ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 31 (Septembrie 2011)

EDITORIAL

BACALAUREAT 2011. AMINTIRI DE NEUITAT!

Cei care au învăţat vor lua bacalaureatul, cei care nu, nu vor lua. Nivelul de exigenţă va fi exact acelaşi ca în prima sesiune, organizarea poate fi chiar mai bună, pentru că este a patra sesiune pe care o desfăşurăm. Totul este securizat pentru a doua sesiune a bacalaureatului, care va fi corectă, iar cei care nu au învăţat nu vor lua bacalaureatul. Deşi nu se cade, am început cu acest deosebit citat-avertisment, pe care cu sârg şi abnegaţie, mai marele peste învăţământul românesc actual a ţinut să ameninţe cohorta de elevi picaţi la prima sesiune de bacalaureat. Se cere o mică recapitulare şi pentru acest lucru voi prezenta metodic firul încâlcit al dezastrului care se prefigurează.

Aşa cum se ştie astăzi am fost desemnat de premierul Emil Boc pentru funcţia de Ministru al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Se pare că marţi vor fi audierile din Parlament. E puţin probabil să mai postez până atunci. Mulţumesc celor care m-au sprijinit cât şi celor care m-au criticat. Greul acum începe cu adevărat, aşteptările în domeniile educaţiei, cercetării, sportului şi tineretului sunt enorme. Sper să reuşesc să îndeplinesc cât mai multe dintre ele. (21 decembrie 2009), extras de pe http://funeriu.blogspot.com. Uns ministru de către Partidul Democrat Liberal, sub atenta îndrumare a piticului clasei politice, pipernicitul Emil Boc, şi el un mare învăţat, bezmeticul Daniel Funeriu intră repede în colimatorul opiniei publice, făcând deliciul presei de orice coloratură, prezentându-şi partizanatul faţă de tezele trasate de la Cotroceni, în Pactul Naţional pentru Educaţie. Acest aşa-zis upgrade pleznit politic peste umerii profesorilor, îşi propune să schimbe – pentru a nu ştiu câta oară – faţa şi aşa schimonosită a învăţământului autohton, prin aplicarea de măsuri – pe alocuri radicale – în vederea creşterii nivelului bla-bla-bla… Acelaşi ministru critică vehement tot ceea ce înaintaşii din fotoliul pe care şade acum, au făcut sau au încercat să facă. Şi pentru a fi cât mai original, promite în primăvara acestui an, un examen de bacalaureat aşa cum n-a mai fost. Şi a reuşit! El, Funeriu Daniel, a reuşit…

Ca şi performanţe:

a) Este cea mai mică promovabilitate înregistrată vreodată în Bucureşti, fiind vorba de 42,03 la sută din candidaţii înscrişi la sesiunea de bacalaureat din aceasta vară. Sunt situaţii în care un elev a fost respins la o singură probă, dar sunt şi cazuri de elevi care nu au promovat mai multe discipline, l-am citat pe inspectorul general şcolar Bucureşti, profesorul Cristian Alexandrescu;

b) În peste 20 de licee din ţară, din numărul elevilor care au susţinut examenul, niciunul nu a promovat. Cei mai mulţi au luat note între 1 şi 3. 39% procent de promovabilitate în Hunedoara, Mehedinţi: Peste 70% dintre candidaţii la bacalaureat nu au promovat examenul, Cluj: Promovabilitatea la examenul de bacalaureat a fost de 54,07%, Doar 44,19% dintre elevii din Bistriţa-Năsăud care au susţinut bacalaureatul au reuşit să promoveze, Arad: Cea mai scăzută promovabilitate la bacalaureat din istorie - 36,435, Mureş: Promovabilitate de 45,56% la bacalaureat, la Band niciun elev nu a promovat examenul, Dolj: Promovabilitatea la examenul de bacalaureat este de 39,74%, Timiş: Procentul de promovabilitate la bacalaureat este de 31,79%, cel mai mic din ultimii 20 de ani, Promovabilitate de 41,9% la examenul de bacalaureat, în Iaşi, Bistriţa-Năsăud: Promovabilitatea e 41,92%, Covasna: Procentul de promovabilitate la bacalaureat, înainte de contestaţii, este de 44,29%, Botoşani: Promovabilitatea la examenul de bacalaureat este de 56% faţă de 82% în 2010 etc.

Cauze: Băsescu spunea că şcoala produce tâmpiţi (...) Elevii care au susţinut examenul de bacalaureat în 2011 au petrecut şase ani în învăţământul regimului Băsescu; acesta a numit miniştri diletanţi, unii plagiatori sau persoane cu probleme psihice, care au introdus măsuri necugetate în sistem, ce-şi vădesc acum efectele, aprecia sigur pe el fostul ministru de resort, Andrei Marga. Cam de aceeaşi părere este şi liderul PSD, Victor Ponta: Ai tăiat totul din Educaţie, ţi-ai bătut joc de profesori, ai închis şcoli, ai făcut tot ce se putea mai rău şi acum te miri că nu ai rezultate bune. Nu poţi să te răzbuni pe jumătate din copii, din tinerii care participă la un examen, doar ca să arăţi tu că a avut dreptate Traian Basescu când a zis că şcoala scoate tâmpiţi, cu referire directă către ministrul Funeriu.

Elevii au dat vina nu numai pe subiecte, pe care le-au considerat prea dificile, dar mai ales pe noul sistem tip big brother, de supraveghere cu camere video, împotriva celor care doreau să se inspire. Nici nu are rost să mai pun în discuţie cine şi ce firme s-au înghesuit să instaleze aceste sisteme de monitorizare electronică şi mai ales pe ce bani. Sistemul de supraveghere este o mare găselniţă, chiar o scuză prin care ministrul se apără, susţinând că prin implementarea la nivel naţional al acestui mod de supraveghere, s-a redus covârşitor riscul tentativelor de fraudare, iar rezultatele reflectă în mod plenar nivelul de pregătire al elevilor şi efortul pe care profesorii l-au depus la clase.

Din sondajele de opinie realizate de gazetele centrale, a reieşit că vinovaţii sunt următorii, în ordine descrescătoare: elevii, foştii miniştri de resort, profesorii, preşedintele ţării, actualul ministru al Învăţământului, părinţii.

Lăsând la o parte izul politic al cuvintelor lui Daniel Funeriu, care a ţinut să lovească în mod direct în predecesorii Andrei Marga şi Ecaterina Andronescu, sunt mulţi elevi şi părinţi care afirmă cu voce fermă că profesorii, în toţi cei patru ani de liceu şi-au făcut conştiincios datoria, că pregătirile în particular coroborate cu notele obţinute la diversele forme de evaluare, întruneau toate condiţiile unei reuşite. Deşi poate părea greu de crezut, au fost elevi care deşi au terminat ciclul liceal cu medie mare, nu au reuşit să promoveze examenul de bacalaureat. Nu cred că notele au fost umflate doar de dragul obţinerii unui punctaj sănătos în fişa de autoevaluare a cadrului didactic, sau doar de dragul pregătirii în particular, e poate tocmai reţeta aceea a insuccesului, când toate lacunele au cimentat unele cu altele, pentru a se obţine într-un final aceste rezultate, mai mult decât slabe.

E greu de crezut că Daniel Funeriu putea să prevadă acest rezultat general şi mă îndoiesc cineva putea să anticipeze un aşa rezultat istoric, negativ, fireşte. Dar pentru că sondajele de opinie în învinovăţesc mai puţin decât s-a crezut, ministrul face un joc subtil de declaraţii, afirmând: Cei care şi-au înţeles pe deplin datoria sunt cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, care prin tot ce au făcut, au demonstrat că nu mai doresc să fie părtaşi la niciun fel de rabat de la onestitate, transparenţă şi până la urmă normalitate.

La momentul de faţă, cel la care scriu prezentele rânduri, este în plină desfăşurare cea de-a doua etapă a sesiunii de bacalaureat. Nu există indicii potrivit cărora ministrul Funeriu să fi primit indicaţii de la centru, cu privire la faptul că rezultatele din toamnă trebuie să reflecte rezultatele îmbunătăţite ale celor care şi-au frânt speranţele în vară. Din contră, poziţia Ministerului este aceeaşi: Ar fi o greşeală să scădem standardele şi să se facă un pas înapoi după ce am arătat României că se poate să fii corect şi cinstit. Mă bucur că lumea s-a obişnuit că în acest minister lucrurile se desfăşoară corect. Elevii care nu au reuşit la examenul de bacalaureat din vară pot promova în toamnă dacă vor învăţa, dacă se vor pregăti, dacă vor munci serios. Standardele nu vor fi scăzute, iar nivelul de corectitudine va fi exact acelaşi, l-am citat pe acelaşi Daniel Funeriu. Ar fi prematur să dăm pronosticuri, să vorbim de acest examen important din viaţa intelectuală a fiecărui licean ca despre o loterie, dar cu siguranţă că ministrul şi-a pregătit din timp două tipuri de speech-uri, de aşa natură ca asemenea unui hopa-mitică să cadă în picioare, adică să fie în baremele trasate cu bună ştiinţă de specialiştii partidului unic de guvernământ.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


INTERVIU

O FEREASTRĂ MISTERIOASĂ, LUMEA SUBACVATICĂ

O fereastră misterioasă, un refugiu dincolo de zgomotele terestre, se deschide lumea subacvatică, unde liniştea inundă trupul şi sufletul, lăsând pacea interioară să mângâie privirea. Toate acestea se leagă atunci când calci cu piciorul pământul de sub ape.

Domnule Flavius Andrei Dobren sunteţi preşedintele Asociaţiei Volare, instructor de dans, de scufundări şi nu numai cu o activitate de peste zece ani. Explicaţi-ne mai pe larg cu ce se ocupă această asociaţie cu sediul în Timişoara?

Asociaţia Volare este o asociaţie non-guvernamentală şi non profit care desfăşoară activităţi de agrement, relaxare, informare, cunoaştere cum ar fi: excursii în natură, speologie, alpinism, zbor cu aparate ultrauşoare (parapanta, deltaplan, balon, avion, planor), scufundări, cursuri de autoapărare, iniţiere în arta fotografică, voluntariat în Protecţia Civilă. Asociaţia noastră organizează cursuri de scufundări, de agrement, pentru începători (primul nivel) şi nu numai, în Timişoara dar şi în alte locuri din ţară. Se poate practica acest sport de la vârsta de 10 ani. După absolvire, participantul primeşte un brevet recunoscut internaţional Naui Scuba Diver.

Atât în ţările europene, mai recent şi la noi se practică scufundările. Personal sunt fascinată de acest sport. Consideraţi că este un sport educativ?

Fără îndoială! Acest sport este apreciat de tineri şi nu numai. Ei sunt atraşi de o lume bogată în culori, populată de vieţuitoare în general nepericuloase despre care au învăţat şi pe care le-au văzut în cărţi, la televizor, sau navigând pe internet. Descoperă astfel fauna marină, speciile de peşti cum ar fi: câinele de mare, căluţul de mare, cocoşul de mare, calcanul, chefalul, scorpia de mare şi mai rar pisica şi rândunica de mare. În larg se pot observa delfini şi rechinul de mare. Albastru clar al apei, verdele algelor marine şi albul-brun al numeroaselor scoici şi melci prinşi de pietrele din adâncuri încântă ochiul producând o stare de relaxare totală. Apoi, ating cu propriile picioare fundul apei, văd şi simt mişcarea valurilor de nisip, ţin în palme fauna şi flora marina. Merită văzut!

De fapt ce este scufundarea şi dacă ne puteţi spune câte ceva din istoricul acestui sport.

Despre acest lucru se poate vorbi foarte mult. Voi aminti doar câteva nume importante care au contribuit la dezvoltarea scufundărilor. Alexandru cel Mare este primul care s-ar fi scufundat sub apa într-un cheson din lemn numit Colympha (în unele traduceri este scris butoi) prevăzut cu hublouri de cristal, prin care a observat viaţa submarină. Şi francezul Jacques Yves Cousteau a contribuit enorm la explorarea fundului mărilor şi al oceanelor. El a făcut-o cu mult profesionalism fiind dotat cu aparatură sofisticată de ultimă generaţie. Mărturie sunt zecile de filme turnate pentru televiziune pe bordul navei Calypso. În ţara noastră anul 1956 este anul de referinţă, privind înfiinţarea primelor cercuri de scufundători dotaţi cu echipamente de construcţie proprie îmbunătăţite an de an. În anul 1962 se fac primele filme subacvatice româneşti în lacurile alpine de către Sergiu Nicolaescu. Şi exemplele pot continua.

Scufundarea reprezintă acţiunea de pătrundere sau de intrare a omului sub apă. O clasificare ar fi: scufundare sportivă (scufundare liberă - în apnee, scufundare cu aparat autonom de respirat sub apă) şi scufundare profesională (scufundare cu alimentare de la suprafaţă, scufundare cu submersibilul lock-in/lock-out, scufundare în saturaţie). Steagul de scufundare este un accesoriu important pentru desfăşurarea activităţii de scufundare în deplină siguranţă.

Îmi amintesc că eram copil când am văzut prima oară un scafandru pe malul Dunării. Costumul era foarte mare şi greoi. Cred că în decursul anilor au intervenit unele îmbunătăţiri în confecţionarea acestor costume făcându-le mai uşoare, mai flexibile. Descrieţi-ne echipamentul utilizat în zilele noastre.

În general scafandrii au întâmpinat probleme cu vizibilitatea, mişcarea sub apă şi rămânerea în mediul acvatic timp mai îndelungat. Astfel au fost concepute si realizate elemente de echipament pentru scufundare libera în apnee (vizor, labe de înot si tub de respirat), care să ofere o vedere subacvatică corespunzătoare şi o eficienţă crescută la înot, aparat autonom de respirat sub apă, (detentor, butelie), instrumente (manometru submersibil, profundimetru, etc. şi accesorii. An de an aceste elemente au fost îmbunătăţite pentru a facilita deplasarea, vizibilitatea sub apă a scafandrilor şi perioada mărită de timp, de respirat în mediul acvatic. Există şi o clasificare a scafandrilor. Aş aminti doar câteva exemple:

- Scafandru începător Nivel 1

- Scafandru avansat Nivel 2 si Nivel 3

- Scafandru emerit Nivel 4

Vin des pe litoralul românesc şi mă uimesc gunoaiele pe care marea le aruncă pe mal. Acestea sunt ceea ce lasă turiştii la plecare de pe plajă, adică pungi din plastic, sticle, butelii din aluminiu, alte obiecte cum ar fi colaci, ochelari, jucării, papuci etc. Ce le-aţi spune acestor oameni neglijenţi, care poluează totul în jurul lor?

Vă mulţumesc că aţi deschis acest subiect. Noi scufundătorii aducem mereu din larg sau de pe fundul mării asemenea obiecte, să le spunem obiecte uitate de către turişti. Din păcate ele sunt tot mai multe şi iată, poluează mediul marin. Aş sugera ca legea să fie mai aspră cu ei şi dacă tot aduc sacoşele pline la plajă să le ia la întoarcere, punând în ele gunoiul pe care îl fac şi să-l arunce la tomberoanele amenajate în acest sens. Banii adunaţi la bugetul de stat, ar putea fi folosiţi în programe de educare a populaţiei şi de ce nu, de stimulente acordate unor asociaţii care organizează acţiuni în vederea păstrării unui mediu mai curat.

Ne apropiem de finalul dialogului nostru şi aş dori să ne împărtăşiţi câte ceva din proiectele de viitor?

În domeniul scufundărilor, pentru anul viitor ne-am propus să deschidem un centru de scufundări şi în Grecia păstrându-l de asemenea pe cel de pe litoralul românesc. Dorim o colaborare cu o echipă de dans modern din Brăila, iar pe zona de vest, Timişoara, plănuim să organizăm un workshop de tango cu profesori renumiţi. Surpriza acestui workshop va fi invitatul şi prietenul nostru Daniel von Lison, din Germania, care îşi va lansa cu aceasta ocazie, în exclusivitate în România, albumul intitulat Schon wie eine Rose şi ne va încânta cu muzica live pe tot parcursul workshop-ului.

Îi invităm desigur pe toţi aceia care vor să ştie mai multe despre noi şi activităţile noastre să intre pe www.asociatiavolare.ro

Vă mulţumesc şi mă bucur că am reuşit să dialogăm pe o teamă atât de interesantă.

Şi eu îi salut cordial pe cititorii revistei Zeit şi îi invit de ce nu, la o scufundare în Marea Neagră.

a consemnat Violeta Craiu


CĂRŢILE ZEIT


CONCEPTE OPERAŢIONALE DE COMUNICARE ŞI TEORIE LITERARĂ PENTRU GIMNAZIU, DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008

Lucrarea de faţă reprezintă un instrument de informare pentru toţi elevii de gimnaziu, care doresc să-şi consolideze cunoştinţele de comunicare şi teorie literară. În lipsa acestor concepte, lucrul la clasă, dar şi cel individual, va fi cu siguranţă dificil, iar despre obţinerea performanţei şcolare, nici nu se poate discuta.

Am avut în vedere programa şcolară, manualele, şi am constatat că elevii au nevoie de o lucrare simplă, care să le ofere noţiunile de comunicare şi de teorie literară, absolut necesare înţelegerii şi interpretării textelor.

E genul de carte pe care o vor răsfoi rapid, şi din care vor afla răspunsurile aşteptate.

Conceptele în discuţie sunt prezentate succint, tocmai pentru a fi mai uşor de reţinut. În prim-plan, se află cele referitoare la comunicare, deoarece aceasta este însăşi esenţa comuniunii.

Elevii trebuie să ştie concret în ce constă comunicarea, care sunt elementele acesteia, cum se realizează ea în situaţii diferite, ce este comunicarea monologată, ce implică aceasta, cum se face trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă.

Am scris despre cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic), despre operele pe care le includ, cu toate caracteristicile lor, întrucât, în redactarea compunerilor argumentative, e nevoie de cunoaşterea acestora.

Procedeele artistice ocupă un loc unic, ca şi valorile stilistice ale părţilor de vorbire, având în vedere accentul care se pune pe receptarea textului liric, în special la teză. Figurile de stil sunt multiple, variate şi complexe, iar manualele şcolare nu insistă asupra fundamentării lor, astfel încât, elevii sunt de mult ori în dificultate, atunci când trebuie să le recunoască în texte, dar mai ales, să le descifreze înţelesurile.

O mare atenţie am acordat elementelor de prozodie, precum şi mărcilor eului liric, dorind ca elevii să manifeste interes pentru creaţia literară proprie, care să le poarte imaginaţia către spaţii neexplorate încă.

De asemenea, şcolarii vor şti ce e un moto, care este importanţa lui într-un text, care sunt motivele literare, vor cunoaşte valoarea literaturii populare în contextul istoriei actuale, faptul că aceasta reprezintă pecetea spiritualităţii româneşti din timpuri străvechi.

Aşadar, prezenta carte, este un îndemn către studiu şi aprofundarea teoriei literare, în vederea dezvoltării personalităţii artististice a fiecărui elev.

Gina Moldoveanu


REVERENŢE CRITICE

ABSOLUTUL ŞI LIBERTATEA

Eu sunt Cel ce sunt
(Exodul 3,14)

Lumea n-a fost făcută din nimic, ci din preaplinul lui Dumnezeu. Pentru că nimicul, golul este o abstracţiune filosofică cu rol aparent consolator pentru limitativul demonstraţiei logice, în fond o capcană conceptuală cu consecinţe sterilizante pentru orgoliul uman. O formulare cu adevărat vrednică de om ar fi următoarea: nimic nu există în afara lui Dumnezeu, iar omul este un nimic în raport cu Dumnezeu! De altminteri, demnitatea şi înţelepciunea omului consistă în conştiinţa nimicniciei lui în raport cu Absolutul divin. Prin urmare, Dumnezeu fiind totuna cu absolutul şi eternitatea, El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, şi nu se poate defini decât prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt! Întreaga existenţă iradiază din El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, Unitatea tuturor unităţilor cum splendid afirma Petre Ţuţea.

Iată de ce toate încercările de a-I demonstra inexistenţa, rămân doar la stadiul penibil de speculaţii clădite pe fundamentul şubred al neliniştilor şi rătăcirilor omului căutător, ce se lasă amăgit de iluzia descoperirii adevărului doar cu ajutorul raţiunii. Dar însuşi Kant a recunoscut că celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea n-are nici un început; lumea este simplă, lumea este compusă; lumea are o cauză exterioară ei, lumea n-are nici o cauză; în lume există numai necesitate, în lumea există şi libertate) a recunoscut, deci, că aceste mult-lăudate antinomii reprezintă rătăciri ale raţiunii pure în căutarea Absolutului! De altfel, cum să ajungi la Adevăr atunci când te străduieşti din răsputeri să dovedeşti că El nu există?!…

Filosofia vorbeşte de adevăr relativ şi adevăr absolut. Dar după opinia lui Petre Ţuţea, Mai multe adevăruri, egal lipsă adevăr! Există deci un singur Adevăr, şi acesta este Dumnezeu. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, ne învaţă Mântuitorul în Ioan 14,6. Nu face afirmaţia că este o cale, ci că este Calea (iată alte splendide nume ale lui Dumnezeu), altfel spus singura cale posibilă de-a cunoaşte viaţa veşnică şi Adevărul în frumuseţea, bunătatea şi forţa-I absolută. Soluţia - mântuire sau pieire – este la îndemâna fiecărui om prin imensa libertate cu care am fost dăruiţi de-a ne hotărî destinul. Însă nu raţiunea – nici cea ştiinţifică, nici cea filosofică – nu reprezintă modalitatea sigură de-a accede în transcendenţă, adică de-a merge pe urmele Mântuitorului în vecinătatea divinului. Singura modalitate viabilă rezidă în credinţă, urmând pilda Domnului Iisus de-a fi smerit şi iubitor.

Când Vasile Pârvan vedea istoria în dublu sens – ascensional şi decensional, poate că avea în faţa ochilor minţii traseul descensional al lui Iisus – întruparea lui ca Om în vederea izbăvirii noastre, apoi traseul ascensional – înălţarea Lui la cer după înviere. Din acest motiv Ţuţea spunea că istoria trebuie văzută bipolar: Când oglindeşte susul ea este un vehicul al realului, iar când oglindeşte josul este un vehicul al aparenţei.

Iisus a efectuat o tăietură în istoria umană. El reprezintă piatra unghiulară aşezată la temelia noii istorii morale a omului apăsat nu numai de conştiinţa păcatului originar, ci şi conştiinţa atentatului criminal la Iubire şi Puritate. Mântuitorul este incomparabil superior tuturor filosofilor şi făuritorilor de istorie, deoarece, după fermecătoarea expresie a mărturisitorului Petre Ţuţea, El reprezintă Absolutul divin care punctează istoria.

Hamilton face o distincţie extrem de subtilă între Absolut şi infinit: Absolutul înseamnă necondiţionatul limitat, iar infinitul necondiţionatul nelimitat. Prin urmare, Absolutul îşi exercită autoritatea Sa eternă şi binefăcătoare prin limitele impuse de voinţa Sa, deci prin impunerea condiţiilor creatoare, în timp ce infinitul reprezintă o desfăşurare ternă, monotonă şi sterilă, altfel spus neantul în nulitatea lui egală şi etern necuprinsă, o abstracţiune dizolvantă ce încremeneşte raţiunea prin groaza inspirată de neputinţa în faţa inexistentului.

Fiind pretutindeni, El este prezent şi în noi, căci la El timpul devine neputincios, trecutul şi viitorul se îneacă într-un prezent continuu ce alimentează veşnicia. Cât de liniştitoare este propoziţia: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui! Atunci cum putem să ne închipuim că Dumnezeu l-a făcut pe om din plictiseală şi că soarta omului este o biată jucărioară în mâinile acestei Forţe Implacabile?! Imaginea unui Dumnezeu intolerant, chiar crud şi rău cu creaţia Sa, este o slabă consolare pentru cei ce şi-au făcut un crez din încadrarea faptelor lor abominabile în anumite texte biblice intenţionat răstălmăcite. Nimic mai dăunător pentru sănătatea morală a respectivilor, pentru uşurinţa cu care se îndepărtează de mântuire din cauza trufiei şi a unor calcule înjositoare.

Să ne amintim că omul anterior păcatului originar era înconjurat de un bine necuprins, binele ce izvora cu blândă generozitate din Atotputernic. Prin neascultare, mai exact prin ascultarea unor poveţe opuse îndemnurilor Creatorului, omul de dovedeşte nedemn de grădina Edenului. Proba cu pomul din mijlocul grădinii este actul de naştere al conştiinţei omului, o conştiinţă capabilă să disocieze binele de rău, deci capabilă să-şi măsoare decăderea datorată greşelii săvârşită prin neascultarea hrănită cu curiozitate. Pentru ieşirea din starea în care l-a aruncat păcatul, omul are datoria să dovedească fermitate în ascultarea poruncilor divine. Numai astfel va învinge ispitele şi va accede la starea anterioară păcatului originar.

Se nasc următoarele întrebări: Dacă Dumnezeu este Binele întruchipat, se cheamă că răul fiinţează înafara Lui? De ce urmaşii lui Adam, nesfârşitele generaţii ce i-au succedat, trebuie să tragă ponoasele pentru neascultarea acestuia, iar răul pământean nu este nici măcar limitat, necum să fie stârpit?

Tot ce există, văzutul şi nevăzutul, totul este rezultatul actului de voinţă al Atotputernicului. Până la degradarea omului prin păcat, exista un Univers moral netulburat, graţie absenţei unor intenţii opuse ori în dezacord cu voinţa divină. Mărul furat a creat o perturbaţie în armonia desăvârşită a Universului, prin admiterea de către Creator a unor tendinţe umane ezitante, oscilante, ba chiar în contradicţie cu traseul liniar-moral pe care El îl aştepta de la om. Fără ştirea lui Dumnezeu n-ar fi fost cu putinţă, fiindcă atunci El şi-ar fi pierdut atributul de atotştiutor. (Iată, spune Ţuţea, cum universul moral al omului se sprijină pe un măr furat, după cum universul lui ştiinţific se sprijină pe un măr căzut – celebrul măr care, zice-se, l-ar fi inspirat pe Newton în descoperirea Legii atracţiei universale!)

Înseamnă că substanţa divină este în acest mod alterată şi că răul s-a infiltrat până şi în persoana Sa revelată prin creaţiune? Nu, deoarece acest rău ţine de condiţia degradantă a omului muritor, deci operează la nivelul imanentului, al aparenţelor. De altminteri, Sfântul Augustin este de părere că răul reprezintă un parazit ontologic al binelui. Lipsit de capacitatea de existenţă independentă, răul fiinţează atâta timp cât durează binele pe care parazitează şi din care-şi soarbe raţiunea de-a fi. De pildă, putregaiul este un rău pentru copac. Răul acesta este considerat ca atare atâta timp cât există binele (copacul) din care-şi trage seva fiinţării sale devoratoare, expansioniste, atunci când nu întâmpină o opoziţie fermă. Când putregaiul a cotropit întregul copac, nu mai rămâne nimic, nici rău, nici bine, căci copacul (binele) şi-a încheiat existenţa… Din fericire pentru om şi condiţia sa, acesta deţine cea mai sigură şi mai eficace armă întru contracararea răului moral, forma cea mai subtilă şi mai perfidă a răului nesăţios. Această armă sui-generis, specific umană este Legea morală sădită în noi încă de la facere.

Ridicarea omului în vecinătatea esenţelor, adevărata substanţă divină, poate fi realizată numai printr-un anevoios proces de purificare, de izgonire a germenului răului cuibărit în intenţiile şi faptele sale. Deşi gama de manifestare a răului este infinit neglijabilă pentru măreţia divină, totuşi nu-I este indiferentă lui Dumnezeu întrucât nu-I este indiferent omul. Pentru mântuirea sa, omul trebuie să depună un efort susţinut. Numai astfel va izbuti să-şi învingă înclinaţia nativă spre păcat, numai astfel – mergând pe calea trasată de Iisus – va izbuti să-şi depăşească condiţia nevrednică topită în vremelnicie.

Răul cuibărit în om este tolerat de Dumnezeu ca o justă piatră de încercare în vederea evaluării rezultatului ciocnirii dintre tendinţele umane ireconciliabil antagonice. Iar eforturile depuse pentru înfrângerea forţelor întunericului, sunt generos susţinute de intervenţia divină întru întărirea relaţiei eliberatoare dintre Dumnezeu şi om. De-abia în acest mod se va ajunge la starea mistică ce se caracterizează prin armonie lăuntrică fecundată cu har divin; de-abia atunci sentimentul dominant faţă de semeni va fi iubirea mistuitoare, curată, sinceră, adevărată. Un asemenea spirit tămăduit şi tămăduitor va accede la Adevăr prin revelaţie şi va sorbi apa vie a fericirii prin inspiraţie.

George Petrovai (Sighetu Marmaţiei – Maramureş)

 

GEOMETRIA FUMULUI, DE VICTOR STEROM

Cu volumul de versuri “Geometria fumului”, Editura Sinteze, Ploieşti, 2011, 82 de pagini, scriitorul, criticul literar şi poetul Victor Sterom intră într-un intim şi tulburător dialog sentimental cu sine, cu Eul său liric, cu toată fiinţa sa bântuită de alternative ale unei conştiinţe artistice strunită cu greu de frământări existenţiale.

Cele 73 de poeme din acest nou demers editorial au geometria riguroasă a unui singur poem, amplu, în acelaşi metru ritmic, cu aceeaşi tonalitate lirică, de aceeaşi factură prozodică; un tutti poetic, în care strofele se deosebesc doar prin conţinutul ideatic şi fiorul liric; în care titlurile se adună în semnificaţia de pe copertă, iar poetul se complace într-o evlavioasă spovedanie, din care se disting multe, foarte multe mirări, nedumeriri, spaime şi revolte pe o partitură de canon în tonalităţi când liturgice, când luciferice...

Poemele poetului Victor Sterom mărturisesc dimensiunea precară a fiinţei umane şi cercul îngust al puterii de înţelegere a ordinii universale. Metafora fumului, în antagonie cu geometria realului, pare mai palpabilă decât simetria matematică a Universului; iluzia este convertită în certitudini, iar neantul, abisul devin cerc, pătrat, con, romb sau mărginire, dimensiune, controlate de conştiinţă.

Singura dilemă rămâne neliniştea, neîncrederea, dubitativul, chiar din ipostaza cea mai presantă, cea mai intimă, în poemul care deschide volumul, “Autobiografică”: “De când mă ştiu / Fericirea mi-a fost tăcerea / lacrima cât un clopot / ... / fiecare cuvânt / mi-a fost rană / iar suferinţa / capătul lumii...” (pag. 7); un univers retrospectiv, ca o criză de conştiinţă, drapată în falduri grele de magie şi ocultism. Adică, o ipostază artistică, de profesionalism şi lirism în clocot, aşa cum este toată fiinţa civică a scriitorului Victor Sterom, manifestată într-un crescendo allegro vivace, de la debutul publicistic în presa literară, la revista Familia, în 1965, până la debutul editorial la Editura Cartea Românească, în 1974, şi până la cele 40 de volume de poezie sau de istorie şi critică literară. Un traseu de creator, secondat de calităţi şi vocaţii manageriale ca director fondator al revistelor de cultură Sinteze, Sinteze literare, Esteu, Poarta sărutului, încurajat de recunoaşteri oficiale ca Laureat al Festivalului de poezie “Lucian Blaga”, Sebeş, 1993; Laureat al Festivalului Internaţional de poezie “Nichita Stănescu”, Ploieşti, 2007; şi încununat cu Premiile Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, 2000 şi 2004. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România; membru fondator al Academiei de poezie modernă de la Ploieşti şi membru al Uniunii Scriitorilor, Târgovişte, 2008.

Volumul de poezie “Geometria fumului” se distinge printr-o unitate tematică şi o singularitate tehnică prozodică, cu poeme pe doar o singură filă într-o aparent dezordonată structură editorială, care nu dă prea bine la primul contact al lecturii, pentru că lipsesc elementele de timp şi spaţiu lirice, ideatice, dar care convinge până la urmă prin viziunea de ansamblu a mesajului poetic de-o tulburătoare autenticitate, într-un registru aparent minor, bântuit de fantasme. Într-un pasaj temporal descendent, poetul se complace într-o detaşare emoţională cu amintirile: “noapte spun eternei mele vieţi / când însuşi timpul / nu se mai întoarce...” (“Când însuşi timpul”, pag. 14); convins că “iluzia / e pasiunea singurătăţii” (“Somnul intră în altare”, pag. 15), deoarece filosofia vieţii se rezumă la metafora efemeră, cu valoare de clipă existenţială, a fumului din poemul, care a dat titlul întregului volum: “spun această întâmplare / în şoapta ochilor / care se pierd / în geometria fumului”, pag. 16). Sfidând ireversibilitatea timpului şi ignorând zădărnicia versetelor biblice: “Doar în afara timpului / ... / împotriva mea / nordul obiectelor fără sens / supravieţuisc ecoului...” (“Hotărât lucru”, pag. 17), poetul îşi găseşte echilibrul în imensitatea incomesurabilă a spaţiului, pe care-l neglijează prin puterea vocaţiei sale poetice: “am râs nebuneşte / pe buza prăpastiei / scriind poezii / despre umbra care ţipă / lăsând spaţiile albe / să se sinucidă...” (“Spaţii albe”, pag. 20).

De altfel, doar în poezie se pare că îşi găseşte rostul şi echilibrul poetul Victor Sterom; ea, Poezia, este taina tuturor lucrurilor cu care: “să vorbim / armonii albe / în echilibru / ... / să povestim lumii de icoane...” (“Armonii albe”, pag. 24), şi pe care şi-o revendică într-o orgolioasă ars poetica: “înainte să mor / vreau să visez” (“Poezia dă târcoale stelelor”, pag. 25). Alteori, poetul îşi asumă responsabilităţi şi merite pe măsură, recunoscute de o Istorie, pe care şi-o face părtaşă, atras de un univers bântuit mai mult de himere convertite în real: “am dus în spate umbra unei greşeli / cum ai duce o lupoaică flămândă / şi ai aşeza-o în mijlocul / pieţii municipale...” (“Spulberat de întrebări”, pag. 27).

Nici în dialogul cu Divinitatea, poetul nu-şi clarifică opţiunile spirituale străbătute de erezii şi dileme, ca o magie a sfidării luciferice: “Tu dormi în mine / Doamne / şi lanţul mă trece / de pe un mal pe altul / în destrămare / în nădejde” (“Dar câtă depărtare”, pag. 44); şi, poate de aceea, eul liric este bântuit de spaime şi nelinişti, de nesiguranţă şi de viziuni eşuate într-un delir à la Chagal, ca un derizoriu aparent: “Noaptea / urc treptele unui turn / ... / am senzaţia că sunt orb / nici nu dorm / nici nu visez / ci doar împing / hăţişul de spaimă / de pe mine” (“Prăpastie oarbă”, pag. 49); ca să se întoarcă smerit spre indulgenţe divine, ca-ntr-un Ev Mediu bigot, între patetic şi evlavios: “...spre ceruri / mă umpleam de Tine / Doamne / cum de inima / astrului trist... / un mugur de ger / eram / în eroare... (“Un gest”, pag. 61).

Uneori, alteori, poetul nu ştie ce să mai facă cu viaţa, cu speranţele, cu iluzile şi cu toate dilemele şi nedumeririle sale existenţiale: “Sunt / într-o lumină de lacrimi / trag de mine / ca de-o parodie / a trupului” (“Poemul unui vis”, pag. 64); pentru că-i lipsesc reperele şi... punctul de sprijin, care i-ar fi permis, ca şi lui Arhimede, să răstoarne Pământul: “Nu tu frumuseţe / nu tu armonie / o groapă cât cerul / de umbre până jos” (“Doar absenţa”, pag. 65).

Şi-atunci, a găsit, ca o soluţie-limită, între absurd şi curaj nebun, alternativa dilematică shakespeare-iană, hamletiană To be or not to be: “Trebuia să intru / să pătrund / în acest labirint / să trec de veşnicie / în sus” (“Un punct”, pag. 66); iar soluţia rămâne tot una artistică, lirică: “o metaforă blondă / traversează tainele / ... / semnul intră în altar / cum iluzia / în pasiunea singurătăţii”... (“O metaforă blondă”, pag. 67).

Poetul rămâne totuşi un orgolios, în ciuda atâtor intermezzo-uri, pe care şi le asumă nu neapărat învins, mai degrabă circumspect, în tonalităţi de Vltava învolburată din muzica lui Smetana, pentru că este convins că doar poezia îl reprezintă emoţional, spiritual, vivace: “Ca o pădure / îmi sunt cuvintele / suple şi grave / intrând / în memoria poemului / precum fagurii / în viscolul cald de albine / în cornul abundenţei...” (“Cornurile abundenţei”, pag. 73); deoarece arta, literatura, poezia se constituie în refugiu, în... acasă, în împăcarea cu sine: “acum / călătoria / e-o casă unde vreau / să ajung / ca o candelă / în amintirea vremii...” (“Călătoria”, pag. 74); deşi regretă, aşa cum spuneam mai sus, că n-a avut puterea, n-a avut pârghia necesară de a răsturna planeta Pământ: “Atât aş fi vrut / tăcerea în verde / s-o caut / în spatele tuturor lucrurilor / ... / Mi-aş fi schimbat ritmul / şi linia de plutire / ... / Atât aş fi vrut / să transfigurez tăcerea / în verde... (“Tăcerea în verde”, pag. 75).

Şi-atunci, îşi permite altruist şi împăcat cu sine un fel de testament literar, ca al poeţilor Văcăreşti: “Un toiag orb / încă mai caut / semnul că am trecut pe aici / umbră şi agonie / timp cu păsări de bronz / zbor în absenţă” (“Zbor în absenţă”, ultimul poem de la pag. 78 al volumului de versuri “Geometria fumului”).

Recuzita prozodică a poetului Victor Sterom este construită pe un portativ modern, cu un timbru înalt şi acute rezultate dintr-o imaginaţie febrilă şi un lirism cristalizat în plastica unei limbi moderne, înnobilată metaforic, scutită de clişeele ornamentale ale poeziei de ultimă generaţie. Este, probabil, ecoul lecturilor şi apoi al analizelor criticului literar Victor Sterom pe textele unor confraţi, poeţi şi prozatori, cu rezervele decente ale unei raţiuni polemice necesare pertinenenţei şi audienţei cronicilor sale literare publicate ritmic în paginile revistelor de cultură din ţară.

Dumitru Anghel

 

MIHAI RĂDOI - LUCEFERI CU BUZE ROŞII
TRIPTIC LIRIC

Providenţa a aşezat în mine dorinţa de a mă dărui cuvintelor. Învăţ, încă învăţ din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor să vadă dincolo de poemele ce pot să-l încarce cu lumină, cu bucurie, cu iubire.

Mihai Rădoi, căci despre poezia Domniei Sale scriem astăzi, un om cu totul special, îmbină perfect activitatea de „bancher cu acte în regulă” la Londra, cu cea de poet.

A debutat în 1995 cu A JUICIER WAY – Romanian poems, Forest Books, Londra.

A mai publicat: IMPOSIBILA ÎNTOARCERE (versuri), Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova (2002), DUPĂ MASA DE SEARĂ (versuri), Fundaţia „Scrisul Românesc” Craiova ( 2003), PAGINI DIN ISTORIA BANILOR LUMII – (culegere de articole şi traduceri), 2 volume, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova (2005), AL OPTULEA PĂCAT (versuri), Editura „Sitech”, Craiova (2009).

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROŞII (versuri), apărută la Editura „Semne”, Bucureşti (2011), este prefaţată cu acribia creatorului care înnobilează metafora, poetul Theodor Răpan, care mărturiseşte: „Mi-e drag să-l ştiu pe Mihai Rădoi poet al suferinţei înaripate, bancher care vorbeşte cu sine prin cărţi, pe ploi şi pe stele… […] Insensibil la reacţia „galeriei” literare (şi bine face, căci el nu scrie din vanitate, ci pur şi simplu pentru bucuria de a-şi ferici inima proprie şi prietenii apropiaţi), Mihai Rădoi îşi filigranează „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingăşia bijutierului elveţian, cu talent şi rafinament, cu ochiul lacom nutrit de călătorii şi lecturi profunde, mult fermecătoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trăirii, deci, ca un ecou al vieţii sufleteşti.

Deşi suntem diferiţi, îi apreciez curajul abordării poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va rămâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de această şansă, căci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui şi îi dau urmare!”

Ilustraţiile îi aparţin Lilianei Nastas Brătescu, o graficiană şi pictoriţă talentată, din Iaşi.

Din partea autorului aflăm cui se adresează: „Şi cum nu se obişnuieşte de obicei, am să dedic cuvintele din această carte celor ce au uitat să fie curioşi, celor ce nu ştiu că nu ştiu, celor care nu vor cu îndărătnicie să vadă invizibilul, celor prigoniţi şi nevinovaţi în faţa gloanţelor cinice ale societăţii de consum, condamnaţilor la moarte nevinovaţi şi fără avocaţi, bătrânilor morţi demult, încă de când erau copii, copiilor îmbătrâniţi de drogurile globalizării, oamenilor de rând păcăliţi de conspiraţia aerului pe care-l respiră, crezând că e dătător de viaţă, celor care mă iubesc şi celor care au uitat că îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROŞII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesională cu putere de ordine) este aventura lirică într-un topos ce depăşeşte inhibiţia, prin trăiri, vise, întrebări, este o confesiune a căutării de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de naştere şi moarte, de fericire şi durere, de clipă şi eternitate, de pasiune şi slăbiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurată pe trei părţi, cartea se oferă cititorului în condiţii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PĂCAT (92 de poeme) şi Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROŞII (43 de poeme), care dă şi titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Rădoi şi înţelegând foarte limpede că îşi caută desăvârşirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA ŞI OCCIDENTUL – „ce s-ar face literatura fără iubire?” Poetul îi lasă cititorului şansa de a-şi alege, după dorinţă, iubirea –provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonică (sugerată), iubirea – iluzie etc.

Ca o invitaţie la lectură vă citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: „Pacea serilor de mai/ mă înfăşoară în lacrimi călduţe,/ zeul ţap cântă din nai prelung…/ Fetele se ascund după gâtul iubiţilor;/ pe băncile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte aşteaptă Feţi-Frumoşi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafăr – veşnic Lucifer,/ jumătate om, jumătate spumă de mare,/ care să le înveţe ce înseamnă „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ leşinul coapselor fierbinţi,/ durerea muşchilor stomacali,/ transpiraţia discretă a sânilor/ şi privirea vulgară a dansului de 10 cenţi…”

Iubirea, ca dimensiune complexă, se defineşte prin relaţia dintre individ şi un „eu” al cunoaşterii şi al înţelegerii resorturilor umane: „Făceam amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispăreau imperii arse-n foc/ de migratoare revoluţii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ şi pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-şi patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Şi iarăşi revenim în pat asim/ sub pătura cazonă ce ne frige,/ zbătându-ne ca peştii în cârlige,/ sperând că poate dincolo de apă/ un solz de fericire să găsim…”

Dragostea este starea totală a poeziei, rafinată, spirituală, erudită: „În loc să-şi ţină ugerele la căldură,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarbă udă/ îşi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de urşi hămesiţi/ şi de tunete, la timp de furtună mare/ răcesc repede dacă vine toamna brusc/ şi nu supără pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc şuierând la abator/ şi nu văd colţul de metal/ care le crapă capul…// Nu-l văd pentru că vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trăsnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerechează cu femei gigant/ şi apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociază întotdeauna suferinţei, nehotărârii, zborului, visului, dezamăgirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai cruntă disperare, fiind „cea mai înaltă culme a fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce tristă e pădurea sură,/ când se topeşte-n noi lumina,/ înţelepciunii lui Ibn-Sina/ şi sângelui venit pe gură…// Ce caută în noi pădurea/ când se coseşte proaspăt fânul/ şi guri flămânde cată fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Pădurile la singular/ îşi joacă foşnetu-n zadar…”

Viaţa se constituie, astfel, într-o permanentă şi chinuitoare căutare a jumătăţii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparaţie ontologică: ,, Încep să devin invizibil,/ lumea pe stradă se uită prin mine,/ nu mă mai vede/ şi nu mă mai recunoaşte nimeni…/ Oricum, nimeni tânăr sau relativ tânăr,/ poate vreun bătrân sau vreo femeie singură/ să se mai uite cu scârbă la mine…”

Poetul Mihai Rădoi ştie că la toate întrebările şi căutările omului răspunsurile se află, de fapt, în el însuşi: „Când plec la drum lung/ pe drum deşertic,/ cu gânduri goale şi obsesii,/ cu respiraţii şi transpiraţii fără egal,/ cu crime de iubire în piept/ mă închin pe malul opus/ şi fac mătănii la spărtura din scoarţa copacilor/ unde seva şi lumina sunt mai aproape…”

Enunţând nuanţele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Notă despre iubirea curtenească, mărturiseşte: „În iubire colaborează fantezia, entuziasmul, senzualitatea, duioşia şi multe alte substanţe simple ale chimiei intime. Doza în care intră fiecare şi rangul ocupat în perspectivă totală decid aspectul pe care-l va înfăţişa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Rădoi, singuri veţi descoperi în poezia sa spargerea prejudecăţilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale şi multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o altă perspectivă, poezia îi prilejuieşte creatorului statutul din ineriorul căruia îi poate aduce în faţă pe alţii, permiţându-şi plăsmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limbă franceză şi română, Panait Istrati, născut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stănescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Ştefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Elţân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Năstase, Ceauşescu, Beckenbauer şi multe, multe alte nume ale unor personalităţi ce oferă elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem să alegem, ce vrem să fim, pentru că, în orice timp şi în orice loc, a fost şi este nevoie de modele.

Dacă aflarea de sine este idealul, calea acestei căutări dă măsura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe Nichita,/ încerca din nou să-mi ia iubita/ şi s-o ducă sus pe după stele,/ să o cureţe de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lăsat-o neglijent să zboare/ cu dorinţe pe mâini şi pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va ţine sfinte între gene/ poate şi cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Rădoi, vă ofer spre lectură LIMBA ENGLEZĂ: ,,Până şi Ştefan cel Mare (şi Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus că Maica Tereza/ plângea în hohote înainte să moară/ fiindcă nu mai avea ocazia/ să dea mâna cu Madonna şi cu David Beckham…// E grea limba engleză,/ prea uşoară aparent şi prea comodă/ să nu fie vorbită prost…// Poţi trăi perfect fără gramatică/ şi fără Mozart,/ doar cu pâine şi apă/ sau hamburgeri şi Pepsi-Cola, dar nu fără mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplător m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rară fineţe lingvistică şi care ne ajută să înţelegem, în acelaşi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o altă limbă decât limba română: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Călătoriile în spaţiile reale şi imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogăţit cunoaşterea, prelungirea patriei cuvintelor şi într-un alt areal decât cel românesc, întâmplările vieţii dincolo de mările unui adevărat Don Quijote, iată, numai căteva dintre căile spre lumea artei prin care se rosteşte poetul Mihai Rădoi: ,,Spaţiul dintre geniu şi nebun, /e atât de-ngust şi de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dăţi adormi carne de tun…// Doar de soare şi oglinzi ţi-e frică/ să nu-ţi spună-n faţă Adevărul,/ simbolul înţelepciunii – mărul,/ chiar şi el de mucegai se strică…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeşte doar femeia-fată,/ târfa angelă şi nepătată,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcăm în poezia lui Mihai Rădoi existenţa unei diversităţi de tendinţe din punct de vedere structural şi compoziţional, care evidenţiază o sensibilitate artistică aparte, care transcende graniţele reale, geografice şi culturale, eliberând creaţia de categoriile eticului şi etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine şi sensibilitate, care se hrăneşte din toate timpurile şi spaţiile culturale dar, care, spiritual, trăieşte numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROŞII stăpâneşte, deopotrivă, fondul şi forma compoziţiei, prin evidenţierea dintre idee şi mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR susţin motive lirice asupra imposibilităţii atingerii idealului, respectiv, asupra efemerităţii sentimentelor şi a condiţiei umane, antiteza între categoriile sacrului şi profanului, ale aproapelui şi departelui, paralelismul sintactic, limbajul metaforic, versificaţia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucură, Mihai Rădoi se remarcă prin gravitatea expresiei, prin ideea şi talentul re-formulării rostului şi resortului liric. Cu îndrăzneală, talent şi simţ artistic e convins că nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alăturăm prefaţatorului cărţii, distinsul poet Theodor Răpan, şi vă spunem: „Mult noroc, deci, în Parnasul Visului, Mihai Rădoi, şi nu uita că sfinţenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru că deasupra Poeziei nu mai e nimic!”

Nicoleta Milea (Alexandria)


SPIRITUALITATE

FIRESCUL DESTINULUI

Se spune că omului îi este trasat destinul la naştere de către ursitoare. Mai în glumă, mai în serios, ne gândim că unui individ îi este sortit să aibă succes sau ghinion în viaţă, în funcţie de dispoziţia spirituală din acel moment a celor trei deţinătoare a firelor vieţii. Adică, dacă ele sunt bucuroase, dacă radiază de fericire, înseamnă că şi omul abia venit pe lume va fi norocos, iar dacă cele în cauză sunt cumva supărate, va fi vai şi amar de sufletul bietului muritor, care nu are habar ce-l aşteaptă. Desigur, ipoteza aceasta este una haioasă, asta pentru a face o introducere a unei probleme existenţiale serioase, şi anume, destinul.

Conform unei zicale româneşti: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! fiecare persoană are o anumită menire în viaţa asta, care îi este dată de către divinitate cu mare precizie, aceasta cunoscând mai dinainte spiritul pe care îl deţine. Numai că omului i s-a dat şi libertatea de a alege ce va face cu sufletul său, ce acţiuni să întreprindă în diferite circumstanţe, etc. Tocmai această libertate s-ar putea să-i fie propriul duşman, fiindcă uneori îi este foarte greu să ia o anumită decizie, ori să facă un lucru important, fără a se gândi şi la consecinţe. De aceea, omul îşi asumă faptele, gândurile, libertatea, viaţa însăşi. Numai că în sufletul său se dă o bătălie zguduitoare, neştiind cum e mai bine să procedeze la un moment dat, fără a leza pe cineva. Tocmai în astfel de clipe decisive, omul are mare nevoie de puterea supremă, Dumnezeu, care îl va călăuzi către un drum bun, păstrându-şi astfel intacte conştiinţa şi libertatea.

Viaţa la începutul ei, adică cea din lăuntrul mamei este oarecum decisivă pentru pruncul care va vedea lumina zilei în locurile acestea terestre. Identitatea sa se scrie chiar atunci, în stadiul de embrion, când este important pentru el ce mesaje primeşte, de la cine, cu ce scop. Toate acestea îi vor influenţa destinul şi omul în devenire îşi va desăvârşi umanitatea sau nu. Cert este că e liber să meargă pe o cale sau pe alta, şi aceasta este determinată de propriile convingeri, valori, precepte în care crede fără ezitare. La fel de adevărat e faptul că cineva poate interveni în destinul său, schimbându-l, însă lui Dumnezeu nu-i este nimic străin tot ceea ce se petrece. Şi atunci se naşte întrebarea: Suntem liberi, sau e doar o iluzie libertatea pe care pretindem că o deţinem?

Oamenii care simplifică toate coordonatele existenţiale au un răspuns cât se poate de franc: Lasă-te în voia lui Dumnezeu, căci ştie El mai bine ce trebuie să faci! Cu alte cuvinte, Facă-se voia Ta! ca în rugăciunea Tatăl nostru, pe care, de cele mai multe ori o rostim mecanic, fără a ne gândi la înţelesurile profunde pe care le conţine. Rugăciunea alungă întunericul îndoielii, al urii, al deznădejdii şi luminează inima celui care nu mai ştie încotro să meargă, fiindcă s-a rătăcit. Uneori exclamăm: Ce soartă am! gândindu-ne că nu mai există bine pe lume şi pentru noi, că nimic nu se mai poate face pentru o rază de speranţă, că totul e în zadar. Suntem copleşiţi de încercările la care suntem supuşi, dar avem puterea de a ne redresa, căci în noi locuieşte Hristos, izvorul îndurării şi al milei fără margini.

Destinul este acela pe care ţi-l faci! sau Cum îţi aşterni, aşa vei dormi! Cu alte cuvinte, noi suntem răspunzători de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă am ales un anumit drum, şi dacă l-am ales pe cel greşit, trebuie numaidecât să-l părăsim şi să mergem pe cel drept, deci, avem nevoie şi de voinţă pentru a interveni în destinul propriu. Voinţa este o altă putere uriaşă care poate distruge sau zidi. Omul e un colos de forţe, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, neputând fi altfel decât un învingător, dacă doreşte. Dar cum putem şti dacă ne-am împlinit destinul sau nu? Eu cred că destinul este făurit din bine şi rău, dar depinde numai de noi ce vom face cu el. Dacă suntem de partea binelui, cu siguranţă vom fi mulţumiţi la final de ceea ce am reuşit să realizăm, având în vedere că nicicând nu suntem singuri, ci însoţiţi de îngerii care ne arată ieşirea din labirint. Atunci, semenii noştri vor exclama: Ce destin minunat a avut! însă noi ştim că fiecare om îşi face destinul aşa cum vrea.

Gina Moldoveanu


ÎNVĂŢĂMÂNT

ŞCOALA BRĂILEANĂ: BACALAUREAT 2011
- radiografia unui eşec (?) -

Bacalaureatul 2011 a fost organizat după Legea invăţământului nr. 84/1995, versiunea actualizată la data de 18.07.2008: cu modificările aduse de: O.U.G. nr. 130/2000, O.U.G. nr. 206/2000, O.U.G. nr. 32/2001, Legea nr. 98/2001, O.U.G. nr. 123/2001, Legea nr. 713/200, O.U.G. nr. 184/2001, Rectificarea din 08.01.2002, Legea nr. 345/2002, Legea nr. 520/2002, Legea nr. 268/2003, O.U.G. nr. 68/2003, O.U.G. nr. 110/2003, Legea nr. 34/2004, Legea nr. 354/2004, O.U.G. nr. 75/2005, Legea nr. 366/2005, O.G. nr. 59/2003, Legea nr. 545/2003, Legea nr. 316/2006, O.U.G. nr. 88/2006, Legea nr. 428/2006, Legea nr. 480/2006, Legea nr. 291/2006, O.U.G. nr. 38/2007, Legea nr. 160/2007, Legea nr. 253/2007, O.U.G. nr. 128/2007 publicata in MOF nr. 776 din 15/11/2007, Legea nr. 365/2007 publicata in MOF nr. 898 din 28/12/2007, Legea nr. 2/2008 publicata in MOF nr. 21 din 11/01/2008, Legea nr. 33/2008 publicata in MOF nr. 197 din 14/03/2008, O.U.G. nr. 89/2008, publicata in MOF nr. 480 din 30/06/2008, Legea nr. 143/2008 publicata in MOF nr. 531 din 15/07/2008,

Notă: După cum se poate observa, prea multe sunt schimbările într-un răstimp relativ scurt ca învăţământul în ansamblul lui să nu fie înfluenţat: în rău! Nu s-a avut totdeauna în vedere ca schimbările să se facă în intervalul unei generaţii (ciclu de şcolaritate!) Fiecare ministru (şi guvern) nou s-a simţit îndreptăţit (!) să facă modificări ale legii, deşi trebuia să se ştie că INVǍŢǍMÂNTUL este domeniul care exclude experimentul cu rabat!

Legea nr. 144/2008 publicată în MOF nr. 531 din 15/07/2008. Potrivit art. II din O.U.G. nr. 68/2003 denumirea Ministerul Educaţiei şi Cercetării a fost înlocuită cu denumirea Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Notă: Important ar fi fost ca, odată cu includerea CERCETǍRII şi a TINERETULUI în sfera de competenţă a ministrului ÎNVǍŢǍMÂNTULUI, să sporească şi finanţarea conf. Art.2, ceea ce nu s-a întâmplat.

TITLUL: Dispoziţii generale: Art. 1. Prezenta lege reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ. Art. 2. In România învăţământul constituie prioritate naţională. Art. 3. (1) Invăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, intemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti, şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale.(2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.

Notă: a) Art. 2 nu a fost în măsură să asigure niciodată unitatea de idei şi acţiuni a opoziţiei cu puterea , ceea ce a făcut să nu existe nici un fel de continuitate!

b) Idealul educaţional, generos prin temeiurile sale, a fost influenţat de degradarea cvasigenerală a modelului etic, moral, social, dar mai ales politic în timpul scurs de la evenimentele din 1989.

Rata de promovabilitate a fost de doar 44,47% înainte de afişarea rezultatelor la contestaţii. După rezolvarea contestaţiilor, coeficientul de promovare a fost de 45,72%. Cel mai slab rezultat obţinut la bacalaureat din istoria învăţământului românesc!

Notă: Coeficienţii au doar valoare statistică. La nivelul generaţiei, valorile s-au afirmat. Elevii care au fost respinşi au apreciat dificultatea subiectelor, în timp ce elevii care au promovat au apreciat că subiectele au fost accesibile.

65 absolvenţi de clasa a XII-a au obţinut numai note de 10 la toate probele de la prima sesiune de Bacalaureat 2011. Cele mai multe medii de 10 au fost obţinute de elevii din judeţul Iaşi - 12 elevi şi de elevi din Dolj - 10, urmaţi de elevii din judeţul Cluj cu 8 medii de 10 şi din judeţul Dâmboviţa - 5 medii de 10. Câte trei elevi din Brăila, Buzău, Maramureş şi Arad au luat medii de 10. Restul mediilor de 10 au fost înregistrate în judeţele Sibiu, Olt, Satu Mare, Botoşani, Caraş-Severin, Călăraşi, Alba, Tulcea, Teleorman, Constanţa, Argeş, Gorj şi Bucureşti.

Notă: Liceele din care provin elevii cu media 10,00 sunt licee de top din invăţământul românesc. Sunt şi licee de renume care sunt integraliste, dovadă că nivelul de pregătire a elevilor explică atât rezultatele foarte bune cât şi rezultatele mai slabe.

S-a depus un număr record de contestaţii în urma examenului de bacalaureat: 80.160 Cele mai multe contestaţii au fost depuse la limba şi literatura română: 26.580, iar la matematică : 25.527. La biologie au fost depuse 9.568, 4.978 la geografie, 3.281 la istorie, 3.202 la anatomie şi 3.156 la fizică, potrivit datelor centralizate la Ministerul Educaţiei. În judeţul Brăila, promovabilitatea la examenul de bacalaureat a crescut cu mai puţin de jumătate de procent, după rezolvarea contestaţiilor, ajungând la 56,34 la sută. În judeţ, după afişarea rezultatelor contestaţiilor, diferenţa dintre procentul de promovabilitate iniţial şi cel final a fost foarte mică, de doar 0,33 la sută.

La prima sesiune de bacalaureat de anul acesta s-au înscris peste 200.000 de candidaţi, iar potrivit Ministerului Educaţiei, 661 au fost eliminaţi în timpul testelor, pentru fraudă. Aceştia nu vor mai putea susţine testul în sesiunea din toamnă îi nici în cea din vara lui 2012.

Notă: Interesant că, deşi elevii (şi profesorii) au fost avertizaţi încă de la începutul anului şcolar asupra supravegherii riguroase la examen,numărul elevilor eliminaţi pentru fraudă a fost foarte mare! Surprinzător că a existat o şcoală în care fraudarea a fost organiztă cu complicitatea profesorilor, deşi, trebuie subliniat, marea majoritate a profesorilor au înţeles şi au susţinut că instituirea unui bacalaureat corect este un lucru bun şi necesar pentru calitatea învăţământului în gerneral şi, de ce nu, chiar în folosul elevilor care, la prima sesiune, au ratat examenul! Numărul mare de contestaţii şi faptul că, prin rezolvarea lor, coeficientul de promovabilitate nu a fost modificat decât cu circa 1% permit desprinderea următoarelor concluzii:

a) Dreptul la contestaţii a fost respectat;

b) Nu în toate cazurile elevii şi-au autoevaluat lucrarea în mod corect şi motivate;

c) Profesorii, în proporţie semnificativă, au dat atenţie mare corectării lucrărilor şi, prin recorectare, s-a dovedit că baremele au fost bine înţelese şi respectate atât de corectori, cât şi de recorectori şi asta la nivelul tuturor judeţelor.

Comentariu: La mai toate posturile de televiziune, contestatari de serviciu au încercat să găsească vinovaţii. Interesant că, luându-se în discuţie dacă supravegherea severă a fost binevenită sau nu, în unanimitate s-a convenit că înlăturarea copiatului la examen a fost o măsură oportună care ar fi trebuit să fie luată mai demult! Minţindu-ne, înainte de 1989, pentru a putea raporta creşterea calităţii din învăţământ (!), pe lângă faptul că se raportau cifre false, se ajunsese ca profesorii, la sugestia inspectoratelor, să dea îndrumări elevilor şi să închidă ochii la supraveghere astfel ca rezultatele să fie aproape de sută la sută! Aşa se face că mult timp trecerea examenului de bacalaureat încetase de a mai fi o problemă. Dacă generalizarea liceului a fost la timpul respectiv o opţiune generoasă, înlăturarea exigenţei şi admiterea minciunii ca principiu al relaţiilor sociale până la cel mai înalt nivel, fără recunoaşterea acestui fapt, a avut consecinţe nefaste asupra dezvoltării până în zilele noastre! Poate în această minciună generală stau şi cauzele corupţiei care, cred unii, ar fi şi ea generalizată. Anumiţi comentatori, precum nişte bocitoare plătite, s-au plâns de starea jalnică a învăţământului şi au aruncat toată vina asupra ministrului, ca şi cum un doctor, care are curajul să spună unui pacient că este bolnav de cancer şi întrevede ca soluţie a salvării extirparea tumorii, este vinovat de toate!

S-a încercat a se acredita ideea că, bacalaureatul nefiind un concurs (chiar un ministru al învăţământului a susţinut acest lucru!), n-ar tebui organizat cu o supraveghere atât de strictă! Se pune atunci întrebarea: De ce ar trebui să aibă toată lumea examenul de bacalaureat luat, şi încă, dacă se poate, cu note mari?! Era compătimit (!) un fotbalist că a fost pus în situaţia să rezolve la bacalaureat probleme de matematică de dificultate ridicată? Ce-i trebuie lui aşa ceva, se întrebau miraţi cârcotaşii! Dar ce-i trebuie lui bacalaureatul? Relativizarea criteriilor de valoare la nivelul societăţii nu este, până la urmă, nici chiar în folosul fotbalistului orgolios!

Tălmăcindu-se sau, mai ales, răstălmăcindu-se afirmaţiile unor factori de decizie, diverşi ziarişti, vădit rău intenţionaţi, se pierd în demonstraţii limbute rostite cu aerul de sacerdot sau Mare Preot care încep invariabil cu nu sunt specialist, dar... şi emit judecăţi de valoare în domenii în care nu au nici o calificare!

Bacalaureatul 2011 a fost un succes! Prin discuţiile pe care le-a generat, învăţământul a devenit o problemă naţională!

Notă: Ideea lui Spiru Saret, formulată la sfârşitul sec.al XIX-lea, (1899) că Invăţământul secundar şi profesional, trebuie reorganizat pe baze moderne, pe niveluri (inferior şi superior) şi pe domenii - clasic, modern şi real, că trebuie dezvoltată. Şcoala secundară cu tendinţe practice, învăţarea meseriilor şi agriculturii la sat se impune a fi neapărat reconsiderată şi pusă de accord cu nivelul la care au ajuns ştiinţa şi tehnica în zilele noastre. Ţara are nevoie şi de muncitori şi nu doar de bacalaureaţi fără perspectivă!

Examenul de titularizare 2011 în Invăţământ

Bate ceasul înnoirii! Şi nu doar în Brăila. 32% dintre candidaţi au luat note sub 5; 38%, note între 5 si 7 iar 30%, au luat note peste 7. Anul acesta au fost 52 de note de 1, jumătate dintre ele obţinute la Educaţie fizică şi sport. Nota 10 a fost obţinută de 26 de profesori prezenţi la examen.

Secretarul de stat în Ministerul Educaţiei, Oana Badea, a declarat: Concursul a avut ca obiectiv selectarea. Nu orice absolvent care are dreptul de a participa la acest concurs poate ajunge la catedră. Asigurăm părinţii că pe 12 septembrie elevii vor avea cadrele didactice pregătite, ...nu există niciun risc să rămână locuri didactice neocupate. Pentru că este ultimul an în care ocuparea unui post în sistem se realizează prin acest tip de concurs, Ministerul Educaţiei se simte dator să facă anumite precizări pentru o mai bună poziţionare în timp şi în spatiu. In primul rând, în ultimii zece ani, demografic vorbind, avem o scădere de aproximativ 600.000 de elevi, (...) ca atare, resursa umană din sistem a fost reaşezată conform efectivelor de elevi. Examenul de titularizare din această vară a fost ultimul pentru aspiranţii la profesia de dascăl. De anul viitor, fiecare şcoală care are posturi neocupate, va organiza concursuri şi interviuri. Câştigătorii vor fi angajaţi cu contract pe perioadă limitată până la obţinerea definitivatului. Angajarea profesorilor se va face din 2012 după principiile sistemului privat. Adică: test scris, interviu plus CV şi contract direct cu şcoala, nu cu ministerul. Angajatorul poate decide încetarea contractului de muncă la fel ca într-o corporaţie, profesorul respectiv urmând să îşi găsească singur un alt loc de muncă. Prevederea, cuprinsă în legea educaţiei naţionale, ar trebui să ducă la o concurenţă între şcoli pentru atragerea de cadre didactice competente, susţine ministerul de resort. De partea cealaltă însă, sindicaliştii au acuzat că noua lege înseamnă nesiguranţa la locul de muncă şi chiar o lipsă a personalului calificat in anumite zone in care nimeni nu va dori să lucreze. Pentru a pătrunde în sistem, un tânăr trebuie să aibă neapărat diploma de licenţă şi un masterat de doi ani. Pasul următor, potrivit legii educaţiei, este concursul pentru ocuparea stagiului de un an de zile pe care-l va face la şcoala la care doreşte să se angajeze. In timpul stagiului va avea un profesor-mentor care-i va supraveghea si indruma activitatea. Debutantul poate sustine de asemenea doua inspectii la clasă, iar la finalul anului şcoalar va trebui să întocmească un portofoliu pe baza căruia va fi evaluat. Dacă va fi angajat, i se va face contract pe termen determinat, cu posibilitatea prelungirii. Contractele pe perioadă nedeterminată se fac doar profesorilor cu definitivatul luat. Aceştia nu au nevoie de stagiu de pregătire pentru a se angaja, ei trebuind să dea doar concurs pe post şi să susţină un interviu cu directorul şcolii. În caz de restrângere a activităţii unui liceu sau instituţii de invăţământ, inspectoratul nu mai are obligaţia să asigure un post în altă parte, aşa cum se întâmplă acum. Profesorii care vor rămâne fără posturi vor putea consulta baza de date a Inspectoratului şcolar pe raza judeţului pe care activează şi vor vedea unde se pot înscrie pentru un concurs, respectiv unde sunt locuri libere. Actualii titulari în sistem nu sunt afectaţi de schimbările legii educaţiei. Nici activitatea de suplinire nu dispare.

Posibile întrebări:

1. Sunt şcolile în care se află locuri libere pregătite să organizeze singure, anul viitor, examene de titularizare în afara oricărei bănuieli ?

2. Incetează învăţământul a mai fi o problemă naţională? Nu este prea mare răspunderea transferată în teritoriu unor conduceri de şcoli obişnuite, totuşi, cu sistemul centralizat?

3. Să fie vreo legătură între prea multele schimbări în învăţământ şi rezultatele din acest an de la examenul de abcalaureat şi de la cel de titularizare?

4. S-a stabilit o normă de timp după care, constatându-se anumite disfuncţionalităţi, să se facă noi modificări sau reglementări suplimentare, anumite ajustări, fără să fie inflenţata şcoala?

Gheorghe Calotă


REPERE...

DECALOGUL DUPĂ DANIEL CORBU

MOTTO: Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie ca e singur.
(Octavio Paz)

În unanimitate recunoscut de criticii contemporani ca fiind una dintre cele mai reprezentative voci ale liricii contemporane, poetul Daniel Corbu, deschide ochii în veacul acesta corigent la visare/unde toamna vine cu genunchii de ceară printre trandafirii de cârpă ai veacului/pe străzile unde nu-i nevoie să fii Iisus/ca să te vândă pe un pumn de arginţi (Călătoriile), pentru că realitatea se sufocă de realitate şi optimismul refuză să o ia de la capăt… acum când Atât de mult lumea s-a schimbat/ maşina bântuie secolul cu gravitate/tone de trotil aşteaptă la gura planetei/toate uraganele vin dinspre tâmple.

O viziune aproape apocaliptică asupra unei lumi, populate cu oameni dar fără de Oameni, în care progresul material este în flagrantă dizarmonie cu progresul spiritual: tot mai puţini se opresc în dreptul inimii, aici în dormitorul comun al imposibilei lumi/unde aşteptarea cerescului semn îngraşă singurătatea/ unde abia am schimbat lasoul cu internetul/unde rătăcim printre bănuţi de lumină ca printre bancuri de peşti ceea ce bulversează şi angoasează NU SE ŞTIE CINE MĂNÂNCĂ PE CINE/CINE ÎNVINGE PE CINE, acutizând sentimentul de alienare al individului care se simte pierdut printre strâmbele oglinzi în care lumea se priveşte surâzătoare, IMPROVIZÂND FERICIRI DE MESCALINĂ.

Asumându-şi cu curaj destinul de a traversa oceanul de praf al lumii (Doamne cât praf o lume de praf), în care singurele repere înscrise pe trecătoarea pulbere par a spune: …FIULE ÎNTR-O LUME FĂRĂ ARIPI/TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ DAI DIN MÂINI ŞI DIN PICIOARE! (vocea tatei şi nimic mai inutil decât sfaturile de pe vremea tinereţii, poetul, pe deplin conştient de fragilitatea fiinţei umane, refuză să treacă pe străzi ca un Cain cu mâinile / însângerate mut şi orb ca Dumnezeul acestui veac/refuz toate măştile biletului dus-întors/din jacheta conformismului şi îşi găseşte puterea alegând calea cristică a adevărului izbăvitor (Tu care vrei să ştii totul despre nimic/porţi un adevăr în tine/spune-l până nu te-mprejmuie bezna/escaladează clipa de-acum zgâindu-se la tine/neruşinată ca moartea care dă buzna/ într-o casă cu mulţi copii şi spune: TU).

Parcurgându-i volumele de versuri – un veritabil jurnal al călătoriei sale prin lume - ceva din atmosfera lor, aminteşte de călătoria Micului Prinţ pe planeta Pământ. Călătoria, o adevărată cruciadă de îndoieli pe parcursul căreia învaţă să se înţeleagă pe sine: intru in mine ca într-o ţară cu oglinzi mişcătoare… eu sunt arătarea ciudată care încă din copilărie lucra la-ndreptatul petalelor/erau poate seri lipsite de importanţă/(pe atunci n-aş fi crezut că drumul cel mai lung e spre noi înşine)….cântări despre noi înşine suntem – şi să-şi cearnă esenţa precum îşi cern căutătorii de aur pepita dintre aluviuni: în mine nenumăraţii îşi agită orgolii/locuim acest trup ca pe-o catedrală/nimic cert nimic previzibil/fiecare o luciditate la pândă/eu vorbesc ei ascultă-n tăcere/eu sărut preajma lucrurilor/ei le sfărâmă cu privirea/eu visez. Cei fără de nume îţi arată dispreţul strălucind ca un brici/eu încerc vanitatea poemului cei fără de chip se retrag într-un surâs. Scriu. Preamăresc nimicul ce flutură-ntre noi, esenţă divină simbolozată de inimă, care îl ajută să facă ordine în haos şi scriind să-l transforme în visare - poezia e haosul condamnat la visare.

Visul inimii sale uşă prin care plec şi mă-ntorc/în fiecare seară devine busola care-l orientează în întunericul singurătăţii: Cândva am spus:cât întuneric în inima celui singur şi-i dă puterea de a transforma în poeme procesele verbale ale tuturor bătăliilor purtate cu mine pentru că …port în spate un rucsac cu fulgere fierbinţi de umilit întunericul…până la urmă tot cuvintele ne apără de cuvinte.

Conştient de apocalipsa de fiecare zi căci: S-au înmulţit mâncătorii de vise proprietarii/zăvoarele trase/încă nu ştim dacă suntem învingători sau învinşi/sau dacă echilibrul poate sluji la ceva ce afectează omul căruia agonic atins de durerea sticloasă a sinelui, sufletul i se destramă în o mie de suflete pitice/şi inima se împarte în tot atâtea inimi mici şi fără putere/şi singurătatea în atâtea singurătăţi asemenea care ard cu flacără mică şi rea, poetul – scrib îndrăcit mică instalaţie de visat, alege să-şi ducă cruciada între patru pereţi între două coperte/între două străzi/care nu s-au cunoscut niciodată/între două dimineţi ce-şi flutură batiste/între orgoliul meu de a schimba o lume/dintr-o singură bătaie de limbă/şi un preacurat amurg/între vis şi credinţă între/iubire şi ură/sunt aproape om, crezând în puterea cuvintelor şi asumându-şi povara responsabilităţii de a aşeza peste golgota din suflet, golgota de vorbe: Copleşitoare măreţia golului/pe care urmează să-l umplem/aşezat astfel între imnele stăpânirii de sine/în camera asta unde vorbesc singur/să nu mă uit/soarele negru al cernelii m-apasă.

Versurile sale – inima mea transformată-ntr-o carte, această singurătate/care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe devin programatice constituindu-se într-un veritabil decalog pentru omul privit asemeni unui Cristofor Columb, navigând spre continentul propriei inimi (Emil Cioran):

Deasupra a tot ceea ce eşti există!/Îmblânzeşte-ţi orgoliul/învinge clipa când nu-ti poţi aparţine şi te izbeşti de zid ca păsările oarbe!/Educă-ţi voinţa! Coboară în suburbiile gândului/neschimbată e lupta dintre bine şi rău/ nu renunţa niciodată la tine/orice om îşi este propria sărbătoare!/ nu te-ndepărta de tine o clipă/ nu săruta frânghia pe care ţi-o întind scamatorii de vorbe şi nu zornăi cuvintele adevărului precum trădătorii arginţii! Aşteaptă: nu poţi stăpâni ceea ce nu ai încă/şi nu te poţi dărui altora dacă nu te dăruieşti la nesfârşit ţie!/ Deasupra a tot ceea ce eşti există!/Nu renunţa niciodată la tine. Indiferenţa apropie de moarte aşa cum dorinţa te-apropie de păcat/vei întinde mâinile după vise şi îţi vor arunca monede/vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare/nu dispera!/Poţi fi înfrânt de propria libertate /nu dispera/ştiu că porţi cuvinte niciodată rostite şi ceva în tine nu poate să tacă/ Slăveşte clipa că înainte şi după tine doamne cât întuneric! (Alte sfaturi de amăgit întunericul).

Tania Nicolescu (Tulcea)

 

PARTICULARITĂŢILE MANIEREI ARTISTICE ALE MARILOR OPERE

Măsura deplină a geniului a fost dată de marii creatori de valori culturale ale omenirii fie într-o singură operă de sinteză, fie în câteva, dar proeminente, în jurul cărora gravitează creţii ale lor, poate mai mari sau mai mici.

Aceste capodopere se constituie în apoteoza crezului lor estetic, fiind esenţa eului lor creator, oglinda resurselor lor spirituale ce cuprind viziunea fundamentală, imaginile directoare şi ideile pentru întreaga creaţie, în ansamblul ei.

Sunt multe exemple în literature universală, în sensul afirmaţiilor de mai sus, amintim doar câteva, ca:Goethe cu Faust, Shakespeare cu Hamlet, Dante cu Divina Comedie, Beethoven cu Simfonia a IX-a, Puşkin cu Evgheni Oneghin, Eminescu cu Luceafărul, Rafael cu Madona Sixtină, Lev Tolstoi cu Război şi pace, Byron cu Child Harold şi exemplele pot continua.

Subliniem faptul că aceste culmi artistice nu anihilează sau nu estompează semnificaţia celorlalte opere, aparţinând aceluiaşi creator.

Realitatea, consemnată de istoria literaturii universale, ne arată că de multe ori, opera de proporţii mai mici, dar cu o mare forţă de concentrare şi exprimare, atârnă greu în cântarul valori, germinând ideile mari, habitudini şi principiile estetice de bază ale artistului ajuns la maturitate.

Un exemplu elocvent este cea privind Simfonia a IX-a care n-ar fi existat, probabil, fără celelalte producţii beethoveniene, în gradaţie ascendentă, după cum ar fi absurd să reducem personalitatea creatoare a lui Dante la geniala sa Divina Comedie, sau la Eminescu la genialul său Luceafăr, din care izvorăsc în raze concentrice atâtea faţete noi, de aceeaşi strălucitoare forţă a geniului, răsfrânte în cuprinsul întregii lui opera poetice.

Când facem referire la scriitorul rus Feodor Mihailovici Dostoievski, ne ducem cu gândul mai întâi la marile sale romane: Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov.

Şi totuşi, atât la scriitorii amintiţi mai sus, dar şi la Dostoievski, moştenirea lor literară îmbrăţişează aspecte mult mai bogate şi mai variate, iar în jurul acestor opere cardinale vin să se aşeze, într-o construcţie piramidală- armonioasă chiar în elementele ei discordante şi contradictorii - celelte romane, sinfonii, nuvele, picturi, schiţe sau însemnări memorialistice - fiecare raportându-se la un anumit moment semnificativ din complexul procesului de creaţie. Chiar dacă în unele din aceste opere exprimă violenţe grave, precum bellum omnium contra omnes. Mai mult decât atât, aceste opere de dimensiuni variate cuprind în germene concepţia artistică a acestora, ce stă la baza operelor consacrate prin circulaţia lor universală, purtând amprenta specifică dominantă a întregii creaţii.

Această amprentă specifică, cu toată diversitatea evantaiului de sentimente, idei, personaje, conflicte, culori, nuanţe, armonizări, este tragicul, mai precis perceperea tragică a vieţii, îmbrăcând adesea forma fantastică sau romantico-sentimentală specifică manierei lor artistice.

Concluzionând, marile opere, au la bază lucrările de mai mică importanţă, dacă n-ar fi fost ele nu s-ar fi născut capodoperele.

Vorbind metaforic, vârful piramidei se sprijină pe aria bazei. Cu cât aria este mai mare cu atât vârful este mai înalt şi rezistent.

Această comparaţie, ne poate spune multe. Cu cât artistul-creator este dotat de la natură cu geniu şi talent şi având în spate un exerciţiu îndelungat refelectat în opere mai mărunte, cu atât opera capitală este mai aproape, sau chiar genială, de capodoperă.

Al. Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

VARZĂ DE BRUXELLES (II)
ANTWERPEN – ANVERS – ANTWERP

Pe vremea când nepotul Andrei era analfabet, se instala, fix la ora 8 a.m., în faţa televizorului cerând, dacă nu cumva canalul era deja deschis, să vadă Thomas. Un serial cu fel de fel de locomotive vorbitoare, trenuri şi trenuleţe viu colorate într-o continuă mişcare. Mi-a fost dat să trăiesc pe viu ficţiunea tv, în drumurile prin Benelux. Un sistem feroviar atât de bine pus la punct, încât aveai senzaţia de robot coloidal într-o lume a fierului transformat, din tot soiul de şuruburi, şine, pompe, uşi, ferestre, în final, în capsule cosmice ce zburau lin deasupra unor câmpuri sub care se ghicea pânza freatică la doar câţiva centimetri în subteran Auzisem câte ceva despre munca titanică a aborigenilor pentru menţinerea şi chiar sporirea suprafeţei ţărişoarei lor. Defilau lanuri întregi de lalele, într-o gamă de culori demnă de o simfonie bethoweniană. Parcă eram într-o farmacie uriaşă. Case şi căsuţe prin tot felul de păduri, pădurici, zăvoaie, crânguri, luminişuri, poieni prin care şerpi de asfalt arătau că sunt racordate la civilizaţia standard a Uniunii Europene. Spaţiul Schengen.

Moţăind, ne sculasem dis-de-dimineaţă, mă trezesc brusc cu un culoar obturat de vehiculul din avion, din care stewardesele serveau, pe principiul cererii şi ofertei, ceea ce solicitau pasagerii. Nu, nu eram în avion, ci în trenul ce zbura către Anvers. Ei, am exagerat puţin! Nu zbura. Trenul care zbura a fost cel spre Amsterdam. Sau spre Roma, Madrid, Malaga… Toate la timpul lor!

Anvers - pentru noi esticii francofoni! Antwerpen (mă mai uit odată pe bilet) pentru locuitorii Flandrei este al doilea oraş al Belgiei. O gară, ca-n Harry Potter, stil neo-baroc, pe 4 (patru) niveluri, pe dreapta şi pe stânga, cu trenuri ce treceau într-un flux ameţitor cu precizie japoneză. Puş-puş! se închideau capsulele şi într-un minut nu le mai vedeai. Care batistă, ce făcut cu mâna!

Intrarea în oraş e directă. În tren, stabilisem să o luăm spre Piaţa Mare (au o piaţă măricică spre mare), pe marele bulevard din stânga şi să ne întoarcem pe marele bulevard din dreapta. Urmărind turla unei catedralei am luat-o prin dreapta! Şi bine am făcut! Nu ca acum 20 de ani! Pe cel din stânga erau marile magazine. Nu cred că mai ajungeam curând în centrul istoric. Au nişte hectare de magazine. Brand de brand! Preţuri de preţuri!

Academia Regală de Arte, din Anvers este şi ea în topul centrelor modei europene.

În timpuri demult apuse, aici a fost deschisă prima bursă de mărfuri a Europei. Noi alergam, se pare, după turci pe la Valea Albă. Sau ei după noi. Funcţie de istoria cărui mare istoric român o citeşti! Pe la alţii, nu prea figurăm.

Lume multă peste tot. Nu ca la Berlin. Şi mulţi chinezei sau alţi ochi oblici! La greu. Vin cu tot felul de mărfuri. Cu preţuri mari ca şi ei. Mici-mici-mici! Fără concurenţă! Diferă doar dacă au magazinul în centru sau mai la dos.

Ştiu! O să întrebaţi dacă nu l-am zărit pe... Nu, am văzut doar un marinar adevărat, erou naţional, încremenit pe un soclu de ceva ani.

În 20 de minute de la părăsirea gării-catedrală, deja înconjuram un edificiu religios, amestecaţi într-un grup masiv de asiatici. Parcă eram măgarul între oile lui nea Ilie de pe Ştefleşti, undeva prin Munţii Făgăraşului, când petreceam neuitata săptămână de miere. Acum un mileniu. Ce iute trece vremea!?

Atenţi, la tot şi la toate, gălbiorii fotografiau şi notau în tot felul de carnete, carneţele ceea ce livra, oral, ghidul cu o viteză de Formula 1. Nu l-au avut ei pe Jacky Ickx!?!

Pe când autohtonii ridicau impunătoarea catedrală, parte a lanţului protector energetic belgian, mai erau şase ani până când Molda va sări apa ca să rămână nemuritoare prin sacrificiul ei?! Cam tot pe atunci au fost aduşi secuii mercenari să păzească marca la vest. Remember!

Pe aici a creat Rubens, clopotul mare are N-şpe kilograme, orga X-şpe tuburi, super vitralii, tapiserii imense, stil neogotic..., stil... cuvintele ghidului îmi zboară pe lângă urechi. Silvius Brabo ne salută, în Grand Place, de pe umerii unor biete femei (tot Eva săraca !) ştiind că primarul, din clădirea renascentistă, e cu ochii pe el. O luăm tip-til pe straduţa zarafilor evrei ortodocşi, fără a da proba maradonei, şi ajungem la marea catedrală Notre Dame. Totul e gotic, cel mult neogotic... perfect conservat şi funcţional. În preajmă veghează Rubens.

Ajungem pe malul drept al râului Scheldt! Ni se vorbeşte de secolul al XI-lea, în Muzeul Naţional al Marinei! Castelul Het Steen (Piatra). Terasa, tunelul, zidul totul respiră secole de civilizaţie. În alt muzeu, Plantin-Moretus, se păstrează un exemplar al celebrei biblii tipărite de Guttenberg. Din cele treisprezece care s-au mai păstrat. Puteţi verifica la tel. 03 / 233.02.94. Şi când te gândeşti că un chinez tipărise mii de cărţi cu secole bune înainte. Era suficient să… la bibliotecă!

Dăm peste marile depozite din Congo. Belgian (1908-1960). Cu uraniul livrat pentru bombele de la Hiroşima şi Nagasaki. Apoi Lumumba, amicul său Mobutu, Katanga, Zair... Astăzi, RDC dă pieţelor lumii cupru, cobalt şi diamante şi ceva specific naţional. Şi subiecte pentru filme americane. Serie B.

Anvers, capitala mondială a diamantelor, piaţă dominată de negustorii indieni. Spun unii. O mie opt sute de companii se află în dreapta Gării Centrale. Sunt trei burse de profil într-un orăşel cu puţin peste 400.000 de locuitori. Dominate de evrei!

Breugel şi, şi, Van Dyck, Jordaens, Teniers, Muhka, din nou Rubens (avea şi o proprietate pe aici, bine conservată), Horta, Ensor, Hankar, Wolfers, Gallé... Din nou, îmi dau seama cât sunt de bun ! Opt din... 13! Hai, 9. Doar sunt bibliotecar public! Mulţumescu-Ţi, Doamne! Adorabilă meserie. Ce ar fi făcut omenirea fără stocatorii şi diseminatorii de informaţii? Omenirea aprindea şi acum focul cu cremenea! Şi aşa s-au pierdut enorm de multe date din vina administraţiilor timpului. De la Ninive, Uruk, Alexandria, până la biblioteca noastră naţională!

Portul e demenţial! Nu l-am văzut. Deja, se făcuse târziu! Îl vizionasem, secvenţial, într-un film Dacă e marţi, e Belgia! Portul, al doilea după cel din Rotterdam, a fost văzut de bunicul meu pe îndelete. Acum vreo sută de ani! Precis a băut whisky conform reţetei piratului nostru contemporan. Doar acolo a făcut şcoala vieţii! Cu patru cuburi. Cât să plutească!

Trecem cu încetinitorul pe De Meir. Azarro, Apple, H&M, Swarovski, Vienty, Barrat, Lacoste, Hilfiger, Sony, Nike... Simt că mă sufoc. Ardeleanca e euforică.

- Odihneşte-te, puţin, pe banca asta!... Uite, ce ieftin am luat astea pentru Andrei!... Am găsit şi pentru Ioana!... Ce zici sunt bune pentru Ştefania şi Ilinca?

Aprob mecanic. Sacoşele prind contur renascentist. Noroc că sunt lucruri uşoare. Cum or fi răpit ăia Sabinele pentru repopularea Romei?!? Femei de femei! Una şi una! Nu ca sfrijitele de pe Fashion Tv., scăpate parcă de la Auschwitz! Uite ce-mi trece prin neuron pe o bancă de pe celebra arteră?

La Louvru nu mi-am pus problema. Poate pentru că varianta propusă de David, la 1799, e chiar sexy, la Rubens…!

1618. Curat dinamism, cu maximă degajare de energii, ne dăscăleşte cioclul plastician dintr-un ghid local. Noroc că aveau kidnap-iştii cai de cai! Am văzut ce neveste avea Rubens. Nu-l bănuiam, o clipă, să viseze la asemenea forme... rubensiene. Somnul raţiunii... Probabil o fi avut prin grădină iepuri!? Deşi Uriaşul Belgian a apărut pe la 1825!

Termină GSM, iar ai luat-o razna? Vezi, totuşi, Dürer! Albert.

Oare prindem trenul? Abia aştept să vină tirul fast food prin dreptul meu. Doar o bere Dubbel poate să-mi pună ordine în gândurile răvăşite de antwerpenieni şi oaspeţii lor, printre care ne-am numărat într-o zi superbă, undeva pe 50o 50’ 48’’N şi 4o21’ 19’’ E.

Sergiu Găbuleac (Bucureşti)

 

EI SE UITĂ-N LUCIUL APEI
CU OCHI NEGRI ŞI CUMINŢI!

Pentru un pictor nu este nimic mai dificil decât să picteze un trandafir. Pentru a reuşi, el trebuie să uite toţi trandafirii care au fost pictaţi până atunci. (Henri Matisse, celebru pictor francez)

Creaţia artistică se desfăşoară întotdeauna în tăcere, fiindcă este o zămislire de durată, căreia îi urmează focul naşterii. Opera de artă capătă, după momentul final, viaţa ei proprie, o viaţă care stabileşte ierarhiile şi sfidează timpul; în funcţie de valoare, opera sfidează deceniile, secolele, ori mileniile. Istoria artei abundă de mii de exemple în acest sens. De la sculpurile Greciei antice, ale lui Fidias şi Praxiteles, la picturile Renaşteii italiene, ale lui Boticelli şi Leonardo, patrimoniul cultural al omenirii, spiritualitatea umană, aceea care face diferenţa dintre om şi alte fiinţe ale Pământului, este plină de mărturii de excepţie ale gândului omenesc frumos întruchipat.

Într-un context european de creaţie şi schimburi de valori artistice, creatorii români nu puteau face vreo excepţie prin tăcere sau absenţă. Arta este tăcere, dar nu tăcere până la capăt şi nici lipsă la apel. După naştere, opera de artă îşi urmează propria ei traiectorie prin muzee, galerii de artă, expoziţii etc. Valorile apar şi se impun; timpul le cerne şi indiferent de intemperiile politice sau economice artele triumfă în felul lor, prin perenitate, prin ascendenţă morală în faţa oricărei activităţi omeneşti, prin ideal împlinit. Artele triumfă în felul lor absolut, superior şi necruţător cu impostura.

Relativitatea apariţiei creatorilor de frumos este dată, din păcate, şi de condiţiile sociale, de contextul politic şi material în care creatorii se manifestă prin gând şi faptă luminoasă. Marcarea vieţii artistice de către factorii politici şi economici merge până la consacrarea sau desfiinţarea actului artistic.

Istoria artei ne stă la îndemână cu exemple ilustre de mecenaţi de tipul familiei florentine de Medici, secolele XV-XVI, din care se desprinde prin proeminenţă în politică, diplomaţie, dar şi în susţinerea artelor, Lorenzo il Magnifico.

Exemplele pozitive şi constructive care au ajutat la edificarea spiritului în diverse epoci istorice pot continua, dar şi opusul lor este la fel de valabil şi de vizibil în sinuoasa evoluţie a artelor frumoase.

Demersurile noastre ţintesc evidenţierea valorilor naţionale şi mai ales a celor brăilene, mergând din aproape în aproape şi de la simplu la complex.

Am amintit doar aşa ca pe o boare malignă, pericolele de care este pândită afirmarea artistică a oricărui creator, fie el de oriunde, dar din analiza istorică a unor momente de afirmare artistică a rezultat că mai greu decât românii, în spaţiul lor geografic, nu se afirmă nimeni şi nicăieri în plan artistic, literar, ori muzical.

Cum ar fi ajuns Panait Istrati mare scriitor fără sprijinul francezului Romain Roland? Ar fi rămas poate doar un jurnalist angajat, în stare să moară pentru adevărul muncitorilor de pe cheiurile Dunării, şi un martor al epocii sale doar prin nişte notiţe şi încercări literare nefinalizate? Cu certitudine, fără un sprijin decisiv, nu ar fi intrat cu povestirile şi romanele sale în loja de catifea tivită cu fir de aur a literaturii franceze.

Cum şi-ar fi dus talentul vocal la perfecţiune şi la deplină afirmare în conştiinţa muzicală a lumii, Hariclea Darcle, dacă nu ar fi plecat să studieze şi să cânte la Paris?

La fel, Johnny Răducanu, pianistul şi compozitorul de jazz, dacă nu ar fi uimit prin pasiune şi măiestrie Parisul, Amsterdamul şi New York-ul?

Pe aceşti oameni mi-i închipui în momentul plecării din Brăila. În sufletul lor ardea talentul, ardea dăruirea, dar poate şi teama de eşec. Ei nu şi-au lăsat drum de întoarcere. Aşa arată cerul celor prea plini de dăruire artistică, dar şi dornici de succes!

Un important pictor şi colecţionar de artă actual, Vasile Parizescu, a păşit în această lume în anul 1925, la Brăila. După clasele primare făcute în oraşul natal, a urmat o şcoală tehnică militară, apoi, ca mai toţi intelectualii locului, a plecat la Bucureşti, unde a studiat Filologia şi Facultatea de Mecanică din cadrul Academiei Militare. A lucrat în armată, achitându-se cu brio de toate sarcinile, de-a lungul unei întregi cariere, ajungând până la gradul de general de brigadă.

Însă recunoaşterea valorii artistice şi-a adjudecat-o în baza celor peste 300 de tablouri vândute unor colecţionari de pictură din întreaga lume.

De asemenea, picturile sale au fost expuse în galerii de artă prestigioase din Paris, Viena, Roma, Moscova, Tokio, Osaka etc.

Este fondatorul şi Preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România.

Într-un album de pictură, artistul mărturiseşte: În viaţă m-am condus după principiul: nu aştepta niciodată răsplată. Singura şi adevărata răsplată este satisfacţia muncii tale.

Criticii de artă au scris elogios despre opera sa. Profesorul şi scriitorul Constantin Ciopraga surprinde într-un mod excepţional esenţa artei picturale a maestrului Vasile Parizescu:

Solar, aproape mediteranean, cu voluptăţi delicate de poet al naturii – sub semnul spiritualului - pictorul vibrează, traduce cromatic, şi mai ales, sugerează bucuria de a exista… Ceva indicibil, greu de pus în cuvinte, exprimă la Vasile Parizescu un complex sentiment al timpului, în modulaţii totdeauna luminoase.

Autorităţile locale brăilene i-au recunoscut prodigioasa carieră artistică, răsplătindu-i munca şi talentul prin acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila în anul 1966.

Despre Gheorghe Naum, (1907 – 1968) vom scrie detaliat într-un articol viitor. Pictorul şi gravorul G. Naum a studiat pictura cu maeştri consacraţi din Bucureşti, după care s-a întors în urbea natală; aici a pictat şi a expus operele sale la galeriile locale, dar şi la galerii naţionale şi internaţionale. Lumea picturilor şi gravurilor sale reflectă specificul oraşului de la Dunăre, cum ar fi viaţa din portul Brăila, munca hamalilor din perioada interbelică, peisaje din care nu lipseşte fluviul tutelar.

A dus o existenţă discretă marcată mai ales de mari satisfacţii în câmpul artei proprii şi a creaţiilor generaţiei din care a făcut parte.

Galeriile de pictură brăilene amplasate în centrul oraşului îi poartă numele.

Pictorul şi profesorul Hugo Mărăcineanu, brăilean prin adopţie, un excepţional pedagog, creşte tinere talente în cadrul liceului de artă Hariclea Darcle. Ca artist este în permanentă luptă cu timpul. Lucrează mult şi îi învaţă mult pe adolescenţii care au chemare spre artele vizuale. Vede lumea cu un ochi de plastician şi ar face desen şi pictură din tot ce vede, dacă timpul i-ar permite.

Pictura mea nu este senzitivă, ci este mai mult o cale de autocunoaştere, de revelaţie şi deschidere prin Dumnezeu către ceilalţi, se confesează artistul într-un interviu dat în ziarul Adevărul.

Cu un simţ infailibil a descoperit un talent de excepţie în persoana adolescentei Bianca Pârlog din comuna Movila Miresii. Când a fost înscrisă în clasa I la Şcoala de Artă, fetiţa avusese deja o expoziţie de pictură.

Profesorul Hugo Mărăcineanu îşi aminteşte: Nici nu intrase în clasa I, când a vernisat prima expoziţie de pictură, aici, la Brăila. La vernisaj o numisem în glumă artistul analfabet şi fără dinţii în gură!, fiindcă nu ştia încă să scrie şi avea şi câţiva dinţi lipsă.

Până la vârsta de 15 ani, a reuşit să organizeze 14 expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Crescând în ani şi urcând drumul anevoios al desăvârşirii artistice a dat inevitabil piept şi cu specificul cel mai românesc posibil al nevolniciei de toate nuanţele. Citez cea mai românească frază posibilă în legătură cu devenirea unui artist: În 2004 a fost invitată să expună la Paris şi pentru că nu s-au găsit cei 5000 de euro necesari, a fost nevoită să renunţe.Ca urmare, atunci când s-a putut, adică în 2007, a plecat la Londra. Această tristă frază despre neputinţa unor autorităţi române este dintr-un articol din ziarul Vocea Brăilei.

Refuzuri din neputinţă, din indolenţă, ori din invidie, cine ştie, a mai întâmpina micuţa Picasso şi după acea dată. Numai că, acum, într-o lume deschisă, în care occidentalii ştiu să culeagă valorile de oriunde, pe Bianca Pârlog nu a mai putut să o ţină nimeni departe de succes, departe de împlinirea idealurilor ei. Lipsiţi de prejudecăţi cum îi ştim şi cum fac ei paradă, englezii cei sensibili la arte, dar şi iuţi de mână, i-au oferit tinerei pictoriţe toate condiţiile de care are nevoie ca să îşi desăvârşească arta. Astfel, pentru Bianca Pârlog, atât de româneasca aşteptare şi incertitudine asupra valorii proprii, nu a mai funcţionat. Marele ei talent a impus-o aici şi în lume. Mai degrabă, invers; în lume şi apoi în România, fiindcă aşa suntem făcuţi noi, pe dos, când este vorba de marile noastre valori.

Atunci când încercam să găsim sponsori pentru a putea participa la concursuri,în România ne loveam de refuzuri. Indiferent ce va fi, nu vreau să mă mai întorc în România. În Londra există şanse egale pentru toată lumea, fără discriminare. La şcoala unde învăţ, spre exemplu, sunt copii veniţi din toată lumea. Nu mai vorbesc de dotările lor, a spus Bianca Pârlog într-un interviu acordat ziarului Adevărul.

Ce-ar mai fi de scris? Mai nimic!, după cum repetă doamna care merge la culcare din reclama la medicamentul TRANZACTIV.

Acelaşi ziar consemnează fără nostalgie, sec:

La 15 ani, celebra pictoriţă supranumită micuţa Picasso refuză să se mai întoarcă în România. Ea rămâne în Anglia!

Îi răspunde ecoul eminescian, care trece acum prin mine:

Astăzi chiar de m-aş întoarce,

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

George Tătăruş (Bucureşti)

 

OMUL ADRIAN PÂRVU

Rubrica: Spiritualitate românească

Eu nu m-am considerat niciodată un erou, mi-am făcut doar datoria faţă de ţară. (Adrian Pârvu)

Aceste vorbe îmi sună clar în minte şi după un an, le voi păstra în suflet întreaga viaţă. Ar trebui să intre în istorie sau în manualele şcolare; asta dacă ar mai avea loc lângă spaţiul acrodat crainicilor de televiziune.

O clipă... O clipă alături de cei dragi este de nepreţuit şi niciodată un moment în plus cu ei nu este prea mult, indiferent de vârsta acestora. Atât eroul cât şi trădătorul este sortit morţii. Pe data de 2 august 2011 omul Adrian Parvu a trecut la cele veşnice. A fost îngropat pe 3 august în Cimitirul Militar din Bucureşti, fiind însoţit de onoruri militare.

Despre Adrian Pârvu

Adrian Pârvu s-a născut în comuna Butnăreşti, judeţul Neamţ, pe 23 noiembrie 1920. Domnul Adrian Pârvu deţinele ordinele Steaua României şi Coroana României. A fost medaliat, primind Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, brevetul Semnul Onorific în serviciul armatei pentru ofiţeri şi Semnul Onorific în serviciul armatei pentru 15 ani vechime. Fiind: locotenent, sublocotenent şi ofiţer orientator, veteranul de război Adrian Pârvu a destăinui mai multe date despre al doilea război mondial în articolul Steaua României pentru Adrian Pârvu, publicat în Ziarul Zidul; pentru câteva momente oferindu-ne oportunitatea de a intra, cel puţin spiritual, în lumea eroilor de pe front al celui de-al doilea război mondial.

Decorat cu ordinul Coroana României cu spade în grad de Cavaler cu panglică de virtute militară, urmând ordinul Steaua României cu spade în grad de cavaler cu panglică de virtute militară, medalia Victoria. În anul 1995 Ion Iliescu i-a oferit medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial (1941-1945) pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial. Primeşte brevetul Semnul Onorific în serviciul armatei pentru ofiţeri din partea Ministerului Apărării Naţionale pentru 15 ani de activitate şi rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi pregătirea profesională. Pe 26 noiembrie 2001 preşedintele României Ion Iliescu şi primul ministru, Adrian Năstase i-au conferit Semnul Onorific în serviciul armatei pentru 15 ani vechime în armată.

Adrian Pârvu este decorat cu ordinul Steaua României

Ordinul naţional Steaua României este cel mai vechi ordin naţional, creat în anul 1864 de domnitorul Cuza Vodă. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincţie oferită de statul român.

A treia etapă a celui de-al doilea război mondial s-a desfăşurat în Cehoslovacia, cu regimentul din prima etapă, pentru Adrian Pârvu. Pe drum am dat peste un ziar în care era publicat că am fost avansat la gradul de locotenent. Acolo am participat cu regimentul până aproape de Bruno la diferite acţiuni de artilerie. Am condus focul de baterie al observatorului divizionului la care eram. În mare, asta este activitatea unui artilerist, el neputând spune că a săvârşit vitejii, fiindcă nu are cum. Mi-am făcut datoria către patrie, asta a fost toată acţiunea mea de război. N-am fost rănit, am avut un mare noroc în viaţă. Am fost decorat pentru serviciul pe care l-am făcut în armată, pentru modul în care am condus. La un moment dat eram la Observator în Cehoslovacia. Am observat o grupă de inamici care încercau să ajungă la punctul de comandă al regimentului de cavalerie pe care-l sprijineam. Am deschis atunci focul de artilerie, chiar dacă aveam interdicţie deoarece aveam doar 40 de proiectile pe zi. Am rezolvat astfel problema de acolo. Iniţial am fost ameninţat că voi fi trimis la Curtea Marţială deoarece n-am respectat ordinul de a nu consuma muniţie. După vreo 2 ceasuri, atunci când s-a aflat ce s-a întâmplat de la Regimentul de Cavalerie, comandantul de regiment m-a propus pentru a fi decorat cu Steaua României. Atunci s-a dat ordinul de zi pe unitate, decoraţiile nedistribuindu-se pe front. În ţară, Steaua României a fost omologată de către regimul Iliescu în Steaua Republicii Populare Române.

Omul Adrian Pârvu

Doresc să vă istorisesc o întâmplare demnă de comicul situaţional consumată în capela unde era depozitat Adrian Pârvu. O doamnă care a venit la înmormântare m-a recunoscut ca fiind cel ce l-a promovat pe Adrian Pârvu şi a intrat în dialog. Întrebându-mă dacă voi semna un articol care să anunţe moartea eroului, am încuviinţat.

- Ce ziar (din Bucureşti) să cumpăr pentru a-l citi?

- Doamnă (i-am răspuns), Adrian Pârvu este un erou al ţării. Él nu este solista de house pentru a-şi arăta ,,talentele ascunse'' - sub fusta (şi a apărea în ziare, implicit), el nu este ţigan interpret de manele, Adrian Pârvu nu este gay (pentru a participa la parade stradale şi a apărea în ziare, implicit). Eroii naţionali sunt promovaţi în presa din diaspora sau online; prea puţin de presă tipărită. Adrian Pârvu nefiind homosexual, politician, afacerist, şmecher, manelist ori prostituata (doar erou al ţării care şi-a riscat viaţa pentru România), nu poate apărea în presa tipărită.

Ce ne doreşte Adrian Pârvu

Le doresc tuturor ascultătorilor postului Radio Zidul să le dea Dumnezeu sănătate şi să se implice efectiv în realizarea unor emisiuni cât mai bogate!

Eu vă mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l oferiţi, această emisiune radio legată de cel de-al doilea război mondial. Pentru mine această emisiune constituie un dar nepreţuit pentru vârsta pe care o am!

Cristian Bodnărescu (Estes Park, Colorado – SUA)


ATELIER

NEVESTELE AR TREBUI SĂ FIE ÎN ALB

Am cunoscut-o soţia-mi într-o toamnă cu ochii roşi,

chiar dacă culorile inimii ei apăsau pe a mea;

 

Amestecul verdelui în fiica fermierului

şi cerul din Irlanda cu negurile gri din viaţa

 

Sorei medicale din Londra. Ea le-a trezit

culorile mele neamestecate şi a schiţat suflet pentru sine.

 

Culorile nu mai sunt aceleeaşi.

Negrul şi cel marou au intrat în viaţa noastră;

 

De exemplu, prânzim împreună dar ochii mei albastri

nu-i mai caută ochii ei.

 

În mezelâcul pe care ea îl bagã în faţă-mi are:

Salată verde, pătrunjel, varză şi fasole.

 

ENTUZIASTUL

El a vrut să le strângă

Toate fotografiile existente

Beatles-lor, le-a strâns

Carte de carte

Foaie de foaie

Revistă de revistă

Cu atenţie ducându le

Să fie xerocopiate în mărimea

3’’ x 5’’ la agenţia locală

Unde i-au deschis cont

Şi plătea cu cec

La sfârşitul lunei.

 

Fiecare fotografie cu atenţie o punea

În cutii de plastică şi dosare

Datate înainte de 1962, 1962, 1963, 1964 ş. a. m. d.

Câteva din datele au fost date aproximativ

Dar instinctul lui din totdeauna ştia

Dacă e data exactă sau nu.

 

S-a oprit cu Lennon

Pe ziua când a murit

s-a oprit cu Harrison

pe ziua când a murit.

 

Acum şi el a murit.

Familia lui le-a dus dosarelr

La muzeul Bitlsilor

Ca să rămâbă –

Toate 182.041 de fotografii

Cu o poză colecţionarului.

 

Colcţia este incompletă –

Nu sânt fotografii de milioane de aparate de fotografiat

 

LECŢII

În şcoala noastă

copii debatează

de ce n-a fost vară

şi cercetează încălzirea globală,

 

ştiu că poate să fie mai rău,

şi că dintotdeauna cânt Tata

îi duce la cinema, la prietenii

sau eftinile supermarchete

ei dau un ajutor,

ei dau un ajutor.

 

SPĂLAREA

Pe malul mării

rămăşiţe unei femei,

degetele îi sunt mâncate – bine, toate fără două,

părul e verde.

 

Asta însemnă că a fost blondă,

spune poliţaiul.

 

Le vom pune într-un sac, fiule,

toate rămăşiţele ei,

nu e nevoie să rămâi,

îţi mulţumesc şi ai grijă de tine.

 

Oamenii începuseră să se strângă la locul omorului.

le privesc trupul, şi blondul

băiat de şaisprezece ani care a găsit-o.

Fotograful de la ziarul

nu e sigur dacă este nevoie de lumină

la acel asfinţit de soare pe plajă,

şi face câteva fotografii băiatului.

 

Poliţaiul iarăşi şopteşte

că ar fi cel mai bun să pleacă acasă

acum, şi încetul cu-ncetul, pleacă,

traversează plajă

şi numai din când în când se uită îndărăt;

nefrânta salbă de diamant

de la gâtul ei

este în buzunarul lui.

 

A TREIA ÎNCERCARE

În timpul cinei

Delicat cu furculiţa

Le scutea oasele

Din carnea peştelui,

Şi-apoi un anumit timp

s-a jucat cu ele

la marginea fărfuriei.

Nimeni n-a observat.

 

Apoi frumos s-a îmbrăcat,

a-mbrăcat-o rochia ceea noua de Crăciun;

îl ţinea soţiul de braţ

şi au eşit prin uşă.

 

Câinele familiar a ţipat

aceea noaspte; mai întâi

i-au găsit urmele

prin pădure.

Se întorcea de la discotecă.

Noel King (Keip Kaunt - Irlanda)
traducere: Dina Cuvata (Macedonia)

 

LA MALUL MĂRII NEGRE

Pe o terasă, ora mesei. La ştiri, arată cum litoralul românesc e plin de alge în putrefacţie, că nu se poate face baie, şi nici plajă, de mirosul acela greu. Toţi eram revoltaţi: Unde, nene, filmează ăştia, că neam de algă n-am văzut în apă?… şi doar de la plajă venim toţi!

Turiştii au preferat Bulgaria sau alte destinaţii… continuă reporteriţa.

Chiar aşa... ducă-se fiecare unde vrea, pe banii lui! Dar te durea sufletul să vezi şi să auzi cum pot, pentru ştiri de senzaţie, să denigreze şi să generalizeze... nişte chestii.

Marea are atâtea taine...

Sunt atâtea poveşti despre mare... de la mare... pentru mare!

Prima dată când am auzit vorbindu-se despre mare a fost când sora mea urma să intre în clasa a V-a... eu, în clasa I.

S-a dus la mare, în tabără cu copiii, şi s-a-ntors gravidă... dar nimeni n-a ştiut, până n-a născut. Era iarnă şi, pe sub haine, s-a strâns... povesteau nişte vecine, cu mama, despre viitoarea dirigintă. Era mare ruşine, la sat, să faci copii de fată-mare. Domnul respectiv, din tabără, deşi era căsătorit şi avea 3 copii, pe la Braşov, a recunoscut fata, fără proces... dar viaţa tinerei mame a rămas închisă în satul acesta... ca într-un permanent arest la domiciliu. Înainte de pensie, a fost câţiva ani directoare... şi cam atât.

Vecinul meu, proaspăt însurăţel, s-a dus cu nevasta la mare. Ea, o fetişcană, la vârsta majoratului, prima dată plecată de-acasă, îmi povestea: hai, că faci o baie, două-trei... dar să stai tu, om în putere şi sănătos, aşa, fără rost, la soare... când îi atâta treabă de făcut... e o mare prostie! (aşa că ea a stat în cameră sau la umbră, să facă macrameu, iar el stătea, ca domnii, la plajă).

Primele mele tentative de a pleca la mare au fost nişte lungi deznădejdi. De la începutul anului şcolar se anunţau taberele de vară, ca să ne strângem bani şi, în funcţie de note/medii, ne puteam înscrie pentru un loc în tabără... la munte sau la mare. Fiind o abonată la clinica ORL, medicul meu curant le recomandase părinţilor mei să mă ducă la mare. Dar cine? Mama nu suporta briza, tatăl meu considera că nu e potrivit să merg eu, ca fată, cu el, la Techirghiol. Aşa că am tras tare întregul an. Au venit două bilete: unul pentru un băiat asmatic şi, pe al doilea, îl speram eu. Dar nuuuuuuuuu!!!!!! Viceprimarul de atunci a dat telefon şi fiica lui, colegă cu mine de clasă (nici menţiune nu avea), a plecat. Cred că a fost prima dată când am fost obraznică rău şi cu profesoara de la pionieri (cea cu biletele) şi cu părinţii. Tatăl meu şi-a ieşit din minţi şi voia să mă pună-n lanţuri, ca pe Kunta Kinte (era un serial atunci, cu un sclav, ce se revoltase şi stăpânul îl pusese în lanţuri). Ţin minte asta pentru că directorul şcolii a venit la noi acasă, îngrijorat de poveştile vecinilor şi de strigătele mele.

Pentru prima dată mama şi-a călcat pe inimă şi, după zeci de ani, s-a dus la Direcţia Taberelor, unde era director fostul ei prieten din tinereţe. Nu în serie cu ei, ci mai târziu, în aceeaşi vară, am văzut şi eu marea. Am plâns în fiecare zi, de bucurie! O sărutam şi mă lăsam mângâiată, îmbrăţişată. Nu pot să descriu în cuvinte emoţia aceasta... pe care o trăiesc şi acum, la mare. Când intru în apă, nu-i mai aud pe cei din jur. Disting clar, doar vuietul mării... mă răsfăţ în atingerile ritmate.

E atât de minunat să vezi şi să simţi că unele lucruri nu se schimbă!

Aveam 16 ani când, în sfârşit, ne-a dus tata la mare, pe noi, pe fete. Mereu ne povestea că avem rude la Mangalia, rămase de pe vremea deportărilor, că avem unchi, mătuşi şi verişori. De la cei din Oltenia şi verii din Bucureşti, află adresa unuia dintre verişorii lui, care dădea camere de închiriat. De ce să staţi la străini, când avem neamuri? Aşa rezolvă tata să ne şi gătească mătuşa (că tot fusese bucătăreasă) şi avea şi mai multă încredere că nu facem prostii şi suntem supravegheate. Cică aveam şi-un verişor... era angajat atunci, sezonier, ca salvamar.

Pot să stea fetele în camera lui, că el nu prea vine, decât atunci când mai schimbă hainele, încuviinţă mătuşa. Era o femeie mică de înălţime (dacă îi ajungea unchiului meu până la cot), mai în vârstă bine decât el, dar foarte harnică... aprigă.

Unchiu era un bărbat frumos. Înalt, cu mustaţa îngrijită, ochii mari şi negri. Avea un aer de aristocrat. Femeia lui era ca un titirez pe lângă el.

N-aş putea trăi fără ea, Tomo! îi spusese atunci tatălui meu, cu lacrimi în ochi. Şi aşa a fost. Când a căzut ea la pat, a purtat-o pe braţe, ca pe un copil, iar după moartea ei, a refuzat să mai mănânce, să mai vorbească. S-a stins, de dor, la scurtă vreme.

Era plata pentru zilele şi nopţile pe care ea şi le petrecuse în sanatoriu, peste program, cu riscul de a fi părăsită de primul soţ, când pacientul căruia îi era infirmieră, fusese pe moarte, sau era dragostea zidită în timp? Nimeni n-a ştiut multă vreme. Doar el a înţeles că nimeni nu l-a iubit pe lume cu atâta devotament. Nici familia lui nu mai avea speranţe că se va mai face vreodată bine. Şi s-a făcut. Şi-i făcuse mititelei un drac de flăcău, că veneau înnebunite nemţoaicele an de an la mare, la noi... pentru vrăjelile lui. La toate urâtele le găsea prieteni şi organiza excursii în Deltă, seară dobrogeană, la mă-sa-n curte, discoteci, plajă la nudişti... toate nebuniile mării.

Prima discotecă de la mare... a fost totală. Eu am dansat toată noaptea şi tot sejurul cu un tip, Turan, şi soră-mea cu unu ce s-a prezentat Romeo. Abia spre dimineaţă, când să ne conducă spre casă, am realizat că Romeo era verişorul nostru! Turan era cel mai bun prieten al lui...şi vecin. Dintre sute de tineri... s-au găsit ei doi. N-a fost o glumă şi nici o întâmplare. Le-a lăsat văru’ pe nemţoaice şi tot cu noi mergea. La Constanţa, la 2 Mai... tot traseul cunoscut.

În toamnă ne-am trezit cu el în Timişoara, că aranjase tot să plece în Germania definitiv cu soră-mea, că în ţară niciun popă nu i-ar cununa, fiind verişori. Au intervenit drastic familiile... dar niciodată n-am mai văzut sclipirea aceea de fericire adevărată în ochii surorii mele. Nici văru’ n-a mai plecat. În iarnă, a lăsat-o însărcinată pe o fostă colegă de liceu... o urâtă şi-o fonfăită. N-a vrut s-o ia, dar unchiu şi mătuşa au adus-o acasă, că nepoata lor nu creşte la uşi străine! El nici la botez n-a vrut să vină. S-a mutat acasă doar când era pe moarte mătuşa.

Acum, după aproape 30 de ani, văru’ a făcut un băiat... tot cu fonfăita... şi s-au cununat, după o viaţă de hârjoneală şi nestatornicie.

Soră-mea n-a mai mers niciodată la mare... la noi. Eu, da.

Nu-mi place la plajă, dar în apă, până mi se fac buzele vinete!

Am fost şi la Egee, şi la Adriatică, şi la Mediterană... N-au algele noastre şi poveştile cu Videanu, şi cu Columbenii... şi cu Bacul ratat... şi cu Examenul de titularizare discutat la coadă la gogoşi, frate! Şi nici porumb fiert aşa de bun, şi fructe de pădure, şi poze gratuite pentru fete părăsite.

...şi n-am avut altundeva bucuria să-ţi citesc rândurile... că ai revenit la job... şi eu mai am câteva zile de bălăceală în plus!

Azi am ajuns acasă... dar te iau în marea mea... de doruri... să ascultăm împreună armoniile cadenţate ale vieţii. Vrei?

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

NEPOTRIVIRE DE ÎNCEPUT

Spre altar ei se îndreaptă

Şi păşesc frumos, încet,

El ca scos e din cutie,

Ea- ca scoasă-i din… oţet.

 

DE CĂSĂTORIE

Se gândi din timp la toate:

Şi la masă şi la naşi.

Ea ar vrea să facă pasul,

El ar vrea să facă… paşi.

 

ALTRUISM

Pe drumuri nu îi pot lăsa

Ne spuse el şi-apoi porni,

Dar nu era vreun generos,

Era… şoferul de taxi.

 

EREDITAR

La înălţimea ce o are,

Când a făcut ce a făcut,

Ne întrebăm azi, cu mirare:

Acest ministru-i prost crescut?

 

PROFESOAREI DE MATEMATICĂ

Când mă gândesc la tine, chiar

Mă pierd în admiraţii,

M-aş însura cu tine, dar

Eşti plină de… relaţii.

 

CONJUGALĂ

O, traiul meu cu tine e

Mai mult decât atroce.

Deşi nu eşti tenor, te ştiu

Mulţi oameni după… voce.

 

IUBIRE SUFOCANTĂ

E-un bătrânel de… opt decenii,

Bogat, urât, cu nasul cârn.

Când îl priveşte, ea-şi doreşte:

Tu să m-agăţi, eu să te-atârn…

 

IMPOSIBILE RELAŢII

Cu tine-aş putea avea-n comun

(Cum e-ntre ea şi el)

Doar legătura din grădini:

De pătrunjel.

 

VISUL MARINARULUI

Dacă dorinţa lui fierbinte

E să ajungă pe uscat,

Cum poate spune cineva

Că umblă veşnic beat?!

 

BAC, IARNA

Am vrea examenul să-l dăm

În miez de iarnă grea şi mare
Dar subiectele să fie

Ca fulgul de uşoare.

(Corina Petrescu – Satu Mare)

 

TERORI

mă păzeşte noaptea – cu

briciul deschis – sclipind sumbru

ucigaş: lângă fiecare clipă

îngheţată - care trece peste beregata

mea - a plasat un asasin - rânjind livid - de

meserie

 

trăiesc printre lame

surde sclipiri - scurte precum trăsnetul din

zare: ameninţări forfotind - clocotind

şobolani fluorescenţi în mansardă

 

mi-e frică să-mi clintesc – fie şi-un singur

gând – de teamă să nu-i văd – în

clipa următoare – capul căzut – însângerat – la

picioare

 

DIATA CEA MICĂ, DUPĂ FRATELE MEŞTER FRANÇOIS VILLON

las moştenire cioclilor care

mă vor purta spre mormânt – o

bere - de mult de mine

băută: i-am uitat ambalajul – i-am urinat

din belşug - curajul – puţin înainte de

a-mi da sufletul lui Aghiuţă – sub

masă – la piciorul cel şchiop – al

scaunului din stânga

tronului şi din dreapta

labirintului

 

...groparului – nu-i mai las

nimic: deja

când ne-am încăierat în crâşma lui Hristu

Deşteptu' – i-am

scuipat direct în

gură – guma mea

bisericească – mestecată vreun ceas – crâncen şi cu

nădejde – şi – fraierul – a şi

înghiţit-o – ca

peştele momeala: să-i fie

de bine – şi de-o

săţioasă lipeală... internă

teribil de

ternă!

 

...celor care mă plâng

mustăcind ipocrit şi mă

scârbos – bârfesc de

pârâie varul de pe pereţi – le

indic locul unde am tras

ultimul vânt: să stea - extatic - şi

să-l – ...nu... - nu să-l deguste - odorizant: nu

ci - pe rând – să se frece la

ceafă cu parfumurile vintrelor mele

sfinte – prin scyllocharibdele din

sfinctere - şi să se aştepte la miluirile mele

postume: viitoare furtuni flatulative – cu

tunete şi trăsnete – furtuni de care – de

pe lumea cealaltă – voi avea grijă ca ei să

nu ducă lipsă

 

...muierilor pe care le-am iubit şi

mi-au arătat - chirăitor - târtiţa – eu nu le răspund cu

aceeaşi măsură: menuete în poşete

flutur pe sub nasul visătoarei lor

pofte – dar – fireşte

menuetele de noapte le cânt eu – iar

poşetele de zi - pentru Cântec - să şi le procure de la cei spre

care şi-au întors - trădătoare de luni

floarea-soarelui!

 

...celor care nu m-au plâns – deşi mi-au tăiat

mărunt-mărunţel ceapa - la

praznic – amintindu-şi - cu

ceafa întoarsă - că n-am fost chiar

canibal – le las drept moştenire – chiorăiala de-o

viaţă a maţelor mele preasfinţite de Sfântul Duh al

foamei – a maţelor mele aghezmuite de

licoarea veşnicei - zglobiei tinere fericiri – întru

fundul Bisericii din Sticle – precum şi

timpul pe care i l-am refuzat

tatei – atunci când mi-a spus aşa: acum – pe

loc – să-mi spui ce vrei să faci în

viaţă: faci ca mine – sau

deloc! – şi

deloc a fost... Amin!

 

...altceva – decât

praful de pe tobă (rezervat familiei mele de

bravi toboşari – din fată în

tată) – sincer

N-AM!

 

...valea! - la

muncă! - la

oase!

 

...pomana de

Clopote Sfinte – trase de limba

fricii de moarte - s-a isprăvit!

 

DON JUAN NU EXISTĂ

un om cu adevărat puternic – n-are

principii – ci el

le creează

 

don Juan eşti tu – femeie

în orice ordine te aşezi – şi-n

oricâte ipostaze extatice te

contempli

 

don Juan nu există – decât pentru

amazoanele – incendiatoare de vise:

aleargă – contopit cu

umbra lor – în galopul

oniric al câmpiilor – munţilor

sinuciderii...

 

nimeni nu cheamă pe nimeni – spre

revelaţie şi împărtăşire – atunci când - meticulos - desface

componentele clipei – în

explozia nucleară a

eternităţii

 

MENUETE ÎN POŞETE

...Făt-Frumos o

ajută pe Ileana

Senzitiva să-şi ducă

bagajele – mai exact – el

i le cară – în timp ce

ea se spreiază cu

Oriflay – iar după ce el a

asudat – de-i curg şiroi - pe piept spre

călcâie - până şi

trăsăturile feţei – ea – proaspătă ca o

roză-nrourată – îşi deschide poşeta: nu să-i dea

bacşiş – ci să

danseze – ambii – ba chiar

amândoi: menuete în

poşete...

...motanul încălţat se

descalţă – ca să-i încapă mai multă

smântână – de la

banca naţională – iar

scufiţa roşie are agenda

încărcată de nume grele – pe care

exemplar – le-a

deservit – cu

panerul - la domiciliu...

...şi uite aşa – basmele sunt

cinate târziu – apoi aruncate – în

coşul de gunoi cu

pedală – în care te debarasezi de

tot ce - greţos - s-a

sleit...: ecologia

agresivă - a

modernităţii

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

UN TRUP… DE DRUMURI

Şi toate drumurile – ca o pedeapsă

zac în mine…

mă urmăresc în vise

cu ochi tăioşi de linx

zadarnic caut…

nu mai găsesc în cuiburi

nici amintiri

nici cântece nebune

ce-au ars sub bolţi de foc

 

…dar trupul greu de drumuri

s-a zvârcolit

când umbra unui zbor îndepărtat

m-a ispitit… nălucă albă…

şi glasul despărţirii

deschide răni… ce nu s-au vindecat

 

Eu cresc în jurul lor – cu încă o noapte

tăcere!

în sălaşul stelelor dorm gânduri

de copil

şi tolănite-n scorburi – umbrele

ţes leneş… văluri de uitare

peste grăbiţii paşi

înstrăinaţi cu fiecare zi

de prima sărbătoare…

 

Şi toate drumurile – ca o pedeapsă

zac în mine…

mai simt blestemul apei

şi-al pietrelor sub tălpi

mă întorc cu gândul… şi smulg dintre ruine

calea răvăşită

ce m-a născut… poet,

poet…

 

DIN JURNALUL UNEI ZILE

(Ardeau amiezile)

Ardeau amiezile

în plină vară

secundele se prefăceau

în scrum

doar orele rămase

urcau grăbite-n turn

trăgând înspăimântate

un clopot

răguşit

de fum…

 

Ardea pământul

gândul

cerul

apele se retrăgeau

în pietre

sălbatice săltau

pe prund

halucinante

necruţătoare

flăcări…

 

Ardeau amiezile

pădurile

fântânile cu ochii

muribunzi

cerşeau o noapte…

 

Ardeam şi eu

jucând pe flăcări

şi cântând

cu vântul ce-aducea

gemând

un soare schilodit

orbit de vară…

de vară…

 

SĂ NE TREZIM CIMITIRELE

E-o taină-n toate.

şi-o năruire…

şi cum să nu ne-ndoim de dăinuire

când ne cântăm bucuriile

în acelaşi cerc istovitor

în care dorm nepăsătoare

cimitirele…

 

E o lumină-n toate.

şi-o sfâşiere…

şi cum să nu ne-ntrebăm de risipire

când ne slăvim odoarele

în acelaşi triunghi nepereche

în care se înalţă – ca o provocare –

luna, soarele…

 

E-un nepătruns în toate.

şi-o prigonire...

şi cum să nu ne mire

când rătăciţi în propria geometrie

căutăm adevărul

în ape

ce refuză oglindirea – chipului cioplit –

agăţat

în izbăvitoare cuie,

izbăvitoare cuie...

Valentina Becart (Tulcea)


ATITUDINI

A PATRUSPREZECEA SCRISOARE LA UN PRIETIN: DESPRE DUBLAJUL VOCAL LA FILME, DESPRE ACADEMIA ROMÂNĂ, DESPRE CULTURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ, DESPRE CE-O FI DEMOCRAŢIA… - ŞI DESPRE CÂTE ALTE NECAZURI ALE DUHULUI ROMÂNESC ŞI TERESTRU…

Stimate domnule G. L. T.,

...Eu ştiu foarte bine că, pe dvs., vă animă şi va impulsionează numai voinţe de bine, cu totul oneste şi patriotice… - …dar contează, enorm, şi ce alegem să apărăm, ÎN RÂNDUL DINTÂI, din chipurile Duhului Românesc, şi în ce formă, şi cu ce fond ideatic chibzuim noi să exprimăm încercările prin care trece, azi, Duhul Neamului Românesc – şi toate acestea, în mod convingător, curat şi drept...!

…Şi, în cazul românilor, nu ...dublarea, în româneşte, a vocilor actorilor filmelor străine, va rezolva grava problemă a pierderii autorităţii moral-spirituale româneşti, de către acest Neam Imperial, la OBÂRŞIILE SALE - …iar nu, cum apare azi, un biet neam histrionic (...pierdere teribilă, suferită prin TRĂDĂTORII LUI CONTINUI!!!).

1. În primul rând, întru confirmarea dreptăţii Sfântului Apostol Pavel, în predicile sale despre Afirmarea Neamurilor - voi zice ca LIMBA ROMÂNĂ trebuie să fie afirmată de un stat numit România, prin decizii care să facă să fuzioneze LIMBA cu ENERGIA DECIZIEI EFICIENTE, prin limbă: în primul rând, să ştim a spune NU jafului din partea băncilor mondiale (banilor băgaţi pe gât de FMI/FMI/ul-cauză a nenorocirii Argentinei, de foarte curând!).

De asemenea, un NU ferm trebuia spus, LA TIMP, intrării României în structurile militare SUA/ISRAEL, cunoscute sub numele fals de N.A.T.O.!!!; tot un NU ferm trebuia spus, LA TIMP, intrării în UE, unde doar darea/birul de 1% din PIB-ul României este sigură... (din U.E., odată intrat, nu se mai poate ieşi!!! – cf. jurnalista elveţianã Silvia Cattori, care îi atrage atenţia, asupra acestei situaţii perverse, dnei Le Pourhiet, la Reuniunea Comitetului Naţional pentru Referendum, de la Paris: E vorba de un act foarte grav, care probează foarte bine că referirile neîncetate ale tratatelor europene la valorile democratice sunt o mare ipocrizie/tartufferie, pe care această Europă tehnocratică şi confiscatorie nu poate s-o realizeze decât contra voinţei popoarelor. Europa este con-substanţial anti-democratică, vrea să ne impună cu voia ori fără voia noastră. Noi nu suntem primul popor căruia i-a fost siluită voinţa, irlandezii şi danezii au fost, de asemenea, constrânşi să re-voteze, PÂNĂ AU ZIS, ŞI EI , DA! – cf. Réseau Voltaire; un NU, foarte românesc, întru Duh (nu doar din gură!), tuturor jefuitorilor de aur, petrol, gaze naturale... PĂMÂNT ROMÂNESC SFÂNT (nu doar baze militare străine, care ne transformă într-o colonie de mâna a şaptea! - dar, în primul rând, distrugerea agriculturii româneşti şi blocarea şi abandonarea tuturor pieţelor de desfacere, din Europa, Asia, Africa - dar şi din America de Nord – adică, din Canada şi SUA! - suntem puşi pe chituci, de nişte români (?!) care nu vor să ştie româneşte, când e vorba de interesele patriei/poporului, dar se orientează pe româneşte, la comisioanele Marii Trădări Naţionale!!!);

2. Dacă o piesă de teatru, precum Blonda, Chiorul şi Piticul nu se poate juca/este interzisă, spre promovarea Artei si LIMBII ROMÂNEŞTI, la Sala Dalles, DIN ROMÂNIA!!! - …atunci cum este/să poată fi promovată Limba Românescă, prin teatru/ARTĂ, în străinătate?! O tiranie, de tip balcanic, este cel mai hidos lucru, în lumea de azi...

...Da, tot ce este creaţie ROMÂNEASCĂ ARTISTICĂ, toate valorile vii-dinamice şi de vârf, ale geniului românesc, înseamnă şi se constituie în OPTIMII AMBASADORI AI LIMBII ROMANILOR!!! Dar câţi traducători CREDIBILI ŞI HARNICI avem, oare, la ora actuală, pentru ca Eminescu, Caragiale, Nichita Stănescu, Blaga, Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Eugen Barbu (Cu Princepele şi Săptămâna Nebunilor), Ştefan Bănulescu (cu Iarna bărbaţilor şi cu geniala Cartea Milionarului! - adevăraţii sciitori-artişti nu scriu/scriau... cu TIR-ul, ci aveau [şi ar trebui să mai aibă!] conştienţa dreptei măsuri şi a Divinităţii ARTEI!), Fănuş Neagu, Tudor Muşatescu, George Kiriţescu, George Ciprian (care, în perioada interbelică, a fost preţuit enorm, în Franţa, prin Georges Pitoëf! – iar azi mai că nu-l mai ţine minte nimeni, în România lui!), Mircea Eliade (proza lui genialoidă!), Emil Cioran, Eugen Ionescu etc. etc. - aproape că nu sunt cunoscuţi în străinătate???!!! Ce face I.C.R.-ul, patronat de H. R. Patapievici şi avându-l, ca Director de Onoare – pe Traian Băsescu/Braunovici? Face dl Patapievici ponei cu zwastika pe fund şi penisuri în erecţie (la New York) şi NUMAI penisuri în erecţie (la Bochum/Germania), spunând, cu o imbecilitate senină, că… ĂSTA E DUHUL NEAMULUI ROMÂNESC…!!!

…Eu stau şi mă întreb ce-o însemna, oare, pentru domnii ăştia masoni – democraţia?! Dacă tu, stat masono-democrat, eşti în stare să-i persuadezi pe membrii tăi, să se ducă să moară ca ultimii proşti, în războaie absurde şi fără nicio legătură cu ţara şi Neamul lor… – …de ce nu eşti în stare, tu, stat masono-democrat, să-i persuadezi pe membrii tăi să respecte şi să cunoască şi consume civilizaţia şi cultura autentice, de înălţătoare spiritualitate? Înseamnă că nu vrei… şi, dacă nu vrei, înseamnă că nu-ţi convine…şi dacă nu-ţi convine să fie statul tău unul civilizat şi cu cât mai mulţi şi autentici oameni culţi, înseamnă că-ţi convine să te sui şi să exişti şi să prosperi pe spinarea unor… dobitoace mute şi fără minte, cum zice cronicarul moldovean, pe la 1640…: Gligorie Uréche ce au fost vornic mare, cu multă nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele şi ale noastre şi cele striine, au aflat cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte! – care va să zică, domnul stat masonic-democrat vrea (nu la …1600, ci chiar la 2011!), vorba lui Grigore Ureche, doar fiară şi dobitoace, mute şi fără minte, pe care le poate mâna şi manevra cum vrea!!! Eu nu zic să fie obligatorii liceul sau facultatea… – …ŞI NU CRED, PENTRU NIMIC ÎN LUME, CĂ TREBUIE DEZVOLTATĂ AŞA-ZISA CIVILIZAŢIE A CALCULATORULUI, PRIN CARE OMUL ESTE ÎNDOBITOCIT ŞI ROBOTIZAT ŞI ÎNDEPĂRATAT DE REALITATE, PENTRU A DEVENI SCLAVUL ILUZIEI VIRTUALE (nu degeaba lui Satana i se zice Marele Iluzionist!!!)… - …dar să fie obligatoriu să ştii să vorbeşti, limpede, frumos şi viu, limba părinţilor şi moşilor tăi, datorită cărora tu (mai) exişti, pe Terra, ca fiinţă cu identitate, să te iscăleşti şi să-ţi socoteşti pomii din livadă şi… banii din buzunar, şi să fie obligatoriu să respecţi ceea ce merită şi, deci, TREBUIE respectat… - … şi să te speli pe dinţi şi… să te speli, în general… - … şi să fii creator, iar nu trântor… da, eu cred că este obligatoriu, pentru un stat cu adevărat DEMOCRAT!!! - adică, pentru un stat care nu încurajează dezvoltarea şi înmulţirea handicapaţilor mental – ci un stat normal, cu cetăţeni normali şi treji, în care omul îşi poate dezvolta şi este stimulat să-şi dezvolte cele mai înalte calităţi de Duh, pentru folosul său, dar şi al CETĂŢII! Nu însemni nimic, dacă faci ce faci numai pentru tine – şi, dimpotrivă, însemni ceva numai în măsura în care faci, măcar câtuşi de cât, cât te ţin puterile şi ştiinţa, pentru ALŢII/CEILALŢI!!! (fie şi un fund de mămăligă, pentru vecinul cel bătrân şi neputincios!).

…Ceea ce arată, mai limpede ca apa de izvor de munte, că, niciunde în lumea terestră de azi, nu avem state autentic democratice, ci NUMAI tiranii masonice, emergento-dinamico-cinetice sau imergento-perverso-potenţiale!

3. Câtă vreme cultura română este condusă de un maghiar, Kelemen Hunor, noi nu avem dreptul moral să zicem că am făcut ceva pentru CULTURA/LITERATURA ROMÂNĂ şi TEATRUL ROMÂNESC - deci nici pentru organul care o exprimă optim, LIMBA ROMÂNĂ!!! Chiar nu există un român, în toată România asta, care să diriguiască interesele culturii ROMÂNILOR din România (cum şi la Sănătate: n-are Ţara Marilor Lecuitori, vreun medic de seamă şi merituos?!), deci ŞI ALE LIMBII ROMÂNE?! Eu vă zic, caz concret: am scos o carte (inofensivă!) de poezii, în 2010 (care a adunat recenzii în vreo 14-15 reviste literare, din România şi străinătate!), şi nici până la această dată Direcţia de Cultură-Vrancea (sponsorul unic al cărţii!!! - ...aflată cu editorul SUB CONTRACT SEMNAT ŞI PARAFAT!!!) nu a plătit banii editorului, sub motiv că nu sunt bani pentru cultură!!! - …şi că să vină, omul-editorul, cică prin octombrie-noiembrie-decembrie 2011... la Sfântul Aşteaptă!!! Dar pentru a o încălţa pe Elena Udrea cu pensiile unui judeţ şi pe Roberta-Hoaţa şi Nesimţita, şi pe EBA-lui-Tăticu etc. etc. cu pensiile altor judeţe… se poate, NU?! - …dar pentru toate privatizările şi cheltuielile aberante, care se fac pentru distrugerea României... munţi cheliţi, păduri doborâte ca de Apocalipsă! - …maşini schimbate ca izmenele, telegondole şi pârtii de ski şi parcuri LA SAT!!! – şi săli de sport (TOT LA SAT!!!), à la Hitler!!! (paranoice, creând agorafobie!!!) şi piscine, în locuri unde nu sunt nici zăpadă, nici canalizare etc., asta "DA"! ... - …Sfinxul şi Babele privind, trişti/triste, proprietăţile unor hoţi borţoşi pedelişti...pentru asta sunt bani... DA-DA!!!, şi limba românescă a şuţilor este extrem de eficientă!!!

4. …Academia Română, de la Eugen Simion încoace (cel cu ediţia Eminescu, şi aia, ca vai de ea!!!), n-a mai scos o singura editie critică, măcar, a marilor clasici români!!! Nu, stimate şi dragule domn G. L. T. - NU SE VREA PROMOVAREA LIMBII ROMÂNE, PRIN CEL MAI EFICIENT ŞI NORMAL MOD – ARTA ŞI EDUCAŢIA, EDUCAŢIA ŞI ARTA!!! Nu e nevoie de bâlciul cacofonic al dublării vocilor, care face ca vocea lui Anthony Hopkins, Anthony Quinn, Humphrey Bogart, Peter Falk, Marcello Mastroianni, Oleg Menşikov, Jean Gabin, Fernandel, Louis de Funès, Gérard Depardieu, a Sophiei Loren, a lui Ingrid Bergman, sau a lui Julianne Moore, Michelle Pfeiffer, Nicole Kidman, ori Sharon Stone... - a lui Gene Hackman, Robert de Niro, Kevin Spacey, Dustin Hoffman, Robert Mitchum, Al Pacino, Tom Cruise sau Brad Pitt - să fie dublată de... Bendeac, Mândruţă şi Măruţă!!!

5. Nu, dublajul nu este cea mai elaborată şi deplină formă de preluare a culturii universale, cum ziceţi - ci este cea mai oribilă şi grotescă formă de kitsch! Eu, personal, m-aş simti teribil de jignit, JIGNIT DE MOARTE, dacă mi i-ar dubla vocal, alte popoare, în filme (pot fi ele popoare cu oricât ştaif cultural: englezii, francezii, italienii etc.!), pe UNICATELE/Monştrii Sacri: Caragiu, Calboreanu, Vraca sau pe Leopoldina Bălănuţă, Ion Marinescu, Gina Patrichi, Draga Olteanu-Matei, Ilarion Ciobanu, Octavian Cotescu, Emil Botta, Fory Etterle, Horaţiu Mălăele…, sau pe Birlic, Rebengiuc, Beligan etc. etc.!!!

6. Eu şi milioane ca mine am învăţat limbi străine şi…de dragul sonorităţii [promovate politico-economic!) a limbilor... - ...dar, mai ales, de dragul culturii şi civilizaţiei acelor popoare: deci, din păcate, nu prea mergem, în vizită, pe la popoarele, trufaşe şi greu înţelegătoare de Duh, ale Vestului, cu LIMBA/LOGOS NAŢIONAL! (pentru că subteranele divine ale LIMBII/LOGOS nu sunt văzute, de lumea asta dementă şi desacralizată!!!), ci cu autentica noastra cultură emergentă, cu spectacole de teatru, cu festivaluri muzicale şi literare... - ...să ştiţi că mulţi străini învăţau/ar fi învăţat româneşte, de plăcere şi/sau din snobism (este şi ăsta un motiv, ca oricare altul, probabil...!), poate, dacă Festivalul George Enescu ar funcţiona, precum a funcţionat, cândva (promovat pe TOATE posturile naţionale româneşti, pentru că este UN BUN DE DUH NAŢIONAL SUPREM!), dacă am face şi un alt festival/alte festivaluri, închinate unor Duhuri Înalte: Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Brâncusi-GENIUL (…dar căruia i-am distrus şi dat, pe degeaba, statuile... care s-au destrămat, ca prin vrajă rea...şi au făcut picioare, peste graniţă, extrem de dubios şi ruşinos, pentru TOŢI prim-miniştrii, miniştrii de interne şi miniştrii culturii postdecembrişti...!!!), Eminescu, Caragiale, Nichita (…cel înlocuit de H. R. Patapievici cu ...Omagiul lui Iuda, de la Bochum!) !!! De nevoie, ca să-şi exprime admiraţia, ar învăţa străinii (entuziasmaţi) – ROMÂNEŞTE!!! NU - noi, toţi, suntem trădători, prin însăşi lenea şi nerespectarea valorilor naţionale, îl uităm (şi gonim din memorie!) pe Eminescu, la comanda dlui N. Manolescu.

Eu sunt singurul profesor din Vrancea, care refuz să mă conformez obedientului I.Ş.J. Vrancea, şi utilizez, la predare, manualele vechi (…pentru că tot ce are vieţuire de mai mult de un an, în turbarea reformei apocaliptice a învăţământului - ???!!! - din România... - ...Învăţământ condus, în România, de unul cu 11 clase, fără bacalaureat echivalat… E VECHI!… - …manualele vechi, deci, de… 2 ani, ale lui Eugen Simion, de la Ed. Corint, SINGURELE CARE-L PĂSTREAZĂ PE EMINESCU, ÎN PLENARITATEA LUI CREATIVĂ! Dar, fireşte, risc sancţiuni, scandaluri, pe linie profesionalo-politică (am fost sever avertizat, indirect, deşi i-am... avertizat, evident, şi eu, în felul meu şi cu metodele mele... dar EI SUNT LA PUTERE, EI, DISTRUGĂTORII NEAMULUI ROMÂNESC…)!!!

… Dl şef al U.S.R. , N. Manolescu, prin Istoria… lui, TRĂDĂTOARE A DUHULUI DE NEAM, îl alungă pe Eminescu (cadavrul din debara! - cf. H. R. Patapievici!), pentru a-i promova, drept genii naţionale, pe nişte mediocrităţi şi porno-copro-creatori - alde Mircea Cărtărescu şi Mihail Gălăţanu!!! Să creadă el, dl Manolescu, că un GENIU se lasă alungat, din Duhul Neamului său, de orice lepră ambulantă, de orice adus de vânt!!!

7. Încă ceva: observaţi, vă rog, cât dispreţ este secretat, pentru cei care vor să demonstreze, cu documente istorice, românesti şi din biblioteci străine, Imperialitatea, prin Nobleţe şi Vechime, a Neamului Românesc! Cazul lui Nicolae Densuşianu sau MIhai Eminescu, în veacul al XIX-lea, precum şi ale lui Vasile Lovinescu, Napoleon Săvescu, Adrian Bucurescu, Paul Lazăr Tonciulescu, Viorica Enăchiuc (care merita un NOBEL!!!), din veacul nostru… - …dar si cazul dvs., care vă zbateti, cu atâtea argumente irefutabile, să demonstraţi, pe căi lingvistice, superioritatea, incontetabilă, ca expresivitate şi istorie de Duh, a cifrului LIMBII ROMÂNE – care merită, ŞTIINŢIFIC VORBIND, să fie (cum bine ziceţi/afirmaţi dvs.!), UNICA LIMBĂ PANEUROPEANĂ!!! Nu e nevoie de dublare filmică, ci de bună-credinţă MINIMĂ (de minim bun-simţ comun!): SĂ FIE RECUNOSCUTE EVIDENŢELE!!!

...Ar fi încă multe de spus, dar sunt absolut suficiente, pentru edificarea ADEVĂRATELOR CARENŢE ALE PROMOVĂRII LIMBII ROMÂNE, DE CĂTRE ROMÂNI (???!!!), cele zise de mine, mai sus! Să le rezolvăm pe acestea, prioritar - şi să vedeţi cât de respectaţi şi cunoscuţi (chiar temuţi… - …de fapt, eu cred că tocmai de la teama şi invidia teribilă ale unora, cărora nu e bine/sănătos să le pronunţi numele… - ni se trage NERECUNOAŞTEREA/IGNORAREA!!!) vom deveni, în lume... Dar... CINE şi CUM, când comanda iudeo-masonică este şo pe ei?! Ca şi în celebrul CAZ EMINESCU: Azvârliţi-l peste bord! (îi zice "metrul/maestrul mason de la Sinaia, lui Carol I de Hohenzolern-Siegmaringen-masonul, iar Carol I de Hohenzolern-Siegmaringen-masonul se execută, prin Titu Maiorescu-masonul...!). Aşa, metrii de peste tot comandă, azi, azvârlirea României peste bord... Chiar ieri, un metru i-a zis, prieteneşte, soţiei mele, cu mult calm (imperturbabil, dar decis şi lugubru...), să mă potolească, pentru că... e mai sănătos pentru dumnealui… şi familia dumnealui o va duce mai bine!

Nu mă îndoiesc…!

...Şi, cu aşa o trataţie amicală (din partea unor, cică, şi ei… români!), dvs. credeţi că dublarea vocii devine... SOLUŢIE SALVATOARE DE NEAM ŞI LIMBĂ ROMÂNESCĂ/DUH ROMÂNESC???!!!!

...Să nu ne schimonosim, mai mult decât ne-a îndemnat şi mânat dracul, până acum…, mai mult decât ne schimonosesc faptele noastre de până acum, şi... canalele TV străine! Nu vom înlătura acel blestemat de fragment de emisiune TV franţuzească, cu palma întinsă a rrromului/românului (DONNEZ MOI, S' IL VOUS PLAÎT!), prin nenorocirea asta de circ, cu... dublarea filmelor, în româneşte: Chelului îi lipseşte tichia... de tinichea!!!
Doamne,-ajută Duhul Românilor să se lumineze, cu Lumina Cea Vie şi Adevărată, din Veac!

Cu, mereu, aceeasi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

SCRISOAREA A CINCISPREZECEA LA UN PRIETIN: RICCARDO MUTI ŞI… TIRANIA!

…Pentru prima oară, după zeci de ani, primind un e-mail de la amicul meu, dl. M.D. ( pe care e-mail, apoi, l-am identificat pe Internet, la zeci de adrese electronice, ceea ce înseamnă că i-a mişcat şi pe alţii!) - am simţit că omenirea nu numai că nu e moartă, ci, mai ales, că… ARE DE GÂND SĂ ÎNVIE, DE PE UNDE CU GÂNDUL NU GÂNDEŞTI (sau, ai uitat de ROSTUL SACRU al acelor locuri)!!! În cazul de faţă – din Italia tiranului Sylvio Berlusconi: MOMENT MAGIC LA OPERA DIN ROMA. Silvio Berlusconi - lovit de Giuseppe Verdi.

12 martie 2011: Italia a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la unire şi, cu acest prilej, a fost organizat, la Opera din Roma, un spectacol cu una dintre cele mai simbolice lucrări dedicate acestei uniri: Nabucco, de Giuseppe Verdi. Dirijor: RICCARDO MUTI.

Nabucco, de Verdi, este o lucrare muzicală politică: ea evocă povestea de înrobire a evreilor în Babilon, şi celebra piesă Va pensiero este cântată de corul sclavilor oprimaţi. În Italia, acest cântec este simbol al căutarii libertăţii poporului, care, în 1840 - anul în care opera a fost scrisă - era asuprit de către Imperiul habsburgic, luptând până la crearea Italiei unificate. Înainte de spectacol, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă pentru un discurs ce denunţa REDUCERILE DIN BUGETUL CULTURII, de către guvern. Alemanno este membru al partidului de guvernământ şi fost ministru în guvernul Berlusconi.
Această intervenţie politică, într-un moment cultural dintre cele mai simbolice pentru Italia, a produs un efect neaşteptat, mai ales că Sylvio Berlusconi era prezent la spectacol...

În The Times - Riccardo Muti, dirijor, spune că a fost o reactie de revoluţie: La început, am fost ovaţionat de public. Apoi, am început spectacolul de operă. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec Va Pensiero, imediat am simtit că atmosfera a devenit tensionată, în audienţă. Există lucruri pe care nu le poţi descrie, dar le simţi. Anterior, tăcerea publicului era preponderentă. Dar, atunci când oamenii au realizat că Va Pensiero va începe, tăcerea a fost schimbată cu o fervoare reală. Se putea simţi reacţia viscerală a publicului, la lamento-ul sclavilor, cântând OH ŢARĂ, ATÂT DE FRUMOASĂ ŞI DE PIERDUTĂ!
În timp ce corul se apropia de sfârşit, audienţa deja striga Bis! Publicul a început să strige: TRĂIASCĂ ITALIA! Şi VIVE VERDI! Oamenii din balcoane au început să arunce cu mesaje patriotice, unii solicitând chiar: MUTI, SENATOR PE VIAŢĂ! Deşi acesta a mai acordat doar o singură dată, la La Scala din Milano, în 1986, un BIS, acum s-a arătat reticent în a acorda a doua oară un bis. O operă ar trebui cântată de la început până la sfârşit şi nu am vrut să se interpreteze un bis, a declarat Muti. Dar în public se trezise, deja, sentimentul de patriotism. Într-un gest teatral, dirijorul se întoarce pe podium şi se confruntă, atât cu publicul, cât şi cu Berlusconi, aflat în sală. Asta e ceea ce s-a întâmplat: După ce apelul pentru un bis din Va Pensiero s-a oprit, s-a auzit în public: Trăiască Italia! Dirijorul Riccardo Muti: Da, sunt de acord cu Trăiască Italia, dar... Aplauze. Muti: Am peste 30 de ani de carieră şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume, de multe ori. Mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis, pentru Va Pensiero. Fac asta nu doar pentru sentimentul pe care îl încerc, ci pentru că în seara asta, dirijând corul cântând O, ŢARA MEA, FRUMOASĂ ŞI PIERDUTĂ, m-am gândit că, dacă vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia a fost construită. În acest caz, noi, ţara noastră - am deveni, cu adevărat O, ŢARA MEA, FRUMOASĂ ŞI PIERDUTĂ, Aplauze, inclusiv ale artiştilor, pe scenă.
Muti: Eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Permiteţi-mi, acum... ar trebui să dăm un sens acestui cântec! Suntem în casa noastră, pe scena capitalei, împreună cu un cor care a cântat foarte frumos, şi, dacă nu vă supăraţi, vă invit să vă alăturaţi, pentru a cânta, împreună, cu acest cor. Am văzut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toată opera din Roma s-a ridicat. Şi, de asemenea, corul. A fost un moment magic de operă.

…În seara aceea nu a fost numai o reprezentare a operei Nabucco. A fost şi o splendidă lecţie de patriotism dar, de asemenea, o declaraţie dură la adresa politicienilor – cf. scmdmedia.blogspot.com, www.ovidan.ro, www.portalulrevolutiei.ro.

* * *

Stimate domnule M. D.

Vă mulţumesc, cu tot sufletul, pentru această trimitere internetistică!!!

...Ei, vedeţi, asta înseamnă să păstrezi elitele unui popor - şi asta înseamnă să aibă, un popor, elite:
a) a păstra elitele - înseamnă a păstra potenţialul de reactivitate vitală, al unui popor, la/faţă de rău, de ticăloşie, de tiranie... - …a ţine trează şi activă, în stare incandescentă, conştiinţa poporului, prin Vicarii Lui Dumnezeu pe Pământ - elitele!; nu ştiu dacă s-a sxchimbat ceva în structura bugetului culturii, din Italia – DAR ACESTE ELITE AU TRAS SEMNALUL DE ALARMĂ: N-am dispărut, n-am murit – suntem aici, vii şi la posturile noastre de veghetori ai Duhului! Dacă veţi continua cu tirania şi cu dispreţul faţă de Duhul Italiei, se vor găsi oameni vii, care să vă pedepsească, exemplar, pentru atitudinea voastră de sfidare mârşavă, la adresa unei ţări care a devenit, în lume, de secole, port-stindardul CULTURII MUZICALE!!!;

b) iar a avea elite înseamnă a avea oameni de mare şi autentică autoritate spirituală, precum dirijorul acesta fascinant şi patriot, Riccardo Muti... Mulţimea din sala de Operă din Roma - ca si mulţimile, în general! - are/au încredere în AUTENTICELE elite şi le urmează, prin foc şi sânge… - …ba chiar mulţimile sunt cele care impulsionează elitele, pentru că simt că elitele îi pot călăuzi să ducă la capăt, acea lucrare pe care ele doar o întrevăd!

…Da, uneori (de cele mai multe ori!), elitele sunt Vicarul Lui Dumnezeu, pe Pământ - mai importante chiar decât... Papa!!!

...Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută! - cât de potrivit este, acest stih, şi pentru România! Dar România nu mai are elite autentice... intelighenţia noastră, într-o majoritate zdrobitoare, este falsă, artificială, prefabricată şi chiar inventată, la televizor – o elită de carton!!! Aşa-zişii noştri elitişti sunt niste lingăi şi yesmani greţoşi şi, deseori, tâmpiţi! ...de tipul acelui Traian Ungurenu, frate mai mic al patapievicilor şi liicenilor şi pleşilor: Gândirea politică a preşedintelui Traian Băsescu a depăşit graniţele Galaxiei... Ptiu!!! - …dar să ştiţi, stimate domnule profesor, ca avem şi printre noi, intelighenţia cea din Moldova, oameni (?!), de fapt, nişte struţo-cămile, care afirmă (citez): Singura ţară din Europa care a luat măsurile cele mai oportune, care să evite criza, este România, graţie lui Băsescu, pe care tu îl tratezi cu tot felul de cuvinte grosiere (...). Băsescu e deasupra oricăror interese personale. Nu va mai candida şi nu mai are nevoie de ademeniri electorale. PESTE 20 DE ANI NE VOM REFERI LA BĂSESCU CA LA UN MOMENT RENASCENTIST AL EVOLUŢIEI ROMÂNEŞTI... Poate că avem undeva, ascunsă, prin colţuri de ţară, AUTENTICA ELITĂ, in status nascendi... – iar nu momâile astea slugarnice şi oligofrene! Dar cei de la putere fac totul s-o sufoce! - s-o facă uitată sau s-o alunge din ţară (deşi, adevăraţii reactanţi/reacţionari refuză, cu obstinaţie, să părăsească Locul Sacru al Patriei!).

...Comunismul bolşevic s-a dovedit infinit mai periculos şi distructiv şi demoniac, decât însuşi fascismul italian, cu toate greşelile, exagerările şi chiar crimele lui! Fascismul italian nu numai că a prezervat aristocraţia italiană (şi, prin ea, o mare parte dintre elitele Italiei!), ci ÎNSĂŞI aristocraţia italiană a sprijinit şi a făcut posibilă ideologia fascistă...! Nu ştiu dacă e bine sau rău (fascismul nu este chiar atât de demonic, pe cât îl prezintă propaganda iudeo-masonică: Riccardo Muti este (după câte-mi amintesc eu) nepotul lui Claudio Mutti, un scriitor fascist, care admira nu fascismul italian, ci... legionarismul codrenist (Rămâne admirabilă, dincolo de controversata latură ideologică, extraordinara acuitate cu care Claudio Mutti - ca şi păgânizantul Evola odinioară - intuieşte elementul spiritual al legionarismului, de o puternică şi declarată tentă ortodoxă; faptul pare cu atât mai curios cu cât avem de-a face cu un om născut şi format în tradiţia catolicismului roman, iar ulterior reorientat [după modelul Guénon] spre islamism [chiar dacă nu într-un spirit radicalist, ci mai degrabă pe linia acelei unităţi transcendente a religiilor propovăduite de un Frithjof Schuon]. Desigur, şi aici, în această percepţie spirituală a aventurii legionare, se simte influenţa catalizatoare a autorului Crizei lumii moderne, dar şi a celui al Revoltei împotriva lumii moderne; totuşi, cel puţin în egală măsură, se simte întîlnirea cu duhul lui Codreanu sau al lui Moţa, cu vizionarismul lor jertfelnic şi cu febra lor eschatologică, în care respiră Tradiţia ignorată a Răsăritului [pe care Guénon însuşi a murit cu regretul de a nu o fi cunoscut la vreme] – cf. Răzvan Codrescu, Cine eşti dumnata, dle Claudio Mutti?) - tocmai pentru că vedea cum fascismul italian elimina elementale spiritualiste, din ideologia sa aplicată, pe când legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu dezvolta, către sublim, TOCMAI spiritualismul românesc: Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul spune Emil Cioran, în 1940, despre Misiunea Mihaelică, asupra poporului român, a lui CZC... Şi avea perfectă dreptate, atunci, Cioran, pentru că, de la CZC încoace, nu s-a mai vorbit de ONOARE, în astfel de termeni, precum în Porunca a 5-a: Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.

...Niciodată nu vei greşi, mergând pe CALEA ONOAREI. Chiar dacă, pe moment, vei pierde totul, chiar viaţa!

Iată cum Ungaria, onorând o alianţă (bună-rea, n-are importanţă: CUVÂNTUL DAT are importanţă, SĂ ŢI-L ŢII!), până la capăt (cea cu Hitler!) este, azi, după 70 de ani, respectată! (şi doar ungurii n-au nici a mia parte din calităţile spirituale şi talentele Neamului Românilor!) - ...iar România, care înfige cuţitul, prin spate, aliatului german (în noaptea de 23 spre 24 august 1944, prin Ordin REGAL! - …tatăl meu a fost la un pas de a-şi urma sute de camarazi-ofiţeri, care şi-au tras un glonte în cap!...ca şi Klapka, al lui Rebreanu, tatăl meu şi-a amintit, în ultima clipă, că are, acasă, trei copii şi... că este creştin!) - da, România este, azi, dispreţuită (nu i se iartă şi, deci, nu i se uită TRĂDAREA, de acum 70 de ani!) şi nimeni nu o ia în serios, şi nimeni n-o respectă (deşi, istoriceşte şi ţinând cont de factorul etnic, este cea mai demnă de respect, pentru că numai prin Neamul nostru, al Românilor, de la Nord şi de la Sud de Dunăre - au căpătat identitate actualele state europene... şi nu mă refer numai la Thraci, ci şi la acţiunea aromânilor/Românilor din Sudul Dunării, scăpaţi de măcelul din Voshopole, din veacul al XVIII-lea! - …prin ei există, azi, un stat modern, numit Ungaria, sau alt stat modern, numit Grecia, sau Serbia, sau Albania etc. etc.!). Dar pedeapsa i-a venit României aproape imediat, prin invazia sovietică şi dezastrul (unic în Europa de Est!) DE A-ŞI PIERDE, ÎN ÎNTREGIME, PRIN EXTERMINARE CONCENTRAŢIONARĂ, AUTENTICA ELITĂ (pentru că cei din intelighenţia trădătoare nu pot fi socotiţi, cu tot respectul pentru talentul lor [tip Sadoveanu...] - elită/elite! N-a avut nimeni încredere în ei, nu i-ar fi urmat, nimeni, în iureşul Cântecului Robilor – din Nabucco - Va piensero...: Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută!

...Azi, la noi, în România cea Văduvă de Elite - este valabilă a doua soluţie, oferită de panseurile amar-glumeţe, pe care mi le-aţi trimis, în e-mail: Dacă toată lumea este de acord cu tine, probabil ca eşti foarte inteligent... Sau s-ar putea să fii... şeful. Valoare de Duh, meritocraţie? Aiurea! Să crape!!! - şuieră unii/majoritatea guvernanţilor trădători de Duh Românesc - precum Băsescu, Boc, EBA şi toţi complicii lor becisnici... – …dar nu mi-e ruşine nici ci aşa-zisa Opoziţie, plină de hiene!!!

...Mâine dimineaţă voi pleca... în Nord - conotaţia poate fi, la rigoare, şi sacră: în Bucovina mea cu sihaştri şi mânăstiri voievodal-muşatine, dar şi la mama mea, care are aproape 90 de ani. Sunt locuri, acolo, unde nu se prinde celularul, d-apoi să se folosească scula asta internetistică. Deci, regretând mult conversaţiile noastre internetistice, schimburile noastre prieteneşti de idei şi opinii... trei săptămâni mă voi debranşa de la lumea asta... poate pentru unele străfulgerări ale celeilalte... mai bune şi, în orice caz, mai luminate!!!

La buna şi curândă re-vedere! - şi:

Doamne,-ajută!

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii