ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 28 (Iunie 2011)

EDITORIAL

TIMPUL PĂRERILOR

Se spune că vara nu este foarte prielnică scrisului, datorită valurilor toride care ne inundă fiinţa, însă nu este vreme de vacanţă a creaţiei, întrucât orice clipă înseamnă un nou început şi un inevitabil sfârşit. Cu toate acestea, oameni animaţi de frumuseţea cuvintelor înveşnicite pe hârtie, nu contenesc să-şi consume neuronii pe altarul cărţilor, fie clasice, pe care oricine le savurează fineţea imaculată, fie cele pe suport electronic, care se încadrează bine în peisajul tehnologiei actuale.

Cât de pustii am fi dacă n-am avea cărţile care să ne lumineze spiritul! Cât de multă linişte aduce un cuvânt ziditor, o părere a unui scriitor, o discuţie, fie ea contradictorie, a unor iluştri maeştri ai frazelor sau ai versurilor ce conţin atât de multe frământări şi o realitate ruptă parcă dintr-o altă viaţă! Dar cum îşi găsesc unii timp pentru a scrie? Şi de ce scriu? Nu suntem lăsaţi să facem ceea ce vrem, datorită circumstanţelor vitrege, însă câteodată reuşim să evadăm din cotidian în lumea perfectă a reveriei, unde viaţa pare mai uşoară, lipsită de greutăţi. Probabil că unii scriu deoarece au un talent pe care vor să-l înmulţească, alţii scriu de nevoie, fiind obligaţi prin natura profesiei s-o facă, iar unii scriu ocazional, când muzele se strecoară în mintea lor şi nu le dau pace. Nu ştim care dintre aceştia merită toţi laurii, dar, cu siguranţă, ceea ce fac ei se numeşte act creator admirabil şi ar trebui respectat ca atare. Bineînţeles că se găsesc unii critici, care taie şi spânzură, de dragul titulaturii asumate, CRITICI ieşiţi de nicăieri, puşi mereu pe contradictoriu şi care nimic nu-i mulţumeşte, în afară de laudele personale şi de plecăciunile aşteptate de la oricine şi cu cât mai multe ocazii. Îi vezi la lansările de carte, sobri, bonomi, plin de emfază, cu un ochi în ciorna pregătită cu sârg şi (în)conştienţă de acasă, la umbra unei aşa-numitei recenzii despre autorul ori cartea de care doreşte să se ocupe. Face asta numai pentru că doreşte să capteze atenţia, aşa cum un preot tânăr, dintr-o biserică renovată, urlă la enoriaşi prin microfoanele ortodoxiei, în duminica liturgică.

Suntem de acord că trăim într-o societate dură, în care doar cel mai puternic supravieţuieşte, ca şi cel care are infinite relaţii, însă omul simplu, cu sufletul deschis, plin de optimism realist şi de-o iubire necondiţionată a semenilor, ar trebui încurajat, astfel încât să-şi continue visele şi să le ducă mai departe, către un tărâm al toleranţei şi al valorilor lipsite de invidie şi politizare. Nutresc speranţa că a te numi critic literar şi a fi cu adevărat un critic este o cale, nu numai doar o sincopă de exprimare. Critica pozitivă înseamnă încurajare, presupune respect pentru actul creator şi mai ales pentru autor, care, de ce să n-o spunem, uneori are şi vârsta părului cărunt.

Cartea din zilele noastre reprezintă efortul unei munci febrile cu ceea ce presupune originalitatea. E greu, e foarte greu să te numeşti original, să poţi să-ţi defineşti un stil, o formă cu care să te edifici şi să te justifici faţă de semeni. E greu şi din prisma faptului că de multe ori, tocmai din această dorinţă oarbă de a fi cu un pas înaintea celorlalţi sărim peste reguli şi poate ce este mai grav, peste vocabular. O parte din edituri sunt – din dorinţa de a supravieţui financiar – sub semnul acceptării tacite a nonlimbajului, a decăderii în suburbie, împrumutând autori de nicăieri sau de pretutindeni, mai cu seamă din ţări fără vreo tradiţie în sensul scrisului, mânaţi de contabiliceasca adunare a exemplarelor vândute. Desigur, pentru o aşa invazie există şi un public specific, faţă de care – fără a fi exigent – trebuie să apreciem faptul că măcar se numără printre consumatorii de lectură.

Invincibilul timp, noile tendinţe media, internetul, toate acestea sunt ameninţări serioase la adresa cărţii în format tipărit, cea pe care o ştim ca reper pentru termenul amintit. Fără doar şi poate că de la beţişorul cu care se scrijeleau cuişoarele pe plăcuţele de lut şi până la ecranul tactil este o cale evolutivă fantastică, în care regăsim central marea invenţie a lui Gutenberg, prin intermediul căreia încă mai gustăm la diverse ocazii ori prin librării mirosul specific al hârtiei de tipar combinat cu cerneala tipografică şi cleiul.

Să mai avem răbdare un pic cu cei care, săvârşiţi de o generaţie a penei de gâscă, a condeiului şi mai apoi a stiloului, au ştiut să aştearnă cu litere de mână manuscrisele ideilor care, pline de rimă şi sensuri, ori de metafore sensibile până în adâncul conştiinţei, ne-au bucurat sufletul şi luminat mintea, ne-au făcut mai iertători, mai înţelepţi, fie şi pentru o secundă, dar mai ales ne-au arătat că scrisul este o artă şi care, ca orice alt domeniu, presupune antrenament, perseverenţă şi chemare.

Să oferim suportul celor ce prin efort intelectual îşi aduc aportul personal precum o cărămidă la piramida culturii locale şi naţionale, celor care dincolo de orice altă activitate la modă, pledează către decenţa de a scrie pentru cei din jur, pentru generaţiile ce vor veni. De dragul cuvântului scris în vers sau proză, de dragul propoziţiilor armonios alcătuite, să facem în această perioadă a anului efortul de a cumpăra şi citi autorii noştri locali şi naţionali, consacraţi ori nu, dându-le posibilitatea de a se revela în faţa minţilor noastre prin iscusinţa şi harul scrisului lor.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

SCRIITORUL VIOREL COMAN, DESPRE FENOMENUL LITERAR BRĂILEAN

Parafrazând vorbele bătrânului cronicare moldovean, Nasc şi la Brăila… scriitori?! Vă întreb eu, întâmplător, pentru că anul trecut, în 2010, aţi publicat un amplu volum de eseuri, care se deschide cu un titlu incitat: Există o literatură brăileană?

Tema aceasta exercită o vrajă ciudată asupra brăilenilor. Le dă un act de identitate culturală cu care, cei mai mulți, nu știu ce să facă. E adevărat, Brăila a dat câțiva mari scriitori. Mai corect ar fi: la Brăila s-au format câțiva scriitori mari, foarte mari. Ei au format o imagine ideală a Brăilei, pe care noi azi o evocăm, pierzând priza la real. O istorie culturală prea mare nu avem. Oricum am argumenta, dincolo de Constantin Sandu-Aldea, nu avem mai nimic. Marea glorie este a perioadei interbelice cu cel puțin șapte mari spirite care fac cât o Pleiadă. Au contribuit la sincronizarea culturii române cu cea europeană, au adus o undă de modernism care a rodit durabil în cultura română. Dar, dacă îi luăm în ansamblu, ca grup, observăm că s-au ignorat unii pe alții. Nu au contat ca organizaţie, cum se zice. Compunerea energiilor creatoare este o operă a urmașilor și nu a lor. Sunt voci unice, dar și singuratice. Erau la Paris în aceeași perioadă și Panait Istrati și Mihail Sebastian. Nu au comunicat. În mod normal ar fi trebuit să comunice. Vă imaginați câtă cerneală ar fi curs pentru comentarii la o fotografie cu cei doi mari scriitori plimbându-se pe malul Senei? Dar nu există nici un semn. Mihu Dragomir i-a făcut zile fripte lui Perpessicius. În ultimii ani de viață, marele critic Perpessicius a avut puterea să scrie pagini memorabile despre Eugen Barbu și Ștefan Bănulescu dar nu a scris nici un rând despre un mare scriitor brăilean, din aceeași tagmă a aurfarilor, despre Fănuș Neagu. De aceea, conceptul de literatură brăileana este un concept compus post-factum, este un concept de epigonat Este un concept ieșit din nevoia noastră de identitate literară. Mai e ceva. Niciunul nu a trăit la Brăila viață literară. Toți s-au împlinit în altă parte. Reveneau aici de dragul amintirilor, rudelor, prietenilor. Lansau o carte, țineau la teatru vreo conferință, făceau cu prietenii o plimbare prin port sau pe bulevarde. O întâlnire a celor șapte-opt înterbelici nu a avut loc niciodată, deși un spirit sclipitor în epocă ar fi putut să-i unească. Lectura, singura formă rațională de comunicare, asigură unei elite culturale brăilene accesul la aceste valori, la comentarea și susținerea lor. Aștept cu interes provocarea noii legi a educației privind dezvoltarea curiculei locale, să existe în gimnazii și licee o oră pe săptămână de predare a marilor scriitori brăileni. Atunci, cu câteva zeci de ore în care vor fi predate operele lui Istrati, M. Sebastian, Fănuș Neagu, Perpessicius, Ilarie Voronca, vom normaliza accesul brăilenilor la valorile locale. Din nevoia de identitate, ne-am creat o vârstă de aur și privim prezentul (mă refer la ceea ce s-a scris la Brăila de câteva decenii!) cu mari prejudecăți. Un specific brăilean există neîndoielnic. Plămada etnică a dat o formulă literară unică în Romania. Dar, din păcate, Brăila nu este un mare oraș universitar. Nu are o structură de instituții umaniste dincolo de cancelariile liceelor. De aici, zborul frânt în realizarea unor proiecte.

În media brăileană locală, prin voci autorizate și autoritare, se induce ideea că în orașul de la mal de Dunăre nu s-ar întâmpla nimic, nu există un curent cultural, literar, muzical, teatru, muzeal, etc; nu există nici poeţi, nici prozatori, nici critici literari, nici eseiști? Se poate vorbi la Brăila despre o viaţă literară demnă de luat în seamă pe plan naţional?

În mod categori, evenimente sunt. Ba, mai mult, aș zice că sunt suficiente, ca să nu ai sentimentul tragic că ești provincial. Și Consiliul Județean Brăila și Primăria municipiului au programe culturale consistente, care asigură o cadență a evenimentelor care atenuează complexul de provincial pe care îl au unii. Dacă ar fi să spun ce lipsește acestor evenimente, atunci, aș spune că le lipsește spiritul critic. Până când nu se va institui un principiu care să despartă macul de nisip, vom avea o pitorească și evidentă confuzie a valorilor. Festivalul de poezie Balcanica este un mare festival, bine organizat, cu prezență, la Brăila, a unor mari valori literare românești sau balcanice. Dar interesul brăilenilor pentru acest eveniment literar nu este pe măsură. Din păcate.

Ce reprezintă P. Istrati pentru literatura brăileană și românească?

Panait Istrati rămâne un mit cultural și literar extrem de productiv, la care foarte mulți brăileni se raportează, dar fără să-i pătrundă prea adânc opera. Am spus deja, aștept momentul când elevii vor studia 35 de ore pe an, adică o oră pe săptămână, opera marilor scriitori brăileni. Atunci se va putea vorbi mai bine de identitate, de cunoaștere. Până atunci, sunt rezervat. Dincolo de o elită culturală, dincolo de câțiva mai inițiați în opera lui, Istrati este puțin cunoscut la Brăila. Chiar dacă supăr pe cineva cu această afirmație, cred că adevărul trebuie spus.

Dar Fănuș Neagu?

De asemenea, și Fănuș Neagu este un mare mit cultural. Când vom fi mai reflexivi și vom avea și mai multă aplecare spre lectură, vom avea revelația unui mare povestitor, unul din cei mai mari ai literaturii române moderne, un scriitor de un mare rafinament stilistic, creator de stil în limba română, creator, ca și Panait Istrati, de spațiu literar. Oricum, e o plăcere să zăbovești asupra operei lor, să scrie despre ei. Ca brăilean, scrii din interior, nu poți avea acea distanță rece, severă, doctă din perspectiva căreia analizezi opera. E un stil special, încă neconceptualizat.

a consemnat, Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2011

Maestru al introspecţiei şi neobosit căutător al tainelor, George Tătăruş ne invită la spectacolul înţelepciunii divine şi al cunoaşterii absolute prin noul volum Creste de spumă din marea gândurilor, un admirabil eseu despre condiţia umană din toate vremurile. Rafinamentul ideilor expuse ne conduce cu gândul la o lume a percepţiei simbolice, pierdută într-o negură fabuloasă, care şi-a menţinut mireasma enigmatică şi puritatea simţirii nealterate, din care ne hrănim sufletul cei mai puţini rămaşi, având mintea îndreptată către viitorul trecut de unde a răsărit viaţa.

Centrul întregului Univers, omul, reprezintă substanţa cărţii şi toate razele interogaţiilor sunt îndreptate către el, împreună cu reveriile şi certitudinile autorului, care străbate infinite spaţii atemporale spre a ne determina să-i înţelegem misterul.

Deosebit de interesante şi excelent alese sunt citatele celebre, cuvinte care mustesc de sapienţă, unele aparţinând chiar autorului, care preced fiecare fascicul filosofic, în concordanţă cu ideile expuse franc şi elaborat. Nevăzutul devine imaginea clară a adevărului ascuns cu mare grijă, ori denaturat, astfel încât omenirea să rătăcească euforică şi fără sens printr-un păienjeniş ţesut atent de către o forţă anonimă, una funestă, ce cântăreşte cu maximă precizie firul de nisip din oceanul existenţei.

Rând pe rând, convoaiele ceţii se răsfiră în cele patru colţuri ale pământului, răspândind pseudoînvăţături şi pescuind suflete inocente pentru neant. Masca altruismului trimite săgeţile veninoase direct la ţintă, fără greşeală, iar omul rămâne împietrit şi neînduplecat, asemenea unei sculpturi fatidice, acceptându-şi destinul tragic fără să clipească. Cine sunt oamenii în negru care cutreieră timpul nedefinit şi pătrund cu uşurinţă în mintea omului, prezentându-i căi de acces sau interdicţii la care nu a îndrăznit să se gândească vreodată? Cine sunt atlanţii? Care este importanţa şi rolul lor în evoluţia omenirii? Totul vi se va înfăţişa odată cu lecturarea cărţii. Acestea sunt doar câteva dintre enigmele pe care mintea le-ar vrea desluşite şi înţelese pe deplin.

George Tătăruş este scriitorul pentru care profunzimea conceptelor universale nu prezintă nimic nedesluşit, fiind născut spre a cunoaşte şi a oferi deopotrivă noianul ideilor sofisticate, care îi luminează spiritul prin candoare şi divin. E ca şi cum un munte şi-ar revărsa întreaga-i splendoare prin mulţimea picăturilor de rouă învăluite în lumina misterioasă a soarelui la răsărit, în timp ce liniştea sfântă a pădurilor se răsfrânge graţioasă peste făptura de vis a stâncilor îngândurate, care-şi pleacă sfioase fruntea către limpezimea apelor fermecate.

Atât de multă splendoare găsim în rândurile acestei cărţi, gătite cu mătasea cea mai fină a cuvintelor, încât ne fascinează şi ne poartă mintea spre începuturile existenţei, zăbovind acolo şi încercând să descifrăm mesajele criptice, pe care însuşi autorul ni le înfăţişează cu mult tact, lăsându-ne în voia şuvoaielor mistuitoare ale realităţii. Istoria şi faptele concludente sunt axa fundamentală a ceea ce ni se transmite, autorul dovedind încă o dată că acestea îi sunt familiare şi îl sprijină direct în preţiosul demers al captării atenţiei celor care au spiritul deschis către asemenea informaţii. Mulţi ar crede că informaţiile expuse nu este altceva decât o viziune fantastică asupra existenţei omului şi evoluţiei sale, dar autorul aduce argumente solide care îi susţin teoriile atât de veritabile. De pildă, se ştie că Atlantida a fost spaţiul unei civilizaţii superdezvoltate şi că dispariţia sa fizică nu a însemnat şi distrugerea materialului genetic şi a ştiinţei avansate pe care le deţineau faimoşii locuitori ai acesteia. Noi, oamenii acestui timp, suntem o formă interesantă a creaţiei dumnezeieşti, una utilă, capabilă de imense realizări spirituale, ştiinţifice, culturale. Dar cum rămâne cu fiinţele intraterestre? Cine sunt acestea? Cum pot fi numite, sau are neapărat o importanţă crucială denumirea lor, cât mai ales ceea ce întruchipează ele, de ce sunt în stare şi care este zestrea lor genetică? Faimoasele piramide au fost ridicate după o inginerie încă necunoscută nouă şi oricât am încerca să înţelegem tehnologia acestora, nu vom reuşi, întrucât nu ne-am ridicat la un nivel suficient de înalt al cunoaşterii. Curiozităţile continuă şi scriitorul aduce în discuţie misterul incendierii Bibliotecii din Alexandria, despre care nu se ştie cu certitudine adevărul. Se poate doar presupune faptul că cineva ar avea nevoie de cultura pământeană, cu scopul de a-i înţelege pe cei care sunt un complex de sentimente.

O filosofie adâncă se reflectă în modul de gândire a autorului, care ştie că omul deţine în cele mai ascunse unghiuri ale sufletului dorinţe înalte, metafizice, nelinişti ispititoare, care îl ridică printre stele şi chiar mai sus, acolo unde visul este realitate, iar liniştea, o stare permanentă a spiritului. Scriitorul ne delectează cu idei proprii, captivante, referitoare la rostul vieţii pe pământ, la faptul că cineva ne-a creat fiindcă a avut nevoie de noi, iar îngerii ar capta energiile umane, fiindu-le necesare cumva. Încântătoare sunt pasajele literare propuse de iscusitul autor traducător, care aduc în lumină identităţi reprezentative ale unei istorii mereu actuale, cum ar fi, tânăra Salammbo, ce simte cum absolutul îi inundă fiinţa, dăruindu-i minunea renaşterii prin vis, determinând-o să-şi afle destinul şi să cunoască reversul medaliei. Tot aşa se întâmplă şi cu Hyperion, atlantul lui Eminescu, conştient de imensitatea veşniciei, de tot ceea ce implică aceasta, dar, spre deosebire de alţii, este atras de efemeritatea lumii duale, poate vrând să guste din frumuseţea şi sensibilitatea acesteia, plătind un preţ infinit de scump. Înseamnă că muritorii sunt invidiaţi pentru sentimentele de care sunt capabili, pentru simplitatea vieţii lor, dar, mai ales, pentru iubirea pe care o pot oferi cuiva, de multe ori fără a cere o alta în schimb.

Ca o spirală atemporală, gândul revine tot la fiinţele existente în Univers. Unele ar putea fi numite reptilieni, altele acva-alieni, ori solarieni. Referitor la ultimul nume, îmi amintesc o poveste despre faptul că însuşi Dumnezeu ar putea locui dincolo de soare, acolo unde nimeni nu poate ajunge vreodată înainte de a se purifica prin căinţă, întrucât ar fi distrus într-o clipă de razele puternice ale astrului incandescent. O afirmaţie tulburătoare şi remarcabilă a autorului, şi anume: Voiam să subliniez numai faptul că realul este în altă parte, iar fantasticul, pe Pământ şi în noi, şi nu invers. Până la proba contrarie suntem singurele creaturi fantastice din Univers pe care le cunoaştem, mă determină să cred că încă nu ştim cine suntem cu adevărat, că mai avem nevoie de timp să ne înţelegem pe noi înşine şi să elucidăm tainele vieţii şi ale morţii. Poate că totul se rezumă la un prezent continuu, rupt din genune şi la faptul că fiinţele inteligente rămân în istorie prin realizările lor şi mai puţin prin simpla lor trecere prin Univers. Câte trepte ale civilizaţiei terestre, intraterestre şi extraterestre există? Cum acestea evoluează într-un sistem piramidal, e greu de afirmat numărul la care s-a ajuns. Dacă ne gândim că vreodată s-ar putea întâlni la un loc toate creaturile acestea, unele mai ciudate decât altele, atunci orice se poate împlini. Oare se vor înţelege între ele? Îşi vor împărtăşi cunoştinţele vaste şi vor avea un ţel comun? E greu de spus! Tot aşa cum infinitul nu se poate defini şi limita, la fel şi în Univers există, gândesc, decid, entităţi diferite, care se pot adapta unor noi condiţii de viaţă şi pot împrumuta unele de la celelalte informaţii preţioase pentru dezvoltarea lor, mai ales în plan spiritual. De aici varietatea credinţelor şi religiilor, care şi-au pierdut originile în trecutul mult prea îndepărtat al Universului, dar fiecare dintre ele sunt cruciale pentru cei care le păstrează şi le transmit mai departe prin diferite căi.

Din înaltul fără margini, autorul ne coboară în societatea românească, cea şifonată, jefuită şi umilită de unii care se cred dumnezei şi care taie, reduc şi anulează dreptul la viaţă al sărmanilor poporeni, înecaţi în dări, impozite, împrumuturi şi în alte nevoi cotidiene. Se vehiculează nume răsunătoare ale politicii actuale, asociate cu legi şocante, menite să distrugă definitiv soarta alegătorilor, care le-au acordat încrederea lor oarbă într-un viitor decent. Au gândit şi au reuşit să organizeze o societate demonocratică, în care oamenii ajung în sapă de lemn şi din cauza lipsurilor, se sinucid, luând cu ei amărăciunea unei vieţi nedrepte şi crude, dar şi speranţa că acolo unde vor merge vor scăpa de poverile istovitoare ale dărilor. Şi aceştia vor scrie istoria, dar una amară, otrăvită şi trădată de intruşi defăimători, influenţaţi, poate, de forţe necunoscute lor să aducă omenirea în pragul unui dezastru economic, util unor planuri perfide.

Ca un profet al timpurilor moderne, George Tătăruş ne impresionează prin viziunea clară asupra Armaghedonului şi a semnelor dumnezeieşti, pe care nu le poate vedea şi interpreta decât un cunoscător al tainelor sublime. Războiul final dintre oştile îngereşti şi Lucifer se află în plin proces de pregătire, pentru acesta consumându-se uriaşe resurse materiale şi urzindu-se planuri ultrasecrete, din care se întrevăd picături de informaţii ce ajung la urechile celor aleşi să înţeleagă importanţa şi miza enormă a acestuia. Alieni curioşi şi navele lor sferice au fost văzuţi de nenumărate ori în spaţii diferite, cunoscându-se şi latura lor agresivă, mai ales atunci când sunt provocaţi. De ce suntem ţinuţi la maximă distanţă de aceste adevăruri uimitoare? Cine şi ce are de câştigat de pe urma acestora? Atât de neînsemnaţi suntem în Univers, încât ne este milă ne noi înşine şi ne doare ignoranţa şi neputinţa de a nu putea face mai nimic ca să devenim un torent spiritual în lumea aceasta complicată. Care să fie scopul construirii de buncăre şi de sinistre cutii turnate dintr-un plastic special? Cui îi sunt destinate?

Finalul cărţii este cu adevărat fascinant. Autorul îşi etalează cele mai confidente gânduri cu privire la esenţa umană, la cât de profunde sunt sentimentele pure pe care am putea să le împărtăşim semenilor noştri la fel de întristaţi de soarta tragică a omenirii. Ni se prezintă fapte halucinante, reale, petrecute nu de foarte mult timp, ale căror protagonişti sunt extratereştri şi oameni, unii transformaţi în stane de piatră prin forţa ieşită din comun a fiinţelor stranii. Şi ca totul să fie perfect, suntem înştiinţaţi că cineva nu doreşte să depună eforturi în vederea explorării mediului acvatic, încă puţin cunoscut, unde ar putea exista viaţă ca şi pe pământ.

Ultimele cuvinte ale autorului sunt emoţionante şi relevă un suflet candid şi complex, sensibil şi puternic, întocmai ca un soare abia născut dintr-o galaxie nouă, care-şi dăruieşte cu generozitate lumina, iubind tot ce mişcă, până la cel mai neînsemnat fir de praf din întregul Univers: Dumnezeu m-a iubit prin părinţii şi prin copiii pe care mi i-a dat. După această sinceră confesiune, nimic nu mai poate urma, decât mulţumirile cititorilor, pe care i-a copleşit cu idealuri posibile, dincolo de aparenta dificultate a interpretării lor.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

REEVALUĂRILE POST- DECEMBRISTE, ÎNCOTRO?

- marginalii critice -

Cu un titlu insolit – pentru perioada contemporană – Neamul şi Babilonia - am citit o carte de polemici moderne, deloc cordiale, semnată George Apostoiu.

Formularea din titlu aparţine lui Mircea Vulcănescu, care, înregistrând dezbaterile belicoase după Primul Război mondial, reduse, în plan sociologic, la diferenţialele sat/oraş, pe fondul modei din apus, aduse de conferinţele numeroaselor grupări culturale ale timpului, s-ar fi pronunţat tranşant: Nu sunt alţii termenii dezbaterii: Ci aceştia: Neamul şi babilonia.

Adică, zicem noi, în mod reducţionist – faţă-n faţă autohtonismul şi (presupusa) modernitate.

Cum lui George Apostoiu, diplomat de carieră, filolog (cândva) bucureştean, situaţia politică şi culturală a României după Evenimentele din Decembrie 1989, îi suscită mai multe întrebări, dar şi unele asemănări cu ceea din perioada interbelică, şi-a subintitulat cartea Spiritul public în cultura română. Polemice.

Ea a apărut în 2009, la Editura România în lume (director executiv – Gheorghe Dragomir, care a iniţiat chiar o colecţie cu un asemenea portic). Eu am citit-o la Bucureşti, cu ocazia participării la Simpozionul Internaţional Centenar Pasărea Măiastră (sept. 2010).

Autorul este absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, promoţia 1963, devenind ulterior diplomat de carieră şi publicist. Misiunile sale diplomatice, pe linie culturală, reţin popasuri la Paris-UNESCO şi Uniunea Latină, Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana.

Enumerarea indicatorilor... geografici au menirea, pentru mine, de a sesiza modul de funcţionare a spiritului comparatist în arealul culturii universale, pe care filologul a perceput-o în structurile ei de existenţă din interiorul afirmării sale. Căci nu pot să-mi explic altfel gradul ridicat de apertură cărturărească în dezbateri nobile, meritorii, cu aplomb academic, despre cultura română prin grila... politicului şi a unei sociologii literare bine strunite. George Apostoiu scrie matur ca un intelectual format, responsabil pe afirmaţii şi argumente.

După un model călinescian, orice critic sau istoric literar se cuvine să-şi verifice gândul de înălţare scripturală, începând cu… Eminescu. Ori, George Apostoiu înscria, chiar în 1989, la Editura Minerva, prima lui apariţie editorială – Mihai Eminescu. Rayonnement d'un génie.

Continuându-şi periplul de investigator eminescian, el a publicat a doua carte în 2002 (Editura Europa Nova), intitulată Eminescu. Pour le monde latin.

Doar în aparenţă, această carte, mai austeră, nu are strălucirea primului volum, deoarece comentariile sunt pentru toţi cei interesaţi din aria latină a Europei, din Franţa şi din Italia, din Portugalia. De aici, formularea textelor în limba franceză. Şi parcă anticiparea cărţii din 2003, purtând titlul Buongiorno, Italia, de la aceeaşi editură Europa Nova. În consens cu observaţia noastră, se explică pertinentul şi fermecătorul dialog avut cu acad. Eugen Simion în Cotidianul, 17 ianuarie 2000, imediat după atacul concertat lansat la adresa lui Eminescu de revista Dilema (apud G.A.). Reproduc secvenţa în cauză : George Apostoiu – Eminescu în lume. Cum este mai bine să fie cunoscut: prin traduceri sau prin monografii de genul celei realizată de Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell'Assoluto (1962)?

Eugen Simion – Atingeţi un punct dureros. Cu puţine excepţii, traducerile din Eminescu nu sunt concludente. Prefer studiile de tipul Rosa del Conte.

Nu numai pentru micile construcţii, cât şi pentru cele ridicate pe verticală, uneori dincolo de cât permite geometria în spaţiu, corpul de rezistenţă îl reprezintă grinda. Încastrarea ei în structura de rezistenţă a edificiului se face după calcule matematice destul de riguroase, de temeinice.

Prin trei deschideri/închideri despre Om şi Creaţie, purtând numele lui Eminescu, George Apostoiu realizează un mozaic de tip veneţian, dirijat tematic:

1. Publicistica lui Eminescu (Gazetarul, Avatariile publicisticii, Context şi condiţie morală).

2. Eminescu despre străini. Critica de fond (Despre români, Despre străini, Despre austrieci, Despre unguri, Despre greci, Despre ruşi, Despre evrei).

3. Bucuraţi-vă, Eminescu nu moare!

O sumă a acestor pagini... deschideri/închideri arată astfel: 24+20+10. Dacă adăugăm ultimele 5 pagini de la capitolul Eugen Simion. Orice doctrină politică este discutabilă, dedicate exclusiv lui Eminescu, receptării operei acestuia în contemporaneitate, a profilului său de poet şi de gazetar, referinţele despre Poetul Naţional devin substanţiale, edificatoare. Cum cartea are 322 de pagini, facă-şi orice curios interesat o părere despre ce importanţă majoră are Eminescu pentru George Apostoiu.

Să vedem acum... contribuţia autorului la nivelul fiecăruia dintre departamentele create lui Eminescu.

Pentru publicistica eminesciană (1), bibliografia de referinţă a fost parţială până la G. Călinescu, iar după aceea, incidental, constituită în studiu unitar. O fulgurantă apariţie în 1983, În căutarea lui Eminescu, gazetarul, datorată lui Al. Oprea, un studiu mai consistent al lui D. Vatamaniuc, în 1985 Publicistica lui Eminescu 1870-1877.

Şi abia când seria de Opere a consemnat vol. IX-XIII şi addenda XV, iluminările textelor din publicaţii s-au răspândit până departe. Pentru cei care le-au parcurs integral (specialiştii, exegeţii, comparatiştii) s-a impus ideea unui Eminescu unicat şi pe tărâmul atât de labil, adesea nedrept, nejustiţiar, al presei scrise.

Balansările interpretărilor pro şi contra, vizând gazetăria politică a lui Eminescu, au început încă din timpul vieţii scriitorului.

Diplomatul George Apostoiu prezintă furia lui Alexandru Lahovari după ce a citit în ziarul Timpul elogiile poetului aduse bărbăţiei armatei române care a trecut Dunărea în războiul din 1877, după ce oficialii conservatorilor se împotriviseră făţiş ca România să ia parte la operaţiunile militare stabilite. Pe un ton de o violenţă durissimă, comentează istoricul literar George Apostoiu, Eminescu a folosit următorul apelativ: Putoare grecească, tu nu simţi ce simt eu ca român când reîncepem să trăim în istorie.

Fără comentarii!

Contextul în care România tindea să înţeleagă schimbările din Europa îl justifică şi-l modelează pe Eminescu în scrisul său. Zicea gazetarul într-o formulare extrem de actuală: prin aspiraţiile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a cătat a se apropia de civilizaţia apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururi ţinta noastră pentru a ne întări înăuntru şi a inspira încrederea în afară.

Pentru 2, reproduc, după aceeaşi sursă, un text al lui Eminescu: Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem răzima pe nicio simpatie de rasă, care e ce mai puternică dintre toate. Aşadar, suntem avizaţi a ne răzima pe bunăvoinţa egală a vecinilor noştri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii sau antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau alta, e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur şi simplu interesul nostru naţional, nici una din ele nu ne-o poate lua în nume de rău.

Vorba lui Călinescu care, referindu-se la violenţa lui furtunoasă împotriva străinilor, unii dintre ei prea repede autohtonizaţi, Eminescu ca poet de geniu, numai el a fost în stare să arunce fierul înroşit cu mâinile nude. Mânia lui Ahile este universală, aşijderea aceea eminesciană. (apud G.A.)

Ca să-şi urmeze calea unui demers sobru, cu argumente peremptorii, George Apostoiu se luminează mărturisit scriind apodictic: Bucuraţi-vă, Eminescu nu moare! (3) Referinţele sunt semnate de Constantin Noica şi G. Călinescu. Primul a căutat să înlăture formula cel mai..., frizând caducitate prin frecvenţa ei, în cele mai multe cazuri, nefericită, şi a propus ca Eminescu să fie considerat omul deplin al culturii române. Aşadar, în locul unui superlativ păgubos, s-a ofertat o formulă de miez cu identitate profundă.

Al doilea, G. Călinescu, după excursul exegetic cunoscut, a căutat să-l ferească pe Eminescu de idolatrizări ieftine, ineficiente, cu atât mai mult, cu cât el a fost şi rămâne Poetul Naţional. Pentru a păstra fruntea senină a Carpaţilor, nu trebuie să-i folosim biografia şi opera în scopuri politice. A-l admira pentru forma ideilor lui nu înseamnă a-l urma în chiar aceste idei şi mai ales a-l deforma (...). Poetul Luceafărului să fie un orgoliu pentru noi, nu o cruce pentru urmaşii lui.

George Apostoiu, umblând încolo şi-ncoace, prin ţările unde a fost acreditat cu misiuni culturale, scrie îndreptăţit, ca într-o parabolă minunată, cum a descoperit mormântul lui Lev Tolstoi, în iarna lui 2003, la Iasnaia Poliana, - după mulţimea de copii care mergea prin pădurea înzăpezită să presare flori; cum în 2004, aflându-se la Stratford –upon – Avon, fără să apeleze la vreo hartă topografică, a ajuns la casa lui Shakespeare. Sec, autorul notează ca un documentarist: M-am luat după mulţime şi m-am trezit la casa marelui Will.

Exemplele fiind admirabil invocate când discută despre Eminescu. Apoi, el conchide în tonalităţi cu vibraţii filosofice: Geniile au avut reprezentările lor proprii - ale Lumii şi ale Timpului.

Zăbava pentru comentariile eminesciene are întinse şi pilduitoare conexiuni cu alţi contemporani ai Poetului – Titu Maiorescu şi I. L. Caragiale, Ion Creangă. Nu în puţine cazuri, realizându-se conspecte despre reverberaţiile operelor acestora după 1900, până departe la sfârşitul veacului al XX-lea.

Cartea este drapată de un substanţial eseu, denumit Neo-primitivismul.

Autorul propune, nu de la tribună, nu în urma unei cauze pierdute ori a unei ipoteze neîmplinite, o temă de bun simţ diplomatic – nevoia de reevaluări numai atunci când se cere imperativ. George Apostoiu, fiind în apele lui ideale, a văzut multe acte de cultură de pe planeta noastră înţelegând ca orice român autentic ce şi cât se potriveşte în ţara sa. De aceea, afirmă categoric: Fenomenele de înnoire apar ciclic în cazul unei culturi şi nu trebuie respinse automat.

Pornind de la o corectă şi binevoită disociere, mai întâi a conceptelor şi a principiilor care statuează... schimbările în lume, deci şi în România postdecembristă, autorul analizează identitatea culturii româneşti şi atunci, când apar factori distructivi, anti-moderni şi anti-europeni. Pericolul de a nu spune adevărul, de a nu judeca drept începe dacă se caută cu tot dinadinsul să se impună acestuia o singură direcţie de analiză. Această unilateralitate este definită cu sintagma un primitivism nou, o revenire a celui care a demolat marea cultură în anii 50-60 sub târnăcoapele realismului socialist (...). Astăzi nu mai există nicio raţiune să revenim la arbitrajul politic în cultură.

După părerea autorului, cei care s-au erijat în reabilitarea adevărului, în numele unor reevaluări s-au numit post-modernişti. Ţintele de atac ale acestora sunt: tradiţiile, istoria şi culturile naţionale. Peste tot el [postmodernismul] poartă cu mult aplomb steagul unei noi cruciade. (Vezi, zicem noi odată cu autorul, studiul acestuia intitulat Sfânta nemulţumire care oficiază despre disputa în cultura română între tradiţionalişti şi modernişti, din perioada interbelică. Aci s-ar ataşa şi comentariul, destul de interesant, purtând titlul Eugen Lovinescu şi Europa nivelatoare).

Exemplul pilduitor de reaşezare şi respectare a culturii naţionale în spaţiile epocii moderne îl oferă, în cunoştinţă de cauză, diplomatul George Apostoiu, prin prezentarea unei dispute aprige din Franţa anului 2007. A învins opinia oamenilor de rând, semn că destinul unei naţiuni nu este lăsat la latitudinea subiectivă sau interesată a unui grup. Aici este puterea democraţiei!

O mică paranteză: atipici cum ne place să fim, multiculturalismul în România este susţinut nu de stânga, ca în Franţa şi alte state, ci de intelectuali auto-declaraţi de dreapta!

Cu citabilă cumpănă a raţiunii şi a îndelungatei experienţe diplomatice, George Apostoiu precizează: S-ar produce o gravă eroare dacă nevoia de schimbare ar fi blamată. Tot la fel cum s-ar produce o gravă eroare dacă am ignora condiţia schimbării: luciditatea şi judecata dreaptă. Între analiză şi ruptura violentă, distanţa este asemănătoare cu cea dintre raţiune şi instinct.

Aşezându-se definitiv la vatră, în Bucureşti, după periplul său diplomatic, şi găsind o Românie bulversată de întrebări, atât în plan politic, cât şi cultual, sau mai ales cultural, intelectualul, cu un larg orizont de viaţă, se simte din nou om al cetăţii. Iese în arenă, cu bagajele făcute, gata să purceadă la drum întins, dacă este cazul, şi începe să studieze chirurgical psihologia contestării, neuitând nicio clipă ce înseamnă conceptul de identitate, devenit simbol pentru fiecare dintre naţiunile lumii. Românii, afirmaseră istoricii Constantin şi Dinu Giurescu, au conservat de-a lungul a două milenii elemente etnice ale dacilor şi romanilor sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi al culturii.

Atunci, contestarea acestor determinante fundamentale, de unde vine, unde este capul şi începătura?

Restrictiv, istoricul literar Apostoiu arată cu degetul pe... dadaişti (grupaţi în Elveţia, Franţa, ulterior, în alte ţări ale Europei). Reînvierea în 7 obiecţii a acestora devine zgomotoasă şi fără noimă, rămânând, de ce nu? ca un fluture pe o lampă (ca să preluăm titlul unei piese de teatru a lui Paul Everac).

O sinceră laudă se cuvine modalităţii de stabilire a sumarului cărţii. Căci, după o doctă demonstraţie despre virtual şi ipotetic în cultura română, despre identitatea ei în Europa, nu despre asimilarea sa prin intermediul politicii, George Apostoiu, alătură, cu un final parcă wagnerian, secvenţa despre Titu Maiorescu. Omul senin şi spiritul critic. Adică un popas despre reîntemeierea începuturilor în cultura modernă, datate cu afirmarea junimiştilor.

Cu o frenezie a limbajelor de analiză, diplomatul cumulează, într-o intercondiţionare fericită, date şi citate din domeniile de vârf onorate de Maiorescu – critică şi teorie literară, cultură, învăţământ, justiţie, presă, ca şi viziunea aparte despre organizarea statului, a guvernelor care se perindă la conducerea acestora. Deh, experienţa occidentului – Austria, Germania, Franţa!

Şi aici, viziunea occidentală a lui Titu Maiorescu devine obiect de disecţie modernă, pe care operează istoricul literar. Nu sunt neglijate opiniile pertinente despre patriotism, despre vecinii României de-a lungul vremii.

Tot în încăperile etajului superior, unde se află studiile lui George Apostoiu, care-l recomandă în bibliografiile de specialitate privind pe Eminescu, Maiorescu, Goga - şi a studiilor cu temă - aducem comentariile despre Mircea Eliade denumite : Eliade despre geniul latin şi Cine îl contestă pe Eliade?

Profesorul George Apostoiu, cu alura unei retorici studiate, coboară de la tribună, în rândul auditoriului select, interesat de subiect. Dar, se răzgândeşte! Şi, reîntorcându-se, în acelaşi loc, rosteşte cumva familiar: După atâta zbucium, să ne odihnim puţin. Să părăsim disputele, gâlcevile şi să privim senini la farmecul inegalabil pe care-l poate aduce cercetării literare un savant: Mircea Eliade.

O secvenţă a spiritului comparatist care a funcţionat permanent la Mircea Eliade, nu numai la nivelul religiilor, dar şi al literaturii cu subiecte româneşti. Aici, învăluirea în ceaţa ficţiunii, a sincopelor de gând şi timp intră în beneficiul imaginarului , nu în puţine cazuri conducând spre legendă şi mit.

Ideea lui Eliade este una măreaţă: Luis Vaz de Camöes (1525-1580), autorul celebrei epopei Lusiadele (1572), care expune expediţia lui Vasco da Gama în India, a impus epocii şi celor care au venit geografia oceanului, de pe poziţia gândirii unui locuitor de la marginea imperiului latin. Eminescu, prin mitologia Daciei, a impus Europei o altă geografie din alt spaţiu de latinitate.

Celălalt studiu – o veritabilă polemică pe un teritoriu minat de politică şi de afluenţii ei în timp – se arată o doctă demonstraţie, nu de încriminare a adversarilor care au perturbat biografia lui Eliade cu legionarismul său, ci de demontare a criteriilor şi argumentelor invocate.

Tot aşa, într-un incipit de retorică, afirmativ, calm,textul se deschide cu o constatare obişnuită; În aprilie 2007, s-au împlinit 20 de ani de la moartea marelui savant?

Identic, în aceeaşi tonalitate stilistică, îşi continuase precedentul studiu: În 1942, în plin război, pe vremea când era ataşat cultural al României în Portugalia, Eliade publica în ziarul Accaö eseul Camöes şi Eminescu (republicat în româneşte în Vremea, an XVI 1943, mai 9, nr. 697), în care cei doi mari poeţi devin apropiaţi şi comparabili prin ceea ce ne-am fi aşteptat mai puţin: apartenenţa la geniul latin.

Şi uite aşa se reînviază numele lui Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Noica, Emil Cioran, Nae Ionescu (profesor de logică şi filosofie al unora dintre aceştia). Preocupările intelectuale, dispoziţiile biografice ale acestora şi ale fiecăruia în parte conduc spre izvoare occidentale – germane şi franceze, consemnate fericit în Jurnalul semnat Mihail Sebastian. De acum, autorul reînviază cazul Sebastian vs. Eliade.

În direcţia enunţată, autorul convoacă informaţii din spaţiile culturii lumii - Franţa, USA, Germania, Belgia. O mărturisire, strecurată cu abilitate în plaja argumentelor, se opreşte la ceremonia primirii lui Mircea Eliade în Academia Regală Belgiană de Limbă şi Literatură Franceză, la 19 febr. 1977.

Conform cutumei de primire în acest înalt for ştiinţific, viitorul academician trebuia să formuleze un laudatio predecesorului, care nu era altul decât Martha Bibescu.

În faţa unei asistenţe alese – cu savanţi din Franţa, Olanda, Luxemburg, Belgia – Mircea Eliade a elogiat tradiţia culturală română, care a înscris numele unor savanţi ca Dimitrie Cantemir, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mihai Eminescu, precizând: consider că există o analogie structurală între munca ştiinţifică şi imaginaţia literară.

În continuare, scrie George Apostoiu, participant la acea distinsă ceremonie, Mircea Eliade s-a folosit de volumul Marthei Bibescu Izvor, ţara sălciilor, pentru prezentarea obiceiurilor profane şi religioase fundamentale ale românilor.

În cadrul departamentului numit de noi evocări, formulate cu bucuria unei lucidităţi meritorii, am include şi pe cele despre Fănuş Neagu şi Paul Everac. Mijloacele de prezentare sunt descrierea şi portretul. Extracţia demnităţii şi a moralităţii celor doi, cunoscuţi în împrejurări diferite, se coagulează din experienţe trăite cu şi în preajma acestora.

Dintre alţi contemporani, diplomatul reţine numele lui Andrei Pleşu, dincolo de... Dilema, ca autor al cărţii Despre îngeri (2003). Numaidecât, indicativul care i-a urmat şi erezia naţionalistă a trezit curiozităţi, întrebări, formulând sofisme şi aliniamente de doctrină. Literatura angeleologiei se afişează atât de întinsă şi numeroasă, încât dezarmează. Numai speculaţia de profil îi mai poate face faţă, chiar cu greu. Acum, sarcastic, cugetătorul autor formulează următoarea concluzie în spiritul speculaţiei lui Pleşu: (el) alege între Descartes, care se îndoia de existenţa îngerilor, şi măgăriţa lui Balaam, personajul biblic. Alege , deci, din doi, nu-l mai preocupă acel adevăr care „se constituie de la trei în sus.

Modalitatea de mişcare cathedratică, înălţimea de informaţie în domeniu iese la iveală într-o splendidă alocuţiune în studiul Gabriel Liiceanu despre criteriul autorităţii morale.

Într-un excurs privind începutul desfăşurării anatemei aruncată lui Cioran-legionarul, cu puţin înainte de moartea lui, în ziarul parizian Le Monde, se derulează o prezentare a subiectului – şi logic şi gramatical – în întreaga Europă, cu actori, actanţi politici şi culturali deja cunoscuţi.

Pe asemenea platformă, întreţinută de un gazetar de stânga Pierre-Yves Boissau, care susţinea că opera scrisă de Cioran în Franţa nu este decât un truc strategic pentru a face să se uite trecutul lui legionar, George Apostoiu l-aduce-n scenă pe Gabriel Liiceanu.

Intervenţia lui Gabriel Liiceanu, direct în Franţa, a făcut ca ordinea şi adevărul să fie restabilite, iar aberaţiile formulate să fie înlăturate.

Aş defini toate comentariile cărţii Neamul şi Babilonia drept respiraţii de cultură, literatură, ideologie şi politică, pe care un român, neînstrăinat în diplomaţie, precum domnul George Apostoiu, ţine să le oficieze în sau lângă matricea ţării sale. Fie că e vorba de clasici, de mişcări şi curente cultural – literare ale Europei, fie că e vorba de modele (Călinescu este unul dintre ele !), fie că e vorba de dezvoltarea şi progresul românilor în statornicia lor identitară.

Cu siguranţă, diplomatul filolog George Apostoiu a înregistrat în panoplia sa scripturală o carte matură, plină de vervă stilistică, admirabil controlată, diferenţiat, şi la momentul potrivit.

Apelând la un joc spiritual de cuvinte, în care se desfată antiteza, Nicolae Titulescu se pronunţa despre limbajul din diplomaţie astfel: Se spune totul răspicat, dar absolut totul, într-o formă impecabilă. Este stadiul în care binecuvântăm diplomaţia că a rămas ultimul refugiu al politeţii; căci, într-adevăr, fără ea, cum am putea noi, diplomaţii să fim atât de dezagreabili într-un mod atât de agreabil?

Marian Barbu (Craiova)

 

DESPĂRŢIREA DE POEZIE, DESPĂRŢIREA DE TINEREŢE…

Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. Ceea ce finalmente poetul reuşeşte să fixeze în operele lui este tocmai gustul demascării, parfumul final ce însoţeşte actul de demachiere a eroului principal în procesiunea ce se desăvîrşeşte în culise, după ce piesa s-a terminat, după ce aplauzele au încetat şi cînd tăcerea îl învăluie pe actor cu tentacule de caracatiţă. Magia ia sfîrşit, aura de mister se risipeşte, iar scena succesului se îndepărtează de poet precum un covor fermecat care porneşte în zbor către alte orizonturi. Omul rămîne ţintuit pe malul ce separă realitatea de ficţiune, siguranţa de îndoială, atras fiind şi de una şi de cealaltă în acelaşi timp, obligat de aceea să se scindeze între două iubiri imposibil de împlinit, fiecare luată în parte ori luate împreună. Într-o astfel de stare, a doua problemă căreia nu i se poate sustrage este ispita unei morţi premature, fie a poetului, fie a omului, drept remediu pentru tensiunea schizoidă ce tractează fiinţa auctorială spre tărîmuri psihice insondabile.

Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare).

Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul.

Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti.

Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere: într-o zi voiam să plec definitiv/ dar îmi era frică de anumite lucruri/ nu voiam ca ceilalţi să fie trişti din cauza mea (Trebuia să trec şi prin asta, p. 18):

într-o zi s-a întîmplat ceva numit revelaţie

mi-am privit sufletul şi un gînd fabulos

a deschis poarta unei lumi nevăzută de nimeni

atunci am început să scriu

să dau formă acestei miraculoase salvări

mi-am acceptat orice experienţă

a trupului a durerii ca pe o secundă în plus

în care puteam să-mi desăvîrşesc creaţia

şi mai mult de atît să le dau şi celorlalţi

un motiv să existe

Acest fragment conţine mărturisirea, făcută cu acribie de spovedanie, a mecanismului creaţiei, care este unul vecin cu starea nevrotică: sublimarea tensiunii afective şi morale, care este una dureroasă, se face prin miracolul scrisului şi al împărtăşirii în faţa unei instanţe publice şi cu speranţa supravieţuirii propriei capcane. Pe firul subţire ţesut de cuvinte, poetul păşeşte singur, ca un acrobat neverosimil, peste hăul existenţei de nesuportat, învingînd teama de a face această călătorie riscantă, cu miză capitală, fără nici o plasă de salvare, asumîndu-şi orice final. De aici lumea suspendată, de feerie sumbră şi cîteodată prea pătimaşă:

miroase a ars nervii cedează

ca nişte siguranţe electrice

mă privesc în oglindă

ochii două găuri negre

prin care nimicul absoarbe iluzia

oasele aliniate într-un instrument muzical

în care suflă doar moartea (Florile sîngelui, p. 22).

Sentimentul de închidere şi de autism, de izolare şi de recluziune domină tonalitatea versurilor din acest volum: sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii/ nimeni nu mai aude nimic (p. 23); nu ştim că linia infinitului/ începe cu linia palmelor noastre (p. 29); inimi folosite/ pe post de cartele/ credit consumat la fiecare impuls/ ne dezbrăcăm cuvintele/ haine cochete (p. 37); doar zborul cu ochii închişi/ pe aerul aripii lipsă/ cînd aerul e sufletul tău călătorind/ între lumile cuvîntului (p. 41); deodată devin sclavul unei lumi/ în care mîntuitorul a murit pe crucea/ unui păianjen ce-şi ţese pînza/ între zbor şi lăcomia pămîntului (p. 57).

Precum acele flori de lemn japoneze ce se desfac în apă, obsesiile lui Ionuţ Caragea legate de moarte sînt inventive, devenind ele însele o trăire anticipativă a finalului: că nimic nu contează că pulberea pămîntului/ în care se odihnesc oasele/ va fi absorbită de gurile negre şi flămînde/ ale universului (p. 18); ou clocit/ de pasărea oarbă/ a morţii (p. 20); oasele aliniate într-un instrument muzical/ în care suflă doar moartea (p. 22); stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată/ adevărului ultim (p. 23); moartea filmează cu camera ascunsă (p. 29); Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa/ de la o moarte la alta scheletul rămîne/ acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte (p. 31); să vină cineva să îmblînzească moartea/ animal şi pasăre de pradă (p. 50); dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte/ o groapă şi se ascunsese/ aşteptînd încolţirea (p. 51).

Metabolismul volumului este susţinut de introspecţii şi filozofeme privind geneza cuvintelor şi a poeziei, iar autorul înjghebează stoic, cu un oarecare sentiment de epuizare, cîteva definiţii demne de reţinut: dacă nu ar exista poezia/ cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele conştiinţei/ ca nişte prunci/ ucişi de Irod (p. 46); îmi ţin poemul în mine la fel cum îmi ţin respiraţia/ îl simt zbătîndu-se/ lovindu-se de toţi pereţii/ căutînd o rană prin care să iasă/ să devoreze liniştea şi albul (p. 44); atunci eu poetul fosila civilizaţiei/ voi scrie şi-i voi aduce aproape/ pe cei care-mi lipsesc atît de mult/ familia mea prietenii mei cei mai buni/ îngerul meu cu forme de femeie (p. 47); faţă în faţă poetul şi cuvîntul/ cine va ridica primul mîna/ cine va rămîne în giulgiul/ paginii albe?(p. 49).

Deşi diferită de toate textele din volum (majoritatea fiind vizitate şi animate de un spirit sorescian), poezia finală, Testament, încheie lectura cu o reverenţă neaşteptată, tudoriană, ce revarsă o prospeţime arhaică, în dulcele stil clasic, aşezată pe sinceritate şi pe premisa bunei credinţe cu care autorul, deşi vulnerabil, se lasă explorat:

Testament

acesta e poetul ce-şi duce singur dorul

pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,

ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,

cu rîsul şi cu plînsul pe veci stigmatizat.

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine

în inimile lumii, în versul sincopat,

ce şi-a urmat himera în gînduri orfeline,

în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

acesta e poetul aflat în agonie,

cu mîinile rigide, de zei exonerat,

ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie:

atît a fost să fie, atîta v-a lăsat (p. 71)

O iubire din trecut, fie ea Alexandra, Eva, Maria, ori Miriam, Sabia sau Ana, urcă pentru o clipă să-şi viziteze muza şi să o re-vrăjească. Dar timpul, inexorabil, a muşcat deja din carnea poetului anii tinereţii şi cărţile ce l-au ţinut în viaţă prin poezia lor. Ionuţ Caragea ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întîlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naraţiune, construcţie şi salahoria prozei. Însuşi Testamentul ce anunţă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru.

În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane şi nuvele va avea structura celui ce a supravieţuit unei cure severe de dezintoxicare. Adesea, maturitatea creatoare deplină se cucereşte numai după ce tinereţea a fost resimţită, prin poezie şi romantism, ca o ameninţare cu moartea sau ca o moarte clinică.

Angela Furtună (Suceava)

 

DINCOLO DE TĂCERE – METAFORA EVANGHELIA INIMII, DE THEODOR RÂPAN

Îţi mulţumesc, Juan Ramon, pentru că m-ai învăţat să merg prin viaţă: nici grăbit,

căci timpul va zbura înaintea mea precum un fluture, nici încet,

căci timpul va veni în spatele meu, ca un bou blând. Aşa stând lucrurile, am ales Calea mea!

(Theodor Răpan)

Adevărat este că aflăm despre cineva ceva pentru prima dată şi atât. De cunoscut, însă, avem prilejul să-l cunoaştem dacă o situaţie identică se repetă a doua oară, a treia oară, când capacităţii noastre de cunoaştere i se oferă şansa.

Mărturisirea cunoaşterii este absolut valabilă acum pentru diplomatul-poet, Theodor RĂPAN, pe care l-am aflat adolescentul de acum mai bine de 40 de ani, în prima duminică de septembrie a anului 1970, la o întâlnire a cenaclului literar pe care îl organiza, lunar, ziarul Teleormanul. Se citea literatură bună, se prezentau creaţii originale, se interpretau, se comentau.

Fac această mărturisire cel puţin din două considerente.

1. Pentru a reaminti ceea ce stiu de-o viaţă, că dintre numeroasele instrumente ale fiinţei omeneşti, cel mai uluitor este, fără putinţă de tăgadă, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Cartea e altceva, cartea e o prelungire a memoriei, a imaginarului, a fiinţei cosmice.

2. Pe lânga ziarul Teleormanul functiona un Cenaclu Literar în care nu vârstele îi apropiau pe cenaclişti, ci trăirea aleşilor în fiorul cuvântului scris. De atunci am răms cu acest cult al cărţii şi al creaţiei. O spun într-un mod care poate să pară patetic şi nu aş vrea să îl simţiţi aşa. Receptaţi-l ca pe o mărturisire de credinţă a unuia care cel mai mult dintre noi toţi de atunci s-a călăuzit până la uitarea de sine în cuvântul scris.
Ca profesor de literatură, le-am spus elevilor mei, cu fiecare prilej ivit că o formă de fericire e lectura, o altă formă e creaţia, în general, şi creaţia poetică, in special. Într-o societate în care tehnicizarea îşi pune tot mai mult amprenta pe modul de existenţă al omului şi se vorbeşte chiar despre dispariţia cărţii în format tradiţional, eu nu cred că va fi posibil, atâta vreme cât creatorul autentic face artă nu numai din întruparea ideii în cuvânt, ci face artă şi din fiinţarea grafică a textului în carte. Chiar mai mult decât atât, creatorul îşi invită cititorul în modul cel mai elegant, aşa ca împreună să străbată universul cărţii întemeiat pe corespondenţa viaţă-literatură, înţelegând esenţialul: creaţia este o scriitură tainică, o criptografie pe care trebuie să o descifrăm. Toate lucrurile sunt cu adevărat cuvinte, în afară de lucrurile pe care nu le putem înţelege şi pe care le luăm cum sunt.

Poetul Theodor Răpan ne invită într-un mod cu totul special la mântuirea prin exerciţiul lecturii: - Vino, cititorule, vino, şi ia-mă de mână! Nu te înfricoşa! Vino la umbra copacului Lumii, liniştete-te şi vino să ne aşezăm în iarba cea deasă de umbră, în pridvorul unui veşnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!... Nu mai rămâne decât să ne eliberăm gândul de angoasa existenţială şi să ne umplem sufletul cu bucuria lecturii.
Nu este o surpriză a XII-a carte a poetului Theodor Răpan. După ce, la începuturi, cunoscându-l, poetul Nichita Stănescu mărturisea: atenţie, aici este uranium... sau citind poeziile lui Theodor Răpan mă întorc şi zic - poetul s-a născut român!, Theodor Răpan ne-a obişnuit cu o anume periodicitate a apariţiei cărţilor sale. Între cele peste 3000 de pagini publicate, Evanghelia inimii (Editura SemnE, Bucuresti, 2010) este o creaţie specială, în alcătuirea căreia nu putem intra pâna a nu înţelege că titlul îi este cheie, cifru şi, în consecinţă, cititorul, amator sau exeget, în demersul interpretativ ajunge la el. Şi ce altceva, mai presus de religia iubirii în care a trăit şi trăieşte poetul, oate însemna Evanghelia inimii? Crezului poetic al spaniolului Juan Ramon Jimenez, pe care îl adoră şi pe care îl ia partener alături de graficianul Damian Petrescu, trăitor la Paris, i se alătură poetul Theodor Răpan care înţelege că omul, înainte de a deveni Cuvânt, prin actul divin al creaţiei sale este Conştiinţa. oezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţă!

Ideea cărţii, după ce a fost sugerată în titlu, străbate întregul univers ideatic şi liric, acţionând ca un fir al Ariadnei, subtextual.Cele patru părţi ale cărţii sunt structurate corespunzător celor patru anotimpuri. Fiecare anotimp este introdus în compoziţia cărţii printr-o selecţie sugestivă din lirica lui Juan Ramon Jimenez.

I. Primăvara: Floralia

Rătăceşte prin ploaie sufletul florilor.

II. Vara: Iubitor

Iubire, dacă pleci, rămân ruină.

III. Toamna: Melanholia

Pe un drum de aur se duc mierle. Incotro?

Pe un drum de aur se duc trandafirii: Incotro?

Pe un drum de aur mă duc şi eu. Încotro, toamnă? Încotro păsări şi flori?

IV. Iarna: Ultima Thule

Nu-ţi arunca, moarte, piatra în oglinda mea.

Poetul nu are numai cultul cuvintelor, ci şi cultul cifrelor. Viaţa este una, trece fără întoarcere prin cele patru anotimpuri, care nu sunt altceva decât vârstele iubirii (cifra 4 corespunde zilei ivirii pruncului-poet în lume şi în lumină), fiecare anotimp are 33 de poeme (cifra 33 corespunde vârstei hristice). Dincolo de calea destinului care impune rolurile jucate, poetul rămâne sufletul pur şi etern, de o candoare inefabilă.
Rotundul cărţii este evident. Incipitul exprimă spiritul creatorului pregătit de jertfă: lâng în limba română şi tac: e primăvară în cuvinte!. E gata oricând să răspundă solicitărilor circumstanţei sau CLIPEI, cu o replică uneori efemeră (martori infideli ai clipei), alteori, menită să sfideze timpul cu o desăvârşire intransigentă (Din supunere oarbă, sfinţească-mi-se Cilpa!). Câtă emoţie înfiorată fulgeră interogaţiile care primesc şi răspuns din nevoia de aflare a cunoaşterii! Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabă din ultimul şopot? Nu ştiu! Moarte, acordează clavirul tăcerii din mine şi, ajută-mă, Doamne, să trec!
Rostirea harică dar şi meşteşugită aduce în prim plan bogate încărcături emoţionale Poetul este mut, s-a dus tarotul! Să vină primăvara din-nainte! Îţi sărut dreapta. Viaţa: Sunt Mortul din Cuvinte. La primul impuls, exegetul-cărturar este tentat să caute asocieri ale poetului cu cele mai proeminente personalităţi lirice.
Pregătiţi cu argumentele pe care ni le pune la dispoziţie chiar Evanghelia inimii, suntem gata să contrazicem şi să rostim cu fermitate că poetului Theodor Răpan i se pot alătura truditorii cu har întru credinţa poeziei. Estetica specială a cărţii se sincronizează cu vocea lirică a poetului. Cuvântul, silaba, clipa, melanholia, tăcerea, profunzimea, metafora, neliniştea, profunzimea, metafizica, dorul, cerul, flăcările Gheenei, umbra, norii, oglinda, păsările, apa, aerul, licornul, firul de iarbă, focul, tăcerea-sunt elemente specifice universului poetic răpanian. Pe tot parcursul cărţii descoperim lirismul profund, rafinat al poetului Theodor Răpan care intelectualizeaza expresia poetica în limba română.

Să nu credeţi că ajungeţi aşa uşor la înţelegerea textului dacă nu stăpâniţi cunoştinţe ce ţin de identificarea unicităţii stilului poetului prin bogăţia lexicală, prin intuirea celor mai subtile asociaţii contrastante, prin frazarea amplă, uneori interogativă, alteori exclamativă, prin elemente ce ţin de cultura tuturor timpurilor si popoarelor, şi toate trecute prin inima reginei-POEZIA! Poetul crede cu toata fiinţa în CUVÂNT, îl simte cum simţi o fiinţă cu toate ale vieţii, crede în forţa lui demiurgică, de aceea îşi asumă cu toată sinceritatea trăirii esenţialul, micile si marile sensuri ale existenţei. La echinocţiu smirna se preface în muceniţa Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slăvesc ghindarul, din muritor sunt răspopit Cuvânt! Nu am murit! Nu am murit? Versetele freamătă de fiorul spunerii, ca şi cum ar fi ultimul timp al ofrandei.

Numai lectura Evangheliei inimii vă poate convinge de un fapt cert: implinirea nevoii de reper si model literar prin opera Poetului Theodor Răpan

Nicoleta Milea (Alexandria)


 

SPIRITUALITATE

NEGURĂ FĂRĂ SPERANŢĂ

Una dintre bucuriile fiinţei umane este libertatea. Desigur, putem să-i acordăm diferite atribute, în funcţie de circumstanţe şi de interesul de moment, cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea de mişcare, libertatea ca sens existenţial, libertatea de gândire şi multe altele, însă acum vreau să mă refer doar la acea libertate existenţială pierdută în urma unui act necugetat.

Fără a face exces de cuvinte inutile, ci doar observând realitatea care ne absoarbe, doresc să mă număr printre aceia care, fiind conştienţi de iminenţa pericolelor care pândesc precum hoţii la drumul mare, să constat că mulţi dintre noi şi-au pierdut libertatea printr-o metodă nouă: consumul de etnobotanice. Oricum s-ar numi, tot droguri sunt, adică veninul cel mai puternic al lumii contemporane, care amăgeşte tineri şi nu numai, târându-i într-un abis fără scăpare. Degeaba încercăm să învinuim şcoala, părinţii şi alte persoane şi instituţii, căci durerea nu se şterge, iar recuperarea celor care au căzut în plasa nimicitoarelor substanţe este de cele mai multe ori imposibilă, sau doar parţială. Oricât de multe programe educaţionale pe această temă s-ar implementa, parcă se risipesc precum fumul în văzduh, lăsând în urmă doar munca de cercetare a celor care privesc cu milă către un viitor detestabil.

De aceea, părinţii ar trebui să fie extrem de atenţi la preocupările copiilor lor, încercând să-i formeze remarcabil, dar fără a le impune ceva în mod insistent, ori a-i influenţa vizibil, răpindu-le astfel libertatea de a lua propriile decizii la un moment dat. Cu toate acestea, adolescenţii rebeli vor cu orice preţ să-şi demonstreze înşile că pot consuma droguri fără a se lăsa dominaţi de ele. Şi aşa începe calvarul! Odată ce au luat prima doză, nu-i pot uita gustul şi revin asupra ei, cu reţinere, dar şi cu o dorinţă pătimaşă de a continua experimentul până la capăt. Numai că la capăt, îi aşteaptă decepţia de-a fi pierdut libertatea, autocontrolul, conştiinţa, totul... E tristă urmarea, şi oricât am încerca să o descriem, cuvintele sunt de prisos. Toţi o cunoaştem, însă ne lăsăm acaparaţi de ea, ca de-o himeră minunată, ce reprezintă premiul pentru o viaţă de aşteptări.

Pentru părinte, durerea de a-şi vedea copilul într-o astfel de stare este cumplită, mai rea decât moartea, iar neputinţa în faţa unei asemenea situaţii este unica realitate crudă pe care o simte sufletul zdrobit de zbucium. Şi cât de multe pot fi urmările! Dintre cele mai îngrozitoare! Îi privim neputincioşi pe cei care au fost răpiţi de lângă noi, indiferent că ne sunt cunoscuţi sau nu, şi ne întrebăm dacă nu cumva chiar proprii copii ar putea păţi aşa ceva. Şi în furtuna aceea a deznădejdii, nici nu ştim să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne simţim neputincioşi şi ne cuprinde deznădejdea că suntem acum inutili. Parcă un munte de întuneric ni s-ar prăvăli peste inimă, lăsându-ne fără suflare, înecaţi în lacrimile amarei nelinişti. Dar ce simt oare sărmanii încercaţi de soartă? Deşi unii au avut curajul să mărturisească şi să descrie starea nefirească în care se află, cred că sunt puţine cuvintele spre a exprima toată suferinţa fizică şi mentală în care se scaldă poate ani în şir. Ce fel de viaţă mai este şi aceasta? Ce răscruce existenţială trebuie să depăşească! Unii reuşesc, dar alţii nu!

Astfel, privim parcă spre nimic, dincolo de care ni se înfăţişează o lume a durerilor, din ce în ce mai zdrenţuită şi aridă, sub care suntem nevoiţi să ne desfăşurăm firul sorţii, lăsând să cadă asupră-ne dorul de început cu lacrima căinţei şi a unei vieţi fără păcat.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

CÂNDVA GEOGRAFIA ROMÂNIEI ÎN SINTEZE, TESTE ŞI HĂRŢI (I)

În urmă cu câteva zile priveam cu totul şi cu totul întâmplător pe cartea Geografia României în sinteze, texte şi hărţi, pe care am editat-o în 2007. Apărută nu neapărat ca o promisiune personală din anii studenţiei, ci mai mult ca un reflex firesc în urma activităţii de la catedră, culegerea ar fi trebuit să se constituie într-un îndrumar pentru acei elevi ce şi-au propus să dea la examenul de bacalaureat, proba de geografie, sau pentru cei ce ar fi dorit să acceadă către o facultate de profil. Ştiu din ziua când am lansat-o, în martie aceluiaşi an, cum voci deloc stridente, dar curioase şi pe alocuri iscoditoare, mă întrebau de ce am scris o culegere de geografie şi nu una de filosofie (materia pe care o predam şi care era conformă cu studiile de specialitate), ori altceva din aria curriculară Om şi societate. Ei bine, geografia m-a atras mai mult, şi poate că dincolo de orice pasiune, mi s-a părut firesc să lucrez la carte care îmi oferea şi această satisfacţie. Nu neg faptul că poate dacă aş mai fi activat în învăţământul preuniversitar brăilean mi-aş fi orientat punctul de vedere editorial şi către filosofie, dar cert este că prima lucrare a fost de geografie.

Lăsând la o parte motivaţia apariţiei acestei cărţi, pentru că oricum subiectivismul în ceea ce priveşte elaborarea nu-şi are locul, vreau să fac câteva considerente de ordin tehnic, şi mai ales conjunctural. De regulă recenzarea, pentru o critică pozitivă, este bine să nu fie făcută de autor, numai că în ceea ce mă priveşte, chiar nu doresc să mă lansez în planuri speculative, ci doar să întăresc un fapt deloc de neglijat şi anume aspectul adecvării conţinutului în raport cu tematica şi programa şcolară, aşa cum este firesc să se ţină seama când se demarează un proiect didactic.

Raportându-mă la programa de specialitate, din anul şcolar 2005-2006, perioada efectivă de lucru a cărţii mai sus amintite, precum şi la o laborioasă muncă de cercetare paralelă a manualelor alternative de la materia Geografia României, pentru clasa a XII-a s-a ajuns la edificarea unui întreg capitol de sinteze, parte absolut necesară, deoarece, aşa cum este bine ştiut, fiecare autor sau autori de manual încearcă să îşi aducă doza de particularitate. O culegere de teste, pentru a completa sau a reaminti anumite cunoştinţe predate elevului, se consideră – din punctul meu de vedere – completată şi de un registru teoretic.

De multe ori aceste – indulgent spus particularităţi – nu au făcut decât să se completeze cu omisiuni. Despre acestea din urmă consider că este cazul să insist puţin. Marea majoritate a problemelor sistemului de învăţământ, legate strict de materii, reclamă faptul că informaţia nu este condensată şi de multe ori abuzul de termeni de specialitate, pe care elevii sunt obligaţi să-i asimileze aduc până la urmă un deserviciu. Moda când elevul era obligat să memoreze pe de rost cuvinte de strictă specialitate, a căror sensuri se risipeau după câteva ore sau zile, ar fi trebuit să fie deja apusă. Din această pricină manualele au început să se simplifice, să-şi piardă din specificitate, iar profesorii să încerce să traducă într-un limbaj uzual, popular, prin comparaţii simpliste, ceea ce doar termenul în sine putea defini. Prin aplicarea acestei metode, de subţiere a materiei s-a încercat apropierea de elev, apropierea de interesele acestuia şi de a i se putea oferi doar acele informaţii pe care să le poată folosi mai departe. Spun asta în contextul în care chiar apariţia manualelor alternative a generat controverse aprinse cu privire la modul cum trebuie coborâtă o disciplină, la nivelul unui elev de gimnaziu ori liceu. Aceasta controversă există de când e sistemul - poate cineva să spună - pentru că cele trei întrebări fundamentale sunt binecunoscute tuturor specialiştilor care se ocupă cu elaborarea de programe şcolare: ce predăm, cât predăm, cum predăm.

Un domn - nu-i dau numele că doar vrea să se dea important - spunea într-un articol că, citez: În clasa a VIII-a, la geografie, se predau aproape toţi munţii din România şi zeci de vârfuri muntoase. Copiii sunt ascultaţi, ei trebuind să recite aceste denumiri şi valori numerice, iar aceasta este modalitatea în care are loc evaluarea performanţelor lor. Vreau să insist un pic pe frază, deoarece este necesară eliminarea speculaţiei. S-a pus accentul pe ascultat, adică elevul nu are parte de aşa ceva, în timp ce termenul recitare nu a suferit nicio cosmetizare. Mi se părea corect să fie invers. Cu alte cuvinte, la materia Geografie, elevii nu sunt ascultaţi, ci recită – vezi, Doamne – toponime combinare cu cifre. Oare la istorie nu e la fel? Acolo nu avem evenimente, nume proprii ale unor personalităţi, ani de domnii, conflicte militare etc.? În ce ar fi trebuit să conste evaluarea? Denumirea formelor majore de relief este însoţită de cifre, tocmai pentru a se scoate în evidenţă diferenţele de altitudine la care sunt situate. Practic geografie fără numele formelor de relief şi a prezentării cotelor specifice, nu se poate.

Cu siguranţă la întrebarea ce se predă, se poate ajunge foarte repede la concluzia că de multe ori materia este stufoasă şi nefolositoare, iar profesorii, obişnuiţi să tot repete la nesfârşit aceleaşi noţiuni, să refuze noul, deschiderea, adică adaptarea la necesităţile actuale. Aici se poate vorbi de metode şi mijloace moderne de predare şi învăţare, iar suportul unei astfel de schimbări trebuie să fie tot cartea, dar nu cea diluată. Concret, în momentul când România a fost inclusă în rândul statelor din Uniunea Europeană, s-a lăsat în mod evident să se înţeleagă faptul că până atunci ţara noastră ar fi fost pe un alt continent. Lipsa informaţiei de specialitate de la o materie ce ar fi putut repara această confuzie, a avut ca efect modificarea programei şcolare la Geografie, astfel încât, elevul de clasa a XII-a să nu mai fie nevoit să-şi aprofundeze studiile despre propria-i ţară, ci să se îndoctrineze cu spaţiul UE. Am luat drept comparaţie manualul de la Editura Corint, semnat Octavian Mândruţ şi denumit: Geografie Europa – România – Uniunea Europeană. Probleme fundamentale, carte (auto)recomandată tuturor filierelor. Imixtiunea politicului în planul de învăţământ se face subtil, dar sigur. Pe vremuri Geografia Patriei trebuia să aducă în prim plan faptul că ţara era în marginea (protectoare) a Uniunii Sovietice, că făcea parte alături de celelalte state socialiste, din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, proiect iniţiat de URSS în 1949, ca formă de întrajutorare a statelor comuniste din Europa). Am amintit de CAER pentru că s-a dorit a fi o contrapondere la Comunitatea Economică Europeană, înfiinţată în 1957 şi care cuprindea atunci, câteva state din Europa de Vest sau Europa Capitalistă, o altfel de divizare a continentului, după criterii politice, evident. Cum spuneam, toată geografia se baza pe forţa indiscutabil superioară a epocii marilor transformări, unde toate ramurile economiei aveau să înflorească datorită regimului comunist, a iniţiativelor secretarului general al Partidului Comunist Român. De dragul exagerărilor, de dragul a celor vremuri de laudă excesivă, România astăzi nu mai este comparată cu statele socialiste prietene, ci cu ţările din Uniunea Europeană, abordând controverse politice, cum ar fi: globalizarea, internaţionalizarea şi mondializarea.

Îmi aduc aminte că pe timpul când eram elev se studia – materie predată de profesorul de istorie – Constituţia României, evident, aceea roşie. Pentru că în prezent aşa ceva nu se mai predă (sau nu cunosc eu), ce şi-au spus deştepţii de la Ministerul Învăţământului, probabil nostalgici ai acestei discipline, poate singura unde aveau note de trecere, şi au purces la drum. Aşa se face că astăzi, elevul de clasa a XII-a, nu are habar să delimiteze cele trei sectoare ale Carpaţilor Româneşti, ori braţele Dunării la vărsare, spune Munţii Dobrogei în loc de Podişul Dobrogei, Insula Mare a Brăilei, în loc de Balta Brăilei, ori confundă Câmpia Transilvaniei cu toată Depresiunea Colinară a Transilvaniei. Despre vârfurile importante ale munţilor, ori schema reţelei hidrografice, ce să mai vorbim. Deşi – faţă de alte state, fie ele şi europene – România beneficiază de o simbioză perfectă a tuturor formelor majore de relief, în loc să fie încurajaţi să-şi cunoască mai bine ţinuturile, elevilor li se servesc lecţii despre sistemul economic mondial şi relaţia acestuia cu UE, abordare care mi se pare firesc apropiată mai mult de materia Istorie contemporană decât de geografie, asta în timp ce la activităţi copiilor li se cere să demonstreze dependenţa crescândă a României de sistemul economic al Uniunii Europene şi de sistemul economic mondial, am citat din acelaşi splendid manual de aşa-zisă geografie de la finalul ciclului liceal.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

REPERE...

VISCOLEŞTE ÎN PRAG DE VARĂ

Luni noaptea spre marţi, pe la orele trei, caii de Lună din Bălţile Brăilei, simţind că îi părăseşte stăpânul, au pornit într-un trap disperat spre miazănoaptea în care dispar neînvinse sufletele curate. Apele Dunării s-au oprit din tremurat, jurând să înece Luna în disperarea lor abisală. Frunţile Munţilor Măcinului s-au umplut de negura doliului. Delta, legănată până atunci de coroanele sălciilor plângătoare, şi-a pus veşmânt cernit şi a sugrumat în braţele ei de ape toţi nuferii albi şi roşii, aducându-i ofrandă zeului. Luna scânteia în creştetul nopţii ca un sfeşnic de aur masiv, furat din catedrala disperării neamului. Soarele fugise departe, peste coclauri, ca să îşi adune puterile pentru un nou răsărit, unul îndoliat şi orfan. Luni noaptea, deasupra României, s-a sfărâmat în şuvoaiele de lacrimi amare, ale verii noastre buimace, curcubeul zeului Dionis.

Într-adevăr, zeul care a suflat aur de veşnicie peste cuvintele limbii române a plecat în eternitate; acolo unde vom pleca toţi fără să lăsăm însă în urma noastră asemenea daruri. Cel hărăzit de zâne să sufle praf de diamant peste veşmintele de sărbătoare ale literaturii române a trecut deja dincolo, la cele veşnice şi prea tainice şi va veghea din înaltul cerului, aşteptând plin de speranţă ziua în care ne va vizita şi pe noi Steaua Norocului. Creatorul de vis frumos, de vis cu ochii deschişi, prozatorul poet, marele demiurg al lumii Bărăganului, al naturii fabuloase din Câmpia Brăilei, scriitorul Fănuş Neagu a trecut la cele veşnice, marţi, 24 mai 2011.

Din acel moment, filonul aurit de suflet românesc, genialul artist al cuvântului, Fănuş Neagu, a încremenit în slava slovelor sale. De azi înainte, prin secole şi până în veacul vecilor, opera lui va rămâne de strajă, ca o cariatidă de marmură, în templul literaturii române. O mărturie mai luminoasă a trecerii prin lume a unui mai inspirat pictor de cuvinte, care să îi stea alături, cu greu mai poate fi găsită; doar opera prietenului său întru gând frumos, Nichita Stănescu, marele izvoditor de zbor cu ochi albaştri din poezia românească, cu care s-a întâlnit deja în cerul credinţei noastre, poate să îi stea surată între nestemate.

Acum însă, nerăbdător, îngerul eternităţii a strigat! Zeul Dionis a plecat cu el înspre agora nemuririi noastre, pe culmile unde părinte tutelar este marele Zamolxe. Au rămas aici nestematele unei vieţi de dăltuitor în cuvinte, opera împlinită a unui geniu care ne înalţă inimile şi ne va îmbogăţi mereu cugetele.

Iată crâmpeie dintr-o profesiune de credinţă şi din zborul cel mai inspirat, din câte există, prin genunea metaforelor:

Fără puterea de a visa nu poţi fi scriitor. Ceea ce îl distinge pe scriitor de ceilalţi oameni este nebănuita putere de a visa şi de a năzui. Prin urmare, un rol primordial, subliniez un rol primordial,şi cu totul de neînlăturat din mintea oricărui scriitor îl are, fără tăgadă, închipuirea bogată însă pe adânci legături cu viaţa.Eu apelez întotdeauna la notiţele mele pe care mi le iau în dese împrejurări, din păcate n-o fac zilnic, şi pe marginea lor brodez, ţes poveştile mele. Deci, niciodată faptul real nu trece în pagina scrisă aşa cum s-a petrecut el. Întâi se ţese în mine ca o mătase, ca un fel de a fi altcumva. De aceea, în cărţile mele mă surprind întâlnind sau retrăind fapte care s-au petrecut cândva, dar sub altă zodie. Realitatea din carte este vraja pe care o răspândesc în valurile vântului, ale Dunării, ale câmpiei, ale munţilor, faptele noastre cele de toate zilele.

Dacă aş şti că există viaţă de apoi, aş scrie în fiecare zi şi în fiecare ceas, acum, ca pe urmă să citesc necontenit în eternitate.

Jocoul cu cuvintele este un joc al spiritului ajuns pe înălţimi care dau bucurii sufletului şi trebuei săvârşit cu o mare aplecare spre bunul simţ al cuvântului şi cu gândul la adevărul că omul mai vrea să fie şi vesel de-a lungul unei zile. Pentru că mă îndoiesc de toate – şi mai ales de mine însumi – şi niciodată de Timpul, care, sleit de setea lui uriaşă, ne soarbe timpul nostru mic, mă încovoi mereu cu fruntea pe cărţile fundamentale ale omenirii. Toate lucrurile îşi au aburul lor de nemurire, primăvara mai mult ca niciodată... De-atâtea ori, de-atâtea ori,când vine primăvara şi întunericul noptatic al serilor ei, mă simt că sunt de stuf, că sunt albastru, că sunt de salcie şi de plop şi de flacără bezmetică din rodul Chiralinei.

Când docarul verii se scufundă în Dunăre cu cai cu tot, şi nu se îneacă, pluteşte ca un soare izvorât din sminteala câmpiilor, spre Delta mirifică şi etern legănătoare; când se scutură, dăruindu-ne visului, pelinu, adică nemurirea amăgirii şi vechiul dor de întoarcere în durerea dragostei; când umbra Munţilor Măcinului se pârguieşte în întunecimi albastre; când lumea suferă din nimic şi respiră uimire; când pasul întârzie pe cărări melancolice; când iarba-şi aduce aminte de vântul din aprile şi moare şoptindu-şi cântecul cel mai frumos; când iluzia ia trup şi fiinţă din sângele păgân al părăsirii din toate orizonturile; când Dunărea se aşterne la temelia ţării cu lumina ei cea mai blândă, forfotind de aur şi miresme; când se suie în plopi toate drumurile spre care ai vrea să mergi spre niciunde – atunci, dacă de la Brăila ai pornit, în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, unică chiar şi în respiaraţie, pe străzile marelui nostru oraş, s-asculţi cum trec pe sus, inconfundabile, legendele unui neam.

În fiecare zi de vară, Marea e ca un deal al zorilor. În creştetul luminii, păstorul din baladă, jur împrejurul delirului de bucurii şi suferinţi – părăsi gâlgâind de înviere şi de moarte gâtul rupt al soarelui, câini albi, dansul neliniştit al zeilor, sunându-şi poftele între două eternităţi – se pierd spre temeliile pământului, într-o ploaie de turme, izvoare dulci, izvoare calde, izvoare din care să ne clădim cu toţii copacii dragostei şi ai păcatului.

Iată un florilegiu de figuri de stil care ar putea continua oricât! Oricât ne permite creatorul lor, oricât ne permite viaţa noastră.

Izvoditorul de fluvii de vis a forţat poarta iubirii, arătându-ne calea cea mai aleasă pe care putem păşi ca să învăţăm zborul. Arta sa nu a cunoscut compromisul, sufletele care se înalţă prin opera lui spre împărăţia artei nu cunosc nici ele compromisul.

Cel mai mare tezaur de limbă şi imaginaţie românească din Bărăgan şi de la Dunărea de Jos îşi aşteaptă admiratorii şi înţelepţii, îşi aşteaptă păstrătorii şi continuatorii. Zvâcnirile spre înălţimi, proprii şoimilor şi porumbeilor, sunt şi ale noastre, ale celor ce vibrează la auzul cântecului lirei marelui dispărut.

Începând din ziua de joi, 26 mai 2011, monumentul care certifică trecerea din lumină în eternitate a marelui român Fănuş Neagu poate fi privit la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Opera sa este însă aici, cu noi, pretutindeni, mereu vie şi mereu în noi. Comoara de imagini unice şi nepieritoare născute de marele maestru, Fănuş Neagu, în limba română va fi mereu în sufletele noastre, în sufletele celor ce gândesc şi simt româneşte.

Dumnezeu să vă aibă în paza sa, stimate maestre!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

LITERATURA VIRTUALĂ, GENUL CYBER-POETRY ŞI CURENTUL GENERAŢIEI GOOGLE*

Fie că vrem, fie că nu, Internetul ne marchează existenţa. Apariţia acestui nou mijloc de comunicare a revoluţionat modul de gândire şi manifestare a scriitorului contemporan. Însă, dacă pentru unii dintre noi Internetul înseamnă mersul firesc al evoluţiei, pentru alţii reprezintă o adevărată cutie a Pandorei.

Totul a început de când Microsoft a creat portalul către o altă dimensiune a conştiinţei umane. Windows era o lume de oglinzi/ferestre fermecătoare care te lăsa să pătrunzi în universul virtual, în care omul, pe post de creator, experimenta. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să înveţe să comunice cu PC-ul (şi toate componentele sale), să-i dea un nume, pentru ca mai apoi să-l ajute să evolueze software şi hardware. Ca un fel de analogie metaforică – trup şi spirit. Pe măsură ce timpul trecea, omul dorea să-i confere PC-ului o caracteristică pe cât mai asemănătoare şi utilă, să-i fie satisfăcute nevoile şi necesităţile, să-i fie prieten etc.

Internetul a apărut mai apoi şi a devenit instrumentul prin care omul a reuşit să comunice cu ceilalţi semeni, să-şi dezvolte anumite laturi ale personalităţii, să scape de inhibiţiile relaţionale, să-şi dezvolte anumite abilităţi psihice şi de limbaj, să poată vorbi cu uşurinţă despre sine în faţa oricărui confident, bine ales sau la întâmplare, sau să-şi păstreze anonimatul şi misterul propriului Eu. Bineînţeles că au apărut şi tot felul de jocuri de-a cine sunt şi ce fac, teatrul, aspecte răuvoitoare sau chiar violente care pot fi experimentate facil prin intermediul Internetului, sub protecţia scutului tehnologic şi al distanţei.

Internetul ne face să ne cunoaştem mai bine fiinţa umană, cu toate calităţile, defectele şi angoasele ei. Iar dacă vrem cu adevărat să aflăm cine suntem, nu trebuie decât să facem click în fereastra Google. Acolo ne vom găsi proiecţia, acolo ne vom autoanaliza, acolo ne va păsa ce se spune despre noi, chiar mai mult decât în viaţa reală. Internetul devine astfel refugiu şi meditaţie, introspecţie şi extrospecţie în aceeaşi măsură. Rămâne de văzut până unde se poate împinge această limită a dezumanizării în detrimentul virtualizării, cât de mult ne pot fi satisfăcute nevoile şi necesităţile. Până una-alta suntem o specie care trebuie să se perpetueze, să-şi continue existenţa pe Terra. Se va ajunge oare la o viaţă predominant virtuală de la care omul să se deconecteze doar pentru reproducere, hrană etc.? Cumva, lumea din Matrix ne-a dat răspunsul. De cele mai multe ori ficţiunea s-a adeverit, proiectele minţilor luminate sau ale geniilor S.F.-ului au fost realizate. Este o chestiune de timp.

Ce înţelegem prin Cyber-poetry? Conform unei definiţii luate de pe Slideshare.net, Cyber-poetry este genul de poezie care foloseşte termeni tehnologici şi concepte, în special referitoare la computere, limbaje de programare şi sisteme de operare. Se consideră că genul Cyber-poetry îşi are rădăcinile într-o sursă de inspiraţie mult mai vastă datorită dimensiunii digitale. Sau că poate fi privit ca un mariaj între artă şi tehnologie.

Din punctul meu de vedere, genul Cyber-poetry poate exista şi fără Internet, însă acest mod de comunicare nu face decît să propage informaţiile şi să permită accesul la noi surse de inspiraţie. Astfel se poate forma o comunitate Cyber-poetry.

În volumul de poezii M-am născut pe Google, publicat la Editura FIDES în anul 2007, cât şi în volumele ulterioare, am făcut în repetate rînduri trecerea la genul Cyber-poetry, fiind puternic influenţat de Internet sau tehnologie. Câteva exemple: M-am născut pe Google, am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă, am atins-o cu degetele mele pătrate şi mi-a fost teamă… din păcate, să nu o rănesc şi să nu mă rănească, cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească; Iubirea nu este decât un mouse pe care experimentăm clickuri; Doamne, am primit mesaj de la tine în timp ce mă spovedeam pe hârtie. S-a înfiripat un link între cer şi pământ prin care mă hrăneam, prin care te downloadam poezie; Degeaba ne ţinem de mâini, nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent, ştim amândoi că adevărata mană cerească este un abonament…; Câteodată mă rog la Dumnezeu şi primesc e-mail cu locurile în care pot descoperi fericirea, tot ce-a mai rămas între noi este spaţiul acesta infinit world wide web vinoacasă com; Inflaţie de viaţă, inflaţie de moarte, inflaţie de frumuseţe, inflaţie de speranţe, inflaţie de destine, inflaţie de tehnologie, zilnic privesc prăpastia dintre Backspace şi Enter etc.

În acelaşi timp, cu ajutorul aplicaţiilor multimedia (de prelucrare a imaginilor şi de realizare a filmelor compuse din imagini succesive), am reuşit să creez videopoeme (creaţii artistice apărute în 1960 şi dezvoltate intens după 1990, odată cu apariţia Internetului), prin care să stimulez mai uşor pasiunea tinerilor pentru literatură şi genul Cyber-Poetry. Aceste videopoeme, postate pe Internet cu ajutorul gigantului Youtube, au trezit interesul a zeci de mii de utilizatori şi pasionaţi de literatură. Pentru că, în epoca modernă, trebuie să se ţină cont că tinerii preferă să citească pe Internet, petrecându-şi majoritatea timpului în faţa calculatorului.

Chiar dacă această nouă dimensiune a poeziei nu m-a acaparat în totalitate, o conştientizez, o apreciez şi consider că Internetul este un factor important spre cunoaşterea şi amplificarea genului Cyber-Poetry, aşa cum PC-ul a fost cel care a permis trecerea la acest univers. După cum se observă, mici nuanţe definitorii.

Curentul Generaţiei Google este o mişcare artistică ce a luat naştere exclusiv pe Internet, odată cu înfiinţarea motorului de căutare Google în anul 1998. De atunci şi până în prezent Curentul Generaţiei Google s-a dezvoltat fulminant, odată cu apariţia aplicaţiilor text/multimedia cât şi a diverselor programe utilitare oferite de compania americană Google. Voi menţiona: Google Groups, Google Chrome, Google Docs, Google Images, Google Translate, Google Earth, Google E-mail, Google Desktop etc.

Curentul Generaţiei Google este o nouă paradigmă a literaturii contemporane pe suport virtual, ca o alternativă a scrisului pe suport fizic. Se bazează pe o nouă estetică a liberei exprimări şi pe un nou criteriu valoric.

Curentul Generaţiei Google reuşeşte să evite capcana de tip şablon, excluzând monopolul instituţional sau monopolul criticii literare. Dreptul la libera opinie, comentariile, numărul de vizualizări şi aria de răspândire pe Internet reprezintă certificatul de valoare şi autenticitate.

Curentul Generaţiei Google nu apare nici ca ruptură şi nici drept continuitate a postmodernismului. El este strict dependent de Internet dar promovează în aceeaşi măsură poezia cotidianului, poezia onirică, poezia filosofică, poezia clasică, poezia de gen Cyber, poezia Haiku etc.

Poeţii Curentului Generaţiei Google s-au afirmat pe Internet, pe atelierele literare, bloguri şi în revistele online de literatură. Ei aleg ca formă de publicare fie doar Internetul, fie publicarea pe cele două suporturi, fizic şi virtual.

Curentul Generaţiei Google îşi propune să elimine barierele de limbă, context, spaţiu istoric sau socio-cultural, adresându-se tuturor scriitorilor de pe mapamond. Astfel creaţia literă va căpăta valenţe globale, literatura fiind produsul unui individ raportat atât la conştiinţa propriului popor cât şi la cea universală.

Curentul Generaţiei Google îşi propune să caute şi să găsească modalitatea cea mai facilă şi corectă de afirmare a scriitorului contemporan.

Ionuţ Caragea (Montreal - Canada)

*Articol din cadrul simpozionului cu participare internaţională LECTURA – CALEA SPRE TĂRÂMURILE ARTEI, Bucureşti, 9 aprilie 2011

Bibliografie:

1. Ionuţ Caragea – Literatura Virtuală şi Curentul Generaţiei Google, Editura FIDES, Iaşi, 2009

2. Ionuţ Caragea – M-am născut pe Google, Editura Stef, Iaşi, 2007

3. Ionuţ Caragea – Absenţa a ceea ce suntem, Editura FIDES, Iaşi, 2009

4. Slideshare.net – Cyber-Poetry

5. Wikipedia.org – Video poetry

 

UN ANUMIT EGOISM AL ISTORICILOR LITERARI ŞI DE ARTĂ

Pentru început e bine să definim, conform Dicţionarului Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istorie (literaturii, artelor), aceasta este. Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii, istoria artelor.

Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile,dar şi înfrângerile. Arheologia, o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi consemnează în amănunţime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii. O adevărată armată, de cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti. Patrimoniu ce face parte din istoria naţiunilor. Singurii care şterg cu buretele indiferenţei, al intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual românesc. Francezii nu-şi permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris şi publicat un singur vers.

Istoriile Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maioresc, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagii, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăţi, eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate istoriile artelor, şi în special cele ale literaturii române, şi chiar dicţionarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane (vezi: Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ştefănescu), cuprinzând aceeaşi autori care au scris în spiritul realismului socialist, omiţând cu bună ştiinţă autori de expresie română din diasporă şi chiar din ţară (Radu Gyr, N. Crevedia, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruş, Baciu şi chiar Pamfil Şeicaru, activitatea lui literară, şi mulţi alţii), a căror opere nu sunt scrise cu mentalitatea implementată de propaganda aparatului P.C.R. Dar, ce să pretinzi de la un Alex. Ştefănescu care, după mazilirea lui O. Paler din funcţia de redactor şef al României Libere, înainte de 1989, a fost trecut de către Secţia de propagandă PCR pe postul de redactor şef adjunct. În condiţiile când ştim că se numeau pe astfel de funcţii persoane care făceau pactul cu diavolul.

Se cunoaşte faptul că nimic nu se poate construi fără o bază. Această bază sunt autorii şi operele lor care nu au dat din coate, nu şi-au conturat o notorietate, prin simplul fapt că ei îşi scriu operele. Aceştia sunt personalităţile din România profundă, ignorate de criticii şi istoricii literari. Aceştia nu înţeleg, sau nu doresc, sau mai grav, nu pricep că vârful piramidei nu ar respira aerul înălţimii dacă nu ar exista baza pe care se susţine. Fără aceasta, vârful zace impersonal la limita banalului. Aşa cum au reuşit autorii: Al. Piru în Istoria literaturii române, ediţie revăzută, apărută postum în 1993, Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, (totuşi, remarc Istoria literaturii române sub comunism - Poezia şi Proza, de acelaşi autor), şi toţi ceilalţi amintiţi mai sus etc.

Noroc cu micile istorii literare editate pe plan local, care, una lângă alta, se constitue, întradevăr, în marea Istorie a literaturii române. Enumăr câteva, aici: Profiluri şi structuri literare, vol. 1şi 2, de Florea Firan, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni, de Stan V. Cristea, Dicţionarul scriitorilor din vale de I. Barbu etc. Majoritatea regiunilor ţării au publicat asemenea Istorii. Scriitorii din aceste Istorii sunt adevărata bază a literaturii române, pe care se sprijină vârfurile propuse (să vedem dacă timpul le şi acceptă) de Al. Piru, Alex. Ştefănescu, Eugen Negrici, Marian Popa, etc. Cărţile celor enumeraţi nu sunt istorii, sunt nişte compendii exclusiviste ce cuprind scriitori preferaţi de aceştia.

Înainte de a vorbi despre dicţionarele apărute, să vedem conotaţia acestui cuvânt. Dicţionar înseamnă: Lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate etc, aranjate într-o anumită ordine, de obicei alfabetică, şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse într-o limbă străină. Deci, s-a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

Ce să mai vorbesc de dicţionarele: DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediţia a doua, Editura Albatros, 1977, Dicţionarul artiştilor români contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976. Ceva mai complet este Dicţionarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagii şi Aurel Sasu, însă, şi acesta are multe omisiuni.

Am constatat în, aşa zise, dicţionare sunt prezenţi, în totalitatea lor toţi scriitorii, artiştii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariaţi ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid, etc. Lipsesc cu desăvârşire scriitorii, artiştii, liberi profesionişti, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinşi în paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid, chiar de securitate, şi că autorii dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului comunist.

Mai complet se pare este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006. Istoria literaturii este ştiinţa care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu şi autorii lor, dezvoltarea şi schimbările succesive. Aceasta nu se face pe sărite, după preferinţe sau opţiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toţi autorii, răi sau buni, cu eşecurile şi victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie aşa cum este, fără omisiuni şi fără aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează viaţa, opera, evenimentele ce au influenţat opera şi se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Aşa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc. M. Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Parafrazându-l pe acesta, întreb, Istoria Literaturii Române pe când v-a ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condiţiile intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-a lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii şi artei. Prin acestea Europa va cunoaşte adevăratul suflet românesc.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

AGRESIVITATEA CA MODEL COMPORTAMENTAL ÎN RELAŢIILE INTERUMANE

Să vorbeşti despre agresivitate nu este simplu, mai ales când îţi dai seama că un astfel de tipar comportamental se regăseşte cu prisosinţă în propria ta viaţă. Cu toate acestea, este binevenită explorarea motivaţiilor ce te animă atunci când recurgi, conştient fiind sau nu, la violenţă. Cu siguranţă că acest subiect a făcut obiectul unor studii aprofundate de-a lungul timpului din partea celor mai ilustre personalităţi. Cu toate acestea, nu s-a putut epuiza bogăţia de sensuri ce rezultă din examinarea acestui comportament neobişnuit al naturii umane.

Imaginează-ţi că ai putea face o călătorie în trecut şi ai avea ocazia să observi evoluţia comportamentului uman de-a lungul veacurilor. Ar fi o completare binevenită a informaţiilor dobândite în cadrul lecţiilor de istorie universală. Ai avea astfel şansa de a percepe fenomenul istoric dincolo de evenimente şi date, fiindcă ai putea vedea motivaţiile interioare ce au condus la anumite situaţii consemnate doar la nivel superficial în diferitele surse de documentare.

În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că pentru a înţelege o perioadă istorică este esenţial să înţelegi, atât cât îţi este cu putinţă, oamenii care au trăit în acel timp. Însă o astfel de abordare presupune să îţi dai seama că izvorul întregii suite de evenimente, la care eşti martor sau despre care dobândeşti cunoştinţă, se află în adâncul motivaţiilor şi dorinţelor sufletului omenesc.

În ce priveşte agresivitatea, aceasta îşi are originea în spiritul de competiţie ce decurge din dorinţa de a fi mai presus decât ceilalţi, de a demonstra că ego-ul tău este mai puternic şi mai dominant decât al celor din jur. De aceea într-un sens sau altul, atitudinea de înălţare de sine reprezintă cauza principală a recurgerii la agresivitate. Practic, acest lucru se manifestă prin încercarea fie de a-ţi menţine teritoriul, fie de a-l extinde în favoarea ta. Ceea ce ai învăţat despre politica de dominaţie între statele lumii are aceleaşi cauze cu motivaţiile ce te determină să ataci sau să te aperi, consecinţa imediată fiind un simţământ ce nu îţi mai dă pace, în termeni moderni numit stres, adică o tensiune sau întindere interioară continuă. De aceea, ca argument pentru cele afirmate, voi reda o consemnare din cuprinsul Bibliei şi anume istoria celor doi fraţi cunoscuţi sub numele de Cain şi Abel.

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.

Şi Domnul a zis lui Cain: Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti. Însă Cain a zis fratelui său Abel: Haidem să ieşim la câmp. Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.

Există mai multe lecţii practice pe care poţi să le înveţi citind această relatare străveche. Mai întâi, va fi uşor să observi că spiritul de competiţie a devenit vizibil din momentul în care fratele mai mare a considerat că este nedreptăţit şi defavorizat în raport cu celălalt frate al său. Acest lucru părea justificat prin prisma rezultatului imediat al respingerii jertfei pe care a adus-o lui Dumnezeu. Astfel, se poate distinge un triunghi al relaţiilor între cele trei personaje amintite: Cain, Abel şi nu în ultimul rând, Dumnezeu, autoritatea supremă în materie de judecată şi Creatorul întregului univers.

Orice relaţie triunghiulară are un potenţial exploziv, fiindcă niciodată ego-ul nu permite existenţa unor rivali pe poziţia pe care o deţine. Cain era fratele mai mare şi prin urmare avea întâietate în toate lucrurile. Menţionez faptul că ordinea în care s-au adus jertfe a urmat această logică: mai întâi Cain şi după aceea Abel.

Însă rezultatele au inversat ordinea iniţială, jertfa lui Abel fiind primită, dar cea a lui Cain fiind respinsă. În triunghiul relaţional creat, Cain a perceput acest lucru ca fiind o pierdere a poziţiei de întâietate, a teritoriului, în favoarea fratelui mai mic. Tentaţia era mare în a reduce acest triunghi relaţional prin eliminarea unuia dintre colţuri, adică a lui Abel.

Prevăzând acest lucru, Creatorul a oferit soluţia de ieşire corectă prin asigurarea dată lui Cain, că dacă vă respecta regulile aducerii jertfei, atunci aceasta va fi primită. Practic, Dumnezeu l-a asigurat pe Cain că nu există niciun fel de triunghi relaţional, decât în mintea lui. Această falsă impresie exista doar în mintea lui Cain, dar nu avea legătură cu realitatea. Iar în al doilea rând, lui Cain i s-a dat o instrucţiune bine definită în a nu lasă ca o astfel de concepţie să pună stăpânire pe mintea lui conducând la dorinţa de eliminare a fratelui său.

Ce legătură are această relatare cu persoana ta? Părerea mea este că există o conexiune directă, fiindcă natura umană este identică. În primul rând, mecanismul producerii comportamentului agresiv se regăseşte în triunghiul relaţional. Cine pot fi actorii?

Un actor este propriul tău ego, ce fie se simte ameninţat, fie doreşte să se extindă, pe care îl voi numi Protagonistul. Al doilea actor este persoana pe care o considerăm a fi Rivalul sau Antagonistul, din punctul tău de vedere. Iar al treilea actor este Audienţa, care se referă la persoanele ce sunt martore la ceea ce se întâmplă între Protagonist şi Antagonist.

Modelul îţi va fi uşor de înţeles dacă te vei gândi la un meci de box unde Protagonistul şi Antagonistul sunt cei doi luptători, iar Audienţa include pe cei ce vizionează competiţia. În experienţa noastră Audienţa este reprezentată de Ceilalţi, de acel teribil gând în genul: Ce vor spune ceilalţi? Cum vor reacţiona cei cunoscuţi? Ce va spune lumea? şi alte impresii în genul acesta.

Soluţia constă în a reduce triunghiul la o singură latură, de eliminare a Rivalului de pe ring şi de a rămâne singuri în faţa Auditoriului, a lumii. Ceea ce ignori într-un astfel de raţionament, este tocmai falsitatea atribuirii unor astfel de roluri. În plus, victoria eventual câştigată va fi iluzorie, fiindcă atenţia ce îţi va fi acordată de către Audienţă este doar pe durata spectacolului oferit. După ce acesta s-a încheiat, nimeni nu îţi mai acordă niciun fel de atenţie. Ai devenit banal, chiar comun, neavând ceva special.

Dubla tragedie a agresivităţii constă în lichidarea presupusului Rival, precum şi reducerea triunghiului relaţional la un simplu punct. Adică devii singur cu o comoară ce nu îşi merită numele, adică cu propriul ego mereu nemulţumit şi aducător de suferinţă. Aici stă de fapt esenţa oricărei forme de manifestare a ceea ce se numeşte ca fiind rău.

Pe vremea când eram elev la un liceu militar, am asistat de mai multe ori la conflicte violente între colegi. Tentaţia celor ce nu erau implicaţi direct era de a deveni imediat Auditoriu. Ne plăcea spectacolul confruntării şi acest lucru producea adrenalină, ceea ce sporea interesul. De aceea, prima reacţie de turmă era de a face loc Protagonistului şi Antagonismului, de a ne poziţiona ca spectatori şi de a lasă show-ul să continue. Nu conta cine avea dreptate, doar spectacolul conta.

După ce se loveau cei doi implicat cu violenţă aruncându-şi cele mai urâte injurii, mai precis când spectacolul devenea prea intens, iar sângele începea să curgă, Audienţa înţelegea că există o culpă colectivă în a fi martor şi a nu interveni, fapt ce s-ar fi tradus prin măsuri disciplinare împotriva celor prezenţi, şi de aceea în mod instinctiv interveneau mai mulţi arbitrii de ocazie şi îi opreau pe cei doi luptători înainte de a fi prea târziu. Însă spectacolul merita toţi banii. De fapt, la fel stau lucrurile şi în cazul luptelor dintre animale, trecând mai departe la cele dintre oameni atât la nivel individual, cât şi la cel colectiv.

Prin urmare, dacă doreşti să-ţi diminuezi comportamentul agresiv, atunci trebuie să ieşi din cadrul triadei ego-rival-audienţă încercând să dezlipeşti eticheta de rival pusă asupra altei persoane. În acest sens, un dialog deschis şi direct ar fi binevenit.

Dar dacă într-adevăr, rivalitatea este autentică şi competiţia este reală, iar dialogul fie nu este posibil, fie este contaminat de motive ascunse sub aparenţe înşelătoare? În astfel de situaţii este bine să vezi dacă merită obiectul disputei, fiindcă uneori este mai bine să suferi o pierdere minoră printr-un compromis acceptabil, decât să pierzi lucruri mult mai importante în genul ruperii definitive a unei relaţii cu o persoană de care eşti legat prin afecţiune sau prin forţa împrejurărilor. Acest lucru este în mod deosebit valabil în relaţiile de familie. Astfel, părăseşti poziţia din triunghiul relaţional în dreptul tău.

Dar dacă în joc sunt lucruri la care nu se poate renunţa? Dacă nu se poate ajunge la un compromis acceptabil? Abia atunci trebuie să accepţi lupta, fără a merge însă până la distrugerea adversarului.

Iar dacă observi că altcineva te consideră rival? Dacă eşti în poziţia lui Abel? Ce poţi să faci? În primul rând ar trebui să încerci să ieşi din încurcătură prin clarificarea lucrurilor. Însă nu totdeauna este bine să abordezi o astfel de situaţie de unul singur. Greşeala lui Abel a constat în a nu lua alături de el o persoană neutră, care să medieze situaţia apărută. El a încercat să rezolve de unul singur un conflict în care era etichetat drept Rival, oferind ocazia neaşteptată unei clarificări violente şi eliminatorii a situaţiei apărute. Deşi poate nu vei fi de acord cu mine, cred totuşi că intenţia a fost bună, dar metoda aleasă a fost greşită.

Însă indiferent de situaţia cu care te confrunţi este util să conştientizezi triunghiul relaţional ego-rival-ceilalţi şi să cauţi să ieşi din el fără a recurge la agresiune şi fără ca vreuna dintre părţi, fie ea şi persoana proprie, să fie afectată, lovită sau distrusă. Este dificil, dar aici stă marea artă a vieţii trăite în armonie cu Marele Autor.

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.

Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.

Octavian Lupu (Bucureşti)

 

TRANDAFIRII EXCEPŢIONALELOR AMINTIRI (II)

Una dintre condiţiile importante ale artei literare este însă şi sinceritatea cititorului. Sincerităţii dezarmante a lui Panait Istrati, oricine îi citeşte scrierile şi confesiunile, trebuie să îi răspundă citind cu sufletul rândurile lui de carte, fiindcă şi ele sunt scrise nemijlocit cu sufletul. În faţa Spovedaniei unui învins şi a mărturisirilor din lucrarea Cum am devenit scriitor, cititorul trebuie să se aşeze ca într-o strană de biserică, să se reculeagă, şi să se lase cucerit de imaginile şi adevărurile marelui gânditor brăilean.

Uluitor apare în scrierile sale, adresate, evident, viitorului, un elogiu făcut sărăciei: Binecuvântată trudă! Binecuvântată sărăcie! Datorită vouă m-am putut scălda în cea mai desăvârşită independenţă de spirit, pe care şi-o poate dori un îndrăgostit de libertate. Graţie vouă, i-am putut trimite la plimbare pe toţi cei ce voiau să mă zălogească cu banii lor, acolo unde eu nu puteam respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să urăsc pe cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi – în întregime, dăruindu-mă cu totul la toate câte am iubit, în tot ce am suferit, din tot sufletul şi cu toată pasiunea.

Cel care dă fără să socotească, în orice clipă a vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte şi urăşte – acela este cea mai mare minune ce poate fi întâlnită pe pământ. Numai graţie ţie, sfântă sărăcie, graţie şcolii tale – cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de a fi cinstit şi unde nu pot pătrunde mediocrităţile, (fie numele Domnului lăudat!), - sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte toate prostiile, cu glas tare.

Putem spune că sărăcia este un maestru, nu numai al gândirii, ci şi al stilului; ea ne învaţă mintea să fie sobră, ca şi trupul. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu putem spune nimic de prisos, ne obişnuim să gândim esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.

Citatul a fost ales din ampla confesiune făcută de Panait Istrati scriitorului francez Romain Rolland, în prima scrisoare pe care i-o trimite acestuia la data de 20 august 1919 din oraşul elveţian Geneva.

Marele pribeag este pe cale să ridice un monument al prieteniei lui Romain Rolland, aşa cum mai ridicase în timp şi altor prieteni de suflet ca Mihai Kazanski şi Ştefan Gheorghiu, militantul socialist.

Memoriile lui sunt străbătute de viguroase sentimente de admiraţie faţă de marele scriitor francez şi faţă de opera sa. Admiraţia se transformă într-o prietenie profundă, căruia, din fericire, şi creatorul francez îi răspunde. Gândurile lor se întâlnesc pe aripile sincerităţii în faţa creaţiei şi pe înălţimile comuniunii lipsite de orice posibil egoism omenesc.

Forţa şi viziunile artistice ale scriitorului francez în plină glorie îi sunt benefice creatorului autodidact român, sfaturile şi sprijinul acestuia fiind decisive pentru afirmarea lui Panait Istrati în limba franceză.

Zestrea de geniu a povestitorului a fost sesizată de marele francez, care nu îşi putea ascunde uimirea în faţa unui scriitor venit din Orientul Europei şi care creează în aceeaşi limbă ca şi el.

După primirea manuscrisului cărţii Chira Chiralina, Romain Roland pecetluieşte prietenia lui cu Panait Istrati cu următorul răspuns: Dragă prietene, nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund… Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Chira Chiralina, în toiul nopţii… Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă!

Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există niciun scriitor de astăzi, - nici eu, nici oricare altul, care să fie capabil s-o scrie.

Ziua în care Panait Istrati a primit aceste rânduri pline de admiraţie s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a inimii şi a izbânzii artistice, în modesta sa casă din rue du Colisee.

În însemnările sale, el conchide: N-am cerut aşa ceva vieţii, când am pornit în lume. Dar ţin să păstrez cu îndârjire acest lucru.

Succesul pe care l-a cunoscut în lumea literară franceză din deceniile doi şi trei ale secolului trecut se datorează atât noutăţii conţinutului povestirilor sale, exotismului său contrastant cu estetismul practicat în oraşul luminilor, dar şi înălţimii spirituale a conştiinţei sale de artist, calitate care l-a trimis pe Panait Istrati în universalitate.

Criticul şi concitadinul Dumitru Panaitescu Perpessicius surprinde esenţa de creator a lui Panait Istrati într-un valoros portret literar:

Literatura lui Panait Istrati este literatura unui suflet, a unei inimi mai curând, a unei sensibilităţi, profund umanitare, pentru a folosi un termen de care s-a cam abuzat şi din pricina aceasta literatura lui a încălzit inimile cititorilor, prin omenescul întâmplărilor şi simplitatea cu care sunt înfăţişate. Mai mult decât celelalte sentimente, ceea ce a ţinut Panait Istrati să consemneze în paginile cărţilor sale – şi chiar în cele extraordinare ale haiducilor – sunt bătăile inimii, omenia, bunătatea, spiritul samaritean. Inima e centrul acestui personal sistem al operei lui.

Prin firea sa, era predestinat să fie un spirit nesupus şi nonconformist, iar prin temperament era destinat revoltei sociale, dorinţei de a aduce mai binele social celor mulţi.

Lupta sa poate fi privită acum ca cea a cavalerului visător Don Quijote dela Mancha, dar ale cărui dorinţe s-au împlinit, iar întoarcerea sa în Bucureşti, unde a murit la 18 aprilie 1935, poate fi asemănată cu întoarcerea înţeleptului Ulyse în Itaca natală.

Geniul plin de tumult cum l-a denumit Romain Rolland pe prietenul său român, s-a ridicat deasupra tuturor nimicniciilor vieţii şi a repurtat victorie după victorie, spiritul său ardent a câştigat toate luptele, fie ele materiale, ori spirituale, creaţia sa artistică a rămas viitorimii ca una plină de adevăr omenesc şi lumină.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

INCONŞTIENTUL, MATRICEA STILISTICĂ ŞI STILUL ÎN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ A LUI LUCIAN BLAGA

I. Geneza şi determinarea ideii de inconştient

Ideea lui Blaga despre inconştient s-a dezvoltat pornind de la lecturile sale, Goethe, Schelling, Nietzsche, Ed.von Hartmann, din simpatia pentru romantici şi apoi, din teoria psihanalitică. Influenţa lui Goethe este puternică, atât prin metoda fenomenului originar, cât şi prin ideea demonicului. Demonicul îi apărea lui Goethe ca o putere creatoare ce nu e nici divină şi nici satanică, nici numai ordine, dar nici haos, ceva ce face şi desface totul: ,,Acesta nu e divin, căci pare iraţional, nici omenesc nu e, căci n-are intelect, nici drăcesc, căci e binefacator…Se aseamană cu hazardul, căci nu are nici o consecvenţă; se aseamană cu providenţa fiindcă îngăduie să se întrevadă o legătură între fapte. Tot ce ne limitează pare pentru el permeabil… Am căutat să mă salvez de această groaznică fiinţă ascunzându-mă, potrivit obiceiului meu, după o metaforă.” Demonicul este o forţă ce lucrează inconştient şi creează:,,Omul e posedat şi inspirat de demonic, fără să ştie cum. Iraţionalitatea demonicului are ascunzişuri ce rămân totdeauna sub pragul conştiinţei omeneşti (Blaga, Zări şi etape). Blaga, analizând stilul apreciază pe clasici ,,care puneau accentul pe conştient, dar creau inconştient – romanticii care puneau accentul teoretic pe inconştient, creează conştient”. Reiese din aplecarea lui Blaga asupra romantismului şi din opera altor gânditori amintiţi, că inconştientul îi sugera explicaţia stilistică a creaţiei umane. Inconştientul romanticilor era vag, metafizic, un ,,inconştient ocult” cu hotare nestatornice, un izvor de fapte şi gânduri ,,incomensurabile”. Termenul de inconştient nu avea la ei un conţinut structurat şi raţional, ci unul misterios şi iraţional.

Teoria psihanalitică a lui Freud era cunoscută de el numai în prima sa variantă, topică, conform căreia psihicul este format din conştient, preconştient şi inconştient. Încă din 1915 el mărturiseşte într-o scrisoare (...) că termenul de inconştient i-a devenit drag. Are o atitudine caricaturală faţă de psihanaliză şi inconştient:,,o moară adîncă, unde se macină şi se transformă vechi şi uitate zăcăminte de conştiinţă. Inconştientul psihanalitic, departe de a fi o substanţă divină, păstrează, în sine, închişi ca în beciuri subterane, monştri tuturor pornirilor rele”. E drept că şi Freud a coborât prea jos punând prea insistent accentul pe inconştient ca topos al instinctelor şi pulsiunilor amorale, pe refulări şi reprimări, asemuit fiind cu,,o cloacă( Peter Gay, Freud)” Freud a fost medic şi nu şi-a făcut prea multe iluzii cu privire la natura umană, un nihilism putându-se citi în anumite idei şi confesiuni ale lui?! Blaga sesizează diferenţa dintre inconştientul organic, cu înţeles negativ ,,organicul nu este conştient” şi inconştientul psihologic ,,conceput în înţeles pozitiv, ca substanţă sau ca o realitate sui generis”. Această pozitivitate a inconştientului constă în demnitatea sa ontologică: ,,Inconştientul, ca factor psihic, ni se pare o mărime de domeniul probabilităţilor… dar, teoreticeşte, el e tot atît de legitimat cum ar fi de pildă, factorul energiei în ştiinţele fizic (Blaga, Trilogia culturii). La Jung inconştientul este un ,,suflet colectiv” comun umanităţii sau unor grupuri etnice, fiind permanent, filogenetic şi cu funcţii profetice: ,,toate situaţiile imaginabile şi toate soluţiile posibile par să fi fost anticipate de inconştientul colectiv”. După cum rezultă din ,,dialogul” Eliade – Jung (...) scopul teoriei şi metodei acestuia din urmă este reintegrarea contrariilor: ,, inconştientul colectiv constituie un cîmp de forţe dar realitatea sa este virtuală, el este o potenţialitate dinamică”. Caracteristica esenţială a inconştientului colectiv este opoziţia, polaritatea: ,,masculin-feminin”, ,,animus-anima”, ,,bun-rău”, ,,lumină-întuneric”. Inconştientul este în concepţia lui Jung izvorul tuturor arhetipurilor care sunt ,,imagini primordiale, multimilenare care s-au sedimentat în epoca experienţei mitice a omenirii sub influenţa fenomenelor repetitive ale naturii”. Inconştientul este ,,ceea ce-i necunoscut”, are nu numai anumite ,,reziduri arhaice” ca la Freud ci şi ,,regulatori mereu prezenţi ai instinctelor”, arhetipuri, ce ţin de ,,inconştientul impersonal colectiv.” Arhetipul este ,,un factor psihoid…,ca imagine a instinctului este, psihologic vorbind, un ţel spiritual” şi ,,ivirea arhetipului are un caracter pronunţat numinos…” esenţa sa fiind neconştienzabilă, adică transcendentă dar ,,vizualizarea arhetipului e deja conştient (Jung, Puterea sufletului, Antologie). V.D.Zamfirescu arată că Lucian Blaga are ,,o concepţie dualistă despre inconştient ca a lui Jung, şi nu monistă ca a lui Freud ( Între logica inimii şi logica minţii). În ,,Orizont şi stil”, Blaga apreciază aportul lui Jung: ,,a îmbogăţit într-un chip cu totul remarcabil doctrina despre inconştient”. Valoroase îi apar lui Blaga ideile despre inconştientul colectiv şi caracterul arhetipic, structural a unor conţinuturi ale acestuia. Totuşi Blaga reproşează lui Jung că ,,imaginează conţinuturile inconştientului tot în funcţie de conştiinţă”. Blaga ca şi Jung va privelegia inconştientul colectiv în raport cu inconştientul individual, dar mai accentuat spiritual şi metafizic poate decât la Jung la care psihologicul se-ntemeiază spiritual, metafizic, şi îmbină transcendentul, sacrul/demonicul, cu psihologicul prin arhetipuri, individuaţie, tipuri psihologice.

Lucian Blaga a propus ,,noologia abisală”, în locul psihanalizei, care se referă la structurile spiritului inconştient, căci ,,alături de un suflet inconştient noi admitem şi existenţa unui spirit inconştient”. Inconştientul este la filosoful roman ,,o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii suverane şi de ordine şi de un echilibru lăuntric…el e, totuşi, ceva ce aduce a cosmos. Inconştientul are un caracter cosmotic, nu haotic”. Noutatea lui Blaga este evidentă-ideea unui spirit inconştient înzestrat cu structuri proprii, autonome, diferite de ale conştiinţei. Ipoteza inconştientului se bazează ,,Pe credinţa că nu pot exista fenomene lipsite de sens”. Acestea sunt prin semnificaţia şi finalitatea lor, elemente ce depăşesc cadrul conştiinţei sau ,,aspecte care pot fi socotite reflexe ale inconştientului.”

Sublimarea prezentă, în psihanaliza lui Freud, în creaţie este limitată şi, în locul ei, Blaga introduce personanţa:,,E vorba aci despre o însuşire, graţie căreia inconştientul răzbate cu structurile, cu undele şi cu conţinuturile sale pînă sub bolţile conştiinţei”. Personanţa face legătura dintre inconştient şi conştient ,,graţie căreia anume conţinuturile inconştiente apar în conştiinţă văzute ca un ecou, dar nedeghizate”. Acest proces face ca viaţa conştiinţei să dobândească relief şi adâncime ,,în chipul cel mai accentuat şi mai închegat în procesul creaţiei spirituale, mai ales a celei artistice (Trilogia culturii). Personanţa este modul prin care inconştientul, matricea stilistică determină stilul oricărei creaţii culturale:,,Stilul se înfiinţează fără să vrem, fără să-l ştim: el intră parţial în conul de lumină a conştiinţei…Stilul nu e alcătuit numai din petale vizibile;…posedă şi rânduri de sepale acoperite şi un cotor de forme oarecum subteran şi cu totul ascuns.” Nu împărtăşim ideea lui I. M. Popescu, O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor, care afirmă că ,,personanţa ar fi un concept-cheie” prin care s-ar deschide ,,porţile teoriei culturii şi valorilor” a lui Blaga. Argumentele autorului citat se bazează pe rolul personanţei în producerea stilului, fiind mecanismul psihologic prin care inconştientul determină stilul unei opere. Termenul de personanţă ni se pare un concept fără sensuri determinate în mod precis şi fără un conţinut ce să-i justifice importanţa, rolul în creaţie El este un concept psihologico-metafizic, care sugerează un proces, dar nu-l descrie şi cu atît mai puţin, îl explică. Inconştientul prin personanţă are un rol mai important decât conştientul, se caracterizează prin putere de creaţie.

II. Matricea stilistică

Noologia abisală. Blaga defineşte omul prin cultură, cultura prin stil, cel mai primitiv pumnal se distinge printr-o anumită formă, prin motive, marcă, prin stil. Stilul se originează în matricea stilistică, în inconştient. Conceptul de inconştient, conceput ca spirit cu anumite structuri şi funcţii creatoare, Blaga l-a folosit în explicarea stilului unei culturi sau a unei opere. Filosoful român a făcut o extrapolare îndrăzneaţă, atribuind stilul nu numai operelor de artă ci oricărei creaţii umane. La Blaga ,,nu există vid stilistic”, nu există cultură fără stil. Stilul dobîndeşte în filosofia lui Blaga, o demnitate ontologică pentru că el se leagă de cultură, iar cultura nu este o a doua natură ,,cu care omul completează natura spre a-şi face posibilă existenţa în sens biologic (Aspecte antropologice). Cultura este în primul rând un mod specific uman de existenţă a omului în orizontul misterului. Determinarea unui stil presupune o anumită sensibilitate stilistică dar şi virtuţi analitice şi sintetice ale spiritului. Cunoaşterea, identificarea unui stil este diferită de determinarea, producerea lui, prima se face în mod conştient, a doua în mod inconştient. Cunoaşterea stilului se face fie prin metoda fenomenologică care ne dă pretinse ,,esenţe”, fie prin metoda morfologică cu caracter descriptiv, care ne dă forme, tipuri de culturi, dar mai ales prin noologia abisală pe care Blaga o propune ca o metodă proprie, metafizică ce vizează structura inconştientului. Teoriile metafizice şi organiciste, în special cele ale lui Frobenius şi Spengler, au fost surse de inspiraţie pentru filosofia culturii a lui Lucian Blaga. Blaga a manifestat mai multă simpatie pentru Leo Frobenius care în Paideuma şi Cultura Africii arată că la baza culturii stă un sentiment spaţial. El a conceput ideea dependenţei de spaţiu a unei culturi precum şi ideea organicităţii acesteia. A folosit metoda morfologică pentru a face ordine în mulţimea de fapte culturale. Cultura este un joc uman care ,,ia fiinţă atunci cînd ochiul datorită disponibilităţii sale de a se dărui, se lasă captivat de această esenţă”. Odată cu stingerea sentimentului spaţial se stinge şi o anumită cultură. Blaga afirmă şi el că odată cu stingerea unei matrici stilistice se stinge un stil. Gânditorul român consideră ca vitalistă şi organicistă concepţia lui Frobenius despre cultură, reducţionistă deoarece stilul nu poate fi înţeles numai cu sentimentul spaţial, ci se bazează pe un mănunchi de factori.

Spengler dezvoltă teoriile lui Frobenius concepînd culturile ca nişte ,,organisme” avînd ,,istorii separate” şi ,,diverse culturi în desfaşurarea lor ciclică trec prin faze asemănătoare”. Toate culturile se supun acestei fatalităţi (naştere, înflorire, moarte) şi prin aceasta sunt contemporane. La Spengler cultura este determinată de un ,,suflet metafizic” exprimat prin simboluri spaţiale. Cultura europeană ar fi dominată după el, de sufletul faustian având ca simbol ,,spaţiul infinit”. Spengler admite deci pentru orice cultură un substrat, un suflet, iar pentru felul de a se manifesta a acestui suflet, un simbol spaţial, pentru cultura arabă este peştera, pentru cultura rusă – stepa, etc. Blaga critică aceste teorii pe motivul că: ,,Morfologia culturii înţelege intuiţia spaţiului- întîi, ca un factor dominant, exclusiv determinat şi de putere simbolică asupra unei culturi sau a unui stil. Şi, în al doilea rând, ca un act creator al sensibilităţii conştiente”. Critica lui Blaga este şi o delimitare a concepţiei proprii despre cultură şi stil. Spaţiul la Blaga ţine de inconştient, şi este corelat cu alţi factori stilistici: ,,Unitatea stilistică—fie a unei opere de artă, fie a tuturor operelor unei personalităţi, fie a unei epoci..., sau a unei întregi culturi, este, susceptibilă de o interpretare filosofică”. El dă o definiţie într-un limbaj nu atât conceptual-abstract, ci filosofico-poetic: ,,Stilul, atribut în care înfloreşte substanţa spirituală, e factorul imponderabil, prin care se împlineşte unitatea vie într-o varietate complexă de forme. Stilul, mănunchi de stigme şi motove, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficentul prin care un produs al spiritului uman dobândeşte demnitatea supremă...Stilul e mediul permanent, în care respirăm...e un jug suprem, în robia căruia trăim...e o forţă, care ne depăşeşte,...”Cunoaşterea stilului presupune distanţare, o ,,raportare a detaliului la întreg” şi,,o viziune sintetică”. Constituirea unui stil, o repetă nuanţând:,,se datorează unor factori în cea mai mare parte inconştienţi...asemănător faptelor din cele şase zile ale Genezei,...el intră parţial în conul de lumină al conştiinţei ca un mesaj din imperiul supraluminii, sau ca o făptură magică...”Vorbeşte poetul din filosof?! Şi continuă: ,,Producerea unui stil e un fapt abisal,...constatarea...e un fap secund” . El trebuie descris şi explicat, dar fenomenologia ,,rămâne la suprafaţă”, morfologia nu ,,explică” aspectul ,criptic”. Deci ,,noologia abisală” ce se referă la structurile spiritului inconştient”. Orice stil este,,cosmoidal”...se întemeiază..pe un complex de categorii abisale discontinuue, sinergic, arhitectonic combinate” dar nu ca ,,un ce absolut”.De altfel nooologia abisală se referă la un noos inconştient cu totul altfel structurat decât cel conştient” şi prin care,,delimităm, doar descriptiv...matricea stilisticică şi categoriile abisale”

Categoriile stilistice. Matricea stilistică ca bază explicativă în filosofia culturii se bazează pe ,,teoria categorială în care arată că, stilul, cu aspectele sale ar putea fi considerat ca rezultat al unui mănunchi de funcţii categoriale. Aceste categorii abisale cum le-am numit, spre deosebire de categoriile inteligenţei conştiente, şi-ar avea sediul în adâncimile inconştiente ale spiritului nostru”. Matricea stilistică este o structură organică, un cosmoid de categorii abisale, stilistice, de factori stilistici un câmp vectorial de factori, vectori stlistici ( Blaga, Fiinţa istorică). Filosofia sa e o metafizică a stilului, o filosofie a culturii elaborată pe baza unor observaţii şi intuiţii fenomenologice dar şi morfologice, şi are ca supoziţie ontologică ideea unui spirit inconştient. Explicaţia dată de Blaga inconştientului şi stilului, folosindu-se numai de matricea stilistică, pare prea limitată şi el elaborează o teorie suplimentară, dar esenţială, despre categoriile abisale. Categoriile abisale sunt categorii ale inconştientului deosebite structural de cele ale conştientului. Matricea stilistică cuprinde un număr indeterminat de categorii care sunt focar de organizare de sine stătător...În general, categoriile abisale,,se orânduiesc de la sine…graţie unei simetrii de esenţă, între ele se declară în chip secund, o solidaritate, o completare reciprocă. Ele se adaugă una alteia ca un spor arhitectonic pentru ca , împreună, prin împletire, să construiască osatura şi articulaţia unui cosmos (Trilogia culturii).” Se simte organicismul concepţiei lui, un oarecare naturalism, afinitate şi solidaritate între categorii şi nu o armonie prestabilită ca între monadele lui Leibniz. Teoria dubletelor, dezvoltată în Trilogia valorilor, încearcă să stabilească o legătură între categoriile inconştientului şi cele conştientului, ale receptivităţii conştiente:,,spaţiul şi timpul proprii conştientului şi orizontul spaţial şi temporal, proprii inconştientului, există în spiritul nostru în chipul unui dublet”. Numai că, orizonturile inconştientului ,,reprezintă un fel de acte creatoare în raport cu lumea sensibilă, cât şi în raport cu lumea inteligibilă”. Aici Blaga face referiri la apriorismul kantian afirmând că la Kant categoriile ţin de ,,subiectul cognitiv”, numărul lor este limitat, aşa-zisa tablă a categoriilor, şi ele sunt structuri, forme date., apriorice şi transcendentale. Kant nu ne explică dacă-s înnăscute sau dobândite?! Categoriile abisale, pur şi simplu irump în inconştient, numele sugerează acest lucru, sunt axe axiologice, substanţe, forţe, care apar spontan şi se sting, dar au şi ele un caracter aprioric?! Dubletul orizontului spaţial este format din (1) ,,Un orizont spaţial, ca un cadru intuitiv, indeterminat al nenumăratelor peisaje variabile, obiecte neutre ale sensibilităţii conştiente.(2)Un orizont spaţial, cadru determinat, adică precis structurat ca un coeficient organic, constitutiv şi permanent eficace, al inconştientului.” Spaţiul tridimensional nu este un spaţiu aprioric, universal valabil, dedus din structurile spiritului uman, ci un spaţiu pe care ştiinţa europeană l-a constituit în funcţie de propria sa matrice stilistică. Conştientul operează cu mai multe tipuri de spaţii, iar inconştientul modelează aceste spaţii în funcţie de propriile sale structuri: spaţiul tridimensional, spaţiul ondulat, spaţiul plan, toate corespunzând spaţiului infinit (din domeniul conştientului). Para-corespondenţa categoriilor conştientului şi inconştientului este o variantă a dubletelor. Blaga admite alături de un suflet şi un spirit conştient şi unul inconştient. El postulează un ,,noos inconştient ca substrat al unui stil, dar acest noos inconştient este un dublet al noosului conştient (s.n.)”. În ,,Trilogia valorilor”, para-corespondenţa este definită vag ca un fel de corespondenţă între categoriile conştientului şi cele stilistice, ale inconştientului. Categoriile abisale sunt totuşi autonome, independente de cele ale conştientului, reprezintă o realitate mai adânca a spiritului inconştient. ,,Înclinaţiile acestea profunde, tenebroase, de natură adeseori de-a dreptul categorială, care, în anatomia spiritului călăuzesc, îndrumă, modelează plăsmuirile şi construcţiile teoretice ale omului şi le structurează într-un chip mai hotărâtor decât pretinsele argumentări şi elaborări logice”. În acest sens, Blaga îl aminteşte pe Leonardo care a intuit prima dată, că, aplicarea matematicii la datele empirice duce la o teorie ştiinţifică. Mai târziu, Galilei şi Newton au formulat o teorie fizică cu caracter matematic, mecanica clasică. Filosoful român afirmă că Galilei şi Newton au ajuns la aceeaşi idee ca şi Leonardo, fiindcă ,,aceste idei ştiinţifice sunt expresia unor structuri categoriale ale inteligenţei omeneşti, aplicate asupra datelor empirice”. Ele nu sunt deductibile nici din aşa-zisa structură universală a spiritului omenesc şi nici din structura existenţei, ci sunt determinate de categoriile stilistice, proprii inconştientului dintr-o anumită zona geografică şi culturală.

H.H. Stahl în Teoria abisală D-lui Lucian Blaga ( Sociologia românească, an III, 1938) arată că din moment ce Blaga vorbeşte despre categorii, ele ar trebui să fie general umane. La filosoful român, ele diferă de la o regiune la alta, de la o epocă la alta, deci nu sunt veritabile categorii. Critica este motivată , argumentul tare, dar, la o lectură mai atentă constatăm că Blaga vorbeşte despre locuri categoriale: orizontice, atitudinale, formative, care pot fi ocupate alternativ de categorii de acelaşi gen. Astfel, orizontul spaţial ca loc categorial poate fi ocupat de spaţiul tridimensional, de spaţiul infinit, de spaţiul ondulat sau de cel plan. Există o concurenţă între categorii pentru un loc categorial, ele se substituie şi combină diferit, prin alternanţă, căci,,numărul categoriilor este incomparabil mai mare decât al locurilor categoriale, de care dispune matricea stilistică.” Prin locurile categoriale el dă o valabilitate universală matricei stilistice, locurile categoriale ţinând de natura umană, de spiritul inconştient.

Delimitându-se de Jung, de natura şi rolul arhetipurilor, Blaga introduce în explicaţia omului ca fiinţă creatoare şi istorică câmpul stilistic. Încă din 1942, în lucrarea ,,Ştiinţă şi creaţie” el tratează categoriile stilistice ca având ,,rol de forţe modelatoare şi călăuzitoare ale spiritului inconştient ce este pus să creeze într-un câmp de forţe”. Câmpul de forţe este ,,un spaţiu simbolic, imaginar în care spiritul inconştient acţionează sub înrâurirea, sub dominaţiunea categoriilor stilistice”. El formulează conceptul de câmp stilistic – în analogie cu câmpul fizic – pentru a reda caracterul energetic şi direcţional a categoriilor stilistice. În cadrul câmpului stilistic, categoriile abisale ,,devin” vectori metafizici cu o anumită orientare şi putere stilistică, având personanţă şi eficienţă. Un vector stilistic poate fi înlocuit cu alt vector stilistic de acelaşi fel: spaţiul finit şi cel infinit, tipicul cu individualul: ,,Un câmp stilistic se amestecă uneori cu un alt câmp stilistic. Există, cu alte cuvinte, interferenţe stilistice”, ca în cazul stilului moldovenesc din vremea lui Ştefan…,, ce îmbină elementele câmpului bizantin şi câmpului gotic.” Câmpul stilistic este de o amploare mai mare şi este caracteristic omului ca,,fiinţă istorică”, iar un fapt istoric se defineşte prin,,înfăţişare stilistică.” Preistoria s-a retras în subconştient, şi când,,istoria o ia într-o direcţie potrivnică vieţii, preistoria reacţionează în vederea stabilirii unei cumpene drepte”. Nu spunea şi Shakespeare că până la urmă învinge măsura, echilibrul, naturii, firii, şi se restabileşte echilibru, uzurpatorul este învins de riga legitimă.

Matricea stilistică. O matrice stilistică este ,,un cosmoid”, are atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca însumarea convergentă şi arhitectonică să obţină un cosmoid.”, şi care ,,compun o garnitură aparte completă.” Termenul de cosmoid este contrapus celui de microcosmos ce este material, ,întotdeauna gândit” Cosmoidul este o plăsmuire revelatorie a spiritului uman. O creaţie de cultură,,poartă în sine categoriile abisale. O creaţie de cultură e o simili-lume, un cosmoid, iar categoriile…le descifrăm din structurile sale ca atare.” Sunt ingrediente metafizice şi poetice în limbajul filosofiei lui Blaga. O filosofie originală cu sensibilitate şi mijloace poetice?! Matricea stilistică este alcătuită din: 1. ,,orizontul spaţial şi temporal al inconştientului; 2. accentul axiologic; 3. atitudine anabasică, catabasică (neutră); 4. năzuinţa formativă, nisus formativus , care grupează categoriile stilistice alcătuind împreună diverse constelaţii”. Orizontul spaţial nu se constituie ca la Frobenius şi Spengler sub determinarea mediului fizic, ci este produsul inconştientului ,,individual sau colectiv ce îşi durează un orizont, o perspectivă, sub presiunea esenţei sale native”. El nu este diagrama unui peisaj, ci o perspectivă pe care şi-o creează inconştientul uman ca un prim cadru necesar existenţei sale. Astfel, în acelaşi peisaj putem avea orizonturi spaţiale diferite şi, în peisaje diferite putem întâlni ,,o cultură”.

În perioada interbelică şi ulterior H.H. Stahl a criticat concepţia lui Blaga ,,în afară de mediul geografic, mai intervine şi rasa, organizarea socială şi istoria ei, sentimentul spaţiului ca fundal comun, fiind inexistent, ci dimpotrivă, există mai multe asemenea fundaluri spaţiale, fiecare cultură avându-şi-l pe al său”. Între orizontul spaţial şi spaţiul fizic pot fi potriviri dar şi diferenţe, pe care Blaga le absolutizează pînă la ideea că omul îşi alege spaţiul în mod conştient (inconştient).

Alături de orizonturile spaţiale, matricea stilistică prezintă şi trei orizonturi temporale: 1.,,Timpul havuz, orientat deschis spre viitor, căruia i se atribuie o valoare dominantă, timpul havuz înalţă orizontul existenţei, creator de valori”; 2. Timpul-cascadă orientat spre trecut, timp cădere (nostalgia timpului iniţial); 3.Timpul-fluviu cu accent pe prezent, prezentul fiind sieşi suficient şi permanent”.

Atitudinea anabasică şi catabasică înseamnă respectiv o direcţie de acţiune, de înaintare sau retragere. Spiritul european se caracterizează prin înaintare în orizont ( prin ştiinţă, tehnică şi civilizaţie), anabasic, pe când, indul se retrage în sine, e catabasic. Destinul este legat şi el de aceste direcţii, el fiind fatalist la ind, sau sub ,,zodii dulci-amare” la români.

Năzuinţa formativă este o determinantă esenţială a unui stil. Ea desemnează un apetit al formei: ,,Dacă în biologie sau în natură năzuinţa formativă este factorul creator de forme, în cultură năzuinţa formativă este factorul care creiaza o formă şi o dezvoltă, menţinând-o pe linia unei consecvenţe lăuntrice”. Năzuinţa formativă determină trei tipuri de stiluri: individualul, tipicul si stihialul. Prin năzuinţa formativă, Blaga propune un criteriu imanent stiulului ce permite diferenţieri după aspectele constitutiv-formale, dar şi după aspiraţia spre o anumită transcendenţă. Individualul caracterizează cultura germană, unde pînă şi monadele lui Leibniz sînt individuale ca şi demonii din mitologie, nibelungii din Inelul Nibelungilor. Tipicul caracterizează cultura greacă cu accent pe proporţie, armonie, pe desăvîrşire şi perfecţiune, pe formă, pe,,apolinic” cum susţine Nietzsche în ,,Naşterea tragediei.” În stihial, ,,Lucrul e redat sumar şi sintetic ca să devină purtatorul unui duh sau al unei stihii universale”. În cultura română, pînă şi Dumnezeu este însufleţit şi simţit organic (pămînt transparent, grîu cristoforic, cer megieş, slujba vântului, transcendentul care coboară). Unitatea unui stil se vede în varii creaţii precum barocul în Monadologia lui Leibniz, muzica lui Bach şi în arhitectura Domului din Köln. Blaga vorbeşte despre un ,,Apriorism românesc” prin spaţiul mioritic:,,E viziunea uni cristal viu...un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi un orizont de avanasre legănată în timp...un sentiment al destinului, trăit cao ondulare, ca o alternare de suişuri şi coborâşuri, unde urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării...o preferinţă arătată categoriilor organicului...şi o tendinţă de transfigurare sofianică a realităţii( Sofianicul, Transcendentul care coboară, specific Ortodoxiei, deosebit de voinţa, orgoliul înălţării spre transcendent, ce defineşte Catolicismul prin goticu, arcada, ogiva gotică...n.n)...Năzuinţa formativă...spre forme geometrice şi stihiale.”

Spaţiul mioritic/ Apriorism românesc. Definitoriu pentru cultura română, pentru cea minoră, populară, are ca orizont plaiul: ,,Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, înzestrat cu specificele accente ale unui aunume sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Sentimentul destinului e structurat de ,,orizontul spaţial înalt, şi indefinit ondulat”. Aici e un tărâm al nuanţelor, atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului. Sigur e că sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare, nu se lasă copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii...”. Această matrice stilistică se vede în cultura populară, cultură minoră, în doină şi în sentimentul atât de românesc al dorului,,ca putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă mută, când ca o boală cosmică.” Este vorba de ,,melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit...sau dorul uni suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un dea şi încă un deal ( Noica în Sentimentul românesc al fiinţei, spiritul românesc, mărturie stă Luceafărul...ratează intrarea în devenirea-întru-fiinţă, în universal, sincronizarea cu Occidentul, râmânând în devenire-într-devenire, trebuind s-ă o ia mereu de la capăt,n.n),...sufletul acesta călător sub zodii dulci-amare...”Blaga afirmă apăsat: ,,Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul...Tradiţia nostră se confundă cu matricea stilistică...e mai atemporală, ea se confundă cu potenţe stilistice creatoare,..., în stare binecuvântată de stratul mumelor.” E aici Goethe, Faust; e specificul naţional; e ideea atât de dragă unora dintre noi, spaţiul mioritic, spaţiu plai, cum i-a fost lui Vasile Băncilă, Lucian Blaga-energie românească, care se gândea la,,Spaţiul Bărăganului...”, altfel poate?”. Unii precum Claude Karnoouh în ,,Românii. Tipologie şi mentalităţi”, şi A. Laignel Lavastine în ,,Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica” văd în ,,Spaţiul mioritic”, în filosofia culturii lui Lucian Balga sursa metafizică, ideatică a naţionalismului românesc. Există o simpatie organică a filosofului, una poetică, o sensibilitate aparte pentru cultura românească, îndeosebi cea populară, cultură minoră, dar nu inferioară culturii majore. Dar nu găsim la Blaga subaprecierea altor culturi, nu găsim ierarhii, ci doar încercări de a defini şi tipologiza culturile, creaţiile omului.

III. Antropologie culturală

Omul ca fiinţă culturală. Există mai multe moduri ontologice precum cristalele, plantele, animalele, oamenii…fiecare caracterizat printr-un,,mod de a fi” şi ,,un orizont specific.” Modul de a fi al omului are două orizonturi:,, Întru-imediat,omul creator de tehnică,ştiinţă,civilizaţie (I)” şi,,Întru-mister şi revelarea lui (II)” Blaga ne propune următoarea interpretare: ,,Un mod ontologic se caracterizează prin două momente corelative, care nu pot fi gândite unul fără celălalt. Întâiul moment e felul de a fi, al doilea e orizontul de care totdeauna, e legat un fel de a fi”. Felul de a fi, se caracterizează printr-o anumită identitate, şi orizonturile printr-o anumită complexitate. Datorită mutaţiilor biologice avem nenumărate moduri morfologice, dar foarte puţine moduri ontologice. Modul ontologic al animalului are structuri şi forme cu care el reacţionează la mediu. Animalul există exclusiv ,,întru-imediat şi pentru securitate... cunoaşte în felul său lumea concretă...i se pot atribui anumite categorii cognitive în sens funcţional”. Modul ontologic specific uman se defineşte prin aceea că: ,,omul nu există exclusiv întru-imediat şi securitate, ci şi în orizontul misterului şi pentru relevare; omul e înzestrat cu un destin creator de cultură; el este înzestrat nu numai cu categorii cognitive ca şi animalul ci şi cu categorii abisale şi are posibilitatea nu numai de a produce, ci şi de a crea o civilizaţie de aspect stilistic şi istoric variabilă”. Peste tot Blaga supralicitează rolul inconştientului, a categoriilor abisale şi a stilului. El recunoaşte în treacăt rolul muncii şi socialităţii ca atribute ale omului. Tehnica, uneltele au rol doar ca obiecte de civilizaţie, nu sunt stilistice prin natura lor, ci poartă stilul ca ceva accesoriu, mimetic subordonate utilului. Se face în concepţia lui o delimitare între civilizaţie, ce ţine de orizontul I, şi cultură ce ţine de orizontul II. Apariţia omului este legată de trecerea, de saltul ontologic, din orizontul I, întru-imediat, omul înzestrat cu categorii cognitive, cunoaştere paradisiacă, creator de civilizaţie, în orizontul II, întru mister şi revelarea lui, omul înzestrat cu categorii abisale, factori stilistici, cunoaştere luciferică, creator de cultură…Cultura nu este o prelungire a naturii,, o compensaţie pentru un deficit biologic ca la A. Gehlen, Nietzsche, ci,,un atribut specific uman, nu e nici lux, nici un sistem de atenuare a animalităţii…” ci ,,este determinată în ordine ontologică şi metafizică… ea este semnul unei mutaţiuni ontologice în cosmos, dincolo de animalitate şi spirit” având finalităţi metafizice... Numai când categoriilor conştiente li s-au adăugat categoriile stilistice, numai când ele irump în om, avem o mutaţie ontologică specific umană. Blaga nu discută aspectul mutaţiilor genetice, dar având în vedere pregătirea lui biologică şi înclinaţia spre spiritul ştiinţific el precizează: mutaţiunile biologice, creatoare de forme vitale, de specii şi variante, sunt altceva decât mutaţiunile ontologice, creatoasre de moduri de a exista.” Şi mai precis:,,Omul a fost produs printr-o mutaţiune biologică numai în ce priveşte conformaţia sa vitală, cât priveşte modul de a exista ( în orizontul misterului…), omul s-a declarat, datorită unei mutaţiuni ontologice, singulară în univers.” Această mutaţiune ontologică este,,un fapt ce se declară din adânc, ceva originar şi ireductibil”, deci abisal, prin categoriile abisale şi existenţa întru mister, condiţie a culturii, cultura fiind,, semnul vizibil”. Astfel în locul unei pluralităţi de sfere ontologice, existenţiale datorat fenomenologiei, viziunea metafizică ,,corectează şi dă o viziune unitară: O mutaţiune superioară încapsulează pe aceea, peste care se clădeşte…,modul existenţei umane în orizontul misterului pentru revelare încapsulează modul existenţei întru imediat şi securitate”

Metafora este o altă categorie centrală ce dă substanţă culturii. Operele de civilizaţie, ştiinţele şi tehnica deşi poartă pecetea stilului nu au şi pecetea metaforei. Spre deosebire de teoriile simboliste, Blaga va privilegia metafora. Metafora este consubstanţială creaţiei şi ţine de existenţa şi constituţia omului. Ea este chemată să compenseze insuficienţele expresiei directe:,,Omul, silit prin propria sa constituţie intelectuală să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracţiuni ceea ce constituie un proces infinit, îşi creează un organ de exprimare directă, instantanee a concretului – metafora”. Acestea sunt metaforele de tip I, plasticizante, pe lângă care avem şi metaforele revelatorii, de tip II. Metaforele plasticizante,,se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul” exemplu,,rândunele aşezate pe firele de telegraf ca nişte note pe portativ.” Acestea nu sporesc semnificaţia faptelor, pe când metaforele revelatorii,,sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns…încearcă revelarea unui mister” şi ţin de înclinaţia ontologică a omului, de existenţa lui întru mister şi revelarea lui. Lumea e un complex de semne, de mistere, iar misterul este datul fundamental al condiţiei umane. Omul, prin constituţia sa tinde să reveleze misterul cu ajutorul stilului şi metaforei.,,Omul potrivit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de doua ori precară. El trăieşte de o parte într-o lume concretă pe care, cu mijloacele structural-disponibile, nu o poate exprima şi el trăieşte, de altă parte în orizontul misterului, pe care nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic, complementar prin care se încearcă corectarea acestei situaţii de doua ori precară”. Metafora ţine de constituţia spirituală a omului, de existenţa întru mister, metafora revelatorie:,,Cenuşa îngerilor arşi în ceruri / ne cade fulguind pe umeri, şi pe case.” (Ninsoarea). ,, Metaforele plasticizante sunt simplu expresive, se bazează pe analogie. Metaforele revelatorii amalgamizează sau conjugă fapte analogico-dizanologice spre a revela ..latura ascunsă a unui mister.” Ţin de cunoaşterea luciferică, îndeosebi de forma ei poetică, minus-cunoaşterea. Metaforele revelatorii ţin de mit, iar miturile nu sunt expresii simbolice, reductibile la arhetipuri, ca la Jung, ci au un caracter trans-semnificativ. Astfel mitul depăşeşte ideea, ce redă un conţinut, depăşeşte simbolicul prin puterea lui revelatorie, metaforică.. Psihanaliza prozaizează mitul, dar,,înainte de a le privi miturile ca visuri ale popoarelor, ca expresii simbolice ale inconştientului haotic…trebuie să le privim ca manifestări şi plăsmuiri directe ale acelui noos abisal, inconştient.” Blaga recunoaşte că şi el a recurs în filosofia culturii la imagini ,,ciudate” pentru că n-a găsit,,un grai mai potrivit”, am zice noi un limbaj raţional, conceptual, considerat prea sărac:,,Pe podişuri metafizice gândirea încetează adesea de a fi filosofie, devenind… mitosofie. Există desigur o enormă risipă de sensuri,... de gânduri liminare, care nu ne îngăduie o formulare la rece, pur conceptuală. Pe la aceste răspântii clarobscure filosoful devine mitosof”. Filosoful mărturiseşte ,,conştiinţa deplină a cestei sacre crime.” Metafora are la el o demnitate ontologică:,Omul este un animal metaforizant.” Prin metaforă se ,,sporeşte volumul revelaţiei” unui mister:,,Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a cestui destin…solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicii.” Mai mult metafora,,se declară ca mod ontologic complementar” şi din fiinţa omului,,suntem constrânşi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei…” Paul Ricoeur în Metafora vie se raportează la Heidegger: ,,Metaforicul nu există decât în interiorul frontierelor metafizicii.” Afirmaţie discutabilă, dar valabilă pentru o anumită tradiţie metafizică, hermeneutică chiar. Metaforele forţate sunt uzate, pe când metaforele inventate, a doua categorie, ţin de tropul-figură, ne spune Ricoeur. Pornind de la afirmaţia lui Heidegger, Ricoeur crede că ,,metafora uzată se ascunde în figura conceptului” şi ,,preschimbarea metaforică e şi preschimbare metafizică…adevărata metaforă este metafora verticală, ascendentă, transcendentă.” Se produce,,un tors semantic”, o,,preschimbare de sens”. Este vorba,,fie că vorbim de caracterul metaforic al metafizicii, sau de caracterul metafizic al metaforei de mişcarea unică ce duce cuvintele şi lucrurile dincolo…, meta…” El consideră că numai din perspectiva semanticii frazei metafora devine pertinentă. Blaga crede, asemenea lui Heidegger, că: ,,Cuvintele, prin sonoritatea, ritmul,muzicalitatea lor, prin poziţia lor în frază etc. dobândesc în limbajul poetic virtuţi şi funcţii noi” Ele ,,devin revelatorii prin substanţa lor sonoră şi prin structura lor sensibilă,..,prin ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin conţinutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăşi materia, configuraţia şi structura lor materială.” Blaga îl citează pe Hölderlin, ca Heidegger. Filosoful german privilegiază metafora conceptului, poezia adevărată,,este acel ceva ce trezeşte viziunea cea mai vastă… acel ceva prin care cuvântul urcă până la originea sa…iscă lumea”. Ricoeur arată că uzura metaforei este concept, metaforă moartă.. În locul metaforei moarte în concept, metafora vie. Prima utilizare banală a cuvintelor, denumire, folosire extensivă, prin a doua semnificaţii noi prin nonpertinenţă semantică...Deci, revenind, cuvântul în limbajul poetic are sensuri diferite chiar de cele literale, iar ,,versurile lui Hölderlin contaminează şi pătrund cu fizica lor, adică prin caracterul total-metaforic al limbii ca atare.” Se aplică şi filosofiei lui Blaga nu numai operei poetice?! Ca Blaga, Ricoeur arată: ,,Câmpul metaforic, în ansamblul său, este deschis tuturor figurilor care se întemeiază pe raporturile dintre asemănător şi nonasemănător…” Dar o teorie a metaforei (enunţurile despre metaforă, n.n.) este tot o metaforă ca la Heidegger. Şi la Blaga?! Sau cum scrie Ricoeur citându-l pe Derrida: ,,discursul filosofic este brăzdat metaforic.”

Cultura se reduce după Blaga la stil şi metaforă, ceea ce reprezintă o determinare, dar şi o limită. Rostul culturii nu este de a revela presupuse mistere, ci de a exprima plenitudinea umană, de a armoniza omul cu sine, cu semenii, cu societatea şi cosmosul. Blaga opune în mod nejustificat cultura civilizaţiei, deşi ele sunt împletite în activitatea creatoare a omului. Cultura şi civilizaţia reprezintă moduri prin care omul îşi asimilează lumea şi o îmbogăţeşte. Concepţia lui Blaga despre inconştient şi matricea stilistică poate fi pusă în paralelă cu antropologia lui Claude Lévi-Strauss care în Antropologia structurală, Gândirea sălbatică,...postulează un inconştient colectiv, un spirit inconştient, care impune legi, reguli unui conţinut, prin funcţia simbolică:,,activitatea inconştientă a spiritului constă în a impune forme unui conţinut, ..forme care sunt fundamental acelaşi pentru spiritele vechi şi moderne, primitive şi civilizate.” Lévi-Strauss crede că dincolo de culturi, mituri, organizări sociale, structuri de rudenie, există,,un grup de invarianţi”, legi de structură, structuri omoloage…Inconştientul este un,,organ cu funcţie specifică; el să mărgineşte să impună legi structurale…”Culturile sunt coduri, codurile se definesc prin limbaj, simboluri şi reguli. Culturile primitive, gândirea sălbatică, se definesc printr-o logică a sensibilului, magică şi totemică; gândirea ştiinţifică prin logică conceptuală, abstractă, dar ambele ,,sunt coduri ce vehiculează mesaje…” Ele sunt la fel de valabile: ,,gândirea sălbatică este la fel de logică ca a noastră..” Amândouă ascultă de regulile inconştientului, ale creierului, care sunt universale, creierul funcţionează binar, logic, şi este un ,,obiect” ce face parte din lume, respectă legile ei. Organizarea socială, sistemele de rudenie, riturile exprimă miturile fiecărei culturi, se originează în aceleaşi structuri, reguli binare , ternare, structuri omoloage. Blaga pune accentul pe substanţa categoriilor, pe conţinuturi care sunt spirituale, spiritual având sensuri logice, translogice, intuitive, mitice, incluzând sentimente şi trăiri afective, existenţiale, şi le concepe ca forţe înzestrate cu eficienţă, personanţă, virtuţi creatoare... Lévi-Strauss mai pozitivist, este preocupat de metodă, de aspectul epistemic al ştiinţelor sociale, antropologiei şi etnologiei, operează cu structuri concepute nu substanţial, organic ca Blaga, ci formal, ca relaţii, coduri, cu funcţie simbolică, inconştientul fiind un organ vid de conţinut, un sistem de reguli, de invarianţi, un rezervor, un generator de structuri ca în cazul structurilor matematice, grupul Bourbaki…Amândoi văd însă în spatele diversităţii culturilor, miturilor, aceeaşi natură umană, un spirit inconştient, structurat şi creator. Nu există vid stilistic, Blaga,. Nu există vid simbolic, Lévi-Strauss. Blaga defineşte cultura prin stil şi metaforă, Lévi-Stauss prin structură şi simbol. La ambii cultura este definitorie pentru om, iar unitatea naturii umane este un spirit inconştient structurat, matrice stilistică, Blaga, grup de invarianţi, legi de structură, Lévi-Strauss.

Cultură, creaţie, stil. Stilul este determinat de categoriile abisale şi reprezintă categorie ontologică prin care se explică saltul din imediat în non-imediat. În orizontul misterului, orizont care,,este implicatul fundamental şi imanent al existenţei şi conştiinţei specific umane. Noi definim fiinţa umană prin această structură a sa”. Potrivit lui Blaga, ,,acestui orizont imanent al misterelor îi corespunde o regiune de transcendenţă, care niciodată nu pot să fie absolut şi pozitiv adecvate în termeni de cunoaştere umană”. Orizontul misterului singularizează fiinţa umană, fiind ,,singura poartă deschisă asupra transcendenţelor... un fel de general aprioric al existenţei şi al conştiinţei umane”. Misterul nu era o categorie cu statut filosofic, cel mult teologic, dar, odată cu Blaga, devine o categorie cu demnitate metafizică: ,,un pre-dat imanent al conştiinţei sau cu o prezenţă activă inerentă conştiinţei, de unde şi tendinţa spre relevare, ca un corolar al acestei permanenţe structurale”. Ca atare, misterele aparţin existenţei, atât Marelui Anonim care-şi mutilează creaturile, cât şi omului, de unde valoarea ontologic-creatoare a insului uman. În acest caz inconştientul dobândeşte o dimensiune şi o demnitate metafizică şi axiologică, el având intenţii revelatorii. Blaga are o concepţie originală despre tâlcul metafizic a inconştientului, care este în corespondenţă cu fondul existenţei. Destinul creator al omului este şi destinul său istoric bazat pe stil şi metafizică, căci Marele Anonim apără misterele şi centralismul existenţei sale de o eventuală concurenţă umană. ,,Creaţia de cultură o înţelegem deci ca un fel de compromis solicitat de conflictul virtual dintre existenţa umană însăşi şi Marele Anonim”. Marele Anonim -,,Fondul originar al existenţei”, ,,absolutul” sunt astilistice, numai omul este stilistic prin creaţia sa (Blaga, Diferenţialele divine). Omul, din nefericire este un mijloc prin care Marele Anonim îşi asigură permanenţa structurală, ontologică şi epistemologică, categoriile conştientului şi cele ale inconştientului fiind frâne transcendente prin care el îşi conservă misterele, le apară: ,,Omul rămâne pe dinafară de mistere, de absolut, tocmai prin ceea ce i se comunică, convingerea că el ajunge la mistere şi le revelează prin stil”. Matricea stilistică, inconştientul, au un temei metafizic, sunt transcendente dar şi imanente esenţei omului. Omul se caracterizează în viziunea lui Blaga printr-o singularitate ontologica, ce constă în capacitatea sa creatoare. Omul este singura fiinţă din univers ce încearcă să reveleze misterele, dar este mereu censurat de Marele Anonim, dar mereu îndrăzneşte, creează cultură, de unde tragismul şi eroismul său. ,,Omul nu e un capăt (al evoluţiei): în el potenţele mutaţiunilor biologice s-au stins, fiindcă s-au realizat în întregime şi fiindcă el s-a declarat, pe deasupra şi o decisivă mutaţiune ontologică faţă de care toate speciile au rămas pe dinafară”. Singularitatea ontologică constituie destinul tragic şi măreţ a condiţiei umane. În acest punct nu putem să nu fim de acord cu ideea lui Blaga.

Critici, interpretări. Mircea Eliade laudă în încercarea lui Blaga de a explica cultura şi stilul, în mod ontologic:,,că omul nu-şi poate revela misterele din cauza frânei transcendentale a Marelui Anonim”. Eliade apreciază că Blaga este singurul dintre filosofii culturii care n-a şovăit ,,să-şi pună problema ontologică în legătură cu creaţia culturală şi stilul. Curajul acesta metafizic are considerabile rezultate pentru că scoate cultura din seria faptelor istorice şi i se acordă o demnitate metafizică”. De remarcat că Blaga postulează deschis, declarat, caracterul metafizic al concepţiei sale, că el vrea să dea o demnitate ontologică supremă, de existenţă întru mister şi revelare. În această direcţie, el recunoaşte că nu a putut ocoli ,,cu totul unele imagini care sânt mai mult de natură mitică, decât filosofică... dar noi credem foarte mult în mituri şi în cristalele lor tainic revelatoare”. El se situează pe linia filosofilor, începând cu Platon, ce cred că mitul are nu numai o valoare pedagogică şi poetică, ci şi una ontologică şi gnoseologică. Nichifor Crainic în ,,Nostalgia paradisului” consideră că stilul nu este inconştient determinat, ci conştient. Această observaţie este justă în măsura în care stilul este opera conştientului şi inconştientului. Crainic, însă, îl critică pe Blaga de pe poziţii ortodoxe ,,din perspectiva cărora arta este de inspiraţie divină şi cu sens religios”. G. Călinescu găseşte că Blaga în dorinţa de a găsi echivalenţi unor termeni filosofici, în dorinţa de a fi original, inventează un bestiar de termeni metaforici şi filosofia sa apare ca o ,,beţie de cuvinte”. Criticul cu spirit ascuţit, ce a fost Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a sesizat că filosofia lui Blaga poartă cu sine o încărcătură metaforică asemeni poeziei. Dar, lipsind o terminologie echivalentă în limba română, Blaga a inventat ,,categorii–metaforă” care, deşi nu sunt definite logic au o putere de sugestie aparte. Anton Dumitriu a vorbit de ,,o filosofie cu baci şi cu doiniţe….”?! În perioada socialismului internaţionalist Blaga a fost catalogat ca un filosof trăirist, mistic, în termeni, de către autori a căror nume şi format ideologic nu mai merită să-i amintim. După aceasta, în perioada socialismului naţionalist, Blaga a fost oarecum ,,oficializat” ca filosof al românismului, elogiat excesiv, idolatrizat chiar, dar, din nefericire mai puţin citit, cunoscut, analizat critic. Mulţi s-au declarat blagieni, dar în afară de poezie, nimic?!

După noi, limita filosofiei lui Blaga nu este inconştientul, ci metafizica lui. Asemeni lui Goethe, metoda fenomenului originar, Blaga construieşte un model din factorii stilistici numit matrice stilistică, pe care îl proiectează în inconştient şi, din model original devine unul originar. Filosofia lui Blaga are ceva din lumina şi din sănătatea cosmică a spaţiului mioritic, iar orizontul misterului ne apare ca negurile munţilor, dincolo/ dincoace de care avem/căutăm o unică şi inconfundabilă rostire românească a spiritului… O iluzie de specific naţional?! Poate doar am avut-o!!! Privită ca operă de artă, ca mitosofie, concepţia lui Blaga este estetică şi seducătoare. Din punct de vedere ştiinţific şi riguros logic termenii lui sînt lipsiţi de pozitivitate, metafizici, îndeosebi mitologici şi metaforici, gândul filosofic este este dominat de fiorul sentimentului poetic… Filosofia pare un poem mitosofic, dar este o explicaţie totală a culturii şi a omului. A devenit un loc comun, un truism că Blaga,, este un poet al filosofiei şi un filosof al poeziei (v. Al. Tănase, Lucian Blaga-filosoful poet, poetul filosof…). Concepţia sa despre inconştient şi matrice stilistică îl situează alături de Frobenius, Spengler, Jung, sau de antropologul Claude Lévi-Strauss. Opera lui Blaga rămâne un monument unic şi ,,intangibil’’ al spiritualităţii noastre, care în ciuda limitelor sale este o performanţă a culturii româneşti, un sistem filosofic, o filosofie a culturii, o operă poetică inspirate din izvoare occidentale, germane îndeosebi, şi sincronizată cu timpul său, în parte, chiar dacă evoluţia ulterioară a filosofiei şi antropologiei va merge cu alte limbaje, în alte direcţii.

Vasile Al. Rus (Târgu Mureş)


 

ATELIER

HAIKU

Bancă în scuar –

cad frunze veştede în

jurul bătrânei

 

Maşini în goană –

la trecerea de pietoni

flori şi lumânări

 

Copiii zâmbind

în somn stelelor din geam –

în bocanci luna

 

Planează şoimul

în aerul îngheţat –

nici o mişcare

 

Urme de pneuri

şi de câine-n zăpadă –

nici una de om

 

În halatu-i de

molton bătrâna-n poartă –

n-a venit Moşul

 

Ţărmul nicăieri –

fluviul se scurge-n ceaţă

sub bacul nălucă

 

Ochi mari de broască –

câte înţelesuri în

foşnetul papurii

 

Ce-i sus e şi jos –

furnicile în jurul

boabei aurii

 

Muguri timizi şi

zeci de cratere-n şosea –

deci primăvară!

 

Porumbel pe horn –

casa vopsită-n verde

încă fără rivali

 

Ce fericire-i

în cântecul păsării –

păşesc pe vârfuri

 

Atâta floare

mireasmă şi lumină –

şi-o singură viaţă

Tania Nicolescu (Tulcea)

 

A STA ÎN CALEA OAMENILOR

Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfârşit de martie câinos. Oraşul nu suferise de pe urma inundaţiilor. Satele, însă, jur împrejur, fuseseră scufundate, mai mult de jumătate, într-o mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, deznădăjduitoare.

Era duminică, la un ceas după amiază. Tânărul desculţ stătea în mijlocul străzii, pe carosabil - îngenuncheat. Şoferii, destul de rari, care treceau, îl înjurau pe cel îngenuncheat - grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţi afară cu trupul, pe jumătate, din cabine. Beţivule! – strigă unul, cu o mirare victorioasă, de parcă atunci ar fi făcut o mare descoperire. Îl înjurau - şi treceau mai departe. Aveau treburile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţ rămânea, în continuare, impasibil, îngenuncheat şi gol până la brâu, pe carosabil. Capul i se plecase, adânc, până aproape de asfaltul cu străluciri ferite, întunecate, bănuitoare. Asfaltul amestecat cu crâncena ură a apei.

Tânărul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele îi tremurau, se zvârcoleau de chinul cumplit al rugăciunii. Petrotuar nu treceau decât umbre răzleţe. La un moment dat, una dintre umbre se dădu jos de pe trotuar şi înaintă, pe carosabil, până ajunse în dreptul tânărului îngenuncheat. Era un preot în reverendă, care tocmai ieşise de la slujbă. De la Sfânta Liturghie.

- De ce stai aici? – întrebă, cu blândeţe, preotul.

Tânărul ieşi, cu greu, din adâncuri. Ochii îi erau tulburi, duşi în fundul capului, de parcă s-ar fi întors unscafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

- I-am ieşit lui Dumnezeu în cale. Trebuie să mă vadă, aici, în calea cea mare.

Preotul se gândi, o clipă, cu ochii spre norii de plumb, care se târau, parcă, direct pe creştetele oamenilorpământului. Apoi zise:

- Dumnezeu te vede şi dacă eşti în fundul pămantului. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?

- Le-am ieşit şi oamenilor în cale. Altfel, oamenii nu mă vedeau. Dumnezeu, poate, vede, dacă nu a vrut să-şi intoarcă faţa de la noi. Dar oamenii nu văd, decât dacă le stai în cale - murmură tanărul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parcă ar fi strigat.

Preotul zăbovi din nou, de data asta, parcă, distrat, gândindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeaşi voce egală, monotonă, totuşi sfredelitoare:

- Oamenii te înjură, nu te văd îngenuncheat. De ce stai, deci, aici, în calea oamenilor?

Pentru câteva zeci de clipe, capul tânărului deveni neobişnuit de greu, părând gata să se prăbuşească înadâncul apelor negre, bănuitoare, ale asfaltului. Maşinile treceau, pe lângă cei doi oameni din mijlocul şoselei - de data asta, maşini tăcute - de parcă, în mijlocul şoselei se ivise o insulă, pe care corăbiile-automobile trebuiau s-o evite, ca să nu se scufunde. Apoi, cu aceiaşi ochi tulburi, tânărul desculţ îl privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacără pâlpâindă, apoi străpungere cu flacără:

- Stau aici ca să mă vezi Sfinţia Ta. Pe Sfinţia Ta, după cum vezi, nu te înjură oamenii. Dacă Sfinţia Ta m-ai luat în seamă, mă vor lua oamenii şi pe mine în seamă. Pentru că Sfinţia Ta stai, acum, lângă mine. Şi, poate, se vor gândi că, la câţiva kilometri de aici, fraţii noştri urgisiţi se roagă, din ape, lui Dumnezeu şi fraţilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisiţii, se roagă din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele mâniei şi semnele ispăşirii – iar nu în mijlocul şoselei oamenilor. Şi sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumătate. Şi picioarele lor, desculţe, nu mai calcă – nu mai au unde călca - poate că zboară…

Preotul căzu pe gânduri. Şi rămase, aşa, căzut pe gânduri, în picioare, lângă tânărul îngenunchiat, până ce luminile cerului şi pământului păliră şi se stinseră în seară. Atunci, în tăcere, preotul îngenunchie lângă tânăr, în mijlocul şoselei - pe care, mute, se scurgeau automobile, sfârâind prin luciul amestecat, întunecat, al apei şi asfaltului. Şi, pe măsură ce treceau prin dreptul celor doi oameni îngenunchiaţi, farurile maşinilor se aprindeau, mari, uriaşe - perechi de ochi care se deschideau larg - poate, în sfârşit, văzând şi înţelegând.

povestitor, Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CASA CU FERESTRELE ZIDITE

Am oprit maşina în faţa unei case mari, albe...

Aici s-au mutat, cu foarte mult timp în urmă, străbunicii mei. Casa aceasta le-a fost darul de nuntă. Străbunica, Valeria, a fost o femeie deosebit de frumoasă (aşa o văd eu, în pozele făcute la Viena, în vremea tinereţii ei, când Banatul era în Imperiu, iar părinţii ei îi puteau oferi... orice... mai puţin un leac pentru crizele de astm). Străbunicul, Octavian, era un om aspru, cu privirea tristă şi tăioasă... un om care a uitat cum arată un zâmbet. Fusese copil de prăvălie, ajutor la viitorul socru, care, îndrăgindu-l, îi dădu magazinul... dar şi fata.

Dintre cele trei fiice ale tinerei familii, Persida, Ana şi Cechina, doar cea mijlocie îi ascultase, când fu vremea măritişului. Mă uit la pozele lor: cea mare şi cea mică îi seamănă lui, şi la fizic şi la încrâncenare. Cea mijlocie, era frumoasă şi firavă, ca mama ei.

Bunica, cea mare, se căsătorise, fără voia lor, cu un băiat sărac, însă foarte ambiţios, orfan de război (după Primul Război Mondial), crescut ca şi copil de trupă în armata austro-ungară. Mai târziu, bunicul a fost unul dintre şefii de la Poşta Gării din Timişoara. Pe bunica au iertat-o doar când acesta şi-a luat inima-n dinţi şi i-a aşezat-o pe pultul de la magazin pe mama, bebeluş: Bunicule, dacă pe mama n-o poţi ierta, cu mine ce ai? se prefăcea tânăra mamă, vorbind în locul bebeluşului. Atunci, inima aceea de piatră s-a înmuiat şi străbunicul şi-a luat în braţe prima nepoţică şi a închinat-o icoanei Maicii Domnului, zicând: Ai milă, Maică Bună, de sufletul acesta, că-i din trupul şi sângele nostru! Mama a rămas nepoata favorită, căreia i-a şi plătit studiile la Notre Dame (la călugăriţele din Timişoara), începând cu clasa a V-a.

Străbunica s-a împăcat repede cu ginerele, cu care fuma, pe ascuns, dar şi pe faţă, că aşa îi recomandase doctorul de la Viena... să bea tutun. Făceau ţigări din foi de ziar şi povesteau... de la oraş. Persida, bunica, le făcea mâncare bună... iar când a fost reprimită în vizită, la casa părintească, cea mai mare plăcere a ei a rămas, toată viaţa, să se strecoare în cămara familiei şi să mănânce cârnaţi fripţi, păstraţi în untură (după moda vremii, când nu erau frigidere şi congelatoare).

Cechina, cea mică, fugise de acasă cu Iosif, ciobanul lor. Acesta, mai mare cu 10 ani, prinsese drag de turmă... şi o voia pentru el. Om încrezut şi hrăpăreţ, negociase îndelung cu străbunicul (Cechina era însărcinată în 5 luni când aflaseră ai ei). A obţinut nu doar turma, ci şi o casă şi 10 ha de pământ. Pe ea şi pe nepoţii de la ea nu i-a acceptat niciodată în casa lui. Dacă veneau la magazin, străbunicul le dădea dulciuri sau alte produse alimentare, niciodată bani.

Ana, cea mijlocie, rămăsese mângâierea lor.

Frumoasă şi blândă, nu spusese alte vorbe în viaţa ei, decât: da, tăicuţule, da, mămică... iar mai târziu: da, dragul meu!

Pot zice că n-a văzut lumina soarelui. Restricţionată întâi de părinţi, apoi de soţul mult mai vârstnic (leat cu tatăl ei) şi gelos, Ana era o frumuseţe casnică.

În vremea celui de-al doilea Război Mondial, când eram aliaţi cu nemţii, unul dintre comandanţi făcuse o pasiune pentru chipul ei angelic, pe care-l zărise odată la geam, şi mută Cartierul General al zonei în casa lor. Era o iubire platonică... profundă, pentru cea care, acum le servea masa. Fiecare privire a ei era însă urmată de adevărate violuri ale soţului gelos, până în seara când neamţul n-a mai suportat strigătele ei disperate şi a intrat peste ei. L-a bătut pe soţul violent cu biciuşca, până l-a omorât aproape. A luat-o în mantaua lui şi i-a sărutat mâna. Atât a fost. A doua zi, el şi-a cerut mutarea, în altă garnizoană.

Au venit apoi ruşii. Au păstrat Cartierul General, tot în casa lor. Ăştia purtau câte 10-12 ceasuri pe mână, se amuzau cu ceasuri deşteptătoare atârnate la gât... iar noaptea... pentru ca era ger, n-au ştiut cum să folosească duna şi au tăiat-o... s-au culcat goi... şi beţi, direct în pene. A doua zi, toată casa era numai puf, ne povestea baba-tuşa (aşa ne-a învăţat bunica să-i zicem surorii ei) şi noi, eu şi sora mea, ne amuzam copios.

La ei, fugeam prin casă, ba cu caschete nemţeşti, ba ruseşti. Aveau podul plin şi în vremea copilăriei mele.

Viaţa Anei nu a fost deloc una fericită. Ascultarea... nu e uşoară. Dar, mai presus de orice, îşi promisese sieşi să nu-şi supere şi ea părinţii.

Cele două fete, florile ei, au fost şi ele şcolarizate, după clasa a IV-a, la Timişoara, la Carmen Sylva, cea mai bună şcoală de fete la acea vreme. După o oră de sport, cea mare, transpirată, se lipise cu spatele ud de un perete... să se răcorească. Suficient pentru ca trupul ei crud... să fie ireversibil afectat. Totul a sfârşit cu un cancer osos, la măduva spinării. Tratamentele la sanatoriile evreieşti din ţară (de la mare) sau din străinătate, n-au mai rezolvat nimic. În ziua înmormântării ei a murit şi străbunicul. Inima aceea aspră se dovedise cu mult mai firavă. Plecase cu... doi paşi... în urma nepoatei, ca să-i privegheze cărarea.

Geta, fata rămasă în viaţă, avu parte de toată libertatea lumii. Împreună cu tatăl ei, cu siguranţă marcat de evenimente, remodela casa în fiecare an. Schimba locul uşilor, al ferestrelor... modelul lor... dimensiunea... încât unul dintre meşterii solicitaţi le zise la un moment dat: mă, oameni buni, o să cadă zidurile pe voi într-o bună zi. Niciunul dintre pereţi nu mai e întreg. Dar cui îi mai păsa?

Străbunica s-a stins... pe drum... cu tutunul ascuns în ie, venind la ginerele favorit (bunicul meu, partener de poveşti şi de fumat). Ana, baba-tuşa, a aţipit la geam. Geta, mătuşa mea, fiica ei cea mică, a ostenit zgâriind pereţii ca să îşi scoată sora de acolo: Au zidit-o! Eu am văzut, cu ochii mei!. Verişorii, copiii Getei, unul s-a făcut american, unul italian.

Geamurile maşinii mi s-au aburit de amintiri. Plecasem spre cimitir, să duc nişte flori, dar drumul trece pe aici. Şterg cu mâna sticla portierei din stânga. E ca şi cum fac un semn de rămas-bun. Cui? Pe toţi îi am în mine... îi port la fiecare pas. Abia acum văd că italianul a zidit ferestrele exterioare. Ce l-o fi apucat?

Am eu cheile! Dacă vrei, te las înăuntru. Hai să mâncăm un cârnaţ în untură!

Mă bufneşte râsul. În spatele meu parcase unul dintre nepoţi (fiul cel mare al italianului). Era cu o damă. Ia cheile, că vin repede! O duc pe asta acasă.

Îmi puse o legătură de chei pe capotă. Cobor din maşină. Nu voi intra. Îl aştept.

Chiar vreau să mănânc cârnaţi păstraţi în untură, în casa cu ferestrele zidite! Am eu pâine proaspătă. O scot din portbagaj. Nepotul se întoarce deja.

Hai, mă, până nu se-nchide la nonstop!

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

ÎNTÂIUL SĂRUT

Fugeam de mână cu dragostea prin ploaie,

Cu trupul fierbinte şi obrajii văpaie,

Dansam în ritmul ploii, desculţi, pe asfalt,

Picături mari şi grele cădeau din înalt,

Pe acoperişuri pe străzi, în ritm de timpane,

De tobe, ţambale şi darabane.

 

Nu ne păsa de ploaia ce curgea neîncetat,

Nici de cerul care privea încruntat,

De copacii zbuciumaţi cu pletele în vânt,

Eram doar tu şi eu între cer şi pământ.

Alergam luminaţi de ai dragostei zori,

În suflete, ne vibrau fermecate viori.

 

Semenii, treceau ascunşi sub umbrele,

Gura ta însetată, sorbea buzele mele.

Fulgere, sfâşiau perdeaua de nori,

Prin trup îmi alergau ai iubirii fiori.

Înlănţuiţi păşeam prin al ploii tumult,

Purtând mândri pe buze întâiul sărut!

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)

 

CURĂŢENIE DE PRIMĂVARĂ

nimeni pe nimeni nu mai ia în seamă

şi toţi ucid spre a se sinucide –

privitul dincolo de nori e-o dramă:

Mumele Lumii nu rămân gravide!

 

suntem săraci – picioru-n fund diurn

e singura dovadă că trăim:

Molohul stăpâneşte – taciturn –

nu ştim de ce – mereu ne tot căim...

 

e zi de curăţenie – în lume:

toţi amărâţii ne simţim gunoaie –

dar ştim că va veni o ploaie

 

şi ştim că se sistează orice glume...

...va fi surpriză pentru cei bogaţi:

vom fi-ntre stele, singurii curaţi!

 

AŞTEPTÂND FLORILE

bat florile-n noapte la poarta de Nord -

nu le deschide Cetăţi Împăratul:

mai e până stele – petale-n acord

lumina-vor Copacii şi – mistic – Palatul!

 

atunci când Hristosul a fost răstignit

ţâşnit-au şi sânge şi apă din rane:

sângele – sferă de foc – a cercuit

lumile: văpaie-n furtuni de dojane

 

iar apa botezului nou – în potop

s-a năruit până la noi rădăcini:

de-aceea se-aşteaptă ca flăcări şi strop

 

Miri veşnici să fie-n Copaci – nu vecini!

...aşteaptă – aşteaptă nuntirea de vis

fermecat ning cireşii – în Paradis!

 

HRISTOS ŞI MAREA

jelitul pescăruşilor din spume

săgeţi - apoi – spre unde nu se vede –

şi toată fierberea din marea fără nume

urmează – toate-o frază-n care crede

 

palma-I mângâie vanităţi de valuri

dar şi aţâţă beznele barbare:

să nu mai fie spectatori în staluri

ci doar actori – arzând în foc de sare!

 

Hristos e pace - Hrist e şi război

cu tot acest gigantic muşuroi –

El e neliniştea de-a fi prea liniştit

 

dar şi răsplata celui ce-a trudit...

...nu-I poţi fi frate Hristului din mări

decât văpaie-n văi de-ntunecări!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

ÎNGERUL L-A STRIGAT
- la plecarea lui FĂNUŞ NEAGU -

sunt trist şi nu-s prea trist, de ce aş fi?
englezu-a zis TO BE OR NOT TO BE.
Fănuş A FOST - prin văile de plângeri,
unul dintre frumoşii noştri îngeri.

prin lumea largă, lungă i-a fost goana.
rămân în doliu Stela lui şi Oana.
el doarme dus pe aripi de eter
şi Mircea Micu îl aşteaptă-n cer.

acolo, printre flamele din nori,
vor scoate ALMANAH cu scriitori.
glumele lor se vor topi în ploi,
sau în zăpezi, şi-or ninge peste noi.

dar noi mai stăm pe-a timpului lacună
să ne mai răzvrătim SUB CLAR DE LUNĂ,
c-aşa ne e dat nouă - şi ne doare:
când un prunc nou se naşte, un sfânt moare.

de ce-a plecat FĂNUŞ... păi a plecat
că ÎNGERUL la ceruri L-A STRIGAT.
l-a tămâiat Armindeni cu dichis,
caneaua brăileanului s-a-nchis...
George Filip (Montreal – Canada)


 

ATITUDINI

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PRIM MINISTRUL ŢĂRII, DOMNUL EMIL BOC

Domnule Emil Boc,

Istoria, constată marele filosof Hegel, tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă… În urmă cu 163 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi. Principalul autor moral al acestei tragedii a fost Lajos Kossuth, prim-ministrul guvernului revoluţionar ungar. Peste niciun secol, în toamna lui 1940, în acea parte de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă prin Dictatul de la Viena, tragedia s-a repetat: peste 1100 de români fără apărare din Ip, Tresnea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Nuşfalău, Marca, Cosnicu, Cămar, Zalău, Beiuş, Hida, Dragu, Ciumarna, Cerasa şi din alte localităţi au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş.

În urmă cu un deceniu, pe vremea primarului de tristă amintire, Imre Fodor, exact ca în aforismul lui Hegel, istoria s-a repetat ca farsă: prin contribuţia unor consilieri locali – unii de rea-credinţă şi cinici, alţii doar oportunişti sau ignoranţi - două străzi ale municipiului Târgu Mureş au fost rebotezate Kós Károly şi Dieta de la Turda. O acţiune care nu putem s-o denumim decât perversă, având în vedere că un personaj precum Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism sunt notorii, a fost decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale). Aşa cum scria ziarul llenzék din Cluj la 16 iunie 1941, motivul era că Kós Károly: a luptat cu credinţă – şi cu riscul vieţii – în teritoriile smulse (Ungariei Mari, n.n.) împotriva forţelor străine (…). Adică împotriva României!

În ceea ce priveşte Dieta de la Turda, în anul 1568 ea stabilea că, alături de cele trei religii de stat – catolicismul, luteranismul şi calvinismul – este recunoscută şi o a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime şi originea divină a lui Isus Cristos.

Astfel, Dieta de la Turda condamna religia ortodoxă să rămână pe mai departe exclusă dintre religiile recepte, pecetluindu-se definitiv, în acest fel, statutul inferior de naţiune tolerată la bunul plac al principelui şi nobililor a românilor ortodocşi din Transilvania, popor şi la acea vreme majoritar în Transilvania.

Ca şi cum aceste batjocuri n-ar fi fost de ajuns, o nouă farsă cinică a demarat în urmă cu patru ani: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – eroicul corp de armată care a fost decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, cel care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-1849, moartea a 40.000 de români transilvăneni. Întreaga manoperă a fost orchestrată de consilierii municipali ai UDMR în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Comisia, condusă de regretatul istoric dr. Grigore Ploeşteanu, a argumentat zadarnic că denumirea în Târgu Mureş a unei străzi cu numelui lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă a populaţiei româneşti. Proiectul a fost introdus şi votat în regim de urgenţă profitându-se de majoritatea pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD! Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi.

Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare - tribunalele de sânge – şi a transformat gărzile naţionale ungare în echipe de vânătoare, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6000 de români civili au fost asasinaţi. Numai în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc. Echipele de vânători, conduse de secuii Jenei, Szabó, Zajzon şi Kovács, au măcelărit sute de români din comunele Hodac, Ibăneşti, Ruşii Munţi, Morăreni, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiul de Mureş, Nazna, Sângerul de Câmpie şi Petelea. Şirul martirilor români maltrataţi sau executaţi în anii 1848- 49 este nesfârşit. Numai în Tg. Mureş au fost omorâţi peste 100 de români. (Traian Popa, Monografia oraşului Tg. Mureş 1932, p.186)

Să ne întoarcem însă la aspectele juridice ale cazului, provocate de actul administrativ abuziv din 10 octombrie 2005 al Consiliului Local al municipiului Târgu Mureş. Hotărârea a fost atacată în justiţie de Asociaţia Culturală Avram Iancu, Uniunea Vatra Românească, Filiala Mureş a Partidului România Mare şi de consilierul municipal Sita Ioan. În conformitate cu Legea 544/2004 privind contenciosul administrativ, la 4 mai 2006 s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 898, prin care se suspendă punerea în aplicare a Hotărârii nr. 255 de schimbare a numelui străzii din Călăraşi în acela Kossuth. Sentinţa nu a fost pusă în executare de către primarul municipiului, deşi avea această obligaţie, ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale. Astfel s-a ajuns la situaţia că locuitorilor din strada Călăraşilor nu numai că li sau trimis facturi pe adresa strada Kossuth, ci li s-au emis ilegal cărţi de identitate şi paşapoarte pe o adresă inexistentă! Apoi a început un adevărat carusel juridic. Prin Sentinţa civilă nr. 2508, din 3 noiembrie 2006, s-a admis acţiunea în contencios administrativ a Asociaţiei Culturale Avram Iancu şi s-a dispus anularea pe fond a Hotărârii nr. 255 a Consiliului Local, dar au fost respinse acţiunile celorlalţi reclamanţi. Părţile au declarat recurs, iar Curtea de Apel Târgu Mureş, prin decizia nr. 417/R, din 29 martie 2007, a admis toate recursurile, a casat integral sentinţa nr. 2508 din 3 noiembrie 2006, iar cauza a fost retrimisă spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Mureş! S-a intrat astfel în un al doilea ciclu de procese… După numeroase hărţuieli şi tertipuri – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate Primăria din cauză, chipurile ca neavând calitate procesuală – părţile reclamante au avut din nou câştig de cauză. După rejudecarea în fond a procesului privind schimbarea numelui străzii din Călăraşilor în cel de Lajos Kossuth, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809 din 28 noiembrie 2008, a dispus din nou anularea hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Considerăm că, dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care cu un secol şi jumătate în urmă au pierit în împrejurări tragice.

Pentru aceasta vă solicităm, domnule primar al municipiului Târgu-Mureş, ca la cea mai apropiată şedinţă de plen a Consiliului Local să faceţi propunerea de a nu se declara recurs împotriva Sentinţei civile nr. 809 pronunţate de instanţă în data de 28 noiembrie 2008. În caz contrar, vor continua incertitudinea şi hărţuirea în justiţie, inflamarea opiniei publice şi deturnarea atenţiei de la problemele reale ale oraşului. Având în vedere competenţa actuală a Consiliului Local şi – de ce nu? – recunoaşterea, din partea unora dintre foştii consilieri PD, a faptului că votul lor din octombrie 2005 a atentat la memoria propriilor înaintaşi, poate fi reparată o greşeală politică, ce a fost comisă din motive populiste, pe de o parte, şi din oportunism şi incompetenţă, pe de alta. Astăzi, la peste cinci ani de la declanşarea acestei batjocoriri oficiale a demnităţii naţionale, un alt angajat al statului român,extremistul Csibi Barna, continuă opera lui Lajos Kossuth, şi îl ucide în efigie pe Avram Iancu, în piaţa publică din Miercurea Ciuc, cu mesajul Aşa păţesc toţi care greşesc împotriva naţiunii maghiare şi a secuilor. Iar la Bucureşti, Parlamentul României sărbătoreşte alături de extremiştii maghiari un 15 martie care a dus la uciderea a peste 40.000 de români. Aceasta, domnule prim ministru, se numeşte complicitate morală la crimă.

Domnule prim ministru şi preşedinte al PDL Emil Boc, dacă ţineţi să apăraţi demnitatea naţională, aşa cum spune ca o face şi preşedintele României, domnul Traian Băsescu, puneţi capăt farselor istoriei care se repetă!

Dar oare o veţi face vreodată?

Ioan Sabău-Pop (Târgu Mureş)

 

PARADISUL ŞI… MANEAUA!!!

...Pe 29 aprilie 2011, timp de şapte ceasuri, toată Terra şi-a belit ochii la nunta din Marea Britanie... nunta secolului, Williams & Kate…! Un imperiu de asasini (prinţul Williams se căsătorea sub chipul violenţei imperiale britanice seculare: ÎN UNIFORMĂ MILITARĂ!), îşi etala prada.

Românii au privit, şi ei, cu balele curgând... mahalagioaicele au dat ochii peste cap, închipuindu-şi cum ar fi ele la fel de şmechere şi escroace, precum oborista de Kate Middleton, care a pus laba ei de ...Elena Udrea britanică (în biserică, Williams jura într-o engleză curăţică, dar Kate şuiera şi scuipa bolovani, pe la colţul gurii... când îi jura Lui Dumnezeu...ce? – că va rămâne aceeaşi bună escroacă, până la capătul vieţii ei, nu? - ...ca să păstreze poleiala regală, au făcut-o, în cinci minute, pe mireasă, din oboristă, ducesă de Cambridge...!!! – ...parcă seamănă, câtuşi de cât, chestia asta, cu... minunile României Pedeliste, unde ieri nu erai decât un infractor, iar azi eşti... brav conducător...?!), pe un prostănaco-golănaş regal, un soi de Geoană londonez (fiul mai mare al unei alte femei britanice, ca model de... moralitate şi de... nobleţe, lady Diana...).

...O MANEA istorico-fariseico-nupţială britanică...!!! Să nu vă rămână privirea la suprafaţă, la lustruiala-poleiala, abilă şi şmecheră a... Imperiului şi a... Casei Regale (...regina Elisabeta a II-a este cel mai mare şi bogat om de afaceri/ZARAF al Planetei Terra, după Bill Gates!): da, Imperiul Britanic, ca şi Casa Regală, sunt o cioară vopsită, o şmecherie ce-ţi ia ochii - ...nu mult depărtate de pedelismul românesc, la fel ca orice lucru fals/falsificat, cu grosolănie, obrăznicie şi insistenţă-persistenţă brutală! Şi ce a fost mai brutal, şi ce poate fi mai brutal, decât tiraniile şi imperialismele CEZARICO-NEGUSTOREŞTI planetare – cu totul negatoare de HRISTOS?!

...Poate că românii (cei rămaşi ceva mai curaţi la suflet...), văzând acestă pomposo-aroganto-fastuoasă nuntă, nu simt fiorii piratereşti ai britanicului scorţos şi cu ascendenţă sigură în... Francis Drake... – ci simt, încă, nevoia de poveşti cu ILEANA SÂNZIANA şi cu FĂT-FRUMOS (nu departe de... CENUŞĂREASA gotică!) ...ARHEII PARADISULUI TRACILOR/DACILOR... - ...dar nu li se livrează, zilnic, de 21 de ani, decât borâturi-MANELE televizionistice (...după vreo 45 de ani de livrări de grotesc liminal!)! Românii (vorbesc, iar, de cei mai curaţi la suflet şi Duh!), îşi amintesc că omul nu-i doar noroi... ci este Capodopera Zilei a Şasea, a Lui Dumnezeu...

...Aşa-i este scris Omului, aşa-i este scris şi Neamului (ca mod de supra-fiinţare a Omului!): să parcurgă un drum circular, de la Originea-Paradis, înapoi la Originea – Paradis... - trebuind să treacă, însă (pentru a-I dovedi Lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de dumnezeirea fiinţei/fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu la poruncă, şi nici prin predestinare funcţională, precum Cele Nouă Trepte ale Scării Dumnezeieşti - ci cu toată fervoarea Duhului său Viu!), prin infernul istoriei. Şi, apoi, după Suferinţa Infernului Istoriei, VA ÎNVIA, a treia zi, după Sfintele Scripturi ale Noului Legământ, asemeni şi dimpreună cu HRISTOSUL, FIUL OMULUI - Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa! (…Contează, fireşte, şi CĂLĂUZA/CONDUCĂTORUL, care te scapă, în toată această Cale de Întoarcere la Dumnezeul-Paradis, de toate capcanele perverse, ale Labirintului Iadului...!!! CĂLĂUZA va fi HRISTOS, fireşte – DIRECT, sau prin TRIMIS!).

În cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi: pornim din Paradisul Daciei... şi ne vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei... – cu o condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc... politicianismul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea şi sfidarea de paţachine şi madame de bordel... – atitudini satanice, traduse, în vorba epocii noastre şi a României istorice contemporane: pedelismul-globalismul! Infernul necesar – ...şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe Duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi... - şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai... printre sfinţi, martiri şi îngeri...!

...Pentru a ajunge la ROMÂNIA CEA DE PURURI, la România transistorică/anistorică (Dacia Thrakilor/Frumoşilor/Îngerilor de ieri, care-s aceiaşi cu cei din Dacia Thrakilor de mâine!) – trebuie să ducem crâncen război cu ...istoricele năvăliri ale demonilor, adunaţi şi-nfuriaţi şi disperaţi, din toate colţurile lumii, nu doar ale României! Şi acest război este atât de năprasnic AICI, şi nu în altă parte, pentru că demonii ştiu că AICI s-a hotărât, din veac, terenul apocatastazei/luptei finale, dintre forţele Lui Dumnezeu şi cele ale Beznei... aici sunt, dintotdeauna pentru totdeauna (pentru marii vizionari, care ştiu să privească şi să descopere, să primească, întru smerenie, Revelaţia!), AKES SAMENOS = GRĂDINILE MAGICE = GRĂDINA MAICII DOMNULUI...!!!

...Dar trebuie multe şi mult să îndurăm, mai cu seamă grele lovituri întru Duh - până ne-om limpezi şi oţeli Duhul de Lumină, din nou înspre Rai...!

…După ce fuseseră folosiţi, cei din Collegia fabrorum, de către Imperiul Roman (conform atât de bine intenţionatei sugestii a libertului-Poet Divin, HORAŢIU – transformată în făptuire de către harnicul împărat AGRIPPA!), pentru refacerea arhitecturii de piatră a Templelor - ne spune Vasile Lovinescu (iniţiat creştin si alawit...), în cartea O icoană creştină pe Columna Traiană - că Hristos le-ar fi poruncit Sfinţilor Apostoli să-şi folosească forţa, tot întru Collegia fabrorum, pentru restaurarea Templului de Duh al Omenirii (adică, să fie pontifi = Făcători de Poduri, între rădăcinile Duhului = Vechile Religii, şi Suprema Religie, CEA CREŞTINĂ = CEL MAI ÎNALT STADIU SPIRITUAL, PE CARE ÎL POATE ATINGE LUMEA/PLANETA TERRA!!!). Semnul-simbol (încifrat pentru iniţiaţii evanghelici/ESOTERICII CREŞTINI!) al Poruncii este încifrat în spălarea picioarelor-rădăcinilor Sfinţilor Apostoli, cu maximă şi autentică smerenie (mulţumitoare-pentru-Treptele-de-Duh!), de către Însuşi HRISTOS-DUMNEZEU!!!

...Din păcate, împăratul Constantin, oficializatorul creştinismului - …şi, după el, majoritatea episcopilor... - nu au înţeles Măreţia Poruncii Lui Hristos-Dumnezeu... şi au început prigoana şi falsificarea (până la inversarea semantică a semnelor străvechi, a trăirilor extatico-divine!) a simbolurilor păgâne (în definitiv, paganus = de la sat, adică ...Om al Tradiţiei Vii...!!!).

...Sfântul Apostol Andrei, însă, a avut, în Dacia, inţiativa creării unei structuri de Duh extrem de solid - LOJA IOHANICĂ, echivalenta dacică a unor Collegia fabrorum (deci, o colaborare a Sfântului Apostol ANDREI/BĂRBATUL DEMIURG, cu Sfântul Apostol IOAN/MINUNATUL/DEMNUL DE EK-STAZĂ… - echivalentul funcţional al lui Zalmoxis!): din această lojă/COLEGIU AL LUI FEBRUARIE (faber = făcător/FĂURAR al... Noii Lumi! - CEA A IUBIRII CREŞTINE!!!) s-au perpetuat magii zalmoxieni... până în veacul al XIX-lea, când funcţionează LOJA IONILOR: ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici, conduşi de Duhul Hristic al AMINULUI EMINESCU (...Mihail Sadoveanu, un iniţiat zalmoxian şi mason de grad 33, ştia foarte bine despre această Taină Majoră a Neamului Românesc: a se vedea romanele Creanga de aur şi, mai ales, Fraţii Jderi, unde se vorbeşte despre magul zalmoxian de la Ceahlău, din vremea lui Alexandru cel Bun şi, apoi, de cel ascuns în lucirile apelor şi-n miroasele florilor, de pe vremea lui Ştefan cel Mare, sau...Ştefan al V-lea Muşatin...!!!).

…Ce folos! Modernitatea (care e pe cale să strice multe şi în Biserica de Zid!), aproape că a reuşit… contra-opera! - …uitarea desăvârşită a Poruncii Hristice!

…Părintele Iustin Pârvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! - adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu... Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să trudesc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.

Încerc. Dar greu îmi mai este să şi reuşesc...

…Multe rele mai lăsăm să ne otrăvească Duhul, de dinafară de hotarele Grădinii… spre înăuntrul şi-n inima ei:

- Ungurii cei obraznici, care ne pălesc şi ne scuipă în obraz, chiar la noi în odaie…

- Uniunea Europeană, care ne jefuieşte, prin… komisari!, ca pe vremea Sovietelor!!!

- Băncile Zarafilor Lumii, care ne pun popreală până şi pe răsuflare…! …TOATE PLĂGILE EGIPTENE!!!

…Dar (pentru unii va fi părând, poate, paradoxal…) parcă mai aproape-spurcătoare şi mai respingător-duhnitoare decât toate plăgile egiptene este, pentru noi, TRĂDAREA DINĂUNTRU… - pe care o asociez, aparent ciudat, cu acceptarea cretină a tembelismului manelelor: MANEAUA MAHALALEI a înlocuit, aiuritor, cea mai Frumoasă şi Sănătoasă, Luminoasă şi Viguroasă, Dumnezeiască - cea mai profund semnificativă Muzică Populară din lume: cea ROMÂNEASCĂ!

De ce ţi-ai trădat, române, sufletul şi Duhul?! Au, oare, mahalagiii şi ţiganii de drept comun (nu cei cinstiţi şi cu obiceiuri frumoase şi pitoreşti, vitaliste!), cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de impunere a gustului - decât românii cei curaţi şi de treabă - strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european şi din lume - TRACII?!

…Mie nu mi-e decât în cinste că nu-s britanic (ori din alt neam de prădalnici farisei şi asasini… poleiţi!), ci român, paşnic şi din Pământul Sfânt al CRAIULUI-DOR: Neamul meu n-a jefuit alte neamuri, neamul meu n-a lăsat dâre de sânge nevinovat, pe unde a trecut, ci… A CÂNTAT, mereu şi cu o înverşunare care, multora, le-a părut dementă…: MIORIŢA! – …tradus, din Semnele Esoterice THRACE: CÂNTECUL ÎNVIERII!!!

…Dar azi…: Şmecheria şi mascarada, asta caracterizează România de azi…! – afirmă, cu durere, Johnny Răducanu… şi, din păcate, acest om, care şi-a jurat să nu părăsească România, până la moarte (pentru că el a apucat Frumuseţea, în Duh şi formă, a României de…alaltăieri…), are dreptate. Când impostorii şi trădătorii şi demolatorii de ţară ajung în fruntea… ţării, ei bine, de aici încolo vine începutul sfârşitului! Poate că bătrâneţea mai idilizează, pe ici, pe colo, dar, faţă de contemporaneitate : Bucureştiul interbelic era Rai… - în Brăila, care fusese condusă de turci şi de greci, toţi locuitorii români îşi aduceau florentini din Florenţa, dacă voiau să-şi construiască o casă… – zice acelaşi om, ţigan distins, cu suflet de autentic român… destrămând mitul despre balcanismul decadent! Pentru ca România să se îndrepte pe calea cea bună, trebuie să se reinstaureze RESPECTUL, MUNCA, DEMNITATEA… – murmură acelaşi străvechi Sfinx, Johnny Răducanu, printre extrem de puţinii martori în viaţă, ai României de altădată… ai POVEŞTII FRUMUSEŢII DESPRE ROMÂNIA…!

Nu ai unei nunţi artificiale şi scremute, de impostori regali britanici (urmaşi şi părinţi ai unei naţii de piraţi-şefi şi… măcelari-ober!) – ci ai FRUMUSEŢII DUMNEZEIEŞTI ORIGINARE! Nu mai ştim de seriozitate, vrem să câştigăm, fără să muncim… nimic nu mai este echilibrat! Nu mai ştim să respectăm nimic… nimic nu mai este de văzut, la televizor: niciun talent, pe ecran (or fi români talentaţi, dar nu-s primiţi la TV, că-s prea serioşi, talentele adevărate sunt grozav de serioase, căci ELE MUNCESC PE RUPTELEA!) - …numai şi numai MASCARADĂ greţoasă şi tâmpită – proştii nu-i pot promova pe deştepţi. Dă-le cheia celor deştepţi… dar şi deştepţii, azi, fac compromisuri atâta de urâte… se dau cu golanii de la putere…: Băsescu e ZERO, şi oamenii deştepţi ori s-au du-u-us pe cea lume, ori laudă MASCARADA… balanţa Judecătoriei e o nenorocire, la noi… tot şi mereu - MASCARADĂ CU TÂMPIŢI, PESTE TOT… DISCREŢIA E LUCRU MARE, LA OM… DAR NU MAI ŞTIE NIMENI DE EA!!!”

…MASCARADA – numele ludic (deci, înstrăinător de Românitatea cea Sacră!) al MANELEI…!

…E valabil şi pentru români, şi pentru papagalii de americani (prostiţi de orice şmecher hollywood-ian… de la Ronald Regan la… Arnold Schwartzenegger!), chiar şi pentru pudelii de englezi… - englezii cei prădalnici (sobri, calmi şi eleganţi… în hoţie şi crimă!)… care, azi, o fac pe corecţii şi civilizaţii… până nu-i întrebi cum a fost cu masacrele şi mega-hoţiile din secolele trecute, din America, Australia, Africa… cum i-au nimicit-măcelărit pe paşnicii buri/ţărani olandezi din Africa de Sud, dintre 1899 şi 1902… (nici olandezii n-au fost, în veacurile XVII-XIX, decât tot păsări de pradă, dar s-au cuminţit şi… s-au aşezat pe muncă…: boers/citit buri = ţărani!!!) - ia întreabă-i, să vezi cum înţepenesc şi fac spume isterice, la gură, inglişii!... - şi cum e cu războaiele, făcute dimpreună cu cumetrii americani, pentru petrol şi influenţă… în zonă!!!

…NAZISMUL şi COMUNISMUL STALINIST făcute/aplicate, azi, de Zarafii Capitalişti - GLOBALIŞTI, arată mult mai sălbatice şi parşive, mai cinic-nimicitoare, decât făcute/aplicate de… copiii lui Hitler ori Stalin!

Sunt MANELELE politicianismului mondial… de ieri, de azi… DINTOTDEAUNA, sub o formă sau alta, din orice orânduire tiranică şi rapace: forme de aneantizare-pulverizare a Măreţiei OMULUI, ca Fiinţă/Creaţie Umano-Divină!!!

…Dar pe mine mă dor afirmaţiile lui Johnny Răducanu, în legătură cu românii… nu cu alte neamuri… fie la ele, acolo! Eu ştiu bine că U.E. este o ficţiune dement-negustorească şi ipocrit-fariseică! Să-şi rumege MANELELE între ei, treaba lor… dar să nu mintă, cu neruşinare şi orbire voluntară, că… ei nu au MANELE!… că, adică, lor nu le putrezeşte Duhul!!!

…Dacă este aşa cum zice Johnny Răducanu - şi, din păcate, aşa este! - înseamnă că poporul nostru a degenerat, în fibra sa, cumplit! Să nădăjduim că nu şi definitiv... şi nu ireversibil...!!! Să ne rugăm Lui Dumnezeu - SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL!

…Pentru că, mai mult decât Cuvântul - MUZICA ascunde SEISMOGRAFUL DE DUH al unui popor. Pentru că MUZICA nu pătrunde prin intermediari, la suflet, ci se comportă ca un uragan atotintegrator, de lume şi de Paradis, concomitent – uragan… re-generator de lumi! Există o putere a Muzicii ca nimic din lumea exterioară să nu mai existe înafara acelor sunete, care vin să-ţi atingă inima. Ucenicii lui Orfeu te plimbă prin durere, veselie, martiriu, prin disperare şi fericire, prin moarte… – spune Gaston Leroux, în Fantoma de la Operă.

…Pentru că MUZICA vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane… Ne-a însoţit, în Cădere, pe Pământ, venind (ca Înger Protector, cu Trâmbiţă de Aur… prin care să ne trezească din Moartea Duhului şi Cugetului… să stimuleze latura mnezică a fiinţei noastre!) direct din Paradis!... păstrând scopul şi funcţia anamnezică: SĂ NU (NE) UITĂM ORIGINARUL UMANO-DIVIN, FIINŢA PRIMARĂ, PE ADAM PROTOGONOS!

…MUZICA-ÎNGER a venit pe Pământ, da, dar unde, încă, n-a apucat să se facă de Cuvânt - ci să întrupeze, pe de o parte, viguros şi etern, Logos-ul/ORÂNDUIREA/RÂNDUIALA Dumnezeiească!!... - …iar pe de altă parte, a rămas, încă, la stadiul de LACRIMĂ MARIANIC-MÂNTUITOARE...

…Or, cât de slinoasă şi de cătrănită lacrimă şi total vlăguitoare de Duh! - este... MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc, de Lumină!!! Ci zonei de înmlăştinare şi cedare morală totală, zonei batraciano-lăbărţato-infracţionale!

Nu avem nicio scuză, în această privinţă! ...Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă - parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!!!

Suntem TRĂDĂTORI DE DUH DUMNEZEIESC… - deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh…!

…MANEAUA istorico-fariseico-nupţială a britanicilor şi MANEAUA muzical-slinoso-apocaliptică a românilor – marchează, grav, grade avansate de degenerare spirituală, de înfundare în starea de BORBOROS!

…Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam - spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric, CEL DE PURURI!!!

…Doamne Iisuse Hristoase, trimite, acestui Neam iubit de Tine, CĂLĂUZĂ PE MĂSURA GREUTĂŢII DRUMULUI-SĂU-DE-POPOR-ÎNFUNDAT-ÎN-ISTORIE, înapoi către Raiul Părăsit, şi-n care poporul, redevenit Sfânt Neam - se va întoarce!!!

...Doamne-ajută! - şi strânge, în Neamul acesta Românesc, toate forţele Duhului, spre a renaşte, iar nu spre a se sufoca-înăduşi, de atâta trădare românească (?!) şi invazie a Răului Zarafilor Lumii!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


APOCALIPSA CU SIMBRIE

1. LEFEGII APOCALIPSEI

Cert lucru că tot ce înseamnă suflare de bun simţ în ţara asta, oricât de rău ar duce-o şi tot ar consdiera o adevărată apocalipsă numai gândul că vremurile comuniste s-ar putea întoarce.

Şi totuşi, acum încep să mă tem la acest gând, privind sfruntarea cu care parveniţii corupţiei noastre se laudă cu modul în care îşi cheltuiesc bogăţia făcută peste noapte, iar o presă inconştientă, ţine la curent publicul cititor cu oscilaţiile de temperatură, puls, secreţie gastrică, stare psihică şi libido a celor internaţi la Viena, dar în perioada de trei luni de când s-a publicat lista spitalelor în curs de desfiinţare, n-a urmărit în nici un fel modul cum se asigură în zonele respective alte modalităţi de asistenţă pentru populaţie, ci s-a trezit doar după ce oamenii au murit în faţa spitalelor închise de ministrul desemnat să se ocupe de sănătatea românilor.

În asemenea condiţii când, mai inconştient decât această presă, premierul – care nici el n-a urmărit nici ce soluţii alternative se impun, nici cum se face transferul de asistenţă sanitară pentru cei arondaţi la unităţile medicale desfiinţate - încearcă să-l absolve de vină pe ministrul respectiv întinând memoria celor morţi la porţile încuiate ale spitalelor, ajungi să crezi şi în apocalipsă, scapi la năduf prostia cu era mai bine pe vremea lui împuşcatu şi eşti în stare să pui mâna pe topor chiar dacă, exact ca şi in ’89, nu ştii pe cine vei pune în locul celor care merită cu vârf şi-ndesat să le dai cu el în cap!

Pentru că apocalipsa, aşa cum scrie şi la Sfânta Scriptură, nu vine de la sine, ci vine chemată de duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi s-au vândut necuratului:

Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! (3-17)

2. IGNORANŢA SFIDÂND CU BANII

… Apocalipsa nu vine de la sine, spuneam eu vorbind despre duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi provoacă: Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! (3-17)

Iar eu mă oblig să fiu blând şi le dau circumstanţe atenuante acestor ticăloşi spunând că, în cazul nostru, există scuza că asemenea duhuri s-au vândut mai mult inconştient. Adică fac parte din acea categorie de parveniţi lipsiţi de cultură care, ignorând învăţăturile istoriei, nu-şi dau seama cum afişarea îmbuibării lor în faţa foamei populare ar putea conduce la revoltă, cum banii mulţi cu care îşi cumpără locuri în Parlament lovesc direct în durerea celui lăsat de criză fără loc de muncă, fără medicamente, fără drum la şcoală pentru copii, cum lauda cu mondenităţile pe care şi le permit agresează mentalitatea celor care n-au bani pentru coşniţa zilnică, sau cum modul în care mulg făţiş venituri de la stat, îi fac pe cei umili să fure şi ei găina vecinului.

Da, sunt inconştienţi prin incultura care-i lasă să doarmă senin cu banii sub cap sau cu indemnizaţiile de stat la teşcherea, sau cu preferinţe de partid pentru cei care le fac donaţii, uitând de istoria revoltelor populare, de pragurile de apăsare care au produs declanşarea revoluţiilor, de nivelul până la care răbdarea socială rezistă. Incultura îi face senini în faţa pericolului pe care ei, prin propriul lor comportament, îl provoacă aţâţând nemulţumirea pe fondul nevoilor sociale. Pentru că, dacă ar fi învăţat puţină istorie, ar fi ştiut măcar banalităţi precum răscoala lui Spartacus izbucnită exact când sclavii n-au mai putut răbda, sângeroasa ghilotinare declanşată de dispreţul Mariei Antoaneta, revoltele moţilor apăsaţi de sărăcia discriminatorie sau chiar ridicarea noastră în ’89 când ceauşismul întrecuse orice măsură. Dacă ar fi învăţat economie politică ar fi cunoscut pragurile de salt de la o stare la alta, dacă ar fi studiat şi puţină morală, ar fi ştiut ce înseamnă respectul pentru semen de la smerenia creştină până la comportamentul modest al lui Bill Gates, iar dacă s-ar fi aplecat măcar asupra legilor fizicii, ar fi cunoscut pragurile de calitate, precum cel al fierberii apei sau al topirii metalelor. Aşa însă, şi venali şi ignoranţi, cred că ei, numai fiindcă au parvenit prin metodele cele mai dubioase, au dreptul să-şi dea poalele peste cap sfidând fenomenul în creştere al sărăcirii naţionale şi având dreptul să facă tot ce le trece prin minte după modelul marelui lor contemporan Bercea Mondialul, numai pe criteriul că au bani sau au putere cu care pot cumpăra orice conştiinţă. Acesta este numitorul lor comun şi etalonul comparativ: Puterea inamovibilă pe care Bercea Mondialu e convins a o avea în ciuda democraţiei sau, mai sigur: tocmai pentru că nu ştie, n-a învăţat şi nu l-a interesat vreodată ce e aia democraţia cu legile ei raţionale.

E evident că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.

3. MODELELE PE CARE LE PREIA SOCIETATEA

…E evident - spuneam - că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.

Că o societate are nevoie de modele sau, mai bine zis, se orientează imitând şi multiplicând la scară socială anumite modele oferite de persoane sau familii care şi-au căpătat un soi de vizibilitate în epocă, este lucru evident. Şi nu e vorba doar de modelele bune, cum cred moraliştii ce dau sfaturi populaţiei vorbind despre acestea, fiindcă modelele bune se impun prin multă trudă şi multă propovăduire. E vorba de modele de orice fel de popularitate; iar în materie de popularitate, cea negativă e mult mai mare, apoi vine cea cel mult neutră şi abia apoi cea benefică, de tipul Popa Tanda, care s-a dovedit a fi de foarte mare importanţă în destinul determinat de psihologia noastră naţională.

Fiindcă am început cu această imagine concretă la nivelul pozitiv, exemplificând în continuare, coborâm la cel neutru. Acesta s-ar situa pe palierul modei, a mofturilor mondene ale croielii şi culorilor îmbrăcămintei, a cosmeticelor, a caroseriilor, a frecventării cluburilor, a muzicii de consum şi altor divertismente artistice care capătă fani imitatori într-un domeniu aleatoriu, unde nu trebuie să justifici de ce şi în ce scop, ci numai să ai bani pentru obiectele şi serviciile băgate pe gât de obsesia civilizaţiei consumiste, unde problema este numai de bani. Dar, dacă mai coborâm o treaptă ajungând la nivelul inferior, aspectul devine moral şi chiar penal. Pentru că, aici, ajungem la categoria nocivă ce se răspândeşte pe principiul molimelor: Imitarea marilor bandiţi, a posibilităţilor de câştig ieftin prin jaf şi lovituri, a posibilităţilor de impunere a puterii prin brutalitate, a gustului pentru lucruri costisitoare dobândite prin orice mijloc şi cu orice preţ, a eroismului văzut pe dos, prin parametrii pe care-i poate atinge eroul negativ.

Când spunem modele, deci, trebuie să ne gândim cel puţin la cele trei mari împărţiri, dintre care numai una e pozitivă şi propice pentru progresul social. Cea de a doua presupune cheltuieli din partea admiratorilor în favoarea câştigurilor celor ce impun mentalitatea dominată de consumul până la obsesie şi, de aici, de birul pe veniturile mici ale populaţiei care, cu cât e mai de rând cu atât se crede mai în rând cu lumea bună dacă face eforturi financiare să fie în pas cu moda. Iar cea de a treia e însuşi izvorul decăderii morale şi a regresului social, susţinut cu glorie, dacă ne putem exprima astfel, de nocivitatea feţei moderne pe care o capătă mass-media tabloidă ce practică cu inconştienţă actul anticultural.

Pentru fiecare dintre aceste categorii, modelele provin din patru direcţii ale vizibilităţii despre care am vorbit: Persoane influente, familii ajunse la acel soi de vizibilitate, categorii sociale care se impun mai cu pregnanţă sau au mai multă importanţă în epocă şi organizaţii care, prin însuşi modul lor de a căuta atenţia publică, încearcă să atragă interesul populaţiei.

Condiţia, după cum am spus, ca să nu exagerăm în termeni numind-o celebritate, este vizibilitatea la marele public a modelului respectiv. În funcţie, bine înţeles, de persoanele din care este format acest mare public. Dacă acest mare public este format din toţi cei aflaţi în ananghie financiară, atunci modelul se regăseşte în topurile milionarilor sau miliardarilor, cu exemplul pozitiv al celor care stau pe propriile lor picioare şi exemplul mafiot al celor care mituiesc sau cotizează bazându-şi veniturile numai pe afaceri cu bugetul de stat. Dacă acest mare public este format din oameni care se bazează doar pe forţa lor de muncă, atunci modelele vor fi mai rare în ţară şi mai dese printre cei care şi-au asumat parţial sau total înstrăinarea. Dacă acest mare public se alege dintre amatorii de sport, atunci, pe lângă modelul urât al vieţii fotbalistice, au modelele excepţionale din alte discipline sportive. Dacă acest mare public e format din tinerele neveste, sau aspirante la căsnicie, pentru ele vizibilitatea cea mai mare o au astăzi, desigur, Oana Zăvoranu sau Monica Columbeanu; ceea ce înseamnă că nu li se oferă un model prea pozitiv. Dar dacă acest mare public e format din toţi bolnavii din societatea românească, atunci, iarăşi desigur, modelul este însuşi preşedintele ţării, a cărui vizibilitate se bucură de toate reflectoarele şi al cărui model de însănătoşire este clar şi pozitiv: S-a operat la Viena.

Modele, deci, există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite. Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost.

4. CHIAR DACĂ MORALIŞTII SE PLÂNG

Chiar dacă moraliştii se plâng, - spuneam în articolul anterior - modele există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite de public şi de cultura celor care fac tabloidele tipărite sau puse pe sticlă: Modele nocive cu duiumul, modele neutre, impuse doar pentru a lua banii celor contaminaţi cu mentalitatea civilizaţiei de consum şi modelele pozitive spre care ar trebui să aspire fiecare cetăţean… Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost. Fiindcă moraliştii se plâng numai de faptul că se impun greu modelele bune, în vreme ce ar trebui să fie oripilaţi de cât de uşor se impun modelele rele.

Şi, ca să abordăm lucrurile dintr-o latură ceva mai serioasă, facem de la început precizarea că nu ne referim la modele de scandal, folosite doar pentru rating mediatic de către unii producători de formate media a căror conştiinţă nu rezonează cu conceptul de formare a populaţiei ci, dimpotrivă, slujesc cu tot cinismul malformarea mentalităţii publice şi omogenizarea mahalagească a conştiinţelor. Cazurile Columbeanu, Zăvoranu şi multe altele la nivel judeţean, municipal, comunal folosesc doar caricaturi umane dispuse a-şi face publice clovneriile parvenite. Pentru că ar fi sub derizoriu să căutăm vreun model în megalomania isterică pe fondul mahalagesc al unei femei care, în mod voit, se dă în stambă; sau în nanismul andropatic al unui bărbăţel trecut căruia, vorba mahalalei: prospătura i-a rupt gura. Publicarea cu insistenţă a amănuntelor tot mai penibile oferite de aceştia ţine numai de conştiinţa (ne)profesională a aşa zişilor gazetari, justificată, în nici un caz, prin nevoia de modele. Cel mult prin nevoia de clovni şi de rataţi pe care curiozitatea publică să-i devoreze, să-i deplângă, să-i batjocorească, să le cunoască toate secreţiile, orgasmele şi impulsurile gregare. Şi, prin aceasta, să aibă sentimentul că i se asigură măcar circul, dacă pâinea se scumpeşte.

Această curiozitate provenită din pretenţiile de mondenitate are o scală foarte largă, de la perfidiile mordante ale lumii fine, până la abjecţia cu care curiozitatea mahalalei agresează durerile intime scormonind, vorba lui Arghezi: mucegaiuri, bube şi noroi… Iar ziaristul la fel de abject care asta a învăţat să facă, din asta trăieşte!… Asemenea cazuri devin modele, doar dacă se petrec la înaltele nivele sociale cum ar fi conducerea statului sau marile lumini ale rampei artistice: Berlusconi sau Madonna ca exemple din cele două categorii, ori Marlin Monroe frizând ambele: şi prin viaţa de vedetă şi prin asocierea cu fraţii Kennedy. Fiind persoane de top, cei din această categorie ar avea datoria să se gândească la faptul că pot deveni modele de mare influenţă negativă. Ca în istoria noastră care nu şi-a însuşit-o pe prostituata de lux Miţa Biciclista, nici pe cele de la Arnoteni, dar a făcut-o de la sine cu Lupeasca, fiind vorba de anturajul lui Carol al doilea.

Aşa că, exemplul prezidenţial cu tratarea la Viena, are o altă implicare pentru cei care mor în faţa spitalelor din orăşelele cu locuitori proaspăt disponibilizaţi, sau vechi şomeri, sau pensionari famelici. Modelul preşedintelui care nu are încredere în medicina românească nu poate fi decât unul de mare audienţă, cu o contribuţie substanţială la panica naţională. Iar modelul său de pacient tratat la Viena, urmat imediat de toţi ceilalţi cetăţeni cu posibilităţile materiale respective, bine popularizaţi de aceeaşi ultraresponsabilă practică gazetărească, nu are cum să nu devină aspiraţie naţională. Pentru că fiecare om are dreptul la speranţa de a-şi prelungi viaţa!

Ba, mai mult decât atât: Fiecare om al societăţii moderne are dreptul la asistenţa garantată de un medic pe care nu şi-ar permite să şi-l alunge spunându-i: Dacă nu-ţi convine aici, n-ai decât să te duci să munceşti în altă parte!… Aşa cum modelul său prezidenţial şi-a permis, fără să precizeze dacă vorbea în numele cetăţenilor care au nevoie de tratament aici, sau al celor care se tratează la Viena.

Iată, aşadar, cum, pe principiul imitării modelelor pe care ni le oferă societatea noastră, conceptul de vindecare ajunge obligatoriu, în mentalitatea românului, a fi definitiv ataşat conceptului de posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena.

Dacă nu, vorba superbului nostru prieten, poetul avangardist Stephan Roll, alias Ghiţă Dinu, fiul celui cu Lăptăria lui Enache: Om muri şi-om vedea!…

L-am iubit mult pe acest superb chefliu de Ghiţă Dinu, care făcea un fermecător cuplu cu genialul pictor, marele postimpresionist european Lucian Grigorescu, îndrăgindu-mă şi acceptându-mă ca pe un învăţăcel străduitor într-ale boemei. Din acest motiv, de câte ori am avut prilejul, am amintit şi am repetat butada cu care el se consola în vremurile ceauşiste: om muri şi-om vedea. Dar niciodată nu s-a potrivit atât de bine ca acum, cu tot umorul ei macabru.

Tot aşa cum, cu toate că, spre deosebire de naţiunile morocănoase, e cunoscut tonul glumeţ al exprimării durerilor noastre, nu mi-am putut închipui că ea ar putea deveni vreodată concluzia românilor faţă de guvernarea „nouă” care îi trădează, îi stoarce şi-i împinge în prăpastia de marginile căreia se agaţă cu o asemenea formă de umor.

5. CE I-AM SCRIS EU LUI MARKO BELLA FĂRĂ CA ACESTA SĂ-MI RĂSPUNDĂ

Om muri şi-om vedea era concluzia articolului pe care îl continui prin cel de faţă. Asta, ca răspuns la conceptul tot mai frecvent în mintea românilor, acela de posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena.

Cât despre Marko Bella, încă din clipa în care s-a dat publicităţii lista spitalelor care se vor închide ca şi cum austeritatea financiară are de drămuit mijloacele prin care asigurăm sănătatea oamenilor, în rezumat, eu i-am scris următoarele: …Domnia Voastră faceţi parte exact din guvernarea care, în aceste zile procedează la genocidul înjumătăţirii spitalelor din România şi la tragedia restructurării umilitor financiare, a învăţământului. Ba, mai mult decât atât: giraţi, prin ministrul căruia îi susţineţi creditul politic, sănătatea întregii ţări.

Aşa că, pentru a Vă dovedi întregul meu respect printr-o întrebare sinceră şi frontală, vă rog să-mi răspundeţi dacă, măcar în gândurile Dumneavoastră intime, nu vă puneţi problema că acest gir va lăsa în istoria relaţiilor interetnice din ţara noastră gustul amar al faptului că un ministru de etnie maghiară a înjumătăţit şansele de supravieţuire a multor suferinzi şi, în ori ce caz, a bolnavilor cronici care au nevoie de asistenţă spitalicească…

Scrisoarea deschisă din care citez am publicat-o pe 13 februarie crt. după ce ziarele făcuseră publică lista cu cele 182 de unităţi spitaliceşti ce urmau să se desfiinţeze, iar în unele localităţi începuse primul val de proteste. Atunci, Ministerul Sănătăţii a dat un termen de graţie până la începutul lui aprilie, tocmai pentru a nu se proceda pe fugă la desfiinţări şi a se lua toate măsurile necesare pentru rearondarea pacienţilor la alte unităţi sanitare capabile să le asigure cel puţin aceleaşi servicii de asistenţă, dacă nu unele superioare, cum se prefigura din motivaţia acestei măsuri: PERFECŢIONAREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA ASISTENŢEI SANITARE A POPULAŢIEI. De atunci au trecut două luni şi nu am văzut nici un raport guvernamental, nu am auzit nici un cuvinţel din partea – hai să folosesc tot diminutivul - primuleţului-ministraş care, de altfel, are gura bogată lăudându-se chiar şi cu realizări care nu există; aşa că nu-l cred capabil s-o fi uitat pe aceasta, dacă ar fi existat.

De asemenea, doritoare de scandal, dar orientată spre orice altceva decât interesele majore ale populaţiei, nu am văzut nici o anchetă a presei care să arate cum se desfăşoară cele trei luni proclamate ca un termen pentru aplicarea chibzuită a măsurilor necesare, în aşa fel încât hotărârea să se dovedească bine venită în favoarea atât a facilităţilor acordate celor asistaţi, cât şi a perfecţionării sistemului sanitar. Promis ca un memorandum, termenul a trecut la modul cât se poate de inactiv, cel mult ca un armistiţiu acordat duşmanului public al bugetului românesc: omul bolnav pretinzând asistenţa medicală constituţională, în loc să facă pe placul administratorilor acestui buget şi să moară scutindu-i de cheltuieli… Un armistiţiu în timpul căruia să se retragă de bunăvoie de pe paturile sau din evidenţele spitalelor devenite şi ele duşmani ai bugetului de stat, ca şi cum acest buget ar exista pentru altceva decât pentru asemenea servicii acordate populaţiei.

Dar funcţionarul guvernamental nu vede aşa lucrurile. După modelul mai marilor săi, el consideră că toată povara impozitelor prin care se realizează bugetul este instituită pentru ca el să primească leafa şi primele grase, iar clientela lui să-şi facă ciubucurile cu concesiuni de la stat primite la modul mafiot. Acesta este pentru el domeniul de utilizare a banului public şi nu cheltuielile pentru îmbunătăţirea vieţii contribuabilului! Că realitatea stă astfel, este evident de vreme ce termenul de trei luni nu a cuprins în el nici o măsură de reluare în alte evidenţe sanitare a celor care-şi pierd asigurarea de a fi trataţi în cele o sută optzeci de spitale desfiinţate şi de a fi asistaţi de cele câteva mii de cadre sanitare care se disponibilizează prin această măsură. Nici un raport comunal sau judeţean nu consemnează vreo mişcare compensatorie, nici o ştire din presa pe februarie, martie şi aprilie nu dă vreo informaţie privind unităţile sanitare - unităţi nu scoase din burtă ci reale şi posibile ca distanţă - în grija cărora sunt transferaţi pacienţii respectivi. Nici măcar statistica generală a guvernării nu-şi face datoria şi tace, ca să nu arate cum s-a schimbat prin această măsură raportul dintre mia de locuitori şi numărul personalului sanitar aflat la dispoziţie. Raport care şi aşa era destul de precar, ţara noastră aflându-se cam pe la coada clasamentului privind numărul de medici la mia de locuitori.

Adică, exact asemenea acţiuni, studii de situaţie şi soluţii de asigurare a continuităţii în îngrijirea stării sanitare a populaţiei pe care le presupunea termenul respectiv au fost total neglijate; şi de oficialitate şi de instituţiile de resort şi de administraţia locală şi, bine înţeles, de glorioasa noastră presă care postează câte două echipe de filmare şi de paparazi pe zi pândind viaţa mondenă de la Izvorani, Snagov, Pipera, Strehaia şi alte locuri de mare interes civic ale vieţii noastre sociale.

Iar lucrul cel mai rău este că, prin măsura respectivă, aceste date statistice nu s-au schimbat în nici un caz spre bine ci, desigur, am mai făcut un pas spre limita de jos a listei ţărilor în raport cu nivelul de asistenţă sanitară asigurat!

Nici nu se putea altfel, de vreme ce MARELE MODEL NAŢIONAL, persoana cu cea mai înaltă vizibilitate în opinia publică românească, ceea ce înseamnă şi cel mai mare rating al urmării exemplului său, se lepăda de medicii şi asistenţii care cereau nu mai mult decât normalele condiţii decente de trai în ţara lor, îndemnându-i să plece în străinătate. Adică să-şi rezolve problemele salariale singuri şi nu cu ajutorul statului care i-a format şi îi foloseşte în scopul asigurării uneia dintre funcţiile sale de căpetenie: Starea de sănătate a populaţiei, satisfacerea obligaţiilor de stat faţă de toate taxele percepute pentru asigurările de sănătate, datoria umanistă faţă de cei bolnavi, aspectul social al eradicării maladiilor, întărirea securităţii sanitare, creşterea speranţei de viaţă a populaţiei şi toate celelalte, oricum am vrea să le luăm şi ca drepturi constituţionale şi ca grijă creştină pentru turma pe care o păstoreşti. Pentru că, după soluţionarea problemelor hranei, nici o măsură din lanţul de principii umaniste a Statului de Drept nu e mai imperioasă decât cea a asigurării sănătăţii populaţiei. Iar cel care îşi permite să creeze vid în acest domeniu alungându-i pe specialiştii formaţi să presteze serviciile asiguratorii, produce crimă naţională, indiferent de ce formulă politică reprezintă şi ce alianţe politice are de respectat ca să-şi asigure majoritatea parlamentară.

Întrebarea care se pune este: Ce consideră ei mai important – faptul că PDL-ul are nevoie de ministru udemerist la sănătate ca să se menţină la guvernare, sau nevoia de cât mai mult personal sanitar la mia de locuitori?!

Aici ajungem iarăşi la conceptul de model, cu concluzia că: pe cât de superficial şi de neserios e modelul, pe atât de precare şi neavenite sunt soluţiile la care se ajunge prin urmarea lui. Ce a vrut să spună Preşedintele României alungându-i pe medici în străinătate?… Că va aduce alţii, din alte ţări, cu pretenţii salariale mai mici, nu?!…

Păi, nu mai întreb câţi ani trebuie să treacă pentru ca respectivul medic angajat de guvernul român să priceapă limba spre a putea face o anamneză exactă şi a stabili diagnosticul, dar îl sfătuiesc numai să se ducă în China unde, pe vremea lui Mao se făcea mult caz de faptul că locuitorii satelor vor fi vindecaţi de marile detaşamente de medici-ţărani. Adică, înainte de lăsarea la vatră, fiecare militar în termen era instruit două săptămâni într-o infirmerie cum să pună termometrul, cum să facă un pansament, o clismă, o dezinfectare sau, cel mult, o injecţie. Apoi se întorceau în satele lor unde realizau un progres faţă de miile de ani lipsiţi de această instrucţie modernă, iar raioanele de partid raportau astfel rezolvarea stării de sănătate a populaţiei.

Am avut şi eu ocazia să apelez la serviciile unui asemenea medic promovat pe atunci de ziarele de propagandă chinezeşti. Întâi am făcut abces la un deget, pe care el mi l-a stors şi mi l-a tamponat cu tinctură de iod. Apoi am făcut o bronşită, iar el m-a badijonat cu tinctură de iod. Când mi s-au iritat gingiile şi i-am explicat că în ţară dădeam cu o soluţie de zinc, el a înţeles şi m-a tratat cu tinctură de iod, ca şi la rosătura de la călcâi pe care mi-o făcuse bocancul. Am rupt-o la fugă doar când m-am dus la el cu conjuctivită şi l-am văzut punând mâna tot pe sticluţa cu tinctură de iod.

I-aş sfătui să trăiască asemenea experienţe pe toţi cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo.

6. SĂ REVENIM LA MODELELE NOASTRE NAŢIONALE

În articolul trecut căutam unele soluţii de comportament modest pentru cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo. Dar cred că tot în Apocalipsă se găseşte cel mai bun sfat: Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi (3-18).

Pentru că sunt cel puţin patru categorii de modele sociale ce se oferă în momentul de faţă care mai de care, spre a fi preluate de marea colectivitate a societăţii româneşti contemporane. A fi preluate de noua generaţie, ca şi de cei care, fiind activi social, aspiră la a-şi defini, a-şi contura şi a-şi stabili mai bine în timp şi spaţiu persoana şi trăsăturile ei reprezentative.

Asta, în cuvintele frumoase ale limbajului teoretic de concept. Pentru că, în practica vieţii de zi cu zi, aşa cum arată ea prin precaritatea la care am ajuns, înseamnă: 1. Ori a rămâne la stadiul de şmecheri leneşi care nu ne prea descurcăm în viaţă la modul coerent, ci numai dând tunuri; adică nu printr-o logică consecventă a existenţei pentru care am avut voinţa să ne pregătim, ci doar aventuros, după ureche şi chiar banditeşte sau animalic, lenevind la pândă ca să acţionăm numai la ocazii sau din instinctul de a pune mâna pe ceva; ceea ce pare comod dar este degradant pentru raţiunea umană. 2. Ori a îngroşa rândurile căpuşelor care sug pe orice cale din bugetul statului. 3. Ori a ajunge la cinismul celor care se dau mari fiindcă au câştigat nişte bani prin mijloace foarte puţin transparente. 4. Ori a ciupi de unde putem şi a ne bucura de unele sau de toate ofertele zgomotoase ale societăţii ce ne îndeamnă să consumăm tot ce pretinde a fi la modă. 5. Ori, în fine, venindu-ne mintea românului cea de pe urmă, a ne hotărî odată şi a lua viaţa în serios pentru a ne construi prin munca noastră o poziţie socială demnă, câtă vreme mai avem încă modele pentru aşa ceva. Sau, măcar oameni dispuşi să se sacrifice rezistând şanselor ilicite ale corupţiei care le îmbie ca persoane doritoare de bogăţie, dar ne ameninţă naţiunea ca doritoare de progres. A se hotărâ a lua taurul de coarne, evaluându-şi forţele mari sau mărunte dar oricum, existente – de la mica proprietate agricolă pe care o neglijează astăzi, până la marile capacităţi intelectuale pe care le demonstrează IQ-ul românesc – şi realizând ceva bazându-se pe propria lor muncă şi pe propriile lor merite demonstrate.

În general, modelele sociale de toate categoriile malefice sau benefice: şi cele vicioase şi cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; şi cele de pernicios balast al regresului şi cele de locomotivă a progresului, se reprezintă prin patru categorii. Şi, pentru că determinanta principală a fiecăreia dintre categorii este personalitatea accentuată care se conturează mai pregnant decât altele căpătând trăsături de model, începem, deci cu:.Prima categorie de model.

Aceasta este persoana cu vizibilitate; cu auditoriu şi discurs în faţa opiniei publice. Care opinie publică îi urmăreşte reacţiile şi comportamentul cu interes crescând. Întâi pe cel public dar, apoi, după ce se familiarizează cu personajul pe care îl admiră sau măcar îl urmăreşte, bine înţeles că cetăţeanul are dreptul tot mai mare la curiozităţi în ce priveşte viaţa privată, trăsăturile sau reacţiile intime şi tot ce ar mai avea de imitat la omul de succes căruia vrea să-i ia exemplul. Iar, când vorbim de admiraţie, nu e neapărat nevoie să ne gândim la fapta bună, ci şi la gestul prompt de pistolar, şi la cinismul banditesc şi la viciile plăcute pe care imitatorul ar vrea să le guste aşa cum abuzează de ele modelul său. Ca să nu mai vorbim de practicile de îmbogăţire, de eludare a legii, de trişare a poliţiştilor şi altor autorităţi care fac parte din arsenalul aventurii şi riscului în schimbul unei vieţi plină de tentaţii satisfăcute. Aşa că, pe măsură ce ai mai mulţi şi mai fervenţi admiratori, ai mai puţine şanse de a-ţi ascunde şi a-ţi păzi orice trăsătură pe care nu ai vrea s-o faci publică. Mulţimea te-a cumpărat prin admiraţia şi asentimentul ei, îi devii model şi trebuie să te laşi cel puţin dezbrăcat, dacă nu radiografiat până la organele interne. Pentru că tot ceea ce este al tău se va multiplica prin ei. Se va prolifera prin strădania lor de a te imita în speranţa că vor ajunge să şi guste mai mult sau mai puţin din plăcerile cu care tu te răsfeţi.

Aceasta trebuie să fie şi conştiinţa dar şi resemnarea modelului. Şi, tocmai din acest motiv, eu mă întreb dacă Domnul Băsescu, cel mai demn de admirat român prin a sa întâistătătoare magistratură, ca şi ceilalţi politicieni şi celelalte persoane publice care, de orice orientare partinică ar fi, dorindu-şi popularitatea şi străduind pentru ea, şi-au asumat şi plăcerea/riscul de a fi modele, atunci când fac o treabă mai urâtă, mai iresponsabilă, sau mai dezonorantă, se gândesc la faptul că ea ar putea fi imitată de toţi admiratorii pe care şi-i doresc pentru ca să-i voteze şi să le susţină demersul politic?

Ar trebui să se gândească, pentru că societatea noastră este neimunizată la asemenea molime, iar riscul de contaminare devine pericol naţional.

Iar, dacă nu-i pasă de acest pericol, rişti oricum să fii comentat, precum cel mai recent folclor pe care l-am cules zilele acestea:

BALADA BABEI DIN ELICOPTER

Îmi cânt jalea şi-mi plâng ofu,

Că Băse-a scumpit cartofu,

Muică!…

L-a scumpit de patru ori

Iarna, la colindători,

Iar de Paşti a cincea oară;

Muică, ăsta ne omoară

Fin’că vrea să pună-n loc

Slugi smerite precum Boc;

Că vrea să mă urc la cer

Şi-mi dă dric-elicopter,

Măi muică!

7. MODELUL MALEFIC ŞI VICIOS CA BALAST ŞI PROSTITUARE

Încercam în articolul trecut să schiţez cele patru categorii în care se încadrează modelele sociale fie ele malefice sau benefice; şi cele vicioase si cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; si cele de pernicios balast al regresului si cele de locomotiva a progresului. Întrucât nu-mi pot permite să pun etichete şi să dau garanţii de exemple pozitive, demne de urmat, pe care numai istoria le va putea defini ca atare, îndrăznesc a le enumera doar pe cele care, evident, s-au consacrat astăzi ca negative, reprezentând pericolul regresului, dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să transforme nemulţumirea publică în vreun gest necugetat. Citez de data asta nu din Apocalipsa creştină ci din plângerile decăderii Romei care spun: Luxuria et vitium perdiderunt Romam. Şi cu asta revenim la prima categorie: persoana cu vizibilitate deasupra celorlalte: De remarcat aici faptul că societatea comunicaţională de astăzi are atâtea mijloace tehnice şi de procedură încât, oricât s-ar încerca, până la urmă nu se mai poate ascunde nimic din comportamentul cuiva, Din clipa în care opinia publică a pus vizorul pe tine, oricât de intime şi de personale ar fi unele amănunte ale acestui comportament, ele ies la iveală şi în satul global, al cărui şanţ a devenit marea industrie media, cetăţeanul te cunoaşte în cele mai mici cute ale sufleţelului tău şi ia de la tine drept exemplu chiar până şi ceea ce tu însuţi nu l-ai sfătui să imite. Pentru că n-ai ce-i face! Dacă eşti om de succes şi el te vede că ai avut succesul pe care şi-l doreşte şi sieşi, nu i te mai poţi împotrivi. Din acest motiv Berlusconi, care e om de televiziune, după cum vedem în ultima vreme, îşi justifică pe faţă plăcerile pentru care fundamentaliştii pudibonzi şi puritani îl condamnă şi chiar încearcă să justifice modul deliberat în care îşi asumă o asemenea concepţie hedonistă despre modul cum trebuie trăită fără prejudecăţi această viaţă trecătoare în care avem cu toţii dreptul la bucuriile trupului şi sufletului.

Pentru că această societate pe care am numit-o cu termenul elegant de comunicaţională, nu mai e ca ieri, când urmăreai doar din zvonuri aspectele intime, trăsăturile intime şi intimităţile persoanelor admirate ca modele pentru muritorii de rând. Astăzi, datorită şi gusturilor care s-au rafinat, şi presei de paparazzi, dar chiar şi amplificării semilegale a serviciilor secrete, tu, model, nu mai poţi păstra nici un secret. Tu, care te-ai bucurat când ai ajuns la admiraţia publică, trebuie să-ţi asumi şi riscul de a nu mai avea intimităţi. Pentru că şi mijloacele tehnice şi persuasiunea psihologică au evoluat într-atât încât îţi consemnează fiecare gest şi ţi-l face public oricât de ascunsă ai vrea să-ţi fie viaţa.

În aceste condiţii, persoana cu vizibilitate accentuată are două căi de ales: Prima este cea de a practica un exibiţionism plăcut pentru gâdilarea propriilor orgolii de popularitate şi interes public. Acest exibiţionism este atractiv pentru cetăţean până la un moment dat, adică momentul când plictiseşte sau când, dându-şi arama pe faţă, atrage oprobriul publicului. După momentul acesta, de obicei în ambele cazuri survine dezinteresul tot mai accentuat, până când reflectoarele privirilor îndreptate asupra lui se sting şi personajul iese din sfera de vizibilitate, adică decade din categoria de interes public. Din păcate, tocmai cei răi dintre aceştia, au o capacitate de contaminare mare, pe principiul că răul prinde mai repede decât binele. Şi, astfel, în momentul când unii se sting dispărând de pe firmament, ca şi molima gripei care la un moment dat se stinge de la sine lăsând loc pentru a se ivi o altă tulpină, necesitând alte vaccinuri, apar alţii aidoma; care i-au copiat şi le-au perfecţionat maleficul orgoliu de a capta prin potlogăriile lor atenţia publică.

A doua cale o practică cei care se străduiesc în continuare să-şi contureze personalitatea pe liniile fireşti ale aspiraţiilor proprii devenind model pozitiv de realizare socială, păstrându-şi prezenţa în interesul public pentru oamenii de succes, întrunind tot mai mulţi imitatori şi formând un eşalon de biografii benefice şi pozitive care duc înainte societatea. Dar, după cum am spus, lăsând istoria să consemneze meritele şi voinţa bărbătească a acestora, ne vom rezuma aici doar la eşecurile evidente consemnate până în prezent, sancţionate până acum măcar parţial chiar de viaţa noastră de zi cu zi în aceşti ani: Ne amintim astfel de mutra nedumerită a unui grăsan bărbos care-şi trăda isteria şi slăbiciunea bărbătească prin lacrimi. Plângea pentru că nu-l mai votaseră alegătorii primar municipal, cu toate că el le dădea tuturor mici şi bere gratis serbându-şi ziua personală în parcul public al municipiului pe care îl păstorea, după ce îşi pusese şi numele propriu pe stadionul pe care-l construise din bani publici, făcuse şi cadouri atât clientelei cât şi şefilor politici folosind fonduri funciare sau de altă natură care, evident, nu erau ale lui, făcuse donaţii partidului împingându-şi rubedeniile în alte funcţii, se ridicase ca un stăpân feudal la voia căruia erau toţi cei cărora voia să le arate generozitate. Dar generozitate atotputernică de om trimis de destin asupra lor şi nu servicii de modest slujitor democratic ales în funcţie tocmai de aceşti cetăţeni. Iar când ei nu l-au mai ales mirosindu-i şi megalomania şi, pesemne, matrapazlâcurile, ce a făcut bărbatul providenţial pe care li-l dăruise destinul băcăoanilor, sau celor din Târgu Jiu, sau multor altora, din alte zone sau localităţi, pentru că nu e vorba numai de unul şi acelaşi?!… A izbucnit în plâns ca o muiere proastă şi răzbunătoare, adresând imputarea obiectivului de filmat care îl privea cu ochi rece şi neiertător: Să nu mă mai aleagă ei pe mine, care i-am umplut cu mici şi bere punându-le muzici bine plătite în tot parcul?!…

Plângea cu neruşinare, aşa cum o au toţi cei care nu pot să se abţină de la gesturi de meschină slăbiciune şi, labili psihic fiind, fac asta în văzul lumii. Dar, peste această slăbiciune, îngânfatul încă considera normal ca numele lui să fie înscris cu glorie pe poarta stadionului, pe toate locurile şantierelor făcute cu bani publici, în denumiri de străzi şi, pesemne, nemărturisit public dar rozându-i vanităţile, până în fresca vreunei biserici. Plângea, dar nu-şi punea o clipă întrebarea câtă scârbă poate provoca parvenirea lui ce se voia model de dărnicie din averea însuşită fără nici un fel de transparenţă, câtă indignare producea escrocheria lui de a-şi considera ascunzişurile ilicite drept merite de popularitate, iar avantajele obţinute pe ascuns drept merite politice…

Plânsul, stadionul, citarea localităţilor, alte amănunte l-ar duce desigur pe cititor cu gândul la Sechelariu, dar personajul descris capătă generalizare şi peste Mischie şi peste Falcă în ţară sau Severin în străinătate şi peste deputatul cu portret lângă sfinţii din biserică şi peste primarul cu propriu bust în faţa primăriei, şi peste Flutur care prezintă frumuseţile Bucovinei ca şi cum i s-ar datora lui şi peste toţi miliardarii antibăsişti care vor să-şi înfiinţeze partide personale şi peste alţi foşti şi actuali baroni locali excluşi sau marginalizaţi astăzi nu doar prin scandaluri de presă sau anchete provocate de stăpânire, ci direct prin sufragiul alegătorilor care n-au mai vrut să-i suporte şi să le accepte modelul.

Există un bun simţ civic, uneori latent, dar alteori acţionând astfel, prin gest electoral categoric, indiferent de formaţiunea din care face parte preopinentul, ci ca refuz la adresa lui ca model individual. Probat astfel, acest bun simţ ne face să nu disperăm şi să credem în capacitatea populaţiei de a respinge asemenea modele de luxuria şi vitium la care se adaugă în conotaţiile lor contemporane la fel de anticii termeni: corruptio şi demagoghia.

Parcă Domnul Stolojan de ce l-a tras în piept de două ori pe Băsescu, oricât de bun prieten i-o fi?!… Dibaci politician fiind, el a mirosit pericolul trântei electorale pe care ar putea-o primi de la cetăţenii care, la rându-le, i-au mirosit politicile duplicitare; şi a avut inteligenţa să nu rişte, oricât de multe lacrimi ar fi vărsat alţii ca să-l înduplece. Gesturile lui de personaj care o face uneori pe abulicul, dar a ştiut să le dea ruşilor de la ALRO electricitatea ieftină cu care s-ar fi putut reduce preţul de facturare la populaţie, sunt pentru asemenea realităţi un QED categoric!

8. O FI REAUA CREDINŢĂ, SAU SECHELELE MENTALITĂŢII TRECUTE?

Am încercat până acum a enumera unele modele sociale de rău augur, pe care le consider consacrate ca negative şi reprezentând pericolul regresului, dar – poate chiar ca un apel la propria lor voinţă de a se corecta – îmi manifestam viziunea mai sumbră privind reacţia populară: dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să provoace transformarea nemulţumirii publice în vreun gest necugetat. Viziune sumbră, de populaţie agresată în sărăcia ei atât de fatidicele măsuri guvernamentale care le-o accentuează, cât şi de sfidarea celor care vor să-şi arate bogăţia şi mijloacele superioare de existenţă. Pentru că a bate monedă că tu te tratezi la Viena în vreme ce amărâtului nu-i laşi nici măcar şansa de a fi tratat de medicii care împărţeau cu ei sărăcia de mijloace la spitalele din Ştei, Babadag, Pătârlagele, Bălceşti, Mărăşeşti; pentru că le alungi aceşti medici spunându-le că sunt liberi să-şi caute loc în străinătate şi nu le pui nimic în loc, vorbind inconştient de elicoptere ai căror cei mai buni piloţi au căzut în ultimii ani cu ele; şi pentru alte şi alte gesturi de sfidare a populaţiei care te huiduieşte, atitudinea ta e un fel de provocare la revoltă, de incitare în sufletul oamenilor a sentimentului de răscoală şi aşa existent. Sentiment care orbeşte şi-l face pe om să tindă chiar spre ce nu şi-ar dori cu adevărat: Să vrea întoarcerea altor vremuri uitând că tot el le-a confirmat cu satisfacţie răsturnarea.

Ce înseamnă chiar şi incipienţa acestui sentiment colectiv?… Evident lucru: Părerea că acum o duce mai rău decât atunci şi că nu are altă cale decât răsturnarea. Iar întrebarea care se pune e strict retorică: Este el vinovat că a ajuns la această părere, sau cei care i-au provocat-o?!

Şi, atunci, domnilor guvernanţi care i-aţi provocat-o şi mărindu-i sărăcia şi sfindându-l prin tratamentele pe care vi le permiteţi la Viena, ia fiţi atenţi!… Domnilor magnaţi de carton care vă lăsaţi odraslele să-i calce cu maşini de lux şi nevestele să se laude la televizor cu toalete, mâncăruri şi tratamente sofisticate, chiar credeţi că nu veţi avea nici o responsabilitate dacă nemulţumirea populară va lua o întorsătură mai gravă?!

Ei bine, aflaţi că eu pe dumneavoastră vă acuz că provocaţi, prin nesimţire şi nesăbuire, ideea reîntoarcerii la comunism. Pe dumneavoastră vă acuz a fi agenţi ai securităţii sau fostului KGB (cum, poate, unii chiar aţi fost, dar nu despre asta e vorba) care, printr-un comportament sfidător de etalare a bogăţiei dubioase sau a puterii de care dispuneţi arbitrar, aţi putea provoca apocalipsa unei întoarceri la comunism. Vă îmbuibaţi din banii bugetului, nu vă e ruşine să monopolizaţi simbriile şi avantajele colaterale şi, în acelaşi timp, provocaţi rostogolirea noastră înapoi, în ceauşism, prin prostia pe care nu poate să n-o gândească bietul om înglodat: că era mai bine sub împuşcatu'!

Pentru că, ce altceva ar putea provoca atitudinea unui partid întreg faţă de insolenţa unui Prigoană care-şi plăteşte politica gras, tocmai pentru a-şi păstra contractele şi mai grase cu statul?!

Nu îl acuz pe Prigoană; nu am de-a face şi nu mă interesează nici o referire la adresa unui asemenea personaj. Este unul dintre profitorii îndârjiţi, utilat ca o căpuşă bine prinsă pe resursele statului, convins că are tot dreptul să sugă din contracte cu bugetul stors de la populaţie; categorie pe care o consider demnă de dispreţuit, aşa că nu merită decât gestul pe care l-ai face cu insecta pe care o reprezintă. Partidul care-i face mendrele, însă, nu numai că trebuie acuzat, ci trebuie şi cercetat pentru a se afla motivele din care o face.

Individul, a cărui sorginte şi evoluţie nu mai trebuie amintită, pe lângă faptul că-şi permite să facă publice acte anticivice, să sfideze cu bogăţia şi să impieteze cu afirmaţii mârlăneşti Credinţa Creştină, pare a deţine un fir de mătase legat de locurile anatomice bărbăteşti cele mai sensibile ale conducătorilor PDL şi de alte locuri, nu ştiu exact care, aparţinând doamnelor din această conducere. Pentru că aşa, la modul nevăzut şi discret, are la mână întregul partid obţinând asemenea susţinere şi aprobare, încât îţi vine greu să crezi c-o face prin alte mijloace decât cel de a trage de firicel provocând atâta durere în sensibilele organe încât i se acceptă orice. Cum altfel s-ar explica doar un singur exemplu pe care îl dau ca să nu pierdem timpul?… E vorba de momentul solemn când pedeliştii au hotărât ca, pentru prestigiul şifonat al partidului, nici unul dintre ei nu mai trebuie să facă afaceri cu statul. Au jurat lucrul acesta şi chiar au început să se ţină de cuvânt; până când Prigoană, proaspătul pedelist Prigoană care şi-a cumpărat şi el un locşor parlamentar de la tejgheaua de angro unde le vindeau Boc, Videanu et comp, îşi dă demisia recunoscând cu toată sinceritatea pungaşului că el nu s-a înscris în PDL ca să i se taie contractele cu statul (pesemne chiar că spera dimpotrivă). Şi, fiindcă tocmai atunci presa a publicat o cifră înspăimântător de demascatoare – cam 500 de contracte ale firmelor lui cu statul, s-a proclamat deputat independent care, după concepţia sa originală, poate să facă afaceri cu statul. După câteva săptămâni însă, ne-am trezit cu el înapoi în PDL, unde nimeni n-a mai suflat o vorbuliţă, fiindcă mulţi aveau contracte cu statul pe care, datorită exemplului lui, pesemne că nu le-au mai reziliat nici ei. De atunci, PDL-ul nu numai că a închis discuţia etică din interiorul său privind contractele cu statul, dar lui Prigoană i s-a făcut şi hatârul de a i se accepta candidatura parlamentară a fiului său. Hatâr mare, acceptat până atunci doar la progenitura prezidenţială.

Fiindcă băiatul n-a câştigat alegerile, cred că nu e cazul să ne întrebăm dacă vom avea parte şi de pe urma lui de un proces gen Monica Iacob Ridzi. Mai ales că lucrurile se limpezesc şi, chiar înainte de zvonul din presă privind înrudirea lui Nicolaiciuc cu familia prezidenţială, au apărut datele certe ale controlului asupra fondurilor de partid obţinute din donaţii: Primul, absolutamente primul şi cel mai generos, după ordinea mărimii sumei donate de pe lista PDL este chiar domnul Prigoană-fiul. Pesemne că tatăl dă prin mai mulţi donatori, în număr corespunzător sutelor de contracte pe care acest partid i le asigură cu statul

Cu acest amănunt, încheiem capitolul nostru privind persoanele-model social din societatea noastră contemporană şi trecem la cel privind familiile-model.

Adică familiile care, prin nesimţirea modului de a exista şi a sfida în ansamblul lor, ne provoacă sinistra idee de a răsturna ceva nu pentru a face mai bine, ci pentru că, vai, era mai bine pe vremea lui împuşcatu!

Lucru care, evident, este o provocare.

Din partea lor.

Ceea ce ne aşează în faţa unui mare mister: Oare ce interes or fi având, când ei o duc atât de bine?!

9. CONCEPTUL SECURISTUL CEL BUN

La articolul anterior, despre reaua credinţă şi sechelele mentalităţii trecute, mi-aş mai permite să adaug un caz – exemplu, astăzi uitat: Mona Muscă.

Uitat; iar, pentru unii, parafat ca victimă. Nu pentru că nu ar fi avut vreo vină, ci pentru că alţi agenţi, sau informatori dovediţi ai securităţii, nu au păţit nimic. Dar lucrurile nu stau chiar aşa; opinia publică a sancţionat cazul ca atare deoarece doamna Muscă a încercat prea evident să-i arunce praf în ochi negându-şi multă vreme colaboraţionismul.

Nu cunosc raţiunile exacte şi dedesubturile măsurii oficiale care a preferat-o pe ea dintre atâţia, sacrificând-o; dar judecata neoficială, cea a opiniei publice care şi-a pierdut încrederea în ea, nu a venit ca o condamnare a trecutului de dinainte de 1989, ci ca o dezamăgire că femeia acesta minţea la timpul prezent spunând că nu a colaborat. Nu ceea ce întreprinsese ea în trecut cu studenţii străini era lucrul cel mai important, ci faptul că figura ei care căpătase o anumită simpatie se dovedea a fi a unei doamne care voia să ne mintă în faţă; deci nu mai era o doamnă pentru noi. E creştineşte să iertăm cuiva trecutul de care se leapădă, dar avem şi preceptul cu perseverare diabolicum. Şi, totuşi, intenţia de victimizare există prin generalizare: Săraca; ea a plătit, pe când alţii nu! Ba, sunt voci care chiar spun că, spre deosebire de alte femei pe care le-a tras de păr în politică, pieptănătura doamnei Muscă îl cam deranja pe Băsescu la popularitate, domniei sale convenindu-i alte genuri de minciuni.

Dar eu nu fac decât să inventariez explicaţiile care s-au dat ulterior sau pe parcurs cazului, deoarece am altă părere. Şi anume că, da doamna Muscă este o victimă, dar a propriei ei păreri pe care şi-a făcut-o despre democraţia liberală care se instaura la noi. Aceea lansată în anumite cercuri postdecembriste, aşa zis democratice, unde începea lupta electorală dintre partide. Or, cum unii dintre membrii acestor partide erau foşti securişti sau foşti activişti PCR, conflictul dintre doctrine a lansat butada (chiar reciprocă butadă) că ai noştri sunt securiştii cei buni, iar ai lor cei răi!… Cu asta, s-au lămurit noile aspecte ale apartenenţei de clasă, transformată încă de la Ceauşescu în apartenenţa de castă. Casta securiştilor celor buni a devenit atotputernică şi îndelung agreată în ambele tabere. Asta este realitatea obiectivă; iar Madam Muscă a trăit-o de la începuturile când făcea cafele servind şedinţele de partid ale unor somităţi intelectuale (cărora, numai ulterior li s-au publicat numele de informatori) şi până la apogeul ei de ministru intransigent al culturii care, exersând prin turnătoria din cazul Zambaccian, trimitea apoi controale pe urmele lui Spiess şi Săraru doar-doar le-o găsi vreo hibă. Făcându-şi cariera de politician democrat printre asemenea tovarăşi mai suspuşi decât ea şi ca grad intelectual şi ca grad de informatori şi ca demnităţi în partide de dreapta, pesemne că s-a convins de adevărul cu securiştii cei buni, care trebuie, nu numai să nu păţească nimic, ci să fie şi la putere. Aşa că i s-a părut cu totul deplasată dezvăluirea CNSAS –ului, iar negaţia ei nu era minciună, ci doar convingerea că făcea parte dintre securiştii cei buni. Asta este explicaţia mea; şi nu speculaţii de genul că a plătit pentru că ar fi fost mai frumoasă decât Sulfina Barbu, mai şireată decât Roberta Anastase şi cu o coafură mai impunătoare decât însăşi cea a Preşedintelui!

De la această doamnă rămâne memorabil răspunsul dat unui gazetar care o întreba dacă soţul ei lucrase la celebrul Institut de Chimie al Coanei Leana. Răspunsul fiind afirmativ, gazetarul a amintit de lucrările genialei:

- Aha, deci soţul dumneavoastră a lucrat acolo la… Polimeri.

- Da, dar el a fost şef la altă secţie! – a venit, exact în tonul convingerii cu „securiştii cei buni”, răspunsul ministresei care bea cafea cu sare.

Cât despre Spiess şi Săraru, cei mai activi directori postdecembrişti care au lăsat urma trecerii lor la Opera şi la Teatrul Naţional, numai unul mai trăieşte. Despre Spiess s-a spus că a murit la vânătoare, dar nu împuşcat. Fiindu-mi prieten, eu ştiu ce artist onest şi sensibil era şi cât de grav l-au lovit în infarct acuzaţiile dovedite până la urmă doar suspiciuni, cu care l-a vânat doamna ministru chiar din clipa în care s-a aşezat în fostul lui fotoliu de ministru. Pentru că, în loc de eleganţa democratică şi respectul intelectual al unei convieţuiri dintre putere şi opoziţie, asta învăţau securiştii cei buni: Imediat cum ajung la putere să le dea în cap şi să-i înfunde pe cei dinaintea lor. Alte modalităţi de consolidare a poziţiei, de exemplu să respecte creatorii, indiferent de orientarea lor doctrinară, să-i atragă pe toţi şi să realizeze construcţii politice mai importante prin care populaţia să-i aprecieze tot mai mult, nu învăţaseră nici de la clasicii cu barbă, nici de la cei care, de la Beria încoace începuseră să se bărbierească. Ei învăţaseră ura şi servirea propriilor şefi, iar la democraţie s-au adaptat doar sub aspect electoral, confiscând totul pentru clientela lor politică. Pentru această mentalitate securistă, păstrată în suflet fără nevoia creştină de a se converti, a fost exclusă social această doamnă; mai mult decât pentru păcatele securiste ale tinereţilor.

Am amintit toate acestea, pornind tot de la ceea ce a devenit obsesiv pentru starea de sănătate a românilor: BANI PENTRU TRATAMENTUL LA VIENA, ÎN LOC DE BANI PENTRU CONSOLIDAREA SISTEMULUI MEDICAL ROMÂNESC.

Când l-am rugat pe dulcele meu prieten Spiess să ajute prin Ministerul Culturii un coleg bolnav, chiar dacă acela agrea altă culoare politică, el a reacţionat nu doar ca ministru, ci a uzat de marele său prestigiu de artist căpătat la Viena şi a contribuit cu bani proprii, câştigaţi prin vocea sa de aur. Venită din rândurile dubioase ale carierismului politic, doamna Muscă nu s-a sfiit să provoace accidentul de vânătoare trăgând în inima blândă a acestui Freischutz, numai pentru că făcuse parte din altă formaţiune politică.

Nu am vrut să răscolesc trecutul. Întâmplarea însă este semnificativă pentru întrebarea: Dacă iubim democraţia, ne mai putem permite să îndurăm vindicativul model bolşevic în politică – ceea ce înseamnă anihilarea opozantului până chiar la cea fizică?…

Sau ne va lumina Dumnezeu în această Săptămână Sfântă, ca să ajungem şi noi la calmul democratic al respectului reciproc! De obicei, în lumea civilizată, când devii ministru şi întâlneşti un fost ministru, ai datoria să manifeşti faţă de el o condescendenţă colegială, nu să te gândeşti cum să-l bagi la zdup! Asta, cu băgatul oricui la zdup, e trăsătură eminamente bolşevică. Ea e mai umană doar decât cea mafiotă care te bagă direct în mormânt.

Sub primii doi preşedinţi parcă începuse şi la noi o oarecare atmosferă de conlucrare, fără luptă de clasă între guvernare şi opoziţie, ci cu acceptarea acelui status quo de alternanţă care face viaţa mai civilizată, mai umană, mai respectabilă. Adică ne scoate de sub imperiul dictaturii de partid pentru care, iată, această doamnă, în ciuda faptului că alţi foşti colegi de ai ei perseverează în politici strict clientelare şi de anihilare totală a adversarului, ne oferă exemplul pozitiv al faptului că a putut fi scoasă de pe firmament.

10. O FI INCULTURA PLUS SUFICIENŢA PLUS MIRAJUL PUTERII BANILOR

În articolul trecut ne-am ocupat de un fost ministru al culturii; acum trecem şi la incultură. Unde, căutând semnificaţiile titlului nostru de mai sus, venim să ne punem întrebarea: Oare ce l-a condus pe Gigi Becali sa-şi facă dreptate singur claustrându-i pe hoţii maşinii sale?… Oare din ce cultură juridică se trăgea convingerea sa că geanta cu bani pe care a dus-o la Cluj nu era o ilegalitate?… Oare pe ce se baza tot spunând prostia aceea că el are dreptul să dea prime cui vrea, confundând legalitatea cu faptul că blaturile sunt bine împământenite în fotbal şi ne recunoscând prin asta măsluirea anterioară a unor meciuri?

Mulţi oameni care iau democraţia după ureche se gândesc numai la ceea ce le este lor convenabil şi îşi justifică actele antisociale prin libertăţile democratice care trebuie să le fie asigurate. Dacă ar avea un minim de cultură civică, le-ar fi prezent în minte raportul dintre libertăţi şi îndatoriri, iar abia apoi le-ar pretinde pe primele. Pentru că, în contradicţie cu impulsurile spre libertatea personală, pe care orice vieţuitoare le are din instinct, raţiunea umană a străduit pentru o cultură a convieţuirii care se consolidează treptat prin morală, prin religia de comuniune spirituală şi cultivarea aproapelui. Apoi, într-o fază superioară, începe a se configura o cultură a democraţiei, adică a convieţuirii libere şi benevole, pe care naţiunile o capătă în timp. Ea este cea care stabileşte atât relaţiile convenţionale, cât şi cele administrative, de justiţie, de asociere liberă sau de respect reciproc între persoanele comunitare. Şi, astfel, practicată istoriceşte, devine cutumă socială care nu se mai învaţă, ci se deprinde de la sine şi se moşteneşte.

În lumea noastră, însă, atât de agresată până în prezent de dictaturi, mafiotisme şi, pe deasupra, pegra atee a comunismului, numai educaţia civică este cea care poate accelera însuşirea de fond personal a comportamentului democratic şi numai practicarea lui de către cât mai mulţi membri ai societăţii îi poate îngrădi pe cei a căror conştiinţă a rămas la nivelul instinctual-animalic al libertăţilor anarhice dominate numai de poftele din egoul fiecăruia.

Când, însă, la această concepţie primitiv egoistă se mai adaugă şi nişte bani câştigaţi uşor, iar tu vii să te împăunezi cu cele mai josnice atuuri ale lumii interlope ajunsă şi ea la libertăţi democratice odată cu cei ce şi-au făcut un ideal din asta – deci ajunsă întâmplător şi nu deliberat - poţi să te mândreşti cu scormonitul în murdărie şi să capeţi îngânfarea unui Bercea Mondialu, cum că el e deţinătorul ştiinţei de a face bani şi cu banii ăştia poate cumpăra orice.

Ajungerea la libertăţi primite pe de-a gata, mai ales a acelor categorii de cetăţeni marginali, care n-au avut vreo contribuţie la dobândirea lor, ci au ajuns fără efort direct să beneficieze de ele, produce o degringoladă socială şi o periculoasă răsturnare de valori. Astfel ignoranţa contribuie categoric chiar la deteriorarea democraţiei, la înlocuirea ei cu actul volitiv-personal al celui care nu se mai teme atât de mult de lege, la primitivismul unor precepte de conduită subterană, alta decât legislaţia statului de drept. Ca dovadă că destule asemenea elementele menite să gireze integrarea noastră europeană, exact din acest motiv sunt lovite de suspiciune, iar cetăţeni oneşti ai acestei ţări sunt jigniţi prin confundarea cu indivizii de scursură încurajaţi nu de noi, ci chiar de demagogii politicilor europene care ar trebui acum să fie lăsaţi să se spele cu ei pe cap.

A confunda democraţia cu anarhia şi bunul plac personal, dar a găsi apoi argumentele umanismului democratic şi a te plânge că nu poţi suporta starea de claustrare, demonstrează foarte clar că exact cei care prin incultura lor sfidează legile democraţiei, au şi şmecheria de a încerca să uzeze de ele atunci când le convine. Animal rău, ştiind să taie şi să mituiască, ajuns tot prin cine ştie ce asemenea instinct de dubioasă strecurare în familia prezidenţială, Bercea Mondialu dovedeşte până la urmă că a făcut-o sperând a-şi asigura imunitatea acesteia şi apelează de după gratiile ce nu le poate suporta până la cele mai înalte legi ale democraţiei pe care, prin toate actele sale nu făcea decât să o demoleze. Paradoxul este evident, iar ignoranţa nu are limite în pretenţii. Aceasta este, de fapt, trăsătura psihologică nocivă pentru democraţie a întregii lumi interlope.

Nu vorbesc despre celălalt amănunt recent: Faptul că atunci când a vrut să prezinte partenerului său conflictual de ce putere dispune în a-şi aplica propria sa lege aici, între graniţele statului nostru de drept, Sorin Ovidiu Vântu l-a ameninţat cu toţi bulibaşii pretinzând că ei acţionează la comanda lui, fapt pentru care au rezultat chiar proteste din partea acestora. Sigur că este un mod de a vedea lucrurile strict mafiot, fără nici o legătură cu democraţia sau chiar împotriva ei. Un personaj controversat nu se compromite prea mult prin asta. Dar când oameni care se consideră a face parte dintr-o clasă superioară, autodefinindu-se drept clasă politică, perseverează în conlucrarea cu lumea interlopă acceptând psihologia ei şi complăcându-se cu parteneriatul ei, atunci lucrurile se agravează la nivel statal. Pentru că această confuzie se va putea accentua exact prin împărţirea cetăţenilor ţării în două categorii, aşa cum ar vrea guvernarea: Cei care se pot trata si cei care nu se pot trata la Viena. Iar, dacă vom aplica un asemenea principiu, tare mă tem că interlopii vor avea şi prioritate şi câştig de cauză şi toate drepturile rezervate. Fiindcă ei, chiar dacă nu au încă oportunităţile vânate de politicieni, şi le creează prin violenţă sau mituire. Şi se aseamănă la storsul banilor cu cei de la putere, ajungând pe picior de egalitate cu ei: Mai presus de lege şi mai presus decât ceilalţi cetăţeni!

Iar acesta va fi un pas esenţial spre degradarea noastră naţională, spre decăderea noastră pe scara de apreciere a popoarelor, unde nici astăzi nu stăm prea bine. Degradare şi decădere nu numai morală, dar chiar fizică, fiind vorba de sănătate şi de supravieţuire.

Aici nu mai avem justificarea prin incultură pe care i-am putea-o găsi lui Gigi Becali; incultură care-l împinge să confunde ceea ce este interes personal cu ceea ce este legal. Aici este rea credinţă şi chiar încălcarea jurământului depus de fiecare politician în funcţie pe o constituţie care apără democraţia.

Faţă de ei, în întreaga sa vizibilitate, per total, ca să ne exprimăm ca la piaţă, Becali are o imagine pozitivă. Este incult, e drept. Atât de incult încât vrea să-şi şi impună altora actele de incultură. Voia, mai bine zis. Trebuie să fiu onest şi să-i recunosc progresele morale. Deci: Voia, dar nu mai vrea. Pentru că, bun creştin fiind (asta nu i-o putem nici nega, nici neglija în aprecieri) el crede în convertirea păcătosului şi se pocăieşte. Trage concluzii din întâmplările nefaste şi devine mai bun, mai civilizat, mai responsabil de actele sale. În plus, are o morală de familie foarte sobră, caracteristică spiritului drept, aromânesc, iar multe dintre acţiunile lui sunt îndreptate cu sinceritate spre ajutorul social şi grija diaconească faţă de semeni, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Dacă şi-ar mai corecta libertinajele subintelectuale ale impulsivelor şi vulgarelor reacţii de stadion, ar deveni chiar un model pozitiv, de genul celor născuţi din bunul simţ popular: Fără carte, dar cu conştiinţa câtorva valori atât de bine înrădăcinată încât merită atenţia publică, de genul haiducilor, sau al lui Petrache Lupu. Categorie socială despre care nu putem să spunem că n-au avut o influenţă benefică asupra semenilor.

Spre deosebire de el, însă, pentru oricine se consideră politician de carieră şi, pe deasupra, mai face şi caz de asta, ignoranţa sau, mai grav, ignorarea preceptelor ferme a ceea ce înseamnă morala democratică, este certificatul de apartenenţă la (sau de decădere în) mediul lepros al lumii interlope. Modelul lor social negativ este cel mai periculos şi reclamă de urgenţă fie internarea la Tichileşti, fie înconjurarea instituţiilor lor politice cu cordoane sanitare. Dacă vor să demonstreze că ţin la demnitatea noastră naţională, nu au de ales decât între aceste două variante.

11. MODELELE COLECTIVE

Conceptul de tratament la Viena lansat (şi mai ales practicat intim) de reprezentanţi semnificativi ai actualei guvernări este o soluţie revoluţionară încheind mai bine de două sute de ani de efort de modernizare sanitară a ţării, efort în care se includ aproape toţi domnitorii principatelor de după fanarioţi şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, administraţia din timpul Regulamentului Organic şi guvernele de la 1848, ministerele lui Cuza şi Carol I, geniul tutelar al Doctorului Davilla şi marile generaţii de întemeietori ai medicinei româneşti, ministerele, guvernările şi universităţile României Mari, Spiridonia de la Iaşi, eforiile spitalelor naţionale şi culmile medicinii româneşti din întregul secol al douăzecilea; ba chiar şi revoluta construcţie socialistă care ne-a dotat cu ceea ce avem astăzi ca spitale municipale şi spitale universitare. Dar toate acestea aparţin unui sistem învechit în care trebuia să bagi bani. Ele nu mai corespund viziunii pedeliste asupra sănătăţii poporului, iar guvernul Boc, preocupat de doctrina cum să storci bani, vine să le schimbe.

Acest efort de revoluţionare nu putem să nu-l considerăm a fi şi a se defini pentru destinul nostru naţional în directă legătură cu formarea acelui tip nou de politician pe care-l oferă populaţiei, ca model, actuala guvernare: Politicianul care se tratează la Viena făcând statului economie la banii pe care ar fi trebuit s-i cheltuiască dezvoltând sistemul sanitar din ţară. Acest politician, prin speranţa de viaţă care-i creşte, devine exemplu şi model pentru cetăţeanul de rând, ambiţionându-l să muncească bine, să câştige bani mulţi, pentru a se putea trata şi el la Viena!

Şi, chiar dacă în articolele de până acum am insistat mai mult asupra modelelor personale pe care oamenii aflaţi în centrul de interes al opiniei publice le oferă acestei populaţii, nu putem încheia fără a vorbi şi despre alte categorii de modele de la care naţiunea ar putea lua exemplu dacă s-ar ambiţiona şi ar găsi căile să câştige cât câştigă astăzi aceste modele. Cu toate că ne cam îndoim, pentru că bugetul statului ajunge de abia pentru cei care sug în prezent de la el, aşa că cetăţenii ceilalţi, care au rămas pe dinafară, ar trebui să găsească sau alt stat, sau alt buget de la care să sugă şi ei pentru a se putea trata la Viena. Fapt pentru care vom face un referendum din care sperăm că va rezulta ceva mai mult decât la ultimul, care a avut rezultat favorabil doar pentru unul dintre români.

Deci, cu Dumnezeu înainte, continuăm lista de exemple-modele spre propăşirea naţională:

A doua categorie sunt familiile. Celulele de bază ale societăţii care au întotdeauna un cuvânt de spus prin caracteristicile lor comune de a fi prezente în societate subliniindu-şi împreună succesele, ascensiunea benefică sau malefică, exemplul de comportament comun şi de nivel de trai comun, proprietatea comună, profesiunile şi instituţiile de care şi-au legat numele.

Istoria noastră e plină de numele unor asemenea familii care au avut un rol determinant în afirmarea naţiunii şi în emanciparea ei, în dezvoltarea locală pe care au girat-o şi au impulsionat-o prin strădania mai multor personalităţi care au preluat ştafeta din rândurile ei în politică, în administraţia publică, în cultură, în artă, în ştiinţă, în economie, în dezvoltarea industrială şi crearea de branduri specifice localităţilor sau întregii ţări.

Aşezămintele brâncoveneşti sau aşezămintele cantacuzine sunt exemple de ctitorii de familie chiar în domeniul de la care am început aceste rânduri. Secolul trecut ne-a oferit şi reversul medaliei faţă de fapta acestora, familia regală ajungând sub Carol al doilea să însemne valizele cu bani pe care Auschnit, Malaxa, bancherii şi alţi întreprinzători care dacă nu cotizau erau falimentaţi, i le donau, cam în genul donaţiilor făcute astăzi către partide, exact din afacerile pe care aceştia le aveau contractate cu statul prin dotarea armatei, a căilor ferate, a concesiunii drumurilor şi clădirilor publice, etc. Iar paradoxul şi mai mare l-a constituit familia Ceauşeştilor care, lipsiţi de avere fiind în existenţa lor proletară, erau obligatoriu consideraţi drept ctitori ai tuturor edificiilor şi instituţiilor importante făcute pe banii noştri. În fine, secolul al douăzecişiunulea începe să configureze familia Băsescu, familie ce acum se defineşte pe planul a două generaţii în încrengături cu Falcă, Bercea Mondialu, miliardarul care a înfiinţat Luxten iar acum scrie literatură şi, zice-se, chiar Nicolaiciuc proaspăt recuperat din cele străinătăţi. Modelul acesta de familie devine de mare succes pe plan judeţean, acolo unde, urmând exemplul flotei, industria naţională nu mai are nici voie nici nevoie să funcţioneze, agricultura trimite bani direct proprietarilor funciari din străinătate, iar capitalul românesc s-a retras făcând loc fondurilor europene care alimentează direct clientela politică, diferenţiindu-i net avantajele faţă de ceilalţi cetăţeni. Acest scop unic de existenţă a statului român este recunoscut pe faţă chiar de cei care-l guvernează, fapt pentru care modelul de familie-căpuşă pe avantaje bugetare se dezvoltă în Parlament şi-n cercurile guvernamentale, capul, adică marele mafiot simulând a face politică, iar ceilalţi membri învârtind afacerile cu bani de la guvern sau bani europeni care tot din cotizaţiile noastre provin.

A treia categorie o formează unele instituţii, profesii sau organizaţii obşteşti care, pornind de la o personalitate ce le înfiinţează sau le revoluţionează activitatea, produc omogenizarea unui întreg colectiv de oameni care duc înainte nişte idei, nişte principii, nişte reţete sau nişte criterii de activitate. Acestea le impun ca instituţii sau organizaţii naţionale nu prin simplul fapt că fiinţează în organigrama unei guvernări, ci prin cel că activează benefic sau malefic (vezi securitatea) în afirmarea unei tradiţii de importanţă naţională, căpătând rol determinant în progresul / regresul naţional şi în crearea unei anumite mentalităţi care poate deveni chiar psihologie naţională sau comunitară. Biserica este, desigur, pe primul şi cel mai vechi loc printre aceste instituţii, dar sunt destule altele afirmate şi istoriceşte şi în contemporaneitatea noastră. De exemplu şcoala şi armata au fost de multe ori instituţiile de mare încredere ale românilor, breslele şi organizaţiile profesionale au avut un mare rol în emanciparea naţională. Cooperaţia sătească a avut de asemenea un început bun minat de neşansa de a deveni cooperaţie socialistă. Învăţătorul, agronomul şi medicul de ţară sunt profesiuni pe care populaţia le-a simţit întotdeauna aproape, iar faptele individuale de corupţie din justiţie, din poliţie, din străvechi hulita meserie a vameşilor sunt modelele negative ce conduc la neîncrederea populaţiei în statul de drept sau, mai bine zis, lipsa ei de convingere că ar trăi într-un stat de drept care le-ar putea asigura o existenţă curată. Pentru că justiţia nu este numai actul unei exercitări în sine, cum îşi înţeleg unii judecători puterea; justiţia este acea componentă care conferă unei culturi sau unei civilizaţii trăsăturile ei caracteristic umaniste sau antiumaniste. Ea, împreună cu gradul de onestitate al aparatului de ordine oglindesc mai bine şi mai în fond nivelul de democraţie decât simpla statistică a alegerilor. Din acest motiv omenirea a ajuns a-i acorda marea libertate ca şi marea răspundere. Ca factor educativ, justiţia este cea care dă cetăţeanului conştiinţa libertăţilor lui. Fapt pentru care orice act nefast în interiorul ei este criminal pentru democraţie.

Şi, în fine, preluând de la aceste instituţii şi organizaţii unele dintre trăsăturile care le situează pe plan naţional, dar punând accentul pe o anumită doctrină care începe să caracterizeze membrii unei formaţii, se constituie partidele politice. Dintre care unele, servite fără chemare şi adevărat interes naţional, pier lăsând în urmă oameni dezamăgiţi care au crezut în interesul comun, pe de o parte, iar de alta pe carieriştii care-şi caută repede loc sub stindardul altei doctrine. Altele, însă, îşi află pe parcursul activităţii tot mai multă adâncire în virtutea preocupărilor de afirmare naţională devenind modele de atracţie publică, de convingere în slujba unor valori. Şi formează, atât prin liderii care se disting dar şi printr-o voinţă comună care se manifestă concret în construcţia socială a ţării, modelele benefice progresului naţional.

Din păcate, istoria noastră recentă ne oferă şi în acest caz, mai degrabă modele demobilizatoare, aducătoare de tristeţe sau regret naţional. Ceea ce, nu numai că dezamăgeşte şi blazează reducând apetitul pentru politică, dar şi dezorientează calea de afirmare a unei societăţi, decăzându-i organizarea statală, lăsând-o fie în mâinile dictaturii interne, fie la cheremul unor interese internaţionale oculte, fie în bătaia de vânt a ambelor, cum a avut omenirea (şi poate mai are) exemplul semidictaturilor din semicolonii. Pentru că, spre ce altceva poate conduce credibilitatea pierdută de unele partide care s-au compromis până la desfiinţare?

Iată modelul de ratare al câtorva dintre cele care au avut o existenţă bine marcată fie în teritoriu fie parlamentar: PUNR nu a mai avut discurs; PDAR a fost vândut; ecologiştii s-au autopoluat căutând mai mult funcţii decât doctrină; social-democraţia care se chema Titel Petrescu, tocmai ca să se diferenţieze, s-a integrat în cea pe care voia s-o contrazică; UFD şi APR au fost partide finanţate dubios, cu lideri carierişti care le-au folosit ca trambuline şi le-au lăsat de izbelişte când ei şi-au găsit funcţii la altele; iar acum UDMR-ul, care părea destul de echilibrat, din deşarta vanitate de a participa la toate guvernările, ceea ce nu este nici normal nici recomandabil pentru un partid, se compromite într-o coaliţie duşmană populaţiei… La care se adaugă marea dezamăgire şi reala pierdere pentru demnitatea eşichierului nostru politic: PNŢCD care s-a dezmembrat ca un cadavru prin lipsa de coeziune a prea multor securişti din interior.

Exemple triste şi modele de dorit a fi irepetabile!

Pentru că elementul comun al acestor patru categorii de modele care se oferă populaţiei este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

12. ÎN LOC DE CONCLUZII: CINE-I RĂSPUNZĂTOR DACĂ AJUNGEM DIN NOU LA OLE?!

Vorbeam despre elementul comun al celor patru categorii de modele: Modelul personal, modelul de familie, modelul unor instituţii, organizaţii sau profesii şi modelul configurat de partidele politice. Fiecare în parte are o existenţă publică, ceea ce-i conferă vizibilitatea crescândă prin care se oferă populaţiei. Iar elementul lor comun este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

Iar, dacă specificul naţional e decăderea, atunci se pune cu vehemenţă întrebarea dacă spitalele din Viena au vreun remediu pentru aceasta şi dacă elicopterele promise de preşedinte ne pot transporta pe toţi acolo pentru a ne vindeca de o asemenea boală gravă. Sau, cum am spus, cei ce iau simbrie din apocalipsa nou creată vor ajunge la mintea românului cea de pe urmă şi se vor supune celei adevărate, a lui Ioan care, la 3-19 spune: Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte…

Timpul pentru această pocăire este limitat: Doar atâta vreme cât Cel ce vorbeşte prin Scriptură încă îi mai iubeşte!

Poate că unii ar v rea să profite, păcătoşi, aşa cum sunt de această iubire funciară a Creatorului şi încearcă să folosească timpul în care vor mai dispune de ea luându-şi în continuare simbria de provocatori ai apocalipsei. Şi, iarăşi poate, mărinimia Dumnezeiască al cărei timp e nemărginit, încă îi va ierta, ca să vorbim în limbajul acestei Scripturi.

Dar dacă trecem la limbajul nostru secularizat, dacă ne referim la reacţiile omului de rând care are o singură viaţă, atunci trebuie să ne temem de faptul că neiertarea va veni foarte repede. Fiindcă cetăţeanul care se vede bolnav şi înfometat şi lipsit de asistenţa socială pentru care a plătit taxe, nu e înger. Nici măcar înger al Apocalipsei nu e, ca să aducă el pedeapsa şi schimbarea; aşa că nu va putea răbda la infinit. La un moment dat, chiar dacă nu va şti ce pune în loc, el se va răscula şi acesta este marele pericol de care nu pe el avem dreptul a-l face vinovat, ci pe cei care i-au provocat starea de revoltă!… Revolta lui va veni îndreptăţindu-l să răstoarne ceea ce crede că îi face răul şi, astfel, s-ar putea să profite alţii aducând şi mai răul. Ar putea să vină un Ghadaffi care, rânjind din spatele sângeroaselor virgine care-l apără, să sfideze spunând despre poporul revoltat: They love me!, iar apoi să râdă băsescian: Hă!… Hă!

Din acest motiv, proferăm acuzaţia adresată tuturor celor care, în nesăbuinţa şi rapacitatea lor spoliază populaţia fără să le pese că provoacă tot mai adânc starea de nemulţumire. Acuzaţie de colaboraţionism cu duşmanii democraţiei, acuzaţie de agenţi ai comunismului care ar râvni să se întoarcă şi capătă speranţe când năduful îl face pe bietul om să ricaneze spunând prostia cu mai bine era pe vremea lui…

Degeaba vom striga atunci şi vom protesta şi vom recunoaşte că nu era mai bine. Va fi prea târziu pentru cei care provoacă asta desfiinţând spitalele!… Aşa proaste, cum sunt ele, dar care prezintă măcar garanţia că omul are un medic alături de el, că medicul acela nu-l părăseşte chiar dacă statul nu-l dotează cum trebuie, că-l tratează cu metode mai vechi, dar îl tratează!… Că-i ia un mic ciubuc, chiar; dar i-l ia la condiţiile noastre, nu ca preţurile de la Viena pe care o pungă normală de român nu are cum să le suporte!

Nevoiaş, cum a fost lăsat de fostul regim şi înglodat mai adânc de cel actual, cetăţeanul are nevoie chiar şi de spitalul acela, aşa cum e. Statul, care a încasat asigurări de sănătate de la el, are datoria măcar să i-l întreţină la nivelul la care e, dacă nu i-l poate îmbunătăţi imediat. Nu insistăm pe acest caz pentru ca unii să spună că speculăm momentul. Chiar şi un sigur om dacă a murit din acest motiv, e nevoie de alarmă naţională. Pentru că de aici se poate generaliza o lipsă de speranţă în supravieţuire. Iar speranţa de a supravieţui a unui popor este un drept la care nimeni nu are voie să atenteze!

Dar iată că omul de rând, omul normal, românul de treabă moare în faţa spitalului desfiinţat, iar naţiunea este ameninţată astfel că va rămâne doar cu interlopii şi politicienii corupţi de acei interlopi. Dar nici cu aceştia din urmă pentru mult timp, ci numai până se vor ridica alţi politicieni, chiar din rândurile interlopilor şi îşi vor face legea lor. Constituţia, pe care tot vrea Băsescu s-o schimbe, va avea un articol care obligă partidele să nu mai vândă locuri electorale decât unor atestaţi interlopi şi astfel se va realiza parlamentul unicameral proiectat la Cotroceni, denumit Camera Interlopă, ca unic for legislativ al României.

Atunci, adio democraţie, adio demnitate naţională, adio trai decent în România. Vom rămâne doar cu palatele de tablă şi vilele de protocol; vom înlocui instituţiile publice cu cele din argoul interlop; mandatul de preşedinte se va prelungi cu cât prevede legea maximum pentru furt calificat; condamnările penale vor fi echivalate cu diplomele şcolii de jandarmi; în Consiliul Naţional de Apărare va fi cooptat reprezentantul deţinătorilor ilegali de arme; familiile aflate sub venitul mediu vor primi loturi pentru cultivat etnobotanice; Banca Naţională se va rentabiliza prestând contra comision servicii de furturi on-line; fondurile europene de dezvoltare se vor vărsa direct în conturile politicienilor puterii; administraţia locală va fi înghiţită cu buget cu tot de gunoaiele lui Prigoană; sentinţa pentru fals intelectual se va echivala cu masteratul, iar jaful armat va da dreptul la înmormântare cu onoruri militare; arma artileriei se va specializa în tunuri la bănci, cea a transmisiunilor se va dota cu tabloide, iar grănicerii vor face cursuri de călăuze pentru intrarea clandestină în spaţiul Schengen; lipsa fondurilor de import se va rezolva organizând mari depozite de mărfuri furate din Europa; ne vom mitui judecătorii şi poliţiştii luând de la ei bani cu camătă; aşa cum ofiţerii de poliţie s-au demilitarizat în inspectori şi comisari, comandanţii puşcăriilor vor fi rectori şi decani; ne vom face educaţia cu alba-neagra şi aprovizionarea din groapa de la Glina; TVR-ul va rămâne canal particular iar Taraf va deveni televiziune naţională; contrabanda cu ţigări va fi administrată într-o regie de stat comună cu vama şi poliţia de frontieră; iar la Constanţa se va deschide consulatul general al piraţilor din Somalia. În fine, pentru întărirea credinţei, codul penal va fi revizuit şi redactat la Institutul Biblic, unde pedepsele se vor transforma în bătut mătănii; latura forte a UDMR-ului nu va mai fi cea a lui Laszlo Tokes ci a cocalarilor; şi vom asista la modul cum un alde Băsescu umblă căutând pile şi plocoane spre a se cumetri cu Bercea Mondialu!… Nici un alt merit decât cel recunoscut de valorile mafiote nu va mai fi în stare să propulseze vreun lider politic, iar maneaua va deveni imn naţional!

Este singurul drum pe care ni-l putem imagina de vreme ce căile meritocraţiei sunt cele mai trădate astăzi din motive limpezi: Atât incultura unei lumi interlope în ascensiune, cât şi reaua credinţă a celor care se laudă a fi clasa politică, ambele având drept numitor comun corupţia şi dispreţul faţă de nevoile cetăţeanului cinstit.

Spre o asemenea situaţie, dar mai dură decât cea prezentată de noi mai sus cu îngăduinţa unui oarecare amuzament, ne împing toţi cei pe care i-am pomenit aici a se complace astăzi ca simbriaşi ai aducerii apocalipsei. Şi, din păcate, au destule şanse de a reuşi dacă voinţa politică a românilor nu va sancţiona culpabilizarea lor, măcar în acest ultim ceas pornit de la moartea primilor doi oameni la porţile încuiate ale spitalelor.

Sau, mai bine zis, pornit din momentul când guvernul a sfidat respingând de la el această vină.

Corneliu Leu (Bucureşti)

 

DISPARIŢIA ROMÂNIEI...???!!!

...De Ziua Europei (în loc de ZIUA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI, plătită cu sângele a zeci de mii de dorobanţi şi călăraşi şi roşiori români, în Războiul nostru pentru Neatârnare, 1877-1878!!!), oamenii se bat, în plin Bucureşti, pentru trei sarmale - şi plâng, când nu ajung la cele... trei sarmale, donate de Primăria Capitalei – iar, când n-au mai fost sarmale, şi-a rămas doar... varza fără de sarmale, a izbucnit... război civil pe... varză! – ...de fapt, un fel de mârâială şi învârtejire generală a zdrenţelor, de parcă se băteau câinii vagabonzi/comunitari...

...Femei şi copii mor de foame, dimpreună, în colibele/blocuri ale Capitalei României - ...în indiferenţa suverană a vecinilor (cât despre politicieni, ei se amuză, pe seama acestei situaţii demne de statul african Ciad – ...că tot îi purtăm steagul, din pricina prostiei de la casa popii Tökes, din 1989! – ...se amuză, pentru că, iată, în felul acesta bantustanesc au mai... ieşit din sistem nişte... nedoriţi - ...decât ca votanţi!) - ...vecini insensibili, care... ÎNCĂ n-au murit de foame!

...Cadavrele (din Bucureşti) ale celor asasinaţi de inaniţie şi de trădarea conducătorilor României au fost descoperite abia la DOUĂ SĂPTĂMÂNI DE LA DECES... fireşte, într-o stare de descompunere... foarte avansat-puţitoare...!!!

...În spitale, miroase a pustiu şi a mucegai: medicii şi asistentele se răresc, medicamentele dispar complet, banii de medicamente, cel puţin pentru bătrânii pensionari, nu sunt DELOC!!! Zeci de mii, sute de mii de oameni bolnavi de cancer, SIDA, diabet, inimă etc. etc. – SUNT CONDAMNAŢI LA MOARTE, prin dispariţia medicamentelor pentru tratarea, sau ameliorarea, sau stabilizarea bolii lor!!!

Pentru că, evident, aceşti bolnavi n-au bani să se ducă la Viena, să se trateze, precum beşniţele politico-mafioto-banditeşti, din fruntea (stigmatizată!) a României!

...Trei mii de şcoli au fost, deja, comasate – adică, DESFIINŢATE! Bate, la poarta României, din nou, analfabetismul începutului de veac XX...

...Spitalele, la fel, desfiinţate pe capete (dacă managerii n-au... capete portocalii!!!) – ...deci, curând foarte, în România se va dezvolta (în draci!)... ŞAMANISMUL!!!

...Ne mor, zilnic, tineri în războaiele altora (ale Zarafilor Lumii! – războaie în care doar România a mai rămas, de parcă EA ar avea vreun interes ori folos, iar nu escrocii din NATO/SUA/ISRAEL!) - ...tineri ne-vinovaţi decât că-s orbi, hipnotizaţi de Cobrele Lumii... deci, fără minte...!!!

...Privatizările, adică TRĂDAREA, JAFUL ORGANIZAT ŞI ASASINAREA ROMÂNIEI INTEGRALE, continuă (de 21 de ani!), în ritm de marş funebru-infernal - îmbogăţind sute de politicieni români... de toate culorile şi, totuşi, în materie de hoţii, DECOLORAŢI COMPLET!!! – şi care, apoi, îşi borăsc trădarea către Zarafii Lumii, cu care împart, în raport de 1 la 1000, ce-au fost lăsaţi şi îndemnaţi şi ajutaţi, de către Aspidele Terrei, să jefuiască şi să sufoce şi să prăpădească DEPLIN: pământ, subpământ, minţi, suflete, valori de Duh Dumnezeiesc... poate şi Cer, prin prostituţia morală şi ateismul golănesco-imbecil, care bântuie, azi, mai rău decât în comunism!

Elevii de la Liceul de Arte Plastice Nicolae Toniţa, din Bucureşti (cel mai strălucit şi important liceu, de acest profil, din ţară!), sunt siliţi să intre în PDL, CU CARNET DE PEDELIŞTI!!! - ...ADICĂ SĂ SE PROSTITUEZE (...şi să prostitueze însăşi noţiunea de Artă!), în cel mai jalnic mod, dacă vor să-şi vândă vreo pânză ...sau să-şi organizeze vreo expoziţie: NUMAI ÎN SEDIUL PDL-BUCUREŞTI!!!

...UNDE ESTE JUSTIŢIA, CA SĂ SE AUTOSESIZEZE, PENTRU ÎNCĂLCAREA FLAGRANTĂ, UNEI LEGI PE CARE A CLOCIT-O ÎNSUŞI LIMBRICUL DE FUNERIU, ŞI ŞI-A ASUMAT-O ÎNSUŞI BOCUL VALAHILOR???!!!

Vezi să nu existe, azi, Justiţie independentă politic (cu câteva excepţii...excepţionale, pe care PDL-ul le persecută şi cărora le doreşte, cordial, moartea!)!!!

...Aşa că, anunţurile de azi, 10 mai (când ar fi trebuit să fie Ziua Monarhiei Româneşti...), conform cărora bandiţii de la FMI, care conlucrează exemplar, mână-n mână, cu... bandiţii noştri, din toate partidele (PDL, PSD, PNL etc.) - preconizează, pentru perioada 2010- 2013, măsuri draconice:

a. sectorul sanitar va fi binecuvântat cu încă o plagă: reducerea subvenţiilor de stat cu 10%...,

b. ...la CFR, 1.000 de km nu vor mai fi întreţinuţi de stat, DE NIMENI (vom merge, curând, de la Flămânzi/Botoşani, şi până la Bucureşti, pe jos, ca Badea Cârţan, sau cu căruţele... pe care nu le mai avem, precum Ilie Moromete, la 1936, avea!)...,

c. ...la Metrou, se vor tăia subvenţiile pentru întreţinere/mentenanţă, pe vreo 50km... - ...şi încă, probabil, sute de alte catastrofe, devenite... cancan cotidian, pentru românul anesteziat la Duh... - de exemplu:

d. reducerea PIB-ului României, cu 0,8 %

e. privatizarea (adică, înstrăinarea, poate chiar distrugerea, cinică şi premeditată!) a TAROM;

f. Guvernul a convenit cu FMI eliminarea subvenţiei la încălzire, facturile pot creşte cu până la 60%;

g. FMI cere directori străini în companiile de stat – etc. etc. etc.

...Nu ne mai miră deloc (ba, ne aşteptăm la MULT MAI RĂU!!!), când avem, în faţă, un cadavru în plină putrefacţie, numit... România!

...În faţa atacurilor repetate sistematic, ale zarafilor de la FMI, prin pitt-bull-ul cu gaură românească (în suflet şi-n pantof!), Jeffrey Franks – şi în faţa trădărilor tot mai cinice şi mai plictisite ale aşa-zişilor noştri politicieni, de fapt, slugoi nemernici şi preaplecaţi ai Asasinilor noştri, Zarafii Europeni şi Mondiali - ne punem, cu toată seriozitatea, tot mai grav, întrebarea: se pregăteşte (se pune de), oare, doamnelor şi doamnelor, DISPARIŢIA (fizică şi de Duh) a ROMÂNIEI?!

Dacă da, şi noi nu putem face nimic, pentru că ne-aţi legat minţile, prin MAGIE NEAGRĂ (pentru că, în mod normal, de mult trebuia să izbucnească Sfânta Furie a Poporului, care să le zdrobească, cu pietre, capetele acestor şerpi şi năpârci!), măcar anunţaţi-ne din vreme... măcar lăsaţi-ne un ultim drept: acela de a muri creştineşte, cu mâinile pe piept, în cruce, şi culcaţi în copârşeu, iar nu azvârliţi, de-un picior, precum câinii comunitari, la râpă...!!!

...Vă iertăm pentru miile de tălmăceni, tinei, boureni, blăgeni şi videni, care ne fură şi ne strâng de gât, ziua, în amiaza mare!... – vă iertăm şi pentru EBELE trimise la Zarafii Mondiali (cu salarii astronomice, DIN P.I.B.-ul ROMÂNIEI!!!), sau pentru Anastasele-Mincinoasele (şi Tragic-Hoaţele de pensii şi, deci, DE VIEŢI OMENEŞTI!!!), duse la coaforii autohtoni, cu câte ŞASE bodigarzi... vă iertăm pentru miile de hidre şi gorgone, monstruos de lacome şi... înţelepte, tip plăcinţele... - şi vă iertăm pentru toate miile de eleneudre (Belles-de-Jours...), pe care le întreţineţi cu miliardele din COLIVA noastră... şi care cheltuiesc, numai ca să se-ncalţe, pensia unui judeţ întreg!!! – ...dar vă blestemăm ca hoitul vostru să nu putrezească şi sufletul vostru să ardă în fundul-fundului iadului, mai jos decât chiar... TALPA! – dacă nu ne îngăduiţi să ne prezentăm cuviincios, măcar o dată în viaţă, în faţa Lui Hristos-Mântuitorul Lumii!!!

...Cioclilor blestemaţi, aveţi, măcar, curajul (când le vorbiţi) de a vă uita la cadavrele vii, pe care le aveţi, încă, în faţă, şi vestiţi-le, sub absolut ce formă vreţi, Apocalipsa!

...Măcar o dată în viaţa voastră de PARAZIŢI LETALI (cărora n-am ştiut, la vreme, să le strivim capetele, cu toată vlaga, între degetele noastre muncite de pământ şi arse de soarele cerului) - spuneţi, SPUNEŢI!!! -...chiar şi cu hăhăieli şi cu gura dusă la urechi!!! – ADEVĂRUL ÎN FAŢĂ!!!

...Nemernicilor ...România asta, mai bogată decât o planetă întreagă, mai sfântă decât orice parte a Terrei şi a Cosmosului/Creaţiei Orânduite al/a Lui Dumnezeu - ne va primi, sperăm, hoiturile...deşi am trădat-o, nestârpindu-i, fără nicio milă, pe călăii ei – ...dar nu ştim dacă Dumnezeu, la Judeţul Cel de Spaimă şi Ultim, ne va ierta, pentru că ne-a dat Sfânta Noimă/ROST şi Misiune, în lume, fiecăruia în parte şi poporului, întru deplinătatea lui... - iar noi l-am lepădat de la noi, pe Cel Ce S-a Răstignit pentru Mântuirea noastră... - Mântuire dement refuzată, de ticăloşia noastră atât de puţin credincioasă şi laşă!

...Din păcate şi spre exasperarea noastră, inclusiv înalţi ierahi ai B.O.R., L-au trădat pe Mântuitorul-Hristos!!!

...Pentru cei care (fraţi şi surori dintre noi), totuşi, mai au vlagă să spere - facem, cunoscută o deosebit de importantă PROCLAMAŢIE, ca fişă a bolii Duhului nostru - şi vestindu-ne despre înfiinţarea MIREM - Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală:

PROCLAMATIE
A monahilor ortodocsi români, către binecredinciosul popor ortodox român, Sfântului Sinod şi întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni, Ai nostri Arhipăstori şi preaiubiţi fraţi întru Hristos, Semnatarii, pãrinţi ai mănăstirilor din România, stareţi, ieromonahi, monahi şi monahii, ridică glas de chemare la unitate şi mărturisire către toată suflarea ce-şi mărturiseste ortodox crezul şi vieţuirea. Cu toţii moştenim rânduiala - încredinţaţi fiind de Sfinţii Părinţi - ca orice hotărâre în Biserica Ortodoxă să se facă canonic, unanim şi conform predaniei patristice. Noi, monahii, ca unii ce întreit ne-am făgăduit lui Dumnezeu şi ni s-a încredinţat Adevărul ortodox spre mărturisire, nu putem încălca şi nici trece peste ceea ce Proorocii au profeţit, Sfinţii Apostoli au propovăduit şi De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi au hotărnicit la cele Şapte Soboare Ecumenice şi Locale. Astfel, Canonul 15 întocmit la al Nouălea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune, despre cei ce propovăduiesc public eresul, sau îl învaţă în Biserici - să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărâmă unitatea Bisericii. În acest fel, toţi devenim străjuitorii adevărului în Biserică şi purtători de grijă ai Sfintei Tradiţii călăuzitoare către mântuire.

Rămânem înmărmuriţi privind la hotărârile ce reprezentanţii Bisericii Ortodoxe le iau privind viaţa Bisericii ce o păstoresc. Am tot nădăjduit că toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înşelat. Am început să credem că de la înălţimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, că deja este prea tîrziu. Aşadar, actele şi declaraţiile prelaţilor Bisericii Ortodoxe referitor la celelalte culte, ne-au pricinuit o adâncă mâhnire şi ne supun la o grea încercare duhovnicească, pentru că sunt lucruri nemaiauzite şi total contrare credinţei Sfinţilor Părinţi (s.n.).

Din această pricină, atitudinea noastră faţă de noile erezii şi schisme trebuie să se facă auzită de către toată suflarea ce-şi lucrează în chip ortodox mântuirea. Aşadar, întemeiaţi fiind pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, declarăm ferm şi categoric:

* Nu este posibilă unirea cu catolicii, atâta timp cât aceştia nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare, s.a.), la neo-rânduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare. Nu putem uita istoria încă sângerândă a uniaţiei catolice din Ardeal şi nu putem fi ignoranţi la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de Marele Apus. Planul masonic în cauză constă în a pecetlui unirea religioasă fără a se ţine cont de divergenţe, printr-o recunoaştere reciprocă a tainelor şi a moştenirii apostolice, fiecare recunoscând pe ceilalţi drept Biserică, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitată, apoi lărgită (s.n.). După care va rămâne să fie pusă problema diferenţelor dogmatice, considerate depăşite şi dezbinătoare. Pentru aceasta ne ridicăm împotriva oricăror rugăciuni în comun cu catolicii şi protestanţii, mai ales asupra unităţii şi reconcilierii ecumeniste ce defăimează Sfintele Taine. Toţi cuvioşii şi mărturisitorii Părinţi de după Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latineşti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, şi s-au sfinţit, împotrivindu-se până la sânge. Cuvintele lor au până azi puterea şi lucrarea Duhului Sfînt şi ne îndreptăţesc a crede că: Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, apostolească şi sobornicească, nu mai multe, (Sf. Fotie), iar pe papa Sfânta Biserică îl afuriseşte şi eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc. (Sf. Paisie de la Neamt) (s.n.).

* Rămânerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de trădare a adevăratei credinţe, prin acceptarea hotărârilor ce contrazic făţiş dogmele Ortodoxiei şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Neamul ortodox este rădăcina, trunchiul, frunza şi rodul Bisericii al cărei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Nu putem negocia democratic dogmele Bisericii şi nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestanţii, evreii, budiştii sau musulmanii, atât timp cât doar în potirele noastre se întrupează Adevăratul Hristos Cel născut din Preasfânta Fecioara Maria. Noi ortodocşii nu avem nimic de adăugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfântul Marcu al Efesului pecetluieşte cele de mai sus spunând că: În materie de credinţă nu există concesie iar chestiunile credinţei nu îngăduie iconomia (s.n.).

* Demascarea politicii globaliste de integrare religioasă în UE ca fiind demonică şi fundamentată pe principii anticreştine, luarea de măsuri împotriva noilor buletine cu cip şi a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice. Vădirea manifestărilor new-agiste ce îndrăcesc pe tineri, rescrierea adevăratei istorii bisericeşti-naţionale şi revigorarea valorilor tradiţionale (s.n.). Nu avem pricină de a supune Biserica presiunilor politice şi de a da Cezarului mai mult decât i se cuvine. Împărăţia noastră e în ceruri, dar trebuie să o dobândim încă din viaţă, fără a ne vinde ortodoxia şi românismul.
Facem un ultim apel către Sfântul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriţi-vă cât nu e prea târziu! Hotărâţi ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pângăriţi altarele cu rugăciuni împreună cu ereticii, nu mai primiti pe cei nebotezaţi ca fii ai Bisericii, nu vă plecaţi compromisurilor politice şi nu ne siluiţi libertatea şi conştiinţa cu legitimaţii comuniste. Nu mai putem răbda privind noile rânduieli ce desconsideră Sfintele Canoane, cenzurează Sfinţii Părinţi, ignoră dogmele şi hotărârile Sfintelor Soboare şi răstălmăcesc Sfintele Scripturi. Nu introduceţi schisme şi dezbinări în Biserică, nu încercaţi să uniţi ce e despărţit, căci singurul lucru care-l veţi reuşi e să distrugeţi unitatea Ortodoxiei, să fisuraţi adânc temelia Bisericii şi să ridicaţi cea de-a doua Mare Schismă. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. acţionează individual, fără încredinţarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fără a fi împuternicită printr-o hotărâre a vreunui sinod inter-ortodox, putând fi declarată oricând ca fiind schismatică şi eretică de către celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniţi-vă în fire şi treziţi-vă! Atât timp cât veţi rămâne cu Hristos, vă vom urma, iar de vă veţi pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, vă vom socoti apostaţi. Lepădaţi toate aceste înşelări, pentru ca nu cumva poporul urmându-vă, să se lepede de Biserica lui Hristos (s.n.).

Toate aceste lacrimi de sânge voim a le sterge de pe chipul Bisericii, altminteri vom trece peste ascultarea de păcat şi vom înainta proteste oficiale, vom ieşi în stradă şi vom alcătui sinod de rezistenţă. Nimănui, nicăieri şi niciodată nu i se va îngădui a sacrifica pentru binele său, cea mai mică părticică din Credinţa Ortodoxă. Cu noi este Dumnezeu şi pentru Hristos voim a merge până la capăt, CHIAR SĂ NE VĂRSĂM SÂNGELE, dacă situaţia o cere, pentru ca nicio literă din sfintele cuvinte să nu sufere vreo vătămare, pentru ca toţi cu urechi de auzit să priceapă şi cu ochii ce văd să-nţeleagă (s.n.).

Iertare tuturor pentru toate şi primiti, rugâmu-vă, acestea - ca o cunună, ca o suliţă, ori ca o Cruce (s.n.).

Semnează,
Tot Soborul de monahi şi monahii, încă vii (s.n.),

ai României Ortodoxe - cf. ortodoxliber.wordpress.com

…Iată şi un articol, despre acţiunea în forţă, asupra mânăstirii Negru Vodă... ducând cu gândul la prigoana mânăstirii Esfigmenu, de la Muntele Athos, de acum câţiva ani (2007), dar şi de anul acesta (cf. Tradiţia ortodoxă, art. Din nou despre prigonirea de la Esfigmenu, 20 martie 2011), sau a episcopului Artemie:

ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ, SUB ASEDIUL MASONERIEI

În primăvara anului 2003, un grup de comando al trupelor antiteroriste a descins la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel. 12 călugări au dispărut peste noapte şi nimeni nu a dat o explicaţie coerentă (s.n.). Un singur ziar local din Argeş a avut curajul să relateze faptele şi să înceapă o anchetă. După mai bine de patru ani, acest caz este tot învăluit în mister.

Evenimentele s-au petrecut la scurt timp după lansarea PROCLAMAŢIEI MIŞCĂRII ORTODOXE DE REÎNVIERE MONAHALĂ. Această misterioasă mişcare alcătuită, după declaraţiile care circulă pe Internet, din 500 de călugări, călugăriţe, stareţi, preoţi ortodocşi şi având susţinerea unor călugări de la muntele Athos, protestează împotriva unor hotărâri ale celor care conduc acum Biserica Ortodoxă Română. Ecumenismul este demascat ca erezie de Proclamaţia care atacă, de asemenea, prezenţa masonilor în fruntea Bisericii.

COMANDO LA MĂNĂSTIRE. FENOMENE PARANORMALE SAU CONSPIRAŢIE?

Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel a fost ctitorită în 1215 de domnitorul Radu Vodă. În 2003 aici îşi duceau viaţa 12 călugări, conduşi de stareţul Vichentie Punguţă.

Într-o noapte din Săptămâna Luminată (săptămâna de după Sărbătoarea Paştelui), trupele Departamentului de Intervenţii Antiteroriste (DIA) iau cu asalt mănăstirea. Toţi călugării sunt îmbarcaţi în forţă, fără nicio explicaţie, în dubele parcate în faţa porţii. Destinaţia? Necunoscută. În ziua următoare este adus în mănăstire un grup de măicuţe, care susţin cu tărie că ele sunt acolo de la întemeierea mănăstirii. Acest lucru este infirmat chiar de prezentarea făcută pe Internet a mănăstirii Negru Vodă, în care se afirmă că aceasta este o mănăstire de călugări.

După o săptămână, câţiva dintre cei luaţi pe sus de mascaţi în plină noapte apar la mănăstirea Curtea de Argeş, însă au interdicţie de a vorbi. Despre părintele Vichentie se spune că a plecat în America în pelerinaj. Dar călugării ortodocşi nu merg în America în pelerinaj, deoarece nu există locuri sacre pentru ortodocşi acolo.
Minciuna măicuţelor, cum că ar locui dintotdeauna la Mănăstirea Negru Vodă, era totuşi prea gogonată. Mult mai târziu, reprezentanţii Arhiepiscopiei Argeşului au dat câteva declaraţii oficiale, dar nici versiunea lor nu lămureşte ce s-a petrecut. Explicaţiile lor, date în 2006 unicului ziar care a avut curajul să investigheze subiectul, sunt însă cusute cu aţă albă şi pline de contradicţii. Poziţia oficială a Bisericii, care ar fi trebuit să protejeze călugării de abuzurile autorităţilor statului, dovedeşte din contră implicarea acesteia în evenimente.
Fostul stareţ de la Mănăstirea Negru Vodă, expediat sau autoexilat în străinătate, reuşeşte să trimită de acolo un material cutremurător despre descinderea din 2003. Acest material a circulat din mână în mână şi poate fi citit acum pe Internet.

Versiunea oficială: la mănăstirea Negru Vodă s-au făcut… reparaţii?! curăţenie?!

Purtătorii de cuvânt ai Episcopiei Argeşului şi ai Episcopiei Muscelului, ca şi episcopul Calinic Argeşeanul admit, în cele din urmă, trei ani mai târziu, că a avut loc o mutare a comunităţii de călugări. Însă una temporară, se dezvinovăţesc ei. În urmă cu trei ani, la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung au fost executate nişte lucrări de reparaţie. Cu acea ocazie au fost mutaţi călugării la alte lăcaşuri de cult din judeţ, declară în 2006, pentru un ziar electronic argeşean, consilierul episcopal Ovidiu Vlăsceanu.

Protopopul de Muscel, Eugeniu Matei, vrea să îi ţină isonul, dar vorbeşte despre o acţiune de curăţare a mănăstirii: În perioada ianuarie-septembrie 2003, călugării de la Mănăstirea Negru Vodă au fost repartizaţi la alte lăcaşuri de cult din judeţ, deoarece în cadrul complexului monahal s-a făcut curăţenie. În toată această perioadă, la Negru Vodă au fost aduse măicuţe pentru a pregăti masa muncitorilor şi a face rânduiala aşa cum se cuvine într-un sfânt lăcaş. De ce nu puteau face călugării de mâncare muncitorilor şi a fost necesar să fie aduse măicuţe, practică nemaiîntâlnită în niciun alt caz de renovare a unei mănăstiri, rămâne un mister. La fel cum, vorbind de o perioadă de câteva luni în care s-a făcut mutarea, Eugeniu Matei abate atenţia de la faptul că toţi cei 12 călugări au fost mutaţi într-o singură noapte şi nu s-au mai întors apoi la mănăstire.

MIREM, MIŞCAREA ORTODOXĂ DE REÎNVIERE MONAHALĂ

Curăţenia de care vorbesc reprezentanţii episcopiei este însă una simbolică. Mascaţii au intervenit în forţă întrucât se credea că la Negru Vodă se afla un nucleu al Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală (MIREM). Aceasta este, conform propriului statut: una din reacţiile născute la ultimele evoluţii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, şi la hotărârile luate de capii acesteia care sunt total contrare învăţăturilor lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Proclamaţia lansată în primăvara anului 2003 de Mişcarea Ortodoxă de Reînviere Monahală probabil că a venit ca o lovitură pentru Biserica Ortodoxă Română (BOR). Această proclamaţie afirmă că peste 500 de călugări, călugăriţe, preoţi, stareţi sunt înmărmuriţi de hotărârile capilor Bisericii, care vin în contradicţie cu credinţa seculară ortodoxă şi sunt, de altfel, veritabile erezii. Proclamaţia cere Patriarhiei retragerea B.O.R. din Consiliul Ecumenic şi cere ca Biserica să ia poziţie împotriva politicilor de globalizare, precum şi împotriva intrării României în UE.

Este foarte posibil ca evenimentele de la Mănăstirea Negru Vodă din primăvara anului 2003, evenimente care au survenit la o săptămână de la lansarea Proclamaţiei, să nu fie deloc singulare. Este de asemenea foarte posibil ca Patriarhia să fi cerut sprijinul serviciilor secrete pentru a depista componenţa MIREM şi a extermina această Mişcare. Cert este că nu s-a reuşit anihilarea ei. După trei ani şi jumătate, aceasta continuă să existe şi înţelegem discreţia care o înconjoară pe de o parte ca prudenţă a celor care fac parte din MIREM şi ca muşamalizare, din partea oficialităţilor.

Acţiunile MIREM sunt cu precădere orientate împotriva masonizării şi ecumenizării Bisericii Ortodoxe Române. Printre altele, a luat poziţie împotriva introducerii în România a noilor cărţi de identitate cu microchipuri. L-a demascat, înainte de alegerea noului patriarh, pe mitropolitul Daniel al Moldovei ca fiind francmason. A organizat proteste publice la Patriarhie în acest sens şi a postat afişe în principalele oraşe (s.n.). Presa a relatat destul de puţin despre aceste acţiuni, ridiculizând şi minimalizând importanţa acestei mişcări alcătuită din 500 de călugări, aşa cum face de fiecare dată când are de-a face cu cei ce nu sunt recunoscuţi de masonerie.

Biserica trebuie totuşi să dea explicaţii pentru cazul Negru Vodă.

Revenind la cazul de la mănăstirea Negru Vodă, s-au cerut, dar nu s-au oferit, explicaţii. Cităm câteva fragmente din materialul care a circulat pe Internet: La cererea noastră de a face cunoscută părerea avizată a oficialilor episcopali în legătură cu dispariţia nocturnă a obştii de la Negru Vodă, am fost respinşi cu cuvintele: Nu avem nimic de declarat. Asemenea fapte sunt de netolerat, de neînchipuit, de netrecut sub tăcere! Este clar un abuz, o încălcare flagrantă a drepturilor de vieţuire într-o ţară ortodoxă, dar de cine îngăduită? De cine pusă la cale? Cine şade în spatele întregii regii, căci actorii îi cunoaştem? Să fi fost acolo sălaşul vreunui cuib terorist ce pregătea atentate la adresa Ortodoxiei şi care doar cu trupe super-specializate a putut fi anihilat? Greu de închipuit! Nu vrem să ne lansăm în afirmaţii neîntemeiate, dar ca o coincidenţă, descinderea a avut loc cam la o săptămână după lansarea Proclamaţiei Mişcării Ortodoxe de Reînviere Monahală. Dacă mercenarii au crezut că în Negru Vodă este centrul Mişcării s-au înşelat amarnic. Ceea ce ne stârneşte pricini de nelinişte este tocmai modul comunisto-securist de operare ce aminteşte întrucâtva de sinistrul an ‘59, când călugării şi monahiile au fost evacuaţi legal din mănăstiri prin decretul 410 (ce luaţi aminte, nu a fost încă abrogat!) semnat de liftele roşii în acordul şi sprijinul cât disimulat, cât manipulat al prelaţilor vremii.

Problema ce o ridicăm este însă de conştiinţă:

• Ce-aţi face dumneavoastră, da, chiar oricare dintre cititorii acestor rânduri – monahi sau nemonahi – de aţi fi puşi în situaţia de a fi declaraţi de oficiali pur şi simplu dispăruţi sau chiar nenăscuţi, şi să vă treziţi înghiţiţi de beciurile Securităţii pentru oarece bănuieli de propagandă ortodoxă antiecumenistă? Să fiţi condamnaţi pentru aceasta, conform decretului x, la temniţă sau internaţi în vreun ospiciu pentru acţiuni teroriste de destabilizare a României!

• Ce-aţi face de veţi afla apoi că toţi v-au uitat, că nimănui nu-i pasă, că tuturor le e frică de represalii şi tac mâlc, că cei responsabili nu vor să bage de seamă.

• Ce-aţi face dacă v-ar dispărea peste noapte duhovnicul – cică ar fi plecat să-i încreştineze pe eschimoşi?
Cât despre cele ale credinţei, ortodocşii şi Ortodoxia din România se manifestă în plin spaţiu totalitar. La orice cuvânt anti-eres de-al nostru, Big Brothers au pregătit mii de contre, unele chiar în formă de bâtă. Dar cui îi e frică de beci, de lanţuri, de mărturisire? Bătrânii cercaţi au sfătuit cam aşa: Vremea noastră a cam trecut, voi sunteţi cei ce trebuie să duceţi până la capăt nestinsă flacăra Ortodoxiei. Noi am înfundat temniţele comuniste, tocmai ca voi, cei ce ne urmaţi, să nu mai treceţi prin iadul acela. Nu vă siliţi spre eroisme gratuite. Nu denigraţi arhiereii apostaţi. Încă nu a venit timpul. Dar când plinirea vremii va sosi, vom cunoaşte lămurit aceasta, căci atunci urâciunea se va trufi pe faţă în locaşurile sfinte. Pentru monah este o normalitate a afirma adevărul fără să se bată cu pumnul în piept; poţi ajuta poporul fără a crea dizidenţă, panică şi răzvrătire şi fără a arunca cu pietre în ierarhie. Pentru monahismul contemporan, anihilarea obştii Mănăstirii Negru Vodă este doar un nor ce prevesteşte furtuna ce va să vină.

Aşadar, oare cine urmează?

OARE CINE VA URMA?

Aşa se încheie, în mod aproape profetic, materialul care dezvăluie abuzurile din 2003. În mediile ortodoxe se cunosc astăzi mai multe cazuri care au urmat. Cel mai recent este cel de la mănăstirea Petru Vodă din Bucovina, unde stareţul Iustin Pârvu a fost înlocuit cu un mason (N.R. - ???? - ramane de verificat asta). Acest lucru a dat naştere unor ample proteste din partea călugărilor şi credincioşilor, care au fost înăbuşite cu ajutorul poliţiei. Se urmăreşte chiar eliminarea din rândul monahilor recunoscuţi a celor care nu sunt de acord cu masonizarea şi ecumenizarea Bisericii Ortodoxe.

Un alt caz este cel al părintelui Calistrat de la mănăstirea Bârnova, care a îndrăznit să îl mustre în public pe Daniel, mitropolitul Moldovei (pe vremea când acesta încă nu era Patriarh), trăgându-l chiar în glumă de barbă, fapt care a făcut să fie interzis de la cele sfinte, pe termen nelimitat.

Părintele Amfilohie Brânză de la schitul Diaconeşti din Bacău, discipol al lui Cleopa, este şi el ameninţat cu caterisirea (răspopirea) deoarece i-a spus în public unui episcop că trebuie să ascultam mai mult de Dumnezeu decât de conducătorii de tot felul. Şi cum acesta nu a fost de acord cu această afirmaţie, Amfilohie l-a întrebat în mod inevitabil: Prea-sfinţia voastră sunteţi mason? Iar episcopul, lăsând la o parte orice menajamente i-a răspuns: Băi băiatule, tu nu ştii ce e asta, ia cel mai mare mason şi îmbracă-l în veşmintele arhiereşti şi se topeşte tot răul din el. Părintele Amfilohie nu s-a lăsat: Dacă sunteţi mason, Prea-sfinţite nu vă mai pomenesc la sfintele slujbe, că mulţi sfinţi şi sinoade au condamnat masoneria!
În timp ce astfel de preoţi şi călugări, care iau poziţie împotriva masoneriei, sunt marginalizaţi, persecutaţi sau puşi sub interdicţii de tot felul, vedem cum tot mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe nu se dau în lături să participe făţiş la ritualuri masonice. Recent am putut vedea cum la înmormântarea lui Florian Pittiş ritualul masonic a primit binecuvântarea unui preot ortodox. O ceremonie de numire a unor cavaleri de Malta s-a desfăşurat la Arad într-o catedrală ortodoxă şi o alta a fost oficiată la Suceava cu participarea unui preot ortodox – cf. ziaraxa.wordpress.com.

…Cine ştie? Dincolo de neputinţele noastre tot mai jalnic înmulţite, va lucra (cum a tot făcut-o - şi noi nici n-am băgat în seamă!), prin Calvarul Asumat şi prin Moartea Sa pe Cruce şi, mai ales, prin Învierea Sa! - TOT MÂNTUITORUL-HRISTOS – …lucrător la Duhul nostru, acum, prin mediul monahal, adică singurul mediu în care se mai practică MARTIRIUL, PENTRU ADEVĂRUL-HRISTOS ŞI PENTRU SFÂNTA PATRIE ŞI PENTRU SFÂNTUL NEAM ROMÂNESC! - MARTIRIUL ÎN NUMELE MÂNTUITORULUI OMENIRII ŞI LUMINĂ A LUMII!!!

…Tot El să se răstignească, oare - tot numai El să suporte Calvarul Regăsirii Luminii Duhului Dumnezeiesc din Om (pentru NOI, căci EL ESTE LUMINA!!!) - iar noi, care ar trebui, măcar de 2000 de ani încoace, să avem grijă fie şi numai de sufletul nostru, dacă nu, cum zice Dostoievschi, să gemem de păcatele şi vinile şi durerile lumii întregi… - iar noi… DELOC…???!!!

…Luaţi aminte, zările se întunecă a Amurg al Lumii!!! Dacă mai vreţi să vă salvaţi – ACUM ESTE ULTIMA VREME A SALVĂRII!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

BIBLIOTECA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ ŞI VOLUNTARIATUL

Abia acum, când marcăm Anul European, Internaţional sau Mondial al Voluntariatului, mă găsesc, eu, Sergiu Găbureac, să spun ca o viaţă întreagă de BIBLIOTECAR PUBLIC m-am bazat pe voluntari. Mult timp nici nu am ştiut că aşa se chemau acei semeni care mă ajutau să derulez diverse proiecte culturale.

A trebuit să vină iar Europa, americanii (prin dragul nostru Paul Baran), să afle ce mai făceam noi prin biblioteca publică românească. Aşa cum unii caută să ne învaţe noi servicii de bibliotecă, care în multe biblioteci publice se practicau încă de dinaintea primului Război mondial.

Ura! Am găsit limba română pe acest laptop de voiaj! Ştiam, de la Grigore Moisil, că nu calculatorul e idiot!

Să continuăm, deci...

După cum spuneam, serviciile de bibliotecă nu s-au prea schimbat în cei 2600 de ani de la apariţia primei biblioteci publice în actualul program Homo sapiens. S-au schimbat mult tehnologiile, tipurile de suport pentru informaţii, dar asta e o altă problemă. Ceea ce nu prea avem noi, în România, sunt spaţiile pentru BIBLIOTECA PUBLICĂ, una dintre cele mai importante instituţii civilizatoare ale unei comunităţii, dacă nu cea mai importantă! A început, unul, numit Spiru Haret, un program de construire de biblioteci, dar l-au mâncat grupurile de interese! Aveţi marea şansă să vă aflaţi, în acest moment, la Baia Mare, într-una din cele opt-nouă biblioteci publice construite în România, de când există România!

Nu de statul român, cum ar fi fost firesc, ci de comunitatea locală judeţeană, la presiunea unui om de toată isprava, prietenul nostru, Theodor Ardelean. Fără îndoială, că în Maramureş, există oameni inteligenţi, aleşi locali, care sunt cu adevărat, în slujba semenilor lor. Să ne amintim marile tradiţii culturale ale Maramureşului (mulţi nu ştiu că în evul mediu Maramureşul era cât pe-aci să fie încă o ţară românească independentă) şi este suficient pentru a afla cum a fost posibilă realizarea unei asemenea construcţii la standarde mondiale.

Au fost, cu siguranţă, în realizarea unui asemenea proiect ambiţios mulţi voluntari. Bravo maramureşenilor!

Să mă întorc la voluntariat…

De fapt, întreaga noastră activitate biblioteconomică se bazează pe voluntariat. De la utilizatorii, care vin în mod voluntar la biblioteca publică, care restituie voluntar documentele, împrumutate în mod voluntar, până la cei care ne ajută, tot în mod voluntar, în organizarea şi derularea proiectelor noastre culturale dezbateri, mese rotunde, simpozioane, cursuri de toate genurile: iniţiere în limbi străine, iniţiere în teatru, muzică, clubul cinefililor, navigarea în opt paşi pe internet - la unele filiale am ajuns la peste 20 de serii de absolvenţi, în special promoţii de seniori (60 şi peste 70 de ani), organizare de biblioteci ş.a.m.d.

Ei sunt vip-urile comunităţii: educatori, învăţători, profesori, preoţi,medici, actori, academicieni, poliţişti, sportivi de performanţă, ingineri, plasticieni, scriitori, specialişti în IT sau elevi isteţi, conducători de cenacluri, preşedinţi de asociaţii, fundaţii, societăţi ştiinţifice, comerciale ş.a.m.d.

Ultimii voluntari pe această listă sunt bibliotecarii publici, cu salarii, care, în lumea civilizată, pot fi considerate doar mici stimulente [bibliotecarii publici români fiind cras discriminaţi faţă de alţi bibliotecari români (vezi comparaţia cu angajaţii Bibliotecii Naţionale a României sau cu unele biblioteci specializate, care nici nu au contacte atât de puternice şi stresante cu membrii comunităţii).

Cei mai mulţi îşi fac cu dragoste şi profesionalism meseria, uneori în condiţii deloc de invidiat, deseori în spaţii mai mult decât meschine şi insalubre.

Curând voi ieşi din sistem. Pot afirma că am avut o mare şansă să practic o meserie atât de plăcută, deloc uşoară. Am fost în dialog cu zeci de mii (mai nou şi pe internet: mail, facebook, twiter, diverse bloguri) de oameni de toate condiţiile, din toate categoriile sociale. Nu exagerez deloc. Se poate verifica. Au ăştia un sistem de control!?!

Nimic nu este mai plăcut, în meseria noastră, ca atunci când vine semenul tău să găsească o soluţie la problema care îl frământă şi tu să-i dai o rezolvare. Se uită la tine ca la o minune. Am avut asemenea momente de maximă satisfacţie în viaţa mea de bibliotecar public.

Să vă amintiţi permanent că am avut înaintaşi celebri: Demetrios din Phalera, Euclid, Plotin, Galen, Arhimede, Philo, Ptolomeu, Erathostene, Strabon, Teocritus, Herodot ...pe care lumea îi ştie ca specializaţi doar într-un anumit domenii, dar ei la bază au fost bibliotecari publici. Adică oameni cu o pregătire enciclopedică. Ceea ce se capătă în timp. În mult timp. Am mai spus un agent SRI, spre exemplu, se formează mult mai uşor decât un bibliotecar public. Oricând putem dovedi acest lucru. Practicăm o meserie care a jucat un rol capital în stocarea, conservarea şi răspândirea informaţiilor şi cunoştinţelor umanităţii. Marii bibliotecari au jucat un rol important în manipularea marilor conducători ai lumii şi, de ce să nu recunoaştem şi noi facem deseori acest lucru cu mulţi dintre cei care apelează la serviciile noastre!

Nu de puţine ori chiar în interes personal. Lichele au fost şi sunt şi în rândul nostru. Ele se văd de la distanţă. După maşină, după vilă, casă de vacanţă etc.

Nu asemenea modele bibloteconomice româneşti trebuie urmate, ci oameni de tipul: Onuc, Florica Pop, Ardelean, Doina Popa (ca să dau doar câteva nume actuale), oameni care ard pentru biblioteca publică românească. E timpul să amintim de Gheorghe Popescu, care a format sute şi sute de bibliotecari, G. T. Kirileanu, bibliotecar şi om de taină al regalităţii româneşti, Zamfir de la Constanţa, Oprea de la Galaţi, Pop Tamaş de la Mureş, Lupu, Traian Brad de la Cluj, Păpurică, Voinescu şi mulţi, mulţi alţii. Mari anonimi şi civilizatori ai comunităţii unde s-au dedicate acestei meserii cu tot sufletul. Ei nu au venit la BIBLIOTECĂ împinţi de cineva sau că nu aveau unde lucra, ci BIBLIOTECA PUBLICĂ i-a ales pe ei!

În concluzie, fără voluntari, mai toate instituţiile civilizatoare ale unei comunităţi de oriunde de pe planetă, nu au cum să-şi îndeplinească nobila misiune de a fi în slujba semenilor misiunea în a-i ajuta şi a le uşura existenţa.

Sergiu Găbureac (bibliotecar public Biblioteca Metropolitană Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii