ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 30 (August 2011)

EDITORIAL

DESPRE SISTEMUL DE VALORI

Conţinuturile pline de idei, şcoala, experienţa de zi cu zi, cultura aplicată, informaţia ca noţiune generală, toate acestea converg într-o direcţie ce tine să se suprapună perfect peste conceptul devenit acum titlu. A fi valoros este mai mult decât un standard, este o direcţie pe care individul ca produs al societăţii moderne trebuie să o urmeze. Valoros este un termen greu de etichetat atunci când aceeaşi societate modernă în care trăim se identifică printr-o sumedenie de sisteme, menite să valorizeze, să canalizeze individul dornic să acceadă spre performanţă.

Istoria ne este martoră că vizavi de valoare, fiecare etapă parcursă a avut rolul ei, uneori rol determinant în formarea unor praguri, fără de care nu s-ar fi vorbit acum de autocunoaştere, autoperfecţionare, de stabilirea diferenţei dintre valoare şi non valoare. Sistemul de valori, mă refer la cel singular, particular, ne-a ghidat de la naştere, către ceea ce suntem în prezent. Este evident că acesta se schimbă pe parcursul vieţii, capătă acele valenţe potrivit propriilor aspiraţii de cunoaştere, în perfectă legătură cu mediul în care ne organizăm viaţa. Dacă privim în timp, cu atenţie şi spirit critic, este imposibil să nu distingem faptul că vizavi de acest aspect, valorile faţă de care ne-am ghidat, ni le-am transformat în repere şi s-au schimbat de mai multe ori, devenind de la o etapă la alta mai complexe, mai tentante şi, de ce să nu o spun, mai evidente întru dobândirea pe bună dreptate a termenului.

Cât de eficiente ne sunt sistemele de valori? Ce criterii stau la baza analizei dintre ele? Cum le putem combina pentru a ne atinge scopurile? Sunt doar câteva întrebări ce pot genera munţi de răspunsuri, unele dintre ele atât de complexe, încât ne-ar trebui să ne dedicăm întreaga viaţă studiindu-le în profunzimea lor. Pe de altă parte, societatea în care trăim, prin progresele tehnice, evidente, palpabile, ne oblică să identificăm noi oportunităţi ale cunoaşterii. Este ştiut faptul că la nivel planetar cele două mari forme de comunicare sunt telepatia şi internetul. Dacă prin formă ţine de mediul subtil, internetul – deşi actualmente se găseşte într-o fază incipientă – tinde să acapareze toate domeniile de activitate, impunându-şi totodată propriile standarde, în speţă propriile sisteme de valori.

Pentru a înlesni legătura dintre sistemul de valori şi internet, voi lua un exemplu simplu, la îndemână. Toată lumea ştie că atunci când doreşti să cauţi o informaţie, cel mai la îndemână îţi sunt site-urile dedicate, numite pe drept cuvânt „motoare de căutare”, să zicem Google, în cazul nostru. Pentru a se raporta la sistemul nostru de valori, el trebuie să decodifice în timp record o cantitate enormă de informaţie, de aşa natură ca rezultatul să se apropie de scop. Google va considera relevantă pagina nu cea cu cele mai multe accesări raportate la extensia termenului sau expresiei postate în bara de căutare, ci acea pagină care a fost „povestită”, adică pagina pe care alte persoane au considerat-o relevantă în căutări similare. Vor fi astfel afişate, în ordine descrescătoare, cele mai „citate” site-uri, şi nu cele mai căutate. Citarea are loc prin postări paralele, prin expedieri de linkuri spre paginile respective.

Raportându-ne la sistemul de valori constatăm că această metodă de căutare nu este una tocmai facilă, din cauza subiectivismului. Nu este neapărat de bun augur faptul că majoritatea au accesat un site, că susţin la urma urmei o anumită părere şi că acea idee este una bună, adevărată. Dar internetul presupune comunicare, adică tocmai interacţiunea dintre sistemele de valori ale fiecărui individ în parte. În mod automat apare influenţa de la cei care consideră că ceea ce este postat este important, frumos, adevărat pentru ei, chiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa. Influenţa recomandării circulă în ambele sensuri: recomandăm şi suntem recomandaţi. Ne place ceva, impunem argumentele către acea direcţie şi în felul acesta devenim credibili.

La nivel mai mare, să zicem de ordin politic, valoarea capătă caracter de masă. Din acest punct de vedere merită amintite cele două mari sistemele de valori occidentale, fundamentale: anglo-saxon, caracterizat prin pragmatism şi eficienţă dusă până în pragul expresiei de „viaţă în stil american” şi sistemul francofon, bazat pe umanism, pe ponderat şi toleranţă. Conceptul de viaţă anglo-saxon este cel care de multe ori impune democraţia prin forţă, aceasta este şi explicaţia de altfel prin care observăm că nu există punct nevralgic pe planetă, din punct de vedere militar, fără să nu fie implicată armata americană şi/sau britanică. concepţia pragmatică direcţionează întreaga atenţie în sfera profitului, viaţa socială nefiind decât o copie la scară mai mică a vieţii economice, întreg ciclul vieţii nefiind raportat la altceva decât la aspectele câştigului imediat. Desigur, o astfel de filosofie de viaţă generează inechitate, injustiţie socială şi totuşi, acest tip de cinism conferă drum sigur către progres.

În contrapondere, sistemul de valori francofon aduce în discuţie problema lumii a treia, pune la aceeaşi masă a tratativelor pe toţi conducătorii de stat, pentru a contracara tendinţele hegemoniste ale Statelor Unite şi a obţine o şi mai mare diversitate culturală. Un gest similar a făcut Franţa şi când a decis ca Bucureştiul să fie gazda sommit-ului NATO de acum câţiva ani, insistând pe o ţară care chiar dacă nu mai este francofonă decât cu numele, dar măcar să diminueze expansiunea anglo-saxonă din Europa de Est.

Din acest exemplu se distinge foarte clar că ierarhia valorilor şi interacţiunea conferă sistemului caracterul distinct. Materialismul este combătut, în acelaşi timp nu există lume numai pentru bogaţi sau numai pentru săraci, vorbim de egalitate şi echitate, dar nu există sistem de valori, decât la modul utopic care în plan aplicativ să le exemplifice la modul propriu. Toate aceste macrosisteme induc şi se regăsesc în proporţii diferite în conceptele personale, în inventarul de valori individuale, iar interacţiunea cu ceilalţi membri ai comunităţii, ai societăţii, duce în mod cert la completarea sistemului individual, prin împrumuturile benefice, prin acele împrumuturi apte de a ne atinge propriile năzuinţe.

Am adus în centrul atenţiei acest concept pentru că de multe ori schimbările, trecerile de la un sistem de valori la altul, creează vid, sau induce starea de saturaţie, motiv pentru care standardele scad, ceea ce duce în mod sigur la regres. Contextul social-politic al zilelor noastre este indubitabil un astfel de exemplu negativ, în care tinerii sunt lipsiţi de exemple pozitive pe care să le urmeze, iar sistemele de valori, mai mici şi mai mare se contrazic în idei, se combat, generând instabilitate şi dezbinare. În acest fel apare conflictul social şi de aici şi până la anularea valorilor autentice şi înlocuirea falsităţi nu e decât un singur pas.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

HERCINICUL - INTERVIU CU POETUL ION TUTUNEA

Motto: „Un ţipăt incandescent sunt pictat iluzoriu pe pânza văzduhului cu gânduri înspinate plantate într-o învingătoare tristeţe” (Sânge Nocturn).

„…o luntre de teama ancorează în speranţa nesigură încremenită pe lespede şi cade spasmodic un clopot de cântec” (Pluteşte cuvântul).

Puţini îşi mai amintesc cu exactitate când a apărut în peisajul Tulcei aceasta figura aparte chiar şi pentru această localitate obişnuită de secole cu diversitatea, însă se pare că mai ales începând cu anii 2000, a devenit nelipsit de la manifestările cultural artistice ale oraşului. Personal, l-am zărit pentru prima data în urmă cu câţiva ani. Mărunt de statura, rubicond (pe atunci) cu o barbă stufoasa care-i acoperea în mare parte obrazul şi cu o voce puternica, ce făcea ca ochii trecătorilor să se întoarcă spre el, discuta cu o persoana în Piaţa Civică. O cruce uriaşă care ieşea în evidenţă peste negrul îmbrăcăminţii îi acoperea ca o platoşă pieptul. Am aflat că era poetul Tutunea Ion. Hercinicul - aşa cum se recomanda el multora.

De ce Hercinicul? Pentru că – avea să-mi răspundă el nedumeririi – se considera într-un anume fel „hrănit” de seva acestor atât de vechi munţi şi pentru că îşi dorea ca asemenea acestora, în pofida anilor care treceau peste el, să nu se înconvoaie şi să rămână la fel ca ei, „semeţ” în picioare. Cu timpul, am început să observ faptul că şi felul în care se îmbrăca părea să fie pentru el – voluntar sau involuntar - un mod de a transmite celorlalţi stările sale sufleteşti; nu spunea direct cum se simte, dar putea să vadă ( şi să înţeleagă) toată lumea. Extrapola şi la acest nivel modul său atât de sugestiv de comunicare. Şi părea să stăpânească foarte bine acest alfabet pentru mulţi secret de culori, de sunete, de gesturi, semne şi simboluri, pe care le convertea apoi în metaforele ce păreau să curgă nestăvilite precum o ploaie torenţială în poeziile sale, o adevărată odisee a căutării de sine şi a locului său în lume: ”Arcuşuri de vânturi pe strune solare împrăştie duhul bălţii înceţoşate pe reptila drumului tutuniu şerpuitor printre sălcii plângătoare căscând scorburi precum suspine putregăite / Treceam îngropând răsărituri sub pleoape / Egretele silabiseau începutul luminii precum triste ţipete ale oglinzii apei înspre cerul încă nedezvelit nedezvăluit”. Trecând prin lume cu sufletul mereu „nevindecat de albastrul chinuit înspre inevitabila înnoptare” îşi ascundea vulnerabilitatea de „trup transparent de zâmbet ciuntit” sub armura ce „îşi creşte solzii zalelor pe dinăuntru”, ceea ce-l făcea mai puţin accesibil înţelegerii celorlalţi.

Singurul sprijin pe care-l recunoaşte şi-l acceptă este cel divin: „când pământul fluieră-n trestii ca-n flaute supt lumânări de castani înstelaţi alb pe câmpuri domesticite unde răsună prin sângeriul de maci precum din nişte insule roşii numai adierea cuvântului Tău - Adevăr grăiesc vouă - şi chipul îşi înfloreşte din amarul sacrificiului doar zâmbete şi lumină”.

Identificându-se cu modelul arhetipal Cristic :”Iertaţi-mă sunt înfiat de Domnul nemuririi de-aceea Lumea doar prin mine plânge…”, îşi descoperă puterea de a renaşte din efemer şi de a găsi în aparentul nonsens, sensul existenţei sale: „nespovedit cum rup tăcerea şi umplu biserica şi văzduhul cu sângele meu care este cuvântul / Tăria mea este simţirea că nefiind exist pretutindeni dintr-o fântână pre mine însumi mă izvorăsc şi pe frunte dungi îmi taie lama amurgului şi curcubeul în vise păstrat ca într-o raclă fără pereţi unde locuiesc dreptcredincioasele mele gândiri”(Născut din ploi).

Pentru veşnicie legat de spaţiul mirific al copilăriei sale, pe care-l numeşte „o sfântă harababură de culori numai dumnezeieşti ţâşnite la fiecare pas de pământ devenit imaginea înălţării – Delta – altar imperial statornicind renăscarea destăinuită în asfinţit feciorelnic de plânset marin…”(Liniştitoare jeluire), va simţi şi va auzi mereu, nu doar pe orga trestiilor ci şi în adâncul său acest adevărat cântec de sirenă ce răsună din însăşi fibra fiinţei sale: „prin sângele meu bolta începe să cânte cu note de sălcii prin sălbatică frumuseţea pădurii şi stelele sunt litere de foc prin care citesc nemărginirea chiar daca sufletul meu este uneori un infirm mergând braţ la braţ cu Dumnezeu preschimbându-mă în limba clopotului universului”(Valuri stârnite), pentru a încânta sufletul cititorului cu versurile sale ” scrise cu rouă de suflet în concertul pontic unde delfinii scriu semne ciudate peste pieliţa apei crispate când pescăruşii sunt igliţe albe şi cos văzduhul cu oglinda întunecată”(Sonată în amurg).

Sunteţi o persoana care iese cu uşurinţă în evidenţă în orice grup de oameni, însă cu toate acestea, puţini sunt cei care vă cunosc. Dacă ar fi să vă prezentaţi cititorilor revistei succint, uzând doar de afirmaţia „eu sunt”, ce aţi dori să afle ei despre d-voastră?

În primul rând sunt un om ca toţi oamenii, un om simplu, care ştie că menirea lui este să scrie despre ceilalţi privind omul prin el. Sunt foarte retras…aparent uşor sociabil, dar mă dezvălui destul de greu; aşa am fost de mic copil, un singuratic căruia totuşi îi place să fie prezent în mijlocul oamenilor…pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine decât prin ceea ce scriu. Însă în ceea ce scriu întotdeauna mă implic total; în acel moment nici nu mai exist, sunt risipit, sunt cu totul în tot ce scriu, în bucata de viaţă căreia îi dau de fapt viaţă.

Care este cea mai timpurie şi totodată cea mai vie amintire din copilărie?

Da, mi-am petrecut copilăria la Sulina; eram şi atunci singuratic şi nu-mi plăcea să mă joc cu copiii. Stăteam foarte retras şi mă jucam de unul singur…

Vă jucaţi de-a?

De-a războiul! Ţin minte că făceam fel şi fel de tabere, de maşinuţe, tancuri, războiul era început de fiecare dată de partea adversă, iar eu eram ascuns după nişte dealuri, dar eram cel ce trebuia să câştige întotdeauna… Şi ieşeam învingător, însă printr-o pace care nu se lăsa prea mult aşteptată, nu erau cu prea multe crime… se băteau, se băteau taberele între ele, dar cădeau la înţelegere şi ajungeau la o prietenie… de fapt scopul războiului chiar acesta era… să se ajungă la o prietenie câştigată prin război, de fapt, aşa cum îmi place şi acum… îmi place duelul de idei care este benefic pentru ca tu să ajungi să fii tu însuţi.

Despre părinţi ce ne puteţi spune? Ce relaţii aţi avut cu ei? Cu care din ei, acum peste ani, credeţi că vă asemănaţi mai mult?

Cu nici unul !... Abia pe la 52 de ani am aflat că eu sunt adoptat. Mereu simţeam o reţinere faţă de ei… nu le-am spus tată şi mamă, ci Baronul şi Baroniţa (ştiam pe atunci despre baronul Munchausen). Până la 15 ani devorasem toată biblioteca Casei Armate din Sulina. Am primit chiar şi o insignă pentru aceasta şi o diplomă...Bătrânul a fost medic militar la Sulina, apoi a fost mutat la Tulcea, pe când intram in clasa a VIII. Clasele VIII-XI le-am făcut la Liceul 2, prin transfer de la Liceul 1, unde avusesem dificultăţi cu profesoara de latină. Iar mama, fusese soră medicală, dar nu o lăsase bătrânul să mai profeseze. De ea am fost mai apropiat.

Până la 4-5 ani nici nu ştiam să vorbesc româneşte; am învăţat la şcoala elementară din Sfântu Gheorghe, unde (m-au cam păcălit) m-au înscris întâi cu creionul în catalog şi apoi la şapte ani a trebuit să repetat clasa, deşi învăţam foarte bine. După liceu, am urmat Facultatea de Drept din Bucureşti - unde se spunea că se intra doar cu pile - şi am dat admitere fără ştirea părinţilor, doar pentru a le demonstra ce pot. Am intrat cu bursă, am terminat cu bursă. În liceu am început să public pentru prima dată; întâi în Dobrogea Nouă, apoi în Scânteia Tineretului…publicam mult în liceu. Vera Lungu de la Dobrogea Nouă mi-a publicat chiar şi un profil literar.

La facultate, am fost ultima promoţie cu studii de cinci ani. Şi pentru că am terminat cu zece am avut posibilitatea să aleg şi am ales Bucureştiul. Eram deja căsătorit şi aveam doi copii când am terminat facultatea. Pe soţia mea am cunoscut-o ca bibliotecară – nu reuşise de prima dată la facultate - în satul bunicii materne Gropsani din Oltenia. Acolo obişnuiam să mă duc în fiecare vacanţă, pentru că trebuia să o ajut pe bunica – ea era oarba şi surdă de la 28 de ani printr-un accident stupid; purtând coşul pe obranic – un fel de covrig făcut din cârpe întărite cu sârmă ca să aibă coşul purtat pe cap stabilitate. A prins-o ploaia şi cum avea sodă caustică în coş, i s-a scurs peste urechi şi ochi...

Natalia, aşa o chema pe fata care avea să-mi devină soţie, a intrat şi ea la facultate în sesiunea de toamnă, tot cu bursă şi ne-am căsătorit, deşi mă jurasem să nu mă însor până pe la treizeci de ani.

Abia prin anul trei am putut să locuim împreună, pentru că noi nu aparţineam de aceeaşi facultate. Şi ea a terminat tot cu media zece. Apoi, am rămas în Bucureşti la un institut militarizat de cercetări componente electronice ca jurist consult până în 1985/86, când soţia mea care împlinea 38 de ani, a decedat…Cancer. După decesul soţiei, în 1986 am plecat în Italia… Nu mai făceam faţă stresului de la serviciu, nu mai dădeam randament…am făcut depresie grava. am fost internat…La serviciu eram deja evitat şi nu mi se mai dădea nimic la semnat… Iar copiii au rămas în grija baronilor…as vrea sa trec peste asta…

Şi cum aţi ajuns în Italia?

În Italia am ajuns fiind la cenaclul Nicolae Labiş condus pe atunci de Eugen Barbu. Aveam un grupaj de versuri – în acea perioadă nu scriam elegii ci sonate …devenisem un hamletian…şi în 1969 l-am cunoscut pe Eugenio Montale care venise să-şi lanseze o carte acolo, la Casa Scriitorilor şi când mi-am citit şi eu poeziile, i-au plăcut; cred ca erau cam în stilul lui… şi fiindcă i-a plăcut cum scriu, m-a invitat să vin pe la el în Milano când voi avea ocazia. Aşa că atunci când am plecat în Italia, m-am dus direct la el (de fapt la fiul sau, pentru că el între timp decedase) şi am colaborat la Corriere de la Serra. Am fost ajutat şi cu o garsonieră în care mi-am deschis un birou de avocatură pe teme de succesiune. Cunoşteam limba italiana aproape bine şi pe parcurs m-am perfecţionat. Şi tot aici mi-am cunoscut şi actuala soţie.

Fiecare om primeşte de la părinţii sau uneori tutorii săi, o zestre ereditara şi educaţională. Că este mare sau mica, de voie sau de nevoie, atunci când vine vremea, orice tânăr şi-o ia în primire şi pleacă pe drumul vieţii cu ea. Dumneavoastră cum consideraţi că a fost…talantul primit? Şi cum credeţi ca l-aţi utilizat?

…Numai de la Baronul am învăţat ceva. El a vrut de fapt să înfieze o fată…am aflat prea târziu, la 52 de ani. M-a îndemnat într-adevăr să scriu…păcat că nu-i plăcea deloc muzica simfonica şi că era rigid, avea multe reguli…de fapt ei ţineau la mine foarte mult, însă ca la un bibelou şi nu-mi plăcea deloc asta, dar erau şi foarte severi; de exemplu, eu nu am stat cu ei la masa pana la 14 ani – nu se cuvenea… El a fost cel care m-a iniţiat şi m-a provocat să dezleg cuvinte încrucişate, ceea ce m-a ajutat mai târziu, m-a îndemnat să citesc multă istorie, geografie, m-a învăţat şi astronomie…Fiind plecat cu vapoarele, când se întorcea mă lua şi îmi arata toate constelaţiile…iar de Ziua Marinei mă lua cu dragorul pe mare. M-a învăţat să fiu aspru ca un marinar. Mama însă, mă considera un fel de păpuşă a ei şi până în clasa I-a m-a purtat cu rochiţe şi spielhosen. Preferam sa stau singur şi să citesc, să scriu... În clasa a patra am scris şi am pus în scena o piesă de teatru. Se bucurau părinţii că stăteam şi citeam, scriam şi nu mă duceam să fac prostii…

Nu trebuie să mai întreb dacă sunteţi un om credincios, pentru că acea cruce pe care o purtaţi pe piept sta mărturie fără echivoc, însă aş dori să ştiu când şi cum s-a produs apropierea de credinţă.

Da, eu de mic am fost credincios. Şi aveam un conflict permanent cu baronul pe tema asta. Eu, împreună cu un prieten mă mai duceam şi la Biserică şi la slujbe, ascultam şi muzică religioasă. El însă, voia să-mi insufle ideea că nu există Dumnezeu. Nu ştiu cât de ateu era el cu adevărat, dar mi-a părut tare parşiv, pentru că la bătrâneţe şi mai ales când s-a îmbolnăvit – a devenit epitropul bisericii şi a spus:” lasă că o fi şi Dumnezeu bun la ceva”… Nu ştiu cum de am devenit eu credincios. Poate pentru că eram printre lipoveni şi ei sunt foarte credincioşi; cred că nu există popor mai credincios ca ruşii lipoveni. Iar crucea am început să o port cam în urma cu 11 ani, când după o discuţie cu Baroniţa care mă chema la Gropşani să rămân acolo, că acolo este pământul familiei, iar eu nu mă simţeam deloc legat de locurile acela şi mai degrabă mă duceam în pădure unde era un râu. I-am spus că pe mine nu mă leagă nimic acolo, pământul acela… daca nu avea o baltă, nu simţeam că-mi aparţine. Mi-a spus să mă duc la lipovenii mei, că sunt lipovean ca ei… Atunci mi-a confirmat că ea este mama …care m-a crescut.

Deci purtarea crucii a însemnat o afirmarea a identităţii?

Da. Si sunt şi membru la Comunitatea Ruşilor Lipoveni.

Aţi scris mult; poezie, proza, reportaje…Totuşi se pare că sunteţi mai ataşat de poezie, de jocul cu metafora. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

Poezia a fost prima dragoste. Si aici a avut un aport tot baronul, care obişnuia să îmi dea un cuvânt, apoi două, în joacă, apoi îmi cerea o propoziţie care să rimeze…şi aşa, ceea ce a început ca o joacă, a devenit o necesitate. Simţeam că nu trăiesc daca nu vorbesc în versuri. Simţeam de pe atunci că poezia este în mine.

Primul volum de versuri când l-aţi publicat?

În 1971, la editura Eminescu –„ Vina culorilor”.

Ce anume vă stimulează creativitatea, ce stări, momente, situaţii?

Îndeosebi noaptea…nu dorm până pe la patru…uite, acum tocmai am terminat 30 de poezii, le-am scris cu mâna stângă; prima data nici mie nu mi-a plăcut cum am reuşit să le scriu, apoi le-am transcris…pentru că nu-mi place să scriu la maşina de scris sau calculator.

Aţi activat în cadrul multor cenacluri literare. V-a ajutat frecventarea cenaclurilor literare să vă formaţi ca scriitor? Aici în Tulcea din câte ştiu, nu există cenaclu literar. Care credeţi că ar putea fi motivul? Îi resimţiţi lipsa? Ce ar însemna pentru cei care scriu un cenaclu literar ?

Da, a existat iniţial cenaclul Panait Cerna…pe când eram student. A mai existat şi cenaclul Cafeneaua Literara înfiinţat după anul 2000 şi care a funcţionat cam doi ani. Reuşisem să atragem şi pictorii şi actorii, era un program bun, cu expoziţii de pictură, cu vernisaje, citeam poeziile unor poeţi acum dispăruţi dintre noi, Nichita şi Petre Lazăr… Nu a rezistat…Comportamentul unora, al altora…

Pe dumneavoastră v-a ajutat frecventarea cenaclurilor literare să vă formaţi ca scriitor?

Cred ca da. În primul rând critica primită încă de la primele poezii, din partea ziarelor la care trimiteam spre publicare. Încă de pe când eram elev în clasa a patra şi trimiteam la Scânteia Pionierului, îmi răspundeau cu scrisori de încurajare şi mă îndemnau să citesc mai multă poezie contemporană, ceea ce m-a îndârjit şi m-a făcut să renunţ pentru o perioadă la scris şi să citesc cam vreme de şase luni, poezia contemporană. Cenaclul este o pepinieră de dezvoltare a talentului.

Eu am învăţat multe la cenaclu. În Bucureşti, pe când eram student, am avut ocazia să îi cunosc pe Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu… am fost apreciat în cenaclul Nicolae Labiş, am reţinut observaţiile pe care mi le-au făcut în legătură cu rimele, care ar fi fost de dorit să nu fie facile aşa că am început să caut acele cuvinte neaşteptate… ca până la urmă să mă surprind pe mine însumi…Uneori, parcă nu-mi vine să cred că eu sunt cel ce a scris unele dintre poezii.

Până la această vârstă, aţi parcurs un drum lung prin viaţă, presărat uneori cu nemulţumiri, cu eşecuri, sau cu bucurii, cu realizări. A existat totuşi un moment de cumpănă în urmă cu câteva luni… Aţi fost patru zile în comă, însă până la urmă, v-aţi întors printre noi. Acest… răgaz, această pauză de tot ce însemnă cotidian, v-a făcut să vedeţi viaţa cu alţi ochi?

…Pentru prima dată am simţit că pot să mor şi mi-a fost frică... Simţeam că nu am terminat tot ce am de făcut... Am o carte de proză care stă să apară - romanul meu - este autobiografică. Acolo este toata viaţa mea şi trebuie să o reiau…a fost scrisă din greu; am rescris-o deja de trei patru ori, pentru că simt că trebuie să fie ieşită din comun…după cum şi viaţa mea a fost ieşită din comun. Romanul trebuie să reflecte în aceeaşi măsură personalitatea eroului…cam neînţeles…de fapt aşa cum sunt eu. Sunt puţini cei care îmi înţeleg poezia. Mulţi spun că le place cum scriu, că poezia are imagini, dar… că nu o înţeleg. Şi eu trebuie să le explic că există o cheie care de cele mai multe ori se regăseşte în titlu şi că tot ce o învăluie este artificiu.

Aţi scris şapte volume de elegii…

Şapte, este cifra mea. De fapt am început să lucrez la volumul al nouălea de elegii(cel de-al optulea nu este încă tipărit). Dar de cifra şapte se leagă tot, inclusiv naşterea mea. Sunt născut pe 7 iulie, pe şapte este Sfântul Ion, sunt şapte minuni, şapte arte…totul este pe şapte, culoarea violet (preferata) este capătul culorilor… rogvaivul are tot şapte culori, lumea este făcuta în şapte zile…

Proiectele de viitor?

Voi continua să scriu. În primul rând trebuie să termin romanul care a avut mai multe titluri, dar până la urmă a rămas la „Întoarcerea în noi”, ca să spun cu acest titlu totul şi să nu-l mai numesc autobiografic. Va fi un roman autoanalitic – o clarificare a luptei cu mine însumi pentru a ajunge la lumină.

a consemnat, Tania Nicolescu (Tulcea)


 

CĂRŢILE ZEIT

INDRIS, DE LILIANA SPĂTARU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2008

Liliana Spătaru continuă aventura sa lirică în acelaşi mod în care ştie să se exprime cel mai bine, adică punând cititorul într-o oarecare stare de derută intelectuală, capabilă apoi să pregătească starea de receptare optimă a mesajului poetei.

Volumul, care tocmai vede lumina tiparului, se vrea o culegere din cele mai noi producţii ale autoarei, aflate sub semnul surprizei şi al introducerii poeziei române în circuitul unui proiect internaţional care are drept principal obiectiv înnoirea poeziei europene la nivel de expresie, pornind de la premisa că lumea în care trăim cunoaşte o desensibilizare accentuată. Este un lucru cert că tinerii citesc din ce în ce mai puţină poezie, după cum la fel de sigur este că a-ţi exprima deschis sentimentele, a vorbi despre emoţiile tale, este un semn de slăbiciune, dacă nu de negare a propriei fiinţe.

În diferite medii din Europa se vorbeşte chiar despre faptul că, în secolul nostru, poezia este un mod anacronic de manifestare spirituală, că poezia a murit şi că în locul ei trebuie ca lumea să pună altceva, mai cool, mai strong, mai artificial.

În faţa unor asemenea idei, poezia şi poeţii trebuie să găsească răspunsuri fericite, în măsură să anuleze pesimismul şi să legitimeze dreptul dintotdeauna al omului de a se mira, de a lăcrima la ivirea unei surse de emoţie, de a exista altfel decât sec, mecanic, rece. Omul este jumătate raţiune şi jumătate suflet şi are dreptul ontic de a-ţi legitima în faţa oricui, şi mai ales a lui Dumnezeu, partea care ţine de trăire şi nu numai pe aceea a raţiunii.

De la asemenea idei a pornit şi poetul spaniol Isidro Iturat, în anul 2000, când a demarat un proiect, gândit pentru a reînnoi poezia europeană. Acest proiect are în centrul său o nouă formă fixă a poeziei şi anume indris-ul, ceea ce ne duce cu gândul că acest concept ar putea fi o anagramă a însuşi prenumelui iniţiatorului.

Isidro Iturat porneşte de la o construcţie în formă fixă a poeziei, mult cultivată în Italia în Duecento, sonetul, adică o poezie alcătuită din 14 versuri, două catrene şi două terţine.

Dincolo de arhitectura sonetului, importantă rămâne simbolistica pitagoriciană a numerelor. La nivel de simbol, numărul patru este materia densă, pământul, teluricul, în vreme ce numărul trei reprezintă materia subtilă, de extracţie spirituală, mişcarea, devenirea, posibilul. Suma celor două numere dă şapte, număr sacru care exprimă armonia universului, “nunta dintre cer şi pământ”.

Indris-ul devine astfel o esenţă a sonetului, o încercare de reelaborare a acestuia. Indrisul este un sonet alcătuit din două terţine şi “două strofe din vers unic”, rezultând o organizare a materiei poetice de forma 3-3-1-1.

Poetesa uruguaiană Teresa Marzialetti a căutat deja alte combinaţii posibile, aflate dincolo de forma gândită de Isidro Iturat şi descoperind încă cinci posibile înfăţişări ale indrisului, astfel: 1-1-3-3, 3-1-3-1, 3-1-1-3, 1-3-3-1 sau 1-3-1-3.

După cum se poate observa, avem aici o aşezare a materiei poetice în tiparele simbolice ale numerelor care este, de altfel, o caracteristică a tuturor formelor fixe de poezie.

Liliana Spătaru pare a stăpâni asemenea frumoase taine şi nu se sfieşte să abordeze şi alte dificile tipare poetice, precum tanka, poezie cu formă fixă, consacrată în literatura japoneză, formată din cinci versuri cu o amprentă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7, în care prima parte este kami - no - ku (fraza superioară), iar cea de-a doua este shimo - no - ku (fraza inferioară). Din tanka se trage haiku-ul, termen creat de Shiki Masaoka şi care este o formă poetică foarte codificată, cu o puternică încărcătură simbolică şi a cărui paternitate este atribuită poetului japonez Basho (1644 - 1694).

Sunt de găsit în cartea Lilianei Spătaru şi alte poezii în formă fixă, precum rondou-ul, poezie cultivată de poeţii francezi din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, formată dintr-o pentadă, un catren şi o sextină, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor două strofe sunt, de fapt, începutul primului vers al poeziei sau triolet-ul, poezie alcătuită din opt versuri, uneori şapte, în care primul vers este identic cu al patrulea şi cu al şaptelea, iar cel de-al doilea este identic cu cel de-al optulea şi în care a doua rimă nu apare decât în versurile 2, 6, 8. Această poezie era înrudită cu rondel-ul (la început trioletul se numea chiar rondel simplu), poezie cu care autoarea îşi decorează cartea, ca şi cu alte poezii în formă fixă cum ar fi gazel-ul, sonet-ul sau glossa, într-o frumoasă demonstraţie de virtuozitate.

Un lucru e sigur, Liliana Spătaru adoptă în noua sa carte formula poeziei în formă fixă, care este de natură să disciplineze materia poetică, dar şi gândirea. Iar această disciplină este principiul ordonator al întregului univers, visul oricărui poet adevărat.

Din punct de vedere tematic, poezia autoarei noastre se structurează în jurul câtorva simboluri obligatorii ale poeziei române, dintre care nu putea să lipsească Mihai Eminescu: “Suntem Mihai Eminescu,/ Şi ardem prelung, pentru trezirea noastră/ Şi-ngenunchem durerea. Ca pasărea măiastră/ Pe lângă plopii fără soţ - vorbire./ Zburam neîncetat spre mântuire!/ Înfăşuraţi în pânza albă - nemurire/ Suntem Mihai Eminescu./ Pe acest pământ, roată de iubire!”, evident totul transpus sub formă de indris.

Experienţă unică la nivelul poeziei brăilene, cartea Lilianei Spătaru ar fi avut mult de câştigat dacă, pe alocuri, nu s-ar fi auzit ecourile unui romantism minor, de extracţie dimitriebolintineană. Însă, dincolo de impresia de discret disconfort pricinuită de asemenea ecouri, experimentul propus de autoare pare să fie o reuşită, fie doar şi prin unicitatea demersului liric întreprins.

Constantin Gherghinoiu


 

REVERENŢE CRITICE

IMPRESII DE LECTURĂ: GÎNDUL MEU.

CUM AM DEVENIT POET – IONUŢ CARAGEA

Cu poetul Ionuţ Caragea „am stat de vorbă” aseară, o oră sau două, nu ştiu cât a durat confesiunea făcută în volumul „Gîndul meu. Cum am devenit poet”, căci despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisă pe atât de profundă şi tulburătoare, în care realitatea şi revelaţia, sentimentele şi resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „născut pe Google”, cum este numit de unii critici literari.

Pe firul naraţiunii am descoperit un împătimit al trăirilor extreme, a cărui viaţă nu se poate desfăşura la cote normale, totul tinzând către superlativ. Cu o sinceritate dezarmantă, îţi (îşi) deschide porţile sufletului şi povesteşte despre iubirile care l-au mistiut, despre neîmplinirile, decăderile şi tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii.

Moartea îi dădea târcoale, îndemnându-l să se arunce în gol... doar sufletele alese îşi pot recunoaşte greşelile, mai ales în faţa publicului. Nu ştiu dacă pot să-i spun public, după intimitatea sufletească simţită prin această destăinuire, mă consider un prieten, un părtaş al suferinţei, al decăderii, al nebuniei şi în acelaşi timp al înălţării pe altarul poeziei.

”Arta cere sacrificii”, fiecare artist zideşte mai devreme sau mai târziu în el sau alături de el o Ană, ca temelie a unei opere de mare valoare. Poetul şi-a zidit iubirea, s-a călugărit în propria umbră şi trăieşte zidindu-se la rândul lui în cuvinte, sacrificându-şi timpul şi sănătatea. Poetul se zugrăveşte pe sine ca pe o biserică în care „moartea este doar o mângâiere”, o combinaţie între real şi uman (este când D-zeu când narator), menită să răscolească, să dezrădăcineze emoţii încremenite în adâncurile fiinţei.

Prima parte a cărţii se desfăşoară în lumina căutărilor, a neliniştilor provocate de incertitudini şi nehotărâre până când, într-un final, proaspătul căsătorit pleacă în Canada cu femeia visurilor sale. În ţara de adopţie, a cărei societate nu avea să-i aducă stabilitatea emoţională de care avea atâta nevoie, şi după o perioadă de „tatonări”, rămâne singur. Începe „O nouă viaţă” şi scrie cum este „să fii singur într-o ţară străină/ să vorbeşti o limbă străină şi să te desparţi de fiinţa pe care o iubeai cel mai mult pe pământ”.

Iată cea mai mare dezamăgire, cea mai amară deziluzie pe care o poate aduce un vis neîmplinit. Sentimentul de singurătate este copleşitor. Rătăcit, frustrat, Ionuţ găseşte un refugiu (băutura) în braţele căruia se aruncă orbeşte, motiv pentru care ajunge într-o stare de sănătate deplorabilă. Această perioadă, cred eu, este cea salvatoare, căci începând procesul de autodistrugere a reuşit să macine toate sau aproape toate resentimentele până când a descoperit că „templul iubirii nu se află într-o femeie” ci în el insuşi.

Perioada care urmează este critică din punct de vedere fizic. Durerile îi devin muze şi scrie poemul „Delirium tremens” în care se descrie, printre altele, „un călăreţ spaţial ce se pierde în galopuri de anorexie mintală”. În acest moment al vieţii sale apar, şi poate nu întâmplător, doi prieteni care îl încurajează şi îl susţin: poeţii Adrian Erbiceanu şi George Filip.

Deşi lucra ca instructor la un centru sportiv şi făcea parte dintr-o echipă de rugbi, înstrăinarea îl roade - „când eşti singur, înconjurat de străini/ Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă pe alte continente” - şi vede „patria cimitir de cuvinte pierdute printre atâtea limbi covărşitoare”.

Neputându-se adapta societăţii canadiene coboară în propria fântână de unde îşi adapă neputinţa cu taina sfântă a cuvintelor: „nu mai aveam dorinţe fizice şi nu mai voiam o relaţie. Găsisem modalitatea perfectă prin care să mă schimb, să devin fluturele care iese din coconul propriei suferinţe şi închideri în sine”...

După un an de singurătate înfiripă două relaţii doar pentru a şti că „amorul îi mai provoacă aceeaşi plăcere ca şi înainte”, fără însă a-i satisface nevoia sufletească de a dărui, de a se dărui, fără a reuşi să umple măcar un strop din golul lăsat de Alexandra.

În postările lui pe Internet este fascinat de o puştoaică pe care ajunge să o iubească nebuneşte şi pentru care se întoarce în ţară, îndrăznind chiar să se gândească şi la o posibilă căsătorie. Împrejurările stau şi de această dată în calea fericirii lui, astfel încât se întoarce în Canada la fel de singur şi deznădăjnuit.

Urmează a doua cădere în care scrie volumul „Donator universal”. Într-unul din poeme declară: „uneori cred că toate zilele sunt la fel de curve/ iubesc doar aceste nopţi văduvite de soare/ încercând să-mi ghicesc singur în palme apropierea morţii”. Sub influenţa gândurilor negre care îl trăgeau tot mai jos îşi imaginează zborul de la etajul 22 al apartamentului unde locuia, până când, într-un moment de cumpănă şi revelaţie, are curajul „să privească drept în faţă”, într-un panou publicitar, chipul lui Iisus răstignit pe cruce, alături de mesajul „şi EL a donat”. Astfel înţelege, în sfârşit, scopul acelor chinuri de până atunci: „trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte”.

De aici şi până la destinaţia spirituală nu era decât un pas spre sine... Eliberat, oarecum, şi de cea de-a doua mare iubire, iubiri despre care spune că au fost „elemente declanşatoare şi marcante în formarea mea ca poet”, trăieşte o perioadă în care „singurătatea şi lectura masivă îmi rămăseseră singurele muze”. Flămând de cuvinte scrie : „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine/ şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa/ şi taie capetele plecate ale spicelor de grâu/ fără să-i pese că şi oamenii, au capetele plecate în faţa morţii// moartea cuiva este foamea altcuiva...”.

În sfârşit, liniştit şi resemnat în faţa propriului destin, ne mărturiseşte : „eu devenisem poezia, eu eram templul ei, eu eram rana vie care nu se putea cicatriza”. Şi ca o ultimă nebunie..., decide în mai 2011 să scoată ultimul volum de versuri!

Mă opresc uimită şi citesc fără să îmi cred ochilor! Renunţare după atâta zbatere? După atâtea încercări de a rămâne pe linia de plutire? De ce?

Dar răspunsul autorului vine să-mi aducă o speranţă: „nu eram singur, oamenii credeau în mine, aveau nevoie de mine. Iar eu, la rândul meu, trebuia să strâng din dinţi şi să merg până la capăt” (...) „Spusesem eu Adio Poeziei?” „Sfârşit?”

Orice pare un capăt, un sfârşit, este un nou început domnule Ionuţ Caragea şi sper că începutul a fost în cadrul cenaclului Lira21, unde aţi fost invitat şi, îmi place să cred, aţi găsit acea oază de linişte atât de necesară creaţiei...

Mihaela Aionesei (Târgu Mureş)

 

OCHIUL SFINXULUI

(ESEU DESPRE ROMANUL POLIŢIST)

1. SFINXUL ŞI CADAVRUL

Socrate-Platon aveau de “prins” Adevărul şi Virtutea. Şi Cetatea îi urmărea, îndeosebi prin tinerii ei, cu sufletul la gură. Evul Mediu “captura” atenţia celor ce ştiau a citi, sau măcar asculta - prin romanele cavalereşti, care aduceau slavă Virtuţii, Onoarei, Eroismului (nemăsurat şi dedicat lui Dumnezeu, Regelui, Iubirii şi Frumuseţii) - precum şi prin relatarea “questelor” Potirului Graal (metafora lui Hristos-Dumnezeu). Romanele cele mai gustate (care “ţin sufletul la gură”…) ale secolelor burgheze - XIX-XX (chiar XXI…), cele poliţiste, au de prins criminali odioşi. Dacă sufletul nu mai catadicseşte să vină “la gură”, decât pentru rebuturile sinistre ale umanităţii, aceasta certifică o decăderea spirituală mai mult decât evidentă.

Ce-a mai rămas sacru, în aceste vagabondări prin infernul variantelor autodistrugerii omenirii? Poate un rudiment al amintirii Sfinxului. Neliniştea (uneori, doar primitiva curiozitate) în faţa Necunoscutului - nu chiar zeu, dar, totuşi, Problemă. Şi presentimentul Cadavrului Terestru, simbol al putrefacţiei psiho-sociale a umanităţii. Acel cadavru grotesc, din Amedeu sau cum să te descotoroseşti, al lui Eugen Ionescu - care-şi transformă, treptat, călăii în victime jalnice. Victime care, ele, de data asta, se plâng de “neomenie” şi de “nedreptate”, nu se ştie dacă din partea cadavrului-victimă (care creşte monstruos, transmiţând parcă, dintr-o lume misterioasă, blestemul degenerării-descompunerii accelerate a acestei lumi: ”Morţii îmbătrânesc mult mai repede decât viii”, fiind bolnavi de “progresie geometrică” a putrefacţiei-descompunerii, după afirmaţia lui Amedeu: ”Progresia geometrică - Boala incurabilă a morţilor!”[1], proclamă, iluminat şi tembel, acesta din urmă), sau din partea unui ceva fatal-divin, pe care, cel puţin în primă fază, nu sunt capabile să-l intuiască decât extrem de vag: “Tu nu-ţi dai seama că nu mai e ceva omenesc, nu, nu e omenesc, zău că nu mai e omenesc”, se lamentează Magdalena, soţia criminalului-călău-Amedeu. Iar în finalul actului I, însuşi călăul-ucigaş (victima Demonului Terestru al Furiei [Auto]Demolatoare şi Oarbe) se “lasă pe el [cadavrul-victimă, perfect anonim, ca un Sol-Crainic Mistic Mut al Divinităţii] zdrobit, cu spatele încovoiat; cu mare oboseală spune: <<Nu pot să-mi dau seama cum am ajuns în situaţia asta. Prea e mare nedreptatea…>>”.

Crima e, totdeauna, reflexivă, iar Cain, literalmente, îl poartă pe Abel în cârca sufletului său (ca pe o piatră, sub care “înfloresc” toţi factorii alterării), care suflet, dacă nu se produce expierea (prin recunoşterea păcatului şi efectul mistico-soteriologic al iertării-uitare, din partea victimei, al cărei “avocat” se face divinitatea[2]), intră în putrefacţie. Deci, după opinia noastră, cei care citesc romane poliţiste fie se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică (prezentă şi, mai ales, viitoare), fie încep să intuiască adevărul condiţiei umano-terestre “moderne” - şi procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică. Depinde de nivelul de evoluţie/involuţie spirituală al cititorului - care se situează, astfel (pendulatoriu sau secvenţial), între mazochism şi avânt spre redompţiune(evident, predomină, masiv, prima categorie:mazochiştii inconştienţi, gurmanzi cu propriile dejecţii anti-spirituale).[3]

2. NOMOS ŞI ANTINOMOS, ÎN ROMANUL POLIŢIST. CRIMA ŞI “NEPUTINŢA” LUI DUMNEZEU. CHUCK ŞI AI LUI

În mod normal, în romanul poliţist ar trebui să se pună şi problema Nomos-ului, a Normei uman-divine, a Legii (cu efect cosmico-reechilibrator). Dar, dacă Dostoievski(1821-1881) o pune cu tragism şi smerenie, considerând expierea ca factor re-echilibrator psiho-cosmic[4], la începutul veacului XX, aproape că dispare hotarul între Nomos şi Anti-Nomos, prin apariţia Apaşului-Detectiv, lichea cvasi-aristocratică, amuzantă şi mefistofelică, “foc de simpatică” (focul gheenei, evident!) - tip Arsène Lupin, al lui Maurice Leblanc (un fel de urmaş al lui Vidoq). Va fi fiind “gentlemanul-spărgător” un “justiţiar, apărător al celor oprimaţi”[5] (poate, uneori, din simplu capriciu…) - dar, orişicum, Lupin rămâne un spărgător (nu doar de tipare…). Jaful şi violenţa, chiar dacă sunt condimentate cu gesturi galante, de curtoazie faţă de femei şi cu farse, rămân ceea ce sunt: acţiuni egoiste şi cel puţin sfidătoare ale Ordinii, dacă nu chiar lacome de-a binelea - căci Lupin e departe de a fi un Robin Hood: el se războieşte pentru propriile-i interese şi orgolii paranoice, şi nicidecum pentru alţii. Nici gând să se afirme ca erou-luptător pentru alţii-reformator social. Secvenţa în care este surprins furând, de către Miss Nelly, în tainiţele palatului Thibermesnil, este edificatoare pentru “profilul moral” al “gentlemanului”(!): “El rămase în faţa ei, în picioare. Şi încet-încet, de-a lungul secundelor interminabile care se scurseră, înţelese ce impresie trebuia că-i face, în aceste momente, cu mâinile pline de bibelouri, cu buzunarele umflate şi cu sacul atât de plin, încât numai că nu dădea pe dinafară. Îl cuprinse o mare ruşine şi roşi că se află acolo, în urâta postură de hoţ prins în flagrant delict. De acum înainte, orice s-ar fi întâmplat, el era hoţ, cel care bagă mâna în buzunarul altora, cel care descuie uşile cu şperaclul şi intră în case pentru a fura”[6].

Nici celebrul, clasicul Sam Spade, al lui Dashiell Hammett (1896-1961), nu e departe de acest tip - filfizonul amoral, un disimulat negociator-afacerist dubios - dar, aparent şi debusolant, din punct de vedere etic - de partea legii, chipurile!… De fapt, Lupin şi Spade - egoişti şi egotişti monstruoşi, până la paranoie. A se vedea crizele psihice depresive grave ale lui Arsène Lupin, care urmează, în logică spirituală şi uman-etică, crizelor (aceluiaşi personaj) de manie a grandorii şi complexului Iahve. Ceea ce arată că, în definitiv, Scriitorul anilor libertinismului de apogeu nu e atât de naiv, încât să nu se pună la adăpost de consecinţele amoralismului propriului personaj… - lăsând, perfid şi poltron, întreaga sarcină a decriptării modelului existenţial uman, din propria lui operă, pe seama exclusiv a cititorului (bietul cititor devine vinovat până şi de admiraţia pentru personajul literar propus de autor!)[7].

Poate că are dreptate cehul Karel Čapek (1890-1938), autorul nu numai al Holmesianei, ci, mai cu seamă, al povestirilor pseudo-poliţiste, “dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar”[8] - care-l degrevează pe autorul de “policier” de obligaţia analizei psihologice, deci, pe cale de consecinţă, de responsabilităţile morale faţă de propria plăsmuire: ”În clipa în care scriitorul începe să se ocupe de sufletul criminalului, el părăseşte terenul nuvelei poliţiste. Iată de ce nu va fi pomenit numele lui Dostoievski”. Fie agentul de poliţie Pištora ilustrează aspectul frust al meseriei de poliţist, care n-ar fi altceva decât “operă” de statistică şi arhivare(şi-aceea - mentală!): “Avem evidenţa tuturor spărgătorilor de case de bani din republică. Sunt… hâc… sunt 27, dar 6 se odihnesc la răcoare”, fie comisarul de poliţie Mejzlik e disperat că “detectează” criminalii conform unor legi-reguli cu totul obscure (“E intuiţie sau întâmplare fericită-hazard?” se introspectează, dostoievskian, ridicolul nefericit - dar raţionalistul “înţelept”, domnul Dastych, spre disperarea “Hamletului” grotesc Mejzlik, metafizician improvizat şi şarjat - îi “precizează”, banalizând şi relativizând “absolut”: ”A mai fost şi o doză de observaţie, şi rutină, şi intuiţie şi, de asemenea, puţină previziune, şi instinct…”). La fel de “instinctual” şi non-legic “detectează” crima şi “Poetul Modernist”, freudizând intuiţia, sub numele pompos-preţios, de data asta, de “imagini suprarealiste, pe care realitatea le trezeşte în subconştientul poetului” şi concluzionând, triumfal şi total înafara “problemei”: “Ei, vedeţi ce înseamnă realitatea interioară?”[9] - precum şi blajinul papetar Janik, care, însă, plin de bun-simţ, nu face deloc caz de “celesta intuiţie”în materie de găsire şi rezolvare de “cazuri”, ci tratează totul, până şi rezolvarea unor grave comploturi naţionale şi infracţiuni internaţionale, cu o naturaleţe extrem de umană (aceasta este lumea, aceştia suntem noi - noi, oamenii, da, oricât de monstruos am arăta…) - scăpând de presiunile “oniricului torturat” şef de poliţie, obscur siderat (şi invidios înverşunat)de reuşitele acestui Švejk printre negustori, prin declaraţia că “De 5 ani mă fură procuristul meu şi eu n-am văzut nimica!(…). Aşadar, vedeţi că nu-s bun de nimic.”

Crima, ne sugerează atât de umanul Čapek, nu e altceva decât cealaltă faţă, faţa tumefiată, leproasă, cancerată, a aceleiaşi umanităţi care a creat piramidele, catedralele, tavanul Capelei Sixtine, statuia lui Moise şi Cina cea de Taină şi a descoperit tărâmuri ale minunii, în cer şi pe pământ. Nu Dumnezeu e vinovat de ceea ce ajungem noi. Nici noi, ca indivizi, măcar. Atât de complicat de meschină am construit-o (de fapt, desfigurat-o - labirintic), noi-societatea umană, pe acea Fiinţă atât de simplu făcută de Dumnezeu, din gesturi largi şi generoase - încât ( ne atrage atenţia cumplit de blajinul Čapek) nu vom avea dreptul nici măcar la expiere: vom pierde acest drept-speranţă unică, şi, pe cealaltă lume, ne vom trezi că suntem judecaţi de monştrii creaţi de propriile noastre trufii deşarte. Îl vom pune în situaţia paradoxală şi fără ieşire, pe însuşi Divinul Creator, să nu poată să ne judece, adică să nu avem acces la Lumina Milei-Justiţiei Dumnezeieşti. În teribila povestire Tribunalul Suprem, Dumnezeu îi mărturiseşte sufletului “celebrului criminal Kugler, autor al mai multor asasinate”, de fapt, un rătăcit de lumină, un nefericit încrâncenat de neîntrerupta injustiţie socială - care de către societatea violentă a fost învăţat să reacţioneze, ca răspuns, tot prin violenţă, veterotestamentar: “Nu te pot judeca(…) pentru că omul aparţine omului. Eu sunt, după cum ai văzut, doar martor. Pedeapsa însă o hotărăsc oamenii - şi în cer. Crede-mă, Kuglere, aşa se cade; oamenii nu merită altă justiţie decât cea umană.(s.n.)”[10]

Până la urmă, “Ordinea e un lucru necesar” - spune comisarul Bartošek - şi doar pentru Păstrarea (în limite rezonabile) a Tradiţiei Cosmice a Ordinii trebuie arestaţi “hoţii” – contravenienţii (cu ghilimele sau fără) care dezechilibrează “albeaţa imaculată a zăpezii”, din povestirea Urmele. Căci ”lumea încalcă tot felul de legi şi ordine(…). Nu m-ar mira dacă cetăţenii ar încălca şi legile naturii, pentru că, aflaţi de la mine, oamenii sunt nişte haimanale grozave, domnule!” Haimana sau nu, omul este cea mai importantă dintre fiinţele depozitare de ENIGMĂ, din univers. Şi, chiar criminal fiind, el tot om rămâne: un om, de multe ori, monstruos, un rebut - dar un rebut uman, oricât ne-ar îngreţoşa această concluzie. Poliţia, ca instituţie, şi Justiţia, în calitate de concept - înseamnă, în definitiv, multă convenţie socială, un serviciu public de salubrizare-igienizare, ba ajungând chiar la servicii de vidanjare, ba chiar mascând, penibil, reverberarea crimei tocmai prin re-ordonarea socială (în virtutea unei pretinse“justiţii infailibile”): ”A face ordine este o muncă murdară, domnule, şi cine vrea să facă curăţenie, trebuie să-şi vâre degetele în toate porcăriile! Mă rog, cineva trebuie să facă şi treaba asta, aşa cum trebuie să existe cineva care să taie viţeii; dar dacă omori viţelul numai din curiozitate, înseamnă că eşti sadic [n.n.: cine poate să sesizeze ABSOLUT, limita dintre crima oficială şi cea neoficială-penală?…] (…). Dreptatea trebuie (s.n.) să fie infailibilă, ca tabla înmulţirii”[11].

Dar nu e. Şi, în lumea noastră, nu poate fi (căci nu permite omul-societate…) nimic în spiritul “regulamentelor stelare” (precum şi tabla înmulţirii nu mai e ce visaseră Pytagora şi ai lui naivi sublimi ucenici). Tocmai de aceea, romanul poliţist ar trebui să fie(dar nici el nu e, decât extrem de rar!) prilej de meditaţie asupra condiţiei umane extreme (şi, totuşi, mereu centrale!) - şi de reflecţie asupra infecţiilor sociale, care distorsionează condiţia umană(din originaritatea ei divină) şi meditaţie asupra profilaxiilor socio-umane, în spirit profund înţelegător (uman şi divino-uman). Iar detectivul (alter ego al autorului de “policier”) - dacă nu un chirurg sau taumaturg (acţionând la nivel individual şi social) eficient - măcar un diagnostician cu fler infailibil.

Din păcate, în zilele noastre aproape nici unul, nici din cei mai celebri, nici din cei mai mediocri (tip Perry Mason, al lui Stanley Gardner, sau Nero Wolf, al lui Rex Stout) detective (în sensul de scormonitori cu mintea şi operaţiunea deductivă) nu mai sunt pe placul extrem (şi periculos) de rapidei lumi pragmatice şi mercantile. Deducţia este simţită ca operaţie prea”lungă” – întârzietoare (parcă cine ştie ce ţinte importante ar avea de atins, această umanitate aferată şi tembelă, care goneşte spre zadarnic!). Mai ales nu mai sunt pe gustul tinerilor, care au priceput (sau le e mai comodă) doar faţa de oportunism cu finalitate strict materială a lumii: aceştia preferă înlocuirea CĂUTĂRII-INVESTIGAŢIE INTELIGENTĂ - cu intervenţia brutală, spectaculos-violentă, mult mai uşor de înţeles(?), prin care raţionamentul este înlocuit cu “convingerea”pumnilor şi kick-boxingului - artele marţiale, în ce au ele mai periferic-spectaculos şi mai exoteric. Deci, rafinamentul (cât este) al detectivilor, a fost înlocuit cu mult mai rapid-eficientele lovituri de karate, prin care “conving” (universal!) pe răufăcători (cu ghilimele ori ba) alde Charles Bronson, Chuck Norris - sau, mai rău, Jean Claude van Damme, Jackie Chan şi Arnold Schwartzeneger. Mintea înlocuită de muşchi - nu va face lumea mai bună-armonioasă. Iar violenţa naşte (perpetuează) violenţă. Dar nu mai convin prea multora soluţiile dispreţuit-intelectuale. Nu mai interesează “cadavrul inteligent”, obţinut - “operat” de criminali cvasi-savanţi - şi descoperit (re-produs, demonstrativ!) de către detectivi neapărat mai savanţi decât Criminalul(o competiţie în care învinge, mitologic-invariabil, Făt-Frumos!) - ci cantitatea industrială de mormane-cadavre, pentru sporirea adrenalinei (instinctualitate pură…), iar nu a activităţii spirituale. Nu mai e vreme de reflecţii prelungite - stimulate, uneori, de sunetele corzilor viorii, măcar şi holmes-iene: ”era în stare să trândăvească zile întregi pe sofa, în salon, fără să scoată un cuvânt sau să facă o mişcare, din zori până-n noapte (…) tonurile viorii reflectau gândurile care-l stăpâneau (…) avea o expresie atât de visătoare, de absentă, încât aş fi putut să-l bănuiesc că foloseşte un narcotic, dacă viaţa echilibrată şi cumpătată pe care o ducea n-ar fi înlăturat această presupunere.”[12] Narcotice folosesc ai noştri tineri - dar nu pentru a stimula-stoarce creierul spre aprofundări meditative…

3. PIONIERUL AMERICAN ŞI AMBIŢIOSUL ENGLEZ. ARISTOCRAŢIE ŞI MEDIOCRO-CRAŢIE (DUPIN/VS/HOLMES)

Americanii, în scurta lor istorie, n-au creat multe lucruri originale - dar l-au avut pe Edgar Allan Poe (1809-1849), cel care a creat o specie literară cu totul nouă şi incitantă: povestirea-nuvelă poliţistă. Şi un raţionament (acompaniind o construcţie epică) “à rebours”, dinspre sfârşit spre început (“film proiectat pe de-a-ndoaselea (…) luând timpul invers şi răsturnând cronologia - povestirea urmând ordinea dezvăluirii (…) raţionamentul eliminând senzaţia”[13]. De ce un romantic a creat o specie ca expresie a raţiunii-deducţiei logice? Probabil că dipsomanul şi opiomanul genial Poe voia să descopere o cale volitiv-umană, prin care să exorcizeze monştrii fanteziei sale maladive. Să-şi pună în ordine propriul dezastru interior. Şi din această terapie a disperării (care nu l-a salvat pe descoperitor) s-a născut motivul modern al CAPTIVANTULUI COMERCIAL. Prin care devenim, pervers, complicii crimei şi contemplatorii unui zeu satanic: CADAVRUL. Şi prin care exorcizăm, uneori doar, demonul crimei - alteori, tocmai prin epicul poliţist captivant, defulăm-exhibăm CRIMINALUL (potenţial) din fiecare din noi. (Punem în cârca personajului literar furiile devastatoare din noi, pornirile suprimatoare de viaţă din noi). Sau, poate nu atât de paradoxal, ni-l cultivăm şi rafinăm pe CRIMINALUL DIN NOI.

Există o fascinaţie cumplită a pasajelor oribile, care descriu efectele CRIMEI, la care omul este (implacabil!) asociat (într-o complicitate retroactivă, dar profund semnificativă, cu istoria evoluţiei/involuţiei speciilor…[14]). Poe se proiecta pe sine-viciosul sinistru, în corpurile sălbatic mutilate ale doamnei L'Espanaye şi domnişoarei Camille L'Espanaye[15]. Dar noi, modernii, ce proiectăm? Destule - într-aceste veacuri ale creşterii exponenţiale a potenţialului de violenţă planetară. Două războaie mondiale-planetare n-au potolit, decât în măsură nesemnificativă, setea de violenţă - ba chiar i-au descoperit acesteia canale de explozie-implozie mult mai multe şi mai pervers-rafinate decât povestirea-nuvela-romanul poliţiste.

Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), prin celebrul său personaj (cvasi)literar, Sherlock Holmes, nu face decât să exprime invidia, faţă de un rival superior spiritual. Când doctorul Watson vrea să-şi exprime admiraţia faţă de deducţiile uimitoare (pentru Watson…) ale lui Holmes, şi îl compară, imprudent şi nediplomat, cu Auguste Dupin al lui Poe - ţâfnosul vanituos Holmes se dezlănţuie într-o diatribă devastatoare, care-i cuprinde pe toţi nerecunoscuţii (de el) săi colegi întru “detectare” a crimei[16]: “Fără îndoială, îţi închipui că mă măguleşti comparându-mă cu Dupin (…). Ei bine, după părerea mea, Dupin era un individ cu totul inferior. Şiretlicul lui de a întrerupe gândurile prietenilor săi printr-o remarcă - după un sfert de oră de tăcere - ţine mai degrabă de teatru, de artificiu. (…) Lecoq [n.n.: personajul-detectiv al scriitorului francez Emil Gaboriau - 1832-1873] era un biet cârpaci în meserie (…) avea o singură calitate: energia(…). Aş fi putut să fac acest lucru în 24 de ore. Lui Lecoq i-au trebuit şase luni. S-ar putea întocmi un manual pentru detectivi, spre a-i învăţa… ce nu trebuie să facă”.

Dacă în ce priveşte atitudinea de salahor al crimei, precum şi lipsa totală de rafinament intelectual a lui Lecoq, suntem de acord cu Sir Conan - în ce-l priveşte pe decadentul aristocrat Dupin - nu împărtăşim deloc opiniile lui Doyle-Holmes. Dimpotrivă. Doyle este dublu întemeietor negativ:

a. al unei industrii a povestirii şi romanului poliţiste (să nu uităm că, de fapt, în Anglia, Charles Dickens, 1822-1870, campionul romanului comercial, ratase”de puţin” pionieratul întru romanul poliţist, prin Barnaby Rudge), tot ce constituie “saga” lui Holmes (extrem de simplistă, cu cadru spaţial convenţional la culme, anunţând-o, deja, pe maestra incontestabilă şi nesuferită a SCHEMATICULUI “POLICIER” pe bandă rulantă - doamna Agatha Christie - 1891-1976, cu al ei la fel de nesuferit, arogant “campion al circumvoluţiunilor şi celulelor cenuşii” - Hercule Poirot) nefiind decât nişte construcţii schematice - ingenioase, “îţi fură ochii”, dar atât, şi

b. al detectivului hiperspecializat (până la dispreţul suveran faţă de cultura generală - un Garcea ponderat, harnic şi eficient, mai manierat şi nu agramat), care se întreţine socio-biologic din meseria de “copoi” (chiar dacă se numeşte pretenţios: “detectiv consultant neoficial”): ”pâinea mea cea de toate zilele depinde de ele”[17], afirmă Holmes, despre deducţiile sale (anulându-le, astfel, spiritul de detaşare filosofică, superioară, al lui Dupin). Deci, un negustor de mistere. Şi nici titlul nobiliar (obţinut “pe spinarea” lui Holmes!) al autorului Doyle, nu i-a prins rău şi nu l-a făcut sărac pe deţinătorul lui…

Aproape singura calitate a textului doyle-ian (ca şi a majorităţii epigonilor săi, până-n zilele noastre) este abilitatea - de a dezvălui crima-cadavrul când şi cum vrea autorul şi de a construi o povestire-relatare, cât mai meticuloasă, credibil-justificativă, în jurul crimei-cadavrului. Holmes, cu toate pretenţiile sale filosofarde (extrem de rare şi de un bun-gust foarte discutabil: ”Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume”), nu poate depăşi zona particularului. Nici măcar nu se întreabă cu privire la soarta ulterioară a infractorilor prinşi de el - necum să facă efortul perseverent de a-i investiga şi salva spiritual, cum face “father Brown”, al lui G. K. Chesterton (“Dar părintele Brown a străbătut ceasuri îndelungate dealurile învăluite în nea, sub sclipirea stelelor, în tovărăşia unui ucigaş; iar ce şi-au spus unul altuia nu va putea fi aflat niciodată”[18]).

Schematismul construcţiei este mascat de pretenţia lui Doyle-Holmes de “ştiinţă exactă” a deducţiei şi, consecutiv, a relatării tip”policier”: ”Detecţia este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă şi, ca atare, trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. A introduce o tentă de romantism produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire, în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid”[19]. Dar Wilckie Collins (11824-1889) a introdus, în Piatra lunii (policier “gotic”) povestea de dragoste - şi, datorită artei sale, romanul lui Collins se citeşte cu aceiaşi fiori plăcuţi, “romantici”, cu aceeaşi plăcere estetică (cine-l citeşte - cine nu…) şi azi. Or, plăcere estetică la Doyle (seria uscat-holmes-iană) nu există, decât, cel mult, la nivelul dozării suspansului (dar Doyle nu excelează nici măcar în aceasta!) - iar povestirile, în special(unele romane - da, din raţiuni extra-“policier”, de documentare: ex. Valea Groazei), nu mai sunt reluate de cititor, decât dacă a uitat raţionamentul fundamental - ceea ce e destul de greu, acest raţionament fiind dezvoltat special pentru minţile noastre plebeu-mediocre…

De ce şi cine s-a îndrăgostit atât de tare de Holmes, de-au ajuns londonezii din hale (!) să-l ameninţe cu linşajul pe creatorul personajului literar, când acesta din urmă s-a cam plictisit de schemele-trucuri ale “construcţiilor” doyle-holmes-iene (notă: cine vorbea de trucurile-“artificiile” lui Poe-Dupin!) şi şi-a “asasinat”personajul? Iar scriitorul, ţinând la propria-i piele, l-a “înviat” la comandă pe personaj, ridicându-l pe Holmes, precum Hristos pe Lazăr, din prăpastia unde-l azvârlise doctorul Moriarty…

Şi de ce nu s-au îndrăgostit oamenii de Dupin, ci l-au uitat complet (doar istoricii literari mai cotrobăie printre raţionamentele lui Dupin)?

Simplu: Holmes este de nivel mediocre (fără studii superioare, performant extrem-secvenţial, extrem de îngust, cu “ochelari de cal”, limitativ, deci creând, în orice caz investigat, impresia “faptului divers” - deşi extrem-“senzaţional”, post factum! - iar nu al unei încadrări în cosmic - deci, abia aici se poate vorbi de “artificial” - în sensul de prea evident-rudimentar convenţional), aşa cum erau şi sunt toţi gură-cască ai “popoarelor” (“masele”…). Individul contemporan, hiperspecializat şi el, cu o cultură extrem de precară, îl admira (simţindu-se solidar spiritual) neprecupeţit pe cel care era, concomitent, o proiecţie a sinelui său prezent şi o proiecţie a râvnitului sine, din viitor - o vedetă facilă întru toate şi un incult declarat şi sfidător: ”Ei bine, pentru mine, pentru munca mea, ar fi absolut acelaşi lucru dacă ne-am învârti în jurul lunii” - iar din lista lui Watson(despre cunoştinţele lui Holmes), rezultă: “Cunoştinţe de literatură - zero, cunoştinţe de filozofie - zero, astronomie - zero, politică - slabe” etc.). Cum să nu îndrăgeşti (dacă mai poţi îndrăgi ceva), tu, tânăr ori mai puţin tânăr al zilelor noastre, un astfel de personaj-reper? Cu o minte, cu un orizont de gândire atât de comode…

Auguste Dupin e mult prea sofisticat, cu orizonturi mult prea vaste de cultură şi gândire, care-l obosesc (“se întrebuinţează serios”) teribil, chiar pe un om cult al zilelor noastre. În primul rând - e aristocrat (decăzut, sărăcit, dar aristocrat! - social şi spiritual) - or, vremurile moderne întreţin, mai pe faţă, ori mai discret - un cult al plebeului, al liberalului, grosolan şi agresiv-descurcăreţ ( “made self man”). Auguste Dupin e prea cult pentru a avea fie şi un şir firav de “fani” (cine? punkerii ocupaţi în discoteci, până peste cap?): ”Singurul său lux erau (…) numai cărţile, dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă”. Cultivă, şi el, ca şi tineretul contemporan - NOAPTEA - dar nu pentru desfrâu, ci avea dragoste” pentru noapte, numai pentru că e noapte” - de fapt, pentru a plasa meditaţiile şi raţionamentele nu departe de placenta lor: VISUL COSMIC. La raza luminii lumânărilor, “sufletele noastre se lăsau în voia visurilor (…) căutam printre straniile umbre şi lumini ale marelui oraş acea exaltare fără sfârşit a spiritului pe care numai observaţia calmă ţi-o poate da”. Noaptea şi cultura - ca fundal muzical contrapunctic, pe care se pot ţese raţionamentele, în concordanţă cu Creaţia Divină Ordonată. Poe-Dupin - artificial? Doar în măsura în care orice creaţie umană, şi mai ales cea artistică (truism!) este “artificială”. Ceea ce Liviu Cotrău şi Vincent Buranelli (în egală măsură) pun pe seama nuvelei poliţiste în genere - noi afirmăm că se potriveşte în primul rând lui Poe: ”antirealistă, <<un basm pentru raţionalişti>>”[20]. Raţionamentele deductive nu doar că sunt exacte, urmând o logică impecabilă (exersată încă de la Jucătorul de şah al lui Maelzel - şi dusă la strălucirea deplină de personajul William Legrand - admiraţie fără limite a lui Poe, faţă de subtilitatea spiritului temerar-avântat galic!, din Cărăbuşul de aur - unde există, nu-i vorbă, şi cadavre - dar există cutezanţa expediţiei spre Enigma Cosmico-Umană: “ne putem îndoi pe drept cuvânt că iscusinţa omului ar putea născoci o enigmă alcătuită în aşa fel, încât tot această iscusinţă să n-o poată dezlega dacă stăruie”[21]) - dar se extind în domenii atât de vaste, încât refac impresia de coerenţă şi continuitate cosmică, pe deasupra oribilelor măşti ale crimei. Impresia reîncadrării umanităţii în peisajul ordinii cosmice (după rezolvarea cazului criminal = caz de siluire a acestei divine ordini): “Cunoaşterea esenţială se află totdeauna la suprafaţă (…): o căutăm în adâncimea văilor, iar nu pe creştetul munţilor, unde se află”[22]. Cu alte cuvinte, scrierile “poliţiste” ale lui Poe sunt, ca şi personajul Dupin însuşi, gratuite(în intenţia filosofică, de generalizare) şi generoase, precum ARTA ÎNSĂŞI. Şi pot fi recitite cu plăcerea egală( ba chiar îmbogăţită!) a primei lecţii.

4. ZEI, CORIFEI, TARABAGII ŞI IMPOSTORI, ÎN ROMANUL POLIŢIST EURO-AMERICAN

Din păcate, povestirea-nuvela-romanul poliţiste, intrând în secolul XX, n-au progresat calitativ, ci s-au transformat în industrie (cu excepţii memorabile!). Şi, evident, acest lucru s-a produs, mai ales pentru că aşa-zisa “evoluţie-dezvoltare” a “policier”-ului a avut loc pe teritoriul nord-american, acolo unde totul este marfă, unde economicul predomneşte, fără împotriviri şi revolte semnificative. Dacă Poe, o personalitate genială, şi tot a făcut calculul financiar, atunci când a trecut de la poezie la… August Dupin… Poemul celebru, The Raven-Corbul, i-a adus … 5 dolari, pe când povestirile erau cu mult mai “comerciale”, practic, asigurându-i existenţa (precară oricum, din pricini ştiute, în lumea damnată a geniilor).

Ceea ce a evoluat, în anii noului secol, este tehnica construcţiei şi analizei - dar nu şi conţinutul profund spiritual şi, mai ales, nu moralitatea însuşi romanului “policier” (devenit cel mai “comercial” roman[23]): acesta este, mai mult ca orice carte, o MARFĂ. Mai uşor vandabilă: deci, “creatorule” - producătorule, grăbeşte procesul de producţie, prin orice mijloace (cum o fi, că “se caută!”), chiar prin cele lipsite de “fair play” (faţă de cititor şi societate)! E drept, crima se petrece, acum, “în pas cu cititorul”, crima este construită “la vedere”, anticipată, imaginată, fictivă, criminalul este psihanalizat freudian etc. Dar problema CRIMEI şi CADAVRULUI (individual şi social) şi, cu atât mai puţin, a ESTETICII SCRIITURII “POLICIER” - nu şi-o pune aproape nici unul dintre scriitorii de “policier”. Cu infime excepţii, pe care nu le vom trece cu vederea.

În fine, trăgând oarecum linie, vom înregistra, totuşi, câteva nume celebre, dacă nu şi (totdeauna) garante ale valorii estetice. E vorba, oricum, de epigone (fie ai povestirii poe-şti, fie ai prozei “policier” şi de mister anglo-saxone, tip Doyle, dar şi tip roman gotic, reţetă surorile Brontë etc.), în marea majoritate a cazurilor - dar şi de personalităţi distincte. Ne reţin numele(să începem cu doamnele! - pentru că, astfel, şi vom sfârşi repede…) americancele Mignon G. Eberhart (fină dozatoare a suspansului, în Conacul groazei) şi A.K.Green; în ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia sunt sumedenie, deci va fi nevoie de o selecţie drastică(făcută şi cu ajutorul unor antologii ale prozei poliţiste): înafară de deja amintitul Dashiell Hammett, cu al său mefistofelic(fie vorba între noi, un Mefisto afemeiat, de prost gust, cam grobian şi peste măsură de arogant…[24]) Sam Spade (“semăna cu un mefisto blond şi simpatic”[25]), să-i menţionăm pe Raymond Chandler (la care vom reveni), cu al său natural şi simpatic detectiv, eternul Philip Marlowe (care, în nuvele, alternează cu Dalmas şi Carmady, dar tot acela e...), aflat aproape mereu în jenă financiară (de, America, America…) - poate cel mai personal şi amar-reflexiv, dintre personajele “policier”-ului american; pe pesimistul englez James Hadley Chase, alias René Brabazon Raymond (1906-1985), ai cărui poliţişti-detectivi (cinici şi corupţi: Anderson, Devery etc. - toţi sunt plasaţi în S.U.A…) fac periculos de multe viraje de pactizare cu zona infracţională[26], după modelul deja funcţional al francezului Arsène Lupin, “creatura” lui Maurice Leblanc; Ellery Queen, cu omonimul său detective (cam tot aşa de harnic salahor binevoitor, plicticos şi neandertal-ian, precum mai bătrânul său coleg european, Monsieur Lecoq, al d-lui Gaboriau - dar ceva mai metodic şi mai stilat[27]); Peter Cheyney (un fel de Henry James al “policier”-ului: în mod egal - englez şi american), de-a dreptul frivol, în aparenţă, dar , prin ochiul detectivului Frayme, din Damele (ce le pasă damelor) – cu acţiunea plasată în Palm Springs-S.U.A., trădând aceleaşi propensiuni spre observaţia gravă şi critica socială, de care dăduse dovadă Chandler[28]; apoi James Cain – 1892-1977 (cu, de-acum, clasicul roman Poştaşul sună întotdeauna de două ori); Alistair MacLean, cu excelentul său roman (semi) ”policier”: Ultimele şase minute (depăşind “triller”-ul facil, spre artă autentică - dar, din păcate, autorul lui ne-reeditând performanţa, în celelalte romane ale sale…[29]); Ross MacDonald (alias Kenneth Millar - n. 1915), cel care încearcă să pară “filozofic” (dar nu prea mult, că strică firmei!), prin personajul voit ”hamletiano-freudian”, Lew Archer (foarte dostoievskian chiar, în momentele sale de digestie: ”sunt vinovat de toate crimele, comise de mine sau de semenii mei”)[30]… Pleiada detectivilor (literari) americani (Spade, Marlowe etc.) şi-a aflat parodierea, de bună calitate, în romanul Cheia aurită, a lui Juan Angel Cardi.[31]

Pentru noi rămâne un mister dacă Gerald Barrymore s-a inspirat din, sau a plagiat povestirea poliţistă Fantoma maşinii de scris - după povestirea policier a lui Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat… Seamănă între ele, ceva de speriat… ”Să juri, nu alta, că-i…a lui, Fănică!”[32]

Pe bătrânul continent, înafară de exasperanta englezoaică Agatha Christie (cu schematismul ei epic de două parale, cu ubicuele personaje, foarte înfloritoare şi sâcâitoare, Hercule Poirot şi Miss Marple - şi cu o prolificitate de carte de-a dreptul stahanovistă[33]), nu se poate trece nici peste conştiinciosul, tenacele şi perpetuu publicatul autor englez Edgar Wallace (1875-1932)[34] - peste 150 de romane… - dar cu atât mai puţin peste francezul Maurice Leblanc – 1864-1933(despre care deja am amintit şi vorbit, stabilind că a corupt grav noţiunea de detectiv, creând ambiguitatea, periculoasă etic, apaş-detectiv, prin celebrul Arsène Lupin - căruia încearcă, în zadar, să-i creeze o aură tragică şi epopeic-gaelică, prin romane de tipul Arsène Lupin şi comoara regilor Franţei, Afacerea Kesselbach sau Una din porţile infernului[35]) şi, mai cu seamă, peste parodicele “policiers”-uri ale vigurosului G. K. Chesterton şi al său etern şi ubicuu “father Brown” şi puzderiile de “policiers”-uri get-beget ale amoralului belgian George Simenon (n.1903, s-a ascuns sub 17 pseudonime literare!), creator al atât de moralului şi convins-familistului comisar Maigret (mai interesant, complex, convingător şi mai viu, însă, este Maigret-ul creat, cinematografic, de genialul Jean Gabin…).

De remarcat că, cu cât avansăm în secolul XX, cu atât autorii de “policier” cedează, în general, modei: apar din ce în ce mai multe pasaje erotice, frizând chiar pornograficul[36].

Ajunşi aici, să spunem că admirăm, oarecum, reţinerea cvasi-pudică a lui Simenon din romane - doar prin comparaţie cu scandaloasele pagini din memorii. În cele 420 (!!!) de romane şi romane scurte în care l-a creat, fumătorul său de pipă, Maigret, nu cade niciodată în ispită, în faţa “nurilor” infractoarelor (şi ne-infractoarelor) de tot soiul - spre deosebire de autorul-creatorul său, care declară placid că s-a culcat, în viaţa lui, cu cca. 10.000 de femei, “o cifră perfect normală - banală, chiar. Când ţi-e foame, mănânci. Când ţi-e sete, bei”. E drept, nici nu neagă că 8.000 din cele 10.000 erau prostituate... Achiesăm la spusele lui Anthony Burgess, că “marea calitate a lui Maigret este temperanţa sa sexuală, iar profundul său ataşament faţă de soţia sa este, fără nici o îndoială, ceva invidiat de creatorul său.”[37] Iată unde ajunge autonomia ontologică a personajului literar - să-i dea lecţii de “temperanţă” Dumnezeului său (atât de pământean)!

Ajunşi aici, un cuvânt despre “father Brown” şi părintele său, G. K. Chesterton (1874-1936) - nu strică deloc.Convertit, trup şi suflet, la catolicism, într-o Anglie masiv protestantă - Chesterton transformă personajul său miniatural şi “cu privire bovină”, într-o veritabilă catapultă împotriva contemporanilor săi arogant-protestanţi şi arogant-majoritari (dar şi într-o catapultă împotriva fostului Chesterton-protestantul…). Sub aparenţa extrem de banală şi plicticoasă, micuţul preot ascunde întreg arsenalul cu care ar trebui să fie date peste cap toate prejudecăţile societăţii filistin-anglicane, plutocratice în structură şi mentalitate. Din păcate, cei 12 pescari “veritabili” (aristocraţi practicanţi ai unui snobism exclusivist şi imbecil[38]) nu vor putea fi convinşi niciodată de faptul că, între un chelner şi un gentleman, nu există nici o deosebire de fond, şi atunci (sau: totuşi, bănuind ei ceva…), “gentlemanii” şi-au făcut fracuri verzi, pentru a se deosebi de chelneri(!) - şi, din acelaşi motiv al noncomunicării peste falia socială, dintre “plebe” şi plutocraţie, părintele Brown preferă să se ducă la şcoala de surdomuţi, decât să asiste la etalarea prejudecăţilor anchilozate ale membrilor unei societăţi de ipocriţi snobi, care nu vor recunoaşte niciodată că au greşit în aprecierile cu privire la membrii “mafiei” lor plutocratice[39] (din acelaşi motiv, din exasperare faţă de prejudecăţile de nemutat ale unei societăţi în care funcţionează “omertà”, legea tăcerii complice şi ipocrit-criminale, alter ego-ul părintelui Brown, Horne Fisher, profund cunoscător al tuturor ramificaţiilor CRIMEI din înalta societate anglicană, este nevoit “să arunce înapoi în apă peştele mare”[40]). Părintele Brown ar fi putut să fie ceea ce niciodată nu va fi (un reformist, care să pună în evidenţă superioritatea moral-spirituală şi de profunzime a Bisericii Catolice, asupra mercantilismului protestant!), dar rămâne, totuşi, un revelator fotografic al unei societăţi umane aflate în plină descompunere morală (ajungând la “cea mai sinistră crimă din lume” - paricidul din lăcomie[41]). Remarcăm, cu deplină admiraţie, minuţiozitatea estetică şi etică a “policier”-ului-satiră socială chestertoniană: ”Cred că e destul de periculos să stai pe locurile astea înalte, chiar pentru a te ruga (…) vreau să spun că ţi se poate prăbuşi sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc (…). Cunosc un om care a început prin a se închina alături de ceilalţi în faţa altarului, dar care, apoi, a îndrăgit locurile înalte şi singuratice (…) şi o dată, pe unul din aceste locuri ameţitoare, de unde i se părea că lumea se învârteşte sub el ca o roată, mintea i se învârti şi îşi închipui că era Dumnezeu. Şi astfel, deşi era un om bun, ajunse să săvârşească o mare crimă[42]”.

5. “POLICIER”-UL LUI CHANDLER: CRIMA SI AMERICA AMERICANULUI

Ne întoarcem la ceea ce am promis - opera “policier” a americanului Raymond Thornton Chandler (1888-1959). Autor foarte în vogă, în S.U.A., prin anii '40-'50, lăudat de ziare (a se vedea aprecierile din Daily Telegraph - dar nu s-a făcut, încă, nici un studiu amănunţit al operei lui Chandler, deşi merita din plin acest prinos al cititorilor-critici!), dar, mai cu seamă, citit de public - la câţiva ani după moartea sa, voga s-a stins, numele său nu mai e pomenit decât de istoricii fenomenului “policier”. De ce oare? S-au înşelat cronicarii literari, publicul? Nu credem - ci considerăm că publicul de după dispariţia fizică a lui Chandler a cedat tentaţiilor romanelor mult mai facile şi mai erotizate, nonartistice, nonestetice - romanelor de serie. Or, Chandler tocmai “serialist” nu este: a scris extrem de puţin şi extrem de elaborat şi greu, în comparaţie cu majoritatea confraţilor săi într-ale “policier”-ului[43]. A rezistat cu brio tentaţiei cantităţii, şi-a pregătit, cu extremă grijă, fiecare frază sau expresie (foloseşte cu succes argoul, diferenţiat pe zone ale Californiei…), fiecare nume, fiecare secvenţă - exersându-şi mâna - întâi, în nuvele, utilizate drept ciorne - apoi, abia, dezvoltând nuvela, cu tandreţe şi nemulţumire estetică nestinsă, spre romanul deplin încheiat narativ şi semnificativ. Romanul Somnul de veci e pregătit de nuvela Ucigaş în ploaie, splendidul roman Adio, frumoasa mea, e , cu migală, întâi bruionat în nuvelele Colierul de jad şi Caută femeia etc.

Îl admirăm neprecupeţit pe Chandler, pentru că nu a vrut să se regăsească în fraza lui Doyle-Holmes: “Toate fărădelegile au o puternică asemănare între ele, un fel de aer de familie şi, dacă posezi în vârful degetelor detaliile a o mie dintre ele, este aproape imposibil să n-o poţi dezlega pe cea de-a o mie una”. Nu: Chandler individualizează, temeinic, fiecare carte a sa, deci şi fiecare caz poliţist, într-o structură care are şi n-are de a face cu romanul poliţist: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic!Înainte de orice abilitate - scrierea chandler-iană este ARTĂ. Niciodată, citind romanele lui Chandler, nu ne-am propus, la final, să refacem, din memorie, raţionamentul detectivistic al lui Philip Marlowe (mărturisim că nici nu-l urmărisem prea atent, de-a lungul lecturii romanului, şi nici nu ne interesa cine este criminalul adevărat) - ci ne părea rău, când lăsam romanul din mână, că s-a terminat… şi mai citeam o dată, cu nostalgie recapitulativ-emoţională, frazele de finaluri, fraze totdeauna amare (de fiecare dată, personajul-detectiv rămâne singur, absolut singur, în finalurile de roman, precum acei nostalgici pistolari-”goods”, justiţiari solitari ai Vestului Sălbatic, după ce-şi împliniseră doar misiunea-datoria de onoare, nefăcându-şi nici o clipă şi niciodată iluzia că vor fi răsplătiţi-admiraţi etc.), dar extrem de sensibile, de timide, rănite şi de o nobilă şi înăbuşită discreţie, retractil-romantice: “Am impresia că cineva şi-a irosit un vis - spuse internul. Se aplecă şi închise ochii lui Dolores” (Sora cea mică); “Era o zi rece şi foarte senină. Se putea vedea până departe - dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma…” (Adio, frumoasa mea); “Am rămas lângă chiuvetă, sorbind din pahar şi privindu-mi faţa în oglindă. Tu şi Capablanca, am zis” (Fereastra de jos); “În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whisckiuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată” (Somnul de veci); “De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Pe nici unul din ei nu l-am revăzut - cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei” (Rămas bun pentru vecie). Finaluri siropoase? Nu: umane, căci reflectă sentimentele, foarte personalizate (nu “matematizate”) ale unui anume şi “foarte anume” om, cu dezamăgirile, deci şi cu visele lui: omul(non-ostentativ întru nimic) Philip Marlowe - detectivul despărţirilor amare. Credem ori că lumea era mai bună în anii '30-'40, dacă se cereau astfel de romane pe piaţă - ori Chandler chiar a reuşit să facă, pentru câţiva ani, lumea mai bună, dacă se cumpărau şi citeau cu fervoare romanele sale.

Cine este Philip Marlowe? Un EU etern reflexive (un pic cinic, mascând, de fapt, prin cinismul afişat, revolte interioare multiple), individ înalt, arătos (între două vârste, cum e mai ispititor, dar şi mai riscant, pentru “gustul de cenuşă” al dezamăgirii…[44]), dar, chiar dacă-i plac femeile frumoase, este foarte rezervat şi ironic, faţă de ele - căci, nu-i aşa?în fiecare se poate ascunde - ce amărăciune!dar ce amar adevăr… - Infractorul faţă de Ordinea Frumoasă şi Dreaptă(evident, Ideală… şi idealistă pretenţie, pentru care îşi atrage detestarea, ura - ghiciţi a cui? Chiar a poliţiştilor, mult prea insensibilizaţi, prin “hârşeala” profesională [comodă sau plăcut acomodantă], faţă de idealul spiritual al meseriei lor). Şi-apoi, Marlowe e un detectiv cu mari precarităţi la nivel financiar (ca să nu zicem “sărac de-a binelea”: acceptă un caz ce se arăta - din debut! - dubios, pentru că n-avea bani “nici cât să-şi hrănească pisica” - Adio, frumoasa mea) - şi e un individ cu capul pe umeri, chiar dacă şi-l pierde(cu sentimentul datoriei cavalereşti şi profesionale) în timpul misiunilor: femeia americană nu-l iubeşte pe bărbatul sărac, ci-şi satisface capriciile cu el - experienţa cu surorile bogatului general Sternwood, din Somnul de veci, i-a fost o lecţie dură, şi, tocmai de aceea, pe parcursul investigaţiilor criminalistico-detectivistice din Adio, frumosa mea, nu acceptă nici măcar avansurile insistente, dar foarte sincere, ale voluntarei, foarte inimoasei şi inteligentei Anne Riordan (“Să nu-mi spui Annie”). Şi, tocmai aici este problema: ce vede OCHIUL SFINXULUI-DETECTIV - căci, în cazul lui Chandler, avem de-a face, ca şi în cazul unui Dupin, sau “father Brown” - cu un om întreg, cu un ochi proaspăt. Ba, chiar Marlowe e mult mai “întreg” şi “proaspăt” decât Dupin, căci e un tip realist, uşor cinic - care umblă enorm “pe teren” (ca un modern Lecoq), şi observă atât de multe şi colaterale lucruri, încât i se urăşte şi lui - dar are şi camera proprie de (auto) “tortură” (biroul…), unde-şi frământă gândurile despre caz - dar şi îşi linge rănile “sociale”, îşi contemplă visele, sfărâmate cu consecvenţă diabolică, de destin şi de răul din oameni… Nu chiar o viziune filosofică (s-ar putea spune şi-aşa, dar cu oarecare exagerare, chiar dacă detectivul lui Chandler posedă cultură generală şi, mai ales, cultură muzicală şi şahistică) - dar o viziune globală, de foarte mare perspectivă, Marlowe chiar are.

Ce vede americanul Marlowe, într-o pseudo-ţară, cum sunt S.U.A.? Multe - iar pentru că locuieşte în California - are în faţă atât frumuseţile Creatorului, cât şi falsele frumuseţi ale Dumnezeului de celuloid, care domneşte la Hollywood. Are, permanent, în faţă, atât grădinile din Idle Valey (Valea trântorilor), dealurile verzi - cât şi “catedralele” fără alt Dumnezeu decât banul, banul câştigat murdar şi cinic - “catedralele” fărădelegii propagate şi instigate de la studiourile hollywood-iene.

Marlowe ştie să contemple un fluture (“Un fluture mare, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit”). Ştie să vorbească, mai ales, cu toţi, de la tot felul de licheluţe murdare şi sinistre, strângători de “cotizaţii” pentru mafioţi, sau amici de circumstanţă, de la care, prin “trocul” cu umor (“bancuri”), obţine suplimente de informaţie profesională - până la statueta solitară (ca şi detectivul încă viu…), înfăţişând un negru, din capătul aleii casei unei cliente extrem de viclene şi dificile: “M-am dus să-l mângâi pe micuţul negru: “-Frate dragă, amândoi avem aceeaşi soartă!” - iar când iese de la discuţia cu clienta, confesiv: ”-Frate dragă, e mai rău decât m-aşteptam, i-am spus”. Această confesivitate ciudată (pe jumătate reflexivă, pe jumătate disperată) trădează nu doar solitarul, ci chiar timidul, disimulat cu înverşunare. Căci Marlowe nu e un rafinat de salon (n-are nici introvertiri maladive şi nici “freudisme”), n-are snobisme în maniere (le urăşte cordial!), dar e foarte atent ce zice şi cum se poartă, şi foarte admirativ (până la lacrimi interioare), când descoperă, în alţii, disimulate sensibilităţi (mereu “disimulate”, căci se trăieşte într-o lume a maximei durităţi egoiste). Marlowe e generos, până la nebunie[45] - nu doar pentru că i-o cere datoria de detectiv particular, ci pentru că vrea, cu înverşunare, să rămână OM, într-o lume-junglă, în care te poţi aştepta ca propria soră să te înjunghie, pe la spate - sau să determine pe alţii s-o facă, dacă din asta îi ies o mie de dolari (a se vedea romanul Sora cea mică). Marlowe n-are nimic din rigiditatea ţâfnoasă şi arogantă a lui Holmes - Marlowe nu intră în competiţie cu nimeni - de fapt, intră într-o competiţie donquijotescă atât cu Crima, cât şi cu el însuşi, Şi pierde mereu, încasează lovituri dure şi injecţii cu narcotice de la bodigarzii mafioţilor de tot felul şi rangul - dar se ridică, puţin buimăcit, scutură din cap, şi continuă, până la sfârşitul “meciului”. Un “meci” odată început, trebuie şi sfârşit - asta ţine de ambiţia şi onoarea “firmei” Marlowe. Nu e aristocrat social, ca Dupin, dar are multă şi ambiţioasă demnitate - ceea ce-l fereşte de orice corupţie - mafiotă şi feminină, egal! Nu că ar fi un înger - Doamne păzeşte! - îi place “păhărelul”, dar nu atât cât se “laudă”… - iar, uneori (extrem de rar, parcă “demonstrativ”…), se odihneşte, câteva ceasuri, în braţele unei femei inimoase şi cinstite - “cinstite”, în felul în care înţeleg americancele voluntare(neexcluzând, ci incluzând “păcatul”). Niciodată în timpul misiunii - niciodată înainte de a-şi “verifica” sufletul, cu discreţia omului de bun-simţ înnăscut (am spune că părinţii lui Marlowe trebuie să fi fost ţărani, munteni şi mineri, de prin Pennsylvania). Nici o ostentaţie în comportament, riscând, des, să fie luat de “prost” - dar are grijă, în timp, să le corecteze, tuturor, părerile (fără gălăgie, dar ferm). Aşa că, cei care sunt de bună-credinţă (puţini - foarte puţini prieteni are Marlowe, printre poliţişti aproape deloc - numai pe cei care nu vor avansa niciodată, din pricina prea marii “încăpăţânări”, de fapt, “suferind” de demnitate şi de profesionalism adânc, nehârşit) îl simt pe Marlowe ca pe un reper major moral-sentimental-ontologic.

Cum judecă americanul Marlowe - America? Uneori, cu duritate maximă, fără menajamente, cu exasperarea celui care descoperă că iubita îl înşală (de aceea, probabil, se creează impresia că Chandler l-a “favorizat” [romanţat] pe uriaşul Malloy - figura uriaşului Moose Malloy, cel trădat şi înşelat şi ucis de iubita sa, are în ea mult dramatism amar şi chiar ceva sublim - mai cu seamă în sacrificiul final, când, cu bună ştiinţă, se lasă împuşcat cu 5 gloanţe în stomac de fosta şi etern visata iubită trădătoare - trădătoare pentru bani şi o situaţie care să-i şteargă trecutul de prostituată; ciudată e firea umană, observată, cu patetism bine temperat-înnăbuşit, de Chandler-Marlowe: această iudă feminină se sinucide, la rândul ei, în momentul arestării, pentru a nu-l face de râs, prin proces, pe bătrânul bogat care a înălţat-o din mocirlă; romantic şi incredibil, nu? - atunci, mai bine nu mai ieşiţi în stradă, unde, mereu şi cumplit de discret, se întâmplă astfel de monstruoase minuni de periferie, a societăţii şi a conştiinţei - dar minunea rămâne minune, oriunde se petrece…): ”Programele TV comerciale erau de o calitate menită să îngreţoşeze până şi o capră crescută cu sârmă ghimpată şi cu cioburi de sticlă”[46] (…) datorită reclamelor TV, care, până la urmă, te fac să urăşti orice lucru pe care vor să ţi-l vândă. Dumnezeule, probabil că, după părerea lor, publicul e alcătuit doar din debili mintali”[47]; “Toţi bogătaşii frecventează acelaşi club. Fireşte, există o concurenţă - o concurenţă aspră şi crâncenă pentru tiraje, pentru zonele şi domeniile reportajelor (…) atâta vreme cât e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului şi situaţiei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul “[48]; prin gura magnatului tradiţionalist, finanţator de partide victorioase, Harlan Potter, cu care se “întrevede” Marlowe: ”Eu unul sunt familist într-o epocă în care aceast cuvânt nu mai înseamnă aproape nimic. (…). Trăim în ceea ce se numeşte o democraţie, domnia majorităţii poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viaţă. Oamenii sunt aleşi, dar numai maşinăria partidului propune candidaţii, iar maşinăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceşti bani şi acest cineva - indiferent dacă e un individ, un grup financiar sau orice vrei dumneata - se aşteaptă în schimb la oarecare consideraţie. Lucru la care mă aştept eu - (…) e să ni se permită să ne trăim viaţa în singurătate şi discreţie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu le consider pe gustul meu (…). Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă - cu câteva excepţii onorabile - libertatea de a se face negustorie cu bârfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaţie, ură, insinuări, precum şi foloasele politice şi financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor (…). Creşterea populaţiei, costul uriaş al războaielor, presiunea neîncetată a impozitelor, care ajung să însemne confiscarea averilor - toate acestea îl fac pe om mai venal. Omul de rând e obosit şi speriat, iar unui om obosit şi speriat nu-i dă mâna să aibă idealuri [n.n.: excepţional de precis formulat!]. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui (…). Moda - o escrocherie comercială, destinată să producă o demodare artificială. Producţia de masă n-ar putea să-şi vândă la anul mărfurile, dacă n-ar face ca ceea ce a vândut anul ăsta să pară demodat peste câteva luni (…) deodorante, laxative, somnifere (…) produsele acestei escrocherii pe scară internaţională, care se numeşte industria cosmetică. Ştii, d-le Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume, dar marfa dinăuntru e, în cea mai mare parte, bună de aruncat la gunoi” [49]; apoi, meditaţii tip Marlowe: ”Legile nu sunt altceva decât prilejuri pentru onorariile juriştilor. Câtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă, dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?”[50]; “Americanii sunt în stare să mănânce orice, cu condiţia să fie pe pâine prăjită prinsă cu două scobitori şi să vadă frunzele de salată verde ieşite pe la margine, de preferinţă niţel veştede”[51]; “Poate că tipul din vârful piramidei socoate că are mâinile curate, dar undeva pe filieră se mai întâmplă ca nişte indivizi să fie puşi la zid (…) nişte oameni de treabă îşi pierd slujbele (…) se fac speculaţii de bursă, agenţii fiind cumpăraţi cu o uncie de aur vechi (…). Banii înseamnă putere şi puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei”.[52] ”Am trecut de reclamele stridente de neon şi de falsele faţade din dosul lor, de localurile împuţite unde se servesc hamburgers şi care seamănă, sub avalanşa de culori, cu nişte palate, am trecut de restaurantele în aer liber, de formă circulară, vesele ca nişte circuri, cu chelneriţe cu priviri dure şi supărăcioase, am trecut de tejghelele strălucitoare, de bucătăriile încinse şi îmbâcsite cu mâncăruri care ar otrăvi şi o broască râioasă (…). Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi (…). O masă proastă, dar rapidă: dă-le să mănânce, şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani (…). Sunt victimele escrocilor care au pus mâna pe restaurante (…). California, statul magazinelor universale: tot ce-ţi doreşti, şi nimic bun (…)”[53]

Credem a fi demonstrat, fie şi prin aceste citate, că Ochiul Sfinxului chandler-ian vede mult mai departe, cel puţin în societate, decât oricare alt ochi de sfinx, de până la Chandler. Mai mult: Chandler-Marlowe are o viziune clară, patetică, asupra Crimei (pe care o consideră ca pe un dat fatalist, dar legat, totuşi, de istoria oraşelor şi statelor), ba chiar asupra Statului Criminal, posibil de denumit şi Stat-Crimă, pe care americanul Chandler îl justifică, dar nu-l iartă. Iată Crima Americană (Crima Modernă…), în tot dinamismul ei dramatic, aproape cosmicizat, cu o logică sălbatică, primitivă, în plin secol (modern!) XX - de observat că noaptea nu mai e teritoriul viselor (ca la Dupin), ci al Crimei şi al întâlnirii omului cu Destinul (se vede aici sumbra Pronie protestantă…): ”Douăzeci şi patru de ore pe zi cineva fuge şi altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopţii a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilaţi, răniţi de geamuri sparte, turtiţi de volan sau zdrobiţi sub roţile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuţi, jefuiţi, strangulaţi sau ucişi, femei violate. Oamenii erau flămânzi, bolnavi, plictisiţi, deznădăjduiţi din pricina singurătăţii sau remuşcărilor, sau fricii, sălbatici, scuturaţi de friguri ori zguduiţi de suspine. Un oraş care nu era mai rău decât altele, un oraş bogat şi viguros şi orgolios, un oraş pierdut şi plin de goliciune.”[54]

Iar luciferismul Oraşului(Bay City-Beverly Hills-Los Angeles) se extinde asupra Poporului babilonic al S.U.A.: ”Suntem un popor mare, aspru, bogat şi nesăbuit - şi crima este preţul pe care-l plătim pentru aceasta.”[55] Nu este scăpare, nu sunt nicăieri germenii umani, sănătoşi? Ba, probabil, da - şi anume (ni se sugerează) în cei ce muncesc cinstit: ”Delincvenţa organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit”[56]. Socialism? Poate. Adevăr, mult şi dramatic adevăr, în primul rând - şi Sfinxul a ieşit din muţenia sa - poate sacră, poate neghioabă şi neştiutoare?! Marlowe detectează, în primul rând, adevărul despre societatea în care trăieşte şi se mişcă. Şi spune, nu strigă - dar dă mărturie: “Am prins infractorul. El e - şi iată argumentele!” Infractorul prins de Marlowe şi dovedit ca infactor se numeşte “societate umană a secolului XX”, în general, şi “societate americană a secolului XX”, în particular. Chandler-Marlowe şi ochiul său scot Sfinxul, din muţenia sa ambiguă.

Chandler-Marlowe arată clar că Sfinxul ŞTIE. Şi chiar poate dezvălui - dar (Casandră-Sfinx!!!) nu prea sunt ascultători în jur - sau indivizi dispuşi să-l asculte pe Marele Singuratic din Pustiul Lumii. În romanele lui Chandler, epopeea (personal-interioară) - Marlowe ajunge să se confunde cu epopeea Americii (şi lumii “liberal-consumiste”), de la jumătatea secololului XX. Dar şi cu boarea fatalităţii insinuate, în omenire. Dacă există ceva să-l salveze pe Marlowe - se sugerează că, acest ceva, în cazul când chiar ar exista, e (potenţial) salvator pentru oricare locuitor al Pământului: contemplativitatea discret-romantică, consecutivă fatalei acţiuni umane, provocată de circumstanţe independente de idealul (voinţa-dorinţa) uman. Dar, cu eroism discret( şi el…) – asumată (fatalitatea acţiunii) frontal. Şi până la capăt - indiferent unde ar fi acel capăt.

6. CONCLUZII PROVIZORII DESPRE OCHIUL SFINXULUI

Ce-ar mai rămâne de zis? Probabil, foarte multe lucruri de amănunt. În rest, genul poliţist, din teren literar exclusivist al Vechii şi Noii Lumi (Europa-America de Nord), a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice (mai e, însă, drum lung, pentru specia sus-amintită, într-o ţară care şi-a “făcut” romanul abia cu Yasunari Kawabata şi Yukio Mishima, în secolul XX) - de felul dramatismului şi introspecţiei, introduse de un Seicho Matsumoto. Specia “policier” va avea, în mod sigur, într-o lume a globalizării, un viitor destul de înfloritor, mai ales în patria samurailor, care s-au strămutat în structurile “jakuzei”…

Dar România, cea atât de europeană şi de fertilă în toate celelalte genuri literare? Ei bine, deocamdată, la acest capitol (“policier”) rămânem nişte perpetui amatori. Începuse ceva Rebreanu, prin romanul său antebelic Amândoi [57] - dar, după războiul al 2-lea mondial, nici Haralamb Zincă, prea “politizant”, în romanele sale poliţiste (gen Moartea vine pe bandă de magnetofon) şi neconstruind un tip de detectiv-revelator (ci doar”organele” tovărăşeşti…), nu se fixează definitiv în “clasic” - nici doctorul Tudor, detectivul lui Constantin Chiriţă, cu tot succesul de “piaţă”(la vremea ei) al Trilogiei în alb (Pescăruşul alb, Trandafirul alb, Îngerul alb), nu rămâne decât un ilustru amator (şi nu convinge deloc, prin “personalitate” - o personalitate absolut inexistentă! - sfidăm pe oricine să ne spună cum arată, interior şi exterior, doctorul Tudor! - e o voce portabilă, de ici până colo - atât!) - iar Melania scriitoarei (?) Rodica Ojog Braşoveanu (cu ale sale 320 de pisici negre…), simpaticul Lupin feminin, senect şi incredibil de capricios-“zburdalnic”, fie şi pentru o bătrână aflată în plin proces de defulare a vreunei tinereţi-copilării netrăite ca lumea… - nu s-a impus, nici ea, cine ştie ce, în memoria cititorilor. Aşteptăm, cu viu interes şi speranţă. Căci “policier”-ul, după cum am remarcat la începutul studiului de faţă, poate (dacă vrea) să reveleze zone extrem-umbroase, abisale, atât ale ontologicului uman, cât şi ale spiritualităţii, caracterului şi mentalităţii omeneşti (individuale şi sociale) - dar, în primul rând, se poate institui într-un ochi de priveghere, discretă şi secretă (mai mult sau mai puţin), ochi de sfinx, zonă de avertizare asupra deraierilor sociale şi spiritual-mental-abisale, cele care furnizează CADAVRUL şi penibilitatea stărilor (particulare şi generale), de tip absurd-ionescian.

Şi-atunci, de ce vom fi scris noi prezentul material? Pentru că e bine să ştim, din când în când, cum stăm.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

[1] -Eugen Ionescu, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, în vol. Cântăreaţa cheală, Minerva, Buc., 1970, p.291.

[2] -Cf. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 192(Legendă): “-Acuma ştiu că m-ai iertat, în adevăr, spuse Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit şi eu. Abel spuse încet:-Aşa este. Câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia.” Ceea ce, aparent, cel puţin( şi teologic, în mod cert), face ca misiunea poliţiei, justiţiei umane EXTERN-SOCIALE etc. să fie inutilă, futilă, anulată semnificativ, iar romanul poliţist - o naraţiune patologică, naturalistă, pentru obsedaţi vicioşi, sado-mazochişti(dacă nu există în el ARTA viziunii general-expiative - sau, măcar, încercarea de justificare a neputinţei de a capta această viziune).

[3] Cf. Ovid S. Crohmălniceanu, în revista Secolul 20, pp. 159-160:”Nu Poe e adevăratul strămoş al romanului poliţist, ci Dostoievski, fiindcă în toate cărţile acestuia din urmă(Idiotul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Posedaţii) există un cadavru adevărat, care creşte, creşte mereu, înfricoşător…”.

[4] -Cf. Fiodor M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă (cazul Raskolnikov), Fraţii Karamazov(cazul reverberat Mitea-Ivan-Aleoşa Karamazov), Posedaţii(cazul Stavroghin) etc.

[5] -Afirmaţia aparţine lui Pierre Lazareff, prefaţatorul volumului Arsène Lupin, gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992.

[6] -Maurice Leblanc, Arsène Lupin - gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992, p. 164.

[7] -Cf. Maurice Leblanc, Afacerea Kesselbach, Una din porţile infernului etc.

[8] -Cf. Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, şi Holmesiana, din revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 33.

[9] -Cf. Karel Čapek, Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, Poetul, p. 94.

[10] -Idem, Tribunalul suprem, p. 190.

[11] -Idem, Urmele, p. 150.

[12] -A.C.Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 170.

[13] -Cf. Roger Caillois, Romanul poliţist. Jocul şi drama, în revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 45.

[14] -Deşi contemporan cu Charles Darwin(1809-1882), e greu de crezut că E.A.Poe a putut cunoaşte opera fundamentală a biologului englez(Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă) - apărută abia în 1859(Poe a murit în 1849…), când a făcut ca uranguranul să ucidă cu BRICIUL UMAN…

[15] -E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 394.

[16] -A.C. Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 171.

[17] -Idem, p. 176.

[18] -G.K.Chesterton, Omul invizibil, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, p. 108.

[19] -A.C.Doyle, Semnul celor patru, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 275.

[20] -Prefaţa la E.A.Poe, Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 35.

[21] -E.A.Poe, Cărăbuşul de aur, în vol. Scrieri alese, Univers, Buc., 1979, p. 251.

[22] -E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 407.

[23] -După trustul “Sandra Brown”, se înţelege…

[24] -Rolul, cinematografic, al lui Sam Spade, i-a venit lui Humphrey Bogart “ca o mănuşă”…, mai puţin “sardonicul”(dorit de autor…) al personajului.

[25] -Dashiell Hammett, Şoimul maltez, Datina, Buc., 1990, p. 7.

[26] -Ex. romanele Adunătură de lichele, Încurcă-i drace, Moarte de calibrul 45, Fă-mi plăcerea şi crapă! etc.

[27] -Cf. Ellery Queen, Misterul crucii egiptene, Lovitura de graţie etc.

[28] -Să nu uităm că Peter Cheyney este şi autor de romane de spionaj, de bună calitate, tip Misiunea cea mare, Ultimul pahar (ambele cu acţiunea plasată în Anglia)etc.

[29] -Nici măcar în romanul de război(şi de aventuri) Tunurile din Navarone…

[30] -Cf. Ross MacDonald, The Dark Tunel, The Barbarous Coast, Black Money, The Underground Man etc.

[31] -Juan Angel Cardi, Cheia aurită, , Colecţia romanului poliţist”Crime new-yorkeze”, Mondial-Press, Buc., 1993.

[32] -A se compara textele: Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat, din antologia ENIGMA, EPL, Buc., 1969, pp. 22-40, cu Gerald Barrymore, Fantoma maşinii de scris, din vol. Un act de caritate, Antet, 2000, pp. 28-47. Ca mostră (pentru “meditaţie”), redăm finalurile: a- la Vickers:”Inspectorul începu să bată cu degetul mare în capac: trei lovituri scurte…trei lungi…trei scurte…”; b- la Barrymore:”Degetul inspectorului începu să bată în buton: trei puncte…trei linii…trei puncte…” E posibil ca Barrymore să fie pseudonimul lui Vickers, sau viceversa…Sau, un ban în plus nu strică, ori pentru editori, ori chiar pentru nişte autori “famelici”…sau datornici…sau…?

[33] -Mai mult decât oricare alt scriitor de “policier”, Agatha Christie are nevoie de “ţarcul” concentric, extrem artificial, al casei-camerei, pentru a “nu o lua razna deducţiile”. Or, aceasta falsifică( prin relativizare extremă, împinsă până la instaurarea hazardului), din start, latura generală a adevărului deducţiilor detectivistice. Separarea de cosmic, dar şi de social - face ca toată “afacerea” detectivă să pară, şi chiar să fie, un simplu joc absolut steril(şi cititorul are intens sentimentul zădărniciei şi ineficientului - al realităţii că, dacă citeşte, o face pentru că nu are de făcut sau nu vrea să facă altceva - iar nu că participă la drama lumii umane), de o abstracţiune matematică, dar nu şi de o aplicaţie matematică. Bineînţeles, latura estetică lipseşte, din “romanele” Agathei, cu desăvârşire!

[34] -Cf. Edgar Wallace, Omul de la Carlton, Legea gangsterilor, Secretul cheii de argint, Misterul narcisei galbene, Arcaşul verde, Substituirea, Măştile morţii, Scaunul morţii, Castelana din Ascot etc.etc.etc.

[35] -Suflul epic al lui Leblanc este foarte scurt, talentul, destul de modest, simţul estetic - slab, iar cel etic - alterat . Rezultă: cvasi-rebuturi literare.

[36] -Gen Paul Kenny, Coplan nu iartă…Mai rău decât atât - fireşte că există(oricând!), dar nu ne permitem să cităm.

[37] -Anthony Burgess, Monstrul care fumează pipă, în vol. antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 1990, nr. 2, p. 169.

[38] -G.K.Chesterton, Paşii ciudaţi, în vol.Înspăimântătorele aventuri ale maiorului Brown, EPL, Buc., 1966, , p. 47.

[39] -Idem, Cele trei unelte ale morţii, finalul, de la p. 178.

[40] -Idem, Chipul de pe ţintă, p. 283.

[41] -Idem, Cea mai sinistră crimă din lume, p. 265.

[42] -G.K.Chesterton, Ciocanul lui Dumnezeu, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, pp. 142-143.

[43] -Raymond Chandler a scris şapte romane şi 23 de povestiri(au fost traduse, în româneşte, din câte ştim, până la ora aceasta, 6 romane şi un volum masiv cu 8 povestiri: Somnul de veci, Sora cea mică, Fereastra de sus, Adio, frumoasa mea, Avantaj…Marlowe şi Rămas bun pentru vecie - iar volumul de povestiri se intitulează Ucigaş în ploaie).

[44] -“Are vârsta iniţierii”, cum observă, cu deosebită fineţe, Liviu Papuc, în volumul antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 2/1990, p.160:””[Detectivul]nu poate iubi(iubirea presupune un viitor, iar el trăieşte în prezent), nu poate întineri(este deja iniţiat), nu poate îmbătrâni(căci n-a fost niciodată tânăr), nu poate trăi(viaţa cere repaos, continuitate, iar el este într-o veşnică mişcare), nu poate muri(pentru că n-a trăit încă). Menirea sa e să ispăşească perpetuu o vină pe care o recepţionează ca şi cum el însuşi ar fi comis-o”.”

[45] -E posibil ca numele lui să nu fie atât de inofensiv, ci ales cu tâlc: e omonimul dramaturgului englez (Christopher Marlowe,1564-1593) , eternul resemnat, bănuit a fi etern nedreptăţit şi furat(?) de Shakespeare-cel-în-vogă…

[46] -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, p. 100.

[47] -Idem, p. 337.

[48] -Idem, p. 68.

[49] -Reţeta acestei societăţi o experimentăm, din plin, astăzi, şi noi, românii. Se putea altfel, oare?

[50] -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, 316

[51] -Idem, p. 331.

[52] -Idem, p. 278.

[53] -Raymond Chandler, Sora cea mică, Datina, Buc., 1991, p. 81.

[54] -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Bucureşti, 1993, p. 275.

[55] -Idem, p. 353.

[56] -Ibidem.

[57] -Şi, tot cam pe-atunci, se citea (“furibund”) un obscur roman “policier” de colecţie - Beladona…

 

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE

Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de „cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă, palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie, oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică, ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc., protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al autoarei.

Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe cel de lângă noi?

Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului (conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.

Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de succes în tagma scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă, mizează pe ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari surprize...

Adrian Dinu Rachieru (Timişoara)

 

PORTRETUL UNEI VIEŢI

Scriitorul Fănuş Neagu a plecat dintre noi definitiv împreună cu Echipa lui de zgomote, departe, Dincolo de nisipuri, spre un Canton părăsit, căci un Înger i-a strigat numele dintre filele unei Cărţi cu prieteni, lăsându-ne însinguraţi în Balcania noastră eternă. În zorii zilei de 24 mai 2011, Fănuş Neagu a răspuns chemării Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe, alăturându-se petrecerii lor. Căci fără Fănuş, vinul lor alb, mult şi rece nu mai avea parfumul de plop trăsnit din bălţile Brăilei, nu mai avea frisonul înstelat al Dunării ducând în valurile ei vechi şi misterioase poveşti desluşite doar de oameni ai locurilor, la fel de misterioşi. Pe aceştia, Fănuş Neagu i-a cunoscut, i-a înţeles, le-a fost solidar şi i-a încrustat în textura vibrantă a unei fraze unicat în literatura română, sigilate de temperamentul său vulcanic, de firea sa rebelă dar de atâtea ori sfielnică. A trăit cu intensitate, a fost duios şi vehement; a fost înzestrat cu un deosebit simţ al limbii, cu o spontaneitate uimitoare atât în vorbire cât şi în scris. Şi totuşi, în pofida acestei spontaneităţi inhibante pentru cei din preajmă, autorul Scaunului singurătăţii, asemeni marilor scriitori, scria greu, cu trudă, cu responsabilitate faţă de cuvântul răstignit pe hârtie secătuindu-i sevele semantice.

La fel ca Panait Istrati, şi-a legat numele de bălţile Brăilei, cărora le-a dat aureolă de legendă. După cum însuşi mărturisea, la Brăila se simţea cel mai bine, revenind periodic pentru a-şi încărca plămânii cu aerul dulce-amărui al câmpiei de acasă, ori pentru a-şi lansa cărţile noi. Brăilenii îl aşteptau cu mândrie şi bucurie. Când a împlinit 75 de ani, cei de aici, mai exact câţiva inimoşi de la Consiliul Judeţean Brăila şi Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” au scos cartea-album Portretul unei vieţi, la a cărei redactare şi editare au contribuit nemijlocit: Rodica Drăghici, Adelina Ioana, Viorel Coman. Acesta, în prefaţa cărţii, zugrăveşte un portret viu şi veridic al scriitorului, un portret aproape voievodal, în spiritul marilor noştri cronicari: „Ţepos şi îndârjit, mereu cu limba urzicată, mânios din nimic şi pe nimeni anume, nu-i intrai în voie cu una, cu două. Iute, săgetându-şi mărunţii lui comeseni cu ochi de hatman, degrabă vărsător de sânge nevinovat, era nedrept cu voluptate. Şi ce mai e dreptatea în faţa frumuseţii vorbei?! Altmintrelea, om întreg la fire, la lucrul cu vorbe, mare meşter. Când se aşeza între noi, era temeinic. Mereu în capul mesei, făcând judeţ, adesea înfricoşat, acelaşi, neobosit, trăind clipa cu rară voluptate. (...) Adesea avea şi mari tăceri. Îşi rezema privirea în tăblia mesei şi rămânea aşa încremenit câteva clipe, absent, furat de gând. Amfitrionul frângea deodată discuţia şi te trăgea la adânc pe pogonul lui de obsesii: - Mă, tu înţelegi că mai suntem doar câţiva? Şi începea să-i numere pe ceilalţi mari din strălucita sa generaţie literară. Apoi tăcea. Era leul în iarnă.” În cartea apărută la editura brăileană Ex Libris, avem aproape întreagă această „strălucită generaţie” eternizată în fotografii, alături de textele olografe ale lui Fănuş Neagu, a cărui scriitură învolburată aparţine acum patrimoniului naţional. Pare că autorul şi-a scris singur scenariul vieţii de dragul personajului principal pe care l-a interpretat cu ardoare şi devotament. Iată cum se vedea pe el însuşi, pe când era la Mogoşoaia: „Înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi băutură, vârât până-n gât în Balcani şi plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea ce-o ţine Dumnezeu ca un hoinar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii ce-l încolţesc şi-l latră...”. Majoritatea fotografiilor ni-l redau în momente sale de plenitudine când, scăpat de „jugul muncii” se bucura de viaţă alături de prieteni, de scriitori, iar simpla lor înşiruire configurează tabloul literaturii române moderne aflate într-un moment de graţie al ei. Îl putem vedea alături de „boierii scrisului”: Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Paul Anghel, Nicolae Breban, Ioan Alexandru, Dinu Săraru, Marin Preda, Eugen Barbu, Anghel Dumbrăveanu, Romulus Vulpescu, Marin Sorescu; îl regăsim lângă Nicolae Velea, Ion Băieşu, Mircea Micu, Nicolae Velea, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Dan Deşliu, Şerban Cioculescu; îl întâlnim la Academia Română, al cărei membru titular devenise în 2001, stând alături de Eugen Simion, Grigore Vieru, Virgiliu Nicolae Constantinescu; tăifăsuind cu artistul fotograf Vasile Blendea, dar şi cu Radu Gabrea, cel care a turnat un film după Îngerul a strigat; îl revedem în compania lui Gheorghe Zamfir şi a lui Cornel Dinu. Îi putem privi chipul destins, bucurându-se împreună cu brăilenii: Nicolae Grigore Mărăşanu, Lucian Chişu, Rodica Drăghici etc. Dar cât de împăcat, lângă soţia sa, Stela, şi fiica sa, Anita, care l-au înţeles şi l-au iubit nespus.

Fănuş Neagu a fost în centrul celei mai efervescente perioade culturale în care s-a afirmat cu toată forţa; a scris o proză unicat prin gradul ei înalt de inventivitate lexicală şi de poeticitate, a scris piese de teatru, scenarii de filme în care şi-a etalat şi valenţe actoriceşti, a scris cronici sportive, altfel decât se scriseseră până atunci, în care şi-a pus întregul talent de bijutier al metaforei ridicându-le la rang de texte de mare artă. Îndreptăţit, şi-a cules roadele muncii sale în timpul vieţii, fiind unul dintre autorii apreciaţi de critică, cu o mare priză la public şi tiraje deosebite. După o lungă suferinţă, s-a stins la 79 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea academicienilor. A fost o zi însorită, cu flori, iar pe ultimul drum l-au condus cei care l-au cunoscut, cei care l-au citit şi l-au preţuit. Între aceştia – un grup de elevi din Brăila, care au presărat flori fragede ca vârsta pe care o aveau peste mormântul patronului şcolii lor, şcoala primind numele „Fănuş Neagu”, cu ceva timp în urmă, în semn de respect şi omagiu, o mică mângâiere pentru marele dispărut al literaturii române, care, în ultimii ani de viaţă, era trist şi nemulţumit de răsturnarea valorilor, de starea derizorie a realităţii de zi cu zi a ţării sale.

Victoria Milescu (Bucureşti)


 

SPIRITUALITATE

MISTICA ELEMENTELOR PRIMORDIALE

Dincolo de evidenta importanţă a celor patru substanţe esenţiale în tot Universul, apa, focul, pământul şi aerul sunt imaginea reală şi metafizică a materiei eterice,din care au răsărit toate cele care există astăzi. Indiferent în ce ordine le-am trata, îmbinându-le, formează un tot indestructibil, fără de care fiinţele n-ar putea trăi, ori ar trăi la un alt nivel, lipsindu-se de palpabil şi vizibil.

Despre apă ştim că reprezintă un element feminin, dacă îl putem numi astfel, întrucât din ea se naşte orice formă de viaţă şi tot ea o poate distruge. Puterea ei magică rezidă în faptul că purifică, redă vitalitatea şi chiar viaţa însăşi, dacă ne gândim că în creştinism este utilizată în sfinţirea locurilor, a sufletului, la botez, când omul devine întreg, acordându-i-se şansa se a se desăvârşi spiritual de-a lungul vieţii. În mitologie, apa vie este considerată izvorul vieţii, cea care poate readuce suflarea celui plecat în umbra morţii. Expresia Apa Sâmbetei se referă la zădărnicia lucrurilor, inutilitatea a tot ceea ce întreprinde cineva, întrucât dispare ca şi cum n-ar fi fost. Apa e binefăcătoare, indispensabilă, ea putând fi utilizată şi în scopul învăluirii în mister a numeroase forme de viaţă încă necunoscute până acum. Forţa imensă a apei e cunoscută din vechime, oamenii temându-se de ea, venerând-o, ca pe o zeitate de care au în permanenţă nevoie.

Focul se înfricoşează la vederea apei, inimacul suprem, dar devine tiran atunci când stăpâneşte pământul şi îşi ridică văpaia distrugătoare în aer. Focul care nu arde e cunoscut în Vechiul Testament ca fiind rugul aprins în faţa lui Moise, Dumnezeu însuşi, cel care deţine misterul creaţiei şi, în înţelepciunea-i divină, îşi revarsă harul asupra întregii făpturi. Focul pasiunii se limitează la carnal, la nivelul cel mai de jos al dimensiunii umane, însă poate fi văzut ca o treaptă în evoluţia spirituală (asta pentru cei care percep corect devenirea spirituală). Dar focul e folosit în ritualuri de purificare trupească, în vrăjitorie, în sacrificii umane, aşa cum existau în timpurile primordiale, considerându-se că prin foc totul devine curat, asemenea aurului, care nu-şi pierde proprietăţile, dimpotrivă, renaşte, devenind mai strălucitor şi atractiv.

Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, răsună poruncitor cuvintele divinităţii, sintetizând creaţia şi moartea. Pământul (Geea), elementul feminin din care tot ce mişcă există, şi tot ce dispare, se duce iar şi iar, aici, readucându-l la viaţă, într-o continuă ciclicitate, până la o reînnoire spirituală, când totul va deveni un pământ şi un cer nou. Pământul e materia vie, cel care deţine secretele nemuririi, e adăpostul a numeroase civilizaţii şi fundamentul pe care s-au clădit formele existente. E asemenea zeului Atlas, a celui care ţinea pe umerii imenşi întreaga greutate a Universului, fără a se clătina, fiindcă aceasta îi era menirea. Din mâinile pricepute ale creatorului, lutul prinde viaţă, iar formele obţinute, banale sau abstracte, reprezintă esenţa cunoaşterii, firul de nezdruncinat al minunilor ştiute şi neştiute.

Aerul (văzduhul), principiul masculin al integralităţii, al spiritualizării şi al transcedentalului, nu poate fi cunoscut decât printr-un simţ deosebit, pe care nu-l deţine oricine. Îl respirăm, nu putem trăi fără el, dar nu-l respectăm cum se cuvine. Această formă diformă şi fără formă reprezintă poarta de trecere către infinit, vama căreia trebuie să-i cedezi pământescul, altfel rămâi tot jos, în nimicul involutiv şi absent. Aşa cum pe pământ trăiesc şi convieţuiesc nenumărate fiinţe, tot aşa, în văzduh îşi poartă invizibilitatea alte creaturi pe care unii dintre noi le simt sau le văd cu ochii minţii. Dintre toate cele patru, acesta este superior, se află pe treapta cea mai înaltă a Cosmosului sau cum vrem să numim infinitatea spaţiului şi a timpului. De aceea, încă ne mai simţim atraşi de farmecul dintre cer şi pământ, de lumini enigmatice, de zboruri anonime şi secrete, de îngerii care transcend lumea fizică, rămânând fideli celei spirituale.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

NEVOIA DE CONTINUITATE

Este ştiut faptul că o dată ajuns la catedră, pentru profesor examenele nu se termină, ci din contră, continuă cu o şi mai multă rigurozitate. Sunt etape deosebite: titularizare, definitivat, grad II, grad I, grad de excelenţă, precum şi alte examenele pentru diferite cursuri adiacente catedrei etc. Toate acestea nu au neapărat darul de a convinge că sistemul de învăţământ românesc caută din răsputeri să atingă parametri superiori, cât mai cu seamă insistă pe o căutare, pe o aşezare firească, într-o direcţie proeuropeană. Care este încă diferenţa dintre profesorii din Vest şi cei de pe la noi? Nu vorbim despre remuneraţie, ar fi absurd să mai facem comparaţie, ci despre acest calvar al examenelor de tot felul, al specializărilor şi paraspecializărilor, al imbecilităţii şi mai ales a perpetuării la nesfârşit a unor practici despre care învăţământul nu doreşte să se debaraseze.

La o simplă aruncare cu privirea este lesne de înţeles de ce este nevoie de un examen pentru ocuparea unui post în sistem, şi când spun asta mă refer la un post valid, pe o perioadă nedeterminată. Poartă un nume specific: titularizare. În fiecare an, cadre didactice din întreaga ţară sunt nevoite să-şi „prelungească” suplinirea, deoarece catedra este fezabilă pe o perioadă mai mică de 3 ani, ori titularul se află detaşat, în concediu etc. Pe lângă profesorii cu vechime, cu performanţe, se mai prezintă la concurs şi proaspeţii absolvenţi de facultăţi şi masterate.

Se spune că tonul scăderii nivelului învăţământului românesc a fost dat de universităţi, care, în foamea de bani, la umbra unei prost înţelese autonomii, au decis să scoată un număr din ce în ce mai mare de locuri pentru admitere, motiv pentru care, într-un interval destul de scurt s-a ajuns la o adevărată inflaţie de absolvenţi licenţiaţi.

Lipsa profesionalismului, a responsabilizării duce în fiecare an la rezultate mediocre în ceea ce priveşte examenul de titularizare. În 2011, celor aproximativ 5200 de posturi vacante li s-au raportat un număr de 60700 înscrişi, mai pe scurt 12 pe loc, faţă de 6 anul trecut. Vorbim aici de o medie, pentru că situaţia în particular atinge extreme greu de imaginat. De exemplu, pe un post de istorie s-au „luptat” anul acesta 64 candidaţi.

De ce atât de mult interes? Salariile – cel puţin în mediul preuniversitar – sunt cum sunt, iar prestigiul cadrului didactic român este într-o degradare continuă, când elevul nu-şi mai cunoaşte statutul şi confundă persoana de la catedră cu colegii, sau mai rău, când violenţa în şcoli şi stresul ca formă de boală profesională tinde să devină o tristă obişnuinţă. Toate acestea sunt frumos fredonate, pe fondul aşa-ziselor reforme, ce se tot amână sau, mai rău, unele se aplică, numai că efectul este cel nescontat, se creează o formă de obişnuinţă, care face ca şcoala, în general, să acumuleze din ce în ce mai multe puncte slabe. Asumarea răspunderii a devenit un laitmotiv, o găselniţă politică pentru cei de la nivel superior: inspectori şcolari generali, directori de agenţii, secretari de stat, miniştri, guverne şi chiar preşedinţi.

O altă cauză pentru numărul ridicat de candidaţi la examenul de titularizare 2011, ar fi micşorarea numărului de elevi. Rata abandonului se găseşte la cote din ce în ce mai ridicate, iar dacă mai punem la socoteală natalitatea în descreştere, migraţia forţei de muncă dincolo de graniţele ţării, obţinem un tablou real, sumbru, e lesne de înţeles, dar real.

La cauzele numărului mare de candidaţi pentru examenul de titularizare de anul acesta adaug şi o alta, una economică. Monovalenţa, adică lipsa posibilităţii ca o persoană să practice şi altă meserie este cât se poate de relevantă mai cu seamă în localităţile mici. Practic, acei profesori, deşi foarte buni profesional vorbind, nu au şansa unui loc valid mai mult de 3 ani, motiv pentru care sunt nevoiţi să se prezinte de fiecare dată în faţa acestui tip de examen, atunci când, dintr-o oportunitate – să-i zicem – li se iveşte o astfel de ocazie. Schimbarea locului de muncă nu poate fi o soluţie, pentru că în comunitatea unde îşi are domiciliul sau locul de muncă, nu există alternative.

O altă necunoscută în ecuaţie se referă la numărul de posturi disponibile: aproximativ 5200, asta pe fondul anunţului făcut de ministrul de resort, care a susţinut necesitatea disponibilizării a numai puţin de 15000 de posturi până în toamnă, punând într-o postură deloc comodă inspectoratele şi conducerile unităţilor de învăţământ, pentru că decizia – mai mult sau mai puţin cu iz politic – nu precizează foarte clar dacă este vorba despre personalul auxiliar sau nedidactic.

Oare îmbulzeala de la titularizare de anul acesta să fie apanajul vocaţiei? De ce nu? În urma primei sesiuni a Bacalureatului 2011, părinţii şi elevii au susţinut că o mare vină pentru rezultatele slabe obţinute de absolvenţii de gimnaziu o au cadrele didactice nemotivate profesional. Se prea poate, pentru că acele cursuri de pedagogie înclină mai mult către teoretizare decât pe aplicabilitate sau competenţe, iar acest lucru cumulat cu salarizarea mizeră, pot transforma catedra doar într-un loc de muncă şi atât. Ori, cei ce activează în sistem, ştiu foarte bine că fără dăruire, fără o înclinaţie către această meserie, nu se poate crea o stare nici măcar de normalitate profesională, darămite de performanţă.

Să fie oare aglomeraţia de la Titularizarea 2011 nevoia tinerei generaţii de dascăli către afirmare? Spun asta pentru că şi anul acesta marea majoritate a celor înscrişi pe liste sunt absolvenţi de facultăţi şi mastere. Deşi de la aceştia se aşteptau rezultate mult superioare, pe motiv că materia le era proaspăt actualizată, în practică s-a dovedit că 32% au abţinut note sub 5. Un procent ruşinos s-a înregistrat şi la notele peste 7, cele cu care candidaţii se pot considera trecuţi: 30%. Procentul de promovabilitate este, deci, într-o scădere sau cel puţin aşa confirmă statisticile: 2010 – 38%, 2009 – 44%, 2008 – 45%, lucru foarte îngrijorător, mai cu seamă pentru faptul că deşi se tot vorbeşte de reformă încă nu s-au găsit mijloacele evidente prin care să se depăşească panta descendentă.

Dacă ar fi să gândesc în pas cu statistica, aş putea anticipa rezultatul de anul viitor. Mă întreb oare în câţi ani vom atinge minima absolută, sau, poate pe un ton mai optimist, oare nu a venit momentul ca de la anul să se obţină rezultate net superioare? Nu se prea poate, deoarece inerţia este prea mare, plaga sistemului este una accentuată şi mult prea evidentă pentru a putea concluziona că în sfârşit învăţământul românesc şi-a dobândit matca, întru liniştea elevilor, părinţilor şi nu în ultimul rând, a celor ce activează sau doresc să profeseze în acest foarte important domeniu.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

REPERE...

VARZĂ DE BRUXELLES ! (I)

Avionul cade lin, de pe culoarul stabilit la 11.000 de metri (+/- 3 m) deasupra bătrânului continent, drept în capitala noii Uniuni Europene. Aplauze. Ce ţii şi cu pilotul automat ! Nu ştiam de ce intră, atât de des, stewardesele în cabina pilotului umanoid !?! Hai ! Fără răutăcisme. Doar aici activează extra europarlamentara ordinară, făcută pe puncte, fiica sinucigaşului pirat, care şi-a şmenuit propria flotă! Mai nou, ţepuieşte ţara!

Cu voia noastră, tovarăşi ! Aşa că ciocu’ mic !

Trenul ne lasă în mijlocul centrului economico-financiar. O explozie de zgârie-nori, unde arhitecţii s-au jucat cum au vrut.

De ce noua Uniune Europeană ? Cu toţii ştim, sau ar trebui să ştim, că a mai fost derulat un asemenea proiect. Acum vreo două mii de ani. E drept, cu o altă capitală. Ne imaginăm măreţia ei, păşind pe Via Sacra, înconjurată de celebre-i şapte coline, doldora de ruine demenţiale. Închizi ochii şi auzi zgomotele metropolei de acum 2000 de ani. Buricul lumii.

Cum s-a terminat acel proiect ? Cu monedă unică europeană, cu administraţie supercentralizată, cu pax romana etc. ? Corupţia a pus totul la pământ. Învaţă cineva !?!

Noua uniune pare hotărâtă să nu repete greşelile. Semne. Promovarea elitelor tehnocrate din toate ţările componente şi păstrarea identităţii culturale a aderentelor. Probleme sunt doar cu europarlamentarii. Şi aici suntem coada cozilor. Trebuie şi cineva să fie de râsul-plânsul uniunii ? Ce să-i faci ? Realitatea e dură. Nu avem succesuri şi pace ! Numai eşece. Din păcate „Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil !”(Gr. Moisil).

Absolut întâmplător m-am întâlnit cu un scârţa-scârţa pe tastaturile unui super laptop al Parlamentului European. Abia la sfârşit am făcut cunoştinţă. După ce conversaţia se încheiase. - Sergiu, din România ! - Jaan, din partea locului ! Am rămas amici, totuşi !

Subiectul: criza. Mă plângeam, ca tot românul, cum ne tot afectează criza mondială. Tăieri de salarii, sporuri, stimulente, pensii jumulite, posturi bugetare locale, mai puţin naţionale, desfiinţate (deşi eram sub media euro), proiecte amânate cu anii, falimente … - Ce tot vorbeşti ? Voi, românii şi încă două-trei ţări, sunteţi marii privilegiaţi ai Europei. Nici briza crizei nu ar trebui să o resimţiţi. Aveţi la dispoziţie peste 30.000.000.000 (mi-li-ar-de) de euro şi vă plângeţi ? Cine e de vină că aveţi conducători şi tehnocraţi neprofesionişti ? Noi sau voi ? Priveşte Polonia şi spune-mi unde-i criza !? Bulgarii !? Mai aveţi şi tupeul să nu recunoaşteţi că aveţi grave probleme la nivel managementului local şi, mai ales, naţional. Umblaţi cu cârnaţi şi căldări pe la alegeri ! Aţi făcut totul varză ! Auzi ! De voi depinde, totul. Să vă fie clar ! UE nu are cum să se bage. Dă doar semnale (adică bate şaua – nota mea). Nu te supăra, asta e realitatea voastră ! Ai înţeles ? Du-te şi spune-le, tuturor !

Omul le ştia bine. Cel puţin teoretic. Ştia bietul cum e cu şpaga, comisionul, vânzarea intereselor naţionale pe 30 de arginţi şi, mai ales, cum e cu endemica iresponsabilitate ? Continuarea, şi după 1989, a decăderii morale a naţiunii, ce-şi pierde pe zi ce trece atributele de popor, devenind o populaţie. Limba se degradează pe zi ce trece, bunele tradiţii sunt înlocuite cu importuri de prost gust, se promovează intens nonvaloarea …

A fost o discuţie de maximum zece minute. Omul avea treabă, nu să stea la palavre pe culoare. Eu căscam gura. La ziduri, la candelabre, lifturi, uşi, tablouri, butoane, lumini ...

Ce misiune ingrată ! Să le spun tuturor ! EU. Cine mă crede, conţopistul ?!? Şmenarul Băsescu, iresponsabilul Boc, blonda Udrea sau ciorditoarea Roberta ? Sau dantonianul Cristian-Tudor Popescu & Co ? Şi cum ? Când mass media, în loc să dezbată, zi de zi, subiecte capitale pentru viitorul naţiunii, alocă uriaşe spaţii becalienilor şi udrenienilor !?! Ce să caute oamenii normali, responsabili la Tv, îşi spun în barbă realizatorii. Ăştia nu fac rating. Pe când agramatismele, exhibiţionismele lui X sau Z (preşedinte, senator, deputat, ministru, primar - rebuturi umane de cea mai joasă speţă) sunt atât de gustate de privitorii uşor abulici ?! Dezinformaţi. Când orice iniţiativă serioasă e trimisă, cu viteză cosmică, în derizoriu ? Când, pe-a mă-ti şi n-ai făcut la fel sunt la ordinea zilei ! Ei, m-am răcorit !

Bruxelles, cel mai românesc oraş posibil. Poate singurul oraş, din toate capitalele U.E. Cu multe obiceiuri dâmboviţene. Claxoane, sirene poliţie, pompieri, salvări. Nonstop. O circulaţie fără reguli sau, aparent, fără nicio regulă. Europeni sau nu cască gura, ochii peste tot. Cu amestecul de rase m-am obişnuit. Am întâlnit, însă, aici şi acel amestec de stiluri arhitectonice, vechi cu nou, ca la Bucureşti. Cu aceleaşi nemulţumiri exprimate uneori prin mass media. O mare aglomeraţie umană, în timpul zilei, ca la Bucureşti, de parcă nimeni nu munceşte ! E drept, sunt mulţi veniţi cu treburi în capitala noului imperiu. Şi mulţi turişti. Localnicii, chinezi, turci …, lucrează intens în sfera serviciilor, cu un profit mulţumitor. Salariul minim - 1210 de euro ! Nu vă spun cât câştigă un bibliotecar public.

L-aţi împuşca pe civilizator, mâncător de bani comunitari ! Dacă te iei după insinuările analfabeţilor conducători şi alegători dezinformaţi. E simplu cu informaţia în spaţiu european ! Calci pragul bibliotecii de utilitate publică şi rezolvi orice dilemă info.

Oraşul e întins pe orizontală, cu excepţia amintită. Şi alte două-trei. Seara pe la opt, ca la Bucureşti. Îţi cam ţiuie urechile. De linişte. Doar prin centrul istoric, mai multă larmă.

Poţi rata marele simbol, Manneken Pis (Le Petit Julien) al urbei, cu o mare uşurinţă ! Atâtea oferte în jur, încât treci şi, apoi, te întrebi: Unde-i ? Apoi, când îl vezi iar te întrebi, cu voce tare: Ăsta-i ? Noi, care avem Casa Poporului, ce să vezi la 61 de centimetri înălţime şi câteva zeci de kg de bronz !?! Veţi spune că nu apreciez capodopera (!?!) ! Un mic obez, uşor impertinent ! Mai era şi în costum de cosmonaut ! Mult zgomot, dar …

Piaţa Mare, ei ce Grote Markt au bruxelezii, e full de dimineaţă până seara târziu !

Primăria ? Ei, da, asta capodoperă ! Străzile învecinate reflectă încă originile zonei, numite după vânzătorii de unt, brânză, hering, cărbune, flori... Ce construcţii au lăsat breslele oraşului lor !!! Azi, zona e site al patrimoniului mondial, întreţinută şi exploatată profesionist din punct de vedere comercialo-turistic.

Şi iar, îmi zboară gândul, la încetineala cu care se lucrează, de decenii, la refacerea centrului istoric bucureştean, la şpăgarii consilieri, la finisajele de doi lei făcute de specialişti pe bani grei, grei, grei !

Culmea, sunt unii foarte îngrijoraţi de rămăşiţele unor ruine de o sută-două de ani ! Să fim serioşi ! Pe la 1200, belgienii se dădeau de ceasul moţii să-şi facă catedrale şi universităţi. Iar universităţile aveau o infrastructură beton, şcoli de toate gradele.

Dar, ce să-i faci ? Sunt dependent de România ! Mă gândesc intens şi mă implic, ades, în prezentarea valorilor trecutului românesc. În 1879, a 8 ţară ! Acum …

Sergiu Găbuleac (Bucureşti)

 

INVITAŢIE LA LIBERTATE

Motto: Sus,în genunchi, şi de la capăt! (Fănuş Neagu)

Libertatea cuvântului este mai presus decât orice formă de libertate. Poeţii sunt aceia dintre noi care se înfăşoară primii de această hlamidă de vis omenesc. În toate ţările şi în toate limbile cutezanţele poetice, curajul de a face din realitate artă şi a o eterniza în gând frumos şi nepieritor poartă diferite nume; numele celor dăruiţi de destin, celor vizitaţi de gânduri sublime, care rămân mereu alături de poporul lor, în limba lor, promontorii semeţe ale destinului naţiei.

La noi, cei ce stau neclintiţi şi cu fruntea sus ca promontoriile în calea furtunii sunt Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi de foarte curând, Fănuş Neagu. Marele oracol al Bărăganului şi Dunării de Jos, Fănuş Neagu şi-a luat în primire Scaunul singurătăţii şi veghează ca nestematele lui să ne împodobească zilele şi nopţile, să ne întărească în vigoarea convingerilor şi să ne îmbuneze unii faţă de alţii.

Marele bard a dispreţuit războiul româno-român din prezent, a ştiut şi a arătat în scris ce pericole ne pasc şi de unde vin ele, cum trebuie să devenim noi înşine, ca să fim invulnerabili, asemeni eroilor din basme care aveau şansa să fie scăldaţi încă din pruncie în apa vie a dăinuirii în neam.

O lume care nu-şi denunţă eşecurile este sortită pieirii. Societatea românească de azi şi de mâine trebuie să ştie că ţara a fost, în preajma sfârşitului de veac XX, la un pas de prăbuşire. Doar printr-un nesperat dar de la Dumnezeu şi prin lupta unor minţi luminate nu a fost scoasă din memoria istoriei.

Maestrul nu ne-a spus aici mai mult, dar avertismentele sale de suflet, simţind în perspectiva patriei, sunt presărate în toată publicistica sa şi, mai ales în aceea din ultimele două decenii, de când ni s-a schimbat iarăşi cursul istoriei.

Poetul care a folosit în poemele sale mijloacele prozei, tocmai pentru a înălţa pe culmi nebănuite cuvintele înfăşurate în beteală şi borangic ale limbii române, a fost şi un mare jurnalist, un dramaturg de succes şi a eternizat şi în filme destinele zbuciumate al haiducului Terente şi ale altor oameni ai bălţilor.

Ochii săi au privit în viitorul nostru, prin faţa lor au trecut imagini de forţă şi candoare, umbre virtuale ale viitorului nostru; el a ascultat cu urechea la pământ şi ne-a spus apoi de unde vin pericolele şi de ce anume să ne ferim, ca să ne fie şi nouă odată mai normal în lume, dacă nu mai bine.

Scrisul său, indiferent de forma în care l-a dăltuit, este o pildă pentru viitor, este un îndemn la demnitate cîştigată prin luptă, la mîndrie împlinită prin muncă într-o grădină ce ne-a fost dăruită şi în care trăim de parcă am fi cucerit-o de la un duşman pe care l-am urât toată devenirea noastră.

Se fură ca-n codru. E o veche fixaţie a românilor. Acum se fură tot ce-i de furat, începînd chiar cu codrii, trecând prin privatizarea fabricilor, uzinelor, flotei (inclusiv aceea având drept catarg nişte beţe de chibrit), căilor ferate, petrolului, mercurului alb, armelor din depozitele de muniţie ale armatei, băncilor, caselor şi sfârşind cu portofelul şterpelit în tramvai, lănţişorul smuls de ţigani de la gâtul femeilor sau bumaşca de zece mii de lei pentru care doi golani din Brăila i-au rupt coastele şi i-au spart capul unui bătrân, chiar prin centru oraşului. Înainte se fura (inclusiv amorul) la adăpostul nopţii,

de unde şi cântecele:

Spune-mi caii cum se fură? / Noaptea pe fulgerătură…

Astăzi, caii se fură, Ziua, pe iscălitură…

Jurnalul Naţional, 15 august 2000.

Despre România se poate scrie orice, spune Nikolai Moruzov, în Ecoul planetei – un săptămânal rusesc. Cititorii vor crede orice şi nimeni nu va încerca să verifice. Fiindcă această ţară nu prezintă interes pentru nimeni în lumea întreagă.

Tristă constatare, tristă duminică, triste cuvinte. În rest aproape nimic. Turnăm mătrăgună în potir, facem gîtul pâlnie şi aleluia. Occidentul (ce dulce polisemie se revarsă din acest cuvânt!) ne refuză, ne ţine în genunchi la porţile sale, trage perdele peste oglinzi ca să nu ne vadă chipul sau în cel mai bun caz ne întinde reticent un deşt, în nici un caz inelarul, ca să nu-i şterpelim ghiulul. Trăim înconjuraţi de ura pulsatilă a vecinilor şi în dispreţul Europei, pe un domeniu scârbos, unde nu se întinde niciodată Cina cea de taină, fiind prezentă numai clipa trădării veşnice. Ne derutează părerile proaste despre noi? Suferim din pricina lor? Le dăm la spate nepăsători? În componenţa identităţii noastre intră dintotdeauna trei elemente: fatalismul, complexul de inferioritate şi credinţa oarbă în făgăduielile deşarte, care indiferent de unde vin, se schimbă neabătut în ameninţări, calomnie şi dictat.

Europenilor din Occident le vâjâie sângele în cap când ne văd pe la ei. (Uneori pe bună dreptate). Dar ceilalţi, alde Moruzov, ei ce au cu noi? Ne-au confiscat Tezaurul ţării, depus prosteşte la Kremlin în 1916, ne-au supt petrolul, ne-au glojdit grânele, ne-au secătuit munţii de uraniu, ne-au răpit Basarabia de câte ori le-a venit cheful s-o facă (le-am mai dat-o şi noi de două ori împreună cu Insula Şerpilor, odată sub semnătura lui Eduard Mezincescu, rudă cu Simina Mezincescu din anturajul curţii lui Mihai, a doua oară cu mâinile lui Adrian Severin şi Emil Constantinescu), ne-au impus comunismul cu nagaica, ne-au răpit un braţ al Dunării… Şirul mârşăviilor pe care le-au săvârşit pe pământul nostru aproape nu au capăt. De aceea nu mă aşteptam ca ruşii, tocmai ei, să ne acuze prin condeiul lui Moruzov că din clopotele bisericeşti furate, (românii) îşi fac cazane de ţuică.

Începând de la Prut şi până în Kamciatka, pe toată imensitatea pământului rusesc duhneşte a votcă şi scrumbie de-ţi strâmbă nasul. Ruşii dau pe beregată câte un ocean de samahoancă, zilnic, înalţă un monument vodcii, nu departe de Moscova, şi-i arde la ficaţi de clopotele bisericilor noastre, biserici în care adăposteau, în august 1944, caii tot de la noi furaţi. Să nu ştie domnul Moruzov că prin codrii Rusiei există sate care trag la măsea spirt albastru, dar n-au aflat încă de moartea lui Lenin? Nesăţios în a ne înjura, ziaristul cu pricina azvârle din vârfurile cu plumb ale cnutului: Dar cine are plăcerea să-şi piardă timpul pentru a descâlci ghemul de probleme ale unei Ţări cu o pondere atât de insignifiantă în politica mondială?

Cronica Română, 16 -17 iunie 2001.

Mai actual şi mai adevărat nici că se poate!

Conştiinţa trează, anvergura înţelegerii fenomenelor, ridică mărturia scrisă a lui Fănuş Neagu pe culmile creaţiei jurnalismului istoric românesc.

Pilda sa de curaj şi de cuget liber trebuie urmată; mai greu este să păşim pe urmele talentului său, prin hăţişurile de deltă ori de Lună, de unde a ieşit mereu învingător, purtând sub braţ pasărea măiastră a metaforei împlinite.

Complexitatea operei fănuşiene şi profunzimea frumuseţii de limbă română pe care ne-a dat-o moştenire sunt atributele creaţiei unui geniu românesc, mereu spontan, dar şi elaborat, mereu întrebător, dar şi purtător de certitudini, deschizător de drumuri în favoarea libertăţii de gândire.

Marele scriitor a forţat întotdeauna poarta visului, a visului cu ochii deschişi, a împerecheat cuvinte care, nici ele însele nu bănuiau că pot sta alături, a deschis drumuri atât în poezia, cât şi în proza românească.

Aşa cum se întâmplă de obicei la noi, când vine vorba să ne preţuim valorile, va mai curge multă apă pe Dunăre, până când generaţii noi de slujitori ai limbii române, se vor adăposti cu spor sub cerul metaforelor lui, ale tradiţiilor satului românesc din Bărăgan sau de oriunde, vor purta în inimi şi în gând icoane din icoanele sale de dor.

Fănuş Neagu a visat o natură mirifică, a visat în zbor de cuvânt, şi fără a fi în primul rând un slujitor al oniricului, a visat îndrăznind regeşte:

Ninge de pe podişuri de argint intrate într-o frământare cosmică. Ninge din străfund de veacuri şi din împărăţie de jderi. Atâta zăpadă, atâta lege albă şi atâta imaginaţie bucolică în glasul vântului mă fac să cred că pe o vreme ca asta pământul se roteşte prin spaţii lunecând pe lingouri de aur şi cântând din toate viorile.

În munţi, fiecare brad e acum un prinţ visător. Iar stejarii sunt catedrale de lumină pătrunse de o inspiraţie impulsivă, drumurile s-au acoperit de vocaţia lunecării în speranţă, în bucurii, în petrecere fără asemănare. După vinul băut cu nădejde şi cu voluptate în noaptea Revelionului, zăpada ne umple sufletul de setea eternităţii, sângele nostru goneşte spre un destin sărbătoresc. Iarna, toţi munţii ar trebui să fie (şi într-un fel sunt) numai ai copiilor… Suprema podoabă a zăpezii sau forţa ei universală e sentimentul de evadare pe care îl trezeşte în inimi. Ninge şi gândul leapădă orice formă de ură. În zăpadă, printre copii, zburând în sănii şi contopindu-se cu zeii,pasul trece sigur din domeniul vicleniei, al respingerii, al indiferenţei şi al intrigii în acela al surâsului, armoniei şi timidităţii.

Tema zăpezilor este triumful. De aici şi generozitatea expresiei lor.

(Insomnii de mătase, Cartea Românească, 1981, pg.58)

Există în opera maestrului chiar şi încercări poetice propriu zise. Nu le-a strâns într-un volum separat, aşa cum îl îndemnase marele său coleg de Parnas, Nichita Stănescu, ci le-a lăsat risipite prin sertarele elanurilor sale artistice. Următoarea bijuterie de limbă română este edificatoare:

Despre Grecia,

Azi e ziua vapoarelor

şi Diavolul se plimbă

prin partea bătută de lună a străzilor

îmbrăcat în alb

cu o floare neagră la butonieră.

Suie în luntrea de sidef

a morii Lichiardopol

şi cântă la chitară.

Iar când fetele ies în balcoane

trupul i se descompune vizibil,

rămân numai ochii lui fosforescenţi

şi chitara susurând nestinsă…

Caietul secret se numeşte grupajul de poezii din care am citat stihuirile acestea. Ele nu au fost pregătire pentru tipar de Fănuş Neagu, ci au fost publicate de prietenul său, regretatul poet Mircea Micu, în cartea sa Fănuş, frumosul nebun al marilor metafore.

Atmosfera creionată de diavolul care suie în luntrea de sidef a morii Lichiardopol este o invitaţie la reverie. Moara Lichiardopol, specific aici ca să-i rămână amintirea, a fost ridicată la începutul secolului XX la malul Dunării, pe faleza Brăilei. Chiar şi astăzi, când este în paragină, ca mai toată România, hornul ei din cărămidă, cam de 100m. înălţime, provoacă mirare şi trimite cu gândul la talentul inginerilor de atunci şi la banii familiei de afacerişti greci Lichiardopol, care au avut ideea şi capacitatea de a ridica o moară impunătoare pe malul Dunării, la Brăila. Aici se măcina grâul Bărăganului, chiar în apropierea vapoarelor ce aşteptau să fie încărcate ca să ia apoi drumul Levantului şi al Orientului.

Oare ce fel de poezii se vor scrie acum, în secolul XXI, când grâul se importă din alte ţări? Importul nu mai poate naşte legende, poate la alţii, la noi nu.

Fascinaţia poeziei este miezul fascinaţiei libertăţii, este cheia ei de boltă. Mirifica şi prolifica operă fănuşiană şi-a făcut de-a lungul celor şase decenii de zămislire multe mii de admiratori şi sute de mii de cititori.

Un admirator de excepţie, anume, ing. Gabriel Leţ, a urmărit creaţia lui Fănuş Neagu, a fişat tot ce a publicat maestrul şi a aplicat asupra operei un principiu pe care l-a denumit înşiră-te mărgărite.

Acest inginer horticol cu mari merite în meseria lui, a desfăşurat o muncă de prozelit şi de creator din admiraţie. Cartea care a rezultat dintr-o plăcută trudă, susţinută pe vreo zece ani, poartă titlul Fănuş Neagu: povestea viei, cântecul vinului.

Cu mare modestie, autorul dă câteva explicaţii în cuvântul său de început:

Aveţi bunăvoinţa de a parcurge paginile acestei cărţi, considerând-o ancorată între ghilimele de la început şi până… dincolo de sfârşit. Tot cuprinsul este proprietatea intelectuală a scriitorului Fănuş Neagu bijutier al cuvântului de limbă românească pe care subsemnatul, doar l-am prelucrat inginereşte.

Eu am gândit întregul demers ca pe un exerciţiu de admiraţie faţă de Opera scriitorului, precum şi ca o dedicaţie literară breslei Viticulturii, căreia îi aparţin profesional. Am considerat că am şi o datorie morală faţă de meleagul brăilean Şuţeşti-Gradiştea, unde m-am iniţiat şi consacrat în tainele meseriei de inginer horticultor.

Biografia lui Fănuş Neagu începe la persoana a treia, ca şi când autorul ar cita dintr-o fişă de lucru, dar deja de la al doilea paragraf, entuziastul inginer trece la persoana I, ca un actor care şi-a intrat repede în pielea personajului, şi ca un mare admirator ce s-a dovedit a fi.

Era o casă veche, specific ţărănească. Tata fiind şi tâmplar, o împodobise cu flori de lemn la streaşină. La fel, înconjurase tot cu scândură traforată, prispa ţărănească. La cosoroabe, toamna, atârnau fâşii de pastramă, legături de ştiuleţi de porumb, iar de la Crăciun şi până în Postul Mare trandafiri de porc frumos împletiţi.

Dragostea lui Gabriel Leţ faţă de acestă operă l-a făcut să transcrie în amănunt şi să potrivească în ordine logică şi cronologică texte din cărţile marelui poet prozator.

Cred că este o situaţie unică în lume. Sunt aproape convins că în nici o literatură a lumii, nimeni nu a mai ridicat un asemenea monument, nimeni nu mai făcut un exerciţiu aşa de amplu de admiraţie. Nu este un eseu, autorul nu intervine cu nici un comentariu propriu; citind, recunosc multe citate, ca aparţinând operei fănuşiene. Este o altă carte scrisă de Fănuş Neagu, o esenţă a operei sale dusă la bun sfârşit de un admirator, dar şi de un talent. Povestea viei şi cântecul vinului încântă pe cititor la fel de temeinic ca şi licoarea la care se referă, plecând de la premiza că este naturală. Savuraţi eşantioane din aceste esenţe:

Am reuşit tot în mai să merg în Bălţile Brăilei şi să pândesc, din luntrea ascunsă între trestii, fascinanta împerechere a crapilor. Nunta are loc la lumina soarelui, spre marginile bălţilor cu apă caldă, nevânturată de curenţi, netulburată de răpitori. În trandafirul zorilor, crapi uriaşi, adunându-se în pâlcuri de câte patru, pornesc cu valul în cap (în siajul lor se zbat libelule albastre şi negre, rusalii călătoare) spre luminişul crăpoaicelor şi timp de ceasuri întregi fac să fiarbă în clocot lumea tăcerilor legănătoare, frecându-şi solzii de ai femelelor, lepădând ele, nisip de icre, ei, cheaguri de lapţi. Crapii mici împing şi ei cu botul burta crăpoaicelor ca să le ajute să verse mai repede şi cu folos mistuitoarea lumină a începutului etern...

Va veni primăvara, ca o floare de lotus deschisă, vorba marelui Sadoveanu, şi „pădurea dădu zvon”. Tremur de crin verde sub vânt călduţ, blânduţ. La Sinaia înfloresc ghioceii iar la Marea Neagră se zbenguie fluturii pe ţâţe de ucrainience ieşite la plajă. Miroase a violete nerăsărite de sub zăpezi nordice spre ceasul sudic al înfloririi magnoliilor. Acest fapt mă încântă ca un tablou în care Piliuţă mâna iezii cu nuiele colorate. Sus, pe cerul albastru ceţos, aleargă un nor în formă de câine. E o primăvară aiurită, peste noapte s-au furat patru cai, au înflorit zarzării, pe izlaz pluteşte un abur alburiu… E momentul să ne împăcăm. Aud apropiindu-se cocorii!...

Împrejurimile Brăilei sunt năucitor de frumoase. Fabuloase păduri de salcâm cu floarea roşie de la Viişoara, doritele vii nobile de pe nisipurile Călmăţuiului şi ale Buzăului. Iar legendarele Bălţi ale Brăilei erau neasemuit de pitoreşti. Una din marile şi rodnicele frumuseţi a devenit Insula Mare. Aceasta fiind, ca exploataţie agricolă, atât de mare, încât echivalează cu întreaga suprafaţă a agriculturii Austriei, statul modern de astăzi. Când Insula nu era îndiguită, peştele care astăzi este aşa de scump, era mâncarea săracului ca şi brânza, salamul şi măslinele…

Cu vreo câteva zile în urmă, la o cârciumioară, m-a întrebat cineva: cine eşti dumneata, domnule Fănuş Neagu? Am întârziat răspunsul, m-am prefăcut că nu prea sunt prezent etc… Şi totuşi, cine sunt eu? Răspuns aleatoriu:

- Sunt un spic de grâu din Câmpia Brăilei, o umbră de râuri, o aşteptare spre Munţii Carpaţi. La urma urmelor eu aş vrea să fiu o literă din capodoperele neamului românesc; vocală sau consoană?iată întrebarea la care doar viitorul va răspunde (din păcate fără mine, fără votul meu, fără durerea sau bucuria mea; viaţa nu iartă pe nimeni. Viaţa. Acest uriaş furnizor al morţii. Viaţa ne trădează. Noi o adorăm şi Ea…

După câte un chef monstru ne plimbam agale pe cheiul portului Brăila - cel mai vestit de pe tot cursul Dunării. Ce viaţă s-a scurs aici: aventuri cu începuturi leneşe până la crime la marginea timpului. În cafenele cu delicatesuri ca smochine de la Muntele Athos, portocale evreieşti şi coniac Metaxa, măsline de Volos şi mastică de Chias, vinuri parfumate din insulele greceşti. Ce petreceri se încingeau în cârciumile portului Brăila de odinioară: „La căţelul rănit”, „La pisica îndoită” sau „La măgarul tăvălit” (acesta se afla pusă-n scorbura unui roşcov bătrân gros la trunchi, căptuşită sus cu ceară roşie pentru a nu se lărgi scorbura, să nu curgă anii copacului).

Imaginile sunt originale şi fermecătoare. Nici un scriitor român nu şi-a propus şi nu cred că a reuşit să-şi trimită mai înalt în legendă urbea natală, nimeni nu a forţat mai frumos cerul iubirii sale de amintiri din copilărie, de timp trăit şi locuri colindate. Oraşul Brăila este privilegiat. După Panait Istrati, care a dedicat pagini minunate bulevardelor şi cartierelor acestei urbe dunărene, după ce acest îndrăgostit de locul naşterii sale, a trimis în eternitate cartierul Brăiliţa, ori satul Baldovineşti, apare cel mai mare metaforist al limbii române, care aduce albastrul cerului deasupra Brăilei, ne învaţă zborul deasupra Dunării, pogoară îngerii la noi în bătătură, ca ei să ne facă fericiţi în cel mai poetizat şi idilizat oraş al României.

Revenind la citatul despre pitoreştile localuri de petrecere şi de destin, este posibil ca aceste cârciumi, probabil nişte bodegi de pe cheiul Dunării, plasate printre magaziile cu mărfuri orientale de altă dată, să fi existat, dar să fi avut o existenţă efemeră. Ele nu mai pot fi găsite nici în amintirile ultimilor cincizeci de ani ale unui brăilean obişnuit, şi nici nu mai pot fi localizate acum. Dacă am dori să fim realişti, ceea ce nu este cazul, după parcurgerea unor texte de vis, am face efortul neartistic de a preciza că a existat timp de vreo cincizeci de ani o bodegă cu titlul Pisica Neagră, pe bulevardul Carol, iar Măgarul Tăvălit este o speluncă din cartierul Chercea, care încă mai dăinuie.

Însă în faţa unor bijuterii ale cuvântului, în faţa unor metafore şi hiperbole care trimit într-o eternitate a esteticii melancolica Brăilă prin orizontul visului de poet, nu mă pot comporta ca un elefant într-un magazin de porţelanuri.

Repet: Împrejurimile Brăilei sunt năucitor de frumoase!

În faţa unor asemenea pagini despre Dunărea argintie, despre străzile urmând arcul de cerc al fluviului, a vegetaţiei mirifice din parcuri şi grădini, încerc mai degrabă sentimentul că ar fi mai bine să mă ascund după un salcâm de pe strada Regală şi să las să defileze toate aceste minunăţii prin faţa ochilor mei; dacă tot nu mă pot măsura cu ele în scris, măcar să le admir în splendoarea desfăşurării lor.

Meritul excepţional al scriitorului Gabriel Leţ este acela de fi concentrat toate aceste frumuseţi şi zboruri de gând şi imagine într-o singură carte; de aceea, efectul este puternic, metaforele curg unele după altele, fermecătoare, îmbietoare,impresionante.

Lectura cărţii Fănu Neagu: Povestea viei, cântecul vinului, te face să te întrebi: Mai există o lucrare asemănătoare în literatura română sau în vreo altă literatură? Iar răspunsul este: Nu! Nu am întâlnit încă în lecturile mele de până acum ceva asemănător, un exerciţiu de admiraţie atât de expresiv, de minunat.

Singura comparaţie pe care sunt în stare să o fac, ar fi cu romanul Moartea lui Virgiliu al scriitorului german Hermann Broch. Dar comparaţia s-ar limita la nivelul priceperii metaforice cu care a fost reînviat trecutul istoric. Portul Brindisium şi străzile Romei sunt imaginate ca fiind cele de acum două mii de ani. Conţinutul romanului este ingenios, descrierile de natură sunt frumoase, la fel şi viaţa cetăţenilor romani. La nivelul dragostei de natură, la nivelul visului mustind de flori şi de fluturi, am însă unele rezerve. Textul german nu transmite melancolie, ci doar un lirism doct.

Poetul Virgiliu este în agonie. Prin ochii şi prin conştiinţa lui ne transpunem într-o imaginară Romă din timpul împăratului Augustus, imaginile se arată însă cititorului obiective, reţinute; nu transmit dorul specific românesc, starea de vrajă în care poţi să continui să trăieşti în vis şi după ce ai lecturat cartea metaforelor.

Albastre ca oţelul şi uşoare, mişcate de un vânt contrar domol, abia perceptibil, valurile Mării Adriatice unduiseră din faţă spre escadra imperială, atunci când aceasta se îndrepta spre portul Brundisium, având la stânga coloanele teşite ale coastei calabreze ce se apropiau încet, iar acum,când singurătatea mării, însorită, totuşi atât de asemănătoare morţii, se preschimba în veselia plină de pace a activităţii omeneşti, când talazurile, străluminate blând de apropierea existenţei şi a căminelor omeneşti, se populau cu fel de fel de corăbii, unele care se îndreptau de asemenea spre port, altele care plecaseră din el, acum, când bărcile pescăreşti cu pânze cafenii părăseau aproape pretutindeni micile diguri de apărare ale numeroaselor sate şi aşezări presărate de-a lungul ţărmului scăldat de spumă albă, ca să iasă la pescuitul de seară, acum apa devenise aproape netedă ca oglinda; deasupra, scoica cerului se deschisese sidefie, cădea amurgul, şi mirosea a foc de lemne aprins în vetre, ori de câte ori erau aduse încoace de adiere sunetele vieţii, o bătaie de ciocan sau o chemare.

Deosebiri mari; alte lumi, alte timpuri!

Slujirea frumosului artistic este salutară şi îmbucurătoare în ambele cazuri. Alte posibile îngemănări de metafore, şi de comparabile eforturi de a da aripi cuvântului, de a-l face zbor ţâşnind din ape, eu, nu am mai găsit; în literaturile europene, cel puţin.

Invitaţia la libertate a lui Fănuş Neagu este un diamant oferit cititorilor prezenţi şi viitori. Libertatea gândită fănuşian are mai multe faţete, de la faţeta frumosului artistic, la cea a libertăţii trecerii prin viaţă în veşmânt alb,ca lebăda; este şi libertatea cinstei,a onoarei de breaslă, indiferent de viciile vremelnicelor vremuri, şi mai ales, libertatea iubirii de limbă română şi de neam. Ea este probată de întreaga sa operă, de la primele plachete sportive din revista Luceafărul, trecând prin cărţile cu prieteni, şi până la romanele sau piesele sale de teatru.

Libertatea, în sensul acestui mare scriitor român, are mai multe înţelesuri, decât le pot descoperi eu într-un comentariu. Este totodată şi o invitaţie la creaţie în stil românesc, la înţelegerea înaltelor sensuri ale scrisului, ale textului frumos şi adevărat care rămâne peste ani şi peste veacuri. Fiindcă aceste texte se adresează de acum înainte viitorului şi vor rămâne mărturie a ceea ce suntem noi astăzi. Ce vom fi în viitor nu ştim, dar ceea ce suntem astăzi ne-a arătat în două secole, XX şi XXI, în şasezeci de ani de creaţie, imensul proprietar de limbă română, Fănuş Neagu.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

TOLERANŢA DEOSEBIRILOR, BAZA CONSTITUIRII SOLIDARITĂŢII

În orizontul lumi de astăzi,după căderea comunismului în Europa de Est, oamenii îşi afirmă identităţile etnice, religioase şi naţionale.Forţele de stânga în numele unor false unităţi nu au înţeles niciodată grupurile etnice care se străduiau să-şi păstreze identitatea,limba,tradiţiile,cântecele populare,cântecele de leagăn. În situaţia actuală când în ţara noastră se reafirmă pregnant minorităţile în cadrul statului unitar naţional toleranţa faţă de comunităţile de minoritari este impusă, încă, de la început în Constituţia României. Abordând principiul unitate prin diversitate.

Un specific al poporului român din timpurile cele mai vechi a fost toleranţa. Aşa se explică adăstarea pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic a unor popoare migratoare care au găsit aici înţelegere, toleranţă şi condiţii de a rămâne definitiv.

Prin dezrobirea ţiganilor survenită la mijlocul secolului 19 s-a făcut un prim pas în respectarea unui drept fundamental al omului: libertatea.

În condiţiile actuale, când unitatea vestului Europei este ea însăşi un produssau cel puţin un succesor istoric-al separării, realizarea Comunităţii Europene a fost precedată de secole de separatism, de state suverane, şi de guverne democratice. Practica democraţiei. chiar şi în stadiile ei de început, a relevat ineluctabil faptul că nu există un singur demos, şi că separarea era necesară dacă era ca democraţia să poată fi menţinută. Astfel, şi în ţara noastră întâlnim aceaşi situaţie, multinaţionalismul este o funcţie a vieţii politice. Acesta se reflectă în viaţa de zi cu zi, când minorităţile au şcoli în limba lor, îşi pot etala în mass-media, în cotidian amintirile istorice, obiceiurile, convingerile, ideile şi devotamentul. După evenimentele din 1989 confesiunile religioase şi-au putut construi lăcaşuri de cult în care se oficiază în limbile minorităţilor naţionale şi în tradiţia religiei respective. Se obsearvă că membrii unor minorităţi etnice de la noi sunt caracterizaţaţi de o conştiinţă politică mai pregnantă. Un indiciu al sporirii conştiinţei politice a minorităţilor etnice este cerinţa acestora de lărgire a programei didactice pentru a o face să reflecte rolurile jucate de minorităţi în istoria România. În acest sens s-au deschis clase şi şcoli în limba acestora. Politica României este aceea de a promova unitatea, solidaritatea în diversitate prin toleranţă şi drepturi individuale, egale pentru toţi locuitorii ţării. În acest proces de promovare a grupurilor etnice, România ar trebui să includă minorităţile etnice în procesul politicii externe statului nostru, în felul acesta ar spori capacitatea ţării de a juca un rol important în lume deşi între minorităţi există deosebiri considerabile în privinţa trecutului, intereselor şi agendelor lor.

Există o tendinţă de diversitate în educaţie.Adepţii pluralismului au drept obiectiv o cultură comună mai bogată, în vreme ce promotorii particularismului susţin că o cultură comună nu este nici posibilă, nici dezirabilă. În prezent, ne dăm seama că pluralismul cultural este una dintre normele unei societăţi libere, că deosebirile dintre categoriile etnice constituie o resursă, mai curând decât o problemă care se cere rezolvată. O caracteristică distinctivă a României este faptul că cultura noastră este rezultatul dintre subculturile care convieţuiesc pe teritoriul ţări. Să ne gândim la rolul armenilor, ungurilor, bulgarilor, aromânilor, slavonilor (în scrierea bisericească şi dezvoltarea tiparului) şi chiar al ţiganilor (mai ales în muzică), în dezvoltarea culturii, ştiinţelor, arhitecturi, de-alungul istoriei noastre.

Existenţa unei comunităţi multietnice autentice necesită însă mai mult decât ţeluri comune şi nobile predomiante de toleranţă. Ea trebuie să concentreze totodată activităţi cotidiene comune, ce ţin cont de necesităţile tuturor componentelor etnice ale acestei comunităţi.

În acest sens la noi mai sunt de făcut câţiva paşi, printre care ar fi predarea religiei în şcoală acolo unde elevii unei minorităţi etnice, sau români, sunt de altă confesiune religioasă. Dar şi creearea de drepturi egale cu celelalte minorităţi şi etnia majoritară pentru ţigani,iar ei să înţeleagă că au obligaţii faţă de statul din care fac parte. Trebuie evitată discriminarea pozitivă.

În Convenţa europeană privind drepturile omului este stipulată libertatea cuvântului, dar şi a religiei,libertatea de a publica, libertatea de asociere, excluderea autoânvinuirii impuse, a percheziţiei sau detenţiei arbitrare şi a pedepselor crude sau neobişnuite, dreptul la tratament egal conform legilor şi la proceduri juridice echitabile pentru impunerea unor sancţiuni sau acordarea unor beneficii legale. România a armonizat legislaţia în direcţia Convenţiei europene, dar din păcate mai sunt neajunsuri în aplicarea practică a acestora, inclusiv continuarea armonizării legislaţiei noastre cu cea europeană. Ar fi necesar să adoptăm şi noi o Cartă a Drepturilor care v-a poseda mai multă autoritate decât legislaţiile obişnuite. Aceasta este pur şi simplu o formă rezonabilă de cumpătare colectivă pe care chiar şi românii cu opinia lor majoritară privind problemele care îi interesează în cea mai mare măsură o pot sprijini fără rezerve. Se spune în popor că toleranţa se află în distanţa dintre obrazul meu şi obrazul vecinului. Nici Legea nici organele coercitive nu fac pe oameni să se înţeleagă, să fie toleranţi, să fie solodari unii cu alţii, ci numai înţelepciunea şi cumpătarea. Pentru liniştea noastră, creativă, a poporului, e necesar să iertăm greşelile trecutului şi chiar ale prezentului. Dacă menţinem răzbunarea pentru nu ştiu ce eveniment din istoria comună a neamurilor noastre de pe teritoriul ţării ne facem egali cu „adversarul”, dar iertându-l ne arătăm superior lui. În comunitatea în care trăim dacă ne ocupăm prea mult de defectele etniei de alături n-avem timp să le îndreptăm pe ale noastre. Cu cât comunitatea în care trăim este mai democratică, solidară şi tolerantă cu atât mediul din România este mai ospitalier pentru investitorii străini.

Toleranţa şi solidaritatea ca elemente principale a instalării democraţiei nu trebuie să fie precedată de existenţa unor adepţi autentici ai democraţiei. Întrucât constituie un mijloc de facilitare a unei coezistenţe care altfel este greu de menţinut, normale democraţiei pot fi îmbrăţişate pur şi simplu ca expedient necesar. Politologuil Andrew Janos spunea că noile regimuri internaţionale pot contribui la ocrotirea sistemelor democratice din Estul Europei şi fragile împotriva efectelor intemperiilor economice (vezi criza de acum) şi politice internaţionale şi la ferirea lor de capcanele înapoierii. Aşa s-au petrecut lucrurile în Europa Occidentală în perioada postbelică şi în sudul Europei în anii `80. Dacă este plasată în contextul de ansamblul al Europei, s-ar putea ca noua cultură civică a Europei Răsăritene să elimine chiar ameninţarea naţionalismului şovin, care altminteri ar putea fi aprins de conflictele politice pe care le zămisleşte înapoierea.

În demersul nostru de armonizarea deosebirilor dintre noi şi etniile conlocuitoare trebuie să ţinem seama şi de aceste apofteme: Dacă s-ar clădi CASA SOLIDARITĂŢII ŞI TOLERANŢEI, cea mai mare încăpere ar fi SALA DE AŞTEPTARE. În comunitate nu ar trebui să fie ca la balul mascat; când toată lumea îşi scoate masca, se pierde toleranţa şi solidaritatea. Cu banii poţi cumpăra o locuinţă, chiar un oraş, dar nu poţi cumăra armonia şi toleranţa comunităţii. Cu bani poţi cumpăra o carte, un spectacol a unor etni, dar nu poţi cumpăra cultura acesteia.

Şcolile trebuie să păstreze un echilibru între cerinţele individului şi cele ale totalităţii indivizilor. Este important să fie perpetuată o conştiinţă a comunităţii naţionaleo societate şi o cultură care definesc identitatea tuturor cetăţenilor.

În şcoli şi facultăţile de la noi, tinerii ar trebui să înveţe că pluralismul cultural este una dintre normele unei societăţi libere, că deosebirile dintre categoriile entice constituie o resursă naţională, mai curând decât o problemă care se cere rezolvată. O caracteristică distinctivă a româniei este faptul că cultura ei este rezultatul interacţiunii istorice dintre subculturile care convieţuiesc pe teritoriul nostru.

O populaţie cu mai multe etnii posedă căi diferite de abordare a problemelor şi de exploatare a şanselor, un mozaic bogat de talente şi strategii de adaptare, de promovare şi o gamă amplă de moduri de a comunica şi a intra în interacţiune cu restul lumii.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

„Dar ce-ţi pot spune eu despre poezie? Ce-ţi pot spune despre aceşti nori, despre acest cer? Priveşte, priveşte, priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult. Vei înţelege că un poet nu poate spune nimic despre poezie. Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor. Nici tu, nici eu, nici un poet nu ştim ce este poezia. Este aici: priveşte! Îi ţin focul în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el fără literatură. Înţeleg toate artele poetice; aş putea să vorbesc despre ele dacă nu mi-aş schimba părerea din cinci în cinci minute...” (FEDERICO GARCÍA LORCA)

Mi-a venit în minte această definiţie surprinzătoare a poeziei, printre multe altele, citind cărţile poetului Theodor Răpan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutanţilor, 1975), până la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cărţile lui au fost şi rămân un eveniment. Şi uimirea de la 17 ani, câţi aveam când l-am citit prima oară, se adânceşte şi creşte. Afirm cu toată convingerea că este un scriitor original şi ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoaşterii valorii incontestabile a volumelor scrise şi publicate de el până acum.

Cine este şi de unde vine în peisajul literar?

Theodor Răpan vine în literatură din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îşi trag obârşiile şi Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda şi Zaharia Stancu. Prezenţa sa pe cerul Poeziei a fost şi este marcată, azimutal, de atracţia către fior şi inefabil, preocupat, ca şi predecesorii săi, să-şi exprime la modul sublim trăirile afective, profundul inimii şi graţia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinţă: „Poetul însuşi păşeşte cu teamă pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la şold, Marele Vrăjitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului şi a melanholiei, cu sângele şiroind pe hainele-i mute, adunaţi deopotrivă: pietrarul şi dogarul, cizmarul şi tipograful, bancherul şi căcănarul, îmblânzitorul de cobre şi cinteza, fochistul şi acarul din gara Balaci, şi mierla ciufută, şi primarul cel fălcos şi fără maniere, toţi cei ce au acces la braţul de turbă al vieţii...”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeşte pe tărâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singurătate şi insensibil la „galerie”... „cuvinte de rămânere!” Matricele sale existenţiale devin reguli şi obsesii, animat deopotrivă de aflarea sensului magic, cât şi de secretul ieşirii din labirintul Logosului, de miracolul fiinţei, de credinţa în forţa demiurgică a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer şi tăcere.

Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucureşti, respectiv, în Caietul debutanţilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Ştefan Augustin Doinaş, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu şi Laurenţiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cărţile apărute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea după 1989, cu o cadenţă dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind înţelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vieţii”, ajutându-ne să descifrăm astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe pământ?”, premonitoriu, poetul ne răspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan ne relevă, astfel, o ipostază inedită a limbii române, inventând o nouă şi originală gramatică a poeziei.

Metafora-titlu a primei apariţii editoriale – Hohotul apelor – sugerează în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Încă dintru început luăm contact cu jubilaţia în faţa miracolelor vieţii: „Inimă, ce rod al nectarului necules îţi vorbeşte,/ încrucişează bătaia cu semnul meu dinadins,/ nu uita că mi-e frică şi pune diseară să cânte/ samsarul cuvintelor tale învins...”

Vârsta juvenilă pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva tradiţionalist şi euforic: „Maică a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai ştiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineaţa în rouă/ şi-nţeleg din cuvânt cât sunt zbor şi suspin...”

Forma rafinată a poeziei de mai târziu, într-o continuă revelaţie a limbajului, aici îşi va fi aflat începutul: „Şi-mi pare că, adânco,lumina mă botează/ într-o răpire mută în vin şi în pocale,/ căci uite trandafirul în sânge cum burează/ fără să muşte, lacom vestindu-mă-n petale…”

Limbajul purificat, graţios şi meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, mărturiseşte jubilaţia simţurilor tinere şi caste.

Deşi poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, ea ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescenţei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Răpan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe bună dreptate de Cezar Ivănescu. Dacă în 1983, acesta remarca faptul că„Theodor Răpan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poeţii rafinaţi şi discreţi ai tinerei generaţii”, în 1984, în aceeaşi revistă, „Luceafărul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Răpan poezia românească nu va scăpa!” Ceea ce, o să vedeţi, s-a şi întâmplat...

Urmărindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evoluţia sa.

O primă etapă este cea în care a publicat următoarele şase cărţi: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Aşa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) şi Schimbarea la faţă (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, apărut la prestigioasa editură „Cartea Românească” din Bucureşti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafică aparte, semnată de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Iniţial, volumul se numea Vestindu-mă-n petale, însă, din considerente ideologice, lesne de înţeles la acel moment, editura, fără a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cărţii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearcă să te-apropii de-un singur fir de iarbă!, Interludiu, Tentaţia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcăm în acest moment prospeţimea poeziei, la baza căreia se află o lectură bogată din creaţia „veche”, dar şi din poezia contemporană, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiraţie filosofică.

Sentimentul apartenenţei la spaţiul românesc este rostit cu o convingere fascinantă, plină de prospeţime: „Cu o-nflorire de zarzăr/ Patria este mai caldă!”

Uneori, gândul moralizator se însoţeşte cu optimismul pe care îl declamă cu toată frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasăre pe somnul ce mă doare./ Să nu mă confundaţi cu visul:/ lumina e furată din ninsoare...”

Pe coperta a patra a cărţii, poetul Nichita Stănescu îşi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atenţie versurile acestui tânăr poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipică a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiaţii şi-a mutat acul spre radiaţia extremă şi spre indicaţia: «atenţie, aici este uraniu!»

Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi n-am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan. Nu trebuie niciodată să ne descurajăm adevăraţii noştri poeţi, chiar dacă în mentalitatea noastră nu au un nume faimos. Singurul reproş pe care i l-aş putea face marelui nostru bard de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, dacă aş avea curajul şi talentul să i-l fac vreodată, nu înainte de a-i fi sărutat Mioriţa pe inimă, ar fi acela că, din grăbire, însuşi bardul a scris că: «românul s-a născut poet!» Citind poeziile lui Theodor Răpan mă întorc şi zic: «poetul s-a născut român!»

Următorul volum, apărut în 1989 – Aşa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprimă autenticitatea creaţiei poetului din punct de vedere tematic şi stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În şiştarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiază/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scăpărătoare vioară,/ inima dorului…/ Înţeles/ ce-l aşez/ azi,/ în capul mesei/ şi spun: pace vouă cuvintelor...”

Aflat sub protecţia unui Daimon generos, Theodor Răpan este într-o continuă însoţire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sărutul, restriştea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarbă, cântecul, amăgirea, singurătatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteşte exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de faţă sunt scrise cu acel colţ al inimii muiat într-o lacrimă cuvântătoare. Ea să ducă greul, în timp ce eu tac desăvârşirea lunecării...”

Descătuşarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece răpanian prin „alfabetul tăcerii”, încolţind în oul cosmic.

De la primul până la ultimul volum, poetul exprimă credinţa de neclintit în forţa Cuvântului divin şi a Cuvântului întrupat: „Ştiu de la Cântec înţelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e să vă reamintesc că trăiesc dimpreună/ fiecare literă,/ să vă citez pe-nserate/ la tribunalul speranţei/ şi să vă invit,/ odată cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbură melancolia pietrei...”

Intuirea rosturilor cunoaşterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeşte sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Răpan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile şi stările în ordinea realului sau a sublimului. Chiar şi celor mai abstracte categorii ale existenţei, acesta le găseşte corespondenţe directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidenţiază un aer liric proaspăt, dens, dublat de ironie şi autoironie, în nota generaţiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generaţiei anilor ’70, dar şi adresarea directă, în stilul optzeciştilor: „Umbră a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e că sunt plop desfrunzit,/ oră grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iată-mă,/ sunt gloria Clipei: Tăcerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicaţiei. Iată, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ să-ţi fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât.../ Neaflat...” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncuşi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tăinuire îmi e disperarea/ şi soarele nopţii,/ cârtiţă-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fără de moarte...”

Pe coperta a patra a cărţii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, pe care găsesc de cuviinţă să le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnătura lui Theodor Răpan, dar şi valoarea acestor „edicte” pentru istoria şi critica literară: „Acestei cărţi pe care o şi văd mergând de una singură în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esenţială în pasul nou făcut de noua generaţie spre adevărul poeziei sau cum mai bine decât noi toţi se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprimă adevărul?», remarc cu târzia mea vedere un adevăr ce exprimă Poezia.” (Nichita Stănescu)

Şi, alături de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Răpan, pe care i l-am dus de mână lui Nichita Stănescu, zicându-i despre poeziile lui precum că… şi Acela, Nichita, nu numai că a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, lăudându-i metafora mirabilă, fluenţa «discursului» şi frumoasa sănătate a credinţei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Răpan, structurată în patru părţi (Riscul tăcerii, Încolţirea cuvintelor, Tentaţia schimbului de anotimp şi Pe cord deschis) ne propune un poet stăpân pe alchimia cuvintelor, capabil să modeleze în creuzetul spiritului dărnicia unei existenţe ale cărei ferestre au stat totdeauna deschise.

„Un poet, pentru care actul creaţiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine şi suferinţa celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenţa frumosului. Profund lirică prin natura sa, riguroasă prin formaţie şi cultură, poezia lui Theodor Răpan este aici, în somptuosul şi atât de firescul decor al cărţii, o autentică sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o aruncă efemerului covârşit de meschinăria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizează vocea poetului Theodor Răpan, dezvăluită în nesfârşite sensuri: „Nu mă vreau decât umbra cuvintelor./ Şopotul lor./ De veţi avea curiozitatea/ să simţiţi cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o să vă vină a crede că-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative şi deloc la îndemâna oricui, rezistă trecerii în materializarea şi receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumină./ Cearşafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea bună/ într-o fântână de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare nouă lectură înseamnă o altă descifrare a semnificaţiilor conţinute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflectă realitatea din noi. Labirintul ficţiunii prin care poetul îşi plimbă cuvintele nu este altceva decât geometria pură a spiritului poeziei: „Se spune: drumul înţelesului/ trece desculţ marea cea mare a vorbelor./ Aşa se explică/ priveghiul la uşa cuvântului,/ retezând dintr-o mişcare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înţeleaptă băutură/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ şi nici nu se ştie/ care dintre ele/ va bate toaca înţelesului./ Tac!”

Ca în Marea Poezie, Theodor Răpan ne oferă gânduri spre reflecţie şi delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine mă voi naşte,/ mă închid în tine,/ nemuritor alfabet al tăcerii…” [...] „Veţi fi cu toţii umbra Cuvântului!” [...] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” [...] „Ce crimă perfectă sunt toţi trandafirii!”

Schimbarea la faţă (2001) este volumul care marchează încheierea primei etape a creaţiei poetului, „ajuns la o anumită decantare poetică”, după cum el însuşi mărturiseşte în textul de deschidere. În structura compoziţională a cărţii distingem următoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tăcerii şi Tentaţia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încărcătura lirică evidenţiază o construcţie temeinic elaborată, esenţializată, minuţios cizelată, expresie a conştiinţei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristeţea, lumina, tăcerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtător de valenţe spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îşi pierde umbra dincolo de tristeţe” şi se îmbată „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poeţilor Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei – fraţi buni de „drum lung” – şi Theodor Răpan, în felul său, caută Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinată/ a scrierii./ Cu mâna-nmănuşată în patimă şi speranţă./ În vis nevisat./ Cutezând să trec hotarul de foc/ n-am greşit aflându-te pe tine,/ pe tine, veşnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei...”

Trăieşte sincer, cu sfinţenie, în credinţa Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! După trei decenii de aşteptare în anticamera proprii-mi fiinţe, am reuşit să tai, în sfârşit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, să las să curgă-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute şi prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singură dilemă: se va recunoaşte cineva în Poet? De-ar fi măcar unul!”

Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde patru cărţi inedite, în care experimentează noi formule literare: Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004), Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcere – Jurnal de poet (2009). Toate, tipărite la aceeaşi editură – „Semne”!

Potenţarea trăirii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale concepţiei despre literatură, artă, mitologie, cultură, relevă nevoia de adecvare a formei la noile conţinuturi ale cărţilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la a doua etapă a creaţiei poetului, marcând ieşirea din sfera poeziei şi intrarea într-o zonă mai greu de explorat, în care aforismul şi comentariul se asociază, baza de lucru constituind-o lecturile esenţiale.

Este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul. Practic, Theodor Răpan nu face nimic altceva decât se mărturiseşte... pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învaţă frumosul curat, simplu, căci, dincolo de aparenţe, aceasta este un jurnal „de poezie trăită”, la înălţimea sensibilităţii creatorului ei: „Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câţiva dintre însoţitorii poetului, adevăraţi „provocatori” de meditaţii lirice.

De la T.S. Eliot selectează un citat despre cunoaşterea limbilor străine de către omul de artă: „Poezia este o artă care cere multă muncă şi asiduitate. Un poet care ignoră poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca şi un pictor sau ca şi un muzician care n-ar cunoaşte decât operele propriei ţări. Un poet trebuie să fie mai conştient de limba sa decât alţi oameni, mai sensibil la semnificaţia şi savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii şi a fiecărui termen folosit. El trebuie să cunoască, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi străine, ceea ce-l va ajuta, între altele, să-şi înţeleagă mai bine propria-i limbă”.

E o măiestrie să transmiţi informaţia, după ce ai selectat-o, să-i însoţeşti drumul cu propriul crezământ! Iar Theodor Răpan o face cu vocaţia omului de cultură: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învăţat cu multă plăcere limba germană de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel şi Goethe, limba rusă de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Şukşin, Maiakovski şi Evtuşenko, limba latină, de drag de Ovidiu şi Vergiliu, iar un strop de maghiară, de drag de Petöffi şi Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc să fi ştiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce neştiinţă, sfântă ignoranţă… Sunt bătrân!...”

Taurul lui Falaris, mărturiseşte autorul, „este o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!”

Cu Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret (2004) intrăm propriu-zis în a doua etapă a creaţiei lui Theodor Răpan, „o carte stranie, mărturisitoare şi alegorică, tipărită în numele credinţei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evoluţia poetului care începe să-şi poarte lira orfeică sub forma „poemului în proză”, de o aparte frumuseţe lirică.

Despre această carte Tudor Opriş scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Răpan legendele, miturile, Biblia şi alte cărţi sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intră în substanţa şi simbolistica profundă a lucrării sale, transfigurate şi supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-şi seama că nu are şanse majore ca prin poezie să evadeze din climatul şi patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârşit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Răpan se decide să experimenteze o nouă formulă literară care a produs, iniţial, o oarecare opoziţie în rândul unei critici literare prea puţin pregătită să recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienţă interioară inedită, având ca reper aventura lirică a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» şi între «anabasicele» perindări îşi fura timpul să regăsească «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogăţitoare a unor strigăte de bucurie la zărirea ţărmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douăzeci de grupaje (Solilocvii, În faţa uşii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natură moartă cu poet, Efemeride, Divagaţii şi alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantaţii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomaţia Melanholiei – Semne de apă, Catharsis, Extaze, Stanţe infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprimă forma de trăire înaltă a unui „poet pentru care actul creaţiei reprezintă deopotrivă bucuria dăruirii de sine şi suferinţa celui care taie în carnea propriilor silabe până la rădăcina unde respiră, unică, esenţa Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri şi tăceri îşi dau întâlnire în acest topos presărat cu îngândurări, incertitudini, bucurii, ispite, amăgiri, ispăşiri, penitenţe, melanholii, imagerii.

Poemele poartă încărcătura afectivă pe care numai Theodor Răpan o particularizează în felul său prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca să cioplesc un singur Cuvânt... Câte splendori ucise ca să nu devină Cuvinte... Ca să pătrunzi în tăcere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de păstrăvi este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: „Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?”

Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că „aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”

În spiritul credinţei în forţa Cuvântului, poetul ni se confesează: „Sunt drumul către Poezie, nimic mai mult, şi mai aproape astăzi mă simt de depărtare, duc solia morţii şi strig, cât încă-s viu pe zarea ce mă doare, în ploi de frânghii negre şi ancore amare! Elicea mă absoarbe, viaţa trece, cuvintele îmi amuţesc pe gură!”

Cu acelaşi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial şi profesor unic de Artă imaginară, ilustrează

Muzeul de păstrăvi – Scrisori din lazaret.

În următoarea carte, Poştalionul de seară – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Răpan continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, toate formele trăirii, de la înfrângeri şi şovăieli, aşteptări şi îndurerări, speranţe, până la biruinţele frumosului etern, căci, aşa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!...”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o formă specială de corespondenţă cu „însoţitorul” său din această carte: „Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar moartea zideşte! Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!”

Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Dumnezeu: „Lumină, ai curaj să-ţi înfrunţi liniştea? Dar trecerea? Să răspunzi provocării cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în răspăr răsucesc fuioare de triluri neauzite...”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumină...”

Mărturisirile poetului sunt ca un mir vindecător pe meterezele unui război oniric: „Linişte! Sunt poetul căzut într-un război dintre o rostopască şi o păpădie, fără a şti vreodată cine-i învinsul şi cine-i strigoiul...”

Dincolo de tăcere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeşte „tripticul” răpanian. Este o carte de maturitate, „scrisă cu acel colţ al inimii muiat într-o lacrimă vorbitoare.”

„Cele 55 de poeme, cu legănare şi structură de psalmi şi cu accente pasionale de «Cântarea Cântărilor», constituie, în ansamblu, vastul şi emoţionalul panopticum al unei existenţe cosmice, sociale şi intime, marcată în secvenţe învăluite în cele mai transparente văluri de imagini şi cuvinte. Lumea din afară cade în interiorul eului, se presară ca o zăpadă de stele peste toate viroagele simţirii şi muncelele gândurilor.

Poemul răpanian nu poate fi comentat estetic, şopteşte ori murmură, se învolburează în teamă ori se îndulceşte în resemnare.” (Tudor Opriş)

Lirismul ingenuu se reflectă în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credinţei în umbra cea veşnică şi neînţeleasă, fraged sub chiparosul rostirii, iată-mă într-o nouă şi nesperată ipostază a inimii, temător şi îndumnezeit ateu...”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporează în esenţa omenească: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasă a neavutului dor, cu genunchii inimii răsuciţi ca o salcie bătrână, fără de seamăn, cu patima ochiului străfulgerată, atât de dulce, atât de tainic! Aşadar, acest cântec de iarbă şi lacrimă de codobatură azi, ţi-l închin, desfătare, în pântecul minţii mele ascuns, măr neaflat.”

Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei: „Fiică a mirării, Poezia mă învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapără în noapte.” [...] „La ţărmul din mine, Poezia renaşte!”

Timpul, viaţa, tăcerea, iată trei coordonate printre multe altele din substanţa acestei cărţi care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri.

O carte specială, o carte surpriză, care înseamnă altceva decât scrisul cu care ne obişnuise Theodor Răpan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o nouă încercare a firii de Poet”, după cum mărturiseşte autorul, întru împăcare cu inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieţi („nu a altora!”), dăruieşte cititorilor „un basm cât o lume! Şi o lume, cât un basm! Şi inima sa, toată, „strecurată sub şaua Inorogului, întru dezdurerare şi alint binefăcătoriu!”

Şi aici, poezia sa „emană, deopotrivă, şi forţă, şi gingăşie, şi subtilă înţelepciune, dublate de măiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt şlefuite cu migală şi dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Răpan construieşte un univers capabil să germineze etern, din sâmburele iniţial în care Eros şi Thanatos, într-un antagonism neveştejit prin vreme, îşi contopesc energiile izvoditoare de întunecată lumină.” [...] „Chenarul poeziei sale vibrează de o armonie interioară, izvorâtă firesc, fără efort aparent, în virtutea unei forţe de atracţie singulare care determină o păstrare laolaltă a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o probă: „Melanholia faţa îşi întoarce, puterea, veşnicia, vor să-mbrace nadirul clipei în lumină-adâncă, sub cetina de foc rostesc poruncă, să fie acest cântec rugăciune pe fluturi, pe iubire şi pe rune. Iar când durerea morţii va străbate, să nu rămână-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar încleştare mută în suspin. Uitarea, uşa vieţii va închide şi arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul şi dublul lui, iată o posibilă interpretare a subtextului cărţii – motiv care depăşeşte graniţa realului pentru a deveni principiu existenţial. Şi noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, văzând prin acesta o formă de nostalgie imanentă a tuturor virtuţilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza răpaniană o cultivă,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”

Pictoriţa Aurora-Speranţa Cernitu a transfigurat metaforic lumea cărţii, îmbogăţind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este marcată de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de faţă, urmând ca în viitor, Poetul-Mag să smulgă din „bezna inimii” sale Evanghelia tăcerii şi, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din această serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofrandă adusă credinţei sale, nu întâmplător aşezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absolută: „Titlul, în aceste condiţii nu este rezultatul unei inspiraţii întâmplătoare, ci împlinirea firească a unei încercări întemeiate pe descifrarea minuţios căutată a unui cod ce are la bază filonul subtil al semnificaţiei oculte, acea febrilă aplecare spre desluşirea misterelor şi atingerea Tainei, prezent la toţi marii iniţiaţi de la Pitagora şi Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărei „secvenţe lirice” – omeneşti metaforice, îi dedică un ciclu de 33 de poeme (vârsta de graţie a lui Cristos!)

Ce trebuie înţeles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul să acceadă numai cel ce reuşeşte să fie el însuşi! În descifrarea înţelesurilor profunde ale existenţei, Răpan este însoţit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar şi de graficianul Damian Petrescu. Nu poetul Theodor Răpan, ci omul din el, se întreabă: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasmă cocoţată pe turle de biserici”, are „inima păcătoasă” şi vocea i-a „răguşit de-ntristare.” Toate aceste stări ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie şi care ne fac să empatizăm cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte. Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeşte a fi un spaţiu artistic al întrebărilor sensibile, vitaliste şi al răspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile şi cu fragmentele de pasiune. Căci numai inima nu minte! Toţi ştim asta, dar nu o recunoaştem!

Cartea sondează abisul omenescului, devenirea paşilor încărunţiţi, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Mărturisirile cărţii îşi au originea în experienţe autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijină cuvintele, fiindcă ele pot răspunde oricărei provocări cu sinceritatea şi puritatea de a fi fost trăite, cu puterea de a fi fost asumate şi netezite spre a fi dăruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea născută din nevoia de a fi existat şi de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenţa fizică...

Abandonând orice formă de cenzură sentimentală, poetul Theodor Răpan sintetizează o adevărată biografie umană: „În viaţa mea înspăimântare a fost totul! Mort nu mi-a plăcut niciodată! Am circulat între râs şi surâs cu un funicular nevăzut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de rouă, alteori m-am lăsat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teamă şi-acum. De veşnicia ei, niciodată! Ceea ce este viu în mine a murit la naşterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustraţiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul şi mai mult de universul cărţii, ele având puterea de a crea/recrea şi de a susţine/resusţine o conexiune reală între sentiment şi reprezentarea sa fizică. Dependent de stările relevate de vocea nuanţată a poemelor, ilustraţiile se înfăţişează grav, ca nişte martori care ştiu mai mult şi pot spune infinit mai mult, numai dacă sunt privite aşa cum se cuvine. Orice am face, orice am spune, între Theodor Răpan şi Damian Petrescu există o chimie magică inexplicabilă, benefică Artei lor!

Chiar dacă de vârste diferite, chiar dacă trăiesc unul departe de altul, există un „ceva” care îi uneşte: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar părăsit şi de unul şi de altul, neuitată, Pădurea Nebună scormone şi vântură în sângele şi carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marchează expresia unei viziuni originale asupra existenţei prin iubire. Estetica specială a cărţii evidenţiază, prin forţa cuvântului şi prin sugestia grafică, structura euritmică a creatorului ei. Între dorul trăirii şi puterea lui de ardere, de realitate imediată ce se desăvârşeşte sub semnul iubirii, căutătorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confesează cititorului când sfielnic, când tunător: „Plâng în limba română şi tac: e primăvară în cuvinte! Ah, dulce şi ultimă primăvară! Prima îndoială a naşterii mele spre moarte, ultim copârşeu al poemului tandru, nescrisul, nepipăită diată a iubirii, nescrisă evanghelie a inimii, a întâmplării că sunt, a splendorii că eşti! Iată-mă!”

Poetul Theodor Răpan îşi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primăvară scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu şi îndrăgostit. Neîmplinit! Dezdurerare divină! Am vârsta poetului la tinereţe şi în faţă numai licheni somnoroşi, doar restrişte!” Sau: „Furişată pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împăcată precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de păcate, în vreme ce eu, Poetul, voi aşeza majestuos limba rostirii pe vicleana pană a vieţii!” De aici, singura dragoste continuă a vocii lirice regăsite în carte, singura pasiune neîntinată rămâne Poezia.

„Ceea ce izbeşte din prima clipă la contactul cu această nouă carte este stilul unic, de o rară bogăţie lexicală, cu frazarea amplă, retorică şi colorată, alternanţă de simplitate, rafinament şi preţiozitate, fără îndoială o contribuţie de seamă la intelectualizarea limbii române, stăpână pe nebănuite nuanţe şi capabilă de cele mai subtile asociaţii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijorătoare de argotizare, vulgarizare naturalistă şi flux de barbarisme, prezente în beletristica actuală.” (Tudor Opriş)

Citind Evanghelia inimii, simţim că multe dintre experienţele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost dăruite şi nouă, dar, pe de altă parte, avem certitudinea că, undeva, în anotimpurile vieţii noastre, ne vom regăsi şi pe noi, prin tăria lor de a sensibiliza şi de a crea repere de urmat. Astăzi, aici, poetul Theodor Răpan vine în faţa Măriei Sale, Cititorul, cu o nouă carte, a treisprezecea, creaţie a maturităţii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevărată radiografie a spiritului uman, o călătorie în adâncul Fiinţei, Evanghelia cerului se îndepărtează încă din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul că sunt atât de naturale şi obişnuite. Conexiunea dintre cele două cărţi se realizează, totuşi, gradat, ca o scară spre înşiruirea de emoţii ce stau la baza creării lor şi prin autenticitatea conferită de rezultatul deschiderii în faţa unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndrăznim să le abordăm. Chiar şi motto-urile cărţii, bine selectate de poet, demonstrează că, dacă s-ar îndrăzni, dacă s-ar ridica mâna şi s-ar ciocăni uşor în cerul nopţii, dacă s-ar săpa puţin mai adânc, s-ar găsi „alt cer” [...] „alte stele” [...] „şi acolo, între ele, alt pământ...” (Nichita Stănescu)

Este vorba de o reinventare şi, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situaţiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturării şi receptării mesajelor acelor opere. Şi spun reinterpretare, pentru că am în faţă poeme clare, grave şi mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversării unei perioade de informare şi căutare, ajungând, în final, la binemeritata poziţie a reîntâlnirii, dintr-o altă perspectivă, a poeţilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistică a lui Theodor Răpan, dar şi pentru dezvoltarea personală, acestea două mergând mână în mână.

Subtitlul cărţii aminteşte încă o dată de planul Înaltului. Deşi nu există informaţii certe despre istoria apariţiei zodiacului, se poate considera că, observând mişcarea corpurilor cereşti, s-a format ideea că această mobilitate se datorează unor forţe divine pe care aştrii le deţin. De aceea, omul şi-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al poziţiilor pe care acestea le ocupă pe cer. Raportând legenda la arhitectura cărţii, se poate ajunge la concluzia că lumea poetică este, de fapt, un macrocosmos de relatări succesive de poeme, poeţii grupându-se după anumite criterii, aşa cum şi zodiile se clasifică. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare rimă sau metaforă este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul deţinător îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporează semne despre trecutul şi viitorul lui artistic. mSe poate spune că, în esenţă, fiecare operă a poeţilor aleşi, este un astru, iar toate alcătuiesc un sistem care se mişcă deloc convenţional faţă de noi, cititorii, aşa cum şi planetele par a se mişca privite de pe pământ. Traiectoria lor este dependentă de sensibilitatea şi empatia fiecăruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecărui anotimp i se asociază o anumită etapă din viaţă cu trăirile, stările si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îşi priveşte confraţii de liră din perspectivă zodiacală. Începând cu primăvara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Răpan alege câte 12 poeţi pentru fiecare semn zodiacal, ţinând seama de data lor de naştere şi confirmând că simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv şi însemnat al creaţiei sale, aşa cum este şi aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Aşa poate fi rezumat cel mai bine conţinutul cărţii, pentru că aici întâlnim parcă nişte priviri complice pe care autorul le împărtăşeşte cu poeţii aleşi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între părinte şi copilul devenit adult sau ca între profesor şi elevul care ajunge la înţelegerea sistemului de gândire al magistrului său. Structura cărţii este una atent realizată, inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează. În paginile ei, îşi găsesc locul poeţi de la Shakespeare, până la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofă. Fiecare primeşte acelaşi spaţiu, ca un avertisment al autorului, că fiecare poet îşi are însemnătate de sine stătătoare, care nu poate fi măsurată, ci poate fi doar simţită şi trăită. Nu este vorba de o organizare cronologică sau după un criteriu al apartenenţei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstrează, astfel, că poezia există şi respiră frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de convenţiile raţionale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pură libertate, pătrundere în noi înşine şi depăşire a imediatului. Motivul poetic se construieşte ca un dialog: mai întâi, se citează textul ce îl declanşează, apoi, se dă răspunsul. De cele mai multe ori, se remarcă vocativele care creează reuniunea dintre opere, interacţiunea lor. Replica se naşte dintr-o necesitate de a imagina şi de a rememora stări. Până la urmă, la baza ei stă capacitatea de a intui şi de a identifica atmosfera lirică, apoi de a şi-o asuma, pentru ca, în final, să o poată exprima printr-un filtru propriu, adăugând memoriei şi afecţiune. Până la un punct, se poate considera că volumul de faţă este un manifest al respectului şi al recunoştinţei, al iubirii faţă de poeţii incluşi: „Vino, Făuritorule de gheaţă şi foc, credinciosule mut! Întru măreţia ta, ficţiunile mele se-apleacă! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tău, «Poemul darurilor» rostesc!”

Vocea lirică a creatorului depăşeşte omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebătorul. Ca un «bivol în mlaştinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică lirică la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresării: „În sfârşit, Bukowsky, iată-ne faţă în faţă. Tu, «aşteptând moartea ca pe un pisoi care-o să-ţi sară pe pat», eu, fugărit de-o fantomă în somn.”

Ceea ce este surprinzător la Evanghelia cerului este uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice”, toţi universali, sunt prezenţi în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultivă în acest volum poetul Theodor Răpan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum invenţia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înţeles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. Harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către cititor. Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulele prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Răpan. De aceea recunoaştem în această ipostază inedită gândirea aforistică a sa: „Toată viaţa e o călătorie prin cărţile altora!”

Acest adevăr stă, de fapt, la baza lucrării de faţă: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, deşi concret el nu poate fi nici văzut, şi nici cuantificat! Cum să cântăreşti emoţia, sufletul?...

O fascinaţie, dar şi o chestiune de temeritate lirică unică pentru care poetul s-a pregătit mai mult de 40 de ani pentru această „călătorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepreţuite, unice!

Cine ştie să preţuiască, primeşte!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmplă în cartea de faţă!

O remarcă de bun-simţ trebuie să fac însă! Theodor Răpan scrie pentru cititorul care are rafinamentul şi puterea înţelepciunii, pentru că fiecare cuvânt poate avea forţa lui numai dacă e pus lângă un altul în logodnă fericită, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, să nu se stârnească vreun curent strâmb.

Fiecare trăire e specială în felul poetului zodiei şi filtrată în spirit propriu. Cine ştie să vadă, cine ştie să se apropie, cine cu cine rezonează, cine ştie să le asculte, cine ştie ce este vieţuirea, cine ştie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional. Autorul se lasă pe sine deoparte, acum poartă în suflet patimile tuturora, le retrăieşte viaţa afectivă mângâind şi nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte călcând”. Ca şi Umberto Saba, el iese din el însuşi, pentru a trăi viaţa tuturora. Mai mult decât patimă este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale văzduhului. Numai în acele creuzete înalte simte că se plămădeşte adevărata Poezie. Nu întâmplător i-a ales pe aceştia. Ar mai fi putut selecta şi după alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul către următoarea. Se simţea dorul de o aşa călătorie, o călătorie iniţiatică, în care înălţarea înseamnă purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin şi Clipa a sosit! Iat-o! Aşa cred că trebuie privit „Cerul” său!

Pentru a înţelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie să-şi clarifice o serie de concepte specifice, corespunzătoare cuvintelor-cheie: călătorie iniţiatică, cer, stele, frumos, credinţă, religiozitate şi multe altele...

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se referă la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunţă planul şi scopul său pentru omenire, figura centrală a întregii geneze fiind Iisus. Cerul este „o manifestare directă a transcendenţei, a perenităţii, a sacralităţii, ceea ce nicio fiinţă de pe pământ nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevărată Biblie a Poeziei!

Aşa înţelegem mai uşor că nici oamenii nu privesc toţi şi nu prea des către cer: doar când le e frică şi atunci când iubesc, aceste două ipostaze îi mai cutremură... Echilibrul dintre liric şi divin este bine temperat şi asta ţine nu doar de harul, ci şi de meşteşugul creatorului. Fiecare poet are cărările lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e uşor! Theodor Răpan chiar are curajul să îmbrace cămaşa fiecăruia în parte, să îl cânte şi, mai ales, să îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcăm viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poezia confraţilor de condei, dar şi creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte înţelegeri. De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stănescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confraţi care l-au călăuzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei cărţi de poeme, parcurgând împreună spaţii lirice şi temporale, în stil propriu, răpanian.

Niciodată un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc uşoară nici poziţionarea faţă de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectură şi echilibrat liric. Răpan nu se trage din Borges, ci din sine însuşi, deşi pe „Marele Orb” l-a asimilat până la lacrimi, înţelegând prin arta compoziţiei, că Borges e Borges, unic de altminteri, cum şi Răpan e, inconfundabil, Răpan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistică, o anume conotaţie mitologică, dar şi o candoare şi gingăşie dezarmante, totul fiind tras către Divin. Borges are şi el momente divine, şi el a închinat multe poeme marilor personalităţi literare, dar ceea ce îi uneşte îi şi desparte!

Iată, bunăoară, pentru Apollinaire, găseşte o formulă-şoc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirică, dar totul este îmbrăcat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu şi-l mai amintesc decât filologii-specialişti.

Theodor Răpan a scris despre Apollinaire aşa cum a scris şi Marquez despre Macondo al lui, numai că poetul teleormănean aşază poemul său în cheie onirică şi, în chip surprinzător, folosind slova limbajului străvechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur că e şocant, dar poetul a vrut să dea o pată de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire şi pentru Galaction al nostru. Nu trebuie să înţelegi nimic, trebuie doar să simţi taina cuvântului. Poetul ştie, desigur, ce înseamnă fiecare cuvânt în parte, dar dacă te ţii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul stă în ansamblul liric şi în presărarea cu elemente sfinte din locul nostru de obârşie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu măsura lui. Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Răpan trăieşte înălţimea credinţei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevărată revelaţie când a citit despre mitul lui Don Quijote şi Sancho Panza, că poezia nu e lumină, e flacără, căci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos dăruit de Dumnezeu a fost plătit cu o jertfă. Nimeni nu ştie asta, pe hârtie par a fi risipite cu uşurinţă cuvintele, dar nu e deloc aşa. Ştie mai mult Poetul!

Împăcarea cu Dumnezeu e totul, înţelesul lucrurilor poate rămâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e şi o chestiune de etică, de morală, dar şi de înţeles spiritual, sufletesc. Nu poţi crede în tine ca om, dacă nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici până la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e raţiune, e o stare!Fiecare scrie după legile sufletului său!

Dumnezeu îţi dă şi alte încercări, te pune la probe dacă rămâi în curtea Poeziei şi nu te răzgândeşti sau nu trădezi. Ţinta e aceeaşi. Deşi este atât de nevăzută, nepipăită, inefabilă! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a văzut-o la faţă!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, conţinutul, forma, expresivitatea lingvistică şi cuvântul, cu toate funcţiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade rămâne la un anume stadiu, la Theodor Răpan „strigătul liric” taie respiraţia cititorului. Dezvoltarea comparaţiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicată, alteori tumultuoasă, acurateţea lirică etc. sunt puncte forte ale poemului răpanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realităţi într-o invocaţie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplină consonanţă cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cântă iubirea! Nu întâmplător A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat să facă ceva asemănător şi Ştefan Augustin Doinaş, dar clasicizând.

La Theodor Răpan e diferit, totul e văzut prin pasiunea călătoriei, e o mare aventură a simţirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeţi. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totuşi, îi uneşte! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Răpan este impresionat de iluminaţiile acestuia (poeme în proză) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multă acuitate, după gustul său, şi i-a răspuns în aceeaşi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet. Neîndoielnic, Răpan este atent la toate detaliile, conştient fiind că el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeşte şi mai tare semnificaţia cuvântului, chiar până la o adevărată litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute şi sute de cărţi de poezie ale celor 144 de autori, citite, tălmăcite, răstălmăcite. E o provocare inteligentă, originală, sensibilă, delicată, la lectură, pe care nimeni nu a mai făcut-o până acum la noi, aşa cum o face Theodor Răpan. La fiecare poet identificăm unicitatea, dar şi singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosferă, nu de idee sau de măiestrie artistică. Deosebit de complexă este Povestea magului călător în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cărţii, mai modernizată la Theodor Răpan, din şansa perspectivei şi a trecerii timpului: „Ghiceşte-mă şi sărută copilul de iarbă,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ cireşii floarea interzisă să-şi cearnă,/ frunză sub trunchiul prefăcându-şi-l scut.”

Nu e uşor să dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toţi sunt diferiţi, de aceea i-a şi ales aşa, şi câţi nu ar mai fi meritat încă, infinită lista!

Bunăoară, îl putea arăta lumii pe Jacques Prévert în fel şi chip, după starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur... Dar Evanghelia cerului îi arătă în felul trăirii Poetului-Mag! Aici intervine harul său, aparent simplu, dar diferit de al celorlalţi prin marca originalităţii. Nordicii şi sud-americanii îi sunt pe inimă lui Theodor Răpan. Pleacă din ei, dar ajunge tot la el. În el urlă Deliormanul peste tot. Aşa, îl universalizează!

Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El dă un sens întregului din care ţâşneşte o filosofie lirică ce îngândurează prin fascinaţie cititorul şi-l face să ajungă unde niciodată n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte cărţi.

Theodor Răpan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentistă la expresia clasicistă, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le prin propria-i simţire. El cultivă un stil al paradoxului verbal, al bogăţiei metafizice, al celor mai neaşteptate alternanţe ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirică se unicizează. Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbală alternează cu aceea a întrupării celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a mă repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră inconfundabilă de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim „reflintext”, o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valenţe estetice.

Parcurgând etapele creaţiei autorului de faţă, remarcăm „zestrea” universului său literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tipărite), temeritatea deschizătorului de drumuri noi, inovaţia limbajului şi a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i puţin lucru...

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginaţiei, prin prospeţimea stilului, ca şi prin forţa lirică proprie, creaţia sa fiind una a simţirii, ca mod de a fi şi de a supravieţui!

Lăudabil este, totodată, şi ataşamentul Editurii „Semne” faţă de poetul Theodor Răpan, care, iată, îi tipăreşte cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

Nicoleta Milea (Alexandria)


 

ATELIER

ANĂ A CULORII
Ştiu, e ilogic
să-ţi cauţi sufletul între rămăşiţele zilei
să vină noaptea şi să te desfaci de coajă
să sufli peste oboseală ca într-o lumânare
aşteptând un loc în lojă
aici priveliştea urcă prin vene
mai sus decât tine e doar cerul
golindu-se de griji.

Mă gândesc la tine ca la un tablou
din care ies pe rând culorile
în particule de nuanțe
intră în sângele meu
cu atâta moarte
şi dor de rădăcini

Simt că-n irisul tău am pus
prea multă lumină
şi a rămas tot întunericul în mine
conturându-te peste noapte
ca o candelă alungând strigoii

Şi nu e nimic dincolo de această cameră
unde mă zideşti tot mai des
ca o Ană a culorii.

 

UN ALT MAI
Oscilând printre stropii deşi
un alt Mai îşi şterge conturul
devreme, un drum cu sens unic
mă cheamă departe
un câmp de linişte se ascunde
în părul meu de-mi scutur umerii goi
a uimire printre bujori şi garofiţe,
un scut de smarald coboară prin vene
speranţa nu uită pe nimeni
aici nimic nu pătrunde
pe lac, nuferi leneşi şi-ascund tulpinile
şi cerul se aprinde-n mrejele serii
aproape e gândul, lipăind pe-o frunză

la marginea zilei pluteşte
un dor de lumină -
scâncind din codrul altui anotimp
un copil cu gropiţe
mă trage de mână râzând
balansoare colorate se leagănă sub pietre
paşi mici se strecoară din nou sub nervuri,
lipseşte o bucată din cer, pete albastre
ţi s-au prins de genunchi, copile
deşi n-ai să crezi că pământul
se leagănă sub mâinile tale
învârtind a mia oară roata
sub un curcubeu văratic.

Mihaela Roxana Boboc (Galaţi)

 

BUNA MEA

M-a părăsit un suflet blând
Mă încânta, mă-ncuraja
Îl regăseam mereu zâmbind
Când pe potecă naintam.
Din dragostea-i de mamă dulce
Tot mai aprins, cu toleranţă
Cerca din inima-i slăbită
În inima-mi reda speranţă.

Cu ochii blânzi, vorba şoptită
Pasul mărunt, îcrezător
Parc-o zăresc, privire lină
C-un glas ce-adie-mbietor:
Miraje, semne fel de fel
Pe cerul viforos al vieţii…
Îmi repeta: E ca un ţel,
Ignoră-n nepăsare colţii.

Ea, buna mea înveşmântată
În haina albă a-nţelepciunii
Îşi ocrotea, ferea odorul
De negru-amar al (g)urii lumii.
Căci în simţirile-i pătrunse
De al eternităţii dor
Din biruinţa-i cutezantă
Spera un nou biruitor

Elisabeta Dumitru (Zoreşti – Buzău)

 

RUGA LUI BRÂNCUŞI

în faţa Coloanei – axis mundi

Ora et labora

Eu nu ştiu, Doamne, cine sânt

Dincolo de crucea din Cuvânt –

În Timp ori în afara lui

Cu umbra-mi bat în ceruri cui…

 

Ţâşnind spre matca Orion

În care veşnicia-şi are tron,

Pironul îndoielii îl tot sui

În cosmicul rădvan hai-hui…

 

Ci vine din văzduh Măiastra

Cu trup-elice din albastra

Genune a Duhului Sfânt

Din care mă-ntrupez şi cânt…

 

În Altair, pe Marte, pe Pământ

Îmi caut umbra – alter cânt –

Chipul dintâi să mi-l ascult

Mai sus de-al mumelor tumult…

 

În mugurii stării de taină –

Magică pălărie, haină –

Mă fac adesea nevăzut

Chiar mie însumi, crivăţ mut…

 

În Timp ori în afara lui,

Bolta galactică descui…

Sub curcubeul din Cuvânt,

Şti-voi, Hristoase, cine sânt ?...

 

De unde vin ? Încotro merg ?

Bour heraldic, inorog sau cerb,

Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră,

Furcă a infinirii, aură, absidă ?…

Dan Lupescu (Craiova)

 

ÎN LUMEA CELOR CU BANI

Din cabinetul de biologie al Colegiului Naţional “C.D. Loga” din Timişoara se vede... vizavi... tronând, cu litere aurite, numele casei: PALATUL PUIU NAPOLEON! Aici a fost, pe vremuri, Grădiniţa de partid. În curtea în care erau, cândva, huţuluşe, acum sunt stele de beton, cu îngeraşi de marmură, care micţionează la telecomanda stăpânului. Cel mai frumos e înainte de Paşte, când se scot covoarele persane... de 8-10m... la aerisit... pe gardul bulevardului! Zâmbesc... pentru că îmi amintesc o altă minunăţie.

La Sovata, pe vremea cruntelor tratamente de fertilizare, am fost, într-un an, cazată în cameră cu o tânără doamnă, asistent social... într-un oraş din România! În lungile seri, când trebuia să fim cuminţi, mi-a destăinuit un caz special, pe care l-a avut.

Venise odată, cu un Jeep, un domn plin de aur... de la dinţi, la inele şi lanţuri, ba chiar şi pintenii de la cizme îi erau auriţi.

E luni. Îmi trebuie până miercuri un copil nou-născut, băiat, rrom! Dau oricât cereţi!

Şi ea şi directoarea Centrului de plasament au rămas mute.

Dar pentru ce vă trebuie... până miercuri? O asemenea procedură durează...

N-am timp... plângea în hohote omul.

Păi n-avem chiar aşa... de o zi, oricum. Cel mai mic are 2-3 săptămâni.

Nu, doamnă, 1-2 zile să aibă. Eu sunt om corect, nu vreau să am probleme cu poliţia... că puteam să rezolv şi altfel, nu credeţi?

Dar ce s-a întâmplat? îl luă, mai cu judecată, psiholoaga, ce era şi ea în birou.

Aşa au aflat de la omul ce povestea printre suspine, că s-a căsătorit, după ani de stat în Franţa, cu o fată frumoasă, de vreo 13 ani (el avea vreo 50!) şi că, din mare dragoste au făcut un copil. Fata născuse de dimineaţă... un copil orb, dar şi surd... cu multiple afecţiuni. Naş urma să le fie chiar bulibaşa.

Nu pot să-i arăt la naşu copilul ăsta cu ochii... albi. Or să râdă toţi ţiganii de mine, iar nevastă-mea o să-şi piardă minţile dacă-l vede... că-i doar o copilă... ea-şi vrea păpuşa! Nu plec de-aici dacă nu-mi daţi unu! Rrom să fie! Dau foc la primărie!

Nu era de glumă. Abia atunci văzuseră că în curte mai erau, ca în filmele cu mafioţi, încă trei maşini.

Romina lu’ Ţanu trebuie să nască zilele-astea! Şi-aşa-l duce tot la cămin! se băgă în seamă femeia de serviciu, care adusese cafelele, că secretara se duse la poliţie, tip-til.

Romina era cunoscută... avea vreo 6 copii acasă şi, cam în fiecare vară, de nişte ani buni, mai venea cu câte unul. Numai băieţi făcea femeia asta.

Dar mai are până naşte! zise asistenta socială, care-i monitoriza, de la primărie.

Hai la ea! Naşte azi! decretă patronul Jeep-ului.

Directoarea, cu asistenta socială, cu femeia de serviciu... se urcară toate în maşină... şi direct în poarta Rominei se opriră. Era după-amiază. Copiii fugeau prin curtea magherniţei ce stătea să cadă pe ei.

Unde-i mă-ta? întrebă proaspătul tată.

O bate Ţanu, în casă!

Fără multe vorbe, intrară toţi. Se pare că cearta se terminase de mult, că Ţanu se împăca de zor cu nevasta.

Hai la spital, femeie, că nu-i vreme! o zori bărbatul cel parfumat.

Da, ce, mă? încercă Ţanu să afle.

Ia, mă, di’ci, un avans, că mai vorbim! şi omu’ cu Jeep-ul îi puse lui Ţanu în mână atâţia bani (euro!) că îi căzură pe jos, nici nu-i putu cuprinde (aşa, ca-n manele... fără număr, fără număr!).

Femeia nu se opuse. Râdea cu cioturile de dinţi ce-i mai rămaseră după atâtea sarcini.

Să ştiţi că nu-i o proastă şi nici handicapată Romina. Era bună la matematică în şcoală, că eu am fost în clasă cu ea, întărea d-na directoare tranzacţia ce se contura deja. Au măritat-o ai ei foarte devreme, printr-a 7-a... dar şi copiii ei sunt buni la carte, toţi... şi cei de-acasă, şi cei de la cămin.

Pe drumul spre maternitate, Jeep-ul a fost condus de un şofer. D-na directoare şi femeia de serviciu, au fost mutate într-un Mercedes. Asistenta socială, cu Romina, asistau la discuţia tatălui înfrigurat, cu medicul:

Doctore, pregăteşte-ţi sala de naşteri, că-i ziua când ţi-o pus D-zeu mâna-n cap... sau îi ultima zi din viaţa ta!

Soţul aistentei sociale era poliţist.

Aş fi putut să-l sun, dar eram parcă prinsă în poveste, recunoscuse, la Sovata, colega mea de cameră.

Şi? Ce s-a-ntâmplat, în final? mă frământam, nerăbdătoare.

A fost bine pentru toţi! Omul l-a înfiat legal pe copilul Rominei. A angajat o femeie să aibă grijă şi de al lui, dar a murit, sărmanul, după vreo două luni. Nevasta lui nu ştie că cel alăptat de ea nu-i copilui ei. Naşu a dat dar gras finului. A fost un botez, de-a fost nevoie de cordon de poliţie la biserică... aşa mare tam-tam s-a făcut.

Ce face banul...

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

CONTURURI

De la un capăt la altul,

soarele oblic încălzea

cu o pulbere aurie

casele de pe malul drept

al Dunării,

formând o linie neagră

în nimbul scânteietor

al amurgului

această margine strălucitoare

brăzdată de barele subţiri

ale lunii

se oglindea în

apa de satin albastru

înălbită într-o scânteiere

de oglindă,

curba molcomă se rotunjea

în dreapta, în lumină,

atât de prelungă

şi de pierdută.

încât, în depărtare

Colnicul Hora înainta

ca o citadelă, în vârful

cel mai înalt,

părând

un castel de vis, albăstrui,

diafan şi tremurător

printre aburii trandafirii

ai orizontului.

 

PARALELĂ

Îmi face impresia

că locuitorii orăşelului meu

seamănă între ei,

 

bărbaţii în maiou şi şlapi

îşi lustruiesc maşina

ori sapă fără convingere

o bucată de grădină,

femeile în pantaloni,

cu ţigara în gură,

caută să pară aidoma

fiinţelor de vis

pe care le admiră

în reviste,

peste tot copii pe bicicletă şi,

pe un teren de tenis prăpădit,

două fete îşi trimit

neîndemânatic mingea

răspunzând la telefoane

adresându-şi câte-un cuvânt

la răstimpuri.

 

PLOAIA

După zile caniculare,

începe ploaia…

picături străvezii

se scurg pe geamuri,

ca nişte lacrimi,

cerul se învineţeşte

şi plouă, plouă

perdelele s-au umflat,

parcă se feresc de

şuroaiele fierbinţi,

primii stropi sunt

dulci ca laptele fiert,

lalelele mai păstrează

mult timp, după ce ploaia

încetează, perle aurite

pe florile arcuite ca nişte cupe

în care se îneacă

cerul întreg şi nopţile

înceţoşate de vise.

 

RĂSĂRIT

Spre răsărit, soarele,

retezat pe jumătate,

dă să se ridice

în albăstrimea ceţoasă a cerului,

care bătea, pe alocuri,

în plumburiu,

chiciura scânteia curat

din înălţimea salcâmilor şi,

la câte-o adiere

mai puternică

de vânt

se cernea în pânze subţiri

peste el.

Mircea Petcu (Tulcea)

 

E-O VREME

e-o vreme pe placul meu: ploioasă

cu blesteme: ghirlande de voci de păsări

frământă şi neliniştesc aerul – la

culme

 

spinările cerului se freacă – una de

alta – gata să scoată fum şi

scântei – să ia

foc

 

e cazul de multă – de mult

mai multă furie – în această lume - jalnică

lume - pe care nu o luminează

nimic

 

STRĂINĂTATEA DE-ACASĂ

iarbă – terciuită de praf - motorină şi

funingini

 

în şanţul drumului – urma de roată – trecută prin

carne de câine

 

câţiva scheletici copaci cerşesc – zadarnic

pe deasupra inimilor de

fier - ale maşinilor

 

Dumnezeu – aruncat de suflul aroganţei

TIR-urilor - dimpreună cu

cadavrul de câine - în şanţul şoselei – stă

cu aureola prăfuită – între

palme: se întreabă – ca-ntr-un bocet

ce caută El – în această strivitoare

străinătate de-acasă

 

INSTABILITATE

niciun lucru nu e la locul lui

mi-e teamă să-mi spun chiar

numele – ca nu cumva – cât

timp îl rostesc – să se schimbe – şi

de tot să mă rătăcesc

 

masa la care scriu are – mereu

alte dimensiuni – patul – în care

dorm – mă trezeşte – mereu

spre alte puncte cardinale – decât

cele patru – pe care le

ştiam – cândva

 

soarele este într-un continuu

apus – indus – iar luna a dispărut - a

renunţat la

identitate – de mult

 

am învăţat să-mi smulg

cojile de pe rănile în curs de

cicatrizare: durerea - modulată

permanentizată – îmi deturnează atenţia de la

groaza – de

morişca lumii – de morişca asta a

dracului

 

MĂRTURIA LUI DISMAS

să ne liniştim – să adăstăm pe malul

înţelept al cuvintelor – pentru ca viaţa - în

spume – să aibă vreme a ne ajunge din urmă

 

să nu ne ferim de

cuvinte – să nu ne ferim de

lumină – precum furii înrăiţi – ori

cârtiţele cele scobite de obiceiul

iubirii

 

a fi om a însemnat a rosti

curajos ori laş – cuvinte

pentru adormit

minciuna

 

cuvinte – pentru a limpezi

vinu-n agheazmă

 

...cât de târzie – şi cu cât mai târzie – cu atât

mai exasperată

orbitoare – a lui

Dismas – mărturie

 

n-am fost nici bun – nici

rău: un oarece

om

 

am văzut ape-n amug – şi

le-am înfruntat – am văzut

munţi în răsărit – şi

m-am înălţat

 

câmpii şi păduri – m-au îmbrăţişat – în flori şi

materne umbre

 

am cunoscut şi oameni:

nu mi-au plăcut – totuşi

am trăit printre ei – ca-ntr-o

lungă şi meritată osândă – pentru

câtă negrăită frumuseţe am

îndrăznit să-mi aleg şi răpesc – drept

tovarăş de drum şi de jafuri în cer

 

am ajuns la capătul

puterilor de a admira – de a

suporta absurdele cruzimi ale

vieţii: soarele care scapătă

acum – după creste – mă va afla

îngenunchiat – cu adevărată smerire-aşteptând

noi treziri – întru gloria deşartă a

noilor drumuri – întru

reculegere – în faţa

tuturor morţilor din mine – gânduri pe care

umbra mea le-a târât – gâfâind - de-a lungul ţărmilor

înspumatelor ape

 

...e un timp pentru veghere – cu ochii

mijiţi până la izvoare – până la

orbire – în faţa

mormintelor deschise – a ceea ce am

dorit să ucid – dar nu m-au lăsat

stelele cerului – atât de amestecat

vorbind între ele – şi

cu mine – precum îngerii care – noapte de

noapte – îl contrazic – până la

isterie – pe

Dumnezeu

 

iar acum – răstignit – pentru foarte reala mea

crimă - nu fac decât să slăvesc în

El – ceea ce

nu am izbutit - cumplit să visez – dimpreună cu

Adevărul - în

mine

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


 

ATITUDINI

ROATA NOROCULUI

Sinceritatea pe care este recomandabil să ai în relaţia ta cu semenii, mai ales când deţii o importantă funcţie publică, este într-adevăr cuceritoare, aducătoare de voturi. Dar după depăşirea momentelor electorale, acestei sincerităţi a aventurii şi a faptelor negative săvârşite în calitate de băutor simpatic care dă bine la vulg, este mai normal să îi ia locul o atitudine lucrativă, realistă.

Nu toţi cei ce văd şi aud apreciază sinceritatea, umorul, riscul în viaţă depăşit cu brio, ca în comentariul următor:

Cum naiba să dai foc la 37 de vapoare, să nu plăteşti un franc despăgubiri şi să mai devii şi preşedintele unei ţări (drept este că ţara asta se cheamă România)? Ce noroc tre' să ai!? Ce "bulan" tre' să ai!?
Şi apoi, să o mai şi spui la televizor, nu oricum, ci între nişte hohote tembele de râs. Abia acum înţeleg foarte bine de ce este Băsescu preşedintele nostru: are "bulan de bulan"! Oare preşedintele României are voie să joace la 6 din 49?

Comentariul, cei drept, ironic şi răutăcios, aparţine unui tip care s-a semnat Pavel, undeva pe un forum. Asta denotă că nu a înţeles mare lucru din ceea ce spusese preşedintele în conversaţia respectivă cu Marius Tucă, la Antena 1, pe vremea când era doar primar general al Bucureştilor.

Mizând pe seriozitatea autorităţilor portuare franceze, nu putem crede că au fost atât de legate la ochi, încât să nu identifice cauzele unui incendiu important şi pe autorii lui. Mai logic mi se pare că incendiul acela nu avut loc şi că fostul comandant de navă s-a lăudat cu ceva ieşit din comun, ori că o fi fost vreun început de incendiu pe care autorităţile portuare l-au stins la timp şi nu au tras pe nimeni la răspundere. Sau poate că, atunci când pe nava românească a izbucnit un incendiu, în portul Rouen erau ancorate 37 de nave şi atât. Aşa mi se pare mai logic şi mai credibil.

Marinăria, pe care mulţi dintre noi o îndrăgim, dar despre care avem numai impresii romantice de dor şi de ducă spre zări largi, lasă urme adânci în conştiinţele celor ce s-au luptat cu furtunile şi cu valurile, în sufletele lupilor de mare. Nici Traian Băsescu nu face excepţie. Ca un vajnic comandant al unui mare petrolier a rămas şi el ancorat în acei ani glorioşi ai tinereţii, pe care îi evocă, cred eu, cu nostalgie, ori de câte ori are ocazia.

Iar jurnaliştii nu mai contenesc cu curiozitatea lor interogativă şi cu goana după senzaţional şi superficial.

După cum se va vedea mai jos, ziariştii mai hârşiţi în branşă, întind chiar şi capcane.

Cu ani în urmă, când preşedintele a spus că Marea neagră este un lac rusesc, a lăsat impresia că a vorbit neîntrebat, ori că a vrut să arate o mai mare apropiere faţă de marele licurici actual, la care se afla atunci în vizită. Circumstanţe atenuante există, mai ales că respectiva observaţie venea de la un insider în ale marinăriei şi ale Mării Negre. Nimeni nu s-a sesizat, luând de bună vasta sa experienţă pe Marea Neagră şi evident şi în relaţiile cu flotele riverane.

Mai ciudate apar însă ultimele declaraţii, de la sfârşitul lunii iunie 2011, în al şaptelea an de înalt oficiu. Aceste importante aserţiuni vor fi bifate de istoricii din multe cancelarii europene, mai ales că marele imperiu de la răsărit nu uită şi nu iartă nimic.

Evident, multor privitori ai emisiunii, li s-a părut gratuit şi iraţional să afirmi, stimulat de tartorul ziariştilor, Ion Cristoiu, că ai fi repetat aceleaşi greşeli istorice pe care le-a făcut mareşalul Antonescu în anul 1941, când a rostit ordinul fatidic: Ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul!

Mulţi dintre noi am rămas cu gura căscată, dată fiind gravitatea afirmaţiei şi chiar şi momentul istoric; în acea zi se împlineau 70 de ani de la începutul agresiunii germano-române asupra frontierelor fostei Uniuni Sovietice. În acel moment am văzut în faţa mea un înghiţitor de flăcări, care şi-a ratat numărul, înghiţind fierbinţelile cu care până atunci se juca.

Contextul a fost complet nefericit, iar ziaristul vrând să se pună în valoare cu întrebările lui, l-a ajutat pe preşedinte să uite pentru moment cine este şi să dea cu o oişte cât istoria în gard.

Maiestatea sa, regele Mihai I, nu a fost nici trădător, nici slugă la ruşi, şi nu a abdicat din laşitate, ci forţat cu ameninţarea că vor fi asasinaţi 1000 de studenţi, reţinuţi deja de forţele sovietice şi de comunişti. În faţa imaginii unui asemenea posibil măcel, orice inimă se înmoaie; aşa a simţit şi tânărul rege pe atunci şi a semnat abdicarea.

Să despici în şapte iţele încâlcite ale istoriei şi să o faci fără nici un rost, decât acela de a-ţi da cu părerea seara la tv., este un gest de pericol gratuit, de cascadorie la prins porcul pe buşteanul uns cu vaselină, cum se face în porturi de Ziua Marinei.

Un studio de televiziune, un preşedinte de ţară, doi ziarişti, zeci de mii de privitori care îţi sorb cuvintele sunt cu totul altceva decât o berărie, un lup de mare la pensie, doi convivi însetaţi şi nişte chibiţi care umplu grădina de vară şi hâhâie odată cu tine.

Nici în piesele lui W. Shakespeare faptele nu se petrec altfel. Unele personaje se bârfesc, se ameninţă, iau decizii definitive pentru viaţa lor sau a altora, dar greutatea replicilor lor constă în faptul că ele sunt regi şi regine, sunt Richard al III-lea, Regele Lear, ori Hamlet, prinţul Danemarcii.

Înălţimea istorică îi lipseşte experimentatului lup de mare, perspectiva de lider al unui popor. El zice că nu ar fi abdicat de la tronul României cu nici un chip, fiindcă în reprezentarea sa tronul este puntea de comandă a petrolierului, România era un vapor în derivă, iar comuniştii care exercitau presiuni de viaţă şi de moarte asupra maiestăţii sale, valurile înspumate ale unei mări subjugate de furtuni.

Este adevărat, cu câteva sute ani în urmă, Muntenia se mai numea şi Poarta Furtunilor, dar denumirea acesta i-o dădeau turcii cotropitori, care veneau toamna să jefuiască grânele şi să răpească fetele frumoase. Când opoziţia armată a bravilor ţărani reuşea să îi pună pe goană şi să îi facă să treacă Dunărea înapoi pe aceia dintre ei care nu îşi lăsaseră oasele aici, cei rămaşi cu zile vorbeau despre o poartă a furtunilor.

Înapoi, la chestiune! Nefericitele afirmaţii şi probabil angajante în plan diplomatic au fost întărite de fostul lup de mare, după câteva zile. Lui nu i-a trecut prin minte să retracteze ceva, ori să nuanţeze în vreun fel primele afirmaţii, pentru a încerca să menajeze cât de cât sensibilitatea Casei Regale sau a diplomaţiei ruseşti. S-a încordat din nou ca o parâmă priponită la chei, într-o altă emisiune tv., şi a comparat toată situaţia numai cu un eventual naufragiu şi cu onoarea marinărească reclamată de astfel de situaţii. Vedeam cu ochii minţii ghinionistul vapor Titanic, spart de gheţari, ducându-se la fund împreună cu comandantul său, trăgând sirena şi salutând solemn din mijlocul mării, după ce întregul echipaj umpluse bărcile de salvare şi vâslea în siguranţă spre mal.

Atât de solicitantă este meseria de navigator, încât nici după 20 de ani de practicare a politicii la cele mai înalte niveluri, (ministru de 5 ori, primar general, preşedinte), nu te lasă să uiţi prin ce vijelii ai trecut pe mare, în ce porturi ai ajuns la liman şi cum, de fiecare dată, ai aruncat ancora triumfând în portul Constanţa.

În cazul gafelor diplomatice, toate porturile lumii sunt ostile, nu ai unde arunca ancora, şi nimeni nu manifestă înţelegere pentru o atât de omenească ignoranţă. Da, Traian Băsescu este un preşedinte care nu are habar de istorie, de istoria României şi nici de cea a vecinilor ei. Ceea ce nu înseamnă că nu are alte calităţi, cum ar fi de exemplu, curajul nesusţinut de adevăr sau umorul şi băşcălia.

Îmi pare rău că marele ziarist C.T. Popescu de la Gândul nu mai este consecvent cu sine însuşi. De câte ori, Traian Băsescu a câştigat alegeri, îl numea animal politic cu un simţ infailibil al maselor, mare comunicator etc.

În urma ultimelor gafe la catalogat drept băiat de cartier care vorbeşte doar aşa ca să dea bine în spatele blocului.

Cam puţin pentru portretul unui preşedinte şi încă a unuia care lasă în siajul lui (vorbă marinărească) atâta zgomot şi culoare.

Sperăm ca şirul aserţiunilor prezidenţiale din melanjul istorico-diplomatic să se oprească totuşi aici. E vară, oala politică s-a spart! Parlamentarii au plecat în cele patru zări să-şi facă mendrele în concedii exotice şi să spânzure milioanele de euro agonisite, cine ştie cum?, peste an.

Umil Boc, mânat de un zel fierbinte, încât poţi să juri că mai este abonat la revista Tânărul leninist, taie cu sârg panglici oriunde prinde câte un capăt de autostradă, grecii au încurcat-o financiar mai rău ca noi (oare?) şi vor aplica şi ei reţeta tăierii veniturilor; aşadar, până prin luna septembrie, comandantul poate să-şi fumeze liniştit pipa din lemn câinesc pe corabia zbuciumată care l-a consacrat şi să mai ia şi câteva lecţii de diplomaţie, de fineţuri fără răutăţi, de înţelepciune fără refulări.

Este de prisos să mai amintim faptul că în fatidicul an 1941, după ce românii au trecut Prutul, alături de armatele lui Hitler, Imperiul Britanic, fost aliat tradiţional, a declarat război României, considerându-l pe mareşalul Ion Antonescu un agresor şi un aliat fidel al regimului nazist.

În contextul actual, al proclamatei axe Washington, Londra, Bucureşti, acest fapt istoric trebuia să rămână doar istorie, nu trebuia dezgropată securea războiului, aşa cum făceau uneori de nevoie apaşii şi mohicanii.

Asta dovedeşte că proclamata axă a fost doar o balivernă de aburit electoratul mahalalelor, de care guvernele din cele două capitale anglofone nici măcar nu au habar. Impresia de mare traseur de axe a fost destinată doar dâmboviţenilor, miticilor care s-au îmbătat cu apă rece de Cişmigiu, - nici măcar plată - şi au votat a doua oară acelaşi personaj la preşedinţie, fără să ştie exact de ce. Unii suporteri, mai peizani la minte, au căzut în păcat, toropiţi de indigestia provocată de peştele împuţit din punga cu ciubuc electoral, pe care au primit-o de la activiştii portocalii. Dar la întrebarea, ce a realizat pentru ţară acest om de stat în primii cinci ani de înaltă şefie, ca să mai merite o tură, nimeni nu a ştiut să răspundă. Miticii şi Zoiţele s-au speriat că mogulii vor subtiliza sarea ţărişoarei şi poşta, alte baliverne electorale, şi-au ştampilat pe numele năbădăiosului Popeye. Numai că spanacul dătător de energii, îl ca savura doar el şi apropiaţii, ceilalţi nu vor mai avea glas nici să zbiere prin pieţe, în urma sacilor cu cartofi prăjiţi înghiţiţi.

Deocamdată, roata norocului pare că s-a oprit în loc pentru marele matroz. La summit-ul Rusia - NATO din staţiunea Soci, preşedintele marelui colos de la răsărit, l-a criticat dur pe preşedintele României, în discuţiile avute cu secretarul general NATO, Andres Rasmussen.

Dimitri Medvedev nu a manifestat nici un fel de înţelegere faţă de circumstanţele declaraţiilor scoase pe gură de T. Băsescu, nu a vrut să admită că are de a face cu un băiat de băiat, dedulcit mai mult la meandrele mersului de cadână, decât la meandrele politichiei, cu un refulat al sentimentelor antisovietice de altădată, şi a lăsat să se înţeleagă că afirmaţia acestuia, despre trupele române care ar mai trece odată Prutul, este un act de iresponsabilitate. Logica bănuielilor ne face să credem că ar fi vorbit chiar ireverenţios la adresa şefului de vapor, fiindcă nici de la interlocutorul NATO şi nici din presă nu a transpirat vreun citat din spusele marelui urs din Răsărit. Ori, din câte ştim, presa trăieşte şi din citate.

Preşedintele rus, care este şi un diplomat rafinat, a refuzat să creadă că preşedintele unui stat vecin este furat de un eventual anafor, de vreun damf toxic, de faptul că îi place să facă paradă de bărbătoasă marinărie, ori să joace cuvinte încrucişate cu dinamită, ţinând chibritul aprins în dinţi; el l-a tratat ca pe un politician reprezentativ pentru ţara lui, unul care ar trebui să aibă proprietatea cuvintelor.

Suntem în plină vară, natura se străduieşte să ne încânte cu bogăţia şi dărnicia ei, să ne bucure sufletele cu prinosul ei de culori, însă în marile cancelarii ale lumii nu adie nici o briză marină, acolo este aer condiţionat, este răcoare, vameşii politici ai sufletelor a milioane de oameni calcă pe covoare moi, stau în fotolii înalte de unde privesc numai la interesul lor şi iau decizii numai în interesul lor. Dacă, din întâmplare a apărut un defector care dă cu nonşalanţă apă la moară unor probleme spinoase, pe care până şi istoricii doresc să le uite, cu atât mai bine. Interesul poartă fesul şi vara este darnică cu cei ce ştiu să îi culeagă fructele, chiar şi fructele mâniei.

Este rândul diplomaţiei ruseşti să învârtească roata norocului şi să aştepte să şi câştige. La temuta ruletă rusească nici nu vreau să mă gândesc.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

„CHILIPIRGII” ŞI „FRAIERI”, ÎN CULTURA CONTEMPORANĂ...

…În aceste zile păcătoase, omul de cultură (nu doar din România! – …Răul, Trădarea Luminii şi Vampirii S-AU GLOBALIZAT!) poate exista sub două chipuri:

1. “chilipirgiul”, care sare dintr-o barcă în alta, şi în materie de politică, şi în materie de găşti aşa-zis “culturale”, şi în ce priveşte calcularea folosului material, adus de înscrierea (în 60% din cazuri, prin mită grasă!) în fel şi soi de “bresle”, “uniuni” şi “ligi” şi “conclavuri” şi reviste culturale cu bani (deci, şi cu orientare politico-satanică, şi cu remuneraţie, pentru colaboratorii “constanţi” ai Adversarului… ceea ce implică, din partea “chilipirgiului”, un… ”studiu comparativ” asupra foloaselor materiale şi de influenţă şi “exploatare-desfătare” socială); “<CHILIPIRGIUL> NU VA GÂNDI, <(NE) SIMŢI> ORI FACE NIMIC, NICIODATĂ, ÎNAINTE DE A CALCULA” – e Legea de Existenţă a oricărui “chilipirgiu”…; adică, nu va “face”, cu adevărat, ci, precum Dinescu Mircea, stimulat de… “Romanul” amic: “Fă-te, Mircea, că lucrezi!”

…A se preface că face, asta-i esenţa “artei” celui categorisit de noi drept “chilipirgiu” (pentru că amuşinează într-una, ca porcul, prin toate gunoaiele, poate pică ceva… poate “se lipeşte” de ceva/cineva “sus-pus”… de un “dumnezeu de ocazie”… ”de mucava”, de fapt… - care, cum altfel, nu poate fi decât… DRACUL!); totdeauna, “chilipirgiul” se dovedeşte a fi cel mai eficient complice şi complotist al Răului Demonic, prin Negarea Binelui (ba chiar a… existenţei reale a Binelui: “Bine? Binele NU EXISTĂ - <bine/bun> e numai ce-mi cade mie, cum trebuie, la stomac şi la portofel!”)… - în lumea asta pidosnică şi total ilogică/absurdă…;

2. “fraierul”, adică omul autentic de spirit/cultură, care nu cunoaşte şi nu vrea să cunoască semnificaţia cuvântului “oportunism”, nici nu aşteaptă vreun folos material ori de influenţă, din partea cuiva – şi nici nu pierde vremea, căutând/pipăind/aproximând (în funcţie de interesele lui socio-economice, lipicioase şi greţoase!) “surogate de creaţie”: el EXPLODEAZĂ, complet dezinteresat, şi… creează SPONTAN, “de-a binelea/de-adevăratelea”! Fie că e vorba de conducători “executivi” de reviste (finanţate de “boşi”, care stimulează, fariseic, munca idealistă), conducători “executivi” care muncesc până la leşin, ca să iasă o revistă “cum nu s-a mai văzut”… - fie că e vorba de colaboratori, care nu sunt altceva decât scriitori cărora nu le-a surâs zeiţa Fortuna, sau au scăpat prea multe… ”oportunităţi”, “cu carul”, şi, deci, nu au revistă, nu au tribună de exprimare şi de lansare a Revelaţiei – adică, a ideilor şi imaginilor inspirate divin şi a roadelor lor artistice. Aceştia sunt în stare să se lase crucificaţi, numai să-şi vadă “copiii de Duh” publicaţi... ”născuţi”, zic ei, cu o naivitate enervantă!

…Câte jertfe, câte vise, câte exasperări… câte hărţuiri istovite, între aceşti “fraieri”! Dar, ce importanţă au ele, când ideile, în sfârşit, au şansa să-şi ia zborul, dintr-un cuib… (pregătit, fortificat… ”creat”, poate, chiar STRATEGIC: bănuim că există unele REVISTE-CA-“PUBELE”, special “create”, pentru a vlăgui şi anestezia, prin expresie, avântul ideatic, gata să se transforme în avânt făptuitor, autentic revoluţionar-spiritual… odată „vomat” Veninul Sacru al Revelaţiei-despre-Adevărul-Deranjant - ...din păcate, pe scriitor începe să nu-l mai preseze grija finalităţii demersului său scriptic şi expresiv...!) – şi să fâlfâie zelos, „inspirat”, în chip de PRINOS DE SLAVĂ, spre Cerurile Lui, Cel de la care le-a venit Revelaţia!!!

...Aşadar: „chilipirgiului” nu-i pasă, „nici cu spatele”, de eficienţa şi eventualul efect soteriologic al scrisului său (dimpotrivă, cum a şi mărturisit unul, acum doi ani, pe Radio România Cultural - unul, Flueraşu Petre: ca să se „vândă” bine, el e în stare să se prostitueze oricând, cu oricine, în orice mod şi acceptând orice condiţii!): pe el nu-l interesează PRINOSUL, sângele vărsat, forţa de Duh arsă (precum lumânarea în faţa Altarului!) - pentru o cauză... ”ha-ha-ha”... ci, doar şi numai... ”paraua, nene” ...”haleala, groşeanu', tăticu'...!”– ...adică, aspectul strict şi brutal pecuniar: care revistă îl plăteşte mai bine, cu cine să se adune, pe cine să pupe în dos, pentru a se înfige în „fruntea bucatelor” culturale... – ...„frunte” de unde mai pică un post „gras” plătit, un loc gratuit la „staţiune” ori la hotelurile de patru stele (dar, cine ştie, poate să fie şi de cinci...!), un „simpozionaş” cu... ”relevanţă” (diplome „daurite”, diurne etc. etc.), un „premişor” („grăscior” ...şi „cu ştaif”! – cunosc destui care fac adevărate colecţii de premii!), dat de tovarăşii de gaşcă („...o mână spală pe alta, şi amândouă, obrazul, nu?”), o bursă „babană”, în străinătatea ... ”cât mai străină” - şi repetat... şi pe timp, practic, nelimitat etc. etc.

...„Chilipirgiul” nu se pune rău, Doamne fereşte, cu nimeni care (fie şi vag potenţial) l-ar putea, dacă nu „sălta”, măcar menţine (ori „da peste cap”, de la...”masă”!)... unde se află acum, şi... suge!!! „Nu te pişa contra vântului!” – e deviza lui – la care adaugă, spre ogoirea păguboşilor: „Bă, asta înseamnă să ştii să te orientezi... Adevăr! – ce-i adevărul ăsta? – ceva de halici, de dat sclipici la curve? – nu! Păi, atunci, ce nevoie avem de el? – n-avem, deci mai lăsaţi-vă de goange: scrieţi şi voi, ca mine, dacă nu vreţi să muriţi de foame ori chiar să v-asculte telefonul... – despre <VICTORIA PEDELISMULUI ÎN LUME> …hai, lasă bosumflicul… - auzi, principii! – Dom'le, mă omori cu zile, atâta prostie n-am văzut, de când mama m-a făcut!… - băi, fraiere, tu chiar meriţi să crăpi de foame… şi să aştepţi, până la Sfântu-Aşteaptă, să te bage cineva în seamă!!! Bă, până nu-l faci TU pe bosul de-acolo, de sus, spre care-ţi curg şi ţie balele, să te bage în seamă, dând cu gura şi lingând cu limba ORICÂT-ORIŞICE, nu ai ce spera să ieşi la vedeală, bă, boule…! – mi-e milă de tine, dar n-am ce-ţi face: EŞTI PREA PROST!!!” - DA, asta e retorica “de budoar” a tuturor “reuşiţilor”, a tuturor “celebrităţilor” din lumea asta (deci, “ne-rataţilor” – …rataţii or fi ei cu Har, cică… – dar dacă-s …”fără orientare”, deci, “DEGEABA” au Har!!!… - cine li-i de vină?! …prostia lor, de “ne-chilipirgii”, cine altcineva?! )!

Când auzi de-o “celebritate”, că-i în lumea scriitorilor, că-i în lumea filmului… - n-are nicio importanţă “locul de prostituare”… - FUGI CÂT POŢI DE EA! Astea nu sunt vremi stăpânite de forţe generative, care să instituie cu adevărat, să construiască “pe granit” – ci este VEACUL “VIRTUALITĂŢILOR” MULTIPLE ŞI ÎNŞELĂTOARE ŞI ADUCĂTOARE DE PIERZANIE A DUHULUI, nu e vremea construcţiei “pe munte”, ci… doar pe “nisipul mişcător şi luat de orice vânt, încotro vrea el”: este veacul în care dansează Satana Dansul Degenerării şi al Falsificării, al “dării peste cap” a valorilor stabilite, cândva, tare de mult, de Autoritatea şi Vocea Celui din Ceruri… Demiurgul Autentic, nu Jalnica şi “Multvizionata” Paiaţă Cosmică… având “rating” astronomic, pentru că… astronomic e şi numărul proştilor, care se dau singuri şi de bună-voie, cu un surâs larg, gras şi tembel – PIERZANIEI-de-DUH!!!

...”Fraierul” ...deh, ca fraierul (ce-i poţi cere?!): munceşte, zi şi noapte, la temperaturi interioare de furnal... pentru ca, în cele din urmă, să se trezească, livid, că nimeni nu-şi riscă pielicica, pentru a-i publica lui expresia unor idei prea... mult prea... indigeste, pentru preaputernicii zilei: ”...oh, tu nu-ţi dai seama cât pesimism induci publicului cititor, care aşteaptă de la tine încurajări, explozii de frumuseţe şi de bucurie... - nu atâta fiere şi atâta aer sumbru” (...păi, pen' ce atâta „explozie de bucurie”, când populaţia devine tot mai indignă, mai înjosită, prin sărăcire şi exploatare neruşinată, a muncii ei, de nişte trântori ordinari, cu titulaturi sonore, sau... doar cu munţi de parale, de provenienţa cărora nimeni nu face imprudenţa să-i întrebe... conform „Legii lui Ohm”: „...dacă eşti om cu mine, sunt şi eu om cu tine!”... - adică, aşteaptă, toată turma asta „popular-otevistă” - să fie „minţită frumos” – ...păi, asta o fac toate populaţiile, în toate regimurile tiranice... şi, se vede treaba, nici nu va putea exista, vreodată, un regim de ne-tirani, atâta vreme cât poporul, de fapt, populaţia... - îi crede, din inimă, pe „ştabii cu bani şi fotolii” – atotputernici, „hristoşi mincinoşi”, dar acceptaţi, de plebe, ca nişte zei: ei nu-s, pentru plebeu, nişte muritori de rând – ci ZEII BANULUI/VIŢELUL DE AUR!!! - ...asta arată cât de evanghelizaţi, întru HRISTOS-Calea-Adevărul-Viaţa, sunt mai toţi cioflingarii de laici, care bat mătănii, pe jos, prin mânăstiri şi biserici... şi câtă grijă pentru evanghelizatea lor arată „Biserica de Zid”!) – sau se trezeşte înjurat, întâi, ca la uşa cortului, cu o aroganţă ce i-ar face lămâioşi de furie, pe şefii comunişti de altădată (mici copii...), în materie de aroganţă (să se ştie cine-i jupânul-patronul!) şi de grosolănie...

...N-aveţi nicio grijă, aici eu nu vorbesc de „cenzura comunistă”, atât de mult trâmbiţată şi cu... ”exclusivitate de program”, ci vorbesc de vremurile Mafiei Româneşti şi Mundane – vremuri ale Leprelor şi Javrelor şi Impostorilor Români şi Mundani (cu funcţie de „hristoşi mincinoşi”) CONTEMPORANI!!!...

...Revenim!

...Şi dacă ar ieşi, oarecum, „la vedeală”, adică s-ar răstigni „fraierul”, ABSOLUT GRATUIT şi IREPETABIL, precum „starul” Dumnezeiesc – HRISTOSUL – „pentru publicul doritor de senzaţii tari”, publicul „vizitator de criptă”?! O-ho-ho, el, „fraierul”, este gata de Răstignire, ca de suprema fericire... fără să-i pese nici cât „negru sub unghie” că, de fapt, este podidit şi acoperit, complet, (chiar în ceasurile Creaţiei sale divine, dedicate, integral, Cerului) - de maldărele de trântori şi vampiri, puşi pe căpătuială, din „extracte” de sânge proaspăt de „fraier”...! – şi, chipurile, mai fac şi mofturi, ca nu cumva să se trezească... eventuale ”pretenţii”, în bietul suflet schilodit de suferinţă fără leac, al „fraierului”!!! Bietul de el... nici n-a auzit, vreodată, acest cuvânt... ”pretenţii”, legat de opera lui, alcătuită din Rănile lui...!

...De ce mai există, deci, „fraieri”? Probabil, pentru că (înafară de „chilipirgii” şi vampiri!) Dumnezeu are nevoie şi de existenţa şi „fraieria” lor... adică, de munca lor cinstită şi, uneori, minunată, pentru suflete asemeni lor... ”fraiere şi curate” (...„puah!”- bombăne şi se strâmbă, de scârbă, toţi „chilipirgiii”, într-un glas...). Parcă Hristos zicea: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor” ...Poate că tocmai sufletele lor de copii (cam cretinuţi, în contextul acestor vremi, în care „copiii” ştiu mai multe ticăloşii decât maturii... sau învaţă, teribil de uşor, de la „chilipirgii” – „chilipirgeala”, şi hoţia, şi trădarea, şi prostirea de oameni cinstiţi... câţi or mai fi rămas, şi dintr-ăştia, cinstiţii... ”cui îi mai dă mâna, azi, să fie cinstit?” – mă întreba, zilele astea, un vecin...!) – vor salva lumea, de aceste creaturi fără conştiinţă, fără niciun Dumnezeu ori rost, deci TOTAL NEPRODUCTIVE, întru PRINOSUL de slavă a Creatorului... din moment ce „producţia/creaţia” lor se numeşte doar „minciună” şi „linguşeală” şi „ticăloşie”: nu degeaba i se zice Satanei – „Marele Iluzionist”!

...”Fraierii” lasă sânge din sângele lor, pe oriunde trec... ÎMPROAŞCĂ LUMEA CU SÂNGE DE FOC, CA DINTR-O FÂNTÂNĂ ARTEZIANĂ, PRECUM HRISTOSUL DE PE CRUCE... acum două mii de ani, şi de-a pururi, prin Artistul Răstignit de societatea „chilipirgiilor” şi iudelor şi vampirilor!!!

...Dar cine cumpără sânge?! Cine dă vreun sfanţ, măcar, pe bietul sânge, curgând în valuri – SÂNGELE DE ARTIST „FRAIER” ???!!! Nu, nu-l plăteşte nimeni, dar toţi îl sug, precum stoluri de vampiri, din patru zări veniţi, ca Norii Apocalipsei..., vin, tot vin, tremurând de febra odioasă a lăcomiei şi nesaţului...!!! ...Unuia, măcar, dintre „chilipirgii” şi vampiri/trădători şi negustori, iude fără de sânge - nu-i pasă că face averile lui Cresus, pe SPINAREA şi pe MOARTEA (de zi cu zi şi noapte de noapte!) a Artistului AUTENTIC, Ziaristului AUTENTIC, Profetului AUTENTIC... deci, a „FRAIERULUI”...!

...Cât a trăit, n-a avut, bietul „fraier”, bani în pungă, nici măcar (de multe ori!), acoperiş deasupra capului... - ...după ce moare, uneori, fostul „fraier” n-are nici cruce la căpătâi, Crucea ca Semn... pentru ca să vină, eventual, un om care i-a îndrăgit vreun vers, sau i-a fredonat vreo frântură de melodie... - să verse o lacrimă, undeva anume... nu la groapa comună, precum a păţit-o „fraierul” de Mozart...!

...E păcat, totuşi, că nici măcar „fraierii” nu se recunosc între ei... nu fraternizează, împotriva Răului Insidios, Vicleano-Parşiv... – şi, din varii pricini, se sfâşie orbeşte, între ei... ”ideatic” – ...sau mai puţin...! Astfel, meritul lor „ideatic”, preţul spiritual şi forţa şi autoritatea lor spirituală se pierd prin „găurile podelei” (lumii şi iadului...). Când cutcurigeşti prea mult, indiferent de ce – îţi pierzi credibilitatea şi ascultătorii (care nu se pot concentra decât la tăcere sau la şoaptă, în acest univers asurzitor de atâtea trompete, tromboane, dairele şi drâmbe!). Dar, cine poate şti ziua când va răsuna, de data asta, din Cerurile Lui Dumnezeu Cel Viu şi Adevărat (...nu cel cu vocea trucată, de către Satana!), „Internaţionala” CREŞTINĂ, care, după ce-i va evangheliza zdravăn şi „pe bune”, îi va strânge într-o oaste de arhangheli străluminaţi... ”oaste” în cadrul căreia îşi vor regăsi identitatea de om şi îşi vor regăsi dumnezeirea/Lumina Dumnezeului Cerului, din plămada lor pământeană/(de)căzută... de creaturi umane istorice! – vor fi/redeveni, prin Revelaţie: Duhurile de Foc ale Oamenilor Re-Îndumnezeiţi şi Vii!

...Pentru că, din punctul nostru de vedere, oamenii care nu au (sau nu vor... ceea ce, efectiv, e tot aia!) ce dărui, ca PRINOS DE SLAVĂ, Atoate-Creatorului – adică, de fapt, HOMUNCULII care au rămas la stadiul de „chilipirgii” şi de „şmecheri” - sunt MORŢI! – pentru că ei nu creează, cel mult, îi „vampirizează” pe cei vii...

...Şi numai cei ce reacţionează, nu plătiţi să reacţioneze, ci ca formă vehementă şi total autentică, vitalistă, de exprimare a spiritului lor, a personalităţii, a ideilor şi dorurilor şi soluţiilor lor de continuitate a existenţei Omului, pe Pământ, ca fiinţă Umano-Divină (râvnind, necontenit, la întoarcerea în Originarul Paradis!) – doar aceia sunt VII !!! – ...şi, deci, numai ei nu umplu lumea de duhoarea împuţiciunii hoiturilor lor... - ambulante, din... inerţie!!!

...Oare ce va mai rămâne, ce se va alege, din Artist, în ETERNITATEA LUI DUMNEZEU... - „chilipirgiilor” şi „fraierilor”?! Noi zicem că nu prea multe. Poate, pe ici, pe colo, câte o amintire, rătăcită, despre vreo frântură de poem inspirat ori poveste frumoasă... ori vreun tablou sângerat, din adâncul inimii şi culorii, de pictor, ori vreo fredonare de cântec avântat spre Cer... - dar NUMAI de-ale celor cu Har! Puţin, e drept - dar, măcar, POSIBIL!!!

...”Chilipirgiilor”, chiar dacă majoritatea „fraierilor” vor avea, probabil, destin de fraieri... - voi, însă, grăbiţi-vă şi sorbiţi-horpăiţi-clefăiţi, aici şi acum, tot ce se poate... ”îngurgita”. Că de regurgitat, de mult (şi de tot!) v-a regurgitat, pe voi, MEMORIA – ...şi aia umană, şi (nu mai e nevoie s-o zicem, dar o zicem...ca să nu rămână nimic nelămurit!), mai ales, DECISIV/DEFINITIV şi PRIMA! - cea a Lui Dumnezeu...!!! La Dumnezeu nu prea merge cu mituiala şi cu pupincurismul, cu prostituarea şi cu trădările şi jigodeniile voastre, de tot soiul...!

...N-o să vă scape de TENEBRELE UITĂRII VEŞNICE nicio gaşcă, nicio fiţuică, nicio... „evidenţiere” ori „pilă” politico-„găşcozo”-pământească...!!! Voi şi numai voi sunteţi REBUTURILE (extrase şi aruncate/scuipate de Dumnezeu, în neantul ne-firii!), din Planul Divin-Demiurgic.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CAZUL „ANDERS BEHRING BREIVIK” – „PRECEDENTUL BREIVIK”!

…Nicio crimă din lume n-are justificare. Niciodată şi niciunde şi din niciun motiv! Când Dumnezeu a dat a şasea Poruncă, “SĂ NU UCIZI!” - El nici măcar nu se referă la om, cum pretind teologii creştini: Dumnezeu se referă la VIAŢĂ, în general. Deci, criminali suntem toţi, căci toţi luăm viaţa cuiva, fie şi a unor gâze, complet nevinovate…!

…Din păcate, ceea ce s-a petrecut în Norvegia (la Oslo şi, apoi, mai grav, pe Insula Utoya), în 21 iulie 2011 – nu ni se pare a fi decât o cinică punere în scenă:

1. Un dement, care se pretindea şi “poliţist” (“nordicii” ăştia au câtumai respectul, pentru cei cu… ”Ieşi afară,/Javră ordinară!”, nu ca barbarii de noi!) şi “Cavaler Templier”, “CRUCIAT” („Pe profilul său de pe Facebook, bărbatul cu păr blond se descrie drept conservator, CREŞTIN”) - ANDERS BREIVIK, ucide 92 de oameni (…mai mult sau mai puţin… - agenţiile de presă au tot modificat, de la oră la oră, cifra victimelor!);

2. Mass-media, imediat, prezintă “ideologia” care l-ar fi “mânat” pe Smintilă să ucidă: “islamismul, marxismul cultural, multiculturalismul” – pentru că “Marxismul cultural înseamnă Multiculturalism, iar corectitudinea politică este echivalată Marxismului cultural”. “Multiculturalismul este o idee anti-europeană a urii, care are scopul de a distruge tradiţiile şi culturile europene, creştinătatea europeană, identităţile europene şi chiar statele naţionale europene” – se afirmă în filmul, postat pe youtube, cu câteva minute înainte de a “purcede” la masacru, de însuşi Anders Breivik.

În felul acesta, mass-media (cea farisee şi insidioasă), aservită Guvernului Mondial (în covârşitor de marea ei parte!) încearcă, pe multiple planuri, să compromită orice ideologie sănătoasă, logică şi corectă – punând-o în gura şi-n… “filmul” unui smintit, care (dacă nu acceptăm pedeapsa cu moartea… cu CÂTE morţi ar trebui el pedepsit, oare?!), ar trebui trimis, undeva, pe planeta Venus… - şi exilat, acolo, pentru următorii 5 miliarde de ani!

…Să fim foarte clari: NOI SUNTEM ÎMPOTRIVA ORICĂRUI FEL DE CRIMĂ, DIN LUMEA ASTA! Chiar şi împotriva proştilor… Suntem împotriva pedepsei cu moartea… - …doar în ce-i priveşte pe trădătorii de Neam şi de Ţară, mai avem oarece reţineri!

Dar ce-au făcut (şi fac, în continuare!) agenţiile de presă – NU ESTE CORECT!

De ce? Pentru că ŞI NOI considerăm că masonii de la Strasbourg, uniţi cu cei din SUA, au complotat, în ultimii 50 de ani (mai cu seamă în ultimele două decenii, adică după “explozia” Yugoslaviei post-Tito!), pentru ca nu cumva Europa să fie definită prin BAZA EI SPIRITUALĂ CREŞTINĂ! De aceea, nici până azi nu se stipulează, în Pseudo-Constituţia U.E, că “civilizaţia europeană se întemeiază pe religia creştină” (acesta ar fi trebuit să fie PUNCTUL 1 al Constituţiei U.E., chiar după voinţa celui ce-a fost PAPA KAREL VOITILA!) – deşi, cu niciun secol, în urmă, Europa însemna, din punct de vedere spiritual, creştinismul celor trei “spărturi” ale Bisericii-HRISTOS-UNA/UNUL: Ortodoxia, Romano-Catolicismul, Protestantismul. Dar, odată cu complotul Papal, al URSS/Rusiei şi al SUA – Yugoslavia post-titoistă, “deflagrată” - “fată” un nou stat islamic (alăturat Albaniei islamice!), BOSNIA-HERŢEGOVINA… apoi, cu de-a sila şi fără nicio legitimitate mondială, este creat artificial, în 2008, STATUL KOSOVO: “(…) aspiraţiile de independenţă ale Priştinei nu mai pot fi zăgăzuite fără ca aceasta să obţină cu forţa ceea ce nu poate obţine prin negocieri. Aceasta ar duce la redeschiderea unor noi confruntări în Europa. UE nu poate permite aşa ceva (…) Se poate înţelege cvasiconsensul european pe acest subiect datorat exasperării ca situaţii din mijlocul Europei să fie negociate preponderent de actori externi, în speţă SUA şi Rusia (s.n.) (…) Poate că, într-adevăr, amânarea rezolvării chestiunii Kosovo ar fi transformat-o într-un "conflict îngheţat", iar albanezii kosovari ar fi fost tentaţi să recurgă la forţă, destabilizând şi FYROM, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia, reînviind spectrul anilor ‘90 în fosta Iugoslavie. Rămâne însă întrebarea: de ce s-a recurs la o soluţie de autonomie extinsă, când atât Priştina, cât şi Begradul îşi vor da întâlnire peste câţiva ani în interiorul UE? Va fi remediul acesta mai bun decât "boala"? Nu va persita oare alt tip de riscuri, cel al proliferării situaţiilor de secesiune, chiar dacă nu imediat? Alte puncte de îngrijorare în planul fostului preşedinte finlandez privind Kosovo, sunt independenţa pe criterii etnice şi acordarea de drepturi colective unor minorităţi, drepturi ce exced standardele europene în materie” (s.n.) - cf. revista “22”, Filon Morar: Cum poţi să creezi un stat în câţiva ani?

...Nu mai vorbim de suburbiile pariziene sau londoneze, sau chiar mari localităţi/aglomerări urbane din Belgia, Olanda, chiar Austria... - ...suprasaturate de musulmani (aici este şi rezultatul „vindicativ”, al colonizărilor brutale, vest-europene, din veacuri trecute...!)! Dar, după opinia noastră, chiar nu este permis (ba este blasfematoriu!) ca voievozii valahi (şi nu numai ei!) să-şi fi dat viaţa degeaba, luptând pentru stoparea procesului islamizării (MILITARE) a Europei – pentru ca duşmanii creştinismului, transformaţi în funcţionăraşi cu mapa subsuoară şi cu pixul între dinţi, să afirme BIROCRATIC, „conţinutul” islamic al Europei! – ...să nege, rânjind, Martiriul Evului Mediu Voievodalo-CREŞTIN – prin „mişcarea” (PE HÂRTIE!!!) a graniţelor şi a populaţiei europene, scornind „A DOUA MIGRAŢIE A POPOARELOR”... - ...că tot se cam împlineşte mileniul de la prima: dacă prima a fost pentru ca vacile unor nomazi să scape de foame, a doua se produce pentru ca evreii să scape de vechii lor rivali „scripturistici” – creştinii!

...Ei, ce credeţi că face mas-media, manipulată de „amicii creştinismului”?! Transformă rana purulentă a istoriei Europei, în... ”PUNCT AL IDEOLOGIEI LUI ANDERS BREIVIK”!!! Da, pentru că, dacă până şi Anders Breivik îl admiră pe Vlad Ţepeş şi pe ceilalţi voievozi martiri creştini („Al doilea val al islamizării a început în secolul al XI-lea, cu triburile turce, incluzând regiunile din estul Europei, Anatolia, care a fost leagănul Imperiului Bizantin creştin (acum Turcia), Grecia, Serbia, Bulgaria, România. Toate ţările din jurul Mediteranei care erau creştine au devenit parte a Imperiului islamic“, scria Breivik. “Vlad Ţepeş, cruciat şi erou al românilor, a fost un geniu al războiului psihologic. Moştenirea sa merită să fie studiată în şcolile de relaţii publice, ştiinţe politice, militare, psihologie socială etc. din epoca modernă“ – cf. www.ziuaveche.ro - scrie Anders Behring Breivik la pagina 244, în manifestul de 1.518 pagini semnat cu pseudonimul Andrew Berwick) – înseamnă, după logica lui “POLITICAL CORRECTNESS”, că TREBUIE SĂ NE LEPĂDĂM, CA DE DRACUL, DE TOŢI MARTIRII ŞI EROII NOŞTRI, CARE NE-AU PĂSTRAT LEGEA STRĂBUNĂ!!!

Că, dacă nu ne lepădăm de ei, “ÎNSEAMNĂ CĂ GÂNDIM ŞI SIMŢIM TOŢI CA DEMENTUL DE ANDERS BEHRING BREIVIK”… şi, dacă, probabil, smintitul (şi intens manipulatul, “DE LUNGĂ DURATĂ”!) tânăr de 32 de ani va fi “ascuns” (oare?), apoi noi, cei teferi, dar de la care Breivik “a împrumutat” ideile “naţionaliste”, cică! (sau… i s-o fi “donat”, în cadrul planului de compromitere/descurajare a oricărei opoziţii faţă de PROTOCOALELE DE LA TORONTO, deci, OPOZIŢIE FAŢĂ DE GENOCIDUL TERESTRU AL MASONERIEI, care ne vrea şi sclavi cu trupul, şi amnezici cu Duhul???!!!) - noi putem fi, cât de repede, după Legea Mondială (actuală, de după 11 septembrie 2001!) a Terorismului (foarte… ”eficientă”, ca să scapi de adversarii ideologici!) – “ascunşi” în temniţe, pe viaţă – ORI CHIAR ÎN GROPI!

De ce credeţi că l-au pus (“jupânii” complotişti/diversionişti!) pe Anders Behring Breivik, să menţioneze, în jurnalul său, cu maximă conştiinciozitate, că “NU E SINGUR ÎN ACŢIUNEA SA” (…logic ar fi fost, după toate legile cunoscute, ale COMPLOTULUI şi ale CONSPIRAŢIEI, ca Breivik SĂ NU “BLEŞTEASCĂ” O VORBĂ, DESPRE “TOVARĂŞII” SĂI !), că: “Trebuie să ştiţi că nu sunteţi singuri în această luptă. Avem milioane de susţinători europeni şi zeci de mii de fraţi şi surori care ne susţin în totalitate şi sunt gata să lupte de partea noastră împotriva marxismului, multiculturalismului şi atrocităţilor musulmane (…) Să ştiţi că aveţi fraţi şi surori loiali în toată Europa – Marea Britanie, Rusia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Polonia, Austria, Olanda, Suedia, Danemarca, Serbia, Norvegia, Elveţia, Andorra, Armenia, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Monaco, Muntenegro, Norvegia, ROMÂNIA, San Marino, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Vatican. Chiar şi conservatorii creştini din Moldova şi Albania”…?! - …şi să dea (cât calm “ideologic”, câtă grijă de “a-i băga în rahat” pe toţi opozanţii “protocoliştilor torontişti” mondialişti!) “o listă a partidelor de extremă-dreapta din statele europene (n.n.: care l-ar susţine, chipurile, “moral”!) , din România menţionând Partidul România Mare şi mişcarea Noua Dreaptă. Sunt menţionate formaţiuni considerate “naţionaliste” din Albania, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina” - cf. idem - şi chiar “angajaţi, doi în Norvegia, doi în Rusia, unul în ROMÂNIA şi unul în Indonezia”… Ei, da, scumpă Românie, ia stai tu “la colţ”, până-ţi găsim noi… ”ANGAJATUL”!!! Poate că, pentru această găsire, noi vom fi puşi sub… SUPER-EMBARGO, pentru că embargo “simplu” avem, asupra Cerului şi Pământului, asupra Agriculturii, Industriei etc. etc. - chiar imediat după 1989 (tot la capitolul “embargo”, în “FORMĂ MODERNĂ”, deci supra-parşivă, trebuie trecute şi… “GRIPELE” ŞI “FEBRELE”!!!!

“La pagina 758, Breivik menţionează şi deportările din Bărăgan, efectuate în anii 1950 de fostul regim comunist din România, citând un document scris la Timişoara în 1956, care ar conchide că scopul acţiunilor era “purificarea Banatului: alungarea germanilor, sârbilor şi aromânilor”. De asemenea, Breivik subliniază că Rusia a vrut să deporteze musulmanii din Europa, dar ar fi fost oprită de Marea Britanie şi de alte ţări” – cf. idem.

Concluzie: să nu ne mai luăm de comunism, nici de bolşevism, şi, fireşte, nici de crimele şi cumplitele umilinţe, produse de aceste ideologii aplicate… - …dar nici măcar… de Rusia… pentru că, înaintea noastră, a fost “Afirmatorul” …BREIVIK!!! S-a început, iarăşi, demonizarea pentru “ascundere”, sub perdea de fum… Iată, deci, de ce a re-apărut neo-nazismul, după demonizarea lui Hitler: CA SĂ SERVEASCĂ (EL, NEO-NAZISMUL… plus Hitler!), SCOPURILOR… COMUNISTO-GLOBALISTO-MULTICULTURALISTE!!!

…Măi, măi, măi!

…Şi, pentru că nu doar instinctul de apărare creştină trebuie anihilat în/la europeni (…Breivik nu e lipsit de oarece cultură, dar nici cine ştie ce… “soare al inteligenţei şi discernământului” nu poate fi un oribil măcelar!: pentru a manipula marionetele nu ai nevoie de “GENII EXECUTANTE” – de fapt, e o formulare aberantă: GENIILE NU POT FI, NICIODATĂ, EXECUTANTE! - ci ele, în mod vizionar, trasează Calea de/spre Revelarea Simfoniei Divine! – …DE ACEEA, TOTDEAUNA ŞI ÎN ORICE ŢARĂ, GENIILE BUNE, CON-FORMATOARE DE DUH ÎNALT, AU FOST SOCOTITE PRIMEJDIOASE ŞI LICHIDATE! - …nu aceeaşi soartă o au manipulaţii şi diversioniştii, tip ANDERS BEHRING BREIVIK! - …a se vedea soarta crudă a geniilor europene, numite Villon, Eminescu, Nicolae Teslea, Rimbaud, Puşkin, Esenin…) – s-au mai ivit şi alte “condamnabile idiosincrazii” sau chiar antipatii violente, dar extrem de bine întemeiate/motivate, ale europenilor: marxismul, multiculturalismul-globalismul…! Pentru a ne închide gura (şi a ne sufoca Duhul) – DEPLIN! Şi să înceapă “cositul ideologic” – “gospodăreşte” şi la modul stahanovisto-stalinist, cu “TRACTOARELE / BULDOZERELE IMENSE ALE IDEOLOGIEI / POLITICII CORECTE”!!!

…Ei, da, mărturisim deschis: nu ne convine deloc, nici nouă, subsemnatului, să se tot corcească rasele, sub motive… ”economice”! Respectăm toate rasele, nu suntem nici rasişti, nici xenofobi! Dar fiecare rasă, ca şi fiece popor, să-şi dezvolte, liber şi fără “amestecătură” dinafara “MATRICEI DUHULUI SĂU”, calităţile spirituale, care îl/le vor duce pe Calea spre Revelaţia Divină! Astfel, se vor înmulţi şansele şi “variantele”/formele, prin care se va ajunge la Mântuirea Duhului Umano-Terestru!

Avem toată admiraţia pentru Duhul Asiatic, dar SUBSEMNATUL ESTE EUROPEAN! Îi admirăm, enorm, ba chiar cu invidie, pe asiaticii buddhişti, pentru multele lor calităţi spirituale şi comportamentale, dar subsemnatul va trăi şi va muri, în Duhul European al Ortodoxiei Creştine – aşteptând şi pregătindu-se pentru Revelaţia Creştin-Ortodoxă!!!

Nu am accepta să ne vedem căsătorit vreun copil cu cineva din altă rasă, din alt neam, ori din altă religie/LOGOS! Noi, subsemnatul, le spunem şi romano-catolicilor, şi protestanţilor, şi ortodocşilor: “Să trăiţi, să vă căsătoriţi şi să vă exprimaţi şi să muriţi, fiecare, în Duhul Credinţei voastre! Numai aşa lumea va fi mai bogată, şi nu ne vom spânzura, ca Iuda, de plictiseala unei lumi otova, uniformizată, aplatizată moral-spiritual şi fizic, ternă şi complet lipsită de diversitatea cea care o face impresionantă şi interesantă!”

Adică, nu acceptăm, nici noi, subsemnatul, COMUNISMUL IUDEO-MASONIC, cu forma lui pervertită modern-masonic, în ultimii ani: MULTICULTURALISMUL GLOBALIST, cu “rădăcini” tot în lăcomia “protocoliştilor torontezi”: mult mai uşor îi fraiereşti pe români (spre pildă, cazul Jucu…), sau pe thailandezi, sau pe somalezi, ca să-ţi facă, aproape gratis, nişte componente de maşini care, în SUA, ar costa de sute ori chiar de mii de ori mai mult, pentru că, acolo, în SUA, oamenii n-au fost prăbuşiţi, deocamdată, în sărăcia în care ne tot zbatem noi, sus-amintiţii, de sute de ani…

”DEOCAMDATĂ”, am zis: Michael Moore, celebrul documentarist american, ne dovedeşte, în filmul, teribil de bine documentat, PEŞTELE CEL MARE, că cea mai cinică şi cumplită crimă “mondializată” vine dinspre corporaţiile multi şi tras-naţionale…

…Poporule American, veghează, dacă mai eşti în stare – …pentru că, în ce-i priveşte pe români (nu generalizez, dar situaţia lor moral-spirituală este dezastruoasă!), ei au surzit de tot şi s-au prostit în masă…! Altfel nu înţeleg cum se lasă manipulaţi de reclamele agresive ale Antenei 3, prin care suntem îndemnaţi să ne auto-jefuim de aurul, uraniul şi wolframul “Roşiei Montane”…: de ce vorbiţi, în reclamă, de “câteva mii de locuri de muncă”, care vor fi, chipurile, câştigate de români - ŞI NU ZICEŢI NICI “PÂS” DESPRE CÂTE MILIARDE DE DOLARI VOR INTRA ÎN BUZUNARUL EVREULUI MAX RICH ŞI AL ACOLIŢILOR SĂI???!!! - …lăsând un popor întreg, cel al ROMÂNILOR, fără bogăţii uluitoare şi unice în lume, obligându-l/condamnându-l, cu sălbăticie, la mizerie, parcă, fără capăt (fizică şi de Duh!) – …bogăţii pentru care şi suntem invidiaţi şi ni se doreşte dispariţia, ca popor/Neam?!

…Suntem revoltaţi că lumea aplaudă “multiculturalismul anti-naţional fotbalistic”, în loc să-şi pună întrebarea: “Pe cine aplaudăm noi, când aplaudăm, cică, << echipa noastră>>?! Pe coreeeni, pe portughezi, pe brazilieni, pe senegalezi, pe cei din Coasta de Fildeş…?! Ori, ar trebui să păstrăm, precum fotbalul CATALAN – <<linia naţională>>, şi în SPORT, ca şi în POLITICĂ???!!!”

…Îi respect şi pe cei din rasa neagră, care au o inocenţă superioară tuturor neamurilor, când SUNT LA EI ACASĂ, ÎN AFRICA!!! - …şi deplâng nedreptatea care li se face, zilnic, prin neo-rasismul masonic, şi mă revolt pentru cinismul criminal-genocidic, cu care sunt lăsaţi (tot prin decizii masonice!) să moară de foame, când alte neamuri, cele din emisfera nordică, ÎŞI ARUNCĂ ÎN MARE ŞI OCEAN “SUPRAPRODUCŢIA” LOR ALIMENTARĂ, DINTR-O LĂCOMIE MONSTRUOASĂ: CA SĂ MENŢINĂ PREŢURI RIDICATE, LA PRODUSELE ALIMENTARE!!!

…Şi, în definitiv, vorba lui Thomas Jefferson: “Nimic nu e scris mai sigur în cartea sorţii, decât că aceşti oameni [negrii] sunt hărăziţi să fie liberi. Nu mai puţin sigur este faptul că cele două rase, la fel de libere, nu pot convieţui sub o aceeaşi guvernare. Natura, obiceiurile, opiniile, au trasat hotaredistinctive de neşters între ele. Încă ne mai stă în putere să dirijăm procesul de emancipare şi deportare în linişte şi pace, şi într-un ritm atât de încet încât răul să serisipească pe nesimţite, iar locul lor să fie (...) ocupat încetul cu încetul de muncitori albi liberi. Dacă, dimpotrivă, va fi lăsat să se impună prin forţă, natura umană trebuie să se cutremure în faţa perspectivei ce se anunţă“ – cf. Thomas Jefferson, 1829, Autobiografy, First published in 1829 and later by an Act of Congres in 1853, p. 1 - şi, la fel, vorba “părintelui” SUA celor unite (prin sânge şi suferinţe inimaginabile, izvorâte dintr-o pricină ce-şi avea izvorul, cel puţin aparent… în rasa neagră!), Abraham Lincoln: “Am insistat pentru colonizarea negrilor şi voi continua. Proclamaţia mea de Emancipare era legată de acest plan. Nu este loc pentru două rase distincte de oameni albi în America, şi cu atât mai puţin pentru două rase distincte de albi şi negri.

Nu pot concepe o calamitate mai mare decât asimilarea negrilor în viaţa noastră politică şi socială, ca egali ai noştri (...). În interval de douăzeci de ani, putem să-i colonizăm paşnic pe negri şi să le dăm limba, literatura, religia şi sistemul nostru de guvernare, în condiţii în care să se poată ridica la deplina măsură a umanităţii. Acest lucru nu s-ar putea face niciodată aici. Nu putem atinge niciodată uniunea ideală la care visau părinţii noştri, cu milioane de membri ai unei rase străine şi inferioare printre noi, a căror asimilare nu este nici posibilă, nici dezirabilă. (vol. V, pag. 371-5/7Priviţi situaţia noastră actuală – ţara angajată în război! – bărbaţii noştri albi tăindu-şi unii altora gâturile (...) şi apoi gândiţi-vă la ceea ce ştim că este adevărul.

Dacă nu ar fi existat rasa voastră între noi, nu ar fi avut loc niciun război, deşi multora dintre cei angajaţi în ambele tabere nu le pasă de voi în niciun fel (...). Prin urmare, este mai bine şi pentru unii şi pentru ceilalţi să ne separăm (...).

Voi şi noi suntem rase diferite. Ne despart deosebiri mai largi decât există aproape între oricare alte două rase. Dacă e drept sau nedrept acest lucru, nu e nevoie să discut, dar această diferenţă fizică reprezintă un mare dezavantaj şi pentru voi şi pentru noi, întrucât cred că rasa voastră va suferi foarte mult, mulţi dintre ai voştri din cauza vieţii printre noi, iar dintre ai noştri, din cauza prezenţei voastre. Într-un cuvânt, vom suferi şi unii şi alţii. Dacă admitem acest adevăr, el oferă cel puţin un motiv pentru a ne despărţi.(cf. Abraham Lincoln, Cuvântare despre colonizare, ţinută unei delegaţii de negri la Washington D.C., în data de 14 august 1862, vol. V, pag. 371/8.

…Ei, despre toate astea, după “Cazul ANDERS BEHRING BREIVIK”, foarte curând, nu vom mai avea dreptul să crâcnim, măcar! “Omul din Norvegia”, din solda “protocoliştilor torontezi”, şi-a făcut „CUMPLIT DE COMPLET” - datoria…

Mereu, vom fi “surprinşi” cu “PRECEDENTUL BREIVIK”, în spinare, precum cu o cocoaşă monstruoasă… tocmai când noi ne pregăteam să spunem, “frumos şi teafăr” – ADEVĂRUL DESPRE LUMEA CONTEMPORANĂ!!! – şi vom fi “băgaţi la corecţie”, sau la… noile ore de “învăţământ politico-ideologic CORECT”!!!

…Ba, chiar va trebui să ne ascundem gândurile şi urletele de revoltă în vreo scorbură, ceva… ca să nu ne “toarne” însăşi/însuşi, iarăşi - “consoarta”/”consortul”… pentru că s-au întors, “cu asupra de măsură”, vremurile DELAŢIUNII, CA… “SPORT DE MASĂ”… MONDIALISTO-GLOBAL!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii