui specialist filatelist, “saturnizat” de tot…!
…Pe 3 decembrie 2011, William BRÂNZĂ a mulţumit statului irlandez că l-a lăsat să se întâlnească, tête-à-tête, cu entuziaştii colonişti români, din localitatea… ”Brief” (primise, tembelul, la Dublin, un ghid turistic, cu titlul: “Ireland – in Brief” – adică: Irlanda – pe scurt… - …şi a percutat imediat: “Am fost şi la ăştia, din …”Brief”!). “Locuitorii din Brief, când m-au auzit şi văzut, au căzut în extazuri (!), pentru că toţi românii originari cu origini (!!) în România sunt… CAPODOPERA MEA (!!!)!” O, Caţavencule, parcă nu erai atât de prost şi de incult şi schiloditor de sfântă limbă românescă!
…Ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gittenstein, declară “cazon”, la noi “în bătătură”, joi, 8 decembrie 2011: “Legea românescă trebuie modificată, pentru ca dl Daniel Morar (şeful de la DNA) să mai capete un mandat”. Sigur. Absolut! Iar Constituţia României trebuie modificată (precum o haină “de gata”!), pentru a-l “încăpea” pe dl. Băsescu, “preşedinte pe viaţă”! Ca să ni se înece şi… uite de tot… ”corăbiile” din 1990!
Ba, chiar, cu… dinastie: analfabeta de EBA, prima la… ”tronul” lui ta-su, de pe care tron regurgitat-a el, zi de zi şi zi după zi - …whisky-ul cel de toate nopţile!
…Naţionala de hochei a României (24 din 26 jucători sunt originari din HarCov!), la meciul România-Ungaria, a cântat Imnul Naţional al… Ungariei, iar ca bonus, Imnul (ne-naţional, încă…!) al …Secuilor. Ca să nu le treacă ziua degeaba, tinerii derbedei unguri l-au “caftit” zdravăn, pe unul dintre cei doi români din “echipa României”, până l-au băgat la spital, vis-à-vis de… morgă! Pentru că era român, se-nţelege…!
…Şi, în fine, vine ziua de 15 decembrie, când Senatul SUA decide: “De la 1 Ianuarie 2012, militarii americani vor avea dreptul să intre în orice casă, din orice punct de pe glob” – cu scopul de a-i aresta şi băga la puşcărie sau în coşciug (la alegere!), pe oricare dintre sclavii băştinaşi tereştri. Fireşte, pe baza suspiciunii de…terrrrrorism!!! Simplu: “Băi, tu cam semeni a terorist! Ia, vino tu la măndel, să te omorâm niţel!
…Bilanţ… în lanţuri… LANŢURI! UNDE TE UIŢI, AZI, NUMAI LANŢURI!!! A reînviat nazismul, cu toate “binefacerile” lui…!
…A mai murit o poetă (Leonida Lari), s-a mai sinucis un regizor (Alexandru Tocilescu)… Ce importanţă are? Arta? “Când aud de ARTĂ, îmi vine să trag cu pistolul!
…”Trrrăiască terrrorismul globalizanto-zărăfesc, în numele căruia câtămai planeta Terra a dispărut…!
…”A existat numai o ţară frumoasă/La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe”. A existat? Ei, acum nu mai există: E TERORISTĂ!
…Există doar duşmanii Adevărului, deci ai lui HRISTOS…!
…Dar Hristos? Ei, şi El trebuie că-i “maaare terrrrorist”, că tare îi mai supără pe slujitorii diavolului, de pe Terra! Cum, a îndrăznit unul, unul, Hristos (“un predicator evreu”, explică Wikipedia jidovită…!), să dea cu biciul într-unul de-al nostru? Pe cruce cu el!
…”- Păi, a mai fost…” ”- NU CONTEAZĂ! SĂ STEA MEREU! NUMAI PE CRUCE!
…”Da, să trăiţi, dar… atunci a-nviat…”
…”Ei, acum, NOI dăm ordin de zi: SE INTERZICE ÎNVIEREA, PE PLANETA TERRA! SUB PEDEAPSA CU…
…Cu ce? Că, de înviat, Duhurile învie zilnic…se trezesc, tot mai multe! Şi mult mai grav, pentru zarafi: anul 2011 a fost acela al întăririi oştirii cereşti, cu doi rugători fără de pereche: PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC şi PĂRINTELE ADRIAN FĂGEŢEANU. De acolo, din ceruri, ei îşi pregătesc armele cele de neînvins, ale Martiriului, ale Curăţiei de Duh şi, deci, ale Cuvântului-Dumnezeu!
…Eh, acum să vă văd, zarafilor: pe unde scoateţi cămaşa? Că, treziţi de “adormirea” întru “îngerire” dumnezeiască, a celor doi sfinţiţi părinţi - România (ba, chiar aş avea curajul să zic: lumea!) s-a sculat/ridicat, “în capul oaselor” – şi vă vede, limpede, cum meşteşugiţi la moartea ei… la… ”omorârea Raiului”, măi, cretinilor nesătui şi absurzi!!! “Vă vede sfântul” – nu mai e vorbă/expresie (aruncată vântului celui rău…), ci se va trece, “repede şi degrabă” – la… ”TREABA” CU BICIUL DIN TEMPLU!
PĂZEA!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

...ŞI ACUM, CE FACEM?
...În drama americană, din 1972, „Candidatul”, Robert Redford, jucând în rolul candidatului pentru funcţia de senator în statul California (McKay) – după o campanie de o demagogie stupidă şi parcă anume făcută pentru oligofreni – câştigă alegerile. Ei bine, momentul final al filmului îl surprinde pe, atunci, tânărul Redford/McKay, într-o stare de panică morală şi de confuzie morală totală – în aşa hal, încât îl convoacă (într-un closet, întâi...) pe şeful său de campanie, smulgându-l dintre hienele oribile ale „jurnaliştilor profesionişti” (vânătorii de senzaţii tari şi de cadavre cât mai multe şi cât mai...”cadavre”! – dacă, în lume, nu se moare pe capete - atunci ei, „profesioniştii hoiturilor” şi „apologeţii defecării [i]morale”, mor de foame!!!) – pentru a-i pune o întrebare stupefiantă: „Şi acum, ce facem?
...Cu câteva secvenţe înainte, într-un vagon de lux, un membru al staff-ului lui McKay, absorbit fiind nu de ce binefaceri, anume, vor revărsa „democraţii” proaspăt câştigători, asupra votanţilor californieni – Doamne, fereşte! - ci de preocupările unui dejun copios; acest „staff-ist” găsea că întrebarea cea mai grea e, în momentul acela, alta (şi o şi pune, în faţa unei mese supraîncărcate cu toate bunătăţile...”senatoriale”!): „Acum, ia spuneţi drept: în definitiv, pâinea asta intermediară A CUI ESTE?
...Da, McKay-ii lumii (dacă vor mai fi existând...) reuşesc să mai aibă momente de panică benefică... – ...în schimb, liota de lingăi şi dulăi şi haitele de hiene, care fojgăie în jurul lor - sunt infinit mai imperturbabile: pentru ele, câştigul sau pierderea unei naţiuni, printr-un senator ori preşedinte prost ales – NU CONTEAZĂ! Nimeni nu se gândeşte, ba nici măcar nu e vreo şansă minimă să-i treacă, întâmplător, prin dovleac, gândul panicat: „Şi acum, ce facem?
Cum, adică, „ce facem?” Oricum, ei/ele (haitele atotdevoratoare!) îşi vor lua halca de pradă, de la gloatele prostite, hipnotizate prin mass media (gloate aflate într-un delir permanent controlat şi stimulat artificial)! Dacă nu de la „căzutul” candidat, atunci, de la următorii...Deocamdată, ei trebuie să se ferească de înjosirea ...”intermediară” – pe care s-o plaseze, cronic-persuasiv, democratico-demagogic! - ...eventual, primului fraier întâlnit „pe drum”: „În definitiv, pâinea asta intermediară A CUI ESTE?
...Aşa se va întâmpla în orice „democraţie” iudeo-masonică „modernă” – deci, şi în aceea dâmboviţeano-valahă, cea a alegerilor din 2012. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda?! Ce mi-e PDL-ul, ce mi-e USL-ul sau... Partidul Poporului – „coşul de voturi băsiste”... (cu toate că nuanţe, chiar apăsate, încă se mai păstrează, în climatul politicii României contemporane: „pedeleii” sunt selecţionaţi cu atenţie, dintre mutanţii genetici: trebuie să aibă inteligenţă minimă şi nesimţire maximă... PENTRU TOTDEAUNA! - ...ŞI SĂ-ŞI TRANSMITĂ „GENELE” ...ODRASLELOR!)?! Toţi se interesează de „pâinea intermediară” - nu cumva să le fie repartizată, din greşeală, drept...cozonacul, atât de avântato-râvnitor vânat! Dar, spre deosebire de imaginatul „candidat” californian, buimăcit de momentul de revelaţie a responsabilităţilor enorme, care-l împovărează pe un autentic (potenţial) conducător („Şi acum, ce facem?”) – ai noştri „ca brazii” n-au nicio dilemă: să pună ei mâna pe putere, he-heeei!!! - ...că, după aia, s-or găsi ciolane, tune-fulgere-trăsnească! - chiar şi cu preţul genocidului asupra poporului pe care, în mod „normal” (dar ce mai este/înseamnă, azi, „normalitate”?!) – ar trebui să-l guverneze cu multă chibzuinţă, bun-simţ, competenţă şi responsabilitate, întru ecourile Contractului social rousseau-ist...!!!
...Ţi-ai găsit, în vremurile „pedeleilor”! De unde atâta chibzuinţă, la nişte cimpanzei precum „prim-balerinul” televizionistic Edmond Tălmăcean? - ... de unde bun-simţ la o matracucă, precum madam Sorina Plăcintă (ce-şi „educă” băiatul şi-l şi laudă, în consecinţă, la TV, pentru că urinează pe troiţe - ...şi, pentru sporirea distracţiei sale personale, îi calcă pe oameni, ziua-'namiaza mare, cu maşina, repetat, precum ...compresorul, în calitate, probabil, de...”furnizor oficial de cadavre”!)? De unde atâta competenţă la, să zicem, un Igaş „branconierul”, sau la Ialomiţianu-Finanţistul MĂCELAR (care merge „pe mâna” lui Isărescu-Bilderberg şi pe a FMI-ului înrobitor! - fără nici cea mai mică... „străbatere” de conştiinţă! - ...de fapt, „pedeleul” de aia se şi numeşte „pedeleu”: el este un produs special al laboratoarelor iudeo-masonice – un produs „frankenstein-ian”: aparent uman, dar obţinut prin extirparea conştiinţei, cu toate „neajunsurile” ei adiacente: bun-simţ, politeţe, responsabilitate etc. etc.) – ...sau, la nivel judeţeano-vrâncean, la Florin Micu Iliescu („directorul” de la Cultură şi Patrimoniu!!!), cel care urmează, cu sfinţenie, linia „kelemenhunoriană”, de a nu se acorda sponsorizări cărţilor scriitorilor români „nealiniaţi” politic – ...şi, dacă, totuşi, întocmeşte contracte de sponsorizare, o face precum ar folosi... closetul: se şterge cu ele la... „pardon”! – mizând pe faptul că (mai ales azi!) nu prea au oamenii (şi intelectualii, mai cu seamă!), nici bani, nici vreme, să-i intenteze procese penale, dacă nu (neoficial) pentru nesimţire, cel puţin (oficial!) pentru încălcarea legii contractelor...
...De unde atâta responsabilitate, la membrii unei haite „exclusiviste”, conduse, efectiv, de o fiară atotdistrugătoare, apocaliptică, teleghidată (întru dizolvarea/aneantizarea României!), de către străini: Traian Băsescu... – Campionul Balcanic al Sperjurului?!
...Ei, falşii „catindaţi”, nu s-or fi întrebând nimic. Dar noi, „cetăţenii turmentaţi”... – ...turmentaţi-turmentaţi, dar care conştientizăm, cumplit, vidul de patriotism şi de benefic naţionalism – ne vom întreba, cu maximă îngrijorare – mai ales că, în 18 noiembrie 2012, alegătorul se va afla ( pe 6 septembrie 2011, s-a aprobat, de către PDL şi UDMR, comasarea alegerilor parlamentare, cu cele locale!), în faţa a vreo 6-7 buletine de vot... – după ce vom fi vârât (DACĂ le vom fi vârât!) buletinele în urnă: „Şi acum, ce facem?” Ne ajută votul, cu ceva? Ţi-ai găsit! Cu ce şi prin cine, că toţi sunt „binecuvântaţi” şi „alduiţi”, de la acelaşi centru de comandă mondială, a „Ocultei” masonice: Washington-New York?!
...Nimic nou: MIZERIE MORALĂ ŞI FIZICĂ, JAF COŞMARESC (CONTINUAT), MÂRLĂNISM, MANELISM, RĂBDĂRI PRĂJITE (pentru că, în România postdecembristă, NU AI CUI TE PLÂNGE/ADRESA, PENTRU A „DREGE” VREO NEDREPTATE!!!)!... Asta, dacă nu vom pune (în sfârşit!) mâna pe arme (ne-struniţi de servicii secrete străine, de data asta! – demonstrând că „mămăliga explodează”...când trebuie!) şi ne vom face curăţenie în ogradă şi-n bătătură. CU FORŢA! Pentru că nesimţiţii ăştia de la putere nu se dau duşi de bunăvoie!!! Nici de-i tragi „cu boii”, cum se zice (...”boii” fiind, întrucâtva, rubedeniile lor, dar cu nemăsurat mai mult bun-simţ şi exemplar de harnici!).
...De data asta, vineri, pe 2 decembrie 2011, Radu Tudor („colegul” Danei Grecu, la Ordinea zilei, de la Antena 3) nu m-a dezamăgit... - ...cum face de obicei, prin fanatismul său, faţă de un „ceva” care nu mai există, de mult: „armata NAŢIONALĂ a României” (lui nu i s-a spus, sau nu crede, că „armata” cu pricina este una de mercenari, indivizi plătiţi, ca Iuda, cu 30 de „arginţi” pe zi, să-l ucidă şi pe ta-su, şi pe mă-sa, dacă aşa îi comandă SUA!): „Înlăturarea PDL şi a actualei puteri TREBUIE SĂ SE FACĂ PRIN ORICE MIJLOACE, NU DOAR POLITICE!!! Cât mai repede, ÎN SECUNDA URMĂTOARE!
...Nu mai merge nici cu „sindicalismul” cel handicapat, paralitic şi „alzheimer-ist”, nu mai merge nici cu „binişorul” şi cu „Doamne, fereşte de mai rău!”...că, mai rău decât să-ţi fi pierdut sufletul şi identitatea reacţionară şi naţională - nu există!
Vom lua în mâini, deci, Biciul Lui Hristos, pedepsitorul zarafilor/cămătarilor din Templu!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NU MAI PIERDEŢI TIMPUL CU RITUALURILE FALSEI DEMOCRAŢII MASONICE!
...Suntem pe 20 ianuarie 2012. Azi-noapte, văzându-i pe Măcelarii Puterii (jandarmii!) în acţiune, mi-am zis:
1. popoarele ori trebuie să desfiinţeze această greţoasă şi ruşinoasă armă, care face toate „treburile murdare” ale tiranilor-mafioţi, ori
2. dacă n-o desfiinţează, atunci, măcar, când i se transmit, în mod televizionistic, acţiunile - să fie pusă „bulina roşie”, pe ecran - şi...cifra 18, în partea de jos-dreapta, a ecranului! Nu este deloc indicat să vadă nevinovaţii copii ai unei naţii, la câtă cruzime poate ajunge această murdară şi sadică fiară, numită „om”! Ar fi periculos, zic eu, ca, a doua zi, copilul (...tot pruncul, ştiut este, are porniri ludice!) să încerce să-i arate, „pe viu”, tatălui, cum se poate...măcelări, „eroico-jandarmeristic”: mi-e că ar rămâne prea multe familii... monoparentale! Iar în ce priveşte educaţia – eu, ca vegetarian, nu sunt de acord cu limitarea ei la ...”antrenamentele abatoriale”!
...Dar, zilnic, privesc (pentru că nu am posibilitatea să particip...) şi meditez, asupra acestei revoluţii „in nuce”. REVOLUŢIA FRIGULUI ŞI A EXASPERĂRII SĂRĂCIEI...!
Spre deosebire de ziua de vineri, 13 ianuarie 2012, când jandarmii (probabil, încă nepregătiţi, nedumeriţi şi... FĂRĂ ORDINE PRIMITE!) le-au permis celor cca 3.000 de bucureşteni să ajungă şi să protesteze sub gardurile Cotrocenilor (şi chiar să afişeze banner-ul cu: „JOS, BĂŞINICĂ!”), apoi, abia, i-au împins spre Piaţa Universităţii... – ...în zilele următoare, jandarmii i-au masat, mai cu forţa, mai cu „binişorul”, pe protestatari, în Piaţa Universităţii... ŞI ACOLO AU RĂMAS, ŞI ÎN ZILELE URMĂTOARE! Acum, arată ca o turmă fixată în stână/ŢARC...! Urlaţi ...”cu program”, aşa... – urlaţi „democratic”, până pe la orele 23... apoi, bătaie cu „bulanul” şi cu cizmele cazone, pe cocoaşa voastră, cât încape... şi, dispersarea! „Acăsucă, în gogoşile voastre îngheţate, băi, VIERMILOR!” – sună, probabil, ordinul, calchiat după afirmaţia „pedeleului” Iulian Urban.
...Să vii de la lucru, înţepenit de reumatisme, de foame, de griji..., pe frigul ăsta de sfârşit de ianuarie, şi să mai ai curajul şi forţa să te duci în „stâna”/ŢARCUL din Piaţa Universităţii... Absolut remarcabil... şi deplorabil! Mai exact, s-a ajuns la nebunia exasperării! De aceea, şi avertizează masonul de la Bruxelles, preşedintele Parlamentului European, Martin Schultz:
 “<<Am văzut în ultimele zile mişcări enorme în ţară şi recomandarea mea pentru guvernele din toate ţările, dar pentru România în special,  este să îi ia foarte în serios pe acei oameni, care sunt cu adevărat în stradă, PENTRU CĂ SUNT OAMENI FĂRĂ SPERANŢĂ, PENTRU VIITOR. Iar oamenii fără speranţă pentru copiii lor merită să fie luaţi în serios şi recomand tuturor acţiuni economice urgente, pentru a îmbunătăţi traiul de zi cu zi. Oamenii din stradă nu sunt interesaţi de dezbaterile noastre instituţionale, ci de viitorul copiilor lor>>, a declarat preşedintele Parlamentului Eucolor: #422817rdquo;intermediară/i/bropean, Martin Schulz” – cf. Irina Preda, Băsescu nu aude şi nu vede, în infobraila.ro
…Un roman întreg (despre “opinia dumnezeilor” masoni, faţă de… ”animalele umane”!), un roman al cinismului prudent! - este cuprins în sintagma dlui Martin Schultz: “…pentru că sunt oameni fără speranţă pentru viitor”.
…Adică, ei, masonii, sunt perfect conştienţi că Golanul-Şef al Martirizatei Românii, Traian Băsescu, a fost/este o slugă supusă a “lojelor” apusene (a permis şi a fost complice activ al jafului “vechililor” şi “zarafilor” UE, trimişi în România… ba chiar şi-a pus capul sub tălpile evreieşti, de la Washington, chemând moartea Neamului Românesc - …prin Foc şi Pucioasă, prin iradiere atomic… -  la… DEVESELU!) - …dar să nu stârnească “muştele”/albinele din stupul jefuit systematic… - “muşte”/albine ajunse flămânde, hăituite şi fără niciun orizont de nădăjduire: “sunt oameni fără speranţă pentru viitor”. Pentru că, vezi, Doamne - “animalele” astea antropomorfe - au (MAI au, îndrăznesc să mai aibă!) instinctul… matern!!!
…Da, socoteala lor, de a nu stârni “viermii” de sub podele, o fi bună, pentru ei. Dar oamenii din frig, din “ţarcul urlător” al Pieţei Universităţii, şi-ar fi putut ţine, în jumătatea de zi, pierduită răguşind la… ”lozinci” inteligente, dar… inutile, în faţa unor nemernici aroganţi, proşti şi hiper-mincinoşi, sadici, nesimţiţi (mai exact, neavând niciun simţământ uman… nişte REPTILE HIDOASE, IMPOSTOARE PE TRONUL “OMULUI DIVIN!), care îşi urăsc şi poporul, şi pe om… - şi-i dispreţuiresc, pe amândoi, de la înălţimea “rangului” lor de “dumnezei reptilino-masoni” - …aceşti oameni exasperaţi de nenorocirile care, parcă, plouă din cer (…de fapt, cad din poala Masoneriei Mondialiste, EXTREM DE SOLIDARĂ, ÎN RĂU ŞI ÎN INFECŢIE PLANETARĂ!), în jumătatea a doua a zilei, mai curând şi-ar fi putut lua un al doilea “job” !!! – o slujbă care să le mai cârpească necazurile şi sărăcia! - …în loc să piardă vremea cu nesimţiţii guvernanţi, care se cred şi… NEMURITORI! (…nesimţiţi care stau la căldurică, în vilele lor luxoase, răsturnaţi în fotolii şi umflaţi de caviar şi încălziţi la maţe de coniac fin şi de whiskey!).
…Tot masonii ne învaţă, prin istoria lor, că “revoluţiile” proiectate de ei (adevărate abatoare “duduind” de crimă!) au avut şi RITMURI EXTREM DE RAPIDE, fără să se piardă preţiosul timp… ”time is money!”, nu-i aşa, venerabililor?! Iată, drept pilde:
a) …În FRANŢA, 14 iulie 1789-1789… (Revoluţia “LIBERALĂ”!): ”Căderea Bastiliei”:
“…Căderea Bastiliei a reprezentat momentul de început pentru Revoluția franceză când, pe 14 iulie 1789, fortăreța a fost cucerită de revoluționarii care căutau acolo arme și praf de pușcă. O mulțime dezlănțuită, de peste 40.000 de oameni, a pătruns în fort și a luat cele peste 30.000 de puști și 12 tunuri păstrate în interiorul fortului. Demolarea a început pe 16 iulie, la inițiativa unui antreprenor privat, Palloy, care a vândut o parte din pietre ca suveniruri (după ce sculptase pe ele o miniatură a Bastiliei). Majoritatea pietrelor au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena, Pont de la Concorde.
În dimineața de 15 iulie, regele Ludovic al XVI-lea a înțeles înfrângerea suferită în fața insurecției cetățenilor parizieni, a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui și a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită <<Comună>> și s-a înființat o armată populară, <<Garda Națională>>”.
b) Tot în FRANŢA - …”Asaltul asupra palatului Tuileries”: “…Ziua de 10 august 1792, zi decisivă pentru Revoluția Franceză, a fost, după cea de 14 iulie 1789, cea mai importantă din perioada revoluționară. Mare parte din istorici o consideră a fi a doua revoluție. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către Comuna insurecțională din Parisși de către secțiunile revoluționare pariziene; după mai multe asalturi, poporul a cucerit palatul Tuileries, centrul puterii executive. (…) Câtiva insurgenți au înaintat fără ostilitate, iar gărzile elvețiene au aruncat câteva cartușe pe fereastră în semn de ofertă de pace. Totuși, s-a deschis focul, fără a se ști din care parte s-a tras prima oară, și nici dacă intenționat. Garda elvețiană, un regiment profesionist și disciplinat (format aproape în întregime din mercenari cu tradiție în serviciul monarhiei franceze) din vechea armată regală, era în avantaj, dar a fost depășită numeric de forțele inamice, susținute de artilerie. Înaintând din curtea din fața palatului, elvețienii au fost flancați de la galeria Luvrului și s-au retras la intrarea principală a palatului.
Garda națională a insurgenților s-a adunat și a reluat atacul. Regele trimisese o notă (păstrată până astăzi) prin care ordona elvețienilor să înceteze focul și să se retragă în cazărmi. Ofițerii elvețienilor au considerat însă inutil un asemenea ordin în mijlocul unor lupte grele și nu s-au supus imediat ordinului.
Poziția gărzii a devenit însă din ce în ce mai greu de păstrat, munițiile epuizându-se și pierderile acumulându-se. Nota regelui a fost atunci executată și s-a ordonat apărătorilor să înceteze lupta. Corpul principal al gărzilor elvețiene a bătut în retragere de-a lungul palatului și s-a retras peste grădină în spatele clădirii. În acel moment, ei erau depășiți numeric, în preajma fântânii centrale și fărâmițați în mai multe grupuri. Gărzile elvețiene rămase în palat au fost urmărite și ucise, ca și un anumit număr de curtezani care n-au reușit să se amestece în mulțime.
Dintre cele 950 de gărzi elvețiene prezente la Tuileries, circa 600 au murit în luptă, sau în timp ce se predau atacatorilor, furioși din cauza focurilor de armă trase asupra mulțimii și pe care le puneau pe seama gărzilor. Circa 60 au fost luați prizonieri la Hôtel de Ville și au fost masacrați acolo. Alții au murit în închisoare în urma rănilor sau au fost omorâți în masacrele din septembriețuit. Nobilii înarmați, în număr de aproximativ 200, au trecut neobservați, în haine civile și au reușit în mare parte să scape în confuzia creată”.. Circa o sută de gărzi au supravie
c) …În RUSIA, 1917… (Revoluţia BOLŞEVIC-COMUNISTĂ!... tot un drac: liberalii şi comuniştii au fost fătaţi de aceeaşi “mumă”: Revoluţia Franceză, din 1789 - Regicidă şi Deicidă!!!): ”Asaltul asupra Palatului de iarnă”:
Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian), liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o revoltă aproape fară vărsare de sânge în Petrograd, capitala Rusiei, împotriva guvernului ineficient al lui Alexandr Kerenski. Cea mai mare parte a revoltei în Petrograd a fost lipsită de vărsare de sânge, Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziţie. În cele din urmă au luat cu asalt Palatul de Iarnă în noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917. Asaltul, condus de Vladimir Antonov-Ovseenko, a fost pornit la ora 21:45, având ca semnal de pornire o lovitură de tun (trasă cu un proiectil de manevră), de pe crucişătorul Aurora. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi (elevi ai unei şcoli militare). Palatul a fost cucerit în jurul orei 2:00 dimineaţa”.
d) …Şi, ca să intrăm în ritmurile vremii noastre – să vedem “Revoluţia” CEHOSLOVACĂ, din 1989:
La 17 noiembrie, la Praga, poliția a atacat mii de studenți care protestau împotriva regimului comunist. Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor. A fost creat Forul Civic, condus de dramaturgul Václav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se dădeau lupte pentru putere între conservatorii lui Gustáv Husákși reformiștii lui Ladislav Adamec.
După greva generală din 27 noiembrie1989 și în lipsa sprijinului aliatului sovietic, Partidul Comunist cehoslovac a abandonat puterea. Gustáv Husák, până atunci un mare promotor al ortodoxiei comuniste, a devenit la 10 decembrie Președintele Republicii. Evenimentele s-au precipitat și înainte de sfârșitul anului 1989, Vaclav Havel a ajuns la șefia Statului, iar Alexander Dubček la președinția Parlamentului”.
…Pe 29 decembrie 1989: adică, nici trei săptămâni de “directorat” al lui Gustáv Husák!
…Ceea ce se codesc cehii, azi, să-şi re-amintească – este faptul că “revoluţia (lor) de catifea” intrase pe acelaşi culoar al “timpului pierdut”: oamenii nu se revoltau …“concret”! Pişicheri, precum îl cunoaştem pe…”soldatul Švejk”, securiştii cehi au “inventat” un mort… dintre ei: l-au pus pe un securist să se îmbrace, la iuţeală, în haine civile, au tras în aer, şi…”civilul” s-a “prăbuşit însângerat” (a avut grijă “mortul”, la timpul potrivit, s-o zbughească din ambulanţă!). Şi…scânteia s-a aprins, “revoluţia” (adică, mişcarea tumultuoasă a “turmei umane din piaţa centrală din Praga”) s-a…”coagulat şi consumat”! Havel s-a… înscăunat, şi, la puţină vreme, Cehoslovacia a… dispărut, frângându-se, sub cutremurul Masonic - în: Cehia şi Slovacia (mult mai uşor de manipulat, aceste două entităţi, acum, mult micşorate – entităţi formate din oameni inteligenţi… PREA inteligenţi!).
…Aşa că, “ale voastre dintre ale voastre”, domnilor masoni!
Eu, personal, propun un “Asalt asupra Palatului de Iarnă al NESIMŢIRII PEDELISTE!
JOS CU GARDURILE DE LA COTROCENI!!!
…Nu aţi văzut, clar, că Băsescu nu v-a luat în seamă, la întâlnirea de ieri, joi, 19 ianuarie 2012, cu ambasadorii acreditaţi la Bucureşti?
UN CUVÂNT, MĂCAR, N-A ZIS (în discursul său...: ERA PRIMA SA IEŞIRE ÎN PUBLIC, DUPĂ ÎNCEPEREA... „RĂZMERIŢEI”!) DESPRE MANIFESTAŢIILE DIN BUCUREŞTI ŞI DIN 63 DE ORAŞE ALE ROMÂNIEI! - ...CARE MANIFESTAŢII INTRASERĂ ÎNTR-A ŞAPTEA ZI DE PROTESTE, ÎN FRIGUL LUI IANUARIE 2012...!!! (Traian Băsescu l-a primit, joi după-amiază, la Cotroceni, pe noul ambasador al Marocului în România, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare. În treacăt, le-a zis ziariştilor, batjocoritor: “Nu sunteţi şi voi la vreo manifestaţie, pe undeva?” …PE UNDEVA! – adică, putea să fie şi la closet! Pentru el, Piaţa Universităţii nu are nicio simbolistică martirică…! – …iar oamenii sunt pentru el, da, cum a zis “yesmanul” său/belferaşul său/portavocea sa, Iulian Urban: nişte “VIERMI”!!!: „Mentalitate de viermi care nu vor absolut nimic, dar se plâng de tot ce îi înconjoară! Bravo, Băsescu!”).
Nu mai pierdeţi timpul: masonii vor, prin lălăiala asta din “ţarcul” Pieţei Universităţii, să deveniţi, treptat (şi pe nesimţite!) atât de vlăguiţi, încât să vă lăsaţi păgubaşi… şi să vă târâţi înapoi, în colibele voastre (…sau, cum zic ei: “sub podele”!). Şi doar nu sunteţi de fier, sunteţi, deja, răguşiţi şi trudiţi (de mizerie, de lipsă de speranţă: “pentru că sunt oameni fără speranţă pentru viitor …“ – exprimă situaţia, “chirurgical”, abilul Martin Schultz!) - …iar frigul care se va întări, în următoarele săptămâni, NU  VĂ  VA  FI  NICICUM  ALIAT!!!
…Nu mai staţi în “ŢARCUL PIEŢII”, că staţi DEGEABA!!! Nu se aşteaptă decât oboseala voastră (explicabilă!), super-exasperată… - şi, pe loc, va fi fabricat un …”lider politic”! De-al lor, cu comenzile… LA EI!!!
…Nu degeaba se zvoneşte că Antonescu şi Ponta s-ar fi prezentat, ieri, la orele 17, la Mark Gittenstein, pentru a primi porunci…! CIA şi Israelul… VEGHEAZĂ! Nu e o “ameţeală” afirmaţia, de pe Internet, că evreii din Israel (nemaiputând suporta presiunea arabă) au căutat şi au şi găsit… ”NEO-CANAANUL” – România noastră, cea atât de des răstignită!!!
…Pe de altă parte, un excelent medic sirian, din România, fiind el, deci… sirian – …şi Siria fiind buna “amică” a Iranului… iar Iranul fiind “locul geometric” al intereselor economice ale Rusiei şi Chinei… nu-i aşa? - …”revoluţiile” umane nu sunt niciodată “simple” şi nici “luminos-curate”, precum REVOLUŢIA DIVINĂ, REVOLUŢIA DUHULUI DIVINO-UMAN, DE PE GOLGOTA!!!
…Ci, mereu, înceţoşate şi otrăvite de interese hain-criminale, străine de Duhul vreunui NEAM DUMNEZEIESC!!!
PĂZIŢI  REVOLUŢIA  PRIN… VITEZĂ!!! (…pe asta nouă, deocamdată… - …curată, încă, pentru că-i…”de ţarc” experimental!) – şi: NU MAI PIERDEŢI TIMPUL, CU „RITUALURILE” FALSEI „DEMOCRAŢII” MASONICE!
...Nu vă lăsaţi, mereu, înşelaţi de „regula răbdării democratice”, de „ruleta rusească a votului” (ARANJAT DE EI, DINAINTE!)... – ...pentru că „jocurile” se fac, altfel, peste capul vostru! Nici nu vă cramponaţi de şuierul politicianisto-masonic: „alegeri anticipate”! – pentru că acestea... nu vor exista! Este, mereu,  „povestea cu cocoşul roşu”, pentru „adormit mulţimile cuminţi”!
Nu vă pierdeţi prin labirintul masonic! - urlând şi amânând şi lălăind! Mai curând, ia întrebaţi-vă, repede: „CINE O MAI FI RĂMAS DE BUNĂ-CREDINŢĂ, CU FRICĂ DE DUMNEZEU ŞI PRICEPUT ÎNTRU CELE CURATE, ÎN ACEASTĂ ŢARĂ DACO-TRACICĂ, ALEASĂ DE DUMNEZEU PENTRU GRĂDINILE SALE SFINTE-PARADISIACE/AKES SAMENOS?!
Şi, de-l identificaţi (fiţi atenţi să nu confundaţi ÎNALTUL DUH ROMÂNESC - cu... MANEAUA, cu NOUA GOLĂNIE !!!), proptiţi-l la Cotroceni, fără nicio zăbavă!
Evident că nici acela identificat de voi nu va putea rămâne înafara „jocurilor” Masoneriei Europeano-Mondialiste... – ...dar măcar să fie, şi el, un „MARTIR EFICIENT” al NEAMULUI SĂU, precât a fost, în Polonia, Martirul Lech Kaczyński!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

DESPRE ÎNCĂLECAREA ŞI DESCĂLECAREA LUI ALEXANDRU LĂPUŞNEANU-VAPOREANU
Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate.
Nu poate fi iubit, cineva care nu iubeşte pe nimeni!
(Emil Hossu)
Aşa i-a fost destinul. Să încalece şi să descalece de mai multe ori. Să-i îmbolnăvească de foame şi pe contemporanii lui moldoveni din secolul al XVI-lea, dar şi pe urmaşii de mult mai târziu, rromânii. Îndată ce încăleca, pornea în galop şi striga: Dâgâdâng! Dâgâdâng!, apoi, îi ţâşnea din piept un puternic slogan de luptă: Cacaii! Cacaii! Hăhăhă! Hăhăhă!
Când se simţea epuizat şi descăleca, îşi punea sfetnicii să-i ducă armăsarul în grajd. Vodă nu relaţiona cu slugi, argaţi sau grăjdari. Avea boală încă din copilărie pe băieţii deştepţi cu care studia alfabetul chirilic şi ceasloavele din mânăstiri. De îndată ce unul se distingea prin lăcomie şi fura lumânări din paraclis, ca să aibă mai multă lumină decât ceilalţi, îi cerea dreptul, partea. Dacă hoţomanul nu se lăsa convins, îl pâra la stareţul şef şi se ţinea de capul acestuia, până îl caterisea pe ucenic.
Încă de mic se vedea că are un caracter contorsionat, dat naibii! Îi plăcea să chinuiască pisicile şi câinii sau să sperie vecinii cu pocnitori cu carbid. Dacă un fiu de boier nu intra în jocul lui, îl dădea afară din cârd cu înjurături şi capete în gură. Mai ales, pe arabi avea boală; ori îi surprindea cu măiestria lui la babaroaze, ori cu un cap în gură dat în piaţa Crângaşi. Era foarte eficient, fiindcă nu îi privea niciodată în ochi. Ba se făcea că îi ascultă, dar privea în lături, ba, se întorcea în loc ca lupul şi rânjea la public.  În secunda fatală le repezea concomitent o înjurătură şi un cap în gură. Aşa ia înmuiat pe toţi.
Când era flăcău şi voiajor prin Levant, dădea iama prin haremuri oacheşe şi răspândea frisoane de amor printre ţiitoare şi pârţotine. Nu a fost fetică mai coaptă prin Stambul sau prin Pireu la care să nu se fi uitat învăluitor şi chiorâş şi să nu o fi făcut preş la odaia lui. Mai ales, la blonde avea bucurie. Le-a înşirat pe aţa amintirilor, ca pe nişte covrigei calzi, unul mai crocant ca altul.   
A fost băftos la cai de rasă şi la supuşi foarte supuşi. Caii de rasă aveau toţi tracţiune 4 ori 4 şi îi ţinea în mai multe garaje, pardon, grajduri. Pe supuşii cei mai supuşi i-a cocoţat în dregătorii înalte. La vremuri de restrişte, unii dintre ei au început să cârtească, să vorbească contra. Vodă le-a tăiat-o scurt:
- Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau! Supuşii s-au înmuiat şi s-au apucat să predice austeritatea prin popor. Mulţi oameni nu prea înţelegeau ce e aia, dar au băgat de seamă că cineva le umbla prin buzunare, le întorcea portofelele pe dos,  şi încă la toţi deodată.
- Să fie vodă, să nu fie vodă?!se întrebau ei. Nu le venea să creadă, fiindcă la primul lui descălecat, Lăpuşneanu-Vaporeanu’ i-a cucerit cu o urare puternică:
 - Să trăiţi bine!şi cu timpul au văzut că este invers.
Dar, parcă şi sfetnicul Moţoc-Boboc avea partea lui de vină. Când apuca coasa şi intra în fîneaţa înaltă, de se pierdea prin ea, parcă era bătrâna aia cu coasa din poveştile ţăranilor.
Era pipernicit şi fălcos şi tare în gură nevoie mare. Când vorbea, parcă trompeta, iar când râdea, parcă vuvuzea. Unde îl găsise vodă aşa de guraliv şi de îmbâcsit la minte?
- Ei, dar vodă se pricepe la oameni! Citeşte în inima lor, ca într-o carte deschisă, se gândeau poporenii.
Pe domniţa Ruxandra, demnă fiică a Moldavei, nepoata lui Ştefan el Mare, a închis-o în cetate. Nu avea nevoie de ea la trebile obşteşti. N-avea decât să ude marame cu lacrimi, ori să-şi scoată calul favorit la plimbare. Afacerile din cetatea de scaun şi de aiurea nu le priveau pe neveste.
Vodă se însoţise încă de când era mare dregător cu o sirenă blondă. La un ospăţ dat la vornicie, ea l-a servit cu cârnaţi de Pleşcoi, piperaţi şi ardeiaţi ca focul; l-a tăiat la ficaţi. Aşa că a ţinut-o minte. Când a ajuns vodă prima dată, pus de norod, desigur, nu şi-a uitat mlădioasa febleţe. A adus-o la palat, sfetnic de taină, şi tare şi-a mai umplut nopţile întunecate cu poveştile ei. O răsfăţa ca pe o Şeherezadă din Balcani, o umplea cu laude şi cu plocoane. În iernile tihnite, când zăpada îi creştea sub geamuri, o trimitea să-i încălzească aşternutul. Dar nu a îndrăznit să exclame niciodată aşa ca înaintaşul lui, nevaporeanul:
- Ai să dai sama, doamnă!
Cu sirenele nu putea fi hain la inimă. El era un domn între domni. Avea stofă europenească. La mari reuniuni, cu feţi şi logofeţi din Occident, se plimba printre ei cu mâinile în buzunare, ca pe o punte scuturată de valuri. Aşa, ca să se ştie cine este jupânul. Şi chiar dacă ei nu îl băgau în seamă, nici el nu le-a dat vreo o atenţie. Uite, sâc! Şi hai sictir!
Când a venit vremea descălecatului, nu a făcut greşeala înaintaşului său, să lipsească din cetate trei ani. Bănuia el că dacă dispari o vreme din ochii lumii, ea e cam uitucă. S-a întors repede cu faţa la popor şi îndată ce-a descălecat a şi încălecat. Şi de bucurie, că nu mai era nimeni ca el, a slobozit din bojoci o zicală de groază, aşa ca pentru istorie:
- Un fleac! I-am ciuruit! Şi adevăr grăit-a!
Dar trecut-au anii şi statul nu se lăsa modernizat cu una, cu două. Nici cu fabrica de şomeri, nici cu ieşirile naturale din sistem ale trândavilor de pensionari. Vulgul nu voia să se împuţineze după dorinţa lui vodă şi pace.
Atunci i-a sărit în ajutor, Moţoc-Boboc, marele vornic. A ţâşnit în pridvorul palatului, s-a suit pe o buturugă, şi a trompeţit:
- Visteria ţării e goală! arătând cu ură spre boierii liberali şi mişei care trebăluiseră înaintea lui prin cuhniile şi acareturile palatului.
Atunci vodă, fără să dispere, râzând şi hăhăind, a pus ţării o centură de siguranţă din aurul cel mai curat, împrumutat de peste mări şi ţări. Întocmai procedase şi Sandu Lăpuşneanu-Nevaporeanu, când a încălecat a doua oară pe tronul Moldovei. Fără voie de la norod, doar pus de turci. Le-a cumpărat bunăvoinţa cu 200.000 de galbeni aurii, că doar nu erau ai lui. I-a strâns printr-un program de austeritate în stil medieval, unul dur; jaf şi cotropire.   
Nici noul Lăpuşnean şi vaporean nu va da chintalele de aur înapoi din munculiţa lui, ci tot norodul va plăti pentru centura de siguranţă primită de la noua poartă, Stambulul de peste mări şi ţări. O centură de siguranţă ce s-a transformat într-o centură de castitate, dar cui îi pasă?
Şi văzând că e zarvă în ţară şi lumea iese şi strigă contra lui în fiecare zi, în frig şi ger, Lăpuşneanu-Vaporeanu a ţinut sfat de taină cu slugile preţ de două săptămâni, timp în care nimeni nu a ştiut de el. Apoi, într-o zi, a ieşit sigur de sine, s-a sumeţit la o adunare, şi a promis o intervenţie cu rromânii.
Nu a spus ca înaintaşul său: De mă voi scula, pre mulţi am să poposc şi eu!, dar a insistat asupra faptului că îşi va continua domnia în acelaşi stil. Zgârcit cu rromânii şi darnic cu străinii. A mai lăsat să se înţeleagă şi faptul că se gândeşte ca la momentul potrivit să îl dea pe Moţoc-Boboc hidrei cu multe capete, ca să îl judece ea!
Vorba istoricului: Vom muri şi vom vedea!  
George Tătăruş (Bucureşti)
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii