ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 32 (Octombrie 2011)

EDITORIAL

AURUL ŞI HOŢII

Despre situaţia de la Roşia Montană am mai scris, e drept, nu atât de des şi de acid cât să sperie RMGC-ul, dar asta nu înseamnă că există vreo formă de partizanat cu firma amintită, ori cu grupurile de interese ce o înconjoară. Este ştiut faptul că această corporaţie canadiană, deţine o sumă substanţială de bani, de care s-a folosit fie să cumpere autorităţi, specialişti în minerit, academicieni, oameni de rând, fie a fructificat-o prin implementarea strategiilor de publicitate la scară naţională.

Aş putea vorbi de paradoxuri, în sensul că posturi de televiziune româneşti, care se considerau adevărate redute în apărarea cauzei româneşti în afacerea Roşia Montană şi publicaţii cu etichetă verticală şi-au deschis larg spaţiile comerciale atunci când a venit vorba de banii de la RMGC. Criza morală se suprapune perfect peste cea financiară, jurnalişti cu notorietate sunt plimbaţi în schimbul cel puţin al tăcerii, prin locaţii luxuriante de pe meridianele globului, într-un circuit internaţional din care să reiasă bunăvoinţa, mărinimia ori nu mai ştiu eu ce a sponsorului... Trucuri vechi, dar cu rezultate, asta pentru că în ultima vreme nicio publicaţie cu extindere naţională, ori media electronice nu a mai difuzat/realizat vreun material cu referinţă critică la adresa proiectului de la Roşia Montană.

Ceea ce doresc să subliniez de data aceasta se referă la faptul că întreg periplul de clipuri publicitare al RMGC nu este altceva decât demagogie, reclamă deşănţată, pentru a-i prosti pe cei mulţi. Spoturile televizate prezintă muncitori şi specialişti în ale tehnicilor moderne... De exemplu, într-un clip se prezintă nişte băieţi electricieni care stau căţăraţi pe un stâlp de medie tensiune, montând un transformator. Pentru cei neiniţiaţi în chestii tehnice, le spun că transformatoarele de linie în România se montează fie pe sol, fie la partea inferioară ori mijlocul stâlpului, nicidecum la partea superioară. Ca şi model, transformatoarele din România au formă paralelipipedică, în niciun caz cilindrică, aşa cum apar în reclamă. Modelul cilindric se foloseşte în America de Nord, deci RMGC împrumută imagini cu electricieni canadieni şi ni le vând nouă ca... în fine, să trecem peste acest element tehnic, dar de curiozitate, chiar nimeni care a trecut prin Roşia Montană să nu fi observat că nu sunt transformatoare pe stâlpii stradali? Ceea ce este mai dezgustător se referă la încărcătura mesajului: Roşia Montană Gold Corporation vă aduce curent electric, vezi Doamne, de parcă în Apuseni nu există electricitate, ori localitatea Roşia Montană este un spaţiu atât de arhaic, încât bieţii localnici încă mai aprind în case opaiţul sau lampa de gaz.

Dacă tot am vorbit de mesaj, să mai punctez câteva elemente:

1. Nu există un produs sau serviciu pe care Gold Corporation să îl promoveze. De altfel, nici măcar numele nu şi-l dă în clip, doar o siglă la sfârşit, ceva fugitiv, aşa, precum mesajul cu „acest medicament se eliberează fără prescripţie...” din spoturile cu medicinale;

2. Se tot vorbeşte de „un nou proiect” la Roşia Montană, dar în realitate nu e nimic nou, totul e la fel ca la început, pentru că în cazul unui nou proiect e nevoie de un alt Acord de Mediu, ceea ce în cazul de faţă nu există. În niciun clip publicitar nu se spune în ce constă acest aşa-zis nou proiect, ce îşi propune sau ce aduce nou faţă de precedentul.

3. Se vorbeşte, de asemenea, despre taxe şi impozite pe care firma canadiană le-ar plăti la bugetele locale şi/sau la cel naţional. Dar este ştiut faptul că impozitul se plăteşte în funcţie de ceea ce câştigi, ori, în cazul de faţă, RMGC nu spune nimic, nici măcar pe site, de cifre concrete, ci doar de previziuni. În nicio ţară, fie ea şi România, impozitul nu se achită pe supoziţii, şi mi-e greu să cred că firma de faţă, chiar dacă ar avea o predilecţie către cifre, nu ar face publică adevărata valoare economico-financiară a proiectului de exploatare minieră de pe malurile Arieşului şi Arieşelului.

4. Veniturile promise către viitorii angajaţi nu se cunosc. Se tot vorbeşte despre reabilitarea zonei din punct de vedere socio-economic, prin înfiinţarea a nu ştiu câte locuri de muncă. Practic, în fiecare campanie publicitară numărul persoanelor care ar putea fi angajate la RMGC este din ce în ce mai mare, de te şi miri cum poate o firmă, care deşi nu s-a apucat propriu-zis de minerit, să pluseze în asemenea hal.

5. Deşi nu se face referire directă la forţa de muncă, RMGC, o firmă – chipurile – de renume, în loc să modernizeze respectiva exploatare cu dispozitive mecanice care să înlocuiască munca fizică, preferă totuşi braţele românilor. E simplu şi aici: de ce să dea bani pe o linie de exploatare modernă, când poate folosi la cel mult un sfert de preţ braţele şi sănătatea românilor? Da, sănătatea, pentru că prin TRĂDARE NAŢIONALĂ, la Bruxelles s-a decis până la urmă folosirea cianurilor în exploatările aurifere, în special cea de la Roşia Montană, element foarte important în economia strategiilor de marketing a RMGC, pentru a posta vestea chiar pe prima pagină a site-ului societăţii.

6. Alt element pe care RMGC bate monedă se referă la ecologizare. Foloseşte aproape în mod abuziv acest termen, dar în realitate lucrurile stau cam altfel. Până în 2006, exploatarea din Apuseni aparţinea de Minvest, firma statului român, iar prin lege se spune clar că după închiderea exploatării este imperios necesară efectuarea procesului de ecologizare a zonei. Fiind vorba de o firmă de stat, banii au venit – cum altfel – decât de la stat, deci RMCG, firmă cu capital privat, nu poate să afirme că a făcut sau face acest lucru, din moment ce Minvest s-a ocupat de această operaţiune, chiar dacă nu aşa cum ne-am fi aşteptat.

7. Se promit etape de exploatare, se promit locuri de muncă, se promit strămutări, numai că „dovezile ştiinţifice” şi cele „de la faţa locului”, spun altceva. Sunt oameni, şi nu puţini la număr, care nu doresc să-şi părăsească vatra, nu vor să se mute, şi e dreptul fiecăruia la proprietate. Mai mult, firma canadiană insistă că peste 125 de familii din localitate s-au mutat în casă nouă în cartierul „Recea” din Alba Iulia, cartier – fireşte – construit de RMGC, dar nu aminteşte de presiunile pe care le exercită asupra localnicilor care nu doresc să le facă jocul.

8. Deşi s-a spus că RMGC este o societate cu capital privat, pentru a face mai credibil proiectul a dat 19,31% din acţionariat statului român, făcându-l, asadar, complice la periplul de acţiuni, dincolo de discuţiile aprinse şi procesele din instanţă prinvind Planul de Urbanism General şi Planul de Urbanism Zonal.

9. Se insistă – fără date concrete – că exploatarea va aduce statului 4 miliarde de dolari. Nu se spune în schimb cât va pierde statul român, ce beneficiu financiar va avea Gold Corporation şi mai ales, nu se precizează nimic, dar absolut nimic, despre CE MAI EXPLOATEAZĂ FIRMA CANADIANĂ ÎN AFARĂ DE AUR ŞI ARGINT, din ce alte „bunătăţi” din meniul chimic al lui Mendeleev se poate înfrupta pe săturate, la umbra exploatării auro-argintifere.

Deşi face public faptul că peste 40 de ONG-uri s-au alăturat proiectului, nu spune că această cifră nu este reprezentativă la nivel naţional.

Deşi timpul trece, şi când spun asta mă refer la faptul că RMGC are şi bani, dar şi relaţii, consolidarea poziţiei în faţa autorităţilor şi în faţa opiniei publice este una evidentă. Poate că faţă de autorităţi e greu să te exprimi, lumea politică românească se confundă cel mai adesea cu cele mai mari şi necurate afaceri din România, dar cu presa e altceva. Deşi ne-am recâştigat cu sacrificii umane libertatea cuvântului acum 22 de ani, ziare a căror consonanţă este similară cu puterea adevărului şi-au transformat peste noapte acţionariatul şi politica redacţională, devenind doar sclavele banului, ale celor ce plătesc, lipsindu-se de ceea ce putea să aibă presa mai bun, şi anume verticalitatea. În România, majoritatea redacţiilor nu fac decât jocul la troc, marile reţele de ziare, radio şi televiziune interesându-se doar aspectul comercial, în detrimentul adevăratei meniri care ar fi trebuit să le guverneze meseria.

De această molimă nu a scăpat nici internetul. Site-uri cu căutare la public, au postat toată vara „poveştile” siropoase de adormit fraierii şi naivii. Mizând pe coarda sensibilă RMGC a plătit „poveştile oamenilor de rând”, a celor ca nu mai au nimic, scrise atât de profund încât să nu lase publicului cititor decât posibilitatea acceptării drept Mesia pe canadienii de la Gold Corporation.

Bani s-au dat şi se dau, iar publicaţiile care au scăpat de „mită”, îşi fac în continuare curaj, dând publicităţii cifre interesante. Spre exemplu, numai în ultimele 6 luni, canadienii au cheltuit numai puţin de un milion de euro pe reclame. E clar că o astfel de politică de marketing agresivă şi pe toate fronturile trebuie susţinută financiar, dar dacă nici nu a început exploatarea, oare de unde vin aceste fonduri?

Amintesc faptul că în România există – sau mai bine spus au existat – două zone cu potenţial în exploatarea metalelor nobile: zona Brad, din Apuseni şi zona Maramureş, de la poalele Oaşului, Gutâiului şi Ţibleşului. Maramureşul s-a dus, acolo o firmă australiană a exploatat masiv şi dezastruos pentru mediu. Aurul a făcut deliciul exportului, iar ţara noastră a rămas cu pagubele. Dezastrul ecologic care a afectat bazinul hidrografic al Tisei, a costat statul român peste 100 milioane euro, bani pe care a trebuit să-i plătească Ungariei drept compensaţie. Personajul din spatele afacerii de la Baia Mare este Frank Timiş, un român fără pretenţii, care a emigrat în Australia şi de unde s-a întors drept mare investitor. Prin bani a reuşit să „capteze” atenţia factorilor de răspundere din zonă, de aşa natură încât proiectul de la Roşia Montană să fie tot apanajul său şi a celor ce-l ghidează. La Brad, situaţia este alta, aici cantitatea zăcământului auro-argintifer duce România pe locul II în Europa, după Rusia. Deşi Banca Naţională a României socoteşte că nu are nevoie de prea mult aur, cele 320 kg pe an extrase de la Roşia Montană fiind mai mult decât suficiente, CINEVA se grăbeşte ca în zece ani ţara noastră să nu mai aibă nicio rezervă strategică, nicio formă de demnitate naţională faţă de consorţiile multinaţionale. Cine stă în spatele acestei insistenţe şi mai ales pe cine interesează atât de mult subsolul Apusenilor? Nu ştiu de ce, dar şi de data asta iţele – deşi încâlcite – duc tot către nume jidăneşti, către oameni cu activităţi obscure şi feţe adăpostite în spatele draperiilor marilor politici occidentale, de unde conduc războiul economic. Miza e mare, iar cei ce şi-au propus să distrugă cu bună ştiinţă ţara sunt şi ei puternici, influenţi şi insistenţi. Ceea ce omit ei este faptul că istoria acestor locuri a mai consemnat astfel de tendinţe, iar urmările de atunci ar putea să se repete, poate la o scară mai amplă, care să antreneze şi alte nemulţumiri ce s-au adunat pe capul acestui popor cel puţin în ultimii 22 de ani.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


INTERVIU

ÎN DIALOG CU ANGELA BURTEA

Stimată d-nă Angela Burtea, foarte mulţi oameni vă cunosc din perspectiva meseriei. Ce v-a plăcut cel mai mult în activitatea dvs.?

Adevărat, oamenii mă cunosc ca învăţător, deoarece aşa am intrat în scena vieţii. Modul în care am relaţionat cu elevii m-a atras cel mai mult. Am învăţat de la părinţi că trebuie să existe o disciplină în tot ceea ce faci, care trebuie respectată, indiferent de locul pe care îl ocupi, indiferent dacă te afli la masa de lucru sau pe terenul de sport. Dacă fiecare dintre noi ar conştientiza că un lucru bine făcut se realizează din convingeri şi nu din constrângeri, drumul nostru ar fi mult mai uşor de parcurs. Acest aspect încerc să-l imprim elevilor mei.

Vorbim de vocaţie către catedră, sau pur şi simplu a fost o meserie pe care aţi tratat-o ca atare?

Dacă am rezistat atâţia ani în sistemul de învăţământ, înseamnă că a fost şi este o vocaţie. Este meseria pe care mi-au ales-o părinţii mei, dar nu întâmplător. În copilărie, cel mai des, mă jucam de-a şcoala. În vremea aceea a fi învăţător însemna ceva. Acum, în învăţământ, pare să fie ca în fotbal, adică toată lumea se pricepe şi vine să dea lecţii. Este o nebunie să creadă cineva că poate face carieră cu adevărat dacă nu este unul dintre chemaţii lui Dumnezeu. Venit la catedră doar pentru salariu, prestaţia sa se va raporta doar la salariu. În meseria aceasta, dacă nu reuşeşti să ajungi la sufletul copilului, poţi pleca acasă şi să-ţi cauţi de muncă în altă parte. Pentru mine, elevii mei au fost cei mai frumoşi, cei mai buni şi cei mai disciplinaţi. I-am iubit, punându-mă în slujba lor, chiar şi-atunci când întâmplări mai puţin plăcute s-au strecurat printre cele minunate. Bucuria împlinirii mele de a fi învăţătoare vine negreşit şi de la foştii elevi care, deşi au părăsit de mult timp băncile ciclului primar, n-au uitat că eu am fost cea dintâi care le-a îndrumat paşii în taina scrisului şi cititului.

De unde pasiunea către scris? Este moştenire sau pur şi simplu a izvorât din propriile aspiraţii?

Nu e vorba de moştenire într-ale scrisului, dar îmi place să cred că am luat de la părinţii mei atât modul de a fi intransigentă uneori, dar şi sensibilitatea sufleteasă pe care nu mi-o o descoperă prea mulţi la prima înfăţişare. Ce-i drept, am simţit dintotdeauna că pot face şi altceva, pe lângă meseria de învăţător, dar n-am avut curaj. Am ştiut, însă, că într-o zi voi scrie. Trebuie să mărturisesc că a existat în viaţa mea o persoană care mi-a dat startul. Poate părea ciudat! Mulţi pot spune că nu se scrie la comandă, şi este adevărat, dar te poţi mobiliza şi programa să faci acest lucru dacă îl ai în sânge. Totul este să descoperi în tine filonul care duce către creaţie.

Vă atrage un gen literar anume, ori vă dedicaţi lucrărilor ştiinţifice?

Lucrările ştiinţifice presupun şi cercetare. Asta nu înseamnă că eu nu am cercetat adesea sufletele semenilor mei! Glumesc! Şi uneori glumesc serios! În general, mă atrage genul epic. Nu-mi displace nici cel liric sau chiar dramatic. Nu fac niciodată planuri minuţioase în ceea ce scriu. Scenariul se poate schimba oricând. Inspiraţia vine sau nu vine; ideile curg sau stagnează, iar mie îţi revine sarcina să le descifrezi taina. Cred că scriitorii şi poeţii au ciudăţeniile lor de care nu trebuie să se ascundă.

La modul general, ce transmit cărţile dvs.?

Iubire! La baza scrierilor mele stă iubirea aceea frumoasă, necosmetizată, în care eu cred cu tărie şi fără de care nu pot trăi. Nu are importanţă de unde vine şi către cine se duce. Este o boală incurabilă, moştenită. Cine nu ştie s-o găsească şi s-o înţeleagă în tot ceea ce scriu, inclusiv în activitatea mea de publicist, înseamnă că iubirea i-a jucat feste. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi-n iubire ar trebui să trăim. Unii dintre noi au percepţii greşite despre acest sentiment tocmai pentru că au fost frustraţi.

Aveţi autori ori lucrări care au stat la baza scrisului dvs.?

Nu neaparat. O carte poate să-ţi placă sau nu. Cred în compatibilitatea celui care scrie cu segmentul său de cititori. Există un stil pe care ţi-l formezi, care-ţi aparţine şi de ce nu, te reprezintă. Am pretenţia că scrierile mele se citesc uşor, dar nu sunt uşoare! O carte nu se naşte de pe o zi pe alta. Trebuie să fii împăcat cu tine, cu sufletul tău, cu mintea ta. Să ai un echilibru în toate. Altminteri, lumina scrisului, venită de undeva de departe, va fi umbrită de pornirile răului. Niciodată nu scrii singur. Există un înger păzitor care veghează asupra muncii tale. Nu-l vezi, da-i simţi prezenţa.

D-nă Angela Burtea, cum percepeţi viaţa prin prisma scrisului? Aveţi să faceţi - critic vorbind - vreun reproş autoarei de carte Angela Burtea?

Mai bogată! Viaţa mea este mai plină, am dat vieţii un alt sens, deşi nu întotdeauna mă simt confortabil în pielea mea. Scriind mi-am asumat şi responsabilităţi, dar şi riscuri. De fiecare dată încerc să iau în calcul atât aprecierile pozitive ale cititorilor, dar şi pornirile maliţioase ale unor confraţi. Reproşuri? Desigur! Întotdeauna este loc de mai bine! Recitindu-mă, realizez adesea că pe alocuri aş fi procedat altfel, dar am învăţat în timp, că a fi exagerat în exigenţă poţi renunţa la scris, ori eu nu-mi doresc asta. Uneori îmi reproşez că nu ştiu să-mi vând marfa.

Manifestaţi un interes constant revistei ZEIT. Care este mesajul către cititorii acestei publicaţii?

Îmi place munca în echipă, iar revista ZEIT nu este numai o revistă de cultură, ci şi de atitudine, oferind celor care au disponibilitate în a scrie o paletă largă de rubrici. Trebuie să recunosc că este o onoare pentru mine să fac parte din familia acestei publicaţii. Ce mesaj transmit cititorilor? Să fie selectivi în ceea ce citesc. Piaţa este plină cu tot felul de cărţi, ziare şi reviste care aduc de multe ori deservicii cititorului.

Din perspectiva editorialâ, ce planuri de viitor aveţi? Există vreo lucrare pe masa de lucru?

Dacă nu există pe masa de lucru, există în minte! De obicei nu-mi fac planuri, nici măcar editoriale. Am însă anumite ţinte la care trebuie să ajung. Acest lucru mă menţine în formă şi ştiu că zilele care vin, trec cu folos. Îmi rezerv plăcerea, ca la timpul potrivit, să fiţi printre primii care vor afla ce mai scoate pe piaţă învăţătoarea care scrie, aşa cum m-a numit cineva, cândva.

Dacă prin absurd aţi fi ministru al culturii, într-o ţară debusolată şi lamentabil supusă abandonului intelectual, care ar fi primele 3 măsuri pe care le-aţi lua?

Îmi vine să râd! Chiar este absurd! Ce, învăţătoarea-i marinar? Cum s-ajung eu ministrul culturii? Asta ar presupune ca eu să ştiu să înot foarte bine printre valurile înspumate şi tulburi ale ţării noastre, ori mie îmi este frică de apă. Ei, lăsând gluma la o parte şi intrând în jocul propus de dumneavoastră, evident că aş face nişte schimbări. Întâi aş face curat în sistem. Organigrama fiecărei instituţii ar fi îmbunătăţită nu prin crearea de noi posturi, ci oprind sau aducând oameni care au într-adevăr ceva de spus şi de făcut. Apoi aş pune accent pe valorizarea a tot ceea ce ţine de patrimoniul naţional. Scuturate de praf şi cu legenda la purtător pot deveni surse de bani, stopând astfel şi scoaterea lor la vânzare în mod abuziv şi nejustificat. Şi nu în ultimul rând, aş aloca sume considerabile fondului de carte, încercând să întorc poporul român către lectură şi încurajând în acelaşi timp pe cei dedicaţi scrisului. Şi totuşi, oricât de binevoitor ar fi un ministru în a schimba ceva, de unul singur nu poate, el este unul dintre marionetele păpuşarilor iscusiţi. Joci cu noi, eşti de-al nostru, nu joci, eşti liber!

a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


CĂRŢILE ZEIT

SOBRELE IUBITE, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011

Deloc supusă vacanţei literare ori a pauzelor de inspiraţie, noua carte a consacratei Oma Stănescu nu surprinde pe nimeni, după ce, cu foarte scurt timp în urmă lansa cu succes, într-un cadru mai mult decât select, romanul The Fire Of Karma, sub emblema aceleaşi edituri brăilene ca şi lucrarea de faţă. Mai mult decât atât, istoria unei vieţi începute a fi descrise în 2008 în romanul Mrejele iubirii, se continuă tumultuos şi plină de simţ artistic, până în prezent, parte a unui ciclu ce lasă loc de continuitate.
Oma Stănescu nu este nimeni alta decât Carmen Mihaela Stănescu, economista, yogina, publicista şi, bineînţeles, prozatoarea cunoscută prin romanele deja publicate: Arşiţa karmei, Chipuri indiene, În voia vremii, Mrejele iubirii, The Fire Of Karma.
Cartea de faţă se vrea o plăcută continuare a Arşiţei karmei, fără riscul de a încurca cititorii care nu au urmărit firul acţiunii în sens cronologic, de la primul roman şi până acum. Tiparul lexical, preponderenţa experienţei petrecute în spaţiul vastei Indii, consumul de energie şi mai cu seamă risipa de sentimente pur umane, dau romanului o esenţă tare, neverosimilă, fără loc de happy-end, dramatizându-se prin personaje simple, pline de defecte omeneşti, stângace şi neputincioase în faţa implacabilului destin, cât, mai cu seamă, faţă de iubirea neîmpărtăşită.
Handicapul fizic al personajului feminin, alături de cel sentimental al bărbatului, împletesc o acţiune sortită eşecului încă de la primele rânduri. Nu este nevoie de experienţă în dragoste pentru a te putea convinge - ca şi cititor - de faptul că fructul iubirii dintre cele două personaje principale ale romanului, este poate cel mai pedepsit la suferinţă, de la lipsurile materiale, stringente, până la afecţiunea paternă.
Cartea are un farmec aparte şi din poziţia faptului că generează întrebări: Cum a fost posibil? De ce aşa? Merita? etc. Datorită acestora, dar mai ales din cursivitatea şi cruda expresie generată de dialoguri, romanul lasă loc de pilde, dincolo de compasiune şi respect pentru suferinţă, dar şi de furie din perspectiva unei accentuate pasivităţii cu care soţia şi mama insistă să ducă o cruce care nu-i aparţine întru totul, aspect profund şi sensibil amplificat în ultimele două capitole.
Actorii romanului, chiar dacă au roluri simple, sunt plini de acţiune, asemenea unui film de factură poliţistă. Stângaci în mişcări se completează reciproc, ca într-un imens puzzle, fără să se repudieze ori cu tendinţe de şocare. Au nume banale, româneşti, englezeşti şi indiene, întind vorba, uneori şi palma, de aşa natură ca pe parcursul celor nouă capitole să existe o arborescenţă narativă cu epicul centrat pe dragostea imposibilă dintre bărbatul dezinteresat şi femeia care nu ştie să renunţe la o pretinsă căsnicie.
Deşi se vrea un altfel de roman, cu nume noi date unora din personajele Arşiţei karmei, maniera în care este scris Sobrele iubite dezvoltă o nouă latură din complexitatea Omei Stănescu şi anume drama. Deşi la prima vedere se poate vorbi de un roman de dragoste, confuzia se anulează rapid după lecturarea primelor două capitole, asta şi din faptul că, nedorind să-şi menajeze defectele fizice, autoarea lasă să se înţeleagă clar că avem de-a face – şi de data aceasta – cu un roman autobiografic.
Cartea nu povesteşte cu nonşalanţă partidele de dragoste aşa cum se întâmpla în Mrejele iubirii, ci este scăldată cu motto-uri grave, care se completează armonios cu titlurile capitolelor: Trai amar; Furtună; Din nou spre paradis; Din ceartă-n ceartă; Cu picioru-n multe luntrii; Ciudă şi ruşine; O altă perspectivă; Piatra de moară, karmică; Epilogul fără sfârşit.
Lectura paginilor dezvoltă orizonturi pe un întreg areal literar, de la dialogul direct dintre actorii angrenaţi, până la descrierea decorului acţiunii. Ca un magnet, Manas, personajul masculin, polarizează numele feminine ce orbitează în jurul său, ultimele mânate numai de interesele păcatului, voalate sau nu după intenţii slabe, necosmetizate artistic. Cu simţ popular, dar artistic intervine măiestria autoarei, care nu le menajează, ci dimpotrivă, lasă să se întrevadă clar realitatea şi mai ales scopurile pentru care damele se doreau atât de aproape în jurul indianului.
Pe longitudine, acţiunea se desfăşoară pe două teritorii diferite, însă mult mai mult în România decât în India, invers ca în Arşiţa Karmei, iar mişcarea febrilă acompaniată de un limbaj popular, deloc vulgar - deşi cartea abundă în vulgarităţi - conferă senzaţia că întregul plan s-ar fi desfăşurat de curând, într-o ordine faptică bine orchestrată de către autoare.
Condimentat cu excese de tot felul, dar mai cu seamă în minciuni sfruntate, Manas, personajul masculin, devine polul răului, întruchiparea nefastă a celui ce seduce şi abandonează, într-o neobosită goană după sex ocazional, la adăpostul stridentelor senzaţii mascate de presupuse tratamente naturist-spirituale oferite cu predilecţie şi generozitate din îndepărtata Indie. Contactul dintre civilizaţiile orientală şi cea occidentală lasă loc de scuză şi o eventuală mea cupla pentru tot arsenalul de nepotriviri, de la cele de caracter, până la cele de substanţă, toate subscrise obsesiei sexuale pe care autoarea o atribuie în mod excesiv părţii masculine.
Salvările din desuet vin de la personajele de rang inferior din carte: mama, colegii de Cale, rudele apropiate, cercul de prieteni, care, într-o simbioză de factori conjuncturali, amână pentru moment un deznodământ etichetat şi previzibil de startul cărţii.
Implacabila soartă alături de agonia unei false iubiri, pendulează între continuare prin acceptarea tacită a realităţii şi renunţarea la acest chin, balansându-se narativ pe grija maternă faţă de copilul nedorit, dincolo de orice senzaţie de căsnicie mimată în faţa rudelor şi apropiaţilor.
Autoarea se foloseşte de toate mijloacele literare de care dispune pentru a accentua îndârjirea cu care a luptat, conferindu-i personajului feminin nu numai năzuinţe, dar şi conştiinţa unui până aici, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un astfel de gest.
Deşi vorbim de o creaţie literară, întreg materialul lecturii are un suport real, cât se poate de palpabil, pentru că, aşa cum am mai amintit, avem de-a face cu un roman autobiografic. Poate de aceea, ca şi o notă în plus, îl consider o reuşită, un ţel atins, o carte pe care o recomand numai categoriilor de public matur, iubitor de lectură, precum şi un exemplu de verticalitate în faţa unui nedrept şi chinuitor destin.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


REVERENŢE CRITICE

FĂNUŞ NEAGU – POVESTIRILE MAGICE, DE VIOREL COMAN

Cu volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice”, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011, 328 de pagini, criticul şi istoricul literar Viorel Coman iniţiază o analiză responsabilă, echilibrată şi competentă a literaturii scriitorului Fănuş Neagu, între omagiu bine temperat şi detaşarea rece, cinstită şi altruistă, ferită de orice partizanat local; un eseu amplu şi orgolios despre opera literară a unuia dintre ultimii reprezentanţi ai generaţiei de scriitori români, care au ştiut să înoate în contra curentului unei ideologii aberante şi păguboase, fără să accepte vreun compromis, nici măcar unul de circumstanţă.

Analiza operei artistice a lui Fănuş Neagu are şi eleganţa ceremonioasă a sacralului, pe un portativ inconfundabil, cu elemente şi particularităţi venite şi dintr-un respect nedisimulat pentru valoarea operei literare fănuşiene în ansamblu. Viorel Coman oficiază parcă după un canon în tonalitatea impusă chiar de bonomia, fantasticul, fabulosul şi simplitatea genială a sfătoşeniei epice a maestrului. Cunoscător în întregime şi în profunzime al operei şi personalităţii marelui prozator, Viorel Coman a fost atât de fascinat de unicitatea şi muzicalitatea frazării fănuşiene, încât a trebuit să-şi găsească pedala de frână potrivită, ca să nu intre într-un derapaj al copierii modelului; a înţeles că are nevoie de propria linie melodică stilistică, pentru a nu-l dezavantaja pe maestrul şi nici pe sine.

De altfel, Viorel Coman îşi exersase condeiul într-o publicistică în exclusivitate cultural-literară, de la debutul din 1984, în presa brăileană şi nu numai: Înainte, Libertatea, Analele Brăilei, Monitorul de Brăila, Obiectiv – Vocea Brăilei; în revistele Luceafărul, Antares, Porto-Franco, Dunărea, Caiete critice, cu ample cronici literare sau originale şi îndrăzneţe eseuri despre personalitatea şi opera literară a scriitorilor din arealul dunărean: Mihail Sebastian, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Constantin Sandu-Aldea, Nae Ionescu, Marcel Gafton, Ilarie Voronca, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Vasile Băncilă..., sau Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Călinescu.

Îşi va cristaliza stilul şi opţiunile pentru marea literatură, după debutul editorial din 2007, cu volumul Drumuri în poveste, Editura Semne, Bucureşti, 445 de pagini - o istorie a receptării operei lui Fănuş Neagu; în acelaşi timp cu albumul Povestea unei vieţi - Fănuş Neagu, o antologare critică necesară evaluării complete a operei marelui prozator. Consacrarea criticului şi istoricului literar Viorel Coman vine repede, trei ani mai târziu, în 2010, cu volumul Corăbii de întoarcere, Editura Istros, Brăila, 260 de pagini, eseuri despre spiritualitatea brăileană, carte care răspunde competent şi orgolios la întrebarea: Există o astfel de Literatură brăileană?

Profesor dr. Viorel Mortu, alias Viorel Coman, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice” are armonia editorială a unui olé festiv sau grav, graţios sau nestăpânit, sincopat de frenezii critice ale operei literare, în segmentul său cel mai reprezentativ, povestirile, ale inegalabilului Fănuş Neagu, pe un diapazon în La definitoriu în analiza cea mai completă şi demnă de a fi luată în seamă de Istoria Literaturii Române actuale. Cartea aceasta este, de fapt, al doilea volum din serialul de Istorie literară brăileană, iniţiat de scriitorul Viorel Coman în 2010, Corăbii de întoarcere, un generos compendiu, bine structurat, selectat din teza de doctorat, Fănuş Neagu – un cal troian la ţărmul povestirii, un adagio sentimental, sobru şi maiestuos, pentru cel mai reprezentativ maestru al... artei prozatorilor români contemporani, de după Neculce, Creangă, Sadoveanu...

Cum spuneam mai sus Istoria Literaturii Române va trebui să ia în calcul aprecierile critice asupra prozei fănuşiene, pentru că Viorel Coman a realizat cea mai completă şi pertinentă încadrare în originalitate şi valoare a scriitorului şi a operei sale literare. Meticulos şi responsabil, criticul a făcut şi o statistică riguroasă şi respectuoasă: Fănuş Neagu a scris nouăzeci de povestiri, cinci romane, trei piese de teatru şi 3.000 de cronici sportive, iar “opera sa rămâne, orice s-ar zice, o operă dificilă cu uşile abia întredeschise...” (pag. 11).

Criticul şi istoricul literar Viorel Coman a intuit dificultăţile şi riscul unui astfel de demers analitic pentru a convinge de unicitatea şi originalitatea prozei de câmpie largă, de Bărăgan bântuit de miracole, ca şi de naturaleţea şi omenescul trubadurului genial al limbii române, al metaforei-briliant, povestitorul fabulos din arealul mitic al Dunării de Jos. În această situaţie, alternativa cea mai convingătoare a venit din faptul că stilul inconfundabil rămâne dominanta scrisului eseistului Viorel Coman, cu particularităţi absolut inseparabile de arta oratoriei sale, însoţită de gesturi sobre, cu pauze de efect şi modalităţi baritonale bine temperate.

Viorel Coman scrie cum vorbeşte, în fracul de ceremonie al limbii române literare, cu nuanţări împrumutate pedant din lecturi bine digerate, cu frazări savant orchestrate, atent la detalii în compartimentul figurat al lexicului oarecare, pe care-l înnobilează cu semnificaţii noi, surprinzătoare, elevate, îndrăzneţe, pentru ca să fie pe acelaşi portativ valoric ca al maestrului Fănuş Neagu. Fraza lui Viorel Coman are rigoarea clasică a sintaxei limbii române literare şi artistice, cu sonorităţi grave de orgă şi capricii punctate de violă-solo, o geometrie gramaticală bazată pe o topică elegantă, cu libertăţi strunite doar dintr-un răsfăţ oratoric, însoţit de gesturi, de o gestică de actor de teatru clasic englez, pe partituri dramatice de Shakespeare, în niciun caz de Molière. Este, de fapt, un alt tip de omagiu adus marelui scriitor şi un respect nedisimulat pentru opera sa literară, iar vorbele mari şi eleganţa stilului criticului literar erau nu numai necesare ci şi obligatorii pentru calitatea actului artistic promovat de Fănuş Neagu. Neaoşismul verbal sau populismul interpretării, dacă mă pot exprima aşa, ar fi dăunat grav aprecierii şi perceperii literaturii fănuşiene, iar la caratele metaforei sale era necesar un stil pe măsură, la fel de elaborat. Ar fi fost la fel de păgubitor şi de vulgarizator ca analiza unei simfonii beethoveniene sau a unui Capriciu de Paganini cu mijloacele de percepere verbală a manelelor sau a hip-hop-ului.

Maestrul limbii artistice şi literare, Fănuş Neagu, a publicat cronici sportive în reviste de cultură, adevărate perle de limbă română artistică şi literară, citite şi de cei care călcau mai des pe stadioane decât întârziau prin biblioteci.

Demersul critic al analizei eseistului Viorel Coman a fost pe măsură, realizat încă de la structura editorială a cărţii sale, când a direcţionat atenţia cititorului prin caracterul programatic al capitolelor: Timpul Bărăganului, Criza magicului, Omul în istorie, Mrejele magicului, Dincolo de magic, Revelaţia magicului, Voluptatea magicului, De nu s-ar povesti..., ca un laitmotiv obsedant, fără “portiţe” de evadare a cititorului nici măcar spre alternative proprii, ca un tabu de protecţie a sacralităţii afirmaţiilor. Din aceste motive, ca şi din alte câteva, eseistul Viorel Coman ar putea fi receptat ca un orgolios, de fapt aşa şi este, şi nu-i stă rău deloc, dar are drepturi rezervate asupra operei omnia fănuşiene.

Şi, chiar are argumente din capul locului, când afirmă că povestirile lui Fănuş Neagu marchează o... geografie literară a Sudului, dominată de Bărăganul cumpenelor de fântână, secetă şi ciulini rostogoliţi bezmetic de vântoase antagonice; câmpia vastă a Dunării de Jos şi a Bălţilor Brăilei, izvoare de legende şi mituri, cărora marele povestitor, coborâtor din moldoveni iluştri, le-a adăugat aura inconfundabilă a graiului muntean şi a temperamentului aprig al cojanului din câmpia largă: “Panait Istrati, împreună cu Vasile Voiculescu..., şi Fănuş Neagu mută placenta ficţiunii româneşti din nordul moldav, în sud, formând acea literatură a câmpiei...” (pag. 8).

Aprecierile neavizate, simpliste, minimalizatoare prin excesul de metaforită, chiar entuziaste şi bineintenţionate, şi riscând să alunece spre ticuri şi accente de o singură tonalitate epico-expresivă, i-au deturnat valoarea şi specificitatea artei narative a lui Fănuş Neagu, iar Viorel Coman afirmă net, categoric: “De la Arghezi încoace, niciun alt scriitor român nu a mai purtat o bătălie literară pentru apărarea purităţii limbii române...; Fănuş Neagu optează pentru povestire, specie literară aparent dezavantajată în raport cu romanul...” (pag. 9). Viorel Coman nu uită să evidenţieze statura demnă a prozatorului Fănuş Neagu, care a evitat instinctual dar şi programatic capcanele proletcultismului, mai ales că tocmai atunci se producea debutul său literar, după experienţa Şcolii de Literatură şi după modelele eşuate de aderare la corul oficial dirijat de Al Toma et. comp.

Pornind de la aserţiunea că “povestirea este vocaţia fundamentală a firii” marelui scriitor, Viorel Coman păstrează permanent similitudini între literatura lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu, pentru că “amândouă formează o saga brăileană”, vorbind despre un timp al Bărăganului, pe care abia de-l luaseră în seamă un poet moldav, Vasile Alecsandri, şi un prozator muntean, Al. Odobescu.

Cititor atent şi bineintenţionat, Viorel Coman analizează meticulos şi responsabil tematica şi unitatea structurală a celor 90 de povestiri fănuşiene, după o partitură de-o mare diversitate epică şi-ntr-un crescendo narativ, adunate într-un tutti orchestral: “Povestirile lui Fănuş Neagu au o evidenţă structură simfonică” (pag. 42), deşi pare dispus, riscând dezacordul, să-i evidenţieze geniul povestirii din antagonii şi capricii stilistice: “Paradoxal, dar Fănuş Neagu nu caută în povestiri diversitatea tematică, aşa cum am fi tentaţi să credem la un scriitor de forţa şi vitalitatea sa, ci formele, reluate sisific, din ce în ce mai rafinate, care să ducă fiecare temă spre capodoperă” (pag. 43).

Este limpede că Viorel Coman admiră nedisimulat canonul epic al povestirii, chiar dacă se va apleca cu aceeaşi responsabilitate şi competenţă analitică şi asupra romanului sau a publicisticii literare ale lui Fănuş Neagu. Un orizont epic stabilit în limitele magicului, cu argumente sentimentale doar, i-ar fi îngustat aria diversităţii operei lui Fănuş Neagu şi, în această ipostază incomodă până la urmă, l-a determinat pe critic să procedeze la analiza gospodărească a tuturor povestirilor şi să realizeze o ierarhizare valorică convingătoare, deşi nu lipsesc preferinţele şi o orgolioasă încercare de a plusa pe “asul” din mâneca de rezervă a ipostazelor operei literare fănuşiene: romanul, teatrul sau publicistica. Dar, fiecare povestire, din selecţia celor nouăzeci, se constituie în argument, iar magicul se recompune, mereu altfel, pe o linie melodică constantă prin soluţia narativă, cu variaţiuni de orgă în catedrala stilisticii fănuşiene.

Magicul este surprins de Viorel Coman ca un lait-motiv epic al prozei scurte fănuşiene, lăsând să se înţeleagă că n-ar fi existat în codul genetic al inspiraţiei prozatorului decât ca o reverberaţie a nevoii de a-şi explica nedumeririle, spaimele, derutele şi neliniştile omului simplu din spaţiul veşniciei de care vorbea Lucian Blaga. Voluptatea magicului, dincolo de titlul unui capitol al povestirilor, decurge în analiza lui Viorel Coman dintr-o frenezie a simţurilor, a bucuriei pure, provocate de o ploaie benefică pentru recolta speranţelor ţăranului din povestirea “Din senin, din iarbă verde”: “Cresc în el şi bucurie, şi putere, şi frenezie. Totul este vibrare, foşnire, chemare” (pag. 234).

Magicul, ca stare de spirit, are în povestirile academicianului Fănuş Neagu dimensiuni geografice şi coordonate istorice, etnografice şi etos, pe care criticul încearcă, elegant şi, mai mult ca să nu-şi audă vorbe, să le compare, prin apropieri şi similitudini, cu universul literar comun, “o literatură a Bălţii Brăilei”, la Panait Istrati sau Mihail Sadoveanu, ori prin extindere la Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu: “Dacă este să remarcăm o evoluţie a temei, se impune trecerea de la pitoresc şi decorativ la dimensiunea mitică” (pag. 155).

Dincolo însă de tema majoră a magicului, Viorel Coman remarcă faptul că FănuşNeagu s-a aliniat scriitorilor români, talentaţi şi inteligenţi, care au ştiut să valorifice artistic geana de libertate ideologică a deceniului obsedant şi propune în unele povestiri “invazia absurdă a istoriei în viaţa omului, exprimată prin deportări, puşcării, supuneri şi nesupuneri, condamnări la moarte şi execuţii” (pag. 126). Ca orice exeget al unei opere de autor, eseistul Viorel Coman manifestă şi el un fel de idolatrie de fan, dar ştie să-şi pondereze impulsurile afective printr-o echilibrată frazare cu sincopate variaţiuni şi arpegii de coloratură în gamă vivace şi în coda decente: “...un scenariu de adâncime, mult mai complex şi grav, în cheie magică, ce dă o cu totul altă dimensiune realului” (pag. 159).

Profesorul dr. Viorel Mortu, alias Viorel Coman, şi-a conceput teza de doctorat, din care face parte şi volumul de faţă, despre opera omnia a celui mai iubit dintre “frumoşii nebuni...” ai literaturii române postbelice, asumându-şi riscul de a fi acuzat de “patriotism local”, cu cerbicia şi habotnicia de altădată a creştinilor sacrificaţi în arenele publice, poate şi pentru că literatura română contemporană este pândită de pericolul unui derapaj moral, datorită celui mai imoral atac la clasici, ca Fănuş Neagu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Breban...

Sigur, există în pledoaria criticului Viorel Coman şi accente vivace de încadrare a marelui prozator într-o aură de “gargantua” balcanic, desenat rabelais-ian, cu tendinţe de punere în umbră a operei literare prin exacerbarea personalităţii telurice, de zeu puternic ameninţând viaţa copiilor săi literari.

Sau, poate că tocmai această ipostază, măgulitoare dar incomodă, a marelui scriitor a vrut să risipească eseistul şi să ofere imaginea unui OM mare, mare, mare şi cu un suflet pe măsură. Posibil!

Scriitorul Viorel Coman îşi ia măsuri de protecţie în oricare dintre ipostazele în care vrea să-şi prezinte personajul şi are la îndemână un stil ireproşabil, inconfundabil, din care rezultă ecoul unor lecturi îndelungate şi o tehnică a discursului convertit în arta de a vorbi şi, mai ales, de a scrie, într-o manieră originală, cu impact emoţional, artistic neapărat.

Criticul Viorel Coman are disciplina profesorului obişnuit cu rigoarea şi cu argumentaţia, exclude eşecul, ocoleşte diplomatic incertitudinea, acceptă altruist contradicţia şi-şi protejează personalitatea erudită printr-o limbă română elegantă, îndelung şlefuită şi trecută prin filtrul zăbovirii în bibliotecă.

Cu volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice”, stilul eseisticii scriitorului Viorel Coman are limpezimea şi răcoarea izvorului de munte, care parcurge trepte de cristalizare prin şlefuirea sensului metaforic, după ce a parcurs frecuşuri şi prăvăliri semantice din crestele înalte până la adunarea potolită din câmpie. Fraza este amplă şi armonioasă, dezechilibrată aparent, şocant, de cuvântul-concluzie, care poate însemna orice, chiar altceva decât a vrut să demonstreze, şi aceasta doar de dragul de a nu deturna sensul, valoarea operei literare spre derizoriu. Rareori riscă virtuozităţi de topică modernă şi atunci doar în intenţia de a sublinia, de a persifla, chiar de a ridiculiza pedante formule de tehnică literară, între stângăcii flagrante şi limbaj vulgar, întâlnite mai ales în poezia de ultimă generaţie.

Dumitru Anghel

 

POETUL – MAI VIU DECÂT DUMNEZEU: „SCRUM”, DE ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ

...Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre) ale Poetului. Un Poet de o putere teribilă - asemănătoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul - Olimpian şi Mistic...

...Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC! (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) - ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători - de noi şi de Creaţie şi de Creator. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră şi umană, în acelaşi timp – stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în „altceva” (nu în zăpadă: „nu mai ninge în românia” – cf. p. 24), dar, poate, într-o primăvară prin care eul-dracul se vor pierde-rătăci, prin... pierdere de identitate terestră („ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea/prin grădinile parfumate ale acestei primăveri (ar trebui să-mi dau demisia/din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş” – cf. p. 78): de la „trupul aruncat/de viu în crematoriu” – cf. p. 14 („după ce un om de nimic/ abia ieşit de la casa de nebuni/a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco” – cf. p. 26), până la „poemele astea/grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (cf. p. 48) sau: „două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu/ore de puşcărie şi scrum de ţigară” cf. p. 18 – unde puşcăria şi scrumul de ţigară au devenit sinonimele înlănţuirii vieţii, de către principiile malefice, ostile şi opuse vieţii – dar şi sinonime ale răbdării omului, în faţa încercărilor infernale, la care-l supune Instanţa Transcendenţă!).

...Poetul e trădat de lume, Lumea îşi trădează principiile şi „fericirile” creştinismului (deci, îşi anulează, pare-se, cu o violenţă şi furie inexplicabile, şansa soteriologică!). Poetul şi Lumea – „eterna” contradicţie a contemporaneităţii - ...şi, prin lupta/opoziţia contradictorială, se creează premizele (invizibile, dar intuibile! ) unei glorii iminente ...: „Meşterul Manole” este, aparent, un înfrânt al Iubirii/Anei Simetrice şi al Pământului – în realitate, este la fel de ridicul şi mistic-măreţ, pentru ne-iniţiaţii în spiritualitate, cât şi Iisus! - şi mai proaspăt, în trăire, decât însuşi Dumnezeu-Iisus, căci este, DEJA, iniţiat în dezamăgirile hristice - ale ultimelor sale zile terestre („pământul pentru cactus/pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea/Isus în primele zile”- cf. p. 18).

..Meschinăria lumii, ba chiar Pervertirea Iubirii, ating cote paroxistice şi forme dement-groteşti – prin care omenirea se reifică, poetul fals ia masca Poetului Autentic, care este, de fapt, Masca lui Momus! (...şi, în consecinţă, pare că şi Dumnezeu oboseşte/se blazează, îşi ia o...pauză! - ...iar Poetul Autentic rămâne Singura Măsură! – SINGURUL REPER PENTRU O VIITOARE VIAŢĂ, în cu totul alte coordonate de Duh): ”undeva la o masă încărcată de amici/şfemei un poet va scrie:/dacă moare dăncuş înaintea mea voi plânge puţin” (cf. p. 44).

...Ba chiar lumea nu mai poate să „înghită” sacralitatea, o desfigurează până la ne-recunoaştere, aducând sacralitatea la nivelul closetului şi Sfânta Euharistie, la nivelul grosolăniei dezgustătoare a crimei, absurde şi fără sfârşit, parcă („Eu n-am zis să tăiaţi porci/în cinstea naşterii Mele/n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi/nu frica de Mine vă trebuia/ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns/pentru a supravieţui printre voi”/spunea El cu blândeţe/şi dintr-odată unul din noi s-a ridicat/şi-a întrebat: Bine, bă, da noi nu mai mâncăm/astăzi?” – cf. p. 50) ...iar cuvintele Sfinte, în stare de CRIZĂ/DISIPARE SEMANTICĂ: ”paharul s-a umplut/closetul s-a închis./cineva a obosit să rostească:<< acesta este trupul meu – acesta este sângele meu>>” (cf. p. 32).

...Poetul/Artistul Autentic trebuie să aibă trupul în Inimă! – şi, de aici, disputa dacă încape trupul în inimă: „e dureros domnilor/nu poate o inimă să încapă un trup de om (e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil/în pântecele mamei că vrei afară/că ai cărţi frumoase de scris/că ai de cântat melodii inextricabile deocamdată” (cf. p. 30).

...Poetul este trădat, de fapt, de nebunia satanic-proteiformă a lumii, în care nu evită să „locuiască”, DIN PLIN! (şi nu evită/nu derobează de la responsabilitatea sa, în această Stare de Trădare Cosmică! – ci-şi asumă, ŞI PRIN ASTA SE MÂNTUIE, ÎNTRU MĂREŢIE ÎNSÂNGERATĂ! – „beţia”, „noaptea”/bezna satanică” acceptată, deci înjosirea umanului, până la rezidualitate cosmică...) – Nebunie „devoalată” paradoxal, ca Violenţă-Război ... „de Pace” (instituţionalizat întru strivirea Cetăţii/cetăţenilor) - POLIŢIA, apoi războiul de „adâncime”, interior, în sufletul fojgăind de microorganisme/SPITALUL - dar şi RĂZBOIUL... pur, ”cinstit” şi... direct ticălos („cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie/la spital ori în război – aş vrea să-i spun/şi tocmai acum cineva mă culege/din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea” – cf. p. 20).

...Poetul simte că laşitatea, decadenţa lumii păstrează, parcă, un reziduu de conştienţă sacrală, monstruos mutilat, prin... EVITAREA FEŢEI UMANE (a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”...), atunci când, reiterativ parcă întru eternitate, loveşte... ”ÎN SPATE”!!!: „în noaptea asta a oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna/în spate” – cf. p. 28; „stau cu jungherul acela înfipt acolo unde/acolo unde nici Tu nu te aşteptai să fie” – cf. p. 52, „cuţitul în spate pe o străduţă întunecată” – cf. p. 14 etc.

...Poetul nu-l depărtează pe Dumnezeu de sine, ci-i recunoaşte şi admiră (fără nicio ironie!) curajul şi mărinimia (de după blazare...!), faţă de o creaţie degradată, prin vină (decavare/ruinare moral-spirituală!) exclusiv umană: „doar acest curajos Dumnezeu/coborând o treaptă pentru mine” – cf. p. 14.

...Lumea şi spaţiul Luptei lui Ştefan Doru Dăncuş este, firesc, România. România devine, concomitent, Arheu al Salvării de Duh şi Model al Destructurării Spirituale Terestre. Fiecare va înţelege, din aceste două variante, nu dilema, ci se va înţelege pe sine: unul îşi va revela Autenticicitatea Chipului, altul, „Comodul”, se va complăcea în Masca de Claun.

1. Scufundarea normalităţii şi „ecranarea” spiritualităţii se produc, ca chip leproso-contemporan, al României: „lucrez ca sclav în românia”. Nu merită majusculă, numele ţării tale?! - pentru că Dumnezeu, se vede clar, MERITĂ! Nu merită (actuala „faţă”-chip de ţară), pentru că NU aceasta este faţa ei SPECIFIC-IDENTITARĂ (mai ales când se supune lui „correctness political” al masonilor „europenizanţi”/dezintegratori de identitate!, „sisifizanţi” întru des-fiinţarea Mitului Viu al Creaţiei...): ca să ajungi să-i suporţi hachiţele demoniace (dictate de forţe ce nu-i aparţin, specific şi identitar), trebuie să apelezi la sângele proaspăt al jertfei de tine însuţi, jertfă numită, manolic, Cartea Poeziei Scrise din Sângele tău – Carte nu doar ca Refugiu Cosmic (de pericolele demonului „europenizant”/masacrant de Fiinţă Vie/Specifică/Identitară!), ci Carte ca Peşteră-Uter, din care se prezumă re-naşterea Fiinţei, re-învierea spirituală, transfigurarea: „(peste 30 de ani)/desigur învins/ mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi/de poezie scrise cu sânge/mă apără de frig şi arşiţă/mai nou, europa vine la mine în vizită/sunt interesat pe post de sisif/brusc o baricadă cedează/într-una din jugulare/şi imediat apar hoardele ce dau foc/bisericii care sunt. Nu mai fug”. De observat că Poetul, pus în faţa incendiatorilor/producătorilor/năzuitorilor de/spre obţinerea de „scrum”/neant spiritual - ca răspuns dat Neantului în Marş Devastator, se identifică, eroic, cu Biserica Lui Dumnezeu – şi refuză laşitatea dezertării din propria identitate SACRĂ!

...Condiţia Poetului/Scriitor, în această Românie-Lume, devine tot mai imposibilă şi mai penibilă, îţi vine să inversezi polii morali şi să cedezi/să te predai „golului” (de sub podul Trecerii Iniţiatice, spre Sacral) – cât şi tentaţiei prostituţiei morale şi irealităţii (directe sau indirecte) – tentaţiei ştergerii din catastiful fiinţei perpetuate: „uneori e bine să fii scriitor/mereu ai o sticlă goală/ sub un pod/o fiică să facă trotuarul/un fiu să-ţi fure ziua de mâine/să te întreţină cu acest vis/toată viaţa lor/şi când mori – să dispară şi ei/ca nişte vieţi ale tale/prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi” (cf. p. 6). Greu să accepţi condiţia echivalenţei misionare: Poet=Apostol Pavel: „nu sunt pavel Doame/cum de-ai uitat că-s doru dăncuş” (cf. p. 66). Spiritualitatea, Genialitatea (ca şi în Scrisoarea I eminesciană... în care umanitatea era creatoare de, ca şi la Ştefan Doru Dăncuş... „muşunoaie de furnici”!) - devin, în aceste ultime veacuri de grosolană ipocrizie dezmăţată – veacuri mamonico-plutonice, atât de vulnerabile, în faţa jocului satanic - obiect de batjocură, de „lepădare” a vulgului de Steaua sa: „nu pot fi poetul genial şi mare/cât biserica/pot fi doar lepădatul în stradă/ numărătorul de furnici/câte-o lacrimă topeşte metalul/monedelor aruncate de concetăţeni//sunt singurul cerşetor din România” (cf. 10).

2. Dar Poetul, tocmai pentru că este Veghetorul Comorii Mistice a Spiritualităţii Terestre, nu va abdica, niciodată, cu adevărat, de la Misiunea Sa de Ocrotitor şi Paznic al Sublimului Creaţiei Lui Dumnezeu. Poetul, ieşit, până la brâu, din moleşeala şi colcăiala lui Prakrti/Borborosul Materiei, este Revelatorul Naturii Dumnezeieşti, Originare, deci de o Puritate desăvârşită; numai că acest Chip Autentic al Lui Dumnezeu nu poate fi înţeles decât de ceilalţi iniţiaţi/Paznici ai Misterelor! De aceea, abia în penultimul poem al volumului, Poetul dezvăluie Muntele, adică rezultatul iniţiatic al efortului spiritual de a se sustrage tentaţiilor borborosului infernal, destructurant de identitate şi degradant (pentru cine şi-a mai păstrat identitatea Sacrală de Românie!), Misterele Sublimului:”vino în munţi pe-nserate când/călugării dorm/şi numai clopotul unei singure stele singuratice bate/pe pământ” (cf. p. 104). „Steaua singuratică” a Poetului Ştefan Doru Dăncuş este echivalentul Paradisului eminescian, şi el sugerat prin Stea...

...Iar Iubirea Autentică se dobândeşte prin renunţarea (reciprocă, a celor două emisfere ale Re-Proiectatului Androgin!) la Sinele Terestru: „acum aruncă tot mapamondul cu pământ în mine/pe ochii mei pe orbitele mele/ei îţi distrug sfioasa alcătuire/abia acum eşti a mea! ce mult eşti a mea!”

...Dincolo de frazările zvârcolite, dincolo de imaginile apocaliptice şi de înfruntările exasperate, „pe viaţă şi pe moarte”, din jurul, parcă, a unei gropi de gunoi terestru – este disimulat Cavalerul. Poetul Ştefan Doru Dăncuş este chiar mai eminescian decât îşi doreşte...

...N-o să ne hazardăm să-l etichetăm/înregimentăm, unui curent culturalo-literar anume. El este, PUR ŞI SIMPLU, Poetul. Da, PUR! De aceea, şi poate / îndrăzneşte, printre munţii fumegând de gunoaie şi scrum ai lumii terestre (cu gândul şi năzuinţa de Duh, însă, spre Muntele Exasperant şi Deschizător de Cer, totdeodată - al Golgotei! – ...şi, de acolo, spre Muntele-Empireu...!), să se adreseze, cu smerenie luminată, către Sfânta Maria, implorând-o pentru... Mântuitorul Cuvânt-Rugăciune (nu pentru „eul/sine gâtuit”, ci pentru NOI/SINEA ELIBERATOARE, întru Neam şi Androginitate!): „Sfântă Marie pentru noi roagă-te!”

... Poate că e transmodernist. Poate că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic... şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând... Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii/IZBĂVIRII/ÎMBLÂNZIRII Celeste – este discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei.

...Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat-Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre...) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI...!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

IULIA BOSTAN – CÂND MACII AU ÎNFLORIT

Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ.

Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai tragic cu putinţă, cu preţul vieţii.

Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva?

Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printr-un mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 de picturi ale regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara...”, „Reflecţii pe margine de gând”.

Pentru o debuantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; „fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte... ştiu atunci că nu sunt singură şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin înţelepciune şi amintiri” etc.

La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare... Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi... aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu... Ştiu cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt ar fi acel lucru... Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor binele...” (Teodora)

Ionuţ Caragea (Montréal – Canada)


SPIRITUALITATE

VÂLTORI APOCALIPTICE

Periodic, suntem asaltaţi de prevestiri ale iminentei Apocalipse, iar ştirile acestea senzaţionale sunt urmărite cu sufletul la gură de către publicul apatic, speriat de multele catastrofele care se abat asupra teritoriilor unde ei au crezut că vor fi în siguranţă veşnic. Numai că, aceste dereglări climatologice sau de altă natură, fie sunt provocate de oameni care deţin puterea, fie sunt consecinţe fireşti ale ritmicităţii şi funcţionării Universului, întrucât, la anumite perioade de milenii de ani, se produce un salt astral, menit să reînnoiască mecanismele mult prea uzate ale Pământului. Atunci, oamenii trebuie să pătrundă, în funcţie de nivelul spiritual pe care îl au, în diferite dimensiuni. Unii le numesc rai şi iad, alţii, sfere de existenţă etc. Cert este că acum se inventariază sistemele de valori ale fiecăruia dintre noi, comportamentul şi acţiunile coroborate cu triada fiinţială: trup, suflet şi spirit. Biblia îi numeşte pe anumiţi oameni proroci mincinoşi, datorită aşa-ziselor preziceri despre venirea Apocalipsei. E greu însă, pentru cei neavizaţi să-i deosebească pe cei adevăraţi de cei falşi. Doar cineva cu sufletul luminat o poate face fără a da greşi. Şi totuşi, ne miră avalanşa de proorociri, care de care mai înfiorătoare şi nu mai ştim ce să credem şi de ce. Pe de altă parte, aflăm că nu trebuie să ne fie frică, ci să avem grijă de suflet, să fim atenţi la alimente, la felul de viaţă şi, cel mai important, să ne iubim unii pe alţii, aşa cum, de altfel, ne învaţă şi biserica. Familia este primordială, iar nevoile ei sunt literă de lege. Iată câteva mesaje decriptate despre ce anume trebuie să avem în vedere în aceste vremuri considerate tulburi. Tot din Biblie ştim că forţele răului nu doresc ca noi să ajungem la desăvârşirea spirituală, de aceea ne pun în cale nenumărate obstacole, pentru a ne rătăci ca într-un labirint. Diavolul ne învaţă că mai e şi mâine o zi, pe care putem s-o dedicăm lui Dumnezeu, să i ne închinăm, să mergem la biserică, iar despre sfârşitul lumii, ne încredinţează că e departe, foarte departe, reuşind astfel să ne distragă atenţia de la ceea ce este substanţial. Ce să mai spun de miile şi milioanele de minciuni ce străbat pământul şi care ne afectează viaţa şi gândirea. Marile puteri se joacă, pur şi simplu cu noi, aruncându-ne într-o beznă roz, la limita subzistenţei, în care să trăim fără să punem întrebări şi să facem doar ce ni se spune, dar totul atât de subtil, încât nici nu ştim ce se petrece şi ce ni se întâmplă. Ne sunt ascunse nenumărate secrete, care ar putea schimba lumea, care ne-ar ajuta să ne cunoaştem trecutul, originile şi să devenim mai înţelepţi cu noi înşine. A gândi pozitiv, este o alegere ideală, însă, când suntem convinşi că nimic nu e ceea ce pare, parcă am vrea să ne cerem identitatea înapoi, să reconfigurăm existenţa, să resetăm totul şi s-o luăm de la început, şi aşa va fi mai bine. E o perspectivă, una reală, chiar posibil de înfăptuit cu voinţă şi curaj.

Gina Moldoveanu


ÎNVĂŢĂMÂNT

EDUCAŢIA – O CALE A CUNOAŞTERII

Visul oricărui părinte este acela de a-şi vedea copiii realizaţi profesional. De aceea, părinţii cu pretenţii de intelectuali şi nu numai, investesc în copii de la vârstă fragedă, trimiţându-i la cursuri artistice sau practice, până când aceştia îşi vor da seama de aptitudinile pe care le au şi vor urma singuri calea profesiei care le place. E greu însă pentru părinţi să afle care sunt înclinaţiile fiilor, până când nu le testează aptitudinile în diferite condiţii. Ar fi bine ca toate aceste acţiuni să fie atent urmărite de persoane avizate: psihologi, cadre didactice specializate, medici. Doar părinţii nu vor reuşi să descopere ce le place cu adevărat copiilor, fiindcă cei mici sunt la vârsta când totul are o bază ludică, însă, cu tact şi răbdare, adulţii vor putea îndrepta atenţia copiilor către ceea ce le este de folos şi vor putea realiza cu uşurinţă tot ce şi-au propus. Un rol la fel de important îl are grădiniţa, prin metodele didactice moderne, prin diferite cursuri aptitudinale şi mai ales prin educatorii calificaţi, care ştiu să scoată la lumină personalitatea fiecărui copil în parte şi să-l îndrume, împreună cu părinţii, către ceea ce-l reprezintă ca individ. Complexitatea personalităţii nu mai este o problemă atunci când copilul este evaluat atent şi amănunţit, când îi sunt descoperite din timp componentele individuale care îl definesc ca om şi-l pot determina să facă alegerea corectă din punct de vedere profesional. Capacităţile sale sunt ascunse în structura afectivă, care la această vârstă este fragedă şi delicată şi necesită multă dăruire din partea evaluatorului şi a educatorului pentru a i le defini.

De cele mai multe ori, copiii fac ceea ce vor doar părinţii, fiindcă ei n-au putut, sau împrejurările au fost vitrege, iar acum a venit momentul să trăiască intensiv prin copiii lor, fiind convinşi că au ales corect, fără a lăsa loc de interogaţii. Însă, uneori, părinţii greşesc, trimiţându-şi copiii la cursuri de care aceştia nu sunt atraşi, ori, pur şi simplu, nu au aptitudinile necesare să le urmeze. Atunci, ce e de făcut? Părinţii trebuie să consulte un psiholog, să meargă la acesta şi cu propriul copil şi împreună să descopere ce e de făcut, pentru ca nimeni să nu sufere ulterior. Desigur, sunt fericite acele familii care au copii ce pot fi modelaţi uşor, iar părinţii îi cunosc atât de bine, încât ştiu exact ce le trebuie şi ce le-ar plăcea. Acestea sunt cazuri rare. Alţii, lasă educaţia doar în seama profesorilor, având deplină încredere în ei, numai că o astfel e atitudine este îndoielnică. Toţi trebuie să ne implicăm în educarea copiilor, chiar dacă este foarte dificil, fiindcă unii sunt temperamentali şi greu de stăpânit, alţii au o fire melancolică şi trebuie mereu stimulaţi să întreprindă diverse acţiuni etc. De aceea există tot felul de programe educaţionale pentru diferite nivele şcolare, însă numai cei ignoranţi nu le găsesc şi refuză să le aplice. Poate nu-şi dau seama că educaţia copilului preşcolar este primordială pentru viitorul său profesional. Fireşte, toate acestea necesită şi resurse materiale, de care unii părinţi nu dispun, dar şi pentru ei există soluţii: de exemplu, Palatul Copiilor şi Elevilor, unde se organizează cursuri gratuite şi unde există profesori specializaţi în diferite domenii, astfel încât este imposibil ca un copil să nu-şi găsească locul şi menirea în lumea aceasta concurenţială. Mai târziu, la şcoală, copiilor le va fi mai uşor să se integreze şi să depăşească barierele emoţionale, care sunt fireşti pentru această vârstă. Astfel, copiii care au deja o bază educaţională, au curaj să încerce orice altceva şi să descopere în ei noi valenţe pentru a se remarca în societate ca nişte indivizi capabili. Şi tot aşa, parcurgând întreg demersul educativ, individul va descoperi că învăţământul, de orice nivel, îi poate oferi orizonturi infinite de cunoaştere, numai că trebuie să se implice total în acest proces convenţional.

Gina Moldoveanu


REPERE...

VARZĂ DE BRUXELLES (III)
AMSTERDAM - O ALTĂ VENEŢIE

Acoperim cu Thalys cei 173 km în mai puţin de două ore. Uite, stadionul echipei Feynoord! Ce le-a făcut bătrâna doamnă, UTA, acum …! O tempora!

Trecem prin Rotterdam (pe urmele bunicului), primul port al Belgiei - cu un nou centru economico-financiar, plin de zeci de macarale (criză?!?). Sărim graniţa şi trecem prin Haga cea linistită, sediul guvernului olandez, locul de unde ni se tot anunţă, pe bandă procesele pierdute de România, procese judecate, mai întîi, de justiţia (!?) noastră, şi abia aşa câştigate de românii nedreptăţiţi. Dar câţi îşi pot permite Curtea de la Haga?!

Aterizăm în capitala constituţională a Ţărilor de Jos, Amsterdam, printre zeci de mii de biciclete, unde Madame Tussaud ne invită insistent să intrăm. Pas! O ştiu ab ovo. Marylebone Road, London NW1 5LR, Marea Britanie. În rest, Mokum este o urbe de tip julesvernian. Pe canale, mii de ambarcaţiuni într-o continuă mişcare. Magazine mici-mici. Şi multe-multe.

Rembrandt, un tip care îşi cunoştea din plin valoarea, ca şi Eminescu, domină piaţa, unde ne tragem o clipă răsuflarea, după ce am trecut prin, aţi ghicit, Piaţa Mare (Piata Dam). Magnoliile ne liniştesc neuronul cu flacăra violet! De care, se pare, nu-i străin nici Spinoza venit din Lusitania după ce intrase-n conflict cu ai lui. Acum, maiestuos, meditează la problemele sale existenţiale şi numai şlefuieste lentile pentru asigurarea traiului cotidian. Să ne întoarcem la artă plastică. Muzeul Van Gogh conţine, pare de la sine înţeles şi totuşi nu întotdeuana e aşa, cele mai multe tablouri ale solarului pictor, organizate pe cinci mari secţiuni, după locurile unde a creat: Paris, Arles, Saint-Remy, Auvers-sur-Oise şi… Olanda.

Pe stradă întâlnim furgonul celebrei mărci de bere Heineken. Fabrica nu mai e funcţională, ci doar un muzeu în care comercialul + turismul se îmbină armonios şi profesionist. În prețul vizitei trei halbe. Cine poate. Multi, NU! Poţi comanda şi o sticlă cu bere personalizată. Eticheta.

Piaţa Dam este punctul zero al fostului sat de pescari pe la 1270, când au făcut un baraj pentru a opri râul Amstel (alt brand). Palatul regal, iniţial primărie şi tribunal, e într-o permanentă restaurare. Atenţie! În secolul al XVII-lea era cea mai mare clădire din Europa. De fapt, regina Beatrice mai are la dispoziţie două palate, acesta fiind cu caracter festiv, diplomatic. si turistic. În apropiere e celebrul cartier Red, cu fetiţe, ierburi şi cafenele. Biciclistele mi-au fost suficiente! Am trăit live o scenă din Lege si ordine. Mergeam agale pe o stradă ce avea, în dreapta, unul dintre sutele de canale. Văd doi poliţişti, o ea şi un el. Pe biciclete. Zic în sinea mea. Scot aparatul să prind o imagine trăsnet. O altă pasiune, care a creat, deseori, mari furtuni în familie de-a lungul anilor: Du-te, mai spre stânga! Stai, nu văd (clădirea, pomul, gardul, statuia ...)! Nu aici, nu cade bine lumina... ceea ce, recunosc, este neplăcut, de multe ori, în final abia dacă îi iese nasul pozatului. Aplic strategia. Îmi trimit ardeleanca în faţă, ca să nu fiu observat. Nu apuc să scot imaginea cum veneau ei călare. Totul se precipită. Brusc, aruncă bicletele pe stradă, se reped spre un individ pe care-l pun cu faţa la zid. Ea, mititică se opintea din greu, citându-i, cred, pe nerăsuflate din lege. Apare, ca din senin, alt echipaj velo. Descalecă şi iau poziţia standard cu spatele la cei trei. Din privirile lor, înţeleg că trebuie să continuăm plimbarea de plăcere. Pe sub curea reuşesc să trag, totusi, două cadre. Muream de curiozitate să văd ce-a ieşit! În premieră mondială, dau publicităţii o imagine. În cealaltă, am chiar faţa teroristului, violatorului, pedofilului, narcomanului sau ce o fi fost el. Se vede bine şi micuţa parteneră a poliţistului. Ăştia nu umflă ca la noi, cu surle si TV-urile aferente. Acolo, când te-au umflat, la ei rămâi!

Piaţa Albert Cuyp se află pe strada cu acelaşi nume, ideală pentru cumpărături. Fără maşini, fără biciclete! Brandurile sunt aceleaşi ca în toate marile capitale europene, dar în magazine mici-mici, aşa cum am constatat de la bun început. Canalele nu permit. Sunt şi mall-uri, dar n-au farmecul uliţei străbătute pe îndelete. Iată un businessman din Moldova, cu artizanat si alte alea.

- Merge?

- Merge, Doamne ajută!...

Luăm magneţii şi vederile de rigoare. Musai, să mai cumpăr un frigider!

Ni se spune că Parcul Vondel este vizitat anual de peste zece milioane de oameni. Nu ne numărăm printre ei. Ocolim Muzeul Torturilor. 5 euro adulţii şi 2,50 euro copiii! Informaţiile sunt expuse pe toţi pereţii în olandeză şi limbile de circulaţie, mai puţin limba rusă! Program de la 10 a.m. la 23 p.m.! Normal, muzeele se închid şi aici la ora 18, dar ce nu fac bieţii pentru o tortură mică, mică! Ceea ce văzusem la Londra, rămâne arhisuficient cu privire la capacitatea spiţei umane în mângâiatul semenilor. La noi se practică metode mult mai sofisticate şi eficiente pentru ciocu mic: cea cu -25% (= -36,5%) fiind verificată pe propria-mi piele. Să nu audă, cumva, europenii şi să se molipsească!?!

Aşa că alegem marea Piaţa de flori de peste canal. Lalele au ajuns aici de la Viena pe la 1594. Şi aşa a început nebunia cu simfonia culorilor, a afacerilor ce aduc profituri uriaşe. Consoarta a plecat de la un plic cu cinci bulbi (2,5 euro) ca, în final, să ia şi unul cu o sută (5 euro). Plus alte seminţe. Închei cu Muzeul Tehnic Nemo, o uriaşă clădire tip navă pe cinci niveluri. Totul e pur tehnic. Afli ce se întâmplă când te săruţi, ce-i cu OZN-urile. O zi la Nemo şi poi mori. Mai bine lipsă. Când ştii prea multe, iar nu-i bine. Mai ales chestia cu chimia sărutului!

O altă super zi încheiată cu sprintul spre Thalys, care ne duce la casa temporară Queen Anne din fata Teatrului Naţional din Bruxelles.

Sergiu Găbuleac (Bucureşti)

 

STRĂZILE ORAŞULUI

Brăila este un oraş frumos. Are străzile drepte, frumos aşezate, ceea ce creează impresia unui lucru bine făcut… Şi, aproape uşor de cuprins în căuşul palmelor!... Dar ele, străzile, sunt lungi, drepte şi pregătite, parcă, să-ţi încurajeze gândul de a te duce. Căci, nimic nu te opreşte!...

Nimic nu te face să eziţi!... Nimic nu-ţi face sufletul prizonier!...

Ele, străzile, pornesc din centru spre margini… Din “tiri-plic”!... Ca nişte spiţe! Ca nişte ramuri, care sunt pregătite să susţină toată ţesătura celorlalte surate… Şi se aşează ele astfel, întocmai ca nervurile unei scoici… Sau ale unui evantai!... Şi, apoi, primesc toate acele străzi, care urcă de la Dunăre… Străzi, care, după ce vizitează întregul oraş, cuprinzându-l într-o îmbrăţişare tandră şi, arcuindu-se uşurel, coboară tot spre Dunăre, momindu-te cu unul din vadurile sale…

Dacă porneşti de la malul apei, pe una din aceste străzi şi urci încet către oraş, şi mergi, mergi neabătut prin tot oraşul pe acelaşi drum, nici nu ştii când, în faţa ochilor, vezi, iar, apa curgând la vale, ca şi cum nimic nu s-a schimbat.

Parcă, nici nu mai ştii dacă ai mers atâta drum... sau numai ai fi vrut!... Parcă, nici nu mai ştii dacă te duci… sau dacă vii?!... Căci apa Dunării este tot acolo!... În faţa ta!... Te-a condus!... Şi te-a aşteptat, totodată!... Să te întorci?!...

Pentru că au străzile acestea un gând al lor!... Să te ţină legat de Dunăre!... Stă în puterea lor s-o facă!... Şi chiar o fac, fără să bagi tu de seamă!...

Pentru că străzile acestea pornesc din centru spre margini… Unele… Şi din Dunăre în Dunăre, celelalte… Ca o adevărată pânză de păianjen!... Ţesătură!... Iar celelalte străzi, care se mai împletesc pe această urzeală, formează modelul acestui frumos covor al oraşului… Şi apoi verdeaţa… Multă verdeaţă!... Mai întâi sunt parcurile… Apoi bulevardele… Mai lungi sau mai scurte… Şi străzile principale străjuite lângă bordură de copaci umbroşi…Ori castani, ori salcâmi, ori tei… Cu flori, care te îmbată cu parfumul lor inconfundabil!...

Dar nu numai aceştia!... Căci fiecare şi-a împodobit curtea, dar şi partea de stradă de lângă gard, cu pomi încărcaţi de poame, care strălucesc între frunzele legănate, fructe care te ademenesc şi care ţi se dăruiesc… Doar să întinzi mâna şi să le prinzi!... Iar florile îţi râd cu gura până la urechi, de parcă fiecare te ştie de când lumea…

Străzile!... Cred că aşa au fost rânduite de multă vreme!... Aceste străzi mai speciale, care desenează vecinătatea imediată a vechiului oraş, al cărui şanţ înconjura cetatea de demult, parcă sunt magice!... În afara celor trei bulevarde lungi (uliţa Zidului, uliţa Taluzului şi

uliţa Laterală), care au acelaşi gând de cuprindere, de înconjur, de ocrotire, celelalte arcuri sunt în număr de şapte… Magic număr!... Poate de aceea vizitarea oraşului este plină de farmec şi de magie pentru toţi oaspeţii Brăilei… Care doresc mereu să se întoarcă aici!...

Şi, ca să nu te încurce, ele, străzile, şi-au păstrat acelaşi nume de atâta timp!... Ca un nume de familie, care vine de la strămoşi!... Şi care se plimbă prin faţa ta ca o carte de istorie deschisă…

De la bulevardul Cuza, fostul zid al cetăţii, pe la bulevardul Carol, ”uliţa Largă” de atădată şi tot aşa, până la bulevardul Dorobanţilor, “strada Laterală”…Mai la o parte, de!...

Şi între ele, istorie!... Nume de istorie!… Aceste străzi, toate zece, te conduc din istoria mai veche a Marelui Ştefan şi a Bravului Mihai, pe la Unirea lui Cuza, te trec prin Războiul de Independenţă, îţi povestesc faptele Regelui Carol Întâîul Întregitorul şi îţi aduc în amintire Războiul din 1916-1918, urmat de întregirea dodoloaţă…Te plimbă, adică, prin istoria mai de demult sau mai apropiată ţie..

Cu geografia lor desenată şi cu numele lor, îţi plimbă prin faţa ochilor şi istoria ta!... Iar tu, urmaşul, simţi sub pasul tău, amintirea atâtor vremuri… Căci acum doar atâta ştii astăzi: că pe această stradă, cu… acest… acelaşi nume, mergi tu, a mers tatăl tău, şi a mers bunicul tău şi, poate, chiar şi străbunicul tău!...

Străzile!... O mai fi venit careva, cândva, de nu ştiu unde, botezându-le pe unele dintre ele, mai nu ştiu cum, aşa, doar ca să te încurce, de parcă, ar fi vrut să le ia de aici şi să le tot ducă!... Pentru ca tu, cel ce aveai să vii peste ani şi ani, să nu le mai găseşti!... Să le cauţi în amintirea ta ancestrală, dar ele să fie rătăcite sub alt nume!...

Şi, poate, să pleci în lume să le găseşti!... Să laşi locul liber!... Cui?... Altora!...

Dar, nu!... Vezi bine, că ele, străzile, au rămas pe loc…Au lepădat numele acelea de împrumut forţat!... Dacă au vrut, au primit câte un nume nou, drag oraşului, al unui suflet luminat ridicat dintre locuitorii săi… Căci aceste locuri au binecuvântat lumea cu nume sonore!... Dar de rămas, străzile au rămas aici!...Pentru tine!... Trainice şi perene!… Şi ai să afli că s-au mai împodobit!… Poate, pentru ele!... Dar, poate, şi pentru tine!... Schimbându-şi straiele, desigur, şi-au schimbat înfăţişarea…Însă, tot ele sunt!...

Astfel, mai afli, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ele, străzile, sunt de aici... Şi că tu eşti de aici!... Le recunoşti!... Şi aici rămâi cu sufletul, oriunde te vor duce paşii în viaţă!...

Pătraşcu Lucia

 

OAMENI ŞI LOCURI
SECUIENI – BACĂU

Nu ştiu dacă într-o viaţă anterioară am hălăduit prin locurile mirifice ale Secuienilor (Bacău), dar am sentimentul că aparţin atât ţinuturilor respective, cât şi localnicilor. Oameni şi locuri, trăiri şi sentimente, bucurii sau tristeţi trecătoare. Toate laolaltă s-au adăpostit la umbra sufletului meu şi din izvorul lor sorb picături dulci – amărui, ca dintr-un medicament care alină dorurile inimii.

M-am dus o dată, si-ncă o dată, iar gustul de ducă s-a accentuat. Acolo mi-am regăsit pacea sufletească, iubire cu carul, şi tot acolo mi-am recăpătat zâmbetul şi râsul demult pierdute. Uitasem cândva să râd cu gura până la urechi, să simt că lumea e aşa cum e şi nu se schimbă de dragul schimbării, să merg printre semeni şi să nu iau în calcul nici mersul lor grăbit, şi nici măştile lor de tot felul. Mă simţeam uneori mutilată sufleteşte şi credeam că leac de vindecare nu mai este. Aveam senzaţia că pământul stă pe loc, iar eu păşesc doar pe drumuri îmbâcsite, care îngreunează respiraţia.

Senzaţii! Doar senzaţii! La Secuieni, în casa sufletului meu, au dispărut toate relele. În spatele grădinii casei mele, grădină mare, întinsă şi plină cu de toate, se răsfaţă în lumina soarelui (care nu arde ca în Bărăgan) Valea Fătăciunii, locul acela fantastic de frumos, care, din păcate, odinioară adăpostea sute de hectare de livezi şi podgorii. E primul loc către care mă îndrept după ce-mi aranjez bagajele în camera mea de meditaţie. Respir aerul curat al Secuienilor şi-mi întind apoi oasele pe verdele crud al ierbii şi-al florilor de câmp. Privesc seninul cerului, ţintind apoi în depărtare fereastra deschisă între două bucăţi de pădure la care au tot visat să ajungă (încă din copilărie) prietenii mei ing. Ion Batin şi prof. Victor Obreja. Deşi anul acesta amândoi au împlinit venerabila vârstă de 79 de ani, timpul nu le-a permis. Nu dat verdicte şi nici prorociri nu fac, dar sper ca într-o zi să ajung acolo măcar eu şi din locul mult visat să le trimit semne de izbândă.

De bogăţia acelor locuri nu mai amintesc decât pomii care s-au încăpăţânat să reziste vremurilor, vremuind sălbatic alături de cei care i-au tăiat încă din primii ani de după mişcarea din 89. Peri care acum fac pere pădureţe, nuci şi pruni, rugi de mure, porumbar şi coarne, aluni şi câte-un butuc de vie. Şi undeva în depărtare, la margine de vale, tronează casa lui Viorel, numită de dl Batin casa din livadă, care odinioară adăpostea birourile şi crama plină de vinuri alese. Construită pentru a rezista, clădirea a fost cumpărată, înainte de a se deteriora, de Viorel, stabilit cândva în Bucureşti, dar întors la timpul potrivit în meleagurile în care a văzut lumina zilei. Revenit acasă cu nevastă şi copii, cu pisică şi căţel, familia acestuia a-ncărcat casa din livadă altfel. Mulţi dintre localnici au crezut atunci că locul acela o să prindă din nou rădăcini, iar noii proprietari or să sfinţească locul. Nimic nu s-a-ntâmplat din ceea ce se dorea să fie. Rămas la scurt timp fără copii şi nevastă, căci pâinea străină e mai dulce, Viorel apare şi dispare ca o nălucă, devenit forţă de muncă pentru cei care au nevoie de ajutor. Eu sunt om serios, spune chiar el atunci când îl stârneşti la vorbă. Eu muncesc cinstit şi nu fur. De foame nu mor, dar sunt supărat căci familia mi s-a risipit. Multe s-ar fi putut face prin locurile astea, dar singur nu pot, deşi sunt în putere! În zilele de sărbătoare umblă îmbrăcat în haine albe: Aşa-mi place mie să mă îmbrac! Nu cătaţi, domniţă, că sunt mai închis la faţă! Nu spun nimic, ci doar zâmbesc, iar el înţelege sensul zâmbetului meu căci e băiat deştept, umblat prin capitală mulţi ani!

Am lăsat casa din livadă în mijlocul bălăriilor şi-a bunătăţilor pământului care rodesc în ciuda celor care nici măcar nu le mai fură rodul ca odinioară, (acum hoţii se-dreaptă lejer către grădinile localnicilor şi fură la comandă), şi-am plecat într-o vizită de lucru la nea Emil Ursache, om ajuns la vârsta de 99 de ani, sănătos şi voinic, de parcă n-ar fi atins nici 70. Munca şi cinstea m-au ajutat să ajung la etatea asta, a răspuns bătrânul curiozităţii mele. Am mâncat sănătos şi-am băut cumpătat, n-am făcut exces niciodată şi nu m-am făcut de râs în faţa satului. N-am fumat şi nu m-am îmbătat vreodată şi-am mers mult pe bicicletă. Drept este că a avut o muncă de peniţar toată viaţa, deşi nici munca câmpului nu i-a fost străină. Acum e supărat căci lumea e schimbată în rău: Oamenii nu mai vor să muncească, iar cuvântul nu mai este cuvânt. În cine să mai crezi, când nici cu ai tăi nu te mai înţelegi? Şi cum nu trebuie să te pui rău cu femeile, nea Emil le-a iubit zdravăn. Am avut şi mândre, cum să nu le iubesc? Dar nevasta a rămas tot nevasta mea! mi-a spus la plecare bătrânul cu ochii licărind a bucurie la amintirea anilor trecuţi.

Şi-ntr-o duminică frumoasă, cea dinaintea zilei de Sf. Maria, primăriţa Margareta Luncanu din Secuieni m-a invitat alături de gazdele mele, Cornelia şi Ion Batin, la o manifestare culturală de mare amploare desfăşurată chiar la Primărie. Femeie destoinică, aflată în fruntea comunităţii din anul 2000, întâi ca viceprimar, apoi ca primar, a oferit consătenilor ei momente deosebite, aducând pe scenă Ansamblul Folcloric Busuiocul din Bacău condus de dr. Petrică Vlasie.

Am demarat proiectul plecând de la proverbul Cine nu are bătrâni să şi-i cumpere! mi-a spus Margareta Luncan. În cinstea celor 9 cupluri care au împlinit 50 de ani de căsătorie am făcut totul. Sprijinită de CJ – Bacău, prin persoana dlui Dragoş Benea şi de pr paroh Sandu Traian care a oficiat slujba religioasă, am reuşit să transform acea zi într-o adevărată sărbătoare. Am oferit tuturor un regal de muzică populară pe care, cu siguranţă, nu-l vor uita multă vreme. Au evoluat în faţa publicului nostru dansatori, interpreţi de muzică populară consacraţi, cum ar fi Maria Şalaru, şi nu numai. La Nunta de aur fiecare cuplu a primit câte un buchet de flori şi suma de 300 de lei. O bucurie amestecată cu lacrimi de mulţumire, fiindcă au reuşit să parcurgă împreună drumul căsniciei. Suma oferită nu este foarte mare, dar este un semn de preţuire. Aceşti oameni reprezintă pentru noi reale modele de viaţă.

Nu este uşor să organizezi astfel de momente, cu o aşa încărcătură emoţională. Mărturisesc că atât primăriţa, care era îmbrăcată, din respect pentru ţinuturile secuienilor, în costum naţional, cât şi ceilalţi participanţi au trăit clipe înălţătoare. Într-adevăr, longevitatea unei căsnicii poate deveni model pentru toţi aceia care se hotărăsc să pornească la drum împreună. Încântată şi eu de ceea ce vedeam, dar şi curioasă să aflu ce alte minunăţii mai făcuse primăriţa în afară de spectacole, care puteau fi interpretate şi altfel, urma să descopăr că, într-adevăr, pi buni cum spune moldoveanul, rezolvase multe probleme stringente pentru comunitate. Nu este uşor să lupţi cu mentalităţile oamenilor, a continuat dumneaei. Electrificarea satului Glodişoarele şi construirea unei şcoli în acelaşi sat înseamnă pentru mine fapte şi nu promisiuni.

Mărturisesc că am făcut ochii mari, fiindcă nu credeam că în acest secol mai există sate întregi de oameni care bagă aţa în ac la lumânare sau la lampa cu petrol, când atâţia mari conducători se laudă cu tot felul de realizări. Cuvântul de ordine al primăriţei s-a simţit şi-n drumul asfaltat care duce spre biserica satului, dar şi-n ajutorul acordat în construirea casei praznicale. Multe lucruri urâte or fi şi-n locurile secuienilor, dar mie mi-a plăcut ca în vara asta să le văd doar pe cele speciale, iar inima mea să bată în acordul lor. Am plecat din acele meleaguri cu nostalgia reîntoarcerii şi cu dorul de cei dragi.

Angela Burtea

 

O FIICĂ A SEBEŞULUI DE SUS, DOCTOR ÎN ŞTIINŢE MEDICALE

„Mulţi sebeşeni poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui Dumitru Stănilă. Lucica este un om de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!”

Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este imaginea fidelă a femeii de carieră: inteligentă, ambiţioasă, riguroasă, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare. Predă timp de şapte ani la două universităţi din Algeria, vizitează o mulţime de ţări din întreaga lume şi nu se lasă copleşită de temeri atunci când stă faţă în faţă cu aventura: e curajoasă şi participă la un safari în Namibia!

Am vorbit de curând câteva zeci de minute cu doamna profesor la telefon şi am avut privilegiul de a afla o mulţime de lucruri despre Domnia Sa. Cooperantă, deschisă, foarte simpatică şi cu un real simţ al umorului, Luciana Stănilă a rememorat câteva momente semnificative din viaţa şi cariera sa, dezvăluindu-mi, printre altele, principiile care i-au folosit drept jaloane în plan personal şi profesional.

„În viaţă, sunt două lucruri importante: familia şi cariera!”

Iată filosofia de viaţă a doamnei profesor Luciana Stănilă! Am povestit minute în şir despre nea Mitică şi Sebeşul de Sus, despre viaţa şi experienţa Domniei Sale. Este un om împlinit, trăieşte la Cluj, împărţindu-şi timpul liber între Cluj, oraşul care a adoptat-o cu mulţi ani în urmă, Sibiu şi Sebeşul de Sus, pe care nu uită să-l viziteze atunci când timpul îi permite. Casa pe care a moştenit-o de la familie în satul natal a vândut-o acum câţiva ani, unei familii sărmane… Acum, doamna Luciana este pensionară şi se bucură de fiecare moment, încercând sentimentul împlinirii la porţile senectuţii.

S-a născut în Sebeşul de Sus la 27 decembrie 1941, într-o familie de oameni cumsecade. Dumitru Stănilă, tatăl său, era din Sebeşul de Sus iar mama, care moare foarte tânără, când Luciana de-abia împlinise doi anişori, era din Sebeşul de Jos…

Ce coincidenţă stranie, mama lui Mitică Sinu murise când acesta avea trei ani! Iată doi copii rămaşi orfani de mamă care nu-şi vor aminti vreodată nici chipul şi nici mângâierile celor ce le-au dat viaţă, doi copii care, în ciuda lipsei dragostei materne, primesc o educaţie sănătoasă şi îşi urmează fiecare calea, reuşind să-şi împlinească visele şi să-şi facă un rost în viaţă. Luciana era mică, avea doar şapte ani când Dumitru Sinu a plecat din România. Nea Mitică îşi aminteşte însă de Lucica de-atunci, pentru că mama vitregă a lui era bună prietenă cu bunica Lucicăi şi între cele două familii relaţiile erau foarte apropiate. Este crescută de bunica din partea tatălui până la vârsta de şase ani, când tatăl său se recăsătoreşte cu o femeie inimoasă şi descurcăreaţă. Ea va avea grijă de Luciana, ca de copilul ei. Se mută la Cluj, şi Dumitru Stănilă ajunge secretarul Facultăţii de Medicină.

După absolvirea şcolii primare, Luciana Stănilă urmează cursurile Liceului „George Coşbuc” (Liceul nr. 2) din Cluj. Anul 1959 aduce mare bucurie în familia Stănilă, pentru că Luciana devine studentă la medicină (absolvind, apoi, facultatea cu rezultate deosebite). Stagiatura o face în oraşul de pe malul Someşului Mic, în perioada 1965-1966, după care se înscrie imediat la doctorat, urmând cursurile la zi (1966-1969).

În trei ani de muncă asiduă, de studiu intens şi cercetare, publică mai multe referate şi articole de specialitate. Rezultatele cercetărilor efectuate îi aduc satisfacţie, culminând cu finalizarea şi susţinerea tezei de doctorat.

O carieră de succes

După ce-şi susţine teza de doctorat, în 1970, performanţele obţinute o impulsionează să pătrundă tot mai adânc tainele domeniului în care se specializase şi pleacă pentru trei luni în Germania (1 septembrie - 1 decembrie), unde lucrează alături de specialiştii germani într-un laborator de biologie celulară. Este primul contact cu străinătatea, care se pare că-i va deschide tinerei doctor în microbiologie, apetitul pentru munca în afara graniţelor. În timpul şederii în Germania face o scurtă călătorie în Franţa. Cum securitatea comunistă era foarte vigilentă, Luciana Stănilă este chestionată imediat asupra motivului deplasării sale în Franţa. Societatea românească a acelor timpuri era în plină efervescenţă comunistă, iar deplasările în străinătate se puteau face numai după îndelungi verificări ale solicitanţilor. Absolut totul trebuia raportat sub forma acelor vestite informări scrise, care, după evenimentele din decembrie 1989, pre mulţi au să popească…

Pe parcursul următorilor aproape patru ani, până în 1974, Luciana Stănilă este asistent universitar în cadrul UMF Cluj, făcând parte din corpul profesoral al catedrei de microbiologie.

Prin anii ’70, graţie protocoalelor încheiate între guvernele României şi cele ale ţărilor mai puţin dezvoltate din Africa de Nord, cu precădere Algeria şi Maroc, pe fondul unei crize acute de cadre didactice în instituţiile de învăţământ din aceste ţări, un mare număr de profesori români, din toate domeniile, vor preda în şcolile africane. Luciana Stănilă pleacă în baza unui contract de cinci ani în Algeria, unde ocupă funcţia de şef de lucrări la Facultatea de Medicină din capitala ţării, Alger (1974-1979).

Revine la Cluj în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) „Iuliu Haţieganu”, unde urcă o treaptă profesională, ajungând conferenţiar universitar. Rămâne la universitatea clujeană până în 1983, când se întoarce în Algeria. În intervalul acesta, îi pierde, unul după altul, pe cei dragi din familie: în 1980, mama sa vitregă se stinge din viaţă. Tatăl său, Dumitru Stănilă îşi urmează soţia la scurt timp, în 1981, ca apoi, în 1982, să plece la cele veşnice şi bunica ce i-a fost atât de dragă – mama tatălui său, astfel că, doamna Stănilă se va dedica în exclusivitate profesiei.

Pe parcursul derulării celui de-al doilea contract cu Algeria, activitatea Lucianei Stănilă se desfăşoară la Constantine (al treilea oraş algerian, ca mărime), în calitate de conferenţiar la facultatea de medicină din localitate. În anul 1984, în timpul şederii sale în Algeria, reuşeşte să viziteze Egiptul.

Revine în România în anul 1985 şi va lucra, până la vârsta de pensionare, la UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj, urcând, treaptă cu treaptă, în ierarhia profesională, după cum urmează:

1985 - 1990 – asistent universitar;

1990 - 1993 – şef de lucrări;

1993 - 2004 – conferenţiar universitar;

2004 - 1 octombrie 2007 – profesor universitar.

În toată această perioadă, Luciana Stănilă continuă cercetările în domeniul în care se specializase şi predă cursuri universitare multor generaţii de tineri. În acelaşi timp, publică o sumedenie de articole şi lucrări de specialitate. Editează astfel mai multe cărţi, unele traduse şi în limbile franceză şi engleză, ce vor deveni materiale de studiu pentru viitorii medici şi mijloace de informare pentru cei care deja lucrează în domeniu. Amintesc aici câteva titluri: Microbiologia bolii parodontale, 1993, Microbiologia cavităţii orale, 1994, General bacteriology and virology, 2001 (editată şi în limba franceză în anul 2003) şi altele.

În 2007, doamna profesor Stănilă se pensionează, însă continuă să colaboreze cu UMF Cluj, în sistem plata cu ora. Ar fi avut posibilitatea să lucreze oriunde în lume în profesia în care era senator de drept, însă a iubit dintotdeauna universitatea clujeană, a iubit Clujul, oraşul în care s-a format ca om şi profesionist; în plus, şcoala medicală clujeană este renumită în Europa şi în întreaga lume, medicii putându-se remarca şi aici la fel de bine ca în orice ţară din lume.

UMF „Iuliu Haţieganu” – Pepiniera valorilor medicinei româneşti şi internaţionale

Ştiinţa medicală este cea mai apropiată de suflet, fiind cea mai apropiată de om – spunea Iuliu Haţieganu (1885-1959), eminentul clinician, organizatorul serviciului medical transilvănean după al Doilea Război Mondial, al cărui nume îl poartă astăzi universitatea de medicină clujeană. Autor a numeroase lucrări ştiinţifice şi articole de specialitate, Iuliu Haţieganu este fondatorul şcolii medicale clujene şi simbolul universităţii din oraşul de pe malul Someşului Mic.

Tradiţia educaţiei medicale clujene este cunoscută pe toate meridianele lumii. Avându-şi începuturile încă din Evul Mediu, a cunoscut o dezvoltare de amploare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Victor Babeş, renumit specialist în domeniul microbiologiei, Emil Racoviţă, explorator polar şi fondator al biospeologiei, Iuliu Moldovan, pionier al politicilor de sănătate publică, Iuliu Haţieganu, clinicianul strălucit al Transilvaniei, Octavian Fodor, întemeietorul gastroenterologiei în România, Valeriu Bologa, unul dintre cei mai importanţi istorici ai medicinei din Europa şi alţi iluştri profesori şi cercetători s-au numărat printre specialiştii universităţii medicale clujene care i-au ridicat cota şi prestigiul, punându-şi în slujba ştiinţelor medicale, şi în speţă a omului, toată inteligenţa şi munca lor.

Studenţii absolvenţi ai universităţii medicale clujene au demonstrat de asemenea calitatea studiilor efectuate aici prin profesionalismul ce i-a făcut cunoscuţi pretutindeni în lume. Corpul profesoral de excepţie a avut ocazia să se perfecţioneze, mai ales după 1989, în unităţi similare din Europa Occidentală sau Statele Unite.

Condiţiile de studiu create, spaţiile de învăţământ modernizate şi dotările laboratoarelor cu tehnică modernă, alături de institutorii de marcă, au atras tot mai mulţi studenţi străini, UMF Cluj devenind o instituţie internaţională, în care studenţii pot desluşi tainele medicinei în limbile engleză şi franceză.

Luciana Stănilă a avut o contribuţie esenţială la înfiinţarea secţiilor universităţii cu predare în limbi străine: linia engleză, în 1998, ea însăşi predând în limba lui Shakespeare până în 2004, şi linia franceză, în anul 2000. Îmi spunea distinsa doamnă profesor că la întoarcerea din Africa, avea o grupă formată aproape în exclusivitate din tunisieni, aşa că este lesne de înţeles faptul că înfiinţarea secţiilor cu predare în limbi străine devenise o necesitate.

Iată cum prezintă astăzi Profesor Doctor Constantin Ciuce, Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, instituţia în fruntea căreia se află:

Studenţii noştri au posibilitatea să studieze în condiţii foarte moderne şi să participe la cursuri în amfiteatre bine dotate. La dispoziţia studenţilor se află o bibliotecă bogată, cu un serviciu personalizat. Timpul liber poate fi petrecut la baza sportivă a universităţii noastre, sau prin participarea la activităţile culturale, atât de variate în oraşul nostru, dar şi prin vizitarea punctelor turistice ale zonei. Taxele de şcolarizare sunt foarte accesibile, iar costul vieţii nu este ridicat.

Oraşul Cluj Napoca este situat în inima Transilvaniei, este un oraş frumos, cu o bună infrastructură, cu o bogată viaţă culturală, cu foarte mulţi tineri ce studiază în cele şase universităţi. Amprenta multiculturală datează de peste 1.000 de ani, iar locuitorii clujeni sunt toleranţi şi prietenoşi. Mulţi dintre foştii studenţi la medicină s-au îndrăgostit de acest oraş şi s-au stabilit aici, întemeind o familie. În glumă, se poate spune că acesta este singurul pericol care îl pândeşte pe cel/cea care ar vrea să studieze aici.

Suntem mândri să vă invităm să citiţi aceste rânduri şi, ca urmare, să veniţi să ne vedeţi lucrând.”

Îmi vorbise doamna profesor despre UMF Cluj cu un respect deosebit. S-a simţit legată de tot ce însemna acestă a doua sa casă şi, chiar dacă a profesat şapte ani pe alte meridiane, nu s-a gândit vreodată să se stabilească în altă parte. Experienţa anilor petrecuţi în Algeria n-a făcut altceva decât să-i deschidă căile cunoaşterii spre o altfel de lume, dar, prin revenirea la Cluj, a simţit împlinirea.

O experienţă palpitantă – şapte ani în Algeria!

După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, odată cu plecarea în masă a francezilor, forţa intelectuală a ţării a scăzut considerabil. Primii ani ce au urmat au fost marcaţi de frământări sociale şi politice care au imprimat ţării o stare de instabilitate. Începând cu 1965, timp de aproape 25 de ani, Algeria cunoaşte o stabilitate relativă, sub socialismul unipartid al preşedintelui Houari Boumédiènne.

Cum evoluţia economică şi socială a unui stat este în strânsă legătură cu nivelul de pregătire al populaţiei, în Algeria este iniţiată o reformă a învăţământului, care impune comasarea unui număr însemnat de cadre didactice aduse din străinătate, în şcolile algeriene. În vederea materializării acestei reforme, Algeria a încheiat protocoale de colaborare cu ţările lagărului socialist, printre care Polonia, Bulgaria şi, mai ales, România, de unde sute de cadre didactice aparţinând tuturor formelor de învăţământ au venit să predea în Algeria. În baza unui astfel de protocol a ajuns aici şi Luciana Stănilă.

Făcând o trecere în revistă a perioadei petrecute în Algeria, Luciana Stănilă mi-a povestit câteva lucruri interesante: Algeria este o ţară frumoasă, are o coastă asemănătoare Coastei de Azur, deosebindu-se însă prin faptul că nu este amenajată la fel de frumos. Au munţii Atlas, care o traversează în nord, iar în partea de sud, deşertul algerian, o poartă deschisă spre Sahara. Oraşele cele mai importante sunt Alger, Oran şi Constantine, dar cel mai frumos, nu numai din Algeria, ci din toate ţările maghrebiene, este Algerul. Însă Algeria de astăzi nu mai este ca cea de-atunci. Fundamentaliştii au câştigat teren, şi se pare că ţara aceasta nu mai este atât de sigură... Într-adevăr, evenimentele recente din Algeria şi ţările vecine, ca de altfel frământările politice şi sociale din toată lumea arabă, vin să confirme spusele doamnei profesor.

Algeria se întinde pe o suprafaţă de 2.378.907 kilometri pătraţi.

Statisticile consultate mi-au furnizat informaţia conform căreia, la 1 ianuarie 2011, populaţia Algeriei era de 36.300.000 de locuitori.

Algeria este una dintre cele trei ţări ale Africii de Nord cunoscute sub denumirea de ţările maghrebiene, însă, prin istoria lor, şi Egiptul, parţial şi Libia şi Mauritania, au multe trăsături comune cu primele trei (în limba arabă Maghrib înseamnă Vest). O zicală arabă spune că Magreb este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă, Tunisia, iar cea stângă, Marocul (Wikipedia).

Doamna Luciana îi cataloga într-un mod original, spunându-mi că marocanii sunt consideraţi a fi artizanii Maghrebului, algerienii sunt ţăranii acestuia, iar tunisienii, intelectualii.

În Algeria, Luciana Stănilă lucrează în două etape: 1974-1979, în capitala Alger, iar între 1983 şi 1985, în oraşul Constantine, în cadrul facultăţilor de medicină din cele două oraşe. Salariul n-a fost cine ştie ce: cel aferent primului contract era foarte mic, deoarece statul român îşi lua întotdeauna partea. Al doilea contract a fost ceva mai avantajos, retribuţia fiind ceva mai mare, în jur de 1.500 de dolari, din care impozitul pe care-l lăsa statului român era de 1.000 de dolari, iar restul de 500 erau ai ei. Statul român a făcut multă valută prin aceste reţineri, nestipulate în nicio lege internaţională. Dar, totuşi, câştigul era superior celui din ţară.

Perioada petrecută în Algeria a fost una palpitantă – mărturiseşte doamna Luciana –, în primul rând pentru că am luat contact cu o lume diferită de cea în care trăisem, cu alte obiceiuri şi altă cultură şi în al doilea rând, pentru că toţi trăiam sub impactul fricii de a nu cădea în dizgraţia celor de la ambasadă. Dacă cineva sufla ceva despre tine la ambasadă, aveai toate şansele să te trimită acasă şi să nu mai părăseşti România niciodată.

Când a plecat prima oară în Algeria, avionul cu care călătorea transporta 180 de persoane, cei mai mulţi, profesori, restul, membri ai familiilor lor. Foarte mulţi români au avut atunci astfel de contracte. În schimb, în 1983, când Luciana Stănilă a plecat din nou, doar 12 dintre pasagerii avionului călătoreau în acelaşi scop cu ea, în Algeria. Deja algerienii îşi formaseră cadre didactice indigene şi numărul străinilor care predau în şcolile lor scăzuse considerabil.

Nu mi-am făcut nici măcar un prieten algerian, deşi păreau prietenoşi. Nu-ţi inspirau nicio încredere – mi-a spus Luciana Stănilă, şi apoi mi-a povestit despre atitudinea şi condiţia femeii în societatea algeriană, care au uluit-o. Era interesată de aspectele legate de viaţa celor în mijlocul cărora trăia, de cultura şi tradiţiile algeriene, dar mai cu seamă de felul în care este tratată femeia în familie şi societate.

Are ocazia să participe la o nuntă algeriană şi o face fără ezitare. Bineînţeles că surprizele n-au contenit să apară. A fost uimită să vadă că la nuntă, mireasa era izolată de restul nuntaşilor, stătea singură într-o cameră. Femeile petreceau într-o încăpere, iar bărbaţii, separat, în alta. Au servit masa întâi bărbaţii, şi de-abia când au terminat, au fost servite femeile. Un vas mare, cu un fel de ciorbă, era aşezat în mijlocul încăperii, şi din el au mâncat cele şapte femei prezente. Felul doi era o combinaţie ciudată: un soi de pilaf cu dulceaţă. Asta n-a fost chiar aşa de rău, că putea să servească fiecare din acel vas, cu o furculiţă – îmi spunea râzând doamna Stănilă. Probabil, în timpul mesei şi-o fi amintit cum sunt nunţile în România, cu aperitivele acelea bogate, depăşind marginile farfuriei, şi supa cu tăieţei de casă, cu friptura bine rumenită în cuptor şi inegalabilele sarmale!

Ei, dar acum vine momentul forte al evenimentului: mirele şi mireasa au dispărut… toată lumea aştepta nerăbdătoare să vadă cearceaful! S-a consumat şi acest moment… şi mireasa a scăpat cu obrazul curat! Dar cu cearceaful… pătat!

În cei şapte ani algerieni, au existat multe momente inedite în viaţa doamnei Stănilă – a avut ocazia să cunoască îndeaproape oamenii şi tradiţiile lor, să le pătrundă tainele şi să le guste valorile culturale tradiţionale. Însă nici de tensiuni nu a dus lipsă, pentru că toţi cei veniţi din ţară să lucreze aici erau suspectaţi în permanenţă de către securiştii ambasadei române din Alger de posibila rătăcire şi rămânere prin vreo ţară occidentală. Au fost multe cazuri de acest gen: de exemplu, îmi spunea Luciana Stănilă că la prima descindere în Algeria, avionul cu care a călătorit a făcut escală la Zurich, în Elveţia. Deşi aeroportul era bine securizat, două dintre familiile din grupul lor au reuşit să dezerteze, creând un precedent şi motivând într-o oarecare măsură atitudinea angajaţilor de la ambasadă. Din prima tranşă de profesori care au plecat în Algeria odată cu ea, cu puţin peste jumătate s-au întors în România, restul au reuşit să se strecoare şi să emigreze, cei mai mulţi dintre ei ajungând în Canada, la Quebec, via Paris. Prin 1985, şi Luciana Stănilă fusese tentată să facă un astfel de gest, pentru că toţi trăgeau de ea să rămână, dar n-a făcut-o. Îşi aminteşte cum unul dintre lucrătorii ambasadei române, un tip arogant şi foarte răutăcios, parcă adulmecându-i intenţia, i-a spus că drumul de întoarcere spre România trece prin… Occident!

După cum îmi precizase încă de la începutul convorbirii noastre, familia şi profesia constituiau două lucruri esenţiale în viaţa sa. Avea două persoane dragi, la care ţinea foarte mult: bunica din partea tatălui, pe care o vizita ori de câte ori ajungea în ţară, la Sebeşul de Sus, şi pe tatăl ei. În timpul primului contract cu Algeria, doamna Stănilă îşi duce tatăl în vizită, pentru o perioadă de trei săptămâni. Când au plecat spre Algeria, au făcut un popas la Roma. Asftel a văzut şi Dumitru Stănilă Italia. Apoi, la întoarcerea în ţară, au luat vaporul până la Marsilia şi de-acolo s-au îndreptat spre Paris: i-a arătat şi Franţa! Era împăcată că îi făcuse o mare bucurie tatălui său.

Cei şapte ani de Algeria au sporit setea de cunoaştere a doamnei profesor şi plăcerea de a călători şi a vizita cât mai multe ţări şi continente, ceea ce a şi făcut în anii ce au urmat.

Călătoare prin lumea-ntreagă

Fiind la Constantine, în a doua perioadă de lucru în Algeria, Luciana Stănilă face o excursie în Egipt. Fascinată de miturile faraonilor, dornică să viziteze Egiptul cu vestita Vale a Regilor şi enigmaticele piramide, cu lunca Nilului şi vechile oraşe egiptene, călătoreşte de la Cairo până la Aswan, trăind o experienţă unică.

După ce îşi încheie misiunea în Algeria, mai precis, după deschiderea graniţelor României ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, ajunge din nou în Africa neagră, cum îi spune doamna profesor continentului african, dar de data aceasta merge în Namibia. Avea acolo prieteni români, cărora le face o vizită. Nu se sfieşte să trăiască senzaţionalul şi participă la un safari. A fost o experienţă unică, palpitantă.

Dar nu s-a oprit aici cu călătoriile, voia să vadă şi continentul nord-american, şi merge la Ambasada americană de la Bucureşti, pentru viză. Când i-a văzut consulul paşaportul şi viza de Namibia şi a auzit că a făcut safari, s-a uitat la ea într-un mod mai ciudat. Sesizându-i privirea, doamna Stănilă se gândea în sinea ei: ăsta zice că-s nebună, precis nu-mi dă viza! Dar a primit-o, şi în acelaşi an, 1992, traversează Atlanticul şi face prima vizită în Statele Unite. A fost atunci în zona Chicago, statul Michigan, unde avea foarte mulţi consăteni şi rude. Neamul Stănilă este răspândit peste tot în America şi în lume, ştiam acest lucru de la nea Mitică. Şi el descinde dintr-o ramură a acestui neam, având unul dintre bunici cu numele Stănilă – bunicul din partea mamei, Ion, poreclit Ţiglaru’.

Au urmat mai multe vizite ale Lucianei Stănilă în Statele Unite: a fost la Chicago, Cleveland, Detroit, Seattle, San Francisco, Los Angeles, Las Vegas şi Phoenix. A ajuns şi în Florida, undeva lângă Boca Raton. A profitat de faptul că se afla pe pământ american şi a vizitat şi câteva oraşe din Canada. I-a plăcut foarte mult la Vancouver.

În America de Sud a ajuns în Brazilia, în oraşul carnavalurilor, Rio de Janeiro.

Vizitând bătrâna Europă, i-a rămas la suflet insula Santorini, din Marea Egee, cea mai frumoasă din salba de insule greceşti ce străjuiesc cu legendele lor, ţara uneia dintre cele mai vechi civilizaţii, civilizaţia greacă.

„Mă consider un om împlinit!”

Luciana Stănilă este un om împlinit: a reuşit să urce cea mai înaltă treaptă academică, profesor universitar doctor în microbiologie la una dintre cele mai cunoscute universităţi medicale europene, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din inima Transilvaniei. A format şi modelat, graţie cunoştinţelor şi priceperii sale didactice, mii de studenţi aparţinând multor generaţii ce i-au trecut prin mână, atât la universitatea clujeană, cât şi în cei şapte ani petrecuţi în Algeria.

A călătorit mult, bucurându-se de frumuseţile şi misterele lumii, însă i-au rămas în suflet satul natal, imaginea celor care au înconjurat-o mereu cu dragoste şi amintirile copilăriei. Nu şi-a uitat niciodată originile, Sebeşul de Sus din Mărginimea Sibiului, vizitându-l cu drag, ori de câtre ori timpul i-a permis. Şi-a iubit neamul şi familia ce a înconjurat-o mereu cu grijă şi dragoste.

Astăzi, cei dragi ai săi îi simt gândurile pline de dragoste şi recunoştinţă, de-acolo din cer, de Sus… Dar rudele şi consătenii îi sunt aproape. Se implică în viaţa culturală a Sebeşului de Sus, în organizarea acelor întâlniri devenite tradiţionale, Fiii satului.

Chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare, Luciana Stănilă şi nea Mitică Sinu ţin legătura. Nicole şi Mitică Sinu au primit-o cu drag în Arizona, când a avut ocazia să viziteze împreună cu ei oraşul şi împrejurimile, şi au retrăit pentru câteva zile amintirile împletite în fire de dor, despre Sebeşul de Sus şi despre consătenii lor.

După ce am vorbit cu doamna profesor Stănilă minute multe la telefon, într-o atmosferă destinsă, deschisă şi deosebit de plăcută, aflând atâtea despre viaţa şi cariera Domniei Sale, am înţeles şi mai bine de ce nea Mitică, atunci când povesteşte de ea, rosteşte cu atâta naturaleţe: Lucica!

Octavian Curpaş (Phoenix – Arizona)


ATELIER

SCRISORI DE DEMULT

Un prieten îmi povestea azi, cu mult umor, de o scrisoare din tinereţea lui, regăsită în urmă cu 2-3 ani, în casa părintească, o scrisoare în care o fată care-l admira (liceană, pe atunci) îl făcea de-a dreptul “zeu”.

Am tăcut. Pentru mine, scrisorile vechi, au fost mereu dureroase.

Cele mai vechi amintiri, despre nişte scrisori ascunse într-un cufăr, datează de pe vremea când eram în clasele primare. În vacanţă, am fost la Petroman, un sat bogat din judeţul Timiş, nu departe de Timişoara, dar cu drumurile încă neasfaltate (pe atunci... nu ştiu acum!). Sora mea, elevă de gimnaziu, se împrietenise cu o fată din acel sat, într-o tabără de pionieri, şi, de rugă (hramul bisericii), tatăl ei ne invitase la ei. Părinţii ei erau despărţiţi, dar bunica şi mai ales străbunica, suplineau cum puteau mai bine rolul mamei. Avea fata asta o soră, liceană... ale ei erau scrisorile, pe care “le furau” pentru lectură, năzdrăvanele. Le auzeam cum chiţăie... râd înfundat... se dau de pământ de amuzament. Nu auzeam ce se citea... eu eram mai mică şi mă puseseră “de şase”. Ani întregi, în mintea mea de copil, m-am tot întrebat: dar ce putea, dom’le, să scrie soldatul ăla de crăpau “secretoasele” de râs.

Alte scrisori, de-a dreptul surprinzătoare, am găsit, la noi acasă, într-o vacanţă de vară (vremea marilor curăţenii generale, a răscolirii casei şi a “epurării depozitelor” de haine, pantofi, hârtii etc.) Era corespondenţa dintre mama şi tata, din vremea anterioară căsătoriei lor (că a patra oară s-au văzut la nuntă... pe bune!). El era “Tomel” (îl chema Toma)... ea era “mămicule”. S-au cunoscut la Sibiu. El, student la Craiova, aflat în practică la Sibiu. Ea, călătorind spre Bucureşti, dar, din cauza unui accident feroviar, silită să aştepte remedierea liniei, deblocarea ei... etc. Părculeţul de lângă gară i-a adăpostit de arşiţa verii pe amândoi. Pe ea o acostaseră nişte soldaţi, iar el, un nepăsător de altfel, se prefăcu, pentru a o salva din situaţia ingrată, că e prietenul cu care ea ar fi trebuit să se întâlnească şi... i-a oferit braţul, invitând-o la o bere. Erau dulcegării de neimaginat pentru mine, care, de când mă născusem n-am auzit despre tata decât că e nesuferit şi urâcios, zgârcit şi leneş. La rândul lui, el îi zicea Moby Dick, pentru că se făcuse supraponderală (zestre genetică pe care şi eu o duc... greu!). Nu puteam să cred, că oamenii ăştia care se certau şi se jigneau din orice, dar mai ales din cauza banilor şi a diferenţelor de opinie privind educaţia noastră, au putut să-şi spună vreodată asemenea vorbe... tandre.

În altă vară, la curăţenia din podul casei, am găsit, cu sora mea, scrisorile, din Primul Război Mondial, ale străbunicului (tatăl bunicului meu). Erau scrise de diverse persoane, cu creion chimic (el era analfabet). Unele relatau atacuri, spaime... altele gânduri pentru copii, pentru mama lui şi pentru nevastă. Ultimele scrisori erau din spitalul de campanie, dinainte de moartea lui. Pe fiecare scrisoare o scrisese altcineva, dar gândurile, audiate la lectură, erau ale aceluiaşi om, uşor de recunoscut. Era cutremurător... lăsase trei copii acasă... toţi sub cinci ani, dar îşi ruga nevasta să nu o alunge, dacă el n-o mai fi, pe mama lui, din casă. Şi dacă s-o mărita, că e tânără, să-i dea şi ei/soacrei o bucată de pâine... că l-a adus pe lume.

După cinci ani de când eram şi eu măritată, iar fostul meu soţ era la un curs, am restructurat biblioteca. În spatele cărţilor, pe rândul cel mai de sus, unde n-aş fi ajuns de pe scaun (acum mă urcasem pe masă!), am găsit... bombă! Scrisorile dintre el şi... mama mea!!! Niciodată nu mi-au vorbit despre aşa ceva. Nici el, nici ea. La vremea când eu m-am căsătorit, ea era moartă de 11 ani. Tatăl meu s-a opus cu toată forţa acestui mariaj... dar, ca şi copiii răsfăţaţi... l-am vrut tocmai pentru că-mi era interzis. Nu puteam să citesc de lacrimi... eram furioasă... supărată rău... mă simţeam trădată! Îmi tremurau mâinile. Le-am scăpat pe jos. Mi-a trebuit o vreme să le reaşez cronologic, ca să înţeleg firul poveştii (el aşezase în fiecare plic şi ciorna de la răspunsul pe care i l-a dat).

Mama îi povestea, la început, despre mine. Că-s fată bună, dar cam năvalnică şi să aibă răbdare cu mine, că se merită (eram un copil, într-a IX-a!... şi nici nu mi-l plăcea grozav). Când iubesc, sunt devotată şi cuminte... şi bla, bla-uri de-astea. Apoi, îl învăţa pe el, ca la un curs de bune maniere, tot felul de chestii... la restaurant, la spectacol... etc. Mai apoi, i-a povestit romanele pentru şcoală (el era atunci a XII-a, dădea bacalaureatul). A urmat o perioadă de schimburi de păreri despre romane din literatura universală... apoi, poveşti de viaţă... tot mai îndrăzneţe! Totul a culminat cu întâlnirea lor în gara de la Vinţu de Jos (el era elev la Alba-Iulia, la Liceul Militar, ea se ducea la băi). N-am mai rezistat! Le-am aruncat de unde le luasem. Îi uram pe amândoi... din tot sufletul ! Ani întregi gândurile astea m-au măcinat... dar nici în zi de azi nu m-am mai urcat la ultimul rând de cărţi al bibliotecii. Mi-am luat un pămătuf cu coadă lungă şi şterg cărţile... de jos !

Ca să-mi treacă, recitesc şi eu din scrisorile seminaristului din Caransebeş. Chiar am avut o prietenie frumoasă. El era în anul V şi eu studentă la litere, în anul I. Ca să mă ajute să învăţ alfabetul grecesc şi pe cel de la slavă veche, îmi scrisese unele fragmente, apoi scrisori întregi, cu textul în limba română, doar grafia de greacă veche sau slavonă. Cele mai frumoase texte mi se par şi azi cele trimise de când era în practică. Avea vocaţie de preot. Uneori, mai citesc pe site-ul lui din Germania, de la biserica unde păstoreşte acum, predici de la diverse evenimente. Îi place ce face... dar e atâta tristeţe în tot ce spune.

Viaţa e o mare... hoaţă ( să nu-i zic mai urât, că ştiu... şi ea şi merită !).

Azi, cu mail-urile, e mai simplu. Nu tu formulă de adresare... rar de încheiere... Totul fără alineate... fără punctuaţie... fără ortografie (că nu se mai poartă!). În funcţie de pretenţiile culturale ale corespondentului, poţi întâlni o gamă nesfârşit de largă de oportunităţi de comunicare.

“Zeule”... o să-ţi scriu, de amorul artei, o scrisoare “adevărată”... într-o zi!

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

ABIA ATUNCI

A venit vremea să sfârşesc ce s-a început!

Mi-a venit vremea, Doamne,

şi nu mi-am terminat misia.

Plouă cu tăcere peste puţinele mele cuvinte

şi Tu nu închizi uşa morţii

în faţa mea.

 

A venit ziua când nimic nu mă mai apără

şi Tu, Doamne, vrei să mă arunci în iadul celălalt

uitând

că eşti în inima mea.

 

Îmi vreau mântuirea aici,

în ţara mea,

şi oricâtă izbăvire zici că mi-ai da,

locul meu, Doamne, este aici.

 

Lasă-mă măcar

să-mi pietruiesc calea,

să-mi pregătesc plecarea,

să-mi aleg sfârşitul,

şi atunci când voi socoti că totul e bine,

abia atunci

din mine

în mine

să mă arunci.

 

CUVINTE FRÂNTE

Am învăţat să fiu al nimănui,

să frâng imagini în cuvinte,

să fiu tot timpul următorul.

 

Am învăţat să-mi vorbesc tăcând,

să mă risipesc printre cuvinte,

să deschid ferestrele cerului –

paznic la uşa verbului a avea,

la uşa Ta,

a viitorului,

la uşa nimănui.

 

Am învăţat să fiu al nimănui.

să gesticulez în somn,

să vorbesc cu mine,

să frâng imaginile în cuvinte

să fiu tot timpul următorul.

 

NESPUSELE SPUSE

Icoanele s-au obişnuit

cu rugăciunile omeneşti.

Îngerii – mesageri peste vreme –

vor începe să scrie poeme,

încercând să pună

totul în cuvinte

şi lăsând tăcerii

cerurilor sfinte

tainele apuse

în neînţelesul

nespuselor spuse.

George Lixandru (Blejoi – Prahova)

 

POEM DE PIETRE
- Până la ziuă -

Să mă duc dracului vreau
Lasă-mă Doamne
Lasă-mă-n pelin fierbinte
Degeaba am tot crezut
În cele sfinte

Când o sărutam
Pe piciorul drept
Eram un netot
Când o sărutam
Pe cel stâng
Eram un nătâng

Când o sărutam
Între ele
Cu patimă şi cu foc
Împreună ardeam
Ca o torţă de soc

Luna se facea vârcolac
Îmi atingea gura
Să tac

Luna toată
Devenea înfrigurare
Mă mângâia pe creştet
Tăcând tot mai tare

Nu am fost
Păcătos
Nu am fost
Nici creştin

Ştiam că voi bea din pelin
Că voi rămâne singur cu mine

De mângâiere
De tandreţe
De dragoste pură
Avea nevoie

Iubita mea
Frumoasă femeie

Am rămas o epavă
Lovită-ntr-un ciot
În mâlul singurătăţii
Să mă îngrop

Până la ziuă
Îmi voi tăia inima
În patru felii

Cu ea să îndop
Câinii singurătăţii
Cheflii

 

ABUR NEVĂZUT
- recruţi pierduţi -

se lasă seara ca un abur nevăzut
dorul de tine mă inundă-n larg
mă doare sufletul nepriceput
mă abuzează gânduri negre
de parcă aş fi bastard

îmi zace inima de dor plângând
mă tot ucid gândurile-n gând
şi ameţeala şi foamea ca turbate
am mâinile-ameţite şi legate

mă-ntreabă noaptea ca de smoală
de ce mă tot ucizi şi nu mă cruţi
de ce-mi laşi inima sa-mi moară
pe frontul căutării precum

nişte recruţi pierduţi

te rog mă iartă pentru azi
şi mă iubeşte nicicând să nu mai mor
aşa cum noaptea tot iartă zi
aşa cum ziua stelele nu mor

 

CĂUTĂRI

- luna pe jumătate -

ziua asta te caută mută
eu însumi...
întreaga noapte te caut
îţi vorbesc

te caut...
pe jumătatea de lună
pe cercul întregului soare
speranţa mi-e vie

trupul îmi moare

Virgil Andronescu (Turnu Măgurele – Teleorman)

 

POVESTEA DE PE INSULĂ

,,toate lumile sunt pe dos

nu şi lumea ideală

acolo sunt doar eu

ca Robinson pe insula sa’’

mi-ai spus când visele îmi lustruiau dimineaţa

îmi pieptănau părul cu scoici

şi îmi fardau obrajii cu nisipul plajei

în mâna dreaptă aveai o ceaşcă plină ochi cu un soare mai mic

iar în mâna mea stângă fumega ţigara

ca un vis întrerupt

eu am întrebat încotro este marea

si tu mi-ai spus că marea s-a retras în cuvinte

eu am întrebat încotro este drumul până la cuvinte

si tu mi-ai spus ca oamenii au uitat să vorbească

că vântul e mai uşor de rostit

decât umbra si cerul

am luat atunci un pumn de nisip si l-am presărat pe o foaie de hârtie albă

nisipul se potrivea cu vocea mea

nisipul era vocea mea de rezervă

tu te uitai fix în ochii mei

eu mă uitam fix la ceaţa de apă

acolo este marea ai spus

mai întâi m-am împrietenit cu nisipul din obrajii tăi

apoi cu peştii şi meduzele care-ţi sclipeau în ochi

tu ţi-ai golit ceaşca pe jumătate în ceaşca mea

drumul îşi ascundea starea

îşi lăsa răceala să urce in mine

şi n-am mai ştiut să continui

tu iţi umpleai ochii cu cerul meu

eu culegeam repede repede nisipul

şi în zâmbetul meu creştea un copac

crengile lui atârnau până la pământ

toţi care treceau pe acolo îşi umpleau buzunarele

cu fructele lui verzi

aceştia sunt mâncătorii de zâmbete spuneai tu

ei nu pot să-ţi vorbească decât cu gura plină

ei se îneacă în zâmbetul tău

ei îşi fac fotografii cu vorbele lor

si le lipesc peste vorbele tale

aici găsesc tot ce ştiu ţi-am spus

tu nu m-ai crezut şi copacul meu a căzut la pământ

lana a văzut ceva în fotografiile pe care mi le-ai făcut

când intram în gara insulei tale

şi a venit cu multe bandaje pentru ziua aceea

lana a urcat în tren în locul meu.

 

ARAMA DE PE FAŢĂ

până la urmă totul a fost în zadar
lana a alergat în acelaşi ritm cu ruxandra
pe urmele fricii
şi toţi s-au întristat de bucuria celui care a ajuns primul
toţi şi-au dat arama pe faţă şi au mutat linia de sosire dincolo de prăpastie
li se citea în ochi ceaţa
şi pe buze li se citeau şuşotelile

pe care le împărţeau pe la colţuri

fiecare fugă se lovea de gloanţele zvonurilor mai întâi

şi lana a terminat cursa

pe o pată mare de sânge

în oraş oamenii ţineau capul la cutie

şi frica era o urgenţă medicală

dar asta a fost cândva

când secretele erau vânate zi şi noapte

şi doar nebunii erau de încredere

însă acum

acum

nu înţeleg

totul se întâmplă la fel

de-a lungul anilor cineva stă mereu cu ochii pe tine

şi dacă nu alergi cot la cot cu el

îţi trage cerul din faţă cu tot cu păsări

şi te trimite de unde ai venit.

 

DRAGOSTEA ROCHIEI CU FRUNZE

aveam o rochie albă cu frunze galbene şi ruginii

purtată de o mătuşă cândva

când un bărbat însurat iubeşte o altă femeie

oamenii spun despre femeia iubită că i-a furat bărbatul celeilalte

aşa şi rochia mea mă iubea doar pe mine

odată cu bărbaţii care se holbau la sânii mei cruzi

numai lana îmi striga că e de căpătat

şi-mi ştergea toată priveliştea din ochi

dar apoi îmi desena alta

lana desena atât de frumos încât tata

îi aducea drept modele beţivii din sat

însă de multe ori s-a întâmplat ca beţia lor

să fie mai prejos decât beţia ei de a desena

atunci tata scotea o găleată cu vin

închidea uşa şi nu-l lăsa să plece pe vinovat

până când lana nu desena un bărbat în patru labe

când desenul era gata din rochia mea cădea o ploaie de frunze

şi toţi credeau că s-a făcut toamnă şi plecau la câmp

într-o după amiază cu cerul murdar

ca o pungă de plastic târâtă prin praful drumului

când diriginta mea a venit acasă la tata

şi i-a spus în toate limbile rugăminţilor

să mă dea la liceul de artă

tata a zis nu că de acolo mori de foame

şi cerul părea un beţiv în patru labe în faţa unei găleţi cu vin galben-sângeriu.

 

DRAGOSTEA TA CU DOUĂ TĂIŞURI

am dormit în dragostea ta sute de ani

în tot acest timp tu ai băut sângele cald al umbrelor

ai scris munţi întregi de scrisori de dragoste

despre ochii închişi ai singurătăţii în vântul aprins al dimineţilor

ai cutreierat lumea în lung şi în lat cu obrazul ars de febra drumului

în căutare de paşi cunoscuţi

mi-ai strigat numele între pereţii întunecaţi ai ecoului

şi ai ascultat râsul lui înăbuşit

ţi-ai schingiuit gândurile care nu se lăsau rostite cu gura

şi căutau uitarea în care să fie gravate

nimeni n-ar fi crezut că vom fereca toate spaimele şi ne vom întâlni

ai vorbit cu necunoscuţii întristaţi

mai multe decât am ştiut eu despre mine vreodată

şi decât ar încăpea pe corzile unei chitare

acum cuvintele tale sunt cu două tăişuri

nu-mi aduc flori

nu mă iau de mână

nu rămân multă vreme cu mine

sunt ca nişte cai obosiţi înfometaţi şi legaţi de picioare

care mă urmăresc cu privirea

nu plâng nu strig îmi leg inima de picioarele lor

şi refuz să mă mişc.

Ruxandra Anton (Galaţi)

 

PASĂREA NEMAIVĂZUTĂ

Deja toamnă. După atâta arşiţă şi agitaţie, în sfârşit începe să-şi facă simţită prezenţa şi anotimpul în care toate încep să se aşeze oarecum într-o matcă a lor lăsând loc pentru reflecţii, mai ales după ce se trag linii şi aşa cum se spune, „se numără bobocii”.

Şi număratul bobocilor poate fi un prilej de bucurie sau de amărăciune. Când este de bucurie, cine mai stă să se gândească la eforturile depuse pentru a se ajunge la rezultat şi mai ales la cine, cum şi când le-a depus; e pur şi simplu bine şi gata! Succesul este al tuturor.

Însă când este vorba de eşec, atunci acesta devine un fel de pisică bună de azvârlit peste gardul vecinului după care cu toţii se grăbesc să se spele pe mâini. Şi acest început de toamnă, aşa cum era de prevăzut după semnalele de la începutul verii, a întrecut chiar şi cele mai negre supoziţii în ce priveşte rezultatele la „numărătoarea bobocilor” (mă refer desigur la examenul de bacalaureat), devenind – precum un bulgăre rostogolit la vale - un eşec atât de răsunător, încât poate că dacă cineva s-ar fi gândit să îl înscrie, ar fi fost demn de a figura în Guinness Book.

De ce să figureze acolo doar cel mai lung cârnat sau cele mai multe clătite înghiţite pe nemestecate…de fapt nici nu are importanţă la ce se referă acele recorduri - multe dintre ele cât se poate de stupide - dar care se reduc de fapt la adjectivele de genul: „mare”, „mult” şi „tare”. Adică cele ce exprimă esenţa filozofiei unei societăţi de tip consumist, în care sensul lui „a fi” a fost înlocuit cu „a avea”, astfel că oamenii se străduiesc de timpuriu să devină, „să fie” prin dezvoltarea reflexelor haptice, agăţându-se, înşfăcând, acaparând, palmând, ingurgitând.

Astfel că aceste adjective au devenit adevărate stereotipuri verbale ale societăţii noastre. „Eşti mare, mă!”, „E tare tipul, beton!” – auzi fără să vrei trecând pe stradă, în conversaţiile din jur, încropite din tot mai puţinele cuvinte ce alcătuiesc vocabularul utilizatorilor de toate vârstele, cuvinte deja pe cale de a fi şi ele înlocuite cu onomatopeele emise pe diferite tonalităţi.

De parcă odată cu noua tehnologie care a miniaturizat componentele electronice, s-a miniaturizat(mai degrabă atrofiat) devenind aproape microscopic şi vocabularul. E o modă trecătoare, vor sări în apărare unii, încercând să minimalizeze, dacă nu chiar să ignore efectele…”modei”. Din păcate nu doar o modă.

Ca şi cum nu s-ar şti că nimic în această lume nu rămâne fără efect. Şi dacă ar fi să rămânem cu exemplele la domeniul modei, cine nu ştie că dacă poţi prea mult timp pantofi prea strâmţi şi cu toc foarte înalt, te alegi în timp cu monturi, ca hainele din materiale sintetice sunt iritante pentru piele, putând favoriza apariţia alergiilor, etc. Dar cu moda (modele) sociale, cum rămâne ? Care este efectul lor, cum influenţează ele dezvoltarea psihică a copiilor? Este ştiut că ei vor face nu „ce zice popa” ci doar „ce face popa”. Şi care îi sunt modele oferite?

Sunt falsele valori deversate pe toate canalele mass-media care popularizează cu sârg modele ce pot sta sub deviza reclamelor a căror esenţă ar fi că nu este necesar nici un efort, oricum lucrurile se rezolvă de sine, că în general lumea este un fel de uterus preocupat doar pentru a satisface nevoile oricui, care nu trebuie decât să ceara… sau (nu-i aşa?) nici măcar atât.

Flashuri derutante în care alternează imaginile gibonilor cu bâte, smartpfones şi jeep-uri, ce par să fi dobândit pe căi oculte cornul abundenţei, alternând cu cele în care unii(nu puţini) se lamentează că lumea, ţara, nu le-a oferit nimic – ideea de a oferi şi ei ceva ţării lipseşte cu desăvârşire şi este firesc să fie aşa dacă, de sus, consemnul este:”muşcă şi fugi” – se derulează ispititor sau stupefiant sub ochii copiilor născuţi în această societate în care impactul audio-vizualului are un rol covârşitor.

Aceste false valori au mutilat deja şi sufletele multor adulţi, care sunt gata oricând să dea pe mai puţin de treisprezece arginţi, pentru binele de moment, până şi viitorul fiilor lor. Şi totuşi, cine le-ar putea sta alături tinerilor cu un sfat, ajutându-i să discearnă de timpuriu între ceea ce este rău şi ceea ce este bine, între ceea ce le-ar fi util şi ceea ce le-ar fi nociv?

Părinţii mult prea prinşi într-o goană epuizantă pentru câştigarea existenţei, profesorii nemotivaţi, sau politicienii, de fapt neinteresaţi din motive lesne de înţeles de susţinerea unei clase mijlocii bine instruite ?

Şi-atunci, nu rămâne decât alternativa propriei experienţe din care aceştia să înveţe(dacă mai pot şi mai ales cum pot) să deosebească răul de bine.

Într-un cunoscut basm pentru copii – Pasărea nemaivăzută – se povestea cum un gânsac, plimbându-se şi privind spre alte păsări, a fost foarte impresionat de creasta cocoşului, de gâtul lung al lebedei, de picioarele cocostârcului, aripile ciorii şi pliscul pelicanului a devenit cam nemulţumit de propria înfăţişare şi şi-a dorit sa fie la fel ca ele. Aşa că le-a rugat să-i dea la schimb tot ce-şi dorea. Numai că acest schimb l-a transformat într-o pasăre inabilă să se descurce în viaţa de zi cu zi, aducându-l în postura de a fi cât pe ce să devină victimă roşcatei sale vrăjmaşe – vulpea. Astfel, într-un final fericit, gâscanul este scăpat de consoartele sale gâştele şi rămâne să mediteze la ceea ce a învăţat din această experienţă.

Dar pe mulţi dintre „bobocii” acestui an, se pare că n-a mai avut cine să îi salveze, aşa că au devenit victimele nepotrivitelor modele, plătind acum – şi nu doar ei ci şi societatea - un nedorit tribut. Aşadar, poate că ar fi de dorit, să nu se mai consume inutil atâta energie, cătând vinovaţii în stânga şi-n dreapta, pentru că doar „cel care este fără păcat poate să ridice primul piatra”!

Tania Nicolescu (Tulcea)

 

OBÂRŞII

nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi

de carne prea flămândă şi nebuni!

din lumea Frumuseţii-am asfinţit

Iubirea-i raza care m-a urzit...

 

cu cât aici mai lătrători sunt câinii

cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte:

hoiturile împuţite şi străinii

mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte!

 

pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit

şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit:

vreau să respir lumini şi Dumnezeu

 

nu – sufocat – ură să scuip din greu:

mă voi topi-ntre duhuri-simfonii

în armonii eroice şi vii!

 

UN BIET CONTRABANDIST

aştept să bată clopotul în cer

să se-n cleştar desfacă nopţi barbare

aştept ca Marele Bijutier

să fulgere din taine milenare

 

m-am poticnit de-o pricină a lumii

o coasă – rădăcinile stelare

le-a retezat din inimi – şi străbunii

mi-au şters litera din abecedare

 

sunt singur faţă-n faţă cu amurgul

în straiul alb – aştept securi să cadă:

nu mai sunt inorogii să mă vadă

 

voi trece răni prin vămi la Taumaturgul...

...să nu şi-o ia în cap un biet contrabandist

s-a pus de strajă Raza de-Ametist!

 

ECOURI DE LUMI

Tâmplarul nu mai face case – ori

ferestre - doar

sicrie – şi lumea nu mai este decât

un mort fardat

 

se povestea – cândva – se spunea

cândva: nu se mai spune – nici

povestitorii nu mai trăiesc – s-au

îngropat în azur – dimpreună cu

poveştile lor

 

e un ecou de lume – pe

care l-au lăsat în urmă

munţii – înainte de a se

scufunda în amurgul perpetuu

 

...doar Demonul – nu ştie nici el de ce

nu poate dormi: se răsuceşte

în neant – de pe o parte pe alta – foşnind iluzia de

amintire – degeaba

 

treceau femei – dintr-o cameră în

alta – rostind poemele

altora: erau atât de savante – încât

recitau precum girafele – scandând

din gât

 

a trecut – apoi – în vizită – focul

să-şi încerce – pe vieţile noastre

norocul: şi-a ascuns partea lui

sentimentală – într-o găleată cu zoaie şi

smoală – ceasurile nu mai au paradis – trec vorbind

prorocind – ca în vis: numărând sclavii degetelor

pe plantaţia colii de hârtie – mereu îţi ies fără soţ – fără

bis – te culci la loc – nădăjduind să-ţi treacă prin somn

aripi de ceaţă – versuri împachetate cu

aţă – şi – ca spectacolul să-şi aibă şeaua şi

avântul de drog - l-aştepţi crispat - pe

directorul de scenă - deşălat

inorog

 

o lume în care nimeni nu priveşte

Golgota – deci toţi se cred – cu

tărie – martiri

 

primăvara şi vara au fost de cenuşă

cobrele mi-au împrumutat anotimpul lor – din

guşă

 

cărţile nu se mai lasă citite – ci doar

răsfoite febril – de ispite: când ceasul nopţii este

deplin – ele îşi iau aripile la spinare

fâl-fâl – şi trec prin lumina de lumânare

către luna de mâl

 

măsori mătasea în intervalele dintre o moarte

adevărată şi una de-arlechin – şi constaţi că

dinspre niciun răsărit – lebede nu mai vin

este seară – luciul apelor s-a-ngălbenit

îţi fac semne disperate – fosforescent

ştime şi frunze – iele şi

stele – desprinse – toate – de pe ramuri imaginare - care

niciodată nu s-au văzut – dar te-au ţinut în umbră

ca pe un necunoscut

 

rănile din anii trecuţi – acum pufoase dar

cu atât mai dureroase - ale

fructelor – îngrăşate cu lumină şi

jind - prin nori rătăcind

din nou sângerând

îţi aduc veşti despre o cameră mobilată – în care

s-a tolănit – de-o vreme – un

străin – şi-ţi bea ultimul vin

 

...Dumnezeu s-a suit pe-o scară – dar

văzând cum s-au aşezat lumile şi cum

fără nicio măsură – fără umbră de mister şi

bun-simţ - s-au umflat şi-au crescut

se dă jos iară

 

ERA ÎN AMURG

era în amurg

cavalerul în negru mă aştepta la povârnişul

dinspre pădure: era palid şi-ncruntat

şi-a azvârlit peste mine – mantia

neagră – voind parcă – din mine

să înţeleagă

 

pentru prima oară – corbul nevăzut din

ceruri – a cântat

 

era în amurg – şi deodată – toate frunzele – cascadă de

neîndurat - s-au prăvălit peste mine – cu ochii deschişi

arzători: era linişte – ca-n

nori

 

cavalerul şi-a tras mantia înapoi: am rămas gol – cu

luceferi pe umeri şi-n

frunte – era

ca după o nuntire de munte

 

stele multe au lătrat în limba cea uitată a

mea – şi m-am prefăcut că sunt de acord

nu mai e lume – nu mai ai

nume - doar cavalerul

amurgului – venit

din Nord

 

tremură de frig gândurile – un pescăruş rătăcit

a trecut peste inima mea – şi o a

răcit – dar cât de

grăbit

 

sună din tamburine – surd – copacii măririi

sună din valuri urmaşii ursirii – ba chiar

urşii se iau după constelaţii – şi

află unde mi-e ascunsă

odalisca cea tunsă

 

mi-e frică de ţipătul pescăruşilor – că-l vor trezi

pe moşul din stele – pe moaşa-ntre iele

că se vor deştepta chiar greul pământului şi

greierele de ametist – şi-mi vor cânta

dezacordat – concertul lui

Liszt

 

scotocesc adânc prin buzunare – după

lumină: nu găsesc decât orbi însetaţi de

lumină – şi scânteia

de vină

 

sunt bucuros de oaspetele păcat – şi în faţa

lui m-am plecat: am luat apă cu pleoapele

din agheazmatarul lunii

 

şi - fluierând ceva ce nicicând n-am înţeles – dar

acum am văzut - am plecat

 

...niciun cavaler în negru – de atunci – nu m-a mai

căutat – ori - sub pădure – aşteptat – nici

încruntat – nici neîncruntat: şi

doar atâtea amurguri – de atunci până

la noapte - în fântâni – au

scăpătat...

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

DIN TRECUT, TUTUROR, CU DRAGOSTE!

Paharnice, cum vremea e stăpâna - a mea şi-a ta,
Curând, vezi, lumea, n-o să mai rămână - a mea şi-a ta.
Dar câtă vreme-n mâini vom ţine cupa,
Să ştii că Dumnezeu va fi în mâna mea şi-a ta.
(Omar Khayyam)

Din uimitoare amintiri se desprind acum umbrele colegilor şi prietenilor mei din cruda tinereţe-crudă în toate sensurile.

Ei sunt în amintiri, dar sunt şi aici, cu mine. Am fost copii, am crescut mari cu toţii şi lucrăm cu spor la înălţarea urbei. Unul mai glumeţ, cel mai haios dintre noi, Georgică Grossu, mi se apleacă peste umăr, citeşte ce-am început să scriu şi exclamă:

- Aiurea! Tu crezi?! Vezi în trecut sau în viitor?!

Toţi ne-am dat seama încă din liceu că avem multă treabă în oraşul nostru, nu se pune problema să-l părăsim şi să plecăm în cele patru vânturi. Nu ne-a trecut niciodată prin cap aşa ceva. Cazurile celor ce plecau erau departe de a fi un exemplu de urmat şi îi priveam ca pe nişte oameni care au murit puţin.

Pe vremea aceea, prin anii şaizeci, eram pionieri, purtam cravate roşii. Chiar dacă mai târziu, după Revoluţia Română, cei ce s-au suit violent pe crestele puterii, au dezavuat pionieratul nostru copilăresc, ca făcând parte dintr-o anumită ideologie roşie, pe care şi ei o înghiţiseră pe nemestecate, până au primit alte ordine mai de sus şi mai de afară.

Noi eram mândri de cravatele noastre roşii şi de ideile constructive ce le însoţeau. Atunci nu se practica odiosul divide et impera, scos de la naftalină în anii băsisto-boccii, care, oricât de uimitor ar părea, prinde la fiecare generaţie, şi nici modernul război psihologic, dus, în primul rând prin televiziune.

Atunci, noi, simţeam că nu suntem singuri, că împreună vom face lucruri frumoase, că ne vom ajuta între noi şi că împreună ne vom croi o soartă mai bună. Aveam nevoie de sprijin reciproc; mediul era destul de ostil, era o societate ieşită din război, era o societate foarte săracă, o Brăilă suferindă pe care trebuia să o refacem.

Prietenii mei au rezistat oricăror tentaţii materiale trimise pe aripi de vânt străin şi nu au ajuns la fel ca alţii, emigranţi economici. Şi-au acceptat soarta cu modestie şi au înţeles altfel lumea din jur. Se plimbau pe faleză, prin parcurile verzi ale oraşului, îşi încărcau bateriile şi porneau mereu la treabă. Erau împăcaţi cu sine şi cu lumea…

Nu au plecat niciodată din oraş nici Marian Baraş, nici Rodica Vasilescu, nici Gina Dincă, nici Dan Zaruba, nici Gabriel Blahuianu etc.

Ca inginer energetician, Marian şi-a găsit de lucru la Termocentrala Chiscani. Era aşa de mândru că face parte dintr-un colectiv care produce energie electrică şi o distribuie ţării întregi, încât trebuia să îl asculţi cu atenţie când „se lăuda” - aşa îl necăjeam eu - cu rezultatele lui.

- Ia gândeşte-te că într-o zi nu ai mai avea curent electric! îmi atrase el odată atenţia. Nu ar mai funcţiona nimic! Nu ai mai şti încotro să o mai apuci, nu vei avea nici lumină în casă, nici frigider.

- Eşti prăpăstios! Aşa ceva nu există, am glumit eu aducându-i aminte de bancul cu ţăranul care văzuse prima dată o girafă şi exclamase: - Aşa ceva nu există!

- Nu fi aşa de sigur! Când vom fi noi mai în vârstă vor apărea tot felul de teorii catastrofice. Vor fi explozii solare, furtuni magnetice care vor mătura sistemele energetice de la suprafaţa Terrei, vor zăpăci şi sateliţii de telecomunicaţii…

- Nu fi nici tu aşa de sigur! Cine ştie ce va mai fi peste 40, 50 de ani?!

- Mai bine ne-am gândi cum să acumulăm această energie, cum să o stocăm, pentru ca atunci când va fi nevoie de ea, să avem de unde să o luăm.

- Eşti deştept, dar mergi prea departe în timp… De fapt, nu ştiam ce să îi răspund. Nu eram pregătit, să pricep viziunile lui sumbre despre viitor. Eu credeam că toate aspectele vieţii se vor îmbunătăţi mereu,că ştiinţa progresează şi îi uşurează omului viaţa, că omul va fi din ce în ce mai cultural, mai muzical şi chiar … mai bun! Aveam o concepţie mai naivă despre progres, aidoma celei a oamenilor din secolul al XIX-lea, când foarte mulţi oameni credeau că tot ce zboară are patru motoare.

În crepusculara Grădină Mare mă întâlneam deseori cu Rodica Vasilescu, buna mea prietenă din liceu, cu care îmi făceam lecţiile împreună la istorie şi la limba germană. Ne pregăteam pentru facultate, îi mai furam câte un sărut, seara, pe o bancă, fără să ştiu prea bine ce fac… că, de fapt, mă jucam cu focul!

Acum era economistă la Centrul de Calcul şi pricepută în folosirea calculatorului.

- Ce faci? Te plimbi? mă întrebă ea, cu un aer de glumă, atunci când ne-am întâlnit odată pe str. Călăraşi. Se grăbea spre serviciu.

- Nu! Mă gândesc la mai multe deodată! Mă duc la Dunăre să văd cum răsare soarele. E luna mai şi parcă îmi vine să cânt!

- Cântă! Dacă ai chef! Eu mă grăbesc, să ajung la birou!

- Vino cu mine, numai să-ţi arăt Dunărea! Să vezi cât de argintie este dimineaţa în Soare!

- Îţi zburdă! Am treabă! Acum vine încheierea de lună şi iar trebuie să stau peste program. Fără calculele mele, isteţii de informaticieni nu şi-ar mai lua salariile. Aşa că… te-am pupat din mers!

- Bine, libelulă! Zboară! Dar când ai să ai timp, nu ai să îmi refuzi o invitaţie.

- Nu, desigur! Numai că nu ştiu când va fi ziua aceea!

Am tras cu coada ochiului. Mergea repede, …avea o graţie greu de descris. Era aşa de atrăgătoare, încât chiar şi femeile întorceau capul după ea.

I-am mai zărit o dată fusta albă, fluturând, atunci când intră în clădire şi uşa se închise în urma ei.

Mi-am adus aminte de ultimul dialog avut cu ea, cu ani în urmă, în parc:

- Vreau totul! Dă-mi totul pentru totdeauna, sau nimic! îi şoptisem la ureche, gâtuit de emoţie.Eram doi liceeni în Grădina Mare. Habar nu aveam ce va urma… Furtunile magnetice descrise de Marian, mi s-au relevat mult mai târziu. Îndrăznisem să o sărut şi să o privesc adânc în ochi. Mă opuneam cu îndârjire ideii că acel moment solar s-ar putea încheia şi mă agăţam din răsputeri de fiecare clipă; imaginea ei îmi intra adânc în minte şi alegea să rămână acolo ca într-un sanctuar... I-a sclipit un zâmbet pe faţă şi a şoptit:

- Ei, bine! Nimic! A râs şi a dat semne că se grăbeşte. Ochii ei mari, adânci, căutau zări noi…

Am plecat pe vadul Danubiu în jos, spre Dunărea argintie, spre Dunărea magnetică, spre Dunărea amniotică… şi nu ştiam ce să fac nici cu gândurile şi nici cu cuvintele mele. Preaplinul lor avea nevoie de linişte, de acea linişte în care dospeşte boala, dar şi dragostea.

Domnişoara Argentina Dincă, profesoară de engleză şi rusă, sclipea de bucurie din ochii migdalaţi şi din şiragul de perle al gurii, atunci când a fost repartizată profesoară în Brăila. Semăna la chip cu o franţuzoaică mai precis, cu cântăreaţa Mirelle Matieu; era un fir mlădios de crin în aşteptarea vieţii, în aşteptarea părţii celei mai însorite a vieţii, prima dragoste.

- Te bucuri, de parcă te-ar fi trimis ăştia la Londra, nu la Brăila! am necăjit-o eu.

- Habar n-ai, ce bine o să fie! Am să îi învăţ pe copii engleza, am să-i duc la teatru, să vadă piesele lui Shakespeare. Am să le explic operele marilor poeţi britanici; Byron, Shelley, Silvia Plath…

- Te-a furat erudiţia la facultate.

- Ia-o cum vrei, dar eu abia aştept să ajung la catedră, să îi luminez şi pe alţii.

Harnică şi vrednică de toată lauda a fost în munca ei didactică. După vreo doi ani s-a căsătorit cu un inginer de la Uzinele Progresul. Şi-au cumpărat în scurt timp şi o Dacie; au îndrăgit excursiile. Au făcut voiaje pe litoral, pe la staţiunile din deltă, ori la mânăstirile din Moldova.

Îi observam şi mă bucuram. Creştea intelectualitatea brăileană, câştigam în civilizaţie, în cultură. Toţi colegii mei învăţau la Bucureşti sau la Iaşi, apoi veneau acasă şi îşi luau posturile în primire. Desigur, cu timpul, aportul lor la propăşirea urbei se va cunoaşte, mă gândeam eu. Încet, încet, ajungem şi noi a doua Elveţie!

Mie îmi plăcea mult natura locurilor natale. Uneori mă gândeam că a fost un noroc să mă nasc într-un oraş, unde aveam Dunărea la picioare şi bogăţii vegetale unice, locuri de taină ca Grădina Mare, Parcul Monument,ori staţiunea Lacu Sărat. Dacă voiam ascensiuni pe munţi, dealurile erodate de milenii ale Dobrogei, pe care le puteam vedea chiar şi din minunata grădină, erau dispuse oricând să se ofere. Despre înot şi pescuit nu mai vorbesc. O zi pe plajă cu fiinţa iubită îţi poate lumina nopţile vieţii ca o vară veşnică.

Când îmi venea dorul de ducă, luam vaporul şi făceam o excursie la Galaţi, niciodată singur; numai cu fete în floare alături, pe o muzică lină ce îmbia fluturii să ne îngroape în albul amintirii…

Superbe mai erau apele Dunării în curgerea lor spre Tulcea şi spre vărsarea în mare… în gigantica mare. Mii de raze de soare se jucau în valuri, malurile fluviului erau numai plopi înalţi şi sălcii blânde. Înaintea Ghecetului, acolo unde apele Dunării vechi se unesc iar cu Dunărea cea mare, sălciile cresc aplecate, fac reverenţe privitorilor.

Ce triste strălucesc în soare hornurile morii Violatos, botezată de puterea proletară, în anii ei de maximă imbecilitate, anii ’50, Moara Bălcescu. Parcă descriu pustiul acum, împung cerul până se pierd în zare, se înfig în sufletele celor care nu se mai întorc… nici în urbe, nici în lume…

Pe vapor cânta mereu o muzică antrenantă, veselă, îmbietoare la voiaj. Marinarii de pe Dunărea de Jos au fost întotdeauna melomani plini de gust şi buni organizatori de escapade din care scăpai numai îmbălsămat.

Ambianţa de pe covertă, aerul îmbătat de acorduri sonore ce-ţi înmuiau sufletul, îmi sugera să mă gândesc la un vis mai vechi, ce nu era numai al meu. Brăila va avea şi ea cândva o orchestra simfonică a ei, aşa măcar ca cea a Galaţiului.

După cum avem de mai bine de o sută de ani un teatru, adevărat lăcaş de muze, aşa să avem şi o mare orchestră, de care să se ducă faima; să vină şi alţii la noi în urbe,să o asculte.

Gânduri de îmbunat pustia!

Argentina Dincă a publicat un eseu despre romancierii englezi din secolul al XX-lea; a câştigat dintr-o dată admiraţia tuturor cunoscuţilor. Mă simţeam mândru că s-a mai îmbogăţit oraşul cu încă o scriitoare. Am sfătuit-o chiar să facă plimbări prin judeţ, să cunoască natura locurilor noastre, ca să îşi îmbogăţească sufletul şi scrisul. Mi-a mulţumit, dar mi-a explicat că o atrage mai mult eseistica şi filozofia, că modelul ei de viaţă este Virginia Wolf. Am tăcut şi am înţeles. Spunându-mi cine îi este modelul, am înţeles imediat spre ce fel de operă se îndreaptă. O cunoşteam încă din liceu. Ştiam că este o fire cerebrală, studioasă, dar nu aveam cum să îmi închipui la ce profunzimi a ajuns în timpul anilor petrecuţi la filologie, la Bucureşti. Acum urca pe scara spiritului, învăţa să lase urme în spirit ca un pescăruş tânăr descoperind zborul spre înalt; se construia pe sine, aşadar construia şi pentru alţii.

Prietenul meu de vizavi, de pe bulevardul unde ne-am născut în 1947, Dan Zaruba, era un băiat ambiţios, un mare sportiv. A avut ghinionul să nu poată intra la liceu, odată cu noi, din cauza tatălui său, care ispăşea o condamnare pentru delapidare. Atunci se punea accentul pe dosar, nu glumă. Aşa că a luat în piept acel handicap social, o nedreptate croită de nişte politruci obtuzi, pe când avea doar 15 ani. A fost singurul dintre noi care s-a dus la o şcoală profesională, la tâmplărie, ca să poată să meargă apoi la liceul seral. Dar a fost şi cel mai ambiţios dintre noi. Făcea sport în fiecare zi, vara trecea Dunărea înot de două ori pe zi, fără să admire frumuseţile fluviului şi ale malurilor verzi. Înota ca să îşi dezvolte muşchii şi să se menţină în formă.

După ce a terminat liceul seral, a reuşit din prima la medicină. Apoi s-a specializat în neurochirurgie.

- Mă bucur că acum lucrezi la Spitalul Judeţean! Am şi eu un doctor de încredere, în caz de nevoie! i-am spus eu când ne-am întâlnit. Mi-a strâns mâna în glumă, dar cu atâta putere, încât aproape mi-a venit să ţip.

- Tu cu ce te ocupi? Nu te-am mai văzut de vreo şapte ani, nu?

- Cam aşa ceva. Eu scriu un fel de monografie despre generaţia noastră şi o iau de acum din pripă, când suntem tineri.

- Bravo! Trebuie să ducă cineva şi grijile altora!

- Când vom fi bătrâni, rândurile astea vor avea valoare…

- Cel puţin pentru noi. Să-mi dai şi mie un exemplar, când va apărea cartea.

- Sigur! Nu te uit eu tocmai pe tine, mare doctor şi prieten.

- Nu sunt încă mare doctor…

- Dar la cât te ştiu de ambiţios, cred că îţi doreşti aşa ceva…

- Îmi doresc să facem un spital ca la Geneva; cu aparatură grozavă şi ordine desăvârşită. Am văzut unul acolo. Mi-au rămas ochii la el.

- Mă bucur că faci şi tu comparaţii elveţiene. Uneori am şi eu astfel de gânduri.

- Acum, te rog să mă scuzi! O să vină Salvarea să mă ducă la o urgenţă.

Zis şi făcut. A apărut o maşină a Salvării şi Dănuţ s-a suit în ea şi dus a fost.

Am plecat agale, cu gândurile mele. Peste ani speram ca şi oraşul nostru să fie plin de personalităţi în toate domeniile, să avem cu ce ne mândri, să nu lipsească nimic Brăilei, aşa cum nu îi lipseşte Bucureştiului.

Mai aveam şi un alt prieten, care se distingea întâi şi întâi prin aceea că era cel mai înalt dintre noi; avea aproape 1,90 m. Gabriel Blahuianu se numea. Era un băiat bine crescut, amabil şi cu înclinaţii spre matematică. Prin clasa a X-a mergeam la el acasă, ca să îmi explice algebră şi geometrie, adevărate blesteme pe capul meu, în anii de liceu.Nu înţelegeam mai nimic din aceste abstracţiuni greceşti şi antice pe deasupra. Mai sincer spus, mă duceam să îmi facă exerciţiile, temele. Odată a avut un moment de exaltare şi mi-a spus:

- George! Eu n-am să mă las de matematică, până n-am să storc untul din ea!

- Bravo! Şi ea din tine!

Gabi Blahuianu a intrat vâjâid la Politehnică. Încă de la admitere i-a uimit pe profesorii examinatori şi cu înălţimea sa, 1,90 m., dar şi cu ştiinţa temeinică de carte. A învăţat strălucit, a terminat facultatea cu media 9,90. Şi-a luat destul de repede şi doctoratul în matematici. A fost repartizat la un institut de cercetări din Brăila. Exista aşa ceva pe atunci, şi institute şi repartiţii. Acum, foamea generalizată din democraţia originală le-a închis pe toate; politrucii români au fost atât de cabotini, încât au dat economia pe democraţie. Ne-au prezentat mămăliga drept cozonac şi se opăresc de indignare atunci când nu le pricepem rafinamentul din glas şi calitatea salivei ce o produc. Fiindcă, apropo, politicienii români doar asta produc pe bani grei, salivă!

Oricum a fost atunci, în socialism, eram liniştiţi, aveam idealuri înalte, timp de gândire şi multă omenie; iar eu mă mândream cu prietenii mei. Simţeam că plesnesc de plăcere, ştiind că oriunde m-aş fi dus, în orice fabrică din oraş, de la Uzina Progresul până la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, puteam să întâlnesc un fost coleg, lucrând cu spor.

- Peste ani vom avea şi noi Elveţia noastră. Poate cineva din primărie se va gândi să ridice şi o fântână arteziană impunătoare pe malul Dunării, aşa cum are Geneva pe malul lacului Leman, nu de altceva, dar ca să nu ne mai lipsească nimic! îmi spusese Dan Zaruba odată.În serile de vară să ne întâlnim toţi pe faleză, să facem fotografii şi să depănăm amintiri, chiar şi amintiri despre viitor, dacă va fi posibil.

De la o vreme,însă, glasul lui Georgică Grossu nu mai îmi dă pace. Figura lui îmi râde peste umăr şi mă întreabă ce scriu:

- Ce faci, nu ştii?!

- Cum adică? mă nedumiresc eu.

- Spune mai bine adevărul! El nu este nici ucronic, nici utopic. Şi dacă ei, colegii noştri, vor citi vreodată aceste rânduri, lasă-i să se recunoască în ele. Dacă tot ţi-a fost dat ţie, să te gândeşti la soarta noastră, să ne faci poze din cuvinte,atunci scrie ce şi cum a fost!

Închid caietul de însemnări, nu îi răspund, fiindcă nu ştiu ce să îi răspund. Eu vreau să surprind un ideal şi el…

Plec trist înspre faleză. Aici mă reculeg, ori de cîte ori sunt amărât, năpădit de gânduri, ori nu ştiu ce să fac.

După ce am parcurs de două ori malul Dunării dus şi întors, de la spelunca Marinarul la Ştrandul copiilor, iau o hotărâre şi spun:

- Facă-se voia sorţii! Să fie aşa cum a fost! Şi notez cu durere în suflet, revoltat mai ales pe timpul care ne cerne pe toţi prin clepsidra lui neiertătoare, şi pe care nici măcar nu o zărim:

¤ Inginerul Marian Baraş a studiat la liceul N. Bălcescu din Brăila şi la Politehnica din Bucureşti. A lucrat ca inginer energetician la ISPE- Bucureşti. În 1972 a emigrat împreună cu părinţii în Israel. De acolo a plecat în SUA, unde trăieşte şi astăzi, la Miami Beach.

A venit o singură dată în vizită în România, în vara lui 1992.L-a întâlnit doar pe Gică Grossu în Bucureşti. Nici până la Brăila nu a mai fost, deşi are aici mormintele bunicilor, patru la număr. Georgică mi-a telefonat, să vin, să ne întâlnim toţi trei,dar în acea vară eram plecat cu serviciul la München, aşa că nu ne-am mai văzut niciodată la ochi.

Când a plecat definitiv din ţară, pe 15 iunie 1972, am plâns şi i-am compus o melodie tristă. Atunci i-am spus:

- Nu pleca! Ce cauţi tu în Asia, când tu eşti ca şi mine de aici, din Brăila. Câte ştiu eu despre Asia, atâta ştii şi tu! Ce carte am făcut eu, atâta ai făcut şi tu! M-a privit cu mare tristeţe, toate corăbiile se sfărâmau în ochii lui, dar mi-a răspuns:

- Nu pot! Mă duc cu mama şi cu tata! Trebuie! Ne-am îmbrăţişat şi dus a fost.

¤ Domnişoara Rodica Vasilescu a studiat la Liceul Nr.3 din Brăila, apoi a făcut ASE-ul în Bucureşti. A lucrat ca economistă la Întrepriderea Nufărul , până în anul 1978. Când i-a venit bine, a plecat în vizită la sora ei din SUA, New – York, care era căsătorită acolo, şi nu se va mai întoarce niciodată în Romania. În acea vară şi-a părăsit şi soţ şi tată, şi la vărsta de 31 de ani şi-a oferit o nouă şansă în viaţă în mult visata Americă, în coşmaresca Americă.

Soţul ei era profesor universitar, mai mare cu vreo douăzeci şi cinci de ani. Îşi părăsise prima soţie şi un copil pentru a se căsători cu Rodica. Gestul acesta nu se explică numai prin frumuseţea ei irestibilă, ci şi prin nevoia ei de buletin de Bucureşti. Doar era titrată, acum! Ce să mai caute în urbea natală?

Profesorul universitar care avusese grijă şi de evoluţia ei ca studentă, apoi, ca soţ, îi asigurase un trai bun şi sigur, a fost uimit şi el de calculele meschine ale femeii pe care o strânsese la piept câţiva ani, fără să îi poată pătrunde vreodată gândurile.

Rodica a plecat împreună cu mama ei şi au lăsat în urmă un tată de 71 de ani şi un soţ de 55 de ani. Peste doi ani, tatăl, rămas singur pe lume, fără soţie şi fără fiice, aşa dintr-o dată, a murit de dorul lor şi de lipsa de sens a vieţii. La 71 de ani nu mai în faţă nici un început, ci evident, sfârşitul, şfârşitul într-o lume din care nu ai înţeles mai nimic. A murit în Bucureşti, dar a fost înmormântat la Brăila de nişte rude îndepărtate şi de primărie.

Rodica, însă, nu s-a uitat înapoi,a părăsit ţara cu o mare uşurare în suflet, cu un fel de sentiment al victoriei, cu gândul că ,iată, i se oferă şansa să ia viaţa de la început în îmbuibata Americă. Cu munca ei de economistă a ajutat şi ajută la propăşirea statelor, cu trupul ei, începând dintr-o anumită zi, va îngrăşa pământul statelor… Să le fie de bine statelor, fiindcă ştiu cum să-şi atragă oameni de valoare din orice colţ de lume!

Superba Rodica nu a iubit Brăila, nu a iubit pe nimeni, ci numai pe sine. Nu a păstrat nici o legătură în urbea natală. Nu a scris niciodată o scrisoare nimănui, nici celei mai bune prietene, fiindcă în copilărie, până când răutatea lumii a deformat-o sufleteşte, a avut şi ea aşa ceva, o prietenă. Nu va mai veni niciodată în România, iar pe acolo pe unde este, în acel popor de emigranţi, se recomandă şi ea a fi de origine greacă. E mai de bon ton. Românii sunt văzuţi ca râia.Aşa că, de ce să aibă anumite probleme? Părul strălucitor ca pana corbului, ochii mari, adânci şi negri, gura senzuală, corpul scandalos de atrăgător, fac credibile originea ei grecească.

Casa din centrul Brăilei, de pe str.Braşoveni, în care a trăit primii ei 18 ani, este astăzi în paragină. Nimeni nu îşi mai aminteşte că acolo, în apartamentul de la etajul I, a bătut cândva inima unei fete brunete cu ochi mari, cu mers graţios şi cu mari pretenţii de la viaţă; doar eu îmi mai amintesc că în adolescenţă, Rodica semăna leit cu Claudia Cardinale, cea din filmul Ghepardul. Asemănarea dintre ele era fascinantă, copleşitoare… erau de confundat.

E mult timp de când am ajuns la concluzia că a pleca departe, înseamnă a muri mult nu puţin!

¤ Domnişoara Argentina Dincă a studiat la Liceul nr. 3 din Brăila şi la Facultatea de Filologie din Bucureşti. A funcţionat ca profesoară de engleză în Brăila, vreo cinci ani, până în anul 1980. În vara respectivă a plecat cu soţul într-o excursie în Germania şi nu se ştie cum a ajuns în Elveţia, unde a rămas definitiv. Soţul ei era un neîmplinit, un refulat, ce nu se acomoda cu munca susţinută din Uzina Progresul şi nici cu salariul, care era, bineînţeles, mic. El a influenţat-o să rămână în Occident, în acea excursie şi în ciuda faptului că Argentina îşi iubea cu disperare mama, a cedat dorinţei soţului şi au rămas dincolo de Cortina de fier, cum se spunea pe atunci.

Eram în vizită la mama ei, atunci când Gina i-a dat fatidicul telefon, că s-a hotărât să nu se mai întoarcă în ţară şi în biata urbe Brăila. La o astfel de discuţie ai rar în viaţă ocazia să fii de faţă. Dintr-o dată parcă, cerul s-a despicat în două de plâns şi de urlete. Plângeau amândouă la telefon, şi mamă şi fiică, de nu se mai înţelegea nimic. Mama o chema acasă, fiica spunea că nu mai vine, că nu are la ce să vină, că în Brăila nu are nici o perspectivă!

Eram uluit! M-am simţit în plus. Într-o astfel de confesiune a disperării nu îmi găseam rostul. M-am ridicat de la masa, la care beam un coniac şi o cafea, şi am ieşit din curte, am ieşit pe poartă, fără să spun un cuvânt. Sunt situaţii neprevăzute în viaţă, când e mai bine să taci şi să dispari. Bătrâna moaşă Victoria Dincă rămăsese fără sprijin la bătrîneţe, aşa, dintr-o trăsătură de condei, şi dintr-o hotărâre a ginerelui ei. Îşi ţinuse fata la facultate cu mari sacrificii, chiar şi cu cel al libertăţii, fiindcă din nevoia de bani a riscat şi a făcut câteva luni de închisoare pentru nişte avorturi provocate. Nici ea nu şi-a mai găsit după aceea rostul. A dus o bătrâneţe tristă, gândindu-se numai la fata ei şi la ce cale aiurea şi-a ales ea în viaţă, o cale din care fiinţa care îi dăduse viaţă era exclusă.

¤ Domnul Dan Zaruba a studiat la liceul N.Bălcescu din Brăila şi la Facultatea de Medicină din Bucureşti. S-a specializat în neurochirurgie, ajungând şi la o oarecare faimă în branşă, încă din tinereţe. Era un luptător adevărat, un băiat dârz şi frumos; semăna cu personajul Paris din filmul Elena din Troia.

Cam pe la 30 de ani a plecat într-o excursie în Franţa, de unde, bineînţeles, nu s-a mai întors.

A aplicat cu succes în avantajul sănătăţii francezilor toată ştiinţa de carte şi practica deosebită pe care le-a acumulat în sistemul medical românesc. Era un medic excepţional, dublat de o voinţă de a se perfecţiona mereu, ieşită din comun. De ce spun era un medic excepţional?… Fiindcă aşa a fost!

De vreo douăzeci de ani s-a stabilit definitiv în S.U.A., şi-a deschis un cabinet medical particular în oraşul Salt Lake City, lucru pe care în condiţiile capitalismului românesc actual putea să îl facă şi aici. Clientelă ar fi avut şi aici din belşug, doar accidentele vasculare sunt acum la o sinistră cotă de alarmă.

Marele sportiv care a fost Dan Zaruba, omul care şi-a trăit viaţa ca un metronom, ca un soldat spartan, medicul exemplar, s-a îmbolnăvit de cancer acum câţiva ani şi a murit în acel îndepărtat oraş american, al cărui nume este identic cu cel al staţiunii Lacu Sărat de lângă urbea natală, Brăila.

Strâmbă soartă a plecării din ţara ta, strâmbă traducere am găsit! Cum naiba să semene oraşul american Salt Lake City cu staţiunea în paragină Lacu Sărat? Doar la traducere. Dar ce coincidenţă! Mai mult ca sigur că Dan Zaruba a ştiut că a trăit şi a murit în Lacu Sărat.

¤ Domnul Gabriel Blahuianu a studiat la liceul N. Bălcescu din Brăila şi la Politehnica din Bucureşti. A lucrat în Bucureşti ca profesor universitar. După ce şi-a dat doctoratul în matematici, a plecat în Canada, unde trăieşte şi în prezent. M-am întâlnit cu tatăl lui în staţie la Obor. Avea grijă de apartamentul din care Gabi, plecase. Nu voia să îl vândă, fiindcă toate lucrurile din casă îi aminteau mereu de el. Mă fericea că nu am plecat nicăieri în lume şi că nu am făcut un aşa mare necaz părinţilor mei. Chipul bătrânului purta pecetea unei dureri împietrite, era expresia durerii în stare pură, durerea unui tată, ce îşi jelea fiul, acum, un excepţional profesor de matematică în Toronto, ca pe un mort. L-am lăsat cu lacrimi în ochi în staţie. I-am răscolit, fără să vreau, amintiri, din blânda copilărie, când ne jucam cu toţii cu mingea, săream gardul şcolii, ca să nu mai ocolim, şi să intrăm pe poartă, pe vremea când nu ştiam că românii, de nevoie, mai şi pleacă din ţara lor.

- Eraţi copii şi jucaţi de toate în curtea şcolii! Repeta el până când tramvaiul s-a urnit din loc.

Prietenii mei, plecaţii mei, copiii de-acum cincizeci de ani din curtea şcolii, am scris aici adevărul, dar pe scurt, ca în nişte fişe de caz, pentru ca durerea ce-o simt, să fie cât mai scurtă!

Iar eu şi Georgică Grossu am studiat tot la liceul N. Bălcescu din Brăila, apoi la facultăţi din Bucureşti, dar nu am părăsit niciodată ţara; am lucrat tot timpul în Bucureşti.

Vedeţi, până şi noi am plecat din Brăila!

Cred că Brăilei iar fi fost mai bine cu noi toţi aici, în sufletul ei, fiindcă Elveţia nu are de ce să se rupă în figuri de dorul nostru. La Geneva pe malul lacului Leman există o fântână arteziană înaltă, ale cărei ape ţâşnesc spre cer ca o coadă de păun sau ca o liră în multe culori.

Pe faleza Brăilei, lângă primărie, avem acum şi noi o fântână arteziană, care ţâşneşte ca un evantai şi răcoreşte minţile celor ce trec copleşiţi de trecerea anilor prin dreptul ei. Dacă ai ochii umezi , poţi să te apropii de fântână, să te ude bine. Astfel nu va băga nimeni de seamă, dacă ai plâns sau nu!

(Fragment din cartea de proză scurtă CÂND MĂ GÂNDESC LA ROMÂNIA, NOAPTEA, aflată în lucru la editura ZEIT)
George Tătăruş (Bucureşti)


 ATITUDINI

MARCOULE – CONTINUAREA RĂZBUNĂRII PAPALE?!

...Luni, 12 septembrie 2011, estompată de „începutul anului şcolar” (deci, de gafele groteşti şi de agramatismele revoltătoare ale lui Funeriu şi, în general, ale întregii găşti pedeliste!) – a apărut, pe canalele de ştiri (Antena 3 şi Realitatea TV), o veste (care s-a stins în aceeaşi seară...!), pe care o considerăm ciudată: în oraşul Marcoule, din sudul Franţei, ar fi avut loc o explozie:

1. întâi, s-a spus că „la un depozit de deşeuri radioactive”, apoi, că

2. „la CENTRALA NUCLEARĂ” din Marcoule.

Ziarul Gândul dă ştirea mai pe larg, pe 13 septembrie 2011(după care tace şi el...!): „O explozie s-a înregistrat luni la uzina nucleară Marcoule, situată în sudul Franţei, într-un centru de tratare a deşeurilor care aparţine unei filiale a EDF (Electricite de France), generând un risc de scurgere radioactivă, au anunţat pompierii şi prefectura, citaţi de AFP. "Pentru moment, nu au existat scurgeri în exterior", a precizat un purtător de cuvânt al Comisariatului pentru Energie Atomică (CEA). O purtătoare de cuvânt a Ministerului francez al Energiei a confirmat că explozia "nu a ocazionat scurgeri radioactive". Explozia unui furnal folosit la reciclarea deşeurilor slab radioactive s-a soldat cu un mort şi patru răniţi, dintre care unul grav, au informat Autoritatea pentru Siguranţă Nucleară (ASN) şi EDF. Accidentul nu a provocat nici o scurgere radioactivă sau chimică în exteriorul instalaţiei, subliniază ASN şi EDF în comunicate distincte. "Conform primelor informaţii, este vorba despre o explozie într-un furnal care serveşte la topirea deşeurilor radioactive metalice de slabă şi foarte slabă activitate", precizează ASN, care şi-a activat centrul de urgenţă în urma accidentului.

Potrivit unui purtător de cuvânt al EDF, societate a cărei filială Socodei exploatează centrul situat la Marcoule, "acesta este un accident industrial, nu un accident nuclear". "În acest tip de furnal, există două tipuri de deşeuri: deşeuri metalice (vane, pompe, unelte) şi deşeuri combustibile precum mănuşile sau salopete de lucru ale tehnicienilor", a declarat el.

"Incendiul declanşat de explozie a fost controlat", a adăugat EDF.

Centrul de tratare şi condiţionare a deşeurilor de slabă activitate (Centraco) este situat în localitatea Codolet, dar depinde de uzina nucleară Marcoule” – cf. Gândul online, 13 septembrie 2011 - …după care se produc câteva contradicţii informaţionale flagrante – urmate, fireşte, de…TĂCERE: “PREFECTURA A ANUNŢAT CĂ EXPLOZIA A GENERAT UN RISC DE SCURGERE RADIOACTIVĂ. DAR COMISARIATUL PENTRU ENERGIE ATOMICĂ (CEA) A DAT ASIGURĂRI CĂ DEOCAMDATĂ NU A MĂSURAT RADIOACTIVITATE ÎN EXTERIORUL UZINEI, relatează Europe 1 în pagina online (…)O explozie s-a înregistrat luni la uzina nucleară Marcoule din Gard (Franţa), au anunţat pompierii şi prefectura, citaţi de AFP.

Explozia a generat un risc de scurgere radioactivă, potrivit surselor citate.

Vom reveni cu amănunte” - …dar revenirea nu s-a mai produs…!

…Agentia Mediafax, din 14 septembrie 2011, spune: “Midi Libre informează la rândul său că în urma exploziei a murit o persoană, găsită carbonizată, şi alte patru au fost rănite, dintre care una foarte grav. Aceasta a fost transportată de urgenţă, cu elicopterul, la Centrul medical universitar Lapeyronnie, din Montpellier. Cele trei persoane rănite uşor au fost transportate la centrul medical din Bagnols-sur-Ceze”.

…Marcoule este o localitate din Occitania/Languedoc, situată la 30 de km de Avignon, la 40 de km de Nîmes şi cam la tot atâţia kilometri de… Montpellier! Şi, atunci, întrebarea este nu “De ce s-a produs explozia de la Marcoule?” – ci: “DE CE A FOST CONSTRUITĂ O CENTRALĂ ATOMICĂ TOCMAI LA MARCOULE?”

…Carcassone, Toulouse, Avignon, Béziers, Nîmes… - au fost, în Evul Mediu, centre ale CATHARILOR – adversarii cei mai redutabili ai papalităţii: “Catarii isi spuneau <<oameni buni>> sau <<buni crestini>> si erau numiti de clerul catolic <<catari>> (de la gr. Kataros/kataroi / care inseamna pur, imaculat, neprihanit).
Adversarii lor sustin insa o alta etimologie a cuvantului: din germ. katte (pisica). In iconografia biblica, in secolul XI, ereticii erau intotdeauna reprezentati alaturi de o pisica, considerata in Evul Mediu un simbol al diavolului.

„Catarii se numeau pe ei insisi <<buni crestini>>, deoarece incercau sa traiasca in mod efectiv ideile extrase din Biblie, considerand ca numai prin punerea acestor idei in practica omul poate deveni mai bun si poate fi un adevarat crestin. O semnificatie asemanatoare cu aceasta are si denumirea lor de <<prieteni ai lui Dumnezeu>>, deoarece toata aceasta traire in practica a ideilor inscria fiinta intr-un traseu evolutiv ce urmarea o apropiere treptata de Dumnezeu, o inaltare a fiintei umane cat mai aproape de conditia divina. Biserica catara mai era numita si <<Biserica Iubirii>> (…) – cf. avenir.ro

…dar avem şi informaţii cu privire la dogma cathară (nu prea “simpatică”, semănând izbitor de mult cu aceea a aşa-zişilor “Martori ai lui Yehova”, buimacii de azi, din România!): “Secta catară a apărut la sfârșitul secolului al XI-lea, în regiunea Languedoc din sud-vestul Franței, și era caracterizată prin credința într-un dualism absolut. În interpretarea maniheistă catară, existența este caracterizată prin lupta continuă dintre două principii eterne: principiul bun (ce a dat naștere sufletelor și Binelui) și principiul rău (care se află la originea Răului, a materiei și a corpului uman). Adoptând punctul de vedere al ereticilor marcioniști, ALBINGENZII SUSțIN CĂ DUMNEZEUL VECHIULUI TESTAMENT NU ESTE ACELAșI CU CEL AL NOULUI TESTAMENT, dar ei merg chiar mai departe: îmbinarea catară dintre marcionism și maniheism are ca rezultat o viziune asupra istoriei care consacră crearea lumii ca acțiune a lui Satana.

Materia fiind în esență rea, întruparea lui Isus nu are loc. Accepția catară este docetistă: Isus, ca și Fecioara Maria, e doar un spirit cu infățișare umană. Prin urmare, Hristos nu suferă pe cruce, nu moare și nu învie, iar păcatele omenirii nu sunt răscumpărate prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu. De altfel, viziunea catară despre moarte este cu totul diferită de cea creștină: catarii cred că prin moarte sufletul scapă din împărăția răului și revine în împărăția binelui. Moartea este, prin esență, eliberare dintr-o lume demonică.

Ierarhia catară este secretă, iar promovarea se face în urma unor rituri speciale. Din punct de vedere social, catarii se împart în două categorii de adepți: credincioșii și desăvârșiții. Credincioșii încearcă să mai păstreze aparențele unei vieți normale, dar nu și desăvârșiții. Aceștia din urmă sunt modelul existenței catare și reprezintă punctul final al raționamentului catar. Îmbrăcați în negru și respectați de credincioși, ei se separă de familii și trăiesc în comunitate. PROPRIETATEA PRIVATĂ ESTE STRICT INTERZISĂ, IAR OSTILITATEA FAțĂ DE BISERICĂ ESTE TOTALĂ. Pentru a deveni unul asemenea lor, este necesară primirea unei binecuvântări; un alt desăvârșit o acordă prin punerea mâinii în cadrul ceremoniei de consolamentum.

Consecințele sociale ale unei Weltanschaung care respinge lumea ca lucrare satanică sunt greu acceptabile. Carnea este impură, așa că mulți desăvârșiți refuză să consume produse animale și se hrănesc vegetarian și cât mai puțin posibil. Pentru catari, procrearea este odioasă – nașterea unui copil înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât aruncarea unui suflet în împărăția lui Satana. În practică, această oroare față de procreare duce de cele mai multe ori la o abstinență totală; întrucât scopul principal al căsătoriei este fondarea unei familii (părinți și copii), căsătoria este condamnată. Uneori, desăvârșiții chiar își părăsesc soții” - cf. Mitul exterminării albigenzilor, în revista online inliniedreapta.net

…Iată ce zice istoria, despre pământul însângerat de măceluri („cruciato” - papale, se zice...) din aceste locuri:

„Carcassonne a devenit faimos în istorie pentru rolul său crucial în sângeroasa represiune catolică soldată cu exterminarea populaţiei locale adepte a catarismului, religia unei secte creştine cu multe influenţe gnostice şi chiar maniheiste. Deranjaţi la cume de existenţa unei populaţii care se sustrăgea cultului romano-catolic, deci implicit eretică în viziunea Vaticanului, scaunul papal a lansat teribila Cruciadă Albigenziană, iar Carcassonne a devenit o fortăreaţă pentru catarii vorbitori de occitană. În trista lună august a anului 1209, după cum menţionează cronicile, o armată aflată sub comanda lui Simon de Montfort (sau Arnaud Amaury, dup alte surse) a cucerit Carcassonne, izgonindu-i pe locuitorii săi. (Cu doar cîteva săptămâni înainte, acelaşi Simon de Montfort cucerise, în fruntea armatei cruciate, oraşul Béziers, unde trăia o importante comunitate catară, şi îi măcelărise pe toţi locuitorii săi. A rămas în istorie scurtul, dar edificatorul dialog, dintre un cavaler cruciat - îngrijorat de soarta celor câtorva catolici din cetate - şi conducătorul cruciaţilor, înainte de măcelul final: <<-SIRE, DAR SUNT ŞI CREDINCIOŞI CATOLICI PRINTRE EI, CE SĂ FACEM?>> <<-OMORÂŢI-I PE TOŢI, DOMNUL O SĂ-I RECUNOASCĂ PE AI LUI...!>>) Raimond-Roger de Trencavel, seniorul de atunci al cetăţii Carcassonne, a fost capturat viu de către Simon de Montfort şi ulterior condamnat să moară de foame într-o temniţă a castelului. Grăbit, contele de Montfort s-a instaurat, cu de la sine putere, viconte al întregii regiuni. A purces la ridicarea de noi fortificaţii, făcând astfel din Carcassonne o cetate de graniţă între regatul francez şi regatul de Aragon” – cf. Carcassonne – călătorie în cetatea catarilor.

…Vom oferi cititorilor şi varianta OPUSĂ celei despre masacrarea “totală” a catarilor, de către “cruciaţii” papalităţii (noi NU suntem de acord cu mai nimic din doctrina catară, mult prea pe placul iudeo-masoneriei mondiale…!!! – dar modul de viaţă al catharilor medioevici este, credem, REMARCABIL…: deci, o medie între dogmă şi mod de viaţă-existenţă/ontologie, poate ar oferi cititorului o viziune mai aproape de Sfintele Evanghelii HRISTICE - şi mai departe de mult prea multele erezii ale “bisericii de zid”, care, în tot mai mare măsură şi pe zi ce trece, încetează de a mai fi, cu adevărat, Biserica Mântuitorului HRISTOS!):

“Este adevărat că în anul 1209 locuitorii din Beziers au fost masacrați de cruciați, dar la fel de adevărat este că același lucru s-a întâmplat la Pujols, 4 ani mai târziu, din ordinul liderul catarilor, contele de Toulouse: victimele au fost catolice. Intoleranța a fost comună. Se uită și că albigenzii, mereu minoritari, nu au ezitat să recurgă la teroare pentru a-și impune punctul de vedere. Oamenii Buni nu era pe atât de buni pe cât s-ar crede, citind operele celor ce caută să pună sub semnul întrebării creștinismul.

Acestea fiind zise, trebuie evidențiat că toate aceste evenimente făceau parte din practica vremii. Cavalerismul și creștinismul au putut impune niște limite războiului, dar alunecările în barbarie erau inevitabile. Totuși, chiar și așa, ele pălesc în comparație cu războaiele „civilizate” și a-religioase ale secolului al XX-lea.

Nu este lipsit de importanță nici faptul că la originea cruciadei împotriva albigenzilor se află complicații de natură seculară. Contele de Toulouse, Raimond al VI-lea, era un oportunist care își propusese să profite prezența catară pentru a-și însuși bunurile Bisericii. În acest sens, a promovat o atitudine conciliatoare față de albigenzi. Cererea expresă a Bisericii ca Raimond să combată erezia a făcut ca relațiile dintre conte și Vatican să fie oscilante, marcate de excomunicări urmate îndeaproape de promisiuni din partea lui Raimond și absolviri din partea Bisericii. Abia după ce trimisul papal, Pierre de Castelnau, a fost ucis din ordinul lui Raimond, papa Inocențiu al III-lea a îndemnat la cruciadă împotriva răzvrătiților.

Cruciații sunt cavaleri francezi ce vin atât din Nord, cât și din Languedoc. În cele din urmă, cruciada s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Meaux prin care Raimond al VII-lea, noul conte de Toulouse, cedează regelul Franței Languedoc-ul de jos. Dar pacea nu a fost de durată: Raimond al VII-lea, asemenea predecesorului său, era un adversar al Bisericii Catolice și al regelui francez. Intrat într-un nou conflict cu suveranul Franței, Raimond a instigat la asasinarea a doi inchizitori, crimă ce a fost comisă cu participarea conducătorului cetății catare Montsegur, Pierre-Roger Mirepoix. În sudul țării au izbucnit alte rebeliuni antiregale și anticatolice.

Reacția suveranului a fost promptă. Rebeliunile au fost înfrânte, iar Raimond s-a trezit pus la respect. Montsegur a fost încercuit și cucerit după un asediu de 10 luni (1224). Învingătoare, forțele monarhiste au permis mercenarilor care au luptat de partea catară să părăsească cetatea ca oameni liberi. Toți catarii care renunțau la erezie urmau să fie cruțați, dar fideli crezului lor ce considera lumea materială o creație a Răului, cei mai mulți desăvârșiți au refuzat să o facă, ceea ce a dus, implicit, la arderea lor pe rug de către soldați. Astfel s-a încheiat conflictul militar cu catarii.

(…) Dar victoria finală împotriva ereziei catare nu a fost de natură militară. Albigenzii nu au fost exterminați, ci reconvertiți la creștinism. Acțiunea călugărilor dominicani, cuplată cu activitatea inchizitorilor, a fost cea care a eliminat, în cele din urmă, secta albigenzilor, nu campaniile de natură militară duse de nobilii francezi. De altfel, Inchiziția nu este, oricât de incredibil ar putea fi, un tribunal stalinist care lucra pentru un tiran divin. Această imagine de domnie a arbitrariului și fanatismului este falsă, rezultat al ostilității unei lumi care vânează orice greșeală a Bisericii și îi neagă orice virtute” – cf. Vlad M., Mitul exterminării albigenzilor, în revista online În linie dreaptă, 11 februarie 2011.

…Şi, pentru că bizarul „abate” Saunière (cel care construise, la Rennes-le-Château, o bazilică înafara oricăror canoane arhitecturale romano-catolice, dar ascunzând, în schimb, în construcţia ei, mistere catharo-albigenze! – de aceea, „bisericii” lui i se zice, şi azi, „CONTRA-BISERICĂ”!) trăia, încă, la începutul secolului XX (a murit, se pare, prin 1917... – cf. Jean Blum, Stăreţia Sionului şi Conspiraţia Graalului – vizigoţii, catharii, templierii şi abatele Saunière – secretul ereticilor, Antet, Buc., 2003) – avem vaga bănuială că o continuare a răzbunării „cruciato”-papale, pe aceşti redutabili adversari (catharii, ale căror mistere supravieţuind, înseamnă că supravieţuiesc şi cei care mai cred într-însele!) - ar putea avea obiect!

...O centrală nucleară, plasată/construită, parcă special, nu? - într-o zonă catharo-albigenză (după ce, toţi, am trăit „lecţia Fukushima”!) - miroase urât şi destul de pronunţat...: „Simon de Montfort” - măcelarul „cruciato”-papal nu a murit, se pare, nici el – ci „trăieşte” astral, cu Duhul trecut în avatarul „centrală nuclearo-apocaliptică”!

...Este o supoziţie, nimic mai mult. Dar, zicem noi, în aceste vremuri atât de întunecate de monştrii crimei mondialiste, nimic nu trebuie neglijat... – NICI MĂCAR IPOTEZA CONTINUĂRII RĂZBUNĂRII PAPALE, ÎNCEPUTĂ, VIJELIOS, ÎN VEACUL AL XIII-LEA!!!
 

Adrian Botez (Ajud – Vrancea)

 

HAHALERE SINISTRE (I)
PARTEA I: HAHALERELE SINISTRE ROMÂNEŞTI

...Cuvântul „hahaleră” s-ar tălmăci, din română în... româneşte, conform dicţionarelor, prin: „termen de batjocură, pentru o persoană care vorbeşte vrute şi nevrute; om neserios, uşuratic; persoană lipsită de scrupule, fără caracter, neserioasă; pramatie; canalie ”...Se zice că originea cuvântului ar fi neo-grecească – de la „hahos” (χάχος), care înseamnă „prost”. De aici, şi moldovenismul „hăhău” – apelativ „dulce”, pentru „tâmpit”...!

...”Sinistru” (care înseamnă „groaznic, înspăimântător, lugubru, funest, criminal”) vine de la italienescul „senestra” – adică, stânga/mâna stângă. Cea rea, a diavolului... NU porni, în viaţă ori dimineaţă, cu stângul, fă-ţi cruce NU cu stânga, mănâncă Pâinea Vieţii NU cu stânga etc. etc. E MÂNA/ZONA FIINŢIALĂ A ALARMEI ASUPRA RĂULUI, E MÂNA/ZONA FIINŢIALĂ NEGATIVĂ, CARE NU POATE DUCE DECÂT SPRE RĂU, DISTRUGERE ŞI MOARTE...!

...Iese pe post, la o televiziune, mai ieri, dl. Toader Paleologu, şi zice despre Elena Udrea că, dacă am vrea s-o comparăm cu vreun personaj din literatura/cultura lumii - „n-are pereche în lume”...: „Nu e vina ei, E VINA LITERATURII UNIVERSALE” (cf. Parloar, ziar online) - !!!!!! – adicătelea, ceva de genul: “Măi, proştilor de Homer, Shakespeare şi ăilalţi, n-aţi fost în stare de nimic, v-aţi ratat cariera şi viaţa v-a fost de tot zadarnică, dacă n-aţi fost în stare să prorociţi venirea Mesiei feminine – ELENA DIN PLEŞCOI… solitara/melancolica <<madamă>> Bovary, fără… Bovary-ul şi fără… Flaubert-ul ei”! Cât despre Traian Băsescu, Toader al lui Paleologu (Alexandru Paleologu, taică-su, a fost mare mason şi cu influenţă, dar cult şi deştept… - …păcat că a “puşcat în vânt” un …anume spermatozoid!) zice că l-ar compara cu Popeye Marinarul, cu căpitanul Ahab (din romanul “Moby Dick”, de Henry Melville), cu bodyguardul lui Marlene Dietrech (Bijou Blanche), din filmul Şapte Păcate (cel care-i făcea praf pe toţi!) - şi chiar cu legendarul erou grec Ahile: “Mare lucru că are (n. mea: Traianul Băsesc…!) latura asta combativă, cum era Ahile în Iliada, un personaj care dădea iama în adversari"...

…Hahaleră-hahaleră, Todericiul - dar… SINISTRĂ! Demonică! Pentru că să-l compari pe Băsescu, Asasinul Poporului Valah - cu Ahile, asta înseamnă să batjocoreşti eroismul, în general, şi să scuipi pe mormintele eroilor şi ale martirilor sfinţi!

…Mormântul lui Ahile este în Insula Şerpilor, aia pierdută, „mai an”, în favoarea Ucrainei, de către ”diplomaţia” româneasco-băsească, condusă de Bogdan Aurescu... (dar paguba băsească este, evident şi mereu, Supremă Victorie!). Du-te, Toadere, şi scuipă pe-acolo, pe la ucrainieni!

...Hahaleră sinistră şi grotescă ce eşti tu, Todericiule... care n-ai nimic din imperialilor Paleologi, şi ai totul din... Gâgă, combinat cu Iago şi Tartuffe!

…Eu zic (spre deosebire de hahalera de Toader…!) că ADVERSARII LUI BĂSESCU (pe care vrea să-i facă PRAF!!!) SUNTEM NOI, ÎNTREG POPORUL ROMÂN - adică, să zicem, cele circa 22 de milioane, dintre care o treime au fugit peste hotare (cu mult mai grav decât “fugile” de pe vremea lui Ceauşescu: atunci se fugea din pricini de ideologie şi de “conştiinţă”… cu nădejdea că lucrurile se vor schimba în bine, vreodată - …dar azi se fuge de foame şi de lipsă de orice perspectivă ori viziune de viitor ale poporului român, se fuge cu deznădejdea că lucrurile se vor schimba în rău, ÎNTR-UN DIN CE ÎN CE MAI RĂU, ŞI CĂ NICIODATĂ, ÎN ROMÂNIA, NU VA FI POSIBIL BINELE… CUM NICI ÎN LUMEA LARGĂ!) - iar vreo… ”cinci treimi” stau gata să se spânzure de disperare!

…Sinistră realitate, blocată numai pe… “senestra”!

…Şi, deci, hahalera asta de Toader Paleologu nu e decât ALT pupincurist-hahaleră, “apud” Traian Ungureanu (“Gândirea lui Traian Băsescu transcende limitele Galaxiei” – în campania electorală din 2009 – cf. curentul.net) – …de care Traian cel Ungurean se apropie, destul de mult, unul care, acum vreo lună, îmi zise aşa: “Băsescu e deasupra oricăror interese personale. Nu va mai candida şi nu mai are nevoie de ademeniri electorale. PESTE 20 DE ANI, NE VOM REFERI LA BĂSESCU CA LA UN MOMENT RENASCENTIST AL EVOLUŢIEI ROMÂNEŞTI". O altă hahaleră, dar… SINISTRĂ! Îl asimilează, spre exemplu, pe Michelangelo, pictorul Capelei Sixtine şi sculptorul impresionantei Pietà – unui asasin în masă, producător de genocid valah…!

…Maestrul Tudor Gheorghe afirma câteva lucruri fundamentale, pentru destinul valah, într-un interviu cu George Rădulescu (cf. FrontPress, 2 septembrie 2011) – comentând, pe gânduri, dispariţia Tradiţiei, a Respectului, a Modelelor Luminoase şi Demiurgice, dispariţia Credinţei Strămoşeşti, singura care ne poate transcende fiinţa “sinistră”, de hahalere agresive şi vulgar-triviale! - dispariţia Educaţiei, a Logicii şi a Bunului-Simţ, din Învăţământul Românesc, înlocuite cu cretinitatea parşiv-distructivă de Duh a “MULTICULTURALISMULUI” - şi, drept consecinţe ale acestui haos axiologic şi ontologic (PROGRAMAT!) – dispariţia apariţia, “plenară”, a… Atotputernicului “MÂRLĂNISM”:

Tudor Gheorghe: "A DISPĂRUT HORA DIN SAT. E UN BAR UNDE AU PUS ŞI O BARĂ ŞI AU VENIT DANSATOARELE LA ŢĂRANII MEI. Deci, nu mai e nimic din ce-a fost. Generaţia celor bătrâni se duce şi vine o generaţie bătrână şi ea, adică generaţia mea. Mă uit la foştii mei colegi cu care păşteam vacile, prietenii mei din copilărie. Ei da, se uită la mine cu un fel de admiraţie şi nu mai îmi spun pe nume şi îmi vorbesc cu „dumneavoastră”. La ei mai e respectul faţă de cel care s-a ajuns într-un fel (…) ŢĂRANII MEI, CARE AVEAU UN BUN-SIMŢ NATIV, DACĂ TE VEDEAU TRECÂND PRIN SAT, TE SALUTAU ÎNAINTE SĂ-I SALUŢI TU PE EI. (…)”

G. R.: "Mai există România dumneavoastră, aşa cum aţi văzut-o când aţi „deschis ochii”?

Tudor Gheorghe: "Nu… Nu mai există, din păcate.”

G.R.: "Mai avem modele?"

Tudor Gheorghe: "Nu. Aici e problema! Vezi tu, TOATĂ GENERAŢIA ASTA DE VINE ACUM ÎŞI CAUTĂ MODELE REALIZATE SCURT, REPEDE – ŢEPUITORI. (…) Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică. Atunci, o suită de tineri, o echipă de tineri şcoliţi afară s-au întors şi au făcut România Mare (…) N-o să renunţ nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare”. Sunt cântece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. DAR O SĂ CÂNT ŞI DOUĂ CÂNTECE LEGIONARE FOARTE FRUMOASE, DE ALTFEL (…). TOŢI SUNT NAŢIONALIŞTI MAI RĂU DECÂT NOI, NUMAI NOI N-AVEM VOIE (…) M-AŞ ÎNTOARCE MÂINE LA SPIRU HARET, AŞ LUA ŞI AŞ VEDEA CE-A FĂCUT, DE CE A FOST GENIAL SPIRU HARET. Înţelegi?

G.R.: "Pe vremea lui aveam unul dintre cele mai moderne sisteme de învăţământ din Europa…

Tudor Gheorghe: "ŞTII DE CE? PENTRU CĂ PORNISE DE LA – ŞTII FOARTE BINE! – ÎNVĂŢĂMÂNTUL MODERN DIN ŢĂRILE CIVILIZATE ŞI L-A ADAPTAT LA CAPACITATEA ROMÂNULUI DE A RECEPTA. DU-I UNUI COPIL DE AMERICAN UN PROGRAM DE-ĂSTA MULTICULTURAL DESCHIS ŞI L-AI TÂMPIT. COPILUL ROMÂN ESTE CAPABIL DIN PUNCT DE VEDERE INTELECTUAL SĂ ACUMULEZE (…)”

G.R.: "Prin dispariţia umorului din societate şi prin înlocuirea lui cu băşcălia, pare-se că am asistat la o mare conspiraţie împotriva românilor…"

Tudor Gheorghe: “Uite, vezi tu, îţi dau un exemplu absolut admirabil de decădere, dacă vrei, a spiritului acesta românesc. Pe un bucureştean de acum 40, 50 de ani îl calcă un domn pe bombeu, în tramvai, şi ăsta se uită şi spune: „Dacă-mi bagi o fisă în gură îţi spun câte kile ai!” Înţelegi? Nu zice: „Bă, fi-ţi-ar mă-ta…! Bă, boule! Uită-te pe unde calci, în mă-ta!” Vezi, asta e diferenţa! Acum, pentru chestia asta te înjură şi te scuipă. Ăsta era umorul, ăsta era bucureşteanul, ăsta era Mitică, în sensul frumos”.

G.R.: "Ce a determinat dispariţia lui Mitică?"

Tudor Gheorghe: “LIPSA DE CREDINŢĂ, LIPSA DE EDUCAŢIE, FAPTUL CĂ S-AU POPULAT ARTIFICIAL ORAŞELE, CĂ S-AU INDUSTRIALIZAT. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară. Şi PE ŢĂRAN, CÂND L-AI RUPT DE GLIA LUI ŞI L-AI BĂGAT ÎN MAHALA, A LUAT CE E MAI RĂU. ŞI A DEVENIT MÂRLAN. Nu mai este orăşeanul care ştia că nu trebuie să scuipe pe jos, că nu trebuie să arunce seminţe pe jos. Aşa era educat de mic, de când îl ducea bona la grădiniţă. NU MAI ESTE NICI ŢĂRANUL PLIN DE RESPECT, DIN SAT, CĂRUIA ÎI ERA RUŞINE SĂ FACĂ ASTFEL DE LUCRURI PENTRU CĂ SE UITAU VECINII LA EL. AŞA A ÎNFLORIT ÎN ROMÂN, DINTR-O DATĂ, MÂRLĂNIA. ŞI A ÎNFLORIT MÂRLĂNIA PÂNĂ ÎN SFERELE ÎNALTE ALE POLITICULUI. ĂSTA E REZULTATUL MÂRLĂNIEI DIN SFERELE POLITICE – LIPSA TOTALĂ DE EDUCAŢIE PRIMARĂ (…) Pe principiul „dacă eu sunt mârlan, toţi trebuie să fiţi!” Dacă vrei să ajungi ceva, asta e ideea. <<Fiţi, tată, ca mine că uite ce bine îmi merge!>> Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.”

…La Antena 3, apare, ieri, dl. deputat PSD Dan Şova – şi se apucă să comenteze spusele (selectate de mine mai sus) Maestrului Tudor Gheorghe: şi zice hahalera de Şova că, în definitiv, toţi, când îmbătrânesc, au impresia că, pe vremea lor, era bine, frumos şi gustos… că, de fapt, acum e teribil de bine, pentru că, nu-i aşa, România se modernizează… se reformează…

Ziceai, dacă nu-l vedeai pe Şova, că ar vorbi… TRAIAN BOC!

Păi, măi domnule “senestru” Şova, aşa cum Biserica Ortodoxă nu se poate moderniza, pentru că DUMNEZEU NU E NICI MODERN, NICI NE-MODERN – CI ETERN!!! - tot aşa stau lucrurile şi cu TRADIŢIA DUHULUI VALAH! BINELE E BINE ŞI VA FI BINE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL LUMII!!! – …IAR RĂUL ESTE RĂU ŞI VA FI RĂU – TOT PÂNĂ LA SFÂRŞITUL LUMII…!!!

…E bine, când eşti prost, să taci – altfel, devii… MULT PREA PROST! Sau… hahaleră! O hahaleră SINISTRĂ, pentru că a trata în bătaie de joc şi cu flecăreală “juventină” problema extrem de gravă a NIMICIRII CREDINŢEI, TRADIŢIEI, SUFLETULUI şi LUMINII DE DUH ALE UNUI POPOR – înseamnă că devii complicele (foarte activ!) al Asasinilor (PSEUDO-ROMÂNI ŞI “MONDIALIŞTI”), ai României!!!

…Doamne, câte hahalere sinistre ne mănâncă sufletul şi vremea, dacă tot facem prostia să nu fim “săraci cu Duhul”, adică simpli şi curaţi întru Lumina Duhului şi AUTENTIC CREDINCIOŞI ORTODOCŞI – şi ne uităm la televizor! Dar, deh…! – avem, mereu, impresia (profund greşită!) că, dacă ne uităm la ştirile de la televizor, vom afla…”pe ce lume ne aflăm”! Nu, nu aflăm nimic ESENŢIAL, ci doar suntem manipulaţi …MAI CU SPOR – spre a deveni, CU TOŢII, nişte… HAHALERE SINISTRE!!!

Suntem foarte naivi, şi noi, ca şi un “todeici” sau un “şovăit” – …deci, hahalere! Pentru că, în definitiv, ce naiba aşteptăm, oare, de la hahalere dintr-astea “oteviste”, tâmpite şi sinistre, mai mult decât de la Însuşi… Hristos-Dumnezeu?!

…Să mai privim spre o hahaleră sinistră – …de fapt, spre ŞEFUL hahalerelor sinistre din România – “preşedintele” (?!) Traian Băsescu – bolşevicul mason (şi slugă servilă a destructuratorilor “mondialisto-globalişti”, a celor străini de România şi dispreţuindu-i sau urându-i cumplit, pe români – dar şi el, Băsescu, dându-şi concursul, din plin, la distrugerea României şi a românilor – şi dând dovadă că e posedat de acelaşi dispreţ şi de aceeaşi ură cumplită, faţă de români!) - care Băsesc' îi numeşte “BOLŞEVICI”, pe toţi cei care vor să-şi mai păstreze echilibrul mental şi bunul-simţ şi statornicia scării valorilor tradiţionale constructive şi, deci… “înţelepciunea cea nestricătoare”!

Cf. Elena Vijulie, Când năvălesc bolşevicii? – în voxpublica/realitatea.net:

“Când oamenii care se opun proiectului Gabriel Resources de la Roşia Montana i-au spus preşedintelui ţării că nu au de gând să-şi abandoneze casele decât dacă intervine armata, Traian Băsescu i-a făcut bolşevici.

“Eu vreau Roşia Montană şi viaţa mea să nu fie deranjată de această companie. Nu încercaţi, că nu voi pleca! Mă veţi scoate cu armata de aici. Deci, dacă vreţi să faceţi ca Ceauşescu, să mă scoateţi cu armata, chiar dacă veţi scrie că proprietatea lui Eugen e expropriată conform legii, cu armata mă veţi scoate de aici!” i-a spus preşedintelui EUGEN DAVID, proprietar la Roşia Montana, şeful asociaţiei Alburnus Maior. “Mai mare bolşevism decât vezi unul care spune că… ai văzut vreun jandarm, vreun militar care a venit să te scoată din casă? ĂSTA-I BOLŞEVISM, DOMNULE!”, a replicat nervos Traian Băsescu.

Calificativul azvârlit de preşedintele Băsescu, acela de “BOLŞEVISM” ESTE ÎNTR-ADEVĂR UNUL POTRIVIT PENTRU SITUAŢIA DE LA ROŞIA MONTANA. NUMAI CĂ EL NU TREBUIE AŞEZAT ÎN DREPTUL OAMENILOR CARE ÎŞI APĂRĂ CU PERSEVERENŢĂ ŞI CURAJ PROPRIETĂŢILE, CI ÎN DREPTUL COZILOR DE TOPOR CU CARE GABRIEL RESOURSES ÎNCEARCĂ SĂ-ŞI IMPUNĂ INTERESELE.

Preşedintele Traian Băsescu nu este singurul susţinător fervent al distrugerii zonei minelor romane din masivele Cârnic şi Orlea. DISCUŢIA INTERMINABILĂ ASUPRA PROIECTULUI GABRIEL RESOURCES NU AR FI FOST RELUATĂ O DATĂ, ŞI ÎNCĂ O DATĂ, ŞI ÎNCĂ O DATĂ, ÎN POFIDA OPOZIŢIEI ACADEMIEI ROMÂNE ŞI A COMISIEI PREZIDENŢIALE PENTRU PATRIMONIU, DACĂ NU S-AR FI GĂSIT ÎN TOATE INSTITUŢIILE ŞI PARTIDELE PERSONAJE CU COLOANĂ VERTEBRALĂ FRAGILĂ.

Prelungirea absurdă a discuţiei, când un NU categoric ar fi trebuit să o încheie demult, NU AR FI FOST POSIBILĂ FĂRĂ CONTRIBUŢIA PARLAMENTARILOR PDL ŞI PSD CARE AU RESPINS ÎN TOAMNA LUI 2006 ÎN PARLAMENT O LEGE PRIN CARE SE INTERZICEA FOLOSIREA DE CIANURI ÎN EXTRACŢIA MINIERĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI. FĂRĂ VOTUL NEGATIV AL UNUI EUROPARLAMENTAR PNL PRECUM ADINA VĂLEAN, SOŢIA LIDERULUI LIBERAL CRIN ANTONESCU, ÎN MAI 2010, EXPRIMAT ÎMPOTRIVA REZOLUŢIEI ANTI-CIANURI A PARLAMENTULUI EUROPEAN. UN OM POLITIC INFLUENT PRECUM ADINA VĂLEAN A TRECUT ATUNCI PESTE HOTĂRÂREA DELEGAŢIEI PERMANENTE A PARTIDULUI SĂU CARE SE OPUNE PROIECTULUI GABRIEL RESOURCES, A TRECUT ŞI PESTE ZECILE DE CONTRAARGUMENTE ARHEOLOGICE, ISTORICE, ECOLOGICE, SOCIOLOGICE, ETC, A TRECUT ŞI PESTE PUNCTUL DE VEDERE A GRUPULUI LIBERAL DIN PARLAMENTUL EUROPEAN DOAR PENTRU CĂ STRATEGIA DE PR A GABRIEL RESOURCES ESTE EXTRAORDINAR DE EFICIENTĂ. EA S-A AFLAT ASTFEL ALĂTURI DE EUROPARLAMENTARII DIN PDL. ACEŞTIA, ÎN FRUNTE CU OBRAZUL SUBŢIRE AL PROFESORULUI CRISTIAN PREDA, S-AU DOVEDIT LA FEL DE PERMEABILI LA PR-UL CANADIAN. Iar în cazul lor, s-a adăugat probabil şi obedienţa faţă de Palatul Cotroceni”.

…Deci, Proiectul GABRIEL RESOURCES, de jefuire şi distrugere, prin ardere cu cianuri, a PĂMÂNTULUI ROMÂNIEI şi de aneantizare a identităţii noastre de neam, prin distrugerea sitului arheologic (dacic) de la Roşia Montană este rezultatul trădării “conjugate”, din partea tuturor partidelor politice parlamentare şi, deci, importante (prin puterea de decizie!), din România: PDL, PSD, PNL…!!!

…Da-da, sunt hahalere sinistre, sunt draci, cărora “le curg balele” să vadă, o dată pentru totdeauna, DISTRUSĂ (?!) Grădina Maicii Domnului (“PARADISUL ÎN DESTRĂMARE”, prin orbirea/pierderea Credinţei din oameni – cel prorocit de Blaga!) - PESTE TOT, ÎN TOATE PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA!

…Am afirmat, de zeci de ori, în orice colţ de revistă ori revistuţă (“de hârtie” sau online!), că Afacerea Roşia Montană este una decisă nu de români, ci de evrei! Am rostit, într-una, numele lui Max Rich, cel din spatele “Paravanului Canadian”! Şi am precizat că trădătorul şi ucigaşul de ţară, Traian Băsescu, îşi are “PROCENTELE SALE/COTA PARTE”, din această crimă! Acum, abia, văd oamenii cât de turbat de interesată este hahalera asta de la Cotroceni (zisă şi “preşedintele României”…!), într-o exploatare NU DOAR UCIGĂTOARE DE PĂMÂNT ROMÂNESC, CI ŞI DE ISTORIE ŞI DE IDENTITATE ROMÂNEASCĂ!

…Şi, oameni buni, dacă DACII/TRACII, strămoşii noştri cei luminaţi de credinţa zalmoxiană, a Kogaionului Sfânt şi vegheat de Magii cei neîntrecut de înţelepţi - exploatau aurul, ÎN MOD CURAT ŞI FOARTE EFICIENT, ÎNCĂ DE ACUM CÂTEVA MII DE ANI – de ce, aşa, brusc, peste noapte, pentru, cică, doar vreo 300 de tone de aur şi vreo 1.500 de tone de argint (fie vorba între noi, de fapt URANIUL şi WOFRAMUL de la Roşia Montană interesează, chiar mai mult decât aurul şi argintul, pe Israelul cel “bombo-nuclearizat”, în cel mai periculos hal, pentru Terra…!) – ROMÂNII (MOŞTENITORII DACILOR/TRACILOR!) AU DEVENIT, BRUSC, INCOMPETENŢI ŞI HANDICAPAŢI 100%, ÎN MATERIE DE EXPLOATARE A ZĂCĂMINTELOR – IAR “CANADIENII” ISRAELIŢI, AU DEVENIT, LA FEL DE BRUSC, CEI MAI COMPETENŢI “EXPLOATATORI” (mda…!) DE ZĂCĂMÂNT, DIN LUME???!!!

…Are BNR nevoie de aur, urgent? Dar de ce l-a vândut, “pe şestache”, pe cel pe care-l avea România…?! - de n-au ştiut, de hoţia asta (cu consecinţe SINISTRE ŞI TRAGICE, asupra suveranităţii naţionale a României!), “nici vântul, nici pământul”!!! - …până la bâlbâiala lui Adrian Vasilescu, respectiv a masono-israelitului celuilalt, a ETERNULUI director “BILDERBERGIAN” al BNR, Mugur Isărescu?! Şi, în definitiv, dacă tot ai vrea, peste ruinele identităţii noastre multimilenare, să exploatezi aurul şi argintul, cine naiba te grăbeşte aşa de tare?! Evreii vor să vadă, musai, ca ultimă dorinţă, strălucirea de 24 de carate, pe patul de moarte?! Bine, deci…

…Sau, te pomeneşti că hahalerele astea sinistre vor nu doar dezintegrarea ultimelor vestigii “grele” ale identităţii noastre (dimpreună cu “pietrele” SACRE ale Sarmizegetusei, smulse pentru a fi puse la temelia motelurilor pedeliste şi pesediste din zona Heţegului/Orăştiei…!) - ci, în primul rând, să mascheze, prin grabă şi prin exploatarea rapidă …TOCMAI LIPSA, ACTUALĂ, A AURULUI ŞI ARGINTULUI DE LA ROŞIA MONTANĂ - …pentru că exploatarea acestora a început (ŞI NU S-A INTRERUPT O SECUNDĂ!) ÎNCĂ DIN 2000!!! Adică, de când “bulibaşă” trădător de ţară era celălalt “plângăreţ” de la Muzeul Holocaustului (“recunoscându-i”, oportunist, în ultima clipă, şi pe românii pe care, chipurile, îi “păstorea”, ca fiind foarte…“holocausto-activi”!) - …Ion Iliescu?!

…HAHALERE SINISTRE! ŞACALI ÎMPUŢIŢI!!!

…Şi acest “hahalerism” s-a văzut cât de cinic lucrează, pe toată Planeta Terra - şi nu de ieri, de azi!!!

…Să vedem, însă, acum, cine le susţine şi le încurajează, pe HAHALERELE NOASTRE SINISTRE, să fie… HAHALERE SINISTRE!!!

Să încercăm a “străvedea”, prin sitele, cumplit de dese, ale minciunii şi manipulării planetare - care sunt “HAHALERELE SINISTRE” ALE TERREI!

***

PARTEA A II-A: HAHALERELE SINISTRE ÎN ISTORIE.
REVOLUŢII, RĂZBOAIE MILITARE ŞI RĂZBOIUL ECONOMIC

…Acum mai bine de 300 de ani, Francmasoneria a început atacul furibund, împotriva Lui Dumnezeu, prin distrugerea, în Duhul oamenilor, a Credinţei în instituţia Monarhiei. Şi, deci, a Credinţei în ARISTONI/”aristocraţie” (“ARISTOS” = EXCELENT, CEL MAI BUN). În 1648, în Anglia, s-a început şirul aşa-ziselor “revoluţii burgheze” – soldat, în primă instanţă, cu cel dintâi regicid: căderea (pe eşafod!) a capului regelui Carol I Stuart (30 ianuarie 1649). Apoi, ceva mai târziu, dar ritmic, precum undele seismului, în Franţa, la 1789, începe Revoluţia iudeo-masonică, regicidă şi atee/cu pretenţii deicide, ca urmare a propagandei masonice frenetice, începută cu cca 100 de ani (şi mai bine!) înainte de 1789 (prin Voltaire – 1694-1778, Rousseeau – 1712-1778, Diderot – 1713-1784, dar şi prin “filosofia” irlandezului Jonathan Swift, ca şi a englezilor Alexander Pope – 1688-1774, sau John Locke – 1632-1704… - ba chiar mai demult, prin răspopitul François Rabelais – 1494-1553, prin “umaniştii” infectaţi de CRIMA DE TIP STALINIST, “avant la lettre”… - englezii Thomas Morus – 1478-1535 şi Francis Bacon – 1561-1626, respectiv italianul Tommaso Campanella – 1568-1639, la fel ca şi prin olandezul Erasmus din Rotterdam – 1466-1536 etc.) …cade Bastilia – …dar, pe 21 ianuarie 1793, cad, succesiv, capetele lui Ludovic al XVI-lea (un biet rege-lăcătuş şi ceasornicar!) şi al soţiei sale, Maria Antoaneta… - …după care masonul Napoleon Bonaparte răspândeşte crima abominabilă iudeo-masonică, în toată Europa… până la Moscova! Şi, apoi, se iţesc, iar şi iarăşi, “revoluţiile” criminale, cele de la 1848!... un bob zăbavă, şi vine şi “aniversarea” de la 1989 (…se împlineau 100 de ani de la cea mai “reuşită” Gorgonă a Francmasoneriei – Revoluţia Franceză, cu pretenţii deicide, de la 1789!)…

…Apoi, se vede în istorie cum, printre şi peste revoluţii, se “manifestă” nişte războaie ciudat de crâncen-apocaliptice, nemiloase – de tipul celor două războaie mondiale – care, evident, au alţi actori şi alte finalităţi, decât cele emergente, vizibilizate prin cărţile de istorie (de fapt, de PROPAGANDĂ A ÎNVINGĂTORILOR!).

…S-a afirmat (şi sunt, parţial, de acord) că masonii români paşoptişti au fost (majoritatea) patrioţi. Dar… cum de li s-a permis să fie “patrioţi”, de către Loja care i-a iniţiat, la Paris – Loja Marelui Orient?! Că, dacă intri în Francmasonerie, NU FACI NIMIC DE CAPUL TĂU… sau, ţi-l pierzi (precum Horea, Tudor Vladimirescu, Bălcescu…). Deci: CUM DE LI S-A PERMIS “PAŞOPTIŞTILOR” SĂ FIE “PATRIOŢI”?!

Pentru că iudeo-masonii din veacul XIX îşi stabiliseră, drept ţel fundamental, distrugerea Credinţei Creştine, evident! Şi cum puteau s-o distrugă mai “plenar”, decât sfărâmând în “naţiuni” (termenul “naţiune” este strict iudeo-masonic!) cele două mari imperii creştine – cel Romano-Catolic, numit Imperiul Habsburgic, sau (după 1867) Austro-Ungar – şi, respectiv, pe cel Ortodox, al Ţarilor Romanovi…

…Şi, într-o logică criminală perfectă, izbucneşte primul război mondial… Dacă Imperiul Romano-Catolic al Habsburgilor se sfărâmă în “naţiuni”, cel al Romanovilor Ţari se reface, după sfărâmare, sub egida iudaică a comnismului leninisto-stalinist – URSS-ul. Imperiul Comunisto-Iudaic. Dar cum ar fi putut să-i răsplătească iudeo-masonii şi pe trădătorii dinăuntrul Imperiului Romano-Catolic?! Simplu: până pe 4 iulie 2011 (când s-a dus la Stăpânul său, Lucifer!), Otto von Habsburg a fost şeful Francmasoneriei Europene – de la el venind şi “Planul Habsburg” – printre altele, plan de sfărâmare a Yugoslaviei…dar nu numai: şi România este vizată, pentru că iudeo-masonii afirmă că NU TREBUIE SĂ EXISTE “NAŢIUNI” CU MAI MULT DE 10 MILIOANE DE LOCUITORI!!! Deci, să nu ne mirăm de presiunile (care ating demenţa neruşinată!) care vin dinspre Ungaria (“IREDENTA” maghiară!), Bulgaria, Serbia, Rusia-Ucraina (că-s “naţiuni” siameze!)… care emit pretenţii teritoriale cu totul absurde, asupra pământului românesc (VATRĂ A LUMII UMANO-TERESTRE!!!)…dar România este prea mare, pentru iudeo-masoni, şi mult prea periculoasă, prin dezvoltarea ORTODOXIEI - deci, CHIAR ÎN ADEVĂRATUL DUH AL LUI HRISTOS!!!

…Războiul al doilea mondial a fost, în mare parte, o confruntare subterană a religiilor majore (prin “stimulent” iudeo-masonic, fireşte! – prefaţând actuala Mişcare Ecumenisto-Mondialistă… cu “Biserica Scientologică” etc. etc. – totul, pentru neutralizarea şi, apoi, “lichidarea” creştinismului! – …de parcă poţi să-L “lichidezi” pe Dumnezeu-Hristos! – asta-i mintea HAHALERELOR SINISTRE iudeo-masonice!!!): Creştinismului i-au fost opuse Mozaismul (Bancherii Iudei l-au contactat, direct, pe Adolf Hitler, felicitându-l că le urmează Calea: aceea a …“PURIFICĂRII RASEI”! – “nazismul sionist” deja îşi începuse, astfel, lucrarea!!!) şi Buddhismul (amintiţi-vă că, în bunkerul lui Adolf Hitler, au fost găsite cadavrele a sute de călugări tibetani sinucigaşi…!). Pentru că obiectivul n-a fost atins decât parţial, prin formarea Statului Israel, proclamat pe 14 mai 1948 şi văicăreala agresivă şi criminală, dar extrem de profitabilă, a “HOLOCAUSTULUI”, de parcă numai iudeii au suferit, în Istoria Terrei… de parcă japonezii n-ar fi fost, cu adevărat, “arşi de tot”, la Hiroshima şi Nagasaki, prin ordinul preşedintelui evreu al SUA, Harry Trumann! (Creştinismul, chiar dacă “BISERICA DE ZID” a fost infiltrată, până la vârf, de iudeo-masoni, nu poate să moară, ci, cel mult, în aceste condiţii, să determine… grăbirea ÎNVIERII DUHULUI!), războiul s-a mutat de pe “câmpii de bătaie” - în… CALCULATOARELE BĂNCILOR CĂMĂTARILOR LUMII!!!

Adică, s-a dezvoltat “MULTILATERAL” şi cu un ritm mult grăbit, prin HAHALERELE SINISTRE ALE LUMII - RĂZBOIUL ECONOMIC, cel mai teribil şi mai parşiv-distrugător – şi fizic, dar, mai ales, în Duh! Creator de HAOS MONDIAL şi de DURERE/SUFERINŢĂ MONDIALIZATĂ – după cum excelent analizează şi afirmă Philippe şi Bernard Maris, în eseul lor pamfletar şi vizionar, “Doamne, ce frumos e războiul economic!, Antet, Buc., 1999:

“Mondializarea-globalizarea? (…) Ce-au făcut ţările industrializate, cu aceste bogăţii şi cu acest timp câştigat: din bogaţi au făcut şi mai bogaţi, din săraci au făcut şi mai săraci, din salariaţi din ce în ce mai nesiguri – şomeri cu milioanele! De ce? Pentru că în loc să se procedeze la o repartizare armonioasă şi echitabilă a acestor bogăţii între naţiuni sau în interiorul acestor naţiuni, s-a revenit pur şi simplu la o veche logică de război (…). Mondializarea liberalilor nu este libertatea, egalitatea şi fraternitatea turcului şi a kurdului, a palestinianului şi a israelianului, sau a chinezului şi a africanului; este contrariul: este aservire şi învrăjbire a unora împotriva altora (…). Modelul anglo-saxon a lichidat sindicatele. Muncim ca nişte catâri şi suntem trataţi ca nişte câini – spune unul dintre muncitorii de la Căile Ferate Franceze. Marea Britanie a câştigat bătălia socială şi şi-a însuşit prada publică. Suntem în război, prieteni. După fiecare victorie, are loc şi un jaf” – cf. Philippe Labarde/Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul economic!, Antet, Buc., 1999, pp. 17-41 şi p. 117.

(…) “Simpozionul de la Davos reuneşte, în fiecare an, Internaţionala Lovelelor (scuzaţi-ne expresia!)”- cf. Philippe Labarde/Bernard Maris, op. cit., p. 32. (n.n.: amintiţi-vă cu ce mândrie spunea dl. Ion Iliescu, că a fost la Davos, că a luat parte la reuniunile de la Davos…).

(…) “Piaţa omoară democraţia, la fel ca şi sovietismul. Precum cancerul, cuprinde totul în corpul social, de la munca brută a braţelor, până la ştiinţa celor care nu au alt capital decât bietele lor cunoştinţe, pe care le vând pentru 3 minute de stat la televizor sau pentru 2 elixire farmaceutice. Piaţa este un totalitarism! (s.n.). (…) Un mare financiar spune: Am făcut avere pe pieţele financiare mondiale – şi totuşi mă tem, în acest moment, că intensificarea nemăsurată a capitalismului liberal şi extinderea valorilor comerciale asupra tuturor domeniilor vieţii să nu pună în pericol viitorul societăţii noastre deschise şi democratice. Principalul duşman al acestei societăţi nu mai este ameninţarea comunismului, ci tocmai cea capitalistă” – cf. Labarde/Maris, op. cit., p. 119. (…) Liberalismul e doctrină totalitară, ce măsoară totul după criteriul schimbului, al productivităţii, al eficacităţii şi al banilor. Ar fi însă cam mult să credem că domnia lui s-a instalat iremediabil. Din fericire, această doctrină va trece, ca toate doctrinele. Liberalismul are 3 secole. Este puţin în istoria umanităţii” – cf. Labarde/Maris, op. cit., p. 130.

(…) “Internetul, minunat instrument de cunoaştere şi de comunicare liberă, a fost, evident, monopolizat de cel mai larg mercantilism” – cf. Labarde/Maris, op. cit., p. 131.

Liberalismul, această selecţie a celor mai abrutizaţi – ar fi orizontul nostru? Să nu ni se mai fluture prin faţa ochilor această prostie şcolărească, uzată, a <<capitalismului – cel mai mic rău posibil>>. El nu e decât o mică, scurtă şi săracă paranteză, în ciuda <<bogăţiilor>> ei, în extrem de bogata istorie trecută şi viitoare a umanităţii” – cf. Labarde/Maris, op. cit., p. 130. (…) “Să îndrăznim să spunem că firmele nu deţin monopolul bogăţiei, nici pe cel al creaţiei şi mai cu seamă nu pe cel al esteticii; că produc mai multă urâţenie decât bogăţie; că învăţământul nu are nicio legătură cu ceea ce face el azi, iar cercetarea încă şi mai puţină; că <<eficienţa>> e un cuvânt gol, care umple oraşele de maşini şi plămânii de fum; că <<creşterea>> nu are nici un sens, când nu ştie în ce direcţie merge şi când în loc să producă mai mult, distruge; că o societate care nu e capabilă să integreze 3 milioane de şomeri şi un număr aproape dublu de săraci este nedemnă de calificativul de <<civilizată>>; că înrobirea începe cu intrarea în jocul competitivităţii şi al productivităţii; că robotizarea, care putea fi cel mai bun dintre lucruri, a devenit cel mai rău, că dezumanizează oamenii şi-i transformă în accesorii ale maşinilor; că virusul războiului atinge tot: sportul, arta, cărţile, ziarele, informaţia, ştiinţa, în mod deosebit <<ştiinţa>> economică, palidă creaţie a acestor timpuri debile; că degradează inteligenţa, obligată să producă cărţi <<rentabile>> şi să-şi ridice fustele în nerozii televizate; că a nu participa la războiul economic e un drept fundamental, esenţial, pe care şi-l poate exercita orice cetăţean. Că orice cetăţean e moştenitor al lui Homer, al lui Pascal şi al lui Newton, cei datorită cărora dl. Gates a ajuns să domine lumea; şi că, în această calitate, de comoştenitor, are fiecare dreptul, chiar şi cel mai sărac, chiar şi ultimul om – la un minimum decent. Că economia a devenit de nestăpânit, un tren fără pilot, înaintând nebuneşte pe o cale ferată construită mecanic, de nişte oameni mai maşini decât maşinile, mai sclavi decât sclavii, cu capete goale, care nu au timp să gândească şi, cu atât mai puţin, să viseze. Că profesorii vor să redevină profesori, ziariştii ziarişti, judecătorii judecători, medicii medici, artizanii artişti – şi că toţi aceşti oameni nu mai pot să fie sclavii competitivităţii, sclavi ai timpului, precum hamsterii sunt sclavi ai roţii în interiorul căreia aleargă neîncetat!” (s.n.) – cf. Labarde/Maris, op. cit., p. 130.

…Şi urmează Protocoalele de la Toronto (1967 şi 1987, cele ştiute/cunoscute de noi prin martirul Serge Monaste!), urmaşele/strănepoatele Protocoalelor Înţelepţilor Sionului – prin care IUDEO-MASONII STABILESC STRATEGIA DE DISTRUGERE A UMANITĂŢII TERESTRE… (cf. Adrian Botez, UCIGAŞUL HAOS...! – sau: „STATUL LUI FALCĂ” ŞI AL UNOR ...„MADAME”!: ”O Normă generală mai mult decât importantă şi care şi-a dovedit, deja, valabilitatea, la începutul actualului secol, prin construirea şi instalarea Sistemului Comunist, de către regretaţii înalţi ofiţeri ai lojilor noastre, este rentabilitatea “excepţiei”. (…) În vocabularul nostru, excepţia este principiul care trebuie să le fie impus tuturor. Trebuie să procedăm de aşa manieră încât să imprimăm excepţii în diversele sfere ale societăţii, cum ar trebui să fie noile reguli generale aplicabile pentru toţi, scop principal al tuturor contestaţilor sociale viitoare, exprimate de tineretul Naţiunilor.

ASTFEL, EXCEPŢIA VA DEVENI DETONATORUL CU AJUTORUL CĂRUIA ÎNTREAGA SOCIETATE ISTORICĂ SE VA NĂRUI ÎN SINE ÎNSĂŞI, ÎNTR-O EPUIZARE ŞI O CONFUZIE FĂRĂ PRECEDENT (s.m.)”

“(…) Pentru a ajunge cu certitudine la construirea unui guvern mondial, a unei Noi Ordini Mondiale Comunitare, în care toţi indivizii, fără excepţie, vor fi supuşi Stării Mondiale a Ordinii Noi, trebuie în primul rând să provocăm dispariţia familiei (s.m.), ceea ce va antrena din aceeaşi lovitură dispariţia învăţămintelor religioase ancestrale şi, în al doilea rând, să-i nivelăm pe toţi indivizii, făcând să dispară clasele sociale, în special clasele mijlocii. Dar trebuie să procedăm astfel încât toate aceste schimbări să pară a fi fost generate de către voinţa populară, să aibă aparenţele democraţiei (…) ASTFEL, ŢĂRILE DIN LUMEA A TREIA ŞI ALTELE ASEMENEA LOR NU VOR PUTEA FI ÎN MĂSURĂ SĂ SCAPE VOINŢEI NOASTRE DE A NE SERVI DE POPULAŢIA LOR CA DE O MÂNĂ DE LUCRU ÎN SCLAVIE (s.m.).”

”(…) PRIN PIERDEREA A MILIOANE DE LOCURI DE MUNCĂ ÎN SECTORUL PRIMAR, ŞI CHIAR PRIN EVAZIUNI FISCALE DEGHIZATE ÎN CAPITALURI EXTERNE ÎN AFARA NAŢIUNILOR-STATE, NE VA FI ASTFEL POSIBIL SĂ PUNEM ÎN PERICOL DE MOARTE ARMONIA SOCIALĂ, PRIN SPECTRUL RĂZBOIULUI CIVIL (s.m.).”

”(…) ACESTE MANIPULĂRI INTERNAŢIONALE DE GUVERNE ŞI POPULAŢII ALE NAŢIUNILOR-STATE NE VOR FURNIZA PRETEXTUL DE A NE UTILIZA F.M.I.-UL PENTRU A DETERMINA GUVERNELE OCCIDENTALE SĂ PUNĂ ÎN APLICARE „BUGETE DE AUSTERITATE”‚ SUB CAMUFLAJUL REDUCERII ILUZORII A „DATORIEI NAŢIONALE”, AL CONSERVĂRII IPOTETICE A „COTEI DE CREDIT INTERNAŢIONAL” ŞI AL IMPOSIBILEI CONSERVĂRI A „LINIŞTII SOCIALE” (s.m.).

”(…) ACESTE MANIPULĂRI INTERNAŢIONALE DE GUVERNE ŞI POPULAŢII ALE NAŢIUNILOR-STATE NE VOR FURNIZA PRETEXTUL DE A NE UTILIZA F.M.I.-UL PENTRU A DETERMINA GUVERNELE OCCIDENTALE SĂ PUNĂ ÎN APLICARE „BUGETE DE AUSTERITATE”‚ SUB CAMUFLAJUL REDUCERII ILUZORII A „DATORIEI NAŢIONALE”, AL CONSERVĂRII IPOTETICE A „COTEI DE CREDIT INTERNAŢIONAL” ŞI AL IMPOSIBILEI CONSERVĂRI A „LINIŞTII SOCIALE” (s.m.).

”(…) PRIN ACESTE MĂSURI „BUGETARE DE URGENŢĂ”, VOM FRACTURA ASTFEL FINANŢAREA NAŢIUNILOR-STATE PENTRU TOATE „MEGA-PROIECTELE” LOR CARE REPREZINTĂ O AMENINŢARE DIRECTĂ LA ADRESA CONTROLULUI NOSTRU MONDIAL ASUPRA ECONOMIEI (s.mea).

”(…) TOATE ACESTE MĂSURI DE AUSTERITATE NE VOR PERMITE SĂ FRÂNGEM VOINŢA NAŢIONALĂ A STRUCTURILOR MODERNE ÎN DOMENIUL ENERGIEI, AL AGRICULTURII, AL TRANSPORTURILOR ŞI AL TEHNOLOGIILOR NOI (s.m.). (…) SUB PRETEXTUL NECESITĂŢILOR DE MOMENT ŞI FĂRĂ A TREZI BĂNUIELI, NE VOM DEBARASA ODATĂ PENTRU TOTDEAUNA DE TOŢI INDIVIZII CARE AU O „CONŞTIINŢĂ IUDEO-CREŞTINĂ” (s.m.) (…) ACEST PLAN VIZA LA ORIGINE, DOUĂ OBIECTIVE CARE AU RĂMAS VALABILE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE: „PRIN INVENTAREA TRĂGĂTORILOR NEBUNI”, SĂ SE INVENTEZE UN CLIMAT DE NESIGURANŢĂ ÎN SÂNUL POPULAŢILOR, PENTRU A DETERMINA UN CONTROL MAI STRICT ASUPRA ARMELOR DE FOC. ACTELE DE VIOLENŢĂ SE VOR ORIENTA ASTFEL ÎNCÂT RESPONSABILITATEA LOR SĂ ŞADĂ ÎN SARCINA EXTREMIŞTILOR RELIGIOŞI SAU A PERSOANELOR AFILIATE LA ORGANIZAŢII RELIGIOASE DE TENDINŢĂ „TRADIŢIONALĂ”, SAU MAI MULT, A CELOR CARE VOR PRETINDE CĂ ÎNTREŢIN COMUNICAŢII PRIVILEGIATE CU DUMNEZEU “ (s.mea) - cf. Două documente cutremurătoare: “Planul Roşu”/1967 şi “Aurora Roşie”/1985, cunoscute sub numele de “Protocoalele de la Toronto”, în revista AXA, Anul III, nr. 41, 16-30 iunie 2010, pp. 26-29. (va urma)

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CONSPIRAŢIA TĂCERII SAU CUM ÎŞI CONSERVĂ PUTEREA SISTEMELE TOTALITARE

S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte "conspiraţia tăcerii".

Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ?

Ca orice structură sau sistem social, despotismul, sau cultul conducătorului iubit, presupune realizarea unei conştiinţe colective, ce are drept element central persoana dictatorului. Acest lucru presupune mutaţii şi salturi de gândire ce trebuie propagate de la nivelul declaraţiilor propagandistice la cel de conştiinţă individuală prin modificarea ierarhiilor de valori şi deopotrivă, a modului de a gândi.

Obsesia dictaturii absolute merge până la nivelul rescrierii istoriei, deformării înţelesului evenimentelor prezente şi jalonării "viitorului luminos". Iar dacă are ocazia, sistemul despotic va atinge şi nivelul filozofic al genezei universului, materiei sau apariţia formelor de viaţă pe pământ. Prin contrafacere, presupunere şi inventarea diferitelor supoziţii, despotismul caută întotdeauna să se impună, iar când argumentele nu mai sunt suficiente, atunci se trece la eficienta exercitare a forţei brute.

Dar toate aceste eforturi trebuie să fie dublate de o conspiraţie a tăcerii, adică de împiedicarea liberei exprimări, de filtrarea ideilor vehiculate în societate şi de reprimarea fermă a alternativelor propuse faţă de sistemul ideologic totalitar. În schimb, printr-un efort bine direcţionat de re-educare a indivizilor, această cenzură ajunge să fie impusă încă din fragedă copilărie, inducându-se ideea de vinovăţie în cazul nerespectării ei şi de pedeapsă sigură pentru încălcarea regulii tăcerii în faţa absurdităţii sistemului şi a aberaţiilor emise de către conştiinţa colectivă a acestuia.

Să nu credem cumva că doar comunismul s-a comportat în felul acesta. De exemplu, sistemul feudal era bazat pe despotismul exercitat de rege sau de nobilime. În antichitate, cultul cezarului sau al faraonului atingea cote aberante, greu de imaginat în perioada modernă, fapt pentru care fenomenul despotic se poate spune că a însoţit întreaga evoluţie a umanităţii.

Prin interdicţia discutării subiectelor "sensibile", precum şi prin suprimarea opiniilor contrare, despotismul a reuşit să se menţină sub felurite forme de-a lungul veacurilor. De fapt, diferitele variante consemnate de istorie nu fac altceva decât să confirme această stranie tendinţă a naturii umane de dominaţie brutală asupra conştiinţei semenilor, de desconsiderare a drepturilor civice prin instaurarea ierarhiilor de privilegii şi a claselor de privilegiaţi. Nu întâmplător persoanele ce îndrăzneau să pună în discuţie publică subiectele interzise, erau în mod special detectate, urmărite şi suprimate prin "convingere" sau prin forţă.

În opoziţie cu despotismul, democraţia este axată pe egalitatea indivizilor, pe libera exprimare a opiniilor indiferent de natura lor şi pe libertatea de gândire a fiecărui om. De aceea, putem spune că despotismul este un sistem închis, concentraţionar, ce reduce libertatea individului şi suprimă evoluţia spiritului uman, în timp ce o reală democraţie permite afirmarea plenară a omului şi descătuşarea energiilor latente ale acestuia.

Se poate spune că într-un real sistem democratic, nu poate exista o conspiraţie a tăcerii, o ascundere a problemelor cu care se confruntă societatea şi indivizii ce o compun. Dimpotrivă, prin expunerea lor, problemele pot fi formulate adecvat şi soluţii inovatoare pot fi imaginate pentru depăşirea lor prin efortul unit al întregii comunităţi.

Însă cel mai adesea geneza despotismului se regăseşte în cadrul unei familii rigide, în care unul dintre părinţi îşi exercită în mod tiranic puterea asupra membrilor ce o compun. Sau în cadrul sistemului educaţional, cadrele didactice excesiv de severe, precum şi "găştile" de tineri constituite pe principii

de competiţie şi dominaţie, pot deveni incubatoare în toată puterea cuvântului pentru dezvoltarea viitorilor dictatori.

Locul de muncă, adunările religioase, ca să nu mai vorbim de întrunirile politice, oferă şi ele un suport semnificativ pentru reapariţia sau menţinerea despotismului în societate distrugând beneficiile nete ale unei democraţii autentice.

Revenind la subiectul iniţial, impunerea tăcerii are drept principală consecinţă suprimarea gândirii oamenilor şi mai ales a variantelor alternative la sistemul opresiv. În felul acesta, puterea de influenţare a acestuia este menţinută, iar evoluţia spre democraţie este blocată. În mod inerent, căderea unui sistem totalitar nu aduce cu sine democraţia, ci a treia stare de "organizare" a societăţii şi anume anarhia. De multe ori, după parcurgerea unui ciclu despotic urmează o perioadă anarhică pe o durată nedefinită, fapt ce conduce la posibila basculare a sistemului social înapoi către totalitarism. În astfel de împrejurări, charisma vreunui lider mesianic însoţită de organizarea de grupuri de asalt pentru dobândirea puterii, pot readuce sistemul social într-un despotism de facto, mai mult sau mai puţin formalizat explicit. De aceea, cel mai adesea sistemele despotice alternează cu perioade de anarhie ce le regenerează, ambele situaţii fiind opuse democraţiei, ce presupune o construcţie inteligentă, progresivă şi armonioasă, lucru ce presupune o relativ lungă perioadă de timp.

Însă niciodată nu ar trebui să confundăm democraţia cu anarhia şi libera exprimare cu vorbăria goală sau cu lipsa de ordine în exprimare sau gândire. Democraţia se bazează pe educarea indivizilor în spiritul dialogului constructiv, al solidarităţii umane, al respectului faţă de ceilalţi echilibrat cu cel de sine.

Proiecţia la indigo a conspiraţiei tăcerii din regimurile totalitare o reprezintă cacofonia mediatică a anarhiei, mai precis mondenizarea şi tabloidizarea comunicării, ce îşi pierde astfel conţinutul de valoare, locul fiind umplut de banalităţi şi de informaţii nefolositoare, aruncate fără noimă asemenea unui real bombardament informaţional asupra sistemului social.

De exemplu, când vizionezi talk-show-urile de calitate îndoielnică afişate pe ecranele de televiziune, când reality-show-uri lipsite de un mesaj de valoare sau alcătuite la întâmplare sunt furnizate telespectatorilor sau când emisiunile de ştiri prezintă disproporţionat informaţiile zilei, atunci rezultatul nu poate fi decât cel al dezvoltării tendinţelor anarhice, care mai devreme sau târziu vor conduce la soluţia mesianică a despotismului.

În perioada de după 1989, România a intrat într-o perioadă amestecată de anarhie şi de refacere a democraţiei. Din nefericire, spiritul civic şi democratic nu a fost suficient de puternic în contracararea anarhiei, fapt care poate conduce la intrarea într-un nou ciclu despotic. Aici nu este vorba de anumite personalităţi ce au un impact major în societate sau de charisma unor anumiţi lideri, ci de un mecanism de protecţie socială, care în lipsa spiritualităţii autentice a democraţiei se întoarce către domnia ierarhiilor de forţă, specifice regnului animal. Dezordinea este întotdeauna o ameninţare reală pentru orice sistem social, iar autoconservarea lui obligă la una dintre cele două variante.

Natura umană este duală, încorporând elementele regnului animal, precum şi proiecţia spirituală a unei deveniri transcendente către valorile fundamentale ale binelui, frumosului şi adevărului. Construcţia despotică se află într-o strânsă legătură cu ierarhiile de dominaţie şi supunere ale regnului animal. În schimb, construcţia democratică presupune colaborare, încredere, susţinere reciprocă şi aplicarea "regulii de aur" a respectului faţă de semeni. Astfel, în locul masculului "alfa", dominator peste turmă sau a cocoşului ce se impune în faţa "turmei" de găini, democraţia propune egalitatea membrilor, realizarea de echipe dedicate promovării valorilor fundamentale în aplicarea lor concretă în diferitele aspecte ale vieţii.

Dialogul constructiv şi critica sau judecata de valoare sunt instrumente valoroase ce trebuie cultivate în mijlocul familiei, şcolii, religiei, locului de muncă, precum şi al mişcărilor politice indiferent de orientarea lor. Acestea sunt mijloacele cele mai eficiente în contracararea efectului deşertificator al anarhiei, precum şi a apariţiei sumbre la orizont a conspiraţiei tăcerii, al semnului pus "pe frunte sau pe mână", adică în gândire şi acţiune, aplicat indivizilor pentru a susţine feluritele forme de manifestare ale despotismului.

Şi pentru a da o conotaţie generală a noţiunii de democraţie, ar fi bine să ne gândim că izvorul ei se află în egalitatea fiinţelor umane prin naştere în această lume şi prin statut existenţial înaintea Marelui Autor al tuturor lucrurilor. Din această perspectivă, orice om este deţinătorul de drept al demnităţii de "a fi făcut după chipul lui Dumnezeu", iar orice demers laic sau religios ar trebui să ţină cont de acest lucru, evoluând către o construcţie democratică bazată pe sprijin şi respect reciproc. În astfel de condiţii, niciodată nu ar mai putea să apară despotismul, iar anarhia ar fi contracarată printr-o ordine armonioasă, ce se perfecţionează la nesfârşit. Aş dor foarte mult ca spaţiul românesc să evolueze în această direcţie, aceasta fiind singura soluţie pentru dilemele de ordin moral, spiritual şi economic ale naţiunii noastre.

Octavian Lupu (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii