ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 33 (Noiembrie 2011)

EDITORIAL

AICI NIMIC, NICIODATĂ, NU SE SCHIMBĂ!

Am trecut acum câteva zile printr-o comună brăileană. În mijlocul ei, pe drumul principal ce o străbate de la Nord la Sud, Primăria, în acelaşi corp de clădire ca cel de acum un an, cinci, zece, douăzeci, treizeci… În faţă, chiar în lateralele intrării înguste, două steaguri: în dreapta drapelul de stat, iar în stânga, cel al Uniunii Europene. Acum douăzeci şi ceva de ani era la fel, doar steagul din stânga era roşu, acel roşu cu stea galbenă în el, care amintea de o altă Uniune, aceea sovietică. Atunci ne-au băgat cu forţa, prin tăvălugul istoriei nedrepte şi oarbe pentru acest popor condamnat la suferinţă. Acum „ne-au convins să aderăm”…

Stau în maşină şi pentru că nu am nimic mai bun de făcut, spicuiesc presa electronică; măcar mijloacele moderne să nu-mi confirme că sunt într-un spaţiu rural unde cândva cântecele patriotice răsunau cu putere din "plămânii" Căminului Cultural de alături, transmise la staţia de difuzare comunală, în toate casele gospodarilor.

Fără să vreau mi-am adus aminte de vizita doamnei Merkel la Bucureşti, când premierul nostru, Umil Boc, de prea multă treabă, a uitat să o întâmpine la aeroport, preferând Palatul Victoria, de parcă doamna cancelar venea cu Tratatul de la Viena în buzunar, iar Bocul nostru trebuia să-l semneze. Sau poate ştia premierul nostru de faptul că Germania nu ne-a iertat nici acum pentru trădarea din 1944, fapt pentru care suntem în continuare trataţi nici ca învinşi, dar nici ca învingători.

Neamţul a fost reticent de când lumea cu cei care s-au ghidat după principiul: „lasă, bă, că merge şi aşa”, preferându-i mai degrabă pe turci, care, ca şi muncitori, se dovedesc mult mai eficienţi decât românii. Spun asta pentru că, în luna septembrie, Andreas von Mettenheim, nimeni altul decât ambasadorul Germaniei la Bucureşti, afirma că restricţiile pentru forţa de muncă din România, vor fi valabile şi în 2012, subliniind în continuare faptul că „aproximativ 15 milioane dintre locuitorii Germaniei sunt consideraţi imigranţi iar 35% dintre aceştia provin din state membre UE”. Chiar aşa, ce le-ar trebui nemţilor încă o mână de români specializaţi la înaltele şcoli de arte şi meserii din ţara noastră, atâta timp cât alte state ştiu cum să-şi protejeze forţa de muncă, neobligând-o să migreze? În ce stat al lumii civilizate conducerea ţării stimulează exportul forţei de muncă, în loc să o conserve, în cel mai rău caz? Despre ce fel de Uniune Europeană vorbim în contextul crizelor economice, care se succed cu o repeziciune terifiantă, dacă 11 din 26 state membre UE, aplică restricţii pentru cetăţenii români? Sunt ei, cetăţenii, o povară, o ameninţare la siguranţa demografică şi/sau economică a respectivelor state, ori pur şi simplu politica deşănţată de autodistrugere economică şi dependenţă totală de FMI, este adevărata cauză? Probleme sunt şi în alte state din spaţiul Uniunii, iar dau exemplul Germaniei. Mai ieri citeam o ştire de pe fluxul unei agenţii din Vest, ştire care spunea cam aşa: În Germania, ziarele se vând şi în mărci. Publicaţia „Financial Times”, cu apariţie în limba germană, are afişat preţul atât în moneda europeană, cât şi în marcă. Vechea monedă germană este în continuare simbolul bunăstării şi al avântului economic, în timp ce euro, nu este altceva decât simbolul declinului. Un sondaj de opinie reflecta faptul că 57% dintre respondenţi erau de acord cu ieşirea Berlinului din zona euro, asta şi pe fondul gravei crize cu care însăşi ideea de Uniune este grav zguduită. Starea deplorabilă în care se găseşte economia Greciei, ţară văzută cu ochi răi pentru faptul că a fost acceptată în spaţiul UE pe baza unor statistici şi documente ce o prezentau ca pe un membru fezabil, au dus la proteste de stradă şi confruntări violente la Hamburg, unde tinerii au cerut ca ţara lor să nu contribuie cu cea mai mare sumă la fondul de urgenţă pentru ajutarea economiilor slabe din UE. Nemţii, oamenii de rând mă refer, sunt oameni aşezaţi, conştiincioşi, care muncesc în ţara lor, pentru familiile lor, fără excese de niciun fel, poate de aceea sunt consideraţi civilizaţi. Grecii nu au chemare către fabrici şi uzine, preferă somnul de după-amiază, sărbătorile de tot felul, şi cred că istoria şi turismul le sunt suficiente. Acum le e greu să accepte situaţia pe care – de ce să nu o spunem – tot nişte guvernanţi le-a creat-o.

În tot acest timp, pe fondul unui model ca cel grecesc, Executivul de la Palatul Victoria „duce tratative” cu delegaţia Fondului, în vederea acordării unei alte tranşe de bani, care va duce la creşterea gradului de îndatorare a ţării, acoperită pe o mărire economică de doar 1,5% pe 2011. Estimările pe 2012 vizează atingerea unei cote de 3,7 – 4,2%, în condiţiile în care nici salariile bugetarilor şi nici pensiile care depăşesc numărul muncitorilor, nu vor creşte.

La umbra acestor fenomene contemporane, servite zilnic populaţiei prin intermediul mass-media, ca mijloc de anihilare a oricărui joc decent de manifestare a nemulţumirii sănătăţii societăţii postmoderniste, se ascund marile speculaţii şi maşinării politico-economice. Sub acest asediu mediatic, interesele economice şi politice îşi fac jocul. Aşa apar din senin „rezolvările”: locuri de muncă la Roşia Montană prin acceptarea proiectului de exploatare minieră propus de R.M.G.C., vânzarea CFR Marfă, a C.E.C.-ului, ca ultime posesiuni ale statului pe ceea ce cândva nu era decât a statului.

Şi pentru că tot am amintit de media, de cum ştiu „unii” să profite după buna credinţă a românului de rând, să vedeţi ce-o să vă ofere trustul de presă Realitatea de acum înainte, de când acţionariatul a fost preluat de „omul de afaceri” Elan Schwartzenberg, care numai la presă nu se pricepe. Dar nici nu trebuie, sunt destui trădători şi sfidători de neam şi ţară care să o facă, acceptând o politică redacţională care numai interesele României nu o să apere, oameni care nu ar merita să folosească vreo dată termenul „jurnalist”, pentru că asta ar însemna să lovească în acei oameni, care prin felul lor aparte, au pus mai presus decât orice interesul naţional.

Trăim timpuri dificile nu numai economic, ci şi social, timpuri pe care niciun analist politic nu le-a prezis acum 22 de ani, şi ce este mai interesant se referă la faptul că niciun analist politic actual nu poate să afirme că suntem pe o pantă ascendentă. Pe fondul acestui declin sub toate aspectele, consecinţele deciziilor luate în pripă şi a semnăturilor de dragul unor tratate, încep să-şi facă simţite efectul.

Poate că Europa, mă refer la cea occidentală, a înţeles deja că ideea de Uniune este o utopie, la fel ca şi celelalte uniuni din istorie, muribunde într-un fel sau altul, după o anumită perioadă de timp, căutând soluţii tip perfuzie, care să-i prelungească agonia. Din păcate şi pentru noi românii, truda şi compromisurile de tot felul pentru a fi una din stelele Europei, nu ne sunt răsplătite, ba mai mult, ni se cere în continuare să tot "strângem cureaua", fără a şti până când, ori pentru ce.

Şi pentru că tot suntem români, îndurăm atât lipsurile din ţară cât şi dispreţul celor din afară, într-o necontenită stare mioritică, acceptând tacit şi resemnaţi, implacabilul destin.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 INTERVIU

DE VORBĂ CU DR. ANGHESCU DUMITRU,

PREŞEDINTE AL COLEGIULUI MEDICILOR STOMATOLOGI DIN BRĂILA

Domnule doctor unii dintre noi nu prea vizităm cabinetul medicului stomatolog chiar dacă nu avem probleme cu dantura, iar când o facem, deja este prea târziu pentru a mai salva un dinte sau o măsea.

Stomatologia a fost ca o specialitate mai specială; ea a putut să se privatizeze aşa cum se obişnuieşte în toată lumea. Nu este suficient ceea ce face acasă omul obişnuit, adică spălatul dinţilor şi clătitul gurii. Nici controlul doar din când în când la medicul stomatolog nu este suficient. După părerea mea profilaxia afecţiunilor buco dentare ar trebui privită ca un sistem integrat la nivel local şi naţional, în care să acţioneze câţiva vectori principali. Şi aş enumera:

- Guvernul, prin politici şi programe de prevenţie;

- Casa Naţională de Sănătate, prin masurile de stimulare a controalelor periodice stomatologice, inexistente în momentul de faţă;

- Medicii stomatologi prin educaţia medicală preventivă în cabinet;

- Pacienţii prin respectarea indicaţiilor primite în cabinetele de medicina dentară.

Ce ne mai puteţi spune despre caria dentară?

Simpla carie netratată la timp, pot spune că poate genera in cadrul unei bolii de focar afecţiuni generale mult mai grave. Metaforic vorbind infecţiile dentare ling articulaţiile şi muscă inima, ceea ce înseamnă ca infecţiile se transmit la distanţă generând afecţiuni mult mai greu şi costisitor de tratat. Se ştie că utilizarea tehnologiei şi a materialelor specifice de ultimă oră în tratamentele stomatologice sunt costisitoare din punct de vedere financiar, pentru majoritatea populaţiei. Iată doar două din motivele pentru care prevenţia ar trebui să intre in atenţia celor patru factori identificaţi anterior.

Pentru a avea dinţi sănătoşi trebuie să avem un dentist bun?

Nu numai. Un rol important este controlul şi prevenţia. Aceasta din urmă se poate face prin informarea pacientului asupra modului cum trebuie realizată igiena orala individuala sau prevenţia la nivel de grup. Dar dacă medicii stomatologi nu sunt susţinuţi la nivel naţional prin acţiuni sau programe nu se realizează nimic concret. De exemplu în Germania pacientul este obligat sa se prezinte periodic la control stomatologic. Medicul raportează, ca şi la noi, iar Casele de asigurări de sănătate reduc pacienţilor gradul de susţinere din partea lor dacă aceştia nu s-au conformat obligaţiei controlului. La noi, la nivel local, în ceea ce se cheamă pachetul minimal de bază (la Casa de asigurări de sănătate), controlul periodic nu este cuprins. Costurile ar deveni mult mai mici dacă ar avea loc periodic un asemenea control. Trebuie avut în vedere că populaţia migrează şi este necesar să fie informată.

De la ce vârstă este indicat să se facă un control pentru a evita problemele cu dantura?

Afecţiunea buco-dentară nu este o glumă. Ea constituie o poartă de intrare în corp şi acest fapt trebuie avut în vedere încă de la o vârstă fragedă. Din păcate nu mai există acea reţea de stomatologie infantilă şcolară care să urmărească acest fenomen. Se întâmplă totuşi ceva care salvează puţin situaţia. La toate congresele stomatologilor, dar şi prin centrele comerciale vin firmele care furnizează produse de igienă orală, cu pliante şi uneori cu produse promoţionale distribuite gratuit. În reţeaua şcolară, la grădiniţe au avut loc în anii trecuţi demonstraţii de deprindere şi de utilizare a pastei şi a periuţei de dinţi. Copiii au primit cu entuziasm acest joc care mai târziu va deveni pentru unii un obicei necesar.

Ştim cu toţii că unele reclame ne determină să consumăm cu încredere produse pentru igiena orală. În afara faptului că aceste firme şi-au promovat produsele pentru îngrijirea gurii acestea au contribuit într-un fel la determinarea populaţiei consumatoare de a trece şi pe la cabinetul de stomatologie pentru un control periodic?

Sigur. Au existat firme care au încheiate contracte cu cabinetele de stomatologie, cu medicii care au asigurat un control gratuit pacienţilor consumatori de o anumită pastă de dinţi, într-un anumit interval de timp. Iată că se întâmplă şi lucruri bune dar prea puţine şi nu pornind de la cine ar trebui să gândească un program pe baza informaţiilor furnizate de medicii dentişti, privind raportările statistice anuale. Informaţiile de la nivel local nu ajută cu nimic dacă nu se cunosc informaţiile statistice de la nivel naţional. De undeva trebuie să se dea startul, să nu fim nevoiţi să avem în viitor o populaţie bolnavă cauzată de afecţiunile buco dentare.

Domnule doctor vă mulţumesc pentru timpul acordat!

Desigur, vom încerca să analizăm pe rând, să dezvoltăm, pentru a ne face o idee despre ce este acum în sistem şi unde s-ar putea interveni în vederea îmbunătăţirii indicatorilor de îmbolnăvire prin afecţiuni oro – dentare.

a consemnat, Violeta Craiu


CĂRŢILE ZEIT

FURTUNI ŞI AMĂRĂCIUNI, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2011

Aflată în plin elan scriitoricesc, Oma Stănescu oferă prin romanul de faţă încă o doză de profesionalism în ale artei scrisului, pe fondul unor întâmplări petrecute în urmă cu aproape un deceniu. Cartea, aşa cum o ilustrează şi titlul, defineşte drama sentimentală a unui aşa-zis cuplu, armonios îmbinată pe final cu descrierea unor amintiri din mediul rural, zona natală a autoarei. Fără termeni de dicţionar, toponimii, ori tendinţe geografice, descrierea oamenilor şi locurilor din Munţii Buzăului reflectă starea de spirit şi mai ales ochiul cu care toate acestea au fost vizualizate, o dominantă prin care cartea se desfăşoară în nuanţe de gri, cu tendinţe sepia, de aşa natură ca, raportată la structura tematică, să reliefeze tocmai acele elemente care de obicei scapă observaţiei.

Împărţit pe şase capitole: Nădejde frântă, Mereu singură, Destine contradictorii, De la ţară…, Istoria se scrie mereu şi Certuri adiacente, romanul poartă amprenta inegalabilului stil cu care Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul, cu amplificări de stări sufleteşti numai dintr-o singură direcţie, în contrapartidă cu indiferenţa, dezinteresul şi lipsa de afecţiune paternă. Cele şase capitole sunt aparent echilibrate cantitativ, fiecare substituind decorul planului acţiunii, limitând astfel numărul de personaje simultane. Excepţie face ultimele două capitole, ample, care se pot constitui într-o carte distinctă, o mică nuvelă în care sunt povestite – cu tâlc – întâmplări din viaţa cotidiană a două femei, mamă şi fiică, în jurul cărora epicul valsează cu personaje simple, moromeţiene, vulgare prin gesturi şi exprimare.

Deşi la prima vedere pare o carte de sine stătătoare, Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o completare firească - în plan narativ - al romanului Sobrele iubite. Anumite personaje poartă nume noi, însă decorurile sunt practic aceleaşi: Brăila, Bucureşti, Bozioru (Buzău), Piatra-Neamţ. Pentru a evita repetiţia în structura povestirii, autoarea dezvoltă o succesiune de dialoguri, folosind – pe alocuri – un vocabular neaoş, autocenzurat de cele mai multe ori, dar sugestiv din cale-afară, cu scopul condimentării şi implementării unei linii uşor ironico-umoristice.

Jocul personajelor este vioi, cu deplasări dintr-o parte în alta în spaţiul geografic, într-o interacţiune controlată, dependentă de voinţa celuilalt, uneori exacerbată pe fondul adâncirii stărilor generate în urma deciziilor de ultim moment. Deşi nu se poate vorbi de laitmotiv, epicul cărţii este centrat pe deznodământul dintre el şi ea, cu repercusiuni asupra fiului, poate singurul care suferă, dar care nu lasă să se întrevadă acest lucru.

Convingătoare în afirmaţii, presărate cu expresii directe, din folclorul buzoian, autoarea introduce cititorul într-o lume pestriţă, o lume a satului românesc de la munte, cu oameni simpli şi obiceiuri pe alocuri împrumutate, dar mai ales cu identificarea unei sume de defecte, ca o karma, cu scopul adâncirii fluidului povestirii către tragic, către implacabilul destin. Întâmplările sunt impregnate puternic cu regretul trecerii în nefiinţă a bunicului, faţă de care s-a manifestat respect şi în jurul căruia se ţese o adevărată isterie, generată de moştenire.

În carte nu există menajamente, violenţa verbală, completată îndeaproape şi de cea fizică, exprimată într-o formă deloc plastică, reflectă pornirile oamenilor mânioşi pe orice şi pe oricine, puşi pe harţă, mereu în gardă faţă de o eventuală răfuială. Nu există sincope de exprimare, deoarece acolo unde se termină cuvintele încep interjecţiile şi vătămarea corporală.

Pe de altă parte, nici lumea din capitală nu emite pretenţii, iar autoarea uzează de toate mijloacele de exprimare, în special de dialog, pentru a reflecta o altfel de mizerie, de data aceasta de ordin moral. Personajul masculin, întru totul negativ, poartă pecetea energiilor care nu converg decât către stingerea unei căsnicii ratate încă din faşă. Înconjurat – din prisma meseriei pe care o practica – de multe femei, acesta se scaldă în apele desfrâului pe care îl neagă cu vehemenţă în faţa familiei. Castitatea afişată în văzul soţiei, contrastează răsunător faţă de apelurile telefonice şi întâlnirile cu diverse doamne, cărora le promite tratamente pe baza unor tehnici de gimnastică orientală.

Finalul cărţii aduce în centrul atenţiei spiritul critic al unui ochi obişnuit să discearnă nuanţele de gri ale vieţii de la ţară combinate cu cea de la oraş, viaţă deloc plictisitoare, plină de greutăţi şi situaţii limită. Autoarea, lansată în şarja descrierii, îşi pune fiul în mijlocul acţiunii, oferind în acest fel cititorilor o carte deschisă despre viaţa în familie, în toată nuditatea sa, conferind romanului o esenţă tare, deloc siropoasă, lipsită de orice tentă a happy-end-ului.

Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o radiografie a mizeriei sociale, un reper al realităţii pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem deşi vorbim cu foarte multă poftă despre ea. Cartea exprimă prelungirea unei suferinţe de multe ori peste limitele suportabilului, mergând până la absurd, fără vreun fior religios oferit drept colac de salvare.

Romanul se termică destul de brusc şi acest lucru lasă loc unei presupuse continuări pe firul epic, o cale către actual oferită drept viaţa continuă, viaţa nu s-a oprit aici. Relevant în planul măiestriei cuvintelor stă limbajul, care deşi abundă în vulgaritate, nu generează roşeaţă literară, păstrând acelaşi registru al decenţei în exprimare, cu care prozatoarea Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 REVERENŢE CRITICE

ATHANOR, SAU UN POSTLUDIU SAU BURICUL UNEI CĂRŢI

Bizarul comportament supraluminic al particulei neutrino, studiat la CERN... Dar studiul acesta..., îl face omul genial, hiper- intuitiv, de milenii, în subcortex?

*

Binomul pater- mater, patriarhat matriarhat, de fapt a fost ab initio Materiarhatul (e plin sub-pământul de zeiţe Mamă, Venus, idoli ai Fertilităţii. Patriarhatul a discriminat apoi şi conflictual (masculin-feminin), se precipită în istorie... Monstrul este istoria).

Biserica îl pledează sentienţios, cu mici variante de suprafaţă; o obsesie imemorială a speciei post diluviene? Sau poate un Program?

*

Oriunde pătrunzi un pic, mai imediat sub scoarţă, ori mai profund, dai de adevărul care a fost, ( aşadar va mai fi) – însă ceea ce e de reciti-regândit-reînţeles, este sub „ centura de iridium”... Tot astfel şi în creier.

*

Nomenlcatoarele misticii...

*

Evoluţia este criza absolută, ciclică, devenirea în existenţă fiind supra-entitară, ,,Id-ul” poate înţelege doar prin raportare relativistă.

*

Neutrino este paradoxal în comportament, nici al nopţii, nici al luminii. Este ca al unei Gândiri Universale. Sare de pe orbite, face interconexiuni „neuronale”, (sau infrastructuri) - pătrunde până în nucleul soarelui viu din interiorul nuclear al planetei, este ubicuu.

*

Suntem orbi dacă nu nu vedem (şi) cu ochiul compus (ocelul) albinei, libelulei, probabil şi al apei, ca luciu... Inteligenţa este analogică, sau nu este deloc. Ecuaţia lui Bohr este valabilă şi aici. Viteza gândului ne este accesibilă, dacaă „spargem” codurile reci ale antimemoriei... Marii intuitivi sunt de fapt heckării.

*

Într-un fel, suntem gândiţi, e absurd să asumăm o cunoaştere prin gândire sine qua non umană.

*

Mulţi, foarte mulţi „consacraţi”, sunt monştri sacri emanaţi din pluralitate, de tip noncreativ, ci vampiri energetici; ei impun manuale eclectice, impregnate de stimuli, toxine, psihedelismul asta comite.

Ciclotroniştii...

Cohorta de non-creativi este vizibilă în cazurile traducătorilor după dicţionare, ale predecesorilor sau contemporanilor, astfel că propria-le operă este compilaţie, prin parafrazare sau chiar plagiat. Perpetuara aceste didactici „alternative”, opturează dezvoltarea inteligenţei unice fiecărui individ, din naştere, şi face doar colatarale unui flux şi reflux comsic al revelaţiei... Franjurile şi ornamentica delirantă a acestei „arhitecturi” e opera alchimiştilor acestui Athanor – tomograf- ciclotron - sau cum se spunea, Egregor...

*

Creierul este sămânţă (sâmbure), dar şi organ sexual.

*

Majoritatea premiaţilor Nobel în ştiinţă, au reînţeles ceea ce era uitat, ocultat, în cunoaşterea Celor Dintâi.

*

Sociologia nu se poate rupe de criminalistică. De citit „Legile imitaţiei” ( Gabriel de Tarle, sec. XIX).

*

Atunci când sacerdoţii religiilor îşi iau alte nume decât cele ale botezului, de fapt se dedublează: încremenesc în dual. Tot astfel, autorii care îşi consacră opera cu pseudonime, degeaba pretind că ar fi trialişti, cum formulează Konrad şi alţii. Femeia, prin logodnă- căsătorie, luînd numele soţului, este deidentificată... subliminal?

Perechea şi miza ei Fiul?

*

S-a spus „este ceva în om ce nu aparţine omului”... Poate că acela este omul prefigurat, nu cel în condiţia existenţei în interregn, ci homo cosmicus?

Eugen Evu (Hunedoara)
din Jurnalul poeziei, sub tipar la editura Eikon, Cluj Napoca
 


UNELE RISCURI ALE ÎMBELŞUGĂRII TALENTULUI:
POEZII DE DRAGOSTE – ANTOLOGIE, DE IONUŢ CARAGEA

...Scoasă de Editura FIDES, din Iaşi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUŢ CARAGEA, intitulată, cu simplitate (nu ştim şi cu câtă modestie...): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisivă cultural-problematizantă Prefaţă, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdată, are mari dificultăţi cu cititul pe orizontală...al Prefeţei lui Corneliu Leu - aşa că, mai va până la verticala, de Coloană Infinită, a Poeziei!!! – ...de aceea şi apar, pe blogul inginerului userist, alegaţii aberante, referitoare la secvenţe... din alte filme - vizionate de domnia sa, în realitate ori în... coşmarul imposturii!: Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe să delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> și alte tîmpenii (…)[1]etc. - … ce înţelept era latinul: Si tacuisses, philosophus mansises! – ...dar de unde înţelepciune, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru că e Directorul de imagine al U.S.R. şi, implicit, ţuţerul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, şeful U.S.R.?![2]) – ...însă, din păcate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce şi-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – şi, fireşte, nici tocmai ceea ce ar fi aşteptat cititorul.

...Există, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar şi pulberi... – serafic-rafaelite imagini izbăvitoare de Duh:

- cf. Album, p. 24: mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale, sau „naiva” (în sensul fermecător, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-creştina Întrebare retorică, p.70: oare o poezie/fără tine şi fără mine/nu se va simţi părăsită/de dragoste?, inteligente şi dinamice crochiuri lirice: vom face dragoste în rime/îmbrăţişate/încrucişate/până când toate nopţile/vor fi albe (cf. Nopţi albe, p. 87),

- …sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie păgână şi candidă a iubirii : locuiesc într-o cameră/cu pardoseala mozaic de săruturi/încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevărate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: Priveam infinitul de la umbra sânului tău,/pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,/pe umărul stâng îţi plana un cocor, pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea (cf. Priveam, p. 92) – sau

- …alcătuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, graţioase, fermecătoare şi frumoase precum lumea şi…sirenele/ondinele/ştimele: deseori iubita mea cântă/la miez de noapte/vrăjeşte pescarii (cf. În altă viaţă am fost un râu, p. 118) –

- alegorii şi elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înaltă, încât te face să te cufunzi în Sinea Cosmică: iubito,/m-ai învins şi mă declar iubit/zâmbeşti filigran la colţul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancoră în spatele tău/vântul îţi bate în pânze valuri te poartă/departe ia-mă cu tine arată-mi/cum se înşeală o moarte (cf. Aripi de peşti, p. 30) - sau, chiar,

- întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicateţea sa romantic-suprarealistă – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/după ce am lăsat-o plină de semne/am strâns-o în palme cu ură/şi mi-am îndreptat privirea spre coş/şi parcă…/şi parcă ceva/ca un foşnet de frunze/ca strigătul unui copac trecut/prin nu ştiu câte generaţii de prese/şi parcă ceva îmi spunea/să nu mă grăbesc/şi-atunci am desfăcut încet-încet/acel cocoloş de hârtie/şi… înăuntru/iubita mea stătea/cu capu-ntre genunchi/şi plângea – sau expresionista şi covârşitoarea panoramare cosmico-lirică a iubirii, din poemul În inima oraşului, p. 66: Eu şi femeia din lacrimi/Ne desfăşuram viaţa/În faţa marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine… -

…dar şi alunecări spre banalul preţios - cum e cazul sintagmei iubirea mea focoasă (cf. Întinderi abisale, p. 68: aş vrea să fie-un trăznet iubirea mea focoasă/şi tunetul să urle sub talpa mea mizeră),

…reuşite experimente, de tip sorescian - întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologică a veacului XXI, dar nepărăsind, nicio clipă măcar, tezaurul arhetipalităţii mitice a umanităţii:

au fost odată ca niciodată/doi ioni împovăraţi de iubire/staţionau fiecare pe orbita lumească/ei ştiau unul de altul şi încercau să sfideze/teoria relativităţii se întâlneau în vise/îşi descărcau sufletele împărţeau trupuri şi stări/centrul de greutate era în inima lor (cf. Ion şi Ioana, p. 72) – sau: să învăţăm să piratăm iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc să mirosim liliac/să îi poruncim să ne facă pe plac/fără prea mult efort/cu maxim de confort (cf. Să învăţăm să piratăm iubirea, p. 96)…

…dar şi regretabile ratări, spre frivolitate în jocul rimelor şi insuficient control al semanticii (şi insuficientă observaţie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a. cu timpul aurul se schimba-n tinichea/şi dragostea ţi se va părea lichea (cf. Inel de logodnă, p. 61), sau: Cu toate dorinţele te voi cuprinde/Până la a doua rundă (cf. Îndrăgostit de cursă lungă, p. 64), sau: eu sunt în junglă un leuţ – coamă zburlită (cf. Iubita de la capătul lumii, p. 76), sau: iubi (n.n.: sic!),/acuma desăvârşesc arta (cf. Iubita mea, marţiană, p. 80), sau diminutivări interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: Iubi-te-voi iubeaţă, iubire, iubăreaţă/Drăguţa mea drăguţă (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau rămâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: Să te-alerg pe malul mării,/Să-ţi spun şoapte dulci de-amor/şi în clipa sărutării/să sfidăm natura-n zbor… cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii şi eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – trecute cu vederea, în zile precum cele ale veacului XXI… dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea românească a Dumnezeirii!): este acum o fată mărie/însămânţată de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu ştiu câta oară (cf. Tanti, tanti, p. 104) -

b. ori chiar alunecare spre „banlieu” şi spre „ahturile” ţigăneşti-lăutăreşti (dar nu de secol al XIX-lea şi nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet; spre pildă, Ah, Ioano, p. 44: ah, şi ce pomeţi,/sinceri şi glumeţi (…) ah, şi sânii tăi,/plini de vânătăi,/ah, şi ce buric,/fără şiretlic,/ah, şi ce mai spate,/de-o să am păcate,/ah, şi ce mai braţe/or să mă înhaţe etc.).

Toate aceste ratări sunt riscuri deja asumate „din născare”, ale manifestării dinamice a unui talent (prea) îmbelşugat, iar nu excrescenţe monstruoase, nefireşti - pentru Poezia oricărui Autentic Poet.

...Noi ştim foarte exact, acum (după ce i-am citit, lui IONUŢ CARAGEA, câteva volume de excelentă Poezie!), la ce înălţimi suverane se ridică talentul lui IONUŢ CARAGEA – şi, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, văzând cât de neglijentă i-a fost selecţia poemelor. O antologie, cel puţin aşa ar fi de dorit, ar trebui să adune-culeagă (...cu extremă răceală axiologico-chirurgicală, cu nemiloasă luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”...) - bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor cărţi... - cărţi, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive... şi, deci, purtând, agăţate de metalul preţios – inevitabilele zguri. Dar, din păcate, mulţi scriitori, chiar dintre cei universal consacraţi, îşi ratează „auto-retrospectivele”, nu stau la distanţa optimă, faţă de „tabloul” creaţiei lor trecute, atunci când îşi execută selecţia pentru „marea sinteză orfică”. Şi, atunci, devin fireşti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei... Ar fi de preferat, zicem noi (după experienţa unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poeţilor lumii) ca niciodată, vreun Poet, să nu fie încercat de luciferismul „auto-antologării”: antologiile să i le facă, totdeauna, fără excepţie, doar... posteritatea cititor-admirativă!

...Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelşugarea Harului, la IONUŢ CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de supărător-agresive, „ratările de selecţie”. Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum IONUŢ CARAGEA, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare.

...Totuşi, pe viitor, trebuie făcut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUŢ CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (şi chiar de „gust”!). Soluţia am dat-o, deja, după opinia noastră: IONUŢ CARAGEA să nu-şi mai pritocească/alcătuiască, în singurătatea auto-admirativă, propriile-i antologii... - ci să lase posteritatea să-i „cearnă” şi...”discearnă”, întreaga Poezie. El, IONUŢ CARAGEA, să se lase în voia fluviului Creaţiei Orfice, adică, să facă ceea ce TREBUIE să facă orice poet, pentru că este SINGURA LUI MISIUNE: SĂ-ŞI SCRIE DICTEURILE DIVINE, cu frenezie (neîntreruptă de zvârcoliri, ispitiri şi curiozităţi narcisiace!), să consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – ...şi să-şi facă această datorie, faţă de Dumnezeu şi Univers, cu uluire de veşnic copil, întru veşnic regenerată prospeţime a sfâşierii sacrificiului hristic.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NOTE

1. Cât de multă bună-credinţă etalează inginerul userist, faţă de IONUŢ CARAGEA, se poate vedea în modul cum amestecă valoarea (sau, să zicem: nonvaloarea...dacă aşa crede ignorantul în ale literaturii, domn' inginer!) cu... numele sau colecţia unei edituri?! Îl cităm pe dl inginer: "În ilustra editură și colecția ei Eidos (există un brand în jocurile pe calculator numit așa) au apărut autori ca Florin Țupu, Virgil Poiană, Nicolai Ciobanu, Teofana Botoșineanu". Azi, dragă domnule, dacă dai bani “câţi se cuvine”, poţi fi publicat, şi handicapat mintal să fii, până şi de…Editura Institutul European! - …şi, invers: oricât talent sau, cine ştie, chiar genialitate, ai avea, dacă nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, rămâi să te publice Editura din Cârligaţii din Deal! Spre exemplu, Iulia Haşdeu, geniala fiică a lui B.P.Haşdeu, a fost publicată, înainte de 1989, la Editura Litera, vestită, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreaţi…culturnico-politic (…şi, de atunci, nu s-au schimbat prea multe şi nici fundamental!).

2. Şi superficialul „elefant” Alex Ştefănescu are o tentativă de critică (jumătate de pagină), în care confundă critica literară, cu referiri/atacuri (de o penibilă vulgaritate!) la persoană: “Ionuţ Caragea etalează o masculinitate feroce” etc. Cam multă “atenţie”, acordată, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUŢ CARAGEA - …pentru ca apoi, perfect logic, să se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Păi, domnilor boss-userişti, decideţi-vă, pentru Dumnezeu: dacă e atât de neimportant, ca scriitor, de ce vă preocupă şi chiar vă întreceţi, care mai de care, să-l spurcaţi pe IONUŢ CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimează…şi IONUŢ CARAGEA “cum a fost, aşa rămâne” - adică un AUTENTIC şi îngrijorător (pentru voi!) de talentat şi cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!
 


OPERE, I ŞI II DE EMIL BRUMARU

Ediţie de lux, în maniera consacrată a Editurii Polirom, Iaşi, 2009, Opere, vol. I, “Julien Ospitalierul”, 578 de pagini; şi Opere, vol. II, “Submarinul erotic”, 486 de pagini, reprezintă Opera Omnia, de talent şi-n evoluţie nonconformistă, a poetului Emil Brumaru. Primul volum cuprinde o amplă selecţie din cărţile de poezie publicate în 1970, “Versuri” şi “Detectivul Arthur”; 1974, “Julien Ospitalierul”; 1976, “Cântece naive”; 1978, “Dulapul îndrăgostit”; 1983, “Ruina unui samovar”; 1988. “Dintr-o scorbură de morcov”; şi 2005, “Opera poetică III”. Cel de-al doilea volum de poeme din cărţile apărute în 2005, adună “Submarinul erotic” şi “Infernala comedie”; 2007, “Cântece de adolescent” şi “O brumă de paiete şi confetti”; 2008, “Ne logodim cu un inel de iarbă...” şi “Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei...”, şi se încheie cu foarte, foarte multe versuri publicate în periodicele din ţară.

Tânărul medic din Dolhasca este preocupat mai ales de terapii ale sufletului însetat de absolut şi, după debutul cu versuri, din 17 decembrie 1966, la revista “Luceafărul”, ca şi după un fructuos exerciţiu publicistic de critică literară la aceeaşi revistă, debutează editorial, în 1970, cu volumul “Versuri”, rebotezat de cenzura timpului după titlul iniţial al poetului, “Fluturii din pandişpan”.

Recompensa şi recunoaşterea valorii poeziei poetului Emil Brumaru vin foarte repede, pentru că în acelaşi an primeşte Premiul pentru poezie al Uniuni Scriitorilor din România pentru volumul de debut iar doi ani mai târziu, 1972, este admis în Forumul oamenilor de litere din ţară.

Poetul Emil Brumaru începe cuminte, sfios, cu roşeaţa în obraz a adolescentului care... n-a fost încă la femei şi se sperie sincer de îndrăzneli venite din vise erotice şi lecturi fierbinţi din literatura interzisă de puritani. Poezia din cartea de debut este erotică, dar una cu iz patriarhal şi nuci bătrâni la vie, pură şi fascinantă, chiar dacă uşor insolentă, ca o revoltă: “Dacă iei o portocală / Şi-o dezbraci în pielea goală / Ca să-i vezi miezul adânc / Peste care îngeri plâng / ... / Se întâmplă să uiţi totul...” (“Amnezie, vol. I, pag. 34). Şi, în ciuda izbucnirilor impetuoase de adolescent rebel, insolent şi obraznic, doar ca să-şi protejeze sensibilitatea în clocot şi adrenalina sentimentală în exces, poezia de paradă, zgomotoasă şi de frondă lirică a poetului Emil Brumaru ascunde perle de zbucium sufletesc şi de frumuseţi cuminţi, dacă ar fi să semnalăm obsesia erotică liric-lexicală a sânului feciorelnic, cuvânt cu o frecvenţă insinuantă în aproape toate poemele sale, cu doar două-trei variante sinonimice, fără nicio aluzie sau impact vulgar, mai degrabă cu tonalităţi de alint matern, copil de ţâţă: “Au pus cu sânii luna în eclipsă / Şi-n miez de noapte, având bluza lipsă” (“Sentinţa”, vol. I, pag. 36); sau “Îmi plac portocale şi sâni, / Iubita mea are trei sâni!!!” (“Balada poetului de duminică”, vol. I, pag. 133); ori “Iubita mea nu-i uşă de biserică! / Ea are coapse şui şi ţâţa sferică” (“Cântec naiv”, vol. I, pag. 197).

Poezia sa de început cultivă o lirică erotică de o factură surprinzătoare, pe portative în game tematice cu mereu altă tonalitate, de la Fr. Villon la Miron Radu Paraschivescu, de la Stephane Mallarmé la Nicolae Grigore Mărăşanu şi de la aceştia la poeţii nonconformişti contemporani cu poezia lor în afara limitelor decente. Prozodic, poetul Emil Brumaru nu are vreo preferinţă anume, deoarece practică nonşalant o versificaţie polifonică: în metru popular, de doină sau baladă, “Leliţă, / Paraleliţă, / ... / şi să-ţi pup / Cu gura tenul / Şi cu sufletul sutienul / Pe care-o să-l rup!” (“Chiuitură”, vol. I, pag. 268); scrie în vers alexandrin de 15/16 silabe, în vers alb sau liber, nu uită nici catrenele cu rimă împerecheată, încrucişată sau îmbrăţişată; atacă în forţă structuri lirice de formă fixă, sonetul, de preferinţă; cochetează şi cu proza-lirică şi n-are nicio inhibiţie în materie de titulatură pentru poemele sale, cu zeci şi zeci de titluri precum “Cântec”, naiv, trist, de adolescent, de toamnă, de copil, de faun; un “Cântec naiv”, ca o obsesie, ca un puseu dentar, urmate de Elegie, Bocet, Scrisoare, Sonet, numerotate de la 1 la ..., Rugăciune etc., etc., etc.

Dar, încă de la lansarea primei sale cărţi, în 1970, poetul dă semne de nonconformism liric şi-şi dă în petic, timid cu începuturi de bravadă: “Trăiam în bulion, trăiam în fructe, / În dulci latrine cu hârtii murdare, / În untdelemn duceam naive lupte, / Sticlele mele aveau dop de sare” (“Prezentare”, vol. I, pag. 32), dar îşi păstrează statutul de “tânără speranţă” cu poezie serioasă şi cu rimă încrucişată (1-3; 2-4).

Scris şi tipărit tot în acelaşi an de debut, în perioada de ieşire spectaculoasă, impetuoasă în lume a poetului, volumul de versuri “Detectivul Arthur” rămâne, în ciuda titlului şocant, insidios şi protestatar-ideologic, cuminte şi promiţător, pe portative ale unei lirici în avans valoric, novatoare dar păstrând încă “fracul de ceremonie” al limbii române, chiar dacă mai “sare gardul” ca un copil cuminte pus pe şotii: “Apoi va citi elegii dintr-o veche revistă / Şi, sprijinindu-se-ncet cu o mână subţire, prelungă şi stranie / De pianina pensiunii, deodată, spre-a-şi dovedi că există, / El va muia, surâzând dureros, o caisă-n şampanie” (pag. 69), în poemul care poartă titlul volumului.

Poetul, tânăr, entuziast şi cu drepturi depline câştigate pe frontul prozodiei moderne, oferă un model de poezie de calitate, de noutate, de altceva de până la el: “Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă, / Când lumina e albă şi-n magazii toamna miroase a praf adormit, / În iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de mătasă, / Aşteptând să se umple cu flori, şi să fiu fericit...” (“Rugăciunea detectivului Arthur”, vol. I, pag. 70), pe un contur melodic sinuos cu profil descendent, ca-ntr-o “cavalcadă” wagneriană.

Încet, încet, trece la cel mai incitant, şi contrariant, şi agresiv mod de a scrie poezie, într-o risipă de excentric lexical; o poezie erotică, de-o acurateţe şi de-o impertinenţă egalizatoare, alunecând spre eleganţa sfidătoare a timidului, care nu găseşte de cuviinţă să-şi descarce preaplinul sensibilităţii sale în derivă decât prin şoc verbal: “Apoi, într-o seară... / Ne-am dezbrăcat, neştiind întâmplarea aceasta ce-nseamnă, / ... / Oh, ne-am pictat unul pe altul, palizi, pe coapsele calde, vechi peisaje de toamnă...” (“Prima elegie a detectivului Arthur”, vol. I, pag. 73). La vreo 30 de ani, cât va fi având poetul, când publica poezie erotică, are sfieli de... femeie de la ţară, care-şi muşcă tivul ciumberului cu gânduri păcătoase, dar cu aere de domnişoară de pension: “Ţi-am ridicat de pe jos, întorcându-mi privirea cu multă sfială, / Rochia ta parfumată şi am ascuns-o, gelos pe seraful acela, în vază...” (“A treia elegie a detectivului Arthur”, vol. I, pag. 75).

Poezia poetului Emil Brumaru rămâne una autentică, proavangardistă şi cu calităţi de model, în tonalităţi tematice surprinzătoare şi în registre prozodice mereu altele, fără să-şi culpabilizeze opţiunile, ba chiar cu o doză de importanţă agresivă şi scorţoasă: “De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci, / După amiaza, când e-atât de bine, / Şi în sufrageriile adânci / Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” (“Şapte cântece naive pentru parfumat gura”, vol. I, pag. 84).

Cu volumul “Julien Ospitalierul”, la patru ani de la afirmarea sa spectaculoasă ca poet, Emil Brumaru îşi potenţează spleen-ul arţăgos al liricii sale de avangardă, îşi arogă un pseudo-afront artistic de paradă: “Mă numesc Julien Ospitalierul. Am treizeci de ani / Duc o viaţă destul de retrasă, la ţară, şi iată...” (Op. cit., vol. I, pag. 93), iar preaplinul sentimental, iubirea în exces şi explozia erotică sunt convertite în banal: “Apoi m-am îndrăgostit de un şifonier / ... / Pe urmă am ţinut pătimaş la o bilă de fildeş lucioasă” (“Amorurile lui Julien Opsitalierul”, vol. I, pag. 95).

Poezia suavă, uneori într-un regim semi-oniric, dar grevată pe o emoţie sinceră, deşi vizibil îndrăzneaţă şi novatoare de prin anii debutului său, a fost treptat înlocuită cu forme lirice de belcanto impudic, cu acute între pitoresc folcloric şi manierism artificios, voit violent, cu o semantică spre derizoriu: “Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ, / Să te răsuceşti în pielea goală / Pe mătăsuri până, scos din minţi, / Voi izbi în tine-o portocală” (“Pretenţii”, vol. I, pag. 189), sau, dintr-un poem fără titlu, din volumul “Dulapul îndrăgostit” (1980): “Printre gigante bule de oloi / Să mursecăm femeilor dulci ţâţa” (pag. 238, vol. I).

Cu volumul “Opere II”, care cuprinde cărţile publicate de Emil Brumaru între 2005-2008, subintitulat “Submarinul erotic”, este promovată o poezie decrepită, cu accente de misoginism patologic, cu descrieri sordide dintr-un univers casnic, în care condiţia umană, în degradare fizică şi morală, de la periferia unei minime civilizaţii şi igiene personale, este terfelită pervers cu pretenţii de artă, de poezie modernă, valoroasă, revoluţionară: “Îţi miroseam cu lăcomie fusta / Plină de purici din bucătărie / ... / Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele / Ca să le sorb cerescul lor parfum” (“Suprema servitoare”, vol. II, pag. 23).

O indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură lirică, numai pentru că un poet cu reale şi potenţiale calităţi de om de artă se dă în stambă şi-şi dă poalele peste cap cu aere de artist sensibil: “Mi-ai fluturat cu p..da pe la nas / Şi ai plecat sânii-au rămas” (“Tamaretă”, vol. II, pag. 60). Într-o alternanţă bezmetică, cu reveniri la poezia de calitate, multe poeme contracarează pozitiv balastul pseudoliric şi se întoarce la literatura care l-ar reprezenta cu adevărat pe poetul Emil Brumaru: “Aveai părul lung până la cer / Atârnai de dânsul pe pământ / Mă gândeam să-ţi mângâi trupul sfânt / Sânii cu sfială să ţi-i cer” (“Aveai părul lung până la cer”, vol. II, pag. 104).

Sau, să redevină poetul grav, cu nostalgii de om echilibrat, deşi cu sufletul răvăşit de crispări lăuntrice şi lumini, ori idealuri de iubire: “Era spre seară. Mai putea / Să-şi ducă sufletul în spate?” (“Cântec”, vol. II, pag. 111); şi chiar cu dileme existenţiale de poet responsabil: “Oare / Cum se moare?” (“Cântec naiv”, vol. II, pag. 112), titlu preferat şi frecvent în lirica poetului. Cum spuneam mai sus, lirica erotic-indecentă a poetului Emil Brumaru are încrâncenarea disperată a adolescentului sensibil peste media sentimentalilor, cu nevoi de comunicare, de la idilă la bărbăţie impetuoasă, dar care eşuează în vulgaritate agresivă, pentru că nu are încredere în el şi nici puştoaica frumoasă, nurlie, cu aere de miss, nu-l încurajează şi-atunci înjură în loc să spună vorbe frumoase, calde şi decente de iubire; adică, un comportament de timid incurabil: “Sânii tăi goi fac găuri dulci / ... / Fesele dese şi papi bulci” (“Rouă ca un pospai de fluturi”, vol. II, pag. 32), sau “Iubita mea azi are menstruaţie / Şi-i fragedă şi este indispusă” (“Cântec naiv”, vol. II, pag. 70); ori “În zori, «La Butoiul cu Spermă», / Stau singur, beau whisky şi plâng” (“Blues”, vol. II, pag. 87).

O astfel de poezie este rezultatul unor frustrări, fie ale unor neputinţe timpurii, fie ale unor regretabile eşecuri sentimentale, netratate cu poveşti tandre şi curate de iubire, pe măsura unei sensibilităţi în clocot, de adolescent nemulţumit de... coşurile de pe faţă şi, incitat de visele erotice de peste noapte, găseşte în fronda lexicală supapa de refulare pentru lipsa de băţoşenie şi virilitate: “Oh, tu te-ai f..te şi la ceafă, / ... / Ci eu te f..t în p..dă, laş...” (“Tamaretă - 26”, vol. II, pag. 140).

Sonetele din volumul “Infernala comedie” (2005) se constituie într-o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, versuri forjate, cum le numea “Oglinda Literară”, rezultată din preferinţa pentru un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, unele incestuoase; rezultatul unui misoginism voalat sau al unei nevoi patologice de a terfeli, de a jigni, de a irita: “Iubito, deşi eşti pi...cioasă / Cât patru iepe la un loc, / Încât chiloţii de mătase / Stau să-ţi plesnească de-atât floc; / Deşi li...cu-ţi bate-ntruna / Ca un ceasornic bine-ntors / Şi sfârcul ţâţelor, cât pruna, / Zvâcneşte-n alfabetul Mors, / Eu vreau popoul, aplecată, / Încă o dată să-ţi despici / Şi pe portiţa-nmiresmată / A strâmtei tale găurici / Să intru până ce c....tul / Mă va opri, proptit de-a latul!” (“Sonet 16”, vol. II, pag. 130), un sonet din vreo 43, pe care l-am transcris în întregime, pentru cele peste zece cuvinte, pe care nu le cuprinde nici Lexiconul bătrânului Tiktin!?

Insistenţa cu care poetul şarjează pe termeni dintr-o intimitate de peşteră şi mucigai maschează fie o adolescenţă neîmplinită erotic, fie o orientare sexuală indecisă: “O, astăzi nu-ţi mai trage pe c...ul dalb chiloţii, / Vreau să ţi-l f..t într-una, din zori şi până-n seară, / Şi, dacă găurica va-ncepe să te doară / De-atât amor, ţi-oi unge-o cum osiile roţii / ... / Ne-om f..te la fereastră ca lumea să privească / Şi-ncet, pe stradă, cu toţii se vor f..te” (“Sonetul 25”, vol. II, pag. 139).

Plusează liric pe un diapazon în gamă majoră şi disconfort lexical controlat şi-şi asumă nonşalant, puţin insolent, riscul unei poezii de periferie, sfidând tabietul boieresc al strâmbatului din nas şi al vorbelor din vârful limbii, pentru că, probabil, nici nu-şi doreşte o cotă eligibilă de integrare în absolut liric. Sonetele, nonconformiste, licenţioase, “porcoase”, neortodoxe, impudice, se vor un experiment literar, marchează o formă de lirism în clocot, sunt recomandate doar cititorilor după majorat, nu se citesc în schituri, temple, pagode sau mănăstiri, dar poetului nu-i pasă, nu are sentimentul unei culpabilităţi estetice sau morale, deoarece scrie poezie după un instinct primar şi după o ars poetica proprie.

Emil Brumaru se flagelează lexical sfidând reguli de conduită lirică, în tonuri insolite şi falsă pudoare prin infuzie de semantică derizorie şi sterilitate metaforică, o poezie în derivă etică, estetică, ca o formă insolentă de anulare a sensibilităţii controlate, ţinută în frâu prin dogme, reguli de conduită civică, educaţie şi chiar tabu-uri restrictive, pe fundalul unei realităţi culturale non-artistice, cu o variantă-rebut de poezie modernă cu orice chip sau o poezie izvorâtă din urâtul ca noţiune estetică şi din imbolduri primare, biologice, necontrolate de educaţie şi rigori civice. În plin proces de practică poetică “modernă” (?!) pe o formulă bastardă, “Sonetul 38” nu pare a fi decât un tip de masturbare erotică, prin care sunt exhibate aprehensiunile unei bărbăţii în impas şi, ca o viagra de inspiraţie, se apelează la frondă, la şoc şi provocare prin cuvinte triviale, obscene, necuviincioase şi descrieri scabroase: “Cu p..a prăbuşită de-amor, iubita mea, / N-o să-ţi f..t nici c..ul, nici p..da şi nici gura, / Ci-n dup-amiaza lungă doar limba-mi voi băga / În cele trei dragi găuri ce ţi le-a dat natura. / Cu c..ul voi începe, pe care-o să ţi-l ling / De blonda prăjitur-a c..lui tău dulce / ... / Şi în sfârşit în mlaştini de p..d-o să cobor / Spre-a-ţi suge lin l...cul în pace şi onor” (Op. cit., vol. II, pag. 153), cu peste douăzeci de cuvinte din zona necuviinţei şi a vulgarităţii agresive.

După ce-a compromis sonetul ca formă fixă de poezie, în care au scris marii poeţi ai lumii, de la Petrarca, Shakespeare şi Eminescu, şi ca să nu fie acuzat de... malpraxis poetic şi de indecentită cronică, domnul doctor Emil Brumaru recunoaşte în “Sonetul 43”, ultimul din volum, că: “Mi-am cheltuit talentul în lubrice sonete / Cum fluturii-şi dau praful aripilor pe mâini / Netrebnice. Ajunge! Sufletul meu, ţi-e sete / Din nou roua-n tăpşane de lobodă să-ngâni? / Îţi place iarăşi bruma topită-ncet pe case / Loiale-n care sânul femeilor e sfânt? / Hai să luăm o lungă vacanţă de mătase” (Op. cit., vol. II, pag. 158); promiţând că vrea să controleze derapajul liric în care a intrat cu poezia sa mai mult decât îndrăzneaţă şi neconvenţională şi ca să-şi convingă cititorii fideli că el a rămas acelaşi poet sensibil, talentat şi decent, pe care-l ştiu din volumul de debut: “Îmbrobonat de-ardoarea de a-mi închide-ntr-însul / În mari bucăţi albastre de zahăr candel plânsul” (finalul Sonetului 43).

Ereziile de poet matur, cu hormonii în derivă, din volumele anterioare, din cele 42 de pseudosonete mai ales, sunt convertite în litanii de iertare a “păcatelor” în “Cântece de adolescent” (2007) şi aduc în prim-plan adevăratul suflet de poet, “încrezător, cu sufletul inform” (“De-aici începe cântecul”, vol. II, pag. 161), cu o poezie într-o atitudine de sinceritate şi perpetuă graţie generoasă, savuroasă: “Mâinile-acestea mici de-adolescent, / Fermecător de lungi şi de stângace, / Ca pe un fruct de rouă vor desface / Sinceritatea!” (Ibid.). De parcă şi-ar scuza excesele erotico-scandaloase cu poemul “Jurnal” (vol. II, pag. 165), de fapt prima variantă apărută în volumul “Cântece naive”, Editura Cartea Românească, 1976: “Trecerea mea prin lume a fost o aventură / Cu sute de primejdii în fiecare clipă, / Îmi atârna, albastră, în iarbă o aripă / Pe când cealaltă-n soare se-nfăşura mai pură”. Ca s-o ia din nou razna cu volumul “Ne logodim cu un inel de iarbă...” , 2008, deşi se pare că i-ar mai fi trecut ţâfna erotică de mahala: “Spre fundul tău mă furişez tiptil / Doar să-l ating strâns în capotul verde, / Mâna să-mi pun când dulce se despică...” (“Cum trece-un flutur, mă simt iar copil...” (1), vol. II, pag. 196); sau să ne păcălească, probabil, c-ar fi revenit la poezia cuminte din adolescenţă: “Intru-n dulap şi-ţi socotesc prin rochii / Şi prin chiloţi... şi-i duc la nas, umil;” (“Cum trece-un flutur, mă simt iar copil...” (2), vol. II, pag. 197), chiar dacă în ultimul poem, “Scriu ca să mor mai blând, mai în răbdarea...”, îşi face o mea culpa, parcă puţin ipocrită, puţin persiflantă: “Să n-o luăm anapoda prin mirişti / Răscoapte-n maci înflăcăraţi de fluturi / Sau să zdrobim în cumpeni clare linişti / De moi fântâni, cu ciuturi însetate” (Op. cit., vol. II, pag. 200).

Nu rezistă mult în labirintul moral, pur, al adolescentului de altădată şi trece repede la ceea ce este definitorie pentru lirica de ultimă perioadă cu volumul “Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei...”, 2008; un univers mocirlos, fetid: “Cu nasu-n muci şi ochiul în urdori, / Sufletu-n zemuri de caisă fleaşcă, / Creieri umflaţi de-un sânge murdărit / De sifilisul Idealei mele” (“Zdrobit de roua covârşită-n zori”; vol. II, pag. 206). Ca să pluseze, nestăpânit, în frenezii bolnave: “Că...ul blond îmi dăruie-o cunună, / ... / Să te sărut pe-a c...lui tău lună” (“Oale de noapte-mi verşi, voiasă-n suflet”, vol. II, pag. 211), cu un titlu pe măsură în aceeaşi bălăceală verbală, deşi se mai întoarce spăşit, cuminte şi adolescentin spre un simbol al liricii de început, un laitmotiv erotic prezent în sute şi sute de poeme semnate de Emil Brumaru, sânii: “Temeinicia rugii mele sunt sânii / Ce-i clatini peste viaţa piuită” (vol. II, pag. 215), dar, din păcate, nu zăboveşte în zona nostalgică de altădată şi, peste două-trei pagini, se fuduleşte cu un alt poem, la fel de... “elaborat: “Îţi bag în c..r un flaut şi o p..ă: “Gura-i o cloacă-n vis, p...da-i o floare / Cât / Pe Marele L....ic / Deget şi limbă / Îl mângâie...” (Op. cit., vol. II, pag. 217), ca o onanie liric-patologică şi trivială; sau “Oh, lasă-mă să-ţi muşc p...da răscoaptă / De cracii lungi ce-n raze-or fi / Şi să-ţi deschid cu limba, între fese, / Portiţa tainicelor plăceri dese...” (“Vreau să te ling precum pe-un ciobănel”, vol. II, pag. 218), o poezie anxioasă gata să pleznească de tensiunea lăuntrică a unei vaginite cronice!

Şi-aşa o ţine vajnicul poet, după o necesară porţie de viagra de inspiraţie, în zeci de poeme cu acelaşi titlu, asemeni serialului Tamara, o bălăceală buimacă şi indecentă de vocabular terfelit: “Beată-mi adoarme-n pat cu p..a-n gură / Nici picurată pe l...ic cu ceară / Să nu se f..tă-n c..r nu se îndură, / ... / Vomit pe sânii ei, să-i sting nesaţul, / Trupul i-l p..ş şi fericită cântă; / Şi mă aşez peste gura-i largă / Să-mi prindă-n dinţi c...atul când cald iese” (”Mi-e-o scârbă delicioasă de Tamara...”, vol. II, pag. 227), sinistru, patologic...

Poetul speră însă să ajungă şi-n manualele şcolare cu poezia sa mobilizatoare, celestă şi ilustrativă la orele de educaţie sexuală din grădiniţe, şcoli primare, gimnaziale şi licee: “Elevele se duc la şcoală, / Îşi pun chiloţii în penar / Şi-apoi pe săli pi...ţa goală / Şi-o plimbă-n recreaţii mari / Şi cad când trece-un diriginte, / Ca el să le miroasă-n c..r / Şi să le f..tă fără minte” (“Sonet şcolăresc”, vol. II, pag. 242); sau, în aceeaşi atmosferă de serbare şcolară: “Elevi cu unghiile murdare / Şi cu dezordini grave-n inemi, / Ce desenaţi pe garduri p..le / Şi p...de, neînţeleşi de nimeni, / Voi, fumătorii din closete, / Veşnic căzuţi la matematici / ... / Intransigenţi în timpul orei / De Puritate şi Candoare, / Ucideţi-vă profesorii / Cu rechizitele şcolare!!!” (“Discurs pentru deschiderea anului şcolar”, vol. II, pag. 299), cu intenţia declarată de a spori disciplina în şcoli şi pentru a îmbunătăţi statistica de la bac (!)...

Şi, încheia cu un poem, în care poetul Emil Brumaru se răsfaţă puţin şi din care răbufneşte jemanfişul său poetic, artistic, de mare împlinire a unui ideal de frumuseţe, cu mirări şi chiar revolte, că nu toţi cititorii cad pe spate de admiraţie pentru poezia sa valoroasă: “Aud că împotrivă-mi sunt iar plângeri”, dar în stilul său inconfundabil: “Şi ce-i dacă-mi dospesc în tăvi aluaturi / Vârtoase-n c..r ca pofta să mi-o satur / Şi-n străchinile mele-i borş de înger? / ... / Voi arbora, trântit între vâzdoage, / Al nevinovăţiei mele steag” (“Aud că împotrivă-mi sunt iar plângeri”, vol. II, pag. 314).

Închei şi eu, amintind că un debut cuminte şi promiţător de prin anii ’70 ai secolului trecut anunţa, prin Emil Brumaru şi volumul său de versuri, un poet efervescent, cu un potenţial peste medie şi în avangardă lirică, cu semne de alăturare la pleiada de promotori ai noului, care reuşiseră să ocolească toate capcanele unui proletcultism virulent şi al unei ideologii închistate, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu... Poetul Emil Brumaru a ales să fie altfel de poet, atât de altfel, încât doar cititorii antologiei Opere I şi II îi vor judeca creaţia literară în afara oricăror aprecieri şi analize.

Dar, dacă voci autorizate şi competente din critica literară actuală, Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Lucian Raicu, dau girul lor valorii literaturii poetului Emil Brumaru, atunci opera sa trebuie inclusă nu numai în Dicţionarele de specialitate sau în Istoria Literaturii Române ci şi în manualele şcolare, alături de cronicarii moldoveni, scriitorii paşoptişti, clasicii Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau clasicii în devenire, Marin Preda, Fănuş Neagu, C. Ţoiu, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Nicolae Ţic...

Singura şi dilematica rezervă o am gândindu-mă dacă o tânără sau o mai vârstnică profesoară de limba şi literatura română vor putea citi în clasă elevilor lor sonetele poetului Emil Brumaru!?

Dumitru Anghel
 


SUBSTANŢA MATERIEI CA EPIFENOMEN ÎN POEZIA LUI GEORGE BACOVIA
ŞI MIRCEA CIOBANU – APROPIERI ŞI DEOSEBIRI

Identificarea unei scheme care să apropie poezia lui George Bacovia de cea a lui Mircea Ciobanu prin analiza “substanţei materiei” ca element definitoriu în conturarea imaginarului ne-a condus la unele elemente ce se tangenţiază reciproc, prin asemănări în percepţia materiei,dar şi deosebiri în construcţia textului care a devenit o asumare a destinului poetic: folosirea materiei (apă, pământ, aer, foc), ce transferă imprevizibilul în materia interpretată.

Încă de la presocratici încoace cele patru elemente, amintite mai sus,stau la temelia substanţei. Aceste elemente reprezintă sămânţa, numenalitatea în miezul căruia cele ce sunt îşi coagulează formele printr-o efervescenţă de esenţializare lentă, avându-şi reversul în dezagregare: Copacii albi, copacii negri.În parc regretele plâng iar...//Cu pene albe, pene negre//In parc fantomele apar…//Şi frunze albe, frunze negre; copacii albi, copacii negri;/Şi pene albe, pene negre,/Decor de doliu, funerar...//În parc ninsoarea cade rar... (G. Bacovia, Décor), iar la Mircea Ciobanu, primul element apa (râul de preţ) este liantul, pe când la Bacovia copacii şi penele cu alternanţa alb şi negru sunt esenţa: Cele ce sunt şi la malul ovar (unde lemnul tufelor seacă la vânt) se arată ca pietre,/cele ce sunt se deşteaptă-n amiază şi cântă./Umede-au fost şi hrănite cu var altădată,/râul de preţ le-mbină după chip şi măsură,/trăinice-au fost şi, cum ard li se aude unimea/parte cu parte vibrând sub ţestoasele feţe. (M. Ciobanu, Cele ce sunt).

La amândoi poeţii cuvântul este ca un tipar gol în care au încăput multe sensuri, cu toate că înăuntru acestui tipar se află, de multe ori, un sens iniţial. Dacă la Bacovia se aude materia plângând, sau cad stele albe de cristal, la Mircea Ciobanu substanţa materiei este profundă şi cere fum de jertfă, pe când la autorul volumului Plumb aceasta este glacială: Şi ninge-n miezul nopţii glacial.../Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,/Pe vatră-n para slabă, în jărate,-/Încet, cad lacrimi roze, de cristal. (G. Bacovia, Singur). Materia la autorul volumului Scântei galbene este transparentă, de cristal, frisonată, pe când la autorul volumului Vântul Ahab (1979-1983) apa e pură, lustrală şi o descoperă în universul fenomenal din om, aflându-se în el ca unime: N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă/un semn de sus c-ar trebui să plâng,/dar degetele duse pân-la pleoapă/se-ntorc uscate: (Mircea Ciobanu, E timpul).

Dacă la Mircea Ciobanu apa infernală este opusul apei întemeietoare, la George Bacovia, aceasta are rol de utilitate, de mijloc de a produce reveria: Mai spune s-aducă şi ceaiul,/Şi vino şi tu mai aproape-/Citeşte-mi ceva de la poluri,/Şi ningă... zăpada nengroape. (G. Bacovia, Decembrie). Apa ceaiului produce o atmosferă de visare, pe când la Mircea Ciobanu apa infernală din poezia Vechimi înfundă canale fetide, macină temeliile, ca substanţă a pedepsei şi sfârşitului, sau este o epifanie a morţii, ca în poezia Zonă: - şi dintre unde, învelit cu zgură/un om din mare iese; şi alerg/ţinut de mâini; şi nu e decât cerc/şi nici un unghi când ţip cu somn în gură.

La Bacovia există o ardere strâns legată de procesul textual, obiectele intră în izotopia focului: Te uită cum ninge decembre,/Spre geamuri, iubito, priveşte-/Mai spune saducă jeratec/Şi focul s-aud cum trosneşte. (Decembre), pe când la Mircea Ciobanu ofranda sinelui aspiră să se unească cu focul veşnic,considerat centrul universului, ecranând (acoperind) emanaţia soarelui infernal, însă neobţinând dovada, dar sporind rolul umbrei ce reprezintă îndoiala şi bezna: Flacăra dreaptă-n amiază aruncă o umbră,/Ea, născătoarea luminii,/stă împotriva luminii soarele însuşi/nu poate să treacă prin ea, prin desimile ei (Plata lucrării).

Potopul e omnipotent şi omniprezent la Bacovia, ferestrele devin opace cu ajutorul substanţei materiei şi oglindesc un cosmos secat de lumină transferat textului, iar cuptorul este spaţiul incandescent al oraşului de provincie: Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/Chiar pentru asta am venit sa-ţi spun; Pe catafalc de căldură-n oraş,/Incet, cadavrele se descompun. (Cuptor)…

Substanţa materiei ca epifenomen o găsim în Catafalc, în Căldură, în Cadavre etc., în timp ce la Mircea Ciobanu o descoperim în olfactivul putrefacţiei care pune în primejdie chiar existenţa umană: Duhoarea lucrurilor moarte/pătrunde-n vis (Împresurat), amintindu-ne de pictura metafizică a lui Chirco, în cazul autorului volumului Suită pentru ieşirea din noapte, şi asociaţiile onirice ale lui Dali în cazul lui Bacovia. La Amândoi poeţii analizaţi visarea a stat aproape de realitate şi s-a amalgamat, corupând-o. Ei nu au mai privit-o obiectiv, ci prin prisma închipuirilor. Şi cu cât aceste închipuiri au semănat cu realitatea cu atât mai greu au distinso de ele. Realitatea ia dezamăgit şi, apoi, au dispreţuit-o în subconştient. Oglinda la Bacovia semnifică o încorporare a lumii şi a materiei, având şi un rol de metaforă textuală: În salonul plin de vise,/În oglinda larg-ovală încadrată în argint,/Bate toamna/Şi grădina cangrenată,/În oglinda larg-ovală încadrată în argint. (G. Bacovia, Poemă în oglindă, din volumul Plumb). La Mircea Ciobanu imaginea lumii se oglindeşte în lumea megta-fizică, însă nu văzută şi înţeleasă ca un model al ei, aşa cum o vedea Aristotel, un fel de schemă cinematică a realităţii, unde reacţiile micro-universului sau macro-universului devin înţelese şi vizibile (…) pe cartea mea-şi pun degetel, dreapta/oglinda mi-o acoperă. Să caut/o vină şi s-o strig, dar bobi de gheaţă/îmi umplu ochii şi-mi sfărâmă dinţii. (M. Ciobanu. Apa şi pâinea, vol. Etica-1971). Simbolic, la amândoi poeţii, în oglindă se reflectă, practic, eul acestora, imaginea sinelui oglindit în sinele perceput. Şi la Bacovia, dar mai ales la Mircea Ciobanu, gândul ţâşneşte din oglindă, mai mult sau mai puţin purificator. La Bacovia substanţa şi materia este timpul ce include în el ritm, nostalgie, muzicalitate romantică, un orizont liric plin de tragism, fie că este vorba de timpul poetului subiectiv, fie că este vorba de timpul istoric. În schimb la Mircea Ciobanu substanţa materiei este bezna destinului omului, de aici obsedanta tortură a spectrelor care invadează somnul.

La amândoi emoţia estetică declanşează eternul, întrezărind, prin fereastra deschisă spre substanţa materiei, epifenomenul. Această coagulare poetică este văzută ca un diluviu şi simţită printr-o criză exprimată prin starea textuală a subiectului.

Şi la Bacovia şi la Mircea Ciobanu materia curge, plânge, se dezagreghează, se lichefiază într-o substanţă a receptacolului textual. Materia şi substanţa acestuia este reflectată în gând, în sentimente, toate fiind corpuri poliedrice, fiecare suprafaţă a lor este redată respectându-se proporţiile, nu numai în raport cu celelalte suprafeţe, ci şi în raport cu lumea. Numai astfel poezia acestora a putut fi desăvârşită.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)


SPIRITUALITATE

ZBORUL FĂRĂ ARIPI

Mulţi dintre noi suntem convinşi că viaţa nu se termină atunci când inima nu mai bate, iar cei dragi suferă cumplit în urma unei astfel de tragedii. Ei bine, se pare că nu aici este finalul, fiindcă am fost creaţi după o inspiraţie sublimă, iar existenţa reprezintă minunea desăvârşirii. Oamenii de ştiinţă au demonstrat că atunci când corpul fizic devine inert, corpurile astral şi informaţional îşi menţin amprenta existenţială cel puţin trei zile. De aceea, în cultul ortodox există, conform ritualului înmormântării, obiceiul de a ţine defunctul printre cei vii încă trei zile, timp în care apropiaţii îl pot plânge, iar el se va obişnui treptat cu noua dimensiune, cea imaterială. Abia apoi este înhumat, dar aura sa nu dispare nici atunci, este mai puţin pronunţată, ce-i drept, însă continuă să-şi menţină matricea informaţională aşa cum era şi înainte. În acest răstimp, i se fac slujbe specifice, rudele oferă diferite ofrande în numele său, iar în ziua a 40-a, se presupune că sufletul se duce în lumea de dincolo, unde îşi va găsi un nou loc, în funcţie de viaţa pe care a avut-o pe pământ.

Desigur, scepticii se vor împotrivi chiar şi dovezilor şi argumentelor raţionale, susţinând că nu au văzut pe nimeni întorcându-se de dincolo, care să le întărească sau să le infirme convingerea. În fond, oricine are dreptul la opinie personală, iar un neîncrezător se poate convinge şi singur de realitatea celor prezentate. La fel este şi cu religia: nimeni nu ne obligă să credem în existenţa unui Dumnezeu, însă, conştiinţa şi sufletul ne spun că, totuşi, trebuie să avem o astfel de certitudine, fiindcă, în caz contrar, am fi distruşi. În fiecare dintre noi există semne de întrebare, îndoieli, dar şi teama că, dacă vom ignora total o realitate, ea se poate întoarce împotriva noastră mai târziu. Şi atunci, de ce să nu credem? Ce avem de pierdut? Nu toţi suntem teologi sau partizani împătimiţi ai unei religii, însă putem admite că în Univers există o forţă uriaşă care are grijă ca toate mecanismele de funcţionare ale acestuia să-şi urmeze cursul drept, astfel încât viaţa să continue pe Terra şi oriunde este posibil. Cum vă explicaţi anumite stări de contemplare absolută, când simţim că suntem una cu totul şi o linişte profundă ne invadează fiinţa? Atunci orice gând răutăcios dispare şi parcă am împărţi tuturor numai flori şi zâmbete. Desigur, sunt puţine astfel de momente, însă ele au puterea de a ne detaşa de cotidian şi de a ne duce în cu totul altă dimensiune, pentru a gusta savoarea unei existenţe diferite, serafice, dincolo de capacitatea noastră de înţelegere.

Oamenii au libertatea de alegere, care este un mare dar divin, dar şi o povară, deoarece implică atât materia, cât şi eterul, ce îi vor da sau nu liniştea pe care o caută, iar la final, recompensa, ori blestemul. Toate religiile lumii susţin că există viaţă după moarte, într-o formă sau alta, iar aceasta este alinarea noastră, faptul că nu dispărem ca şi cum n-am fi existat niciodată, ci ne continuăm existenţa, aşa cum o merităm. Şi totuşi, în această lume, parcă totul devine confuz la un moment dat. Suntem înconjuraţi de minciună, înşelătorie, dar şi de mistere şi certitudini. Cred că fiecare om va fi judecat în funcţie de credinţa şi religia sa, ţinându-se seama de faptele pe care le-a făcut pe tot parcursul vieţii. Sunt cunoscute cazurile în care unii oameni abandonează religia în care s-au născut şi îmbrăţişează o altă religie, poate din convingere, interes, revelaţie, sau din alte motive ascunse. Atunci, cum vor fi aceştia judecaţi? Nu ştim. E posibil ca unii dintre noi să-i desconsidere, să-i urască, fiindcă şi-au părăsit credinţa, dar cine suntem noi să avem o astfel de atitudine? Toţi greşim şi nu avem dreptul să denigrăm pe cineva dintr-un motiv sau altul. Cert este că, sufletul este acelaşi în orice spaţiu, religie, timp, şi doar el contează în tot Universul. Restul poate sunt doar iluzii, himere înşelătoare, menite să ne distragă atenţia de la scopul venirii noastre pe pământ, căci fiecare dintre noi are o sarcină de îndeplinit, de care e sau nu conştient. Suntem pământeni, dar aparţinem unei dimensiuni celeste, fiind capabili să cunoaştem tot ce ne înconjoară, dar şi metafizicul, ori poate că o astfel de cunoaştere ne-a fost dată, spre a ne fi călăuză în drumul spre stele. Nu suntem ignoranţi, de vreme ce credem că putem atinge infinitul cu gândurile şi simţurile noastre, şi ne e dor de ceea ce nu putem vedea.

Gina Moldoveanu


 ÎNVĂŢĂMÂNT

DRUMUL SPRE DECLIN

Voi prezenta câteva dintre nevoile stringente ale şcolarilor, dar şi o perspectivă a învăţământului actual, din punctul de vedere al profesorului cu viziuni independente de sistemul în care se află, chiar dacă unele voci vor încerca să-mi anuleze mesajul.

Mai întâi, aş vrea să enumăr nemulţumirile elevilor din clasele gimnaziale, dar şi ale celor care au depăşit nivelul acesta. Aproape toţi se întreabă care este esenţa învăţării şi scopul atâtor materii studiate în şcoală, predate după metode clasice şi moderne, întortocheate, sau constrânse de un regim mult prea sever. Manualele sunt încărcate cu definiţii şi detalii mai mult sau mai puţin semnificative, pe care elevii sunt obligaţi să le memoreze, iar unii dintre ei, fie nu reuşesc, fie se revoltă, fiindcă li se pare aproape inutil să li se ceară atât de mult, dar, în final, ei să înţeleagă foarte puţin. Orele de curs sunt multe, iar oboseala psihică şi poate problemele personale ale fiecăruia, duc la rezultate slabe, ori catastrofale uneori. Deşi diriginţii se străduiesc să-şi înţeleagă elevii, să-i asculte, psihologii, să le ofere soluţii, directorii, să medieze anumite conflicte sau neînţelegeri de moment, totuşi încordarea există, iar copiii le cad victime sigure. Părinţii vin la şedinţe sau la orele de consultaţie cu diriginţii aproape disperaţi, deoarece nu-şi mai înţeleg copiii, nu mai ştiu cum să-i ajute, asistând neputincioşi la degradarea lor psihică şi la decăderea intelectuală, căutând răspunsuri în ochii celor în care au acum încredere. E cumplit pentru părinţi să afle că un copil al lor nu mai prezintă interes pentru şcoală, e aproape corigent sau repetent, chiuleşte şi, mai mult decât atât, este în vizorul poliţiei comunitare, din cauza comportamentului agresiv. Cum s-a ajuns aici? Era un elev bun! De ce a clacat? Iată câteva întrebări la care dascălii şi celelalte persoane competente, dau răspunsuri evazive, lăsând mult loc interpretărilor. Dar aceasta este deja altă problemă. Probabil că voi intra în detalii cu altă ocazie. Acum, mă voi întoarce la subiectul iniţial.

De multe ori, elevilor li s-a cerut opinia cu referire la felul de desfăşurare a orelor, prin intermediul unor chestionare anonime. Statistic vorbind, ele arată o nevoie acută de comunicare între profesori şi elevi, precum şi o oarecare toleranţă în ceea ce priveşte examinarea şi notarea. De asemenea, doleanţele lor se referă şi la un stil de predare lejer, care să nu pună mare accent pe o teorie exagerată, ci pe o analiză cât de cât minuţioasă a faptelor şi a problemelor care intervin în lecţiile planificate. Foarte apreciate sunt orele pe calculator, poate şi fiindcă elevii se simt mai liberi, dar şi pentru că imaginea are un impact puternic asupra intelectului, şi astfel, memorarea devine mai facilă. O altă nemulţumire sunt temele pentru acasă, care se dovedesc a fi multe, în comparaţie cu orele de studiu, în care elevii trebuie să aprofundeze lecţiile predate, dar să şi întocmească proiecte, ori să scrie, în mod aberant, aşa-zise pedepse pentru că nu au fost atenţi la ore. Cât timp le trebuie copiilor să se pregătească pentru următoarea zi de şcoală? Mult prea mult şi poate de aceea vin obosiţi, plictisiţi, sătui de materiile pe care sunt forţaţi să le înveţe etc. De aici şi nivelul scăzut la învăţătură, procentul mic de promovabilitate, note mici la tezele cu subiect unic, discuţii aprinse în cancelarie, acasă, tensiuni enorme între profesori şi elevi, fiindcă şi profesorii sunt evaluaţi în funcţie de rezultatele elevilor. Iată de ce acest sistem nou este din start lacunar şi toată lumea e revoltată. Un alt interes îl prezintă colaborarea cu persoane specializate, fiind invitate la orele de curs, pentru a le vorbi elevilor din vasta lor experienţă despre ceea ce-i interesează, însă ar fi ideal să aibă loc şi un dialog viu între elevi şi cei care sunt prezenţi alături de ei în clasă. Dar există o reticenţă în acest sens din partea copiilor, fie pentru că nu au curaj să le adreseze invitaţilor întrebări, fie sunt prea slab pregătiţi şi din cauza inhibiţiei nu doresc să converseze, fie aceste persoane străine pentru ei ar trebui să-i viziteze mai des, pentru a se clădi o încredere reciprocă. Desigur, sunt multiple variante prin care elevii ar fi determinaţi să studieze cu interes materiile existente, însă poate că timpul le este potrivnic profesorilor, ori faptul că remuneraţia nu este deloc pe măsura muncii lor. De aceea, dascălii sunt adeseori acuzaţi că racolează elevi pentru a-i medita în particular, însă eu sunt convinsă că majoritatea procedează astfel din cauza veniturilor ridicole pe care le au, care nu contrabalansează cu eforturile imense pe care trebuie să le depună pe altarul învăţământului. Recunosc, chiar dacă unii mă vor acuza, că ni se cere prea mult, dar ni se oferă extrem de puţin. Programele naţionale şi internaţionale, orele suplimentare, neplătite, desigur, cursurile de perfecţionare pentru acumularea de credite, activităţile extracurriculare şi tot fel de proiecte, fişe, planificări, nu fac decât să ne sufoce şi să ne distragă atenţia de la adevăratul ţel al nostru, şi anume, de a-i determina pe elevi să se pregătească intelectual şi psihic pentru confruntarea cu hienele vieţii cotidiene. Vi se pare utopic? Atunci, îi invit pe cei care ne tot aruncă diverse acuzaţii, să meargă în locul nostru la catedră şi să facă exact ce facem şi noi, dar să primească, lunar, acelaşi salariu mizer. Poate atunci vor înceta să arunce pete negre de idioţenii asupra noastră şi-şi vor vedea lungul nasului, căci a fi profesor nu înseamnă să dai cu sapa în ciment, ci să modelezi oameni care te privesc cu seninătate şi aşteaptă să le încarci sufletele cu izvor de apă vie, pentru ca astfel să devină mai încrezători în forţele proprii, mai creativi şi mai înţelepţi.

Din punctul meu de vedere, învăţământul de azi este asfixiat de schimbări contorsionate, intolerabile, inutile, ca şi cum cineva ar dori îndobitocirea tuturor, pentru a putea fi mai uşor manipulaţi.

Gina Moldoveanu


 REPERE...

PE URMELE ÎNŢELEPCIUNII STRĂVECHI – MOZI SAU IDEALUL ECHITĂŢII SOCIALE

Am avut ocazia să citesc mai multe cărţi şi documente privind literatura clasică chineză, în special genul filozofic, şi am fost impresionat de varietatea ideilor de valoare pe care am putut să le identific, multe dintre acestea având o actualitate ce nu poate fi pusă la îndoială. Din această cauză, am căutat să vă ofer câteva cugetări pline de înţelepciune scrise de către Mozi, un autor ce a trăit între anii 480 – 390 î.Hr. fiind considerat primul filozof adevărat al Chinei cunoscut până în clipa de faţă.

Mozi a fost interesat de arta argumentaţiei şi dialogului, în acest sens dezvoltând un sistem de analiză şi critică a opiniilor contrare, precum şi de susţinere a tezelor proprii în cadrul dezbaterilor publice. Deşi s-a născut într-o familie săracă, totuşi tezele sale filozofice sunt de nivel înalt, cu impact asupra ansamblului societăţii în mijlocul căreia a trăit continuând tradiţia de gândire iniţiată de către Confucius.

În acelaşi timp, din dorinţa de a schimba starea de lucruri a timpului său, Mozi a organizat o mişcare socială angajată în acţiune directă, incluzând chiar şi aspecte militare necesare apărării provinciilor şi oraşelor în faţa politicii de expansiune a diferitelor centre de putere ale vremii. Fiind înzestrat cu o charismă puternică, Mozi a reuşit să îşi inspire discipolii în a se dedica idealului justiţiei sociale pe care el o proclama sub forma unei structuri statale centralizate, organizate şi unificate ideologic.

Din punctul de vedere al lui Mozi, o cauză principală a suferinţei umanei era datorată diferenţelor ideologice dintre oameni şi numeroaselor facţiuni ce existau în societate, fiecare disputându-şi întâietatea. De aceea, el a criticat aspru sistemul politic şi etic al promovării pe bază de apartenenţă la familiile considerate nobile, precum şi spiritul de clan, din cauza inerentului spirit partinic în administrarea intereselor societăţii.

Mozi considera că problema etică fundamentală provenea din cauza excesului acestui aspect partinic generator de inechitate la nivel de individ şi societate. Prin urmare, scopul principal în contracararea acestui principiu consta în schimbarea şi cizelarea comportamentului faţă de oameni prin cultivarea controlului dorinţelor, dispoziţiilor şi atitudinilor astfel încât acestea să reflecte idealul echităţii sociale. Pentru realizarea acestui lucru, Mozi a considerat că printr-o argumentaţie raţională şi temeinică se poate realiza motivarea oricărui om în a acţiona în conformitate cu principii de gândire superioare, fără a fi necesară folosirea forţei.

Pentru a oferi o ilustraţie practică a cugetării lui Mozi, am preluat mai multe fragmente din scrierile sale pe care le voi expune în continuare. Se va remarca cu uşurinţă cât de actuale sunt sfaturile sale şi cât de bine ar fi ca ele să fie luate în considerare de către factorii de răspundere ai lumii în care trăim.

„Învăţătorul nostru Mozi a spus: Regii, nobilii şi marii oficiali doresc ca diferitele regiuni pe care le conduc să fie bogate, populaţia să fie numeroasă şi ordinea să domnească în administraţie. Însă cel mai adesea, sărăcia domneşte pretutindeni, oamenii sunt puţini, iar haosul predomină în locul ordinii. Astfel, toţi aceşti conducători nu reuşesc să îşi atingă ţinta pe care o doresc, iar în schimb au parte de opusul aşteptărilor pe care le au.

De ce se întâmplă toate acestea?

Învăţătorul Mozi a spus: Aceste lucruri se întâmplă din cauză că regii, nobilii şi mari oficiali în cauză, nu sunt capabili să onoreze şi să angajeze oameni capabili în realizarea actului de conducere. Astfel, într-o regiune în care există mulţi oameni de valoare puşi la locul potrivit, ordinea şi prosperitatea vor fi consecinţa directă şi imediată. Dar într-o regiune în care sunt puţini astfel de oameni, dezordinea şi sărăcia vor domni cu siguranţă. De aceea, principala datorie a conducătorilor constă în a creşte numărul oamenilor de valoare şi de a-i promova în administraţie pentru asigurarea dezvoltării societăţii.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci care ar fi cea mai bună cale pentru a creşte numărul oamenilor de valoare?

Învăţătorul Mozi a spus: Acest lucru este asemănător situaţiei în care se doreşte sporirea numărului de arcaşi sau de călăreţi de bună calitate. Pentru aceasta, este necesar ca liderul să recompenseze şi să aprecieze oamenii de valoare, să îi recunoască, să îi laude şi să îi promoveze. Numai pe această cale se poate realiza un sistem de apărare performant. În mod similar, conducătorii trebuie să recunoască şi să promoveze oamenii de valoare, mai precis acele persoane ce dovedesc un comportament caracterizat prin virtute, înţelepciune în vorbire şi o largă cunoaştere. Astfel de oameni se constituie ca avuţia cea mai de preţ a societăţii, ei sunt pilonii adevăratei ordini publice, garanţia prosperităţii economice şi progresului regiunii în care locuiesc.

Astfel de persoane trebuie să fie recunoscute, apreciate, răsplătite, lăudate şi promovate, iar în măsura în care se realizează acest lucru, numărul lor va creşte, aducând bunăstare pentru întreaga provincie. De aceea se spunea în vechime de către regii înţelepţi ce domneau în acele timpuri:

Pe cel ce nu este un om drept, nu îl voi îmbogăţi.

Pe cel ce nu este un om drept, nu îl voi răsplăti.

Pe cel ce nu este un om drept, nu îl voi considera ca fiind de un neam cu mine.

Pe cel ce nu este un om drept, nu îl voi tolera în prezenţa mea.

Exemplul dat de către conducători va conduce la o reformă a întregii societăţi, fiecare om înţelegând că nu este suficient să aparţină unei caste nobiliare sau să fie rudă cu regele pentru a obţine privilegii şi poziţii de răspundere. Iar astfel, chiar şi aceste persoane ar fi nevoite să îşi modifice modul de a fi pentru a rămâne în graţiile unui astfel de conducător.”

Mă opresc aici cu acest citat plin de semnificaţii, dar nu înainte de a expune un alt principiu enunţat de către Mozi şi anume că o persoană ce are talent şi dovedeşte valoare în exercitarea profesiei pe care are, fie ea cât de umilă, va reuşi să dovedească talent şi valoare în orice poziţie de conducere ar fi promovat. Astfel, oamenii potriviţi pentru a fi selectaţi în sistemul administrativ se regăsesc în mijlocul bunilor artizani, fermieri, muncitori sau militari, indiferent de natura profesiei pe care o au. Un om adevărat îşi menţine valoarea pe care o are indiferent de poziţia pe care o deţine în societate.
În acest moment nu pot să nu constat similitudinea cu învăţăturile Bibliei în aceste cuvinte pline de înţelepciune provenind din altă parte a lumii: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând” (Proverbe 22.29) sau „Când se înmulţesc cei buni, poporul se bucură, dar când stăpâneşte cel rău, poporul geme” (Proverbe 29.2). Cât adevăr sunt cuprinse în ele şi cât de simplu s-ar putea evita multe rele în lumea în care trăim dacă astfel de cuvinte ar fi cunoscute şi urmate!

Închei expunerea succintă a personalităţii complexe a lui Mozi, dar voi mai reveni cu citate similare de îndată ce voi mai avea ocazia. În orice caz, dacă în societatea românească ar exista o minimă bunăvoinţă în a se acorda atenţie acestor principii simple, dar deosebit de puternice, atunci situaţia noastră ar fi cu totul alta. Admirăm societatea germană pentru spiritul ei de ordine, echitate şi promovare a valorii, dar nu facem nimic pentru ca astfel de principii să funcţioneze şi în locul în care trăim. Însă totdeauna cauza va fi urmată de consecinţe, care nu vor putea fi înlăturate indiferent de măsurile ce se vor lua împotriva lor. Întotdeauna răspunsul la orice întrebare se află la îndemână. Totul este să îl poţi vedea şi să ai tăria să îl urmezi. Iar acest principiu deşi este simplu, necesită tărie interioară pentru a-l aplica.

Octavian Lupu (Bucuresti)

Bibliografie:

[1] “Readings in classical Chinese philosophy” / edited by Philip J. Ivanhoe, Bryan W. Van Norden, published by Seven Bridges Press, 2001.
 


NICĂPETRE SAU SCULPTURA CA DESTIN

Desenul reprezintă sinceritatea din artă.
Nu este posibil să trişezi.

Este ori bun, ori rău.

(Salvador Dali)

Exact nu ştim dacă venirea noastră pe Pământ, adică naşterea, este o minune sau o întâmplare, dar venirea pe Pământ a operei de artă este în mod sigur o minune.

Artistul este un soldat, mai degrabă un copil de trupă înregimentat într-o mare echipă de alpinişti ai idealurilor,încă din primii ani petrecuţi în lumina Soarelui.

În retortele subtile ale sufletului său se formează şi se decantează în timp, prin avânturi, izbânzi, ori înfrângeri, artistul la tinereţe, artistul la maturitate,dar, mai ales, artistul permanent şi remanent.

Artistul plastic este atras de rezistenţa în timp a formelor, de miracolul şi perenitatea culorilor. În contururi, el vede conţinut şi spirit, speranţă şi zbor. Desenele sale exprimă lumea într-un fel în care ar vrea să o cucerească numai pentru sine şi să o remodeleze cu o forţă demiurgică. Lumea contururilor nemărturisite, abisale, irumpe în momente de preaplin spiritual la suprafaţă şi atunci capătă expresia operei de artă în piatră sau lemn. Elementele primare ale naturii, piatra, lemnul, chiar şi hârtia, sunt tentaţii şi provocări, răspund gândului artistic, se lasă recreate pentru a înfrunta apoi timpul în ordine umană.

În specificul românesc al lucrurilor, în firescul existenţei noastre, în straturile netulburate ale arhetipurilor, nu poate sonda decât artistul insuflat cu geniu, numai creatorul care lasă lumii întregi mărturia devenirii noastre prin operele sale unice.

Prin aceste circumscrieri ce vizează esenţialul, ne apropiem de vatra încinsă a spirtului popular, dar şi de catapeteasma bolţii artistice a marilor noastre genii plastice Constantin Brâncuşi, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Nicăpetre ş. a.

Transformarea naturii în cultură, apropierea simbiotică de etosul popular, esenţializarea formelor, nu sunt accesibile decât creatorilor dăruiţi ai neamului, numai celor care caută în opera de artă izvoarele propriei noastre deveniri morale şi desăvârşiri.

Artişti precum Constantin Brâncuşi, ori Nicăpetre se dăruiesc atunci când creează. Ei au dăruit lumii opere de artă şi pe ei înşişi s-au dăruit creaţiei şi Creatorului.

Sculptorul brăilean, Nicăpetre a avut o evoluţie de artist de excepţie, de pelerin în câmpul artei care a căutat desăvârşirea şi pe care a atins-o prin înţelegerea naturii universale, dar şi prin jertfă. Purtând în sine arta frustă a meşterilor populari, accedând la sculptura greacă antică, filtrând în creuzetul său spiritual sculptura modernă şi înaripările smulse pietrei de marele călăuzitor, C. Brâncuşi, Nicăpetre atinge în operele sale esenţa lucrurilor văzute şi nevăzute, surprinde luminile şi umbrele Edenului, farmecul indicibil al începutului de lume.

Faptele sale de creaţie se întind pe distanţa a patru decenii, între 1960- 2006, dar creaţia sa a rămas în viitorul atemporal din Pantehonul spiritual al poporului din care s-a zămislit.

Aparent, faptele sale de artă ar trebui împărţite în două mari etape; sculpturile şi desenele realizate şi expuse până în 1980 în simezele din Bucureşti, Veneţia, Athena etc. şi cele create şi expuse între 1981 şi 2006 în cele mai mari galerii ale lumii din oraşe ca Toronto, Quebeck, Osaka, Staubing( Germania), Birmingham ( Alabama) etc.

Viaţa artistului, fiind şi ea o permanentă căutare, capătă un alt curs începând cu anul 1980, când pleacă din ţară. Din anul 1981 se stabileşte în Canada, Toronto, unde mijloacele sale artistice suferă importante transformări, continuitatea sa spirituală, bolta sa de românism, rămânând însă aceleaşi.

În atelierul său din orăşelul Don Valey pinul şi arţarul pe care i-a găsit în Canada s-au lăsat fără împotrivire sub dalta sa. Chiar dacă ducea dorul marmurei din Grecia şi a pietrei din carierele Măgurii Buzăului, a stat acolo 25 de ani şi a lucrat într-un ritm neomenesc. Din când în când, primăvara, picta grădini şi livezi înflorite din Toronto. Continuator al lui Brâncuşi, dar fără să-l imite, ci doar urmându-i sursele de inspiraţie şi metodele de esenţializare a formei, cu geniul pietrarilor de la ţară, cu imaginaţia şi stilizarea lor, dar familiarizat şi cu sculptura preclasică grecească, Nicăpetre a reuşit, la fel ca şi Brâncuşi, să obţină o confirmare internaţională a talentului său. Foarte edificatoare această apreciere a criticului de artă Corina Pavel, o rafinată cunoscătoare a creaţiei artistice a exilului românesc.

Lupta unui mare artist cu mediul înconjurător, cu timpul implacabil, dar şi cu sine, capătă deseori accente dramatice, presupune riscuri permanent asumate, în drumul său pentru cunoaşterea limitelor sale spirituale.

Ca nimeni altul, Michelangelo Buonarotti, genialul sculptor şi pictor al Renaşterii, ne lasă o mărturie a luptei sale în care se prefigurează moartea, dar care este, în fond, un efort sublim de autodepăşire.

Nedreapta moarte, moartea criminală
credea că stinge faima-ntru virtute
şi frumuseţea inimii… Se-înşală!

Căci opera-i, contrar celor ştiute,
mai mult ca-n viaţă creşte triumfală…
Azi are bolţile, ieri neavute.

- dintr-un sonet de Michelangelo Buonarroti -

Suntem convinşi că astfel de interogaţii existenţiale maxime şi dezlănţuiri întru izbândă l-au străbătut şi pe genialul sculptor Nicăpetre.

Culmile creaţiei atinse de acesta sunt numai ale celor aleşi, ale celor dăruiţi de Dumnezeu, dar care cunosc şi drumul sacrificiului în devenirea lor.

Nu puţin lucru este să ajungi pe culmile gloriei artistice, piesele tale să fie solicitate în marile simeze ale lumii, criticii de artă cei mai rafinaţi să te copleşească cu laudele lor, iar tu să nu uiţi niciodată de unde ai plecat şi unde te vei întoarce.

S-a întâmplat întocmai. Sculptorul plecat de mult peste ocean a revenit la origini, la caierul amintirilor. A lucrat şi a donat Centrului memorial Anton Dumitriu, Vasile Băncilă, Nae Ionescu trei busturi din lemn, reprezentând figurile acestor brăileni iluştri.

Cucerind lumea cu arta sa, Nicăpetre a cucerit, atunci când se afla în culmea gloriei, şi urbea natală. Animate de o certă inspiraţie, autorităţile locale îi conferă titlul de cetăţean de onoare al Brăilei în anul 2002.

În căutarea originilor şi în refacerea traseului de glorie, artistul scrie cartea autobiografică Brăiliţa – Downtown, Via U.A.P.

Admirabil, nu? Marele sculptor Petre Bălănică, pe numele său real, cel născut în Brăiliţa în 1936, îşi intitulează chiar aşa cartea de memorii; nevrând să uite leagănul copilăriei, cartierul legănat de visele adolescenţei şi nemurit în marea literatură de Panait Istrati, vagabondul de geniu, alt mare concitadin, trăitor şi el în două lumi culturale diferite, în România şi în Franţa.

Cu un sentiment de mare preţuire, autorităţile locale i-au acordat sculptorului Nicăpetre un sediu impunător în care acesta şi-a adus parte din operele sale, opere care au îmbogăţit zestrea culturală locală.

Centrul Cultural Nicăpetre de pe str. Belvedere invită orice iubitor de artă şi trăitor mai mult în spirit decât în trup, la contemplarea operelor donate de marele artist. Ambianţa este deosebită, este un liman în care spiritul cunoscător se intersectează cu spiritul creator, Sculpturile recuperate, denumite astfel de creatorul lor, se lasă admirate, răspândind o bucurie de tăria şi de culoarea marmorei.

Trecut la cele veşnice, la Toronto, în anul 2008, artistul dăltuitor în lemn şi piatră, ne-a lăsat o emoţionantă mărturie scrisă şi izvorâtă din sufletul său de român, atunci când a creat bustul poetului naţional, Mihai Eminescu:

Eminescul meu nu a fost comandă oficială, nu a fost făcut de un meseriaş; Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. Dar, în primul rând, eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.

Geogre Tătăruş (Bucureşti)
 


RENÉ LALIQUE: ARTĂ ÎNTR-O STICLĂ DE PARFUM

René Jules Lalique (6 aprilie 1860, Ay, Marna, Franţa – 5 mai 1945, Paris), cunoscut designer de sticle de parfum, bijuterii, candelabre, ceasuri, oglinzi, vaze, ornamente de automobile, este renumit pentru frumuseţea şi calitatea creaţiilor sale, aflate la mare preţ printre colecţionari. Obiectele din sticlă realizate de el au fost expuse în numeroase muzee din întreaga lume.

Ay, Paris şi Londra

René Jules Lalique şi-a petrecut prima parte a vieţii învăţând metode de design pe care le aplică mai târziu, în creaţiile sale. Când René împlineşte doi ani, familia se mută de la Ay la Paris. Totuşi Ay nu este dat uitării, pentru că familia Lalique revine aici în fiecare vacanţă de vară. Influenţa călătoriilor în localitatea natală se regăseşte în obiectele de sticlă cu modele inspirate din natură, pe care Lalique le realizează ulterior. La 12 ani, acesta urmează cursuri la Collège Turgot, unde ia primele lecţii de desen şi schiţe.

Doi ani mai târziu, după ce tatăl său se stinge din viaţă, Lalique intră ucenic la un bijutier parizian, Louis Aucoc. În paralel, acesta frecventează Ecole des Arts Décoratifs, iar din 1878 până în 1880, învaţă la Colegiul de Artă Sydenham din Londra, Marea Britanie. Aici, Lalique îşi perfecţionează deprinderile de desenator şi îşi dezvoltă abordarea naturalistă în artă. Revenit în Franţa după terminarea colegiului, în 1882, acesta lucrează ca artist liber profesionist pentru câteva case de bijuterii de top din Paris, printre care Aucoc, Cartier, Boucheron. Patru ani mai târziu el îşi deschide propriul atelier de bijuterii.

O sticlă de parfum, 38.000 de lire sterline

În 1907, Lalique începe colaborarea cu firma Coty, pentru care creează sticle de parfum. Acesta realizează câteva mii de sticle de parfum, în peste 250 de modele diferite, toate elegante şi inovatoare, atât pentru Maison Lalique cât şi pentru companii ca D'Orsay, Guerlain, Worth, Forvil, Houbigant, Rogeret et Gallet. Cea mai rară şi mai valoroasă sticlă de parfum ce îi poartă semnătura este „Bouchon Mures”, model vândut în 1990, la Bonhams pentru fabuloasa sumă de 38.000 de lire sterline. Sticla realizată de el este curată, mată, de culoarea chihlimbarului ori a prunei sau gri, galbenă, verde, albastră, neagră. Lalique a perfecţionat utilizarea sticlei opalescente, ce aminteşte de diamante sau opale, din care a modelat figurine, farfurii, boluri, vaze, candelabre şi mascote pentru maşini. Rene Lalique a produs aceste obiecte minunate în stil Art Nouveau şi mai târziu, în stil Art Deco.

În 1920, René Lalique este deja cunoscut pentru lucrările sale în stil Art Deco. Printre acestea se numără pereţii de sticlă luminaţi şi elegantele coloane de sticlă ce împodobesc sufrageria şi marele salon de la SS Normandie.

René Lalique, bijutierul lui Sarah Bernhardt

Deşi faimos pentru designul artistic în sticlă, Rene Lalique s-a remarcat de asemenea, şi ca bijutier, creând pentru actriţe ca Sarah Bernhardt, pentru aristocraţi, dar şi pentru patronul său, Calouste Gulbenkian. În 1890, Lalique era deja recunoscut ca unul dintre principalii designeri de bijuterii Art Nouveau din Franţa, realizând piese inovatoare pentru La Maison de l'Art Nouveau, noul magazin parizian al lui Samuel Bing. Astfel, Lalique ajunge să se numere printre cei mai faimoşi în domeniul său, numele lui fiind sinonim cu creativitata şi calitatea. În plus, René Lalique utilizează cele mai moderne şi inovatoare tehnici de fabricaţie şi echipamente disponibile, care îi permit să realizeze mai mult de un articol din sticlă o dată, păstrând aspectul hand made, ceea ce însemna că bijuteriile sale de calitate deveneau accesibile publicului larg.

René Lalique, un artist plin de imaginaţie şi creativ

Opera lui Lalique a fost influenţată de natură, dar şi de stilurile Art Nouveau şi Art Deco. Vacanţele de vară petrecute la Ay, în Franţa, precum şi perioada studiilor la Colegiul de Artă Sydenham din Londra au avut un puternic efect asupra lucrărilor inspirate din natură ale lui Lalique. Ca urmare, multe din bijuteriile şi vazele lucrate de el au modele de plante, flori şi linii curgătoare.

Recunoscut ca unul dintre cei mai mari creatori de sticlă şi designeri de bijuterii din lume, din perioada Art Nouveau şi Art Deco, René Jules Lalique a fost un artist plin de imaginaţie şi creativ în tot ce a realizat. Fabrica sa din Wingen-sur-Moder avea 600 de angajaţi. În prezent, compania înfiinţată de Rene Lalique este încă activă, fiind condusă de strănepoata acestuia, Marie-Claude.

Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)
 


MODĂ, ROMANTISM ŞI ELEGANŢĂ. REMEMBER AUDREY HEPBURN

În 1957, creatorul de modă Christian Dior se stinge brusc din viaţă, lăsându-şi imperiul pe mâna unui asistent în vârstă de 21 de ani, pe nume Yves Saint Laurent. Acesta introduce o serie de inovaţii în moda feminină, ceea ce îl propulsează ca trend setter în următorii ani. Saint Laurent experimentează stiluri şi materiale noi, aducând în vogă silueta tubulară şi imaginile glamour. Alţi designeri cu influenţă în această perioadă au fost Hubert Givenchy, Claire McCardell şi Bonnie Cashin. Idealul eleganţei feminine este reprezentat la acea vreme de actriţa Audrey Hepburn şi de Jacqueline Kennedy.

Audrey Hepburn, un look în întregime original

Audrey Hepburn (născută Audrey Kathleen Ruston 4 mai 1929, Bruxelles, Belgia – 20 ianuarie 1993, Elveţia) a captivat publicul cu silueta sa fină, maniere aristocrate şi mişcări graţioase, care reprezentau nu numai un look nou, ci şi o imagine inedită a feminităţii. De asemenea, tunsoarea pixie şi gâtul ei de lebădă completau în mod fericit orice ţinută pe care aceasta o purta. Eleganta Audrey a fost exact opusul unora dintre contemporanele sale ca Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, cu atât mai mult cu cât după standardele anilor cincizeci, Hepburn era prea înaltă şi prea slabă.

Look-ul ei în întregime original, precum şi hainele pe care Audrey Hepburn le îmbrăca îi accentuau mai degrabă corpul zvelt, în loc să creeze curbe false. Audrey a fost o combinaţie captivantă de glamour şi sofisticare cu inocenţă şi fragilitate. Ea a rămas ca o figură reprezentativă în moda anilor cincizeci şi şaizeci, eleganţa ei fiind şi azi o sursă de inspiraţie pentru multe femei. La fel ca şi Jacqueline Kennedy Onassis, Audrey Hepburn a adoptat un stil necomplicat, cu linii simple, alegându-şi haine ce îi subliniau fizicul înalt şi subţire.

Decolteul Sabrina

Hubert Givenchy a creat ţinutele cunoscutei actriţe, ocupându-se de garderoba ei pentru filme ca „Mic dejun la Tiffany” (1961), „Şarada” (1964), „Cum să furi un milion de dolari” (1966) şi altele.

Şi pentru că prima impresie contează, iată ce spune Givenchy despre momentul când a cunoscut-o pe Audrey Hepburn.

„Am fost anunţat că domnişoara Hepburn venea să îşi aleagă haine pentru noul ei film, „Sabrina”. M-am gândit că acest lucru este fantastic. Când uşa studioului s-a deschis, în prag se afla o femeie tânără, foarte subţire, foarte înaltă, cu ochi de căprioară, tunsă scurt. Audrey purta pantaloni sport, tricou, papuci şi o pălărie de gondolier cu panglică roşie pe care scria VENEZIA. Prima impresie atunci când am văzut-o a fost că în faţa mea se găsea un animal extrem de delicat. Audrey avea ochi superbi şi era foarte subţire... I-am spus: " Mademoiselle, mi-ar plăcea să te ajut, dar am foarte puţine cusătorese şi tocmai lucrez la o nouă colecţie, nu am când să îţi fac haine.” "Nu-i nimic”, mi-a răspuns ea," arată-mi ce ai deja în această colecţie.” Audrey a probat mai multe rochii şi tot ce a încercat îi venea perfect. "Este ceea ce am nevoie!", a exclamat ea. Hepburn era genul de femeie care ştie exact ce vrea. Îşi cunoştea perfect trupul, cu tot ce o punea în valoare sau o dezavantaja.

Mai târziu am încercat să îmi adaptez schiţele după dorinţele ei. De exemplu, ea a vrut o rochie de seară fără umeri, pe care mi-a cerut să o modific în aşa fel încât să îi ascundă golurile dintre clavicule. Ceea ce a rezultat a devenit în cele din urmă un stil atât de popular încât l-am numit "decolteul Sabrina", după numele filmului în care Audrey Hepburn a purtat această rochie."

Little Black Dress

Audrey Hepburn a fost dintotdeauna imaginea a ceea ce a rămas în istoria modei ca „little black dress”. Ea a lansat şi a făcut celebru acest articol vestimentar pe marele ecran, în filmul „Mic dejun la Tiffany”. Rochia neagră Givenchy purtată de Audrey în această peliculă a fost vândută în 2006 cu peste 462.000 de lire sterline, cel mai mare preţ pentru o rochie dintr-un film. Femeile din toată lumea se îmbracă şi azi în rochie neagră la evenimente de gală, la nunţi şi dineuri, aducând astfel un omagiu stilului unic al lui Audrey.

Pantaloni Capri

Totodată, Audrey Hepburn a făcut celebri pantalonii Capri în filme ca „Sabrina” şi „Funny Face”. Aceştia sunt şi în prezent la modă. Indiferent de culoarea pentru care optează, cele care îi poartă vor arăta „foarte Audrey”. În plus, a fi şic este mai simplu şi mai uşor ca niciodată pentru orice femeie, dacă la fel ca şi celebra actriţă, alege să poarte o pereche de balerini, pe care diva îi asorta la rochii, pantaloni, pantaloni Capri, etc.

Audrey Hepburn a iubit hainele feminine. Totuşi, ea a ştiut să pună în evidenţă şi un look inspirat din ţinutele masculine. După „Vacanţă la Roma”, peliculă ce i-a adus celebritatea, femeile de pretutindeni au copiat tunsoarea scurtă, fustele ample şi bogate, strânse pe talie şi bluzele cămaşă încheiate în nasturi, a la Audrey, ce au făcut furori la acea vreme. De asemenea, pardesiele elegante şi poşetele perfecte îi desăvârşeau actriţei ţinuta, făcând-o unică şi specială.

Audrey Hepburn, un stil încă la modă

Incredibilul stil al lui Audrey Hepburn trăieşte şi azi în femeile din toată lumea. Simplitatea, feminitatea, dar şi liniile sobre, de inspiraţie masculină, specifice vestimentaţiei marii actriţe se regăsesc în colecţiile unora dintre cei mai cunoscuţi designeri ai zilelor noastre.

Audrey Hepburn, această frumuseţe născută la Bruxelles, din tată englez şi mamă aparţinând unei familii aristocrate olandeze, a fost şi rămâne una din figurile reprezentative ale timpului nostru. Poate că farmecul ei provenea din eleganţa si spiritul cu care fusese înzestrată de la natură sau poate din acel look aparte pe care i l-au dat rochia neagră şi mănuşile lungi în "Mic dejun la Tiffany" ori foarte posibil dintr-o combinaţie a celor două.

Actriţa însăşi mărturisea: „Look-ul meu este realizabil. Orice femeie poate arăta la fel ca Audrey Hepburn dacă îmi adoptă coafura, îşi cumpără ochelari de soare mari şi îmbracă rochii fără mânecă.”

Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)


 ATELIER

STIHIA...

Nirvanic feromonii-n damful toamnei

Scânteie jucăuşi ca-n părul doamnei

Pe care să o ştiu doar eu şi visul

Am botezat-o-n taina mea de-a scrisul

fecioara Aurie...

 

sub nimbul care-mi scade sub cuvinte

am fost gelos pe fameni şi ursite

şi mai ales pe-un înger orb, căzut

între nadir şi-ntre zenit,

stihie...

 

Gata de zbor, cu aripi două, gemeni,

O rog să ierte că n-am fost asemeni

În androgina sferă, printre cremeni.

 

Eu, suflet întrupat ca fiu al Fiinţei

Ea- jumătatea-n faremecele ştiinţei

 

Mi-e toamnă şi adio.

 

CATREN

La zeii sociali să nu te-nchini

Sfârşesc pe socluri. Oarbelor grădini

Idoli cocliţi decapitaţi, şi-n lacre

Sfărmaţi, eboşe, triste simulacre.

 

MITOPOEM

Desculţ prin lanul cel muşcat de mac

Narcoza verii mi-a ţinut de leac

Vrăjit de trilul unui pitpalac

 

Când fost-am eu răpit dinspre pădure

De paparude, dus în rug de mure,

Ca fruct cu sâmbur sacru, să mă fure

 

Scăpai, păzit de-un cheruvim cu spadă...

Târziu, când iarna deveni baladă,

Citii steloare urme, pe zăpadă...

 

Ca să nu uit, şi văzul meu să vadă.

 

STAREA

Suiam cu fruntea-ngenunchiată-n cer

Iluzia ce-şi rotunjeşte zarea

Rotundul aparenţelor... Chemarea

Era adânc-înaltă-m mine. Pier

Inverse pe cadrane cardinale

Ci duhul resorbit învie Starea.

 

LUMINALUMII

Nu scade-n suflet starea pădureană

Şi sanctuar mi-e inima, o rană

Din care izvoreşte, diafană,

Luminalumii, consanguina geană

A Genomului

Inocenţa mută

Ascunderea, divina nepierdută.

Eugen Evu (Hunedoara)
 


CÂINELE-DEŞTEPTĂTOR!

Bibi /Bibu /Bibulache/ Biborniţa... e un pechinez metis, poate singurul câine de talie mică pe care l-am îndrăgit vreodată. Tatăl lui fusese câinele nostru, un maidanez rebel, iar mama lui o medaliată, pechinez, scăpată de vigilenţa stăpânilor doar o dată... şi bine. S-a născut pe gresie, în garaj, acum o iarnă, chiar într-o zi cumplit de geroasă. Când s-au întors stăpânii de la o petrecere, l-au găsit mai mult mort decât viu. Stăpâna l-a resuscitat, suflându-i aer cald pe botic şi masându-i inimioara, până l-a adus în simţiri.

Pe un leu (simbolic), l-a cumpărat sora mea. Îmi tot povestea de năzdrăvăniile lui, de mogâldeaţă, dar nu l-am văzut decât în primăvară, când mi s-a părut extrem de urât... cu un corp prea lung pentru mutrişoara aceea zglobie. Tatăl meu se ferea de el, că-i fura căţelul mâncarea din mână, dacă nu era atent. I-am cumpărat toţi hăinuţe (de camuflaj, albastră, cu puf, gen pijama etc.), jucării, mâncare (doar ce recomandase dl. doctor). Dar zilele lui de fericire s-au risipit când a mai apărut în curte Leo (un chau-chau). Deşi e mult mai mic, a fost dintotdeauna şi foarte agresiv/posesiv. În câteva luni de viaţă a fost operat de hernie şi era gata să-şi piardă un ochi, în bătăliile cu câinele cel mare.

Atunci a fost primul meu contact direct cu ghemotocul-viu. Sora mea era plecată şi trebuia să-l duc să i se scoată firele de la operaţia de hernie. Treabă grea! Am convocat şi o prietenă, cu maşina, să-l ducem pe Bibi la medic. Acolo, surpriză! Medicul veterinar era un fost elev de-al meu... ceea ce nu l-a scutit de colţii micului meu pacient, înfiorat de durerea scoaterii aţelor, cu toate sprayurile analgezice, căci şi eu şi amica mea nu-l imobilizaserăm prea brutal pe Bibuţu. Ca să mai dreg busuiocul, am vrut să cumpăr un ham, dar mi s-a recomandat o lesă, că e o rasă cam agitată... şi aşa am plecat spre casă, cu Bibu în lesă... până la maşină.

Cred că a fost un moment-cheie. Eu, care fusesem de atâtea ori operată, mă gândeam cu sinceră compasiune la suferinţa unei fiinţe atât de firave. „Sunt şi ei suflete!” ne atenţionau mereu părinţii când era vara, cald, şi mai uitam să le punem apă rece la câini sau să ne jucăm şi cu ei. Pot spune că aşa m-am ales şi cu o prietenă, că de atunci, Ramona, când mă sună, mă întreabă mereu şi de Bibi.

În vacanţa aceasta, sora mea, care mă ştie o somnoroasă, a adoptat altă tactică de trezire, în zori, pe la 6,30, când îi place ei să-şi bea cafeluţa: îi dădea drumul în dormitor lui Bibi. „Câinele-deşteptător” sărea direct în pat! Trăgea de pătură, mă prindea de pijama, sărea, când pe picioare, când pe braţe, când în cap. Lătra bucuros de n-aveai cum să nu te scoli. Uneori mă făceam că dorm şi-l lăsam să se agite... atunci se apropia delicat şi îmi dădea cu lăbuţa peste bărbie sau peste nas... până mă pufnea râsul. Nebunia mare începea când dădeam semne că mă scol. Fugea cu pătura mea, ori cu papucii, prin toată casa. La cafea, normal că se ţinea semeţ în braţe. E un câine îndrăgostit de mirosul de cafea. Dacă vine cineva la noi şi suntem în curte, în momentul în care persoana îşi ia cafeluţa, se trezeşte şi cu patrupedul în braţe! Aşa că trebuie avertizat!

Am plecat la mare, din nou, la un curs. Camera mea, de la etajul 4, din Eforie Sud, de la Hotel Excelsior, oferea o privelişte unică a răsăritului. În fiecare dimineaţă, “câinele deşteptător” din amintirea mea, mă trezea. Cerul era roşiatic la 6,21... iar la 6,26 tot globul sângeriu era pe buza mării. Niciodată nu m-am gândit cât de puţin durează râvnitul răsărit de soare, la mare.

De ce ne plac lucrurile efemere?

E răsăritul un fapt efemer? Raportat la durata zilei...poate. Dar în ziua următoare, e la fel... şi peste 10 şi peste 100... 1000 de ani.

Mă gândesc la Bibi, “câinele-deşteptător”. E greu să te ataşezi de animale mici, de companie, când te gândeşti că le poţi pierde. Nu mai suport să pierd ce am... ce-mi place, ce mi-e drag, într-un fel sau altul!

Nici cafeaua nu are acelaşi gust, cu tot răsăritul. Îmi simt pe buze lacrimile sărate.

“Vreau acasă! Vreau în curte la mine, cu Bibu şi cu soră-mea, la cafeluţă!“

E urât să pleci, când alţii se bazează pe tine, la o treabă (organizatorii cursului), dar nimeni nu e de neînlocuit. “Am rate mari la bancă”, “Trebuie să-i plătesc lui fiu-meu anul de facultate”, “Am fost în Grecia şi-am tocat toţi banii “, „Am plecat în Egipt cu bani de împrumut”... povestesc, la masă, ceilalţi traineri.

Mă uit la ei, şi-mi spun în gând: „eu vreau cu câinele meu deşteptător, pricepeţi?”

M-am ridicat de la masă şi mi-am făcut bagajul.

Nu mai vreau să demonstrez nimic, nimănui. Nu mor fără banii ăştia, dar vreau să am libertatea de-a alege... o clipă de joc şi tandreţe, într-o viaţă de amar.

“A furat pijamaua ta, de când ai plecat şi n-o pot recupera de la el. Doarme pe ea şi defilează prin curte cu ea-n dinţi!” îmi spune sora mea, la telefon.

Ceea ce nu ştie nici ea şi nici ghemotocul de puf e că am trecut de Craiova, cu trenul, şi în câteva ore vom fi iar toţi, la cafeluţă.

Mai sunt, totuşi, câteva zile de vacanţă!

Corina-Lucia Costea (Timişoara)
 


TRECEREA TIMPULUI

Pe mâna ta este scris timpul.

E viaţa scursă printre ani

Cu dorul, şi visul, şi-amorul,

E floarea adunată-n pomi,

E rodul vieţii unui om!

 

Pe chipul tău e desenat timpul.

E gândul măcinat în ani

Cu munca, nesomnul şi drumul,

E soarele umbrit de nor,

E zborul vieţii unui om.

 

În ochii tăi se vede timpul.

Cernut prin negura de fum,

Sunt paşii adunaţi în mersul

Domol sau transformat în scrum,

E plânsul vieţii unui om.

 

Pe trupul tău se joacă timpul.

Brăzdat de fulgere şi dor,

E lacrima ce-a curs în taină

Ascunsă-n dosul unui văl,

E visul vieţii unui om!

 

PACEA VERII

Îmi bate-n geam lumina serii

Cu fruntea spânzurată-n cer,

Iar eu adulmec pacea verii

Şi-n taina ei m-afund şi pier.

 

Îmi las obrazu-n palma lunii,

Iar luna-mi mângâie uşor

Întregul chip şi-n cântul verii

M-abat cu gându-n dor şi dor.

 

Te văd prin lacrima albastră

Cum somnu-ncerci să mi-l alungi

Şi-n valea pribegirii noastre

Aduni la sân dureri şi strigi.

 

Îmi tulburi pacea, adunată

Cu greu în anii ce-au trecut,

Şi ruga-mi iar va fi săpată

Să fii al inimii plăcut.

Angela Burtea 


ŢĂRÂNA ORBILOR

Aud din adâncuri şoapte.

 

Nu strica totul, Doamne!

Nu mă lăsa să ghicesc

că în afară de ADN

nu am nimic comun cu ei!

Sunt îngerul Tău de serviciu.

 

Trăiesc într-un prezent orb,

calc pe o ţărână oarbă,

beau apă dintr-o fântână oarbă,

respir în rând cu nişte cruci

oarbe şi ele,

iubesc o femeie care nu vrea să vadă,

mă supun unor legi oarbe,

şi voi fi îngropat într-un lut mut.

 

Ce orbiri

vei mai fi inventat, Doamne,

şi mi le-ai dăruit

spre-a mă-nvăţa

( cu ce temei!)

tăcerea ce-i...

George Lixandru (Blejoi – Prahova)
 


NUMAI TU...

Ce vremuri bântuie la uşă

Când timpu-i strâns ca-ntr-o cătuşă

 

Şi ce lumini cu-aspecte grave

Se-ntind pe spaţiile moldave

 

Nimeni nu rupe vreo supapă

Destinul zborului să-nceapă

 

Aceeaşi roşie coridă

Apasă ochiul să-l ucidă

 

Ci numai tu din geana mării

Sfărâmi tăcerea aşteptării...!

 

PSEUDOBACOVIANĂ (II)

Singur, singur, singur

Cum mai fug prin ploaie

Numai curcubeul

Trupul mi-l îndoaie.

 

Umbra ta alături, alături

Gândul mi-l susţine

Singur, singur, singur

Prăbuşit în mine!

 

STEAUA POLARĂ

Poetei A.B.C.

Grăbeşte-te, hai,

Să pornim spre gară,

Ne-aşteaptă trenul

Celor aiuriţi.

Când, sus, pe cer,

Doar Steaua ta Polară

Nu mai vrea

Prin lume rătăciţi!

 

Şeful de tură

Nu ne-o da bilete

Motivul poate:

Minimul confort

Şi rupt de tot

Din clipele concrete

Ne va-ndruma

Spre un aeroport.

 

Vom plânge şi

vom râde împreună

Ne-om aminti

De ieri, numai de atât:

C-a mai trecut o

Aprigă furtună...

Chiar de-am visat urât!

Dionisie Duma (Tecuci – Galaţi)
 


ORA ACEASTA

ora aceasta se zbate la capătul zilei
nu mă întreba de ce aleg norii
să se înghesuie
în mănunchiul de raze
ca şi când după umbră n-ar urma nimic.

pete albastre se aruncă
dincolo de dealul îngenunchiat
ar fi fost de ajuns
să mă chemi mai departe de conturul
violet răsărind din pâlcul de papură
firav se-anunţă ceasul
lovindu-şi tăcerile
departe.

LAME DE PATIME
Ca tăişul unei lame de patine
modelând gheaţa
se scurg ani din mine,
tot mai subţire
întrezăresc conturul...

a nins peste creste
o pereche de porumbei rătăcind
pe acoperişul casei
scrutează orizontul
îi prind în cadru şi-i adorm
între două file de album;

mă miră încă forma braţelor ei
avântându-se după o cană cu apă
o mână de grăunţe
orice
între atâta alb
urma pasului ei
desenează în glod
un strop de viaţă;

un alt cadru anesteziat
îşi prelungeşte forma
între aceleaşi file
un regret îngheaţă pe buze
înainte de a fi rostit
prea mult alb

şi palma de pământ
ridicându-se din gheaţă
ca o sculptură crestată-n lut
îşi cere rădăcinile
dar mâini mă înconjoară asimetric -
cu obrazul lipit de grumaz
fiul meu doarme
cu-o bucată din mine
sub gene.

Mihaela Roxana Boboc (Galaţi)
 


MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII

mă-ntreabă strămoşii dacă-i mai cunosc

mă-ntreabă din icoane – sângerând!

mai stau – făloşi – în butce şi-n parfum de mosc

şi capetele lor căzură – coborând...

 

poporul martirilor mă-urmează

oricare clopote ating în viaţă:

ei sunt vârtutea care mă-narmează

şi fruntea-n mir de foc mi-e mai semeaţă!

 

altarele din munţi îmi sunt deschise

Hristos întâmpină – de-acum – credinţa mea:

sunt mărturisitor – şi rănile sunt scrise

 

pisanie-mi fu viaţa – slovă grea:

ard către ei – cu fiecare ger

şi mă sfinţesc prin ei – din cer în cer!

 

ÎNCEPUT DE SEPTEMBRIE

un înger îmi toarnă să beau: e un înger!

de ce să nu-mi toarne – când lumea-i nebună?

să beau şi să uit – nu vreau să mai sânger

să beau şi să trec spre lumina cea bună...

 

e seară târzie – şi greieri scânteie

din cântecul lor pătimaş ori tihnit:

aici – pe pământul nebunilor lumii

o lume-pereche Hristosu-a zidit!

 

...şi florile-n umbră dansează învoalte

descântecul razei se cerne-n vedenii

cei vii şi cei sfinţi blând tânjesc spre departe

 

în horă mă duc şi în dor şi spre genii

...neguri regine se-nchină şi-s foarte

atente: la frunzele vii – la frunzele moarte...

 

SERI ÎN CETATE

în seri prelinse – tainic – din havuzuri

tragici nebuni – înfrânţi – gesticulează

ar vrea să-şi smulgă corbii din obrază:

în loc – s-aşeze îngerii – taluzuri!

 

parfum de lumânări şi ceri vărsate

îmbie orbii din păduri să plângă...

cine mai vrea turniruri în Cetate

să-nfigă lancea-n visul cel de lângă!

 

...nebuni şi orbi – războinici şi domniţe

veniţi la Sărbătoarea Nimicirii:

noaptea – arzând în strugurii din viţe

 

aduce jertfă Morţii şi Uimirii!

...Craiul dansează-n ritmul desfrânării

Regina Ciumă – un vals mut – uitării...

 

SIHĂSTRIA VORONEŢULUI

unde stelele-şi coboară - lin - lumina din Cuvânt

între munţi - păduri şi vânt

atingând pământ c-un gând:

îngere de colilie

răsărit-a sihăstrie!

 

cât o iesle - cât un prunc

cât pe vale - cât pe runc

stă-ntre apele cereşti - rugăciuni dumnezeieşti

luminând pustia:

sihăstria

 

păpădie - primăvară

cu urgia se măsoară

dintre ierni răzbate-n vară -

lacrimi - zâmbet de fecioară

slăvind zării măiestria:

sihăstria

 

miez de noapte ce rodeşte

când Hristos spre ea priveşte:

nu sufla prea tare - Doamne

n-o clinti nici dintre toamne -

vei învârteji-o-n vânt

şi pe-o pală de lumină

iar în raiuri o să vină!

vis de floare de sulfină

sfios arde veşnicia -

sihăstria

 

e atât amar pe lume -

o - Iisuse împărate!

doar nădejdea sihăstriei

doar icoana Sân' Măriei

dulce rugăciune-n strune

zăboveşte de păcate!

*

Dumnezeul de lumină - preoţilor stâncii mute

printre cetine le ţese

fir de patrafir:

dinspre-amiază către munte

întristând poieni de aer

se clădesc altar şi frunte

cetelor de îngeri

 

ce-ţi rămâne - suflet singur?

să culegi lanul de frângeri

să te rogi

să sângeri

*

ars de stele - scris de fluturi

mă desprind din luturi

şi spre Tine vin - Iisuse

de gând să mă scuturi!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea) 


PERLA POETULUI

Eşti ca boara cea uşoară

Ca o poftă legănată

La un piept de dumnişoară

Eşti oricând ca niciodată

Niciodată nu ştii când

Eşti ca pasărea furată

De văzduhuri pe pâmânt

Eşti aripa care-n ceruri

Lasă-n urma ei un rand

Din poemul care zboară

 

PUTEREA IUBIRII

Cu pielea ta luminezi stelele

Cu gasul tău sorbi izvoarele

Cu buzele tale încălzeşti iernile

Cu gura ta rosteşti rugăciunile

Cu ochii tăi orbeşti zorile

Cu numele tău albeşti zilele

Cu sângele tău înroşeşti rodiile

Cu sânii tăi străpungi nopţile

Cu pântecul tău roteşti soarele

Vezi:

Cu pântecul tău roteşti soarele

 

CÂNTEC NAIV

Când pe trupu-ţi

Setos ca o plajă

Arsă de secetă

Se pune miza cea mare

Anii, casa şi averile toate

Cum să mai pot ajunge la tine

Gingăşie care în sânu-ţi ascunzi

Fructe divine

Baki Ymeri (Bucureşti) 


CRÂMPEIE

Lacrimile de plumb

ale cerului,

trezesc în suflet mişcări ondulatorii,

aşezat pe ramurile

unei clipe, crâmpeie

de teamă,

suspinul ce se prelinge

pe frunze

îi stinge frica

şi-l îmbată cu o picătură

din nectarul zeilor.

 

Lacrimile de plumb

ale cerului

pentru mine au încetat

să mai existe

de multă vreme,

acum eu nu mai cred

în plâns,

am devenit omul

îmbătat de nectarul zeilor

şi aştept

ca vântul străin

să-mi scrie testamentul

pe bulgări de lut...

şi aşa pot

să mă sting încet

printre nisipurile timpului.

 

IREALĂ

Vară cu buze roşii, cărnoase

şi îmbietoare a sărut,

vară cu zile lungi

aflate sub puterea

unui soare de foc,

ridicat înalt

pe bolta unui cer

pur, curat,

ireal de albastru şi adânc,

vară cu nopţi scurte,

prunduite de stele

sub aripi de luceafăr,

iar dacă ziua

soarele-i numai scântei

şi străluminări de aur,

apoi noaptea

luna revarsă argint viu

şi luminează din talgeru-i

de aramă fermecată

tot şi toate

în ireala joacă

de-a v-aţi ascunselea

a vioriului

cu umbre şi năluciri.

Marcel Mircea Petcu (Tulcea) 


IGNORAREA TRADIŢIEI

Aţi uitat masa cu linguri de lemn,

Cu ştergare pe pereţi la fel,

Liliacul şi casa din lut,

Cu geamuri mici, acoperită cu stuf,

Camera garnisită cu blide,

Cu covoare şi cergi în abside,

Dangătul ce la vecernii chemă

Şi de departe-n sat se auzea.

Ţipetele cocorilor în zori,

Fântâna şi staulul plin de oi,

Talăngile-n apus au apus,

Ciobanii-n pământ s-au ascuns.

Făcând zi din nopţile voastre,

Dimineţile nu mai sunt albastre;

Redescoperiţi fluierul ce cânta

Târziu, când nu-l mai puteţi asculta.

Ca o bucată de strămoş nearsă,

Aţi uitat cozonacii de-acasă,

Şi zâmbetul din seara sfântă

Acum nu mai ştiţi nicio colindă.

 

CREAŢIE

În fine sunt satisfăcut,

Statuia mea arată bine,

Mâine toţi oamenii din lume

Vin ca să vadă ce-am făcut!

Sigur un murmur de uimire

Va izbucni spre cerul mut:

Solemnă, mare şi din lut

Pune pe veacuri stăpânire.

A mea creaţie, îmi place,

Cu plete în vânt şi cu colţi,

Cu degete băgate-n ochi,

Cu nări ardente şi spumoase.

Doamna e minunăţia

Pusă pe jaf îi e dorinţa

Şi e tocmai chintesenţa

Din istorie - PROSTIA.

 

ÎN AUTOBUZ

Vine tixit, cutie de conserve,

În zorii umezi, parcă daţi cu var;

Te-atârni sau iei în braţe un par,

Din spate înghioldit fără rezerve.

Un ţipăt sfâşie, înalt şi bate

Interiorul care parcă fierbe,

Scos de o doamnă cu trei nurci superbe,

Iar alta-n astrahan urlă din spate.

Iţi faci un gol de aer pe platformă

Când, unul chel şi una cu perucă

Vor să coboare, alţii-s care urcă

Nu poţi sta liniştit sub nicio formă.

Când te cobori ai capul ca de turc

Începe-un tărăboi ca-n filme

Plus răgete, insulte, coaste rupte.

Te-nchini şi spui: în ăsta nu mai urc!

Rodica Elena Lupu (Bucureşti) 


PROMENADĂ

Stropii rari şi reci de ploaie

aruncaţi pe sub umbrele-n obrajii trecătorilor grăbiţi

dimineaţa păşeşte

molfăindu-şi dejunul de ora unsprezece plictisită

urmărind marşul funebru de sacoşe burduşite

- sprijinind sprijinite dospitele trupuri ce se revarsă

gata-gata de-a evada din corsetul hainelor

prefăcându-le nasturii-n arşice –

întârzie gânditoare

explorând adâncimea golurilor

din găvanele ochilor cu privirea-nţepenită harpon

în slinul de mici şi cârnaţi expandaţi prin galantare

tot prelingându-se ceţoasă

măsoară cântăreşte alene

grămezi de morcovi sfecle ţelină cartofi şi mere

ionatane golden aurii

strălucind cerate – bibelouri şterse

cu pioasă duioşie de către precupeţi de praf –

în faţa cărora se reculeg câte-o clipă

moliile - uscatele chipuri –

aflate-n legănată transă

pe urma uriaşului colon

ce şerpuieşte lent printre tarabe

se inflamează se-nnoadă în ocluzii pe alei

şi fremătându-şi nevăzutele antene

expiră pâcla neînţeleselor silabe

…am…ină…ilă…asă…ită…ppan…crea…tită

cco…lită…cist…ită…card…io…ită…ilă…ină

… am…am…amm

AMMMM…

 

printre resturile vegetale pe-afişul de bocanc stâlcit

câteva litere răzleţe mai respiră

desenând abia desluşitul cuvânt

s

u

n

t.

 

SIBILINIC

Mi-am condamnat tăcerea

pentru vina de no-combat

închizând-o în sarcofagul trupului

dar până şi-acolo

surâde sibilinic

strângându-şi încă puţin umerii

gata să le mai facă loc

nimicurilor

ce se ghemuiesc să iasă-n faţa

nu ştiu cui

pregătite mereu să tot caşte gura

sperând să li se înverzească epiderma

şi să capete izul

trecătoarelor ştime

dar

dacă închid ochii

aud

doar cântecul nisipului

înălţându-se piramidă

peste toate

aşa că tac surâzând

SIBILINIC.

Tania Nicolescu (Tulcea)


 ATITUDINI

HAHALERE SINISTRE (II)
PARTEA A III-A: HAHALERELE SINISTRE ŞI PSEUDO-RĂZBOAIELE
MILITARE ALE “TERORISMULUI MONDIAL” (!!!). CAZUL LIBIA

…Deci mai există, în paralel cu “Războiul Economic” (despre care scriu, cu atâta vervă satirico-îngrijorată şi cu desăvârşită dreptate, Philippe Labarde şi Bernard Maris: “Doamne, ce frumos e războiul economic!”) şi PSEUDO-RĂZBOAIELE MILITARE aşa-zisului “TERORISM MONDIAL” (în special cel arab, pentru că în ţările arabe se află, majoritar, RESURSELE MONDIALE DE PETROL: cum ai petrol, cum ai devenit… TERORIST MONDIAL! – de fapt, vorba lui Marin Sorescu, din finalul piesei Iona: “Totul e invers!” - tocmai cei care strigă ”Teroriştiiii!” – adică, hahalerele sinistre iudeo-masonice! - SUNT ADEVĂRAŢII ŞI UNICII TERORIŞTI MONDIALI!!!). Aceste pseudo-războaie sunt, de fapt, asalturi ale Tiraniei Guvernului Masonic Mondial, asupra statelor suverane, care, încă, şi-au păstrat atât sentimentul naţional, cât şi bogăţiile de la Dumnezeu: SUA, prin aşa-zisul “RĂZBOI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI MONDIAL”, înaintează, metodic şi tenace (cu preţul vieţii celor mai buni fii ai SUA!), pe toate “LINIILE PETROLULUI” MONDIAL, ca rezervă de energie convenţională, pe care CĂMĂTARII “MONDIALIŞTI” de la New York (“HAHALERELE SINISTRE” ALE TERREI…!) vor s-o epuizeze (să-şi “tragă” toţi banii din ea…!) - pentru ca, abia apoi, să pună în aplicare, sub directul şi severul control al GUVERNULUI MONDIAL (iudeo-masonic, de bună-seamă!), sursele de energie neconvenţională, practic inepuizabilă, descoperite de GENIUL ISTRO-ROMÂN, NICOLAE TESLEA!!!

…SUA (mai bine zis, “HAHALERELE SINISTRE” din conducerea OCULTĂ a SUA! – CĂMĂTARII ŞI “FABRICANŢII DE RĂZBOAIE”!!!) acuză Iraq-ul de “posesie de DEPOZITE URIAŞE de arme chimice şi bacteriologice”, de distrugere în masă… şi, când trupele “alianţei nord-atlantice/NATO” intră, cu tăvălugul masacrelor ginghishanice, în Iraq, n-au nici măcar “bunul-simţ” MINIM de a “planta”, prin CIA, măcar câteva… ”arme” dintr-alea anunţate (“DEPOZITE URIAŞE de arme chimice şi bacteriologice”…!), aşa frenetic şi belicos, cu surle şi trâmbiţe! – şi care au constituit, practic, singurul motiv de invazie BANDITEASCĂ, în Iraq!!!

Saddam Hussein, preşedintele de atunci al Iraq-ului (ca şi colonelul libian Muamar al-Gaddafi, de pe “agenda” de azi, a “hahalerelor sinistre”…!), anterior venirii la putere, în Iraq, au fost (după informaţiile noastre – informaţii care, evident, nu vin nici de la CIA, nici de la Pentagon… deci facem afirmaţii… “sub rezervă”!) agenţi CIA. Odată veniţi, însă, la putere/conducere, în ţările lor - şi Saddam, şi Gaddafi, au demonstrat o atitudine profund patriotică şi naţionalistă, care i-a scos din pepeni pe iudeo-masoni: doctrina postbelică a Francmasoneriei este de a distruge conştiinţa identităţii naţionale (a se vedea, în acest sens, şi cazul Ceauşescu, dar şi cazurile Slobodan Miloşevici, Sviat Gamsahurdia etc. – toţi aceşti şefi de stat fiind lichidaţi de agenţii iudeo-masonici – printr-un procedeu sau altul: gloţ, otravă etc.! – după ce li se arde numele, “în efigie”, între cele două Coloane ale Templului Masonic: IOACHIM şi BOAZ…!) – şi, fireşte, de a jefui, “cumsecade”, TOTUL - …dacă îi laşi: or, iudeo-masonii au grijă să fie aleşi, la conducerea ţărilor Terrei, numai oameni “de credinţă” de-ai lor (a se vedea şi cazul României, din ultimii 21 de ani: NUMAI CONDUCĂTORI TRĂDĂTORI – DE DUMNEZEU, DE ŢARĂ, DE NEAM!!!).

… Spre exemplu, Saddam, în Iraq (ca şi Gaddafi, în Libia!) a naţionalizat petrolul şi a făcut, din Iraq, cea mai modernă şi prosperă ţară din Orientul Mijlociu! Cumplită neruşinare!!! Să nu aduci mizeria şi disperarea, în ţara pe care ţi-au dat-o iudeo-masonii, “pe încredere”, s-o conduci - ESTE O DOVADĂ DE TRĂDARE, CARE NU SE IARTĂ, PENTRU NIMIC ÎN LUME!!!

…Ca urmare, Saddam a fost “spânzurat din scurt” (adică stragulat, după ritualul evreiesc!) - de către americani (care-şi puseseră “marionetele” lor, la conducerea Iraq-ului!), după un proces-circ, precum cel de la Târgovişte (…ciudat este că primul obiectiv distrus de americani, în Iraq, a fost MUZEUL DE ISTORIE DIN BAGDAD, pentru A ŞTERGE MEMORIA DE POPOR/MEMORIA IDENTITARĂ, A IRAKIENILOR!!!).

…Cazul colonelului Gaddafi pare (sau chiar ESTE!) mult mai complex – dar, în linii mari, seamănă cu acela al lui Saddam.

Oricât sunt de mizerabil prostituate toate posturile de televiziune din lume (cca 98% dintre ele aparţin evreilor! – TOATE fiind de propagandă pro-israelită şi de… “prostit proştii”!!!), oricât de nemiloasă este cenzura economică - …şi teroarea, dar şi greţosul servilism, din mass-media! – tot ne-am putut face o imagine despre faptul că Gaddafi este iubit de un foarte larg segment din rândul populaţiei libiene. Şi că SUA/Israel dau bani din greu, pentru ca nişte tembeli de tineri, lacomi şi proşti, să se erijeze în “eroii revoluţiei pentru democraţie”, din Libia…! Ha! “DEMOCRAŢIA MASONICĂ” înseamnă, fără excepţie, CEL MAI CUMPLIT JAF ŞI UNIDEREA SUFLETULUI POPOARELOR “DEMOCRATIZATE”!!!

…De aceea, ca să-l “DEMOCRATIZAŢI” cu laţul de gât, îl urmăriţi, domnilor masoni, pe atât de curajosul director al revistei politice online, “Reseau Voltaire” - …să-l, adică (mai pe româneşte!), lichidaţi/asasinaţi?! Pentru că minte, nu?! Ha!

…HAHALERE SINISTRE CE SUNTEŢI VOI! ARDE-V-AR PARA IADULUI DE PANGLICARI MAFIOŢI!

…Cf. Thierry Meyssan, articolul USA PLANIFICĂ O OCUPAŢIE PRELUNGITĂ A UNEI PĂRŢI DIN LIBIA: “Atunci când televiziunile <<atlantiste>> (n.mea: “servitorii” NATO-işti ai SUA/Israel) anunţă căderea iminentă a lui Mouammar Gadhafi, Thierry Meyssan — prezent la Tripoli – denunţă o intoxicare. După el, războiul este mai curând psihologic decât militar. Minciunile propagandei urmăresc să provoace implozia statului libian, obiectivul final nefiind să guverneze ţara (n.mea: greşeala din Vietnam şi Iraq!), ci, dimpotrivă, să instaleze un <<HAOS CONSTRUCTIV>>, în detrimentul populaţiei civile, cu scopul de a începe re-modelajul Africii de Nord (n.mea: în “Duh” iudeo-masonic, fireşte!) (…) În noaptea de 8 spre 9 august 2011, NATO a bombardat de trei ori satul Majir (la orele 23,30, la 23,45 şi la ora 02,34), situat la sud de Zlitan. Colonelul Roland Lavoie, purtător de cuvânt al NATO, a desemnat cele două ferme lovite de bombe, de forţele aliate, ca fiind <<ţinte militare>>. Prima observaţie: argumentul “ţintelor militare” nu justifică, în niciun caz, decizia de a bombarda satul. Într-adevăr, în virtutea unei jurisprudenţe a Tribunalului Penal Internaţional asupra Ex-Yugoslaviei: a bombarda o ţintă militară, situată în mijlocul unei numeroase prezenţe civile, CONSTITUIE CRIMĂ DE RĂZBOI!” – trad. Adrian Botez. Intoxicarea merge până la… a trage asupra aşa-zişilor “insurgenţi”, ca să-i trezească, să nu uite pentru ce au fost plătiţi gras!!! Pe de altă parte, “insurgenţii” sunt cu totul debusolaţi, ba chiar au început să se împuşte între ei (“Abdel Fatah Younes este împuşcat, azi, de prietenii săi, fiind suspectat de trădare, iar a doua zi este proclamat erou şi se proclamă trei zile de doliu” – cf. REBELIUNEA LIBIANĂ MAI ARE VREUN SENS?).

…Cităm dintr-un document “semnat” aşa: Text public, sub responsabilitatea morală și științifică a Librăriei Românești Antitotalitare din Paris:

“Lectura articolului Elenei SHELSTIUK, "Adevăruri despre Libia", publicat în numărul 165 (mai 2011) al revistei “Balkans Infos”, este foarte instructivă pentru cei ce nu știu încă cu cine să voteze…

Iată ce spune această ziaristă, femeie ce face de rușine papițoii deveniți peste noapte ziariști, după 1989, cum devin ciupercile prin păduri după ploile obișnuite, nu foarte revoluționare…

"L-am întrebat pe Vladimir Chamov, fostul ambasador rus în Libia, dacă într-adevăr Gadafi își oprimă concetățenii" — cum face Băsescu sau Bulică-Boc cu noi.

“Ce fel de opresiune?, răspunse fostul diplomat sovietic. Libienii beneficiază de împrumuturi de stat fără dobândă, pe 20 de ani, pentru a-și construi case; un litru de benzină costă 14 centime, hrana este gratuită, prețul unui JEEP sud corean este de 7500$…"

(Elena Shelstiuk): Puteți evoca alte cifre și realități în legătură cu Libia:

Vladimir Chamov: Produsul interior brut (PIB) este de 14 192$ pe cap de locuitor. Oricare cetățean, inclusiv sugarii, primesc de la Stat o subvenție de 1000$/an. Șomerii primesc o indemnizație minimă de șomaj de 730$/lună. Salariul unei infirmiere debutante este de 1000$/lună. Pentru fiecare copil nou născut, părinții primesc un ajutor de 7000$. La întemeierea unei familii, cei doi soți primesc un ajutor de 64000$, cu care își pot cumpăra un apartament de 150mp, sau opta pentru o casă pe gustul lor. Pentru deschiderea unei mici intreprinderi comerciale sau de altă natură, ajutorul financiar minim este de 20000$. TAXELE ŞI IMPOZITELE EXCESIVE ŞI DESCURAJANTE SUNT INTERZISE PRIN LEGE, EDUCAŢIA ÎN GENERAL ŞI STUDIUL MEDICINEI SUNT COMPLET GRATUITE, INCLUSIV PENTRU CEI DIN STRĂINĂTATE, TAXELE ŞCOLARE FIIND PLĂTITE DE GUVERN, PRINCIPALELE PRODUSE ALIMENTARE SUNT COMERCIALIZTAE ÎN MAGAZINE SPECIALE, LA PREŢURI SIMBOLICE. COMERCIALIZAREA ALIMENTELOR IEŞITE DIN GARANŢIE SE PEDEPSEŞTE CU AMENZI MARI, INCLUSIV ÎNCHISOARE. FARMACIILE OFERĂ GRATUIT MEDICAMENTE, COMPENSATE ÎN ÎNTREGIME DE CĂTRE ASIGURĂRILE SOCIALE. DESFACEREA MEDICAMENTELOR FALSE SAU ÎNDOIELNICE ESTE CONSIDERATĂ CRIMĂ CALIFICATĂ ŞI PEDEPSITĂ CA ATARE, lucru pe care, anii trecuți, câteva infirmiere bulgare nu l-au învățat decât după ce au ucis, prin neștiință și imprudență, mai mulți copii libieni.

CURENTUL ELECTRIC ESTE GRATUIT PENTRU ÎNTREAGA POPULAŢIE. VINDEREA ŞI CONSUMUL DE ALCOOL SUNT INTERZISE PRIN LEGE. STATUL ACORDĂ ÎMPRUMUTURI FĂRĂ DOBÂNDĂ PENTRU CUMPARAREA UNUI APARTAMENT SAU A UNUI AUTOMOBIL. AFACERILE IMOBILIARE SUNT INTERZISE. Oricine cumpără un automobil știe dinainte că statul îi va plăti 50% din valoarea acestuia, 65% când cumpărătorul face parte din forțele armate sau garda lui Gadafi. Benzina este mai ieftină decât apa. In ultimii cinci ani, prețul benzinei a oscilat între 8 și 15 euro-cenţi pe litru, adică sub 50 și chiar 30 de bani, în actuala monedă românească.

Beneficiile rezultate din vânzarea petrolului sunt consacrate în întregime nevoilor populației și ridicării nivelului general de trai. SUME IMPORTANTE SUNT CONSACRATE IRIGARII TERENURILOR AGRICOLE CU APĂ OBŢINUTĂ PRIN FORAJE LA MARE ADÂNCIME. ÎN LUMEA ARABĂ, SISTEMUL POLITIC SOCIALIST AL "JAMAHIRIEI POPULARE" ESTE SUPRANUMIT A OPTA MINUNE A LUMII… DUPA CELE ŞAPTE ALE ANTICHITĂŢII. MINUNE SAU NU, ACEST SISTEM FURNIZEAZĂ ZILNIC CINCI MILIOANE DE METRI CUBI DE APĂ, GRAŢIE CĂRORA TERENURILE AGRICOLE AU CRESCUT CONSIDERABIL. Conductele transportoare de petrol (peste 4000km) sunt îngropate la o adâncime corespunzătoare, pentru a fi ferite de căldura toridă. Lucrările necesare sunt opera libienilor înşişi, oameni întregi, care nu au nevoie de funcţionari pentru a le aprinde focul sau a le da calul la apă, sâmbăta…

ELENA SHELESTIUK INSISTĂ ASUPRA MERITELOR "ADEVARATEI DEMOCRAŢII" LIBIENE. PROPAGANDA OCCIDENTALĂ L-A DIABOLIZAT PE GADAFI, PREZENTÂNDU-L DREPT UN TIRAN PATOLOGIC, INAMIC AL ASPIRAŢIILOR DEMOCRATE ALE POPORULUI LIBIAN. ACESTEA SUNT POVEŞTI OCCIDENTALE DE RĂZBOI, DE PREGĂTIRE PROPAGANDISTICĂ A ALTOR ŞI ALTOR RĂZBOAIE. LIBIA DISPUNE DE ADEVARATE INSTITUŢII ŞI MECANISME DE CONTROL POPULAR ŞI DEMOCRATIC : CONSILIILE CETĂŢENEŞTI ALESE ALE COMUNITĂŢILOR AUTONOME. ACESTEA AU FOST INSTITUITE FĂRĂ O NOMENCLATURĂ PARTINICĂ DE TIP SOVIETIC, FĂRĂ O BIROCRAŢIE ENORMĂ, ÎN CONDIŢIILE UNUI ÎNALT NIVEL DE VIAŢĂ, SECURITATE SOCIALĂ, LIBERTATE ŞI DREPTURI DEPLINE PENTRU TOŢI CETĂŢENII. PRIN MULTE DIN ASPECTELE SALE, SOCIETATEA LIBIANĂ SEAMĂNĂ CU ACEEA PE CARE AU VISAT-O CÂNDVA UNII GÂNDITORI DIN SECOLUL AL XIX-LEA, CONSIDERĂŢI, CU SAU FĂRĂ DREPTATE SOCIALIŞTI (COMUNIŞTI) UTOPICI. Un popor arab, poporul libian, în frunte cu liderul cel mai popular din întreaga sa istorie, a împins mult înapoi granițele utopiei, arătând, după un alt mare om politic european, că unele "utopii" sunt, totuși, realizabile practic.

ÎNTREBAREA PE CARE ŞI-O PUNE ELENA SHELESTIUK ESTE DACĂ NU CUMVA TOCMAI DIN ACEASTĂ CAUZĂ LIBIA, GUVERNUL LIBIAN ŞI MAI ALES COLONELUL GHADAFI AU FOST DIABOLIZAŢI DE VECHILE ŞI MEREU ACTUALELE PUTERI IMPERIALISTE, ADEVĂRATELE VINOVATE DE NENOROCIRILE TRECUTE ŞI VIITOARE, CĂTRE CARE OMENIREA ESTE CONDUSĂ DE ELE CU FORŢA.

În încheierea articolului său, Elena Shelestiuk citează un semnificativ pasaj dintr-un alt articol consacrat Libiei, semnat de Sigizmund Mironin și intitulat: "De ce este bombardată Libia?": ACEASTĂ ŢARĂ, DESCRISĂ CA DICTATURĂ MILITARĂ A LUI GHADAFI, ESTE ÎN REALITATE STATUL CEL MAI DEMOCRAT DIN LUME. ÎN 1977 A FOST PROCLAMATĂ JAMAHIRIYA, O ÎNALTĂ FORMĂ DE DEMOCRAŢIE, în care instituțiile tradiționale de guvernare sunt abolite, puterea efectivă aparținând poporului, prin intermediul unor "comitete" și "congrese" tribale sau de comunitate. Statul libian este împărțit în numeroase comunități, un fel de "mini-state autonome" în cadrul unui Stat cu o anumită autoritate asupra teritoriului sau districtului respectiv, inclusiv în ce privește alocația de fonduri bugetare, obținute în principal din exportul petrolului. În ultima vreme Ghadafi preconiza împărțirea egală și directă către cetățeni a veniturilor bugetare. Prin astfel de măsuri populare, Ghadafi și guvernul libian actual sperau să elimine orice urmă de corupție și orice relicvă de birocrație parazitară.

NU TREBUIE SA NE MIRE CĂ ZIARELE, TELEVIZIUNEA ŞI ALTE MIJLOACE, DE "INFORMARE", NU SUFLAU O VORBĂ DESPRE ACESTE REALITĂŢI DINTR-O ŢARĂ CE CONSTITUIE UN "RĂU EXEMPLU", CARE TOCMAI PENTRU ASTA ESTE CONDAMNATĂ SĂ FIE RASĂ DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI. DACĂ ADEVĂRATA NATURĂ A REGIMULUI POLITIC DIN LIBIA AR FI CUNOSCUTĂ, POPOARELE LUMII, ÎN PRIMUL RÂND CELE DIN EUROPA, AR RECLAMA REALIZAREA ÎN PROPRIILE LOR ŢĂRI A UNOR REFORME DUPĂ MODELUL CELOR ÎNFĂPTUITE DE COLONELUL GHADAFI.

Dacă popoarele europene, duse vreme de secole cu zăhărelul, s-ar trezi din letargia în care zac de când s-a sfârșit ultimul Război Mondial, drepturile și revendicările pe care le-ar cere ar pune în încurcătură casta mafiotă de vicioși periculoși, bandiţi și criminali ce se masturbează de-a "democrația" și "drepturile omului", ejaculând mizerie, foamete, corupție, sălbăticie și decadență.

Alte scurte precizări:

Diabolizarea Colonelului Ghadafi și a Libiei a luat formele unei turbate campanii de vânătoare contra unui om și a unui popor, mai ales după atentatul intrat în istorie sub numele de Lockerbie - după localitatea scoțiană deasupra căreia s-a prăbușit avionul DC-10, al companiei aeriene UTA, în urmă cu peste 20 de ani. Țările imperialiste, vinovate de marile nenorociri ale omenirii, continuă să acuze Libia de acest atentat terorist, și de altele… După anchetele relizate de numeroși ziarişti cinstiţi (care există, orice ar crede despre asta Dl. Cristian Tudor Popescu), majoritatea atentatelor teroriste din lume sunt opera serviciilor secrete americane, israeliene, franceze, britanice, ruseşti li a altora. Cât priveşte atentatul Lockerbie DC-10, ancheta ziaristului Pierre Péan a scos definitiv Libia din cauză.

LIBIENII ŞTIU FOARTE BINE CA ACTUALUL CNT (COMITET NAŢIONAL DE TRANZIŢIE) ESTE COMPUS DIN ISLAMIŞTI CORUPŢI ŞI TRĂDĂTORI, DEJA UTILIZAŢI DE MAFIA AMERICANĂ ÎN RAZBOAIELE DE JAF ŞI CUCERIRE DIN AFGANISTAN ŞI IRAK. MAHMOUD JIBRIL ESTE UN ILIESCU LIBIAN, NĂSCUT NU SE ŞTIE UNDE, NICI DE CINE, FĂRĂ SĂ FIE NEAPĂRAT ALOGEN, PRECUM IUDEO-MAFIOTUL ŞI CRIMINALUL POLITICIAN (NE)ROMAN "ILIESCU", VINOVAT DE A FI INSTRĂINAT TOT CE S-A PUTUT DIN FOSTA ROMÂNIE, NU LIPSITĂ DE REALE PERSPECTIVE LA SFÂRŞITUL FOSTULUI REGIM COMUNIST. Acest Jibril provine din tribul Harabi, cunoscut opozant al popularelor reforme realizate de Libia, sub conducerea lui Ghadafi.

CEEA CE SURPRINDE ESTE CĂ DUPĂ ŞASE LUNI DE BOMBARDAMENT NEÎNCETAT, REGIMUL POPULAR ŞI SOCIALIST DIN LIBIA NU A PUTUT FI RĂSTURNAT. OARE DE CE? CUM SE EXPLICA ACEST LUCRU? EXPLICAŢIA ESTE UNA SINGURĂ. EA ESTE CONFIRMATĂ DE CELE CE SE PETREC ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ PE TEREN: NUMEROASELE TRIBURI LIBIENE RĂMÂN PROFUND ATAŞATE REGIMULUI POLITIC AL COLONELUL GHADAFI, DOVADĂ CĂ NUMEROŞI VOLUNTARI ÎŞI DAU VIAŢA PENTRU IZGONIREA INVADATORILOR IMPERIALIŞTI, CE VOR SĂ PUNĂ MÂNA PE BOGĂŢIILE LOR. DE ALTFEL, PRINTRE EMIGRANŢII ŞI REFUGIAŢII POLITICI MUSULMANI DIN EUROPA, LIBIENII SUNT APROAPE INEXISTENŢI. Se înţelege de ce. Guvernul libian este mult mai generos cu cetăţenii săi, oriunde s-ar afla aceştia în lume, decât cei care doresc să îi cumpere pe o nimica toată, cum au fost cumpăraţi intelectualii noştri (profesori, medici, jurişti şi alţii) şi chiar mulţi dintre foştii deţinuţi politici: cu o trotinetă sau cu ciucuri la zurgălăi, să ştie lumea că au şi ei ceva de ascuns, nu de sous… Printre musulmanii din Nordul Africii, emigraţi în Occident, libienii sunt practic inexistenţi. De ce? Iată câteva elemente de răspuns:

1. În Libia, curentul elctric pentru uzul casnic este gratuit.

2. În Libia, preţul unui litru de benzină nu depăşeşte 50 de bani în moneda românească actuală.

3. Nivelul mediu de viaţă în Libia este comparabil, chiar superior celor din ţările europene avansate, inclusiv Elveţia, Germania, Norvegia, Suedia. Cât despre Franţa şi Anglia, acestea au devenit un fel de vulcani în plină erupţie. Francezii şi englezii nu mai sunt capabili să se reproducă, afro-asiaticii nu pot învinge nici ei frigiditatea mortuară şi sterilitatea franco-englezoaicelor, ce preferă bărbaţii de pus în priză, la 220 de Volţi, frecvenţa 50 pe secundă… Natura, se ştie, are oroare de vid… În câteva zeci de ani, fostele popoare francez sau englez vor deveni popoare de culoare, generaţiile actuale plătind astfel crimele coloniale ale bunicilor şi străbunicilor lor, care au făcut din Africa şi o bună parte din Asia, până în plin secol XX, un adevărat rezervor de sclavi, materii prime şi carne de tun, la nevoie. Foştii sclavi de altă dată îşi cer cu tot mai multă putere drepturile lor omeneşti, în numele cărora ipocrita Franţă vorbeşte cu oglinda-n buric. Cine ia în seamă curvele bătrâne, ce-şi dau aere de fecioare neprihănite? Organizaţia Naţiunilor Unite, care a aprobat bombardarea Libiei, este un Bordel bătrân cu curve şi mai bătrâne… Câte Fukushime trebuie oare să mai treacă până se va găsi una să măture acest bordel de mafioţi, pedofili şi alte genuri de curve patentate.

4. BĂNCILE LIBIENE ACORDĂ ÎMPRUMUTURI FĂRĂ DOBÂNDĂ. DE ALTFEL, SE ŞTIE, DOBÂNDA ESTE O VECHE AFACERE JIDOVEASCĂ, ACCEPTATĂ ŞI CREŞTINATĂ DE BISERICILE CHIPURILE CREŞTINE, JIDOVITE ÎNSĂ PÂNĂ ÎN MĂDUVĂ, FĂRĂ DE SCĂPARE, O RUŞINE PENTRU RASA ALBA ŞI PENTRU ÎNTREAGA OMENIRE.

5. LIBIENII NU PLĂTESC IMPOZIT. PUNGAŢIA TAXEI PE VALOARE ADAUGATĂ (TVA) ESTE NECUNOSCUTĂ, DE NEIMAGINAT ÎN ŢARA LUI GHADAFI. ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ, ROMÂNII PLĂTESC 24%TVA, CEEA CE ÎNSEAMNĂ PRACTIC, O ZI DIN PATRU SCLAVIE PENTRU STAT. SCLAVIA UNUI ÎNTREG POPOR, PENTRU CA DOMNUL BĂSESCU SĂ-I POATĂ CUMPARA ARMĂSAR CU COADĂ LUNGĂ ELENEI LUI… Nu Elenei Ceauşescu, pe care Românii deja o regretă… Dacă ţinem seama de celelalte taxe şi impozite abuzive, românii muncesc o zi din două pentru Statul hrăpăreţ şi opresor, pentru armata de trădători şi ucigaşi, pentru poliţia de trântori trădători şi pofticioşi, pentru justiţia de bandiţi şi mafioţi corupţi, pentru şcoala şi universitatea de afaceri veroase, monument de ignoranţă doctă, ridicolă şi pretenţioasă.

6. LIBIA NU DATOREAZĂ NIMĂNUI NIMIC, PRECUM ROMÂNIA ÎN ZIUA ASASINĂRII LUI CEAUŞESCU. ACTUALMENTE, ROMÂNIA ŞI ALTE ŢĂRI EUROPENE SUNT îNGLODATE ÎN DATORII. FRANŢA, PRINCIPALUL AGRESOR AL LIBIEI ACTUALE, ARE O DATORIE DE PESTE 250 DE MILIARDE DE EURO, CAM 70% DIN PIB. GUVERNUL IUDEO-MAFIOTULUI SARKOZI ARE NEVOIE DE BANII LIBIEI. MARE PARTE DIN BOGĂŢIA FRANŢEI S-A CLĂDIT PE SUDOAREA ŞI SCLAVIA AFRICII… ROMÂNIA CU CELE 50 MLD. EURO DATORIE ESTE FALIMENTARĂ. SALARIILE FUNCŢIONARILOR, TRÂNTORI SAU NETRÂNTORI, NU POT FI PLĂTITE FĂRĂ NOI ŞI NOI ÎMPRUMUTURI.

7. Preţul de vânzare al unui automobil pe piaţa libiană este egal cu preţul lui de producţie, plus taxa rezonabilă a societăţii importatoare. Statul libian nu câştigâ nimic din importul de automobile. Bogăţia statului libian constă în bunăstarea cetăţenilor lui şi în rezervele de petrol din subsol, pe care criminalii agresori imperialişiti speră să pună mâna.

8. ORICE TÂNĂR LIBIAN CARE STUDIAZĂ ÎN STRĂINATATE BENEFICIAZĂ DE O BURSĂ DE 1627 EURO PE LUNĂ. ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ESTE GRATUIT, INDIFRENT DE FACULTATEA URMATĂ, ÎN LIBIA SAU ÎN STRĂINĂTATE.

9. Absolvenţii învăţământului superior care nu găsesc serviciu primesc, vreme de doi ani, salariul mediu pentru profesia aleasă. În acest timp statul oferă mai multe servicii posibile. În al treilea an, în caz de refuz a două oferte oficiale de serviciu, ajutorul de şomaj este redus cu 25%, în al patrulea an, cu încă 25%.

10. TINERII CĂSĂTORIŢI PRIMESC DIN PARTEA STATULUI UN APARTAMENT SAU O CASĂ DE 150 METRI PATRAŢI SUB ACOPERIŞ. ÎN CAZ DE REFUZ AL CASEI SAU APARTAMENTULUI OFERIT, ORICARE AR FI MOTIVUL, TINERII CĂSĂTORIŢI PRIMESC 64000 DE DOLARI, ÎN VEDEREA CUMPĂRĂRII DE CĂTRE EI INŞIŞI A LOCUINŢEI NECESARE.

11. ORICE FAMILIE LIBIANĂ PRIMEŞTE UN AJUTOR LUNAR DE 300 DE EURO PE LUNĂ, DIN PARTEA STATULUI.

12. Există pieţe speciale numite "Jamayia" unde, pentru familiile numeroase, produsele alimentre se vând la jumătate de preţ. Familiile posedă un Livret de Familie ce atestă calitatea lor, eventuală, de familii numeroase (de la trei copii în plus).

13. ORICE PENSIONAR SAU BĂTRÂN, ORICARE I-AR FI PENSIA ŞI ALTE EVENTU ALE VENITURI, PRIMEŞTE AUTOMAT UN AJUTOR DE BĂTRÂNEŢE DE 200 DE EURO PE LUNĂ.

14. Orice funcţionar sau meseriaş de care statul are nevoie într-un anumit loc din ţară, primeşte automat, pe lângă salariul lui, o casă şi o maşină nouă, care în scurt timp devin bunurile lui personale.

15. ÎN LIBIA NU EXISTĂ CERTIFICATE MEDICALE PE BAZA CĂRORA CINEVA POATE LIPSI DE LA SERVICIU. OMUL BOLNAV ESTE CREZUT PE CUVÂNT, STATUL SAU PATRONUL ÎNCEARCĂND PE TOATE CĂILE SĂ ÎL AJUTE, SĂ-L VINDECE. ÎN CAZ DE BOALĂ, SALARIUL NU ESTE REDUS.

16. Dacă o persoană oarecare se ceartă cu familia şi rămâne fără locuinţă, ea poate fi cazată în foarte scurt timp, fără să plătească nimic.

17. Cei ce doresc să facă lucrări de întreţinere sau modernizare în casele lor, aduc acest lucru la cunoştinţa unui organism de stat, care execută gratuit lucrările în chestiune, dacă se consideră că acestea sunt necesare, dintr-un motiv sau altul”.

…Dacă-i pe-aşa, atunci când “natoiştii” se vor retrage, cu coada între picioare, din Libia (…ca de obicei! – ca şi din Vietnam, ca şi, acum, din Iraq… - căci, niciodată, în istorie, un năvălilor n-a îngenuncheat şi desfiinţat, definitiv, decât state corupte – …or, Libia este la distanţe astronomice, de “stadardele” de corupţie din, să zicem, România pedelizată!) – s-ar putea ca eu să cer azil politic în Libia – până îl ia Aghiuţă pe Băsescu! Voi reveni, apoi, fireşte, în România - că-i pământul meu şi al moşilor mei! – …dar Libia, DINCOLO DE PROPAGANDĂ, arată cu mult peste viziunile oricăruia dintre noi, asupra… democraţiei!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 


TURCII NOŞTRI – TURCII LOR...

...Nu ne ajungeau „turcii noştri”, care ne jefuiesc şi ne umilesc:

a. generali şi colonei ai Armatei Regale, veterani de război, care şi-au câştigat medaliile cu sânge, pe fronturile de Est şi de Vest, ale celui de-al doilea război mondial (...au mai rămas, în viaţă, câteva zeci sau sute...) - sunt blagosloviţi de Traian Boc cu pensii de ...222 DE LEI!!! - ...iar când meschinii ipochimeni din Senatul României propun să li se mărească, acestor eroi, pensia cu... 0,6 din propria lor pensie mizerabilă, măcelarul României şi al Demnităţii Românilor, numitul TRAIAN BĂSESCU (pretins „preşedinte” al României!!!) – respinge proiectul de lege, pe motiv că această mărire ar dezechilibra bugetul României (!!!!!),

b. în timp ce 147 dintre lingăii de la Cotroceni (alde Turcanii, Lăzăroii, Sever-Cotoii-Voineştii, Pleşii noştri cei de toate zilele şi, mai ales, ai nopţilor coşmareşti ale Românilor... etc. etc.), pentru că au limbile lungi şi catifelate, au parte de...35000 DE MEDALII, ECHIVALÂND CU 2,4 MILIOANE DE EURO! Şi, vezi bine, bugetul României, pentru alde Turcanii şi Lăzăroii (cei catifelaţi la limbă...) nu cade palancă, la pământ...!!!

...Zic, deci: nu erau de ajuns turcii noştri, jefuitorii şi năvălitorii noştri, dinspre Cotroceni, Parlament, Guvern... – ci mai apar şi alţi năvălitori şi jefuitori (de data asta, de Duh Românesc, cică...!), despre care nu ştim a preciza: sunt tot turcii noştri, sau sunt... turcii lor, plătiţi, adică, de Uniunea Europeană Iudeo-Masonică?! – ...de ajung să ne ponegrescă Martirii şi Sfinţii Voievozi, să ne înnegrească istoria noastră de sânge şi lacrimi, cu scârna lor „globalisto-masonică”, mâzgâlind pe adresa electronică: www.historia.ro.

…Şi semnează (limbricii ăştia post-boianici, ucenicii iudeo-masonului Lucian Boia, autorul blasfemiilor din coprografiile, anti-româneşti şi globalisto-anti-naţionale, numite “Mituri istorice româneşti”, “Istorie şi mit în conştiinţa românească” etc.), cu nume de brotaci şi de şopârle şi de cameleoni bolşevici: Florentina Ţone (Din scrisorile soldaţilor de pe Frontul de Est: „Omul aici nu contează nimic, un Proces Verbal că a murit sigur şi gata”), Irina Manea (Dacomania sau cum mai falsificăm istoria – articol în care, iar, este “luat de guler” istoricul savant Napoleon Săvescu, pentru că nu acceptă să se recunoască “urmaşul unor killeri mondiali”, romanii… URMAŞII NOŞTRI CEI DEGENERAŢI SPIRITUAL!!! – şi nu acceptă pentru că, LOGIC, nu putem fi urmaşii unor indivizi care au ocupat abia 14% din teritoriul Daciei “decebalice”!), “Redacţia” (zău? care anume sunteţi atât de revoltător de mincinoso-laşi, încât nici nu îndrăzniţi să vă semnaţi nimicnicia… - …şi care ziceţi că este…“redacţia” asta, măi, sconcşilor?!): "Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iaşi" - Expoziţie la Iaşi, Bogdan Murgescu (De unde avea Ştefan cel Mare bani pentru războaie?), Marius Diaconescu (De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii? - …de ce? - …probabil, pentru că ţi-a văzut slutu-ţi chip de mercenar iudeo-masonic, printre turci… nemernicule!), Ciprian Plăiaşu (Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR), Virgil Pâslariuc (numele lui de basarabeano-ucraineţ nu-l scuteşte de “defecţiuni” logice grave!): Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova etc.
…Boia şi “piţigoii” lui nu mai admit să ne iubim Patria-Pământul Sfânt şi Neamul! - …că nu e “modern” şi nu e “în pas cu Uniunea Europeană” şi, deci, pentru că… ”istoria ne trage înapoi” (cf. Istorie şi mit în conştiinţa românescă”, Humanitas (“carte editată cu sprijinul Fundaţiei Sörös, pentru o Societate Deschisă”… - deschisă la ce? – LA MANCURTIZARE ŞI LA GENOCID ŞI TERRACID!!!), 1997, p. 295 –…atunci, SĂ NE AZVÂRLIM ISTORIA ÎN FOC ŞI SĂ DEVENIM SCLAVII “SOCIETĂŢII DESCHISE A STĂPÂNILOR DE SCLAVI MONDIALIŞTI”!!!
…Dar francezii, englezii, grecii…, maghiarii! - îşi învaţă ŞI-ŞI FALSIFICĂ (în detrimentul popoarelor “stigmatizate” de voi, Complotiştilor Mondialişti!) istoria, “în draci”! Noi, românii, n-avem dreptul nici măcar să ne amintim “rădăcinile” noastre cele ADEVĂRATE?! Să uităm că ne tragem din singurul şi ultimul neam CREDINCIOS/SPIRITUALIZAT al Europei – Dacii-Tracii? Să uităm că ne tragem din ÎMPĂRAŢII ROMÂNI/VALAHI, DIN DIANASTIA ASĂNEŞTILOR?! Să uităm că am avut, în Evul Mediu, Voievozi Sfinţi şi Voievozi Martiri, DATORITĂ CĂRORA MAI EXISTĂM, MAI AVEM PE CE CĂLCA… - …MAI AVEM PATRIE ŞI NEAM?! – …şi, încă, n-aţi reuşit să ne ştergeţi de pe hartă şi din memoria celorlalte neamuri?
…DE CE?! De ce se face această segregare ticăloasă, între
I. NEAMURI CARE TREBUIE SĂ-ŞI UITE IDENTITATEA - şi
II. NEAMURI CARE AU DREPTUL LA MAI MULT DECÂT ADEVĂRUL… ADICĂ, LA O IDENTITATE MINCINOASĂ, CREATĂ PE SPINAREA CELOR PE CARE ÎI SILIŢI SĂ-ŞI UITE ISTORIA?!
…Sunteţi, cumva, aşa-zişilor “istorici” (de serviciu, în slujba mondialistului VIŢEL DE AUR!), în solda ungurilor, pentru ca să ne uităm Ardealul cu Sarmizegetusa Sacră? Sunteţi în cârdăşie cu grecii, cu bulgarii, cu croaţii… de am ajuns să ne uităm şi să ne părăsim, în braţele morţii, pe fraţii noştri din Sudul Dunării: AROMÂNII, MEGLENO-ROMÂNII, ISTRO-ROMÂNII…?!
…Aveţi nevoie de pământurile noastre, de Grădina Maicii Domnului, pentru lăcomia voastră negustorească, ce-şi are obârşia în “revoluţiile” măcelarilor burtoşi (auto-intitulaţi “iluminişti”!!!), din 1648-Anglia, din 1789-Franţa etc.?! Aţi “comemorat” 200 de ani de la Victoria ateismului de cretini şi de fiare crude, a masacrului anti-naţional, din biata Franţă (Sora mai Mare a Bisericii Catolice), a anului 1789 – …prin măcelăria din România anului 1989?! - …şi prin sărăcirea şi îndobitocirea, progresiv-acelerată a românilor acestor ani de început de mileniu XXI?! Sunteţi, de fapt, CEI MAI AUTENTICI ŞI MAI PERICULOŞI BOLŞEVICI AI LUMII, BURTOŞILOR SPURCAŢI, DE MINCIUNĂ ŞI DE CRIMĂ NEÎNTRERUPTĂ, DE ATENTAT FĂRĂ ISTOV, LA DUHUL SFÂNT AL NEAMURILOR PĂMÂNTULUI!!!
…Aţi rămas în urmă, spurcaţilor masoni (afurisiţi/excomunicaţi, încă din 1937, de B.O.R., prin vocea Patriarhului Miron Cristea!) cu Plănuirile/”Protocoalele” voastre “sionistice” şi “torontice” – …şi, ca urmare, acum vă plătiţi mercenari, din rândul “cozilor de topor” româneşti (…dintre cei cu ifose de “savanţi”, dar cu guşa plină de otrăvurile Minciunii voastre Ne-Majestuoase, “Neagră Regină a Burtoşilor Lumii VIŢELULUI DE AUR”!), să ne împlânte cuţitul măcelăresc în spate?!
…Nu ajunge, “turcilor” de la Historia.ro, că-l spurcaţi pe savantul Nicolae Densuşianu (pritenul bun al Aminului-Eminescu, pe care l-a iniţiat în LOGICA INFAILIBILĂ A TRACOLOGIEI!), apoi, pe cel care ne ridică, în ultimii cumpliţi ani, fruntea spre cerurile luminii sfinte zalmoxiano-creştine, pe dr. Napoleon Săvescu, numindu-l (tocmai VOI, pe el!!!) : “maniac” şi “falsificator” şi… nu mai ştiţi unde să-l plasaţi: lângă comunişti (“Tot despre balast politic şi ideologic este vorba, despre un fel de revoluţie culturalã despre care dacologii presupun cã ne va schimba percepţia asupra a ceea ce suntem. De dragul unui patriotism desuet, care nu va îmbunãtãţi nici viaţa ştiinţificã, nici personalã”), ori lângă… legionari: “Dacismul, care citeazã autori precum Iosif C. Drãgan, fost legionar, apoi comunist, cu lucrãri pseudo-istorice care propovãduiesc ideea existenţei acum 100.000 de ani a populaţiei dace” (legionarii erau SINGURII anti-comunişti convinşi, PÂNĂ LA JERTFA SUPREMĂ, din România!) – …AVEŢI, “STIMABILILOR” ŞI “VENERABILILOR”, O LOGICĂ A URII, CARE VĂ FACE CARAGHIOŞI, DE-A DREPTUL!...
…Nu! Nu vă ajunge, ca la pupeze, doar atâta scârnă! Nu: voi trebuie să ne repetaţi, din trei în trei minute, că suntem handicapaţii Europei şi ai Lumii… - iar nu NEAM DE ÎNTEMEIETORI AI LUMII UMANO-TERESTRE ŞI NEAM DE ÎMPĂRAŢI TRACICI ŞI DE ÎMPĂRAŢI ASĂNEŞTI/VALAHI… - …toate acestea, pentru ca să uităm, până la urmă, precum în Experimentul BOLŞEVIC de la Piteşti – şi de mamă, şi de tată, şi de Patrie, Neam ori Dumnezeu – şi să ne credem tâmpiţii şi troglodiţii Lumii, TOCMAI NOI, TRACO-VALAHII, CĂRORA VOI NE DATORAŢI DUHUL CREŞTIN ŞI FIINŢA VOASTRĂ BIOLOGICĂ, DE LA EST LA VEST ŞI DE LA NORD LA SUD!!!
…Mai trebuie să veniţi şi cu…”Redacţia” voastră, să spurcaţi întreg neamul nostru, cu o vină inexistentă, aceea a “POGROMURILOR” şi a “HOLOCAUSTULUI” – din România, cică! Să spurcaţi, astfel, SINGURUL neam est-european care şi-a protejat, ascunzându-i, de furia trupelor germane, în pivniţele proprii, cu riscul vieţii (EU POT STA MARTOR, PRIN CEI DIN NEAMUL MEU!!!), pe evreii cei nerecunoscători nici de Hristos, nici de vreo binefacere omenească…!!!

…Mai trebuie să ne spurcaţi şi Sfinţii şi Martirii Voievozi: articolul De unde avea Ştefan cel mare bani pentru războaie? - de Bogdan Murgescu: “Deşi circulaţia monetară nu era cu totul absentă, economia Moldovei şi puterea domnului nu se bazau însă atâta pe bani, cât pe controlul asupra pământului şi asupra oamenilor. Atunci când Ştefan avea de construit o cetate sau o mănăstire, el nu aloca bani pentru proiectul respectiv, ci punea pe locuitori să muncească în contul obligaţiilor lor faţă de domnie.
Materialele folosite erau şi ele obţinute gratuit, cu excepţia, desigur, a celor care nu se puteau găsi la nivel local. Aşa au fost construite cetăţi precum cele de la Chilia şi Roman, aşa au fost construite multele mănăstiri ctitorite de Ştefan. Aşa ne putem explica cum a putut Ştefan să se şi lupte şi să şi construiască de-a lungul domniei sale, deşi cele două activităţi nu s-au suprapus, ci mai degrabă au alternat” - …de parcă Regii Franţei, Angliei, Spaniei etc. îşi dădeau salariile lor de …salahori, plătiţi cu ziua, de către bogaţii şi umflaţii şi dezmăţaţii/desfrânaţii lor ţărani… miliardari (în “euroi” de… AUR!)! - pentru a-şi construi palate… catedrale… cetăţi de apărare… pentru a purta războaie!!! Măi, Istoricul lui Peşte Prăjit!
…Acest rahitic la minte uită, însă, că Moldova lui Ştefan era, pe atunci, învidiată până şi de Veneţia, pentru bogăţia ei: prin Moldova treceau şi se întretăiau toate drumurile comerciale, dinspre Asia spre Europa şi invers, pentru că… ŞTEFAN REDUSESE TAXELE VAMALE!!! Aşa că, în materie de toalete, jupânesele şi jupâniţele moldovence rivalizau cu italiencele şi franţuzoaicele vremii…!!!

…Istoricul cel cu mintea în colţuri îi reproşează lui Ştefan războaiele… de parcă există vreun om, cât de cât normal, pe faţa Pământului, care, dacă este lăsat să huzurească în belşug… – …el, nu, el să-şi dorească moartea, pe câmpul de bătaie! Haida-de! Nebun este numai cel ce-şi închipuie că Ştefan era un sadic şi maniaco-depresiv, cu porniri sinucigaşe, pentru care nu exista plăcere mai mare decât să vadă câmpiile şi munţii occinei strămoşeşti, pline de cadavrele supuşilor săi! Dar cine, oare, l-a lăsat în pace pe Ştefan, dintre vecinii săi – polonezi/”leşi”, unguri, tătari, turci… chiar munteni?! Şi ai fi vrut, domnule “ucenic vrăjitor/prăjitor” à la Boia, ca Ştefan, din spiţa sfântă a Muşatinilor, să înceapă, deja, ceea ce numai ne-Muşatinii au făcut: să pupe papucii, cu canaf ori fără, ai …”vecinilor”, nu?! “Războaiele au costat destul de mult societatea moldovenească. Dacă stăm să socotim, din cei 47 de ani de domnie, în 34 Moldova a fost angrenată în războaie cu diverşii vecini, numai 13 ani putând fi consideraţi „de pace“. Costul războiului nu era atât bănesc, cât uman şi, de asemenea, economic în sens larg. Mobilizarea bărbaţilor afecta activităţile productive, iar atacurile adversarilor cauzau şi ele destule pagube (…) NU PREA ŞTIM DACĂ MOLDOVA A DUS-O BINE DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC SAU NU ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ŞTEFAN (n.mea: dacă tu nu ştii, Nicolae Iorga o ştia – cf. Istoria lui Ştefan cel Mare, EPL, 1966, despre ultimii ani de domniei ai lui Ştefan cel Mare, adică după toate războaiele lui cele cumplite şi viforoase: “(…) an de an se înălţau falnicele lanuri, şi mii de mii de oi şi vite străbăteau păşunile grase ale Moldovei. Oraşele fuseseră împdobite pe rând cu frumoasele biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalţ verde şi galben, de maiştrii lui Ştefan, care totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se întâlneau nemţii, armenii din Lemberg, saşii din Ardeal, grecii şi turcii cari veneau de la miazăzi, lăsând bogăţie în urma lor” - p. 214 – dar nici străinii nu-s neştiutori Harul şi Autoritatea Înţeleaptă ale Marelui Gospodar al Moldovei: “Un om foarte cuminte, pe care nu-l poţi lăuda îndeajuns, foarte iubit de supuşii săi, fiindcă e plin de îndurare şi judecător drept; e foarte ager şi darnic şi, dacă n-ar fi boala lui, pentru vârsta ce are, e încă puternic” – cf. J. Miechowski, p. 276).

…”Pe care nu-l poţi lăuda îndeajuns”… Uite că poţi, dacă te cheamă IUDA – sinonimul lui Bogdan Murgescu, văr primar cu Scaraoţchi şi cu… Boia!!! Ce v-ar mai scurta de cap, Măria Sa, pentru Mărturia voastră mincinoasă şi pentru prigonirea voastră, contra Neamului pentru care El şi-a dat Sănătatea şi Sfânta Lui Viaţă! Ma-a-aaare noroc pe voi că nu mai trăieşte Vlad Drăculea… că aţi fi fost “înălţaţi în rang”, repede şi degrabă, drept printre bucile voastre exagerat de grase/groase, precum obrazu-vă, nemernici pigmei ce sunteţi voi!!!

…”Pro-unGURISTUL” nostru, dl. Murgescu, zice aşa, cu respect faţă de “dindărătul” lui Matiaş Corvinul, regele Ungariei, care-l atacă mişeleşte, pe Ştefan, la 1467, şi…”o ia pe coajă” , tare de tot, de la Sfântul Voievod: “Succesul lui Ştefan cel Mare la Baia l-a umilit pe regele Ungariei, care a plecat pe targă de pe câmpul de luptă”. Nu-nu-nu: nu “a plecat pe targă”, DELOC! – pentru că n-avea cum: stătea PE BURTĂ, după ce o zdravănă săgeată ciobănesc-moldovenească îi străpunsese ambele emisfere dorsale, dintr-o parte în cealaltă, încât ajungea de-i rânjea vârful săgeţii, trădătorului de sânge corvinesc, dar… rege: “Mai vrei, măria ta ungurească?! Îţi mai dăm, că Munţii noştri Sfinţi au lemn căcălău, pentru astfel de meşterii ascuţite, numai bune de vârât în dosurile nepoftiţilor!!!”

“Mathias Corvin, regele Ungariei, se declara şi el apărător al creştinătăţii. Iar el era mult mai îndreptăţit, deoarece prima ţară vizată de turci în drumul spre centrul Europei era Ungaria”. Daaaa??? N-aş “preaş” crede: ce “apărător al creştinătăţii” - … şi încă, cică, “îndreptăţit”! - …mai putea fi acel rigă “ungurit”, strâmbat pe spate, de… “împunsătura” dorsalo-buc(lucaş)o-moldavă…?!

…Şi mai zice căzătura asta valaho-masonică, ce-şi zice “Murgescu”: “Războiul cu turcii a fost un război defensiv, de apărare, este exclus deci orice plan de cruciadă conceput de Ştefan cel Mare. Nici pe departe acţiunile sale antiotomane nu prelungesc cruciadele lui Iancu de Hunedoara, care au fost acţiuni ofensive. Şi nici măcar cu luptele lui Vlad Ţepeş nu suferă comparaţie, acesta preluând iniţiativa şi atacând garnizoanele turceşti în sudul Dunării” …Ăsta se crede la concursul “Zece pentru România”, oare, de încearcă a-i învrăjbi, între ei (şi întru ne-memoria noastră!), pe TREI dintre cei mai Sfinţi Voievozi ai VALAHILOR ?! “Război defensiv”, pe dracu'! Ştefan cel Mare a luat-o de nevastă pe ciuma aceea de Maria de Mangop, “fecioara” cu nasul la bărbie… - nu de mândră şi “muşată” ce era ea, CI PENTRU CĂ ERA DIN SPIŢA PALEOLOGILOR, CU DREPT, DECI, LA TRONUL IMPERIULUI ROMAN DE RĂSĂRIT! Iar visul (neîmplinit!) al Lui Ştefan – ERA REFACEREA IMPERIULUI BIZANTIN!!! - …căzut sub turci, cu tot cu Catedrala Sfânta Sofia, în 1453…!!!

Halal…”defensivă”, buhaiule de baltă!!! Nu eşti tu “murg”, cum nu-s eu popă! - …ci doar ţi-au “a-murgit” minţile!

…Alt “turc de-al lor”, mai obraznic şi struntat decât toţi turcii, din toate vremurile - Marius Diaconescu se cheamă Iuda asta! - îl trage la răspundere, pe Sfântul Ştefan: “De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?”. De aia, deşteptule! Crezi tu, urecheatule, că “oastea cea mare” a Moldovei, s-ar fi grăbit să vină la Podul Înalt, dacă războiul cu turcii nu ar fi fost ceva iminent, “ursit” - …dar şi ceva folositor fiecărui moldovean, fie el cât de redus mintal… exceptându-i pe cei din neamul lui… Marius Diaconescu?! Crezi tu, limbricul lui Dumnezeu, că “norodul” (NU boierii!) l-ar fi numit pe Ştefan, cu vorbele pe care tu şi alţii ca tine, vă faceţi că le uitaţi: “SVETI/SFÂNTUL ŞTEFAN VODĂ”?!

…Pentru că priviţi, dragi cititori, ce fariseu se ascunde, sub mantia mucegăită de… ”istoric”, a altui trădător …“boit”, dl. Ciprian Plăiaşu (Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR): “În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor“.

…ŞI RESTUL DE TEXT, IUDĂ NEMERNICĂ?????!!!!!

Adică: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. ATÂTA JALE ERA, DE PLÂNGEA TOŢI CA DUPĂ UN PĂRINTE AL SĂU, CĂ CUNOŞTIIA TOŢI CĂ S-AU SCĂPATU DE MULT BINE ŞI DE MULTĂ APĂRĂTURĂ. CE DUPĂ MOARTEA LUI, PÂNĂ ASTĂZI ÎI ZICU SVETI ŞTEFAN VODĂ, NU PENTRU SUFLETU, CE ESTE ÎN MÂNA LUI DUMNEZEU, CĂ EL ÎNCĂ AU FOSTU OM CU PĂCATE, CI PENTRU LUCRURILE LUI CÉLE VITEJEŞTI, CARILE NIMINEA DIN DOMNI, NICI MAI NAINTE, NICI DUPĂ ACÉIA L-AU AJUNSU”…

…Secătură “BOITĂ”!!!

...Prea ne credeţi adormiţi şi prostiţi, de toate panglicăriile voastre, de hipnotizatori de doi bani!
…Şi Ştefan cel Mare şi Sfânt n-a fost numit de mine aşa… ”SVETI/SFÂNTUL”… - …ci de “norod”!!! Iar opinia norodului, despre turci, o avem exprimată chiar de un mare mason de-al vostru, dar acesta, CU ADEVĂRAT SAVANT!!! – DIMITRIE CANTEMIR:

“Faţă de cei învinşi se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creştinească să ia viaţa unui turc sau tătar şi pe acela care se arată blând cu aceştia îl socotesc că nu este bun creştin” – cf. Dimitrie Cantemir, Descrirerea Moldovei, Partea a II-a, cap. XVII, p. 188 – Ed. Litera, Chişinău, 1998.

…Deci, nu trebuia să le zică nimeni, nimeni nu era nevoie să facă ore de învăţământ politico-ideologic bolşevico-marxist (sau, azi, se cheamă: ore de “political correctness”!!!) cu moldo-valahii - …nici Ştefan, nici Vlad, nici Mircea etc. (nici măcar dl. Murgescu!), pentru ca să apere (au ba!) valahii, creştinătatea! Era în… ADN-ul lor! Era RELIGIA LOR, de fiece clipă!!!

…Virgil Pâslariuc, deşi băgat, şi el, în aceeaşi gaşcă de coprografomani (…fraza “boită”: “Personalitate complexă şi ieşită din comun, Ştefan cel Mare a ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, deoarece mitul său s-a arătat extrem de proteiform, alimentând atât discursul pro-occidental românesc, cât şi pe cel al „moldoveniştilor“ pro-ruşi), auto-intitulaţi “istorici”, este silit, de către o realitate “ce-ţi scoate ochii”, a recunoaşte: “După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc“, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan“ (Soroca). De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“ - …deci, Ştefan cel Mare, ca şi Eminescu, ca şi toate Marile Duhuri ale Neamului Românesc, nu huzuresc şi nu se lăfăiesc într-un soi de Rai mahomedan, ci …LUPTĂ DE ACOLO, DIN CERURI, ALĂTURI DE CEI RĂMAŞI TREJI ŞI RĂZBOINICI, ÎN ACEST NEAM SFÂNT - NEAMUL DUHULUI ROMÂNESC, CARE FI-VA, “LA PLINIREA VREMII”, CANDELĂ PENTRU TOATE NEAMURILE PĂMÂNTULUI!!! - … CONFORM “APOCALIPSEI DUPĂ EMINESCU” (cf. art. “Misiunea noastră ca stat”, publicat în ziarul “Timpul”, la 2 noiembrie 1879).

…Şi, aşa cum zice Corneliu Zelea Codreanu, în lucrarea sa alchimico-vizionară, Pentru legionari - …VOIEVOZII, Călăuzele Autentice ale Neamului – NU TREBUIA/TREBUIE DECÂT SĂ URMEZE “LINIA NAŢIONALĂ/LINIA VIEŢII NEAMULUI”: ““Un popor în întregimea lui ajunge la conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume.”

“(...) În acest caz, şeful (Conducătorul) nu mai este un “stăpân”, un “dictator”, care face <<ce vrea>>, care conduce după <<bunul plac>>.

El este expresia acestei STĂRI DE SPIRIT NEVĂZUTE (s.CZC).

(...) El nu mai face <<ce vrea>>. El face <<ce trebuie>>. Şi este condus: nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele NAŢIUNII ETERNE (s.CZC), la a cărei conştiinţă au ajuns popoarele.(...)

... Există o Linie a Vieţii Neamului. Un monarh e mare şi bun, atunci când se menţine pe această linie. E mic sau rău, în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieţii neamului sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt şi alte linii care pot ispiti un monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinăuntru sau din afara hotarelor).

El trebuie să le înlăture pe toate şi să urmeze linia neamului.

ŞTEFAN CEL MARE, DE O JUMĂTATE DE MIE DE ANI, STRĂLUCEŞTE ÎN ISTORIE ŞI ROMÂNII NU-L MAI UITĂ, PENTRU CĂ S-A CONFUNDAT PERFECT CU LINIA DE VIAŢĂ A NEAMULUI.

Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături şi interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făcut jertfă alături de el, a izbândit cu el. Prin aceasta, el este mare şi nemuritor”.

…Asta este, racateţilor! Şi, de veţi mai încerca să mai ponegriţi Neamul nostru şi pe Sfinţii şi pe Martirii lui Voievozi, amintiţi-vă, rog tare frumos, de ceea ce vă sfătuieşte, cu asprime (eu cred că vă şi pregăteşte, acolo, din Raiul Neamului Românesc, “sălaşul” de caznă şi pedepsirea voastră divină!)… - …dar să nu uitaţi nici de ameninţările lui, contra celor ce se înstrăinează de Neam şi-şi trădează, cu neruşinare şi maximă inconştienţă şi iresponsabilitate, NEAMUL lor SFÂNT! - …amintiţi-vă, în fiecare clipă a vieţii voastre de-aici, de pe Pământ, GLASUL DE TUNET al aceluia pe care Petre Ţuţea l-a numit “sumă lirică de voievozi” – MIHAI EMINESCU:

“Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! (…)

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las' Archimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În seama parinţilor,

Clopotele să le tragă,

Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,

Doar s'a 'ndura Dumnezeu,

Ca să 'ţi mântui neamul tău!

Tu te 'nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s'aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codri 'n ajutori,

De-i suna a treia oară,

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară –

Îndragi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile! ”

…”duşmanii” fiind şi “turcii” lor, cât şi “turcii” noştri… - adică, atât negreaţa asta masonico-mondialisto-globalistă a Închinătorilor Viţelului de Aur, cât şi “cozile noastre de topor”, numite, uneori, şi…”istorici”… ”BOIŢI”, vezi, Doamne!!!

…Priceput-aţi?! Sau …sunteţi la fel de analfabeţi, precum generaţia pe care (ziceţi voi!) aţi “demascat-o” (prin “lingvistul” nostru naţional, Daniel Funeriu…!), la modul strâmb şi bolşevic, în cadrul bacalaureatului din 2011 – …când nu s-a arătat, de fapt, “cât de slab sunt pregătiţi, de către profesori, elevii Şcolii Româneşti” - ci s-a dezvăluit, cât se poate de clar, CEEA CE VOI, MASONII MONDIALIŞTI, VREŢI SĂ OBŢINEŢI, DIN BIEŢII NOŞTRI TINERI, AFLAŢI ÎN CONTEMPORANEITARTE CU VOI! – ŞI NEVEGHEAŢI DE TRIMIŞII SFÂNTULUI ARHANGHEL MIKAËL/ARHANGHELUL DUHULUI/SPIRITULUI: adică, o TURMĂ DE SĂRMANE ŞI NEAJUTORATE NECUVÂNTĂTOARE, extrem de uşor manevrabilă/manipulabilă, de/conform cu poftele voastre, nesăţioase şi criminale…! – …şi, deci, aveţi nevoie de o re-alfabetizare, într-o NOUĂ CONSTELAŢIE DE DUH, cu adevărat Dumnezeiască!!!

…Voi, însă (“s-o zicem pe cea dreaptă”!), nu sunteţi ne-alfabetizaţi, ci sunteţi alfabetizaţi cu “literele dracului”: SUNTEŢI TERIBIL DE PROŞTI ŞI DE RĂI… ŞI RĂI, ŞI PROŞTI!

…CATASTROFA PĂMÂNTULUI!

…MAI BINE LIPSĂ DE VOI, DECÂT BELŞUG CU VOI…!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


TÂRÂIŞUL ŞARPELUI/ ŞI PASUL GÂNDACULUI…
SAU: BLESTEMAT FIE ORAŞUL! BLESTEMATĂ FIE SOCIETATEA CAPITALISTĂ „MODERNĂ”!

...Încă de pe timpul romanilor, a fost întreţinut cultul fals pentru un zeu mincinos: ORAŞUL/CETATEA. Ce înseamnă ORAŞUL? Înseamnă un Moloh oribil, o înghesuială, o adunătură, obţinută cu sila, ori prin transa unei obsesii induse: distrugi aşezările răsfirate şi cu puţini locuitori (tocmai de aceea, silite să rămână în ADEVĂRATA civilizaţie a Luminii Duhului, Sufletului şi Trupului... - aşezări-comunităţi rurale ritualice, foarte apropiate de Modelul Sacru al Creaţiei Divine-Natură, comunităţi rurale silite să-l privească, pe fiecare om, în ochi, şi să-i acorde atenţie, respect, grijă, ajutor, chiar şi... IUBIRE! - ba chiar să-l oblige la practicarea, zi de zi, a moralei umano-divine!), pentru a obţine nişte aglomerări imense şi întunecate, mârâind de sălbăticie şi de barbarie, în care colcăie disperarea, însingurarea de Duh, lăcomia celor care, în singurătatea infernului, nu văd strălucind decât „lumina” calpă a metalului-ban, colcăie egoismul tot mai drăcesc, tot mai sălbatic: într-un oraş nu poţi aduna doi oameni, care, cu Duhul, mintea şi ochii limpezi, să ia o decizie în comun, pentru binele comun!

De ce au creat romanii cultul oraşului (cult pe care, apoi, prin iudeo-creştinism, l-au răspândit în întreg Imperiul Tri-Continental – ÎMPOTRIVA TUTUROR ÎNVĂŢĂTURILOR LUI HRISTOS-DUMNEZEU... – HRISTOS care nu era din spiţa lui David, ci din aceea a „Luminaţilor”/TRACILOR!), şi l-au lăsat moştenire masonilor „moderni” de azi, care l-au dezvoltat până la aberaţia apocaliptică a lui Le Corbusier – blocul-zgârie nori, cocina morală, pe verticală?! Pentru că oraşul-cetate, iar azi, megalopolis-ul:

1. pe de o parte, uşurează atât controlul guvernanţilor-călăi asupra oamenilor înjosiţi moral-spiritual, până la stadiul unor turme de sclavi, care au uitat complet de spiritualitate şi de solidaritate morală, şi au fost aduşi în halul de a se sfâşia între ei, de a nu le păsa unul de altul, în mincinoasa „comunitate” a blocului, nici dacă-i desparte doar un zid de câţiva nefericiţi centimetri (am văzut cu ochii mei oameni putreziţi de multe săptămâni, în cocina morală a blocului, iar vecinii sesizându-se numai din pricina muştelor-de-hoit, uriaşe, cât liliecii Satanei, care ieşeau, în adevărate stoluri pestilenţiale, pe geamurile de la balconul „cocinei” morale a celor morţi, fizic, de săptămâni, iar sufleteşte, încă de la naştere...!);

2. pe de altă parte, oraşul îi strânge laolaltă, ca-ntr-o menghine sau ca-ntr-o enormă capcană, pe toţi birnicii: e infinit mai uşor să-i furi şi să-i exploatezi pe oameni „în turmă”, decât pe câte doi-trei vecini de grădină, cu furcile în mână şi solidari...!!!

...ORAŞUL/”CETATEA”: un Babilon, devenit o jalnică, dacă nu tragică – MAHALA (FIZICĂ ŞI MORALĂ!), din care se extrage noroiul aurului însângerat al taxelor/birurilor!

...Numai în gigantica Mahala Babilonică a Oraşului pot fi valabile vorbele: „Hai să ne plictisim împreună!”, sau: „Hai să ne unim singurătăţile!” sau: „Dragoste înseamnă să dai ce nu ai, cuiva care n-are nevoie...”. Niciodată n-ar fi fost în stare SATUL AUTENTIC ŞI RESPONSABIL DE ORICE OM, FAPTĂ, LUCRU - să emită astfel de exasperări cinice, rânjit-apocaliptice şi de un absurd revoltător: acolo, în SATUL RITUALIC, oamenii ştiu/ştiau să se salute, unul pe altul, ba chiar salută/salutau pe ORICINE TRECE/TRECEA PE ULIŢĂ... - ... ştiu să-şi vorbească, ştiu să stea cu ceasurile, ÎMPREUNĂ, pentru a chibzui, cu maximă responsabilitate, la temelia unui lucru, care să rămână, preţios, plin de rost şi de frumos, chiar şi strănepoţilor... - ...până mai ieri, ştiau şi să iubească în mod curat (dar a năvălit mahalaua peste ei, prin infecţia şi molima navetiştilor, a „mirajului oraşului” şi a aşa-zisei tehnologii...! Satul ştie şi face efortul de a fi cuviincios, niciodată cinic!

...Nu idealizăm, ştim că există zgârciţi şi lacomi şi oameni violenţi şi vicioşi şi la sat (vicii venite tot de la Mahala, vicii aduse de oamenii Mahalalei Oraşului, de către alogeni reptilini, veroşi, fără altă „morală” ori „crez” decât cele ale banului – alogeni veniţi la sat...că la sat sunt, cică, „proşti” mai mulţi, mai mulţi naivi, care se lasă înşelaţi de sclipiciul „luminilor oraşului”, fraieri pe care poţi să-i jumuleşti cum, cât, când vrei...) – ...dar infinit mai puţini şi mai puţin agresivi şi periculoşi şi iresponsabili, decât la... „ORAŞUL”-MAHALA!

...Numai în burta acestui Moloh (burtă infernal de întunecată, în care nimeni nu vede pe nimeni, în care Sfânta Familie nu mai înseamnă nimic, o cloacă amorală, în care nu i se clinteşte cuiva vreun muşchi al sufletului, nici măcar când cineva se stinge, ca o candelă, sau trage să moară, cu horcăituri înfricoşătoare, CHIAR LÂNGĂ EL/EA!... cel mult, poate că dă un telefon la „miliţie”, pentru că... ”se tulbură liniştea publică” a unui aşa-zis „STAT”, devenit oribil complice la orişice crimă, din pricina unei indiferenţe complete, faţă de Capodopera Zilei a Şasea a Creaţiei Divineşi şi din pricina lăcomiei barbare cu care suge sângele victimelor sale înjosite şi părăsite!) - numai în burta Molohului-Mahala, numit, în virtutea inerţiei, „Oraş/Cetate” (creat de diabolica foame de putere şi de bani şi menţinut de iresponsabilitatea şi de lenea noastră spirituală sinucigaşă!), putea să moară, prin auto-înfometare, o fiinţă micuţă şi tragică, precum Monica din Arad:

„O fetiţă în vârstă de 11 ani din Arad a murit, vineri, la spital, medicii afirmând că aceasta s-a autoînfometat în ultimul an pe fondul unei depresii, după ce mama ei a plecat la muncă în Spania, iar în ultimele luni a trăit alimentată artificial şi ventilată mecanic, informează Mediafax.

Potrivit medicilor Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, unde a murit fetiţa, şi voluntarilor unei fundaţii creştine care au îngrijit-o pe fată în ultimul an, starea acesteia s-a deteriorat imediat după plecarea mamei sale în Spania, ea refuzând să se mai hrănească.

Sursele citate au afirmat că fetiţa locuia într-un sat din judeţul Timiş împreună cu bunica ei, după ce, în urmă cu aproape doi ani, mama ei, care este din localitatea arădeană Fântânele, a plecat la muncă în Spania.

Anul trecut, fata a slăbit prin autoînfometare, iar bunica ei a fost nevoită să o transporte la şcoală în cărucior, până când a internat-o la un spital din Timişoara, în septembrie 2010.

"Din cauza lipsei de afecţiune a refuzat să mănânce şi a ajuns să cântărească sub 20 de kilograme", a declarat Lidia Maradici, voluntar al fundaţiei care în ultimele luni o vizita pe fată la spitalul din Arad.

Voluntarii au afirmat că după ce fata a fost internată la Arad mama a revenit în ţară şi a vizitat-o aproximativ o lună, timp în care starea copilului s-a îmbunătăţit, dar când mama a plecat din nou fetiţa a refuzat să comunice cu cei din jur.

Directorul medical al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, dr. Teodora Olariu, a declarat că fetiţa a fost transferată de la Spitalul de Pediatrie din Timişoara în luna februarie 2011.

"A fost un copil abandonat, bolnav psihic, fiind părăsit de mamă, care a plecat în Spania. De atunci a refuzat să se mai alimenteze, fata devenind anorexică, astfel că au fost atinse organe vitale, precum plămânii, trăind practic doar cu suport ventilator. Au fost eforturi foarte mari pentru a o menţine în viaţă în ultima vreme", a declarat Olariu.

Conform acestuia, "refuzul fetei de a se hrăni a fost o formă de protest, sperând să se întoarcă mama ei", iar "pe chipul ei se vedea foarte bine suferinţa psihică".

Medicii au spus că fetiţa era alimentată de câteva luni printr-un tub introdus în stomac şi prin vene.

Managerul spitalului din Arad, Bogdan Totolici, a declarat că pe timpul internării fata a beneficiat de suport şi din partea specialiştilor.

"Am luat legătura cu psihologi şi psihiatri care să o ajute să treacă peste acest prag. Problema se pune doar din punct de vedere psihic, pentru că din punct de vedere medical nu se putea face nimic mai mult la niciun alt spital pentru salvarea acestui copil. Este un caz şocant, de o gravitate deosebită, care ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru fetele care se înfomentează, unele pentru a fi slabe", a declarat Totolici.

Medicii au afirmat că fetiţa a suferit o primă hemoragie pulmonară săptămâna trecută, dar a fost resuscitată, însă vineri dimineaţă a suferit o hemoragie masivă, decedând în timp ce medicii încercau să o salveze.

Fetiţa avea 11 ani şi o greutate sub 20 de kilograme în momentul decesului.

Poliţiştii arădeni au anunţat că s-au autosesizat în acest caz, făcând verificări la spital pentru a stabili cauzele exacte ale decesului” – cf. Sandra Adam, art. O fetiţă din Arad s-a autoînfometat de supărare că mama e plecată în Spania, românialiberă.ro, 23 septembrie 2011.

…De fapt, acest biet, tragic copil, căruia STATUL ROMÂN PEDELIST i-a furat mama, avea, în clipa morţii, 11 ani şi… 10 kg!!!

…Când un Asasin, care se autonumeşte (acum… pentru că pe 6 decembrie 2009 l-au numit golanii şi ţiganii din România! – MAHALAUA!!!) “Preşedinte” al unei ţări şi al unui popor, îşi îndeamnă (în mod foarte conştient şi pervers!) poporul să-şi părăsească ţara, să-şi încovoaie demnitatea, ca sclavi ai străinilor - după ce a făcut totul ca ţara să nu mai aibă de lucru pentru poporul său… - şi, astfel, să-i silească pe oamenii poporului de care, un Conducător Adevărat, trebuia să aibă grijă (INFINIT MAI MULT DECÂT DE SINE ÎNSUŞI!) să-şi abandoneze Sfânta Familie şi Ţara, să-şi abandoneze valorile de Duh ale Ţării/Neamului (printre care valori, Sfânta Familie ocupă PRIMUL LOC!), pentru a supravieţui “la limită”, între scuipaţii dispreţuitori şi batjocoritori ai străinilor… - când un Asasin-zis “Preşedinte”, dimpreună cu haita lui de bandiţi şi yesmani, jefuiesc şi distrug tot ce ar putea să-i ţină pe oameni legaţi de un bănuţ amărât, aici, în România noastră, pentru a-şi păstra Sfânta Familie şi a-şi creşte Sfinţii Prunci daţi lor, în Custodie Divină, de Însuşi Dumnezeu – ACEST AŞA-ZIS “PREŞEDINTE” ŞI ACEASTĂ HAITĂ DE ASASINI AI COPIILOR NOŞTRI, AI VIITORULUI NOSTRU – TREBUIE SĂ MOARĂ!

TOŢI!

…Nu-i de vină, ÎN MOD SEPARAT, nicio instituţie (Biserică, Şcoală, Spital, Primărie etc.) – CI SUNTEM DE VINĂ CU TOŢII, LA UN LOC! Când cineva păgubea, ceva, în satul de altădată – obştea satului punea mână de la mână şi plătea păgubaşului lipsa, atunci când nu se afla adevăratul făptuitor…

Dar noi îl ştim pe “Făptuitor”!!! - …şi, în loc să dezinfectăm ţara de el, pierdem vremea la televizor şi-l “îndrăgimo-slăvim”, şi-l prăsim, cu absurdă grijă, pe banditul şi jefuitorul fiinţei noastre! Uitaţi-vă numai cum prosperă, în România, toţi criminalii (de la “preşedintele ţării”, până la ultima hahaleră de consilier de Primărie ori funcţionar de bancă… “privată”!) - … în timp ce bietul popor de prostiţi moare cu zile, prin fiinţele lui cele mai neajutorate şi sensibile, în primul rând… - …în timp ce fetiţa de 11 ani, din Arad, “în ultimele luni a trăit alimentată artificial şi ventilată mecanic”, apoi, “vineri dimineaţă a suferit o hemoragie masivă”… – …după care, întristată şi scârbită de lumea asta, care nu putea să i-o ofere nici pe mama, care era încă în viaţă (aşa credea copila, biata: sufletul mamei, ca şi al bunicii sale, erau duse la dracu’, de mult!), nici măcar o minimă, dar sinceră afecţiune ori grijă din suflet… - …A PLECAT, LUÂNDU-ŞI ZBORUL, ELIBERATĂ DE PĂCATELE NOASTRE CUMPLITE ŞI HÂDE - LA ÎNGERII CEI SEMENI CU EA!!!

…Pentru această moarte (inimaginabilă, pe vremea tinereţii mele!), este de vină TOT SISTEMUL SOCIO-UMAN (NAŢIONAL ŞI MONDIAL, prin plănuirile din “PROTOCOALELE DE LA TORONTO”, 1967-1987! – împlinite, “la iotă şi cirtă”, de către societăţile/”statele”/”naţiunile” umano-terestre masonizate şi, deci, sclavizate şi mancurtizate, de AZI!) care a ajuns să distrugă Ideea Sacră de Familie, a ajuns, deci, s-o alunge, de lângă copilul ei, pe o mamă - cum nici la fiarele pădurii nu se întâmplă (…ca şi pe milioane de alţi părinţi de copii neajutoraţi, care nu s-au cerut ei aduşi pe lume, dar de care România are nevoie, pentru A AVEA ŞANSA VIITORULUI! - deci faţă de care copii nevinovaţi, dar necesari şi sfinţi, blestematul ăsta de stat are obligaţii uriaşe, de o înaltă calitate spirituală!), s-o alunge pe o mamă năucă şi slabă, DAR O MAMĂ!, dusă pe pustiile străinătăţii, pentru că i s-a “demonstrat” că nu avea cum să-i mai asigure o bucată de pâine aici, în ţară!... - ÎNTREG SISTEMUL DIABOLIC, care a schilodit sufletul unui biet copil nevinovat, şi care creează iluzia părinţilor de copii că singura şansă pentru a-ţi creşte copiii este… SĂ-I PĂRĂSEŞTI!!! – …când, de fapt, de un coltuc de pâine, dacă există suflet bun şi iubire şi solidaritate sufletească, pot să tragă şi zece oameni, deodată - într-o casă în care are loc Duhul Sfânt! Dar Religia ne-au furat-o, Ţara ne-au înstrăinat-o, Familia ne-au distrus-o… - cât despre Omenie, am uitat-o noi, singuri… CU TOTALĂ IRESPONSABILITATE!!!

LA MOARTE CU TOŢI “GOEBELS-II” PROPAGANDEI DIABOLICE PEDELISTE/NEO-NAZISTE ŞI, ÎN GENERAL, ANTI-ROMÂNEŞTI, DIN TOATE PARTIDELE POLITICE - VIERMI GRAŞI/ÎNGRĂŞAŢI PE HOITUL ŢĂRII!!!

LA MOARTE CU ACEST SISTEM ZIS “CAPITALIST”, CARE NU OFERĂ ŞANSE DE VIAŢĂ NORMALĂ DECÂT CÂTORVA MII DE NE-OAMENI, DAR OFERĂ ŞANSE DE MOARTE LA MILIARDE DE OAMENI ADEVĂRAŢI ŞI MARTIRIZAŢI – FIZIC, SUFLETEŞTE ŞI… PROPAGANDISTIC!!!

…Dacă nu-i vom şterge de pe faţa Pământului pe aceşti monştri, care pregătesc, de zor şi cu bucurie infernală (prin ANOMIA, ANARHIA CONTROLATĂ “DE LA CENTRU” şi HAOSUL EXASPERAT, instaurate în întreaga societate terestră, prin intermediul CRIZEI DIRIJATE, cu cinism canibalic, de către Guvernul Mondial Iudeo-Masonic, prin “arhanghelii” săi, cei împuţiţi ca nişte vampiri, gen banditul de anvergură mondială, cu acte civile de… filantrop, pe numele lui George Sörös, ori gen “savanţi/specialişti în organizarea crimei mondiale”/teracidului – vezi-l pe Nouriel Roubini…!), culcuşul venirii Antihristului pe Pământ, va trebui să împărţim cu ei… ”LOCUL REZERVAT”, în iadul focului veşnic, prunc-ucigaşilor şi trădătorilor de Neam şi sluţitorilor şi prăpăditorilor şi înstrăinătorilor de ţară şi ucigaşilor de popor!

…Dacă nu vom fi în stare să-i culegem şi să-i strângem (CU MAXIMĂ RESPONSABILITATE ŞI OMENIE!), iar, la un loc, din toate colţurile lumii, pe cei care sunt fraţii noştri de Duh şi de sânge – duşi pe pustiile umilinţei nu pentru că ţara n-ar fi bogată şi n-ar avea, în sânul ei adânc, cu ce să-i hrănească pe copiii ei, ci pentru că HAITA FALŞILOR “CONDUCĂTORI” a jefuit şi amanetat şi înstrăinat totul, TOTUL! – până şi sicriele - “tronurile” noastre… - …şi nu-i puţin lucru să înstrăinezi şi s-o dai Cămătarilor Lumii tocmai pe Ea, Unica din Univers: GRĂDINA MAICII DOMNULUI - …dacă, deci, nu vom fi în stare SĂ FACEM ORDINE ŞI SĂ RESFINŢIM acest pământ moştenit de la Ceruri - Moştenirea noastră de Rai, de la Hristos-Dumnezeu şi de la Maica Domnului dăruită – ATUNCI SĂ NE AJUNGĂ, PE TOŢI, BLESTEMUL CEL MAI CUMPLIT!!!

…Pentru noi toţi, cei care suntem laşi, ticăloşi, nemernici – şi nu avem curajul să ne apărăm Ţara de Rai, Fiinţa Naţională, Familia Sfântă - lichidând o bandă de jefuitori şi ucigaşi, autohtoni şi alogeni (deopotrivă!) - … pentru noi toţi, cei care nu mai ştim să ne respectăm şi să ne iubim – nici între noi, nici pe Răstignitul pentru noi, nici pe copiii noştri (COPIII SUNT AI TUTUROR CELOR DINTR-UN NEAM, DAR SUNT EDUCAŢI ŞI FORMAŢI CA OAMENI AI DUHULUI DUMNEZEIESC - NUMAI ÎN SFÂNTA FAMILIE!!!), copii pe care Răstignitul îi chema, zi de zi, spre El, cu infinită blândeţe şi cu bucurie dumnezeiască (“Lăsaţi copiii să vină la mine!”) – să funcţioneze, atunci, NECRUŢĂTOR, efectele bătrânescului blestem pentru cei ce-au uitat de omenie: “Cine iubeste şi lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâişul şarpelui/ Şi pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului,/ Pulberea pământului,/ Pulberea pământului…!”

Ba nu! Nici măcar praf şi nici pulbere să nu se aleagă de noi, ci să rătăcească sufletul nostru, să rătăcească veşnic, prin toate locurile în care puteam să facem (cât am avut trup şi chip, după “asemănarea Lui!”) vreo faptă omenească şi n-am făcut-o… - …de laşi, de răi, de ticăloşi ce suntem!!!

…Iar asupra politicienilor care au rupt, cu o cruzime şi un cinism inimaginabile (nici măcar la barbarele popoare migratoare, care au ridicat pulberile Asiei şi Europei, spre Prima Vădire a Antihristlului!) – au sfâşiat sălbatic Sfânta Familie şi asasinează, zi de zi, un popor întreg, prin crimă, trădare, legi strâmbe şi ucigaşe, jefuire autohtonă şi prin corporaţii iudaice, zise “multinaţionale” şi “transnaţionale”, să-şi împlinească lucrarea vaticinară blestemul lui NICOLAE IORGA, rostit în tragicul an “iudeo-liberal” 1907:

“Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907, exclamă istoricul. Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi.

Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inimă omenească.

ŞI SĂ NU IERTE DUMNEZEU PE STRĂINUL FĂRĂ INIMĂ CARE A STORS VLAGA O SUTĂ DE ANI (n.n.: azi, trecem de două sute de ani de înstrăinare, vlăguire, asasinare a ţării/României - de către trădătorii noştri, către hoţii lor, ai duşmanilor lui Hristos-Mântuitorul!) ŞI ASTĂZI VREA ŞI SÂNGELE, PE STRICĂTORII PAMÂNTULUI, PE RISIPITORII GOSPODĂRIILOR, PE PÂNGĂRITORII FEMEILOR; SĂ NU IERTE DUMNEZEU PE CIOCOIMEA OBRAZNICĂ ŞI PROASTĂ, CARE N-A ŞTIUT ŞI NU ŞTIE A-ŞI ÎNŢELEGE, IUBI, APĂRA ŞI MĂCAR CRUŢA PE CEI DE O LEGE ŞI UN NEAM CU DÂNŞII; PE HÂZII POLITICIANI MÂNCAŢI DE POFTE ŞI NEVOLNICII; SĂ NU IERTE DUMNEZEU PE CÂRMUITORII NEGHIOBI SAU VÂNDUŢI ÎNAINTEA CĂRORA, CUFUNDAŢI ÎN ORGII BUDGETARE, FUMĂGĂ ACUM ACEST SÂNGE NEVINOVAT.

IN VECII VECILOR, CÂT VA MAI DĂINUI SUFLAREA ROMÂNEASCĂ PE ACEST PĂMÂNT, SĂ NU-I IERTE DUMNEZEU PE NETREBNICII ŞI FĂCĂTORII DE RELE” – NICOLAE IORGA, art. "Dumnezeu sa-i ierte!", în revista Neamul Românesc, 8 aprilie 1907.

…Dumnezeu să nu ne ierte pe noi, dimpreună cu politicienii străini şi înstrăinători de Dumnezeu, Ţară şi Neam) – politicieni mai curând mongolo-khazari decât români!, aleşi, “democratic”, de “rachiul” prostiei, nesimţirii, iresponsabilităţii şi paraliziei cerebrale din noi!

Dumnezeu să nu ne ierte pe noi, TOŢI, dacă la poarta Raiului va mai bate un suflet hăituit şi matirizat de ne-omenia noastră (vampirizat de nepăsare şi de nesimţire şi de sufletele ce ne-au împietrit, demonic, în piepturi!) - un suflet de copil nevinovat – suflet uitat, cu asasină şi haină nepăsare, de noi toţi, NEVOLNICII ŞI NETREBNICII UNEI ŢĂRI DE RAI… pe care, devine tot mai clar că n-o merităm, cum nu merităm nici Înalta Misiune Dumnezeiască de Popor-Candelă de Credinţă a Lumii!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 


CÂND MĂ GÂNDESC LA ROMÂNIA, NOAPTEA !

Dacă vom dispărea din această ţară, vom rămâne în limba română prin cărţile pe care le scriem, ori prin altfel de opere pe care le creem.

Mai înainte de a dispărea din lume trebuie să ne luăm misiunea în serios şi să dăm generaţiilor viitoare mărturia noastră de suflet şi de abnegaţie prin opere sincere şi cu înălţime morală, care nu ţin cont de mode pasagere, ci numai de esenţa şi năzuinţele noastre sub cerul patriei române.

Suntem martorii unui timp pervers, laş, plin de privaţiuni şi ameninţări la adresa fiecăruia şi a tuturor. Extrem de importantă mi se pare a fi datoria fiecăruia dintre noi, cei care ne gândim la România noaptea, dar şi ziua, cei ce avem gânduri sincere şi puţin talent, să depunem mărturie pentru viitor despre această secţiune de viaţă şi istorie românească prin care trecem, despre bicisniciile, ori despre întregitoarele victorii din secolul al XX-lea ale României Mari, dar mai ales despre tranziţia în genunchi şi în dans de şarpe din prezent, din care suntem programaţi să nu mai ieşim.

Într-o scriere a marelui prozator Fănuş Neagu, un personaj strigă cu amară ironie: - Sus! În genunchi şi de la capăt!

Interesant, nu? Şi emblematic! Ce-ar mai fi de adăugat aici? Mai întâi, că trebuie să depunem mărturie! Doar prin opere sincere şi cât mai valoroase vom rezista noi şi cei dintr-o limbă cu noi!

Aşa au pătimit aztecii! Au luptat, au creat, au făcut sacrificiul suprem şi au dispărut, atunci când nu s-au mai putut opune ocupantului spaniol. Dar calendarele şi piramidele lor sunt admirate şi luate în calculele destinului omenirii şi astăzi şi încă în absenţa lor totală.

Întocmai, grecii antici! Mărturiile lor în sisteme filozofice, în statui de marmură şi în tragedii scenice, îi fac să pară vii şi prezenţi într-un secol în care românii se clatină; se îndoiesc de sine şi de ai lor şi iau drumul pribegiei printre străini, mânaţi de foame şi nevoi. Cei mai puţini valizi se clatină şi iau drumul cimitirelor.

Lupta pentru golirea de conţinut a României a început fix la 22 decembrie 1989, iar ceea ce a urmat nu a fost şi nu este decât aplicarea unui scenariu scris în duşmănie, în cancelarii străine şi lacome de averi şi de sânge.

Scenariul este în derulare, se întinde pe câteva decenii, şi cu timpul, poporul român şi ţara lui vor fi de nerecunoscut, ori de nereperat.

În decembrei 1989, ca la un semn, forţele de apărare şi de ordine ale statului socialist au depus armele şi au asistat pasive la spectacolul uluitor ce se petrecea în Studioul 4 al Televiziunii Române.

Din acel moment alte forţe de ordine şi alte servicii de informaţii le-au luat locul. Deviza de bază a fost: Nu acţionaţi! Nu acţionaţi, ca să nu fiţi traşi la răspudere că aţi susţinut comunismul! Mai bine pierdeţi lupta fără să opuneţi rezistenţă şi s-ar putea să fim mărinimoşi!

Din acel moment, aici, în România au început să acţioneze pe faţă străinii. Nu acţionaţi voi, fiindcă trebuie să acţionăm noi! Ţara voastră este doar o pradă! Aţi muncit mult şi bine. Avem cu ce neîndestula de pe meleagurile voastre, cu voia sau fără voia voastră!

Forţele interne de apărare, aşa cum are fiecare stat, au fost paralizate prin ordine trădătoare date ierarhic, dar şi prin televiziunea naţională, devenită brusc televiziunea internaţională.

Forţele străine au început să zburde în voie prin bârlogul leului rănit, numit România, şi i-au răpit mândria, dar şi economia.

Deschiderea bruscă a graniţelor tot în 22 decembrie 1989 şi desfinţarea controalelor vamale, nu vi s-au părut ciudate atunci, în 1990? Mie, da! Dar le-a hotărât cel mai indignat revoluţionar, Ion Iliescu. Ştia el cui prodest această vraişte premeditată. Şi nu l-a întrebat nimeni de sănătate! Altfel cum ar fi putut ieşi din ţară tablori de valoare şi sculpturi inestimabile, capodopere ale lui Nicolae Grigorescu şi Constantin Brâncuşi, şi cum ar mai fi intrat armament şi droguri?!

Cu acea ocazie am observat cu toţii că revoluţionarii nu răspund pentru nimic, nici pentru crime, nici pentru vânzare de ţară.

Ulterior, prin pârghii copiate din Occident, denumite instituţii democratice, şi prin variate diversiuni, s-a construit un copleşitor sistem de legi şi ordonanţe, votate de politicienii români contra poporului român.

Printre altele, o mână de guvernanţi au construit prin ordonanţe o societate cu faţa îndreptată spre trecut.

Foştii activişti de partid, oameni cu mulţi bani, s-au descurcat. Au devenit din oameni de nimic, oameni de afaceri, ori, cei urmăriţi de ghinion, au mai şi dispărut. Arhivele C.C. al P.C.R. nu s-au deschis pentru public şi nu se vor deschide niciodată. Poate nici nu mai sunt în ţară… poate au fost luate la studiu în fel de fel de comisii internaţionale pentru studierea comunismului şi … pentru ars gazul!

Politrucii democratizaţi peste noapte şi deveniţi politicieni, de fapt, foşti activişti fruntaşi de teapa lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu, ori Traian Băsescu şi mulţi alţi bonjurişti din stirpea lui Petre Roman, au făcut praf arhivele fostei securităţi, s-au înfruptat din ele cu informaţii compromiţătoare, iar ca un ultim profit, le-au aruncat în piaţa publică pentru a sluji la învrăjbirea celor naivi sau răzbunători.

Spre exemplu, foştii securişti de rând, nu vârfurile, sunt tracasaţi prin televiziune, ori târâţi în procese politice pe la Curţile de Apel, şi trebuie să dea socoteală pentru nişte acte administrative întocmite acum 50 sau 40 de ani!!!

Pentru această categorie de cetăţeni războiul rece continuă şi la peste 20 de ani de la stingerea lui oficială. Prescripţia extinctivă nu funcţionează, dar se aplică oricărui tâlhar care nu a fost prins vreme de 15 ani sau oricărui criminal care s-a declarat în gura mare revoluţionar.

Astfel a apărut o nouă categorie de cetăţeni români, cei aflaţi în evaziune internă. Ei sunt rezerviştii armatei române şi ai serviciilor de informaţii. Ei se ascund în societate cum pot.Îşi mistifică biografiile, stau retraşi în apartamenetele lor de bloc, ori în casele de la ţară, îngrijoraţi pentru ziua de mâine, neînţeleşi de cei din jur.

Nu au fost chemaţi niciodată la vreo televiziune, să îşi spună partea lor de adevăr, diversiunile altor servicii de informaţii ţin acum loc de adevăr şi vor ţine loc şi de istorie. Li se pun în cârcă de-a valma cele mai abominabile fapte, amestecându-se voit cele două perioade istorice, cea a ocupaţiei sovietice, 1944 – 1964, cu cea a socialismului naţionalist, 1965 – 1989. Ba, chiar, zelul reportericesc a ajuns până acolo încât ofiţeri ieşiţi la pensie din S.R.I. până în anul 2000 au fost făcuţi responsabili de deportările de la Canalul Dunăre- Marea Neagră şi din Bărăgan de prin anii ’50, când ei abia se năşteau.

Evenimentele în care a fost atras poporul român în decembrie 1989 marchează începutul unui dezastru planificat, mult mai amplu decât cel din timpul şi de după cel de-al doile război mondial.

Vai de biet român săracul,

Înapoi tot dă ca racul,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate!

Valabile şi astăzi, după mai bine de un secol, versurile poetului naţional, valabile probabil şi în viitor.

Celor ce simt că au misiunea de a depune mărturie despre o epocă perversă şi pervertită, le-a rămas însă dragostea de neam, grija pentru soarta lui, conştiinţa martorului avizat şi limba ca un fagure de miere în care să se bucure sau măcar să spere.

Simt că mă aflu în faţa unei datorii de onoare, pe care mi-o voi îndeplini cu gândul şi cu scrisul până în ultima clipă. Şi mai ştiu că şi alţi artişti, mai talentaţi şi mai curajoşi ca mine vor depune mărturii reale, drepte, unele cutremurătoare, care vor răzbate prin timp şi ne vor curăţa de calomniile şi diversiunile fabricate şi comandate în laboratoarele prezentului.

Martorii oneşti de azi se vor întâlni peste timp cu cititorii oneşti de mâine şi faptele adevărate vor rămâne înscrise în paginile albe ale istoriei viitorului românesc.

Pentru generaţiile prezentului războiul românesc este pierdut!

România trebuie recucerită şi redată cetăţenilor români !

România trebuie să renască şi va renaşte!

George Tătăruş (Bucureşti)
 


IN MEMORIAM OWS/ OCCUPY WALL STREET, 15 OCTOMBRIE 2011…!
RECENSĂMÂNTUL, VACCINURILE, ECUMENISMUL NEW AGE ŞI PATRIARHUL DIAVOLULUI

...Vorbesc, de ani de zile, faţă către faţă sau prin Internet, cu mulţi oameni. Unii, majoritatea, au rupt sau intrerupt relaţiile cu mine, fie pentru că nu acceptă/acceptau (din pricina limitelor lor mentale) realitatea şi logica lumii de azi (Lumea Viţelului de Aur, dar şi a manipulărilor perfide, conspiraţioniste, din partea adoratorilor respectivului Viţel…!), fie pentru că, pur şi simplu, sunt/erau cuprinşi de convulsiile laşităţii: …Dacă mă vede sau mă ştie şeful că am relaţii cu ăsta, am probleme cu locul de muncă, voi fi considerat legionar, fascist… etc. – …mă rog, tot felul de fantasmagorii, pe care societatea contemporană a Viţelului de Aur, mondializată şi penetrând cu otrăvuri, până în SUFLETELE, nu doar în minţile celor slabi de înger - le-au transformat în arme paralizante de Duh, pentru cca. 80-90% dintre oamenii planetei Terra. Câţi nu sunt preocupaţi de ce vor mânca în următoarele 24 de ore, sunt preocupaţi de locul de muncă, de promovarea într-un post mai înalt… de ce va zice şeful şi dacă îi va mângâia ori ba, (şi) astăzi, pe cap!

Da, da, cum să nu! – am auzit, ştim, ştim TOTUL despre Francmasonerie! – zic/ziceau mulţi dintre interlocutorii mei, de parcă îi întrebasem dacă au văzut un film la modă, şi s-ar fi temut ca nu cumva să se facă de râs, zicând că… nu l-au văzut, nu l-au cunoscut…!

Extrem de puţini îşi dau/dădeau seama că îi provocam la o discuţie despre însăşi viaţa/destinul lor pe Terra, despre viitorul/destinul copiilor şi nepoţilor lor…!!!

…Ne lăudăm că noi, românii, suntem un popor de creştini ortodocşi neclintiţi şi că nimeni n-are să ne prăbuşească, vreodată, credinţa în Hristosul din suflet… Iată ce îmi scrie un fost elev şi bun prieten, acum scriind dintr-una din ţările europene, unde l-a alungat (prin şansa rarissimă, oferită tineretului României, de a muri de foame …!) binefăcătorul renascentist preşedinte (?!) Traian Băsescu (…binefăcător real, dar pentru alt stat, care vrea să ne ia locul, în Grădina Maicii Domnului… şi datele, obţinute prin întrebările indiscrete, ale prezentului recensământ, fraudulos, din România, VOR AJUTA RESPECTIVUL STAT SĂ SE DECIDĂ, ORI BA, PENTRU… INVAZIA FINALĂ!!!) – …nădăjduiesc, din toată inima, să nu se supere pe mine bunul meu prieten, pentru că pun, în această pagină, amarul lui, exprimat, de el, cu atâta patos şi har narativ…:

…Când s-a făcut ora prânzului, ne-am aşezat la masă (eu şi colegul meu). La finalul mesei, aşa cum sunt obişnuit şi educat, mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, mulţumind, în sinea mea, Lui Dumnezeu, pentru acea masă. Moment în care "colegul" meu a început să râdă. Nepricepând de ce râde, l-am întrebat:

-Ce s-a întâmplat, de ce râzi?

El îmi răspunse tot cu o întrebare, şi mereu râzând:

-De ce-ţi faci cruce?

-Ca mulţumire după masă - îi răspund eu....

-Crezi în Dumnezeu?! mă întrebă el, printre chicote de râs.

-Da!!!

-Sută la sută...???

-Mai mult de sută la sută!!! - i-am răspuns, scos din răbdări - folosind, la rându-mi (din pricina surprizei şi a revoltei din mine), fără să-mi dau seama, stupida “abodare procentuală” a credinţei…

…Şi subiectul a rămas, undeva, suspendat ...Mai târziu, în timp ce lucram, şeful nostru de echipă a venit să ne aducă materiale. "Colegul" meu s-a dus fuguţa la şef, şi, mereu râzând, ca de o glumă bună, îi zise, arătând cu degetul spre mine:

-Ăsta-i pocăit!

Şeful râde, şi el - şi mă întreabă:

-Mă! Tu eşti pocăit?

-Nu! - îi răspund eu, aproape cu exasperare. SUNT CREŞTIN ORTODOX!!!!

Dar şeful râde, râde din nou, dimpreună cu “colegul”... râd de parcă ar fi inhalat nişte droguri…!”

…Da, au “inhalat” drogurile prostiei şi ale năucelii anti-spirituale! Vă daţi seama ce haos este în capul şi în Duhul acestor români creştin-ortodocşi (acum, emigranţi… pe coclaurii altei năuceli - cea social-politică!) - şi cât de puţin şi-au făcut misiunea sfântă, în ţară (faţă de unii ca aceştia), preoţii noştri de parohie?!

…Da. Asta este realitatea, şi să nu ne facem iluzii, în loc de a ne face Misiunea, de oameni şi de Fii ai Lui Dumnezeu!

…Dar să nu ne mirăm prea mult: în Patria Democraţiei Mondiale (cum le place masonilor să numească SUA…!), am văzut destui tineri, plimbându-se pe străzi, şi care purtau scris, pe pancarte, ceva care miroase, de la o poştă, a regim sclavagist, şi nicidecum a …democraţie: SUNT DISPUS SĂ MUNCESC DOAR PENTRU HRANĂ! Acesta este AUTENTICUL SEMN AL SCLAVAJULUI ECONOMIC, mascat sub marafeturile demagogiei de stat şi media!!!

Aşa că BBC-ul britanic, CNN-ul american, precum şi alte posturi TV fariseice – să ne mai slăbească, pe noi, românii, cu etichetele de barbar şi de rasist (în raporturile noastre cu ţiganii! – când noi i-am eliberat pe ţigani, DEFINITIV, fie şi din “sclavajul” domestic, extrem de profitabil, pentru ţigani! - …încă de prin 1821-1844!!! - …cu mult înainte ca SUA să se gândească, măcar, la Războiul de Secesiune!): măi, briganzilor mondiali – TOCMAI VOI, NEAMURI PRĂDALNICE DIN NĂSCARE, CARE AŢI MĂCELĂRIT, PENTRU A LE JEFUI, POPOARE ŞI CONTINENTE ÎNTREGI, AVEŢI OBRAZUL SĂ DEVENIŢI, AZI, PENTRU ROMÂNIA, LUPI MORALIŞTI?! Ia, “cărel” de pe-aici! - pe la alte porţi, de oameni mai proşti! N-am devenit chiar toţi AMNEZICI, cum ne-aţi sortit voi!!!

…Auzeam, de săptămâni multe, că va fi răscoală mare, în lumea toată (pe multul rotund!), în data de 15 octombrie 2011…(SÂMBĂTĂ, PE 15 OCTOMBRIE, ACTIVIŞTII DIN MAI MULTE ŢĂRI LANSEAZĂ O MIŞCARE DE SOLIDARITATE CU CEA AMERICANĂ, ÎNDEMNÂND LA OCUPAREA SIMBOLICĂ A CÂT UNUI MARE ORAŞ. ÎN ROMÂNIA, UTILIZATORII FACEBOOK SUNT ÎNDEMNAŢI SĂ "OCUPE BUCUREŞTIUL" ÎN DIMINEAŢA DE SÂMBĂTĂ, ÎNCEPÂND CU ORELE 10.00. PUNCTUL DE START ESTE PIAŢA UNIRII – da-da, Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii… - PIEŢELE MARILOR MINCIUNI ŞI MANIPULĂRI!!!), ceva organizat, cică, de NIMENI (n.mea: totdeauna, “nimeni” este pseudonimul sub care se înfofolesc ei, Măcelarii Masoni, de orice “rit” şi…mit!) - …dar, cât de cât, “grupul de iniţiativă” tot îşi iţeşte capul, ici şi colo… prin intermediul… MASS MEDIEI/COMPANIILOR MEDIA, care-s cvasi-monopol mondialisto-iudaic! - …şi cerând, nici mai mult, nici mai puţin, decât ca Plutocraţia Mondială, cu sediul pe Wall Street/New York, să se care!

Mişcarea "Occupy Wall Street" este una paşnică, se declară fără lideri sau sponsori şi reuneşte oameni din toate păturile sociale şi de toate culorile. Unii au calificat-o de stânga, alţii drept anarhistă sau pur şi simplu fără un scop bine definit. În SUA, cererile iniţiale i se adresau preşedintelui Barack Obama şi vizau înfiinţarea unei Comisii Prezidenţiale care să "pună capăt influenţei pe care banii o au asupra reprezentanţilor noştri din Washington". Lozincile şi pancartele protestatarilor se referă însă la inechitatea socială din America, UNDE S-A AJUNS CA 1% DIN CETĂŢENI SĂ DEŢINĂ BOGĂŢIA ŞI INFLUENŢA ASUPRA AFACERILOR ŞI POLITICII. Mulţi participanţi fac referire şi la planul de salvare din 2008 a instituţiilor bancare de pe Wall Street, care a costat cetăţenii americani sute de miliarde de dolari.
DE AICI, SLOGANUL ADOPTAT DE FOARTE MULŢI SUSŢINĂTORI ŞI PARTICIPANŢI LA MIŞCARE: "SUNTEM CEI 99% CARE NU VOM MAI TOLERA LĂCOMIA ŞI CORUPŢIA CELOR 1%". ÎN REST, NU EXISTĂ O LISTĂ DE CERERI SAU O AGENDĂ PUBLICĂ A ACESTEI MIŞCĂRI.” – cf. www.gandul.info - Andrei Luca POPESCU, art. ZIUA PROTESTULUI MONDIAL. De la „Occupy Wall Street” la „Ocupaţi Bucureştiul” - Postat la: 14.10.2011 21:48.

Mişcarea "Occupy Wall Street" a prins contur pe Internet, prin reţelele de socializare Facebook şi Twitter, LA INIŢIATIVA UNEI COMPANII MEDIA CANADIENE – ADBUSTERS (n.mea: ha-ha… se putea, oare, fără slugile, din mass media, ale ZARAFILOR LUMII?!), iar adepţii îşi propuneau nici mai mult, nici mai puţin decât să ocupe Wall Street: să doarmă şi să mănânce acolo, până când cererile lor vor fi satisfăcute. Deocamdată însă nu este clar care sunt acestea (…) - cf. gandul.ro - de Andrei Luca POPESCU, art. ZIUA PROTESTULUI MONDIAL. De la „Occupy Wall Street” la „Ocupaţi Bucureştiul”, 14 octombrie 2011.

Or, e de la sine înţeles că plutocraţii MEREU se cară, spre toate locurile Terrei, unde sunt bogăţii… - …cărând, însă, în moarte şi război civil, şi pe cei jefuiţi de ei, popoare întregi! - adică, pe cei care-s stăpânii de Drept Divin, puşi acolo, ca paznici, de Însuşi Bunul Dumnezeu!

…Şi pentru MASONI, fireşte – TOTUL ESTE EXTREM DE CLAR! Numai năuciţii-victime ale iudeo-masonilor nu prea ştiu cine sunt şi ce-ar trebui să vrea…!!!

…Dacă aţi uitat să daţi exemple de… “zări mai departate”… – …luaţi, spre-o pildă, Roşia Montană, de la noi…

dar sunt vizate, de fapt, TOATE minele cu aur, argint, uraniu, wolfram etc., din Munţii Apuseni – de către jefuitorii străini, cărora le-au deschis, larg, porţile avuţiei noastre naţionale, TOŢI preşedinţii români, iudele nemernice, de după 1989!!!...

Ba, la emisiunea-reportaj a lui Carmen Avram, de duminica trecută, am văzut sate româneşti COMPLET GOALE, în livezile şi pe câmpurile cărora munceau, cu sapa şi cu carul cu boi şi cu furca în spinare… BRITANICI: -Vă veţi mai întoarce în Anglia?

-Niciodată! Anglia e plină de români…!

Ruşine, fraţi români! V-aţi lăsat păcăliţi şi ademeniţi de mărgelele de sticlă ale bănuţilor satanici şi de propaganda (cumplit de ieftină!) apuseană, trădând glia strămoşească a Tracilor/Luminaţilor Veşnici (Grădina Maicii Domnului!), trădând încrederea şi mândria/demnitatea hristică a Martirilor Valahiei Sfinte, din hrisoavele grozave ale Voievozilor Sfinţi, care v-au făcut răzeşi/CAVALERI!!!

RUŞINE VEŞNICĂ!!! PĂMÂNTUL ACESTA NU-I AL VOSTRU, NU-I AL URMAŞILOR VOŞTRI, CI-I AL URMAŞILOR URMAŞILOR VOŞTRI, ÎN VECII VECILOR!!!

…Mă întorc. Nu zic că “protestatarii” din New York (de fapt, manipulaţii naivi…!) nu au, în esenţă, perfectă dreptate: PESTE 15.000 DE OAMENI AU IESIT MIERCURI PE STRAZILE NEW YORK-ULUI, PROTESTAND IMPOTRIVA BANCHERILOR DE PE WALL STREET, POTRIVIT ABC NEWS. DEMONSTRANŢII AU IEŞIT ŞI PE STRĂZILE ALTOR MARI ORAŞE DIN SUA: ÎN WASHINGTON, CÂTEVA SUTE DE PERSOANE AU FORMAT UN PROCENT SIMBOLIC DE “99%”, ÎNCERCÂND ASTFEL SĂ ATRAGĂ ATENŢIA ASUPRA INEGALITĂŢII VENITURILOR DIN SUA, UNDE 1% DIN AMERICANI CONTROLEAZĂ CEA MAI MARE PARTE A BOGĂŢIEI DIN ŢARĂ.
PROTESTATARII DIN WASHINGTON SUNT NEMULTUMIŢI DE PROBLEMELE DIN SĂNĂTATE, ÎNVĂŢĂMÂNT, INFRASTRUCTURĂ, PRECUM ŞI PE BANII CHELTUITI ÎN OPERAŢIUNI MILITARE, NOTEAZĂ VOANEWS.COM. PENTRU TOATE ACESTA, EI DAU VINA PE MARILE COMPANII AMERICANE.
AM CHELTUIT 3 TRILIOANE CA SĂ NE TRIMITEM COPIII ÎN RĂZBOI… SAU POATE NU TOŢI COPIII, DOAR PE CEI DE CULOARE ŞI PE CEI SĂRACI, STRIGAU CEI IEŞIŢI ÎN STRADĂ.
CA ŞI ÎN NEW YORK, ANTI-CAPITALISMUL A FOST TEMA PRINCIPALĂ A PROTESTELOR DIN WASHINGTON. OAMENII AU SCANDAT ÎN FAŢA EDIFICIILOR GUVERNAMENTALE ŞI ÎN FREEDOM PLAZA.
PROTESTE DE STRADĂ AU MAI EXISTAT ÎN CARTIERELE FINANCIARE DIN LOS ANGELES, PHILADELPHIA, SALT LAKE CITY ŞI ORAŞUL ANCHORAGE, DIN ALASKA, SCRIE PUBLICAŢIA SAN FRANCISCO CHRONICLE – dar cum, Doamne, iartă-mă, îşi închipuie ei că această mişcare ANUNŢATĂ …este pe bune?!
…Mai ales când apare, drept coodonator al protestelor, păcăliciul mondial (agent CIA şi al Serviciilor Secrete CHINEZE, egal!), numit Julian Assange: LA LONDRA, FONDATORUL WIKILEAKS, JULIAN ASSANGE, LE-A VORBIT PROTESTATARILOR. CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ AZI AICI ESTE PUNCTUL CULMIMANT AL LĂCOMIEI OAMENILOR DIN ÎNTREAGA LUME, DE LA LONDRA, LA CAIRO, LE-A SPUS ASSANGE – cf. Click! – de Adina Blaj, art. Protestele «Ocupaţi Wall Street» au erupt: maşini incendiate, bănci sparte şi zeci de persoane rănite - duminică, 16 Octombrie 2011 - 11:31.

…Naivi sunt peste tot, în lume – şi causa causorum începe să se dilueze, să se schimbe şi să se piardă, printre altele…: Mişcarea "Occupy Wall Street" s-a extins sâmbătă în numeroase oraşe din lume, unde au avut loc proteste similare celor din New York, în urma apelurilor lansate de organizatori în vederea unui miting global, informează mediafax, care citează cnn.

În Japonia, aproximativ 200 de persoane, între care şi copii, au defilat prin Tokyo afişând diferite pancarte pe care se putea citi "FĂRĂ NUCLEAR" sau "ELIBERAŢI TIBETUL". Unii protestatari purtau costume tematice, inclusiv unul care înfăţişa un urs panda gigantic.

În oraşele australiene Melbourne şi Sydney, numeroase persoane, în mare parte sindicalişti, au participat la proteste paşnice în apropierea unor bănci.

Proteste s-au desfăşurat şi în Coreea de Sud, în apropierea unei bănci din Seul. "Protestăm, în special, din cauza problemelor economice mondiale", a declarat Arthur Fragoso. "Trebuie să venim cu idei pentru a rezolva problemele mondiale", a adăugat El. Fragoso a precizat că protestul său este o formă de solidaritate cu mişcările de tipul "Occupy WallSstreet" şi nu reflectă o nemulţumire la adresa guvernului sud-coreean.

În capitala indoneziană Djakarta, câteva zeci de persoane s-au adunat în apropierea ambasadei Statelor Unite.

(…) DEMONSTRAŢIILE AU COINCIS CU ÎNTÂLNIREA G20 DE LA PARIS, UNDE MINIŞTRII DE FINANŢE AU DEZBĂTUT ACEASTĂ PROBLEMĂ.
Proteste sunt prevăzute să se desfăşoare şi în alte ţări, precum Kenya, Africa de Sud, Franţa, Rusia, Mexic şi Venezuela. Manifestaţiile internaţionale sunt alimentate de mişcarea "Occupy Wall Street", declanşată luna trecută împotriva problemelor economice şi a elitelor financiare şi politice, care este la rândul său inspirată de "primăvara arabă" – cf. The Epoch Times, Ocupaţi Wall Street împotriva lăcomiei, 17.10.2011.

…Deja, autorităţile au început să-i numească pe naivii protestatari (infiltraţi, până-n gât/măduvă, de agenţi provocatori, de care noi, românii, fiind tare mult mâncaţi, la aşa-zisa Revoluţie, măcar am învăţat să-i identificăm şi să ne ferim de ei!!!) – iar coyoţii de la CNN zburdă, cu epitetul de ANARHIŞTI în gură şi bocindu-i, copios, pe… Copoii Plutocraţiei Mondiale: ANARHIŞTII, ÎNARMAŢI CU BÂTE ŞI PIETRE, COCKTAIL MOLOTOV, CU CAGULE, AU INCENDIAT MAŞINI, AU DISTRUS SEMAFOARE, AU SPART BĂNCI ŞI AU SPULBERAT FERESTRELE MAGAZINELOR. POLIŢIA A FOST NEVOITĂ SĂ FOLOSEASCĂ MĂŞTILE DE GAZ ŞI JETURILE DE APĂ PENTRU A-I ÎNLĂTURA.
În urma altercaţiilor, 70 de persoane ai fost rănite, dintre care 40 sunt poliţişti. "Poliţia este foarte nervoasă, iar situaţia este tensionată. Eu am văzut zeci de persoane care au nevoie de spitalizare. Unii ofiţei ai fost răniţi grav, doi dintre ei pierzând anumite părţi ale mâinii în exploziile de maşini", transmite CNN – cf. Click! - de Adina Blaj, Protestele «Ocupaţi Wall Street» au erupt: maşini incendiate, bănci sparte şi zeci de persoane rănite, duminică 16 Octombrie 2011 - 11:31.
…Din acest moment, A FOST COMPROMISĂ ORICE INIŢIATIVĂ REALĂ DE RĂZVRĂTIRE (DE ORIUNDE!), CONTRA ZARAFILOR LOCALI SAU AI LUMII: SE VOR DA LEGI DRACONICE, CU VALABILITATE INTERNAŢIONALĂ, CONTRA ANARHIEI… (n.mea: precum acelea contra “terorismului”!) - …CEEA CE VA FACE, TOCMAI, SĂ EXPLODEZE, PESTE TOT, ANARHIA MONDIALĂ, PREVĂZUTĂ/CALCULATĂ, DE IDEOLOGII MASONI… PENTRU A NE “REFORMA” CU FORŢA, CA PE LIBIENI…!!!
…Da, tot aşa cum TERORIŞTII sunt, oricând, un excelent pretext pentru a jefui ţări şi popoare, de toată avuţia lor multimilenară – ANARHIŞTII sunt/devin un pretext excelent, pentru a azvârli în derizoriu tragedii sociale mondiale şi, fireşte, pentru a restrânge drepturile civile, ca prefaţare a unei DICTATURI MONDIALE PLUTOCRATICE!!!
…Provocatori şi diversionişti, toţi, bine plătiţi şi, apoi, expediaţi (de către angajatori!) în… necunoscut, se găsesc pe toate drumurile, oricând!
…Doamne, omenirea asta a îmbătrânit degeaba! Oare locuitorii Terrei (măcar cei din Europa, cea incendiată cel mai des şi înverşunat, de către masoni!) n-au învăţat chiar nimic-nimic, din toţi sângeroşii ani masonici: 1648, 1789, 1848 (nu mai vorbim de cele două masacre/”războaie” mondiale, provocate de aceeaşi Plutocraţie Mondială şi Mondialistă!!), 1989 (aniversări masonice, din 200 în 200 de ani: 1648-1848, 1789-1989!)… - …din minciuna cinică de după 11 septembrie 2001, a terorismului lui Saddam, din revoluţiile portocalii, din groteştile şi macabrele revoluţii arabe, ale acestor luni din urmă… cu un Gaddafi, care a naţionalizat, conform unei simple logici patriotice, petrolul Libiei – transformat într-un NEO-DRACULA DE SAHARA…?!

…Nu. Omenirea are o memorie de… limbric. O ajută, la amneziere, fireşte, şi Oculta Mondială, prin sistemele antinaţionale de învăţământ… copilul-rege, dispariţia Istoriei ca materie de clasă, la fel şi a Dirigenţiei, din orar…!

…TOCMAI ASTA, ADICĂ ANARHIA MONDIALĂ, O ŞI PLĂNUIESC MASONII, DE O MULŢIME DE VREME! PESCUITUL ÎN APE TULBURI ESTE MESERIA LOR DE BAZĂ, ESTE CEA MAI RENTABILĂ ACTIVITATE… LACUSTRĂ! – …CE NAIBA, PÂNĂ ŞI UN COPIL NORMAL, ADICĂ …NE-INTERNAUT, ŞTIE ASTA!!!

…Eh …Azi, 23 octombrie 2011, nu pot să scriu, despre acestă parodie sinistră de protest mondial, decât: IN MEMORIAM… Ca despre un mort… sau moartă: AU MURIT ULTIMELE DREPTURI CIVILE ALE UMANITĂŢII TERESTRE - …cele la ÎNTRUNIRE şi la PROTEST contra Nedrepţilor şi a Nedreptăţii din Lumea Plutocratizată - …“cătinel”, dar ajunsă, prin această politică a paşilor mărunţi (practicată şi de UDMR-ul nostru, până ni s-au suit în cap şi-şi fac, din România, ADEVĂRATA LOR PATRIE, CEA DE DESFRÂU DESĂVÂRŞIT!) - în lanţuri zdravene şi teribil de greu de spart ori de rupt…! Numai Hristos ne va putea ajuta… bineînţeles, dacă vom şi vrea asta/eliberarea: pentru că, de o bucată de vreme, românii parcă fac a… sinucidere! - …prin modul adormit, morocănos şi complet iresponsabil, cum întâmpină şi cum NU reacţionează, la fiecare act anti-românesc, anti-spiritual, anti-vitalist - …acte care, în mod normal, ar trebui să stârnescă, precum în Grecia, fluvii de revoltă şi de mânie sfântă!

…Hai să mai cităm o dată, din ceea ce ne-a adus spre cunoaştere, cu preţul propriei sale vieţi, martirul SERGE MONASTE (vom scrie, şi de data aceasta, cu scrisul deznădejdii şi mâniei – VOM SCRIE CU MAJUSCULE!), din Protocoalele Iudeo-Masonice, din Plănuirile Călăilor Popoarelor/Naţiunilor Terrei – Călăi reuniţi la Toronto, în 1967 şi în 1987…:

O Normă generală mai mult decât importantă şi care şi -a dovedit, deja, valabilitatea, la începutul actualului secol, prin construirea şi instalarea Sistemului Comunist, de către regretaţii înalţi ofiţeri ai lojilor noastre, este rentabilitatea “excepţiei”. (…) În vocabularul nostru, excepţia este principiul care trebuie să le fie impus tuturor. Trebuie să procedăm de aşa manieră încât să imprimăm excepţii în diversele sfere ale societăţii, cum ar trebui să fie noile reguli generale aplicabile pentru toţi, scop principal al tuturor contestaţiilor sociale viitoare, exprimate de tineretul Naţiunilor.

ASTFEL, EXCEPŢIA VA DEVENI DETONATORUL CU AJUTORUL CĂRUIA ÎNTREAGA SOCIETATE ISTORICĂ SE VA NĂRUI ÎN SINE ÎNSĂŞI, ÎNTR–O EPUIZARE ŞI O CONFUZIE FĂRĂ PRECEDENT (s.m.) (…)Pentru a ajunge cu certitudine la construirea unui guvern mondial, a unei Noi Ordini Mondiale Comunitare, în care toţi indivizii, fără excepţie, vor fi supuşi Stării Mondiale a Ordinii Noi, trebuie în primul rând să provocăm dispariţia familiei (s.m.), ceea ce va antrena din aceeaşi lovitură dispariţia învăţămintelor religioase ancestrale şi, în al doilea rând, să-i nivelăm pe toţi indivizii, făcând să dispară clasele sociale, în special clasele mijlocii. Dar trebuie să procedăm astfel încât toate aceste schimbări să pară a fi fost generate de către voinţa populară, să aibă aparenţele democraţiei. Slujindu-ne de cazuri izolate, dar amplificându-le la nivel extrem cu ajutorul contestaţiilor studenţeşti instigate de noi înşine, al ziariştilor favorabili cauzei noastre şi al politicienilor cumpăraţi, vom reuşi să punem pe picioare noi organisme, prezentând toate aparenţele modernismului, cum ar fi un birou de protecţie a copilăriei susţinut cu o „cartă a drepturilor şi a libertăţilor”.

Pentru reuşita planului nostru mondial, „Planul Roşu”, trebuie să implantăm în toate societăţile occidentale ale anilor 1970 birouri pentru protecţia copilăriei, ai căror funcţionari, tineri intelectuali lipsiţi de experienţă, proaspeţi absolvenţi ai universităţilor unde sunt scoase în evidenţă principiile noastre mondialiste, vor respecta ca la carte, fără discernământ „Carta Drepturilor Copilului”. Cine ar îndrăzni să i se împotrivească, fără a fi identificat concomitent cu barbariile Evului Mediu?(s.m.)

Această „Cartă”, laborios pusă la punct în „Lojile” noastre, ne va permite în sfârşit să reducem la zero orice autoritate părintească, făcând familia să explodeze în indivizi opuşi cu sălbăticie unii altora, pentru protecţia intereselor lor personale. Ea îi va încuraja pe copii să-şi denunţe părinţii prea autoritari prin faptul că sunt prea tradiţionali, prea religioşi. De asemenea, va contribui la a-i supune pe părinţi unei psihoze colective a fricii, ceea ce va provoca în mod ineluctabil, de manieră generală în societate, o subminare a autorităţii părinteşti. Astfel, vom reuşi, într-o primă etapă, să producem o societate asemănătoare cu aceea din RUSIA anilor 1950, unde copiii îşi denunţau părinţii la stat, şi o vom face fără ca nimeni să-şi dea seama (s.m.).

Transferând astfel Statului rolul patern, ne va fi mai uşor, în continuare, să acaparăm, una câte una, toate responsabilităţile care până la data respectivă au ţinut de resortul exclusiv al părinţilor. Astfel, îi vom putea face pe toţi să considere învăţătura religioasă tradiţională, de origine iudeo-creştină, un abuz contra copilului (s.m.). În acelaşi timp, dar la un alt nivel, vom face să se înscrie, în cele mai fundamentale legi ale naţiunilor, regula că toate religiile, cultele şi practicile religioase de orice fel, inclusiv vrăjitoria şi magia, trebuie să fie respectate cu titluri egale.

În consecinţă, va fi deconcertant de uşor să i se transfere acest rol statului, prin raportarea copilului la cele mai înalte instanţe internaţionale, cum ar fi Naţiunile Unite. Să înţelegem bine următoarele: SCOPUL NOSTRU NU ESTE ACELA DE A PROTEJA COPIII, NICI PE ORICINE ALTCINEVA, CI DE A PROVOCA EXPLOZIA, APOI PRĂBUŞIREA NAŢIUNILOR, CARE REPREZINTĂ UN OBSTACOL MAJOR ÎN CALEA PUNERII ÎN APLICARE A ORDINII NOASTRE MONDIALE (s.m.).

(...)…”(…) Vom crea astfel o masă impresionantă de funcţionari care, ea în sine, va forma un guvern (în cadrul guvernului), indiferent de partidul politic care va fi într–un moment sau altul la putere. ACEASTĂ MAŞINĂRIE ANONIMĂ NE VA PUTEA SERVI ÎNTR-O BUNĂ ZI DREPT PÂRGHIE, CÂND VA SOSI MOMENTUL, PENTRU A ACCELERA PRĂBUŞIREA ECONOMICĂ A STATELOR-NAŢIUNI; CĂCI ACESTEA NU VOR PUTEA SĂ ÎNTREŢINĂ LA NESFÂRŞIT O ASEMENEA MASĂ SALARIALĂ, FĂRĂ A TREBUI SĂ SE ÎNDATOREZE MAI PRESUS DE MIJLOACELE LOR (s.m.). …”CĂDEREA NAŢIUNILOR-STATE NU MAI ESTE DECÂT O CHESTIUNE DE TIMP - UN TIMP DESTUL DE SCURT, DUPĂ CUM POT SĂ MĂRTURISESC, CU DEPLINĂ ÎNCREDERE (s.m.).”

…”avem acum posibilitatea de a întrezări punerea în aplicare a unui gen de „Autostradă Internaţională” prin care toate aceste aparate vor fi legate între ele. Căci, aşa cum ştiţi deja, CONTROLUL DIRECT ŞI INDIVIDUAL ASUPRA POPULAŢIILOR PLANETEI VA FI CEL PUŢIN TOTALMENTE IMPOSIBIL FĂRĂ ÎNTREBUINŢAREA COMPUTERELOR ŞI UNIFICAREA LOR ELECTRONICĂ, UNELE ÎN RAPORT CU ALTELE, ÎNTR-O VASTĂ „REŢEA MONDIALĂ (REŢEAUA INTERNET, SITUL WORLD WIDE WEB, REŢEAUA INTERNET ETC. (N.A.)” (s.m.). De altfel, aceste aparate au avantajul de a înlocui milioane de persoane individuale. Mai mult, ele nu posedă nici conştiinţă, nici un fel sau altul de morală, ceea ce este indispensabil pentru reuşita unui proiect ca al nostru. Mai ales, aceste maşini îndeplinesc, fără să discute, tot ceea ce li se dictează. Sunt sclavii perfecţi la care au visat atât de mult predecesorii noştri, dar fără a-şi fi imaginat nici măcar o zi că nouă ne va fi posibilă o asemenea izbândă. Aceste aparate fără patrie, fără culoare, fără religie, fără apartenenţă politică, reprezintă suprema victorie şi instrument al Noii Ordini Mondiale propovăduite de noi. Ele sunt „cheia de boltă”! (n. mea: este exact ce vor reprezenta datele actualului recensământ, din România – şi iată afirmaţia, extrem de lucidă, a prof. DINU C. GIURESCU: “De unde voi fi? ah, din regiunea 1, cetateanul cu codul numeric personal cutare, pe care-l înscriu cu două trei semne acolo într-o listă ŞI ÎN FELUL ACESTA AM ROBOTIZAT ÎNTREAGA ROMÂNIA. EU NU MAI APARŢIN UNUI JUDEŢ, NU MAI APARŢIN ROMÂNIEI, APARŢIN UNOR SIGLE, UNOR NUMERE ÎNSCRISE PE UN… E TRIST!” - by saccsiv on iunie 20, 2011.

(…)ORGANIZAREA ACESTOR APARATE ÎNTR-O VASTĂ „REŢEA MONDIALĂ” CĂREIA ÎI VOM CONTROLA PÂRGHIILE SUPERIOARE NE VA AJUTA SĂ IMOBILIZĂM POPULAŢIILE (s.m.)”. (…)…”(…) Pe un alt plan, vom stabili „Liberul schimb Internaţional” ca pe o prioritate absolută pentru supravieţuirea naţiunilor-state. ACEASTĂ NOUĂ CONCEPŢIE ECONOMICĂ NE VA AJUTA SĂ ACCELERĂM DECLINUL „NAŢIONALIŞTILOR” DIN TOATE NAŢIUNILE; SĂ-I IZOLĂM ÎN FACŢIUNI DIVERSE ŞI, LA MOMENTUL DORIT, SĂ-I INSTIGĂM CU SĂLBĂTICIE UNII ÎMPOTRIVA CELORLALŢI, ÎN RĂZBOAIELE INTESTINE CARE VOR FINALIZA RUINAREA ACESTOR NAŢIUNI (s.m.)”

… ”(…) Prin intermediul aceleiaşi economii, ne va fi astfel posibil să ne folosim de forţele militare ale naţiunilor-state cum ar fi acelea ale Statelor Unite în scopuri umanitare, în realitate, aceste‚ forţe ne vor servi spre a supune voinţei noastre ţările recalcitrante. ASTFEL, ŢĂRILE DIN LUMEA A TREIA ŞI ALTELE ASEMENEA LOR NU VOR PUTEA FI ÎN MĂSURĂ SĂ SCAPE VOINŢEI NOASTRE DE A NE SERVI DE POPULAŢIA LOR CA DE O MÂNĂ DE LUCRU ÎN SCLAVIE (s.m.).”

… ”(…) PRIN PIERDEREA A MILIOANE DE LOCURI DE MUNCĂ ÎN SECTORUL PRIMAR, ŞI CHIAR PRIN EVAZIUNI FISCALE DEGHIZATE ÎN CAPITALURI EXTERNE ÎN AFARA NAŢIUNILOR-STATE, NE VA FI ASTFEL POSIBIL SĂ PUNEM ÎN PERICOL DE MOARTE ARMONIA SOCIALĂ, PRIN SPECTRUL RĂZBOIULUI CIVIL (s.m.).”

…”(…)ACESTE MANIPULĂRI INTERNAŢIONALE DE GUVERNE ŞI POPULAŢII ALE NAŢIUNILOR-STATE NE VOR FURNIZA PRETEXTUL DE A NE UTILIZA F.M.I.-UL PENTRU A DETERMINA GUVERNELE OCCIDENTALE SĂ PUNĂ ÎN APLICARE „BUGETE DE AUSTERITATE”‚ SUB CAMUFLAJUL REDUCERII ILUZORII A „DATORIEI NAŢIONALE”, AL CONSERVĂRII IPOTETICE A „COTEI DE CREDIT INTERNAŢIONAL” ŞI AL IMPOSIBILEI CONSERVĂRI A „LINIŞTII SOCIALE” (s.m.).

…”(…) PRIN ACESTE MĂSURI „BUGETARE DE URGENŢĂ”, VOM FRACTURA ASTFEL FINANŢAREA NAŢIUNILOR-STATE PENTRU TOATE „MEGAPROIECTELE” LOR CARE REPREZINTĂ O AMENINŢARE DIRECTĂ LA ADRESA CONTROLULUI NOSTRU MONDIAL ASUPRA ECONOMIEI (s.m.).

…”(…)TOATE ACESTE MĂSURI DE AUSTERITATE NE VOR PERMITE SĂ FRÂNGEM VOINŢA NAŢIONALĂ A STRUCTURILOR MODERNE ÎN DOMENIUL ENERGIEI, AL AGRICULTURII, AL TRANSPORTURILOR ŞI AL TEHNOLOGIILOR NOI (s.m.) (…) SCLAVIA COPIILOR, JEFUIREA BOGĂŢIILOR DIN LUMEA A TREIA, ŞOMAJUL, PROPAGANDA PENTRU LIBERTATEA DROGURILOR,

ABRUTIZAREA TINERETULUI NAŢIUNILOR, IDEOLOGIA „RESPECTULUI FAŢĂ DE LIBERTĂŢILE INDIVIDUALE” DIFUZATĂ ÎN SÂNUL BISERICILOR IUDEO-CREŞTINE ŞI ÎN INTERIORUL NAŢIUNILOR-STATE, OBSCURANTISMUL CONSIDERAT CA BAZĂ A MÂNDRIEI, CONFLICTELE INTERETNICE ŞI ULTIMA NOASTRĂ REALIZARE, „RESTRICŢIILE BUGETARE”, TOATE ACESTEA NE PERMIT ÎN SFÂRŞIT SĂ ASISTĂM LA ÎMPLINIREA ANCESTRALĂ A „VISULUI” NOSTRU, INSTAURAREA „NOII ORDINI MONDIALE”(s.m.).

SFÂRŞITUL Documentului organizaţiei „6.6.6.”, datat în ultima parte a lunii iunie, 1985” (cf. Două documente cutremurătoare: Planul Roşu/1967 şi Aurora Roşie/1985, cunoscute sub numele de “Protocoalele de la Toronto” , în revista AXA, Anul III, nr. 41, 16-30 iunie 2010, pp. 26-29).

…Eu, ştiind şi văzând împlinirea, zi de zi şi zi cu zi, a tuturor “prorocirilor HAOSULUI SOCIAL TERESTRU” (de fapt, împlinirea treptată, succesivă, a TUTUROR ETAPELOR PROTOCOALELOR MASONICE! – într-un climat de paralizie completă a “centrilor” umani ai responsabilităţii şi reacţiunii individuale şi, mai ales, ai reacţiunii naţional-vitaliste!), am devenit extrem de sceptic, în faţa tuturor plănuirilor şi a tuturor răzvrătirilor …CU VOIE DE LA POLIŢIE! De fapt, provocări din partea înşişi Zarafilor, pentru a compromite orice acţiune AUTENTICĂ, pentru DREPT şi DREPTATE socio-umană, din lume…!!!

…Doar în ziua când voi vedea Wall Street-ul dărâmat în întregime (CA ŞI TOATE BĂNCILE PĂMÂNTULUI!), iar pe criminalii “zarafi”/bancherii (care-şi tot fac cu ochiul, peste sutele de milioane şi miliardele de stârvuri ale foamei şi ale războaielor hulpave!) - cu urechile ţintuite la Stâlpul Infamiei, sau, măcar, BICIUIŢI DE BICIUL LUI HRISTOS, precum a mai făcu-o El o dată, la Marele Templu, din Ierusalim (…dar cine, afară de acelaşi Iisus Hristos, să împlinească, AZI, acest deziderat pur creştin: ALUNGAREA ZARAFILOR, cei mai sfruntaţi şi sfidători şi brutal-împotrivitori draci, faţă de Bunul Dumnezeu al Iubirii şi Luminii Lumii…?!) – …iar Revoluţia Spiritual-Planetară să aibă, în fruntea ei, nu iezuiţi parşivi, ci CĂLUGĂRI AUTENTICI, SFINŢI PĂRINŢI, ieşiţi “cu crucea-n frunte” (cum zice, despre preoţi, Imnul nostrum Naţional!) – călugări/SFINŢI PĂRINŢI care, precum “nebunii întru Hristos”, de la Bizanţul medioevic, să îndemne, riscând MARTIRIUL! - TOATĂ omenirea terestră, la smerenie şi pocăinţă, la lepădarea, ca de dracul, de TOATE averile cele prin sânge şi lacrimi (ale văduvei şi orfanului…) obţinute – …iar, apoi, purcoaiele de bani, hârtii nevolnice şi metal satanic, să fie aruncate, de-a valma, în oceanele Terrei… - …doar atunci VOI CREDE ÎN LUCRAREA UMANĂ, DE INSPIRAŢIE HRISTICĂ…!!!

…Ei bine, până în acea zi, eu nu voi crede în nicio pantalonadă masonică, din care iese belit… tot păgubaşul, sireacul!!!

…Tot biet român, săracul!

…Din păcate, până atunci va mai curge multă apă, pe Dunăre… dar şi pe Nil şi pe Amazon…

…Cel puţin în România, e tare greu, când însuşi Păstorul este omul Călăilor Lumii – “Patriarhul Diavolului/Antihristului” (Preafericitul Daniel Ciobotea, cel care este de acord cu toate “drăcăriile”! - cu New Age: “Putem afirma că mesajul etic al profeţilor este de mare actualitate şi pentru a sublinia acest adevăr este suficient să vorbim numai despre viziunile lor măreţe, despre ORDINEA NOUĂ SOCIALĂ (n.mea: ho, Preafericite, c-ai “scăpat boii” în “păpuşoiul” masonilor… păpuşari ai Noii Ordini Mondiale, şi te-or învinui de… plagiat, dacă nu cumva ai, chiar de la ei, ne-sfântă misiune de …PRĂPĂDIRE A “TURMEI”/ROMÂNIEI ROMÂNILOR!) care va fi intemeiată pe pace şi dreptate... potrivit prevestirilor profetice, NOUA SOCIETATE se va organiza după principiile păcii şi dreptăţii (n. mea: da-da, se văd cu ochiul liber, părinte… ŞI PACEA MASONICĂ, ŞI DREPTĂŢILE LOR CELE… STRÂMBE!!!), neamurile vor preface armele în unelte pentru lucrarea pământului…” (n.mea: unelte la care vom trage noi ca boi, iar voi… ca VOI!), cu ecumenismul lipsit de orice Sfânt Duh Creştin, cu vaccinurile asasine, cu recensământul fraudulos din România: “participarea la recensământ reprezintă o îndatorire civică şi creştinească” (n.mea: confunzi, Preafericite, Palatul Patriarhal cu …Palatul Cotroceni… - …ia-ţi, rogu-te, Ochelarii DREPTĂŢII, iar nu pe cei ai politicii şi propagandei ieftin-laico-pedeliste şi, deci, anti-naţionale!) – posted in PATRIARHIA ROMÂNA, RECENSAMANT by saccsiv on octombrie 18, 2011 – …recensământ ale cărui date vor folosi nu doar corporaţiilor multinaţionale, CI ÎNSUŞI ISRAELULUI, însetat să se “mute” în Grădina Maicii Domnului, acum, când arabii mârâie ceva mai serios… - …vom mai vedea ce se-ntâmplă, după ce MOSSADUL şi CIA, mână-n mână, au lichidat împotrivirea patriotico-naţionalistă a Jamahiriei Libiene, care, prin Muammar Gaddafi, tenta o Jamahirie Comună cu… Egiptul, cel mai mare trădător al lumii arabe, de până acum!) – Patriarhul Ecumenismului, cum îl numeşte un monah valah, bucovineanul de la Mânăstirea Lainici – cel care, până marţi seara, 27 septembrie 2011, la orele 19:30, a fost contemporan cu noi… dar, de acum, ne ajută ca înger, direct din Ceruri!) – şi anume, Părintele ADRIAN FĂGEŢEANU (isihast de rit ortodox-atonit, anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat, în 1958, la 20 de ani de muncă silnică… Duhul lui ne-a ocrotit din mânăstire/chinovie: n. biologic în 1912/n. duhovniceşte, în 1943, şi lăsat în Lumina Lumii acesteia, până în septembrie 2011. Dumnezeu să-i ţină sufletul în Lumina Lui Veşnică, spre Ajutor Neamului nostru, Neam greu încercat de Cel Rău):

“ Părintele Adrian Făgeteanu: Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici [...]

Voci feminine: N-a fost condusă? N-a fost!

Pr. Făgeteanu: Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru, la… Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu.

Voci feminine: Şi cum să supravieţuim? Ce putem face? Ce trebuie să facem, părinte?

Pr. Făgeteanu: Când eram elev de liceu, la Aron Pumnul, la Cernăuţi, a venit în piaţa din Cernăuţi cel mai mare erou… care se numea Grigore Cantacuzino. Erou, erou! Care a scăpat armata română dintr-o încercuire, când trebuia să fie omorâţi toţi şi i s-a pus întrebarea: „Dacă se va mai întâmpla aşa o încercuire din care nu poţi să ieşi cum ai ieşit, ce faci?” (răspunsul) „Comand armata română în genunchi, numai Dumnezeu ne poate ajuta, noi nu avem nicio salvare”. Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Doamne, nu [...] Biserica Ortodoxă, Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; BINECUVÂNTATE SFINTE, LUMINEAZĂ-MĂ! DOAMNE DUMNEZEUL NOSTRU, TU ÎNVAŢĂ-MĂ, ÎNŢELEPŢEŞTE-MĂ, ÎNTĂREŞTE-MĂ SĂ NU TE PĂRĂSESC ŞI SĂ RĂMÂN CU TINE ŞI CU BISERICA STRĂMOŞEASCĂ, BISERICA ORTODOXĂ, SĂ NU TREC LA EREZIA PATRIARHULUI”.

E clar?

Voci feminine: Da.

Pr. Făgeţeanu: Nu. „Doamne, ajută-mă”, nu… dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. Să nu aştepţi ajutorul imediat. Da… Altceva? Deci, SĂ NU BRAVEZI CA PETRU „DOAMNE, DACĂ TOŢI TE VOR PĂRĂSI, EU NU”, CI „DOAMNE, TU ÎNVAŢĂ-MĂ, ÎNŢELEPŢEŞTE-MĂ, LUMINEAZĂ-MĂ ŞI ÎNTĂREŞTE-MĂ, AJUTĂ-MĂ, SĂ NU TE PĂRĂSESC, SĂ RĂMÂN ÎN ORTODOXIE, SĂ NU MĂ LAS PĂCĂLIT DE ACEST DIAVOL CARE E PATRIARHUL ECUMENISMULUI” – Posted in Parintele ADRIAN FAGETEANU, PATRIARHUL DANIEL - by saccsiv on august 19, 2010.

...Iată veştile cele mai negre:

„Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11 – a Întâlnire pentru „pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţii romano-catolice Saint Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se desfăşoară întâlnirea. La respectiva întâlnire au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi reprezentanţi ai altor religii din lume.

(…)Responsabilitatea organizării a avut-o comunitatea „Saint Egidio”, mişcare care a început din 1986 la Assissi, în Italia, când precedentul „ighemon” al Vaticanului – din punct de vedere canonic inexistent – Ioan Paul al II–lea, a convocat o întâlnire mondială a liderilor religioşi, pentru a se ruga pentru „pace”. Invitat la întâlnirea de la München a fost Preasfinţitul Mitropolit de Ahaia, kir Athanasios, Directorul Biroului Reprezentanţei Bisericii Eladei în UE, PREAFERICITUL PATRIARH AL ROMÂNIEI, KIR DANIEL, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Germaniei, kir Augustinos (Patriarhia Constantinopolului), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Zimbabwe, kir Serafim (Patriarhia Alexandriei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Halepi, kir Pavlos (Patriarhia Antiohiei), Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Minsk, kir Filaret (Patriarhia Moscovei), Preasfinţitul Mitropolit de Constantia – Ammohost, kir Vasilios (Biserica Ciprului) şi Preasfinţitul Episcop de Kruga, kir Antonie (Biserica Albaniei).

ÎN ANUL 2012, CONGRESUL VA AVEA LOC LA SARAJEVO. ANUNŢAREA LOCAŢIEI URMĂTOAREI ÎNTÂLNIRI AU FĂCUT-O LA FEL DE „EMOŢIONAŢI” „EPISCOPUL” ROMANO-CATOLIC AL ACTUALEI CAPITALE A BOSNIEI – HERŢEGOVINA ŞI „MARELE” MUFTIU.

Pe perioada întâlnirii, care s-a deschis în prezenţa preşedintelui Republicii Federale Germania, domnul Christian Wulff, a vorbit cancelarul Germaniei, doamna A. Merkel, care a cerut rugăciunea tuturor religiilor pentru „a fi ajutate” toate guvernele europene.

Puţin mai la nord, în oraşul suedez Fisksätra, din districtul Nacka, lângă Stockholm, Imamul AGUAN OLGUAN împreună cu reprezentanţii comunităţii romano-catolice şi ai comunităţii luterane din Suedia, şi cu lozinca „Avem un Dumnezeu comun – de la intoleranţă la panreligie”, iniţiază o construcţie mixtă Guds Hus, care înseamnă „Casa lui Dumnezeu”, ce va fi gata în anul 2015, care va adăposti sub acelaşi acoperiş – pentru CREDINCIOŞII CELOR TREI COMUNITĂŢI RELIGIOASE ALE LOR, O BISERICĂ CREŞTINĂ ŞI UN TEMPLU MUSULMAN, AVÂND UN CENTRU COMUN PENTRU TINERET ŞI UN SPAŢIU COMUN PENTRU COPII” - Posted in Mitropolitul Serafim de Pireu, PATRIARHUL DANIEL by saccsiv on septembrie 29, 2011.

...Aşa cum spune, spre bună pildă şi spre condamnarea viperelor oploşite în Palatul Patriarhal, de la Bucureşti... - şi Înaltpreasfinţitul MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU:

“CUM POŢI SĂ TE ROGI ÎMPREUNĂ ŞI MAI ALES UNUI AŞA-ZIS DUMNEZEU COMUN INEXISTENT, când mărturisirea principială a falsei religii a Islamului este că nu există Dumnezeu treimic şi că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel Întrupat este o creatură şi un simplu vestitor al mesajului lui? (Coran, Femeile 4:156-169)?! Cum poţi să te rogi împreună cu ticăloşii de rabini ai evreismului, care au transformat credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament, în LUCIFERISM ŞI SATANOLATRIE, introducând în iudaism cabalismul şi talmudismul, care cu încăpăţânare şi îndărătnicie hulesc pe Preaneprihănitul Fiu al Lui Dumnezeu Întrupat, aşteptând ca fals Mesia al lor pe Antihrist ce va să vină? Cum poţi să te rogi împreună cu comunitatea protestantă post-reformată din Olanda, al cărei preot paroh din Gorinchem, Klaas Hendrikse, a scris cartea cu titlul: ,,CREZÂND ÎNTR-UN DUMNEZEU INEXISTENT”?

(…) Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a dumnezeieştilor şi sfintelor canoane ale Bisericii Celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „CEL CE NU CINSTEŞTE PE FIUL, NU CINSTEŞTE PE TATĂL CARE L-A TRIMIS” (Ioan 5:23).

Indiferent de falsele flecăreli demonice despre falsa pace şi falsa coexistenţă ale groaznicei panerezii a ecumenismului sincretist, Veşnicul, Imuabilul şi Inegalabilul Cuvânt al Dumnezeului În-Trei-Sfânt, precum şi Ortodoxia şi Ortopraxia Martirilor şi Eroilor neprihănitei noastre credinţe ne cheamă să ne aliem nu cu slugarnicii şi de bună voie sclavi falsificatori ai Adevărului, ci cu vitejii la cuget mărturisitori şi părtaşi ai Căii Crucii-Învierii Începătorului şi Plinitorului Credinţei. Să nu uităm că pe perioada celor cinci secole de sclavie a neamului au existat conducători religioşi şi conducători ai neamului, dar şi ceata cea dumnezeiască şi slăvită şi de Dumnezeu-vestitoare a Neomartirilor.

† MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU

(TRADUCERE: FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ SFINŢII TREI NOI IERARHI)

…Doamne Iisuse Hristoase, ajută-Ţi poporul tău, ajută-i pe toţi oamenii buni şi blânzi şi smeriţi, dar uriaşi şi puternici întru Marele Război al Duhului, să înfrângă legiunile diavolilor şi să iasă de sub zăbranicul beznelor, şi să răzbească la Lumina Lumii Tale Celei Sfinte, Neclintită de nicio viforniţă şi Veşnică în Seninătate: Lumina Celor Patru Răsărituri! Dă-i, Sfinte Dumnezeule, tăria de a scutura de pe sine toate gadinile care vor să-i mursece şi mănânce din vlaga cea sfântă a Duhului, pus ee Tine în Om!… Scutură ţărână mâhnită, mohorâtă şi cernită a istoriei, de pe Trupurile noastre ostenite şi de pe Duhurile noastre, care au cunoscut, mult prea des, slăbiciunea şi rătăcirea cumplită!

…Adună-I, Doamne Hristoase, pe toţi Cei Buni, ai Tăi, ÎNTR-O ARMIE DE CARE NUMAI TU SĂ ŞTII, NU ŞI COLBURILE OTRĂVITE ALE PIEŢEI ŞI ALE DEŞERTULUI DIAVOLESC… - … iar când va afla şi diavolul, mult prea târziu să fie, pentru Duşmanul LUMII/LUMINII DUMNEZEIEŞTI A FIRII!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii