ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 34 (Decembrie 2011)

EDITORIAL

UN ORAŞ MIC CU PRETENŢII MARI

editorialUn oraş ca oricare altul, pot să spună mulţi dintre cei ce au trecut pe aici. O veche cetate romană, o urbe de pescari înfocaţi, fără pretenţii comerciale, faţă de care timpul şi spaţiul au dispus o altă cronologie. Cagliari, deşi situat în sudul cardinal al Sardiniei este astăzi o adevărată metropolă, deşi termenul deranjează în mediile administraţiei locale. Un oraş deloc sezonier, pentru care nu numai turiştii estivali dau bugetului local consistenţă, ci şi activitatea economică în sine.

M-au impresionat parcurile eoliene de pe colinele din jur, dar şi cele din zona litorală înaltă. Simetric aranjate, imensele morişti fredonau - în felul lor - aria energiei electrice, la cote de megawaţi oră, cu ajutorul adierii brizei Mediteranei, ce abia se simţea la sfârşit de noiembrie. Temperaturile diurne nu scădeau sub 15 grade, motiv pentru care, în comparaţie cu temperaturile latitudinii de 45 grade, specifice României, aici aveai sentimentul unui sfârşit de septembrie.

Cu ajutorul unui ochi interior am reuşit să creionez – dincolo de ceea ce peisajul îmi putea conferi la nivel panoramic – spectrul unei alte îndeletniciri la nivel macro, şi anume extragerea sării din mare. În lagune artificiale dispuse simetric cu drumurile litorale, se acumulau cu ajutorul curenţilor marini şi al fenomenului de evaporare, în apele foarte scăzute, cantităţi enorme de sare, munţi în toată regula, după ce tonele de sare erau depozitate, sfidând verticala şi contrastând  cu albastrul cerului, un albastru cum rar mi-a fost dat să văd.

În Cagliari, oamenii sunt politicoşi şi-şi cer scuze pentru orice mic incident, inerent într-o astfel de aglomeraţie urbană. Vegetaţia mediteraneană, cu chiparoşi, cactuşi, palmieri şi ficuşi uriaşi îţi dau sentimentul că te plimbi printr-o grădină botanică la un nivel imens. Parcurile, bine împrejmuite, au paznici, iar după ora 21 se închid. Sunt adevărate spaţii de recreere, totul luceşte de curăţenie, iarba, florile, orice este bine implementat în ambient. În micile bazine, lacuri cum le spun localnicii, apa de o limpezime soră cu lacrima, dezvoltă o floră şi o faună specifice, aşa cum unii dintre noi le disting în acvariile biotop din Tulcea şi Constanţa.

Cagliari este o locaţie exotică pentru austrieci, nemţi, norvegieni şi danezi, care vin în număr impresionant în fiecare sezon, locurile de cazare fiind diversificate, de la hotelurile bine implementate în arhitectura locală, până la pensiunile din cartierele din spaţiul litoral. Există în suburbii un agroturism apreciat foarte mult în zona montană, cu precădere în Parcul Natural Is Cannoneris, un loc extraordinar, o oază selectă de sănătate, o rezervaţie de floră şi faună cu adevărat protejată, unde nu ai voie să pătrunzi cu niciun fel de mijloc motorizat de transport, singurele căi permise fiind mersul pe jos, cu bicicleta sau călare, în satele de la poale practicându-se sporturile şi agrementul hipic. O adevărată plăcere să vezi zeci de biciclete, oameni în vestimentaţie sport, luând calea potecilor, deloc crispaţi, ba din contră, relaxaţi până în măduva oaselor. Verdele copacilor venea la aroste cu solul roşcat, specific insulei, un areal carstic, cu un relief specific, predominând peşterile şi dolinele.

M-au surprins oamenii şi când, din pură curiozitate, la o jumătate de oră de la deschidere, una din librăriile centrale adăpostea, pe lângă sutele de titluri frumos rânduite după gen pe rafturile lungi de lemn, şi vreo zece „curioşi”. Am privit cu atenţie chipurile: privirea aceea atentă să găsească titlul pentru care venise. Erau oameni de diverse categorii de vârstă, răsfiraţi pe la toate rafturile, deci nu veniseră pentru acelaşi lucru acolo. În spate, aproape de casa de marcat, locul unde o femeie trecută de 40 de ani, decent îmbrăcată, cu dioptriile evidente, trăda imaginea standard a bibliotecarei, deşi, la drept vorbind, mă aflam într-o librărie, în spate – cum ziceam – erau trei mese, fiecare cu câte patru scaune fiecare, loc unde oricine putea să răsfoiască în tihnă cartea sau cărţile alese de pe rafturi.

Am găsit şi literatură spaniolă, franceză, germană, dar şi engleză, cu precădere genul SF, cu coperte având titlurile embos, cu culori metalizate, iar conţinutul pe hârtie volumetrică, dispus pe un corp de literă tip Times New Roman şi Cambria. Dincolo de mesele de lectură, geamurile fumurii deschideau panorama portului vechi, acolo unde acostau pe timpuri pescadoarele. Din cauza pescuitului excesiv, dar şi a drasticelor legi cu privire la conservarea faunei şi a florei marine din raza portului, singurele ambarcaţiuni care deversifică peisajul tehnic din port, la ora actuală, sunt iahturile, de toate categoriile şi mărimile, marea majoritate sub pavilion italian. Acestea fac deliciul pasionaţilor de aventuri marine, dar şi a turiştilor dornici pentru câteva ceasuri, de a face o călătorie în larg, de unde să suprindă imensa panoramă a colinelor pe care este aşezat Cagliari.

Vorbim de geografie, dar şi de istorie. Italienii, ca urmaşi ai romanilor, au păstrat vie – asemenea grecilor – istoria, prin amenajarea cu gust şi cu respect pentru mileniile trecute, a oricărei pietre, ruină sau edificiu în picioare, care aminteşte de înfloritorul imperiu. Astfel, luminate cum se cuvine, respectivele locaţii atrag privirile, chiar şi ale amatorilor de plimbări nocturne. În această categorie am inclus: Amfiteatrul roman, de lângă Biblioteca militară şi necropola Colle di Tuvixeddu, locaţii aflate pe orice hartă turistică a zonei.

În Cagliari există şi cartiere moderne, cu blocuri civilizate atât arhitectural, cât şi ca locatari, cu spaţii comerciale la parter, împrejmuite de parcări şi vegetaţie. Există, cu precădere spre periferie, marile zone comerciale, precum cea de la Emmezeta, apoi lanţurile Metro, Billa şi Auchan în chiar inima oraşului. Există însă, şi spaţiul centrului istoric, cu arhitectura specifică şi străzile cu sens unic, cât să intre doar modelele de Fiat tipice anilor ’60, case fără curţi, intrarea făcându-se direct din stradă şi de cele mai multe ori, chiar şi fără trotuare.

Există în aceste labirinturi, un specific al zonei, magazine de suveniruri, mici ateliere meşteşugăreşti, ori centrate tot pe comerţul estival, dar şi multe – să le zicem, cu modestia de rigoare – terase, locuri unde îţi poţi savura cafeaua de dimineaţă, ori ceaiul aromat, după preferinţă. Sunt şi pizzerii, dar datorită „calendarului” estival, când toţi turiştii sunt pe plajă, acestea se deschid doar după ora 20. Nu e, deci, de mirare că, în Cagliari nu poţi servi nicăieri o pizza de la mama ei, decât seara târziu, când, contrar bunelor obiceiuri, italienii insulari servesc numeroasele şi delicioasele sortimente din acest soi de mâncare care astăzi se serveşte oriunde în lume.

Vorbeam un pic mai sus de specificul zonei şi tot aici vreau să includ şi faptul că, deşi televizoarele din România transmiteau aproape obsesiv ştirea demisiei premierului Berlusconi, în acest oraş, de la margine de continent, nimeni – se pare – nu părea preocupat (afectat) în vreun fel de soarta politică. În locurile publice nu vedeai televizoare conectate la pulsul politic, aşa cum vezi pe la noi şi nici radiouri care să aclame ori să critice evenimentele de la Roma. Oare să fie o coincidenţă suprapusă cu perioada mea de şedere acolo, sau pur şi simplu locuitorii din Cagliari nu sunt prea interesaţi de viaţa politică? Ce lume!...

Există aglomeraţie în trafic, şi unde mai pui că vorbesc de noiembrie. Nici nu vreau să ştiu cum e vara pe aici! Dar, spre deosebire de România, aici nimeni nu se enervează în trafic, nimeni nu claxonează sau dă fleşuri cu farurile. Predispoziţia pentru acceleraţie există, accidentele – minore, ce-i drept – adică cele fără victime omeneşti, fac parte din cotidian, dar mai toate se rezolvă amical, prin completarea constatării amiabile de accident, pe care orice participant la trafic, conducător de automobil ori scuter, o poartă asupra sa. Calitatea şoselelor, indiscutabil superioare celor din România, şi mai ales, abundenţa drumurilor – chiar şi a celor forestiere – asfaltate, lasă loc aprecierilor mele, cum că indiferent cu ce mijloc de transport călătoreşti, în spaţiul uraban sau rural, civilizaţia nu se îndepărtează sub nicio formă. Am văzut drumuri de interes local iluminate din borduri, pentru că stâlpii erau inexistenţi. Senzaţia? Greu de exprimat în cuvinte!... Şi dacă tot am amintit de iluminatul stradal, fiecare stâlp şi oraş are senzor propriu de crepuscul. Consecinţa? Fiecare bec se aprinde singur la căderea serii şi tot singur se stinge la primele raze al soarelui. Nu se poate observa nicăieri risipa de energie electrică de pe la noi, cu lumina aprinsă în plină zi.

Nu am căutat sub nicio formă să fac comparaţie, dar îţi este imposibil să nu remarci diferenţa care se cască la un moment dat. Este imposibil să nu rămâi plăcut surprins când, la ora 20, adică cu o oră înainte de închiderea parcurilor, să observi venind dinspre Biblioteca pentru copii, zeci de tineri, cu cărţile în braţe, ori în rucsacurile din spinare, mergând civilizat, zâmbind şi povestind – probabil – lucruri interesante observate în paginile cărţilor pe care le-au împrumutat. Însoţi de bunici şi părinţi, cei mai mici dintre cititori, probabil aduşi acolo pentru buna creştere şi conferirea unei stări de sine stătătoare la următoarea vârstă, manifestau interes pentru actul cultural, aşa cum poate fi el tradus la vârsta juvenilă.

Uimit de cele câteva imagini înmagazinate pe retină, îmi cenzurez pasiunea scrisului din motive obiective. Evident, cum şi în arta fotografică există culoare şi contraste, cu siguranţă şi în scris, aptitudinea de a culege litere şi a le reuni prin intermediul frazelor în pânza frazeologică, nu dă roade de fiecare dată.

Este important să plecăm, pentru fiecare premisă în parte, de la idee. Da, de la idee… de la ideea de realitate obiectivă şi de la contraste, în cazul de faţă. Acest lucru face diferenţa, adică orice altceva decât o imagine premeditată, pusă la cale de ochiul ce a scrutat vizorul înaintea miimei de secundă ce a dat semnalul declanşator. În Cagliari este artă, iar când vorbim de artă dăm şi de artişti. Modelul, mai pe scurt persoana care ne impresionează ochiul şi mintea sensibilă la frumos este, de cele mai multe ori, factorul ce declanşează întreg procesul generator de sensibilitate. Ori, Italia, nu duce lipsă de aşa ceva. Păcat că noi românii, ne încăpăţânăm să mergem într-o direcţie cu totul neeuropeană, fluturând tricolorul din cartea de identitate doar în direcţia nonvalorii şi a prostului gust, galopând flagrant către siberiile societăţii.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

 

 

 

 

INTERVIU

 DE VORBĂ CU DR. ANGHESCU DUMITRU,
PREŞEDINTE AL COLEGIULUI MEDICILOR STOMATOLOGI DIN BRĂILA (II)

interviuDacă în prima parte a interviului ne-aţi vorbit despre generalităţi despre ceea ce înseamnă o dantură sănătoasă aplicând cele mai elementare reguli de igienă a gurii, astăzi poate ne vorbiţi despre cei patru vectori care ar putea contribui la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei din acest punct de vedere.

După cum am specificat în interviul trecut se pot identifica patru vectori care ar putea contribui conjugat la îmbunătăţirea stării de sănătate buco-dentară a populaţiei:

- guvernul prin politici şi programe de prevenţie;

- casa naţională de sănătate prin măsuri de stimulare a controalelor periodice de  stomatologie;

- medicii stomatologi prin educaţie medicală preventivă în cabinet;

- pacienţii prin respectarea indicaţiilor primite în cabinetele de medicină dentară;

Despre ce verctor vom vorbi astăzi?

Propun să ne ocupăm astăzi de ceea ce a făcut sau nu a făcut guvernul din acest punct de vedere. După cum bine ştiţi cu toţii, în cadrul guvernului există mai multe ministere care au diferit ca număr şi denumire de la o perioadă de timp la alta. Dar în toate guvernele au existat trei ministere care s-ar fi putut implica în rezolvarea problemei: ministerul sănătăţii, ministerul învăţământului şi în fine, dar nu în ultimul rând, ministerul finanţelor. Desigur că toate ministerele au culoare politică şi trebuie să pună în practică programele politice ale formaţiunilor care au participat la alegeri şi le-au câştigat. Toate au avut programe de sănătate “sublime” care au lipsit aproape în toalitate.

La ce programe de sănătate vă referiţi? Sunt altele decât cele la care lucrează Ministerul sănătăţii?

Sigur ! Ma gândesc la un program pentru înbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei care ar trebui să înceapă cu adunarea informaţiilor din teritoriu, pentru a se stabili valoarea reală a unor indicatori ce măsoară incidenţa diferitelor afecţiuni în cadrul populaţiei (pe sexe, pe grupe de vârstă, pe mediu urban sau rural, etc.). Sunt în măsură să vă informez că direcţiile de sănătate publică, ca reprezentanţi ai ministerului de sănătate în teritoriu, ne-au solicitat, iar noi am raportat anual serviciului de statistică datele ce ne-au fost cerute. Aici ţin sa le multumesc colegilor stomatologi că au înţeles această necesitate şi cu resurse financiare proprii au reuşit să raporteze în cvasitotalitate informaţiile solicitate. Cinstit să fiu m-am bucurat crezând că în urma colectării şi analizei informaţiilor cerute ministerul va lua măsurile ce se cuvin, pentru inbunatăţitea indicilor de sănătate. Eu am avut şi mai am încă rabdare să le văd, dar tare mă tem ca nu se va întâmpla curând.

După anul 1989 cum au stat de fapt lucrurile în acest sens?

Păi nu prea s-a făcut nimic. Toate nerealizarile din decursul timpului se pun pe baza crizei mondiale, de parcă România este în criză “mondială” din anul 1990 încoace. Până în anul 1990 şi prin inerţie încă câţiva ani, a existat aşa zisa reţea de cabinete şcolare care avea două priorităţi:

- educaţia medicală preventivă a preşcolarilor şi şcolarilor;

- asanarea de timpuriu, până a se ajunge la complicaţii, a problemelor şi patologiei specifice fiecarei virste;

Îmi amintesc despre aceste cabinete şcolare deoarece şi eu m-am tratat fiind elevă la un asemenea cabinet de stomatologie. Spune-ţi-ne cum funcţionau aceste cabinete?

Erau cabinete medicale care erau finanţate de la bugetul de stat. Îmi pare rău să o spun, dar acestea nu mai funcţionează, pentru că nu au mai fost alocate resursele necesare. Nu sunt un nostalgic al vremurilor trecute, ci dimpotrivă, dar trebuie să remarc că s-a distrus un lucru bun.

Unii factori de decizie au încercat să arunce ”pisica”  în curtea ministerului invăţământului. Dar dacă ne gândim cum a fost finanţat acest minister, ne putem da seama câtă disponibilitate a avut în rezolvarea acestei probleme. Poate ca o colaborare între ministerul sănătăţii şi cel al învăţământului, în sensul împărţirii responsabilităţilor ar duce la rezolvarea măcar parţială a problemelor. Credeţi că ar fi greu ca anumite şcoli şi grădiniţe să pună la dispoziţie spaţiile necesare pentru înfiinţarea de cabinete, iar ministerul sănătăţii sau administraţiile locale să asigure aparatura şi cadrele medicale necesare funcţionării cabinetelor? Eu cred ca nu.

Poate totuşi se vor găsi factori de răspundere sau chiar sponsori care să susţină un asemenea proeiect. Dacă în altă parte a lumii se poate la noi de ce nu s-ar putea?!

Desigur că toată lumea ar fi de acord, dar vine întrebarea de baraj – de unde bani pentru finanţare? Şi astfel ajungem la “cuiul lui Pepelea”. Păi dacă se cheamă finanţare, desigur de la ministerul de finanţe, care deţine controlul asupra bugetului cunsolidat şi creaza strategia bugetară. Dupa ştiinţa mea, de curând un ministru al sănătăţii şi-a dat demisia pentru că la rectificarea bugetară a primit prea puţini bani. Ori în acest caz credeţi că mai putem vorbi despre perspectivă? Eu cred că da. Calea dialogului între factorii decizionali şi reprezentanţii societăţii civile în cadrul unor mese rotunde ar putea reprezenta un început.

Domnule doctor vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă propun să ne revedem şi să continuăm dialogul nostru.

a consemnat,  Violeta Craiu

CARTILE ZEIT

AURA DE CUVINTE A POETULUI TÂNĂR, RONALD GASPARIC,
DE SANDA TĂNASE, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

cărtile zeitCartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic, reprezintă debutul editorial al Sandei Tănase, concepută pe un portativ grav de litanie lirică, ca un acompaniament de orgă în contrapunct de missa liturgică.

Autoarea face o analiză atât de pertinentă şi de exhaustivă a operei poetului Ronald Gasparic, ca o disecţie într-o sală de operaţie, încât încercarea de a se mai spune ceva în plus n-ar mai fi necesară decât după o autopsie critică a altui exeget al poeziei sale.

În ciuda tentei... uşor didactice şi de rutină profesională, (Sanda Tănase este profesoară de limba şi literatura română cu mii de ore de comentariu literar pe texte selectate în manualele şcolare pentru capacitatea de înţelegere a elevilor de toate vârstele...), volumul Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic se recomandă specialiştilor, şi nu numai, ca o autoritară, documentată, lucidă şi, în egală măsură, sentimentală interpretare critică a fenomenului liric, care s-a numit Ronald Gasparic.

După lectura cărţii, senzaţia de prim contact şi pozitivă reacţie este că Sanda Tănase i-a citit nu numai cărţile tipărite şi îngrijite de scriitorii Vasile Andru şi Cezar Ivănescu, Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992; Universul oblic, Editura Princeps, 1995; Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, 2007, ci şi manuscrisele păstrate şi selectate de Cătălin Gasparic, tatăl, de Donald Gasparic, fratele, şi de Milica Gasparic, mama; texte cu gânduri şi poezii ale lui Ronald Gasparic, nepublicate.
Iar valoarea cărţii Sandei Tănase este una de excepţie, tocmai pentru că a avut acces la arhiva lirică a poetului, încredinţată de prof. Milica Gasparic, stabilită de ceva timp în Canada, şi datorită relaţiei speciale dintre cele două profesoare, iar analiza critică este completă şi competentă. O analiză făcută cu migală, cu responsabilitate, din respect pentru sine, pentru profesia sa de vaşnic propovăduitor al frumuseţii cuvântului în faţa elevilor săi, la catedră, şi pentru familia poetului, care la nici 21 de ani de viaţă a lăsat o poezie de valoare.

Semnalam mai sus o uşoară notă de didacticism în interpretarea profesoarei, dar profunda şi totala analiză a operei literare a tânărului poet, cu judecăţi de valoare definitive şi de necontestat, îi conferă scriitoarei Sanda Tănase un ascendent, pe care critica de specialitate va fi nevoită să i-l recunoască, să ţină seama de el. Nu există niciun spaţiu tematic din registrul liric al poetului Ronald Gasparic, pe care autoarea cărţii Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic să nu-l fi intuit şi să nu-i fi stabilit coordonatele, din care cu greu vor fi posibile şi alte nuanţe, ori alte puncte de vedere. Faptul că profesoara a lucrat toată viaţa cu elevi, persoane de aceeaşi vârstă cu poetul, a făcut-o să-i înţeleagă opera, să-i pătrundă sufletul, frământările şi opţiunile lirice. Critic lucid şi responsabil, Sanda Tănase nu emite judecăţi de valoare cu privire la poezia lui Ronald Gasparic... fără acoperire, doar de dragul rezonanţei estetice, ci are la îndemână textele toate, din care citează copios, ca la clasă, în faţa elevilor săi, dar are şi profesionalismul de a selecta esenţialul, elementul-argument, convingător, ca într-o analiză a unei piese muzicale, ca o cronică  de concert, când ştie să selecteze tocmai pasajul în gama cea mai ilustrativă.

Sanda Tănase a reuşit performanţa incredibilă de a analiza toate poeziile lui Ronald Gasparic ca pe o singură poezie... uriaşă, ca pe un poem cu un titlu unic, ca pe o epopee împărţită pe capitole dar cu un singur titlu: GASPARIADA sau ODISEEA GASPARIC. Fără îndoială, profesoara a citit de multe ori fiecare poezie, a căutat simboluri în fiecare vers, şi-a sintetizat prelegerea şi n-a lăsat nicio idee fără un citat, şi, de aceea, cartea sa are o structură aerisită, rarefiată, prin păstrarea versurilor în structura lor specifică genului liric şi prozodiei corespunzătoare.

Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic este o carte de autor, o antologie pe tema Ronald Gasparic, din care răsar, patetic şi reconciliant, pagini de poezie autentică de-o puritate celestă, pe care o înnobilează jertfa pentru creaţie a poetului mort tânăr, ca-n Meşterul Manole, ca-n Mioriţa sau ca-n Muma lui Ştefan cel Mare, iar argumentele Sandei Tănase sunt construite pe o notă nostalgică şi gravă, ca într-un coral de Bach.

Dumitru Anghel

REVERENTE CRITICE...

INDUCEREA UNEI INSOMNII

Elena Stroe-Otavǎ este la ce-l de-al treilea roman, carte care a determinat o grea provocare, asemenea unui examen, dar, pe care l-a trecut cu brio. Se poate vorbi acum, dupǎ apariţia acestei cǎrţi, despre scriitorul Elena Stroe-Otavǎ, o demnǎ şi decentǎ profesoarǎ - ca şi opera sa.

Mai mult,  INSOMNIA, cartea apǎrutǎ la Editura MAD Linotype, Buzău, în 2011, a Elenei Stroe-Otavǎ, îşi demonstreazǎ valenţele şi sensibilitatea deopotrivǎ. Lecturând-o, cartea mi-a cucerit atenţia, mi-a stârnit curiozitatea, m-a purtat de la un capitol la altul, tensionat, ritmic, grijuliu. Construitǎ circular, cartea începe sub un pretext, cel al insomniei provocatǎ de un accident, la care participǎ personajul-narativ.

Acţiunea cǎrţii se desfǎşoarǎ în co-planuri, reuşind sǎ strângǎ, cu fiecare paginǎ aria, întorcându-se de unde a plecat, adicǎ, la accident. Complicele autoarei, motanul Kiri, de care o leagǎ o strânsǎ relaţie de… coabitare, este primul cǎruia îi împartǎşeşte intenţia de a-şi exorciza rǎul lǎuntric, - prin scris. Alcǎtuitǎ din pagini poetice de mare sensibilitate, caracteristicǎ scriitoarei, divulgǎ cea de-a doua sa mare pasiune, poezia.
Figurile de stil sunt la ele acasǎ,   brodeazǎ  tema, aparent banalǎ: este povestea  unei tinere absolvente de filologie, de la repartizare, pânǎ în zilele prezentului.  Arhitectural, cartea  este onoratǎ de o tehnicǎ bine stǎpânitǎ („deformare” profesionalǎ, mi-aş permite sǎ glumesc, unde timpurile şi acordul lor nu au deloc de suferit şi  mǎ gândesc la alţi autori, printre care Fowles care-şi recunoaşte aceastǎ „hibǎ” abilitatea de a mânui timpurile verbale pe care scriitorul din mine ştie cǎ nu o va stǎpîni niciodatǎ – vezi Copacul). Elena Stroe-Otavǎ realizeazǎ, de fapt, un personaj principal, un arhetip, aş zice, Lavinia Moise. Portretul acesteia creionându-se indirect prin acţiunea celorlalte personaje, direct, prin faptele ei. Substituindu-i-se, autoarea  foloseşte  limbajul  mǎrturiei, derutând citiitorul. Lǎsând falsa impresie de roman autobiografic. Bine temperatǎ, cartea  cunoaşte oarecare tensiune, crescând în intensitate cu fiecare capitol, captivând şi relaxând deopotrivǎ. Alǎturi de eroinǎ trǎim spaime, nelinişti, bucurii, clipa marei iubiri, dezamǎgiri, îngrijorǎri, tristeţi, dar şi împliniri. Ruperea acţiunii o face prin descrieri monumentale, cuprinzând toate formele de relief, inclusiv excursia la Roma, unde naratorul devine ghid-istoric.  Îşi plimbǎ şi prezintǎ cititorului,  cele mai importante puncte turistice ale Romei, ca un ghid experimentat. Este acest mod un trucscriitoricesc, determinându-şi cititorul sǎ nu abandoneze lectura. La fel ca şi curiozitatea provocatǎ de cele câteva destine creionate de povestire. Nimic nu rǎmâne nesoluţionat. Destinul fiecǎrui personaj adus în scenǎ, este dus da capo al fine, lǎmurit, cititorul nemaiavând  întrebǎri. Romanul este bine scris, într-o maniera captivantǎ. Voi reda un scurt fragment, ce în concepţia mea reprezinta inima romanului,  spre a ilustra o fǎrâmǎ din trudnicia autoarei în drumul desǎvârşirii acestui hobby, literatura:

Am ieşit în rǎcoarea dimineţii de început de iunie.O linişte deplinǎ stǎpânea satul, semn cǎ nimeni nu se trezise la acea orǎ. Era duminecǎ şi, dacǎ nu mergeau la bisericǎ, oamenii nu mergeau nici la câmp. Pe gazdele mele le anunţasem  de seara cǎ aveam de gând sǎ vǎd rasǎritul soarelui cu Edi, din mijlocul lanului de grâu. Am mers un timp pe o cǎrare, prin iarba umedǎ de rouǎ. Am strabǎtut lanuri de porumb şi floarea-soarelui, prin locuri pe care numai Edi le ştia. Era încǎ noapte, era rǎcoare şi el mǎ ţinea de dupǎ umeri, ca sǎ mǎ încǎlzeascǎ, pentru cǎ nu luasem decât un pulover subţire peste bluza de varǎ. Nu bǎnuisem cǎ în zori este atit de rece… Eduard a gǎsit un spaţiu gol în mijlocul lanului unde a întins pǎtura… Ne-am aşezat obosiţi pe pǎtura moale şi am ascultat, în linişte, şoaptele pǎmântului. Mǎ simţeam ca prima femeie de pe pǎmânt alǎturi de perechea mea…

Cred eu, aici, în acest punct al cǎrţii, se deruleaza conflictul. Un conflict docil, al iubirii neîmpǎrtǎşite responsabil, dar care, finalmente îşi are soluţionatre. Vǎ recomand sǎ experimentaţi insomnia, citind INSOMNIA Elenei Stroe-Otavǎ.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)


METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

...Poet profund, prozator dur, analitic şi amar, dramaturg de idei şi existenţialist, eseist problematizant şi introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj şi sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forţă de convingere!) -  cronicar (al lumii şi al sinelui) pe blogul său...

...Toate aceste înşiruiri şi enunţuri sunt prea convenţionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreagă viaţa sa, să fie total neconvenţională/rebelă, dar a eşuat în a fi ...teribil de profundă...! Şi, când devii profund, lumea de azi te ocoleşte, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit... – dar, nu ştiu cum se face, că nici nu i se acordă, în literatura română, decât premii... – dar nu şi NORMALITATEA LOCULUI SĂU! DE FRUNTE, EVIDENT!

...Doina Ruşti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind să-l facă, probabil, clasic...!) – dar la capitolul despre... postmodernism.

După opinia mea (care, poate, intră în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – dacă a scris Poemul animal (crepuscular). Şi l-a scris, fără posibilitate de întoarcere - în 2000...!

...Postmoderniştii sunt nişte impotenţi spiritual. Prin însăşi definirea dată lor de Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, ei/postmoderniştii neagă (şi se şi fălesc cu aceasta!) potenţa demiurgică a Poetului. Cum stă, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru că motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibiţionist... – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamnă, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINŢEI: „Vrând să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce lângă ANIMALE, lângă plante şi lucruri şi la acea stupiditate primordială, din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea”. Şi, totuşi, Cioran, ca şi LIS, nu disperă defel, ci reinventează şi primordialitatea, şi amintirea!

...Majoritatea poeţilor (să le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creaţia Lui Dumnezeu – şi ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

...LIS iese pe prispă, dimineaţa, printre ierburile-n rouă... -  şi, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUŢENIA... – CÂRTEŞTE, înainte de A ADORA!

...Pentru LIS, Moartea face parte integrantă din Viaţă – tot aşa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integrantă din sinele său: este modul său, stoician, de a inventa/reinventa Viaţa/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om şi Poet, precum parola „monetară” (cu chip de om pe ea!) dată lui Charon: acea parolă este izotopică semantic cu şarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

...Ritualul zalmoxian face acelaşi lucru, după cum ne învaţă Mioriţa: Eşti/Exişti, în măsura în care conştientizezi Măreţia Şi Pretutindenarul Cosmic al Nefiinţei. Acel celebru şi (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – înseamnă, de fapt: „Învăţaţi, oameni, că existaţi infinit mai pretutindenar şi teribil de convingător  - murind, adică, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENŢIALĂ <<EU-TU>>!

...Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

...Coşuleţul plin cu biscuiţi, „uitat în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă, spălat, îmbrăcat pe/jumătate (...) când corbul îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul. Scăpat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...” – cf. Alfabet citind, p. 334.

...Observaţi plasamentul „coşuleţului plin cu biscuiţi”: în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă”. Hrana mortului, asigurată de o intendenţă transcendentă, sau hrana pentru viaţa noastră, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poartă dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenţa, familiară tuturor simbolurilor.

...Corbul, Pasărea Focului Vieţii (valabil, azi, doar la valahi şi la druizii Irlandei!), „îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul”. Ouăle. Romburile-Ouă: Brâncuşi şi Coloana Infinitului succesivităţii Viaţă-Moarte – ca la o tombolă a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ţi place, că tot Patronul Cosmic decide ce-ţi lasă...la tine acasă!” Poate totul, poate nimic. Iată că Dumnezeu, şi nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un păcat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat şi înfulecat-învăţat, de Om  - „din zbor” de Corb!

...Trebuie să înveţi Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrată, precum apa la inundaţii, până în cele mai umile colţuri ale lumii – pe care le transfigurează în Templele Lui. Marelui Anonim. Citeşti Lumea Lui Dumnezeu – doar dacă îţi curg zece rânduri de sudori intelectuale. Dacă nu, rămâi Orb-în-Beznă (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet...Oamenii sunt analfabeţii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin răstignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor...

...”Mediul biologic” al Păsării Focului care dă sens Morţii şi Mortului – este Camera Morţii – adică, Pregătirea Ritualică a Trecerii prin Oglinzi. Învăţătura Poetică este nu doar o şcoală oarecare – ci (distilând şi filtrând esenţele Fiinţei de Duh!) - ALCHIMIA. ŞTIINŢA REGALĂ. Să înveţi că nimic nu se arată ochiului aşa cum este, ci te păcăleşte şi te linguşeşte cu ceea ce TU vrei să fie...cu Neştiinţa Lucrului în sine, adică! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...”  - da, un „coşuleţ” (plin de biscuiţii Morţii care hrăneşte Viaţa!) este Uterul Cosmic. Pentru a naşte „certitudini”, în dreapta şi-n stânga: în Viaţă şi-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOAŞTERE. Bezna Închisorii  Vieţii Netrăite Regal, adică Viaţa cu Coroana de Taine Cosmice a Morţii.

...”Baba intelectuală” este Faţa de Mister a Bibliotecii Lui DumnezeuCreatorul CĂRŢII! – vezi poemul Binecuvântare să primeşti.

...În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiinţei Metafizice şi al celei Fizice – tot continuând Poetul să bombănească, pe firava cărare dintre Viaţă şi Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfăţişarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – mărturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domină o încordare, în carte: să nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieşte, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoaştere/CEA MAI ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ – este cel mai bun pretext de a cunoaşte dedesubturile miraculoase ale Vieţii Totale! Viaţa Totală începe cu percepţia Morţii – dar se condamnă orice neglijenţă a Verbului şi Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

-Îşi cercetează mâinile, vârfurile degetelor i se par subţiri: „stai liniştită, nu e decât un exerciţiu de pregătire (...) neglijentă, învăluită în ceaţă şi nouri. Că e o adevărată / magie la mijloc. Atâta / ştie, că <<a fost scufundată>>: dar/unde? În raport cu  masa de pornire în rotaţie”...

...Atâta bătaie de cap ne dau lucrurile învăţate inutil, ca pseudo-ştiinţe trufaşe, găunoase... - pentru a le înlocui cu ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ, cea încă Intuită, încă posibil de învăţat, prin Şcoala Sublimă a Morţii!

-...Îţi înfrânezi simţul intern, ţi-e milă: „pe masă, busuioc şi un vas cu/ apă,/pentru sfinţit: în chioşcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită...//Surghiunită de propria / ta dorinţă, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/arată drumul spre botez...Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMĂ, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioşcul VERDE al Învierii, tu, care toată viaţa n-ai auzit decât despre „metabolism”, eşti „surghiunit/-ă” faţă de „malul râului care/arată drumul spre botezul” Mântuirii, al  Trecerii în Suprema (Con)Ştiinţă...

-La început este nectarul, iar la sfârşit este ca otrava:  „O lumânare aprinsă. Fără nici o/ voluptate (...) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat că titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dublează în transcendent, ceea ce conţinutul poemului dă mărturie că s-a pierdut în contingent!), ca o „Scară a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdată, sufocaţi de inutilităţile „învăţului prost” al lumii acesteia, noi omitem şi nu ştim a traduce: NECTARUL va fi fost băutura zeilor -  dar omul trebuie să înceapă cu învăţul „OTRĂVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol şi realitate a SUPREMEI ŞTIINŢE, cea care transcende „lumânarea aprinsă”, din obiect lipsit de prost învăţatele senzaţii terestro-vitale – în JERTFĂ DE LUMINĂ – iar iniţiatul/iniţiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSĂ. „Firicelul de fum”- Cale şi Orientare a Căii, transcensă în SCARĂ-PUNTE MISTICĂ, spre cele ale Veşnicei Lumini Revelate...

...Toate acestea, după o istorie de neînvăţare a Lumii – devin tot mai greu de mărturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Răscolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrală a Misiunii sale... - veghează, de pururi spre pururi, la Înţelegere, la Traducerea celor Infinit Sărăcite Raţional, Împrăştiate – în Adevăruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzătoare, Fierbinţi precum Duhul Sfinţeniei Lumii Ascunse în Taina Morţii ...Veghează, dinspre pururi spre pururi, la Porţile Supremei Ştiinţe, RESINTETIZATOARE ANDROGINICĂ A FIINŢEI: „Cum pot să vă spun, să înţelegeţi? Cu mintea împrăştiată”...

...Da, Masa este ridicată de la pământ (într-o teribilă levitaţie angelică!), de trei ori (de trei ori se dă peste cap Făt Frumos, pentru a se elibera de Formă, pentru a scăpa de înţepenirea în formele înşelătoare! – Sfânta Treime este indicaţia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cântă veşnica pomenire...!

...Trebuie să ne „dezbrăcăm de putere”, pentru a căpăta Puterea Cerului Albastru. Trebuie să „ţopăim”, dacă vrem să recapitulăm, cu folos, Zborul spre Noi Înşine! Trebuie să ne situăm între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, dacă vrem să ne Înălţăm din mormântul propriilor prejudecăţi ale unei vieţi prost trăite, împrăştiat, anapoda şi inutil, DESEMANTIZAT trăită! CÂNTĂREŢUL DE O CLIPĂ este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITĂŢII ORFICE! Trebuie să trecem prin Zăpezile lui Noiembrie (NOUĂ=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire şi Natură a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie să trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai bună de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUĂ, cel care, prin Nuntă, ne abandonează, obosit ca orice Vâslaş în VeşnicieTRANSCENDERII!

...Da, doar aşa ajungem  la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizaţii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului...!),/la om şi al pământului, păcurar” – ...ca solii mioritici, PĂCURAR însemnând, aici: CĂLĂUZA CEA BUNĂ, SPRE CELE VEŞNICE/ESENŢIALE!

...În vremea când făceam primii paşi pe lumea cealaltă... - ”Ţăranii /vorbesc între ei, să se ierte, mai încolo, pe islaz ...//(...)Aici, unde toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată. Unde/fiecare ar fi vrut să desfacă lucrurile/făcute.//Toba de acuzare, lumină a lor din interior, bate/în surdină”.

Ţăranii, ca şi Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru că „toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată” – dar, de încercat să-şi împlinească „misia”, încearcă...încearcă să desfacă lucrurile bramburite de istorie, pentru a scăpa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC... pentru a re-face structura intimă-SACRĂ, a lucrurilor şi lumii, re-integrând-o în ritmul „bătăii în surdină” a TOBEI Lui Dumnezeu...!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – mărturii).

...Există MANUALUL HRISTIC al re-integrării în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Străvechi...atât de incredibil şi...”ne-modern de bun”! - ...o carte a STRĂFUNDULUI DE PEŞTERĂ BETHLEHEMICĂ, ANISTORICĂ, a Lumii:

-A sătura pe cei flămânzi;

-A da de băut celor însetaţi;

-A primi în casă pe cei străini;

-A îngriji pe cei bolnavi;

-A îngropa pe cei morţi...(cf. Faptele).

...Câţi mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câţi nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câţi, deci, au înşelat vigilenţa Paznicilor Laicei şi Sinucigaşei Orbiri?  Puţini. Doar POEŢII AUTENTICI, nicidecum postmoderniştii, care nu se pot ajuta nici pe ei înşişi (ei sunt morţi, înainte de a şti că-s morţi – dar n-au şansa de a trăi vreodată: „Fiecăruia, după credinţa sa!” – zice Hristos... Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 şi Zeul-Orfeu de la Porţile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minusculă HALTĂ (plină de o  tenebroasă şi ceţoasă, pentru cei cu ochii bolnavi şi neîncercaţi de Otrava Adevărului! - TEHNICĂ SACRĂ!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Creştină, a Sinei Cosmice!

...E uşor de citit şi de înţeles LIS? Tot atât de uşor...cât sunt şi Tainele (gâfâite de novici...) ale Creaţiei Duble a Cosmosului (...dedublare „obţinută” de cuplul protopărinţilor Păcatului!): 1. Creaţia Înălţării Sublime şi 2. (De)Creaţia Căderii Penibile, în Istorie -  şi, deci, Parazitare de Dumnezeu...!!!

...Adică, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori două...după „modă” şi „gust”! – mai curând decât după ardenta CREDINŢĂ!, în această lume profană şi profanată, clipă de clipă, de răsuflările noastre, cele puturoase de păcat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, după aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul cărându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Ţăranii şi Poeţii mai sunt, cât de cât, alfabetizaţi, adică mai ştiu (infim, faţă de Măreţia şi complexitatea ei semantico-demiurgică, mereu sporindă !) - CARTEA!!!

***

Duminică dimineaţă eu căutam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat şi proaspăt premiat (după câte ştiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Românească, 2010. Ştiam că mi-l dăruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când şi cum... – ...şi tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauză (pentru că nu se face să vorbeşti despre cărţile cuiva, apărute cu 10 ani în urmă – şi să nu zici, măcar două vorbe, desprea cea de pe care încă nu s-a uscat bine cerneala tiparniţei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl ştiu de o viaţă, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeaşi după-amiază!

Şi, citind cartea, am înţeles de ce n-o găseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund creştină (zalmoxian-creştină, mioritic-creştină!) dintre toate cărţile scrise de LIS! Deci, diavolul, conştiincios, cum îl ştim...  – pusese coada peste ea!

...Încă din titlu (Pe prag), ne situăm între lumi, cu faţa spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spaţiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL şi nu DEAL-VALE? Pentru că e firesc ca omul, întâi, să îndure suferinţele tuturor iluziilor şi înşelărilor şi trădărilor, în Valea Lumii Simţurilor CINCI, spre a-şi merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii...! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL -  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRĂDINA PARADISIACĂ!!!

...Lumea prezentă în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizată, dar nu irecuperabilă, nu fără Nădejdea Mistică: este o lume care face eforturi colosale să-şi re-amintească de sacralitate, este un Mort care transpiră incredibil, de efortul de a-şi aminti cum e să fii Viu!

...Întâi, deci: „Baţi la porţile celor cinci” (p. 9): „azi te simţi bine, îţi eşti exterior, eşti fericit, /parcă nu eşti tu”. Da, simţurile nu pot să-ţi ofere harta sinelui tău de Duh – iar fericirea este una falsă, dez-identitară: „parcă nu eşti tu”.

Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca şi a fi viu, de fapt: cine pleacă din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologică!

Ai premoniţia morţii?/eşti întrebat. Eşti lăsat/ să intri. În acelaşi timp, când tu /intri, pe aceeaşi poartă, CEL CE TE IUBEŞTE IESE”. Moartea este Suprema şi cea mai crâncenă iluzie. O accepţi, CEL CE NU TE IUBEŞTE – te păcăleşte: se preface că-ţi dă drumul, iarăşi, între simţuri. NU: CEL CE TE IUBEŞTE nu-i acolo, ci...dincolo de ceea ce tu ai învăţat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeşte iese” – pentru a-ţi sugera să te laşi călăuzit dincolo de orice porţi.

...Altfel, rămânem sub semnul „măştii” şi al „oalei de pământ”: „plină cu apă, cărbuni aprinşi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o mască nouă, verde: cărbuni sfârâind în apă,/sfărâmându-se...” - O şopârlă, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFĂRÂMAREA”... Conştiinţa îmbătrânirii este izotopică semantic cu „sfărâmarea” – iar Vinul şi Troia rămân doar mituri teoretice, dionnu şi crezute - în anistoria divină, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, ieşit din timp, dar nu şi izbăvit din măsurătorile şi cântăririle celui ce în nimic nu crede, ci îşi păstrează morfo-reptilianismul/şopârlismul ludico-derizoriu, întru „căderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis - ...nu izbăvit de rărire-sărăcire-impurificare-scufundare în borborosul materiei - ci doar SIMBOL, nu şi REALITATE METAFIZICĂ, lipsit de Tărie a împlinirii desăvârşite a hierogamiei:  „ştii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corăbii încărcate cu vin/spre tabăra grecilor/din faţa Troiei asediate (n.mea: Fiinţa asediată de iluzii)...”Ţărm al/vârstei a doua, rărit azi, plin de vin vechi, îngroşat/şi murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbătaţi un pic, vârâm/mâna într-o gaură şi tragem de coadă/şopârla anului/2012, lungă de circa un metru” – O şopârlă, p. 10.

...Năvala istoriei nu distruge doar identitatea, ci şi originile, şansele refacerii/re-împuternicirii identităţii – umileşte, pur şi simplu, Făptura, se joacă, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credinţei)  şi cu dimensiunile ei: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi/tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,/chiar dacă-mi sunt rude (...) Ar trebui să-mi cer în/fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer /scuze fiindcă deranjez cu prezenţa /mea şi atrag antipatii, enervez. (...) Izolarea/mea a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a lăbărţat urât (...) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

...Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuită cu gratii şi cu starea de exil al fiinţei/fiinţării, redusă la „DÂRE” - ...în loc ca ritmul horei să fecundeze cosmosul, el...”prinde muşte”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placă ce mimează ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcăie, dând impresia unor bătăi de tobă venite/dintr-un alt secol (...) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

...Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiinţării, frica sinelui de sine...sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiaţi de Raza Revelaţiei se transfigurează în derizoriul „oficial” al... „fătatului căţelei”: „iar vizitatorii au fost anunţaţi/oficial că a fătat căţeaua” – p. 13. Dar dacă „fătatul căţelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdată, nu e cazul... – ...pentru că, sinele este înstrăinat/însingurat (te porţi ca străinul acela din mine” – p. 16; „apăsătoare singurătate” – p. 17)), iar pe pereţi, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru văduvie şi amnezie cosmico-antigenetică (...până şi Poetul constată demonismul singurătăţii, al iluziei şi al inutilităţii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Iniţiatic şi, deci, şi a Cuvântului: „Am lăsat scris că trebuie /să fiu căutat în altă parte, pus la încercare, în caz/ că uit de mine – şi? Nimănui nu-i pasă” – p. 15). Până şi Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei faţă de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradări de ordin nervos./ Femeia neagră, nemângâiată, îi pudrează faţa/palidă: începe supliciul/plumbului topit în urechi, să vadă dacă e mort./Poate e viu” – p. 14

...Începe căutarea, sistematică, a sinelui – înafară nu e: „Poate că lumina/dinafară nu ajunge să-mi arate adevărul!” – atunci, înăuntru – unde, totuşi, persistă ambiguitatea fiinţială şi axiologică: „Dar lumina /dinlăuntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez”. Dar VALE-DEAL începe să se reveleze ca fiind Starea de Fiinţare - Înfiinţătoare de Dincolo de aparenţele şi de datele materiale false, vizibile, ale Fiinţei – ...un fel de Ană a lui Manole, care clădeşte verticala, prin funcţia ei cosmogenetică, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de undă din univers” – p- 17.

...VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plămâni”, adică din zona exorcizatoare de ne-viaţă – spre zona Călăuzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viaţă al Fluierelor Mioritice, Căi de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îşi scoate capul Vale-Deal/din plămâni – este gata să scape de cel/viclean”  - p. 18. Din infernul  concentraţionar mascat, al „cuiburilor  de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se dă în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-găsirii Androginice, de la Cina cea de Taină: „Dă în lacrimi: ce e cu tine? Îşi/ învârte inelul din fildeş pe degetul mijlociu” (n. mea: Axis Mundi!).

...Există, fireşte, riscul neînţelegerii celorlalţi, faţă de Re-sacralizarea Eului – şi, deci, Cel Care se Re-Găseşte întru Androginica Îmbrăţişare este numit, de către cei fără nume şi fără soartă – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizanţului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – bănuite de ...”păduchio-geneză”: „bolnavi scăpaţi în stradă, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din grădina de piersici/a spitalului de nebuni (...) trecătorii/ indignaţi, se smulg din îmbrăţişare unul câte unul,/bolnavii le transmit păduchele//verde al piersicului//(...) un/bolnav sare din maşină, zbiară fără întrerupere,/fură o puşcă şi/trimite la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus pentru o clipă” – Ăştia-s nebuni, dragă - p. 23.

...Trebuie să-ţi asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBĂVIRII, invocată tot prin incantaţia VALE-DEAL: „turla aia care iradiază printre pomi, înverzită, pe/lună plină, îmi /provoacă noaptea coşmaruri erotice (...) dorinţa /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde să te iau” – trimiţând, parcă, la Miron şi Frumoasa fără Corp... – cf. În nopţile cu lună plină, p. 32.

...Mesajele, pentru Căutătorul Înverşunat al Cărării şi Punţii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea două veveriţe”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Făuririi, în luptă cu 11, cifra SFIDĂRII-NEÎMPĂCĂRII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)... – şi Capul-Călăuză trebuie să nuntească, hierogamic, cu Plămânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza ieşirea definitivă de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Veşnic, a temporalităţii – şi intrarea în „Starea de AMEŢIRE-DELIR SACRU! - ...trebuie ca Omul să re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Şarpelui Care-şi Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa şi Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemulţumit/şi neîmpăcat, ba capul, ba plămânul (...) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (...) Şi se reia totul în mine, pe bandă rulantă (n. mea: imaginea Şarpelui Ouroboros, „în clar”!), ameţitor: îmi /taie calea două veveriţe...” – p. 34.

...VALE-DEAL devine, deci, după ce CAPUL-RAŢIUNE, transfigurat în GOLGOTĂ/MUNTELE CĂPĂŢÂNII („bătut în cap, l-a/ descântat cu o rază de lumină materială”) - cedează locul Plămânului-Suflet - Începutul şi Sfârşitul, ca „ŞTREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit - ...şi devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a ŞASEA, Dumnezeu Cel Care Creează după un „Gând Ascuns”: „(...)că el, unul, sigur e făcut de Dumnezeu/din lut şi pleavă şi balegă, după un/gând ascuns” – p. 57.

...BĂTRÂNII CULEGĂTORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingători ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, căţăraţi,/câte o privire plină de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Ăştia-s nebuni, dragă -  „trimitea  la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipă, ci pentru Eternitatea Reidentificării cu Duhul UMANO-COSMIC!

...De ce este nevoie, neapărat şi legic, şi logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Răspunsl nu-l dădea, ci-l sugera, întru Mistica Taină a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Păstor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adică, după cum explica şi gnosticul Vasile Lovinescu - întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti!

...Într-o Vinere a Paştelui (acum mulţi ani în urmă), o reporteriţă (cam preţioasa, afectată, dar...superficială!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Păstorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: "Ce sentimente încercaţi în această Vinere Neagăa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum aţi întâmpinat Vinerea Neagră de azi?" - si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un răspuns care a lăsat-o cu gura căscată, pe doamna reporteriţă: "Cu o mare bucurie!" ..."-Dar cum, Preafericite?!  [a sărit în sus, cam scandaliizată, reporteriţa, care se dădea şi mare teoloagă ortodoxă...] Doar, în această vinere, nu-i aşa, Hristos s-a chinuit pe Cruce şi a murit...!?!"  -  ...iar răspunsul Preafericitului  Înţelept a fost: "Mă bucur, într-ascuns, pentru că eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATĂ A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!"
...Vedeţi? Asta este, cu adevărat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulită şi de urâtă (şi îmbiată, cu atâta insistenţă, la “ECUMENISM”, ADICĂ LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNŢELEGERII CELORLALŢI!) de mulţi ne-prieteni, pentru că ei sunt ne-înţelegători (ne-putincioşi...) decât întru cele pipăite şi văzute, iar ea, ORTODOXIA, înţelege nu doar întru cele "ştiinţifice" şi vizibile, ci "pre-vede" şi "pre-gustă" şi ÎN NEVĂZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! ...De aceea şi spun, călugării noştri, de prin schiturile de munte - că Mântuirea nu e posibilă decât întru Ortodoxie, pentru că celelalte "biserici" sunt rătăcite, excesiv de mult, între simţuri şi "evidenţe" (...că doar dracul e mare doctor şi savant mare, în toate..."ştiinţele" cele... "la vedere"!).... - ... şi, deci, uită tocmai...ESENŢIALUL: VOIA, PUTEREA ŞI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCĂ, DIN VECI CĂTRE VECI!!! Cele care nu se văd cu ochii de carne, nu se pipăie cu mâinile (precum voia Toma să "cerce", cu degetele lui, rănile Lui Hristos...!) - ...ci "se prevăd/pregustă", adică se trăiesc cu Duhul "intuitiv", prin Credinţă Tare, dimpreună/tainic împărtăşite, cu Însuşi Mântuitorul, Lumina Lumii!

...LIVIU IOAN STOICIU dovedeşte, pe lângă faptul că este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor şi cursurile studenţilor ar trebui să scrie, transcriind poemele cel puţin ale ultimilor zece ani de povară şi binecuvântare a scrisului stoician!) – şi că este un autentic POET RELIGIOS. Sau, măcar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNEŞTI!!!

...Poezia Religioasă este singura care va rămâne, peste veac, pentru că numai RUGĂCIUNEA E SCARĂ SPRE CERUL MÂNTUIRII - ...iar nu toate lemnele din ogrăzi!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

SPIRITUALITATE

VEACUL AMĂGIRILOR

spiritualitatePoate că nu suntem noi cei din urmă trăitori ai unei lumi neguroase, dar simţim tot mai accentuat cum cineva sau ceva ne tot cheamă la înfăptuiri nedemne, frumos înveşmântate, ca şi cum ar fi cele mai alese dintre realizările existente pe pământ. Chipul înşelător al demonului, ascuns perfect sub masca binefacerii, se tot arată pretutindeni, îndemnându-ne să uităm de noi înşine, de semenii noştri, valorile morale ale străbunilor, căci sunt vetuste şi ne facem de râs în faţa celorlalte popoare mai luminate decât noi.

Competiţia pe toate planurile, dar acea competiţie nedreaptă, a prins avânt în ultimii ani, încât, până şi copiii de vârstă fragedă sunt atraşi de ea, fiindcă altfel nu s-ar integra în peisajul lumii mondene şi ar fi excluşi din rândurile celor inteligenţi. Aproape că ne luptăm corp la corp pentru a fi primii într-o clasă, la birou, în societate, astfel încât şefii, sau cum s-or fi numind ei, să fie mulţumiţi de noi şi să ne mai arunce nişte firimituri din când în când, ca să nu-i părăsim şi să plecăm pe alte meleaguri, unde vom fi tot sclavi, dar mai bine plătiţi. Nu mai ştim cine suntem şi de ce suntem, fiindcă ni se inoculează idei convingătoare otrăvite, ca să tăcem şi să facem doar ce ni se dictează. Suntem minţiţi pe toate canalele media, iar guvernanţii ne promit imposibilul, doar ca să-i votăm. Remuneraţia muncii noastre este umilitoare şi ne aflăm la serviciu atât de multe ore, încât nu mai avem timp nici de noi, şi nici de cei apropiaţi şi dragi sufletului. Aşa se duce timpul veşniciei noastre, dar nici  nu sesizăm acest neajuns, fiind mult prea concentraţi asupra mesajelor ascunse care ni se înrădăcinează în subconştient, răpindu-ne liniştea şi somnul.

Câteodată ne trezim la realitate, şi parcă avem câteva momente de luciditate, dar ne înving tot grijile zilei de mâine, căci sunt multe şi grele. Discernământul a devenit o calitate pe cale de dispariţie, de vreme ce nu ne mai dăm seama ce e bine şi rău, şi le amestecăm într-una, considerând că nu e nimic greşit, iar mintea refuză să meargă puţin înapoi, pentru o scurtă introspecţie şi aflarea adevărului. Mergem cu capul înainte, traşi de sfoara invizibilă a manipulării, şi suntem din ce în ce mai convinşi că aşa trebuie să procedăm, deoarece altă cale nu mai există. Dacă ne-am acorda măcar o şansă, doar câteva minute de reflecţie, am redeveni ceea ce am fost şi amăgitorul n-ar mai avea succes. Dar chiar şi aşa, parcă tot nu e de ajuns, parcă am pierdut deja prea multă vreme din firul vieţii şi acum e prea târziu să mai remediem ceva. Ei bine, nu e deloc aşa! Ne trebuie doar un minimum de curaj, pe care îl găsim tot în noi, ca să ne împotrivim atacurilor de tot felul şi să ne redobândim identitatea. Dacă mergem în locurile încărcate cu energie benefică, dacă gândim pozitiv, dacă ascultăm doar vorbele înţeleptului, avem puterea să ne redobândim încrederea în sine şi mulţumirea că nu am trăit în zadar pe pământ. Răul poate fi învins cu propriile arme, cu multă răbdare şi diplomaţie. Dar, mai mult decât atât, forţa care dă viaţă, puterea credinţei, e cea care ne poate ridica din întunericul în care ne-am scufundat cu bună ştiinţă.

Minunile încă mai reclădesc sufletele zbuciumate, iar destinul nu ne este totdeauna potrivnic. Numai că, nu vrem, sau nu putem vedea însemnătatea vieţii, farmecul şi gingăşia ei, chipul înseninat şi zâmbetul discret al forţei care ne animă existenţa şi ne cheamă la întoarcerea către spiritualitate, ca fiind şansa unică a împăcării cu sine şi cu întreg Universul. Cu toate că, de cele mai multe ori, gândurile reci şi intransigente nu ne dau pace, fiindcă am deconspirat răul cameleonic, o firavă lumină divină reuşeşte să readucă liniştea lăuntrică şi să capteze tot ce e sfânt şi bun în lumea aceasta, atât cât a mai rămas. Imensitatea adevărului este copleşitoare, dar conştiinţa poate să descifreze adâncurile sale magnifice, pentru ca apoi, să le transpună într-o realitate ce încă e greu acceptabilă pentru mulţi dintre noi. Poate că nu mai e mult până vom dori să ne vedem sinele şi să-i acordăm importanţa cuvenită, să-i dăm ceea ce merită şi să-l lăsăm să-şi urmeze drumul ales înainte de răsărit.

Gina Moldoveanu

ÎNVĂŢĂMÂNT

MEREU SCHIMBĂRI...

InvatamantNu ştim când se vor aşeza lucrurile în şcoala românească, dar cert este că suntem campioni la cosmetizare. Sunt unii care nu mai contenesc să-şi dorească într-una o altă faţă a învăţământului din ţara noastră, negândindu-se prea mult la cât de afectaţi vor fi atât copiii, cât şi părinţii acestora.

Iată ce mai e nou: Se vrea înfiinţarea clasei zero, în care să intre elevi micuţi, care nu au deloc habar ce se întâmplă cu ei, şi la ce teste vor fi supuşi. Pe de altă parte, managerii de şcoli şi grădiniţe susţin că acest proiect nu este realizabil, din cauza lipsei de spaţiu şi a unei pregătiri specifice a cadrelor didactice. Mai mult decât atât, se mai doreşte ca la grădiniţă să meargă copiii care au împlinit doi ani, adică picii care ar trebui să stea acasă, ori la creşă. Desigur, orice început e greu! vor susţine aceleaşi minţi luminate, iar educatorii vor face un curs anume pentru calificarea într-o etapă atât de delicată. La şcoli, învăţătorii îşi vor bate capul cu micuţii care nu prea sunt pregătiţi nici fizic şi nici mental pentru un proces de educaţie de acest gen.

Câţi dintre ei au părinţi care, pe lângă serviciu şi treburile gospodăreşti, mai au timp să se ocupe şi de ei, astfel încât aceştia să se ridice la nivelul cerut de ministerul nostru erudit? Dacă vrem ca proprii copii să aibă un start bun, aceştia ar trebui să ştie deja să scrie, să citească, să socotească etc. De acord! Dar aici discutăm despre majoritatea părinţilor care nu au timp să-şi pregătească fiii în aşa fel încât, atunci când vor ajunge la clasa zero să se descurce de minune, să fie capabili să se acomodeze instantaneu şi să mai şi obţină rezultate grozave. Ce se va întâmpla cu acei copii (şi nu sunt deloc puţini), care n-au avut şansa unei astfel de instruiri? Nu cumva se porneşte din start cu nişte carenţe? Nu vor fi aceştia demoralizaţi, văzându-şi colegii mult prea sus faţă de ei? Ce să mai vorbim despre părinţi!? Vor fi cu adevărat distruşi, aflându-se în imposibilitatea de a-şi ajuta copiii.

S-a spus că metodologiile şi programele şcolare vor fi în curând gata, dar, oare, câţi le vor înţelege şi le vor accepta? Cât timp vor mai fi sacrificaţi copiii acestei ţări şi cât vom mai plăti pentru alţii? Au fost întrebaţi şi părinţii despre aceste schimbări, ori ei sunt consideraţi cantitate neglijabilă şi este inutil să li se ceară părerea?

În momentul de faţă, atât învăţătorii, cât şi educatorii şi directorii, ridică din umeri, întrebându-se reciproc ce va fi. O nebuloasă pluteşte deasupra învăţământului românesc, răspândind confuzie şi nedumerire. Prea puţini au răspunsuri clare la întrebările legate de aceste noi modificări, iar majoritatea trăieşte în nelinişte şi haos, gândindu-se ce vor face atunci când se vor afla într-o asemenea situaţie ce pare a nu avea ieşire.

Părinţii aleargă îngroziţi de la o şcoală la alta pentru a-şi înscrie copiii, dar odată ajunşi acolo, li se spune că deocamdată nu e nimic sigur şi ar fi bine să revină la anul, când, probabil, vor avea mai multe informaţii. Apoi, se zvoneşte că în unele şcoli au fost deja înscrişi copii, iar atunci când vor mai veni şi alţii cu astfel de cereri, vor afla cu stupoare că nu mai sunt locuri.

Aşadar, domnilor iluminaţi, poate ne luminaţi şi pe noi, ce e cu aceste oferte fabuloase, dar să ne explicaţi pe îndelete şi pe înţelesul nostru, fiindcă nu suntem aşa docţi ca voi. Mai uitaţi-vă în jur, la celelalte naţiuni cum îşi educă generaţiile, fără să le supună uneori şocuri emoţionale fără precedent. Sau vreţi să ne strecuraţi subtil pastila invizibilă a unui somn, pentru ca atunci când ne vom trezi, să fim marionetele voastre perfecte? Dar, aflaţi, că mai sunt printre noi şi oameni care văd adevărul şi jocul vostru meschin. Poate că, în final, nu veţi reuşi să vă atingeţi scopul penibil.

Gina Moldoveanu

REPERE...

DREPTUL LA PAMFLET

Note de subsol la paradeigma decadenţei prin implozie...

Ave cezarioni, baftalo, mo, cezariene!

                        Lui Ilie Chelariu şi Virgil Diaconu

Pe sârmele făcute triaj, vorba lui Sorescu) - ale maşinii de spălat (memoria) ale scribilor romaniaci, se înşiră exotic şosetele desperecheate ale cosmetizanţilor criticarzi, tezişti and sintezişti, iar falsurile nu le poate cârpi – nihil sine minima moralia,  voila, nicio „instanţă”, deoarece regele e mort şi purceaua aşişderea în coteţul-şandrama al falsei memorii. După loviluţia din 1989, care continuă cu alte pălării şi dosare trucate, în anno pomini 2001, când mă aşternui la acest neserios pamflet, dar sănătos ca vrere, încerc să ies cap-limpede dintr-o lungă aventură a „înnebunirii”, viaţa ca literatură trăită, spre a mă vindeca şi eventual a sugera şi altora reţeta ATITUDINALĂ ce poate avea un efect reparatoriu, fie la bătrâneţe şi sperînd – la gerunziu!,- că pot oferi un sfat generaţiilor care deja sunt, în care arde VISUL curat al unei literaturi ROMÂNE cu alt orizont, neolatin, aşa cum ne  este LIMBA (languaje, monsieur) - în care convieţuim ca într-o PATRIE, da.

„Patria mea este limba franceză” a scris  Andre Malraux, (vezi Dicţionaire ...Paris) – iar Nichita Sergheievici Stănescu, fie iertat, a parafrazat abil „Patria mea e limba română” (vezi manualele şcolare din epoca Cîrpaciului multi-ciuruit... Egregorul de ieri a devenit ciclotron în spaţiul carpato-danubiano-poantelor? Avem un moasntru al maşinei de spălat seconmda hand, un alambic hidos numit Critica română? Cine face azi Istoriile, dicţionarele, şi cine le va selecta din această hilară, eclectică conglomerare de monolit ponce, sfărmat ca muntele de zgură de la Hunedoara? Spre care iad vor pava cu intenţii „bune”, uitucii elitoşi ai celei mai mari farse din istoria României postbelicoase? „Se sparie gândul”. Continui să cred că doar Poeţii adevăraţi ştiu scrie despre poeţi, ci nu abritrii corupţi ai Memoriei Aplatizate şi ai Mancurtismului „de lux”... cu ocheanul întors spre magalomanica impotenţilor din Paşalîcurile „rezistenţei prin cultură”! Dracul îşi face lustru, în „demoncraţia originală” etern-schismatecă, obsedant autică, schizofrenetică şi de fapt distrofică a unei literaturii în derivă pe zoaiele bălţii de „decantare” reziduală, cianuroasă, a Nimicniciei. În zadar aştepţi, sărmane Poet, un Godot: aici sunt doar Cântăreţe chele, Rinoceri şi Dumnezei născuţi în Exil: stigma lui Publius Ovidiu Nasso! 

Între MAHALA şi TAJ MAHAL-urile lui Becali, Copiii-Minune şi alte pro-genituri.

Nimeni mai exact decât genikul lui Ion Brabu nu a definit Isarlîcul ăsta in extenso.

Se spală rufe, într-o veselie, însă aşa cum am văzut, oripilat şi trist, dicţionarele ultimilor 20 de ani, fac opera cosmetizărilor clientelare, mai ales de către antologatorii afazici sau handicapaţi ai „mutaţiei” şi „strămutaţâiei” de Memorie, după cum curge de la bugetul - vorba lui Nicolae Stoe - „pinguinului, mic la stat, mare la sfat: Puşca şi cureaua lată/ ce ficior eram odată” (recte Boc and Funeriu, alias profit Baconski, cu i romînizat: curat „Cadavre în vid (eanu) ! Scriu acest pamflet „supărat rău” (citat din dragul de nepot al dlui Isărescu, poetul epodelor satiricon, George Ţărnea. Avem a ne descărca de energiile negre ale adânc întunericiţilor care se împing a intra în groapa comună a ...antimetafizicii? Cine glossează, totuşi, după ce încă fiind, nu vom mai fi?

Avatarii magraonilor Tra la la, triluliştii şi băgăiştii, porno livreştii and brejii duplicitari fără organon, arbitrii coprupţi ai cărei literaturi? Morcoveaţă nano-sado-massochist al bibliotecilor de subsol? Pare-se că da.  Am continuat a crede că poetul chemat devine ceea ce crede că este, încă de la primele sale încercări... Viaţa sa e o continuă VENIRE a sinelui despre care Borges scria că este un unică entitate, cu felurite nume, în lume.

Nihil sine moralia! Citez din ignobila referinţă a unui care se scremea a fi critic prin anii 1969, la „Tribuna” ante- boccie, Victor Felea, despre Nicolae Stoe, scăpând cioara de semănături a porumbelului vidat de vocaţie critică, citând din poetul braşovean, însă cu ţintă negatoare:

„Îmi face impresia (îi făcea impresia!, n) că dacă vei pune cuvintele acestea la urechi/ aşa cum pui uneori scoicile mării/ s-ar putea să mă auzi prin culorile din ele strigându-te/ şi ţi-ar putea răni timpanele sufletul meu” ...(N Stoe, Consemnări necesare, Editura Tineretului, 1969, n).

Genială ars–poetica, dar cum să o vadă un Felea de sub Feleac, cu ale sale timpane îngroşate, cum toţi asemnea lui?

Am observat prin ani că la noi, tocmai recenzaţii nefaborabili de orbeţii veacului, au şansa de a se afirma pe contrasens, ca scorpionii lui Dumitru Hurubă. De neuitat Cioran, la Paris, în mansarda lui, mai „aproape de cer” ...Despre mine scria în Astra regretatul Ermil Rădulesc, o întâmpinare titrată „Mersul cuvintelor prin cer” ...Am scris la rându-mi, (revista Provincia, 2000) despre Nicolae Stoie, elogiat de M. N. Rusu, Eugen Dorcescu, Titu Popescu, Mircea Iorgulescu, Dumitru Micu, Ermil Rădulescu, Cornel Regman, Laurenţiu Ulici, Dana Dumitriu, A.I. Brumaru, Horia Gârbea, Cornel Ungureanu...

„Harpia nopţii” (poate fi Harpie!) – acuză portretul robot al „târfei lirice” ...Petrecărimea neaoşă, cherchelirrile de după ospeţe (balcanismul cu pupături şi pupincurismul, n) – mesele goale, pictorul care, după desfrâu” cu pensula-i mângîie fesele/ şi adoarme în iarbă”... Tabloul alegoric al DECĂDERII UNEI CULTURI... străveziu (strepezit, n) – sumbru, poemul lui Nicu Stoie este fără echivoc cheia de boltă....

Cum să înţeleagă ceea ce ei înşişi nu pot (a scrie poezie! – criticii care chiorţăie, se screm, constipaţi, să recepteze şi să îndrume MORAL patrimoniul întru zestrea de memorie a unei literaturi în implozie liberă? Ion Itu definea poezia „vers dumnezeiesc”: cum să priceapă Dracul ceea ce îl umple de cele şapte frici ale dualismului?

La care popor de azi există mai multe nume pentru Satana decât la poporul (încă al) nostru?

Pamfletul Manifest

Scripta-fripta! Păduri virgine, seculare preluci, vor fi decimate şi se vor surpa pământurile literaturii amnezice, întru pravoslava lucrare a celor care ipocriţi nu au înţeles de ce „codru-i frate cu românul”... S-a dus veacul poeticii lui Goga, Crainic, Voiculescu şi tuturor sfinţilor închisorilor, şi nimeni nu va mai veni să planteze ceva în loc, nicicum alde utecismul televist al  unora  care  fac noua propagandă, nomine odiosus. Dacă Ge Călinescu perora studenţilor „Eu sunt grec”!, alţi grecoturciţ  nici măcar nu vor recunoaşte-o! Cum dracu’ s-o facă, harpiile!? Harpoane ale lui Harpagon!

Unii joacă sîrba-n căruţă, alţii hulesc geniul lui Brâncuşi, ori al lui Bălcescu, unii lipovesc prin deltele strămutaţilor sau mutanţilor. A nu uita, este pentru EI, a te urî, a te ignora, Poete! Cu cât vei fi mai uitat în cetatea de subsol, cu atât ai şansa de a rămâne cu ceva, dacă eşti, dacă ai fost ADEVĂRATUL.

Hetero-criticismul istoriei de tip miliţienesc, pseudo-policer, e la modă? Baftalo! Nu se face nicio lustraţie, ecologia e o gogoriţă. Consolează-te, uită şi vei fi ceea ce eşti, dacă eşti născut, ci nu făcut, scriitor Român.

                                                                                  Eugen Evu (Hunedoara)


 

EMOTICONUL CA SUBSITUT AL EMOŢIEI COMUNICĂRII NON-VERBALE

Îmi place să mă amuz privind ingeniozitatea şi realizarea artistică în format electronic ale aşa numitelor „emoticoane”. Iniţial vizibile doar pe reţelele de „chat & dating” (adică „flirt & întâlniri romantice”), ele s-au extins treptat ca întrebuinţare chiar şi pentru trimiterea de mesaje electronice sau la postarea / publicarea de comentarii pe diferitele pagini de Internet. Indiferent însă de locul lor de utilizare, nu pot să nu remarc mesajul emoţional nostim, romantic sau patetic, după caz, ataşat trimiterii sau primirii unor astfel de simboluri grafice.

Mai nou, şi graţie tehnologiei tot mai perfecţionate, aceste emoticoane sunt realizate din imagini animate, care prin repetiţie sugerează o anumită atitudine sau diferite sentimente, ce ar fi fost imposibil să fie descrise pe deplin în cuvinte. Compensând dialogul sumar, chiar întretăiat de diferite semne de punctuaţie aruncate la final de cuvinte pe „mess”, emoticonul dă dintr-odată viaţă întregului mesaj, adăugând un plus de sens.

De aceea, am convingerea că utilizarea lor în comunicarea prin Internet nu face altceva decât să suplinească lipsa semnalelor non-verbale pe care le transmitem prin gestică, mimică sau atingere atunci când suntem faţă în faţă cu persoana cu care discutăm. În plus, aceste simboluri grafice animate ne permit de multe ori să exprimăm chiar lucruri ce ne-ar fi creat o anumită sfială în raport cu situaţia în care ar fi trebuit să emitem un anumit mesaj în mod direct.

De câte ori un adolescent îndrăgostit nu a avut probleme să îşi exprime sentimentele faţă de persoana iubită, fiindu-i în acelaşi timp ruşine să facă acest lucru în mod public de teamă că va fi refuzat sau chiar umilit. Însă prin intermediul unor emoticoane emise progresiv în diferitele etape ale comunicării, acest joc al tatonării sentimentelor celui cu care se vorbeşte poate să fie un avantaj pentru a şti dacă poţi merge mai departe sau trebuie să te opreşti. Acest lucru este valabil şi pentru alte genuri de relaţii ce implică o emoţie profundă, în genul discuţiilor cu persoanele dragi sau cu prietenii.

Analizând paleta de opţiuni ce ţi se oferă, ai ocazia de a-ţi exprima sentimentele prin pictograme ce acoperă cele mai variate sentimente, de la bucurie la tristeţe, de la interes la plictis, de la iubire la supărare, de la sentimente pozitive la cele negative. De exemplu, de multe ori îmi place să utilizez emoticonul numit „Smile” („Te invit să râzi”), însă nu de puţine ori am apelat la „Wink” („Îţi fac cu ochiul”), fiindcă mi s-a părut ingenios şi foarte amuzant. De regulă am căutat să evit „In love” („Sunt îndrăgostit”) sau „Kiss” („Te sărut”), intens folosite de către persoanele de sex feminin pentru a-şi exprima mai direct sentimentele faţă de cel drag. În cazul meu prefer „Heart” („Inimă”), pentru a spune persoanei pe care o iubesc că ţin la ea în mod profund şi sincer.

Nu pot uita nici emoticoanele de sărbătoare, cum ar fi „Cake” („Tort”) şi „Flower” („Floare”) oferite celor cunoscuţi de ziua lor sau cu ocazia diferitelor evenimente. „Coffee” („Cafea”), „Drink” („Băutură”) sau „Beer” („Bere”) sunt şi ele sugestive mai ales pentru reuniunile între prieteni, cunoscuţi sau colegi de serviciu. Prin urmare, în funcţie de ceea ce doreşti să transmiţi ca emoţie, motivaţie sau atitudine ai la dispoziţie un întreg set de pictograme animate ce te pot ajuta ca printr-un simplu gest să exprimi ceea ce nici o mie de cuvinte nu ar fi întotdeauna suficiente.

Trebuie menţionat că în istoria dezvoltării sistemelor de comunicare în scris cu mult înainte de structurarea primelor alfabete fonetice, la care semnele sunt ataşate sunetelor produse vocal, a existat un sistem de transmitere a informaţiei prin imagini, numite pictograme sau alteori ideograme, făcându-se asocierea dintre semnele grafice şi diferitele stări sau sentimente. Scrierea alfabetică a permis o compactare a comunicării permiţând o eficienţă crescută, dar în acelaşi timp fără imagini conţinutul a devenit tot mai sărac în ce priveşte exprimarea sentimentelor sau emoţiilor.

De ce oare copiii se bucură de cărţile bogat colorate cu imagini felurite ce le stimulează imaginaţia şi reveria, procese fundamentale în dezvoltarea fiinţei umane? Sau de ce adulţii selectează, de multe ori involuntar, acele materiale sau documente ce au alături de textul scris şi anumite imagini sau simboluri grafice? De ce alegem cărţile pe care le vom cumpăra uitându-ne în primul rând la copertă, grafică şi după aceea la conţinut?

Este clar că putem vorbi de un aspect emoţional, non-verbal al comunicării, ce face parte integrantă din modul în care fiinţa umană comunică, întregind paleta de exprimare nu numai cu informaţii, ci şi cu sentimente sau atitudini. Nu în ultimul rând, memorarea are la bază tot un proces de asociere dintre imagine şi conţinutul informaţional ce se cere a fi reţinut.

Prin urmare, nu pot decât să mă bucur de revenirea în forţă a pictogramelor alături de caracterele extrase dintr-un alfabet ce reproduce mai mult sau mai puţin fonetica sau vorbirea umană. De fapt, în scrierea veche egipteană, sau ieroglifică, erau deopotrivă stilizate elemente ce ţineau de sunetele vorbirii, precum şi de partea emoţională, imposibil de descris pe deplin în cuvinte articulate. De multe ori un ochi de şoim sau imaginea unui anumit obiect sau animal era mai potrivită decât expunerea plicticoasă şi plină de simboluri grafice a ideilor comunicate.

Scrierea pur alfabetică a constituit o simplificare a acestei vechi scrieri cu scopul comunicării cu naţiuni străine pentru ei la acea dată, în genul popoarelor semitice, inclusiv cu evreii. Dar îmbinarea dintre caractere fonetice, sau fonograme, şi imagini, sau pictograme, reprezintă o transpunere corespunzătoare a componentelor informaţionale dar şi emoţionale ale comunicării umane.

Prin urmare, vă invit să folosiţi aceste simboluri grafice, însă fără a abuza de ele, fiindcă oricât de multe sentimente am avea de exprimat, totuşi cuvintele sunt cele care conturează în cele din urmă sensul. Şi de asemenea, invit pe toţi fanii de „messenger” să folosească propoziţii complete atunci când au de spus ceva şi să nu se mărginească doar la limbajul de peşteră, parţial articulat, lipsit de predicat, în genul „Eu, Tarzan. Tu, Jane”. Frumuseţea comunicării se atinge atunci când îmbinăm informaţia cu sentimente şi atitudini, când cuvintele sunt exprimate pe fundalul celor mai calde emoţii, care aduc în cele din urmă nu numai cunoştinţă, ci şi bucurie în inima celor care iau act de ceea ce noi exprimăm.

Să facem comunicarea umană cât mai frumoasă cu putinţă, aceasta este dorinţa mea, iar viaţa noastră să fie plină de sentimente pozitive şi luminoase. Atunci nu ne va părea rău că trăim, suferim sau plecăm din această lume. Trăim unii prin ceilalţi, acest lucru fiind valabil pe întreaga durată a vieţii noastre. Să nu fim egoişti în exprimarea bucuriei, solidarităţii şi ataşamentului dintre noi şi semenii noştri.

Octavian Lupu (Bucureşti)


 

S.0.S. COPII AI ROMÂNIEI

Cazul C. G. 7 ani, clasa I, o şcoală din Brăila

O vecină a familiei X sesizează ca elevul C.G., pleacă de acasă zilnic la ora 7, deşi parcurge distanţa casă-şcoală în 10 minute, iar orele de curs încep la 8. Vecina discută cu copilul şi acesta jenat îi spune că nu a ştiut cât este ceasul. Totuşi dimineaţa următoare pleacă la aceeaşi oră… Când vecina vine la şcoală şi discută cu învaţătoarea, copilul lasă privirea în pământ şi plânge. Plânge şi în timpul orelor de curs, este abătut, nu are chef de nimic…

În discuţiile cu psihologul reiese că problema de fond este tristete, cauzată de decesul tatălui, plecarea mamei, boala bunicii. Tatăl s-a stins în urma unei ciroze şi este înmormântat la cimitirul din zonă. Copilul îl vizitează în fiecare dimineaţă şi vorbeste cu el… Mama copilului lucrează în Italia, şi vorbesc la telefon destul de des. Familia  a făcut datorii mari la bănci, şi creditele trebuie plătite. Copilul a rămas în grija bunicii paterne, care momentan, este internată în spital în Bucureşti şi urmează să fie operată, suspectă de tumoră la sân.

Bunica paternă deţine un apartament cu trei camere. Temporar a venit să dormă cu copilul, fratele tatalui, si concubina acestuia. Concubina, o doamnă  “de treabă”, îl supraveghează la lecţii. Costel (fratele tatalui), îl învaţă să se joace pe calcultor pentru că “nu prea ştie altceva” - spune elevul.

Copilul îşi doreşte: să fie sănătoasă bunica, mama şi el, să poată fi împreună cândva.

Oare cum se vede lumea de la înălţimea acestui copil?

Oare, cele 2-3 minute acordate de învăţătoare suplimentar sunt suficiente copilului şi nevoilor lui cognitive şi emoţionale?

De la ce repere porneşte psihologul şcolar care îi acordă şi el o oră pe săptămână?

Ştiind că valorile fundamentale pe care ne aşteptăm să şi le însuşească copilul sunt: familia, educaţia, legea, comunicarea, munca, democraţia, respectul, credinţa şi întrajutorarea, pe care dintre acestea se poate baza copilul la aceast moment?

În afară de vecina care a sesizat că el pleca mult prea devreme de acasă în raport cu distanţa de parcurs până la scoală, nimeni  nu s-a uitat la acest copil…

Vede cineva problemele copiilor în aceste situaţii?

Cine ajută familiile să înţeleagă importanţa relaţiei afective si a timpul petrecut cu copiii lor? Cine le sprijină să-şi formeze un stil de viaţă sănătos, şi o cultură a credinţelor?

Dacă analizăm cauzele, acestea sunt pe de o parte obiective, şi ţin de societate în anasamblu: lipsa locurilor de muncă; manipularea maselor prin politici de marketing şi publicitate cu stimularea consumului de produse de orice fel, în raport cu producerea de bunuri; lipsa unor programe eficiente de urmărire a sănătăţii populaţiei şi depistarea timpurie a bolilor; personal insuficient în instituţiile care ar trebui să ocrotească persoanele aflate în dificultate; lipsa logisticii necesare pentru monitorizarea nevoilor acestora; şi nu în ultimul râănd birocraţia excesivă şi incoerenţa programelor de supraveghere sau intervenţie.   

Sunt şi cauze subiective: stil de viaţă nesănătos orientat spre consum exagerat de alcool (care a cauzat ciroza tatălui), lipsa unei educaţii adecvate în privinţa creditelor şi a consecinţelor neachitării acestora.   

Statistic, la nivelul judeţului Brăila, 12% dintre copii au părinţii plecati cu serviciul în străinătate. Cine suplineşte funcţiile părinţilor? Şi mai ales cum?

Vasilica Vargă


 

LANSARE DE CARTE ŞI RECITAL DE FLAUT ŞI PIAN LA SLOBOZIA

Scrisori netrimise, Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi

Marţi, 08 noiembrie 2011, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia a găzduit un eveniment cultural în care muzica şi literatura au adunat în jurul lor iubitori ai artei.

Evenimentul a fost deschis de un recital de flaut şi pian, avându-le ca protagoniste pe interpretele Teodora Ducariu (flaut) şi dr. Verona Maier (pian), profesoară la Academia Naţională de Muzică din Bucureşti. Piesele interpretate au fost trei sonate pentru flaut şi pian de Otar Taktakishvilli, Francis Poulenc şi Lowell Liebermann.

După recital, a urmat lansarea cărţii autoarei Florentina Loredana Dalian, Scrisori netrimise, apărută în 2011 la Editura Fundaţiei Culturale Antares din Galaţi. După cuvântul autoarei, a urmat o prezentare susţinută de scriitorul Corneliu Antoniu, Preşedintele Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România, totodată Directorul Editurii Fundaţiei Culturale Antares. Următorul moment a fost o surpriză pregătită de elevii Liceului Pedagogic din Slobozia, coordonaţi de doamna profesoară Mariana Tărăcilă, care au citit fragmente din carte.

Mass-media a fost prezentă prin reprezentanţii săi: doamna Adriana Stoica, realizator de emisiuni la televiziunea Antena 1 Slobozia şi domnul Mădălin Sofronie, jurnalist la Observator de Ialomiţa, cărora autoarea Scrisorilor netrimise le-a acordat câte un interviu.

Ideea şi organizarea evenimentului au aparţinut doamnei Doina Roşca, Director al Centrului Cultural Ionel Perlea.

Florentina Dalian (Slobozia)


 

ACASĂ LA FĂNUŞ NEAGU

Scriu aceste rânduri la câteva ceasuri după ce am aflat de naşterea în cer a celui mai prolific dramaturg român din toate timpurile (140 de piese): Paul Everac. Mare iubitor de români, românitate, românism. Spirit coborât, parcă, din lumea sfinţilor bizantini. Ca şi Adrian Păunescu, despre care, în urmă cu aproape un an, grăia: “Mi-a luat-o înainte în multe privinţe. Nu trebuia să mi-o ia înainte şi în moarte”.

În această mărturisire nu era nici urmă de sarcasm, ci doar o tristeţe cvasimetafizică, o adiere de sceptic mântuit. Paul Everac avea în vedere, înainte de toate, faptul că el era mai vârstnic cu aproape 20 de ani decât Adrian, buzduganul de purpură al unei generaţii dăruite de Dumnezeu cu belşug de talent, demnitate naţională, rectitudine civică şi morală, bucurii celeste, uneori, şi, desigur, suferinţă cât putea duce…

Trecut la cele veşnice pe 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu l-a chemat în ceruri, după numai şase luni şi trei săptămâni, pe Fănuş Neagu, un alt stâlp de pridvor al generaţiei 60.

Şi astfel, după o rânduială ştiută doar de ursitori, din jumătate în jumătate de an, rămânem tot mai săraci, însinguraţi şi goi de stelele noastre cardinale.

…Exact acum o săptămână, într-una din pauzele seminarului internaţional organizat la Brăila de ,,Doamna de fier” a Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional: Ana Hărăpescu, am dat o fugă, împreună cu colegul şi prietenul meu Romulus Turbatu, până în satul natal al lui Fănuş Neagu: Grădiştea – 55 km la nord de Brăila, 30 km la est de Rm. Sărat. Un drum pe care nu-l mai bătusem niciodată. Aflasem însă că, pe 2 iulie a.c., la 40 de zile de la moartea lui Fănuş, aici se deschisese Casa memorială. Mare ne-a fost surpriza când, după o curbă la stânga, la vreun kilometru distanţă de şoseaua naţională Brăila-Rm. Sărat, aveam să zărim calea rutieră blocată. ,,Cred că am ajuns” – m-am adresat cu voce tare colegului Romulus. Un buchet de oameni, care tocmai vizitaseră Casa memorială Fănuş Neagu, făceau fotografii, se îmbrăţişau cu gesturi largi, îşi luau bun rămas. Acesta a fost şi norocul nostru, deoarece, dacă întârziam fie şi numai cinci minute, profesorul Nicu Negoiţă, custodele, pleca spre şcoala din satul învecinat, unde avea ore la clasele gimnaziale. Pleca luând cu sine cheile Casei memoriale. Surpriza a fost şi mai mare când am coborât din automobil. Scriitorul Nicolae Băciuţ (omologul meu din Tg. Mureş, directorul revistei Vatra veche, lansată de el, acum trei ani), de care ne despărţisem cu vreo oră în urmă, la seminarul internaţional,  şi despre care bănuiam că o luase spre drumurile transilvane, ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a făcut cunoştinţă cu cei prezenţi: prof. Angela Olaru, doamna, domnul şi domniţa Miron (născută la 1 august 1997), tuspatru din Brăila, şi, fireşte, profesorul Negoiţă. Familia Miron îi facilitase poetului, eseistului şi publicistului Nicolae Băciuţ deplasarea la Grădiştea. La 14 ani abia împliniţi, Miruna-Ioana Miron ne-a oferit (presată de prietenul Băciuţ) autografe pe placheta sa de debut editorial: Zi fără anotimp (Editura Nico, Tg. Mureş, 2011, 58 p.), poeme în proză de o delicateţe, frăgezime şi vibraţie lirică admirabile.După încă o repriză de fotografii, în faţa Casei memoriale, şi după ce le-am dăruit tuturor exemplare din ediţii diferite ale revistei Lamura (pe care o realizez la Craiova, împreună cu Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu şi Romulus Turbatu), am rămas doar cu profesorul Negoiţă, consătean şi prieten al marelui Fănuş Neagu. Pitită într-o livadă, casa, văruită în nuanţe de galben pai, cu chenare, la ferestre şi uşi, de culoare brun, pare să te întâmpine cu un surâs ospitalier, bucuroasă că îi treci pragul.Văzută din şosea, casa are trei retrageri volumetrice (cum ar zice arhitecţii): cu fiecare rând de odăi, îşi adaugă încă o extensie. Un pinten. Fiind de trei ori mai lată (lungă) pe aliniamentul din spate, faţă de acela de la intrare.Văzută de sus, casa are, pe latura de est, un zig-zag, care te trimite cu gândul la celebra sculptură a lui Constantin BRÂNCUŞI: Cocoşul, salutând soarele. Întâmplare ori, mai degrabă, inspiraţie divină, această formă de fierăstrău zdrenţuieşte crivăţul fioros la vreme de toamnă, face ferfeniţă viscolul din oţel fierbinte al iernii, sfârtecă şi domoleşte vipia verilor, când lava sorelui curge pe pământ.

În antreu (lung, prelung ca o ispitire în labirint), te frapează trei panouri cât un stat de om. Cel din stânga este înviat de un portret (fotografie) a lui Fănuş Neagu, sub care licăreşte textul mărturisitor despre ce înseamnă pentru el satul natal Grădiştea şi casa-pinten în calea crivăţului.

Panoul din dreapta, împărţit în două coloane, cuprinde lista cărţilor de căpătâi, a romanelor, povestirilor şi altor volume publicate de Fănuş Neagu.

Pe fundal, privindu-te ochi în ochi, când păşeşti pragul de la intrare: Fănuş Neagu. Fotografie-portret, înaltă de cel puţin un metru şi jumătate.

Deschizi cu sfială uşa din stânga şi plonjezi rapid în lumea de taină a unei case româneşti de la ţară – adică de acolo de unde, de mii de ani, dăinuie talpa ţării şi încă ne mai poartă peste milenii.

Nu ştii ce să admiri mai întâi: puzderia de fotografii, solitare sau în montaje felurite, ori mai degrabă frumuseţea neasemuită a mobilierului tradiţional (ţărănesc), a uneltelor şi ustensilelor trebuincioase în viaţa de zi cu zi. Paturi de lemn, leagănul în care a fost legănat micuţul Fănuş, policioare doldora de străchini, farfurii, oale din ceramică, putinei pentru brânză, fierăstraie, război de ţesut, coşuri de nuiele şi, surpriza-surprizelor (pentru că nu ne mai aducem aminte de ele): …medicul casei – lădiţa cu ventuze, ocrotită, deasupra, de nelipsitul mătăuz cu vată în cap.

Camera din urmă, pe dreapta, în care închei circuitul, este străjuită de un alt portret olimpian al lui Fănuş Neagu, lat de un metru şi douăzeci de centimetri, înalt de aproape un metru şi şaptezeci. Te îndeamnă să i te alături şi să mai faci o fotografie de adio. Ori de bună revedere. Cu el, cu Fănuş.

În aceeaşi odaie: vitrina cu plachete, medalii, premii, diplome; vestmintele de academician ale lui Fănuş; mai multe panouri de mari dimensiuni, cu zeci de fotografii de la diverse festivaluri internaţionale, naţionale, de la şezători literare şi întâlniri cu cititori de la nord, dar şi de la sud de Dunăre, din alte zări ale lumii…

Şi, totuşi, această călătorie în labirintul casei în care s-a născut şi a copilărit făurarul mitografiei Bărăganului, Fănuş Neagu - cel ce a înălţat noi colonade Panteonului prozei româneşti, gemene cu acelea sculpate de Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu, Constantin Ţoiu – eşti obligat să o închei în prima cameră din stânga. Pentru că acolo se află Cartea de onoare, în care profesorul Nicu Negoiţă te invită să-ţi caligrafiezi câteva impresii.

Prima dintre însemnările din Cartea de onoare aparţine celui mai valoros critic şi istoric literar român în viaţă, acad. Eugen Simion, datată 2 iulie 2011, atunci când Casa lui Fănuş a intrat în circuitul public.

Cu acel prilej, în prezenţa oficialităţilor şi a prietenilor culturii din zonă – inclusiv al lui Lucian Chişu, brăilean de obârşii, director al Muzeului Literaturii din Bucureşti – bravul meu prieten din anii studenţiei, Viorel Coman (pseudonimul profesorului Viorel Mortu), a lansat fascinantul său volum: Fănuş Neagu – Povestirile magice. Împreună cu acad. Eugen Simion, Viorel Coman, care şi-a dat doctoratul cu o teză despre universul prozei lui Fănuş Neagu,  va duce la împlinire un vast proiect cultural, menit să-l menţină mereu viu în conştiinţa generaţiilor de azi şi de mâine pe inconfundabilul Fănuş.

La bună revedere, oameni ai Spiritului Românesc ! Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Paul Everac, Mircea Micu…

Dan Lupescu (Craiova)


 

MONA LISA – DOAMNA CU ZÂMBET MISTIC

La Muzeul Luvru din Paris, o tânără femeie frumoasă priveşte calm vizitatorii ce se perindă prin faţa ei, zâmbind enigmatic din rama unui tablou cu dimensiunea de 77X55 cm. Portretul ei inspiră linişte, relaxare, armonie şi o anumită grandoare, în pofida hainelor şi coafurii simple ale modelului. Femeia este Mona Lisa, cunoscută şi ca La Gioconda, despre care se presupune că ar fi fost soţia lui Francesco del Giocondo, un înstărit negustor de mătase din Florenţa.

Surâsul Mona Lisei

Leonardo Da Vinci (15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța) a început lucrul la acest tablou în 1503 sau 1504 şi l-a încheiat în 1519, cu puţin timp înainte de moartea sa. În august 1911, pictura Mona Lisei este furată din Muzeul Luvru de un funcţionar italian, care dorea să o returneze Italiei sale natale. În 1956, tabloul Giocondei este vandalizat de două ori şi din acel moment, pânza este protejată de un geam rezistent la gloanţe. Pictura impresionează în special prin zâmbetul misterios al modelului, ce îi subliniază feminitatea şi frumuseţea. Descoperiri recente au adus lumină asupra “secretului” surâsului Mona Lisei, înlăturând speculaţiile făcute de-a lungul timpului.

Cu gene şi sprâncene

Inginerul francez Pascal Cotte, fondator al tehnologiei Lumiere, a inventat un aparat de fotografiat pentru imagini multispectrale de o rezoluţie de 240 de megapixeli, ce foloseşte 13 lungimi de undă, de la ultraviolete la infraroşu, cu care a scanat pictura Mona Lisei. Imaginile rezultate înlătură secolele de restaurări repetate ale tabloului şi orice alte modificări, punând în valoare modul în care artistul a dat viaţă chipului pictat al Giocondei, dar şi felul în care aceasta le apărea lui da Vinci şi contemporanilor săi.

"Faţa Mona Lisei pare puţin mai lată, zâmbetul ei este diferit, ochii îi sunt diferiţi", a declarat Cotte. "Zâmbetul ei este mult mai accentuat aş spune”. Deoarece pe pânză nu se observau nici genele, nici sprâncenele modelului, Cotte s-a ocupat şi de acest aspect. “Un zoom pe ochiul stâng al Giocondei a revelat o unică tuşă de culoare foarte subţire, în zona sprâncenei”, a afirmat acesta. "Eu sunt inginer şi om de ştiinţă, aşa că pentru mine totul trebuie să fie logic. Nu era logic ca Mona Lisa să nu aibă sprâncene sau gene", a continuat el.

O premieră

O altă enigmă a fost poziţia braţului drept al Giocondei: aceasta îşi ţine mâna dreaptă pe pântec. “Este pentru prima dată”, a spus Cotte, “când un pictor redă braţul şi mâna modelului într-o asemenea poziţie”. Chiar dacă nu au înţeles niciodată  raţionamentul lui da Vinci, alţi artişti nu au ezitat să îl copieze şi în această privinţă.

Cotte a descoperit că pigmentul folosit la încheietura mâinii drepte a Giocondei se potriveşte perfect cu cel al veşmântului acesteia. Lucrurile încep să aibă sens: "Dacă priveşti în profunzime în infraroşu, îţi dai seama că Mona Lisa îşi ţine cu antebraţul şi cu încheietura mâinii un capăt al hainei", afirmă Cotte.

"Vincolare" de la Da Vinci

Imaginile în infraroşu au scos la iveală schiţele pregătitoare realizate de da Vinci, peste care artistul a aşezat încă trei straturi de lac si vopsea. Se pare că până şi un pictor ca Leonardo a avut unele ezitări. “Dacă te uiţi la mâna stângă a Giocondei, nu se poate să nu remarci modificarea poziţiei degetelor arătător şi mijlociu ale modelului. Este clar că da Vinci s-a răzgândit, prima poziţie a degetelor era diferită de cea pe care o vedem acum în tablou”, a declarat Cotte.

Alte dezvăluiri includ broderia ce împodobeşte decolteul rochiei Mona Lisei (care poate fi considerată chiar semnătura pictorului, având în vedere că în italiană "a împleti" este "vincolare", verb ce face referire la numele de da Vinci) şi transparenţa vălului ce acoperă capul modelului (indicând faptul că Leonardo a pictat mai întâi peisajul imaginar din fundal şi apoi, utilizând tehnici de transparenţă, a reprezentat pe pânză vălul). De asemenea, cotul Mona Lisei a fost restaurat în urma distrugerii provocate de o piatră ce a lovit tabloul în 1956. În plus, contrar speculaţiilor, s-a stabilit că portretul Giocondei a fost realizat în ulei pe lemn de plop.

Cotte afirmă că dacă stai culcat pe spate şi priveşti în sus la imaginea mărită în infraroşu a Mona Lisei, frumuseţea şi aerul ei mistic sunt evidente. “Dacă te afli în faţa acestei imagini imense a Giocondei, înţelegi imediat de ce este atât de faimoasă", a spus Cotte. “Este ceva ce trebuie să vezi cu proprii ochi.”

Zâmbetul Mona Lisei – o iluzie

Timp de sute de ani, criticii de artă au meditat asupra misteriosului zâmbet pictat de Da Vinci. Recent, Margaret Livingstone, neurobiolog la Harvard, a venit cu o altă explicaţie fascinantă: Da Vinci a zugrăvit chipul Mona Lisei în culori care joacă feste privirii noastre.

Livingstone a examinat mult timp modul în care celule din sistemul nostru vizual procesează diferitele tipuri  de informaţie, cum ar fi forma, culoarea, adâncimea şi mişcarea. Analizând tabloul lui Da Vinci, aceasta a constatat că artistul a pictat zâmbetul Mona Lisei aproape în întregime în frecvenţe spaţiale joase, care sunt cel mai bine receptate de vederea periferică. Rezultatul, după cum observă ea, este o iluzie:

“Atunci când te uiţi la ochii Mona Lisei sau la fundal, îi vei vedea zâmbetul. Dar dacă îi priveşti direct gura, zâmbetul ei pare să fi dispărut. Faptul că zâmbetul acesteia variază atât de mult în funcţie de unghiul din care priveşti face prin urmare, ca expresia Giocondei să fie dinamică, în timp ce faptul că zâmbetul ei dispare atunci când te uiţi direct la ea, creează aparenţa unei expresii evazive.”

“Niciodată nu i se părea că l-a terminat"

Pictorul şi istoricul de artă Lomazzo scria că "Leonardo nu a terminat portretul Mona Lisei pentru că nu ştia niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se părea că l-a terminat". Imaginaţie, iluzie sau realitate, zâmbetul Giocondei atrage în continuare milioane de vizitatori la Luvru. Portretul ei este o mărturie vie a geniului florentinului Leonardo da Vinci.

Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)


 

SĂRBĂTOAREA DE IGNAT ÎN SATUL ROMÂNESC

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / - Da la turmă cine-şi umblă? / - Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

 (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul. Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / - Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / - Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani!
În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti)

[1] Vercescu G. Elena, Datini şi colinde. Însemnătatea lor în viaţa românească, Bucureşti, 1940, p. 40, 41).

ATELIER

TRĂZNETE ÎN AUGUST

Era la noi o vorbă: a trecut Drăgaica, gata cu fulgere şi trăznete şi, mai ales, gata cu …piatra. Era o constatare făcută de oamenii satului dintr-o experienţă de viaţă,  dar care, de multe ori, fusese contrazisă de vreme. Nu venise, într-o vară, aşa, din senin, o ploaie cu grindină de a distrus toţi pepenii de lângă pomii lui Ciurdele? Şi ce pepeni ! Au plâns femeile ca-n vreme de război. – maică, măiculiţă, Doamne, pupa-ţi-aş tălpile tale, munca noastră  de-o vară s-a dus cu norul care şi-a descărcat furia nebuniei lui pe nişte pepeni gata să dea în pârg,  se lamentau cele mai bătrâne.

Alteori, chiar a doua zi de Drăgaică , tot aşa, din senin, un nor ridicat dinspre cornul caprei şi-a descărcat sacul de pietre peste sat.

A venit un fir, pe jumătate de sat, şi, pe unde a trecut prăpăd a făcut! A spart toate geamurile până şi la casele cu prispă: Parcă cineva din cer arunca pietrele în geam şi avea grijă ca nicio piatră să nu fie aruncată degeaba.

- S-a mâniat Dumnezeu pe noi, că tare răi ne-am mai făcut, se resemnau femeile care mai în fiecare duminică mergeau la biserică.

Satul îşi vedea răbdător de rosturile lui. Oamenii erau bucuroşi că izlazul este verde şi frumos şi că animalele au iarbă dindestul.Poate nu era bucurie mai mare ca ziua în care se mergea pe izlaz la tăiat mărăcini.

Cum coborai pe Cacova, în priporul de la Vasilica lui Dişcă, unde erau şi gropile de pământ de la care mai tot satul lua primăvara pământ galben de lipit prispele şi spatele caselor, după ce rămâneau în dreapta gropile pline cu gunoiul adus în grabă de mai toţi oamenii din Sfântu Gheorghe  şi unde totdeauna fumega un foc ce nu se stingea niciodată, dădeai de o privelişte a cărei frumuseţe nu şi-o  pot imagina decât cei care, cel puţin o dată în viaţa lor, au străbătut desculţi drumul ce, ocolind un teren de joacă pentru copii, devenit mai spre noi teren de fotbal, trecea pe lângă târlele lui Ilie Damicoj, Gheorghe Trocan cu cei doi, fiul şi nepotul, şi, mai spre Coada Purcarului, târla lui Ion Chiuche, din Frasinu, ajungeau la Comasca pentru a face baie în apa ce ducea la Dunăre.

Ceea ce nu se poate exprima în cuvinte este impresia pe care ţi-o lăsau cele trei târle vara când, din cauza căldurii, văzute de departe, păreau nişte castele din poveşti supraetajate care jucau misterios. Aveai adesea iluzia că sunt chiar mai multe şi erai intrigat când, apropiindu-te de ele, vedeai că nu sunt decât trei şi, mai ales, că sunt niste ţarcuri din scândură rară lângă o surlă la care, cu răspunderi bine stabilite, vegheau nişte câini ciobăneşti care te urmăreau de cum apăreai, dar care nu te lătrau decât dacă, cine ştie din ce motiv, te apropiai mai mult de terenul pe care fiecare dulău îl avea în pază.. Şi dacă lătra unul dintre căini, ceilalţi, ca la comandă, lătrau şi ei. Târla întreagă era în alarmă. Işi răspundeau unii altora de parcă ar fi repetat anumite parole prin care asigurau securitatea intregului sector.

Căutai cu privirea turmele de oi şi te-ai fi aşteptat să le vezi repede, dar, în zilele de caniculă le descopereai de fiecare dată bulucite sub sălciile reniei, singurul pâlc de verdeaţă ce era pe o câmpie cât vedeai cu ochii de la digul ce despărţea Balta Mare, lăsând în voia apelor Dunării, când se revărsau, satul Flămânda, un sat de rudari pierdut în timp şi uitat de istorie în care români erau doi tineri, învăţători, ispitiţi acolo nu atât de meseria lor de învăţători, cât de pasiunea învăţătorului pentru vânatul la raţe. Aveau şi prieteni aleşi. In fiecare zi de sâmbătă vedeai coborând din Jarcaleţi.vânători, veniţi cu trenul până în gara Băneasa,  care măsurau apoi cu pasul digul până la Gostinu şi de-acolo, cale de alţi trei kilometri, îşi continuau drumul până la Flămânda. Baltă peste tot şi salcie şi plop cât cuprinde. Lingurile şi fusele pentru toată valea Dunării aici erau lucrate de cele cam 100 de familii de rudari. Câţi erau cu toţii niciodată nu s-a ştiut. Recensămintele, atâtea câte i-au vizat şi pe ei, nimeni nu ştie dacă au dat numărul lor exact.

Un  bucureştean zice că ar fi întrebat odată un om pe care l-a întâlnit când intra pentru prima oară în Jarcaleţi.

-Tată moşule, de ce eşti dumneata un jarcalete, că te văd om în toată firea! Frumos, şi cred că şi ai nevastă frumoasă şi, copii, dacă ai..

-Da, am patru; trei băieţi şi o fată…

-Şi fata o fi…

-Da, ea este mai mare, răspunde omul interogat de unul care, ştiind sensul regional al cuvântului îl iscodea, şi puţin mirat de ce omul de la oraş râdea în zeflemea.

- Păi, ai o familie ideală: nevastă frumoasă şi de casă, ţi-a dat patru copii, fata mai mare să-ţi fie la bucătărie şi băieţi care să-ţi fie de ajutor.

-Dumnezeu a rânduit cum a vrut el, sunt mulţumit, ce să zic, răspunde jarcaleţeanul trăgând cu ochiul dacă omul de oraş mai rânjeşte cu subînţeles…..Şi dumneata… tot la Flămânda cobori!. E sezon la raţe sau la iepuri, mai adaugă el trădând însă necunoaşterea    sigură a perioadelor de vânat şi pescuit. Vorbea tare şi lăsa impresia că se răsteşte la cel cu care vorbeşte.

Se zice că, undeva într-o curte, un preot care uda nişte flori a auzit discuţia şi a avut o revelaţie: a avut impresia că undeva, poate sus în ceruri, cineva cântă. S-a trezit şi el cântând   .:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Meletie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

***

Cu obiceiurile Ortodoxiei împodobindu-te, te-ai arătat ocrotitor şi apărător al Bisericii, fericite Meletie, luminând marginile cu învăţăturile, luminătorule preastrălucit al Bisericii.

***

Întocmai la obicei cu apostolii şi întocmai mărit şi de un scaun, toţi credincioşii pe tine cunoscându-te, părinte cuvioase, şi preot şi slujitor al Treimii şi mare învăţător al Bisericii, punându-ţi sufletul tău pentru dânsa, de trei ori fericite, şi de râvna cucerniciei aprinzându-te, de Dumnezeu înţelepţite Meletie, toţi cu un glas te lăudăm pe tine, cinstind sfânta ta adormire, preastrălucite luminător al Bisericii.

***

De atunci, poate şi înainte ceva timp, cu câţi se întâlnea, preotul, citând lucruri ştiute, le rostea ca şi cum cineva trebuia să ia aminte:

Pentru bunătatea cea desăvârşită şi dragostea curată ce avea către Hristos, sfântul Meletie, era foarte iubit de mulţi. Astfel chiar de la începutul activităţii sale, când intra în cetate, în ziua hirotoniei sale, mânaţi fiind oamenii de dragostea ce aveau către dânsul, îl chemau pe la casele lor, socotind că acestea se vor sfinţi chiar şi numai prin intrarea lui. Dar nici nu împlinise treizeci de zile în cetate, că a şi fost izgonit de către vrăjmaşii adevărului, care cu îngăduinţa lui Dumnezeu au înduplecat pe împărat la aceasta. Iar după această izgonire, întorcându-se, a stat mai bine de doi ani la Constantinopol. Şi iarăşi în urma unor scrisori împărăteşti a fost poftit să meargă tocmai în Tracia. Acolo s-au adunat şi alţi episcopi din multe părţi ale lumii, chemaţi fiind şi ei cu scrisori împărăteşti, că începeau Bisericile lui Dumnezeu să dobândească pacea şi liniştea, mântuindu-se de iarna cea îndelungată a prigoanei. Atunci deci, arătându-se acolo marele Meletie, care era cinstit în chip deosebit de toţi, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, adormind în pace, în pământ străin.

 Pe acest fericit şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi Grigorie al Nissei, l-au cinstit cu cuvinte de laudă.

Sunt oamenii ăstui sat pe care, duminică de duminică îi văd în biserică, dezmăţaţi? Sunt oamenii ăştia nişte haimanale? Eu îi cunosc bine! Se tot întreba preotul în timp ce dădea cu sapa atent să nu rupă rădăcinile unor flori.

Îmbracă ei cojoc, dar jărchinoşi nu sânt, şi nici zdrenţăroşi sau jerpeliţi nu sânt! Sărmani, da! Cămăşi asudate cum să nu aibă, dacă muncesc atât pe câmp, şi simţea cum pe spate, pe sub cămaşă, îl gâdilă un strop de sudoare.

Nu se ştie sigur de când şi oamenii satului, tot auzind pe popă vorbindu-le de Meletie, ascultau tot mai atent ceea ce preotul le spunea cu tâlc despre… Meletie.

Toţi oamenii, pe tăcute şi fără încuviinţarea cuiva, au acceptat satului lor numele pe care popa îl alesese; Meletie!

Multora le suna nelămurit. Cei care mergeau la biserică mai ştiau câte ceva din ceea ce le spunea popa în biserică, dar mai ales din ceea ce le spunea unora după terminarea slujbei care îl aşteptau să mai stea de vorbă că tare le plăcea vorba popii.

Se dădeau din Meletie, îşi scriau chiar scrisori cu adresa pe Meletie înainte de a şti dacă numele nou al satului a fost aprobat de cineva de sus.Despre sfânt şi puterile lui nu prea ştiau mare lucru şi nici prea interesaţi nu erau. Mult timp, pentru satele din jur exista Jarcaleţi, iar pentru alţii exista Meletie.Nu se ştia sigur nici dacă nu este o singură localitate cu două nume sau dacă nu sunt cumva două localităţi distincte care se ţin de una. Nimeni nu ştie când s-a renunţat la un nume şi a fost adoptat celălalt.

Ceva mai aproape de noi, un consătean îşi intreabă sora: - Culina, tu ştii când Jarcaleţi a căpătat numele de Meletie?

- Eu ştiu de Meletie de la început. Mă miram că tuşa Sica şi baba Tinca vorbeau de Jarcaleţi ca de ceva foarte familiar. Pentru ele Meletie suna ca ceva necunoscut. Şi ce vârstă aveau ele! Nu şii că şi bâta Dobra tot de Jarcaleţi vorbea?

Mulţi dintre ei, mai ales femeile, dacă nu prea înţelegeau ce este cu puterea dumnezeiască, au admis că este lucru de la Dumnezeu ceea ce s-a întâmplat într-o zi de vineri. Vara era, prin august, când, aşa, din senin, s-au strâns nori negri de o parte şi de alta a satului şi au început nişte fulgere şi trăznete de credeai că a început în cer război între sfinţii lui Dumnezeu.

Femeile s-au speriat când au văzut cloştile cum îşi chemau puii şi fugeau în grajduri şi sub pătule de parcă ceva nemaipomenit s-ar fi abătut asupra satului. Înceracau să mai pună câte ceva care li se părea a fi nearanjate la locul lor şi îşi făceau cruce, bucuroase însă că vine ploaia după atâta uscătură.

Oamenii aflaţi la câmp se grăbeau să ajungă acasă. Priveau cu teamă cerul. Le era frică de doi nori prea albi şi prea frămăntaţi, dar care se situau de o parte şi alta a satului.

Peste sat nu a căzut nicio picătura, iar din norii de care se temeau oamenii a început să cadă piatră de parcă cineva în sus răsturnase saci cu prundiş

Se minunau oamenii cum de satul a fost ferit de furia ploii.. Păsările se înşelaseră şi ele. De sat parcă ar fi avut cineva grijă să nu vină grindina, deşi de la marginea satului spre Pietrele şi spre apus, spre Băneasa, totul distrus! Ce Drăgaică de la care nu mai cade piatră, ce luna august în care n-ar mai trăzni, nimic din ceea ce satul presupunea că ştie bine!

Nu ştiu dacă în acelaşi august a fost sau dacă nu cumva un an mai târziu, Dormeam pe prispă şi, pentru că adia puţin vântul, nu erau nici ţânţari. Un cer senin şi atâtea stele căzătoare că nu te îndurai să adormi privindu-le. In mintea mea de copil, număram cam câţi oameni mor deodată pentru că ne spusese mamarea Leanca, în timp ce îşi făcea cruce când vedea stele căzătoare, unele lăsând impresia că vin chiar peste casa noastră, că moare câte un om cu fiecare stea care cade! Şi mai era corul fermecător al broaştelor din Comasca, din Sfredel si Purcaru, şi cred că le răspundeau cele din Coţofenele. Acorduri de o muzicalitate stranie veneau de departe ca răspunsuri la cântecul unor greieri de sub prispa casei. Aveai impresia că te afli într-o imensă sală de concert în care muzicanţi neşcoliţi ai naturii realizau vocalize pentru cântece de nuntă sau ţipete de disperare şi invocare a ajutorului Celui de Sus.

Imi fixam câte o stea şi o priveam impunându-mi să mă apropii cu privirea de ea cât mai mult. Steaua începea să joace şi parcă nu vrea să se lase prinsă de privirea mea. Pe unele dintre stele chiar aveam impresia că văd oameni, sau ceva asemănător cu oamenii şi eram tare supărat că nu ştiam în ce limbă vorbesc să ne putem înţelege.Dacă orăcăitul broaştelor nu este cumva un dialog necunoscut mie al vietăţilor bălţii cu oameni care existau cu adevărat în mintea mea, mă întrebam şi mă ascundeam tot mai mult în cearceaful cu care eram acoperit dintr-o teamă nelămurită.

Dormeam, sau ar fi trebuit să dorm, pe prispă. Zic că ar fi trebuit să dorm pentru că, tot gândindu-mă ce e cu stelele căzătoare, în care parte cad mai mult, câte dintre ele ajung pe pământ, de unde cad ele şi de ce nu se lovesc de altele în drumul lor, ajungeam spre miezul nopţii şi nu-mi era somn. Era atâta zumzet în jur, era atâta orăcăit de broaşte din marginea satului, de la lacul lui Iancu Urzică până departe la Pădurea Tare şi , încă şi mai departe, până la Dunăre, încât ar fi fost chiar păcat să-ţi pierzi timpul dormind în loc să asculţi. Şi totuşi, paradoxal, părea atâta linişte în jur incât totul se auzea distinct, foarte clar, sau cel puţin aşa mi se părea mie atunci!

Ca din senin, a început să tune şi să fulgere. Cerul era brăzdat de raze de foc dintr-o parte în alta. O lumină stranie făcea ca stelele să nu se mai vadă pentru o clipă şi, după ceva timp, începea un zgomot asurzitor care, pe măsură ce se tot apropia, devenea tot mai puternic, încât aveam impresia că ceea ce se întâmpla ar fi fost chiar în fundul curţii noastre. Aveam impresia că fulgerele urmăresc oamenii pe uliţele satului. Imi puneam cearceaful în cap pentru a mă feri de prăpădul de afară.

Mă uitam cu atenţie apoi pe cer să văd norii din a căror furie ar fi ieşit ceea ce eu vedeam şi ascultam. Ca misterul să fie şi mai puternic, nu vedeam nimic. Pricina neliniştii mele devenea şi mai neclară şi aveam grijă ca cearceaful să mă acopere peste tot când, după ce priveam spectacolul scurt al jocului de lumini, aşteptam să sosească până la mine nebunia de tunet de care-mi era frică.

Aşteptam să vină ploaia. – Dar, de unde să vină ploaie, dacă pe cer nu este nici un nor, mă întrebam eu intrigat.

Când credeam că mânia de sus a încetat, nu se mai auzeau trăznete, am auzit o larmă în sat de parcă altă dezlănţuire s-ar fi iscat chiar pe uliţele satului. Mi-era mai frică acum. Ţipetele pe care le auzeam aveau ceva omenesc. Hărmălaie la început în tot satul.

- Doamne, maică, da ce s-o fi întâmplat, că asta nu-i a bună, strigă din căruţă unde, tot din cauza ţânţarilor, dormea mamarea Leanca, Geoana, cum era poreclită. Şi-a tras ceva pe ea, şi-a pus cearceaful drept pelerină şi a ieşit la poartă. De sus de noi, Marin Chivu şi Tudora lui Mâniceanu coborau deja spre vale, spre locul unde, zicea unul că ar fi auzit că l-a trăznit!!! ???. Pe cine, unde şi cum,  nimeni nu ştia.. De pe uliţa lui Chitos şi a lui Ionaşcu, alţi oameni mergeau spre vale fără să aibă prea clar unde merg.

- Aoleu, aoleu, baiatul meu, se auzea departe glasul unei femei. Vaietul era multiplicat de femeile fiecărui colţ de uliţă. Satul întreg era în picioare.  Un lucru nemaiîntâlnit se petrecuse: fusese trăznit băiatul lui Ilie Trocan. O frumuseţe de băiat, îl apreciau mai toate femeile, deşi nu ieşise la horă.

Detalii despre ceea ce se întâmplase la prima târlă de lângă sat în drum spre Comasca s-au răspândit imediat. Mamarea Leanca era curioasă să ştie ea ce s-a întâmplat.

- Rămâneţi puţin aci la poartă că eu merg la colţ la Ciurdele să aflu ce s-a întâmplat..., ne zice mamarea.

Cât timp a trecut nu mi-am dat seama. In sat se simţea o foială neobişnuită. Imi pierise somnul şi poate pentru că eram curios să aflu pricina acestei nelinişti care se aşternuse peste sat. N-a trecut mult şi o mogâldeaţă s-a zărit prin dreptul curţii lui Dumitru al Iovii. Parcă înota prin înteunericul uliţei să ne aducă mai repede lămuririle aşteptate.

- Am întârziat! Aşa e ? Păi să vedeţi cât am alergat. Până la Marioara luۥ Sârbu! Da, până acolo am ajuns. La Ciurdele, aci, că ştiţi câtă lume se adună acolo, nimeni, se auzeau înaintea mea , se şi vedeau că, după fulgerele alea ...senin! Dar n-aţi văzut, senin era şi când fulgera! Când am ajuns la Ţurcan bătrânul, nimeni nici acolo, toţi erau pe uliţă spre Ion Dişcă. La şosea, când am ajuns, lume de te miri de unde vine! Cobora spre Marioara luۥ Sârbu, că vă mai spusei că până acolo am ajuns.

- Ş-acolo, o întrebai eu curios să aflu mai repede ce se întâmplase...

- Păi acolo, venise femeia lui Radu Gane, aia de stă lângă a lui Trocan, că aşa este, băiatul lui Ilie a fost ...Doamne, iartă-ne că răi ne-am mai făcut, şi, ce s-o mai întreb, că fusese întrebată de alţii, şuşoteau femeile că de câteva ori a luat-o de la cap, ce-am înţeles şi eu din ce vorbeau toţi acolo...

- Cum a aflat? Cine le-a spus?

- Cine să le spună ! Nimeni nu le-a spus! Ei şi-au dat seama... Auziţi voi, o mamă să-şi dea seama că ...

- Păi cum să-şi dea seama singuri, o iscodesc eu cu ochii holbaţi de parcă aş fi vrut să şi văd ceea ce îmi spune. 

- După ce a fost trăznetul ăla mare de credeai că mătură balta, s-a aşternut aşa o linişte că doar câinii de la târlă mai scheunau. Căţeaua din faţa târlei, că ea n-a fost trăznită, cum a simţit ce s-a întâmplat a fugit acasă, Că ce distanţă este ? Să fie un kilometru, să fie, dar nu cred că este un kilometru, şi s-a dus la uşă şi a lătrat de i-a scos din casă pe toţi. Şi pe ăi bătrâni, de lângă Vasilica Nadii. Poate că erau chiar treji!

Când a ieşit afară, Mariţa a ţipat ca înjunghiată: - Aoleu, mama mea, băiatul meu, am pierdut băiatul! ...Nu-i spusese nimeni, dar ea ştia că niciodată câinele nu venise acasă fără băiat. A presimţit că ceva rău s-a întâmplat şi a luat-o la fugă spre târlă. ...In faţa ei, căţeaua care lătra de parcă jelea şi ea pe cineva! Când a ajuns la târlă toţi câinii, fiecare la locul lui, lătrau a jale.

Şi mai vorbeau femeile că, dacă băiatul ar fi fost mai aproape de sat, Sfântul Gheorghe l-ar fi ferit de focul din cer. Păi, tot ele ziceau, n-ai văzut, fata mea, că Meletie, de când se numeşte aşa este ferit? Ştiţi ce-a fost cu piatra anul trecut: până la marginea satului, de la Pietrele, şi incepând de la margine, spre Băneasa, piatră de a distrus totu, pe sat nimic, da nici o picătura, să fi căzut cel puţin una, nu, nu a căzut.

- Ne-am făcut răi, fata mea, de nici sfînţii nu mai are ce să ne facă, intră in vorbă Gomejoaia, că de la un timp nu mai merge lumea la biserică.

Mult timp după aceea, deşi oamenii satului erau aceiaşi, nu s-a mai făcut legătură între ceea ce se întâmplase într-o noapte de august cu băiatul lui Trocan şi faptul că nu prea se mai mergea la biserică.

Bâta Dobra, de parcă ar fi vorbit singură, ne avertiza: - Ii vedeţi voi pe ăştia cu fularul roşu, ăştia sunt cu necuratul, Doamne iartă-mă că poate greşesc în faţa ta, numai rău o să ne aducă, dar ce să facem, toate sunt de la Dumnezeu, şi mai mereu punea privirea în pământ pentru a nu-i vedea ochii speriaţi de ceea ce ne spunea. De unde ştia bâta Dobra toate astea nu ne-a spus.  

Gheorghe Calotă


 

SÂNGELE CRIMEI ŞI RIMA

ar trebui să blestem întreaga lume

ar trebui să iert întreaga lume

ar trebui să mă blestem pe mine

ar trebui să mă iert pe mine

 

nu sunt în stare să navighez prin oceanul de sânge

nu sunt în stare să recunosc că mă trag din

sămânţa crimei

 

este atât de târziu – până şi pentru a blestema

este atât de târziu – până şi pentru a ierta

mai ales – este cu totul târziu – pentru

a recunoaşte

 

va veni judecata – vor veni devălmăşii de

nori înflăcăraţi – va veni  - deasupra de nori - judecătorul – cu

toate judecăţile atârnându-i din

palme: toate judecăţile judecătorului vor

curge peste noi – ca un nou sânge – proaspăt! - toate

nerecunoaşterile noastre ne vor reboteza cu

un nou sânge

 

blestem şi iertare şi recunoaştere şi viaţă şi

moarte şi a vorbi şi laş ori

neputincios - a tăcea  - a cântări şi

a falsifica jalnic cântarul şi  - nătâng enervant

cabotin - a te cumpli şi a te

trage din sămânţa

crimei – toate sunt legate de aventura

corăbiei scufundate a sângelui – toate sunt din pricina

în lumea asta – a crâncenei lipse a

rimei

 

luaţi rădăcinile crimei – şi ardeţi-le cu

focul cel viu al

rimei: sângele se va stinge – şi

peste toată lumea şi firea – din nou şi

desăvârşit - va

ninge

 

SEMNE DE COBORÂRE

e frig

curând va tăbărî pe-aici şi

iarna – iar eu cutreier străzi – pustiite şi arse de

febre – vinovat de prea multe

 

...de multe sunt vinovat: nu şi de

puhoiul de frunze – doborât pe trotuare – de

ghilotinele brumei: sunt vinovat de multe

necredinţe: nu şi de cerul mocnind a turbare – tremurându-şi

isteric - dorinţă de crimă

 

inima-mi stă într-un picior – gata

să-nceapă  - graţioasă – zâmbind ascuţit şi

pusă pe relele toate - baletul morţii

 

inima-mi a-nvăţat – cu

milenii multe-nainte ca eu să mă dezmeticesc – o

nouă – salvatoare identitate: nu mi-o

spune nici moartă – şi mă-mbie să trec

pârleazuri cereşti către

case înmărmuritoare - care-mi ţintesc – clocotind

duşmănos - prin ferestre – îmi ţintesc şi-mi salută prin

salve – orbia mea – melancolica

blânda orbie - dobândită în timp şi

din ceaţa de lacrimi

 

...e frig şi va-ncepe – curând – pe aici

valsul sinistru-al scheletelor iernii

nimic nu se poate salva – cuvintele deja s-au

aşternut la pământ – cu ochii închişi împăcat - pregătite de

necruţătorul măcel

 

nicăieri nu mai dă semne ori zbor

ea – enigmatica: Pasărea-Înger

 

...e atât de frig – încât nu mai poate fi vorba

nici de speranţă – cât despre

iubire – pur şi simplu a devenit

o butadă pe care şi-o spun între ele

spectrele: consemn şi parola de

azi

 

...zgomotele se năruiesc peste mine

apocaliptic – precum barosul pe

mistică - vina ilăului: zgomote

desprinse de

orice le-a  germinat – de oricine şi-orice căruia ele să-i datoreze

monstruoasă - fiinţa desfiinţării prin vuiet -  triumfală

lepădare – viscolind  - descărcând peste mine – tot

ce apasă - tot ce

coboară-n abis – obsedat furios – demenţă în spume şi

hohot de rune - fără

chin izbăvitor al

întoarcerii la coşmarul preţios - pretenţios – al

luminii

 

DRUMUL SPRE PARADIS

faci la dreapta – apoi la stânga – la

stânga şi iar la dreapta – şi

iată paradisul!

...nu simt nimic prin deget – n-am niciun

presentiment – când dau clic pe un fişier: se va

deschide – nu se va deschide... - ...şi peste ce voi

da – acolo – în deschiderea tainei – precum deschiderea

corolei neagre (cât şi

bezna păcatelor toate – vrăjit

învoalt-dezinvoltă) - a unei flori rare

prinsă între mii şi mii de

dosare...

...nu mai ştiu ce înseamnă afară – în această continuă

boală a mea de

înăuntru: poate că acolo – afară - sunt comori de

frunze şi zei – poate că oamenii

numai acolo se găsesc între ei... - ...pur şi simplu

mi-e silă de oameni – de zei – de găsire – de

ieşire...: miezul răului – binelui – putorii şi

miresmei – pentru mine – numai

înăuntru se află – acolo de unde bat clopotele  - cu-ndârjire - spre

nord – numai şi surzind de tot

clopotarii: SPRE NORD!

...sunt precum toţi – scriu precum toţi – nu e deosebire de

discurs între mine şi un

cimpanzeu: poate – nu ştiu: numai că niciun cimpanzeu nu se va

declara vreodată complet translucid – isteric de

translucid – fiind gata să ucidă pe primul care-i va încălca

imperiul translucidităţii!

...de ce să mai scrii – când toţi

scriu? – ...de ce? – pentru că Hristos m-a întrebat ceva – şi

nu e politicos să nu-i dau răspuns... - ...dar răspunsurile seamănă

între ele! - ...poate – dar nu seamănă între ele nici

întrebările Lui - nici durerile – nici

obrăzniciile şi nici rugăciunile stoarse – precum puroiul

din rănile sufletului meu – infectat de-atâta aşteptare

cumplită – lipsită de

rost – sadică umilitoare răzvrătitoare: nicio răzvrătire nu

seamănă cu alta – pentru că – mereu – scapă de sub controlul

oricui – având în vedere gradul perfect aleatoriu de

înnebunire a hoardelor de

dureri cu totul inexplicabile – din imperiul

de crin hialin al

fistulelor...

...a – era să uit: nici stelele nu seamănă una cu

alta – ...chiar mai puţin (brutal – agresiv mai

puţin) seamănă - decât

scriitorii de

scrisori  - răspunzând către

Hrist...! – ...dacă nu crezi – acuşi îţi dau cu o supernovă în

dovleacul tău teribil de friabil – pe care ţi-l

crezi impermeabil!

...faci la dreapta – apoi la stânga – la

stânga mereu şi iar la dreapta – per

total – te-ai învârtit în loc... – în jurul propriei

cozi... - ...dar

n-ai pierdut nimic din

paradis – nicio clipă: fii

liniştit – dacă nu – avem pentru tine

noi – tranchilizante! - ...abia atunci să vezi tu ce

paradis îţi dăm pe

cocoaşă!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


 

CÂNTEC DE PETRECANIE

Terente şi Titina se plimbă cu maşina,

La orice cotitură, mănâncă-o prăjitură!

Terente se îneacă cu-a treia prăjitură,

O-njură pe Titina şi-i trage-un pumn în gură!

Era o mormăială, o bolboroseală falsă, a unor amintiri din trecutul Brăiliţei; vremuri de glorie măruntă pe care unii mai naivi cred că alţii le-au trăit, iar ei, nu, şi îşi poartă nemulţumirea prin lume, ca pe o rană la vedere.

Într-o duminică de vară, Titi Şoaldă, şomer, oricare ar fi timpurile, şedea pe banca din poarta casei sale, şi îţi amintea de taică  său. Bătrânul Tache îl cunoscuse pe Terente, ultimul haiduc al bălţilor, avusese chiar şi nişte afaceri cu el; îi ascunsese de poteră nişte cai furaţi pe care Terente i-a dat apoi drept răscumpărare pentru o mândră de care se îndrăgostise şi a luat-o cu el în hăţişurile bălţilor de lângă Carcaliu.

 Bătrânul a vorbit cu veneraţie de el până a închis ochii. Îi punea în cârcă numai fapte eroice, toate îndreptate contra jandarmilor şi boierilor. Acum,Titi, mormăia de foame, mormăia şi îşi amintea  versurile…Avea senzaţia că ar putea continua el poezia, dar … foamea nu îi dădea răgaz să se gândească la ceva mai vesel.

Când nu avea leţcaie în buzunar, ca şi acum, îşi amintea mereu de Terente şi de curajul lui; cum jefuia el boieri graşi de chimire şi ghiuluri şi făcea pomeni. Dădea bani săracilor care îi ieşeau în cale, dar mai oprea ceva şi pentru el, ca să îi spargă la chefuri prin cârciumi. Tare ar fi vrut Titi să-l întâlnească pe Terente. Poate că în milostenia lui l-ar fi scos şi pe el din nevoie preţ de câteva ziele, cine ştie?

- Iar cânţi? Iar ţi-e foame? observă nevastă-sa, Dafina, care mătura curtea. Tocmai se certaseră de la bani şi se uitau chiorâş unul la altul.

Dafina ieşise în curte, să-l vadă, dacă pleacă de acasă. Nu mai aveau nici cartofi în ladă, nici usturoi. Un fior de îngrijorare o făcu să se scuture. L-ar fi trimis la piaţă, dar tăcu mâlc. Atunci când era lefter, Titi începea s-o înjure. Avea câteva înjurături simpatice, dar după ce le epuiza, apela la cele mai ordinare, care, ei, îi făceau scârbă. Nu aveau nici un ban în casă şi nici nu mai îndrăznea să se vaite. El şi-o închipuia cum o trimite călare pe butoi acasă, înapoi la Golăşei, la măsa şi la tat’su. Să vină şi ea cu vreo găină în traistă şi cu o bastârcă cu vin.

Acum îşi rotea ochii pe sus, după porumbei. Uneori reuşea să prindă câţiva, mai ales iarna, pe zăpadă, când bietele păsări erau în foame; atunci făceau ciulama şi mămăligă, mâncau, plescăind din buze, şi erau veseli. Se ghiftuiau mai mult cu mămăligă, dar gustul de carne fragedă de porumbel nu se putea uita uşor.

- Iacă! Azi nu plec nicăieri, Libarco! Aşa îi zicea , când era supărat pe ea.  Mai du-te şi tu şi bateţi capul, cum să faci un ban! Eu m-am săturat! Tu nu ştii cum se fac banii... aştepţi numai la mine.

- Şi eu m-am săturat de gânduri, nu de bani! De gândurile tale lacome… Vremea lui Terente a trecut, trebuie să munceşti mai cu spor, trebuie să ai şansa ta în viaţă, nu numai să aştepţi să plouă…

- Dacă m-a dat afară de la Franco-Român, ce să mai fac?

- Du-te la Şantierul Naval! E nevoie şi acolo de oase rupte!

- E cam departe. Mai bine mă fac pescar. Prind peşte în baltă şi o să avem crăpelniţă. Dacă nu prind, cu mâna goală nu vin înapoi, fac ce a făcut Terente.

- Du-te unde oi şti, dar să nu vii cu mâna goală,că în curte numai avem decât ştevie şi pătrunjel. Să nu dai bani pe pâine, că fac o mămăligă. Mai am ceva mălai în săculeţ.

- Iaca, mă duc! Dar nu ştiu încotro să apuc!?

- Du-te cu spor! Du-te pe la vreo fabrică, pe unde au nevoie de paznici, de hamali… Întreabă şi tu! Nu te mai uita aşa la mine, ca un mormoloc!

Titi Şoaldă se ridică nehotărât şi plecă agale pe drumul care duce spre pod. Nu avea bani nici de tramvai, aşa că mergea pe jos şi peste pod şi prin oraş, oriunde îl îndreptau paşii. Aşa făceau toţi golanii Brăiliţei. O luau pe jos, iar podul şi strada Galaţi, cu cimitirele ei de o parte şi de alta, îi vărsau în Piaţa Săracă. Aici, dacă reuşeau să şmecherească pe cineva, ori să se împrumute, beau şi mâncau la cârciuma La Vadu Lat, aşezată chiar în mijlocul pieţii, dacă nu,  plecau spre centru.

Dracu m-a pus să mă însor?Mai bine rămâneam holtei. Ziceam vai numai de mine, nu de noi! Când o vedea că nu am bani să-i fac o nuntă,cât de cât, o să plece la mă-sa, la Golăşei. Dar,deocamdată, ce-i mai place la oraş!

Nu apucă să treacă podul; în cale îi ieşi un prieten din copilărie, cu care făcuse milităria la pontonieri. Acesta rămăsese în continuare în armată, era sergent-major şi era tare mândru de şansa lui.

- Măi, Titi, măi! Unde ai plecat aşa hotărât? îl ironiză Cosmeaţă, văzându-l că merge agale şi nu ştie încotro să o ia.

- Salut! Mă duc să muncesc…

- Dă Doamne să nu găsesc! completă Cosmeaţă. Hai să radem una mică, să mai discutăm de una, alta!

- Nu am leţcaie!

- Lasă, că dau eu! Sunt în bani! M-a premiat locotenentul, că l-am scăpat de la înec!

- Cum aşa?!

- Da, mă! Acum o săptămână făceam o aplicaţie cu bărci pneumatice pe Dunărea Veche şi l-a furat un anafor, l-a învârtit în loc şi nu mai ieşea de acolo. Voia să arate trupei, cum trage el barca la edec şi ţine aproape de mal, dar l-a furat curentul şi dus a fost.

- Şi te-ai băgat după el?! Cum ai făcut?

- M-am băgat imediat, ca să îi arăt că-i prost! E un oltean ambiţios, care a văzut Dunărea abia la 20 de ani.

- Ştiu! Te fură apa, cât ai zice peşte!

- Ha!Ha! Aşa-i! Cu apa şi cu focul nu te pui! Da’, olteanul încăpăţânat…şi Cosmeaţă povesti din nou toată speţa.

Pe strada Podului era o speluncă veche, Adio mamă, cu acoperiş din carton, ce stătea să o ia la vale. O frecventau căruţaşii de la depozitul de lemne Lichiardopol, câţiva ceferişti ieşiţi din schimb şi vecinii din mahala. Noii veniţi s-au aşezat la o masă plasată afară, sub bolta de viţă. Umbră era, dar soarele tot frigea.

Cosmeaţă comandă două pahare cu coniac şi apă de la canal. Era un băiat fără pretenţii. Crescuse şi el cu greu. Fuseseră 7 copii acasă, de nevoie se răspândiseră care încotro prin ţară. Numai el rămăsese la vatra părintească şi i se părea că ajunsese cel mai bine dintre toţi fraţii. 

Cei doi convivi se uitară unul la altul şi dădură peste cap primul pahar, aşa, de sete. Titi, însă, era lihnit. Simţi repede că se ameţeşte. Privirile îi căutau în sus, în două direcţii deodată.

- După ce te uiţi, măi frate? îl întrebă Cosmeaţă.

- După cârdul ăla de porumbei… Hâc!

- Hai că eşti nostim! Ori, ţi-e foame? 

- Îhî!

- Hai că dau eu doi mici!

Cosmeaţă era vesel şi nu părea atins de duhul lui Bachus. Apucase să înghită câteva linguri de fasole la popotă, când plecase din unitate; fusese de serviciu peste noapte,era bine dispus, dar nu ştia nici el de ce. Comandă doi mici pentru prietenul lui şi spuse:

- Lasă! Pui ceva la aşternut şi mai merge un cocârţ!

- Îhî! N-am la mine laţuri, că aş pune mână pe vreo doi porumbei graşi, ca ăia de colo! exclamă el cu năduf.

- Ia-ţi gândul! Sunt porumbeii unui vecin; a lui Stredie, nu-l ştii. E pasiunea lui, să-i zboare şi să se uite după ei cum fâlfâie, nu să îi mănânce. I-auzi! Şi-acum îi fluieră din fundul curţii!

- Pe la voi, pe la ăştia în kaki, nu aveţi nimic de lucru? Îi veni brusc lui Titi un gând.

- La noi e altfel. Trebuie să fii serios, trebuie să te ţii de treabă!

- Şi eu nu mă ţin de treabă, crezi? Sunt ăl mai supus, dacă vine vorba de un ban bun!

- După cum te uiţi numai după porumbei, nu ştiu...

- Ei, mă uit şi eu aşa, că-s gustoşi...

- Mai bine ia câţiva şi creşte-i...

- Hai, lasă, nu mă zăpăci! Ce-ar fi să nu mă mai duc în oraş?! Mă duc în Pisc, la un lipovean, şi plec cu el la peşte, spuse, Titi hotărât, dar şi străbătut de foame.

- Du-te unde vrei! Te-am cinstit, gata! Data viitoare o să dai tu!

- Bine, mă, o să dau eu! Lasă că mă duc la ţară, la socri, şi iau nişte vin de la ei şi o să te cinstesc…

- Ce socri, mă? Că parcă ai luat-o fără acte pe Dafina!

- Aha! se miră Titi de ştiinţa vizaviului său. Şi tu ai auzit? Da, săpam o fântână acolo în sat la un gospodar; ea a auzit că sunt din Brăiliţa şi, gata, a vrut să vină şi ea la oraş. Am adus-o, i-am arătat odăile mele…, i-a plăcut şi a rămas!

- Dar asta nu se chemă că părinţii ei îţi sunt socri! Trebuie să o iei cu nuntă. Atunci mai merge!

- Lasă, că după un butoi de vin tot o să mă duc! Şi o să bem…, o să facem o paranghelie lux întâia!

Titi Şoaldă dădea semne evidente că îl furase anaforul. Cosmeaţă dădu din cap a dojană, dar nu mai continuă. Se ridică de la masă, plăti trei chiori şi plecă. Titi rămase pe loc, cu balamalele slăbite de la coniacul supt aproape pe stomacul gol. Dinspre grătar venea un miros greu de mici şi nu avea leţcaie. Gratargiţa, o femeie grasă, roşietică la faţă, întorcea micii cu un cleşte. Părea hotărâtă şi mulţumită de ce face. Număra micii, dar parcă îi şi păzea, după cum îi privea chiorâş.

Titi îşi zise că mai bine pleacă de acolo, decât să mai suporte mirosul, că oricum, mititei cu mujdei nu îi dă nimeni degeaba.

Se ridică greoi şi plecă pe două cărări înspre Pisc. Ajunse peste un ceas în bătătura lipoveanului Lipat, cu care mai fusese la pescuit iarna, la copcă.

Auzind cum latră câinii, nevasta lui Lipat ieşi la poartă; era o femeie blondă, durdulie, tot din neamul pravoslavnicilor; îi răspunse răstit că Lipat plecase la pescuit încă înainte de răsăritul soarelui şi urma să vină ori seara târziu, ori a doua zi, după ce vinde ce-a prins. 

În curte se uscau la soare jumătăţi de crap afumat, atârnate de o frânghie. Parpalace aurii date cu sare şi cufundate în fum se înşirau pe o frângie în fundul curţii.

Titi Şoaldă plescăi de plăcere şi holbă ochii, uitându-se la hălcile mari de peşte. Anuşka pricepu ce anume îl tenta pe Titi. Ea nici nu îl cunoştea prea bine, doar din spusele lui Lipat. I se păru că musafirul pusese gând rău peştelui şi îl îndemnă să plece:

- Vino şi tu, când o fi Lipat acasă! Acum, eu am treabă! Tocmai scoteam copilul din albie! Mă duc, că îl aud cum ţipă!

 Din camera din faţă, care la lipoveni este camera de oaspeţi, lui Titi i se păru că îl vede ieşind pe însuşi Terente. Era îmbrăcat într-un costum alb, cu batistă albastră în buzunarul de la piept şi cu un trandafir roşu la butonieră. Nici nu făcu trei paşi şi sări gardul fără să facă vreun efort; parcă plutea. Titi rămase cu gura căscată.

- E Terente, nu-i aşa?! îngăimă el. Unde a fost până acum, unde se duce?! Aşa că nu-i mort?!

- Ia mai termină! Nu e treaba ta! E lipovean de-al nostru. Se duce şi el prin oraş. Îl caută boierii să-l priponească, dar şi el îi caută să-i uşureze de parale!

- Asta-i culmea! Nu puteam să bănuiesc că Terente se ascunde la voi! E tare! Trage câte un tun şi se ascunde în Pisc, nu trece Dunărea, că noaptea nu are cu ce. Deştept băiat! 

-Hai, du-te acasă, cât mai nimereşti strada!

- Dar fata boierului Giuşcă e tot la voi? Ia dă-te la o parte, să văd!

Gândul lui Şoaldă sărise de la peştele uscat pe frânghie la frumoasa domnişoară răpită de Terente într-o iarnă. Era fata boierului Giuşcă, un bogătaş din Chercea care avea două şlepuri pe Dunăre. Se dusese vestea despre el că e plin de aur şi de bijuterii. Când Terente i-a răpit fata, a oferit drept răscumpărare o sumă fabuloasă, de unde cunoscuţii au tras concluzia că este cel mai bogat om din Brăila. Spunea că oferă toată averea lui, dar nimeni nu îl credea. Toată lumea era convinsă că mai are cel puţin pe atât.

Fusese o iarnă grea, dar Terente acceptase şi trecuse Dunărea îngheţată, vrând să se înţeleagă mai bine cu boierul şi să ia şi o arvună, dar fata, Titina, nu mai voia să-l părăsească pe răpitor cu nici un chip. Se îndrăgostise de el, de ochii lui, poate de legenda lui, despre care scriau şi ziarele. Gustase câteva luni de viaţă aventuroasă, îi plăcea să se ascundă prin sate uitate de lume, să audă urlet de lupi, să se simtă urmărită. Nu se mai plictisea ca înainte, în puful în care o ţinea taică său, şi acum, ori de cîte ori avea  ocazia îi împuia lipoveanului auzul cu vorbe dulci şi promisiuni de căsătorie. 

Lui Titi Şoaldă îi plăcea povestea asta, pe care o ştia de la moş Tache. Dădu buzna în casa lipoveanului Lipat, să o găsească pe Titina. Trecu pe lângă Anuşka, intră în camera de oaspeţi şi strigă:

- Unde eşti Titino? Arată-te! Tare frumoasă trebuie să fii! Să te văd şi eu şi apoi poţi să pleci cu Terente!

- Du-te, omule acasă! Că te ia naiba! Anuşka era vânătă de furie. În camera de oaspeţi, cea plină de icoane, nu intrau decât musafirii aduşi de gazdă. Ceea ce făcea acum Titi Şoaldă, era o insultă. Când am să-i spun lui Lipat ce-ai îndrăznit, o să-ţi mănânce  ficaţii! Ieşi de aici! Du-te de unde ai venit!

Terente auzi gălăgie şi pricepu că musafirul din poartă are gânduri ciudate. Se întoarse iute şi intră în curte. Îl văzu pe Titi clătinîndu-se, ţinându-se de uşa camerei, scârţâind-o.

- Ce-ai mă, împieliţatule?! Te-a furat anaforul? Pe cine cauţi tu, aici? Pe mine? Iaca, m-ai găsit! Îi dădu un pumn în moalele capului şi Titi Şoaldă căzu ca fulgerat.

De sub pat se auzi un ţipăt. Titina ieşi tremurând de spaimă.

- Ce i-ai făcut, Terente?! Bine i-ai făcut! Ameţitul ăsta pe mine mă căuta! Ţi-am spus să nu mă mai laşi niciodată singură!

- Bine! Hai, aranjează-te, ia-ţi pălăria şi  hai în oraş!

- Unde mergem? Vreau undeva,  unde nu am mai fost niciodată! Vreau să uit de toate relele!

- Bine! Te duc la Arion Ciuplea sau la Petrică Cartaş, cârciumi de vază; să te-nvârtesc pe ring, să te simţi regină!

- Du-mă la Arion Ciuplea, că e mai aproape de Dunăre… Dacă avem vreun ghinion cu potera, dispărem repede. Ne ascundem printre mărăcinii de pe faleză sau trecem Dunărea. Te descurci tu! 

Titina se ruja în oglindă şi aşteptă ca Terente să oprească o maşină de pe stradă şi să o aducă în faţa porţii.

Titi Şoaldă dădu semne că şi-a revenit. Se ridică de jos, roti ochii în jur şi ieşi ruşinat din casă şi din curte, fără să scoată o vorbă. La spălat putina nu îl întrecea nimeni.

Îi trecuse pofta de peşte afumat, dar şi de boieroaice tinere. 

În faţa porţii tocmai trăsese o maşină cu un şofer speriat; când frînă, scoase un nor de praf.

Terente îi băgase şoferului o mână în gât. Omul era alb la faţă ca varul.

- Urcă Titino! Hai repede! Te duc în paradis!

Titina urcă, ciripind ca o vrabie. Maşina demară şi se îndreptă spre pod.

Titi Şoaldă îşi revenea cu greu din uluială. Se simţea moale ca o cârpă. Abia mergea, dar ştia că apucase pe drumul către casă şi îşi jură să nu mai îngaime niciodată cântecul despre Terente şi Titina.

- Mă duc să mă trântesc în brazda de pătrunjel. Ăsta o să mă mai trezească… ca şi altă dată.

Când ajunse în faţa porţii, ridică mirat din umeri; poarta era dată de perete, înăuntru putea să intre oricine.

Făcu ochii roată împrejur, nici urmă de Dafina.  Un câine din vecini lătra hotărât.

- Taci naibii! Luate-ar hingherii! Şi ţie ţi-e foame? La toţi ne e foame… şi Dafina tot de foame s-a uşchit. Da, lasă că mă duc după ea!

Se întinse la umbra zarzărului din fundul curţii cu faţa în brazda de pătrunjel şi adormi.

George Tătăruş (Bucureşti)

Extras din lucrarea Când mă gândesc la România, noaptea, aflată în lucru la editura ZEIT


 

ANDREI

Undeva, departe, într-un loc plămădit cu lacrimă dumnezeiască, plin de văi şi dealuri cu pante domoale, l-am întâlnit pe Andrei. Mare cât o şchioapă, cu ochi albaştri-verzui şi cu căciula îndesată pe urechi, băiatul trăgea după el un ciomag sănătos, asemenea văcarilor din zonă. La două-trei ceasuri trecute de vremea prânzului, Andrei era cu vacile la păscut. Cu funii groase, legate de după grumaz sau de coarne, vacile urcau şi coborau dealul după iarbă bună de mâncat, iar el le urmărea cu privirea în toate părţile.

- Hăis, Marţolea! Las-o şi pe Vinerica! se auzi glasul băiatului. Ce, n-ai loc? Nu e loc pentru amândouă? Nu vă mai săturaţi odată! Stau cu voi de câteva ceasuri şi tot nesătule sunteţi!

L-am privit preţ de câteva minute, apoi m-am apropiat!

- Ce faci aici? l-am întrebat.

- Apăi, ce să fac? Cu vacile la păscut! a răspuns el puţin înciudat.

- Cum te cheamă?

- Andrei!

- Ale tale-s vacile?

- Alea două-s ale mele: Marţolea şi Vinerica!

- Marţolea? am întrebat eu. Cine i-a pus numele ăsta?

- Moşu-miu! A fătat-o mă-sa marţi!

- Aha! Aşadar, bunicul tău a botezat-o?

- Cine? întrebă el nedumerit.

- Bunicul tău, tataia! m-am grăbit eu a completa.

- Da, da! El a numit-o aşa. Iar ailaltă-i Vinerica! A făcut-o mă-sa într-o zi de vineri. Îs bune de lapte amândouă.

- Şi-ţi place laptele?

- Îhî! Cum să nu-mi placă? Şi ăl fiert şi ăl prins! Hăis, Marţolea! Iar se bagă asta printre lăstarii de măceş şi porumbar! zise el în fugă şi plecă.

Vacile veneau la vale una după alta, amestecându-se cu celelalte. Adunate grămadă îi dădeau de furcă băiatului. Serios şi stăpân pe meserie, le conducea cu ciomagul prin locurile cu iarbă brumată, căci toamna era în toi.

- Nea, boală! Ce nu-ţi mai ajunge? continuă el a le certa, depărtându-le una de alta.

Mi-am pus şi eu la încercare puterile de-a mă ţine după ele, doar-doar oi mai putea vorbi cu noul meu prieten.

- Ce clasă eşti, Andrei?

- A doua.

- Ce-ţi place mai mult la şcoală?

- Să scriu!... să socotesc! Vinericaaa! începu el a striga. Asta nu-mi dă pace deloc. Gata, mă duc! Dacă mai stau mult de vorbă, pierd vacile!

L-am urmărit cu privirea câteva secunde apoi am strigat:

- Andrei, mâine vin iar în vale! Te găsesc aici?

- Daaa! Acum nu mă duc la şcoală, am vacanţă!

Am mai zăbovit câteva minute prin locurile umblate de Andrei, am cules câteva boabe de porumbar, le-am şters de praf cu mâna şi le-am lustruit pe haine, aşa cum făceam odată, în copilăria mea îndepărtată, apoi mi-am încărcat un alt buzunar cu măceşe şi m-am îndreptat spre casă.

Cum a doua zi era zi mare, zi de sărbătoare, ziua Sfântului Dumitru, am mers la Mănăstirea Tisa, spre închinăciune. Loc mare şi frumos, înconjurat cu pădure de foioase şi încărcat cu mireasma plăcută a Domnului Hristos, cu clădiri impunătoare care-ţi tăiau respiraţia, loc ales anume pentru reculegere şi sfinţire. Privind împrejurimile, am păcătuit cu gândul, amintindu-mi că întreaga lume ţipă de durerea crizei finaciare în care este adâncită şi la eforturile infiorătoare la care se supun de bună voie oamenii obişnuiţi, doar pentru a-şi construi un acoperiş deasupra capului. La întoarcere, am oprit la prăvălia din sat să cumpăr nişte dulciuri pentru Andrei. Îi promisesem că ne vom întâlni şi chiar nu voiam să merg cu mâna goală la întâlnire. Am coborât apoi în vale şi am zărit în depărtare o mogâldeaţă de om care ademenea două capre, imitând behăitul acestora. L-am recunoscut uşor; purta aceeaşi îmbrăcăminte, acelaşi băţ. Urca de parcă îl purta cineva pe braţe, ţopăia şi chema caprele spre el.

- Andreiii! am strigat eu.

- Daaa! Urc imediat! Aduc nişte capre! mi-a răspuns el bucuros.

N-au trecut două-trei minute şi Andrei era lângă mine.

- Ce faci? Ale cui sunt caprele? Ale tale?

- Nuuu! M-a rugat un om să le adun, că se depărtaseră cam mult de turmă.

I-am întins punga cu dulciuri, urmărindu-l cu privirea.

- Mulţumesc! a prins el a spune.

- Ce zici, îţi plac?

- Eee, dulciuri! mi-a răspuns el zâmbind, iar ochii i s-au umplut de bucurie.

- Andrei, ce-o să te faci tu când vei fi mare? O să păzeşti vacile mereu?

- Nuuuu! O să construiesc case!

- Îmm! Frumos lucru! am zis eu. Dar pentru tine?

- Şi pentru mine; una mare!

Vacile nu stăteau locului, umblau din loc în loc, iar băiatul nu avea astâmpăr. Privea când la animalele care-i ofereau o hrană sigură, când la mine, dar mai ales la punga cu dulciuri. Aveam să aflu mai târziu că Andrei era unul dintre acei copii care sunt îngrijiţi de bunici. Părinţii lui, despărţiţi fiind, au plecat care încotro, lăsând pe mâna bătrânilor pe Andrei şi încă o soră şi-un frate. Şi totuşi, mogâldeaţa aia de copil părea fericit! Acolo, în Valea Secuienilor, în vatra satului lui, el descoperise  bucuria de a trăi frumos şi-n visul său apărea din când în când casa aceea mare pe care urma să şi-o construiască cândva.

Angela Burtea


 

DE CE PLÂNG OAMENII?

Am aşteptat week-end-ul ca pe o mare... eliberare”! Tot mai des resimt diferenţa clară dintre zilele „cu program” şi zilele „fără program impus”. Deşi, aparent, am mai puţine sarcini zilnice, totuşi, timpul devine greoi şi înşelător.

După ore, mă îndreptam agale spre Piaţa 700 din Timişoara. Să iau nişte flori. Mergeam la o înmormântare. Mai era un ceas. Am traversat, cu nostalgia unui zâmbet, micul parc din spatele liceului. Galbenul auriu, bancile, ca de epocă, tinerii care fumau şi vorbeau tare, împărţind frăţeşte “laptele şi cornul “cine ştie cărei mironosiţe, de gimnaziu, sunt deja un peisaj familiar. Mă simt bine. E o stare de normalitate, aş zice.

În faţa Hotelului Continental, geamul unui taxi se lasă languros în jos... ”Unde merge D-na?” aud... şi recunosc o voce cunoscută. E Gheo, un fost ofiţer, coleg de şcoală cu ex. Îi zic, pe scurt, ce vreau să fac...să iau o gustare, flori... să ajung...

Mă uit cu uimire la chipul lui, ca şi cum îl vedeam prima dată. Are un zâmbet larg, din care nu pricep nimic. După desfiinţarea unităţilor militare se putea angaja profesor de geografie (şi ar fi fost bun, că explică bine)... dar cine mai alege azi învăţământul? Tinerii vor bani mulţi şi rapid de câştigat. Le şi dau dreptate. Uite, chiar fata cea mică a lui Gheo câştigă, la o firmă multinaţională, de 10 ori mai mult decât mine, pe lună! Plus prietenul ei, tot aşa. Deci, doi puştani, sub 30 de ani, au un venit de 20 de ori/lună, decât mine, după 26 de ani de învăţământ, cu toate gradele didactice luate cu 10 (de parcă ar mai conta) şi doctoratul.

Nu mai aud ce spune. Gândurile mele sunt mai gălăgioase. “Numai bine, numai bine!” repet şi dau să mă îndepărtez. „Te-am văzut ieri, cu o d-na, în faţă la Poliţie!” insistă Gheo. „Aaaa, o colegă...!”

Nu mai dau explicaţii. Îi fac cu mâna şi plec. Ce aiurea... stau de vorbă cu taximetriştii, pe geam. Sunt de modă veche. Simt că m-am înroşit... oricine ar fi fost cel cu care vorbeam.

Da, a fost interesantă discuţia de ieri. O fostă colegă de liceu pedagogic, educatoare (deşi are studii de drept!), îmi povestise, aşa, pe stradă... mai multe... dar câteva mi-au plăcut mult. Le-am şi făcut un top:

1. Scoasă din minţi de neastâmpărul unui copil din grupa mică, într-o zi, l-a prins de umeri la colţ, şoptindu-i, cu ochi fioroşi: „Eşti tâmpit?” Puştanul, peltic încă (zice „p” în loc de „t”), se uita calm la ea şi-i zise: „Doamna, dar cuvânpul ăspa, pâmpip, nu e frumos!”

E o fază la care cade cerul pe tine!”...recunosc.

2. ”De când m-am măritat (de 23 de ani!), zice, de două ori pe an plec la munte, singură... câte o săptămână... fără soţ, fără fată. Am şi eu dreptul la linişte!

Stau şi mă uit, minunându-mă, la ea. În liceu era “cea mai ţărancă“, dar a avut ambiţia să fie nora directoarei... şi l-a prins pe fiul d-nei, imediat după divorţ, debusolat... şi i-a făcut o fată. Nu ştiu dacă ar trebui să o invidiez sau să o compătimesc. Din exterior, e o damă aranjată, poate uşor clasică. Din ce aud, o simt prăbuşită în interior. S-a meritat oare?

3. “De câte ori mă cert cu fiică-mea, mă gândesc la tine, continuă, la cât de mult ţi-ai dorit un copil, pentru că aş vrea să-ţi spun mereu… nu plânge! Nu ai pentru ce să plângi!”

“Dacă mai scap câte o vorbă despre bunică-sa, mereu sare cu gura… spune-mi două motive pentru care tu eşti mai bună decât ea... aşa zice. E şi viţa lor... nu doar a mea!”

Înaintez spre magazinul Bega. Zâmbesc amar... Fiecare are crucea sa.

După ce-mi scot ceva bănuţi de la un bancomat stradal, mă duc să pap... o shaorma. Fetele-mi zâmbesc. N-am mai intrat de mult aici. E chiar în faţa tribunalului. Ultima dată, un nebun a dat cu spray lacrimogen în fast-food. Încă am un sentiment de... insecuritate.

Plec spre Piaţa Libertăţii. E ora când se termină cursurile liceenilor. Pâlcuri mici şi mari bântuie, spre toate direcţiile. Mă trezesc în spatele unei doamne, care cerceta o carte de la vânzătorii ambulanţi/stradali. Dacă unii ar fi trecut mai departe, având frisoane/coşmaruri cu deciziile ei ferme, de pe vremea când lucra la personal, pentru mine, a fost omul care m-a încurajat poate cel mai mult când am decis să dau concurs pentru postul pe care-l am.

“Dacă vrei, îţi aduc conspectele mele, de când am dat eu concurs!”

N-am uitat asta, niciodată! Nu mi le-a adus... dar mi-a spus. Poate mi le aducea, dacă insistam. Dar fiecare avem stilul nostru de-a învăţa.

La vârsta pe care o am eu acum, se hotărâse să locuiască cu un bărbat (nu fusese niciodată casătorită). Era tatăl unuia dintre elevii ei. Văduv, frumuşel, dezorientat, apelase la ea... ca să se ocupe suplimentar de fiul lui. Pentru că băiatul se simţea confortabil în prezenţa d-nei profesoare, tatăl a decis să se mute împreună.

D-nul şi-a dat apartamentul în chirie şi s-a mutat cu băiat, cu tot, la D-na. Când a terminat însă liceul, tânărul a plecat într-o excursie în America... şi acolo a rămas.

“În toţi anii ăştia nu am făcut altceva decât să-i trimitem bani. Noi lui ! Taică-său face datorii imense pentru el, şi, dacă zic ceva, spune că mă părăseşte. Crede-mă, dacă pleacă, nu-l voi opri ! Dar mă şi tem să-l scot afară. E tristă singurătatea. Şi bătrâneţea, la fel. Simt că acum se împlineşte un blestem al unui curtezan din tinereţe care mi-a zis că mă lasă în plata Domnului. Aşa sunt acum... în plata Domnului!”

Mă uit în ochii ei verzi, înlăcrimaţi. E cu părul alb, cu dantura pe jumătate pusă, într-un palton pe care mi-l amintesc din şcoală.

Era un dascăl de excepţie. Un om intransigent şi corect.

Mă ţine de mână. Îi simt un uşor tremur.

“Week-end frumos! Week-end frumos!” îmi urează un grup de copii din clasa a IX-a, care trec pe lângă noi. Îmi fac cu mâna, ca şi cum îşi vad un coleg. Le răspund la fel. Mă gândesc doar cum aş fi trecut eu pe lângă d-na din faţa mea acum câţiva ani. Se schimbă generaţiile. Ea surâde.

“Să nu rămâi singură! Mă duc, că-mi vine tramvaiul. Duc nişte copii, contra cost, de acasă, la nişte cursuri de dansuri. Îi aştept, şi-apoi îi duc acasă. Aşa mai ies şi eu... fac mişcare.”

Mă strânge de mână, ca şi cum ne luăm rămas bun... pe veci. În tramvai, se lipeşte cu fruntea de geam, ca şi copiii, şi-mi face cu mâna. Plânge. Plâng şi eu. De ce? Nu ştiu.

Iau nişte crizanteme din Piaţa 700 şi urc într-un taxi.

“La cimitirul de pe Stuparilor, vă rog!”

Lacrimile mi se preling pe palton, fară să vreau...

“Aţi cunoscut-o pe Ely? La înmormântarea ei mergeţi?

“Da, era vecina mea…”

Corina-Lucia Costea (Timişoara)


 

VIITORUL  ÎNCEPE  ACUM

Motto: Viitorul începe acum

Nu o să mă mai întâlnesc cu primăvara de acum.

Nu se va mai întoarce. Demonii gri

şi-au înţepenit privirile între noapte şi zi

croind ziduri de ceaţă

singurei speranţe care mă mai ţine în viaţă.

Viitorul începe acum.

Vor mai veni şi alte primăveri

alţi demoni cu ochii vineţii

şi florile mii vor smălţui lumini

şi ace de spini.

Luceferii vor ţinti şi ei

spre un viitor

al lor,

răsăritul va avea şi el nevoie de un nume,

iar rugile

de atâta tăcere

vor rugini în lume.

Aş fi vrut,

să  fiu

mai mult decât o idee-n pustiu:

doar un biet poet

robit cuvântului

în primăvara-iarnă

a dorului.

George Lixandru (Blejoi - Prahova)


 

POVESTE VECHE

Fierul din plugul lacom, muşcase fără milă,

Din coasta însorită, a dealului de argilă.

Să facă loc în tihnă, să poată râde-n soare,

Viţei de vie dulce şi veşnic roditoare.

Păşeam  pe arătură, privind cu înfrigurare,

La brazda ce ascunde comori strălucitoare.

Călcând desculţ ţărâna, îmi străpungeau piciorul,

Frânturi dure de oase, ce-mpresurau ogorul.

Pe argila grunjoasă, când am privit în jur,

Stăteau albite-n soare fragmente de femur,

Mandibule şi coaste de oameni şi de cai.

O sfântă ignoranţă! neştiutor alai.

Sub brazdele înalte, zdrobite de opincă,

Luceau monede vechi şi nasturi de tunică.

Nevinovaţi păstori, în joacă, curioşi,

Jefuiam fără ştire morminte de strămoşi.

Joaca ne-a fost oprită de preotul din sat,

Ce peste ani ne-a spus după ce a cercetat,

Că nasturii aceia luciseră în soare,

Pe piepturi de oşteni ai lui Ştefan cel Mare.

Treziţi din a lor tihnă urmau să reînvie,

În coarda mlădioasă şi-n strugurii din vie.

Din sângele şi carnea ce au jertfit deplin,

Vom bea spre pomenire câte un pahar de vin.

Iar banul ce-am găsit şi cântărit în palmă,

E banul ce plătise a cerurilor vamă,

Să treacă lin spre raiul promis de Dumnezeu,

La oricine ascultă de sfânt cuvântul Său.

Am  tulburat odihna celor ce dorm în glie,

De aceea le închin căinţa mea târzie.

Pătrunsă de puterea postului cel mare,

Părtaşă la păcate, le cer pios iertare.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)

ATITUDINI

 A ŞAPTESPREZECEA SCRISOARE LA UN PRIETIN:

DIN NOU - DESPRE MÂINI, RENAŞTERE ŞI HOMOSEXUALITATE

Preadragule mie, prieten şi frate întru Românie, domnule IOAN MICLĂU GEPIANUL

...Ca nimeni altul aţi pătruns rostul cuvintelor din Poemele întunecării! Sunteţi (fără nicio exagerare ori măgulire!) un hermeneut înnăscut!!!

...Sunt absolut convins că toate cercetările dvs., în legătura cu tabloul lui Albrecht Dűrer - MÂINILE (trimiţând la cele două variante: pictarea mâinilor fratelui şi pictarea mâinilor Sfântului Ioanim, mai exact, citându-vă, cu mare bucurie, e-mail-ul dvs.: (…) acea mână de pe coperta cărţii "Jurnalul Călătoriei în Ţările de Jos" - acea Mână este considerată a fi opera lui Dűrer, dar fiind mâna stângă a  Sf. Ioanim.

Sf. Ioanim a fost înmormântat în Egipt, spune enciclopedia, şi mutate fiindu-I osemintele, ulterior, în diferite părţi ale lumii! Pictura lui Dűrer, făcuta mâinii fratelui său Albert, este tot mâna stângă, deoarece la "Toastul lui Albrecht",  făcut lui Albert, acesta (Albert) ţinea amândouă mâinile la obrazul drept. Dacă vrem să repetăm noi gestul, vom pune, imediat, mâna stângă şi, peste ea, pe cea dreaptă!. Problema e că bisericile Greco-Catolică şi Romano-Catolică au atribuit picturii lu Dűrer a fi mâna Sfântului Ioanim (Jerome), cunoscut de unii. Şi se ştie că Sfântul Ioanim (Jerome) susţinea şi recunoştea valoarea Ortodoxiei. Apoi, să se ştie că Albrecht Durer era mai mult înclinat spre luteranism. El îl susţinea pe Martin Luther, care intrase în conflict cu Papa, pe problemele de venituri financiare, de unde şi ruperea/schisma Bisericii Romano-Catolice. Dűrer îl cunoscuse şi pe Erasmus din Rotterdam, căruia îi făcuse un tablou, mai ales că şi filosoful din Olanda susţinea ideile lui Luther. În concluzie, pentru mine, desigur, fie că or fi fost  mâinile în rugăciune ale Sf. Ioanim (Jerome), fie că or fi fost ale fratelui său Albert, realitatea este că ambele opera sunt lucrările lui Albrecht Dűrer, pictorul german de mare valoare şi Har, în pictura universală! Întotdeauna, interpretările pot fi influenţate de doi factori: fie timpul care aduce uitare/confuzie, fie interese de tot felul!”)

….sunt cu rod de Neprihănit Adevăr. Şi deosebit de interesante! Eu, însă, n-am aflat decât varianta dată de Internet. După cum aţi văzut, picture asta (MÂINI) mi-a plăcut mai demult şi… foarte mult: am plasat-o la rubrica de Traduceri, din site-ul meu...

...Toţi renascentiştii au fost luciferici, din păcate! Ba, dacă ne raportăm, să zicem, la un Leonardo da Vinci, care râdea în hohote, când i se rostea numele Lui Dumnezeu... şi s-a pictat PE SINE, sub trăsăturile Giocondei!!! - …au fost, unii, chiar satanişti sadea...!!! Leonardo a comis blasfemii incredibile, printre care cea mai cunoscută este aceea de a picta, în tabloul Cina cea de Taină - în locul Sfântului Apostol (şi viitor evanghelist şi autor al Cărţii Profetice a APOCALIPSEI!) Ioan, pe... Maria Magdalena! Leonardo este precursorul smintiţilor de  Martori ai lui Iehova, de azi...

…Să nu uităm că o treime dintre Sonetele altui renascentist, William Shakespeare – sunt închinate… AMANTULUI SĂU!!! Printre renascentişti, homosexualitatea ajunsese o practică …cotidiană şi banală! Probabil că, în felul acesta, ei, de acum 500 de ani, oferă sprijin ideatic “Unioniştilor Europeni” DE AZI – masonilor care, ŞI prin homosexualitate, vor să stingă sămânţa umană de pe Terra…! Demenţi 100%! Dar ei se folosesc de o biblie satanică: romanul Eugenie, al vestitului Marchiz de Sade, care face apologia homosexualismului (urmat, în veacul al XX-lea, de Guillaume Apollinaire, prin romanul Cele unsprezece mii de vergi/vièrges…!): Este absolut indiferent să te bucuri de o fată sau de un băiat… (…)Înclinaţia sodomiei este rezultatul organizării (…). Copiii de o anumită vârstă foarte proaspătă anunţă acest gest, şi nu se îndreaptă niciodată (n-mea: este o dezvăluire reală, având drept consecinţă legislaţia permisivă, în domeniul căsătoriilor interhomosexuale şi, mai ales, a adopţiilor de copii, de către “soţii” gay! - …cel mic se va “orienta”, imediat ŞI DEFINITIV, spre starea de sodomie, pe care o vede, zi de zi, promovată de actele părinţilor săi schilozi la Duh! - …ATENŢIE!!! – ESTE O MINCIUNĂ ORDINARĂ, ABJECTĂ, MENITĂ SĂ REDUCĂ, CÂT MAI RAPID, POPULAŢIA TERREI, PRECUM CĂ cei  teferi şi cei bolnavi de SIDA pot mânca, fără niciun pericol, din aceeaşi farfurie…!!!). Dragostea de băieţi (…) dădea curaj şi forţă (n. mea: gay-ii au comportament efeminat şi sunt absolut dezarmaţi, în faţa oricărei manifestări mai violente!!!) – şi folosea, în Grecia, la alungarea tiranului (n. mea: da-da, de aia nu-l putem noi alunga pe Băsescu de la Cotroceni: pentru că, încă, n-am devenit, toţi, gay şi lesbiene!!!); conspiraţiile se formau între amanţi bărbaţi (n. mea: deocamdată, conspiraţiile lui Traian şi Nuţi merg destul de bine: probabil Nuţi este… MAI MULT COCOŞ!). Întotdeauna, pederastia fu viciul popoarelor războinice (n. mea: …care se jucau cu mătăsurile…!) etc. etc. etc. (cf. Marchizul de Sade, Eugénie – sfaturi pentru tinere domnişoare – FILOZOFIA ÎN PAT, pp. 152-154). Aberaţii după aberaţii, rostite cu o obrăznicie siderantă şi, mai cu seamă, extrem de suspectă chiar şi (sau: mai ales!) pentru acele vremuri tulburi şi demente: de ce, oare, saint-just-ii nu l-au ghilotinat – …de ce l-au menajat, TOCMAI PE MARCHIZUL DE SADE  - “revoluţionarii” masoni, de la 1789? Păi, pentru că Marchizul cel Nebun le făcea propaganda lor proprie, dintr-o poziţie (i)morală extrem de comodă - …uzitată, azi, extrem de frecvent, în politica găştilor partinice: eşti mult mai credibil, dacă “lumea” (fraierii…!) te consideră adversarul celor pe care toţi/majoritatea îi urăsc…!!!

…Nemernicii de azi au profitat de îngrozitoarea schilodire interioară/spirituală a invertiţilor/pederaştilor, pentru a forma, la San Francisco, o colonie de astfel de estropiaţi – şi să testeze pe ei SIDA (“boală” sintetizată/creată în LABORATOR!). Şi pentru că gay-ii s-au dovedit mult mai “receptivi” la sindromul imuno-deficitarIATĂ CĂ NI SE PROPUNE NOUĂ, ÎNTREGII PLANETE, STAREA DE ESTROPIERE HOMOSEXUALĂ!!!

…Amintiţi-vă, în sensul îndrăgostirii UE şi al Francmasoneriei Mondiale, de …homosexualitate, avem episodul din noaptea imediat următoare  nopţii  primei alegeri a lui Traian Băsescu,  20 decembrie 2004 (episod văzut de o ţară întreagă, pe TVR1…!!!): întrebarea CTP-ului şi răspunsul Băsescului – din 21 decembrie 2004. Pe 20 decembrie 2004, votul a fost oprit, extrem de ciudat, pe întreg teritoriul României, la orele 19! Se aştepta “licitaţia” celor doi candidaţi la Preşedinţie, Traian Băsescu şi Adrian Năstase, ÎN FAŢA MARELUI LICURICI, DE LA WASHINGTON!  

Pe 21 seara, Cristian Tudor Popescu îl întreabă, în direct şi la oră de vârf, pe proaspătul ales, Băsescu: Nu-i aşa că aţi promis Marelui Licurici că, în mandatul dvs., veţi reuşi să determinaţi 30% din populaţia României, să devină homosexuală? Fără să clipească măcar, Marele Golan şi Panglicar-Şef a recunoscut, senin: Da! Regretaţi? Aţi mai face-o o dată? – întrebă CTP-ul, până şi el, atât de experimentat jurnalist, dezechilibrat de sinceritatea neruşinată a Băsescului! Răspunsul a fost dat cu indiferenţă, pe când căuta, simultan, două muşte încrucişate, în atmosfera studioului TV: Da, regret. Nu, n-aş mai repeta propunerea. Ăsta este Golanul Iresponsabil şi Animalizat/BESTIALIZAT de Lăcomie: recunoaşte orice, cu seninătate, după ce a obţinut ce a vrut – fie şi cu preţul trădării supreme a Neamului Românesc… ca Duh şi fibră biologică!!!

…Noroc că Neamul Românesc este, din rădăcini, un neam de ciobani, extrem de virili – şi le va fi al naibii de greu masonilor să-i facă oi, din… berbeci! Niciun Braunovici-Băsescu (şi niciun alt alogen blestemat!) nu va avea câştig de cauză, în faţa Neamului nostru carpatin!!! ...Revenind la renascentişti (v-am mai zis că un amic de-al meu mă mustră că mă iau de Băsescu, el filosoful, afirmând: PESTE 20 DE ANI NE VOM REFERI LA BĂSESCU CA LA UN MOMENT RENASCENTIST AL EVOLUŢIEI ROMÂNEŞTI…!:

Unde e prea multă minte, acolo este şi nebunie multă. Leonardo, Dűrer etc. n-au pictat cu sufletul, din păcate (cu toate că talent-Har le dăruise Cel de Sus …cu carul!), precum un Luchian sau Nicolae Tonitza de-ai noştri ori un Van Gogh, din Occident!!! Ei, renascentiştii, au fost... artişti-savanţi! Or, cel mai mare impostor şi criminal, din toată istoria ştiinţei omeneşti, este aşa-zisul fizician Albert Einstein - cel care:

1. i-a furat istro-românului Nicolae Teslea toate genialele lui invenţii (urmând arestarea acestuia/TESLEA, de către C.I.A. – şi confiscarea TUTUROR manuscriselor sale!!!);

2. după ce a inventat bomba atomică şi a lucrat la "activarea" ei - ...când a văzut, în ziarele de dimineaţă, din SUA, de pe 7 august 1945, efectele bombardamentului de la Hiroshima, din 6 august 1945 (biata Hiroshima care fusese aproape "volatilizată", cu o zi înainte... mii şi mii de oameni, arşi de vii... dintr-unii n-au rămas decât umbrele, "fotografiate" pe pereţii ruinelor...!!! - ...în loc să aibă remuşcări, CĂLĂUL-FIZICIAN a mormăit celebrele vorbe satanice: Prea puţin uraniu am pus... să încercăm cu plutoniu, cred că va distruge mai mult!

…Şi a urmat bomba cu plutoniu de la Nagasaki, din 9 august 1945...

...Doamne,-ajută-i pe ai Tăi, pe cei rămaşi buni, din Oastea Ta de Lumină - să izbândească în lupta cu  beznele, cele tot mai înfricoşat zbătute şi amarnic fâlfâite, în toate patru zările (spre intimidare şi pierzanie a celor "slabi de înger"!), de către Duşman !

Va îmbrăţisează, cu toată preţuirea şi cu toata fierbinţeala frăţiei întru Duh de Românie şi Ortodoxie (...atâta cât putem pre-simţi, şi păcătoşii  de noi, dincolo de atât de multele pete negre ale orbirii, prin cele ne-bune, făptuite de noi, cu voie ori fără de voie!),

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


 

PE VREMEA CÂND URSUL SOVIETIC ERA GRIZZLY

La douăzeci şi unu de ani după marea lovitură de stat din decembrie 1989, câteva monopoluri internaţionale şi-au dat arama pe faţă şi atacă pe toate căile resursele naturale ale României.

Zăcămintele de petrol din Marea Neagră au fost prospectate mai demult, desigur şi din satelit şi prin sondaje la locul faptei. Acum încep nişte acţiuni mai concrete de forare şi apoi de …furare a acestor resurse.

Bicisnicul administrator român se comportă ca un administrator de bloc. Nu cere redevenţe, adică un procent acolo, cât de cât, că i se suge sângele istoriei sale de milenii, chipurile ca să nu se supere marii magnaţi, să-şi ia jucăriile şi să plece din zonă. Probabil că avem de-a face cu magnaţi nevricoşi care ne mai cred şi proşti! Oricum, degeaba suntem deştepţi, dacă nu ştim să ne păzim bogăţiile date de Dumnezeu.

La Roşia Montană încă nu a început scoaterea aurului din măruntaiele ţării şi transferarea lui în bănci străine, dar va începe în curând.

Alta şi mai caldă se întâmplă şi în localitatea Roşia Poieni. Aici sunt zăcăminte de cupru, aur şi uraniu. Dar străinii, săracii de ei, au pus gând de apropitar şi pe aceste avuţii româneşti şi încet, încet şi persuasiv, le vor scoate de acolo şi le vor duce departe.

Iaca aşa face românul rost de un loc de muncă. Se va speti în minele ţării lui, pe o leafă de argat sau de rahat şi după ce se vor goli minele de marile bogăţii, va intra iar în foame şi atunci nu le va mai promite nimeni, nimic.

Dacă ne gândim numai la cât de imbecile sunt reclamele alea cu fomişti şi disperaţi care se roagă nu ştiu cui să le dea şi lor un loc de muncă…

Şi după aceea ce va urma? După ce se vor epuiza zăcămintele şi cu ajutorul lor, ei şi copiii lor unde vor mai munci? La întrebarea asta nu răspunde nimeni. Occidentali de bun simţ! Nu vor să bage lumea în tristeţe!

Nu ţinem la tradiţii, fiecare politichie care vine, schimbă tot ce s-a făcut mai înaintea ei, tradiţia se schimbă la noi din patru în patru ani şi durează alţi patru ani!

La abandon în faţa jafului avem însă tradiţie.

O prostie gogonată de tot au făcut politrucii de la începutul secolului XX.

Spicuiesc din presa vremii, simt enorm şi văd monstruos! (conf. nenea Iancu)

Cum adică să duci şi adăposteşti tezaurul ţării, tezaurul Băncii Naţionale, într-un imperiu care nici el nu era sigur de viitorul lui imediat?! Mai ales că numai paşnic nu fusese în istoria lui.

În ziarul România din 21 Ianuarie 1918, un comunicat oficial arată că tezaurul a fost dus la Moscova după invitarea Rusiei şi că, atunci când guvernul a văzut că este primejduit, l-a pus sub garanţia colectivă a Puterilor Aliate. Acestea au cerut Sovietelor să le arboreze drapelele deasupra imobilelor care adăposteau valorile româneşti. Dar deoarece Puterile Aliate nu recunoşteau pe atunci guvernul maximalist( leninist) e lesne de înţeles ce urmare a avut cererea lor.

Maximaliştii( leniniştii) au declarat întâiu că "fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ea răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în măinile poporului român". Mai târziu au spus însă că aceste valori reprezintă numai o parte din echivalentul numeroaselor depozite lăsate de armata rusească în România "depozite care întrec cu mult valoarea tezaurului dela Moscova".

După cum se înţelege uşor, nu e vorba de un drept, ci de o confiscare brutală...

Valoarea întregului tezaur este de 7.922.154.989 frncs., cifră stabilită în expunerea de motive la bugetul general al Statului pe 1921-1922 a d-lui N. Titulescu. Scăzându-se de aici echivalentul efectelor, suma totală ar rămânea "peste un miliard de lei aur", aşa cum e trecută în expunerea de motive a bugetului pe 1924 şi în Memoriul guvernului român remis Comisiunii de Reparaţii, în Iunie 1923. Dar oricare ar fi cifra la care s'ar opri guvernanţii noştri - mai mică sau mai mare - evaluarea este în cazul de faţă aproape un non-sens. Căci o bună parte din tezaur fiind alcătuită din obiecte fără preţ, iar unele din odoarele mănăstireşti, cum sunt acele minunate evanghelii dela Neamţ, chivotele şi epitrachilul dela Bistriţa şi toate darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale, Tudosca, dela biserica Trei-Ierarhi din Iaşi, între care şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bădăuţi, apoi monezile şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile dela Pietroasa, fiind unice, nu se pot plăti cu tot aurul lumii.

Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric, Tezaurul dela Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Iar inscripţia gotică de pe verigă, scrisă cu caractere runice, a fost cetită cu emoţie şi tălmăcită în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii. Când norocul îţi pune în mână asemenea odor, nu te desparţi niciodată de dânsul, mai ales că toate piesele lui cântâreau numai 18 kilograme de aur. Nişte oameni cuminţi l-ar fi păstrat până în ultimul moment, şi atunci ar fi găsit mijlocul să-l salveze, chiar dacă ar fi fost siliţi să procedeze şi cu dânsul cum au procedat cu capul lui Mihai Viteazul. Vorbele noastre sunt zadarnice însă : totul e pierdut !

 În colectarea valorilor pentru a fi trimese la Moscova, un singur om n'a voit să cedeze bogăţiile ce le avea subt privegherea sa : stareţul mănăstirii Secul, din judeţul Neamţului. Aşa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între care şi acel vestit ...aur a lui Nestor Ureche, mare vornic al ţării de jos, şi al soţiei sale Mitrofana, din 1608 "în zilele blagoslovitului voievod, Simion Movilă".

Numele stareţului este protosinghelul Ilarion Bălăiţă.

Fragment din D.D. Pătrăşcanu, "În faţa naţiunii - Tâlcuind semnele vremii", Bucureşti ,25 august 1924.

De cadoul ăsta nenorocit s-au făcut vinovaţi regele Ferdinand, primul ministru Ion I. C. Brătianu şi alţi membri ai cabinetului de atunci.

Încărcarea tezaurului a avut loc în gara Iaşi la 25 decembrie 1916, (altă nebunie făcută în ziua de Crăciun) şi a durat până la 27 decembrie. Au fost umplute 17 vagoane cu aur.

De faţă au fost reprezentantanţii Băncii Naţionale şi generalul rus A. Mossoloff, ministru din partea Rusiei.

Părţile au încheiat un proces-verbal în trei exemplare.

Tezaurul Băncii Naţionalea ajuns în siguranţă la destinaţie... şi în siguranţă a rămas de nouăzeci şi cinci de ani!

Cititori din toate ţările, uimiţi-vă!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii