ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 29 (Iulie 2011)

EDITORIAL

VOCABULARUL CU VITAMINE

Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când acced în direcţia scrisului am o stare de inferioritate cu privire la folosirea plastică şi atemporală a sensurilor cuvintelor. Vocabularul trebuie să-l împart de fiecare dată în trei planuri distincte, şi anume: cel vorbit, uzual, casnic, ferit de nonsensuri şi parafraze, apoi vocabularul scris, tip publicistic, presărat pe alocuri cu expresii oximoronice, pentru a-mi delimita lihinţa cu care încerc să mă autocuprind în marea de stiluri, şi nu în ultimul rând, cuvintele planului artistic, unde ar trebui să abunde metafora.

Am plecat zilele trecute de la un gest simplu, acela de a face o succintă, dar relevantă constatare, şi anume cât la sută din cuvintele ce încap într-o ediţie de dicţionar - fie el şi neactualizat - se reflectă în vocabularul meu, cel conştient, imanent atribuit vorbirii şi scrisului curent. Mi-a căzut la îndemână DOOM, ediţia a II-a, revizuită, adăugită şi revopsită la coperte. Fără un prea mare efort de sinteză ori de aritmetică, am adunat de la fiecare literă, prima pagină, numărând pur şi simplu cuvintele cărora le atribuiam - mecanic sau nu – convingerea cunoaşterii utilizării în mod elocvent, indiferent de circumstanţă. Am evitat să iau în aritmetizarea de care vorbesc, acele cuvinte cu caracter temporar prin definitor (sensuri arhaice, ori cu etalonare de strictă specialitate). Ei bine, mai mult de 60 % dintre termenii analizaţi le pătrund înţelesurile şi-i utilizez în mod frecvent. Procentul rămas până la rotunjimea întregului reprezintă minusul, bruma lipsei exerciţiului îmbogăţirii vocabularului, mişcare prin care să mă debranşez de la obezitatea repetiţiei cuvintelor de complezenţă, ori a celor devenite banale prin practica vorbirii şi scrisului curent.

Uzura vocabularului se instaurează rapid şi sigur acolo unde mediul de lucru, ori cel casnic nu ne permit contactul cu alte forme de exprimare, ori cu persoanele din afara cercului de cunoscuţi. Se creează o stare de familiarizare, o uniformizare şi totodată o limitare a universului cunoaşterii, fapt pentru care neinteresantul, banalul, devine treptat şi sigur, o stare de sine stătătoare, generatoare de uzură literară.

Conştientizarea restrângerii vocabularului pentru cei ce scriu, are efectul unei plăgi în plan cultural, determinând la acţiune. Vreau să rămân la nivel epidermic, sau să pătrund adânc în complexitatea exprimării? Raportarea la această întrebare nu se reflectă neapărat la adecvarea faţă de un stil anume, ci la pertinenţa cu care adulmecăm foamea de cuvinte noi, o practică ce ar căpăta pretenţia de exerciţiu numai în circumstanţa autodiagnozei propriului scris. Este dureros să constaţi că tu, cel care te exprimi bine, în planul comparaţiei, unei analize evidente, severe, cât de fad, cât de sărac îţi este firul narativ, ori cât de nud sinonimic – poetic vorbind – ţi se radiografiază versul.

Curăţarea vocabularului de balastul cuvintelor zilnice, reprezintă nu numai o operaţie migăloasă, minuţioasă, ci şi una delicată din perspectiva depăşirii unei condiţii, a unui prag de percepere a sensurilor deloc eludate, benefice şi structural pozitive, îndreptate în sensul cunoaşterii progresive, activitate deloc patetică, ce accede către satisfacţia lustruirii frazelor.

Cuvintele au această calitate, de a trage un semnal de alarmă către cel ce le adună în propoziţii, cerând dreptul la diversitate, pentru a înlătura starea de rău pe care o putem simţi la recitire. De aceea scrisul seamănă de multe ori cu coborârea unei pante, cu un traseu turistic, pe care las verticala de jos în sus, nu numai să-mi desfunde urechile din cauza diferenţei de altitudine, implicit de presiune atmosferică, ci să-mi dovedească – încă o dată în plus – că atunci când cobor este nevoie să mă susţin, să mă sprijin pe ceva, ori de ceva, de asperităţile stâncilor, de rădăcinile, tulpinile, ori ramurile vegetaţiei, ori de solul faţă de care îmi menţin gravitaţia mersului. Raportându-mă la acest tip de comparaţie, ajung la concluzia certă că în planul scrisului, sprijinul vine de fiecare dată nu numai de la formele gramaticale conforme şi valide, ci şi de la sinonimia termenilor, mai cu seamă în circumstanţele textului publicistic, unde artificiile artistice nu-şi au locul, deşi jocul de cuvinte este (sau ar trebui să fie) la loc de cinste.

În faţa acestui rău - limitarea şi autoetichetarea propriului vocabular ca fiind unul limitat – cuvintele sunt totodată cauză, dar şi soluţie. Îndepărtarea acestei bariere de comunicare, nu reprezintă însă o acţiune simplă, aşa cum poate părea la o primă evaluare. Incidenţa cu termenii noi, ar putea avea efectul unei invazii în propria exprimare, generând poate – de ce nu – un blocaj de comunicare. Progresul asimilării şi utilizării adecvate a noului reprezintă o cale particulară, de la individ la individ, ce ţine seama de o serie întreagă de factori, dintre care amintesc: setea de nou, dorinţa de afirmare treptată, redobândirea confortului psihic în faţa colii albe, recâştigarea stimei de sine şi a încrederii că putem face faţă provocărilor lingvistice, fără însă a deborda în nonsensuri, ori într-o vorbire mult prea accentuată, elevată peste măsură.

Într-o formă simplificată, dar cât se poate de pertinentă, mi se pare diagnosticarea răului prin cuvinte. Identificarea dedublării conştiente a omului în faţa scrisului, determină valoric acceptarea stării de pacient şi cea de medic în faţa propriilor propoziţii. Exprimarea supusă autoanalizei trebuie să genereze starea de autocritică în plan estetic, întru dobândirea progresului asimilării continue de termeni şi sensuri.

Schimbarea rutinei scrisului reprezintă gura de oxigen prin care plămânii complexului de termeni cu care ne înconjurăm zilnic, capătă aspect de profilaxie, fără pretenţie de sfinţenie, dar cu efecte benefice pe latura curăţeniei sensurilor cuvintelor de legătură, prin abundenţa adjectivelor şi complementelor ce ar trebui să îmbrace ca o mantie protectoare, frazele prin care ne explicăm.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

ÎN DIALOG CU ARTIŞTII SCRISULUI ACTUAL – DAN BISTRICEAN

Domnule Dan Bistricean, se poate spune că v-aţi despărţit de publicistică?

Este adevărat că până acum vreo patru-cinci ani eram foarte activ în gazetărie, dat fiind că existau şi mai multe publicaţii pe piaţa editorială de la noi. Ziarele locale însă au murit, le-a înghiţit criza şi în ultima vreme m-am repliat în zona jurnalismului cultural. Strict cultural. O lungă perioadă am semnat în reviste literare gălăţene, iar acum sunt redactor colaborator la Obiectiv cultural unde îngrijesc rubrica Reviste de citit. O muncă extrem de plăcută şi care presupune un contact permanent cu ceea ce se întâmplă în presa literară din întreaga ţară. Aşadar, m-am despărţit de ziaristica socialului, a anchetei, a faptului divers, a investigaţiei şi acum sunt mai aproape de publicistica literară.

Cochetaţi – şi nu în secret – cu arta versurilor. Oferiţi-ne câteva considerente critice cu privire la volumul Ochii din buzunare.

Ei, e greu să faci aprecieri critice asupra propriei cărţi... Să profit şi să afirm că este o carte extraordinară? Nu pot să spun asta, pentru că nu e. Pot zice doar că este cartea mea de debut. Mi-e dragă pentru că e... prima. E un volum care s-a născut greu pentru că nu prea îndrăzneam să-mi adun fanteziile lirice între coperţile unei cărţi, deşi publicasem poezie în câteva reviste literare din ţară şi într-o antologie brăileană (după debutul din Supliment cultural – Obiectiv Vocea Brăilei, în 2005). Cartea asta a apărut la insistenţele bunilor mei prieteni: prof. Sorin Leu (care mi-a scris o excelentă prefaţă), scriitorul Cristian Robu Corcan şi poeta Diana Corcan. Cristi mi-a spus: Dane, tipăreşte-o, că anii trec şi nu o mai scoţi niciodată! Iar după ce a ieşit de sub tipar nu m-am ocupat serios să o promovez. De altfel, aripile mi le-a tăiat din start o doamnă, nu mai ştiu cum se numeşte, care administrează o foarte importantă reţea de librării din Brăila – Panait Istrati şi care mi-a spus pe un ton înţepat că autorii brăileni nu se vând, iar poezia... Aşa că, dacă sunteţi autori brăileni, promovaţi-vă cartea la Sighetul Marmaţiei, ca la Brăila nu e voie... Am trimis-o totuşi prin ţară la diverse reviste şi au apărut totuşi vreo trei recenzii pozitive pe marginea cărţii.

Amiaza omului cu felinar se vrea a fi o continuitate firească a primului volum de versuri?

Este o continuitate în sensul unei evoluţii, Amiaza... fiind un volum mai bun, mai închegat şi care nu putea fi altfel pentru că l-am scris dintr-o suflare, cu un fel de furie creativă. În primul volum există un aer quasibacovian, care se transferă şi în a doua carte, dar retorica are o altă dimensiune, diferită de cea care aminteşte de simbolism. Datorez ceva şi suprarealismului, din recuzita căruia împrumut anumite elemente, fără a face însă uz de dicteul automat. Încerc să mă aşez lucid faţă în faţă cu această existenţă sufocantă în care trăim şi pe care noi, contemporanii, singuri ne-o facem irespirabilă. Părintele Paisie Aghioritul spunea că lumea noastră începe să semene tot mai mult cu un ospiciu… Trist este că noi, ca pacienţi ai acestui spital ne simţim excelent în euforia asta imbecilă cauzată de goana după nimic şi mergem la grămadă, aplaudând, spre prăpastie. Există puţine modalităţi de a para agresiunea lumii şi poezia este o opţiune de a evada din existenţa asta vitriolantă. Desigur, cea mai bună alternativă de salvare este rugăciunea, viaţa creştină în sânul Bisericii. Dar vai, cât de departe suntem cu toţii de acest dar pe care-l refuzăm cu seninătate nătângă!

Este ştiut faptul că filosofia şi teologia se împletesc până la un anumit nivel. Ambele vă sunt dragi, iar poeziile scrise până acum denotă că aveţi un bagaj de lectură consistent. Ce filosofi vă sunt aproape de inimă şi ce procent din poezia publicată este cu predilecţie religioasă?

În şcoală, un distins profesor ne-a spus o anecdotă (destul de cunoscută) referitoare la diferenţa dintre un filosof şi un teolog. Aflaţi într-o cameră lipsită de lumină, orbecăind, amândoi caută o pisică neagră. Teologul, din când în când reuşeşte să atingă pisica, în vreme ce filosoful nu pune mâna pe ea niciodată. Asta şi pentru că teologul este convins că în acea încăpere există o pisică. Evident, delicatul patruped personifică aici Adevărul. Da, îmi sunt dragi şi filosofia şi teologia, numai că trebuie subliniat un aspect: faptul că am obţinut o licenţă în filozofie nu m-a făcut mai înţelept, iar în privinţa teologiei îmi este şi ruşine să spun că aş fi început ceva. Că degeaba îi citeşti pe Sfinţii Părinţi, dacă nu încerci să schimbi o fărâmă şi la nivel practic… Intelectualism sec…

În privinţa filosofilor care-mi sunt aproape, mă întorc mereu la Platon. Platon reprezintă temelia gândirii speculative şi fără el probabil că nu am fi avut filosofie europeană. Urcând în contemporaneitate, să nu-l uităm pe Petre Ţuţea. O minte sclipitoare, cred că desluşeşte cel mai bine care sunt limitele filosofiei şi ale ştiinţei şi cum se accede, de fapt, la Adevărul absolut. Iar Adevărul este Hristos. Ce bine ar fi dacă tinerii de astăzi l-ar mai citi sau asculta (pe youtube sunt zeci de înregistrări) pe Petre Ţuţea…

Şi ultimul aspect al întrebării dumneavoastră: dacă poezia mea este religioasă. E mult spus, dar în discursul liric se regăsesc teme ce ţin de zona sacrului. Dovadă că m-aţi citit cu atenţie. Mă preocupă îndeosebi problematica păcatului şi a mântuirii. Poate nu atât de mult pe cât s-ar cuveni, pentru că de fapt asta ar trebui să ne umple întreaga viaţă: problema mântuirii sufletului. Ignorăm cel mai important lucru al existenţei noastre… Poezia care se încarcă de emoţie religioasă poate fi pilduitoare pe drumul schimbării noastre interioare. Sincer vă spun că mie îmi este totuşi teamă să intru foarte adânc în registrul religios. Nu sunt vrednic. În schimb îmi place să-i recitesc mereu pe Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Daniel Turcea şi pe părintele Bartolomeu Anania. Părintele Bartolomeu… un poet de o sensibilitate tulburătoare.

Ce planuri editoriale vă încadrează orizontul poetic pe viitor?

Lucrez la o nouă carte. Când sunt inspirat, scriu. Mai ales noaptea, după ce adorm copiii. La începutul anului viitor, dacă dă Dumnezeu să ajung sănătos, sper să fiu gata cu un nou volum de versuri.

Intenţionaţi să vă remarcaţi şi în proză?

Nu. Proza presupune, pe lângă talent, rigoare şi construcţie. Nu-i cazul meu. Eu actul poetic îl concep ca fiind profund intuitiv, deci mai aproape de structura mea interioară.

În ce proiecte culturale sunteţi angrenat în prezent?

Singurul proiect cultural serios în care sunt prins este revista Obiectiv Cultural, despre care v-am vorbit deja. În altele nici nu m-aş implica, pentru că nu am timp. Trebuie să merg la serviciu, să mă joc cu copiii şi să scriu.

Lumea literară locală vă consideră un poet tânăr. Totuşi, dacă ar fi să aducem în discuţie factorul autocritic, ce anume vă reproşaţi ca publicist sau poet?

Eu ştiu… Pot să-mi reproşez doar că nu am talentul pe care-l au prietenii mei publicişti şi scriitori. Mă refer la cei din generaţia mea, deoarece numai cu ei îmi permit să mă compar. Îi invidiez şi-i preţuiesc pe Diana Corcan, Cristian Robu-Corcan, Liviu G. Stan, Marian Coman sau Adrian Buzdugan.

Ce aveţi să le adresaţi tinerilor, în special liceenilor din oraşul nostru, dacă ar fi să vă reîntoarceţi la catedră?

La catedră nu cred că am să mă reîntorc vreodată, dar un sfat aş putea să le dau liceenilor. Să-şi iubească oraşul. Am auzit, deseori, tineri vorbind îngrozitor despre Brăila. Ştiu, nemulţumirea lor vine din faptul că locul acesta superb a fost maculat şi siluit de o clasă politică bolnavă de arghirofilie şi care a făcut totul pentru ea şi pentru neamuri, dar mai nimc pentru oraş. Iar primii care suferă sunt tinerii. Totuşi, ar putea să-şi iubească locul natal măcar pentru ce a fost, dacă nu pentru ce este… Ştiţi doar, eu nu sunt brăilean la origine, dar despre Suceava mea n-aş putea să vorbesc niciodată urât, chiar dacă nici acolo lucrurile nu sunt aşa cum trebuie.

Pe final, pentru publicul matur, publicul iubitor de versuri al revistei noastre, adresaţi câteva gânduri.

Să stea aproape de Zeit şi de poezie. Poezia are un efect de catharsis în condiţiile existenţiale actuale. Eu îmi închipui poezia ca pe o pisică pe care o iei în braţe ca să te linişteşti atunci când eşti tulburat. Dar să nu ocolească, de pildă, nici interesanta rubrică de Spiritualitate. Înainte de toate avem nevoie de credinţă.

a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT
RECENSA REDIVIVA, DE DUMITRU ANGHEL, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011

Comentariile şi analizele literare, semnate de Dumitru Anghel şi apărute în decursul timpului în presa de specialitate, au fost întotdeauna primite cu deosebit interes de către cei care preferă să citească poezie sau proză, mai curând într-o carte cu file şi coperţi decât s-o pescuiască din ecranele internetului. De curând, profesorul s-a decis să adune o seamă din articolele sale, probabil pe cele mai semnificative, într-un volum de observaţii critice, menite să-i ofere cititorului un punct de vedere calificat, un reper după care să-şi poată ordona propriile sale aprecieri. Volumul rezultat se intitulează Recensia rediviva şi conţine un număr de 24 de cronici referitoare la creaţia a tot atâtor autori valoroşi, selectaţi cu deosebită perspicacitate.

Cu scriitorii selectaţi, cartea se constituie într-o mini antologie preferenţială care, finalmente, exprimă sagacitatea şi gustul sigur al antologatorului. Dar, dincolo de aceste calităţi, este cât se poate de reconfortant să parcurgi un text elegant, echilibrat, în mod convingător formulat şi plin de urbanitate, fără ifose şi fără blocări dăscăleşti, tehnologizate. Dumitru Anghel practică o chirurgie literară de mare fineţe, lectorem delectando, pariterque monendo (Horaţiu).

Nu vom purcede aici la o analiză a analizei. Înzestrările textului sunt evidente. Dar, critica literară, pe lângă acurateţe, informaţii şi onestitatea aprecierilor, trebuie să fie şi în mod elegant exprimată. Lui Dumitru Anghel nu-i lipseşte această calitate.

La capitolul Adrian Păunescu, ne permitem să facem recalculări: poetul nu a fost admirat şi detestat în egală măsură. Confraţii invidioşi şi neajutoraţi l-au defăimat, dar marele public l-a primit cu bucurie, poezia naţionalistă şi militantă a acelor vremuri era obişnuită şi nu-l putem învinui pe Adrian Păunescu că n-a fost probalist avant la lettre. Oricum, arta lui e mai onorantă decât modernismele de import actuale, în care patria e batjocorită pe toate planurile de înşişi copiii ei. Vorbind despre romanul lui Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, Dumitru Anghel observă vivacitatea stilului aidoma unui scenariu de film sau radiofonic – exerciţiu pe care-l recomandăm tuturor prozatorilor atinşi de incontinenţă verbală – dar îl consideră atipic faţă de formula consacrată. Rezervă profesorală, întrucât capodoperele sunt scutite de furcile caudine ale academismului. Haideţi să nu ne mai numărăm iambii şi troheii: o greşeală de prozodie sau de sintaxă este o imperfecţiune, nicidecum o crimă, iar decretele literare scolastice pot fi depăşite oricând, în toate sensurile.

Mai departe, grădina lui Dumitru Anghel e plină de inflorescenţe rare şi interesante. Aurel M. Buricea, poate cel mai important scriitor contemporan al Brăilei, după genialul Fănuş Neagu, este creştinul care se roagă punând condiţii şi omul care aleargă perpetuu după certitudini. Poet religios, Bucur Chiriac nu-şi uită nici socrii dragi: Chiriacule şi Despina, cărora le dedică o poezie plină de candoare. Dan Anghelescu oferă o poezie considerată prin disconfort, recul de comunicare, dar interesantă prin noutatea şi îndrăzneala prozodică atipică. O gramatică şi o topică în derivă, fără strofe, ritm şi rimă, cu structură dodecafonică, strawiskiene şi wagneriene. Se împacă destul de greu aceste tendinţe cu dodecafonismul antedeclarat, dar să reţinem predilecţia lui Dumitru Anghel pentru comparaţii din domeniul muzicii clasice. Arta lui Emilian Marcu, un foarte bun scriitor, beneficiază de o serie de estimări tehnice, dar şi de încrederea scriitorului Vasile Andru. Lucrarea Neamul şi Babilonia de George Apostoiu evoluează între eseu-protest şi critica literară de conjunctură. Dumitru Anghel înfierează atacul detractorilor de duzină şi lipsiţi de bun-simţ împotriva valorilor consacrate. Este, apud Dumitru Anghel, un text de o gravitate barocă, de atitudine, în care resuscitează o serie de fantome proletcultiste, precum A. Toma, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, dar şi persoane onorabile: Dosoftei, Văcăreştii, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Ştefan Aug. Doinaaş, Sorescu, Nichita şi lista se împotmoleşte la Cărtărescu şi la exhibiţionismul de ultimă generaţie. Este apreciată decenţa, eleganţa şi nonagresivitatea lucrării lui Geeorge Apostoiu, violenţa limbajului ziaristic, mai ales fiind mult exacerbată în zilele noastre.

Alt scriitor: Gheorghe Andrei Neagu practică o literatură de contrast pe portativ solo cu ingrediente mistice, cu structurări lingvistice lexicale, cu valenţe tipologice definitorii. Evident, calificativele pe care Dumitru Anghel le acordă oştirii române sunt hazardate dacă punem în balanţă şi jertfa milioanelor de tineri apărători ai ţării în ultimul Război mondial.

Iată şi un confrate matematician, profesorul Ion Toderiţă cu o anti-epopee împotriva răului (!), o proză lirică cu arpegii de prozodie pe coordonatele versului alb (sic!). Caracterizarea prozei lui Ion Toderiţă capătă accente extrem de măgulitoare: eticul lui Ion Toderiţă este extrem de fascinant şi pasional ca o alunecare de emoţie prin exces de adrenalină lexicală… fraze sincopate, cu inflexiuni lirice, cu incoerenţe gramaticale de efect, cu nuanţe de oralitate regională şi rurală…(!?). Finalmente, autorul analizat primeşte notă bunişoară…

În volumul lui Lucian Badea, profesorul observă trecerea de la romanul poliţist la proza psihologică. Că în treacăt întâlnim poeziile lui Stan V. Cristea şi nonconformismul lui Nicolae Ungureanu precum şi poezia Ştefaniei Oproescu în tonalitate spectrală de rogvaiv (!?); şi aflăm că Violeta Craiu a fost tradusă în bulgară, maghiară şi macedoneană. (Asta nu-i chiar rău, şi noi am dori să o citim în traducere…).

Aşadar, volumul de comentarii literare Recensa rediviva semnat de Dumitru Anghel oferă un câmp larg de discuţii, dar şi o serie întreagă de observaţii utile şi competente. Răzbesc în pagini ecouri mai intense şi mai insidioase ale marii confruntări între sistemul clasic de valori culturale consacrate şi cel post sau hipermodernist al unor scriitori mai tineri care vor, cu orice preţ, chiar cu preţul ridicolului, să iasă în faţă sau să apară la televizor cu valori second-hand, importate, fără discernământ, dintr-un Occident, el-însuşi nebulos.

Dumitru Anghel preferă, cum era de aşteptat, o atitudine apolinică, având unghiul de vedere spre un orizont de valori culturale autentice, iar dacă ne e permis, el este un căutător de piatră rară pe câmpia românească.

Viorel Dinescu (Galaţi)


 

REVERENŢE CRITICE

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZĂ…

Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor[1], acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele - dimensiunea Cristică.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limită: MANE, TEKEL, FARES (Numărat, cântărit, împărţit).

Zicerea aceasta de veghetor se structurează unitar în patru părţi: Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificaţii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinţa de lângă divinitate are patru feţe, lumea are patru dimensiuni, patru sunt direcţiile pământene pentru a focaliza în direcţia verticală a credinţei.

Profeţia este despre cel născut într-un timp precis, despre judecată, înger, zi-noapte, Hristos-Viaţa, flori sub cenuşă, armonia divină, lucrătoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din mărturisirea simbolică şi una liniară, culminând în tăcere ca mărturie deplină a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gară pustie, om, moarte, artă, moartea şi forma supremă a zicerii: tăcerea, motiv preluat din Scriptură (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Ţinutul Carpatic, e legănarea naturii, a munţilor, atingerea umbrei de brad, tristeţea realităţii, prezenţa Divină…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar şi descoperirea perfectă a lui Hristos, bazată pe stâlpii de rezistenţă a creaţiei: voinţa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimiţând la copacul vieţii şi al morţii, la copacul cunoaşterii binelui şi răului. Versul pendulează între tandreţe şi imprecaţie, adună cuvinte luminoase şi vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în faţa căderii este reală, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent şi necesar într-o profeţie necesară. Din acest punct de vedere Adrian Botez îşi asumă riscul de a merge la limită, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Există la acest poet energii pozitive, dar şi unele negative, profeţia nu este una comodă, scriitorul are menirea de a zice, de a tăcea, de a mărturisi cumva adevărul şi frumosul, de a accepta judecata divină, ca ultimă instanţă, depăşind instanţele umane… Se pune o presiune extraordinară asupra celui care trebuie să zică lumii taine. E vremea împărţirilor, a cântăririi inimilor, a numărării celor dedicaţi… Dumnezeu este activ în poem şi-n lume… O mână, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poţi ieşi, sentinţa-cerc din care nu poţi evada, cuvinte venite din altă lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast şi glorie mundană…

Simplu, poetul dedică acest volum familiei, celor de lângă el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primară…

nimeni nu a mai văzut atâtea/punţi de lumină – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai văzut atâta/speranţă – între cei care deja/plecaseră capul – pentru izbitura/finală/ – Despre cel născut atunci, acolo…

Deşi cartea se deschide profeţiei, aceasta este concretă, vine prin om ca zicere divină.

Sunt puse în lumină necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasă, în acest drum pe pământ doar Hristos, călăuza…

Viziunea poetului se împleteşte cu cea a profetului: da va veni – curând - din nou/vremea – când vei privi – deodată – cu/toate cele patru/feţe ale/ naşterii tale – în mistica/ţară din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/ – Cu toate cele patru feţe

Poemul este dens, simbolistica profundă, străbate istoria credinţei şi istoria lumii, văzătorul devine desăvârşit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natură divină, poetul o prinde în cuvinte, atrage atenţia asupra viziunii, e posibil ca omul să vadă până la urmă, dacă îşi asumă starea perfectă, în adevăr…

În economia zilelor există o săptămână a patimilor care frânge ritmul vieţii, una de şapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînţeles atunci, neînţeles acum, dar lumea a fost armonizată prin El: împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii să-şi/astâmpere frica vădirii – Săptămâna patimilor

În lume există lucruri desăvârşite, floarea are o taină a albului desăvârşit, învierea vine din izvoare, e o nuntă mistică în nori, comoara armoniei divine se mărturiseşte în nuntă, în fecioară…: copaci Grădinii, răstigniţi în floare,/împrumutatu-ţi-au şi mâini şi sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a răzbit printre zăvoare:/în noaptea-sfântă-a Florii – nu mai plânge! - Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgătoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creaţie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizică este prezentată în poemul Rezolvarea metafizicii, lăuntru care este taina, toţi dau din umeri, nu înţeleg, dar sunt intrigaţi de metafizica interioară a omului atins de har…

Şi mereu, argumentele artistului sunt din natură, liliacul dă măsura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet pătruns de vers: scăpărând misterios – maliţios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelaţiilor primăverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuită – a cerului/ - Liliac

Poemele au grafia modernă a celui care se revoltă pe realitatea imediată, cuvinte fără literă mare, versul frânt, modelat de durerea nespusă, dar în prezenţa numelui divin scris corect cu literă mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeţi, care dădeau cinste Creatorului, iar în limba ebraică veche, se ştie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a mărturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devoţiunea celui care scria era perfectă, smerită, o smerenie necesară, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, puţini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetică până la limită, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesară pentru a se aşeza în structura poemului după rigoarea literară general acceptată.

voi rămâne ca un avorton azvârlit de/curva de mă-sa – abandonat la/containerul de gunoi –până la/Judecata de Apoi… – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academică, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge până la capăt în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenţa este penetrantă, acolo imaginile sunt mult mai şocante, pentru a se pune în lumină voia divină. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu şi, atunci, se poate observa nivelul căderii, a păcatului care face ravagii în fiinţa umană. Pentru poet, însă, este necesar a se reaşeza pe viziunea creştină a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimiţând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, până la urmă, totul este perfectibil…

Volumul merită un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile şi tăcerile artistului sunt calculat puse în operă, chiar dacă există un dezechilibru al stărilor în unele zone, instinctul de văzător al lui Adrian Botez nu-i dă pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legături de cuvinte care dau forţă poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multă depărtare, miros de zei la masă, streaşină de suflet, miros de stea, buzele arzând de tăcere, furtuni de păsări, cutremure de verde, e atâta beznă în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni să i se închine, este fulger şi devotat al Luminii de Spadă, cade universul real care împiedică privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediată…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: diamante se fisurează – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâşnet – Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvăluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fără de nume moarte, profetul pierdut, speranţa, eonii… Profetul îşi găseşte locul într-o lume fără de profeţi, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez ţine să-şi regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului său, să lase un scurt Curriculum Vitae, argumente pentru o cunoaştere mai apropiată a scriitorului pierdut în profeţii, regăsit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: Ambiţios, profund, cu gust pentru textul cu anvergură cărturărească, Adrian Botez respiră lejer în aerul tare al ideilor…

Roxana Sorescu, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu – Bucureşti; notează: În critica literară românească nu există, deocamdată, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea…

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelaţia: peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Feţelor/Trei...

Constantin Stancu (Haţeg - Hunedoara)

[1] Adrian Botez, Cartea profeţiilor, Editura Rafet, Râmnicu Sărat - 2010

 

IMPROVIZAŢII INTELECTUALE PE SEAMA CLASICILOR

După 1990, între „performanţele” în domeniul culturii, care trebuie atribuite deopotrivă tuturor celor care s-au perindat la conducerea Ministerelor Învăţământului şi, respectiv, al Culturii[1], o reprezintă absenţa oricărei preocupări pentru valorificarea patrimoniului literar şi cultural şi difuzarea operelor clasice din literatura română.

În mod paradoxal, vrând parcă să demonstrăm că în realitate s-a schimbat doar ambalajul nu şi conţinutul noilor structuri politice, între cei mai văduviţi a rămas tot Octavian Goga, care - ca poet şi om politic - s-a aflat între primele nume pus la Index în timpul fostului regim comunist. Neţinând deloc cont de faptul că, în perioada interbelică, Octavian Goga a fost unul între cei mai consecvenţi luptători împotriva comunismului şi, în mod concret, a fostei Uniuni Sovietice, noii emanaţi postdecembrişti au ţinut să-şi demonstreze pe de o parte incultura, dar şi ataşamentul faţă de practicile promovate de predecesorii lor dinainte de 1989. Aşa se face între altele că, în absenţa unei politici coerente promovate de instituţiile de cultură abilitate şi plătite de la buget, sarcina reeditării sau valorificării operelor clasice ale literaturii române a încăput pe mâna a tot felul de veleitari sau a unor profitori cu slabe cunoştinţe de ordin istorico-literar.

Cea mai recentă dovadă, în sensul celor mai sus, o reprezintă apariţia recentă, în colecţia „Cartea de acasă” a editurii ERC PRESS, a volumului Octavian Goga – Ne cheamă pământul. Spre deosebire de alte reeditări din operele unor clasici ai literaturii române, asumate de diverşi critici sau istorici literari, binecunoscuiţi, în cazul de faţă publicarea acestui volum nu pare să fi avut în spatele ei nici un nume semnificativ. Redactorul de carte, Daniel Adrian Olaru, care este creditat astfel cu apariţia cărţii în cauză, este însă un no name pentru istoria literaturii române, iar în privinţa valorificării operei gogiene, din câte ştim[2], nu are absolut nici o contribuţie care să fi fost reţinută ca semnificativă şi să-i fi dat dreptul moral la un astfel de demers[3].

Volumul debutează cu câteva citate din opera unor importanţi exegeţi literari, inclusiv cu Fragmente autobiografice aparţinând poetului, apărute în volumul Discursuri din anul 1942.

Deşi poartă titlul unuia dintre volumele apărute în 1909, această culegere de texte poetice gogiene pare a fi fost făcute oarecum la întâmplare, neţinându-se cont de nici un criteriu de ordin estetic sau de altă natură. Culegerea cuprinde, în realitate, poezii alese, se pare aleatoriu, din volumele antume şi din cel postum, fiind însoţite, de asemenea, de un tabel cronologic, de note şi glosar. Din păcate, pe lângă modul discutabil al selecţiei textelor, constatăm omisiuni şi erori, care subliniază caracterul amatorist, de încropire „pe picior”, a acestei lucrări. Acest lucru este cu atât mai regretabil cu cât noile generaţii, elevii şi studenţii români, nu beneficiază de o serie de opere complete ale creaţiei literare a poetului ardelean, cu un aparat critic solid, bine documentat şi scris dintr-o perspectivă profesionistă, academică.

Referindu-ne la tabelul cronologic propriu-zis, vom retrage atenţia asupra unor omisiuni şi chiar grave erori care s-au insinuat în cuprinsul lui. Astfel, în ce priveşte anul 1868, autorul anonim al tabelului cronologic nu menţionează faptul că protopopul Ion Bratu, unul dintre bunicii poetului, nu numai că l-a întâlnit şi ajutat material pe Mihai Eminescu, atunci când acesta s-a aflat în Ardeal, ci şi că l-a găzduit în casa lui din Răşinari[4], ajutându-l ulterior să treacă, prin Vama Cucului, graniţa spre Muntenia, îndrumat şi de ciobani, în grija cărora a fost dat de protopopul Ion Bratu.

Acelaşi autor anonim al tabelului cronologic afirmă că Octavian Goga s-a născut la 20 martie 1881 la Răşinari, uitând însă să precizeze că este vorba de o dată calendaristică pe stil vechi, în prezent, majoritatea istoricilor literari acceptând 1 aprilie ca dată a naşterii „poetului pătimirii noastre”.

Mergând mai departe, trebuie să ne oprim la perioada 1890-1899, completând informaţia existentă în lucrare şi anume că poetul a fost însoţit la Braşov, în urma conflictului cu profesorul de istorie ungur de la liceul sibian[5], de mai mulţi tineri români, între care amintim pe Ioan Lupaş, marele istoric de mai târziu, care i-a stat alături până în ultima clipă a existenţei sale.

În privinţa anului 1902, se subliniază corect că, la 1 iulie, a apărut primul număr al revistei Luceafărul. Din nou, acelaşi anonim şi istoric literar amator autor uită sau evită să sublinieze contribuţia deosebită pe care şi-a adus-o poetul la apariţia, în capitala ungară, a acestei publicaţii care a revigorat scrisul în limba română din Ardeal şi va fi, totodată, locul de întâlnire al tuturor spiritelor alese ale literaturii române din toate teritoriile locuite de români[6].

O altă omisiune notabilă din discutabilul tabel cronologic, o reprezintă data de 16 iunie 1906, când se precizează că are loc logodna cu Hortensia Cosma, fata celui mai bogat român din Ardeal[7], importantă personalitate a vieţii politice româneşti din Transilvania şi preşedinte al Băncii Albina, care a susţinut atâtea şi atâtea proiecte culturale româneşti. Având în vedere foarte multe alte informaţii mai mult sau mai puţin semnificative, poate că includerea acelor precizări, în tabelul cronologic în discuţie ar fi fost utilă cititorilor, inclusiv pentru a putea înţelege unele dintre demersurile culturale şi chiar politice ale poetului de mai târziu.

În privinţa anului 1917, se face o greşeală pe care dorim să o corectăm. După ce înfiinţează, în urma unei intense activităţi propagandistice desfăşurată în capitala României, regimentele de voluntari ardeleni şi bănăţeni care să participe la războiul din 1914-1918, război care, în intenţia poetului, ar fi trebuit să ducă şi la realizarea idealului unităţii naţionale, în 1916, poetul însuşi se înrolează voluntar, de aceea precizarea că în anul 1917 poetul este mobilizat de generalul Prezan de la Comandamentul Armatei, mi se pare inexactă şi inutilă, deoarece poetul era deja voluntar, deci nu avea cum să mai fie mobilizat încă o dată. Explicaţia e alta, însă, şi anume, aceea că, aflând despre decizia cunoscutului poet şi publicist, generalul Prezan[8] i-a solicitat să-şi valorifice talentul în interesul ţării prin publicarea, în paginile viitorului ziar România[9] a unor texte mobilizatoare[10], care să aibă efectul scontat asupra moralului soldaţilor de pe câmpurile de luptă.

Informaţii vagi şi insuficient explicate sunt date şi în legătură cu anul 1918 şi rolul jucat de poetul patriot. Pentru a putea ajunge la Paris, unde avea să se judece soarta poporului român, dată fiind condamnarea sa la moarte în contumacie de către autorităţile austro-ungare[11], pentru că a refuzat onorarea serviciului militar în structurile acestora, Octavian Goga ajunge la Paris după ce, din însărcinarea unor structuri francmasonice voluntare, traversează Petrogradul revoluţionar cu intenţia restabilirii legăturilor francmasonice cu autorităţile la putere, în urma schimbărilor politice de pe scena politică a Rusiei ţariste. Apoi, prin Finlanda şi Scoţia, protejat de aceleaşi structuri francmasonice, ajunge la Paris în calitate de vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român, acţionează în favoarea României, în sensul recunoaşterii deciziei plebiscitare de la 1 decembrie 1918. Din nou şi acest anonim autor al tabelului cronologic face câteva greşeli destul de semnificative în privinţa primirii lui Octavian Goga la Academia Română. Întâi de toate trebuie precizat că la 29 mai/11 iunie 1914 în „secţiunea literară este ales ca membru corespondent poetul, publicistul şi omul politic Octavian Goga”.

La 4 iunie 1919, nu 4 iulie cum se afirmă, eronat, în tabelul citat, Octavian Goga, împreună cu istoricul literar Gheorghe Bogdan Duică şi sociologul Dimitrie Gusti, sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române[12]. În privinţa anilor 1919-1921, autorul anonim al des citatului tabel cronologic se mulţumeşte să precizeze inexact, desigur, că Gheorghe Bogdan Duică ar fi deţinut funcţia de ministru al Instrucţiunii şi Cultelor pe vremea guvernării lui Alexandru Vaida Voevod.

Ca să respectăm adevărul istoric, trebuie să precizăm că prima funcţie cu valoare politică deţinută de către Octavian Goga a fost cea de membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. după Unirea din 1918 şi după afilierea lui la viaţa politică dâmboviţeană, poetul ocupă mai multe vremelnice posturi în perioada 1919-1921, înainte de a părăsi Partidul Naţional Român şi a se alătura viitorului mareşal Alexandru Averescu în Liga Poporului, devenit apoi Partidul Poporului.

O altă omisiune, destul de semnificativă, a autorului acestui tabel cronologic, şi anume, aceea că, în calitate de om politic realist şi profund interesat de destinul României Mari, Octavian Goga a iniţiat şi semnat primul acord cu reprezentanţii politici ai minorităţii maghiare din Transilvania. După ce, în calitate de ministru al Cultelor, a luat decizia istorică de a menţiona în continuarea şi asigurarea bugetului pentru toate minorităţile maghiare din Transilvania, legal constituite, Octavian Goga, conştientizând necesitatea atragerii la viaţa publică a clasei politice maghiare din Transilvania, reuşeşte să obţină în 1923 sprijinul minorităţii maghiare pentru noul său partid politic, astfel încât la alegerile din 1926, generalului Averescu i se încredinţează formarea unui nou guvern, iar lui Octavian Goga portofoliul Internelor. Desigur, sunt informaţii care lipsesc cu desăvârşire din menţionatul tabel cronologic, lipsindu-l astfel, nejestificat, pe cititorul de azi de o serie de repere definitorii pentru cariera şi profilul omului politic Octavian Goga[13].

La 1 iunie 1929, Octavian Goga va fi ales vicepreşedinte al Academiei Române, funcţie care i se reîncredinţează şi la 31 mai 1930, precum şi la 27 mai 1931. În 1932 şi 1935, poetul s-a aflat printre candidaţii importanţi la funcţia de preşedinte al Academiei Române[14], dar – din cauze exclusiv policianiste – este privat de şansă fiind preferaţi o serie de intelectuali mai strâns legaţi de puterea politică a momentului.

Cea mai mare şi impardonabilă eroare, care se face în legătură cu poetul în acest penibil tabel cronologic, este legată de anul 1938. Prima dintre aceste erori o reprezintă modul superficial în care este prezentată demisia, la 10 februarie, a poetului din funcţia de prim-ministru. Poetul nu a demisionat de bunăvoie, ci ca urmare a unui lung şi nesfârşit şir de presiuni şi şantaje exercitate de rege, dornic să-şi vadă împlinită aspiraţia de instaurare a dictaturii personale în fruntea ţării. De altfel, 10 februarie a intrat în istorie, nu doar ca data demisiei poetului Octavian Goga, ci şi ca început al dezastruoasei dictaturi regale a lui Carol al II-lea.

A doua eroare e legată de data de 6 mai, când se susţine că „a murit Octavian Goga”. În realitate, poetul a murit în 7 mai 1938[15], cum a fost precizat în cartea noastră Goga şi francmasoneria, ca urmare a otrăvirii sale din ordinul aceluiaşi Carol al II-lea[16].

A treia eroare se referă la data de 12 mai. Este cunoscut faptul că, după neaşteptata sa moarte, trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti[17], unde a fost înmormântat, e drept, la 12 mai, dar în Cimitirul Belu. Întrucât testamentul poetului cuprindea prevederea înmormântării sale la Ciucea, Veturia Goga, sfidând orice greutăţi, inclusiv opoziţia unora din rudele soţului ei[18], readuce trupul neînsufleţit la Ciucea în august 1938 şi, provizoriu, îl aşează într-o criptă situată în imediata apropiere a bisericuţei de lemn şi a mănăstirii[19]. După 20 de ani, la terminarea mausoleului, trupul neînsufleţit al poetului va fi mutat în sarcofagul din interiorul acestuia, unde – după moartea survenită, în iunie 1979, la vârsta de 96 de ani – s-a aşezat şi sicriul Veturiei, dormindu-şi în prezent, aici, împreună somnul de veci.

După cum se vede, dovedim un cras amatorism, dar – în opinia noastră – şi o lipsă de responsabilitate din partea celor care se află în spatele recentei reeditări, care dovedesc o teribilă lipsă de consideraţie faţă de o personalitate atât de complexă, cum a fost şi rămâne Octavian Goga. Dacă, în general, opera lui poetică este cât de cât cunoscută, chiar şi cu ajutorul unor monstruozităţi editoriale ca cea de faţă, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre opera sa publicistică, rămasă în continuare total neglijată de instituţiile academice sau universitare deşi, în opinia noastră, cunoaştere ei de către generaţiile de azi ar fi mai mult decât beneficeă, având în vedere nu doar coerenţa gândirii, ci şi caracterul angajat şi profund patriotic al textelor cuprinse în volumele sale de articole şi eseuri. Portretul omului de cultură şi politicianul Octavian Goga ar fi în mod fericit completat prin reeditarea, cu un solid aparat critic necesar a acestei componente de seamă a creaţiei lui.

Oare cine se teme în România începutului de secol al XXI-lea de gândirea politică a lui Octavian Goga[20] de vreme ce, după mai bine de 70 de ani de la moartea acestuia, pare să se interzică (sau cel puţin să se amâne sine die) în continuare reeditarea ei?

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Evoluţia spectaculoasă a denumirilor celor două ministere este în sine o probă concludentă a lipsei de consistenţă a politicilor promovate de guvernele post decembriste în cele două domenii definitorii pentru orice popor european civilizat. Ar mai fi de adăugat şi numărul mare de titulari de portofolii care s-au perindat după 1990 şi până în prezent, cu singurul merit vizibil că, prin reforme nesfârşite şi nu o dată aberante, au reuşit să instaleze un haos de nedescris, aducând prejudicii greu de estimat prestigiului culturii şi învăţământului românesc. Nici unul dintre aceşti miniştri post decembrişti, în marea lor majoritate simpli lipitori de afişe, fără merite personale recunoscute în branşa lor, nu a reuşit să contribuie, cum ar fi fost de dorit, la propăşirea şi dezvoltarea reală şi atât de necesară a învăţământului sau culturii acestei ţări. Dimpotrivă, s-a reuşit, prin incompetenţă şi ciocoism de partid, compromiterea şi manelizarea lor, aducând grave prejudicii, nu doar de imagine, şcolii şi culturii româneşti. Guvernanţii români post decembrişti n-au fost capabili să înţeleagă, se pare, că, în contextul integrării noastre euro-atlantice, dar mai ales pe fondul ruinării din punct de vedere economic şi tehnnologic a ţării, singurele noastre atuuri în relaţia cu noii noştri parteneri din U.E. rămân şcoala şi cultura. Datorită miopiei dovedite, azi nu suntem în măsură să indicăm ca realizări şi performanţe de nivel european aproape nimic în aceste domenii sensibile şi definitorii pentru nivelul şi gradul de civilizaţie ale oricărui popor.

[2] Dacă ar fi publicat ceva în acest sens, ar fi fost imposibil să nu fi reţinut contribuţia lui, comentând-o în lucrarea noastră Goga şi criticii săi, Editura SEDAN, Cluj-Napoca, 2008.

[3] Nu am vrea să se înţeleagă cumva că aceste observaţii sunt îndreptate împotriva persoanei insului respectiv sau a editurii. Nu îl cunoaştem şi nici nu ne interesează, absolut de loc, persoana lui. Noi glosăm doar pe marginea cărţii în sine şi cu totul întâmplător facem referire şi la el. Poate că, în realitate, alţii sunt semnatarii textelor care ne-au atras atenţia, inclusiv selecţia arbitrară cu care s-a operat în stabilirea sumarului acestui volum. Noi nu criticăm apariţia propriu zisă a volumului, ci doar moodul amatoricesc, lipsit de un minim de profesionalism, cu care s-a lucrat în acest caz. Deci, nu ne deranjează deloc locul unde a apărut cartea, ci modul în care a fost ea tratată de personalul editurii în cauză. Nimeni din acea instituţie nu pare să fi înţeles că o carte a unui claqsic important al literaturii române şi fondator al statului naţional unitar român este ceva mai mult decât o publicaţie ce se adresează copiilor minori, domeniu în care editura în discuţie pare a se fi specializat.

[4] Mama poetului a evocat, de altfel, şederea lui Eminescu la Răşinari în casa părinţilor ei.

[5] Octavian Goga a fost deranjat de afirmaţiile jignitoare făcut de profesorul ungur la adresa istorie poporului român. Plecarea lui Goga de la Sibiu la Braşov a fost unul din efectele importante ale mişcării memorandiste ardelene, care a redat tineretului acestui spaţiu românesc demnitatea şi speranţa şi l-a încurajat să se opună procesului de maghiarizare şi asimilare promovat de autorităţile maghiare şi tolerat de curtea imperială vieneză. Plecarea grupului Goga a creat, însă, şi emoţie şi îngrijorare la nivelul autorităţilor politice din zonă, care se temeau că ar putea da naştere la mişcări şi proteste mai ample. De altfel, încă de atunci, elevul Goga a intrat sub supravegherea permanentă a serviciilor secrete ungureşti, supraveghere ce a continuat şi s-a intensificat şi după 1918, date fiind demnităţile publice şi guvernamentale ce i-au revenit. Supravegherea a încetat abia odată cu moartea poetului, la Ciucea, grădinarul Castelului, în realitate ofiţer sub acoperire trimis de la Budapesta, dispărând subit şi revenit, odată cu trupele horthyste de ocupaţie, când a stopat zelul unui colonel de husari pregătit să arunce în Criş cadavrul poetului, iar pe văduva acestuia s-o expulzeze din Ciucea. Intervenţia de bun simţ a fostului grădinar-spion a eliminat o asemenea dezastruoasă decizie şi a salvat fosta proprietate a poetului dee la dezastru şi distrugere.

[6] Unii istorici literari recunosc şi meritele publicaţiei, dar şi ale poetului la afirmarea semănătorismului în literatura română a începutului de secol XX.

[7] Este vorba despre Partenie Cosma, membru fondator şi preşedinte al Partidului Naţional al românilor din Transilvania şi Ungaria, dar şi mare Mecena a numeroase acte de susţinere a culturii, şcolii şi bisericii româneşti din Ardealul ocupat.

[8] Potrivit afirmaţiilor făcute adesea de văduva poetului, generalul Prezan ar fi declarat că pana de poet şi ziarist a lui Octavian Goga ar avea forţa unei întregi divizii. Prin urmare, în loc să îi permită să lupte ca simplu soldat, marele oştean i-a cerut poetului să se pună în slujba publicaţiilor şi acţiunilor militare de propagandă, propunere pe care acesta a acceptat-o şi onorat-o cu talentul şi examplara sa putere de dăruire.

[9] După cum se ştie, alături de căpitanul Mihail Sadoveanu, poetul-soldat Octavian Goga a lucrat în redacţia acestei publicaţii, ca şi pentru alte acţiuni de propagandă iniţiate de Armata Română pe durata primului război mondial.

[10] Regretatul istoric literar braşovean Ion Itu a consacrat un amplu şi documentat studiu rolului jucat în redacţia publicaţiei respective de Octavian Goga, enumerând textele lui, citite cu încredere şi interes de miile de soldaţi români aflaţi pe câmpurile de lupte, decişi să contribuie la făurirea României Mari, gata să-şi dea chiar şi viaţa pentru acest ţel sfânt.

[11] La această gravă decizie, o contzribuţie decisivă au jucat rapoartele informative trimise la Viena şi Budapesta de agenţii spioni ai contelui Ottokar von Czernin, ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, care urmăreau toate acţiunile şi declaraţiile antidualiste făcute de poetul român la Bucureşti şi pe teritoriul Vechiului Regat.

[12] Vezi, în acest sens Dan Brudaşcu, „Octavian Goga la Academia Română”, în idem, Goga şi Francmasoneria, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2007, p. 61-86

[13]S-ar putea să existe voci care să susţină că astfel de informaţii nu erau necesare. Dacă ar fi lipsit absolut orice referire la această componentă a vieţii lui, atunci s-ar fi justificat o astfel de abordare. Dar, dacă totuşi sunt făcute trimiteri şi la alte demnităţi ministeriale deţinute de poet, firesc şi normal ar fi fost să se ofere informaţii pertinente despre toate aceste demnităţi, nu doar despre cele care i-au convenit autorului anonim al tabelului pe care-l comentăm.

[14] Pentru precizări suplimentare vezi Dan Brudaşcu, Octavian Goga la Academia Română, în op. cit., p. 61-86.

[15] Probabil că s-a avut în vedere faptul că la data de 6 mai 1938, Octavian Goga era deja otrăvit, la Cluj, de agenţii lui Mihail Moruzov, din ordinul lui Carol al II-lea. Detalii şi date concrete găsiţi în articolul Dan Brudaşcu, „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, în op. cit., p. 102-137.

[16] Decesul propriu zis s-a produs în jurul orei 14 şi 15 minute. Dată fiind teama de Carol al II-lea, cauza decesului a fost consemnată ca fiind „congestia cerebrală”. Şi după 1944, istoricii literari care s-au ocupat de viaţa şi activitatea lui Octavian Goga au preluat mecanic astfel de detalii. Fiindu-i, cu certitudine teamă de eventuale consecinţe, având în vedere că în rândurile noii clase politice comuniste pătrunseseră diverşi reprezentanţi ai cercurilor francmasonice, dar şi o serie de alţi nealogeni, Veturia Goga a achiesat la perpetuarea unor astfel de adevăruri despre moartea propriului ei soţ. Doar în paginile Jurnalului ei intim, ea recunoaşte în fugă „cauze otrăvitoare” ale acestei neaşteptate morţi.

[17] Pe tot traseul de la Ciucea la Bucureşti, în toate gările prin care a trecut trenul mortuar, au avut loc ample manifestări de simpatie faţă de poetul şi omul politic dispărut. Constatând acest lucru, Carol al II-lea, care-l ura de moarte pe poet, a fost nevoit să accepte organizarea de funeralii naţionale. Mai mult, presa a consemnat participarea regelui criminal la slujba de înmormântare oficiată de patriarhul dr. Elie Miron Cristea, acelaşi care slujise şi la căsătoria lui Goga cu Hortensia Cosma la Sibiu, în prezenţa naşilor Alexandru şi Alexandrina Vlahuţă.

[18] Aşa cum îmi explica o rudă îndepărtată a poetului, care nu i-a putut ierta Veturiei iniţiativa înmormânării lui Goga la Ciucea, familia ar fi dorit ca acesta să fie înmormântat în cripta familiei din Răşinari, în apropierea locului unde îşi dormea somnul de veci şi mitropolitul de luminoasă amintire Andrei baron de Şaguna. Prin opoziţia ei, Veturia a stricat nişte jocuri şi interese de familie pentru care a trebuit să facă, ani de zile, faţă unor răzbunări şi nesfârşite procese. După cum se ştie, ea nu a fost iertată nici după moarte, existând azi unele scrieri menite a o diaboliza şi discredita cu orice preţ, dar şi cu o serie de argumente derizorii. Astfel de scrieri, discutabile, inclusiv ca motivaţie morală, nu fac, însă, decât să-i consolideze imaginea şi să-i asigure nemurirea.

[19] Mai exact, evenimentul a avut loc în data de 28 august 1938. Slujba oficiată cu acest prilej de episcopul Nicolae Colan al Clujului şi de preoţi locali, a fost urmărită de autorităţi, cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai familiei. Lângă cripta provizorie a fost amplasată o troiţă, executată de sculptoriţa Nora Steriade, care o înfăţişa pe Veturia, îngenuncheată la baza crucii pe care era răstignit Iisus Hristos. Nora Steriade a sprijinit-o substanţial, inclusiv prin efort fizic, pe Veturia la realizarea mozaicului din sticlă de Murano ce acoperă atât interiorul cât şi faţada Mausoleului. După cum a mărturisit în mai multe rânduri Veturia, marele sculptor Constantin Brâncuşi, în semn de recunoştinţă faţă de sprijinul ce i-a fost acordat de poet, ar fi avut intenţia de a realiza acel Mauzoleu. În cele din urmă, inclusiv datorită contexctului internaţional nefavorabil, proiectul nu s-a putut materializa, iar Veturia a recurs la alte personalităţi spre a-l putea finaliza: arhitectul G.M. Cantacuzino, Nora Steriade şi Jozsef Kuczka (care a zidit construcţia din piatra şi marmură de Ruşchiţa). Mauzoleul a fost finalizat, cu eforturi greu de imaginat, în condiţiile în care, după al II-lea război mondial şi după instaurarea regimului comunist, o mare parte din proprietăţile familiei Goga au fost naţionalizate, iar ea însăşi condamnată cu domiciliu forţat sub acuzarea implicării personale în viaţa politică interbelică, respectiv, în timpul războiului, ca vicepreşedintă a Consiliului de Patronaj, în activităţi de caritate pentru refugiaţii din teritoriile retrocedate, dar şi pentru soldaţii răniţi pe front şi familiile acestora.

[20] Asta cu atât mai mult cu cât, se ştie, pentru cutezanţa dovedită, Octavian Goga a cunoscut ospitalitatea închisorilor dualiste austro-ungare. Mai mult, graţie contribuţiei lui semnificative, a fost posibilă realizarea, la 1 Decembrie 1918, a Marii Uniri de la Alba Iulia. Iar în perioada interbelică, cu toate exagerările şi derapajele lui extremiste, Goga a fost unul din cei mai consecveţi adversari ai comunismului şi ai primului stat comunist din lume. Menţinerea încă la index a scrierilor jurnalistice şi politice ale lui Octavian Goga ar putea fi o dovadă indiscutabilă că, la 20 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, în structurile de putere din România, pe poziţii deosebit de importante, mai tronează reprezentanţi ai gândirii şi ideologiei comuniste, adversari de moarte ai lui Goga, creaţiei şi gândirii lui, cenzori neînduplecaţi ai recuperării operei lui integrale.

 

MUZE SUB APARENŢE

SIMPLITATE ŞI FRUMUSEŢE

Afirmaţia că nu se poate numi artă decât ceea ce e specific omenesc e un adevăr la fel de comun ca şi acela că talentului nu-i rezistă niciun subiect, în timp ce mediocritatea distruge cea mai generoasă problematică.

Martor semnificativ al timpului nostru, scriitorul exprimă realul prin participare. Modul uman de existenţă este recreat astfel din aparenţele sale momentane, din expresiile efemere, realitatea nefiind eu-l singular, ci o cuprindere infinită de elemente.

Timpul… ce noţiune abstractă şi totuşi atât de des folosită... Da, nu avem timp să admirăm frumosul, să simţim parfumul florilor sau să gustăm din roua iubirii. De ce? Oare de teama că cel ce stăpâneşte timpul poate fi stăpânul lumii? Ne e teamă că scriitorul poate fi stăpânul cititorului atunci când acesta se regăseşte ca trăire, în paginile cărţii? Nu ştiu, doar că ajungând la sufletul cititorului, cuvântul capătă o nouă dimensiune.

Totdeauna cuvântul m-a sedus, m-a convins, m-a abandonat.

L-am părăsit, l-am renegat şi iar m-am întors. A pleca în căutarea cuvântului în primăvara asta nebună e un joc, o provocare, o aventură. Ne-am întâlnit în această lună a florilor, pentru a vorbi despre acest om minunat, Violeta Craiu şi despre poezia sa.

A vorbi despre poezie şi poet e poate cel mai greu lucru, nefiind niciodată în deplină siguranţă că ai putut descoperi toate luminile şi umbrele toate acele scânteieri ce farmecă sau toate vibraţiile ce vin de undeva din interioarele frământate îndelung şi ţâşnite apoi - lavă incandescentă - spre lume, calmante sau săgeţi dureroase.

Din astfel de frământări vulcanice par venite versurile Violetei Craiu. Poezia sa vine de demult şi de departe şi poate fi drept răspuns sau o sumă de alte întrebări cu deschidere către lume.

Volumul de faţă, Muze sub aparenţe, ne relevă frământări de-o viaţă, din adolescenţă până la maturitate. Autoarea scrie pentru că îi plac lucrurile dificile şi aceasta este cea mai istovitoare muncă pe care o poate face cu maximă pasiune şi randament, scrie pentru că ea cunoaşte o serie de lucruri şi adevăruri pe care le poate spune mai bine decât unii care le-au trăit. Cărţile rămân fidele, ele n-o iau razna fără rost, ca oamenii. Pentru a nu strica inefabilul poeziei nu ne propunem analize ci doar invităm cititorul ca la ceas de linişte sau de frământări, la ceas de bucurie sau de grijă, să deschidă volumul de faţă, Muze sub aparenţe, convins fiind, că va găsi fie alinări, fie impulsuri, fie răspunsuri.

De aceea ar trebui să ne facem timp să muncim… acesta este preţul succesului.

Să ne facem timp să râdem… este muzica sufletului.

Să ne facem timp să fim prietenoşi… acesta e drumul spre fericire.

Să ne facem timp să citim… este fântâna înţelepciunii.

Să ne facem timp să iubim… este un principiu dumnezeiesc.

Să ne facem timp pentru lucrurile cu adevărat importante şi să ne dedicăm întreaga viaţă urmăririi unui ideal şi autocunoaşterii. Acesta este sensul vieţii, iar dacă nu este, atunci ar trebui să fie. Poezia Violetei Craiu te cucereşte prin simplitate, sinceritate, iubire.

Nu uitaţi e o carte intrată în patrimoniul literaturii, dar e o carte de citit, o carte care se citeşte, o carte vie, nu un obiect de muzeu.

Lectură plăcută!

Mircea Marcel Petcu (Tulcea)


 

SPIRITUALITATE

DEMATERIALIZAREA UMANULUI

Omul îşi poate aduce aminte de adevărata sa fire acolo unde simte armonie şi pace. Echilibrul fizic-suflet se reface miraculos, dacă asupra individului se revarsă o lumină imaterială, serafică, ce purifică fiinţa, aducând-o la începuturi, când tăcerea absolută reprezenta unica stare a existenţei, spiritul desăvârşit şi identitatea om-divinitate. În astfel de circumstanţe, materia se dezintegrează, chiar dacă din punct de vedere vizual nu este posibil. Astfel, credem că tot ceea ce contează cu adevărat nu se găseşte în dorinţele efemere, ci în dorul după ceva ce încă n-am văzut. Simţirea, rămâne fenomenul dincolo de explicaţie, dar forţa pe care omul o deţine din totdeauna şi pe care nimeni nu i-o poate răpi. Cu ajutorul ei, vede, aude, asemenea unei persoane întregi, adică a unei entităţi perfecte, capabilă să se cunoască pe sine şi să acceadă către infinit. Aşa, nu mai e deloc greu să parcurgă drumul asiduu al acestei vieţi, fiind încredinţat că acesta este doar o etapă trecătoare către o stare nemărginită, la care va ajunge atunci când îşi va fi îndeplinit misiunea pentru care trăieşte.

O voce deosebit de calmă ne şopteşte că nu suntem departe de casă, că, dacă privim cu ochii minţii, vom găsi răspunsurile întrebărilor ce ne frământă, dar, mai ales, acalmia după care am tânjit mereu. Oare de ce avem impresia că nu e locul nostru aici? De ce suntem preocupaţi de lucrurile neînsemnate, în detrimentul celor cu adevărat importante? De ce simţim că scurta noastră trecere prin acest spaţiu se iroseşte fără niciun rost? Răspunsurile le deţinem inconştient, numai că nu le acordăm atenţie. Pentru o străfulgerare a adevărului, trec, din păcate, multe zile pe lângă noi, aruncându-ne într-o genune a indiferenţei şi a nimicului, îngropându-ne în minciuni frumoase şi credibile, numai să pierdem puritatea spirituală pe care, am dobândit-o cu eforturi incomensurabile. Cine sunt cei care ne aruncă imagini şi vorbe ademenitoare, pentru a ne distrage atenţia de la ceea ce este fundamental? Are vreo importanţă să-i demascăm, atâta timp cât ştim şi am ştiut mereu cine sunt? Ideal ar fi să nu ne mai irosim timpul cu mărunţişuri, ci să ne concentrăm asupra esenţialului. Fiecare dintre noi trebuie să se regăsească şi să-şi înnobileze existenţa cu gânduri şi fapte benefice. Numai aşa va atinge nivelul superior al cunoaşterii şi-al înţelepciunii, ca să nu mai vorbesc de liniştea supremă.

Omul percepe timpul şi spaţiul ca pe nişte axe cruciale ale infinitului, fără de care nu s-ar putea defini ca fiinţă, de aceea gândurile şi simţirile sale sunt legate de anumite locuri, speciale pentru el, pe care destinul le înveşmântează în fuioare de minuni, ce umplu Universul static şi viu cu imensitatea seninătăţii. E de ajuns să privim cu ochii închişi pacea dumnezeiască a înălţimilor şi sufletul tremură de bucurie, căci e chemat să guste din hrana imaterială a îngerilor, aducându-i astfel aminte că este o frântură din ceva dincolo de natural. Reacţia firească este aceeaşi linişte divină, cea de la începuturi, cea mai pură ipostază a palpabilului, secondată de o desprindere de material şi o fixare în centrul absolut al Universului. Iată cum vuietul arhetipal se metamorfozează în adierea mângâietoare a norilor magnifici, care tronează peste întregul nemăsurat al vieţii.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

CÂNDVA GEOGRAFIA ROMÂNIEI ÎN SINTEZE, TESTE ŞI HĂRŢI (II)

E limpede de observat că se încearcă din toate părţile o aliniere la standardele prostiei, o uniformizare şi o generalizare, pentru ca tinerii noştri să nu mai aibă nicio tragere de inimă către specificul românesc, către acest teritoriu binecuvântat de Dumnezeu, cu forme ale reliefului născătoare de peisaje şi zone pentru care multe din statele Europei (şi nu numai) ne invidiază. Probabil că şi invidia celor de dincolo îşi pune într-un fel amprenta asupra celor care, cu pretenţii firesc intelectuale, frunzărind manualele de geografie ale altor state, nu au găsit reperele pe care în mod firesc ar trebui să le identificăm în cărţile de geografie de pe la noi.

Din aceste considerente am structurat lucrarea pe două capitole distincte şi anume: Sinteze şi Teste. Capitolul prim îl consider necesar pentru a diminua decalajele de prezentare a manualelor alternative şi este împărţit la rându-i în: România – poziţie geografică, Aşezarea pe glob, Aşezarea geopolitică, România – coordonate interne; Graniţele de stat; România = Carpaţi + Dunăre + Marea Neagră; Relieful României (de la formare şi până la descrierea celor mai mici subunităţi de relief); Clima; Apele; Vegetaţia; Fauna; Solurile; Ariile protejate din România; Populaţia; Aşezările omeneşti; Împărţirea Administrativ-teritorială a României; Agricultura; Industria; Transporturile; Zonele libere din România; Dezvoltarea regională în România şi Turismul.

Capitolul Teste cuprinde 30 de chestionare, fiecare cu câte 9-11 exerciţii, din care cel puţin unul are şi o hartă-problemă. Fiecărui test îi corespunde rezolvarea, de aşa natură ca elevul să poată să-şi evalueze singur posibilităţile de înţelegere, absorbţie şi procesare a informaţiei specifice. Gradul de dificultate este unul ridicat, cu scopul (la data apariţiei) utilizării şi celor care doresc să îmbrăţişeze o facultate de profil şi unde este necesar un examen de admitere.

Se observă că această carte furnizează toată informaţia de specialitate pe care tânărul de clasa a XII-a trebuie să o asimileze, nu o muncă de compilaţie a manualelor alternative, cât mai cu seamă o completare a acestora, referindu-mă la structura anului de învăţământ 2006-2007 la disciplina în cauză şi, în plus, conferă posibilitatea verificării cunoştinţelor asimilate, prin punerea la dispoziţie a nici mai mult, nici mai puţin de 30 teste, configurate exact ca subiectele de la bacalaureat din anul şcolar 2005-2006, ca model şi strâns legate de programa şcolară de la acea vreme.

Reacţiile apariţiei cărţii au fost cele scontate; o parte din profesorii care predau geografia au considerat-o mai mult decât necesară, deoarece la acea dată pe piaţă nu existau lucrări mixte (teste şi sinteze) pentru reperul Geografia României – bacalaureat, alţi profesori au văzut-o (datorită complexităţii) peste medie, dându-i un grad ridicat de dificultate, lucru specificat şi în subtitlu: Pentru bacalaureat şi admiterea în învăţământul superior, iar alte cadre didactice au văzut-o costisitoare financiar, deoarece la cele 265 pagini, preţul 20 lei, este unul prohibitiv!?!

Am reţinut câteva aspecte – critice să le spun – şi la lansarea lucrării, în martie 2007. Îl citez pe dl. prof. Anastase Popescu, fost inspector de specialitate la Brăila, care a predat această materie mai bine de 50 de ani: Dl. prof. Moldoveanu a cules, a cercetat, a selectat, dar a pus şi din inima lui, multe lucruri care ne trezesc interesul prin această lucrare. Este drept că nu pot nici manualele să ţină piept cu datele statistice şi nici să ne formalizăm pe cifre, dar cert este că folosind date de ultimă oră, lucrarea are caracterul actualizării. Nu poţi face o geografie nouă, nu poţi să aduci o altă toponimie, de aceea originalitatea cărţilor de geografie rezidă din gradul de actualizare statistică şi complexitatea, scara la care vrei să reflectezi aceste date. Testele sunt bine ilustrare cu material grafic şi cartografic şi au un grad ridicat de dificultate. Acest aspect, cel al dificultăţii, este bun pentru că dânsul, autorul, vine cu capitolul Rezolvarea testelor, oferindu-i astfel elevului să-şi confrunte rezultatul, ajutându-l să înţeleagă şi să depăşească pragul psihologic, cel al gradului ridicat de dificultate.

Elevii – de la acea vreme – în special cei interesaţi de geografie ca şi motivaţie pentru admiterea în învăţământul superior, au fost alături de profesorii lor, receptivi la începutul ultimului semestru din viaţa de licean, lucru care le-a permis să-şi testeze cunoştinţele, dar să-şi pună la punct şi anumite aspecte cu privire la informaţia de bază, informaţie care nu se regăsea – aşa cum am mai amintit – în manualele alternative.

Fiind vorba de date statistice actualizate, armonios prezentate estetic şi grafic, cartea s-a bucurat de interes până la finele anului şcolar 2006-2007 şi, probabil, s-ar fi bucurat de aceeaşi apreciere în continuare, dacă anumite capete luminate din Minister, nu ar fi modificat radical şi barbar, programa la materia Geografia României, pentru elevii de clasa a XII-a, din anul şcolar ce a urmat.

Nu regret munca pe care am depus-o, efortul intelectual de cercetare, documentare şi sintetizare a informaţiilor statistice de ultimă oră, nici efortul de elaborare a celor 30 de teste, cu tot cu rezolvare, nici măcar munca de culegere şi machetare a lucrării. Păcat, doar, că fiind vorba de o carte cu caracter ştiinţific şi nu beletristic, conţinutul ei era în strânsă legătură cu disciplina studiată de zeci de ani, de elevii de clasa a XII-a. Iar dacă această modificare a programei şcolare s-ar fi concretizat pe ceva superior treptei anterioare, cu siguranţă aş fi adus pe piaţă şi o a doua ediţie a cărţii.

Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc celor care au cercetat culegerea de teste, celor care au lucrat efectiv cu ea la clasă şi în particular cu elevii, şi o recomand domnilor de la Minister spre studiu individual şi colectiv, în încercarea de a-şi redirecţiona atenţia către adevărata Geografie a României, materia ce trebuie studiată la liceu şi nu ceea ce se fac că studiază liceenii noştri, în momentul de faţă.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

 

SĂ ÎNVĂŢĂM ŞI PRIN METODE NONFORMALE!

Despre educaţie s-a vorbit continuu şi nu cred că acest subiect va fi trecut uitării vreodată, atât timp cât generaţii succesive de oameni au nevoie de transmiterea informaţiilor de la predecesori la succesori şi invers şi mai ales atât timp cât se recunoaşte că, aşa cum afirma John Amos Comenius, omul nu poate deveni om decât dacă este educat.

Procesul educativ are desigur, multe etape, şi nu am să abordez acest subiect acum, scopul acestui material fiind acela de a invita la analiza unui anumit tip de educaţie: educaţia nonformală. S-a discutat despre educaţia formală, despre educaţia informală, dar ce este educaţia nonformală? Ea se bazează pe activităţi educaţionale, care se desfăşoară în mod organizat, în cadrul educaţional instituţional dar şi în afara acestuia.

Metodele educaţiei nonformale promovate sunt: Jocul, Life coaching, Strategia Walt Disney, Mentorat, Metoda TRANSCEND, Open Space, Teatrul Labirint, Teatrul educaţional, Teatru forum, Photo Voice, Grup de suport pentru Public speaking, Biblioteca vie, Animaţia stradală. Rezultatele aplicării acestor metode sunt de tipul îmbunătăţirii nivelului de competenţe, de dezvoltare personală, dezvoltarea abilităţilor de viaţă etc. Competenţele dezvoltate prin educaţie nonformală pot fi cu uşurinţă transferate în sfera muncii, crescând persformanţa angajatului.

Mai departe am să mă opresc cu descrierea uneia dintre metodele de educaţie nonformală şi anume BIBLIOTECA VIE, cu atât mai mult cu cât un aveniment de acest gen a fost organizat de curând în Galaţi.

O carte vie – sau cum poţi învăţa de la un om

Cine a auzit de biblioteca vie? Cine a citit o carte vie? Sunt sigură că destul de puţine persoane. Şi totuşi există acest tip de bibliotecă şi acest tip de cărţi. În multe judeţe din ţară s-au organizat biblioteci vii, cititorii având posibilitatea să răsfoiască paginile unei cărţi vii.

În primul rând aş spune că biblioteca vie este o metodă de educaţie nonformală, în cadrul căreia există un contact direct între autorul de carte şi cititor. Această metodă educaţională urmăreşte formarea individului folosind cadre şi instrumente ieşite din formal, din tiparul clasic de educaţie. Cel care citeşte cartea vie are posibilitatea să exploreze experienţa de viaţă, să adreseze întrebări şi să primească răspunsuri. Citind cartea tipărită eşti constrâns la urmărirea textului redactat, în timp ce cartea vie îţi oferă posibilitatea de a adânci un subiect, prin intermediul dialogului.

Cine poate fi carte vie? Cartea vie poate fi orice persoană care vorbeşte despre ea, despre experienţele sale. Oamenii se pot confrunta cu prejudecăţi sau stereotipuri şi în calitate de cărţi vii oferă posibilitatea celorlalţi (cititorilor) de a îmbogăţi cunoştinţele legate de acestea - prejudecăţi, stereotipuri sau discriminare referitoare la gen, vârsta, educaţie, meserie, etnie, rasă, religie, condiţie socială etc. Cartea vie oferă totodată posibilitatea de a forma o imagine bogată cu privire la diversitatea umană.

Bibioteca vie este, prin urmare, totalitatea acestor cărţi vii. Biblioteca vie devine astfel un cadru nonformal de studiu, de acumulare de informaţii, de comunicare şi de dărâmare a prejudecăţilor sau stereotipurilor de orice fel.

Accesul la o carte vie are loc printr-un mecanism similar celui din oricare altă bibliotecă: se completează o solicitare, se eliberează un permis şi se împrumută cartea. Biblioteca are un catalog al cărţilor, în care acestea sunt prezentate, pentru a ajuta publicul să facă alegerea potrivită. După lectură, cartea vie se returnează. Biblioteca vie are bibliotecari care verifică permisul, verifică dacă cartea vie este disponibilă, face rezervări, verifică returnarea cărţilor.

Un eveniment nonformal a avut loc şi în Galati, în cursul lunii aprilie, organizat de Asociaţia ARIA Galaţi, în colaborare cu Biblioteca V. A. Urechia Galaţi, în cadrul proiectului Ai carte ai parte. După cum apreciază organizatorii, ca metoda creativă şi inovatoare, biblioteca vie a devenit astfel, un eveniment în cadrul Bibliotecii Judetene V. A Urechia, provocând un dialog interpersonal între participanţi, care în mod normal nu ar fi avut şansa să intre în dialog. Publicul cititor a fost format din tineri din mediul rural şi urban (50 de liceeni), care au putut citi cărţi precum: mamă minoră, poetă, profesor, actor, preot, femeie de afaceri, poliţist, asistent social, expert proiecte, voluntar, student, jurnalist.

Organizat într-un cadru aparent formal, dar de o manieră non-formală, licenii din mediul rural şi urban au avut şansa să discute liber cu cărţile vii şi să interogheze acele aspecte legate de realitate pe care nu le cunoaşteau. Orele petrecute s-au concretizat şi într-o sursă de inspiraţie pentru poeziile, reportajele şi desenele care vor fi publicate într-o antologie de creaţii la finalul proiectului a declarat Tamara Cuprian, vicepreşedintele Asociaţiei ARIA.

Învăţarea prin metode nonformale rămâne o experienţă unică, cu puternic impact asupra individului, oferindu-i oportunitatea de a se dezvolta ca persoană, de a acumula informaţii, de a schimba ceva în sistemul său de gândire şi de înţelegere a socialului şi a relaţiilor interumane.

Nu pot spune decât: citiţi cărţi vii şi fiţi cărţi vii!

Elisaveta Drăghici

Bibliografie

ANPCDEFP (Vlad Dimitrescu, Miruna Covaci, Andrei Popescu), Laborator de educaţie nonformala. Culegere de metode şi instrumente, 2009

Asociatia A.R.T. Fusion , http://www.artfusion.ro


 

REPERE...

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

Poezia este timpul izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă, în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic creeat de metaforă are propietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic. Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subînţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii, de specificitatea sa, deci despre metafora sa.

Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic. Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee, într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică. Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autentic, specific fiecăruia. Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu.

Universul poeziei este creeat de sistemul metaforic. Prin poezia lui Eminescu, sau a lui Blaga, a lui Nichita Stănescu, se creează impresia că se evidenţiază o disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a polilor în câmpul metaforic, o glisare de sensuri. Prin metafore Lucian Blaga a recompus Spaţiul şi Timpul. Blaga efectuează însă o dublă lucrare: el nu numai că pune în evidenţă metafora ca o celulă poetică sensibilă, ci şi ca o celulă sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte. Însă nu abundenţa de metafore imprimă forţă unei opere poetice, ci organizarea metaforelor, atâtea câte sunt, într-un spaţiu de semnificaţii.

Prin metafore se esenţializează o realitate, se realizează o glisare dintr-un spaţiu şi timp determinat spre o zonă a tangenţei imaginarului şi realului. Am putea spune că acest transport se duce spre mit, căci acesta are în sine raţionalul ca domeniu filozofic şi imaginarul ca domeniu poetic. Astfel, prin această structură a metaforei ,poemul se încarcă cu semnificaţii de memorie a existenţei, aşa cum orice mit este o istorie (memorie) despre sine a umanităţii.

Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă păstrarea ritmului său iniţial. Din păcate, rareori judecăţile de valoare făcute de criticii de poezie se fac din sistemul metaforic respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie este factorul inestimabil al viabilităţii unei culturi, cum şi al maturităţii sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor distincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul aparţine poeziei sale în virtutea faptului că el şi-a contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă, descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană răsfrântă în destinul creatorului. Actul creţiei poetice este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual, adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are aici una dintre rădăcinile sale.

Opera poetică autentică este o intervenţie în Absolut, o sinfonie ce vibrează în spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi timp infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o adâncire a sinelui. Dar, pentru amândoi sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o experienţă proprie. O profundă şi puternică experienţă de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că Eminescu, O. Goga, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Radu Gyr, etc. care au trăit mari experienţe de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic.

Sistemul de gândire poetică se construieşte din semnificaţii care rămân mult timp printre noi, şi apoi trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin şi ale noastre, pentru că cuprind şi exprimă esenţa umană. Deoarece este revelat eternul uman. O chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor.

Poetul este locuitorul operei sale şi cel care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa poezie. Iar Poezia este Poetul.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

NICOLAE IORGA – OMUL

Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică. Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii: Deputat în Parlament, Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, Preşedintele Adunării Deputaţilor, Senator, Preşedintele Senatului, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministru de Interne, Ministrul instrucţiunii publice, cultelor şi artelor, Ministru de stat, Consilier regal.

Summary

Political activity of the great scientist was subordinated to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator , President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts, Minister of State, Royal Advisor.

Iată cum era caracterizat marele savant de cel care i-a fost secretar, apoi biograf şi bibliograf, primul dealtfel, cel care i-a dedicat o monografie amplă, pe măsura geniului său, Barbu Teodorescu: ,,Nicolae Iorga era privit ca un uriaş al culturii naţionale şi universale. Chiar şi statura sa era uriaşă, fiind înalt, după cum s-a remarcat, mult mai înalt decât contemporanii săi. Natura avusese grijă să-l înzestreze şi statuar; în plus avea o frunte largă, impresionant de largă, ca şi ochii impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare şi înţelepciunea zeilor atenieni. Toată frământarea interioară a geniului îşi făcuse lăcaşul în blândeţea scăpărătoare a privirilor, acumulând rigiditatea ştiinţei şi puterea tuturor pasiunilor, înfrânat de disciplina lăuntrică a idealului ce-l călăuzeşte. Faţa lui albă era încadrată de o măreaţă barbă căruntă de profet întinerit. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca pe un zeu coborâtor din Olimp, statuar şi marmoreean. Şi totuşi era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând şi cea mai umilă fiinţă, pe toţi oamenii în mijlocul cărora trăia şi a ale căror interese le apăra’’[1]

Pentru contemporani Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuală de neatins, o forţă a gândirii şi a creaţiei rar întâlnită.

,,Nu există niciun fel de jenă în faţa anumitor creatori, a unor oameni care şi-au făcut, cel puţin la o anumită vârstă, dovada capacităţii lor. Poţi ştii cât de multe lucruri, poţi descoperi cât de multe adevăruri, poţi ajunge cât de sus în stima elitelor, nimeni nu reacţionează, totuşi, când eşti terfelit, eşti anulat sau calomniat.

Cine a fost mai mult calomniat în ţara românească decât profesorul Iorga? Nimic din câte a făcut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui nimic nu l-a putut înălţa deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor şi calomniilor.

Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să îţi poţi convinge semeniii că ai făcut într-adevăr ceva. Şi că ar fi o infamie să fii atacat şi murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă, ca şi pe cel din urmă dintre tâlhari.’’’[2]

Astfel scria în 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade într-un articol publicat în ziarul ,,Vremea’’ şi destinat prezentului pe care îl trăia, articolul însă se dorea a fi parte integrantă a unui volum ce va fi tipărit postum cu titlul ,,Profetism românesc. România în eternitate’’.

Este de datoria fiecărui român de azi să cunoască în amănunţime propria sa istorie, aşa cum a fost ea, cu oamenii ei mari şi oamenii ei mici, cu faptele acestora, şi să analizeze obiectiv contribuţia fiecăruia la înscrierea ţării sale în eternitate, pentru că acelaşi mare istoric din care citam mai sus, afirma în 1935:

,,Cei mai glorioşi <naţionalişti> nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi <naţionalişti> sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.’’ [3]

Aceste gânduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care şi azi unii afirmă că a fost ca şi om politic un diletant, fără a ţine cont de cadrul politic intern şi extren, de perioada istorică în care Iorga a activat ca om politic, ci doar făcând bilanţul activităţii sale ca şef de guvern, activitate destul de scurtă, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant.

,,Încă din perioadă interbelică circula ideea conform căreia amestecul lui Nicolae Iorga în viaţa politică a avut rezultate dezastruoase atât pentru ţară, cât şi pentru marele istoric, distrăgându-l de la activitatea ştiinţifică şi întunecându-i imaginea în rândul populaţiei.’’[4]

A fi om politic nu înseamnă doar a deţine o funcţie importantă în stat, ci şi a organiza un partid politic şi a scrie, mai ales a scrie despre direcţiile de dezvoltare necesare pentru ţara ta, pentru lumea în care ţara ta este parte integrantă. Şi aceste aspecte putem să le exemplificăm deosebit de mult în biografia celui mai mare istoric al românilor, a celui mai prolific cercetător al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura română.

,,N. Iorga a scris o lucrare specială - cunoscută, de către specialişti, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la Bucureşti, în 1919 (64 p. - în acelaşi an este tradusă şi în limba română "din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy"); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice şi a rosturilor naţional-culturale şi politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când - la finele Primului Război Mondial - geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: "Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, şi Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susţine revendicările foarte fireşti ale elenismului în Europa şi chiar şi pe bătrânul pământ al Asiei.".[5]

Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică, cele mai vehemente şi mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului românesc: răscoala ţărănească din 1907, participarea României la primul război mondial, Marea Unire.

,,Înfăţişate posterităţii cu o serie de antonimii, mai ales atunci când se încearcă o punere în balanţă a rezultatelor cercetării cu clişeele sentimentale atât de bine sedimentate în conştiinţa generaţiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise şi prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate în afara contextului istoric care le-a generat.

Reconstrucţia naţională în interiorul noilor graniţe de la începutul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventări” naţionale, generând în acelaşi timp o serie de crize sociale şi politice. Multe din ideile care au animat activitatea naţionaliştilor culturali de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea au avut adânci nuanţe conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situându-se şi ele în aria deconstrucţiei miturilor modernizatoare şi progresive. Într-o anumită măsură, lupta naţionalistă a lui Iorga vine în susţinerea sfatului dat de Clausewitz [6]care considera că cel care câştigă bătălia principală, câştigă şi războiul, Iorga considerând că istoria oricărei naţiuni nu poate fi înşeleasă decât în cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea că un naţionalist trebuie să fie conştient de faptul că naţiunea sa este un produs al istoriei şi că istoria are caracteristici permanente şi manifestări organice.’’[7]

Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii, în ordine cronologică:

- Deputat în Parlament 1907-1938 (la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iaşi, singurul deputat independent din Parlament la acea dată);

- Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat (Partidul Naţionalist al Poporului în perioada mai 1924 - 8 martie 1925 şi Partidul Naţional între 28 septembrie 1926 - septembrie 1932) Iorga a îndeplinit această funcţie din 23 aprilie 1910 până în 8 martie 1925 şi din 28 septembrie 1926 până în 27 noiembrie 1940;

,,Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor‘’ [8]

Iorga a fost de asemenea:

- Preşedintele Adunării Deputaţilor în perioada 9 decembrie 1919 - 26 martie 1920;

- Senator în 1939;

- Preşedintele Senatului în perioada 9 iunie 1939 - 13 iunie 1939;

- Preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932;

- Ministru de Interne în perioada 18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931 (ad-interim);

- Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932;

- Ministru de stat în perioada 10 februarie 1938 - 30 martie 1938;

- Consilier regal în perioada 30 martie 1938 - 5 septembrie 1940.

,,Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga să-l susţină pe Carol al II-lea. De altfel, în momentul abdicării acestuia din urmă, istoricul nu s-a alăturat corului de negatori (mulţi dintre ei metamorfozându-se subit în adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice româneşti mai puţină ingratitudine faţă de fostul suveran al României. El credea sincer în virtuţile monarhiei constituţionale în genere şi în capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendinţele monarhului de a utiliza guverne de ,,tehnicieni”, de coaliţie, văzând în aceasta o garanţie pentru o mai bună coordonare a intereselor superioare ale statului român. Fără a fi un adept al autoritarismului cu orice preţ, Nicolae Iorga nu a înţeles niciodată zbaterile partidelor politice pentru preeminenţă pe eşichierul parlamentar din România. El credea că democraţia ar fi fost obturată de năravuri neobalcanice denumite inspirat de către istorică ,,fripturism”. Creşterea rolului instituţiei monarhice ar fi coincis (din punctul său de vedere) cu o revoluţie a mentalităţii naţionale...’’[9]

Perioada istorică în care savantul a îndeplinit cele mai înalte funcţii în stat a coincis cu marea criză economică, precum şi cu ascensiunea fascismului şi hitlerismului în Europa, iar pe plan intern cu recrudescenţa activităţii mişcării legionare, apoi a Gărzii de Fier.

Cu toate acestea ,,Viaţa familiei Iorga a rămas la fel de curată ca întotdeauna.[...] Familia Iorga a continuat să doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putând fi găsite doar în corespondenţa lui Iorga.’’[10] Deşi avea o casă destul de grea, cu mulţi copii, ca şi ţăranii pe care îi iubea şi îi venera, avea puterea şi generozitatea să facă danii, să ctitorească o biserică în Ipoteştiul lui Eminescu, să ajute veteranii din primul război mondial, tinerele învăţătoare de la ţară, pe toţi cei care îi cereau sprijinul.

Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor naţionalist-democrate şi sămănătoriste Iorga s-a implicat continuu în viaţa culturală şi politică a ţării. El a creat Şcoala Română din Paris ,,Fontenay-aux-Roses”, organizaţia ,,Cercetaşii României’’, Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală, a editat şi a condus numeroase ziare şi reviste (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor”, “Sămănătorul” etc.).

,,Iorga a considerat că forţa motrice a dezvoltării societăţii o constituie, în ultimă instanţă, conştiinţa socială, întemeiată în principal pe educaţie şi instruire, pe ridicarea nivelului cultural’’[11]

Forţa marelui istoric şi om politic român îl înscrie în galeria geniilor, a acelor oameni care fac epocă, rămânând în conştiinţa generaţiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins.

,,Activitatea politică a lui Iorga nu era concepută ca parte complementară a activităţii ştiinţifice, ci ca o obligaţie permanentă a istoricului. Implicarea în viaţa politică l-a făcut un participant activ la dezbaterile asupra viitorului României mai ales începând cu anul 1907. Discursurile sale parlamentare vorbesc foarte mult şi despre experienţa sa ca individ integrat unei comunităţi naţionale, acţiunile sale politice fiind acelea ale unui om cu o puternică identitate spirituală şi cu un crez etic caracterizat mai degrabă printr-un simţ practic, aplicat unei realităţi prin care înţelege atât trecutul cât şi prezentul, decât printr-o filozofie speculativă şi abstractă care pendulează între pesimism şi optimism’’[12]

Iorga caracteriza foarte bine aspectul privind atitudinea politicienilor faţă de mase, iar ceeea ce este paradoxal, citindu-l parcă vezi o radiografie politică a zilelor noastre, încât îţi vine să exclami ,,Nimic nou sub soare!’’:

„Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie. Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor lui şi împiedicată în cugetarea mai înaltă.

Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între ai săi, disciplinat(;) sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robeşte şi-i ia locul în rostul lumii. În maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă şi fericire, cu cât pătrund mai adânc şi cuprind pe mai mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară. Le-am avut şi noi, ca şi popoarele celelalte ce s-au împărtăşit de cultură. Le putem urmări din cele mai vechi timpuri asupra cărora ni s-au păstrat ştiri, până astăzi. Le-am primit de la părinţi ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor şi suntem datori a le lăsa urmaşilor fără lipsă şi neacoperite de ceaţa neîngrijirii.”[13]

Mare în toate, în scrieri, în gânduri, în suflet, în fapte, Iorga a avut parte de o moarte nemeritată, acuzat pe nedrept de condamnarea lui Cornelui Zelea Codreanu şi ucis mişeleşte de oameni cu pregătire, aşa-zis intelectuali înfierbântaţi şi doritori de sânge. Comparat cu Miron Costin, cu Socrate, cu marii eroi ai neamului său ori ai lumii, Iorga este un simbol al demnităţii şi smereniei.

Modestia sa era proverbială, de aceea nu este de mirare că afirmă în ale sale aforisme: ,,Cel care merge cu ochii în pământ se vede pe sine mai bine decât acela care se potriveşte în oglindă.’’[14] om încheia cu o altă maximă care îi aparţine şi care considerăm că trebuie să ne fie îndemn: ,,Simţul de datorie e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet."[15]

Gigi Stanciu (Constanţa)

Bibliografie:

Eliade, Mircea , ,,Profetism românesc’’, vol II, ,,România in eternitate’’, Editura ,,Roza Vinturilor’’, Bucuresti, 1990;

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar;

http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/discursuri-parlamentare-de-nicolae-iorga;

Iorga, Nicolae, ,,, Cugetări’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1985

Iorga, Nicolae ,, Istoria românilor în chipuri şi icoane’’, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

Nagy-Talavera, Nicholas ,, Nicolae Iorga - O biografie’’, Editura Institutul European, Bucureşti, 1999;

Nedelea, Marin, ,,Istoria românilor, compendiu de personalitati politice’’, vol II, Editura Niculescu, Bucuresti, 1996;

Stoica Lascu - Nicolae Iorga si aromanii’’ (I) in revista ,,Tomis’’ Serie nouă SEPTEMBRIE 2001, Nr.9(373), anul VI (36)

Teodorescu, Barbu, ,,Nicolae Iorga’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968;

Turlea Petre, ,,Nicolae Iorga intre dictatura regală si dictatura legionară’’, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2001.

 

[1] Teodorescu, Barbu, ,,Nicolae Iorga’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968, p 268-269

[2] Eliade, Mircea , ,,Profetism Profetism românesc’’’’, vol II, ,,România in eternitate’’, Editura Roza Vinturilor, Bucuresti, 1990, p. 42

[3] Idem, p 128

[4] Turlea Petre, ,,Nicolae Iorga intre dictatura regală si dictatura legionară’’, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2001, p13

[5] Stoica Lascu - Nicolae Iorga si aromanii (I) in revista Tomis Serie nouă , septembrie,2001, Nr.9(373), anul VI (36)

[6] Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (n. 1 iulie 1780 [1] – d. 16 noiembrie 1831) a fost un om de arme din Prusia, istoric și teoretician militar. A devenit faimos pentru tratatul său militar Vom Kriege, tradus în multe limbi- apud http://ro.wikipedia.org/wiki/Carl_von_Clausewitz

[7] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar

[8] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar;

[9]http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#.C3.8Enceputul_carierei_politice._Na.C5.A3ionalist_moderat_.C5.9Fi_

ap.C4.83r.C4.83tor_al_tradi.C5.A3ionalismului_rural, apud „Neamul Românesc”, XIII, nr.211 din 25 septembrie 1919

[10] Nagy-Talavera, Nicholas ,, Nicolae Iorga - O biografie’’, Editura Institutul European, Bucureşti, 1999, p

[11] Nedelea, Marin, ,,Istoria românilor, compendiu de personalitati politice’’, vol II, Editura Niculescu, Bucuresti, 1996, p 71

[12] http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/discursuri-parlamentare-de-nicolae-iorga/

[13] Turlea, Petre, , op.cit, p, 231-232

[14] N. Iorga ,, Cugetări’’

[15] idem


 

ATELIER

PODUL DIN PRAGA

După despărţirea de ex, unul dintre foştii mei elevi, inginer de calculatoare, venind să-mi repare ceva... placa video... m-a convins să-mi facă un cont pe un site... de socializare. Nici n-am ştiut ce şi cum să conversez, la început. Cu primii care m-au apelat, a vorbit el... mamă, ce ne-am mai amuzat. Acumulasem atâtea frustrări şi supărare, iar oamenii ăştia, necunoscuţi, erau de un haz şi de o sinceritate... debordante. Unii erau mai obraznici, alţii vulgari, dar majoritatea, drăguţi şi amabili.

Aşa m-am împrietenit cu un domn din Bucureşti, mare excursionist. Mi-a arătat, pe net, mii de poze, din cele mai exotice ţări, ori din Europa... jungla şi Polul... marile muzee ale lumii... suburbii şi centre de metropole. Eu eram în vacanţă, el, la job, în pauza de masă. Aşa cam ne găseam. Foarte rar seara. Pentru că îmi plătisem avocatul, nu mai aveam bani de concediu... Bucureşteanul m-a plimbat prin toată lumea... pe gratis.

În toamnă, mă anunţă că va veni în Timişoara, cu probleme de job, şi i-ar face mare plăcere să ne găsim. M-am bucurat şi m-am emoţionat, peste măsură. Era primul bărbat cu care mă întâlneam după plecarea fostului meu soţ, cu care, la vremea aceea eram încă în divorţ.

Cu JB, bucureşteanul, ajunsesem să povestesc, dincolo de excursii şi itinerarii... despre viaţa noastră. Eu mă plângeam cu procesul, el cu salariul... că e umilitor să câştigi, ca bărbat, mai puţin decât multe femei din ţara asta.

Cu cât se apropia ziua sosirii lui, emoţiile creşteau. Într-o după-amiază am stat aproape 6 ore să mă cercetez în oglindă... ochii, sprâncenele, buzele, decolteul... până la călcâie. Mi-am făcut listă şi programări: la coafor, la cosmetică, la masaj, la pedichiură... (chiar şi la ginecolog!).

În preziua sosirii lui, mă chemă şefu la job şi-mi dădu în mână o delegaţie. A doua zi trebuia să fiu... în Constanţa. Aveam câteva ore pentru bagaj. Plecam cu un coleg (şi cu soţia lui geloasă, că o duci pe aia la mare). Am plâns toată noaptea. Eu călătoream din Timişoara spre Constanţa, el, din Bucureşti, trecea întâi pe la Cluj (un comision), apoi se întorcea spre Timişoara.

Când m-am cazat la Constanţa, mă sună şi el... ajunsese în Timişoara, având în bagaj doar pantaloni şi şosete. Uitase umeraşul cu cămăşi şi tricouri. Era disperat. Nu ştia magazinele... îi trebuia urgent o cămaşă călcată!

Am sunat o prietenă care avea magazin de haine. I-am dat numărul ei de telefon şi fata l-a servit exemplar: 3 cămăşi călcate şi două tricouri... în 40 de minute, aduse la hotel.

Stăteam ca pe ghimpi la cursul de la mare. Ca şi adolescenţii, ne trimiteam din când în când mesaje. Era amuzant şi palpitant. Doar seara mă plimbam cu colegele... şi colegul cu nevasta... Acasă ne aştepta un control de la minister. Dădeam telefoane să aflăm ce documente le cerea. Ei erau acolo, mai dregeau busuiocul, dar noi... de la Constanţa, ne întorceam chiar în gura lupului.

Două zile şi jumătate a ţinut cursul, de marţi, până joi după-amiaza. Dama colegului meu voia să stăm până duminică seara, dacă tot am venit până la mare. JB îmi spunea, cu tristeţe, cât a visat el întâlnirea asta... şi acum era în Timişoara.

Dintre toate excursiile povestite, cel mai mult l-a marcat pe JB cea de la Praga... nu doar prin ceea ce a vizitat... ci prin ceea ce a descoperit despre el: trecând podul spre oraşul vechi, s-a gândit pentru prima dată la ce fericit ar fi... dacă ar avea altă companie (aşa am aflat, indirect, că e căsătorit). Povesteam atâtea... dar numai cât voia fiecare să spună despre el, fără indiscreţii.

După terminarea cursului, am ieşit la plajă. Colegul meu mă ştia o fire veselă, iar acum eram de nerecunoscut. Ştia că nu mă sinchisesc eu de nevastă-sa, dar nu înţelegea ce am. Dacă ea tot făcea rebus, noi am povestit. I-am zis de JB.

Sus! Plecăm! Acum, fără comentarii!

De ce? Nu vreau! M-ai adus de proastă la mare? Ştiam eu că bestia asta te conduce! urla, pe plajă, soţia colegului meu.

Ţine bani de drum şi vii când vrei. Noi plecăm! zise tăios colegul meu. Şi nu glumea. Am mers la hotel, am împachetat… şi, când eram la maşină, a venit şi nevasta bosumflată.

Ascultă-mă bine! O poveste de dragoste nu se ratează! Trăim o viaţă în rahatul ăsta de relaţii!... şi când apare o clipă care poate fi altfel, merită sacrificiul!

Am urcat în maşină. Dama a plâns până pe Valea Oltului... când a adormit. Colegul meu conducea cu 140-160 km/h. Abia respiram de frică. JB îmi trimitea mesaje din ce în ce mai înflăcărate.

Citeşte-mi şi mie, nu fi naşpa! ordona colegul meu, care conducea cu un sandvici într-o mână şi cu paharul de cafea în cealaltă. Aprinde-mi o ţigară! Aşa... ce mai zice? Zi-mi şi tu ce-i scrii! Ochii îi ardeau, ca şi cum avea febră mare. Îmi îngheţase sângele-n vine de spaimă, în toiul verii, căci vedeam clar că nu e ceva în regulă cu el (când am ajuns, s-a dus direct la spital... i se înfundase o venă şi a condus tot drumul cu nişte dureri cumplite, fără să-şi simtă deloc piciorul stâng... dar asta am aflat-o abia în Timişoara!).

Am ajuns în plină noapte. Spune-mi adresa, că vin acum... nu mai am răbdare până dimineaţă! insista JB.

Abia ieşisem de sub duş... un duş făcut cu viteza luminii...

Am deschis. Nu ştiu cum de n-am făcut infarct. În faţa mea era un om blajin, cu ochii mari... mari de tot... albaştri. Mi-i amintesc aşa de bine, deşi era destul de întuneric în hol... că uitasem s-aprind lumina. Când am realizat, şi am vrut s-o fac, mi-a prins mâna în desfăşurarea gestului şi mi-a sărutat-o: E prea târziu!

A închis uşa şi m-a cuprins în braţe... în întuneric. Îmi plăcea teribil francheţea asta... dar mă apucase şi tremuratul... de frică, de emoţii. Mă năpădeau toate ştirile de la ora 17, cu violatori... poveştile despre excrocii de pe net... o vedeam pe soţia colegului meu cum plângea... şi mă gândeam că eu nu l-aş fi iertat în veci pe ex dacă-mi făcea aşa o fază.

Mă strânsese cu forţă, dar mă săruta delicat... pe gât... pe ureche... pe lobul urechii. Îmi atingea sânii... înfioraţi. Îmbracă-te! Hai să mergem!

Unde?

Dacă e surpriză, surpriză să fie!

Tremuram din toate încheieturile. Ce să fac? Voiam să-l sun pe colegul meu... el e expertul la din astea... dar şi voiam să ştie cineva unde am plecat.... când şi cu cine... în caz că...

Ce-aveam de pierdut? Viaţa? Nu ţinem la ea... îmi adusese atâta suferinţă.

O poveste de dragoste nu se ratează!... aşa îmi spusese, la mare, colegul meu. Chiar aşa... nu se ratează!

Se iveau deja zorile. Am mers la un restaurant... afară din oraş... el îl găsise pe net... şi, la 4 dimineaţa, mâncam fazan... şi căprioară... şi mistreţ... şi beam vin roşu. Râdeam cu toată gura... JB... pe sub ochelarii lui cuminţi, era un om plin de umor. Pot zice că m-am îndrăgostit... de expresivitatea ochilor lui. Aproape că nu mai erau necesare cuvintele. Am simţit cum renasc... în sufletul meu... după tot potopul suferit.

Am râs şi am povestit vrute şi nevrute, în soarele dimineţii.

Mergem la job... să ne terminăm treburile... şi, pe la 12, ne găsim la o cafea... până nu plec?

O, da... mai era şi job-ul! ...ca să nu mai zic... şi controlul de la minister.

M-a lăsat acasă. M-am echipat... şi-am plecat, cu soarele-n piept.

N-am intrat bine în clădire, urcam scările spre birou, la etaj... că mă sună JB: Vezi că eu mai am puţin şi termin treaba. Ai putea şi tu, într-un sfert de oră, să vii în faţă la operă?

Stai să văd cum e, că n-am aju... aşa ziceam şi urcam, vorbind la telefon. În capul scărilor, JB vorbea şi el, cu mine... la telefon, însoţit fiind de şeful meu. Am înlemnit.

D-na…, d-nul… e cel care ne controlează, din partea ministerului, făcu şeful meu prezentările. Despre orice am vorbit cu JB, dar nu şi despre locul nostru de muncă. Amintisem, la început, că suntem bugetari… şi nimic mai mult.

Doar doamna şi colegul, care e la spital, mai aveau de prezentat documentele… se scuza şefu. Colegul… care e la spital?… nu pricepeam. În urmă cu câteva ore ne-am despărţit.

Ochii lui JB erau inexpresivi, dar ochelarii îi râdeau în soare... şi colţul gurii, la fel.

Am prezentat documentele... a făcut recomandările cuvenite... şi am părăsit, oficial, clădirea, conducându-l, cu şefu... până la poarta unităţii, ca ultima inspectată.

Cu primul pas făcut în exterior, m-a prins de mână... Hai la cafea, profa! Că te aştept de-un secol! Şefu a rămas mut, în poartă.

Odată cu raportul inspecţiei, veni de la Bucureşti, nominal... şi invitaţia de a participa la un Congres, pe probleme de învăţământ... la Praga!

Când am ajuns acolo, chiar când am pus primul pas pe pod, m-a sunat, din ţară, sora mea: se pronunţase divorţul meu... sentinţa definitivă. Eram liberă!

L-am sunat pe JB. Voiam să-i mulţumesc... şi pentru participarea la Congres, şi ca să-i spun că se terminase divorţul. Băteam din picioare deja. Îmi venea să strig, de fericire. Telefonul suna... suna...

Un câine chau-chau îmi tot dădea târcoale, incomodându-mă. Of, ce stăpâni!, îmi ziceam... dar, la capătul lesei, era JB!

El e Max!… spuse cu un ton firesc.

Max, ea e iubita mea! O văd acum… şi cine ştie când! Peste două ore plec… definitiv… în Anglia.

Ah, podul din Praga!… da, podul din Praga…

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

PUNCTUL

Dacă mă gândesc niţel,

Când eram mai tinerel,

Cu cartela ce-o aveam

Tot de puncte mă serveam…

Şi mă socoteam cu sârg

Câte puncte dau la târg,

Câte-aş putea să mai strâng…

 

Când eram în vremea mea

Şi punctul alt rost avea:

Zece dam pentru pantofi,

Numai unul la cartofi,

Nouă pentru o cămaşă

Şi-o fustiţă drăgălaşă…

Niciunul nu dam la moaşă!...

 

Azi, în vremea ce-o trăiesc,

Nu ştiu cum să socotesc.

Punct e unul… Neclintit!...

Punct de pensie numit…

Care are un traseu

Tot în jos!... Aşa văd eu!...

Căci coboară!... Văleleu!...

 

Punctul este mititel…

Şi adun în portofel,

Într-o lună cu scăderi

Mai puţini bani decât ieri,

Dar mai multe daraveli!...

Te întrebi cum să trăieşti,

Dacă nu poţi să plăteşti?!...

 

AM LĂSAT

Am lăsat luminii lacrimile mele

Să le facă abur!... Să le facă stele!...

Am lăsat în valuri gândurile toate

Să le ducă marea până mai departe…

Am lăsat în iarbă vorbele zglobii…

Fluturi să le facă!... Joc pentru copii!...

Am lăsat tăcerii vorba mea bătrână,

Apă nebăută, jos, într-o fântână…

Am lăsat tot lumii!... (Fie de orând!)...

Să rămână-n urmă, umbra unui gând…

Căci mă cheamă astăzi cu supus salut

Vestul meu noptatec... Şi mereu tăcut…

 

ADU-MI

Fă din palma ta un leagăn

Şi adună-n el, acum,

Toate visele albastre,

Ce le-am risipit pe drum.

 

Fă-le vânt, să zboare-n nouri,

Ca-n hamacul de cadâne!...

Să se scuture de pleavă!...

Să-mi aduci, doar, ce rămâne:

 

Poate fi un strop de rouă!...

Poate-un bot de ciută, umed,

Care cată-n palma nouă,

Al pădurilor răsunet!…

 

Adu-mi, orice-ar fi să fie:

O petală dintr-un cântec!...

Un parfum de iasomie!...

Un cuvânt rodit în pântec!...

 

Floare ciripită-n ramuri!...

Glas de pitpalac, în spice!...

Fir de curcubeu în geamuri

Să-mi zâmbească, iar, complice!...

 

Adu-mi tot ce ai în palmă!...

Poţi să mi le-aduci pe rând,

Ca să scot iar la lumină

Frunza verde-a unui gând!...

 

IREPETABILUL POET

Suntem săraci de tine!... Şi de rost!...

Ne poartă vântul – frunze pe uluci –

Nici nu mai ştiu deloc, cum ar fi fost

Să stai aici cu noi!... Să nu te duci!...

Căci te ştiam acolo, aplecat,

Cum şlefuieşti cuvinte, slovenind

Noi gânduri, noi poveşti!... Înconjurat

De Repetabila Povară, ca un nimb!...

Dar a venit o zi cu soare blând,

Lucind prin ramuri dulce arămite,

Dând veste, ca un trăznet!... Ca un gând

De necuprins!... Că te-am pierdut, iubite!...

Acum unde pleci?... Unde mai scrii?...

Cui vei mai ţese vălul argintat,

Cu care ne-nveleai în nopţi târzii

Şi ne purtai spre Ceruri?... Altădat’…

Şi mă întreb acum, la ceas pustiu,

Când mi se-ngână-n lacrimi orice gând,

Cu tot ce ne-ai lăsat, oare-am să ştiu

Să nu mai fiu sărac?... Şi nici flămând?...

Merindea ta de visuri să-mi ajungă

Cât m-o lăsa pământul printre vii!...

Şi când ar fi să plec, s-o aşez lângă

Modestu-mi testament!... Pentru copii!...

Lucia Pătraşcu

 

NISIPURI

Moto: De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!

(Antoine de Saint-Exupery)

Din ţărână am venit, în ţărână ne întoarcem… Nu-şi mai amintea unde şi când auzise pentru prima dată aceste cuvinte, dar erau cuvinte parcă-n basorelief săpate în memoria sa şi peste care ochii minţii rătăceau nedumeriţi, pentru că alături de ele, o altă imagine într-un verde crud se lumina tot mai mult pe ecranul mental, mărindu-se până când îi devenea imposibil să-şi mai dea seama de unde începea şi unde sfârşea ea…

Şi-n faţa ochilor, vedea un câmp întreg cu iarbă deasă, dansând cu fiecare fir pe vânt şi un copăcel stingher cu trunchiul negru încă ne-nfrunzit, dar sprijinind pe ramurile-i subţiri, ca un Atlas, tot cerul.

Lumina aceea…lumina şi nesfârşita poveste din foşnetul ierbii. Nimic altceva.

Era ceea ce-şi imaginase când bunica îi spusese aşa, ca-ntr-o doară… când oare… că după ce oamenii mor, este bine să nu li se pună nici gard, nici cruce-n cimitir, că trebuie doar să fie lăsată iarba să crească şi paşii altora să treacă peste ea...

Aşa spusese bunica Anei şi ei îi plăcuse ideea, deşi i se părea curioasă pentru că era opusul a ceea ce cu timpul observase în jur – cramponarea de rămăşiţele, de vestigiile conservate cu grijă, de amintirea întipărită cu forţa pe bucăţile masive de piatră, ciment şi marmură, înconjurate cu garduri din fier forjat.

Îi venea să râdă când – în rarele ocazii în care călcase în cimitir – observase cum mormintele erau prevăzute şi cu mese înconjurate de băncuţe pe care cei rămaşi, să-şi poată odihni greutatea dureroasă a carcaselor încă vii, după ospeţele petrecute în apropierea locurilor cumpărate din timp şi amenajate după moda vremurilor, care mai de care mai somptuos, din dorinţa de a-şi asigura tot confortul… după…

Se dădeau adevărate bătălii pentru a se putea cumpăra un loc pe aleea centrală, sau măcar în apropierea ei, pentru ca şi după ce-şi vor fi dat şi ultima răsuflare să poată rămâne în atenţia tuturor. Şi-aceste morminte parcă încercau să se bage în sufletul trecătorilor şi să-i tragă de haine, ca nişte copii mici ce se smiorcăie:ţine-mă de mână, uite-te şi la mine!

Dacă proprietarii – viitorii lor locatari - s-ar fi gândit măcar o clipă, lesne ar fi înţeles că pe cei vii, morţii nu-i interesează nici un pic şi că vorbele spuse despre răposat pe o expiraţie adâncă, urmată de întoarcerea ochilor într-o parte Dumnezeu să-l odihnească - nu reflecta decât oftatul de uşurare al celui ce încă era viu, pentru că mai păcălise cumva o dată divinitatea şi uite că evitase din nou să fie trecut pe listele de restructurare ale cerului.

небесного Царя… грех мои… cuvintele care-o uimiseră în copilărie, rătăcite în memorie se activau ridicându-se la suprafaţă din colbul memoriei.

Şi amintirile îi aduceau imaginea neclară a bunicii, cu fustele ei cafenii până-n pământ, peste faldurile cărora atârna într-o necontenită legănare, şiragul mătăniilor din piele, pe care degetele uscate foşneau, foşneau întruna, de-l lustruiseră în atât de desele şi-ndelungatele rugăciuni. Oare câţi ani avea când a văzut pentru prima dată rugăciunea?

Probabil pe la vârsta de şapte ani, când mama se hotărâse să o lase peste vară singură la bunica, ce venise după ea în orăşelul în care se mutaseră recent şi care era situat nu departe de domiciliul acesteia, localitatea numită pompos, oraşul Sulina. Şi rostul rugăciunii ?

Călătoria pe care tocmai o făcuse cu bunica, avea să o pregătească pentru a putea înţelege intuitiv ceva. După ce au parcurs prima partea a drumului cu trenul, au coborât în Tulcea, unde la scurt timp au luat pasagerul spre Sulina. Până şi Anei care călătorea pentru prima dată cu vaporul, acesta i se păruse tare mic şi mai ales… nesigur. Au urcat pe vas, apoi câteva scări metalice le-au condus în ceea ce i s-a părut a fi pântecul vaporului şi atunci a putut să vadă prin hublourile rotunde, situate undeva mai sus, în stânga capului ei, că apa vălurea tulbure, săltând cu îndrăzneală până la nivelul lor.

Fixa cu ochii larg deschişi apa, ce părea că din clipă-n clipă va cuprinde tot corpul şubred al navei şi va năvăli curând prin toate deschizăturile, simţindu-i forţa, intuindu-i imensitatea şi trupul i se încorda ocupând tot mai puţin loc pe bancheta de lemn, în timp ce forfota şi rumoarea glasurilor din jur creşteau, părând că nimeni nu se sinchisea de iminentul pericol, pe care Ana îl simţea cu fiecare fibră a corpului său. Ar fi ţipat de frică, dacă nu s-ar fi ruşinat.

Cu zgomot răguşit motoarele turate au icnit, s-au înecat, au tuşit şi vibrând din toate-ncheieturile,vaporaşul s-a pus în mişcare urmărit îndeaproape de zeci de valuri mărunte ce-şi plesneau în goană şuviţele verzi-gălbui de hublou, părând că se saltă ca să mai arunce câte-o privire în înghesuiala din interior. Peste ani, citind despre păţania lui Gepetto şi mult mai târziu despre Iona i-a fost uşor să înţeleagă cum se puteau simţi bieţii de ei în întunecimea şi strâmtoarea unui pântec de balenă.

Dar atunci, atunci a simţit ce înseamnă să-ţi fie frică, să nu ai nicio ieşire din situaţie şi să nu ai pe nimeni căruia să-i poţi împărtăşi temerile tale. Pentru că bunica, părea să nu fi observat teama Anei şi oricum, nu prea stătea pe lângă ea, găsindu-şi câteva cunoştinţe cu care intrase într-o discuţie pesemne foarte importantă. Amândouă se comportau ca doi arici care se adulmecau reciproc, nelăsând să se vadă nimic dincolo de reacţiile de suprafaţă.

Nu se cunoşteau; se văzuseră doar în vizitele pe care poate distanţa impusă de serviciul tatălui prin diverse garnizoane, le făcuse atât de rare. Iar părinţii ei, preferaseră să-şi crească singuri copiii… poate din motivul pe care acum, Ana avea să-l descopere treptat.

Sulina… primul lucru pe care l-a simţit a fost mirosul mării. Umed, sărat şi atât de pătrunzător, încât dădea impresia că între maluri se legănau nu undele apei ci spinările unor uriaşe bancuri de peşti, al căror miros dus de adierea răcoroasă a serii, îmbiba totul.

Fluviul pufnea leneş vălurindu-şi trupul lat ce se strecura cu greutatea-i uleioasă printre maluri. De-o parte şi alta a ţărmurilor, ca un şir nesfârşit de copii alergând împreună cu el către mare, căsuţele se-nghesuiau unele în altele, arătându-şi cu sfiala ferestrele, străzilor fără de nume. Căci aici, cele câteva străzi erau doar numere: întâia, a doua, a treia…doar localnicii mai ştiau dacă exista şi o a şasea.

Bunica Daria – aşa o chema - locuia pe partea stângă a Dunării în mersul ei spre vărsare, în zona denumită - Prospect. Nu ştia ce înseamnă, dar în auzul ei, denumirea răsuna solemn. Acea parte de mal - la care ajungeai numai după ce treceai cu ceea ce localnicii numeau barcaz, fiind nevoiţi să aştepte până când de pe cealaltă parte a malului se găseau pasageri pentru ca barca să nu facă o cursă în gol - era tăiată de canale prin care apa Dunării se scurgea în balta ce se întindea în spatele celor două străzi, câte avea oraşul pe malul său stâng.

Peste canale, se arcuiau poduri de lemn, prin scândurile cărora Ana, oprindu-se, putea să vadă sub paşii săi temători, cum apa se învolbura bolborosind în jurul pilonilor, smucind puternic bărcile acostate în apropiere şi-apoi se desprindeau aruncându-se-n vad în jucăuşe cercuri rotitoare, ca să curgă apoi lenevindu-se mai departe, spre balta ce se ghicea a fi foarte aproape în spatele caselor, din care seară de seară, un adevărat concert de broaşte, se făcea auzit acompaniindu-i somnul.

Din loc în loc, şirul de case era întrerupt de câte un maidan cu nisip - locul de joacă al copiilor mai mici în zilele senine. Iar din mal, coborau ici şi acolo spre Dunăre, trepte la care opreau bărcile localnicilor din această zonă. Casa bunicii, era în apropierea celui de-al doilea pod, umbrită de doi duzi înalţi, cu intrarea dinspre stradă închisă. În timp, a aflat că pe vremuri, bunicul încercase să ţină acolo, în camerele dinspre stradă, o prăvălie. Acum, uşa era zăvorâtă cu un lacăt si portiţa scundă de la intrare era închisă.

Gardul dinspre curtea propriu-zisă, înalt, nu permitea privirilor să vadă prin el. O alee străjuită de flori care creşteau mai greu la umbra bolţii de viţă de vie ce o acoperea, conducea

către cele două intrări în casă. Două dintre camere, cele care aveau şi ieşire separată spre stradă erau goale. Acolo, paşii aveau ecou…

Într-una din camere, de tavan atârna un cârlig mare al cărui rost - avea Ana să afle - era să ţină un leagăn. Şi întrebării mute din ochii ei, i se răspunsese că în urmă cu… ani… cuvântul cădea ca un fluture mort prin lumina ce se strecura cu greu prin obloanele închise, în urmă cu ani, acolo locuise în gazdă o familie cu un copil. Ana încercă să-şi imagineze un fel de copaie în care se făcea aluatul, legănându-se în mijlocul camerei şi-n ea un prunc grăsuliu, agitându-se, înclinând-o, gata-gata să cadă peste margini. Sau chiar…?! Şi privirea se răsucea nemulţumită de gol şi întâlnea sprijinit de un perete…sicriul.

Era o cutie mare, mirosea frumos a lemn dat la rindea şi a lac şi… bunica se grăbise să o asigure că sicriul avea pregătite şi cearceaful şi faţa de pernă şi chiar… arătau aşa ciudat cipicii aceia de pânză albă, aproape satinată în mâinile bunicii…

Erau pregătiţi deja pentru bunicul, când s-ar fi întâmplat să moară, pentru că el, era mai în vârstă ca bunica. În cea de-a treia cameră dinspre stradă, a văzut pentru prima dată icoanele. Erau aşezate pe o măsuţă, în colţul dinspre răsărit, sprijinite de peretele pe care două ferestre priveau continua curgere a Dunării spre mare.

Păreau două uriaşe tablouri din care priveau chipuri cu o expresie severă, dar cu ochi plini de adâncă tristeţe. Şi mâinile acelea delicate, prelungi, aproape imateriale, cu cele două degete întinse în prelungirea lor… mâini-penel în aşteptare... Sfârâind uşor, candela aprinsă-n fiecare seară, împrăştia în odaie o lumină ca un zbor de efemeridă.

În faţa icoanelor, seară de seară şi în zilele de sărbătoare, bunica îşi punea dinainte un fel de pernuţă şi cu mătăniile în mână, îşi începea penitenţa, rugându-se îndelung, pe şoptite, repetând, repetând de zeci de ori acel: Господи помилуй, Господи помилуй, Господи помилуй… cu o tensiune în glas care o contraria.

Ştia că acel cuvânt, însemna Dumnezeu. Oamenii foloseau uneori acest cuvânt, mai ales când erau iritaţi; era modul prin care îşi manifestau nemulţumirea, sau supărarea, dar… nu înţelegea de ce bunica îi cerea seară de seară iertare. Cu ce putuse ea să greşească? Doar şi la masă, nu era îmbucătură înaintea căreia să nu-şi facă semnul crucii. Pe ea, bunica nu o punea să se roage, dar o învăţase să-şi facă semnul crucii. Cu două degete. Pe celălalt mal, la cealaltă bunică – Ştefana - mama tatălui, căci stătea cu rândul, când la o bunică, când la alta, i se spunea să se închine cu trei degete. Ba chiar o învăţaseră şi Tatăl nostru. Dar la biserică au dus-o rar; de două sau trei ori în toată perioada cât a venit în vacanţe prin Sulina. Nici nu şi-ar fi dorit. Acolo era doar înghesuială în care simţea că se pierde, babe care o cercetau cu interes pe care-l simţea mai mult sau mai puţin simulat şi plictiseală. Totuşi Ana nu punea prea multe întrebări celorlalţi şi în general căuta să le facă pe plac pentru că ştia că este mai bine să nu-i superi pe cei mari.

Liniştea din casa bunicii, părea să se joace de-a v-aţi-ascunselea, întreruptă doar de năvălirea la intervale regulate a larmei bătăilor de pendul, pentru ca apoi să o auzi numărând iarăşi cu acelaşi tic-tac monoton ce părea să caşte, printre florile peste care cu fereală păşeau căprioarele din tablourile bucolice, brodate pe peretarii prinşi în ţinte lângă pat. Şi-n pacea adâncă, Ana auzea cum târşindu-şi paşii de pluş, se furişa tot mai aproape tristeţea. O tristeţe adâncă, ce se lipea de pereţi ca o mâzgă, ce speria până şi muştele ce îndrăzniseră să se aventureze pătrunzând în încăperi, atrase de răcoarea camerelor, pentru că în liniştea în care parcă şi firele de praf încremeneau neîndrăznind să zboare, bâzâitul lor răsuna asurzitor.

Degeaba aducea bunicul cu barca ierburi de baltă şi mentă, multă mentă, pe care sub privirile uimite ale Anei, o împrăştia într-o anumită zi de sărbătoare pe podelele de scândură ale casei, de începea să miroasă toată ca o grădină… tot avea impresia că se află pierdută în interiorul unei cochilii, în care timpul ca un abur, se răsucea lent, după legi neînţelese.

Şi când bunica părea să adoarmă făcându-şi somnul de după-amiază, se apropia de fereastra dinspre Dunăre, aproape că devenea una cu ea, privind lung spre casa de pe celălalt mal, unde stătea mătuşa, sora tatălui, care avea trei copii de vârstă apropiată cu a ei şi care cu siguranţă nu erau claustraţi în casă la ora prânzului pentru odihna obligatorie. Nu ştia, dar avea să afle curând, că bunica o urmărea cu gelozie crescândă pe sub gene, nemulţumită că nepoatei nu-i place să stea cu ea şi preferă compania verişoarelor şi-a fratelui lor.

Într-o zi, conflictul mocnit dintre ele, a izbucnit. Profitând de faptul că era la mătuşă, când bunica Daria împreună cu bunicul a venit cu barca ca să o ia pentru a petrece o săptămâna şi la ei, s-a ascuns, rugându-şi verişorilor să-i spună că ei nu ştiu unde este ea, lucru cu care aceştia s-au învoit cu mare bucurie. Şi aşa au şi făcut. I-a auzit cum i-au spus bunicii minciuna şi apoi a auzit şi tăcerea care a urmat.

Apoi bunica a cerut să vorbească cu mătuşa – care se prefăcuse că n-a auzit soirea bunicii în curte şi trebăluia pe undeva prin bucătărie - şi fireşte că ea, deşi iniţial se învoise tacit printr-un râs scurt cu şotia copiilor, nu a mai putut susţine minciuna şi Ana a fost nevoită să iasă şi plece cu barca… dincolo.

Cât a ţinut drumul, s-a auzit doar clipocitul apei şi într-un fel, Ana s-a bucurat că a scăpat de ceartă. Mai târziu, bunicul, cel care tăcea mai tot timpul şi se mulţumea să facă ce-i cerea aceasta: piaţa - pe malul celălalt, drumuri cu barca, mici reparaţii, a găsit un moment când bunica nu era prin preajmă şi dintr-o dată… a prins glas, rugând-o să nu o mai supere pe bunica, pentru că este bolnavă şi suferinţa nu-i face bine şi – a afirmat el spre marea surpriză a Anei – pentru că ea te iubeşte.

A meditat un pic la această ciudată manifestare de iubire a bunicii, cam plină de cicăleli şi admonestări şi apoi, mintea ei s-a apucat să măsoare sucind pe toate părţile şi reconsiderând într-o nouă lumină, tot ceea ce crezuse până atunci că ştie despre bunicul.

Şi încet, încet, începea să înţeleagă că tăcerile bunicului privite de ea până atunci, doar ca apărări ale unei fiinţe slabe – aşa ca ea - în faţa gălăgioasei şi capricioasei bunici, nu erau decât o acceptarea plină de înţelegere şi iubire a slăbiciunilor ei. Pentru prima dată, Ana se întâlnea cu iubirea matură, iubirea adevărată, care nu cerea nimic pentru sine.

Şi de atunci, privirile ei, îi urmăreau cu uimire şi respect silueta înaltă dar adusă de spate, de parcă se ferea să nu lovească cu capul pragul scund al uşilor, mişcându-se întotdeauna fără grabă, de parcă s-ar fi plimbat, întotdeauna îngrijit, întotdeauna pus la patru ace, cu pălărie şi baston când ieşea în oraş, spre deosebire de bunica - despre care aflase mai târziu că fusese cochetă doar în tinereţe, de nu ieşea nici la poartă ne-rujată – şi pe care de atunci, începuse să o privească cu curiozitate amestecată cu o timpurie invidie feminină.

Bunicul… Bunica… Cât de puţine amintiri avea despre ei… Despre bunica, cea mai clară imagine era cea de la trei ani; ea si bunica într-o vale (mama i-a spus odată că era un parc) la Turnu-Severin. Este toamnă şi din două frunze aurii de castan îşi face o brăţară. Mulţumită îşi priveşte bunica şi o roagă sa-i mai arate o dată singurul ei dinte de aur, pe care aceasta îl plimbă peste buza de sus, dintr-o parte a gurii într-alta şi dintele sclipeşte aşa de frumos în lumina soarelui şi o face să râdă… Iar despre bunicul, îşi aminteşte doar prezenţa aceea atât de agreabilă şi de tăcută.

Acum, când priveşte în urmă şi se gândeşte la bunici, vede că au rămas înregistrate pe pelicula memoriei doar două siluete mai degrabă cenuşii, cu feţele neclare. Dar undeva, au rămas întipărite pentru totdeauna sentimentele legate de ei. Sentimente care o leagă şi-acum cu fire invizibile de tot ceea ce-au fost ei. Sau poate că nu există nici un fir…Poate că ei n-au plecat nici în pământ, nici în cer, ci au rămas pentru totdeauna undeva în adâncul fiinţei sale. Poate că ei de fapt continuă să existe… undeva, aproape… poate că ei… sunt ea!

De câte ori n-a zâmbit recunoscând în ea umorul incisiv al bunicii sale, hachiţele ei, spaimele ei…simţul estetic al bunicului, care se manifestase încă din copilărie şi o făcea ca şi acum să-şi amintească culoarea şi textura materialelor rochiţelor pe care mama, pricepută la croitorie i le cosea…

Când moare omul, este bine să fie lăsată iarba să crească peste mormânt, să nu se mai cunoască unde a fost îngropat… - aşa spunea bunica.

Îşi aminteşte cum, atunci când se mărise, pe la zece ani, avea voie deja să meargă la plajă cu verişoarele. Şi drumul trecea printre cele două cimitire ale oraşului, despărţite între ele doar de drumul spre mare. La început, le arunca din mers priviri doar cu coada ochiului, în vreme ce picioarele lipăiau prin nisipul fierbinte, fin ca o pulbere, grăbite să ajungă la mare.

Uneori însă, copiii se mai opreau puţin la marginea scundelor garduri văruite-n alb, care înconjurau locurile… de veci – întotdeauna o mirase acest cuvânt ce îndrăznea să sfideze pulberea, pentru că doar ea este veşnică - şi verii, începeau să împărtăşească din puţinul pe care la acea vârstă îl ştiau, despre istoricul cimitirului. Dincolo de gard, pe mormintele înnisipate, se puteau vedea urmele şerpilor de apă, sau uneori se întâmpla chiar să-i zărească sorindu-se nepăsători de privirile copiilor, parcă atenţi şi ei la poveştile despre englezoaica ce se înecase în mare, deşi tânărul ofiţer sărise să o salveze, ce aprindeau imaginaţia ascultătorului.

Soarele curgea ca mierea fierbinte peste pielea tânără, imună la arşiţă, peste cele două cimitire în care se învecinau înghesuindu-se în spaţiul atât de strâmt dintre ape toate naţiile: evrei, musulmani, greci, englezi, ruşi, români, italieni…Solul nisipos, neascultător, se tasa repede, nepăstrând pentru mult timp forma mormintelor şi nici verticalitatea crucilor şi a gărduleţelor despărţitoare, care dădeau să se plece ca nişte cheflii într-o rână. Şi iarba… iarba care creştea aşa înaltă şi generoasă, gata să acopere în mângâierea undelor sale foşnitoare, toate urmele celor trecuţi prin această lume.

Mormântul bunicii, l-a văzut doar o dată, la câţiva ani de la moartea ei. Murise înaintea bunicului, chinuită de acea necruţătoare boală. Dar la mormânt era atâta linişte… Şi crucea pe care totuşi mama i-o pusese, dădea deja semne că nu avea prea mult să mai rămână în picioare. Mormântul bunicului nu l-a văzut niciodată. N-a mai trecut prin Sulina.

Poate pentru că simţea că Sulina fără bunici, nu mai însemna nimic. Rămăsese acolo doar un petic de pământ între ape şi cer, unde printre vuietul mării şi şuierul subţire al vântului, se auzea foşnetul ierbii crescând. Şi parcă rătăcind prin văzduh, întrebările cărora Ana încă nu era sigură că le putea răspunde cu certitudine: De unde venim? Unde ne-ntoarcem?

Tania Nicolescu (Tulcea)

 

MARIA

Din negura vremii în clipa târzie,

Străluceşti ca o stea, prea bună Marie.

Copil sărman ajuns printre străini,

Floare de crin, crescută între spini.

 

Seninătatea-ţi şi credincioşia,

Mi-au luminat din plin copilăria.

Glasul blajin îmi mai răsună-n minte,

Citind din Scriptură cuvintele sfinte.

 

Cu tine în genunchi la margine de pat,

Domneasca rugăciune am învăţat.

Setea ne-ai potolit cu apă vie

Prea blândă şi înţeleaptă Marie.

 

Bărbatul dispărut în plin război,

L-ai aşteptat o viaţă să vină înapoi,

Cu dragoste şi întru curăţie

Gingaşă floare albă din câmpie.

 

Nu ai ţtiut de-i viu şi va veni acasă,

Sau mort printre străini în luptă nemiloasă,

Dar inima ta sfântă şi veşnic iubitoare,

L-a aşteptat cuminte, duioasă, răbdătoare.

 

Întreaga ta viaţă ai jertfit deplin,

Pe altarul dragostei părintelui divin

Şi ai împărţit la toţi cu simplitate,

Din sufletu-ţi de aur, bunătate.

 

Tu ai luptat aici lupta cea bună,

Şi acum când eşti cu Domnul împreună,

În locul pregătit în veşnicie,

Cununa meritată porţi, Marie!

 

TAINA PRIMĂVERII

În orice mugur şi în orice floare,

Ce se înalţă dezbrăcaţi de tină,

E învierea Lui, triumfătoare,

Şi izbucnirea vieţii, spre lumină.

 

Împărtăşiţi din unicul izvor,

Ce curge-n valuri de lumină lină.

Toţi, mistuiţi de-al veşniciei dor,

Doar unda lui cerească ne alină.

 

Din pumnii Săi de cuie-nsângeraţi,

Sorbind răcoarea sfânt-a învierii,

De patimi grele, robi, descătuşaţi,

Vom înţelege taina primăverii.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)

 

DOR

Te-am visat, iubită mamă.

Erai tânără...

Şi de frumoasă.

 

Te-am visat, dragă tată.

Erai vesel şi admirai

Merele roşii date în pârg.

 

Eram cu toţii

În jurul mesei, pe butucii

Rânduiţi drept scaune.

 

Ceşcuţele cu cafea aburindă,

Feliile de cozonac

Şi poveştile bunicilor.

 

M-am trezit cu ochii în lacrimi.

Mi-e dor de voi,

Mi-e dor de grădina casei,

Mi-e dor de copilărie...

 

PE LITORAL

(Secvenţă haiku)

La malul mării

numărând pescăruşii –

ţipete în zori

 

Raze de soare –

marea aduce la mal

alge verzi şi scoici

 

Castele de nisip

înălţate de copii –

muncă şi vise

 

Cer fără nori –

un zmeu se zbate în vânt

deasupra plajei

 

Furtuna în larg –

meduzele derutate

se-apropie de mal

 

Copii curioşi

şuşotesc lângă pescar –

o plasa goală

 

Poveşti pescăreşti

la focul de tabără –

cartofi în spuză

 

OCHII TĂI

Ochii tăi au culoarea mării…

Albaştri, când cerul e senin,

Verzi, când răsare soarele,

Gri, când e furtună.

 

Da, ochii tăi au culoarea mării…

Maria Tirenescu (Cugir – Alba)

 

DACĂ AŞ FI FOST ÎNGER PAZITOR...

(fragment)

- Ridică-te femeie, ridică-te! Să mergem!

Vocea blândă, dar fermă făcu, din femeia cu minţi rătăcite, un bun ascultător. Sprijinindu-se de tulpina firavă a migdalului, protejându-şi genunchiul, se ridică greoi. Copila o acceptase şi se suportau reciproc, trăindu-şi vieţile în două singurătăţi unite.

- Cine eşti? întrebă apatic.

- Rafaela - răspunde copila, ţintuind-o.

Pentru localnici, ea era minunea.

- ... îngerul tău pe pământ – reluă Rafaela, alergând zglobiu pe lângă femeie.

Fragilă ca un fluturaş, alerga cât era ziua de mare, de-a lungul şi de-a latul văii. Nimerise în această aşezare, între aceşti oameni, cu totul şi cu totul întâmplător. Cele câteva case, pustiul şi sărăcia, în niciun caz, atracţie turistică, devenise căminul Rafaelei. În anotimpuri calde, când adierea vântului plimba aromele florilor şi cele ale pădurii înspre vâlcea, înmiresmând-o edenic, era o reală ispită. Rafaela îşi trăise primii ani ai copilăriei, într-un continuu mister. Monoton şi după legi străvechi. Zapada se grăbise să cadă, în anul în care ea şi caravana circului fuseseră nevoiţi să ierneze. Se povesteşte că, trupa aceea ciudată dispăruse într-o noapte, aşa cum şi venise. Întîmplarea trecuse aproape neobservată, un alt fapt incredibil estompase plecarea circarilor: preotul îşi pierduse ambii copii, într-un straniu accident. Găsirea copilei, rătăcind şi plângând, în locul gol, abia părăsit, nu li s-a părură un fapt ieşit din comun. Îndăratnicia copilei, nesupunerea, îi scosese din minţi.

- Dacă, nu-şi astâmpără plînsul şi îndărătnicia, o vom duce în pădure. O lăsăm acolo. Să se înţeleagă cu fiarele.

De parcă ar fi înţeles ameniţarea, Rafaela se retrăsese în braţele femeii cu mintea rătăcită. Singura care-i acceptase toanele şi scâncetul necontenit. Văzându-le împreună, sătenii le întoarse spatele, lăsându-le în voia Domnului. Timpul trecea şi Rafaela creştea. Nimeni nu se mai sinchisise de cum îşi petrecea copila timpul. Pe nimeni nu mirase modul diferit de a vorbi, sau de a se comporta. Un copil străin între ei şi-atât. Vorbeau cam aceeaşi limbă. Alte cuvinte, alte sensuri? Cui îi păsa? Hainele şi mersul, altfel. Şi? Rafaela mergea în vâfurile degetelor de la picioare. Îşi legăna braţele, ca într-un dans al lor, desenând. Cânta cuvintele, eliberându-le întregi, rotunde, armonioase. Şi când nu dansa, alerga ori, culegea braţe imense de flori. Dumnezeu ştie ce făcea cu ele. Curiozitatea o mânase să afle de ce are părul galben şi ochii albaştri, iar cei din jurul ei au părul, ochii şi tenul altfel decât ea. Întrebări fară răspuns. Din năframa găsită în cufărul vechi, şi-a croit o rochie. Cine a învăţat-o să brodeze, sau, de unde ştia o grămadă de alte lucruri?

- Am visat, spunea ea simplu... Visul mă învaţă ce sa fac. Visez cum trebuie să mă comport – ce flori s-adun, unde să le aşez... murmura, ridicând din umeri. Sau, le ştiu din lumea din care vin. Mă învaţă îngerul meu păzitor.

Femeia a tresărit. A privit-o atent:

- Cine eşti - a întrebat femeia cu vocea sugrumată de nevorbă. Ce vrei de la mine... Mă urmăreşti ca o umbră...

- Poate, sunt şi eu un înger păzitor, cine ştie – a răspuns fetiţa.

- ... fiecare avem un înger păzitor - a asigurat-o Rafaela, cuprinzându-i mâna.

Femeia se îndepărtă, ocolind răspunsul, ocolind privirea de foc a copilei. Adierea îi înfoia rochia, iar copila, cu braţele ridicate lateral, mergea cu spatele murmurând cuvinte numai de ea ştiute...

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)


 

ATITUDINI

LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!¹

...În România lui Băsescu, orice vrea Băsescu - se face, orice nu vrea Băsescu - nu se face... - ...DAR, ORI DE SE FACE, ORI DE NU SE FACE, FĂCUTUL ŞI NEFĂCUTUL DUC TOT SPRE DISTRUGEREA, PROGRESIV-ACCELERATĂ, A ROMÂNIEI!

...Pluteşte o vrajă rea, asupra acestor tărâmuri, de la Dumnezeu binecuvântate, iar după/”apud” Băsescu, blestemate – blestemate la împietrire şi întunecare de moarte.

...Există, în Neamul Românilor Zalmoxieni şi Hristici, un Dans al Soarelui (şi, implicit, întru Lumina Învierii şi Mântuirii prin Hristos!), numit CIULEANDRA. Comanda Purificării Chtoniene este: DOUĂ FIRE, DOUĂ PAIE,/LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!

„BĂTAIA” este „piciorul funcţional-ritualistic” al DANSATORULUI SACRU/SFÂNT GHEORGHE, care, precum SULIŢA Sfântului Militar, va străpunge „balaurul” întunericul pământului, eliberând, în mod egal, LUMINA şi VIAŢA-FERTILITATEA. Credem a fi venit vremea să reactualizăm comanda acestui STRĂVECHI cântec/dans purificator şi eliberator spre/întru Lumină: „LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!”

...Iată ce spune un Raport C.I.A., din 1 octombrie 2010 – cf. www.romanialeaks.org, reluat în ziarul Tricolorul, nr 2076 – 29.01.2011: Scăderea pensiilor militarilor poate duce la revolta întregii Armate Române Sindicatul militariilor in rezerva si disponibilizati cheama la revolta Situaţia Poporului Român este dramatică, la limita supravieţuirii. Orice scînteie poate să aprindă incendiul, oriunde. Depinde de unde vine scînteia. Cînd Armata cheamă trimiterea clasei politice la puşcărie, revoluţia este la doi paşi. Militarii cheamă direct la solidaritate în vederea unei noi revoluţii şi pedepsirea preşedintelui Băsescu şi a clicii de la Putere. Ofiţerii disponibilizaţi reprezintă un pericol terminal şi pot pune baza unei revolte a întregii Armate Române. Încă din anii ’90, în numele modernizării Armatei, cerută de alinierea la exigenţele armatelor statelor NATO, au fost desfiinţate mari unităţi, unităţi militare tradiţionale, categorii întregi de forţe ale Armatei. Zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri au fost disponibilizaţi. În paralel, prin decizii de natură „economică”, a fost trecută la fier vechi o întreagă industrie militară, ca urmare au fost condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialişti de înaltă clasă, împreună cu familiile lor. În 1989, Armata avea 235.000 de militari activi: generali, ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În 2007, ajunsese la cca. 75.000 militari, iar pentru 2015 numărul acestora se va diminua la 65.000. Au dispărut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizării Armatei: în anul 1998: 36.500 ofiţeri; la 31.12.2003: 14.252 ofiţeri; la 31.12.2009: 11.250 ofiţeri. Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatică transformare în anii de după decembrie 1989!

CIA: 80.000 DE REZERVIŞTI SÎNT O FORŢĂ EXTRAORDINARĂ, CARE POATE SCHIMBA ECHILIBRUL POLITIC DIN ROMÂNIA. PREZENŢA ACESTORA ALĂTURI DE POLIŢIŞTI ÎN MIJLOCUL MASSEI DE DEMONSTRANŢI VA DUCE LA CĂDEREA REGIMULUI ACTUAL, CARE NU MAI ARE LEGITIMITATE SAU SPRIJIN POPULAR. SINGURA PROGNOZĂ SAU SINGURUL SCENARIU PENTRU ROMÂNIA ESTE O REVOLTĂ POPULARĂ

Tensiunea în Armata Română este un grav motiv de îngrijorare pentru cancelariile vestice. O revoltă în Balcani ar fi o lovitură pentru NATO. Nu demult, peste capul Departamentului de Stat, preşedintele Obama a semnat un ordin secret către CIA, numit „Stabilizarea României“, care trebuie citit invers. Politica de dezbinare a lui Băsescu, în loc să atenueze tensiunile în zona militară, le accentuează. Prezenţa militarilor în uniformă, chiar în rezervă, în mijlocul unor largi manifestaţii ale populatiei profund nemulţumite, va pune pecetea finală pentru acest regim.

...Dar Armata (...care Armată? - ...prin generalii ei reumatici şi prea degrabă sinucigaşi, deveniţi... mercenari: totuşi, înainte de a se sinucide, ei/ofiţerii superiori de Armată sunt, sau erau educaţi, în orice armată a lumii, să-i UCIDĂ PE INVADATORI ŞI PE TRĂDĂTORI!!!) – a mârâit, a fâsâit din fălcile-i grase...şi s-a culcat, la loc... Sau, cel puţin, aşa ni se pare: poate că nu avem noi suficiente informaţii, din interiorul Ei eroic...! – şi, deci, s-ar putea să fie nevoie să ne cerem scuze! Noi, cu toată bucuria, ni le cerem de pe-acum, dacă discreţia a fost singurul impediment, în calea înlăturării Cârmuirii Tiranic-Criminale a României Contemporane!

...Se poate, însă, şi altceva. Poate că C.I.A. vrea să-şi „bage” (prin astfel de aţâţări la rebeliune), tot mai adânc, „coada”, în România (de parcă ar mai fi rămas loc de...”băgat” ceva, în România asta vulnerabilizată, din toate direcţiile!), cum o tot face C.I.A., din 22 decembrie 1989 încoace. Poate că C.I.A. vrea să-l stimuleze, prin oficina spionajului americano-englezo (MI6)-chinezesc (Serviciul de Informaţii Computerizate - Wikileaks), pe Băsescu, să se supună total şi să transforme, definitiv, România, în colonie americană.

Puţin ne interesează, în contextul actual, când România este, deja, vândută „cu bucata” ori „la pachet” (după caz şi împrejurare), cui se scoală mai de dimineaţă (până şi... Kazahstanului!). Nu infiltrarea şi neutralizarea totală a Serviciilor Secrete Româneşti, de către cele străine (americano-maghiare şi ruseşti, în primul rând!), de 21 de ani încoace, ne îngrijorează (la ce ne-ar îngrijora, când faptu-i fapt şi nu-l putem nega, nici contracara eficient?!), ci faptul că TOŢI GUVERNANŢII ROMÂNI, DE 21 DE ANI ÎNCOACE, AU PERMIS ACEASTĂ PARALIZARE TOTALĂ A FORŢEI DE REACŢIE A ROMÂNIEI – FIE EA ŞI NUMAI MORALĂ!

...LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

...Indiferent cum s-au numit partidele guvernatoare de Românie, ele au trădat şi supus jafului şi distrugerii sistematice, un stat care ar fi putut şi ar fi avut dreptul istoric să fie în fruntea Europei.

...Pe noi nu ne interesează că Wikilieaks-ul spune: Prezenţa militarilor în uniformă, chiar în rezervă, în mijlocul unor largi manifestaţii ale populatiei profund nemulţumite, va pune pecetea finală pentru acest regim – pentru că, tot datorită Marelui Licurici (prin expresia lui cea mai agresivă şi ticăloasă, N.A.T.O.), România nu mai are Armată! Mercenarii nu înseamnă Armată Naţională: mercenarul o taie şi pe maică-sa, pentru “un pumn de dolari” – sau…”pentru câţiva dolari în plus”! Noi ascultăm vocile “sotto”, care scrâşnesc, fără …”ajutor american” – nu că “ar fi bine” şi că “ar trebui”: de câteva săptămâni încoace, se aud scrâşnete care nu vorbesc nici de Opoziţie (o jalnică fantasmă, care numai ea se ia în seamă pe sine…!), şi nici nu mai ştiu să folosească modul condiţional optativ, ci (DOAR!) prezentul indicativ: “TREBUIE să-i nimicim pe nemernicii/bandiţii ăştia!” “NEMERNICII/BANDIŢII ĂŞTIA” însemnând, deocamdată, doar Băsescu şi PDL-ul, dar, în viitor, e foarte posibil ca, dacă nu-şi bagă coada Scaraoţki de Washington (ceea ce, vorbind lucid, este o imposibilitate absolută!) – să se refere la orice partid trădător, pentru că a guvernat România, împotriva interesului ei naţional, spre desfiinţarea (geografică şi morală) a României şi a poporului românesc.

…Noi ştim că globalizantul secol XXI întoarce lumea în secolele XVII-XVIII: din nou, avem de-a face, în lume, cu Dictatura Negustorilor-Zarafilor (“iluminiştii/iluminaţii” satanici), care vor să desfiinţeze orice graniţe, în calea comerţului lor de tip sclavagist, cu preţul desfiinţării naţiunilor şi popoarelor – şi să desfiinţeze orice credinţă religioasă autentică (în special, creştinismul-ortodox, pentru că are, prin natura sa, componenta naţionalistă), pentru a reinstaura, contra Lui Dumnezeu-Cel-Viu – Cultul Viţelului de Aur. Noi ştim că această mişcare globalistă este sprijinită şi chiar condusă de duşmanii, de 2000 de ani încoace, ai creştinismului Iubirii şi Păcii/Armoniei Duhului Umano-Divin: poporul (ajuns extrem de heteroclit, în componenţa sa, dacă n-ar exista comanda de la “cei 100% rasă pură”, NAZIŞTII SIONIŞTI AI LOJEI “B'NAI B'RITH”) al aroganţei extreme (şi al violenţei genocidice-“terrocidice”), poporul urii şi al răzbunării.

…Când Tiranul Pisistrate (560-527 a. Ch.) a vrut să desfiinţeze democraţia atheniană, de tip Solon (640-560 a. Ch.) ori (mai târziu) tip Pericle (490-429 a. Ch.), i-a dezarmat pe athenieni, obligându-i să-şi lase armele, la poalele unui deal, Acropole: “Pe când trecea în revistă oamenii înarmaţi, în curtea templului Doiscurilor, a încercat să ţină poporului o cuvântare, însă vorbi dinadins încet. Cum oamenii strigau că nu-l aud, el i-a îmbiat să se suie pe coasta Acropolei, ca să-l audă mai bine. Şi pe când el continua să-şi ţină cuvântarea, oameniii puşi de el luară armele pe care ascultătorii le lăsaseră jos, le închiseră în încăperile vecine cu Teseionul şi, venind, dădură de ştire, în ascuns, lui Pisistrate, de cele întâmplate. Acesta, după ce-şi isprăvi cuvântarea, spuse şi cele întâmpate cu armele, adăugând că poporul nu trebuie nici să se mire, nici să fie abătut, ci să se ducă, fiecare, să-şi vadă de treburile lui, că de ale statului va avea el grijă, de toate!” (cf. Aristotel, Statul Athenian, Antet, p. 34).

“FIECARE, SĂ-ŞI VADĂ DE TREBURILE LUI, CĂ DE ALE STATULUI VA AVEA EL GRIJĂ, DE TOATE!”

Scurt şi cuprinzător! Şi, măcar, Pisistrate iubea Athena, şi chiar a dus grija athenienilor… mă rog, în felul său tiranic… - …nu ca Băsescu, care îi URĂŞTE, din fundul fierii lui, şi pe români, şi România!!!

LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Noi suntem primii care recunoaştem că Parlamentul Românei e groaznic de schilod, dar, fără Parlament (fără reprezentarea, fie şi teoretică, a voinţei poporului) nu poate exista democraţie. Or, Tiranul Băsescu, Premierul României (sic!), chiar dacă nu l-a desfiinţat “de jure”, l-a desfiinţat “de facto” – ŞI-L URĂŞTE (tot atât, fireşte, cât îi urăşte pe românii reprezentaţi, ca vai de lume, de Parlament – şi România!!!! Asta, de când a fost suspendat, în 2007, de către cei… 322!!!

Toate legile de interes major naţional eludează Parlamentul şi sunt… ASUMATE DE GUVERN, ADICĂ DE TIRANUL PLIN DE VENIN!

Dispreţ şi ură faţă de singura instituţie care garantează (în şoaptă, e drept!) democraţia, deci, dispreţ şi ură faţă de acest popor român, care a fost BUN, când Tiranul putea să facă “baie” într-însul, adică să-l prostească şi să-l manipuleze cum voia, care, acum, NU E BUN, pentru că îi strigă, chiar prin reprezentanţi ai instituţiilor de ordine şi represiune, ale M.A.I. (…zeci de mii de oameni, cu lefurile tăiate şi aruncaţi în şomaj şi-n disperare!): IEŞI AFARĂ,/JAVRĂ ORDINARĂ! Şi, dacă nu e “bun” de făcut “baie” în el, “rade-l”! “RADE” POPORUL ROMÂN ÎNTREG, cum i-a “ras” pe toţi cei ce au avut tupeul să-l contrazică pe un golan ordinar, o puşlama împuţită, un măscărici penibil - ajuns, prin masiv sprijin extern şi prin masivă trădare internă (numai aşa au fost posibile REVOLUŢIILE PORTOCALII, oriunde s-au desfăşurat ele, din Ucraina în Kârgâstan!). Nu ne împuiaţi capul cu “fecioria” liberală: liberalii au fost complotişti cu “democraţii” (“părăsiţi” de Neulander, pentru a fi preluaţi de… Braunovici!), împotriva interesului naţional, impunând un monstru şi un infractor (răspunzând, astfel, cu o servilitate greţoasă, la comanda Marelui Licurici, care avea nevoie să distrugă “terorismul”, din care “terorism” să ţâşnească… TOT PETROLUL TERREI!), la conducerea României. Nu ne referim, aici, la “Dosarul Flota”, pentru că… nu deţinem dosarul (decât în forme neoficiale!). Dar deţinem dovezile (oficiale!) ale complicităţii lui Băsescu, cu Iliescu, la mineriada din iunie 1990!

LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Nu ne interesează nici beneficiile sau…maleficiile “regionalizării” administrativ-teritoriale (dacă ar fi să judecăm în termeni excesiv simplificaţi, “regionalizarea” lui Băsescu, din 2011, aduce, ca finalitate, cu “judeţizarea” lui Ceauşescu, din 1968: le ia ungurilor ”apa de la moară”- lichidând problema aberantă a “SZEKLERLAND/SZEKELYFÖLD/”ŢARA SECUILOR”, precum cealaltă împărţire administrativ-teritorială lichidase REGIUNEA MUREŞ-AUTONOMĂ MAGHIARĂ…! – dar las', că “jupânul” care l-a “fătat” pe europarlamentarul român Laszlo Tökes şi Partidul Civic Maghiar, ambii “foc” de activi în dezintegrarea/aneantizarea României, va găsi el o formă de monstruoasă târguială, ca să-i împace pe unguri, iar el să-şi continue “Ţiganiada” sa pustiitoare!!!) – ci faptul că destinul românilor se decide, parcă prin “pase” vrăjitoreşti, PE DEASUPRA CAPULUI ROMÂNILOR! Mereu şi numai - “PE DEASUPRA”!!!

…E, deja, mult prea mult: pe 8 martie 2011, se puteau, deja, număra, 11 asumări ale Guvernului (citeşte: ale lui Băsescu!), asupra unor legi refuzate dezbaterii parlamentare, deci refuzate opiniei poporului român, trecute peste capul şi voinţa a 22 de milioane (sau câţi vom mai fi rămas…) de români. IMPUSE CU FORŢA: VREI, NU VREI, BEA, GRIGORE, AGHEAZMĂ!

…Birourile Camerelor au decis, luni, ca data la care guvernul îşi va asuma răspunderea în Parlament pe Codul Muncii să fie 8 martie. Procedura e simplă: dacă guvernul supravieţuieşie unei moţiuni de cenzură depusă ân termen de trei zile de la asumarea răspunderii, legea se consideră adoptată. De zece ori s-a prezentat până acum Emil Boc în faţa Parlamentului pentru a- şi asuma răspunderea pe pachete de legi. Codul Muncii va fi a 11-a lege organică adoptată astfel în ultimii doi ani – cf. www.ziare.com.

…Da, a ajuns ca înseşi problemele MUNCII din România – să nu trebuiască să-i mai intereseze pe români, consideraţi, deja, sclavi de plantaţii, robi la patroni! Pentru că, deşi s-a retras (LAŞ, MINCINOS ŞI TICĂLOS!) din acţiunea eficient-social-naţională (lăsându-i, faţă în faţă, fără protecţie, sau şanse de mediere socială, pe sclav şi stăpân!) - statul român a rămas cel mai mare patron…de fapt, cel mai neruşinat HOŢ DE DRUMUL MARE!!! Fură, “pe faţă”, ca ultimul criminal, şi de la copil, şi de la bătrân, şi de la bărbat, şi de la femeie…şi de la profesor ori medic, şi de la poliţist ori de la ultimul funcţionar de stat… - …până-i va stinge, pe toţi! - …atât de mare sunt ura faţă de Ţara şi Neamul, deasupra cărora “capitalele masonice”, Washington şi Bruxelles/Strasbourg, l-au fost pus să “troneze” - şi setea vampirică, ale lui Băsescu!!!

LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

...Băsescu zicea, în 2007, că, dacă vor ieşi, pe străzi, 5 milioane de români, se va retrage de la Preşedinţia României – altfel NU! Deci, această afirmaţie a lui (ca Preşedinte de Stat, deh!), ne apără în faţa consecinţelor penale (că azi, eşti arestat, cu tămbălău şi “MASCAŢI” de carnaval sabatic, numai dacă respiri pe nara neorientată spre Cotroceni sau spre DL!) ale următoarei afirmaţii: românii, care, deocamdată, doar scrâşnesc: TREBUIE să-i nimicim pe bandiţii/nemernicii ăştia! – să şi iasă în stradă, TOŢI, fără să mai aştepte Armata (dacă va ieşi şi ea, foarte bine – dar nu Armata, subordonată N.A.T.O./S.U.A., trebuie să mai decidă, ca în 1989, soarta României.

SOARTA ROMÂNIEI S-O DECIDĂ, ÎN SFÂRŞIT, ROMÂNII!!! SĂ TERMINĂM CU PUPATUL PAPUCULUI, PE LA ÎMPĂRAŢII SATANICI AI LUMII!

...LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Suntem poporul lui Zalmoxis şi al Sfinţilor Magi ai Kogaionului, al Lui Dumnezeu-Hristos (prin Sfântul Andrei, dar şi prin Prezenţa Directă şi Efectivă a Duhului şi Trupului Hristic, AICI, ÎN DACIA VALAHILOR!!! – după mărturia înseşi Columnei Traianice – cf. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană), suntem urmaşii demnilor şi DUMNEZEIEŞTILOR ÎMPĂRAŢI din Neamul Sfânt al Asăneştilor (Ioniţă I Kaloianes/CEL FRUMOS este recunoscut, ca împărat şi Patriarh, până şi de Papa Inocenţiu al III-lea, pe 8 noiembrie 1204!), precum şi ai Sfinţilor şi Martirilor Voievozi, Muşatini şi Basarabi…suntem urmaşii Sfântului Eminescu! Ducă-se dracului toţi trădătorii şi alogenii, care vor să ne răstălmăcească şi înjosească Duhul, precum vor agenţii străini de influenţă, numiţi spurcat (precum Patapievici) ori acţionând spurcător: Manolescu, Liiceanu, Pleşu etc.

Să nu îndrăznească toate liftele păgâne nu să se atingă de noi, dar nici, vorba românului, să ne sufle în borş măcar!

...LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Am răbdat nefiresc de mult.

Noi, românii, suntem un Neam atipic: dacă francezii fac câte trei revoluţii pe zi, cu rezultatul de… a se întoarce, mereu, la… ”vârful cozii” (ba chiar mai rău: pierzându-şi Dumnezeul, ca la 1789!), românii tac, privesc şi par a se fi tâmpit de tot, de atâta îndelungă chibzuinţă… - …când, ce să vezi, o dată la suta de ani, se ridică “mozacul” de român…şi schimbă cam tot ce trebuia schimbat: 1437-Bobâlna, îşi schimbă limba de cult, 1514 – prin Gheorghe Doja, arată că românii şi secuii înarmaţi sunt/pot oricând deveni spaima imperiilor (din nou!), la fel şi Grigorie Pintea Viteazul, pe la 1700… la fel şi “crăişorii” Horia, Cloşca ori Crişan, la 1784, “crăişorul” Avram Iancu, la 1848-'49… apoi, Domnul Tudor, care, prin martiriul său de la 1821, scapă Ţările române de hoţia fanariotă (din păcate, a urmat şi nu s-a sfârşit, încă, cea…neo-fanariotă!), “crăişorul”/Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, de la 1927 încoace, face lucrare sfântă, asupra Duhului Românesc (Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre - orgoliul – cf. Emil Cioran) …şi tot întru orientarea Neamului Românilor către Demnitate i-a ridicat Ion Antonescu, pe ostaşii-ţărani curaţi ai României - …şi tot pentru România Cea Sfântă, Mare şi Dreaptă a fost martirizat el, Mareşalul - pe care istoria slugilor îl uită, dar pe care istoria autenticilor români îl numeşte Ion Cel Mare – Ion Antonescu…asasinat la ordinele Moscovei, pe 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor (cu contribuţia decisivă a neisprăvitului rege “neamţ”, cu masiv sânge evreiesc, Mihai I de Hohenzolern-Siegmaringen…!).

…Trebuie să sune ceasul, acum, în 2011, pentru o nouă ridicare a poporului român, în necăjita lui istorie, pe care n-o poate evita totdeauna. S-a isprăvit cu… chibzuitul!

…LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Puneţi mâna pe arme, cum zice şi îndemnul Profetului ANDREI MUREŞANU: Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,/Viaţa-n libertate, ori moarte! strigă toţi…!!!

…Noi, subsemnatul, mărturisim că, din moment ce guvernanţii şi aşa-zisa “opoziţie” nu vor să ştie nici de noi, poporul român, nici de legile pe care ei înşişi le-au pritocit (multe, proaste! – dar, dacă-mi ceri tu mie, care nu le-am făcut, să le respect – păi, cu atât mai vârtos sunt obligat eu să-ţi cer ţie, CARE LE-AI FĂCUT, să dai exemplu şi să le respecţi PRIMUL, iar nu SĂ LE ÎNCALCI, CU DISPREŢ SUVERNO-TIRANIC, PRIMUL!!!) – mărturisim şi declarăm că nu ne mai supunem nici unui îndemn, nici unei legi “asumate” de Băsescu-Guvernul!!!

…LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…NESUPUNEREA CIVICĂ este singura alternativă pe care ne-a lăsat-o această şleahtă de nelegiuiţi şi trântori şi asasini (ce fac Daniel Funeriu, la MECTS şi/sau Cseke Atilla, la Sănătate, se numeşte GENOCID/ETNOCID!!!) care sunt, azi, în fruntea României, ca scroafa în copac! Noi, subsemnatul, am fi fost primul căruia să-i placă starea de armonie şi demnitate naţională! Dar, când vezi că vin nişte Neica-Nimeni şi te calcă în picioare, tocmai pe tine, care respecţi legea! – TOCMAI EI, CARE-O ÎNCALCĂ, GHIORLĂNEŞTE! – …ei bine, nu-ţi mai rămâne decât să devii “cetăţean”, în fine, adică Paznic al Cetăţii!... – şi cu dorinţa de a face rost de-o armă, cu care să-i trăsneşti “la mir” (în speranţa că pocnitura propriului dovleac o vor auzi…!), pentru că vorba noastră, a niciunuia dintre membrii Marii Frăţii a Neamului Român (22 de milioane…sau cam pe-acolo!) - nu ne mai este ascultată, în haosul creat de Satanele bolnave de logoree otrăvită, de minciună “gonflată” şi asurzitor chiuită, de narcisism şi de superbie!

…LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Trebuie, deci, nu doar să ieşim în stradă, ci să devenim chiar “milites”, oameni-luptători, pentru a ne apăra democraţia, atâta câtă am acceptat-o şi câtă o mai avem! Oricum, dacă ecumenismul naţional, propus de Codreanu, încă nu este o stare posibilă (din motive spirituale!) – “tirania” NU TREBUIE SĂ SE ÎMPLINEASCĂ ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE…din motive strict biologice, dacă vreţi: n-avem de gând să murim la comanda unor tâlhari de drumul mare! – ci când ne-o hotărî Dumnezeu sorocul.

…Încă ceva: NE ESTE GREAŢĂ DE OPOZIŢIA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ! Cum poţi să afirmi, precum Norica Nicolai şi alţi liberali, dar şi pesedişti, desigur, că “nu trebuie să-i vânăm pe cei ce-au guvernat înaintea noastră, când noi vom lua puterea în stat”?! Ba, din contra, nu eşti decât un complice nenorocit al trădării şi jafului predecesorilor guvernanţi…nu ai nicio credibilitate, că nu vei acţiona aidoma predecesorilor, dacă nu-i pedepseşti, pe predecesori, nu ca prigoană, ci ca act de justiţie NECESARĂ - pentru jaful, asasinatele şi trădările lor! Pentru ca să te creadă cineva “diferit” de monştrii dinaintea ta, trebuie să le recunoşti, legal şi public, calitatea de monştri! Nu te punem, noi, subsemnatul, să le tai capul – dar să-i judeci şi să-i condamni la confiscarea averilor furate şi obţinute din trădare de Ţară şi Neam – ESTE O OBLIGAŢIE MORALĂ!!! Prof. dr. Dan Brudaşcu, de la Cluj-Napoca, propunea expulzarea/surghiunirea, pe viaţă, a vinovaţilor de nelegiuiri şi trădări. Noi, subsemnatul, suntem de accord, dar cu o condiţie: să fie interzisă călcarea pământului sfânt românesc DE TOT NEAMUL LOR, ÎN VECII VECILOR! “Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă!” – şi am văzut asta, clar, prin “educaţia” amorală şi întru ticăloşie, a fetelor lui Băsescu, a băiatului lui Prigoană etc. etc. etc.

…Iar dacă ar încălca, sfidător (părinţii ori urmaşii), decizia creştină a expulzării, subsemnatul propunem să se renunţe la orice clemenţă: LA MOARTE CU TRĂDĂTORII!!! FĂRĂ MILĂ FALSĂ ŞI IPOCRITĂ! ŞI SĂ LI SE SCRIE NUMELE PE UN STÂLP AL RUŞINII, ÎN PIAŢA MARTIRILOR UNIVERSITĂŢII…STÂLP CARE SĂ ÎNLOCUIASCĂ CRUCEA CREŞTINĂ…! Adică, să se aplice afurisenia (excomunicarea): un trădător de Ţară Sfântă şi de Neam Sfânt nu poate să se numească “Fiu/Fiică al/a Lui Hristos”!

…Răspunsul, logic şi de bun-simţ, al lui Codreanu/”Căpitanul” (care, în plin Parlament român, clamase, imperative: CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii frauduloşi ai banului public), la interpelarea profesorului de la Teologie, V.G. Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi creştin şi purtător al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – că susţinerea acestei idei este anti-creştină! – a fost, şi e bine de meditate asupra lui: D-le profesor, daţi-mi voie să vă spun: când este chestiunea să aleg între moartea, dispariţia ţării mele şi aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului şi sunt mai bun creştin, dacă nu permit ca tâlharul să-mi nenorocească ţara şi să mi-o ducă la pieire.

…Cum subsemnatul nu este Căpitanul şi nu are, deci, în Duhul său, lumina mihaelică a acestuia, AR ADĂUGA, PE LISTA MOTIVELOR DE CONDAMNARE LA MOARTE – ŞI PROSTIA CRASĂ ŞI DISTRUCTIVĂ, PENTRU ŢARĂ ŞI NEAM! Spre exemplu, am cere pedeapsa cu moartea pentru dobitocii care afirmă că ar fi bine ca România să fie condusă de… Uniunea Europeană! Dar de cine şi de voinţa cui vă imaginaţi domniile voastre, australopitecilor, că e condusă, ACUM, România?! Nu cumva Băsescu-Braunovici şi Mugur Isărescu, şeful filialei Grupului Bilderberg, în România, o cârmuiesc pe aceasta (unul, vizibil, de 7 ani, altul, invizibil, dar teribil de…”simţibil”, de 21 de ani!), sunt la puterea la care sunt, NUMAI ŞI NUMAI PENTRU CĂ ÎMPLINESC, ÎNTOCMAI ŞI LA TIMP, PLANURILE IUDEO-MASONERIEI, numite, în varinata ei şefesc-europeană …Uniunea Europeană?!

…LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

…Noi socotim că România suferă, EGAL, din pricina Trădării (de sus în jos) şi a Prostiei (de jos în sus…dar, din plin, şi… viţăvercea!).

De aceea, şi solicităm pedepse egale, şi pentru una, şi pentru cealaltă: deci, şi proştii să fie expulzaţi, pe rudă, pe sămânţă, şi să se ducă la casa cui îi vrea şi-i ocroteşte...iar de vor călca interdicţia de spurcare a pământului sfânt românesc, să fie executaţi! (...PRIN ŞTRENGUIRE, CU FUNIE DE CÂNEPĂ, CĂ E MAI IEFTIN, IAR PROŞTII – EXAGERAT DE MULŢI!).

...Prin aceasta, cerem, implicit, ULTIMA ŞANSĂ PENTRU EDUCAŢIE! Numai un popor educat va căpăta discernământul şi demnitatea şi voinţa de reacţiune, în faţa acestor două plăgi uriaşe, ale României contemporane: TRĂDAREA SATANICĂ şi PROSTIA CRONICĂ - IRESPONSABILĂ ŞI IMPOSTURALĂ!!!

...De-o fi una, de-o fi alta...: …LUAŢI CIULEANDRA LA BĂTAIE!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

NOTĂ:

1. Asemenea horei, Ciuleandra se înscrie în suita riturilor dedicate soarelui, în faza sa solstiţială, fenomen cosmic sub semnul căruia se desfăşoară ritualurile Căluşarilor şi Sânzienelor (Drăgaica), ritualuri care, nu întâmplător, în calendarul creştin ortodox, corespund unor sărbători importante: Rusaliile şi Naşterea Sf. Ioan Botezătorul. Se ştie că solstiţiul de vară (21-22 iunie) marchează o perioadă de vârf, sub toate aspectele, a naturii, inclusiv a naturii umane. În cadrul acestui reviriment natural, se remarcă spectacolul exploziei florale a ciulinilor, ca un omagiu adus parcă astmului zilei, în acord armonic cu vitalitatea femeii, personalizată în apariţia hieratică a Ciulendrei, extaziată în faţa misterelor naturii şi ai primilor fiori ai dragostei, gest concretizat în ritual şi dans iniţiatic, cu ritm progresiv accelerat, unic în felul lui, specific sudului ţării noastre, Munteniei îndeosebi (acolo unde, de altfel, îl plasează şi Liviu Rebreanu în romanul său Ciuleandra). (…)În opinia noastră, Ciuleandra este un cuvânt compus din ciul de la ciulin şi leandră (landră), care în terminologia populară are semnificaţia de mişcare dezordonată, la întâmplare, fără nici o noimă. Asemănarea dintre mişcarea dezordonată, aleatoare, „după cum bate vântul” a ciulinilor cu aceea a fetelor cuprinse de fiorul primei iubiri, în comunicarea lor cu natura, în faza de explozie maximă a acesteia, sub semnul solstiţiului de vară, nu este forţată, întrucât ritualuri asemănătoare întâlnim şi în cazul Sânzienelor (Drăgaicelor). Indrăznim să credem că Sânzienele sau Drăgaicele reprezintă forme târzii ale mitului Ciuleandra, numele de Sânziene fiind de origine daco-romană, iar Drăgaica s-a suprapus peste cel de Sânziene într-o perioadă şi mai târzie, respectiv aceea a influenţei slave asupra vocabularului român.

În concluzie, mitul Ciuleandra este unul dintre cele mai vechi mituri închinate cultului solar, a cărui arie de răspândire este spaţiul est şi sud-est european. Ciuleandra reproduce, în termeni expliciţi, o stare cognitivă şi motivaţional afectivă specifică fetelor virgine, de vârstă premaritală, având din acest punct de vedere, o puternică semnificaţie iniţiatică, manifestată sub formă de rit şi ritual dans şi horă - , în decorul campestru, exploziv al vegetaţiei, din care se detaşează vitalitatea debordantă a ciulinilor, sub semnul solstiţiului de vară – cf. Ion Bratu - CIULEANDRA - O STRĂMOAŞĂ ÎNDEPĂRTATĂ A DRĂGAICEI, în revista Satul Natal, nr. 13.

 

SCRISOAREA A TREISPREZECEA LA UN PRIETIN:

DESPRE BLOCAJUL SPIRITUAL AL LUMII TERESTRE

Stimată doamnă N.I. -

...Bine. Vă voi explica ce semnificaţie au (din punctul meu de vedere) versurile următoare: ...Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă.

…La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, evoluţia spirituală terestră s-a blocat (nu mai exista nicio uşă, cum am zis eu, în vers!). Totul, în lume, avea pecetea Sfârşitului de Lume (ceea ce eu am numit Dumnezeul Cenuşii!).

...Atunci a apărut, prin graţia lui Hristos-Mântuitorul Lumii, o entitate (îi zic aşa, pentru că nu avea formă umană: era ca o plasmă iradiantă... mai exact, corp eteric, lipsit de suportul corpului fizic), numită Christian Rosenkreuz (adevăratul, iar nu falsul Rosenkreuz, trăitor în veacul al XVI-lea şi întemeietor al Ordinului Rozicrucienilor - care Ordin a fost resorbit ulterior, în mare parte, de Franc-Masonerie... - se vrea, de către Franc-Masonerie, identificarea celor doi, ceea ce nu e tocmai corect: În Germania anului 1604 a fost descoperit, în interiorul unei caverne, un mormânt. Conform unei inscripţii gravate pe o placă de aramă, monumentul funerar aparţinea lui Christian Rosenkreutz, decedat în 1484, presupus fondator al societăţii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Primii care au pătruns în sanctuar au fost intrigaţi, în primul rând, de lumina ce scălda toate obiectele din mausoleu, lumină ce era generată de mai multe lămpi eterne şi care, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile importante, s-au stins înainte ca secretul să le fi fost pătruns. Singura menţionare despre respectiva asociaţie secretă poate fi găsită doar în Fama Fraternitatis Rosae Crucis, manifestul confreriei întemeiate de Rosenkreutz, publicat în 1613, la 9 ani după descoperirea mormintului - cf. Lămpile eterne, în revista ERA NOASTRĂ, 2011).

...În jurul corpului eteric al adevăratului Christian Rosenkreuz (spun esotericii, printre care şi antropozoful Rudolf Steiner, dar şi esoteriştii Emil Bock [...nu dobitocul nostru!], Thomas Goebel etc.), s-au adunat cei 12 stâlpi ai înţelepciunii terestre (de care, în veacul al XX-lea va vorbi, sibilinic, colonelul Thomas Edward Lawrence - n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935 - cunoscut şi ca T. E. Lawrence, iniţiat rozicrucian - prin însuşi titlul cărţii sale, Cei 7/12 stâlpi ai Înţelepciunii), stâlpi care există, totdeauna, în orice epocă de existenţă terestră şi în orice condiţionări spirituale. Ei au dăruit, spre absorbire, corpului eteric al lui Christian Rosenkreuz, pe cale pur spirituală (să-i zicem, în limbaj adamic, ante-cădere... sau, mai vulgar, telepatie...), tot ceea ce omenirea câştigase, din punct de vedere spiritual, până la acest blocaj... RECAPITULATIV!!!

…Cifrele 7 şi 12 sunt echivalente, din punct de vedere simbolic:

a. 4+3 (+ = Crucea Golgotică) – şi

b. 4 x 3 (x = Crucea Sfântului Andrei): 4 = simbolul Pământului, iar 3 = simbolul Cerului.
După ce Christian Rosenkrez/corpul eteric a absorbit totul, a dispărut din câmpul nostru vizual - şi s-a disipat în acea zonă circumterestră perfect invizibilă ochiului fizic, numită, de esoterici, Cronica Akasha, pentru că este un soi de eter/aitheros, în care se înscriu/imprimă absolut toate faptele, mişcările, gândurile noastre, pentru eternitate. Este ceea ce creştinismul nostru, pentru o mai bună înţelegere a unui fenomen pur spiritual, a numit-o catastiful Lui Dumnezeu, pentru toate păcatele şi bunurile/faptele noastre bune. De acolo, din zona Cronicii Akasha, Christian Rosenkreuz a revărsat, asupra Terrei şi, deci, asupra omenirii, toate câştigurile spirituale de până atunci, făcându-le permeabile pentru majoritatea umanităţii, deci nemaipăstrându-le în elitismul spiritual (în genere, de esenţă monahală). A fost, se zice, revenirea gloriei Duhului, în umanitate (Renaşterea, Iluminismul etc. - ...eu am cu totul alta opinie, in acesta privinţă). Dacă puteţi deveni o unealtă a lui Christian Rosenkreutz, să fiţi convinşi că cea mai mică acţiune sufletească a voastră se va înscrie în eternitate. O dorinţă nedefinită către ştiinţa spirituală străbate astăzi omenirea. Şi putem fi siguri că pretutindeni unde discipolii rosacrucieni desfăşoară o muncă sârguincioasă, serioasă şi conştiincioasă, se creează valori pentru eternitate. Orice acţiune spirituală, fie ea cât de mică, ne înalţă. Este necesar să avem deplină înţelegere şi veneraţie pentru lucrurile sfinte – afirmă fondatorul antropozofiei, Rudolf Steiner, în unele dintre cărţile sale, în Evanghelia după Luca sau în Creştinismul esoteric.

…O fi fost bine cu adevărat, au ba… - nu ştiu, sau, cel puţin deocamdată, nu mă pronunţ decisiv şi nici public...
...Ceea ce este demn de remarcat este faptul că, încă de atunci, esotericii creştini au avut o viziune milenaristă: adică, dacă ne-am lua dupa ei (dar şi după atmosfera spirituală emergentă, vizibilă-sensibilă, din lumea terestră), acum, în 2011 (veacul al XXI-lea), se ivesc, deja, premizele unui blocaj spiritual al umanităţii, de aceeaşi esenţă, precum cel de acum aproape 1.000 de ani. De aceea, părerea mea este că, dacă pentru noi, cei limitaţi existenţial-terestru, vremurile deblocării şi ale gloriei spirituale (...revenind, ca trimis al Lui Hristos_Mântuitorul, Christian Rosenkreuz!), ale modificarii reale şi benefice a profilului spiritual al umanităţii, nu vor fi accesibile (cel puţin, nu formei noastre terestre şi nici în… viziune terestră!) - pentru generaţiile posterioare/ulterioare nouă, cele care ne succed, urmaşii noştri (nu ştiu a câta generaţie, după noi!) - se pare că DA, pentru ei Binele Divin/de Duh Eliberat, se va manifesta, viu şi glorios!!!
...Care va să zică, se pot citi semnele rele şi în cheie bună, chiar glorioasă.
...Din păcate, durerile acumulate în mia de ani trecută (de asta pomeneam de milenii...: ...Ei, oamenii cu dureri de milenii înţeleg… până şi un vers ca ăsta!!!), pe noi, cei cu trup şi existenţă mai mult sau mai puţin fizică - ne copleşesc, suntem prăbuşiţi de toată avalanşa de păcate ale umanităţii - pe care, cum zice, vizionar, Dostoievschi, TREBUIE SĂ NI LE ASUMĂM, CA TOTALITATE - FIECARE DINTRE NOI! Altfel, Mântuire - şi nici măcar glorioasa deblocare spirituală, din veacul al XXII-lea… - nu vor exista!!!
...De aceea, André Malraux spunea ce spunea (Veacul XXI va fi religios sau nu va fi DELOC!). Adică, e posibilă şi varianta ca Hristos să nu mai trimită intermediari amânători, ci să intervină El Însuşi în istoria tragică şi devenită absurdă, prin păcat hiperbolizat – a umanităţii... şi trecerea la acest registru extrem de acut şi violent, al intervenţiei directe a entităţii spirituale supreme, este numită Sfârşitul Lumii, dar şi apocalipsis/viziunea: umanitatea se va împărţi în cei care vor putea accede la nivelul superior de evoluţie spirituală (foarte puţini... – grâul) - şi neghina, care se va arde, adică va suferi un proces violent de purificare - şi, parţial, înafara liberului arbitru... (iar neghina se va arde, ceea ce înseamnă o metanoia extrem de surprinzătoare şi "neplacută", pentru cei CU TOTUL NEPREGĂTIŢI, deci resimţită, DE EI, ca fiind …violentă!).

...De aceea, şi apariţia stresului nostru subconştient/inconştient, se pare...

...Ei, cam asta ar fi, în foarte mare, chestiunea explicării versurilor celor două. Acum, vă daţi seama că n-am vorbit chiar în vânt!

Doamne,-ajută!

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

P.S.: 1. ...Văd că, în scrisoarea dvs., vorbiţi de un Maestru, pe care l-aş fi avut. Da, am avut un Maestru - dar el n-a fost (dacă am tradus eu bine), în niciun caz, Artur Silvestri. Între mine şi Artur Silvestri a fost o relaţie de prietenie, de preţuire şi de respect (bănuiesc şi sper) reciproc şi de intensă colaborare.
Nu pot garanta pentru nimeni, însă. Aşa că mă multumesc să constat că multe idei de-ale lui Artur Silvestri au coincis, spre bucuria mea, cu ceea ce scrisesem (deja!) în tomuri de multe sute de pagini!!! Aveam, deci, în persoana sa, un aliat, într-o ofensivă împotriva paraliziei unor sentimente şi trăiri umane fundamentale, ale românilor (şi pe care, în mod ciudat, majoritatea dintre ei le pierd, progresiv-accelerat!): credinţa religioasă creştin-ortodoxă, tracismul poporului român, patriotismul ca trăire normal-spirituală, Neamul ca Stare Existenţială Supraindividuală şi ca Entitate Divină etc.

...Iniţierea spirituală mi se făcuse, însă, cu mult, foarte mult (zeci de ani) înainte de a auzi, măcar, de existenţa, pe Terra, a lui Artur Silvestri.

...Cât despre aroganţă şi umilinţă, ele sunt foarte/extrem de relative. Şi, deseori, percepţia asupra lor se dovedeşte greşită.

Eu sunt un biet om, extrem de umil şi smerit, în sufletul şi-n Duhul meu - iar credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos este suprema mea trăire de Duh (dacă nu chiar...unica de luat în seamă!!!). Dar observ, cu surprindere (şi suferinţă, mărturisesc!) că destui semeni de-ai mei confundă atitudinea mea de apărare a valorilor autentice, sacre, ale umanităţii create de Dumnezeu, confundă atitudinea mea demnă şi intransigentă, faţă de atâtea otrepe şi lichele amorale (dar şi faţă de istericii inutili!) – …otrepe politice, sociale, economice, ba chiar religioase etc. (impostori, ciocoi, asasini şi trădători de Dumnezeu-Hristos, de Ortodoxie, de Patrie şi de Neam) - drept aroganţă. Nu pot decât să fiu întristat de această percepţie atât de falsă, asupra persoanei mele - ...dar nici n-am de gând să-mi schimb caracterul, de dragul unei confuzii, de care se fac vinovaţi cu totul alţii decât mine.

2. ...Nu ştiu sigur cine este autorul sculpturii, amintind de Fecioara Maria, fără chip terestru… Vă pot doar sugera un răspuns.

...Se zice că Michelangelo Buonarotti (iniţiat francmason, cum, pe atunci, veacurile 15-16, erau toţi sculptorii-arhitectii de catedrale-pietrarii...), în ultima parte a lungii sale vieţi, ar fi sculptat numai forme învăluite în ne-desăvârşire: trupuri lăsate cu formele umano-terestre în piatră, adică, în placenta non-identităţii (identitatea terestră este, prin definiţie, egoistă!), din lumea Lui Dumnezeu (de fapt, sugerând corpul eterico-astral, deci ...chipurile umano-divine, în varianta lumii spirituale!). La fel, se zice (eu n-am văzut-o, ci doar am citit despre ea) că ar fi sculptat Pietà (care, în prima variantă, este sculptura sa de tinereţe, cu chipul Maicii Preacurate foarte clar cioplit...), tot ca pe Giganţii finalului de viaţă, al lui Michelangelo (giganţii/urieşii/horoieşii, din mitologiile dacice, dar şi din Vechiul Testament - sunt, de fapt, făpturile umano-divine din epoca de aur a omenirii, când păcatele nu erau, încă, prea multe/grele ...deci, forţa gravitaţională, care este expresia cea mai clară a pierderii aripilor angelice, de către om... - în epoca de aur, această atracţie păcătoasă/consecinţă a păcatului era atât de slabă, încât trupul urieşilor ocupa... Galaxia!) - ...adică, având chipul fără trăsături individualizatoare.
Deci, este posibil ca imaginea pe care mi-aţi trimis-o (şi nu întâmplător este pusă pe coperta Întoarcerii din Paradis, adică...tocmai din informalul spiritual!... - a iniţiatului rosicrucian, Mircea Eliade!!!) să fie o reproducere fotografică a statuii Pietà-a-bătrâneţii-buonarotti-ene, adică, a Imaginii Mistice A Maicii Cosmice...
...Dar eu nu l-aş exclude nici pe un alt mare iniţiat, întru lumea spirituală: CONSTANTIN BRANCUŞI al nostru! Este un non-chip foarte apropiat de cel al... Cuminţeniei Pământului - atâta că-şi ţine mâinile încrucisate pe piept, SPRE CER!!! - în chipul Crucii Creştine/Verticala Punte spre Cer/Cult Solar al Re-Naşterii întru Lumina Veşnică!) - iar nu încrucişate/cazute spre/în poale/uter/Peştera Pământului Născător (adică, marcând Cultul Chtonian!). Dar, cine ştie, va fi sculptat hobiţeanul şi o Cuminţenie perfect creştino-celestă! Doar Coloana Infinitului este Imaginea Rugăciunii-Scară spre Cer - dar şi a Re-Generării Creştine (…dar şi a... re-încarnărilor buddhisto-brahmanice... ŞI THRACICE!!!).

...Nu cunosc alte personalităţi terestre (mă refer la sculptori, evident!), mai spiritualizate şi în direct contact cu informalul lumii celeilalte, decât cei doi.

 

O LIMBĂ CARE NU EXISTĂ ŞI UN ATAC LA ADRESA INTEGRITĂŢII STATULUI NAŢIONAL ROMÂN

O iniţiativă. Organismul, numit Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia, a luat iniţiativa de a standardiza limba vlahă şi a folosi alfabetul chirilic.[1]

Patru întrebări. Se pun patru întrebări:

1. Pe cine reprezintă Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia?

2. Există o limbă vlahă?

3. Din ce cauză s-a avansat ideea existenţei unei limbi vlahe?

4. De ce se încearcă a se găsi minorităţi acolo unde nu este cazul?

Răspuns la prima întrebare. Teoretic, Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia[2] îi reprezintă pe românii de pe Valea Timocului. Aflăm însă că, în concepţia unui parlamentar sârb, ,,Consiliul Minorităţii Naţionale Vlahe din Serbia are o orientare pro-românească şi scopul principal al activităţii sale este ca, în timp, să-i transforme pe vlahii din Serbia în români!” Această părere aparţine lui Miletic Mihailovic, care la data de 8 mai 2010, când a făcut acea declaraţie, era preşedinte al Consiliului pentru Relaţiile între Naţionalităţi în Parlamentul sârb. Acest domn este membru al Partidului Socialist, de guvernământ. Domnia sa consideră că ţara de origine a românilor de pe Valea Timocului nu este România, ci Serbia, iar limba vlahă este diferită de limba română.[3] Aşadar, trebuia să se facă ceva în privinţa acelui Consiliu al Minorităţii Naţionale Rumâneşti/Vlahe; în consecinţă, prin fraudă, Belgradul şi-a impus simpatizanţii în fruntea acestuia, lucru denunţat de organizaţiile românilor timoceni: „În cadrul unei întâlniri la Bucureşti, delegatia românilor din Timoc a invocat modul fraudulos în care autorităţile sârbe, prin partidele sârbeşti şi prin presiuni ale poliţiei şi procuraturii, au preluat Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia, consiliu reprezentând pe românii/vlahii din Timoc.”[4] Interesant este că numele în sârbă al Consiliului este Nacionalni Savet Vlaha[5]. În concluzie, Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia nu mai apără interesele românilor timoceni.

Răspuns la a doua întrebare. Comentăm părerea domnului Miletic Mihailovic din 8 mai 2010. Este nevoie să divizăm întrebarea a doua în alte două întrebări:

a. Ţara de origine a românilor timoceni este România? Nu, ţara de origine a românilor timoceni nu este România (paradoxal, aici îi dăm, parţial, dreptate domnului Miletic Mihailovic), pentru că, în cea mai mare parte, românii timoceni sunt autohtoni, ţara lor făcând parte din aria etnogenezei româneşti. Aşadar, ei nu sunt veniţi de aiurea, ci aparţin locurilor natale de un mileniu şi jumătate, de când izvoarele istorice îi atestă pe vechii români (străromâni), cei care au contribuit la formarea majorităţii popoarelor din Balcani, inclusiv la etnogeneza sârbilor. Aceştia din urmă au ajuns pe Valea Timocului foarte târziu, după 1833, când, din cauza intereselor Rusiei, această zonă a fost anexată de Serbia.

b. Limba vlahă este diferită de limba română? Nu, este una şi aceeaşi limbă. Poporul român s-a format pe un spaţiu imens, cuprinzând romanitatea orientală, cuprinsă între Marea Adriatică şi Marea Neagră, pe ambele maluri ale Dunării. Limba vorbită în acest spaţiu a fost limba română. Şi astăzi mai există zone în care se vorbeşte limba română, de exemplu, Valea Timocului, teritoriu care aparţine statului sârb. Prin urmare, limba română este una şi aceeaşi cu limba vorbită de românii timoceni, aşadar nu există o limbă vlahă.

Mai trebuie subliniat un fapt: cuvintele „vlah”, „valah”, „vlas”, „voloh” etc fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc!!! „Este democraţie! Nu îi obligă să fie români cu forţa, chiar dacă dovezile şi bunul simţ spun asta! Dacă nu sunt români sau nu recunosc apartenenţa la filonul românesc nu pot lua oficial numele de valah, vlah, vlas, voloh. Pot să-şi spună negotineni, petrovaţeni etc. Valahii, vlahii, vlasii sunt români şi românii sunt cei ai căror strămoşi au fost numiţi de străini valahi, vlahi, vlasi, volohi, olahi . Dacă nu afirmă oficial că noua limbă standardizată este un nume al unui grai românesc, nu pot folosi oficial numele de limbă valahă, vlahă etc pentru o limbă care ar fi altceva decât o limbă românească sau un grai al limbii române.”[6]

Răspuns la a treia întrebare. Dacă nu există o limbă vlahă, care este motivul pentru care este susţinută o astfel de idee? Este evident că se urmăreşte dezbinarea românilor. Se încearcă realizarea unui proces de alienare a românilor timoceni, după modelul din Macedonia (macedonenii vorbesc limba bulgară, dar se spune acum că vorbesc „macedoneană”; acum, macedonenii nu recunosc că ar exista vreo legătură etnică între ei şi bulgari).

Mai există un motiv pentru care se susţine ideea existenţei unui „popor vlah” şi a unei „limbi vlahe”: în perspectiva recensământului populaţiei din luna octombrie 2011 se urmăreşte debusolarea românilor din Timoc, pentru a scădea numărul de cetăţeni care se declară români şi a creşte pe al acelora care se declară vlahi şi/sau sârbi.

Straniu este că, în acelaşi timp, „Universitatea de Stat de Studii Umanistice din Federaţia Rusă pregăteşte pentru tipar un manual de limba moldovenească...”[7]. Se reia un efort început în perioada stalinistă de a impune existenţa unei „limbi moldoveneşti” scrisă, de asemenea, cu caractere chirilice. Toate studiile serioase demonstrează că nu există o limbă moldovenească, diferită de limba română. Un mare filolog italian concluzionează că „m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]”[8] Este evident vorba de o altă încercare de divizare a românilor, din motive politice (statutul Republicii Moldova, constituită pe teritoriul pământului românesc dintre Prut şi Nistru şi interesele ruseşti în această zonă).

Utilizarea literelor chirilice pentru aşa zisă limbă „vlahă” reprezintă un alt fapt menit să adâncească procesul de asimiliare a românilor timoceni, din cel puţin două motive:

1. Negarea originii latine a timocenilor, în direcţia nerecunoaşterii echivalenţei român = vlah.

2. Interzicerea sau îngreunarea accesului la literatura apărută în statul naţional român, întrucât aceasta este scrisă utilizându-se alfabetul latin. Citind cărţi scrise la nord de Dunăre, românul din Estul Serbiei şi-ar da seama că vorbeşte aceeaşi limbă cu locuitorii statului naţional român şi şi-ar pune întrebări legate de originea sa etnică. Există, de asemenea, cărţi care transmit adevărul istoric referitor la populaţia românească din răsăritul Serbiei, editate pe teritoriul statului naţional român.

Trebuie spus că, în Evul Mediu, limba română se scria, într-adevăr, cu caractere chirilice. Motivul era acela că limba slavonă era limba de cultură (aşa cum limba latină era limbă de cultură în Occident), fiind împrumutate literele acesteia în redactarea primelor documente şi cărţi în limba română. Românii au folosit caracterele chirilice până în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea.

Ceea ce este absurd este faptul că sârbii înşişi, care vorbesc o limbă slavă (nimeni nu neagă acest lucru), scriu din ce în ce mai mult cu litere latine, ca o modalitate de a uşura legăturile cu Europa, în timp ce românilor timoceni le interzic acest drept.

Răspuns la a patra întrebare. Am arătat că s-a încercat să se acrediteze existenţa unui popor moldovenesc, a unei limbi moldoveneşti şi a unei limbi vlahe vorbită în răsăritul Serbiei. Mai mult, în 2006, s-a cerut constituirea Asociaţiei „Comunităţii Moldovenilor din România”. Fostul preşedinte Voronin vorbea despre minoritatea moldovenească din România, numărând 10 milioane de persoane (!) şi care ar fi discriminată[9]... În final „Partidul politic „Patrioţii Moldovei” a lansat... un apel către comunitatea mondială, solicitînd înapoierea Patriei-mamă – Moldovei – a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României.”[10] De pe la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut un curent foarte zgomotos acreditează ideea existenţei unei minorităţi aromâneşti în România, distinctă de poporul român şi care vorbeşte o limbă diferită de cea română. Nu are rostul să demonstrăm aici ideea că există un dialect aromân al limbii române, alături de dialectul daco-român (vorbit şi de românii timoceni), cel megleno-român şi cel istro-român. Însă toate aceste elemente ne îndreaptă către o concluzie: Dezbinarea românilor prin inventarea de noi naţiuni (precum cea moldovenească) sau noi minorităţi (aromânii în România, vlahii în Serbia, diferiţi de români) are drept consecinţă nu numai distrugerea identităţii unui mare număr de români, dar înseamnă şi un atac la adresa integrităţii statului naţional român...

Valentin Băluţoiu (Craiova)

[1] http://www.timocpress.info/?p=3879#more-3879

[2] ,,În legea sârbă, fiecare minoritate are dreptul şi poate să constituie un consiliu naţional, care este cea mai mare instituţie în cadrul comunităţii, finanţată de stat, pentru păstrarea limbii, culturii, pentru învăţământ şi pentru informare. Nu este o organizaţie politică, este o organizaţie care trebuie să se ocupe de păstrarea identităţii minorităţilor. Din păcate, anul trecut politica s-a amestecat în alegerea consiliilor, acestea ajungând să fie preluate de oameni din comunitatea românească, dar care lucrează pentru partidele sârbe”, a menţionat Predrag Balaşevici, preşedintele Partidului Democrat al Rumânilor din Serbia (PDRS). El a adăugat că în timpul campaniei de anul trecut, 300 de români au fost anchetaţi doar pentru că s-au înscris pe listele speciale ca ,,români”. (http://www.infoprut.ro/2011/nu-ni-se-permite-nici-sa-visam-romaneste.html).

[3] http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/24/declaratii-antiromanesti-provocatoare-si-tendentioase-ale-parlamentarului-sarb-miletic-mihajlovic/

[4] http://www.timocpress.info/?p=3879#more-3879

[5] http://www.vlasi.rs/ . Aceasta este adresa web oficială a Consiliului şi este în limba sârbă. Pe acest site se duce o continuă propagandă antiromânească.

[6] http://members3.boardhost.com/homolje/msg/1307227260.html

[7] http://www.adevarul.ro/moldova/actualitate/Rusii_vor_sa_editeze_un_nou_-manual_de_limba_moldoveneasca_0_489551304.html

[8] Carlo Tagliavini, Originea limbilor neolative, apud Alexandru Ciubîcă, MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic, http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/15/%E2%80%9Dlimba-moldoveneasca%E2%80%9Dmoldavskij-jazyk-o-aberatie-lingvistica-diversionistamotivata-politic/

[9] Poate ar fi fost înţelept ca, în momentul proclamării independenţei Republicii Moldova, România să nu accepte un stat independent între Prut şi Nistru purtând denumirea de Moldova. România ar fi trebuit să ia exemplul Greciei, care nu recunoaşte un stat cu denumirea de Macedonia, întrucât denumirea de Macedonia o consideră ca făcând parte din patrimoniul istoric şi cultural grecesc. Trebuie recunoscut că o astfel de decizie ar fi fost greu de luat de către oamenii politici români în situaţia specială de acum 20 de ani.

[10] http://romaniadindiaspora.ning.com/profiles/blogs/partidul-patriotii-moldovei?xg_source=activity

 

UNDE ESTE FRONTUL SALVĂRII NAŢIONALE?

Acum este nevoie de un astfel de front naţional! Toate categoriile sociale care au umplut străzile Bucureştiului anul trecut, ar trebui să se unească acum într-un front al salvării şi să protesteze până când toţi portocalii şi aurolacii lor vor pleca de la putere.

Faptul că nimănui nu i-a venit în anii tăierilor bugetare şi a prigoanei intelectualilor, ideea de a reînvia Frontul Salvării lui Iliescu, Roman şi a eşaloanelor 2 şi 3 din P.C.R., atestă faptul că acel front a fost o invenţie propagandistică şi o diversiune clocită în cancelarii străine.

Acum are nevoie poporul român de bugetari, pensionari şi tineret fără perspectivă de un Front al Salvării Naţionale.

Unde eşti tu Petre, Doamne?!

Ca punând mâna pe ei,

Să-i scoţi de la guvernare,

C-au furat ca nişte zmei!

Dar Petrică, după ce minerii i-au pus în 1991 lupul în braţe şi a trebuit să o ştergă din Palatul Victoria, renunţând la putere, a rămas doar cu regretul că a fost şi el odată capelmaistru peste o orchestră dezacordată; de câte ori are ocazia, se înfăşoară în public, în mantia neagră a nostalgiei puterii neîmplinite şi neostoite, respirând cu poticneli în glas proiectele lui diversioniste - vă amintiţi – industria românească este un morman de fiare vechi!, sau - am câştigat pariul cu agricultura! arătându-se a fi un încrâncenat nostalgic al bucăţii de caşcaval de prim-ministru şi nu al copilăriei sale petrecută în puful Cartierului Primăverii.

Cum să minţi că nu ai nostalgia vieţii de partid alături de colegii comsomolişti şi comunişti, când tu însuţi ai crescut în marmelada ideologiei cominterniste? Când ai copilărit în Cartierul Primăverii, al primăverii popoarelor, bănuiesc, al perspectivelor luminoase oferite de studiile făcute timp de cinci ani în putredul Occident?!

Doar în apariţii rare la televiziunile mogulilor, Petre Roman mai deapănă amintiri de Şeherezadă scoasă din context, dă răspunsuri alunecoase, evazive, de te întrebi, cine l-a trimis acolo, să blureze ecranul. Nu ar pronunţa numele actualui preşedinte, fost coleg de partid şi tovarăş de idei, nici dacă l-ar picura moderatoarele cu ceară în direct. Oare, de ce? Aşa de libertatea cuvântului, de constituţionala liberă exprimare? Vorba cântecului: Luna ştie, dar nu spune!

De ce nu s-ar pune şi acum în fruntea unui front al salvării? Acum, în bulibăşeala economică şi socială generală, s-ar impune o asemena mişcare. Ar putea lansa idei, ar putea furniza speranţe. Un front nou acum, ar fi un catalizator al diferitelor tendinţe browniene din societate, un coagulator mai puternic decât diluata mişcare sindicală şi lânceda opoziţie, drapată doar cu intenţii bune.

Ideea unui nou front nu mai vine acum nimănui, chiar şi numai pentru faptul că atunci când a fost lansat, a fost o făcătură.

Ce era de salvat atunci? Economia duduia, peste tot se construia, ţara nu avea datorii, pardon!, avea datorii de încasat de la alţii, de la ţări arabe, africane şi chiar din zone mai pricopsite ale lumii. Dacă, N. Ceauşescu nu ar fi fost luat la goană de populaţia Bucureştiului, fiindcă, vorba aia!, se erodase la guvernare, ar fi fondat o bancă pentru ţările de arabe. Ar fi avut şi statul român nişte beneficii din astfel de operaţiuni bancare. Numai că aşa o instituţie nu ar fi primit undă verde din partea câtorva capitale ale lumii... una, două!

Şi ca tot românul să prospere, ni s-a servit prin televiziunea naţională, devenită brusc revoluţionară în 22 decembrie 1989, un F.S.N. Unul compus din membri P.C.R. de frunte, dar care au spus că şi-au ars carnetele de partid chiar atunci.

Cu opinteli, cu combinaţii, cu persoane bine intenţionate, de la Ion Iliescu până la Doina Cornea, frontul a răzbit în societatea românească şi s-a impus ca forţă politică, împingând în prăpastie P.C.R.- ul din care a lăstărit.

Peste 21 de ani, în 2011, în plină criză economică, în plină austeritate provocată de partidul portocaliu, născut şi el din acelaşi soi de sămânţă, nimeni nu mai doreşte nici front, nici salvare naţională. De ce, oare? Poate fiindcă nu aceasta este calea unei posibile reveniri a societăţii româneşti, poate că acum ar suna fals, mincinos, şi un alt front nu ar mai fi credibil nici în Bucureşti, nici în comune mici ca Trepanaţii de Sus!.

Atunci, ce este de făcut? Banii europeni nerambursabili se nasc cu forcepsul, o serie de sume se vor întoarce chiar la origini, dintr-un preaplin de competenţă al funcţionarilor statului. Inflaţia şi-a arătat iarăşi colţii ruginiţi, şomajul înfloreşte ca mătrăguna pe marginea şanţului, tinerii capabali emigrează şi îngraşă alte bugete europene mai destoinice, iar de vândut, adică privatizat, nu mai este aproape nimic din biata fostă economie socialistă.

Spectrul foamei se va întinde peste România, peste ţara aia profundă, se va intinde neputinta ca un linţoliu, iar anul 2012 nu are temeiuri să se arate mai optimist, fie el şi an electoral.

Perspective de progres nu prea mai există; în ţara cu cele mai scumpe autostrăzi din Europa şi probabil din lume, în ţara în care se usucă în nelucrare cca. 4 mil. ha. de pământ arabil, avem nevoie de ploi bine plasate şi la timp şi de un... Front al Salvării Naţionale, dar de unul autentic şi românesc!

Cine sa mai puna umarul la formarea lui. Ce elemente surpriza ar mai putea aduce el in constiintele obosite si in trupurile hamesite ale cetatenilor romani?

Ce fel de televiziuni ar mai acorda spaţiu unui grup de furioşi, care ar scanda lozinci spumegande? Cine i-ar mai lua în serios, după ce mii de sindicalişti au dansat dansul pinguinilor în Piaţa Victiriei?

Puterea actuală a învăţat tot ce se putea învăţa şi de la Est şi de la Vest în materie de manipulare a maselor. Organili în drept de astăzi, ameninţate şi ele cu restructurarea, sanchi!, cu reforma, fac exces de zel şi înmoaie şi compromit tot ce le iese în cale.

Complicata mişcare sindicală, responsabilă peste milioane de hămesiţi din învăţământ, sănătate, poliţie etc, nu a reuşit să pună niciodată de o grevă generală, aşa ca în Grecia. De unde au grecii atâta forţă şi vehemenţă şi noi nimic?

În loc de salvare naţională, vom dansa ca pinguinii şi anul acesta şi la anul, la alegerile locale şi generale. Vom dansa de foame şi vom vota portocaliu sau nu vom mai vota de loc? Ei, şi?! Va ieşi cine trebuie, cine este mai curajos şi mai pregătit de sacrificiu pentru profitul propriu.

Încolonarea oropsiţi ai sorţii! Ca pinguinii înainte, mars!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii