ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 35 (Ianuarie 2012)

EDITORIAL

SCRISOARE DE LA MUNTE

De cum am văzut ce vreme superbă se întrevede la orizontul scrisului, nici că aş mai fi avut altă idee decât cea a dansului degetelor pe tastatura neagră a laptop-ului, în care, de ochii lumii, am aşezat la loc de taină, idei, fraze, impresii... Am privit rândurile ca pe un adevărat dar, un dar preţios, special, un dar pentru suflet, pentru taina scrisului la altitudine, într-o vreme când însuşi verbul „a scrie” suferă malformaţii.

Am ieşit un pic pe străzile staţiunii Buşteni, chiar dacă erau doar două grade cu minus... am ieşit cu bicicleta, foarte sportiv, pregătit cu căştile pe urechi şi fesul peste cap, să înfrunt liniştea din trafic... la ora zero, în miez de noapte cum se spune…

Am căutat pădurea şi mi-am oprit pedalele la margine de Bucegi, în liziera ce se prelungeşte până spre vărsarea pârâului din Valea Cerbului în Prahova. Superbă linişte, copacii aliniaţi şi dezgoliţi îmi dau siguranţa că sunt în anotimpul nudităţii absolute, ferit de interjecţiile grătarelor de peste vară, cu privirea către nordul Crivăţului aducător de zăpadă şi ger. Busola bicicletei – deşi cu pretenţii – răstigneşte răsăritul cu sudul spre asfinţit, de aşa natură ca „Tangerine Dream”, echipa ambientală chemată să-mi aducă atmosferă sonoră, să realizeze fără cuvinte uniunea mea cu natura – aşa-zis – moartă. „Hyperborea” este o piesă pe care dacă o asculţi în aceleaşi condiţii ca ale mele, îţi este imposibil să nu te furnice pe şira spinării… cel puţin acesta este efectul ce mi-l dă mie la ora aceasta, în liniştea spartă doar de zgomotul roţilor de bicicletă, în portocaliul becurilor stradale ce alunecă pe asfaltul ce duce dorul… zăpezilor de altădată!

De ce pedalez şi scriu? De fapt nu scriu, ci îmi înregistrez vorbele pe reportofonul aflat într-un buzunar aproape de reverul fâşului ce-mi protejează puloverul.

Acum un an, exact în acelaşi loc, aici era omăt... nu mult... cât să acopere covorul de frunze obosite, aşternute precum o mochetă peste nisipul şi pietrişul firului de apă, acolo unde mesteacănul şi molidul au împletit o poveste vegetală, de care marea majoritate a oamenilor nu vor să audă decât primăvara şi vara...

Mă opresc din mers şi închid ochii încercând să-mi imaginez... venind spre mine, mireasma pregătită pentru o aventură pe mal de părâu... în căutarea rugilor de zmeură... Visez plăcut la cum ar fi o noapte pe aici, vara, într-un simplu cort... la lumina unui foc din surcele de fag şi rădăcini aduse aluvionar de torenţii versantului dinspre Diham, muntele cel plin de viaţă şi inspiraţie... Cred că aş pune pe jăratec şi conuri de pin... şi apoi, cu foamea aceea specifică din natură, aş servi din carnea gustoasă şi sănătoasă a unui păstrăv prins cu măiestrie de lanseta ce o ţin tot timpul în portbagaj. Din partea cealaltă a zării, poate soarele ştrengar să vrea să mă trezească pe la dimineţi, ghemuit prin corturi de somn.

Visez la insula unei vacanţe la munte, nu contează unde, dar la munte, departe de orice formă de civilizaţie, departe de toţi şi de toate, tocmai acolo... acolo unde pământul se uneşte cu cerul, sub perdeaua de stele, admirând bolta de la minus la plus infinit, pe piscul de granit... în noaptea aceea care, cine ştie, poate o să vină... Pe culme, umbra îşi pierde fragilitatea şi devine puternică, atât de puternică încât să-mi dea curajul unei căni fierbinţi de ceai... la ora plimbării prin imaginar, pe acolo unde numai sălbăticiile Rezervaţiei Caraiman îşi alungă teama de locuitorii din vale.

E iarnă afară, e vară în suflet, e ger pe la glezne, e caniculă prin simţiri şi oamenii dorm prin case, odihnindu-şi stomacul pus la grea încercare chiar din prima zi de Crăciun. Probabil mai sunt visători, ori visătoare care caută fereastra privind către răsărit, ori către apus... doar aşa... cu degetele atingând diafan întinsul sticlei... să-şi unească gândurile într-o clipă de repaos... transcendent... în goana după relaxare, de evadare în… „dincolo”…

Baletul sângelui... da, e sângele ăsta care clocoteşte prin vene, îndemnându-mă la viaţă de trăit, zburlindu-mă la fel de fel de idei, care încep cu: „să zicem că”... sau „ce-ar fi dacă”... momente de start către vise năstruşnice la pescuit pe marginea nisipului unei ape mari, ori în escaladă pe crestele semeţe ale munţilor faţă de care nutresc un respect solemn... mascând nebunia unei porniri de la punctul zero al traseelor montane din Buşteni şi anume Gara CFR.

E Crăciun, lipsit de zăpadă, dar, cu puţin efort, las pleoapele să-mi ningă din nou imaginile cu amintirile de peste vară când, din dorinţa crudă de a vizita cât mai multe locuri, începeam traseul de la cinci dimineaţa.

Picură în suflet cu culori de tot felul... e minunat, visarea învinge distanţa... amplifică chemarea... şi aştept... aştept o altă noapte de nesomn, la umbra unui vortex de intenţii nedisimulate pe harta traseelor turistice.

La limita negării... nimic nu poate fi mai armonios decât evadarea în subsidiar... deloc anevoios urc panta Jepilor în căutarea izvorului de unde vreau să mă adap cu metafore, umplându-mi rucsacul cu conturul tău feminin din cale afară... Nimic abstract, nimic absolut, doar infinitul unei poveşti, cu polii aflaţi la extremităţile distanţei unul de altul, locuri de unde a început sfârşitul unei linişti aparente, peste două idei ce se vor... în fine... dornice de-o ciocolată ca premiu pentru cine atinge cota.

„Hyperborea”, minune muzicală ce-mi aduce pacea, coborând crestele Caraimanului învolburat de pantă, înaintând către hăul ce se cască la poalele telecabinei… şi eu… pe bicicletă… las o dâră de viaţă peste aburii ce-mi răsar din nări, precum Ducipal când sărea cu Greuceanu peste pădurea zgripţuroaicei, ducându-l în extaz pe povestitorul Ispirescu, pe vremea când în ţara asta erau mai multe basme decât bancuri.

Vorbesc de patria aromelor adiacente, acolo unde contumacia unei secunde abundă în rânduri de sărbătoare, dincolo de orice delicateţuri culinare... cu ochii scăldaţi în aşteptare, după draperiile unei ferestre care aduce lumină şi căldură dinspre apus… fereastra imaginaţiei… luminată de speranţa că muntele nu este aşa de departe şi nici atât de înalt încât să necesite un antrenament prealabil.

Spăl frazele prin oximoronul de noapte, în trecutul care nu există, cu gândul la viitorul care este, de dragul fericirii unui prezent translucid, cu tic-tacul dorinţelor din piept, al inimii semnal electric, zbor sau levitaţie sinusoidală peste arcurile voltaice ale biţilor protuberanţelor exonerate pe monitorul cu cristale lichide al ascensiunii la picior... exprimate de un biet reportofon, martor al „duplexului” din această… (era să-i zic seară), noapte… cu intenţia vădită de a demonstra că prima noapte de Crăciun transpiră casele pe la hornuri, iar draperiile ferestrelor vilelor, pensiunilor şi hotelurilor ascund cheful specific manelizat… doar dinspre mănăstire mai răzbate un dangăt de clopot… cu prioritate peste căştile mele.

Aştept iarna... aştept un semn... aştept sentimentul cu extensie jpeg, aştept făptura anotimpului alb, integru, sub expresia condensării în imagini, de dragul... dragului ce m-a cuprins în faţa aparatului foto, trimis în şomaj tehnic... sfidând nefirescul anotimpului... nefirescul nefirescului... sfidând... sfidarea... pe partitura unui sfârşit de decembrie... de an... în armonia şi emoţia unui început de... de Dumnezeu mai ştie ce…

Te rog să reţii că, pentru mine nu eşti scop, ci mijloc, un mijloc alături de care… tind să dobândesc, să acced – mai bine spus – către simetriile unor sofisme, ferit de frisoanele impudice ale nonsensului lacrimar, ori de josnicele verbe, de genul: a face, a avea etc.

E trecut de ora unu, deja am călcat în ultima zi de luni a acestui an, iar roţile mă poartă agale printre străduţe frumos luminate, fără să mă latre nicio jivină cu pretenţii… canine…

„Hyperborea”… laitmotivul concentrării de idei, povestite electronic de „Tangerine Dream”, acum douăzeci şi opt de ani, prin prisma unor gesturi omeneşti, fireşti, izvorâte din vangoghicul şi occipitalul unei inspiraţii, graţie divină cu care Edgar Froese, mentorul proiectului muzical amintit, a dat viaţă acestei partituri. Ascultă… ascultă această piesă de mai multe ori, aşa vei auzi şi simţi liniştea care îmi umple până la refuz noaptea aceasta de o unicitate soră cu proza bavareză.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

INTERVIU

 DE VORBĂ CU SCRIITOAREA MARIA COGĂLNICEANU

La începutul lunii decembrie 2011, aţi primit Premiul pentru eseu al Fundaţiei Culturale ANTARES, la sediul Asociaţiei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România. Acest premiu, ca şi altele asemenea prestigioase recunoaşteri ale activităţii dvs. literare, v-a fost oferit cu trimitere directă la cartea "Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă", apărută la Editura ZEIT, în 2010.

Este adevărat că Fundaţia Culturală ANTARES mi-a oferit premiul pentru eseu pentru volumul menţionat de dvs., care poartă un titlu mai lung, dar cu trimiteri spre epoca interbelică, ai cărei reprezentanţi iluştri au creat aura spiritual-intelectual-artistică a zonei de sud-est, cu centrul la Brăila. Primul comentator al cărţii mele, dl. Ion Necula, preciza în cronica sa literară că Reîntoarceri... este o frumoasă contribuţie la reconstituirea istorică a spiritului brăilean, o lucrare dătătoare de sens, de istorie şi până la urmă de viaţă (Salonul literar Nr. 71 ̸ 2010).

Exegetul a descifrat intenţia mea de a scoate din anonimat acele valori excepţionale care au contribuit la înălţarea patrimoniului naţional, a culturii şi literaturii. Ulterior, cunoscutul critic literar Gabriel Dimisianu, la rubrica sa din România literară Nr. 5 ̸ februarie 2011, evidenţiază unicitatea cercetărilor mele în spaţii încă neumblate ale istoriei literare sau umblate puţin, fără a ignora numele lui Theodor Vârgolici, o eminenţă în domeniu, cunoscut ca şi Dumitru Panaitescu Perpessicius. Cunoscător deplin al acestui areal şi totodată exponent al lui, Gabriel Dimisianu observa în carte pulsaţia vieţii unei lumi care risca să se piardă prin indiferenţa noastră de acum. O lume cu mare apetenţă culturală, ceea ce poate să mire în cazul unui oraş de provincie mijlociu, fără universitate.

Probabil că aceste date ale cărţii şi alte argumente au decis juriul Filialei sud-est a Uniunii Scriitorilor să-mi acorde premiul acesta onorant.

După câte ştiu, nu este singurul premiu cultural care răsplăteşte prestigioasa dv. Activitate literară...

Ştiţi bine! Pot să enumăr câteva: Premiul al-II-lea şi Medalia de argint pentru eseul cinematografic Pentru a fi iubit Pământul, realizator Valeriu Costoleanu; Marele premiu Panait Istrati; Diploma de Onoare pentru întreaga activitate în slujba Asociaţiei Prietenii lui Panait Istrati (1994); Medalia Panait Istrati, acordată de LʼAssociation Les Amis de Panait Istrati et La Societé Roumaine de Radiodiffusion (1995); Premiul Vasile Voiculescu pentru lucrarea Sonetele divine (1997); Premiul Pierre Accard; Medalia şi Albumul Gheorghe Naum (2007); Diploma de Excelenţă din partea Bibliotecii Judeţene Panait Istrati. Cele mai importante distincţii, însă, sunt cele ce-mi vin de la cititorii mei, capabili să discearnă impostura de valoare.

Scriitorul Panait Istrati a fost idolul literar al profesoarei de Limba şi Literatura Română; cum a devenit acesta subiect şi preocupare pentru publicistul şi scriitoarea Maria Cogălniceanu?

Nu, eu nu am un idol; am un templu cu mai multe statui din literatura română şi universală; de la clasici la moderni şi postmoderni. Mă interesează şi chipurile celor mai tineri, care depăşesc mizerabilismul. Dar, fiind ancorată în vâltorile spiritului brăilean şi-n toposul miticei Chiralina, nu m-am putut sustrage acelei seducţii literare, pe care am perceput-o în scrisul istratian. Trăiam în acest spaţiu impregnat de misterioasa prezenţă a lui P. Istrati al cărui roman-poveste levantină îl citisem în preadolescenţă. Apoi, am devenit profesoară la liceul care-i purta, din 1971, numele, aşezat chiar în locurile pe care le nemurise. A dori mai mult decât programa şcolară impunea, mi se părea obligatoriu, mai ales pentru cei ce purtau emblema pe mâna stângă, fiindcă aparţineau acestei şcoli. Aşa a început Istratiana, care a avut o ritmicitate anuală, cu referate, dialoguri şi întâlniri memorabile la care au fost prezenţi Al. Talex, Margareta Istrati, soţia scriitorului, Marcel Mermoz, preşedintele Asociaţiei Franceze Les Amis de Panait Istrati, Cristian Golfetto şi alţii. Despre aceste zile faste şi evenimente memorabile am scris în presa locală ca şi în cartea Panait Istrati, Tentaţia şi ghimpii libertăţii. Însă, cum Panait Istrati aparţine deopotrivă zonei periferice a Brăilei dar şi a oraşului în ansamblu – ca să nu mai vorbim de câmpia largă a Bărăganului – manifestările cultural-artistice au căpătat o altă dimensiune după centenarul naşterii scriitorului.

Istratiana a continuat apoi la Liceul Nicolae Bălcescu în vechiul amfiteatru, precum şi în somptuoasele foaiere ale Teatrului Maria Filotti ori la Biblioteca Judeţeană.

I-am dedicat celui mai cunoscut scriitor româno-francez în întreaga lume patru decenii din viaţa mea, cu intermitenţele marcate de cufundarea în alte lecturi şi studii. Cum spuneţi dv., Panait Istrati a devenit subiect şi preocupare intelectual-creatoare. Este vizibil acest fapt într-o parte din biografia mea intelectuală, dar mai cu seamă în cărţile pe care i le-am consacrat. Subiect dificil, acaparant şi derutant în acelaşi timp, dar... a meritat sacrificiul. Cred că nu i-am trădat gândirea şi arderea pentru ceea ce a fost cardinal în existenţa sa: frumosul, adevărul, binele şi libertatea. Am considerat că nu e puţin lucru să fii prieten al acestui scriitor care a intonat imnuri sublime prieteniei şi că numai prin statornicie şi durată revitalizăm un nume, o operă de care suntem legaţi. De aceea, am scris patru cărţi, integral închinate lui, dintre care două bilingve: Istrati după Istrati. Documente inedite (2006) şi Panait Istrati. Sentinţe şi fraze memorabile. (2009). Celelalte sunt destinate cititorului din România, deşi există şi oameni din alte ţări care au învăţat româneşte numai pentru a-l citi pe Istrati şi în limba lui maternă. Mă refer la cea dintâi carte a mea, care a surprins, dar nu pe cei ce-l citiseră în profunzime şi remarcaseră valoarea aforistică a unor fraze. Mă gândesc la conferinţa rostită de scriitorul Ion Ungureanu, la Brăila, pledând pentru o astfel de carte, fără să ştie că ea fusese scrisă şi se numea Panait Istrati. Maxime (2007). În anul următor, publicam Tentaţia şi ghimpii libertăţii, de care am amintit.

Care sunt şi celelalte personalităţi, scriitori, filosofi, oameni de teatru, pictori..., din cultura brăileană şi nu numai, asupra cărora s-au îndreptat preocupările scriitoarei Maria Cogălniceanu?

Când aparţii unui teritoriu literar, ca cel brăilean, nu poţi neglija nimic, dacă există în firea ta o pasiune, o sete de cunoaştere exhaustivă. Şi, cum nu suntem decât fiinţe cenzurate de moarte, limitate, deci, şi nici nu dispunem de virtuţi enciclopediste, trebuie să mărturisesc acest adevăr crud: n-am cercetat decât operele celor mai de seamă scriitori şi gânditori din cultura brăileană cu propensiuni naţionale, europene şi chiar universale: Dumitru Panaitescu Perpessicius, Mihu Dragomir, N. G. Eremie, Vasile Băncilă şi Ion Băncilă, Mihail Sebastian, Ilarie Voronca, Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Edmond Nicolau, Nicolae Carandino, şi lista ar putea continua cu cei din cartea premiată de Fundaţia Culturală ANTARES, alţi filosofi, alţi scriitori, alţi pictori şi fondatori culturali.

Cum a început dialogul inedit epistolar cu marele şi inegalabilul filosof Constantin Noica?

Între literatură şi filosofie, cercuri tangente în spirala cunoaşterii şi frumosului estetic, am zăbovit mai mult, poate şi dintr-o înclinaţie descoperită în studenţia mea la Cluj, când îl ascultam pe Liviu Rusu. Opera lui Platon, tradusă în româneşte de filosoful Constantin Noica, şi cărţile semnate de Anton Dimitrie, mi-au fixat definitiv preocupările superficiale de la început. Iar, ca să vă răspund la întrebarea dv. fără ocolişuri, voi spune că dialogul epistolar – de mică dimensiune – cu filosoful de la Păltiniş a început în urma lecturii fascinantei cărţi Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973). Pentru că marele filosof putea fi abordat de oricine, nu doar de iubitorii săi discipoli, ca în vestita frescă murală de la Vatican (Şcola din Atena de Rafael), în care magistrul era înconjurat de filosofii în devenire, am îndrăznit să-l caut. C. Noica era un contemporan ilustru, dar publica eseuri filosofice, săptămânal, în revista România Literară şi nu credea că ar fi putut fi o greşeală ideologică să-l contactezi. Eu treceam printr-o cumpănă existenţială, aveam dubii că ceea ce scriam poate fi preţuit... Îi datorez încurajarea de a continua să investighez opera istratiană. Nu vreau să detaliez. Despre acest imbold creator primit de la un cărturar de raftul întâi pentru filosofia europeană, am notat în câteva pagini bune din cartea Întâlniri irepetabile (2004). Constantin Noica a văzut scriitorul autentic, autorizat, în foile pe care i le-am dat atunci, pentru a obţine un verdict hotărâtor.

Amintiţi-ne titlurile cărţilor publicate de dvs., opera literară care v-a adus meritat calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România. Care este cartea de suflet a scriitoarei M. Cogălniceanu?

Cred că n-am publicat cărţi cu ţinta precisă de a fi primită în Uniunea Scriitorilor. N-am strâns pe nimeni cu uşa, cum se spune, ca să ajung acolo, deşi îmi doream, în secret, acest onorabil statut profesional. Am vrut să intru pe poarta palatului nu pe uşa de serviciu... De aceea, mi-a produs o mare bucurie propunerea venită din partea unor scriitori de prestigiu din Cluj-Napoca. Recomandările mi-au fost date de poeţii Adrian Popescu, Mircea Petean şi Mariana Bojiu. Toţi fac parte dintr-o veritabilă intelectualitate europeană sud-estică, preţuită şi în Vest, din care nu-l pot omite pe criticul şi istoricul literar Theodor Vârgolici. La vremea aceea, eu publicasem deja şase cărţi şi făcusem dovada meritului literar, cum se zice... Întrebarea dv. din subsidiar, mă pune în dificultate, fiindcă nu pot face diferenţe sufleteşti între cărţile mele. Le-am zămislit cu iubire şi trudă pe toate. Însă, dacă ar fi să cuantumizez interesul exegeţilor şi al cititorilor mei, aş putea decela între cele căutate şi epuizate: Întâlniri irepetabile şi Constantin Noica. Scrisori inedite. Dar, fără orgoliu, pot adăuga că m-am zidit în toate.

Pe lângă preocupările majore şi definitorii din activitatea dvs. culturală-critică şi istorie literară – v-aţi aplecat şi asupra poeziei, dovedind a fi şi o poetesă de-o extremă delicateţe, cu un lirism, când suav, când ardent, pe un regim stilistic grav uneori, graţios alteori, dar într-o tonalitate unitară până la urmă...

Îmi displace cuvântul poetesă, mi se pare discriminator şi peiorativ. Se poate ca poezia mea să nu aibă anvergura marilor poeţi, dar nu scriu poezie dulceagă şi superficială. Când am avut dubii legate de valoarea poemelor mele, le-am înecat, le-am rupt, dându-le neantului. Am citit poezie născută din pana geniilor lumii. Raportându-mi sunetele lirei mele simfoniei celor mari, am renunţat să ies în lume numai o vreme. Am publicat Unduirea Timpului surprinzând prin fenomenologia erosului năvalnic şi starea de evlavie sau, cum spune un poet autentic şi exeget cunoscut, Constantin Gherghinoiu, în eseul Despre trecere şi unduire, denominând una dintre artele mele poetice drept concisă şi superbă aspiraţie spre absolut.

Bineînţeles că este măgulitor să citeşti despre tine o astfel de constatare: Este în toată poezia Mariei Cogălniceanu o veneraţie adevărată şi curată faţă de cuvinte, faţă de Cuvânt şi faţă de toată cultura lirică, muzicală sau plastică a lumii.

N-am intenţionat să-mi fac propriul bassorelief poetic. Primordială a fost în gândirea mea înlăturarea umbrelor mortale care se ţeseau în jurul personalităţilor culturii noastre, voluntar sau involuntar, şi să reînnodăm zona de aur pierdută pe drumul lung al culturii, de la ieri la astăzi. Continuitate în discontinuitate. Cred în ceea ce scria prof. Adriana Grigorescu: Unduirea Timpului este căutarea către celălalt, adică spre Eul tainic şi sensibil, dar şi căutare către inima cititorului. (À la rechérché de lʼautre).

Dumneavoastră, domnule profesor Anghel, aţi sesizat împletirea suavului cu tonalitatea gravă. Într-adevăr, poezia nu este doar Joc secund sau efect ludic. Însuşi Narcis are oglindă! Oglinda nu stă doar în mâinile femeilor, aşa cum sugerează psihanaliza. Viaţa este polivalentă, complicată şi complexă. Poezia vine cu inefabilul şi misterul ei, ca să ne subjuge din când în când.

În încheierea interviului, ce-ar mai dori scriitoarea Maria Cogălniceanu să adauge?

Întâlnirea cu dv., pe un astfel de set interogativ, ne-a bucurat ca orice dialog pe teme de literatură şi artă, făcut în dorinţa de a promova esenţialul. Vă mulţumesc! De aceea, vreau să comunic celor interesaţi de scrierile mele că la Târgul Internaţional de carte GAUDEAMUS, 2011, Editura Limes din Cluj-Napoca mi-a organizat lansarea cărţii Edmond Nicolau. Corespondenţă intermitentă. Pe afiş, mai sunt menţionate cărţile autorilor Ion Pop: Interviuri, între biografie şi bibliografie; Ovidiu Pecican: Antologia prozei scurte transilvane actuale; Miruna Runcan: Pungee jumping. Picţioterapii; Nicolae Bunget: Întâmplări de nicăieri şi cartea mea. Au prezentat Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Pop, Lucian Gruia, Mircea Petecan, în prezenţa autorilor şi a unui public distins.

La început de An Nou, 2012, le urez cititorilor virtuali ai revistei Zeit să aibă parte de zile imaculate, norocoase şi de multă iubire. La mulţi ani!

a consemnat, Dumitru Anghel 

CARTILE ZEIT

 COMUNICAŢIA PRIN PROTOCOL LONTALK, DE RUXANDRA IOANA MUSTAŢĂ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2011

Evoluţia tehnologiilor IT&C are o dinamică uluitoare, desfăşurându-se într-un ritm şi cu viteze nemaiîntâlnite în alte domenii.

Aplicarea acestor tehnologii este atât de largă încât astăzi practic nu se poate vorbi de niciun domeniu al ştiinţei în care să nu fie utilizate, plecând de la domenii precum fizica, chimia, astrofizica etc. cu aplicații în industria spaţială sau laboratoarele de cercetare fundamentală şi coborând pe scara complexității către industrie. 

Toate aceste tehnologii sunt generic denumite tehnologii Lon Works şi cuprind componente hardware, software, protocoale de comunicare, interfeţe programabile etc.

Rezultate de ultimă generaţie au permis cercetătorilor realizarea unor „circuite electronice” care să imite mecanismul neuronal existent în creierul uman.

LonTalk este protocolul ce permite comunicarea între chipurile de tip Neuron. Protocolul LonTalk include specificaţii cu privire la tipurile mesajelor, respectiv mesaje de transmitere a variabilelor prin intermediul tipurilor standard de variabile de reţea, mesaje de comandă sau de control venite de la instrumentele de administrare a reţelei, sau mesaje definite de utilizatori.

Prin această lucrare, autorul îşi aduce o modestă contribuţie la literatura de specialitate cu adresabilitate în special studenţilor facultăţilor de Automatică şi Calculatoare, Electronică, Electrotehnică dar şi specialiştilor în domeniu.

Fără a avea pretenţia unei lucrări cu un nivel înalt academic, între coperţile acestei cărţi au fost compilate şi adunate informaţii şi date din literatura de specialitate  şi din experimentările practice ale autorului făcute la Ecole Centrale de Lille şi în laboratoarele Electro Total Bucureşti.

Lucrarea de faţă doreşte, în primă instanţă, să familiarizeze cititorul cu una dintre cele mai dinamice tehnologii de comunicaţie pentru reţelele de control existente astăzi, anume LonWorks. Aceasta, împreună cu protocolul folosit – LonTalk – este utilizată într-o multitudine de aplicaţii din mediul industrial şi civil. Numitorul comun al acestora este caracterul distribuit, la distanţă şi fluxul intens de date în cantităţi mici.

Cele şase capitole ale lucrării prezintă într-un mod concis şi clar comunicația de tip LonTalks ca parte componentă a tehnologiilor LonWorks şi o aplicaţie practică.

În capitolul 1 sunt prezentate argumentele care au condus la alegerea tehnologiei LonWorks pentru schimbul de date în cadrul unei reţele de control, ce are diferit această tehnologie faţă alte tehnologii, ce avantaje prezintă şi cum s-a folosit aceasta în cadrul diferitelor proiecte.

Capitolul 2 al lucrării, Tehnologia LonWorks, analizează aspecte generale despre reţelele de control şi utilitatea lor. Sunt  prezentaţi explicit termenii specifici tehnologiei LonWorks şi descrierea structurală şi funcţională a protocolului de comunicaţie LonTalk. În acelaşi capitol s-au descris modulele structurale şi funcţionale ale unui chip tip Neuron, descrierea mijloacelor, metodelor şi modelelor standard de funcţionare definite şi introduse de LonMark, funcţionarea unei interfeţe programabile MIP, modalităţile de conectare a dispozitivelor într-o reţea LonWorks şi prezentarea interfeţelor obişnuite utilizate în reţelele LonWorks.

Partea a doua a lucrării prezintă o aplicaţie dezvoltată cu ajutorul tehnologiei descrise. Sunt  prezentate atât funcţionalitatea, cât şi modul de implementare a unei reţele LonWorks. S-a pus accentul pe caracterul simplu şi didactic al aplicaţiei, pentru a înţelege în amănunt atât structura cât şi modul de funcţionare a unei reţele de control.

În capitolul 3 al lucrării, Aplicaţie practică. Comandarea unui servomecanism cu ajutorul unui automat programabil prin intermediul comunicaţiei LonWorks, se prezintă analiza şi proiectarea aplicaţiei software de achiziţie şi comandă a unui servomotor, componentele hardware, programele software utilizate pentru implementarea aplicaţiei şi utilitatea fiecăruia.

Aplicaţia software de achiziţie de date şi de comandă, este prezentată în capitolul 4, descriindu-se funcţionalităţile aplicaţiei software, utilizarea aplicaţiei, prezentarea în detaliu - din punct de vedere tehnic - a fiecărui modul funcţional în parte.

În capitolele 5 şi 6 ale lucrării, Concluzii respectiv Propuneri de  îmbunătăţire a sistemului, sunt  formulate argumente pro şi contra referitoare la utilizarea comunicaţiei prin protocol LonTalk sub forma adoptată în cadrul aplicaţiei prezentate şi s-au analizat avantajele utilizării tehnologiei LonWorks în cadrul sistemelor de control, cu exemplificări din domeniul BMS - Building Management Systems.

Lucrarea de faţă este rodul colaborării autorului cu diverse persoane fizice şi juridice cărora doreşte să le aducă mulţumiri.

Aplicaţia practică a fost realizată cu sprijinul companiei de automatizări industriale şi civile Electro - Total Bucureşti, respectiv a domnului dr. ing. Iulian Puiu.

De asemenea, doresc să aduc mulţumiri colegilor mei, ing. Roxana Ioana Răsoiu, ing. Diana Vasilescu și ing. Andrei Valentin Nedelcu care m-au ajutat la selectarea materialului ce a stat la baza lucrării.

De un real folos mi-au fost discuţiile şi comentariile purtate cu prof. univ. dr. ing. Genevieve Dauphin – Tanguy şi ing. Hilaire Rossi din cadrul Laboratoire d’Automatiq, Genie Informatique et Signal de la Ecole Centrale de Lille – Franţa, și prof. univ. dr. ing. Dumitru Popescu de la Universitatea Politehnica București, care au contribuit la definirea conceptului actualei lucrări.

Sincere mulţumiri şi prof. univ. dr. ing. Cristian Oara cu care am avut o permanentă legătură şi schimb de idei pe tema prezentei lucrări.

Nu în ultimul rând doresc să mulţumesc familiei care mi-a fost alături şi m-a încurajat în toată perioada de pregătire a lucrării.

În cazul în care numele anumitor persoane care m-au sprijinit la conceperea, editarea şi tipărirea prezentei lucrări a fost omise, îmi cer scuze şi le mulţumesc.

Ruxandra Ioana Mustaţă (Bucureşti) 

REVERENTE CRITICE...

 FIARA IMPARĂ, DE NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU

Volumul de antologie lirică “Fiara impară”, semnată de poetul Nicolae Grigore Mărăşanu, apărut la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, în prestigioasa şi orgolioasa colecţie “Opera Omnia” – Poezie contemporană - adună, printr-o selecţie riguroasă şi responsabilă a redactorului de carte, scriitorul Aurel Ştefanachi, şi a colaboratorilor seriei, coordonaţi de Valeriu Stancu, întreaga literatură lirică a autorului, cuprinsă în cele 12 cărţi publicate, începând de la debutul editorial cu “Insula”, Editura Albatros, 1973, până la “Poeme desfrânate”, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2009, şi încheind cu două capitole de Inedite: “Vocile cenuşilor” şi “Recviem pentru sinele sinucis”, proiecte editoriale poetice viitoare.

 Lirica poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu s-a născut sub semnul vâltorilor Dunării şi al miracolelor Deltei; s-a potenţat artistic după meandrele fluviului şi după aluviunile sentimentale ale unui simbol ancestral, investit cu efluvii fastuoase, într-o derivă stăpânită prin arta cuvântului şi o imaginaţie febrilă, echilibrate printr-o cultură şi inteligenţă creatoare. Poetul s-a trezit înzestrat nativ cu un potenţial teluric cu erupţii acvatice primare, pe care le-a stăpânit prin instinct, apoi prin lecturi bine temperate, rigoare, disciplină intelectuală şi bun simţ artistic. Dealtfel, în totul, statura sa de intelectual şi artist creator de frumos s-a edificat pe aceste componente temperamentale, încă de la debutul în publicistică, în calitate de corespondent de presă la Scânteia, pentru judeţul Brăila, şi, de-a lungul carierei sale jurnalistice, la Gazeta Muncitorului Forestier, ca şef de secţie; la Eco, Ecomagazin, Ecosofia ori Viitorul Românesc, ca redactor-şef.

Nicolae Grigore-Mărăşanu a făcut o publicistică vie şi novatoare alături de echipa de reporteri fulminanţi ai revistei “Flacăra”, condusă de poetul Adrian Păunescu, într-o lungă perioadă de peste 20 de ani, când ajunge redactor-şef adjunct. După Revoluţie, este şef de secţie la “Parlamentul”, expert parlamentar la Camera Deputaţilor şi avocat la Baroul Bucureşti. Este Preşedintele Fundaţiei Europene de ecologie şi cultură, membru al Consiliului de conducere al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, vicepreşedinte al Filialei de Est BrăilaGalaţi a U.S.R.

Pe lângă volumele de poezie în limba română, are un număr însemnat de versuri în limbile engleză, macedoneană, bulgară, sârbă, maghiară sau italiană, ca şi câteva cărţi de eseistică. A primit numeroase premii literare, meritate şi în egală măsură măgulitoare pentru palmaresul şi panoplia unei biografii scriitoriceşti, amplă şi neîncăpătoare într-o recenzie, în care semnalez măcar premiul internaţional Steaua de pe cer, oferit de Enciclopedia Personalităţilor din România Who’s Who, şi Registrul Internaţional al Stelelor, Elveţia, 2007; Diploma de Onoare a U.S.R., de excepţie, 2010, şi titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Măraşu, în 2005, când donează Bibliotecii Comunale peste 1000 de cărţi din biblioteca personală şi mărturisea, emoţionat şi grav: “În viaţa mea, am furat o singură dată...; am luat de pe geamul deschis al Bibliotecii din satul copilăriei mele o carte..., pe care am citit-o altfel decât pe atâtea altele...”

În 2006, poetul Nicolae Grigore-Mărăşanu este declarat Cetăţean de Onoare al Brăilei, pentru contribuţia sa la bunul renume adus oraşului de la Dunăre, alături de Panait Istrati, Mihail Sebastian, Constantin Sandu Aldea, Dumitru Panaitescu-Perpessicius şi Fănuş Neagu.

Nicolae Grigore-Mărăşanu este aşadar o personalitate cu un C.V. cultural de excepţie, cu preocupări şi veleităţi spirituale de-o diversitate surprinzătoare, dar Poezia a fost întotdeauna amanta sa de taină, frumoasă şi tulburătoare, capricioasă şi dătătoare de energii fulgurante, febrilă sau anxioasă, pe care a scos-o în lume doar în haina de ceremonie a limbii române, la “sărbătorile naţionale” ale patriei poeţilor români. Nicolae Grigore-Mărăşanu este un trubadur modern cu atitudini spectaculoase de menestrel medieval, cu gesturi elocvente de salon de epocă al unei Restauraţii à la Madame Récamier, dar şi de protestatar, de răzvrătit, cu eroi din zona de margine a unui Terente, proscris oficial, însă salvat de o istorie sentimentală şi desuetă de la Dunărea de Jos; o poezie ca un protest, ca o sfidare, cu nuanţări duplicitare, ca un “mârâit” agresiv, avertizant, pe o partitură cu note discordante.

Poezia sa este... subversivă, de atac la clasicul ruginit, deşi are nostalgii bucolice, cu plauri, pescari şi Deltă, ca o margine de lume, dar se manifestă agresiv, tocmai ca să-şi pondereze “arţagul” liric de avangardă, folosind, surprinzător de exact, “armele” ieşite din uz ale liricii moderne, ca în catrenul care deschide cartea de debut: “Eu ce pot fi în cosmosul temut / decât o insulă, / o pasăre cu aripi largi planând / deasupra unui fluviu ce-ameninţă?” (“Insula”, Editura Albatros, 1973, pag. 27), adică o insulă, ca un refugiu, ca un memento, dar şi ca un avertisment; ca o identitate, ca o matrice onomastică, ca un destin... Pentru că destinul său poetic a stat sub semnul tutelar al Insulei înconjurată de ape, pe un portativ liric marcat de aluviuni, de ostroave, de plavii, de pelicani şi lebede, “murinde”, cuminţi sau intempestive, pe o matrice echilibrată ori un sentimentalism în derivă, venite dintr-o copilărie magică, dintr-un univers acvatic: “Copil / cu ochii ca mugurele / cu timpul înflorit / până la streaşina stufului / ... / Vulnerabila lumină / a neînchipuirii” (“Eu, la streaşina stufului”, pag. 29).

“Insula”, acest volum de debut, este înşelător şi cuminte în acelaşi timp, pentru că formula prozodică anunţa impetuos, puţin orgolios, uşor infatuat, un poet de anvergură, un poet-semnal, un poet-altfel, chiar altfel decât şi-o dorea poetul însuşi: “Suie timpul prin mine / Ca şarpele printr-o tulpină de crin / şi mă iartă marea; / meduzele dorm prietenoase / în visul aceluiaşi ţărm” (“Plânsul vânătorului”, pag. 35). Ba, chiar “plusează” îndrăzneţ, pe o versificaţie novatoare, riscând neaderenţa, într-o vreme când exista cultul pentru clasici, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, dar mijeau şi zorii deschişi de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu...

Vulnerabilă, poate şi în egală măsură speranţă, trei ani mai târziu, poezia lui Nicolae Grigore-Mărăşanu rămâne în aceeaşi arie tematică a apei, a fluviului, a Deltei, când publică “Corabia de fosfor”, Editura Eminescu, 1976, dar, în ciuda îndrăznelilor prozodice, scrie o poezie celestă de tânăr îndrăgostit, ca un romantism întârziat, puţin demodat dar de-o puritate ingenuă, din alte vremuri: “Ce limpede îţi este astăzi chipul / după o noapte de iubire sfântă, / de parcă îngeri dalbi din cinci banjouri / un imn al nemuririi-n cer ne cântă” (“Limpede chipul”, pag. 39).

Dar şi nostalgii, şi iubiri rănite, şi iubiri uitate, într-un univers intim, o geografie a amintirilor, locuri de întoarcere, în copilărie, în adolescenţă, în poveşti de iubire: “Am iubit la Enisala / fata mării – Polinia / ... / şi-am lăsat în Enisala / inima, ardea câmpia” (“Enisala”, pag. 44).

Ca să revină, după alţi trei ani, ca un puseu sentimental, nostalgic, ca o obsesie, pe sonorităţile unui menuet festiv, grav, la aceleaşi biografii acvatice, cu volumul “Umbra fluviului”, Editura Eminescu, 1979, pe... “valurile” unui motto programatic, prezent la toate cele 12 volume antologate: “Să-ţi tragi fluviul peste trup / ca o cămaşă, / să simţi că te reverşi / peste maluri / rana lumii să o speli / cu lacrima curgerii tale” (pag. 45). Dar, altceva liric, o altfel de poezie, un alt univers artistic, de la concret spre mit şi legendă, o literatură personalizată până la identificare, una de început, ca o uvertură promiţătoare din ceea va însemna de-acum încolo opera poetică a poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu, în tonalităţi tulburătoare şi modulaţii abrupte: “E ger smintit / şi câinii beau din fluviu, / laguna copcii / naşte vidra fiu” (“Haita”, pag. 48).

“Umbra fluviului” este o carte de miracole, cu aşteptări, care nu mai vin din mitul ancestral al fluviului, ci din limpeziri existenţiale, în ciuda unor rezerve şi a unor ezitări, pe care le acceptă comod altor dileme greu de descifrat: “Să-ţi întind am vrut aripa, / Zborul să amâne clipa / scufundării-n fluviul mut: să-nving moartea n-am putut! / ... / Parc-aş săruta-ntr-o vale / gura veşniciei tale!” (“O altă gură”, pag. 52-53).

Cu volumul “Enisala”, Editura “Albatros”, 1980, menestrelul Nicolae Grigore-Mărăşanu urcă pe coverta unei alte muze poetice, pe o partitură mai elaborată, deşi pe aceeaşi linie melodică, obsedantul fluviu, nemărginirea apelor, de unde răsare Soarele, şi-şi glisează discursul poetic pe dileme existenţiale: “Să-ţi înveţe zboru-aripa / vrut-am, s-amânăm şi clipa / scufundării-n valul mut... / Să-nving fluviul n-am putut! / ... / dar cum să mai vii de unde / gândul nu poate pătrunde?” (“Bocet”, pag. 61).

Încercat de erezii, dogme şi incertitudini păcătoase, poetul intră în dialog cu Divinitatea: “...ai scăpat iar, Doamne, hăţul sfânt din mână, / hai, mai fă o lume dacă vrei şi poţi!” (“Elegia hăţului scăpat din mână”, pag. 63), şi-şi arogă, sfidător, alternative atee: “Vezi? Lovesc în mine umbre lungi de dropii, / ... / Pe pământ e bine” (Ibid). Şi acceptă cu greu, cu obidă, ieşirea din natura paşnică a copilăriei din Insulă, pentru că este acaparat, umilit, un inadaptat în mediul ostil al civilizaţiei egoiste, reci, insalubre: “Prinşi în rugul vântului pe patru roţi, / ne ghemuim la pieptul mumei metropole, / devastatoarei metropole; / botul ei de meduză ne suge matern!” (“Vântul pe patru roţi”, pag. 67); dar are garanţia refugiului salvator tot în natura de început, ca o cale de drenaj şi-n creştere cu o octavă: “Şi mă bucur de libertatea / de a purta ca soldat masca de gaze, / de a alerga către margine, / acolo unde triumful ierbii suie ca valul!” (“Acolo unde iarba verde bate ca valul”, pag. 69).

Volumul “Distanţa dintre mine şi un iepure”, Editura Eminescu, 1983, este cartea de poezie cu care Nicolae Grigore-Mărăşanu evadează dintr-un univers concret, lacustru, acvatic, sau cum vreţi să-i mai ziceţi!, într-o “ceaţă”, într-o aură poetică nouă, inaccesibilă muritorului de rând, deşi mai păstrează încă... recuzita lirică de început, ca pe un stindard, ca pe un stigmat genetic, cu aceleaşi umbre ale fluviului, ale sălciilor şi ale plaviilor, în care se mai păstrează oasele peştilor morţi şi de unde răzbate ţipătul prelung al cormoranilor la vremea împerecherii şi a perenităţii, dar plusează sfidător: “Emisiunea, palid spectacol, se terminase! / Doar scâncetul de lup al ecranului mai năzuia, / aşa cum o chemare de iele auzi în urechi / când treci pragul spre moarte” (“Amăgirea călifarului roşu”, pag. 78). Depăşeşte concretul, banalul, cotidianul, îşi deturnează conştient memoria ludică spre orizonturi largi de poet bântuit de existenţialism strangulat de erezii şi incertitudini provocatoare: “Pe cei bătrâni, mai zise, roşi de boală, / îi uită viaţa-n pat şi moartea-i scoală: / ... / Un lup ţipa în el a neputinţă, / ‘nainte cu un ceas de a pieri” (“Pan răspunde întrebărilor lui Gril”, pag. 82-83); în poeme elaborate, chiar prea elaborate, de care se va detaşa, spre o imagistică a confesiunilor, mereu alta, pentru că lumea, orizontul liric al poetului, este reală: “mai întâi apar ochii căprui ai Universului, / apoi nasul, barba şi gura blajină / a Olarului bătrân care trudeşte la o nouă facere” (“Marele Fotograf”, pag. 86). Poezia din acest volum este puntea de trecere de la tinereţea, şi chiar a ludicului întârziat, la maturitatea artistică a poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu, în plan ideatic şi în prozodie; îşi adjudecă formele de lirică-semnal, îndrăzneţe, ca un brand poetic, “marca Mărăşanu”, în straiele vechi tematice: “Veniseră la borşul de peşte călifarii, / dogii Veneţiei, / spuma Levantului. / În strai mătăsos / au sosit craii cetăţilor de Sus şi de Jos / ale Dunării” (“Taifasul”, pag. 101), sau “Seara, geamandurile scăpărau peste fluviu / şi auzeam cum urcă morunii să depună / icrele negre” (“Dansul nupţial al sturionului”, pag. 105).

Volumul “Capriciu pentru cele patru vânturi”, Editura Eminescu, 1986, este rezultatul unui lirism cu o muzicalitate ca-ntr-un pasaj de Paganini, pe note discordante, cu ezitări în plan prozodic, cu o versificaţie mai căutată, dar în declin valoric. Dominantă şi valoroasă se impune ideea poetică decurgând dintr-o ironie inteligentă şi un lexic savuros, deşi poetul oferă imaginea unui iremediabil idealist, bântuit de vise-iluzii şi de coşmaruri-concrete: “cu o lance cât o flacără de crin, / năluca lui Don Quijote - / călărind o Rosinantă pursânge / ... / Idealistule, / strigă umbra cavalerului de La Mancha / nu vrei să înveţi / cum se obţine rangul...” (“Incurabilul Don Quijote”, pag. 119-120). Echilibrul, în ciuda unei tendinţe de evadare din universul acvatic, vine tot din copilărie, prizonierul unui ludic peste care nu poate trece: “Te-am surprins, fluviul meu, / ... / rămânând eu cu dorul cel lung, / ... / Acum / pornite din lume, / cărările mele duc numai spre tine” (“Învăţând să dau sens amăgirii”, pag. 128).

Cu volumul “Îngeri şi banjouri”, Ed. Eminescu, 1998, poetul Nicolae Grigore-Mărăşanu adaugă la palmaresul său artistic o direcţie nouă şi originală în tehnica sa literară şi în stilul inconfundabil, cu un alt registru liric, şi tematic, şi prozodic; o poezie grevată pe plasticităţi lexicale, cu un plus de graţie generată de pitorescul folclorului, chiar cel de margine, filtrat de o semantică nouă, intelectuală, mai blândă şi în afara clişeelor licenţioase.

Poemele din acest volum evocă un univers mirific, legendar, mitologic al Dunării de Jos, locuri şi realităţi pe care poetul le percepe din perspectivă livrescă, spaţii ancestrale cu o atmosferă sălbatică, de necontrolat, cu legi proprii, dar şi cu o lume cosmopolită, un amestec pestriţ de naţionalităţi, turci, greci, lipoveni, care confereau Brăilei din secolul al XIX-lea şi început de secol al XX-lea o personalitate cu totul ieşită din comun, o atmosferă tipică de interferenţe etnice, un halou inedit rezultat dintr-o alchimie bizară de Orient şi Occident. Un motiv poetic de la periferia moralei şi a convenienţelor ipocrite, ... “la noi, la Brăila, / la tanti Elvira, / se vinde amorul cu kila...”, pag. 135), ar fi riscat un blam pentru poet, dar asemeni lui Tudor Arghezi, poetul Nicolae Grigore-Mărăşanu a scos frumuseţi şi parfumuri noi din “Flori de mucigai”, iar poezia sa s-a cristalizat stilistic pe aceste tonalităţi lirice, asemănător variaţiunilor pe aceeaşi temă şi a crescut într-un tempo artistic, valoric, de la pianissimo până la forte, ca în construcţia melodică a celebrului “Bolero” de Maurice Ravel.

Eroticul capătă în “Îngeri şi banjouri” dimensiuni şi valenţe inedite, nu atât prin intensitatea şi pitorescul sentimentului, cât prin violenţa verbului sau a unui lexic cu modulaţii argotice uneori, regionale sau arhaice alteori, ca într-un “cântec ţigan”: “Sânii nebuni zbăteau în bluza largă / Trupul nurliu - ţipar unduitor / ... / Mişto ar fi să-mi strige: «Bre, ia fata, / că ai împins la ea de opt nepoţi» (“Îmbârligaţi, ne-am... tumba-buf  în gârlă”, pag. 158), şi-l apropie pe Nicolae Grigore-Mărăşanu de Miron Radu Paraschivescu, cu ale sale “Cântece ţigăneşti”; şi, mai nou, de poemele “Licenţioase”, semnate de Liviu Vişan.

Atmosfera de epocă, misterioasă, terifiantă uneori, desuetă, mai ales, o lume de mult apusă, cu turci, paşale şi Kire Kiraline, cu Elvire şi cu lipoveni-pescari întregesc liric spectacolul iubiri, dar şi al eu-ului vulcanic, neîngenuncheat, teluric, de nestăpânit. Cu “Terente” (balada ultimului haiduc din Balta Brăilei), dar şi cu alte poeme, poetul se apropie de François Villon, bardul francez al Evului Mediu european, dar niciuna dintre trimiterile şi paralelele literare de mai înainte nu ştirbesc cu nimic originalitatea, stilul inconfundabil al unei lirici, care-l definesc pe Nicolae Grigore-Mărăşanu ca un trubadur cu totul modern: “În tuslugi de bou bălţat / Terente s-a încălţat / Şi la noapte intră-n Baltă / ... / În cârciumă la Măraşu / bea Terente aldămaşu” (Op. cit., pag. 177 şi 181).

“Marţea canonului”, Ed. Eminescu, 2001, este volumul de poeme construit pe dileme existenţiale şi pe incertitudini spirituale, pe care Nicolae Grigore-Mărăşanu le converteşte în rugăciune, nu pentru a implora ceva Divinităţii, ci pentru ca “...să-ţi mulţumesc / că, iată, am trăit / fie cât şi numai pentru o clipă / sub tunetul mâniei tale, / aici unde virtuţile neştiute / îmi sprijină inima să nu cadă” (“Puţină contemplaţie”, pag. 191). Copilăria poetului, între maluri de ape, pe canale ca-ntr-o Veneţie a Deltei, pe plaurii cu stuf şi cuiburi de pelicani, s-a materializat într-o “lecţie de viaţă”: “Aşa am înţeles de timpuriu vaierul mamelor / ce strigau din maluri / numele celor înecaţi la năvoade”, şi din care s-a născut o “experienţă de viaţă”: “Doliul nu dura mult decât o viaţă - / feciorii trec în rând cu taţii, / iar fiicele neveste ajungând / luau durerea de la început”; ca să irumpă crâncen, indubitabil şi, totuşi, optimist: “Viaţa nu se satură cu moartea, / iar poemul meu ca să dureze / are nevoie de cei neînvinşi” (“Lecţie de poezie”, pag. 194, 195), ca o “ars poetica”, asemeni unui imn închinat vieţi, ca o “odă a bucuriei”. Şi, totuşi, “Marţea canonului” este cea mai tristă carte de poezie a poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu, în ciuda faptului că el are un tonus, între eleganţă sfidătoare şi educaţia de-un bun simţ nativ, neprefăcut, cuminte, curat; cartea pare a fi scrisă în clipele de impas sufletesc, deşi sufletul poeţilor este într-o perpetuă derivă: “Parcă aş călca pe propria-mi cenuşă / şi nu pot / ... / Eu nu pot” (“Plavii”, pag. 197); sau “Dar ce să nădăjduim / de la inimile ce nu se mai pot izbăvi?” (“Avem nevoie de un drum”, pag. 202).

Izbânda, echilibrul, şansa socială şi profilul personalităţii poetului au venit din îngemănarea dintre puritatea nativă, genetică, şi vocaţia artistică a sa: “Inocenţă, / eu de mic încercând a-ţi rosti numele, / te-am numit Poezie” (“Triumful inocenţei”, pag. 210). Iar explicaţia s-ar afla, foarte la îndemână, comod şi vulnerabil în acelaşi timp, în straturile copilăriei din universul generator de reverberaţii natale: “Aici / mistuirea nu are sfârşit, / dacă sfârşitul nu e cumva această mistuire / ce mă răpune / şi mă preface-n lumină, / spre a mă reda vouă, / vizibil; / spre a dăinui” (“Ţărm la Măraşu”, pag. 217; satul din Deltă, care i-a dat numele poetului...).

În cel de-al IX-lea dintre cele douăsprezece volume care alcătuiesc cartea “Fiara impară” din colecţia Opera omnia, poetul este bântuit de “morbul” şi demonii frumosului, categorie estetică, primordială, nativă, necontrafăcută, deoarece: “...frumuseţea mistuie / mai grabnic decât moartea” (pag. 219), şi, pentru a fi convingător, închină o “Odă privighetorii”, pag. 221, această “primadona” a muzicii celeste a naturii: “Prietenă cu două aripi de purpură, / din zori şi până-n seară eşti un izvor de triluri”; de la care se poate împrumuta arta de a controla beatitudinea: “Învaţă-mă sensul acestei risipiri, / când văzduhul fecundat de sunete / e cuib al armoniei şi extazului”.

Alternând, abrupt, fără menajamente sau slifoseli estetice, spre alt univers la fel de frumos, poate şi mai frumos, venit tot dinspre copilărie: “Cherhanale, redute ale singurătăţii, / dorul ne-aduce la voi...” (“Cherhanale”, pag. 222), ca o declaraţie de iubire pentru un timp nostalgic şi ireversibil: “Cât vă iubesc, cherhanale, / mine de aur ale templului meu, / aurore ale omului născut pe ape, / ale cărui linişti durează cât clipa / dintre două valuri” (Idem, pag. 223); revenind obsedant, ca o litanie, ca un reproş parcă, dar şi ca o oază de echilibru şi linişte: “Cât vă iubesc, cherhanale, / faruri luminoase către care navighează corăbiile mele” (Idem, pag. 224).

Cu “Leviathamul”, Editura “Grai şi suflet – Cultura Naţională”, 2004, Nicolae Grigore-Mărăşanu poate fi perceput ca un poet al imaterialului şi al perfecţiunii născute din ideal, pe care nu-l poate atinge, şi-atunci îl programează liric ca pe o nălucă desconspirată şi compromisă prin banal: “Sinele e în extaz, / şi scară către tine / e năzuinţă ce întinde aripi / şi învinge gravitatea / materiei care sunt” (“Extaza lacrimii”, pag. 247). Are dileme de tot felul poetul, acceptă chiar compromisul estetic: “Şi-mi ziceam / că de va fi acum / ce frumos ar fi...” (“Extaza câmpiei”, pag. 254), dar are decenţa de a aştepta viitorul, speranţa, alternativa: “Dar mai avem de parcurs / calea ce cucereşte o mirare, / avem de zidit / latura dinspre iubire... (Ibidem).

Sonetele din volumul “Imparele”, Editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 2008, nu modifică, nu influenţează statura artistică a poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu, pentru că el a ales, mai totdeauna, chiar de la debutul cu “Insula”, să fie altfel, să fie altceva şi chiar a reuşit, deoarece mereu a ales formula prozodică, imposibil de încadrat într-un “manual de prozodie” aplicată şi chiar şi-a asumat riscul, inconştient poate, de a fi el însuşi, iar importantă a fost mereu ideea, ideea de a sfida, pe oricine, chiar şi pe marii poeţi, corifeii liricii universale: “Ai dedicat sonete cu duiumul, / slăvitu-i-ai pe Shakespeare, Rilke, Dante, / cu iambi în ham allegro ori andante” (“Ahoe!”, pag. 268).

Formula prozodică de sonet agreată de poet este una originală (3+3+3+3+3+2), în contrapunct liric cu tiparul clasic (4-4-4+2), dar cu nimic mai puţin productivă, pentru că pune accentul pe tehnica rimei îmbrăţişate (1-4; 2-3), cea mai elaborată dintre ele, şi cu variaţiuni inspirate pe celelalte tipuri. Dincolo de tehnica prozodică, sonetele poetului se complac într-un abstract de paradă, anulat de simţul umorului şi de impactul lecturilor de calitate ale autorului: “Mă tot somezi s-abandonez sonetul, / o prama yoga sângele să-mi ducă / spre mistici reci pe unde vag hurducă / ... / În umeri frig, în tâmple alb penetul” (“Somaţii în decor nocturnal”, pag. 276). Şi-şi motivează orgolios, puţin infatuat: “Creşte în mine o desăvârşire / şi-o mântuire suie prin tulpini; / coroana cu rubinele de spini / ... / Pe frunte prinde cuiele să-nşire” (“Creşte în mine o desăvârşire”, pag. 277); ca o aderenţă la “lumea bună” a poeziei: “Cu Rilke mă acopăr când mi-e frig, / cu Shakespeare mă adap de-mi este sete; / extaz simt cum vor să mă îmbete / ... / Cu Eminescu, când prin codri strig” (“Ecou întors în sânul cu mistere”, pag. 280).

“Poeme desfrânate”, Editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 2009, cel de-al XII-lea volum din Opera omnia, “Fiara impară”, este, în ciuda titlului belicos şi agresiv, un afront elegant şi decent la adresa liricii indecente, calificată foarte modernă de către unii poeţi şi poetese fără inhibiţii  etice şi estetice, de fapt o pseudoliteratură, care se constituie într-o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalistă...”, cum spuneam într-o recenzie la cartea unui astfel de autor. Poetul serios şi grav, cum este Nicolae Grigore-Mărăşanu, s-a ferit cu tact şi inteligenţă să cadă într-o astfel de capcană... “artistică” şi a scris o poezie licenţioasă şi nu prea, care ar putea să însemne o formulă elegantă şi ironică de anihilare a tendinţelor, a exceselor din domeniul literaturii lirice, iar “Poeme desfrânate” pare a fi mai degrabă un mod gălăgios, puţin exagerat, mai mult mimat decât manifest, iar adjectivul din titlu se constituie în “atac la pudoare” prin revers semantic şi alunecare a vulgarului în derizoriu. Elementul grav, chiar în ipostaza sa de jos, desfrânată, este convertit în banal şi scutit de înţelesuri vulgărele, imorale, prin deturnarea spre comun, spre simpluţ, puţin necuviincios, dar nu mai mult: “În baierele Isarlâkului, / bubuie darabana / şi daireaua; / ... / Apoi, / chicoteli, / icnete, / sămânţuri în dospeală / de zămislire, / împing în opinteli...” (“Dansul găinii porumbace”, pag. 293-294). Versurile din acest volum, cu un titlu incitant, puţin sfidător, voit insidios, cu doar câteva cuvinte neadmise de Dicţionarul elegant al limbii române, ilustrează formula de modernitate cu orice chip, iar poetul Nicolae Grigore-Mărăşanu îşi îngăduie forme acute de alergii artistice şi nonconformism civic în limitele artei literare, care nu admite compromisul decât ca metaforă, ca licenţă poetică: “Cutră bătrână, / i-am zis bătrâneţii / ... / Târfă bătrână / i-am zis bătrâneţii; / ... / Curvă bătrână, / i-am strigat bătrâneţii; / torţă sufletu-mi voi aprinde / şi te voi orbi / ... / şi te voi orbi, / te voi orbi!” (“Şi te voi orbi, te voi orbi”, pag. 302-303).

Lirica poetului Nicolae Grigore-Mărăşanu din acest volum – opera omnia este una de calitate, cu pecetea unei originalităţi spectaculoase, nonagresivă, în ciuda unui lexic provocator, mai mult de... paradă, chiar nonlicenţios prin deturnări semantice, deoarece există o tentaţie a îndulcirii semnificaţiilor prin şoc preventiv, prin sinonimie de contrast, prin metaforă simbol. Toate cele douăsprezece volume de versuri care alcătuiesc “Fiara impară”, au o anumită, provocatoare recuzită lexicală, sunt “regizate” ca un spectacol teatral, cu vorbe din aria semantică de specialitate tematică, ideatică, convenţională, ca o pecete artistică. Poetul protestează exacerbând mânia şi anihilând-o în felul acesta, asumându-şi riscul derizoriului metaforic. În alte situaţii, poetul huiduie pentru a anula excesul de sensibilitate cu riscul de a eşua în desuetitudine, şi-atunci, plusează prin exces de pudibonderie...

Acesta este Nicolae Grigore-Mărăşanu, poetul nonşalant, imprevizibil, ludic fără să recunoască; un uriaş cu gânduri de copil, cuminte, ascultător, frenetic, sensibil, naiv, într-o alternanţă bezmetică de bucurie şi senin...

Dumitru Anghel
 


7, DE ADRIAN MUNTEANU

Adrian Munteanu „7”- lansare de carte, marţi 29 noiembrie orele 18,00 „Casa Băiulescu” la o nouă întâlnire a grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi”. Citesc acest afiş cu o strângere de inimă. E marţi şi mai sunt câteva ore până la lansare şi nu ştiu dacă voi reuşi să ajung dar mă străduiesc. Simt că va fi ceva special. Dau câteva telefoane...

La orele 17,40, împreună cu bunul prieten Izzet Baubec, intrăm în curtea „Casei Băiulescu". Din urmă ne ajunge criticul şi prof.univ.Virgil Borcan, un tip sobru, prea sobru, dar care mi-a stârnit admiraţia datorită prezentărilor făcute autorilor la cele câteva lansări la care participasem la Braşov. Eram nerăbdătoare să urc, să-l întâlnesc pe acest trubadur cu privighetori în suflet, cum îmi place mie să-l numesc, Adrian Munteanu. Mi-era drag omul acesta. Mi-era atât de drag... Se înrădăcinase în sufletul meu încă înainte de a-l cunoaşte. Doar îl citisem, dar versul lui avea forţa de a transmite „sonata” sufletului, cum frumos spusese unul dintre invitaţii prezenţi, numai că „sonata” lui nu e formată din trei, patru părţi, ci din „7”, fiecare cu un alt ritm interior, cu alt suflu. De când îl auzisem recitând poemele Adrianei Lisandru îşi ocupase locul. Atâtea calităţi la un singur om mai rar. Frumos în adevăratul sens al cuvântului şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu ştiu să fi întâlnit un recitator mai bun, actorul din el excela şi la acest capitol.

L-am abordat înainte de începerea lansării. Ştiam că va fi ocupat după aceea. Aveam să-i dau în dar „ poetica@”, mi s-a părut cel mai potrivit moment să-i înmânez cartea Lirei. Aflase de noi în tabăra de la Cisnădioara de le Maria Gabriela Dobrescu cu siguranţă. Am reuşit să-i smulg şi promisiunea că va veni pe site-ul Lira 21, deşi timpul îi era cel mai mare duşman. La puţin timp a venit şi mi-a dăruit volumul care tocmai se lansa.

Un volum inedit şi cred că unic prin prezentare şi concepţie în interiorul căruia am găsit un plic cu o foaie de manuscris purtând semnătura maestrului, o filă de istorie valoroasă peste ani. M-a impresionat profund. Aveam sentimentul unui sfârşit de drum...

Preşedintele Fundaţiei Culturale Arania, Daniel Drăgan, a ţinut o frumoasă cuvântare despre activitatea d-lui Adrian Munteanu. Atât domnul Drăgan cât şi criticul Aurel Ion Brumaru au concluzionat „încercarea lui Adrian Munteanu de a parcurge şi închide, cu şapte opriri un ciclu liric consacrat formei curate a sonetului(ea va găzdui deopotrivă o problemă metafizică şi una lingvistică) este, din câte ştiu, fără de pereche în literatura noastră, printre puţinele, probabil, în lume. Opinia mea e împărtăşită şi de alţi comentatori cu expertiză indubitabilă, ca de pildă eminentul Radu Cârneci.”

Nu au fost elogii. Nu avea nevoie. Avea deja un nume „şi unul bun” ca să citez o colegă de cenaclu. Acest volum însă încheia „un cerc liric”, un proiect la care autorul s-a supus în mod voit „Tot ceea ce mi-am propus să fac, am făcut, tot ce am simţit e aşternut în pagini. Voia ce-am voit-o!” spune autorul. Asta nu înseamnă că nu va mai scrie sonete, că se va retrage, „nu am gânduri pesimiste, închei acest cerc să nu creadă alţii că sunt un fixist în primul rând, în al doilea rând am şi alte proiecte care vreau să le duc la bun sfârşit până mă mai rabdă Cel de sus”. Laurenţiu-Ciprian Tudor, iniţiator, alături de domnul Adrian Munteanu, al grupului de poezie, sunete şi culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov a venit în completarea celor spuse de cei doi, întregind astfel tabloul unui poet care cu siguranţă va rămâne o figură reprezentativă a literaturii braşovene.

„Când să-i fi venit ideea că se pot aduna toate pasiunile sale actoriceşti, muzicale şi poetice într-un singur text numit sonet, nu se ştie. Oricum, pe la 55 de ani. Cert este că a avut nesăbuinţa să scrie pe cel dintâi volum al său SONETE 1, aşa că a fost nevoit să-l scoată şi pe următorul, SONETE 2. Apoi au apărut şi PAINGUL ORB (Sonete 3) şi Ferestre în cetate (Sonete 4), toate la editura Arania, pe care din 2008 a preluat-o. În 2009 a ieşit volumul 5 de sonete, FEMEIE !!!, la editura bucureşteană Minerva. Este o antologie a sonetului său de dragoste. La carte este adăugat un CD cu texte în interpretarea autorului. Un an mai târziu, în 2010, apare la editura DACIA volumul al şaselea de sonete, ORELE TĂCERII.

Cu volumul 7, revine la editura Arania, şi încheie proiectul sonetistic, pentru a face loc altor proiecte literare. Târziu, că aşa i-a fost şi parcursul, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

Pentru desăvârşirea serii au fost invitaţi muzicienii Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon care au susţinut un concert acoustic şi actorul Mihai Bica a recitat câteva sonete care au încântat publicul numeros, pentru că trebuie să spun, mansarda unde a avut loc evenimentul a fost plină.

La încheierea serii autorul a mulţumit tuturor celor care l-au ajutat şi susţinut „fără sprijinul lor şi cu structura mea interioară nu aş fi reuşit” conluzionând într-o sinceritate dezarmantă:„Este cazul să lăsăm falsa modestie la o parte. În Braşov s-a născut ceva care nu are corespondenţă. Nu s-a scris, cel puţin în spaţiul literar românesc, nu şapte, nici măcar cinci volume de sonete. Nu Adrian Munteanu, un scrib, ci noi cei care suferim aici, comunitatea noastră, trebuie să recunoaştem şi să ne bucurăm împreună, să mutăm capitala sonetului din Moldova la Braşov. Nimeni nu îşi doreşte o victorie personală...”

Într-o interpretare de excepţie care a înmărmurit toată suflarea a încheiat cu un frumos sonet „Vorba care moare”, „ Vorbe urzite…Vorbe rostite”, „ Vorba de duh şi vorba care doare /Zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi /Un mal torid şi altul de răcoare/ Vorba fântână ca să poţi zidi/” , „ Vorbe…Vorbe...”

Ceea ce face volumul inedit, nu este doar faţa copertei realizată după un portret făcut autorului de Iulia Matei în care priveşte într-o lume numai de el ştiută , nici spatele copertei în care a selectat din numeroasele mesaje ale admiratoarelor şi tipărite pe toată coperta,ci unele sonete care au la sfârşitul lor două date 25 octombrie 2005-2 noiembrie 2011, 6 decembrie 2004 -25 august 2009 etc. despre care autorul spune „ Am adunat în anii din urmă peste 900 de sonete, însă, doar ceva mai mult de jumătate dintre ele s-au regăsit într-o carte, am purces la recitiri, refaceri, sau rescrieri integrale ale unora din textele de pe parcurs, nepublicate vreodată. Cred că şi ele au dreptul de a ieşi la lumină, de a nu rămâne doar într-un dialog cu propriul lor izvoditor.”

Un perfecţionist, îmi spun. Mi se întâmplase şi mie să reconstruiesc anumite gânduri după câteva luni, dar un „ochi vigilent ” sesizase mereu diferenţa. La sonetele dumnealui nu se simte asta, sunt un tot unitar, dar ce vorbesc, Adrian Munteanu este un profesionist, care poate desăvârşi creaţia. Momentul acela care te inundă, te îneacă, ei pixul şi începi să vâsleşti în marea de cuvinte până reuşeşti să dai valurile deoparte şi ajungi la mal, iei poezia în braţe ca pe o fiinţă iubită şi te simţi împlinit. Cred că asta face diferenţa între el şi alţi iubitori de sonete.

Se încheia o seară „irepetabilă" aşa cum îmi spusese iar eu nu pot decât să mulţumesc autorului pentru aceste bijuterii muzicale care aduc „ agonia” mai aproape de „ extaz”.

Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc)
   


 NOROCUL ŢI-L FACI CU MÂNA TA, POEZIA CU INIMA…

În exil... mai toţi emigranţii aleargă după prosperitate şi prea puţini se gândesc la viaţa artistică şi spirituală. În America de Nord, de exemplu, capitalismul te obligă la transformări majore, sfârşind prin a te corupe. Sistemul social-economic te asimilează, iar dacă vrei să fii sau să rămâi poet, o specie rară pe acest continent (comparativ cu miile de creatori din România), de cele mai multe ori trebuie să evadezi din prezent şi să călătoreşti departe, în lumea nostalgiilor, sau altundeva, într-o lume imaginară. Totuşi, Lia Ruse, o autoare prea puţin cunoscută în diaspora canadiană, poate datorită discreţiei cu care abordează librăriile şi publicul cititor, a găsit formula împăcării trecutului cu a prezentului, printr-o poezie plină de candoare şi optimism.

În anul 2011, autoarea desăvârşeşte „A treisprezecea carte”, un volum antologic, publicat la editura ARGEŞ PRESS, şi care cuprinde aproape două sute de poezii. Prefaţa cărţii este semnată de Mihai Golescu, postfeţele de Adrian Erbiceanu şi Ortansa Tudor, iar recenziile din interior (am fi preferat să fie inserate la sfârşitul cărţii) aparţin profesorului Nicolae Spinei, criticului Sergiu I. Nicolaescu şi, din nou, lui Adrian Erbiceanu şi Ortansei Tudor. De altfel, esenţa acestui volum şi personalitatea Liei Ruse sunt bine punctate de Mihai Golescu în prefaţă şi pe coperta a patra, nelăsând loc niciunei confuzii: „Mai relevant mi se pare că suava fiinţă feminină şi-a extras seva lirică din pământul cultural al Argeşului, în special din spaţiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut şi Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului şi a crinului poetic ca să alimenteze şi să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi în Canada, unde a emigrat şi unde a continuat să transfigureze şi distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete şi entuziasme, nostalgii şi recurenţe, imagini şi amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică şi concretizat în florilegii lirice.”

„A treisprezecea carte” cuprinde poezii din volumele „Freamăt de mai în colorit de toamnă” – Editura Basarab I, Curtea de Argeş, 1994, „Aerul din preajmă” – Editura EXAX, Piteşti, 1995, „Picturi sonore” – Editura TIP – NASTE, Piteşti, 1996, „Lumi străvezii” – Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2000, „Sculpturi în aripa timpului” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2001, „Lumini suave” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2005, „La poarta unui anotimp” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2006, „Desprinderi” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2007, „Clipe sprijinite-n gânduri” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2008, „Scânteieri în oglinzi” – Editura ASLRQ, Montréal, 2009, „Reflectări” – Editura ASLRQ, Montréal, 2010 şi „Arcada timpului” – Editura ASLRQ, Montréal, 2011.

Lia Ruse este devotată în primului rând versului clasic, fiind pasionată de sonet sau rondel, dar are curajul să versifice şi în stil liber, mizând pe muzicalitate interioară şi rime la distanţă, poeziile producând la citire adevărate reverberaţii. Efectele acustice şi elementele simboliste din natură, mai ales când sunt evidenţiate anotimpurile, se susţin reciproc, se îmbină armonios, dovedind măiestria autoarei de a prezenta un cadru fermecător şi de a transmite un refren mângâiat pe corzile inimii.

Lirica feminină a Liei Ruse, fără incizii dureroase în umbrarele conştiinţei, are acea menire de a ne prezenta lumea  dintr-o perspectivă pe care mulţi o ignoră, nemaifiind capabili să aprecieze frumosul şi puritatea din jur. Tocmai de aceea avem nevoie de astfel de autori care ne redeschid porţile percepţiei şi ne îndeamnă la iubire neţărmurită. Dar să nu credem că lirismul Liei Ruse este numai roz-bombon. Uneori are un „Vuiet de singurătate”, (pag. 13) amintindu-ne că viaţa este ca un zbor neîntrerupt în clepsidra astrală (superbă metaforă): „Zboruri ne-ntrerupte în clepsidra astrală... / Cu puf de sălcioară însăilat în vânt / Se scurge martie, în larmă ancestrală / În jocuri vegetale, iar picurând pământ… // Acum, când izbucnesc clipe-mperecheate / Când orbita zilei în sine dospeşte, / Eu mă opresc în vuiet de singurătate / Să lipesc trecutul, pe golul care creşte!”

Cu alte cuvinte, poezia Liei Ruse merită să fie citită şi apreciată. Din păcate, soarta poeţilor este una tristă, ei ajungând să-şi distribuie singuri cărţile, chiar să le ofere pe nimic uneori, fără ca efortul lor să fie apreciat aşa cum trebuie, măcar din respect, printr-o simplă lectură. Câte comori există prin biblioteci fără ca să ştim de ele?

Se spune că norocul ţi-l faci cu mâna ta. Poezia o faci însă cu inima, mâna fiind doar o prelungire a dragostei şi a suferinţei, iar ochii celorlalţi o reîntoarcere la divinitate şi originea cuvântului. Chiar dacă omenirea se duce de râpă, norocul nostru este... că mai există poeţii!

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)
 

SPIRITUALITATE

 CĂLĂTORIE SPRE INFINIT

Uneori ne amintim că suntem o scânteie de absolut, o lacrimă din Universul fără margini creat cu atât de multă fineţe, un şuvoi năvalnic ce se revarsă grăbit către asfinţit, dar nu ştim exact până unde se întinde infinitul din noi. Cugetând la ceea ce suntem cu adevărat, ne oprim oarecum nedumeriţi şi un pic mâhniţi la marginea orizontului, lăsându-ne cuprinşi de un celest acord muzical, ce răsună frânt şi aproape mut în toată Valea Plângerii, chemând la trezire spirituală, ca un bucium străbun cu glasu-i funest.

Ne întrebăm cum ar fi să străbatem spaţiile şi timpul cu un simplu gând, rememorând amintirile ce ne leagă de pământesc şi întipărindu-ne în sine imaginile fără imagini, marea neguroasă a ceea ce a fost şi va fi.

Toate acestea sunt posibile şi chiar se realizează la graniţa dintre somn şi veghe. Unii le numesc călătorii astrale, când sufletul pleacă nestingherit din trup şi parcurge infinite căi şi timpuri, văzând ceea ce îi este dat să vadă, înţelegând cine este şi de ce se află aici. Această stare este oarecum primejdioasă pentru cel care nu are o pregătire spirituală solidă, de aceea nu este recomandată oricui şi oricum. Totuşi, fiecare om călătoreşte spre infinit în somn, atât cât poate, şi recunoaşte la final că a fost minunat, că ar dori să repete această experienţă la nesfârşit. Îmi amintesc astfel de situaţii înălţătoare, când, pur şi simplu totul mi se părea real şi fascinant, asemenea celor mai dulci clipe de linişte sufletească, atunci când sufletul devine una cu tot ceea ce există, când tot ce e malefic dispare, când simţi că te îmbrăţişează însăşi divinitatea şi te cheamă acasă. Aceste momente sunt unice şi irepetabile, dar au o forţă inimaginabilă de a aduce sufletul la origine, de a-l reda Creatorului, pur şi desăvârşit. Îmi tot doresc să retrăiesc astfel de călătorii şi, de multe ori le derulez continuu, ca pe ceva sfânt şi memorabil. 

Chiar dacă gândul ne poartă pe meleaguri necunoscute, nu ne putem rătăci, fiindcă avem cu noi busola infinitului, care ne umple fiinţa cu o inegalabilă armonie divină, arătându-ne drumul spre sine, acolo unde se află puterea cunoaşterii universale.

Totul e ciclic, totul e o spirală virtuală, un abur ce se răspândeşte pretutindeni, luând cu sine energia care ne defineşte, ducând-o în matca nemuririi, aşezând-o pe altarul sfinţeniei absolute. Suntem ceea ce gândim şi nimeni nu ne poate răpi intimitatea sinelui, locul unde ne refugiem spre a cugeta la adevăruri supreme, dureroase, dar incontestabile: viaţa şi moartea, cei doi poli care nu se întâlnesc niciodată, sau poate se contopesc undeva, zămislind infinitul. Din cer către pământ un arc nevăzut izbeşte somnul fiinţial şi-l preface într-o mantie misterioasă, care descoperă frumuseţile unei lumi ascunse, tainice şi incredibil de reală. Este gura de rai la care accedem cu speranţă, sfera minunată a enigmaticei vieţi, unde gingăşia şi inocenţa sunt culorile care înveselesc sufletul descătuşat de material. De aceea, nu ne temem prea mult de trecerea dincolo, fiind convinşi că vom vedea ceea ce ne-am imaginat aici, iar splendoarea locului mai mult sau mai puţin perceptibilă va fi dorinţa noastră împlinită.

Aşadar, călătoria către veşnicie a început deja, iar la capătul acesteia fiecare se va regăsi pe sine aşa cum a fost la începuturi, redobândindu-şi adevărata identitate.

Gina Moldoveanu

 

ÎNVĂŢĂMÂNT

DOUĂ „POVEŞTI” DIN FIZICĂ

Se vorbeşte adesea despre descongestionarea programelor de învăţământ, adesea prea încărcate cu informaţii neesenţiale (afirmaţie parţial adevărată). Dar nu s-a vorbit niciodată de înnoirea programelor şcolare. Ştiinţa evoluează cu paşi atât de mari, încât ceea ce se predă în învăţământul românesc se depărtează de actualitate cu o viteză echivalentă. În plus, profesorul este obligat – prin natura meseriei sale – să se informeze asupra celor mai recente evoluţii din domeniul pe care îl explică elevilor săi şi să le explice acestora.

În două articole succesive voi analiza două evenimente care – după părerea mea – ar trebui prezentate elevilor de clasa a XII-a, chiar dacă unul dintre ele este în contradicţie cu primul postulat al Teoriei Relativităţii Restrânse (predată în primul capitol), iar cel de-al doilea nu are legătură cu vreunul dintre subiectele predate în clasa amintită şi, în general, cu fizica predată în învăţământul preuniversitar: posibilitatea depăşirii vitezei luminii (în numărul de faţă al revistei) şi posibilitatea găsirii bosonului Higgs (în numărul următor).

Despre depăşirea vitezei luminii în vid

TRR (Teoria Relativităţii Restrânse), publicată de Albert Einstein în anul 1905, postulează constanţa vitezei luminii (care, astfel, nu se supune regulii de compunere din mecanica clasică, i.e., newtoniană) şi, drept consecinţă, imposibilitatea depăşirii vitezei luminii în vid (notată cu c şi având valoarea de aproximativ 300.000 km/s).

În ultimii trei ani, oamenii de ştiinţă de la laboratorul Gran Sasso din Italia (cel mai mare laborator subteran din lume), au efectuat o serie de teste cunoscute sub numele de experimentul OPERA (i.e., Oscillation Project with Emulsion-Racking Apparatus), care au avut drept scop iniţial detectarea transformării neutrinilor (1)  miu (νμ) în neutrini tau (ντ).

Neutrinii au fost generaţi la CERN, în Elveţia, la 732 km depărtare. Rezultatele acestor teste (publicate pentru prima oară în 22 septembrie 2011, în articolul Measurement of the neutrino velocity  vith the OPERA detector in the CNGS beam) au arătat şi altceva, anume că viteza particulelor amintite depăşeşte viteza luminii în vid, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că TRR este eronată. Conform măsurătorilor, neutrinilor le-a fost necesară o durată mai scurtă cu 60 de nanosecunde decât cea necesară luminii pentru a parcurge aceeaşi distanţă. La energia de 17 GeV (Giga electronvolţi), cu care neutrinii ajung la Gran Sasso, se estima (ca eroare experimentală previzibilă), o diferenţă relativă (i.e., (v-c)/c) de circa 10-19 (i.e., o zecime de miliardime), dar cele 60 de nanosecunde înseamnă o abatere măsurată de 10-5, adică mult mai mare.

Trebuie menţionat faptul că dacă alte experimente similare vor confirma faptul că viteza neutrinilor depăşeşte valoarea c, acesta ar fi – deocamdată – singurul tip de fapt experimental care infirmă TRR. Dar, conform regulilor de validitate a unei teorii ştiinţifice, nici nu este nevoie de mai multe pentru ca aceasta să fie infirmată.

Fizicienii americani de la Fermilab au obţinut – în experimentul MINOS (Main Injector Neutrino Oscillation Search), început în 2005 – o abatere similară, pe o distanţă practic egală, dar atunci s-a considerat că erorile de măsură au fost prea mari pentru ca rezultatele să fie corecte.

Rezultatele raportate de la Gran Sasso sunt comentate în diverse moduri de fizicieni. Unii le acceptă, considerându-le un eveniment epocal (care zguduie fizica şi – odată cu ea – o bună parte din edificiul ştiinţelor naturale), în vreme ce alţii sunt sceptici în privinţa corectitudinii rezultatelor. Oricum, pasul următor constă în efectuarea altor măsurători în laboratoare independente, care să ducă la confirmarea sau infirmarea rezultatelor obţinute la Gran Sasso. Fizicienii de la MINOS (Fermilab) vor fi pregătiţi să reia măsurătorile peste câţiva ani.

Antonio Ereditato, şeful echipei OPERA, a afirmat – ca reacţie la neîncredrea scepticilor – că “Am vrut să găsim o greşeală, dar nu am găsit... Nu  susţinem nimic, vrem doar să primim ajutor din partea comunităţii ştiinţifice pentru a înţelege acest rezultat”.

Antonio Zichichi, profesor emerit la Bologna, a afirmat că întregul edificiu al fizicii este pe cale să se prăbuşească, căutând o ieşire din această situaţie prin invocarea posibilităţii ca – în drumul lor de la CERN la Gran Sasso – neutrinii să fi ales o scurtătură printr-o altă dimensiune a Universului.

Profesorul Jenny Thomas (University College din Londra, purtătorul de cuvânt al MINOS, Fermilab) spunea că “Impactul acestor măsurători, dacă ar fi corect, ar fi uriaş”.

Dacă rezultatele experimentului OPERA vor fi confirmate, nu înseamnă totuşi că Einstein a greşit în mod fundamental, ci numai că teoria lui va fi inclusă într-una mai „largă”, după cum fizica newtoniană (care explică – să spunem – aproximativ 99,9% din tot cee ce se întâmplă în Univers) a fost inclusă – ca un caz particular, valabil în cazul vitezelor mult mai mici decât cea a luminii în vid – în Teoria Relativităţii Restrânse.

Datoria profesorului de fizică este aceea de a prezenta elevilor săi acest eveniment experimental deosebit şi de a-l explica în termeni cunoscuţi lor.

Traian Anghel

1) Leptonii sunt particule care nu interacţionează tare. Există trei tipuri de leptoni încărcaţi cu sarcină electrică (electronul, miuonul şi tauonul) şi trei tipuri de leptoni neutri (cu spinul ½ şi masă foarte mică, apropiată de zero), numiţi neutrini (electronic, miuonic şi tauonic). Neutrinii oscilează şi se transformă unii în alţii pe măsură ce se propagă în spaţiu.

REPERE...

 CULTURA – DIMENSIUNEA EXISTENŢIALĂ A OMULUI

Omul a fost definit în fel şi chip. Unele definiţii se dovedesc atât de năstruşnice, încât ne fac să zâmbim ori de câte ori ni le reamintim: „Omul este un biped fără pene”, „Omul este singurul animal care-şi fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalţă” ş.a.m.d.

Pe scurt, fiecare aspiraţie, trebuinţă sau ocupaţie a omului ne sugerează câte o definiţie a sa. Cu tot caracterul lor neesenţial şi deseori hazos, aceste definiţii îşi au sâmburele lor de adevăr, întrucât reflectă particularităţi şi însuşiri specific umane.

Iată de ce o definiţie în plus, de genul: „Omul este singurul animal capabil să se emoţioneze în faţa creaţiilor sale”, nu va surprinde pe nimeni şi nu va schimba cu nimic situaţia la acest capitol. Asemenea tuturor celorlalte, ea nu face decât să scoată în evidenţă o altă particularitate umană, de data asta esenţială: setea de cultură, respectiv năzuinţa omului după ceea ce-l face să cunoască deliciile emoţiilor şi să trăiască plenar. Dar care este începutul culturii? Este însuşi începutul istoriei omului, adică momentul când acesta, prin vălmăşagul de temeri şi aspiraţii, speranţe şi deznădejdi, a dobândit licărul conştiinţei în legătură cu misiunea sa pe acest pământ. Conştiinţa va deveni în felul acesta oglinda vie în care omul începutului îşi va studia chipul lăuntric şi-i va identifica trăsăturile, dar de care se va feri mai apoi ca de foc de atâtea şi atâtea ori în decursul istoriei sale zbuciumate.

Negreşit că primii fiori culturali se datorează acelui dublu raport din care a crescut întreaga istorie a lui homo ludens:

a) Raportul cu lumea exterioară;

b) Raportul cu lumea sa interioară.

Însă lumea exterioară îi era ostilă la tot pasul prin vitregiile naturii, prin cruzimea fiarelor şi prin răutatea semenilor. Dar cum renunţarea şi abstragerea duceau la pieire sigură, nu-i rămânea lui homo ludens decât să-şi dezvolte acele aptitudini care-i garantau supravieţuirea: pe de-o parte traiul în comun – haite umane angajate în lupta pe viaţă şi pe moarte cu haitele de fiare sălbatice, pe de altă parte sporirea forţei sale cu acele născociri ce-i asigurau supremaţia asupra necuvântătoarelor – la început piatra şi ciomagul, mai apoi piatra şlefuită, focul lancea, arcul şi armele de foc.

Astfel, din asemenea încleştări dictate de impulsul de conservare şi de cel de perpetuare a speciei, omul s-a ales atât cu înţelegerea nevoii imperioase de organizare în comunitate şi ducere în comun a bătăliilor, cât şi cu primele produse ale tehnicii empirice: unelte, arme, cunoştinţe despre natură şi agricultură. În negura istoriei se iveau zorii civilizaţiei agricole...

Dar arhaicul homo ludens n-a avut parte de linişte nici dinspre lumea sa interioară, populată cu spaime de dezlănţuirile naturii (tunete, fulgere, torente, vijelii, secetă prelungită) şi cu teama permanentă de spiritele ascunse în munţi, păduri şi ape, în plante şi animale, în vii şi morţi. şi astfel, încercând prin jertfe şi invocări sacre să câştige bunăvoinţa înfricoşătorului ce-l împresura, omul a pus piatra de temelie a credinţelor şi religiilor primitive: animismul, fetişismul, totemismul, magia şi cultul morţilor.

După cum ne încredinţează savanţi de mare prestigiu (de ex. James George Frazer în Creanga de aur) în urma studiilor amănunţite efectuate în diverse comunităţi primitive din Africa, Australia şi Polinezia, cam aceasta trebuie să fi fost starea de spirit şi în societăţile arhaice: magul, vrăjitorul sau şamanul a fost şi a rămas canalul de legătură cu lumea duhurilor!

Dar legătura nu se stabileşte cât ai bate din palme. Reuşita ei depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: recuzita adecvată, o anumită stare de spirit a magului şi a asistenţei (inclusiv starea de transă), ritualul îmbogăţit cu dans, muzică şi formule sacre de invocare.

Deci dansul şi muzica au fost primele forme de cultură practicate în protoistorie. Scenele scrijelite pe pereţii peşterilor, figurinele din lut ars şi formele incizate pe pereţii vaselor, reprezintă alte emoţionante străduinţe ale culturii arhaice.

De menţionat că tipurile de culturi perfect conturate în marile bazine ale Antichităţii (Egipt, Babilon, China, India, Grecia) s-au dezvoltat nu doar în strânsă legătură cu ritualurile închinate zeităţilor, ci având ca sedii şi focare de iradiere chiar templele.

După răspândirea creştinismului şi transformarea templelor în biserici, preoţii şi mai ales călugării şi-au asumat sarcina depozitării, apărării şi răspândirii valorilor creştine. Este ceea ce s-a întâmplat prin graţia lui Dumnezeu în perioada persecuţiilor şi în lunga perioadă a năvălirii popoarelor barbare; este ceea ce au înfăptuit cu cinste mănăstirile româneşti şi de pe alte teritorii ameninţate secole la rând de păgânismul turcesc şi tătăresc, iar apoi de trâmbele altor năvălitori ce s-au succedat până la căderea bolşevismului.

  George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş) 


 IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN GERMANIA (1)
 ÎN DRUM SPRE BADEN-BADEN

Am avut ocazia de a călători de curând în Germania în localitatea Baden-Baden. A fost pentru prima dată când am avut ocazia de a vizita această ţară despre care am citit sau am învăţat atât de multe lucruri din felurite cărţi sau de la lecţiile de istorie. La drept vorbind, pentru mine Germania a reprezentat dintotdeauna un model, ba chiar un ideal, iar culegerea unor impresii de la faţa locului mi s-a părut a fi o şansă ieşită din comun.

Călătoria mea a început ca de obicei de pe aeroportul Otopeni într-o frumoasă duminică de octombrie. Zborul avea să fie realizat de către compania Lufthansa pe relaţia Bucureşti - Frankfurt, de unde urma să iau trenul până la destinaţie. Toate bune şi frumoase până când am ajuns la punctul de verificare şi de preluare a bagajelor, unde o coadă lungă pe trei rânduri mă aştepta să mă ia în primire. Am fost puţin surprins de această primire aglomerată şi sincer să fiu nu am înţeles de ce numai un singur ghişeu funcţiona pentru cei care nu îşi rezervaseră electronic locurile în avion. Prin urmare, prima lecţie la zborul cu Lufthansa este să îţi faci electronic rezervarea de loc, preferabil prin Internet, sau de la ghişeele special amenajate din aeroport. În acest mod, vei putea avea siguranţa unui loc în cursă dorită, lucru realizabil mai ales dacă vei profita de cele douăzeci şi patru de ore înainte de plecarea avionului în care se poate face "check-in-ul" prin Internet.

După ce am trecut de această coadă aglomerată şi ca de obicei, gălăgioasă, am putut să trec de punct. Am avut ocazia de a călători de curând în Germania în localitatea Baden-Baden. A fost pentru prima dată când am avut ocazia de a vizita această ţară despre care am citit sau am învăţat atât de multe lucruri din felurite cărţi sau de la lecţiile de istorie. La drept vorbind, pentru mine Germania a reprezentat dintotdeauna un model, ba chiar un ideal, iar culegerea unor impresii de la faţa locului mi s-a părut a fi o şansă ieşită din comun.

Călătoria mea a început ca de obicei de pe aeroportul Otopeni într-o frumoasă duminică de octombrie. Zborul avea să fie realizat de către compania Lufthansa pe relaţia Bucureşti - Frankfurt, de unde urma să iau trenul până la destinaţie. Toate bune şi frumoase până când am ajuns la punctul de verificare şi de preluare a bagajelor, unde o coadă lungă pe trei rânduri mă aştepta să mă ia în primire. Am fost puţin surprins de această primire aglomerată şi sincer să fiu nu am înţeles de ce numai un singur ghişeu funcţiona pentru cei care nu îşi rezervaseră electronic locurile în avion. Prin urmare, prima lecţie la zborul cu Lufthansa este să îţi faci electronic rezervarea de loc, preferabil prin Internet, sau de la ghişeele special amenajate din aeroport. În acest mod, vei putea avea siguranţa unui loc în cursă dorită, lucru realizabil mai ales dacă vei profita de cele douăzeci şi patru de ore înainte de plecarea avionului în care se poate face "check-in-ul" prin Internet.

După ce am trecut de această coadă aglomerată şi ca de obicei, gălăgioasă, am putut să trec de punctul de verificare a documentelor de călătorie şi de "percheziţie", după care m-am îndreptat direct spre poarta de îmbarcare dispusă în terminalul nou al aeroportului. Avionul a venit la timp pentru a ne prelua, iar decolarea a fost conformă cu orarul afişat.

Despre zborul Bucureşti - Frankfurt nu am prea multe de comentat, totul decurgând normal şi precis, asemenea funcţionării unui ceas bine reglat. Din avion am putut distinge peisajul minunat al munţilor, apelor sau câmpiilor, ce defilau liniştit prin dreptul hubloului aflat lângă mine.

Deasupra Germaniei am remarcat în mod special mulţimea de piloni pe care erau amplasate staţii eoliene de captare a energiei vântului. Nu ştiu cât de eficiente sunt în realitate, dar aproape fiecare localitate avea în vecinătate cel puţin un parc de astfel de centrale electrice, dispuse în principal în mijlocul unor pâlcuri de pădure şi la o oarecare distanţă de orice aşezare umană.

Aeroportul din Frankfurt mi s-a părut a fi similar ca dimensiune cu altele de o categorie similară, cum ar fi "Charles de Gaulle" din Paris. Fluxul mare de pasageri punea însă la mare încercare răbdarea personalului ce deservea aeroportul, în mod clar subdimensionat ca facilităţi pentru traficul actual. După părerea mea, ar fi necesar ca Germania să îşi definească un al treilea hub naţional alături de Frankfurt şi Munchen. În plus, aş recomanda evitarea aeroportului din Frankfurt pentru zboruri cu durată relativ scurtă între avioane, fiindcă peste tot cozile sunt imense. Varianta de tranzit prin Munchen este preferabilă din toate punctele de vedere, lucru ce l-am verificat cu ocazia călătoriei din iunie în Croaţia.

O mică surpriză am avut la punctul de control al actelor de identitate din cadrul aeroportului Frankfurt. Practic, dialogul cu ofiţerul de poliţie de la ghişeu a fost următorul:

- Bună ziua, am spus eu, vă prezint cardul meu de identitate.

- Bună ziua, îmi răspunse ofiţerul de poliţie luând cardul de identitate şi uitându-se la el pe toate părţile fiind nespus de mirat.

- Este vreo problema? am întrebat eu puţin îngrijorat de atenţia excesivă ce îi era acordată cardului meu.

- Este cu adevărat aşa ceva un card de identitate? mă întrebă brusc după ce încercase fără succes să îl scaneze prin tot felul de dispozitive ce emiteau o lumină ultravioletă.

- Bineînţeles că da, i-am răspuns cu convingere, aşa arată cardurile de identitate emise în România.

- Se prea poate, îmi replică scurt continuând investigaţia şi trecând la probe de rezistenţă mecanică în genul lovirii pe cant a respectivului card în speranţa că va găsi vreun indiciu revelator.

Am aşteptat mai mult minute, timp în care respectivul ofiţer a tot dat telefoane, s-a consultat cu colegii şi a mai trecut din nou prin felurite probe cardul buclucaş, după care în final a dat sentinţa:

- Este imposibil ca aşa ceva să fie un card de identitate! Trebuie o investigaţie mai amănunţită.

În scurt timp a venit un alt ofiţer care a luat cardul cu pricina şi mi-a cerut să îl urmez. Acesta la rândul lui a mai testat mecanic respectivul card, după care a tras concluzia că totuşi respectivul act de identitate nu este un fals şi mi-a dat drumul să plec. Morala acestei întâmplări este că dacă doriţi să călătoriţi în Germania este mai bine să folosiţi paşaportul decât să va bazaţi pe un card de identitate tratat ca un obiect exotic şi neobişnuit de către alte autorităţi decât cele române.

De la aeroport am mers la gara de cale ferată ce îl deserveşte, aceasta fiind amplasată chiar în incinta unui terminal feroviar special amenajat. Graţie unui sistem bine pus la punct de căi ferate, distanţele în Germania pot fi parcurse cu relativă uşurinţă indiferent de lungimea lor. Chiar dacă societatea ce le administrează, având numele Deutsche Bahn, este de stat, totuşi calitatea serviciilor, cel puţin din punctul de vedere al vitezei, este ireproşabilă. În mod deosebit trenul de mare viteză numit ICE ce interconectează marile oraşe, se distinge cu uşurinţă prin atingerea unei viteze medii de 220 km/h, adică de trei sau patru ori mai repede decât în România.

Aspectul lor este oarecum similar cu "săgeţile albastre" de la noi, garniturile fiind însă mult mai lungi şi existând posibilitatea de a merge din vagon în vagon. Singura mare problema rămâne însă aglomeraţia din aceste mijloace de transport. În acest sens, "antrenamentul" călătoriei în îmbulzeală din timpul "epocii de aur" mi-a fost de un real folos, fiindcă deşi aveam de parcurs cam 300 de kilometri, nu am reuşit nici să-mi rezerv şi nici să găsesc un loc pe care să stau, aşa de mare fiind aglomeraţia inclusiv pe culoar sau între vagoane.

Compartimente nu existau şi locul era foarte strâmt pe holurile de acces. În plus, trebuia să schimb în vreo două locuri trenul, mai precis la Manheim şi la Karlsruhe, fapt ce necesita trecerea de la o linie la alta cu bagaj cu tot. Din fericire, toată această distanţă, care în România ar fi necesitat cel puţin şase ore, cu ICE a fost parcursă într-o oră şi jumătate, fapt pentru care am considerat că practic am mers cu metroul. Iar în privinţa preţului, pot spune că am plătit ceva mai mult decât în ţară, adică 43 de euro faţă de aproximativ 100 lei, viteza făcând însă diferenţa.

Avansând către sud şi privind desfăşurarea peisajului din jurul meu, am remarcat culorile limpezi şi clare ale cerului, soarelui şi câmpiei, acest lucru fiind dovada unui mediu curat şi bine îngrijit. Precizia germană se putea observa în alinierea soldăţească a diferitelor culturi agricole ce se întindeau pe distanţe lungi până dincolo de limita orizontului. Aveam uneori impresia că mă aflam într-un avion ce zbura la nivelul solului, oferindu-mi însă posibilitatea de a distinge pe deplin detaliile din jur. Uneori aveam senzaţia că pierd noţiunea timpului şi disting evenimente, lucruri sau oameni din alte perioade, realităţi ce au existat în acele locuri.

De fapt, Germania este o ţară frumoasă, cu un peisaj de basm, un loc în care s-au compus opere de artă nemuritoare şi s-au scris cărţi de o valoare universală. De aceea, este cu atât mai greu de înţeles derapajul moral din perioada interbelică, precum şi durerea sau suferinţa provocată în mod special în timpul ultimului război mondial, lucruri ce au plecat din aceste ţinuturi extraordinare. Dar despre aceste impresii şi ce a mai urmat în călătoria mea în Germania, voi scrie în numerele următoare. 

Octavian Lupu (Bucureşti) 


SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

În perioada anilor 1870 când spiritual naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.

În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul “Federaţiunea“ sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritual naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: ”Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea“ (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul “Dorobanţii” , în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice “Studii asupra situaţiei“. În acea perioadă scrie articolul “Adevăratul naţionalism“, din care cităm: ”Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii-aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori!

Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în “Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul ”Naţionalii şi Cosmopoliţii“, în care scrie: “Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionierilor germani ai progresului de a aduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideea lor, la a cărei realizare nu servă înfrăţirea iluzorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)“. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la “România liberă“, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţiilor de muncă.

Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal “Gânduri introductive privind psihologia popoarelor“, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc ”Pagini germane“, în revista ”Manuscriptul” an XVII, 1986. „Manuscrisul” 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: ”Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu“. În Timpul din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: “biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicato la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul ”Ştim prea bine…“, publicat în „Timpul” nr.170, 4 august 1878, pag.1, Eminescu scria: ”Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru“.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt “Sărmanul Dionis“ şi “Cezara“. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, ”Bogdan-Dragoş“, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în “Mira“, fragment dramatic; şi ”Emmi“, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic ”Mureşianu“, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în “Alexandru Lăpuşneanu“ şi “Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe “Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titu Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Ex: Organele conştiinţei naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul ”Despre naţionalism şi cosmopolitism“ sublinia: ”Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa“. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul „Timpul” devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar. Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este “Românul absolut“, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta”În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut“. Mai mult de cât atât Eminescu

Susţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis. Scriitorul, pe această cale, existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben: ”…oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinică cu oameni” a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajunge nici la corectitudinea gramaticală. “C. RădulescMotru subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că “la civilizaţie nu se ajunge decât prin muncă“, iar Eminescu, în acest sens, spune: ”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei, i-a introdus totodată şi cuprinsul. Acest cuprins nu se realizează decât prin muncă“.

Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte. Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor. Conştiinţă pe care Eminescu avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi într-o oarecare măsură proza.

Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca) 
 

ATELIER

 PESCĂRUŞII POETULUI OVIDIU 

Motto: Până vei fi fericit, număra-vei amici o mulţime,
Cum se vor întuneca vremile, singur rămâi

(Publius Ovidius Naso)

Făcuse primii paşi pe nisipul ţărmului. Pontul Euxin îşi întindea valurile înspumate până la picioarele lui. Marea avea o culoare roşietic-vineţie, ca obrazul mânios al unui soldat în luptă. În zarea unde se îngemăna cu cerul, bătea în nuanţele cernite ale durerii. 

Poetului încă nu îi venea să creadă ce i se întâmplă. Corabia care îl adusese, Minerva, nu va mai adăsta mult în port. Va pleca în zori  înapoi spre însorita Mediterană. Marea fusese mai tot timpul agitată. Corăbierii trebuiau să-şi tragă şi ei sufletul măcar o noapte, apoi vor face cale întoarsă spre primăvăratecul Brundisium. Îşi roti privirile în jur. În zare văzu o cetate, mai mult o aglomerare de pietre şi pământ supuse vânturilor şi ploilor. Cetatea Tomis despre care ştia doar faima ei rea, de  sălaş al barbarilor, i se păru dintr-o dată ostilă, după cum se profila în amurg, pe cerul plumburiu.

Copacii de pe marginea drumului bolovănos în care începuse să îşi afunde paşii, erau nişte schelete zgribulite fără frunze. Acaciile cu frunziş bogat şi flori galbene şi albe de pe malurile Tibrului erau departe în zare… într-o zare trecută…Pinii stufoşi ce încadrau dalele de marmură de pe Via Appia, ori acaciile umbroase din preajma palatului lui Augustus fugiseră într-o dureroasă amintire, ameninţată şi ea, parcă, de furia împăratului. 

Începea să simtă ce înseamnă izgonirea din Roma, de pe Via Flaminia, din frumoasa sa vilă. Dar amintirile nu i le putuse răpi nici un edict imperial, nici o ameniţare cu moartea. Supunându-se exilului, îşi salvase talentul, poemele, amintirea iubitei lui soţii, Fabia, şi a ultimilor prieteni. Simţea că mai are multe poeme în suflet, pe care le va înălţa Romei şi romanilor fie şi din pustietatea ce i se deschidea acum înaintea ochilor. 

Un trimis al cetăţii îl aştepta pe malul lagunei, într-un loc ce părea să fie un mic port. Câţiva sclavi bărboşi, solizi, îmbrăcaţi cu cojoace, îl priveau miraţi. Nu mai văzuseră până atunci un cavaler roman.Era îmbrăcat altfel decât ei, cu nelipsita togă din stofă care îi acoperea partea stângă a corpului şi îi lasau libere umărul şi braţul drept.  Sclavii apucară baloţii de pânză şi sacii cu tăbliţele de lut ale distinsului oaspete, despre care nu ştiau decât că este un nobil intrat în dizgraţia împăratului, exilat din Roma, capitala lumii.       

Porniră în şir indian înspre cetate, grăbindu-se să ajungă înainte de lăsarea întunericului.

Pe drum, Ovidiu încercă o discuţie cu solul trimis, ce nu părea să fie un demnitar, ci mai mult un militar. Se interesă cine stăpâneşte cetatea şi de când. În limba latină nu primi nici un răspus. Încercă în greacă; însoţitorul îi răspunse într-o greacă aproximativă, altfel decât o ştia el de la Atena, din timpul studiilor din tinereţe. Înţelese totuşi că după moartea marelui şef de trib, Roles, căpeteniile oştirii care veneau să apere de barbari cetăţile de la malul mării erau consuli macedoneni, iar trupele erau cohorte romane trimise de însuşi Augustus, cu misiunea de a cuceri şi pacifica Sciţia Mică.

Zidurile de apărare de care se apropiau îi dădeau o imagine mai clară asupra situaţiei cetăţii. Erau ziduri înalte de piatră, cu metereze din loc în loc de unde apărătorii cetăţii slobozeau săgeţi şi pietre înspre atacatorii care împresurau cetatea destul de des.

Îşi manifestă îndoiala faţă de însoţitorul său:

- Degeaba este Tomisul sub protecţia guvernatorului Macedoniei, dacă în oraş nu există nici un soldat roman!

Getul bărbos îşi pironi asupra lui ochii mici şi mormăi un răspuns scurt:

- Avem soldaţi viteji! Aici toţi suntem viteji şi sciţii nu ne-au îngenunchiat niciodată!

Ovidiu înţelese că nu are cui să-i împărtăşească temerile sale de om venit dintr-o lume civilizată. Tăcu păşind înainte, dar în minte îi veniră versurile, nişte versuri scrise pe corabie:

Şi barbarii din stânga sunt puşi pe jafuri  numai;

Acolo-i numai sânge, războaie şi omor…

Trecând dincolo de zidurile cetăţii, urcuşul se termină. În faţa ochilor, în amurgul ce învăluia cetatea, i se deschise o piaţă, din care porneau două străzi. Pe una dintre ele se afla şi locuinţa ce îi fusese acordată.

Guvernatorul Macedoniei, un admirator al poemelor sale, mai ales al celebrei sale cărţi, Ars amandi, îi dăduse o misivă către dregătorii din cetate, cu dispoziţii în limba greacă, din care rezulta că nobilului roman trebuie să îi fie pusă la dispoziţe o casă din piatră, mobilierul necesar şi doi sclavi care să îi stea mereu la dispoziţie.

De cum intră în camera cea mare, se făcu lumină. Sclavul aprisese o feştilă şi umbla acum înaintea lui, aprinzând aplicele în formă de măşti de teatru, fixate pe pereţi. În camera în care urma să doarmă prima noapte, departe, la marginea lumii, un alt sclav se căznea să aprindă focul într-un cămin mare de piatră, butucănos, fără marmură sau alte împodobiri. Deasupra se afla o lespede pe care o dăduse puţin la o parte, ca să iasă fumul &ˆn timpul nopţii.

Era luna mai a anului 9, e.n. La Roma tocmai luaseră sfârşit serbările date în cinstea zeiţei Flora. Era sărbătoarea tuturor florilor, era o sărbătoare închinată reînvierii anuale a naturii, era o serbare ce amintea de acele vremuri imemoriale, mitologice, ideale, dinaintea începerii istoriei, o serbare ce amintea de illo tempore, de un timp suspendat, netrecător.

Află de la sclavul care făcuse focul  şi acum se pregătea să se ghemuiască într-o firidă pe partea cealaltă a căminului, că îl cheamă Crixus. Fusese corăbier,adică om liber, dar a fost prins într-o noapte descărcând o amforă cu ulei de măsline, pe care voia să o vândă a doua zi în agora. A fost judecat şi i s-a cruţat viaţa, dar a fost condamnat la sclavie. Cu prima corabie care plecase din portul insulei Delos, a fost trimis înspre temuta cetate a Tomisului şi pus la dispoziţia edilului. Era de cinci ani aici şi se obişnuise cu oamenii şi obiceiurile lor, mai ales că aproape toţi vorbeau greceşte.

Poetul îl întrebă dacă ştie ce înseamnă cuvântul Tomis. Crixus ridică din umeri; nu era sigur. Poetul îi răspunse:

- Înseamnă cetatea omorului!

Pe Crixus îl trecură fiorii. Ovidiu încercă să-i explice de unde vine acest nume fioros, dar pricepu de la sclav, că nu prea era în temă cu poveşti mitologice şi renunţă.

Celălalt sclav veni în încăpere şi îi spuse că masa este servită.

- În atrium ai pregătit masa sau în altă cameră? îl întrebă el pe Sarambos; aşa se numea celălalt sclav, un bărbat înalt, bărbos şi pletos, cu ochi albaştri şi faţa prelungă, ceea ce îl făcu pe Ovidiu să presupănă că se trage din neamul geţilor.

- Nu ştiu, mărite nobil! Mâncarea este pe masă, aşteaptă… 

Ovidiu păşi în camera mai largă, care lăsa impresia a fi cea mai importantă din casă, dar arăta ca o copie palidă a unui atrium. În zona centrală nu avea un vas mare în care să se strângă apa de ploaie.

Pe masă aşteptau un peşte fript pe un tipsie de lemn, un bol cu sardine de Faleron, măsline, o turtă din grâu prăjită, aproape arsă, întinsă pe nişte frunze prospete de brusture. În două căni înalte de ceramică era vin şi apă.

Crixus aprinse toate feştilele de pe perete, flăcările lor tremurate împrăştiau umbrele din jurul primei mese în exil a nefericitului poet. Acesta înghiţi în sec şi se aşeză pe un taburet. Făcu semn sclavilor să plece.

Sarambos ieşi afară, iar Crixus se retrase în firida din care va supraveghea toată noaptea focul din cămin.

Ovidiu încercă să muşte din turta înnegrită, dar renunţă. Nu gustase niciodată dintr-o astfel de pâine. În vila sa de pe via Flaminia, sclavii coceau nişte pâini mari şi rotunde într-un cuptor mare. Peştele fript pe jar era de nerecunoscut. Avea o formă aproape rotundă,  un singur ochi şi solzi mari. Când îl gustă, simţi că nu are sare deloc. Nu putu să mânânce nimic. Îl îneca un fel de suspin. Îşi aduse aminte de Fabia şi de ospeţele cu prieteni, de mulţumirea pe care o simţea când iubita lui soţie îl asculta povestind întâmplări de peste zi, din cenaclurile literare la care participa, ori îi recita vreun poem.

Se uită în jur, se asigură că este singur şi izbucni în plâns. Nu se atinse de mâncare. Bău doar apă. Vinul i se păru prea acru. Nu pricepea cum reuşeau barbarii tomitani să facă un vin aşa de acru.

Plângeau, plângea soţia-mi şi mă strângea în braţe,

Şi plânsul ca o ploaie brăda al ei obraz…  

În casă numai plânset şi gemete oriunde

Îţi întorceai privirea, şi bocet ca la mort.

Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii,

Şi orice colţ al casei de lacrimi e stropit…

În culmea deznădejdii se ridică de la masă. Făcu câţiva paşi înspre ieşire. Se uită afară. Cerul era spuzit de stele. Era o noapte de mai liniştită, dar răcăroasă. Nu semăna deloc cu clima blândă în care trăise până atunci.

- Aici şi cerul este altul, nu numai pământul! pronunţă poetul aşa ca pentru sine.

 Într-adevăr, nu recunoştea aproape niciuna dintre constelaţiile cu care era obişnuit, iar cele arhicunoscute îşi schimbaseră poziţia pe cer.

- Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe… începu el ritmul unei elegii.

Simţindu-se nenorocit, se îndreptă spre laviţa care îi servea drept pat.

Feştilele de pe pereţi se stinseseră. Pe o etajeră, deasupra patului sărăcăcios de lemn, acoperit cu nişte blănuri de oaie, Craxus fixase un opaiţ cu ulei de măsline, care împrăştia o lumină palidă.

Ostenit de atâta drum pe mare şi de fantasmele cu care luptase în cugetul său, adormi într-un târziu. Avu un vis:

 Se afla la porţile Romei şi gonea pe un cal alb înspre Senat. Toţi senatorii îl aşteptau, ridicaţi în picioare şi îl aplaudau. Când intră în mijlocul aulei avea pe frunte o cunună de lauri. Din togă scoase un papirus şi începu să citească tare, cu intonaţii şi pauze retorice, în stilul lui Cicero.

- Tocmai am venit din republica poeţilor şi a artiştilor. Cu toţii am hotărât să îl relegăm pe împăratul Augustus şi să îl exilăm într-o cetate de pe malul Pontului Euxin. Eu, Publius Ovidius Naso, am fost delegat să vin să vă aduc la cunoştinţă hotărârea tuturor poeţilor şi artiştilor Romei. Întrucât în timpul stăpânirii sale, Augustus nu a sprijinit artele şi pe slujitorii lor, ba pe unii chiar i-a pedepsit, noi am hotărât să fie exilat din cetatea Romei şi să fie dus imediat la Callatis, o cetate de pe malul Pontului Euxin.

Mecena ne va sprijini în aducerea la îndeplinire a hotărârii noastre. El va pune la dispoziţie corabia. Marele patriot, Mecena, a arătat cea mai mare înţelegere faţă de artişti şi nu este la fel de bogat ca un împărat!

Senatorii care îl urau pe Augustus, au izbucnit în urale, alţii, apropiaţii sau rude cu el sau cu soţia lui, Livia, au început să vocifereze, că nu au mai auzit nicicând în practica senatului ca poeţii să  exileze un împărat, ci numai invers…

Când se trezi, se crăpa de ziuă. Se ridică în capul oaselor şi, scuturându-se din visul bizar, tristeţea îi cuprinse iar sufletul. Ştia că aşa va fi toată ziua şi poate toate zilele…

Bătu din palme. Sclavul Crixus îşi făcu imediat apariţia din firida sa. Îi spuse să îi aducă apă, să se spele pe faţă şi pe corp. Sclavul dispăru imediat, să aducă cele poruncite, dar nu îşi putu ascunde mirarea… oare, nobilul roman se spală în fiecare zi?!

Când soarele se înălţă de un stânjen deasupra cetăţii, Ovidiu ieşi în pragul casei, uitându-se mirat în jur. În faţa ochilor i se înfăţişă o stradă. Da, o stradă pietruită, cu case pe o parte şi pe alta.

- Aşadar, au şi barbarii locuri mai bune, mai prielnice vieţii. Trebuie să aibă şi un templu pentru zeii lor şi poate au şi un circ.! Va trebui să umblu prin cetate, să vedem ce-mi oferă viaţa de acum înainte! 

Celălalt sclav apăru şi el, nu se ştie de unde, aşteptând liniştit poruncile stăpânului. În ciuda faptului că era înalt şi radia multă forţă, Sarambos privea numai în jos, ocolea privirile stăpânului.

Ovidiu îi chemă pe amândoi şi le spuse să plece spre malul mării şi până la amiază să prindă un pescăruş şi i-l aducă!

Sclavii se uitau uimiţi unul la altul, dar plecară ridicând din umeri, spunând în puţinele lor cuvinte că au înţeles ce vrea stăpânul lor.

În camera cea mare, căreia, din obişnuinţă, &ˆi va spune atrium, sclavul Sarambos aşezase deja masa, în timp ce el se spăla. În boluri de ceramică erau aşezate măsline şi smochine, alături o turtă proaspătă, iar pe o frunză mare de brusture, o bucată de brânză de oaie.

Avea să afle curând că aceşti barbari, cum îi credea el, erau foarte pricepuţi în prepararea brânzei de oaie şi de capră şi în cultivarea legumelor.

Muie turta în vin şi în apă şi gustă din brânză. Mâncă în tihnă tot ce i se adusese. Apa era cam sălcie, era apă de izvor, avea alt gust decât cea din apeductele romane.

Sorbi tot vinul şi toată apa şi se mai înveseli.

Apoi căută în saci printre tăbliţe. Luase cu sine un inel lat de aur, dăruit de prietenul său, Messalinus Cotta, în ziua când a aflat că împăratul l-a exilat din Roma. În acele clipe dramatice, fatidice pentru soarta lui, Ovidiu se afla în insula Elba, în vizită la Messalinus. După ce citi edictul de relegare adus de un sol al palatului, poetul izbucni în lacrimi de durere. Ridică ochii la cer şi izbucni în strigăte de rugă către zei, către împăratul, care oricum nu îl putea auzi şi plânse jalnic.

Impresionat de nenorocirea ce se abătuse asupra prietenului său, la despărţire, Messalinus îi dărui mai multe monede de aur, inelul de aur, lat şi greu, şi o amuletă protectoare din cupru, smulsă de el de la gâtul unui căpetenii barbare, pe când luptase în valea Rinului sub comanda lui Germanicus.

Poetul găsi amuleta. Se uită cu tristeţe la ea, o frecă între degete, vrând parcă să o mai lustruiască. Pe o faţetă avea încrustat un soare şi raze de jur împrejur, iar pe cealaltă parte un vultur în zbor. Îşi spuse, totuşi că păstrează amuleta, fiindcă s-ar putea să-i fie benefică în viitor şi alese inelul pentru ceea ce îşi pusese în gând.

Ovidiu spera ca la vederea inelului, Fabia va fi cuprinsă de fericire şi când i-l va arăta împăratului Augustus, ba, chiar, i-l va dărui, acesta s-ar putea să se îndure de soarta lui şi să îl ierte.

Deodată auzi ţipete de pescăruş. Îi ştia cum ţipă a singurătate încă din timpul călătoriei pe mare, Sclavii îşi făcură aparţia, aducând doi pescăruşi albi, pe care îi cărau într-o cuşcă mare de lemn. Poetul se înduioşă, vâzând un asemenea devotament, şi le spuse că are nevoie doar de unul. Să vadă care este mai mare şi mai puternic, iar pe celălalt să îl lase să zboare unde o vrea.

Crixus şi Sarambos, executau comenzile fără să crâcnească în faţa nobilului roman, dar în ochi li se putea citi uimirea.

Scoaseră pescăruşii din cuşcă şi îi arătară poetului, să hotărască el. Acesta observă că unul nu putea să ţină aripile strânse pe lângă corp. Probabil se zbătuse amarnic &ˆn clipa în care fusese prins. Ovidiu făcu semn, să fie lăsat să zboare. Crixus îl ridică deasupra capului şi pescăruşul îşi luă zborul cu mult efort, scoţând ţipete disperate. Avea libertatea în sânge şi ar fi făcut orice, să se întoarcă iar pe mare, la perechea lui şi la stirpea lui.

Celălalt pescăruş, mare şi puternic, era acum în braţele lui Sarambos, care îl strângea cu mare grijă, nici să nu îl strivească, nici să nu îi scape.

Ovidiu îi vârî inelul gros de aur pe un picior şi după ce se încredinţă că preţiosul obiect era bine fixat, îi făcu semn lui Sarambos să îi dea drumul. Sclavul ridică pasărea deasupra capului, eliberându-i aripile. Pescăruşul ţipă tare de mai multe ori, fâlfâind din aripi şi ridicându-se în slava cerului.

- În drumurile lui ajunge-va la Roma, la Fabia, iubita mea soţie…

Solia cea de preţ ea o va înţelege şi pe Augustus să-l îmbuneze va încerca…

Făcu semn sclavilor să îl lase singur. Se uită o vreme spre cerul albastru şi la norii lăptoşi ce pluteau în înalt deasupra cetăţii, apoi intră în casă.

Se aplecă deasupra sacilor cu tăbliţe de lut şi cu suluri de papirus. Trebuia să le scoată pe toate şi să  le aşeze în ordine. Ştia că mai are multe de spus, mai ales Romei mai avea multe nestemate de suflet să-i lase moştenire.

Din tristeţea lui izvorî începutul unei elegii:

Căci gândul zboară liber în toată ziua asta…

Şi eu măcar o clipă voi fi în ţara mea!

George Tătăruş (Bucureşti)

Fragment din cartea CÂND MĂ GÂNDESC LA ROMÂNIA, NOAPTEA, aflată în lucru la EDITURA ZEIT 


ETAJUL IX 

Trebuie să fie mai bine de doi ani de când conversez, cu mare plăcere, cu un jurnalist sportiv din Oradea. Deşi e mai tânar decât mine cu vreo 10 ani, în fiecare dimineaţă şi seară îmi trimite câte un mesaj, pe telefon, chiar dacă, uneori, nici nu apucăm să ne zicem altceva, peste zi. Toate textele lui sunt pline de voie bună, de încredere în ziua ce abia se sfârşeşte sau în cea care va urma.

Niciodată n-am înţeles de unde-şi are forţa pozitivismul său şi nici ataşamentul faţă de persoana mea (din alt oraş, cu aşa o diferenţă de vârstă, experienţă de viaţă, preocupări.. şi-aş continua cu încă două liste motivele crescândei mele nedumeriri).

Acum un an, fiind venit cu o echipă din Bihor la o competiţie, la noi, la Poli, în Timişoara, am decis să ne găsim “la o cafea”. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr, dincolo de farmecul mesajelor, o persoană plină de umor, un umor plăcut, deloc forţat... natural, şi cu o mare doză de respect, aş putea spune, în tot ce face. Da, un umor jovial, niciodată incisiv ori denigrator. Mă uitam, încercând să nu zâmbesc prea tare, la figura lui, cu freză „buzdugan” (altădată „creastă”), la ochii mici, de un albastru cenuşiu, ce te fixează până în adâncul inimii, la mâinile acelea fine şi delicate... la picioarele lungi şi subţiri, cu tălpi de balerină... la întreaga-i înfăţişare de înotător... ori voleibalist (după părerea mea de nespecialist).

E impropriu spus „la o cafea” pentru o persoană care a optat definitiv pentru o alimentaţie sănătoasă, bio (şi n-ar pune gura pe cafea!). „La un ceai” (pentru el). Ceea ce admir, însă, la L. e faptul că, deşi a încercat să mă convingă să am grijă de... ce mănânc... nici nu mi-a stricat plăcerea de a servi masa împreună la Restaurantul Chinezesc (preferatul meu), nici nu a comentat dacă am venit însoţită de vreo prietenă (eu, cu gândul de a-l însura... că e cam vremea!).

De povestit, aşa, mai mult... povestim destul de rar. Am aflat doar că mama lui e recăsătorită şi mai are un frate.

Pentru că sunt “maica văicărelilor”, mi-a dat şi el sfaturi bune, ori mi-a spus vorbe de mângâiere (când boceam prea tare, cu procesele mele interminabile).

Acum, când am venit de la mare, cu enterocolită, mi-a trimis, mai ceva decât doctoriţa mea, indicaţii de dietă.

Ieri, când am ieşit, pe la 15, de la Bac-ul de toamnă, după două zile de corectat...no comment!... mi-a zis simplu: „Lasă tot şi hai la mine, la Oradea, până mâine dimineaţă! Ai un accelerat la 16. La 19 eşti aici. Te aştept la gară!”

Wow! Am rămas mută. Mii de întrebări nebune au năvălit: „De ce? Ce o să facem/ce program avem? Unde o să dorm?” etc. Banii mei... ca la sfârşit de concediu...

M-am buzunărit. De dus-întors aveam, dar niciun tramvai în plus.

“Ok! Vin!” i-am scris… şi am intrat sub duş, cu viteza luminii. Aproape udă m-am îmbrăcat, am chemat un taxi şi-am plecat! Am prins trenul tocmai când îi anunţau plecarea.

Până la Arad, abia mi-am uscat părul şi mi-am restabilit ritmul cardiac.

“Ţi-ai luat medicamentele pentru dimineaţă, la tine?” citesc în mesajul venit pe melodia lui Liszt.

Deschid geanta, să controlez. “Da!” îi răspund.

“Mai ţii regimul pentru enterocolită?”

“Da, încă o săptămână.”

„Te iubesc!”

Mii de artificii mi-au explodat în lumina orbitoare a soarelui de Salonta. Câte adolescente se înghesuiau în pieptul meu? M-am ridicat şi am plecat spre WC, fără vreo nevoie primară. Am închis rapid. M-am închis! Mâinile îmi tremurau de emoţii. M-am privit în oglindă: albul ochilor îmi era roz-vişiniu. Faţa alb-verde!

“Să mai iau o pastilă de tensiune! Pff! Sunt ridicolă!”

Îmi venea să plâng... habar n-am de ce. Eram fericită? De ce mi-era frică? Aşa arată o clipă de fericire la 43 de ani? Am uitat cum e să te bucuri?

“Hello, doamna! Şi alţii face pipi pe ei! Nu eşti numa’ dumneata în trenu’ ăsta!” se răstea la uşa toaletei o ţigancă frumoasă şi grăsuţă, cu un copil blond, cârlionţat, care ameninţa să facă pe el. „Ţă-e rău?”

“Puţin!”

“Lasă că-ţi descânt după ce face ăsta mic!”

Am fugit în capătul celălalt al vagonului, unde aerul condiţionat, prea tare, îi gonise pe călătorii sensibili. Era bine. De mă deportau acum în Alaska... se topeau gheţarii!

“Apă plată?”

“Apă plată!”, continua să mă consulte L.

Când trenul a intrat în gara Oradea, nu-mi mai păsa de motivele Anei Karenina...

...dar trenul a oprit exact în locul în care era L.... fără freza ţepi, fără freza buzdugan. Paloarea lui m-a făcut să zâmbesc. Pentru prima dată îl simţeam stângaci.

“Bine-ai venit!” îmi zise, încercând o strângere de braţ...dar îşi retrase mâna, simţindu-se vulnerabil.

“Suntem adulţi, ce naiba! Ne purtăm ca doi puştani… neexperimentaţi!” îmi ziceam.

...da, asta eram! Doi oameni care au uitat cum e... să fie ceva frumos.

“Mergem cu taxiul sau vrei cu tramvaiul… ca să vezi şi o parte din oraş?” (mi-am amintit că nu era o lună de când făcuse maşina... zob! Am văzut accidentul la ştiri!)

“Cu tramvaiul!”

Nimeriserăm un loc lângă compostor (ales de mine!) şi, în scurt timp, cred că făcu, pentru ceilalţi călători din tramvai, peste 20 de bilete. Era roşu, transpirat, abia răsufla... Voia să-mi explice despre clădirile pe lângă care treceam, dar mereu era întrerupt: „Şi mie, amândouă!”, „Mie, numai unu!”

La prima staţie l-am prins de mână şi-am coborât. Eram istoviţi... de propriile emoţii şi gânduri, de căldură şi înghesuială.

“E ora la care se-nchid ştrandurile şi toţi vin spre casă!” mă lămureşte L., reuşind să respire... în sfârşit.

“Mergem o parte din drum pe jos…ca să-ţi mai arăt câte ceva din oraş!”

“Ok!”

“Aici se construieşte pietonalul... de obicei sunt numai cafenele şi maşini de fiţe... Aici a dormit regina Maria... Biserica cu lună... E bun primarul ăsta!...” şi-aşa am ajuns la staţia de autobuz, care ne-a dus într-un cartier modern, aproape de Sala Sporturilor.

“Măi, cine-i dama? Fă-i vânt! Până dimineaţă-s solo, că-i plecat în cursă”, îi şopteşte, în autobuz, o damă tot ca mine de durdulie, cu ochelari.

Abia acum îmi revin! Mustăcesc un surâs, să nu devină zâmbet, ori râs în hohote. L. e verde! O ignoră.

“E cel mai înalt bloc din zonă!” îmi explică, aproape şoptit, la ureche. Aerul cald, al respiraţiei lui mă face să redevin o copilă ştrengară, care domină situaţia. E pierdut! Dama se lipeşte cu corpul de el şi-l înghesuie, făţiş.

“Aici coborăm!” mă atenţionează L.

Cobor. Nu privesc înapoi. “Sunt problemele lui... ale lor. Eu vin şi plec...”, gândesc.

Într-adevăr, era cel mai înalt bloc, cu două lifturi...”recent reparate”.

De la etajul IX, unde locuieşte L., priveliştea e minunată!

Păşesc cu emoţie în “sanctuarul” lui L.!

Treaba cu dama din autobuz...e uitată.

Stau în pragul camerei, înlemnită: peste tot tronează cupe, diplome, trofee... poze/tablouri cu L. ca jucător, absolvent de jurnalistică, gazetar sportiv. Diplome de mulţumire pentru promovarea sportului bihorean, a fair-play-ului, a blogului său...

E o faţetă pe care n-am ştiut-o decât superficial.

 Aici e adevăratul L.!

Nu cel din autobuz, nici cel care le făcea, cu zel, biletele pensionarilor în tramvai... nici măcar cel care scria „Te iube!” unei dame divorţate, cu 10 ani mai mare decât el.

“Intră! Scuză-mă, puţin... să-mi schimb tricoul! Ţi-am pus o limonadă pe masă!” zice şi trece spre baie. E ud, ca şi cum ar fi ieşit de sub duş.

Mă plimb, cu emoţia turistului surprins la templele greceşti... Nu ştiu de ce lăcrimez.

Suntem atât de superficiali (când îi etichetăm pe cei cu care intrăm în contact)! Merităm să fim nefericiţi, pentru asta?

“Baia e liberă! Poţi să faci un duş, dacă vrei. Şi hainele tale sunt ude! Dacă n-ai de schimb, ţi-am pregătit câteva... pe măsură!”

Surâd... ”pe măsură!” Cred că braţul meu e mai grosuţ decât glezna lui. Trăiască mărimile universale!

Revigorata de stopii călduţi, într-o ţinută Nike, mă înfăţişez. Afară, deja se întuneca.

“Hai, pe bloc!”

“Pe bloc?” mă întreb nedumerită.

Sună la o vecină, ia cheia şi urcăm, cu două pături sub braţ.

„Sus”, erau: o masă de plastic, cu faţă de masă albă, două scaune, un videoproiector, ecran, laptop.

Pe masă, tanti Marika (vecina), pregătise „meniul sănătos”: piept de pui (de casă), orez cu morcovi, legume fierte (de grădină), mere rase (eco), apă plată.

“Ai scris, în povestirile tale, că e frumos asfinţitul, la pustă, şi răsăritul, la mare. Aş vrea să le vezi, la Oradea. Să-mi spui... până la Crăciun... ce te-ar împiedica să rămâi aici?”

Dacă nu eram pe scaun, sigur aş fi căzut. Soarele se ascundea, ruşinos, după blocuri. Pe ecran începuse să ruleze un film despre viaţa lui Maradona.

“Mai e… până la Crăciun!”

Corina-Lucia Costea (Timişoara) 


UN PUMN DE VORBE

Lui Daniel Corbu

S-a ierbit poteca dintre noi, poete!

Buruienile ne-au sufocat poemele;

cuvintele cu care ne vorbim

nu mai au spaţiu.

Aerul

ce se izbeşte de chipurile noastre

nu mai are sânge.

Ne stingem, poete!

printre toate gândurile noastre

hălăduiesc

miraculoasele file ale singurătăţii.

 

Lângă atâtea fluvii de cuvinte

se odihneşte furtuna, poete,

iar la uşa înzăpezită a Bojdeucii

trupul buruienilor de-alt’ dat’

îşi înaltă degetul arătător

spre umerii albi ai tăcerii.

 

Nu mai comunică poteca dintre noi, poete!

Nici Creangă nu mai trece pe aici.

Chipurile noastre nu mai au sânge.

Ne stingem uşor, Corbule,

aruncând unul spre altul

ultimul pumn de vorbe

pentru nu ştiu care viitor.

George Lixandru (Blejoi – Prahova)


ÎNTREBĂRI PENTRU NEA ILIE, DE LA SCULĂRIE

Am citit cândva, demult, demult, pe timpul când lui Pleşu nu-i crescuse blană pe faţă, Liiceanu nici nu se vedea, piticul se bălăcea în ibricul său, iar Băsănău de abia semna pentru prima dată un angajament la Cooperativa Socialistă „Ochiul şi timpanul”, spuneam că am citit, o carte extrem de interesantă.

Cartea era scrisă de un filosof rus, tovarăş de trudă cu Lenin, dar care a rămas în urmă cu pregătirea revoluţiei bolşevice şi poate de necaz a scris şi el o carte despre primele faze ale apariţiei omului pe planetă, apariţie pe şest, din maimuţă bineînţeles, pe când Adam şi Eva, în cârdăşie cu bunul Dumnezeu, erau ocupaţi cu pedepsirea şarpelui cel viclean.

Şi scria el, rusul, extrem de cursiv, despre cum am coborât noi din copaci, şi primul lucru care l-am făcut, a fost, să ne-am înregistrăm la registrul populaţiei, cu numele de homo sapiens, apoi ca să fie foarte clar cine suntem, s-a revenit şi s-a consemnat numele de, homo sapiens sapiens, ce apoi s-a transformat în Gheorghe, Vasile, Grigore, Ivan, Charles şi altele tot aşa de simpatice, sau haioase.

Am trecut rapid şi peste chestia aia cu homo ludens, fiindcă se pare că nu numai atunci, ci şi în zilele noastre, sunt destui din categoria homo ludens, care se joacă nestingheriţi cu sorta oamenilor, sau chiar a popoarelor. Altceva m-a agăţat de nas, în toată halimaua asta, şi anume, voiam să ştiu momentul precis, când viitorul Gheorghe sau Vasile, s-au rupt definitiv de neamurile lor prea iubitoare de banane şi au pornit pe două picioare, spre o lume bântuită crunt de FMI şi avioane cu reacţie americane.

De mare folos mi-au fost oamenii de ştiinţă, care pretind pe bază de teorii, care de care mai îmbârligate, că omul s-a despărţit definitiv şi ireconciliabil de maimuţă, atunci când a început să folosească unelte, scule, spunem noi, (probabil încă de pe atunci, se profila la orizont viitorul măreţ, în care figura centrală va fi nea Ilie de la Sculărie). Ca să demonstrez de-a lungul timpului, că nu mai am nici în clin şi nici în mânecă, mă rog, cu verişoarele mele, maimuţele, mi-am cumpărat o mulţime de quot;,/pscule, evident din acelea ieftine, că la mine, vorba lui Tipătescu, „famelie mare, remuneraţie mică, după buget”.

De la început, vă rog să mă credeţi,  am fost foarte plăcut surprins  când am  văzut cât de puternic sunt (cum spune englezul, very strong) şi chiar de la prima înquot;serif/pquot;;mso-ascii-theme-font:cercare de a strânge un şurub, cu un succes p class=deplin  am rămas cu cheia-n mână, iar şurquot;;mso-ascii-theme-font: align= style=/pubul s-a dus dracului. Din momentul acela am lansat avertismentul către toate fierătaniile cu filet, să nu se pună un biet şurub cu mine, mai ales când am ditamai cheia în mână. Apropo de chei, care sunt de diferite forme şi mărimi, chei, fixe, chei tubulare, articulate, reglabile, sau mai ştiu eu de care…

Ptiu, mai degrabă nici nu mai aduceam vorba despre chei reglabile, că tocmai la acestea reglabile, mi s-a înfundat. Nu cu folosirea lor, care pare mai lesnicioasă, decât să aleg din traista cu scule cheia fixă potrivită, ci cu terminologia, sau mai precis cu numele lor, de aceea lansez acum, pe această cale, un SOS, un strigăt de ajutor, ca să fiu şi eu consiliat în materie de chei reglabile, chei pe care la noi le găsim în comerţ, în lada de scule a maşinilor şi pe la casele oamenilor, sub numele de chei franceze.

Ei, de aici începe dandanaua.

Această regină absolută a sculelor, nu numai a cheilor, cheia franceză, care mă aşteptam ca în Franţa să fie denumită simplu, cheia noastră, ei o denumesc  de fapt, cheia engleză (!?!), în  Germania, se numeşte tot cheie engleză, la noi franceză.

Şi, ca până la coadă ceaţa să fie şi mai deasă, în certificatul de naştere acestei regine a cheilor, se spune, negru pe alb, „Acest tip de cheie  fost inventat la 11 Mai 1892 de un suedez numit Petter Johansson, şi de aceea se mai numeşte în mod firesc şi cheie suedeză. Unii spun că ar fi logic, să se numească engleză şi nu franceză, deoarece era folosită la şuruburi în inci, adică, cheie pentru şuruburi englezeşti.

Dar vă rog, nu daţi cu cartea aceasta a mea de pământ pe motiv că v-am înnebunit de  cap cu cheile reglabile, fiindcă am găsit până la urmă, ceva care mă va linişti, şi vă va linişti suficient, încât să dormiţi bine, fără coşmaruri cu chei franceze sau engleze defilând prin dormitor.

Şi iată care-i chichirezul:

Există două tipuri de chei reglabile (suedeze?), cheia franceză şi cheia engleză. Cheia engleză, are cleşti de prindere doar pe o parte, în timp ce cheia franceză, are cleşti de prindere pe ambele părţi. Cu asta m-am liniştit, dar vă rog foarte mult, să nu mă întrebaţi, de ce cheia franceză are cleşti pe ambele părţi.

Dracu ştie, doar nu-s Mafalda să ştiu! Şi iar vă rog, să nu mă întrebaţi cine a fost Mafalda, fiindcă nu-s Mafalda, să ştiu cine a fost Mafalda!

Ioan Mititelu (Vaslui) 


55 DE ANI

Mă simt bine în pielea mea! Nici nu ştiţi cât este de minunat! Zâmbeşti şi la pietre, saluţi pe toată lumea, inclusiv pe duşmani, explici un lucru de două ori, dacă este nevoie, fără a te enerva, îmbrăţişezi semenii ca şi când nu i-ai mai văzut de-un car de vreme, vezi frumuseţea răsăritului şi apusului de soare, ai timp şi chiar îţi place să te joci prin covorul de frunze uscate, eşti mai puţin pretenţios, nu te mai deranjează nici dacă s-a oprit apa la o oră nepotrivită şi n-ai fost anunţat din timp şi... culmea! pari mai tânăr şi mai frumos, iar lucrurile se rezolvă de la sine.

Şi dacă un cineva a încercat ieri să-mi arate că situaţia nu este atât de roz pe cât mi se pare mie, s-a înşelat. Ceea ce încerca să-mi spună era doar percepţia lui. Aşadar, el este el, iar eu sunt eu. El poate să vadă mereu partea goală a paharului şi să suspine continuu, iar eu pe cea plină, iar picătura sorbită dintr-un pahar aproape gol să mă binedispună!

Gândurile noastre sunt pline de energie şi informaţie. Este un lucru cert, dar neluat în seamă. Se-ntâmplă uneori să devenim prizonierii propriilor gânduri şi cel mai des atunci când haina acestora e murdară, peticită şi urât mirositoare. Inconştient, introducem  în trupul nostru acest balast. Atenţie! Întreţinut, se întăreşte şi se face stăpân pe tot locul. Atunci devenim rigizi, scorţoşi! Devenim reci ca nişte broaşte, iar atingerea noastră este respingătoare. Cine ar ţine la piept o broască?

Vreo două zile a plouat mărunt şi des. Ploaie de toamnă târzie, udă şi rece. Se lipeau frunzele moarte de tălpile trecătorilor, scârţâia praful amestecat cu picurii mohorâţi şi se-nvârteau norii deasupra pământului. Un pui de cioară croncănea a pagubă. I-am zâmbit şi mi-am lipit nasul de geam, aburindu-l, asemenea copilului din blocul vecin. Am continuat să-l privesc până când şi-a îndreptat morocănos capul spre mine, a ciocănit cu clonţul de câteva ori în creanga pe care se sprijinea şi s-a înălţat în zbor. I-am urmărit zborul până ce nu l-am mai văzut, apoi, după un timp, s-a întors tot mai nervos. Croncănea continuu şi se mişca din loc în loc fără astâmpăr. Nu-l mai deranja prezenţa mea! L-am asemănat cu acel cineva care este într-o permanentă nelinişte şi nemulţumire. Acum, puiul de cioară stă zgribulit şi dă semne vizibile că urăşte ploaia. Îi fac în ciudă, zâmbesc şi îi spun deschis că mie, culmea! îmi place ploaia de toamnă.

Ca să nu uit că nu mi-am încălzit picioarele toată viaţa la dogoarea uscată a caloriferului, pe care, din necunoaştere, îl adoram în copilărie,  merg de câteva ori pe an, în perioada rece, undeva departe, într-un loc rupt din inima lui Dumnezeu, şi mă afund în camera mea de meditaţie şi-ascult cum trosnesc lemnele în soba de teracotă. Îmi lipesc spatele de ea, urc şi tălpile picioarelor spre încălzire, prin rotaţie – ca să nu mă dezechilibrez, şi adulmec mirosul căldurii amestecată cu priveliştea minunată ce se deschide dincolo de geam. Zâmbesc din nou şi-mi spun că Dumnezeu e pretutindeni, doar noi să-I descoperim prezenţa. Mă-ntorc în timp, poposesc câteva clipe în vremea când totul părea poveste şi revin la viaţa de acum, plină cu bune şi rele, şi mă bucur. Mă bucur că exist, că pot merge şi pot vedea, că aud şi vorbesc. Că cineva (sau mai mulţi de cineva) se gândeşte cu drag la mine, că fiul meu duce mai departe istoria neamului, că din când în când îmi curge câte-o lacrimă de durere pentru cei care nu mai sunt sau de bucurie pentru cei pe care îi iubesc din toată puterea fiinţei mele, şi ce bine e! că lumea e aşa cum e, iar eu mă strecor prin labirintul ei, încercând să nu produc deranjamente.

Şi dacă ceva nu merge conform datului de sus, am tot dreptul s-o iau de la capăt. Sunt om şi pot să fac acest lucru. În fiecare dimineaţă înseamnă un început, înseamnă un capăt al cărui fir îl întind atât cât îmi permit. Dau socoteală doar bunei - cuviinţe, ei mă plec cu pioşenie şi-i respect legile, încercând să nu produc haos în mintea şi inima mea şi nu numai. Lumea din jurul meu ar recepţiona undele  mele ostile şi s-ar încorda, răspunzându-mi în acelaşi mod. Singură mi-aş face rău şi n-ar fi tocmai bine. Încerc să ascult mai mult şi să vorbesc mai puţin, dar să mă feresc de vorbe care nu spun nimic, să nu mai despic firu-n zece că se subţiază prea tare şi se rupe când îmi e mai drag şi să nu uit că timpul trece, iar 55 de ani nu mai fac niciodată.

Angela Burtea  


FAPTE ŞI ŞOAPTE

In drum

Spre libertate

Mergând împiedicaţi

Minţim pierdute vieţi

Sperând cã fapta ce atunci

Ne-a ridicat din şoapte

N-a fost un vis deşarte

Fãrã de fapte.

 

URME PE NISIP

Timpul se scurge inevitabil

Si viaţa noastrã-i cu el

Doar urmele rãmase

Ca dâre

De nisip

Pe care  marea vieţii

Mai devreme sau mai târziu

Le va şterge.

 

ARD NOPŢI REFUZÂND VISE

Ard nopţi refuzând vise

Şi-mi zboarã gânduri spre tine

Ştiu cã-mi doreşti ce e bine

Dar laşi în urmã pãreri

 

De vorbe, poveţe şi vise

Pierderi deşarte şi triste

De zile, de vreme...

Durere.

Mihai Vintilă 


VALEA PUTNEI

călugări brazi  -  cu rantii lungi

şirag  -  tăcuţi se furişează

spre catedrala dintre stele

 

călugări brazi  -  cu rantii negre

aştern urechea peste munţi

pândind un dangăt în deşert

la catedrala din adâncuri

la stăreţia pietrei arse

 

călugări brazi  -  scandând în vânt

o rugăciune a vâltorii

îşi smulg din sân un legământ  -

şi dintr-odată pe pământ

se-aprind luminile de glorii!

*

corbu-şi caută focul în vatra pădurii: cra-cra

nu-l urmări pe corb  -  când o apucă

fâlfâind fierbinte  -  spre cuib: în mijlocul întunericului

te va-ncinge văpăi

*

la poarta raiului  -  de-o parte şi alta

străjuiesc doi brazi  -  cu bărbile-atârnând

printre ei  -  departe  -  un cal  -  păscând

blajin  -  lumină

 

POIANA

a împietrit lumina  -  sub vraja dumnezee:

un fluture  -  pe pajişti  -  a scris o odisee

 

BRADULUI

nu te  vreau în casă  -  bradule  -  împodobit de

mâini veştede

 

stai între vânturi  -  cu braţele cruce

şi pe braţele tale  -  piroane

aprinse  -  stelele

 

LA CATEDRALA ARSĂ MUNTE

la  catedrala arsă munte tălăngile sunt clopot

argintul şi tămâia apei se tot petrec în şopot

slujesc vecernia bărboşii cu patrafir de cetini  -

un boier greier dăscăleşte cum timpul să-l încetini

 

aici se săvârşeşte taina vădirii nunţii sfinte

când urşi arată-nţelepciune în jocuri şi veşminte

iar lupii veghii se înclină în calea viu-minunii

când Soare-şi pleacă-adânc genunchiul în faţa Fetei Lunii

 

veniţi voi păsări ale strunei din slăvile merpee

să curgă altă vlagă-a firquot;serifii în ape şi-n idee

veniţi măririi să-i fiţi martori când Dumnezeu slujeşte

odăjdiile de luceferi arzând împărăteşte…

*

munţii s-au smerit din vârfuri  -  martori după o minune

sub cădelniţa din soare  -  codrii stau în rugăciune

jur prejur ies dintre raze şi miresele poiene

şi descântă-n aer basmul cu Ilene Cosânzene

 

vis de vânt  -  ceresc Cuvântul se răsfaţă în miresme

trecând gânduri peste chipul curgătoarelor aghesme

dintre tufe de măceşe  -  Pan buhosul se iţeşte

murmurând cu desfătare vorba care îl orbeşte

 

cât va ţine vraja asta?  -  când sortirea de fantasme

ne va-ntuneca Edenul şi Frumoşii Feţi din basme?

stau oştirile de cetini pregătite de-nfruntare

pogorâţi  -  arhangheli-codri se-mbrac în străfulgerare:

piei Satan!  -  smaraldu-ţi cade la un semn şi o-ncruntare…

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 

ATITUDINI

NĂSTRUŞNICUL GRUP BILDERBERG – ŞI LABIRINTUL „REGALITĂŢII” ROMÂNEŞTI...!
Iată ce spunea CLADIU SĂFTOIU (fost consilier prezidenţialo-băsist, la Cotroceni!), în seara de 27 octombrie 2011, în emisiunea lui Mihai Gâdea, Sinteza zilei, pe la orele 22.30:
„(...) Să nu credeţi că a fost întâmplătoare intervenţia domniei sale (n.mea: Traian Băsescu), prin iunie, iulie, alături de Ion Cristoiu, când i s-a pus o întrebare servită referitoare la rolul lui Antonescu şi al Regelui Mihai. Se ştie de multă vreme că România este o ţară impredictibilă în Uniunea Europeană. CANCELARIILE, MARILE CERCURI CARE DECID ÎN ACEASTĂ LUME, CUM AR FI GRUPUL BILDERBERG, ŞTIU UN UN LUCRU: ROMÂNIA NU ESTE UN PARTENER PREDICTIBIL ÎN UE, TOCMAI PENTRU CĂ ESTE CONDUSĂ DE POLITICIENI, IAR CLASA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ ESTE UNA DINTRE CELE MAI CORUPTE DIN UNIUNE. ATUNCI SE PUNE PE TAPET ŞI ÎN DISCUŢII DESTUL DE SOFISTICATE, DAR DISCRETE, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN ŢĂRILE FOSTE COMUNISTE".
...Celebrul Grup Bilderberg/TRILATERALA (prin care se plănuieşte, azi, reducerea populaţiei terestre, de la 7,5 miliarde, la...240 de milioane!) , în care Nicolae Ceauşescu a refuzat să intre - după cum ne informează spionul Stelian Octavian Andronic: „<<In 1971, înainte de constituirea Trilateralei, în 1973, cineva care făcea parte şi din serviciile secrete, şi membru al Grupului Bilderberg, a încercat să-l racoleze pe Ceauşescu. Nu pot să dezvălui identitatea acestuia, dar este o persoană foarte cunoscută pe plan mondial>>, ne spune fostul spion. <<Reacţia lui Ceauşescu a fost categoric împotrivă. Dacă ar fi fost de acord, soarta lui şi a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei, chiar de către Trilaterală. Informatiile noastre au fost clare: în ianuarie 1989, reprezentanţii Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valéry Giscard d’Estaing, şi Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova, cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceauşescu, i-a spus: <<NE VEDEM ÎN DECEMBRIE… DACĂ NE MAI VEDEM!>>“…!!! - www.philadelphia.com.ro
...Eu, personal, sunt PENTRU Monarhie în România – DAR NU STRĂINĂ, NU IMPUSĂ PRIN JOCURI POLITICO-ECONOMICE (ticăloase şi meschine, teribil de…omeneşti!) dinafară: prin COROANA ROMÂNIEI, s-ar reda demnitatea DIVINĂ Neamului Românesc. Am ieşi, probabil, dintre manele, ţigănism organic şi golănismo-mârlănism…!
…Poate s-or mai găsi, dacă nu Muşatini, măcar ceva Cantemireşti, ori chiar Movileşti... - ori Basarabi, ori Brâncoveni, ori chiar Corvineşti…fie şi ceva Ghiculeşti sau Cantacuzini „post-fanarioţi”, dacă nu e-ncotro!…pentru o încoronare, cu folos românesc „de obşte”!
…Eu ştiu bine „cât îi poate rânza” familiei HOHENZOLLERN-SIEGMARINGEN şi câtă dragoste de România poate avea ea:
1- CAROL I a concesionat străinilor până şi laptele din ţâţa mamelor valahe (să nu uităm nici scandaloasa „afacere Stroussberg” [1] – nici înstrăinarea pământului românesc, către liftele venetice şi păgâne, fapt care a determinat explozia verbului eminescian: „Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, /Sboară paserile toate /De neagra străinătate. /Numai umbra spinului /La uşa creştinului. /Işi desbracă ţara sânul, /Codrul, frate cu Românul,/ De secure se tot pleacă /Şi isvoarele îi seacă! /Sărac în ţara săracă!//Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima cânii, /Mânca-i-ar casa pustia /Şi neamul nemernicia. //Ştefane, Măria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las' Arhimandritului /Toată grija schitului, /Lasă grija Sfinţilor /In sama părinţilor, /Clopotele să le tragă /Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca să-ţi mântui neamul tău! /Tu te-nalţă din mormânt /Să te-aud din corn sunând /Şi Moldova adunând. /De-i suna din corn o dată, /Ai s-aduni Moldova toată, /De-i suna de două ori /Iţi vin codri-n ajutor, /De-i suna a treia oară /Toţi duşmanii or să piară /Din hotară în hotară, /Indrăgi-i-ar ciorile /Şi spânzurătorile!”)
...şi cu atât mai puţin să uităm faptul că, tot Carol I, a făcut oficiul de „curea de transmisie” benevolă, între „metrul” mason de la Sinaia şi „executanţii” austro-români din Bucureşti, atunci când s-a pus problema „azvârlirii peste bord” a lui MIHAI EMINESCU!)...;
2-FERDINAND I, aşa-zis „Întregitorul” n-a „mişcat în front”, în faţa Reginei Maria-consoarta, care, dacă s-a re-întregit ceva, prin România noastră (şi ...„S-A”...cel puţin, teritorial – cu mult mai puţin, însă, SPIRITUAL! – de aici şi remarca lui CZC: „O ţară e atât de mare, cât de mare îi este Neamului Ei - CREDINŢA ÎN DUHUL DUMNEZEIESC!”), aceasta s-a realizat nu prin „rege”, ci prin amanţii ei şi prin oamenii politici, responsabili şi patrioţi, de atunci - tip Ionel I.C. Brătianu (culmea: pro-german!), Alexandru Marghiloman - şi, surpriză! – masonul Alexandru Vaida-Voievod, n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna - d. 19 martie 1950, Sibiu („proeminentul politician român din Austro-Ungaria citeşte declarația de auto-determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta”) [1][2], care îi află pe George Clemenceau (n. 28 septembrie 1841 - d. 24 noiembrie 1929 - … şeful Masoneriei din acele vremuri teribile!) şi pe Lloyd George, cum s-ar zice, „în toane bune”, la Paris... - şi obţine (ce ironie a sorţii: TOT „pe şerveţel”, cum a fost, apoi, pierdută pentru normalitate, România, la Ialta!) ...cam tot ce s-a numit, apoi, „România Mare” – adică, ROMÂNIA NORMALĂ!
3-CAROL AL II-LEA este supranumit, extrem de grăitor, „regele asasin”: nu doar că instaurează un regim autoritaristo-dictatorial (dimpreună cu ELENA LUPESCU/WOLF şi banda ei israelito-plutocratică!), ci inaugurează terorismul politic, în România – măcelărind (cu acord de la Hitler, amicul lui! – ...să facă bine să tacă toţi lătrăii de pseudo-istorici, care neagă atât „tandreţea” dintre Carol al II-lea şi Hitler, cât şi pe aceea dintre Stalin şi Mihai I!) o întreagă generaţie de tineri auto-jertfitori pentru patrie – şi singurii AUTENTICI ANTI-BOLŞEVICI: generaţia formată în Şcoala de Eroi, ŞCOALA DE DEMNITATE ROMÂNEASCĂ, a lui Corneliu Zelea Codreanu!
4-MIHAI I, care s-a „remarcat” printr-o faptă unică, în analele războiului al II-lea mondial (tinereţea nu poate fi scuză pentru ticăloşie!): nu doar că l-a arestat pe şeful „de facto” al Armatei Române (sub influenţa nefastă a „sfetnicului” mason Mocsony-Stârcea!), pe MAREŞALUL ION ANTONESCU, cel care, pe de o parte, ducea tratative ONORABILE de ieşire a României din război (nu „capitulări” fără condiţii şi invazii, „cu noaptea-n cap!), pe de alta, organiza, pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, dar şi pe crestele Carpaţilor - REZISTENŢA ANTI-BOLŞEVICĂ A ARMATEI REGALE A ROMÂNIEI!!!!)  – dar l-a şi predat comuniştilor şi, prin ei – ruşilor/SOVIETICILOR, de la Moscova... – ...determinând, astfel, un fals proces, încheiat cu „executarea” (de fapt, ASASINAREA!) Mareşalului Patriot!
...Până şi „seniorul” plecat, de curând, la Ceruri, ION DIACONESCU, ştia despre „complotul DUDA”, care ferfeniţeşte, de tot (dacă mai era ce...!), demnitatea „de drept şi de fapt” a familiei regale, de azi, a României (istoricul Armatei Române, MIRCEA DOGARU, vorbeşte, insistent şi cu documentele „pe masă”, despre o „impostură regală”: regele Mihai I s-ar numi, spune dl MIRCEA DOGARU – „Cetăţeanul MIHAI ARGEŞANU”  - şi, prin argumentele dlui DOGARU, se fac tot mai multe atacuri, tot mai vehemente şi mai deschise, la adresa lui Mihai I… - la care acesta nu răspunde nu dintr-un exces de…”eleganţă regal-princiară”, ci pentru că, se pare, nu are cum se apăra de Adevăr [3]!!!):
„ (...)Prinţul Nicolae are azi 26 de ani. Este fiul Principesei Elena, cea de-a doua fiică a Regelui Mihai. S-a născut la 1 aprilie 1985 la Geneva, Nicholas Michael de Roumanie Medforth - Mills. Tatăl său, Robert Medforth - Mills, a fost profesor şi oficial ONU. Părinţii săi au divorţat în 1991, după opt ani de la căsătorie. Tatăl său a murit în 2002. Nicolae are o soră mai mică, Elisabeta Karina. Potrivit Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, semnate de Regele Mihai la 30 decembrie 1997, PRINŢUL NICOLAE ESTE ABIA PE A TREIA POZIŢIE A SUCCESIUNII LA TRON, DUPĂ PRINCIPESA MARGARETA ŞI MAMA SA, PRINCIPESA ELENA. (…)Şi noi, după vizita aia a Regelui (n. mea: de Paşte, 1992), ajunsesem la convingerea că asta e soluţia. Copilul ăla avea vreo opt – zece ani, aşa ceva. În vreo zece ani devine major. (n.red.: După paranteza cu vizita de Paşti, revine la scrisoarea grupului monarhist. Se petrecea în primăvara lui 1997.) Ăştia propuseseră pe un neamţ. Eu n-am vrut să semnez. Regele a transmis că a primit scrisoarea. A zis că atunci când va veni el de Crăciun în România vom sta de vorbă asupra soluţiei la problema asta. El a venit de Crăciun (în realitate, a venit în vara lui 1997 - n.r.), dar văd că nu mă cheamă. La o reuniune, la Palatul Elisabeta i-am spus: Majestate, aţi promis că de Crăciun veţi sta de vorbă, Da, aveţi dreptate, zice, mâine aţi putea? Şi am fost şi am avut o convorbire cu Regele. Şi ne-am înfundat tocmai la problema asta cu succesiunea. Zice, am văzut propunerea voastră cu prinţul neamţ, şi că el (Regele – n.r.) propune... (…)Dar cine n-a fost de acord cu Nicolae? Ei s-au consultat, Regele cu Regina, cu familia, sau a luat Regele singur hotărârea?
Nu, toată era opera familiei. CÂND I-AM PROPUS PE NICOLAE..., A ZIS, NU, CĂ NU ŞTIE NICI ROMÂNEŞTE... DAR, ZIC, PARCĂ MARGARETA ŞTIE ROMÂNEŞTE? ŞI E FATĂ DE 30 DE ANI... ŞI-MI ADUC AMINTE, STÂND DE VORBĂ, CĂ A VENIT REGINA...
Când stăteaţi de vorbă cu Regele?
Da. Şi a venit Regina: Cât staţi aicea? S-a făcut coadă afară! (Tonul cu care blândul Diaconescu redă cuvintele Reginei este greu de descris. Ca un ordin şuierat, rostit cu un amestec de furie şi dispreţ. De altminteri, se pare că Regina ar fi făcut ceea ce se numeşte "o scenă". Ar fi pătruns ca o vijelie în cabinet, trântind uşile de perete. Ar fi strigat furioasă, suficient de tare cât să audă şi alţi participanţi la recepţie şi bătând cu bastonul în podea, “CĂ DIACONESCU ÎNCEARCĂ SĂ-L CONVINGĂ PE REGE S-O ÎNDEPĂRTEZE PE MARGARETA DE LA TRON. SĂ FACĂ BINE SĂ-L LASE ÎN PACE CĂ REGELE DEJA A HOTĂRÂT!”)
Dumneavoastră eraţi singur cu Regele într-o cameră?
Da.
Şi a intrat peste dumneavoastră?
Deci aşa s-a creat un curent pro-monarhic, dar cu soluţia asta, Margareta.
Pe Margareta...
Da“ – cf. Adrian Pătruşcă/Horia Tabacu, Cum şi-a tăiat Monarhia craca de sub tron, în EVZ.RO, 29 august 2011 – interviu luat, acasă, liderului ţărănist Ion Diaconescu.
...Aceste lucruri le spune Ion Diaconescu şi într-o scrisoare, publicată în cartea sa, După Revoluţie, Ed. Nemira, 2003: „Prin primăvara anului 1997, am primit o scrisoare adresată regelui, redactată de un comitet promonarhic constituit iniţial în jurul lui Corneliu Coposu în timpul vieţii acestuia şi mi se cerea să semnez scrisoarea ca succesor al lui Coposu . Printre membrii comitetului respectiv îmi amintesc de Dan Grigore, Alexandru Paleologu şi Doina Cornea. Autorii scrisorii erau preocupaţi tot de problema succesiunii la tron şi-i propuneau Regelui să se conducă după statutul Regelui Carol I. Acest statut, pornind de la faptul că Regele Carol I n-avea moştenitori direcţi de sex bărbătesc, a prevăzut ca acesta să meargă în Germania, la fratele său mai mare, din Casa de Hohenzolern Sigmaringen şi să adopte pe al doilea născut al acestuia care a devenit moştenitor şi viitorul Rege Ferdinand. Eu am considerat însă această formulă depăşită, trecuseră patru generaţii de atunci şi formula nu avea nici o susţinere în opinia publică românească. În schimb, după vizita familiei regale din 1992, la care participase şi micul prinţ Nicolae, copilul uneia dintre fiicele Regelui, se crease un foarte puternic val de simpatie în favoarea acestuia şi toate cercurile monarhiste îl considerau drept posibil moştenitor al tronului. După ce le-am prezentat argumentele pentru această soluţie, autorii scrisorii au fost de acord cu formula susţinută de mine şi au convenit să modifice scrisoarea în acest sens, propunând ca soluţie principală nominalizarea micului prinţ ca moştenitor al tronului, menţinându-se în subsidiar şi soluţia lor iniţială privind aplicarea statutului Regelui Carol I. Scrisoarea astfel modificată a fost semnată de mine şi predată iniţiatorilor,  pentru a fi înmânată Regelui”.
...Cunosc (ceea ce puţini cunosc, azi, în România!) şi scrisoarea lui CEZAR LAZAROVICI, din Tel Aviv, către ideologul/liderul spiritual post-codrenist al Mişcării Legionare, FAUST BRĂDESCU – scrisoare în care originea aşa-zişilor „regi valahi” , din veacurile XIX-XX se lămureşte, definitiv : „Noi (n.n.: evreii şi masonii) V-AM ADUS ÎN ŢARĂ UN MARE REGE, DINTR-O VENERABILĂ FAMILIE DE EVREI, dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!”
...Şi uite ce se-apucă să „clocotescă” năstruşnicii de masoni „bilderbergieni”, cu şef de filială valahă MUGUR ISĂRESCU (acum, abia, pricep cum a reuşit nu prea inteligentul evreu Mihai I nu doar SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ (înainte de a face asta cu Parlamentul!) – cu dl MUGUR ISĂRESCU! – ...dar, şi pe la mijlocul discursului de 800 de cuvinte, din Parlamentul României, să alăture (grozav de...„fratern”!) Academia Română de...BANCA NAŢIONALĂ: „Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii CA ACADEMIA ŞI BANCA NAŢIONALĂ, deşi vremurile de azi nu au respectul cuvenit faţă de ierahia valorilor din societatea românescă”. Măi, să fie: VIŢELUL DE AUR, pururi, pus GARDIAN AL DUHULUI!!!
…Domnilor “vraci ai Lumii”, masoni nenorociţi! Vouă nu v-a păsat şi nu vă pasă şi nu vă va păsa, măcar o clipă, de nenorocirea Neamului Valah! Voi, “bilderbergienilor”, puteaţi să decideţi Monarhia, în România, încă din 1989! Dar acum, când “puneţi pe tapet şi în discuţii destul de sofisticate, dar discrete, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN ŢĂRILE FOSTE COMUNISTE” - o faceţi NUMAI cu gândul la faptul că o monarhie străină (hoaşca de “regină a României”, Ana de Bourbon-Parma, nu binevoieşte să ştie şi să vorbească O BOABĂ măcar, din limba valahă: când i-a luat interviu Eugenia Vodă, a vorbit EXCLUSIV în franceză: aşa de tare ne iubesc aceşti “hop-în-ţol”, cu le ziceau ţăranii, în veacul al XIX-lea! - …nici fetele Majestăţii Sale nu cunosc valaha, probabil tot din aceeaşi…”prea multă dragoste de ţară, ce dă pe dinafară”! - …pur şi simplu, LE PUT ŞI VALAHA, DAR  ŞI VALAHII!!!) - …da, cu ajutorul unei monarhii străine de orice înseamnă Duh Românesc, veţi putea, “bilderbergienilor trilaterali”, să jefuiţi  şi ce-a mai rămas prin ţară… - …PÂNĂ LA DISPARIŢIA ROMÂNIEI…ca ROMÂNIE A ROMÂNILOR/Urmaşi ai TRACILOR ŞI A MARTIRILOR VOIEVOZI! “Bilderbergienii” nu mai au nevoie de un Golan Imprevizibil (“România este o ţară impredictibilă în Uniunea Europeană” – zice “goarna” de Claudiu Săftoiu…), precum şi precât de Golan este şi mai poate, încă, să fie TRAIAN BĂSESCU – ci de un “hoţ lacom, prins în/cu TOATE hăţurile” apartenenţei de/la… “FAMIGLIA” (regalitatea a devenit, din GARANTA LUI DUMNEZEU, pentru prosperitatea Neamului VALAH, cum era sub Sfinţii Muşatini, Cei PURURI Îngenunchiaţi în BISERICA LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL! – o MAFIE INTERNAŢIONALĂ, suprapusă peste/identificată cu Iudeo-Masoneria MONDIALIST-CĂMĂTĂREASCĂ!), la CLOACA MASONICO-BÂLCEANĂ A EUROPEI! Nici măcar să nu îndrăznească A MIMA “Majestatea Sa” MIHAI I nesupunerea… - faţă de “verişorii” lui mondialişti (“de vitrină-de vitrină”, regişorii ăştia “iluminişti/illuminati”, duşi de zgardă ori de lănţug, de către “bilderbergieni” - …dar “majestuoasa şi preagraţioasa” Elisabeta a II-a a Angliei, “verişoara” lui Mihai I… - ESTE ÎN FRUNTEA TOPULUI CELOR MAI BOGAŢI OAMENI DIN LUME!), cei puşi pe crimă şi jaf şi genocid şi…terracid!!!
…Ar mai fi ceva (subliniat, discret, şi în interviul luat regretatului lider ţărănist, ION DIACONESCU): regele Mihai I nici nu mai are autoritate, în clanul său evreiesco-ţigănesc: “(…)Mai vârstnica principesă Margareta face cunoştinţă, bineînţeles întâmplător, cu un actor arătos şi cu zece ani mai tânăr. Focul se aprinde. Sentimentele nu ţin seama de vârstă şi nu pleacă urechea la suspiciuni, cum ar fi pedigriul junelui Duda, al cărui tată a fost secretar PCR, a deţinut funcţii în PSD şi, colac peste, ca să zicem aşa, pupăză, mai era şi bun prieten cu Ion Iliescu. Degeaba a bombănit bătrânul Rege, n-a avut spor în faţa femeilor. După doi ani de curte, căsătoria e gata. Radu Duda devine prinţ. La sfârşitul lui 2007, REGELE TRECE PESTE LEGEA SALICĂ ŞI O DESEMNEAZĂ PE PRINCIPESA MARGARETA DREPT MOŞTENITOARE A TRONULUI. PRINŢUL NICOLAE ESTE SCOS DIN JOC. DUPĂ DECESUL REGELUI, DUDA VA DEVENI PRINŢ CONSORT. ADEVĂRATUL CONDUCĂTOR AL CASEI REGALE A ROMÂNIEI. Trecuseră 60 de ani de la abdicarea din 1947.
Într-un articol din revista Căminul Românesc care apare la Geneva, Nicolette Franck, autoare a mai multor cărţi despre viaţa Regelui, afirmă că DUDA A FOST INFILTRAT ÎN FAMILIA REGALĂ DE SERVICIILE SECRETE LA ORDINUL LUI ILIESCU. Presa publică un document incendiar care provine din biroul fostului prim-secretar PCR Iaşi: UN TABEL CU NUME DE PERSOANE ŞI DATELE LA CARE PCR A APROBAT CA ACESTEA SĂ DEVINĂ PERSOANE DE SPRIJIN PENTRU SECURITATE. PE LISTĂ, RADU DUDA, ACTOR LA TEATRUL NAŢIONAL DIN IAŞI, PENTRU CARE PCR DĂDUSE APROBARE SĂ DEVINĂ PERSOANĂ DE SPRIJIN A SECURITĂŢII LA 9.03.1986. Şeful Securităţii Iaşi, Constantin Ciurlacu, susţinea în 2006 că lista este reală. Noul Prinţ respinge indignat toate acuzaţiile de colaborare cu Securitatea. De altfel, va şi obţine o patalama corespunzătoare de la CNSAS, în ciuda vociferărilor lui Mircea Dinescu.
Din toamna lui 2002, legăturile sale cu PSD se oficializează: devine emisar pentru integrare euroatlantică al guvernului Năstase. Se molipseşte de apetitul pentru afaceri dubioase şi implică Familia Regală în scandalul fregatelor britanice, pentru achiziţionarea de la fier vechi a cărora, spune presa, s-ar fi dat o mită de 7 milioane de lire sterline. Schimbarea de putere din 2004 nu înseamnă o schimbare şi pentru Duda. El rămâne emisar al guvernului DA, graţie punţilor trainice care leagă PSD de PNL.
Estimp, Regele Mihai dispare tot mai mult de pe scena publică. Imaginea sa se topeşte. Prezenţele sale devin tot mai decorative. În toate ocaziile, ceremonii, sărbători, singurul care vorbeşte pentru Familia Regală este Prinţul Duda. Pe treptele decăderii, Regele Mihai îi acordă lui Adrian Năstase, şeful ginerelui, titlul de "Omul Anului 2003" oferit de tabloidul VIP! LOVITURA DE GRAŢIE PENTRU CASA REGALĂ VINE ÎN 2008, CÂND PRINŢUL DUDA, SOŢUL VIITOAREI REGINE A ROMÂNIEI, ÎŞI ANUNŢĂ CANDIDATURA LA PREŞEDINŢIA ŢĂRII. Bătrânul Rege, depăşit de situaţie, acceptă cu jumătate de gură situaţia penibilă în care a fost pus: "Nu este un lucru obişnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viaţa ne-a pus în faţa multor situatii neobisnuite, pe care am reuşit să le trecem cu bine". TOTUL S-A TERMINAT: CASA REGALĂ A ROMÂNIEI RECUNOAŞTE REPUBLICA IMPUSĂ DE TANCURILE SOVIETICE! După această a doua abdicare a Regelui, prinţul-candidat, cotat cu 3% în sondaje, se retrage grabnic din competiţie. MANEVRA DE ANIHILARE ŞI COMPROMITERE A REUŞIT! Mai mult, PRIN PRESTAŢIA SA ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ, DUDA ATRAGE CASA REGALĂ ÎN BĂTĂLIA POLITICĂ. O SCOATE DIN NEUTRALITATE ŞI O POZIŢIONEAZĂ PE EŞICHIER, CEEA CE REPREZINTĂ ULTIMUL GRAD DE ÎNJOSIRE A COROANEI.

Ba penultimul! Anul trecut, Regele participa la parada de 9 mai de la Moscova. Însoţit, bineînţeles de Radu Duda, îmbrăcat în ofiţer. Moscova a învins din nou!” – cf. Adrian Pătruşcă, Manevrele prin care Duda a pus mâna pe Casa Regală a României, luni, 29 August 2011.
Sau, în acelaşi ziar: “Actorul Radu Duda o cunoaşte pe Principesa Margareta, cu 10 ani mai în vârstă decât el, în 1994 şi se căsătoresc în 1996, cu toată opoziţia Regelui. Nicolette Frank, apropiată a Regelui Mihai, scrie în revista "Căminul Românesc" de la Geneva că Duda a fost infiltrat de serviciile secrete în Casa Regală la ordinul lui Iliescu.
Atitudinea lui Ion Iliescu faţă de Casa Regală se schimbă radical după căsătoria lui Radu Duda cu Margareta. Viitorul prinţ consort ajunge reprezentant al guvernului Năstase. Numele său este implicat într-un mare scandal de presă, legat de o presupusă mită de 7 milioane de lire sterline care s-ar fi plătit pentru achi­ziţionarea celor două fregate scoase din uz de marina britanică”.
…Deci, cine îşi vrea o “dudă” drept rege…n-are decât să fie regalist/monarhist (în sensul dat acestor vorbe, azi, de către snobii care îşi dau peste cap, ochii cei crocodile-lăcrămoşi…şi se prefac că n-au mai văzut, în viaţa lor, o fiinţă mai supraterestru de inteligentă, înţeleaptă, bună şi distinsă, decât…“Majestatea Sa Regele Mihai”…!).
…Eu, mai puţin impresionabil decât “tromboniştii” şi decât toţi “fripturiştii” şi fariseii -  mi-aş dori un VOIEVOD-CIOBAN, cu HARUL MARTIRIULUI  DE/PENTRU NEAM… - un MUŞATIN, un BASARAB ori BRÂNCOVEAN [4]…cei care, “cu sângele lor, au spălat păcatele noastre”!!!
…Dacă aşa stau lucrurile cu “infiltrarea lui Radu Duda”, ca “om al lui Iliescu” – să ne mai mire, oare, “schimbarea cu 180 de grade” a atitudinii lui Iliescu, faţă de…”FAMIGLIA…regală”  - din 1990 până în 1992 …şi, de la nunta lui Duda cu Margareta, “să te ţii, pânză, să nu te rupi”…?! Guvernul Adrian Năstase propune, guvernul Tăriceanu dispune…”Proiectul, inţiat de Guvernul Năstase şi însuşit de Cabinetul Tăriceanu,  prevede că Regele Mihai urma să primească 30 de milioane de euro, în schimbul castelelor Peleş, Pelişor şi Foişor, precum şi pentru celelalte bunuri din inventarul acestora.
După ce a trecut de Parlament, Legea despăgubirilor pentru Rege a fost declarată integral neconstituţională, de către judecătorii Curţii Constituţionale. ACUM, CABINETUL TĂRICEANU A GĂSIT  MODALITATEA PRIN CARE SĂ FENTEZE ACEASTĂ DECIZIE”- cf. Cristina Trefaş şi Maria Manoliu, art. Statul va da regelui Mihai tot 30 de milioane euro pentru palate, în gândul.ro, 11 noiembrie 2005 (“Gândul” este, şi azi, după 6 ani, tot ziarul C.T.P.-ului - care a devenit, peste noapte… adorator “rrromeoliano-julietesc” al… Casei Regale! – cf. art. Regatul pentru un măgar, 25 octombrie 2011! - …ştie ce ştie sinistrul, “cacealmistul” … - dar teribil de informatul personaj infernalo-malefic, de melodramă dâmboviţeană!).
…“Bilderbergienii” vor nu doar să-şi “recupereze” …nu împrumuturile, CI CAMETELE!!! – ..ci, pur şi simplu, să schimbe geografia Europei, în aşa fel încât unele state, precum este, în primul rând, România - SĂ DISPARĂ, PUR ŞI SIMPLU ŞI FĂRĂ NICIO ZARVĂ!!!  
…Datele “recoltate” de la recensământ m-au lămurit pe deplin: DA, ISRAELUL CENTRALIZEAZĂ TOATE INFORMAŢIILE/BILANŢ DESPRE VALORILE STATULUI ACTUAL ROMÂNESC (ceea ce noi, în 21 de ani de “democraţie sinucigaşă”, prin guvernanţi trădători şi bicisnici, N-AM “TENTAT” NICIO CLIPĂ, MĂCAR!), PENTRU A-ŞI INSTALA, PE LOCUL ROMÂNIEI, NOUL LOR STAT-RAI/”CANAAN”, făgăduit lor de…SATAN!!! - …şi, culmea! - fără vreo urmă de…”problemă arăbească”, prin jur…!
…Iată de ce, eu personal, nu vreau, în egală măsură, nici “pedelei”, nici “băseşti”…niciun soi de MÂRLANO-GOLANO-TRĂDĂTORI!!!- …DAR NICI AŞA-ZIŞI “HOHENZOLLERNI”…: evrei “nobili” şi, mai cu seamă… brigando-aventurieri, de renume (şi NĂRAV, parşiv şi statornic, precum RÂIA!) europeano-criminalo-mondialist!!!
…De ce? PENTRU CĂ-S, ŞI UNII, ŞI ALŢII,  RUDE (MORALE!) MULT PREA DE-APROAPE (...apropiate de MOARTEA NEAMULUI meu...)!!!
...TOT VISEZ ŞI TOT VOI VISA, PÂNĂ-OI MURI, NIŞTE CĂLĂUZE SFINTE (...nu nişte căzături trădătoare, nemernice, MÂRLANCE ori SNOABE! -  TOT AIA: DISPREŢUITOARE, DE MOARTE! -  ALE PĂMÂNTULUI CARE I-A PRIMIT/GĂZDUIT!!! - ...căzături cu căutături închiondorate, de ucigaşi!), PENTRU SFÂNTUL NEAM AL VALAHILOR...!!!
...Tot se va-ndura (cândva – CU CERTITUDINE!) Hristos-Dumnezeu, ca să se mântuie Neamul meu cel atât de vechi, de nobil şi de umilit întru viforele istoriei... – Neam de MARTIRI, de CRUCIFICAŢI/RĂSTIGNIŢI (...precum ION VODĂ Armanul, precum „crăişorii” CLOŞCA şi HOREA şi TUDOR şi...!), CUMPLIT DE DEMNI...!!!
Adrian Botez (Adjud - Vrancea)
NOTE:
1- AFACEREA STROUSSBERG a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea construcţiei liniei ferate Roman – Bucureşti – Vârciorova consorţiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german. Neregulile descoperite ulterior în contract şi condiţiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român.
Henri Bethel Stroussberg, supranumit in secolul al 19-lea “regele cailor ferate” din Europa, a primit in 1868 din partea statului roman concesionarea pe 99 de ani a liniei ferate pe distanta Roman-Bucuresti-Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, pe care urma sa o construiasca intr-un rastimp de cinci ani. Istoria acestei afaceri pare izbitor de asemanatoare cu cea a constructiei autostrazii Transilvania, incredintata fara licitatiile cerute de lege de catre Guvernul Adrian Nastase, Grupului american de inginerie si constructii Bechtel, socotit cel mai puternic realizator de cai rutiere din lume. Cu alte cuvinte regele neincoronat al constructiilor de autostrazi al acestui secol.
In 1866, Printul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, agreat de numeroase Curti monarhice europene, este ales printr-un plebiscit domnitor al Romaniei. La 10 Mai in acelasi an, cu prilejul depunerii juramantului in fata Parlamentului, el tine o cuvantare, in care isi expune propriul sau program de transformare a tarii intr-un stat european, subliniind intre altele cerinta esentiala pentru atingerea acestui tel, anume existenta unei retele de cai ferate. El spunea: “E cel mai bun mijloc de a activa productia, de a favoriza traficul si de a favoriza raspandirea luminilor”. Fara indoiala, avea perfecta dreptate, insa problema era faptul ca Romania traversa o criza financiara, datorata imprumuturilor contractate in strainatate de regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situatie penibila care a contribuit in final la abdicarea acestuia, fortata de partidele liberal si conservator care dominau Parlamentul.
La venirea pe tron a Principelui Carol I, Romania nu dispunea decat de linia Bucuresti-Giurgiu, care facilita legaturile cu Europa Occidentala pe calea ferata, conectata la cea fluviala cu navele pe Dunare. Proiectul princiar de a inzestra Romania cu o retea feroviara aparea generos si atragator pentru populatie si partidele politice, care l-au salutat cu entuziasm, parand o initiativa de bun simt a sefului statului. Nu se stia insa ca, in spatele acestui program, se afla interesul major al noului suveran de a capata recunoasterea sa ca domnitor al Romaniei de catre marile puteri europene, indeosebi Imperiul Otoman. Prusia, al carei cuvant era ascultat fara nazuri de Poarta Otomana trebuia sa fie contactata prima. Caci, ca la biliard, pentru ca Romania sa capete ce dorea, adica firmanul de investitura a noului domnitor din partea Turciei, precum si recunoasterea perpetuarii unirii celor doua principate Muntenia si Moldova, demersurile diplomatice necesare se cereau incepute nu la Istanbul, ci la Berlin. Iar la Berlin, una din conditiile secrete impuse Romaniei contra serviciilor diplomatice a fost ca drumurile de fier necesare tarii sa fie concesionarea unei companii prusace. Evident, afacerea aparea foarte convenabila ca idee politica. Atat Prusia, cat si Romania aveau de castigat. Prusia primea bani, iar Romania dobandea o infrastructura moderna.
Pana aici, toate bune. Numai ca, la sfarsitul secolului 19, ca si la inceputul celui de al 21-lea, orice concesiune publica din Romania trebuia facuta, conform Constitutiei, doar pe baza unor licitatii. Guvernul s-a conformat legii si a deschis o licitatie internationala, la care s-au angajat o companie spaniola si cateva companii austriece. DAR, INAINTE CA ACESTEA SA INTRE IN COMPETITIE, CAROL I A IMPINS GUVERNULUI, DESCHIS, UN CONCURENT-SURPRIZA, ANUME CONSORTIUL PRUSAC B.H. STROUSSBERG, LA CARE PARTICIPAU CU ACTIUNI PERSONAJE MARCANTE DIN MAREA NOBILIME GERMANA, PRINTRE CARE PRINTUL HUGO DE HOHENLOHE, DUCE DE UJEST SI PRINTUL CAROL ANTON DE HOHENZOLERN-SIGMARINGEN, TATAL NOULUI DOMNITOR AL ROMANIEI. DE ALTFEL, ACESTA A RECOMANDAT FIULUI SAU CONSORTIUL B.H. STROUSSBERG “CA O GARANTIE IMPOTRIVA INTRIGILOR IMORALE”.
Stroussberg vine la Bucuresti si semneaza cu statul roman contractul de concesionare pe 99 de ani a caii ferate si de executare a lucrarilor necesare. H.B. Stroussberg s-a angajat sa stranga banii necesari lucrarilor, pe care Romania nu-i avea, emitand obligatiuni plasate pe piata europeana, cu dobanzi garantate de Guvernul de la Bucuresti. DOMNITORUL CAROL I FACE O A DOUA GRESEALA, PATRONAND AFACEREA, ASOCIINDU-SE CU AMBRONN, SAMBELANUL TATALUI SAU, PE CARE L-A NUMIT, DE ALTFEL, SI CONSILIER AL CASEI SALE PRINCIARE, IAR IN PLUS, REPREZENTANT AL STATULUI ROMAN. TOT CONSILIER ERA SI BANCHERUL BERLINEZ GERSON BLEICHRODER, ACESTA PRELUAND DREPTURILE CONSORTIULUI STROUSSBERG, CONTRA INTERESELOR ROMANIEI.
Legea concesionării Stroussberg este publicată în Monitorul Oficial din 22 septembrie şi prevedea construcţia următoarelor linii ferate:
1. Roman – Mărăşeşti – Tecuci, cu ramificaţia Tecuci – Bârlad
2. Galaţi – Brăila – Buzău – Ploieşti – Bucureşti
3. Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova
După terminarea construcţiilor acestor linii guvernul român putea cere şi construcţia liniei Buzău – Focşani – Mărăşeşti.
Costul pe kilometru al reţelei feroviare urma să fie de 270.000 lei aur, adică un total de 247.000.000 lei pentru lungimea magistralei de 914,8 km., inclusiv întregul inventar fix şi mobil.
Consorţiul putea emite obligaţiuni pentru formarea capitalului necesar, asigurate de fondul căilor ferate, cu dobânzi garantate de stat. Obligaţiunile aduceau dobânzi de 7,5% pe an şi erau emise de purtător. Un prim conflict a apărut în momentul când domnitorul Carol I a propus numirea prusacului Ambronn în funcţia de comisar al statului român, pentru a supraveghea emisia de obligaţiuni. Ambronn era un apropiat al lui Strousberg, ceea ce putea considera un dezavantaj pentru statul român. Numirea era şi ilegală, căci un străin nu putea fi numit în poziţia de comisar-controlor din partea statului român.
Durata concesiunii era de 90 ani şi se socotea de la terminarea primei linii Roman – Galaţi, iar tot inventarul şi exploatarea liniei aveau să treacă în patrimoniul statului. De asemenea, terenul necesar liniilor era cedat de stat consorţiului, în mod gratuit, dar acesta trebuia să asigure transportul gratuit al poştei şi să permită statului instalarea de fire de telegraf pe stâlpii companiei, de-a lungul liniilor.
Lucrarile au inceput, insa timp de cativa ani, pana in 1871, H.B. Stroussberg contruise doar doua tronsoane de cale ferata intr-o maniera deplorabila, Bucuresti-Braila si Galati-Roman, dar lasand multe intreruperi, astfel incat traseul nu putea fi utilizat in intregime. Presa de opozitie, ca si parlamentarii liberali, au inceput o campanie de denuntare a modului in care consortiul prusac proiectase si executase calea ferata, incriminand fara nici o ocolire pe Carol I ca a patronat “o foarte murdara afacere”. Scandalul a izbucnit violent cand s-au aflat o multime de amanunte ascunse de guvernul conservator care-l sprijinea pe domnitor.
Intre altele, a fost dat pe fata faptul ca H.B. Stroussberg santaja guvernul cu sistarea lucrarilor pana nu i se vor avansa patru milioane de taleri-aur, ceea ce era practic o escrocherie, facuta la fel si in Rusia de catre prusac, cu putin timp inainte. Mai mult, din presa austriaca s-a aflat ca B.H. Stroussberg recrutase deja 6000 de muncitori prusaci care urmau sa-i inlocuiasca pe lucratorii romani, in pofida prevederilor contractuale ce stipulau ca mana de lucru trebuia asigurata pe plan local. In fine, s-a vazut ca valoarea pe kilometru de cale ferata impusa de firma prusaca era de cateva ori mai mare decat cea oferita de firmele spaniola si austriece, eliminate din competitie in mod abuziv.
TOATE ACESTEA AU TRANSFORMAT O AFACERE COMERCIALA INTR-UNA POLITICA, AJUNGANDU-SE PANA ACOLO INCAT LUI CAROL I SA I SE CEARA ABDICAREA, CAND S-A DOVEDIT CA AMBRONN, PROTEJATUL REGELUI, SE FACUSE NEVAZUT, IAR BANII ESCROCATI ROMANIEI FUSESERA IMPARTITI INTRE NOBILII PROTECTORI PRUSACI AI LUI STROUSSBERG. Finalul scandalului cu tenta internationala a plutit intr-o maniera nebuloasa. Stroussberg a fost obligat chiar de cancelarul prusac Bismarck sa plateasca Romaniei 6 milioane de franci, iar ministrilor de la Bucuresti chemati in judecata de Opozitia parlamentara pentru neglijenta in dauna statului li s-au retras acuzatiile, Kaiserul german insusi l-a absolvit pe Carol I de responsabilitati, ceea ce i-a dat aripi regelui sa declare: “Domnii de la Berlin ar vrea sa trateze Romania ca pe Egipt”. Totul s-a incheiat definitiv in ianuarie 1889, cand statul roman a rascumparat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul acestora. Din acel moment, reteaua de cai ferate a fost extinsa de CFR, culminand cu realizarea podurilor de peste Dunare de catre Saligny, lucrare considerata la acea vreme cea mai mare si mai moderna din Europa.
Referinte:
1) http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg
2) “În perioada României Mari, o figură proeminentă a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, încadrat în loja "Ernest Renan", alături de Traian Vuia, Mihai Şerban ş.a.
El (n.mea: Alexandru Vaida-Voievod) a obţinut, datorită discuţiilor cu omologii săi masoni, premierii britanic şi francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicări teritoriale româneşti, inclusiv Basarabia” – cf. Ziare.com
3) „În ceea ce-l priveşte pe numitul Mihai, „voievod de Alba Iulia“, care nu a fost rege, pentru că tatăl său, Carol II, nu a abdicat niciodată, el a renunţat, la 30 decembrie 1947, „pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat...“. În consecinţă, Mihai a devenit CETĂŢEANUL MIHAI ARGEŞANU, nume sub care a vizitat familia Ceau­şescu în secret de trei ori, obţi­nând retragerea lui Valentin (amantul Margaretei, fiica sa) de la Oxford şi sistarea pro­cesului privind furtul celor 42 de tablouri din patrimoniul naţional. El a pierdut, astfel, dreptul de a aspira la calitatea de şef al Casei Regale române, calitate deţinută de regele en titre Carol II şi care, la moa­r­tea acestuia (4 aprilie 1953), nu putea fi revendicată decât de prinţul legitim Carol Mircea Grigore (recunoscut prin deciziile irevocabile ale tribunalelor din Lisabona şi Paris în 1955, 1957 şi 1963). Abdicând, Mihai a pierdut şi dreptul la utilizarea tuturor titlurilor amintite, titluri pe care a reînceput să le utilizeze astăzi, ilegal, deoarece nu a redevenit rege.
Prin urmare, în 1948, la Ate­na, nu „M.S. Regele Mihai I“ sau „A.S.R. Mihai al Ro­mâniei“ s-a căsătorit cu prin­ţesa Anne de Bourbon-Par­ma, ci cetăţeanul Mihai Argeşanu. Drept consecinţă, atât numita Anne de Bourbon-Parma, cât şi fiicele sale utilizează ilegal titlurile de „M.S. Regina“, respectiv „A.S.R. Prinţesa“, la care nu au dreptul. Cu atât mai mult soţul Margaretei Duda, Radu Duda, comite un fals de identitate utilizând titlul de „A.S.R. Prinţul“, fals demon­strat de revista „Royalty“ în cadrul procesului pentru im­pos­tură pierdut de el la Londra în octombrie 2006. Acest titlu i l-ar putea oferi Mihai doar dacă ar redeveni rege, iar România – regat, ori Fürst-ul Casei de Hohenzollern-Sig­maringen, dacă ar deveni „îm­părat“ sau „rege“ al Ger­maniei.
Nefiind cazul, atragem atenţia membrilor celor două Camere ale Parlamentului Ro­mâ­niei că atât România, cât şi Germania fiind republici, im­postura trebuie să înceteze, numita familie Argeşanu-Du­da să intre în legalitate, vino­vaţii – pedepsiţi conform Co­dului Penal şi toate drepturile şi privilegiile obţinute ilegal, prin „uzurpare de calităţi ofi­ciale“ şi „fals privind identi­tatea“ de către cei menţionaţi – retrase! Aceasta pentru că Ro­­mânia aspiră la recu­noaşterea sa ca „stat de drept“ – cf. Senator Nicolae IORGA, Liderul Grupului Parlamentar P.R.M., din Senatul României.
4) „Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:
Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.
Iată cum s-a făcut:
Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.
Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă:
<<Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tare, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte; priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi, nici va clătiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile aceste de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre! >>
La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător, ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se rugă de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: "Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ!
Copilaşul ascultă şi ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau să mor creştin. Loveşte!"
În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.
O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelenţă. Ceea ce am văzut ... Mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului ... părea a-l îmbrăţişa...
Gâdele stropit de sângele creştinesc, face un salut Sultanului Ahmed şi se retrage. Sultanul însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece. Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit...” – cf. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, cap. 2: Războiul nevăzut.

PRESA LUI... PANTALONE
…Există, în Commedia dell’arte,  restaurată şi adusă până la strălucirea celei mai înalte arte, de către veneţianul Carlo Goldoni - un personaj interesant: PANTALONE. Criticul Alexandru Balaci, definind spectacolul improvizaţiilor burleşti italiene, îl defineşte şi pe Pantalone:
“Aşa cum se ştie, commedia dell’arte era bazată îndeosebi pe arta actorului, mai mult decât pe arta autorului, pentru că în realitate în commedia dell’arte nu exista textul scris, exista numai un scenariu cu o serie de indicaţii regizorale în legătură cu apariţia, cu ieşirea din scenă a actorilor care improvizau pe baza unor date foarte cunoscute, dar în acelaşi timp şi actualizau, uneori chiar comentau fenomene ale realităţii veneţiene. Existau atunci aşa-numitele maschere (măştile), deci caractere fixe. Una, caracteristică pentru Veneţia acelui timp, PANTALONE, ERA TIPUL DE NEGUSTOR DE O ANUMITĂ VÂRSTĂ, NU FOARTE INTELIGENT (s.mea), de obicei victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii, care, prin contrast social, erau inteligenţi, imaginativi, precum Arlecchino, Brighella etc. Commedia dell’arte a fost un fenomen care a depăşit graniţele Italiei, pentru că şi la Paris, în Teatrul italian, aveau loc asemenea spectacole. La un moment dat commedia dell’arte nu mai reprezenta decât imaginaţia, ficţiunea, nu era legată strict de realitate. Şi atunci a apărut Carlo Goldoni, reformatorul teatrului italian.” (Alexandru Balaci, în emisiunea Clasicii dramaturgiei universale, Radio România Cultural, 14 decembrie 1997)”.
În DEX, există definită “pantalonada”: “PANTALONÁDĂ s.f. Scenă burlescă; (p. ext.) bufonerie; discurs ipocrit. [< fr. pantalonnade, cf. Pantalone – personaj tipic din comedia italiană]” – cu o eventuală completare, din partea unui amator anonim de etimologii : “Pantalonul a fost inventat de veneţieni şi, oriunde mergeau în lume şi deschideau un magazin de pantaloni. îşi afisau simbolul Veneţiei, leul. Astfel, de la „pianta” plus „leone”, adică „locul cu leu” - se naşte „pantaloni”. Revine apoi şi ca un personaj al Commedia dell'árte, PANTALONE, caracter tipic venetian – NEGUSTOR, AMOREZ, LUXOS – îmbrăcat într-un fel de costum întreg roşu mulat pe corp, ce recită poezii în pieţe. Deci şi el un <<pantalonar>>”.
…De aici, vine şi depreciativul, pentru “târgoveţ şmecher”, la români: “PANTALONÁR, pantalonari, s.m. 1. Denumire depreciativă dată de către boierii conservatori în secolul trecut tinerilor progresişti care adoptaseră îmbrăcămintea occidentală. ♦ (Pop.) Nume depreciativ dat de ţărani celor îmbrăcaţi orăşeneşte; spec. orăşean, târgoveţ. 2. (Rar) Croitor specializat în confecţionarea pantalonilor. – Pantalon + suf. –ar” – cf. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 – şi:
“PANTALONÁR s. nădrăgar “– cf. Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002 – sau: “PANTALONÁR s. v. orăşean, târgoveţ” – cf. Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002
…Într-o cronică la o piesă în limba maghiară, cronicarul ei (Bogdan Zenko) subliniază: “Pantalone dei Bisognosi, interpretat de György Molnár, prin faptul că a reușit să construiască UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT șI AVAR” – cf. teatroblog.wordpress.com.
…Ei bine, presa românească, scrisă şi, mai cu seamă, audio-vizuală (urmând modelul cel mai nociv, al celei americane!), în majoritatea ei îngrijorătoare, a devenit atât o presă de “pantalonari”, în sensul de “şmecheri manipulatori”/”nădrăgari de Ferentari”, ipocriţi şi ticăloşi – cât şi, de multe ori, una de imbecili. O presă extrem de zgârcită şi ocultă, în ce priveşte informaţiile esenţiale – şi o “peltea nesfârşită”, în ce priveşte fleacurile …”de senzaţie”. În niciun caz, o astfel de presă  nu serveşte publicului audio-vizual, ci pierderii inutile a timpului şi energiilor telespectatorilor – şi, nu mai puţin, manipulării grosolane, cu scopul prostirii…proştilor!
…Evident, presa aceasta despre care facem vorbire este, vorba lui Al. Balaci,  “victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii…” – servitorii unor stăpâni grozav de TICĂLOŞI şi BOGAŢI (credem că, deja, am comis un cvasi-pleonasm!) - …pentru că, nu-i aşa, doar nu vă închipuiţi că, în lumea Viţelului de Aur, ar putea subzista ceva, fără un scop lucrativ, foc de rentabil! Presa “mare”( cel puţin aşa se socoteşte… ea însăşi!) este, precum se ştie, în mâna negustorilor (“ATÂT DE ZGÂRCIŢI ŞI AVARI”!)…”mondialişti”, ai trusturilor lui Rothschild, Rockefeller, Morgan… Deci, în cazul României (sluga Marelui Licurici şi a…Licuricilor Oculţi), presa, pe zi ce trece, este tot mai apropiată de idealul…”Sfinxului din Canaan” şi, fireşte, al servitorilor săi “valahi” (?!): Băsescu şi PDL-ul (aripa CURAT iudaică/iudaizată a PSD-ului/FSN-ului!).
…Iată că azi, 21 octombrie 2011, aşa-zisul “post independento-anti-băsist” al lui Dan Voiculescu, Antena 3, anunţă intrarea în parteneriat cu…CNN! Postul de televiziune american care a “servit” lumii terestre cele mai cinice minciuni, tip “atacurile teroriste din 11 septembrie 2001”, “arme biologice irakiano-saddamiste”, “odiosul criminal Gaddafi” etc. etc.
…Doar câteva “monstre” de aşa-zis “profesionalism” jurnalistic audio-vizual (audio-vizualul, prin capacitatea sa infinită de manipulare, “bate” chiar Internetul!):
1-între orele 15 şi 15,30, pe 20 octombrie 2011, o prezentatoare “pantalonardă” de la Antena 3 s-a străduit, din răsputeri, să-şi convingă publicul telespectator, precum că, la Grupul Industrial din Teleajen, ar fi avut loc un masacru, mai ceva decât la Hiroshima şi Nagasaki, dimpreună…!: un elev şi-a “înjunghiat” (sic!) prietenul, cu… o unghieră! Ex-tra-or-din-nar! Păi, o astfel de ştire, te lasă paralizat cel puţin o săptămână, din viaţă…zău dacă nu!
…Maestrul Tudor Gheorghe îi întreba pe rectorii de la universităţile englezeşti, de la Oxford şi Cambridge, acum câţiva ani: “Cum aţi reuşit să obţineţi generaţiile astea de tineri atât de inteligenţi şi de harnici şi responsabili?” Răspunsul a fost unul teribil de ciudat, pentru adepţii imbecilităţii contemporane, zisă “copilul-rege”: “PĂI, AM BĂTUT LA EI 150 DE ANI…!” Evident că nu asta este rezolvarea, azi, în mediul şcolar şi studios, din România… -  cu actualul corp profesoral, nu doar “copii săraci şi sceptici”, ci aflat în plină dezintegrare intelectual-morală, degradat (majoritar!) până la ultima treaptă de servilism şi corupţie (morală şi fizică!) – dar, pentru un viitor imprevizibil…cine ştie? – poate că nu este DELOC desuet/inutil să reţinem vorbele de mai sus, ale rectorilor “conservatori” (dar nu numai!), de mai sus…!
2-Tot la Antena 3, “pantalonarzii” retardaţi au dat, azi, 21 octombrie, o ştire-bombă: ajuns, cu avocat cu tot, în casa uneia dintre victimele sale (din arhi-mediatizatul accident rutier, de la Timişul de Sus…!), Şerban Huidu ar fi …”PLÂNS”!
Mă-ntreb (şi cred că NU eu sunt caraghiosul!), cum ar fi reacţionat familia mortului dacă Huidu ar fi…RÂS!
…Nu ajunge că televiziunile au făcut un spectacol penibil şi cinic (de aproape o săptămână!), dintr-o tragedie!!! – …nu ajunge că nicio televiziune n-a clamat, sus şi tare, că POLIŢIA ROMÂNĂ TREBUIE DATĂ ÎN JUDECATĂ, DIMPREUNĂ CU MEDICII…(cei care l-au avut, sub supraveghere, pe Şerban Huidu!) - pentru că nici medicii n-au raportat Poliţiei că Şerban Huidu, urmare a gravului accident din Austria, de anul trecut, are, în continuare, afectaţi atât centrii vorbirii, cât şi pe cei motrici-locomotorii, dar nici Grăsana şi Mărlăneasca noastră Poliţie Română (fireşte, nu mă refer, aici, la întreg corpul poliţienesc, dar la o mare parte a lui, DA!) nu s-a autosesizat, vis-à-vis de un caz atât de mediatizat, şi …”nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”! - … pentru că, lui Şerban Huidu, NU I S-A SUSPENDAT NICIO CLIPĂ PERMISUL DE CONDUCERE AUTO, în perioada dintre accidentul său personal, din Austria (“Pe 29 decembrie 2010, realizatorul TV Şerban Huidu a fost internat în stare gravă la Spitalul Universitar din Innsbruck, după ce a suferit un accident pe o pârtie de schi din apropierea staţiunii austriece. În timp ce cobora pe pârtie, a încercat să evite un grup de copii și s-a izbit cu capul într-un copac, intrând în comă pentru câteva zile” – cf. evz.ro, 16 octombrie 2011) - şi tragedia rutieră de la Timişul de Sus (16 octombrie 2011), în care au murit trei oameni – DIN PRICINA TOTALEI INDIFERENŢE (ATÂT A MINISTERULUI DE INTERNE, CÂT ŞI A SISTEMULUI SANITAR DIN ROMÂNIA!), FAŢĂ DE SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA CETĂŢENILOR DIN ŢARA NOASTRĂ!!! NU! Mai era nevoie şi de aruncarea tragediei (produse la Timişul de Sus) într-un ridicol imbecil şi blasfemic!
3-…În fine, la Realitatea TV, ieri, 20 octombrie 2011:
a-nu doar că au fost proferate tot felul de tâmpenii şi blasfemii “în serie”, legate de modul cum ar fi murit Muammar Gaddafi (tâmpenii şi manipulări lipsite de orice dram de imaginaţie, urmând un tipar instituit de presa iudeo-americană, mondialistă, referitoare la asasinarea mârşavă şi ritualică a oricărui aşa-zis ”dictator” - …tip Ceauşescu, Miloşevici, Saddam Hussein etc.), împotrivitor la “democratizarea corporatist-globalistă”, făcută cu bombardierele, mitralierele, cu tunul şi bazooka…deci, fireşte: “pentru binele poporului şi reformarea ţărilor”…de ne-reformat! - …când, de fapt, mondialiştii se loveau de eroi naţionalişti “insuportabili”, pentru gustul rafinat al “preacurviile lor” masonice, dornice de “linişte în front” şi de sclavie mondială!) – afirmând ba că Gaddafi a fost găsit într-o groapă, implorând cruţarea vieţii…, ba că a fost luat de o ambulanţă…ba că e mort, ba că…e tocmai pe punctul de a muri (de parcă era vorba despre o galinacee pusă pe “treabă” şi aflată “în poziţie”, gata să ouă… – iar nu de un genocid, de care sunt vinovaţi toţi plutocraţii Terrei!),
b-dar, în plus, au fost prezentate, pe micul ecran, nişte zvârcoliri suspecte, un soi de furtuni de umbre şi lumini, absolut informe, sub indicaţia grijulie: “imagini nerecomandate pentru minori, ale prinderii şi uciderii dictatorului Gaddafi”…Într-adevăr, cât de uimitor de vagi erau aşa-zisele “imagini”, ele puteau să reprezinte, foarte bine, şi…UN ACT SEXUAL, PETRECUT SUB PLAPUMĂ! Deci…bulină roşie: “COMPLET nerecomandat pentru minori”!
…Câtă ipocrizie! Câtă ticăloşie mediatică! Ţi-e şi scârbă să mai deschizi televizorul…dar ţi-e teamă că, vreun neofit din vreo televiziune, va “scăpa”, totuşi, cândva (nu se ştie când, dar, cu siguranţă, CÂNDVA!), pe post, vreo imagine cenzurată (sau… prea târziu decisă a fi cenzurată!) despre…PANTALONE, “UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT ŞI AVAR” …şi tu nu vei fi fiind “la post”!  - …precum au şi fost, în anii aceştia din urmă, vreo două imagini, cu totul interesante: cea de la Antena 3, din toamna lui 2010, cu Isărescu Mugurel, în faţa căruia se aplecau, până la pământ, ca-n faţa sultanului, indivizii “frăcuiţi” ai GRUPULUI BILDERBERG (“In ceea ce priveşte România, BĂNCILE SUNT TOATE PRIVATIZATE, CEDATE CĂTRE STRUCTURI CONDUSE DE OLIGARHIA EVREIASCĂ, iar ţara noastră are cea mai mare datorie către FMI şi Uniunea Europeană, ce se ridică la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza în urma ultimului acord stand-by “ – cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010)…dar şi cea cu declaraţia televizată (tot la Antena 3 şi la Realitatea TV), a ex-premierului israelian, Shimon Perez, din 10 octombrie 2007, de la Hotelul Hilton, din Tel Aviv: “Israel cumpără Manhattan, cumpără Ungaria, cumpără România, cumpără Polonia…După cum văd eu, nu avem probleme! Cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru, ajungem apoape peste tot” - cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010.
“Talentul” vostru de hingheri…
…Cu ajutorul Lui Dumnezeu (şi în pofida “pantalonarilor” presei, care nu cred, de data aceasta, că…”au scăpat” discursul lui Shimon Perez, ci au primit ordin, chiar de la “ipochimenul” cu pricina!, să facă, ŞI prin intermediul presei audio-vizuale - …ajunsă atât de groaznic identificabilă cu imbecilul de Pantalone!... - , o propagandă extuziastă şi destul de hiperbolizantă, DE INTIMIDARE A LUMII!, prin clamarea “pantalonardă” a puterii - brutale şi versatile! -  şi a “talentului” iudaic…) – …deci, având noi ajutorul Lui Dumnezeu-Hristos, Excelenţa Voastră, stimate domnule (ex) Premier al Israelului, tragem nădejde că, totuşi, aţi intuit bine: “cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul” vostru, de PANTALONE-IPOCRITUL LUMII, ajungeţi…”APROAPE peste tot”! Adică, NU CHIAR PESTE TOT! - … cu toţi banii voştri “curgători-sunători”, prin toate cotloanele  spaţiului terestru… - şi cu toate ispitirile voastre fantasmagorico-burleşti  - şi, mai ales, cu întreg arsenalul vostru de “crime strategice” şi de TERORISM INTERNAŢIONAL (inclusiv MEDIATIC!)…
…Adică, nu şi în sufletele noastre, care nu-s de vânzare, şi, cu atât mai puţin, în Duhul nostru, pe care va trebui să-l trudim, mult mai mult, spre LUMINĂ, cu mult mai puţină lene şi cu mult mai mult spor dumnezeiesc! -  spre a scăpa de IPOCRITUL ŞI REPTILIANUL PANTALONE şi… a da de Cel Răstignit (tocmai de către “pantalonarii” Lumii!): HRISTOS-MÂNTUITORUL OMENIRII, CEL CARE, SINGURUL, NE POATE SALVA DE…”PANTALONARII/NEGUSTORII”, TRANSFORMAŢI ÎN CĂLĂI AI OMENIRII ŞI AI LUMII!!!
…Priviţi, oameni buni, totuşi, mizeria asta, tot mai cinică, crudă şi penibilă, oferită de către presa audio-vizuală, tocmai pentru ca să nu uitaţi să urâţi tot ceea ce-i urât şi ticălos şi…”pantalonard” - …ŞI, ÎN SCHIMB, SĂ TÂNJIŢI, CU TOT MAI MULTĂ FERVOARE ŞI CREDINŢĂ, SPRE CEEA CE ESTE AUTENTIC ÎNTRU ADEVĂR, FRUMUSEŢE ŞI BINE/VIAŢĂ – CALEA SPRE DUHUL VOSTRU HRISTIC, DE LUMINĂ ÎNVIATĂ!!! 
 Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 A DOUA OARĂ NU MAI ŢINE!
- Vin teroriştii! Vin securiştii! Ocupă televizunea şi ne omoară! Veniţi bucureşteni, cu piepturile goale, şi apăraţi- ne!
 Astfel orăcăia broscoiul călător, Brateş Teodor, activist PCR la televiziune, acum 22 de ani, instigând la genocid.
Odată cu trecerea anilor, comemorarea tinerilor ucişi în timpul evenimentelor din decembrie 1989 va fi din ce în ce mai palidă. Ba chiar de anul acesta am avut impresia că unele televiziuni evită să mai amintească despre acele zile eroice de trezire a poporului român.
Dacă ar mai orăcăi broscoiul încă odată, chiar asistat de marele revoluţionar al tuturor timpurilor – ce ironie!- Ion Iliescu, ( oare , cine l-o fi inventat, oare cine l-a clonat?), nu ar mai alerga nimeni cu pieptul înainte şi cu mintea plină de diversiuni la porţile  TVR din str. Emil Pangrati, fiindcă s-ar putea uita la emisiuni de divertisment, gen Mireasă pentru mama!, pe alte televiziuni, ori la telenovele mexicane!
Ce maşini marca Lada, doldora de turişti, numai bărbaţi zdraveni la trup, ar mai trece graniţele pe la Ungheni dar şi pe la Stamora Moraviţa, şi ar lua poziţii de luptă prin oraşele ţării? Nici nu ar avea cine să le mai opună rezistenţă, fiindcă tuleiele de armată ale ţării sunt implicate în alte teatre de operaţiuni ( cât cinism!), prin Kosovo şi Afganistan.    
Ce război radio-electronic s-ar mai putea desfăşura pe cerul patriei fără participarea unor avioane româneşti? Ar zbura ţintele electronice de nebune pe radarele armatei noastre restructurate şi reduse la buget cu 25 % şi nu ar mai primi nici un răspuns de la sol. Câtă plictseală ar resimţi manevranţii atacatori!
Nici măcar col. Gadafi nu mai există, l-a halit jandarmul mondial cu fulgi şi cu copii cu tot! Cum să mai trimită desanturi cu trupe arăbeşti înarmate până în dinţi, să patruleze prin Marea Neagră?!
Nici cu Marea Neagră nu ne-am putea lupta, fiindcă nu îi cunoaştem dinainte planurile diversioniste!
Ce ne-am face acum, că nu mai există nici şopârlele, cele două Casandre moderne care au băgat în frisoane capitaliste pe toţi naivii patriei, Vocea Americii şi Europa Liberă. Prin râuri de minciuni şi cronici muzicale ne-au făcut să ne dorim întoarcerea la capitalism, dar fără să sufle o vorbă despre ce taxe şi impozite înseamnă acest mod desuet de trai, şi câtamai TVA-ul!
Generalul târâie-brâu, spionul G.R.U., olteanul Nicolae Militaru, pregătea pe 24 decembrie aeroportul M.Kogălniceanu de la Constanţa pentru aterizarea unor desanturi sovietice. Ofiţerii din obiectiv îşi aşteptau colegii sovietici în poziţie de drepţi. Până la urmă s-a dovedit a fi tot o diversiune, fiindcă nu a aterizat nici măcar o aripă de avion sovietic.
Astăzi chiar dacă ar vrea un avion rusesc să aterizeze pe aeroportul respectiv, nu ar mai putea, fiindcă statul român, aşa cum îl ştim cu toţii, devotat străinilor, l-a pus la dispoziţia NATO!
În lucrarea document, Teroriştii printre noi, ziaristul Grigore Cartianu, precizează: Dintre numeroasele diversiuni din decembrie 1989, cea mai mare a fost inventarea „teroriştilor lui Ceauşescu”. Pentru noua putere cripto- comunistă, instalată prin lovitură de stat, a fost cea mai profitabilă cale de a stopa elanul revoluţionar şi de a urca pe valul popular. Creezi terorişti ( răi, urâţi, fanatici, arabi, securişti, orfani hrăniţi de tiran pe ascuns), lupţi cu ei ( dar din tabăra ta nu cade nimeni la datorie), îi învingi( dar nu-i arăţi la faţă niciodată), numeri cadavrele martirilor daţi de eroicul popor român şi întrebi: vedeţi ce au făcut bestiile teroriste? Urmare ecuaţiei securişti- terorişti pe care au impus-o prin radio şi televiziune Iliescu, Brucan, Militaru, Brateş şi ceilalţi diversionişti, asta se traduce automat, astfel: vedeţi ce au făcut bestiile securiste?
Diversiunile de acum 22 de ani au intrat în cărţile de istorie, nu mai deosebeşte nimeni adevărul de minciună; nici măcar acest Garibaldi de Dâmboviţa, revoluţionarul Simon Colivar, nu Bolivar, bălăbănitul Ion între Ioni, Iliescu KGBescu!
Dacă ar mai fugi acum Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul C.C. al P.C.R., l-ar urmări Petrică fără gât cu elicopterele SMURD, ghidat de palestinianul Arafat. Şi-ar cânta cu toţii Internaţionala!
Ehe! S-a schimbat prea repede porţia asta de istorie şi nici mayaşii, nici Nostradamus nu ne-au lăsat vreo rezolvare mai rezonabilă.
Atunci, în 1989, firmele multinaţionale şi băncile supernaţionale au reuşit să iasă din colaps pe spinarea ţărilor socialiste din Europa de Est, şase la număr. Le-au tocat mărunt cu propaganda şi le-au întors pe dos sistemele sociale, unul câte unul; surpinzător, nu? Luna şi ţara, ca la planificarea socialistă a producţiei. România a fost lăsată la urmă, în decembrie, ca potentaţii să facă aici circul cel mai mare. Bătător la ochi, ei şi?! Cine aplică dreptul forţei, nu se sinchiseşte de forţa dreptului.
După 22 de ani i-a apucat iarăşi criza financiară. A luat-o criza din S.U.A. şi s-a rostogolit peste Europa. Moneda euro este în criză, ameninţă să se desfiinţeze, dar ca să fie salvată, toate ţările din UE şi ne UE trebuie să cotizeze la fondul unchiului Sam! Cum vine asta? Moneda Europei se prăbuşete, dar circa 200 miliarde de euro trebuie vârâţi în fundul Fondului Monetar Internaţinal, cu sediul în S.U. A.! Dar el face politica S.U.A., creditează pe cine vrea muşchii lui, chiar şi pe intratereştri, pe temutul Lucifer, că doar nu-l controlează nimeni.
Ori este o nouă diversiune de proporţii, ori moneda euro şi Uniunea Europeană sunt nişte făcături americane, care îşi vor da rapid duhul.
Statele Unite ale Europei după modelul Statelor Unite ale Americii , adică un model care face pui, dar cu ce costuri şi nimeni de prin zonă nu ştie cu ce foloase pentru pescuitorii în ape tulburi de peste Atlantic.      
A doua oară nu mai ţine! Acum avem şi internet! Dar o revoluţie numai prin internet nu ar ajunge să ne pună în cap noi emanaţi.
Au minţit poporul cu televizorul, dar cu internetul?!... nici măcar nu rimează!
Nici nu mai elaborează KGB-ul planuri revoluţionare, Iliescu a îmbătrânit şi el. Alt ins mai mincinos nu mai găseşte puterea sovietelor, fiindcă nici ea nu mai există.
A rămas pe baricade doar U.S.A., adică Uniunea Sovietică Ailaltă!
Unchiul Sam bagă toate ţările UE şi ne UE într-un jug financiar pe 100 de ani şi îşi salvează capitalismul lui, dar de restul planetei nu-i pasă.
Noi sperăm în rezolvări a la Nostradamus, ori în sfârşitul lumii. Poate se va sfârşi o lume mizerabilă şi va începe una mai puţin otrăvită. Cine poate şti deocamdată! Să mai avem răbdare un an şi să facem diguri contra crizelor şi crizaţilor din Vestul sălbatic!
George Tătăruş (Bucureşti)

DESPRE FRISOANELE RĂSPUNDERII PENALE

În politică, prostia nu este un handicap!
(Napoleon Bonaparte)

Deseori mi-am pus întrebarea: Oare când începe să devină prezentul istorie? Câţi ani trebuie să treacă pentru ca unor acţiuni politice, ori legislative de orice fel şi de orice nivel, să li se poată spună pe drept istorie?

Concret, nu poate nimeni să răspundă. Istoria este şi ea o ştiinţă şi încă una împletită cu multă fantezie şi cu mult fals. Există şi curente de opinie în istorie, unele mai ştiinţifice ca altele, dar ceea ce este mai rău, este că există curente istorice înrobite unor interese politice. Adică interesele de putere ale prezentului nu ne lasă să cunoaştem exact adevăruri istorice recente, trecute, dar ale căror actanţi sunt încă la putere, ori cel puţin trăiesc.

Din această perspectivă a libertăţii cercetării, a slujirii fără rezerve a ştiinţei, istoria ne apare nevolnică şi bicisnică, pusă mereu pe compromisuri. Istoia apare şi ca operaţiune premeditată de acoperire a unor adevăruri, politice, sociale, ca o operaţiune de lăsare în uitare a unor acte politice importante şi de extrapolare a altora de mică importanţă,  apare ca o acţiune de manipulare în masă a voinţei şi cunoştinţelor unei societăţi.

Nu este de mirare că încă se mai cheltueisc fonduri şi timp pentru descoperirea unor aspecte din istoria imperiului roman. Cel puţin, asupra acestor cercetări toată lumea este de acord, că trebuie dezvăluit totul fără nici un fel de reţinere. Se pare că interese contrare care să ţină cu faptele rele şi abuzurile unor politicieni sau patricieni romani, nu mai există. Aici intervine arheologia, şi unde intervine ea, nu mai există nici un fel de îngrădiri, politice sau de imoralilate. Iată, în sfârşit, o ştiinţă liberă de interesele prezentului. Am ajuns la concluzia că arheologul este primul om de ştiinţă liber şi care nu trebuie să ţină cont nici de interesele marilor puteri, nici ale unor potentaţi ai zilei din zonele pe unde fac săpături.

În privinţa arheologiei şi a istoriilor cu dinozauri ne-am lămurit. Citim cu calm şi sine ira et studio, cum se desfăşura viaţa pe Pământ cu milioane de ani în urmă, descoperim cioburi de oale, schelte şi arme ruginite, pe care le interpretăm şi reînviem puţin timpul care trece inexorabil peste noi toţi, peste interesaţi şi neinteresaţi, peste puternici şi slabi, peste buni şi răi.

Alter ego-ul meu însă nu îmi dă pace şi nu mă lasă să mai fantazez pe teme arheologice. Îmi spune că se plictiseşte lângă mine dacă fac numai expozeuri lipsite de substanţă ideologică.

Şi-mi dă un exemplu care îi interesează încă pe mulţi: 

DE CE A DAT DRUMUL LA GRANIŢE I. ILIESCU CHIAR DIN ZIUA DE 22 DECEMBRIE 1989 ŞI ÎN CE CALITATE ? DE CE A SUSPENDAT CONTROLUL VAMAL TIMP DE 6 LUNI?       

Acest activist cu trecut comunist şi cu viitor de piaţă a plecat într-o zi de la serviciu, de la Editura Tehnică, direct la televiziune, care, pe atunci, era numai una şi mândră-n toate cele,  a fost primit de broscoiul frisonat, Teodor Brateş, politrucul şef, şi a ghiersuit:

- Guvernul se demite! Marea Adunare Naţională se desfiinţeză, Constituţia se amendează! Facem pluripartitism, că aşa sună ordinul gorbaciovist.

Adică, a dat liber la formarea unei noi industrii, industria politică, cea producătoare de iluzii, minciuni şi multă, multă salivă.

Şi a mai cuvântat ceva experimentatul activist bolşevic:

- Graniţele se deschid, controlul vamal se suspendă! Era cât pe aci să spună: - Graniţele se desfiinţează! Dar l-a luat gura pe dinainte şi a ieşit numai ideea cu ridicarea necondiţionată a barierelor. 

Astfel a ieşit din ţară, printre primii, cu o maşină a Miliţiei, o anume Dana Pacepa, fiica defectorului spion Mihai Pacepa, fost mare securist, trădător după părerea românilor, erou după părerea americanilor.

Apoi a început festinul bişniţarilor. Oricine avea o rablă de Dacie şi destul timp liber a luat drumul Stambulului la cumpărături. Turcia a devenit începând de atunci un mall uriaş pentru amărâţii de români, mari amatori de blugi, giuvaeruri de prost gust, carpete orientale şi porţelanuri. S-au cărat tone de mărfuri fără număr, fără număr, şi aşa s-au pus bazele rudimentare ale reînnodatului capitalism românesc.

Marele activist televizat, patron în Studioul 4, a încurajat bişniţarii şi prostituatele să devină oameni de afaceri sans frontieres şi topmodele sans frontieres.   

În aceleaşi zile au început să iasă din ţară mari valori, opere de artă, statui ale genialului sculptor C. Brâncuşi, tablouri de N. Grigorescu, Şt. Luchian, Nicolae Tonitza etc.

Şi tot în aceleaşi zile au început să se aducă în ţară primele cantităţi mai importante de droguri şi arme, puşcoace adăpostite în piviniţe.

A apărut şi jocul paintball, un soi de antrenament inofensiv cu pistoale şi cu bile pline de vopsea, în care jucătorii se urmăresc unii pe alţii şi se împuşcă printre copaci. Un joc foarte folositor pentru momente istorice mai grave! Şi nu e de mirare că jocul a apărut mai întâi în Ardeal, pardon, Transilvania!

România a fost garnisită de politrucii post-decembrişti cu toate relele pământului, făcând astfel, din iuţeala lor de mână şi din nebăgarea noastră de seamă, primii ei paşi spre africanizare.

Sunt 22 de ani de atunci, ani de păguboase privatizări, curat depravatizări, ani de tunuri imobiliare şi vânzări din complezenţă ( laşitate) a petrolului românesc, a cimentului şi a siderurgiei româneşti.

Un popor întreg a muncit mai bine de un secol şi au venit câţiva indivizi politici cu misiunea externă de a prădui toată avuţia naţiei. Şi aşa a fost şi aşa va fi în continuare, până când nu va mai rămâne piatră peste piatră şi dealurile vor fi chelite de păduri. 

Iar vechiul activist leninist, Nea Nelu Cotrocelu, mai scoate câte o carte, o ţine numai în parabole şi şarade, pozează în marele neînţeles al epocii, imitându-l pe M. Gorbaciov, care şi el se dă neînţeles, în perestroikismul său.

Frisonul răspunderii penale nu îl va atinge, nu îi va sufla în coaste nici un vânt al angoasei de celulă, cât timp are proptele şi la Moscova şi la Washington. Fiindcă istoria României a fost mereu aşa, de când se ştie ea. Punctele de sprijin ale politrucilor înţeleşi sau mai puţin înţeleşi au fost numai în afară, la Roma antică demult, la Stambul pentru boierii feudali, la Paris pentru paşoptişti, la Moscova pentru comunişti.          

Când capitalele puterii mondiale se vor muta şi ele mai spre Asia, mai spre China, mai spre India, vor apărea şi atunci alţi colaboraţionişti, alţi politruci flămânzi cu alte teorii fumate, gata să dea din ţară orice bogăţie a mai rămas, dar cu condiţia ca după aceşti ani de jaf organizat şi sans frontieres , să mai rămână ceva de dat şi de luat.

Statul român a fost mereu unul cu baza de spijin în afară, a jucat mereu după fanfara mortuară a marilor puteri, sau, mai bine zis, a marilor putori, după cum a observat la vremea lui scriitorul Eugen Barbu.

În concluzie, activistul roşu, Nelu Cotrocelu, poate să doarmă liniştit, şi cred că aşa şi face, doar el cunoaşte scenariile mai bine ca oricine. La proptelele lui externe poate să-şi permită să privească cu dispreţ peste umăr şi la dosarele mineriadelor din 1991, care nu se mai termină niciodată. Doauăzeci de ani de cercetări prealabile şi de fază de urmărire penală înseamnă tot un soi de revoluţie, de data asta la nivelul Codului Penal. Nicăieri în lume şi niciodată până la acel decembrie însângerat de acum 22 de ani nu s-a tras de termene în procedura penală, în aşa hal.

Încă o revoluţie a lui Ilici Iliescu, dar cu care nu se mai laudă. Asta este o revoluţie care trebuie să treacă neobservată, ca să poată să-şi roadă şi el pensiile în relativă linişte şi în fiecare an, când intrăm în zodia peştilor, să poată fi aniversat de oricine se mai lasă păcălit de zâmbetul lui larg de la o ureche la alta!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii