ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 27 (Mai 2011)

EDITORIAL

LUNA MAI… MAI DOMOL CU SERBĂRILE DE ODINIOARĂ!

Din pleiada obiceiurilor la români, fără să vreau, am regăsit una din marile sărbători pe care regimul de tristă amintire îl înfăţişa ca pe o mare victorie în faţa burghezimii, a chiaburilor, a lumii occidentale, în general. Era ziua când Internaţionala socialistă urla la megafoanele instalate pe stadioane şi marile artere ale oraşelor, de aşa natură ca omul de rând, pardon, că pe vremea aceea eram toţi egali, rectific, deci, ca oamenii de pretutindeni, de la oraşe şi sate să poată sărbători cum se cuvine Ziua oamenilor muncii.

Desigur, regimul socialist, un model incontestabil al societăţii multilateral dezvoltate, pe care cu siguranţă am fi apucat să o vedem împlinită în 2011, era bine propagat în rândul maselor, ca nu numai muncitorul, dar şi ţăranul de la colectivă să simtă zvâcnirile cele noi ale ilustrului conducător.

Era un soi de bucurie. Bucurie reală pentru toţi oamenii muncii pentru că ziua de 1 Mai era declarată nelucrătoare, iar dacă mai adăugam şi ziua de 2 Mai, Ziua tineretului, atunci chiar că era un mare prilej de bucurie. Incontestabil nu era decât ceva afişat, mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, pentru că populaţia cunoştea de acum ritualul marii prefăcătorii, cu defilări şi spectacole omagiale, mai cu seamă în spaţiile amenajate, dar deschise, precum stadioanele. De unde moda cu stadionul? Vorbim de o practică împrumutată, fie de la ruşi, fie de la chinezi. Dincolo de spectacolul în sine care se ţinea pe gazon, şi nu vorbesc de un spectacol sportiv, ci unul numit aiurea literar-coregrafic, fiindcă în faţa microfonului se perindau artişti ai neamului, care recitau şi interpretau melodii elogioase la adresa regimului.

Noi, cei mici, elevii de atunci, eram în tribune. Cineva trebuia să aplaude, nu? Dar nu ne găseam acolo doar ca simpli spectatori, ci eram parte din program... ridicam la comandă, fiecare, după o coregrafie bine orchestrată, cartoane cât un bloc de desen, deasupra capului. Toate la un loc deveneau un puzzle, care de la înalta tribună, oferea mesajele cu care ilustrul prim secretar de partid să-şi umple pieptul de bucuria realizărilor României socialiste.

Despre defilări ce să mai zic? Este imposibil să-ţi scoţi aşa manifestări importante din cap. Toată luna aprilie actorii din toate domeniile de activitate, repetau pasul cadenţat prin faţa Comitetului Judeţean de Partid, aşa încât, marea zi de 1 Mai să ne găsească uniţi în cuget şi-n simţiri, ara cum eram îndrumaţi de cel mai iubit fiu al poporului. Erau aduse la paradă realizările din industria şi agricultura judeţului, iar într-un an, îmi aduc bine aminte chestia asta, pe o platformă mobilă a fost adusă o vacă numai piele şi os, pe care scria cu vopsea albă, cât să vezi şi după Casa Albă, 1945, alături de care stătea o altă junincă, una – se subînţelege – de top, pe care era scris anul 1987. Era clar scopul comparaţiei, cu toate că ştiu bine în ce lipsuri materiale se scălda ţara.

Dar Ziua oamenilor muncii mai avea şi alte surprize, tot la categoria plăcute. După defilare, terasele erau toate pline ochi, pentru că în acea zi găseai şi mititei proaspeţi şi bere, cofetăriile erau şi ele pline ochi de mulţimea adunată de pe strada principală, iar în magazinele de desfacere aveai toate şansele să găseşti fructe precum bananele şi portocalele, aflate pe rafturi numai la astfel de zile. Era bucurie şi seara, curentul electric nu ne mai era întrerupt, în semn de răsplată, evident, venită – cum altfel – decât de la mai marii urbei, partidului şi ai ţării.

Curentul electric nu se întrerupea cu un scop bine definit: românul trebuia să urmărească la televizor, la singurul program românesc disponibil în teritoriu, mare spectacol de la Bucureşti, şi care în termenii limbajului de lemn de atunci se numea Cântarea României – de pe marea scenă a ţării, pe micul ecran. Se înţelege şi aici că aveam de-a face cu o mascaradă omagială, pentru ca reprezentanţii Partidului, Guvernului şi ai Marii Adunări Naţionale, să poată saluta la scenă deschisă mulţimea plină de ovaţii şi zâmbete.

Din mulţime se falsa, marea majoritate falsa, dar erau unii care chiar îşi intrau în rol, prezentând cu patos şi devotament prinosul de inconştienţă. O parte din cei care ieri preaslăveau cu insistenţă regimul, sunt şi astăzi prezenţi la datorie, interpretând acelaşi rol faţă de aleşii neamului şi ai partidului. Reflexul de a avea un carnet de membru de partid nu le-a fost retezat odată cu marea lovitură de stat din Decembrie 1989, ci, din contră, le-a oferit posibilitatea de a-şi duce mai departe năzuinţele, adică lupta avidă pentru putere, aşa cum însăşi Ceauşescu reuşea să le-o inoculeze la timpul său. Pătrunşi de această năzuinţă, de a fi şi ei mici dictatori, politrucii vorbesc cu nostalgie despre timpul idolului lor.

În fine, 1 Mai de astăzi este cu totul şi cu totul altceva. Nimic nu mai aminteşte de timpurile petrecute până acum 22 de ani, poate, doar ici şi colo câte un steag arborat pe catargul vreunui balcon de instituţie. Se mai fac referiri doar aşa, comparativ, că de din 1948 şi până în prezent... să tot fi trecut ceva ani.

A, dar de 10 Mai, fosta zi naţională a României nu mai ştie nimeni nimic? Din 1866 şi până în 1948, cunoscută şi ca Ziua Regelui, era sărbătorită cum se cuvine, pentru că regele tot rege a fost, iar poporul avea cu adevărat stimă faţă de capul cel mai încoronat.

Acum, 1 Mai din 2011 ne va găsi tot cu gândul la amintirile anilor când, de voie, ori de nevoie, oamenii deschideau ultima lună a primăverii cu cântec, joc şi voie bună. Fără să vreau, îmi revin în minte versurile unei trupe româneşti, care a şi fost cenzurată în anii epocii de aur:

Azi serbăm iar victoria,/Şi îndoiala se ascunde în gând./Azi serbăm iar victoria,/Moralul e un struţ cu capul în pământ./Te întreb dacă e vreo schimbare/La oamenii din jur./Azi serbăm iar victoria./Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala./Azi serbăm iar victoria,/Cu oborocul car lumină şi pe strada mea./Te întreb dacă vezi vreo schimbare,/Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,/La oamenii din jur./Zic vouă celor fără de prihană,/Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,/Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,/Şi ţie politruc nenorocit./Zic vouă care-aveţi încă puterea /Să scoateţi răul care zace-n voi,/Voi, care vă agonisiţi averea/Ca vagabonzii, scormonind gunoi…

Nu ştiu cât de mult s-a schimbat ţara, cert e că oamenii s-au metamorfozat; românii din zilele noastre stau comod la televizor şi urmăresc programele preferate, care oricum nu au nicio legătură cu ziua de 1 Mai. Ici şi colo, pe la câte o televiziune mai apare câte un politician speculând către publicul ce a prins şi anii marilor împliniri, pentru a-i capta atenţia într-o viitoare legislatură. Predispuşi să uite şi să ierte, românii din zilele noastre se folosesc de prilej pentru a se distra cum simt ei mai bine, fiecare în felul său, niciodată laolaltă, strânşi uniţi în jurul partidului ca odinioară.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

ÎN DIALOG CU ARTIŞTII SCRISULUI ACTUAL – VIOLETA CRAIU

Stimată d-nă Violeta Craiu, pentru început vă rog lămuriţi-ne un pic de unde această idee a pseudonimului cu care vă semnaţi creaţiile literare. E vreo inspiraţie de la iluştii înaintaşi sau doar o iniţiativă pur personală?

La început nu m-am gândit la un pseudonim dar câteva persoane dragi mi-au sugerat acest lucru. Dintr-o listă mai lună cu nume ale unor rude apropiate am ales Craiu, reprezentând numele de fată al mamei mele. Botezată la biserica cu hramul Sf. Ion, din Brăila, de Ziua Floriilor, naşa mi-a pus în apă şi un nume de floare. Aşa am devenit Violeta Craiu, cu care îmi semnez creaţiile literare.

Referindu-mă la ultima apariţie editorială, Muze sub aparenţe, ce anume a stat la baza motivaţiei divagării către poezie?

Iubesc poezia şi cred că este forma cea mai simplă de comunicare cu muzele cu misterul, dar şi cu poetul. Am publicat proză şi poezie în diferite reviste literare cum ar fi Porto Franco, Galaţi, Axis Libri Galaţi, Oglinda literară Focşani, Vitralii Rm. Sărat, Cafeneaua literară, Piteşti, Mesagerul de Satu Mare, Citadela, Satu Mare, Almanahul Bucovina Literară, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Suceava, etc.

Premiul I pentru Poezie Magda Isanos, la Festivalul Concurs de poezie şi proză scurtă Magda Isanos - Eusebiu Camilar - Udeşti judeţul Suceava, 2003 şi Premiul oraşului Beiuş pentru poezie, acordat în cadrul Concursului Naţional de Poezie Nichita Stănescu, Beiuş, judeţul Arad, 2005, m-au determinat să mă gândesc la un volum de poezie. Acest lucru s-a întâmplat destul de târziu, abia în anul 2010.

Versurile vă sunt dragi, e limpede acest lucru, mărturie stau şi creaţiile pe care le-aţi şi publicat la rubrica Atelier din publicaţia ZEIT. Ce anume vă inspiră cel mai mult?

Natura, stările sufleteşti ale semenilor mei, viaţa în general. Balta Brăilei rămâne pentru mine un mister, ceva fascinant unde trăiesc un alt destin aş putea spune. Aici mă simt departe de forfota cotidiană; descopăr un tărâm al sălciilor, al păsărilor, bărci şi oameni ai locului, într-un cuvânt, elemente de decor natural unde se poate naşte un poem sau de ce nu un roman.

Despre proza dvs. s-a scris şi se scrie în continuare. Critici de valoare vă susţin demersurile literare. Ce intenţionaţi să aduceţi nou publicului cititor de romane?

Travesăm o perioadă grea, de criză economică, când puterea de cumpărare a unei cărţi este mică. Şi manuscrisele rămân în sertare aşteptând să vină vremuri mai bune pentru a fi editate. Romanul la care lucrez de mai mult timp va aştepta până va vedea lumina tiparului... Subiectul romanului: întâmplări adevărate, tema fiind sacrificiul uman în clipele de maximă trăire a vieţii, unde sensibilitatea sufletului, bunătatea şi dragostea ies în evidenţă sfidând ura, duşmănia şi moartea. Veţi spune că aşa ceva s-a mai scris. E adevărat, dar în ce perioadă? Suntem europeni şi alţi cititori din alte ţări europene vor să cunoască mai multe despre noi.

În ce proiecte sunteţi implicată în acest moment şi ce iniţiative sugeraţi pe plan cultural?

Pregătesc lansarea volumului de poezii Muze sub aparenţe apărut la editura Libra din Bucureşti în decembrie 2010, la Muzeul de Etnologie şi Folclor din Tulcea. Poate mă veţi întreba de ce tocmai la acest muzeu?! Consider că tradiţiile noastre, ale românilor şi ale etniilor conlocuitoare nu trebuiesc uitate acum când am devenit europeni. Şi poezia îşi are rădăcinile în satul românesc de unde au plecat marii noştri poeti clasici şi contemporani. Acest gen de manifestare culturală este ceva nou pentru mine şi mă încântă. Dar oare la noi nu s-ar putea organiza aşa ceva la Casa lui Moş Anghel, de exemplu? E adevărat că tot ce se miscă într-o acţiune culturală înseamnă şi bani, dar dacă privim în trecut, în publicaţiile vremii, descoperim că sponsorii erau cei care susţineau în viaţa culturală brăileană. Şi Slavă Domnului, Brăila nu a dus lipsă de aşa ceva.

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult în activitatea dvs. literară?

Diminuarea posibilităţilor de a participa şi la alte manifestări culturale din alte localităţi unde sunt invitată, înstrăinarea confraţilor unii faţă de alţii pe plan local şi lipsa comunicării dintre noi. Îmi place să vizitez şi alte locuri, să mă inspir, dar pe timp de criză nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Dacă ar fi să adresaţi o întrebare scriitoarei Violeta Craiu, cam care ar fi aceasta?

Întrebare: Dacă nu aţi fi scris ce altceva aţi fi făcut?

Răspuns: M-aş fi implicat în acţiuni de caritate pentru copiii orfani.

Pe final, vă rog transmiteţi un mesaj cititorilor revistei noastre.

Să aibă încredere în ei înşişi, să gândească pozitiv şi să gasească soluţii pentru a-şi face viaţa mai uşoară, mai bună. Să nu uite că au o datorie morală, de a nu distruge moştenirea lăsată de generaţiile trecute şi aceea de a lăsa ceva generaţiilor viitoare.

a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

ARCA LUI PARANOIE, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010

Fiind o carte destinată celor mai sensibili devoratori de literatură persiflantă şi umoristică, am căutat în filele ei gustul teribil al pelinului dulce, planta preferată a românilor, care le-a fost hărăzită de ursitoare încă din leagăn. E ca şi cum cineva simte apropierea fiorului dulce al morţii, dar îi râde ironic în faţă, descurajând-o să-şi mai recolteze suflete din rândurile poporului iubitor de frumos şi echitate. George Tătăruş a primit la naştere delicata unealtă a scriiturii, pe care s-o folosească spre a le dărui oamenilor licărirea unei vieţi mai bune, dorinţa de a-şi cunoaşte destinul prin lectură şi diplomaţie. În peste cincizeci de crochiuri însoţite de moto-uri alese cu grijă, vizionarul scriitor îşi expune cu francheţe gândurile şi tonusul literar, încântând prin claritate şi acuitatea spiritului. Călătoria sa prin lumea amăgitoare a politicului, a istoriei, a fantasticului, a lipsurilor de tot felul, ne determină să ne întrebăm: Când şi cum se vor sfârşi necazurile celor oropsiţi, ale celor care şi-au pus speranţa în puterea de guvernare a savanţilor?

Titlul cărţii cuprinde un adevăr trist şi irevocabil: plutim în derivă către un ţărm al viselor, către o himeră flămândă, nemiloasă şi perfidă, care uimeşte prin capacităţile sale versatile, având ca unic scop ademenirea fiinţei umane într-un vârtej de minciună şi decădere sufletească.

Se vădeşte aceasta chiar în prima schiţă, unde autorul explică de ce a botezat cartea sa astfel. Ea reprezintă sinteza lucrării, chintesenţa ideii că timpul contemporan nouă este unul al vitregiei, al strigătului în pustiu în jungla intereselor meschine. Apoi, ca într-un veritabil salt al echilibrului, ni se înfăţişează personalitatea integrală şi complexă a lui Fănuş Neagu, pe care-l omagiază ca fiind unic în şlefuirea diamantelor literare, a metaforelor, ce ne-au fascinat ani de-a rândul, mai ales pe noi, locuitorii bălţilor dunărene, ai Câmpiei Bărăganului, atât de cuceritoare prin farmecul florilor, bâzâitul albinelor şi cântecul insistent al greierilor la lumina pală a lunii.

Şi pentru că scriitorul e îndrăgostit de vechea raia turcească, cetatea Brăilei, cu izul ei de istorie medievală, aminteşte de hrubele existente aici, acelea care formează o veritabilă reţea subterană, ce traversează bătrânul fluviu, mistere savuroase, povestite cu drag la un pahar de licoare bahică, hipnotizat parcă de ceea ce ar putea descoperi dincolo de aparenţe.

Iubirea n-a trecut nici ea neobservată şi analizată, întrucât a fost răpit de frumuseţea-i amăgitoare, de mirosul tainic de magnolie, fără putinţă de evadare, aruncându-l în antecamera morţii, ca pe un suflet îndurerat şi rănit de propriile dorinţe. Cele două mari poveşti de dragoste i-au marcat definitiv existenţa, metamorfozându-l într-un contemplator desăvârşit, creator de linişti dantelate şi energii pozitive.

Politica, cel mai aprofundat subiect, îşi dezvăluie nenumăratele ipostaze, fără nicio reţinere, dovedindu-şi cruzimea de fiară apocaliptică, asurzind cu strigătele ei mintea cetăţenilor secătuiţi de vampirismul societăţii actuale, sufocaţi de promisiuni electorale şi fermecaţi de iluzia unui trai decent. Sunt evocate scene ale trecutului comunist, presărate cu detalii cunoscute numai de scriitor, ca unul care a fost nevoit să îndure inepţiile unor aşa-zişi conducători, şefi sau şefuţi cu idei delirante, invidioşi că cineva s-a ridicat prin forţe proprii deasupra intelectului lor inexistent. Amintirea unor regimuri apuse, condamnate la revenire, suprimă imboldul de a trăi altfel, conform propriilor convingeri şi precepte. Acestea sunt ucise din faşă de către tovarăşii entuziaşti, amatori de pedepse aplicate nesupuşilor. Ineditele lozinci scandate cu vervă de către clasa muncitoare răsună straniu, dar parcă aroma lor se mai simte din când în când şi astăzi, când se vor a fi lăsate uitării: Ana Pauker şi Dej bagă spaima în burgheji! Scriitorul e convins că remarcabilul Caragiale e cât se poate de actual şi asta îl şi determină să-l citeze, întărindu-şi afirmaţiile referitoare la tot soiul de alegeri şi alergări, la propaganda ipocrită a celor aflaţi în fruntea unei ţări căzută într-un abis al neşansei. Toate întâmplările sunt relatate din perspectiva martorului ocular sub o formă comică. De pildă, schiţa Bubulii, Mogulii şi Barabulii, urmată de Hambârlai, whiski şi adio mamă, brand românesc de succes! sunt o emblemă a unui popor încătuşat şi cu botniţa la gură, condamnat la sărăcie şi chin de către guvern, parlament, Cotroceni, precum şi de alte foruri superioare poate mai puţin cunoscute, din cauza opacităţii şi a măştilor originale pe care le poartă, în funcţie de evenimentul la care participă din poziţia indiferenţei şi a lipsei de bun simţ. Cititorii constată că trăiesc într-un spaţiu carpatic, nu balcanic, convingere care li se implementase cu ceva timp în urmă, subtil, cu susţinere de fraze întortocheate, aduse din fântâna unei istorii prelucrate în interesul puterii.

De asemenea, unii dintre semenii lor au devenit barabuli, adică turişti electorali, în schimbul unor pungi cu zahăr, orez şi-al altor alimente atât de necesare, mai ales în vremurile acestea de criză economică acută. Ei sunt plimbaţi de la un sediu la altul spre a ştampila buletinele de vot în favoarea cui trebuie să fie ales, pentru binele comunităţii, pentru a trăi bine! Doar un cetăţean turmentat rău de tot, vizibil lucid, intuind adevărul, exclamă: Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whiski datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whiski, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului. Şi-au vândut sufletul pentru câţiva arginţi, atât de utili pentru a asigura familiei pâinea de mâine doar, căci de viitorul mai îndepărtat, nici nu poate fi vorba. Iluştrii noştri înaintaşi, printre care Alecsandri, şi-au pierdut odihna veşnică privind cu ochii înlăcrimaţi cum piere o naţiune cândva renumită pentru onestitate, bărbăţie şi dreptate. Vorbe precum: Românul s-a născut poet! sau Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, aparţinând Bardului de la Mirceşti, nu mai sunt acum valabile, căci rimele nu ţin de foame, iar sentimentele nobile au îmbrăcat veşmântul cernit al disimulării, fiindcă suntem nevoiţi să jucăm teatru şi în somn. Aşadar, istoria se tot repetă, nu se mai ştie de când, dar oricum nu are importanţă, deoarece nimeni nu învaţă ceva din erorile care s-au produs şi care n-ar trebui să mai existe. Zugrăvită în tonuri sobre, enigma decembrie 1989, reînvie de fiecare dată puternică, amintindu-ne în special de sacrificaţii nevinovaţi de atunci, care nici n-au ştiut ce li se întâmplă şi de înflăcărarea ce-i cuprinsese pe toţi, fără număr şi identitate, doar pentru că aşa trebuia. Patriotismul era cuvântul de ordine, cel care i-a tulburat pe cei direct implicaţi în fenomenul inexplicabil şi uimitor, care a lăsat răni nevindecate şi a înmulţit mormintele veşniciei. Totuşi, anumite interese înalte dirijează orchestra vieţii, care s-au îmbarcat pe corabia nebunilor, neştiind că va veni timpul când aceasta se va duce în adâncuri, sub greutatea blestemelor celor mulţi, care nu mai pot suporta asuprirea neamului odată invincibil.

Schimbând registrul literar, autorul ne introduce într-un spaţiu fantasmagoric, terifiant şi seducător, odată cu povestirile despre Leonardo, vampiri, castele bântuite, reverii cu fluturi, dar şi aventura unui scoţian debarcat cu forţa pe teritoriul ţării noastre, unde a trebuit să se adapteze vieţii de aici. De ce a ales autorul personalitatea lui Leonardo Da Vinci? Poate pentru că este un colos al ştiinţei şi un visător de talie superioară, al cărui spectru se răsfrânge în chipul candid al Giocondei, nemuritoarea muză a inocenţilor. Idealurile sunt preferate şi agreate, fiind imaginea din oglindă a scriitorului, un alter ego deosebit, scăldat în lumină şi rouă.

Cartea se încheie triumfător într-un stil pur românesc, abordând numeroase şi nostime dueluri verbale, ca între amici, ce-şi adresează întrebări memorabile la un pahar de bere, discutând despre situaţia de azi a societăţii, făcând haz de necaz, doar ca să treacă timpul cu folos şi în detrimentul crizei, asemenea unui Moromete actual, cu înţelepciunea-i proverbială.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

ABEL, UNDE ESTE FRATELE TĂU?, DE LUCIAN BADEA

Volumul de proză Abel, unde e fratele tău? (Editura Magic Print, Oneşti, 2009), este scris în buna tradiţie europeană a romanului poliţist, de la Sir Arthur Coman Doyle, Raimond Chandler sau Agatha Christie... la policier-ul românesc al prozatorilor Rodica Ojog-Braşoveanu, Haralamb Zincă, George Arion, Petre Sălcudeanu, Horia Tecuceanu, Bogdan Hrib..., deşi această specie literară a genului epic, gustată de cititori de toate vârstele şi de toate preferinţele culturale, este ameninţată cu compromiterea şi chiar dispariţia de filmul poliţist, de acţiune, horror sau S.F. şi de aura de vedete de conjunctură a unor Sylvester Stallone, Jean Claude van Damme sau Arnold Schwerzenegger, Steven Seagal.

Cartea aceasta reprezintă debutul editorial al pictorului Lucian Badea, cunoscut pentru lucrările sale plastice de pe simezele numeroaselor expoziţii de grup şi personale din ţară şi din străinătate, şi ale omului de teatru Lucian Badea, autor al lucrărilor dramatice Al tău pentru septembrie, proiect repertorial al lui Gelu Puican la Teatrul radiofonic; Pasagerul pleacă în zori, selectată la un concurs de Dramaturgie originală de Teatrul Mic, condus de Dinu Săraru; Când pleci de acasă, nu lăsa niciodată lumina aprinsă; Ultimul lord, lucrare reţinută într-un proiect repertorial al actorului Mihai Balaban, de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, şi Tartaruga, scenariu dramatic.

Romanul Abel, unde e fratele tău? este un roman poliţist, numai şi dacă ar fi să ne luăm după... atenţionarea de pe prima copertă, deşi niciun editor, care se respectă, nu face o astfel de gafă tipografică, preferând prudent o trimitere pe pagina de gardă. Dacă autorul a acceptat o astfel de încadrare literară a cărţii sale, el şi-a construit romanul pe structuri bătătorite, cu toate ingredientele acestei specii literare epice, dar sigur a adăugat, mai mult inconştient decât deliberat, valenţe compoziţionale de coloratură erotică şi psihologică, conform cu starea sa sufletească în derivă şi cu abilităţile de condeier, influenţate de talentul şi vocaţia de artist plastic, familiarizat cu o cromatică naturală, calmă a unui peisaj, decât cu dinamica şi acţiunea agresivă a unui text literar pe o temă... poliţistă. Nici nu sunt greu de sesizat, sub fardul îngroşat al policier-ului, secvenţele de complicate analize psihologice, cu meditaţii şi frământări dilematice expuse de personajul principal, la persoana I singular, parcă impersonală, totuşi; cu un acut simţ al detaliilor, uneori de-o intimitate frustă, un dialog cu gândurile sale, de fapt un monolog cu reveniri obsedante pe acelaşi spaţiu mental, reveniri şi iar reveniri, ca pentru a fi sigur de logica raţionamentului nedus până la capăt. O adevărată feerie a amănuntelor, de la decor la gestică, de la timp la senzaţii, o beţie a variantelor posibile, potenţiale, convertite în monolog interogativ-retoric, fără a aştepta replica... şi când rămâne în zona policier-ului pur, evident, secvenţele psihologice există în planurile narative suprapuse, când se interferează visul cu realitatea; obsesia terifiantă pentru cele trei cadavre, din Lacul-Verde, din tren, din automobil, ca o culpabilizare mereu amânată, transferată spre nimeni şi spre nimic, o obsesie atipică. De fapt, totul se află sub semnul incertitudinii şi al posibilului ireal... omorul este ipotetic, cadavrele tot ipotetice rămân, crima nici nu există până la urmă, atmosfera este virtuală.

Există o... paranoia autoacuzatoare până la sufocare, cu intenţia inconştientă de minimalizare a consecinţelor prin exces de... responsabilitate asumată, mai mult ipocrit decât sincer şi amăgindu-şi responsabilitatea, prin introspecţii la limita patologicului, cu reveniri brutale, uneori banale, la cotidianul de circumstanţă, până la nedumerirea ridicată la rang de analiză logică.

Abel, unde e fratele tău? s-a vrut un roman poliţist, a evoluat ca un roman psihologic şi rămâne şi un roman de dragoste: Turbam. Am căutat-o de sute de ori, fără să o mai pot vedea măcar o singură dată. Parcă intrase în pământ... Dar dacă m-a părăsit? De fapt... mă părăsise (pag. 46). Respectând reţeta filmelor erotice, Lucian Badea are şi scene fierbinţi, dar sunt în nota romantică a sfârşitului de secol al XIX-lea, romantic şi desuet, ridicol şi frumos, irelevant, chiar ghicit şi protejat de lumina veiozei cu abajur: Şi i-am picurat cuvintele uşor, în ureche. O mângâiam şi şi spuneam planul ca pe o lecţie învăţată... S-a lipit de mine... (pag. 51). Povestea de dragoste se petrece pe mai multe planuri suprapuse, pe episoade retrospective, pe amintiri, pe vise incoerent povestite sau citite din zaţul din ceaşca de cafea. Revenind la tripla ipostază tematică a romanului... a existat o crimă, a fost un accident de automobil, o crimă cu premeditare sau un accident, şi-a ucis doctorul soţia, există un alibi, există probe sau sunt doar planuri suprapuse peste o halucinantă poveste de dragoste trăită nostalgic; nu sunt cumva decât probatorii într-o speţă juridică într-un recurs în anulare a ceea ce s-ar fi putut doar întâmpla?! Nici titlul cu trimiteri la justiţia divină, Abel, unde e fratele tău?, nici subtitlul de roman poliţist, nici povestea de dragoste şi nici... crimele în serie cu obsedantele cadavre nu sunt decât pretexte, modalităţi, scheme, structuri ale unei literaturi cu program pe fundamentala în Do major, pe un recitativ de proză intimistă cu descrieri ample şi introspecţii psihologice, docte pe alocuri; descrieri cu tuşe apăsate de tehnică a şevaletului, cu pete de culoare... lexicală; nuanţate stilistic, cu comparaţii şocante, pe un spectru nu cromatic-pictural ci lexical-plastic, cu o grafică sincopată, prin punctuaţie lăsată să zburde.

În ciuda titlului insinuant din zona moralei religioase, romanul Abel, unde e fratele tău? exclude orice fel de mistică a conflictului şi sugerează doar cauze sau clauze de procedură penală laică, pământeană. Pretextul biblic este mai mult unul de efort epic şi de impact... comercial, de parcă autorul ar fi uitat cu totul de unde a pornit, ce l-a făcut să-şi motiveze întâmplările pământene şi să-şi scuze dogmatic personajele, atinse de păcatul primordial al izgonirii din Rai. Lucian Badea impune eroilor cărţii sale o etică din coduri de conduită şi de comportament controlat prin educaţie, iar aceasta explică într-un fel semnificaţia din Vechiul Testament a textului şi a conduitei personajelor Cain şi Abel; reprezintă accidente ereditare, moştenite de la păcatul originar al mărului interzis şi al pedepsei divine implacabile, pe care Lucian Badea o direcţionează spre o justiţiară atitudine pământeană, mai conciliantă, mai dispusă spre o condamnare prin suspendare şi fără plata unei cauţiuni morale. În scenariul acesta, jurisdicţia moral-religioasă, mai mult bigotă decât raţională din versete biblice este înlocuită de opţiunea reparatorie şi indulgentă a justiţie umane.

Sub aspectul realizării literar-artistice, romanul Abel, unde e fratele tău? este construit pe întinse şi originale game de procedee tehnice, ingenioase şi chiar îndrăzneţe, cu nonşalante treceri de la un repertoriu sobru, controlat, uşor pedant la variaţiuni stilistice cu tentă modern-avangardistă, mai ales în planul descrierii, cu trimitere la arta plastică, la pictorul Lucian Badea. La fel procedează pictorul-poet sau poetul-pictor şi în cazul naraţiunii, pe care o lasă să se întrevadă prin vălul înşelător de aparenţe şi de insinuări provocatoare puse pe seama evenimentelor şi peste puterea de susţinere şi control a oamenilor, totul însă cu o aparentă naturaleţe nevinovată, inocentă dar direcţionată insinuant spre un cinism inconştient, frust. Lucian Badea îşi construieşte secvenţele epice pe capitole ca nişte trepte urcate gâfâind şi cu popasuri lungi pe paliere de odihnă decât pe urcuşuri cu ascensoare performante. Personajul principal, pe care scriitorul l-a investit cu prea multe prerogative narativ-raţionale, are reacţii cabotine, alunecând uneori spre naivul compromis de prea multă naturaleţe. Alteori, totul este halucinant, până şi realul este halucinant, şi gândurile, şi gesturile, şi senzaţiile, ca-ntr-o transă!, raţionamentul alunecă spre iraţional, plauzibilul devine obsesie: în buzunarul drept se simte greutatea pistolului, Calibrul 32, şase gloanţe în încărcător şi unul pe ţeavă. Am pus piedica? Am pus-o, sunt sigur. Încă de acasă. Sunt sigur pe dracu! De ce mai pot fi eu sigur! (pag. 36). Pare o literatură de suspans, căreia Lucian Badea îi adaugă complice elemente de analiză, de raţionament la rece şi ipostaze de contrast bine strunite. Are şi o tehnică a dialogului, pe care o stăpâneşte cu talent Lucian Badea, involuntar parcă, cu atât mai natural şi cu efecte de nuanţare deliberată, pe o tehnică narativă cu text scurt, sincopat, cu multe puncte de suspensie, cu propoziţii fără predicat, cu vocative, cu paranteze şi cu... rămas în aer! Apoi, abrupt, pagini întregi de descrieri lungi, lungi, lungi, cu fraze abrupte, arboricole, orchestrate plastic cu pete de culoare; terminate în coda fără divagaţii. Descrierea literară are toate valenţele peisajului dintr-un tablou, dintr-o pictură de pe Bălţile Dunării, din Deltă: Şuviţele de păr încâlcite se lipesc de pielea buhăită de apă, are culoarea galben-verzui a celor înecaţi... (pag.11).

Scriitorul Lucian Badea rămâne pictor şi când cochetează cu literatura; rămâne constant pe aceleaşi nuanţe de clarobscur şi în pânzele sale de pictor şi în metaforele lui de prozator, care nu crede decât în tehnica perspectivei, a fundalului şi a basoreliefului, ori a fantasmelor epico-romantico-alegorice. Tuşele grele, apăsate din cromatica picturii sale sunt transferate nonşalant, parcă puţin ironic, puţin persiflant, în epitete de contrast, de pete de culoare metaforice şi de anacolut epico-satiric. Lucian Badea are preferinţe pentru planurile paralele, insolite, pitoreşti, banale, extravagante, cuminţi sau incitante, dar atât de amănunţite şi de insinuante, când trece de la chelnerul adormit şi nespălat la tanti Veronique de la Paris, sau de la nostalgice plimbări pe malul Mării la şoapte de iubire sau la gesturi adulterine ori de-a dreptul criminale. Lucian Badea este imprevizibil ca narator, deoarece plusează elegant şi imprevizibil cu pagini de literatură pură şi cu savante formule de experiment epic, are când pagini de descrieri până la detalii punctuale, când dialog incitant, imperfect, sincopat, cu întreruperi, pe care le lasă cititorului; pare când pedant de atent cu fraza sa, când neglijent; când sobru, când volubil..., într-un amalgam de subtilităţi şi de formule literare la graniţa dintre arta literară şi aparent neglijenţa studiată în materie de epic provocator.

Abel, unde e fratele tău? are ca ţesătură epică... perversă, construită ca o capcană, pentru ca cititorul să nu lase cartea din mână, tipul de roman clasic în literatura de gen, cu toate condimentele suspansului, dar detaşat de modele doar prin stilul inconfundabil al autorului Lucian Badea, cunoscut pentru bonomia, zeflemeaua şi nonconformismul ridicate la rang de pecete personală: tip aparent rece, mai degrabă insinuant, persiflant şi perpetuu ironic, din nevoia de a-şi proteja sensibilitatea în exces, decât de a poza în tip... inteligent şi cu simţul umorului.

Lucian Badea este tipul reprezentativ de bonomie, de indiferenţă bine controlată şi elegant temperată, este partenerul de dialog care, solicitat să spună şi el ceva pentru înviorarea discuţiei, adaugă glacial şi imperturbabil: Raţă!, şi merge înainte, nepăsător şi cu un doar imperceptibil surâs în colţul gurii.

Eroii romanului său seamănă cu sine, cu modul său de a se mişca, de a reacţiona, de a-şi stăpâni emoţiile şi, mai ales, de a pune la punct, de a opri intervenţia stânjenitoare.

Dumitru Anghel

 

POEZIA MIRELEI CADAR – UN CLAVECIN BINE TEMPERAT :

REFUGIUL DORINŢEI, DE MIRELA CADAR[1]

La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.

O poezie senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei ... „de fineţe” („fineţe” care eclipsează... însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar chiar şi... „în reluare”.

La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil, „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de...”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj).

Nu e o poezie reflexivă, ci a nervilor epidermici - o poezie intimistă („O lumânare pe divan/Miros de tămâie”), o poezie a dorului şi jindului, a nelămuritului, oarecum calchiată (cel puţin aşa vrea să dea impresia scriitoarea) după nichitstănescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrăjită /Privind spre larg/Aştept ceva” (Voiaj), sau: „Aş zăcea aşteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinţa) şi: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepărtat” (cf. Apus) – dar fără excesul răscolitor de „căutare şi ştiinţă”, al marilor neliniştiţi cosmici. Mirela CADAR n-are apetenţe pentru voiculesciana, tragica „vraişte a grădinii”. De fapt, ordinea şi curăţenia virginală domină până şi în visare.

O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasă, uneori suflând, ca în nişte foale „bine temperate”, în pânzele călătoriei, până la incandescenţă („Destinul/Privirea/Zilele zburau în neştire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbră/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fără a obţine sau năzui la mari tumulturi, fără mari mize transcendente, fără teribile aşteptări spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifiantă, ci seamănă cu bine-măsuratele grădini versailles-eze – niciodată nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prăpastiei”, spre Sus sau spre Jos - iar „neştirea” e nu o întâmplare ontologică, ci o condiţie specific „cadariană”, o stare de continuă, de nestinsă, dar cuminte dorinţă. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantică”, „vulcanic”, „erupţia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretenţii de „tribunat” răscolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunăstări” sufleteşti, destul de bine mascate: „Eşti obsesia /Eşti omniprezentul/Eşti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultimă umbră/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”...: totul e normal, totul e sub control. Nimeni să nu se îngrijoreze. Îşi va găsi galoşii exact unde şi i-a pus. E ordine şi o linişte de apartament, cu o vază de flori insinuantă, mirosind, vag, a selenaritate de-afară...

Un panteism de salon, fără relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arşiţa trupului/Izvorul /să-şi facă /prin mine /albia” ( cf. Să simt).

Până şi expediţiile ontologico-epistemologice ale piraţilor-copii, ale piraţilor-nebuni (o nebunie absolut inofensivă, mai bine sau mai rău jucată!), puşi pe prăduială de cartier, au învăţat, din noapte... „răsăritul” atoateconsolator! Cf. Să fiu: „Să navigăm în noapte ca piraţii nebuni/Să fiu prada ta/La răsărit”.

Până şi sfinţenia este butaforică (e şi normal: viscolul şi aerul tare al piscului presupun iniţierea dură, or....nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flăcări/Ultima serenadă/Din seara sfântă” (cf. Concert), ba chiar uşor pleonastică: „Din paharul de cuminecătură/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sforţări penibile de a recupera inspiraţia, de pe unde nu există: „Un sfârşit ?/Sau un nou început?/Situaţie deprimantă./Halucinantă” (cf. Tu...); „Atmosfera feerică/Transformată/Într-o părticică de rai” (cf. Furtuna); „In beznă şi tăcere/Supravieţuirea e malefică”…(cf. Tu unde eşti?).

Sentimentul morţii „cadariste” – ajuns până la...antagonismul „lipsă de bun-simţ” - ”stimă”: „Doamna decapitează/Pe cine întâlneşte /Depăşind bariera bunului simţ/Stimata doamnă în negru...” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instrucţie perfectă” - ...cum altfel, într-o lume care evoluează spre „careul rond/cvadratura cercului” şi în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” şi egretă – ...din nou, neconcordanţă între titlu şi...”expresia verbală”...ca şi în Odiseea, Remember...ca şi în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

...Uneori, totuşi (destul de rar, din păcate), notaţii subtile şi credibile, emfaze în surdină, discreţie şi bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renunţări (sincere!) la teatralitatea vulgarizantă a existenţei: „O lumânare s-a stins/în aortă” (cf. Darul); „Prăpastia din sufletul prăpastiei/E plină de spini şi lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinăresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prăbuşeşte o pasăre/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flăcări” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasă în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Dacă e să găsim vreo „fantă” majoră, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunţă mult prea uşor la recepţionarea corectă şi integrală a semnalelor (intermitente) ale transcendenţei, preferă desenul facil şi, adeseori, lipsit de orice eficienţă afectivă, unor trăiri efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pildă, aceste „versuri”-neversuri...penibil debutante, pornite dintr-o autodistructivă patimă după ludicul artificios: „A tăcut!/Dar ei au înţeles/Fără cuvinte/Decorul e umbrit!” ... de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colţ zăcea/O umbră de privire/O fărâmă de suspin/Sau un urlet de durere/Răvăşit printre galaxii” ( cf. Decor)...?! De la suspin, până la urlet... de la colţ la galaxie...! - ...se trece cu seninul inconştient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic... - al unei plimbări printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

...Inima şi iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile şi cu... ”haosul” – ...iar flacăra inimii „rimează” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastări şi dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-mă/Colind” (cf. Haos); şi „Răsuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacăra pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheaţă).

Starea de reverie este, în genere, una de largă, irepresibilă respiraţie... - de aceea, Mihaela Cadar dă doar titlul, dar nu şi conţinutul stării, prea descătuşat-romantice, pentru ea – şi produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimării fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-şi masca, astfel, noviciatul încă nedesăvârşit: „Întâiul coşmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Răsucit cu atâta măiestrie/În prezenţa ta./Juvenil” (cf. O reverie).

Întrebările existenţiale sunt, şi ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

...Da, credem că Mirela Cadar şi-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetică Speranţa: „Evantai de plăceri” - ...personale, am adăuga noi, fără nicio urmă de maliţiozitate! În definitiv, orice om îşi decide trăirile şi riscurile unei vieţi, şi aşa, scurte... Nu e neapărat să facă, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] - Mirela Cadar, „Refugiul dorinţei”, Ed. Citadela, Satu Mare, 2011.

 

CAVALERUL NEBUNIEI

STRĂBATE LITERATURA EUROPEI

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemaivăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste - fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

La capătul petrecerii, ca luptă „cu morile de vânt”, lumea se umple de „un cântec”, spune Blaga. Dar cântecul nu pare a fi o compoziţie pe de-a-ntregul omenească, ci un atribut de origine tainică („noi suntem purtători de cântec”) şi ambivalent. Dacă lupta cu „morile de vânt” cunoaşte extazul cântecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cântec”, al cărui motiv pare a fi trecerea însăşi, în sonorităţi stinse, elegiace, făcute pentru uitare şi leac: „Câteodată prin fluier de os strămoşesc/ mă trimit în chip de cântec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).

Şi la Eminescu în poeziile sale, dar mai ales în publicistică, descoperim aceeaşi luptă cu „morile de vânt”. Această luptă o descoperim în îndoiala faţă de lume, dar mai ales de distanţarea faţă de “prezent “, dar şi implicarea în acesta.

Scriitorii europeni şi-au dorit şi îşi doresc să descopere în lume şi altceva decât „repetabila povară”, un fel de „elice” a „morilor de vânt”, ce se învârteşte inutil şi sisific, îşi doresc să descopere priveliştea unui om care călătoreşte cu gândul pentru a se cunoaşte mai întâi pe sine, apoi pe ceilalţi, şi pentru a se iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi. Acelaşi erou care învinge Meduza-suferinţă, acelaşi Perseu care se fereşte de privirea ei, intră mai apoi în rolul lui Orfeu, ia lira în mâini şi cântă atât de frumos, încât clinteşte pietrele din loc, îmblânzeşte fiarele sălbatice, aduce alinare în cugetele tuturor şi înduioşează sufletul celor mai aspri oameni.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

UN DEBUT CONVINGĂTOR CU SCLIPIRI DE AFORISME

În ultimii 20 de ani, poezia tinerilor autori s-a transformat încontinuu, trecând printr-un şir lung de „prefaceri”, căutări şi invenţii, toate acestea cu scopul de a (ne) demonstra că nu mai există îngrădire, că libertinismul a preluat locul cenzurii şi pudorii excesive. Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă reconfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o poate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. Am putea spune că unele edituri (chiar dintre cele cu renume), recent privatizate, voiau să scoată profit imediat, fără să ţină cont de degradarea morală şi perversiunea la care era supus amatorul de poezie şi frumos.

Însă unii autori s-au „trezit” la timp şi chiar au renunţat definitiv la vechile „obsesii fracturiste”. Alţii s-au adaptat la poezia urbană, mai domoală, dar cu aceleaşi elemente plictisitoare ce descriau cadrul poetic, fără să se pună accent pe ceea ce era mai important, pe sentiment, pe căutarea dincolo de ordinar şi facil. Desigur, nu putem condamna insuficienţa lirică a unor autori douămiişti care au fost „propulsaţi” şi recompensaţi pentru teribilismele lor. Este vina celor care încurajează literatura fără perspectivă, dar cu oarecare succes comercial datorat dezinhibării...

Surpriza poate apărea atunci când descoperi un autor talentat precum Gabriel Petru Băeţan, un tânăr cu potenţial vizibil care nu se sfieşte să scrie curat, explorându-şi sentimentele cele mai profunde, de dragoste şi tristeţe. Care pe alocuri are curajul nebun să stilizeze metafore cu valoare de aforisme, un act ce necesită, de cele mai multe ori, o mare experienţă de viaţă şi o conştiinţă puternică. Dar poate că aceste sclipiri sunt şi produsul unei tenacităţi lirice, un tânăr care vrea şi care crede că poate ajunge cu o treaptă mai sus decât cei din generaţia sa. Să nu ne mire dacă acest autor îşi „pierde” zilele citind masiv, fixându-şi repere valoroase, încercând să înţeleagă ce este poezia, de unde vine ea şi unde trebuie să ajungă. Şi nu vorbesc despre reperele din lumea submediocră a atelierelor virtuale, acolo unde se plafonează autorii care nu au reuşit să confirme.

Pentru o mai bună exemplificare, să ne oprim asupra câtorva aforisme deosebite ce reuşesc să ne încânte privirea şi sufletul prin ingeniozitatea şi expresivitatea lor: „când plouă amintirile pe limba lor vorbesc despre sfârşit”, „pe drumul spre Golgota întotdeauna primul pas e o femeie”, „în momente de singurătate şi de suferinţă nebună femeia e cea mai bună farmacie de vise”, „drumul tău spre mine e pod peste umanitate”, „când a zidit umanitatea Dumnezeu a început cu locul copilăriei mele”, „ridurile sunt preludiul capitulării”, „singurătatea mea temniţa cu trepte care coboară spre inexplicabil”, „sunt singur ca un gând resemnat într-o nesfârşită stare de veghe” etc.

Procesul liric nu este doar unul (auto)didactic, ci şi unul trăit şi simţit cu intensitate. Dar, pentru un ochi avizat, forma oarecum previzibilă a poemelor, mărimea lor şi ruperea versurilor (sau a ritmului) denotă încă teamă şi nesiguranţă în scris. Rămâne de văzut care va fi evoluţia literară a lui Gabriel Petru Băeţan înspre definitivarea unui stil propriu, cât mai apropiat de naturaleţea unui poet în sensul adevărat şi impetuos al cuvântului.

Volumul „Iluzii în ambalaje de carne” este un debut convingător al unui tânăr ce surprinde prin curaj şi sensibilitate. Sper că poetul nu se va opri aici şi ne va pregăti şi alte surprize ce vor merita să fie evidenţiate.

Bine ai venit în arena poeziei, Gabriel Petru Băeţan, o lume pe cât de frumoasă pe atât de dificilă, în care numai îndrăzneţii şi caracterele puternice înving!

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)

 

MELANIA CUC, VÂNĂTOARE CU ŞOIM

Într-una din zilele de sâmbătă ale lunii iulie, am făcut un popas în localitatea Teaca din apropiere de Bistriţa pentru a participa la o aniversare: om al locului, scriitorul Francisc Păcurariu ar fi împlinit acum nouăzeci de ani. Printre participanţi, o parte din redactorii revistei Mişcarea literară de la Bistriţa şi conducerea editurii Dacia, respectiv directorul Ion Vădan, care a lansat aici, în premieră, programul ei de viitor: seria editorială Scriitorii la ei acasă. La el acasă a fost şi Francisc Păcurariu, cu o nouă reeditare a romanului Labirintul, cel care reconstituie cu mult dramatism zilele întunecate ale Dictatului de a Viena, dar şi cartea Melania Cuc, scriitoare şi ziaristă, pictoriţă, poetă, eseistă şi romancieră, cu o activitate scriitoricească dintre cele mai bogate. Micuţă de statură, cu un zâmbet cald şi ataşant, Melania Cuc e o zvârlugă de femeie care nu stă locului o clipă, dăruindu-se cu ardoare şi vieţii spirituale a românilor din zonă, participând la expoziţii, şezători literare, lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, tabere de creaţie etc. Experienţa sa de participantă la tabăra de pictură de la Lăpuşna, din zona Munţilor Gurghiului, este transpusă scriptic într-un caiet de notaţii, intitulat Jurnalul de la Lăpuşna (Ed. Nico, 2010), ilustrând modul ei de a vedea lumea, de a participa la viaţa micului grup de acolo şi, în fond, de a rămâne în priză, conectată la scrisul zilnic, exersându-şi simţul de observaţie şi cel de imaginaţie. Sunt pagini de participare febrilă la viaţa taberei, pagini care schiţează siluete, adânceşte linii de portret şi trăieşte la modul direct întâmplările zilei.

Pentru întâlnirea de la Teaca, Ion Vădan i-a scos Melaniei Cuc, la editura Dacia, o carte nouă, intitulată, Vânătoare cu şoim, subintiulată tablete şotron, - un mod de a surprinde scurte şi rapide flaschuri din orizontul ei de observaţie, pe care le consemnează, precum schiţele unui nou tablou, din tuşe nervoase şi grăbite. Tehnica de lucru ne trimite în zona de întretăiere dintre poemul în proză, eseu, aforistică şi tabletă, adică un gen hibrid, experimentat şi anterior de autoare, în cartea Fără nume, tablete-şotron, Târgu Mureş, 2006. Toate la un loc şi niciunul ca atare. E de fapt un melanj de improvizaţii, imagini, meditaţii, cusute în haina brodată a poetului, care travesteşte totul în joc reflexiv de proiecţii de umbre chinezeşti. Vânătoare cu şoim e cartea unor exerciţii de inteligenţă, a unor salturi în timp, dar şi a ieşirii din timp în zona dominată de atotputernica poezie. Ca să ţii trează şi prizonieră atenţia cititorului e nevoie de multă varietate, mobilitate, inteligenţă proiectivă. Evenimenţialul e doar un punct de plecare, un dat motivaţional, fiind când abolit, când absorbit, spre a lăsa drum liber doar metaforei: Vieţuiesc precum moneda înnodată în colţul batistei cu care bunica îşi ştergea fruntea mai înainte de-a îngenunchea la strană. /Albastre sunt cearcănele genunchiului meu şi este luni, apoi... marţi, miercuri, tot zile imposibil de trecut în pomelnicul pe care îl repet pe bandă magnetică./ În rochie prelungă de seară umblă boala incurabilă, ca un neguţător de sclave albe… (…)/ Secolul despre care scriu ziarele nici nu există decât aşa, ca un pandantiv ruginit printre faldurile şi păienjenişul dintr-un muzeu părăsit.

Puterea de seducţie a unei astfel de proze stă în gama largă de asociaţii multicolore desfăşurate, la fel ca un caleidoscop arătat la bâlci sau ca un joc de artificii şi focuri bengale, proiectate pe o zarişte albastră, fără sfârşit. Cadenţate sau nu, ele cad în rafale ca ploile nedomolite de aprilie, vădind capacitatea autoarei de a se multiplica la infinit, fără să obosească şi fără să se repete, aşa cum îi place să se portretizeze singură într-o mulţime de ipostaze: Bucuria mea este ca efectul de seră. In jurul ei balenele nu mai sunt ceea ce au fost şi apa se schimbă-n formulă din oră în oră, ca o gardă la platul Buckingham; Eu merg mai departe, imaginar şi fără pericol prin mucavaua cu flori de mătase şi franjurii care se prind de gâtul meu slab ca disperatul de creanga unui castan fragil, comestibil; Sunt o spadă fără podoabe, fără veşminte de purpură, doar un lut în care apa dulce şi sufletul cresc ca în oul pajurei două aripi.

În această forţă de a rămâne mereu proaspătă şi mereu nouă stă puterea de artistă a Melaniei Cuc.

Mircea Popa


 

SPIRITUALITATE

ETERNA IUBIRE

În vremurile acestea nu tocmai rezonabile, a vorbi despre sentimente înălţătoare şi profunde este un act de curaj. De pildă, iubirea, despre care se spune că nu poate fi egalată de nicio valoare. Desigur, există mai multe categorii de iubire: divină, parentală, frăţească, platonică, erotică. Le-am aşezat intenţionat astfel, deoarece consider că în această ordine ar trebui urmate. Fiecare dintre noi am parcurs, poate, toate aceste etape, alegând cu precădere una dintre ele, spre a ne fi călăuză pe drumul spre veşnicie. Judecând după importanţa lor şi având în vedere scopul vieţii, depinde doar de om ce anume vrea să devină şi cărei iubiri i se va dedica. Ideal ar fi să le împletim pe toate într-o cunună a perfecţiunii şi s-o purtăm ca pe un dar al vieţii şi un scop în sine, dar, de cele mai multe ori, nu este posibil. Împrejurările ne determină să acordăm mai multă atenţie unora în defavoarea celorlalte, uitând că ceea ce contează cu adevărat este numai sufletul. La urma urmei, ceea ce ne caracterizează sunt faptele pe care le realizăm şi pe care le lăsăm memoriei viitoare, ca o moştenire spirituală a trecerii fulgerătoare pe pământ. De aceea, cred că oamenii care şi-au închinat existenţa divinităţii şi semenilor lor sunt cei mai împliniţi şi n-au trăit degeaba în acest spaţiu efemer. Şi-au îndeplinit remarcabil misiunea şi acum au rămas un nume celebru pe buzele celor prezenţi. Unii dinte ei au fost atât de siguri că s-au născut doar pentru a-şi jertfi viaţa sub forma renunţării la tot ce e firesc, încât, deşi nu sunt cunoscuţi de noi, sunt iubiţi de Dumnezeu.

Dintre iubirile enumerate, cea mai supusă degradării este cea erotică. Dacă e de neimaginat să nu-l simţim pe Dumnezeu în viaţa noastră, să nu ne iubim părinţii, care şi-au dedicat viaţa copiilor lor, să nu ne iubim fraţii, căci sângele apă nu se face, ei bine, cea mai de jos categorie a iubirii, cea erotică, se poate stinge tot atât de uşor cum a şi venit. Aceasta este atât de nestatornică, încât nu prezintă nicio siguranţă. E precum un val ce răsare din adâncuri, dar se topeşte la mal, ca şi cum n-ar fi fost nicicând. Şi totuşi, o astfel de iubire a zidit imperii şi le-a năruit, a născut naţiuni, care se războiesc din nimic, aduce pe lume prunci, care nu devin doar sfinţi, ci şi monştri. Ea este moneda cu două feţe, sabia cu două tăişuri, cuvântul care edifică şi ucide.

Aşadar, lumea se ridică din iubire către un loc unde vremelnicia nu există, dar primează gândul curat şi inima purificată de sămânţa răului. Iubirea spală păcatele, iartă greşelile, consolidează relaţiile şi oferă speranţa că, într-o zi, nu vom mai simţi nimic altceva, decât iubire, dar într-un plan total diferit de acesta în care ne aflăm. Acum ni-l putem doar imagina şi timpul zboară mai uşor, presărând asupră-ne firicele de bucurie, flori surâzânde ale reveriei, acorduri tăcute şi abisale.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

STANDARDE PENTRU E-LEARNING

La începutul apariţiei mediilor virtuale de învăţare, producătorii acestora îşi organizau conţinutul cursurilor în modalităţi specifice, utilizând formate de împachetare proprii. Din acest motiv, transferul cursurilor între diverse sisteme era practic imposibil. De asemenea, procedura de transfer către student prin intermediul protocoalelor existente (e.g., HTTP) era foarte greoaie.

Importanţa standardelor

Pentru a înlătura neajunsurile amintite mai sus, s-au pus la punct o serie de standarde pentru crearea şi administrarea conţinutului învăţării (i.e., standarde pentru e-Learning), toate având drept caracteristică fundamentală interoperabilitatea. Aceasta înseamnă că un modul de învăţare inclus într-un sistem poate fi uşor transferat şi utilizat în alte sisteme.

Dintre beneficiile utilizării unui sistem pentru predare şi învăţare creat pe baza standardelor, pot fi amintite:

· furnizează un feedback imediat, astfel încât educatorii şi studenţii pot acţiona imediat în sensul eliminării deficienţelor şi creşterii eficienţei învăţării;

· oferă acces la rapoarte care permit o mai bună măsurare a rezultatelor învăţării;

· asigură suport pentru un număr mare de tipuri de instrumente pentru crearea conţinutului învăţării;

· determină reducerea costurilor necesare pentru implementarea învăţării online;

· oferă posibilitatea includerii unui număr mare de materiale de învăţare care să se constituie sub forma unei biblioteci digitale.

În procesul de elaborare a standardelor pentru e-Learning, există o serie de aspecte discutate pe larg, referitoare la[1]:

· rolul profesioniştilor educaţiei în raport cu preocupările şi interesele dezvoltatorilor de software pentru acest domeniu;

· modul în care abordarea şi utilizarea pedagogică pot fi reprezentate într-un standard tehnic;

· ce trebuie inclus în standarde (pe de o parte, pentru a fi utile, trebuie să includă specificaţii cuprinzătoare; pe de altă parte, cu cât specificaţiile sunt mai mai detaliate, este necesar un efort mai mare pentru a le respecta).

Elaborarea standardelor

Procesul creării standardelor pentru e-Learning este iterativ, fiind compus din următoarele patru etape[2]:

1. cercetare şi dezvoltare – se caută identificarea unor soluţii posibile la probleme apărute în activitate, având ca promotori universităţi, companii şi consorţii;

2. dezvoltarea specificaţiilor – atunci când se propune o soluţie, se dezvoltă un proces de documentare şi specificaţii scrise, care pot fi implementate şi codificate. Aceste operaţii sunt realizate în mod obişnuit de un grup de lucru, un consorţiu, o organizaţie sau prin colaborare între instituţii (e.g., ARIADNE, AICC, IMS);

3. testare şi dezvoltare – testarea specificaţiilor pe sisteme pilot şi determinarea schimbărilor pe baza reacţiilor utilizatorilor (e.g., ALIC, ADL);

4. acreditare şi recunoaştere internaţională – specificaţiile testate sunt luate în evidenţa unui organism acreditat de standardizare unde sunt reanalizate şi transformate în standarde globale. Urmează un proces deschis, bazat pe consens, rezultând un proiect de standard supus votului. Aprobarea lui înseamnă certificare oficială primită din partea organizaţiilor internaţionale acreditate (e.g., IEEE Learning Technology Standards Committee, ISO/IEC).

Clasificarea standardelor

Standardele educaţionale pentru e-Learning pot fi grupate în următoarele categorii[3]:

· standarde pentru metadate – au ca scop etichetarea într-o modalitate consistentă a conţinutului educaţional şi a cataloagelor, care să permită indexarea, stocarea, descoperirea (căutarea) şi regăsirea lor, folosind multiple instrumente şi diverse depozite. Pentru crearea acestor standarde sunt folosite câteva standarde dintre care pot fi amintite IEEE LOM (Learning Object Metadata) şi Dublin Core Metadata;

· standarde pentru împachetarea datelor – au ca scop definirea unor formate care să permită transferul conţinutului educaţional de la un sistem la altul. Dintre aceste standarde pot fi menţionate: IMS Content Packaging, IMS Simple Sequencing şi ADL SCORM (proiect bazat pe specificaţiile AICC);

· standarde pentru descrierea profilul cursantului – au ca scop utilizarea informaţiilor personale ale cursantului/studentului (e.g., date personale, planuri de învăţare, istoricul învăţării, cerinţe de accesibilitate, certificate şi diplome, evaluări) în vederea furnizării conţinutului educaţional optim din punct de vedere didactic. Cel mai important efort în direcţia standardizării informaţiilor referitoare la profilul utilizatorului este reprezentat de specificaţiile IMS LIP (Learner Information Package);

· standarde pentru înregistrarea cursantului – au ca scop definirea unei modalităţi unitare de înregistrare a cursanţi/studenţi, care să faciliteze atât interacţiunea dintre aceştia şi materialele educaţionale cât şi lansarea conţinutului. Cele mai cunoscute iniţiative sunt IMS Enterprise Specification şi School Interoperability Framework;

· standarde pentru comunicare – odată ce conţinutul este lansat, este necesar să se comunice cursantului/studentului informaţii despre acesta. Cel mai important standard este ADL SCORM.

În cadrul IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers) activează comitetul LTSC (Learning Technology Standards Committee) care are ca obiect de activitate dezvoltarea standardelor tehnice internaţionale specifice e-Learning-ului, acestea având ca scop facilitarea dezvoltării, întreţinerii şi interoperabilităţii sistemelor de instruire şi a materialelor educaţionale (http://www.ieeeltsc.org:8080/Plone).

Dintre mediile de gestiune a instruirii şi conţinutului educaţional multimedia produse în România, se remarcă AeL (Advanced eLearning). Acesta este utilizat pe scară largă în învăţământul preuniversitar şi integrează majoritatea standardelor pentru e-Learning amintite în articolul de faţă, fiind implementat în peste 13.000 de şcoli şi licee din ţară.

Traian Anghel

[1] Bogdan Ghimilic-Micu et al., e-Learning Standards, Revista Informatică Economică, nr. 4 (36)/2005.

[2] Cristina Niculescu, Studiu asupra tehnologiei, metodologiei şi standardizării în domeniul instruirii asistate de calculator, Buletinul Tehnologie şi Educaţie, nr. 1, 2002.

[3] Xiaofei Liu, Abdulmotaleb El Saddik şi Nicolas D. Georganas, An implementable architecture of an e-learning system (http://www.site.uottawa.ca/~elsaddik/abedweb/ publications/architecture.pdf).


 

REPERE...

UN SECOL DE LA SCRIEREA ROMANULUI - DRAMĂ JEAN BAROIS, DE ROGER MARTIN DU GARD

Apărut pentru prima oară la noi în 1966, în traducerea Iuliei Soare, romanul dramă şi de idei ”Jean Barois“ de Roger Martin du Gard este o combinaţie sui-generis între dramă şi roman. Autorul a început să-l scrie în Berry, la o proprietate a părinţilor săi din La Verger d`Augy, lucrând la el trei ani, dar aducând fapte, idei, extrase din presa timpului mai bine de zece ani.

La aproape o jumătate de an după ce începuse romanul ”Jean Barois“ îi scrie lui J.R.Bloch Lucrez la o bucată mare, mare. Mai am încă treabă pentru multe luni. Un subiect foarte frumos, materie frumoasă. Dar e aşa de greu să nu-l strici! Conflictul între ereditatea mai mult sau mai puţin mistică a generaţiei noastre şi educaţia pozitivă, foarte încărcată de ştiinţă contemporană, de biologie. Vezi ce bloc enorm am de ridicat! Scrisoarea este datată 2 noiembrie 1910.

Conflictul din acest roman, dincolo de câteva scăderi, este perfect plauzibil în cazul personajului principal, deoarece punctual culminant ideatic ce există între religie şi ştiinţă, inclusiv datele despre Afacerea Dreyfus au paternitatea obiectivă a unui “nerv tragic“. În acest context Albert Camus scria că romanul “Jean Barois“ de Roger Martin du Gard rupe cu toate tradiţiile genului şi nimic nu-i poate fi comparat, în literatura care va urma. Autorul său pare să fi căutat în mod sistematic mijloacele cele mai puţin romaneşti. Cartea se compune din dialoguri (însoţite de scurte indicaţii de punere în scenă) şi din documente înfăţişate - pentru unii - în stare brută. Şi cu toate acestea, interesul nu slăbeşte niciodată şi cartea se citeşte dintr-o răsuflare. Aceasta provine poate din faptul că subiectul însuşi se împacă foarte binecu o stare tehnică (Vol. I, pag.XV). Şi critical Andre` Daspre în Sur le realisme de Jean Barois, publicat în revista Europe, nr.412/1963, pag.46, are aceeaşi convingere despre această construcţie armonioasă, echilibrată şi cu dialoguri scurte. Eroul Jean Barois trăieşte drama existenţei intelectualului de la finele veacului XIX şi începutul celui de-al XX-lea.

Romanul are doi poli uniţi de un fir roşu, pe care îl numim axă, primul este efortul de descătuşare a eroului din chingile dogmelor religioase şi al doilea pol este ataşarea sa la o încercare colectivă de a rupe “cătuşele“ justiţiei. Scris în stil impresionist ce simplifică legăturile între scene şi tablouri face ca acesta să îndemne la o colaborare din partea celui ce citeşte-vizionează romanul.

Între “Familia Thibault“ şi romanul de care facem vorbire există o interferenţă şi continuitate, fiindcă “Jean Barois“ este cheia care deschide uşa înţelegerii frumuseţii boltei romanului Les Thibault.

Autorul acestor romane a trăit între 1881 şi 1958, evitând toată viaţa de a fi o prezenţă publică, făcând apologia izolării complete a omului de creatorul de artă.

“Jean Barois“ a fost tipărit în timpul verii anului 1913 în Belgia şi a apărut pe piaţă în noiembrie, la trei ani de la începerea scrieri lui. Era anul când producţia literară aducea în vitrinele librăriilor Du cote` de chez Swann a lui Marcel Proust, Alcools de G. Apollinaire, Le grand Meaulnes a lui Blain Fournier, Barnabooth al lui Valery şi multe altele.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

TRANDAFIRII EXCEPŢIONALELOR AMINTIRI

A trăi în două lumi, a te rosti în două limbi şi a sluji două literaturi, înseamnă a trăi două vieţi într-una singură.

Gorki din Balcani, vagabondul de geniu şi multe alte etichete paradoxale, atrăgătoare pentru public, l-au urmărit în timpul vieţii, dar şi după moarte pe scriitorul Panait Istrati.

Într-un oraş, pe atunci patriarhal, de la malul Dunării, Brăila, vedea lumina zilei în data de 23 august 1884, copilul unei muncitoare cu ziua şi a unui comerciant grec; umbrele lor părinteşti le va evoca cu nostalgie în amintirile sale, scriitorul de mai târziu.

Deşi, în Brăila şi-a petrecut numai copilăria şi adolescenţa marcate de lipsuri materiale, după plecarea sa în lume, imaginile locurilor şi oamenilor cunoscuţi în acei ani, îi urmăresc amintirile, îi umplu visele.

Amprenta brăileană pe care o poartă cu sine, avea să o întoarcă scriitorul în povestirile sale, cu atâta veridicitate, încât şi în zilele noastre, oriunde te afli în România şi spui că eşti brăilean, ţi se răspunde cam aşa: - Ah! Da! Eşti dintre cei care l-au cunoscut pe Codin! Ori: - Cât de frumoasă era Chira-Chiralina? Sau şi mai rău: - Mai sunt cuţitari prin Brăiliţa?

Ce-i drept, la ultima întrebare nu ştii ce replică inteligentă să dai pe loc, dar faptul că gândurile marelui scriitor au pătruns în folclorul naţional, îţi furnizează o oarecare consolare.

Jurnalistul şi activistul social, Panait Istrati este mai puţin cunoscut. Imaginea băiatului de prăvălie care a fost şi a meseriaşului ce practica mai multe meserii deodată, de nevoie, desigur, au pălit în faţa marilor lui scrieri, Povestirile lui Adrian Zografi, Chira-Chiralina, Moş Anghel, Ciulinii Bărăganului etc.

Iar ele s-au retras într-un con de umbră nemeritat, dar impus de ecranizările valoroase făcute pe baza operelor sale:

Ciulinii Bărăganului şi Codin, ambele co-producţii româno-franceze.

Filmul are impactul cel mare la public şi acolo unde cărţile sale nu au pătruns, au ajuns filmele sale despre eroi pasionaţi şi sinceri şi despre peisajele mirifice ale Dunării şi Bălţilor descrise de el.

Actualitatea lui Panait Istrati mi se pare însă surprinzătoare şi emblematică; ea dovedeşte un spirit viu şi de o cursă lungă a adevărului trăit şi împărtăşit.

Capitalism! ... Bani!... Omenire egoistă de azi! Te blestem cu toată puterea fiinţei mele. Blestem, în acelaşi timp, şi felul meu nenorocit de a fi. În loc să îmi călăuzească impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptei sociale, făcând din mine un om bătăios, un ziarist de temut, un orator care să răscolească mulţimile, un militant, un mânuitor al acelui târnacop înfricoşător care izbeşte neîncetat la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea, - m-a îndreptat pe calea sterilă a gânditorului care întârzie în faţa tuturor metehnelor omeneşti, judecându-le când ca un miop sau ca un vizionar şi care îşi iroseşte energia în speculaţii sentimentale, prosteşti, în visări jalnice, într-o vreme când trebuie să scrâşneşti din dinţi şi să loveşti pentru a dărâma.

Este o confesiune din anul 1917, parcă desprinsă dintr-un ziar de astăzi şi care confirmă zicala: Cine uită istoria, riscă să o repete!

Împătimitul de literatură şi frumos artistic, Panait Istrati, a fost unul dintre puţinii autodidacţi care şi-au văzut visurile cu ochii. Luptele sale cu existenţa au fost şi cele cotidiene, generate de lipsuri materiale, dar şi cele legate de o sănătate şubredă, de tuberculoza pe care trebuia să o învingă pentru a se putea dedica scrisului, dar şi lecturilor din literatura franceză şi universală.

Hamalul de port, cum l-a denumit dascălul naţiunii, Nicolae Iorga, care nu i-a realizat înălţimea spiritului, a parcurs în nopţi înfrigurate, în camere insalubre în care se adăpostea cu chirie, adevărate cursuri de limbă franceză şi de estetica prozei moderne. Spiritul său, gustul său literar înnăscut, l-au călăuzit fără greş spre coala albă de hârtie pe care avea să îşi aştearnă imaginile şi mărturisirile sale, care, dat fiind înălţimea lor, i-au aşezat numele în două literaturi; franceză şi română.

Sinceritatea sa este cuceritoare şi atunci când vorbeşte despre întâmplări cu prieteni ca Mihai Kazanski sau ca scriitorul grec Nikos Kazanţakis, dar şi despre crezul său artistic:

Fără a fi îndrumat şi condus numai din instinct, am iubit mereu Frumosul fără pereche, frumosul tuturor timpurilor şi al tuturor geniilor. Arta nu înseamnă viaţa. Arta este cea ce creează viaţa. Arta, arta adevărată, pricinuieşte chiar moartea, nimiceşte totul pentru a crea imposibilul! Sunt hotărât să îmi risipesc viaţa, ca şi până acum; să mor aplecat zadarnic asupra acestei foi de hârtie, susţinând fără încetare că Arta este mai puternică decât viaţa, mai scumpă decât nişte copii frumoşi, decât o femeie care te-ar iubi fără rezervă. Arta este mai puternică chiar decât însăşi măreţia naturii, care-şi pierde strălucirea pentru ochii ce nu preţuiesc arta.

Fără Artă, omenirea nu ar putea exista, neputând respira. Ca să existe, ca să respire, ea are nevoie de Artă, adică de suferinţă. Şi suferinţa nu este la îndemâna oricui!

O confesiune demnă să fie inclusă în orice tratat de estetica creaţiei artistice. Experienţele autorului sunt profunde, sunt ale unui artist pasionat al cuvântului.

Aşa s-a nemurit Panait Istrati pe sine, pe eroii săi, fie ei haiduci sau ţărani din Bărăgan dar şi Brăila natală; prin suferinţă. O suferinţă a scrisului, o frământare obsesivă a creatorului de literatură. Această frământare, îndoielile de zi cu zi, eforturile din nopţi nedormite,sunt prezente în orice martor al timpului său. Panait Istrati a trăit aceste stări de suflet şi s-a sacrificat conştient şi benevol pentru a depune mărturie viitorului, şi-a dedicat cei mai puternici ani frumosului literar, biruinţei artei în conştiinţa lumii.

Desigur, actul artistic încheiat este însoţit de o mare bucurie. De un sentiment al împlinirii şi de linişte interioară, care ţine până când în orizontul sufletului mijesc razele unui alt subiect, al unui alt act artistic.

Trebuie să ni-l închipuim pe Panait Istrati ca pe un om fericit. Un erou mitologic, un Sisif care a izbutit să-şi urce stânca pe muntele ce i-a fost hărăzit şi care nu s-a mai rostogolit niciodată la vale.

Creaţia literară împlinită este însoţită de astfel de bucurii.

(va urma)

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT

- fragment din viitorul roman bilingv cu acelaşi nume -

In der naheliegenden Kunstgalerie begannen die Diebstähle. Von Bewaffneten geschützt krochen sich graue Schatten ein und aus. Unter dem Schutz der Nacht verschwanden einige Unbekannten mit Kunstwerken vom Weltruf, unantastbar bis dahin. Alle wurden von der Nachtfieber eingesogen, beeilt ihre künftigen Vermögen schon ab jenen Augenblicke zu gründen; oder nahmen die Wege der Fremde in einigen Stunden, denn die Grenzen des Landes waren frei.

Gewimmel und Getöse schwebte über die Straßen, belebt waren auch die Dächer. Man bummelte unter dem Scheinwerferlicht auf die Gebäude der Partei und des Staates, wie auf Boulevards. Sogar die Gossen und die Abwasserkanäle galten plötzlich als Geheimwege.

Der neuen ausgeströmten Macht gemäß wählten die Terroristen diese schmutzigen und finsteren Bahnen ihre Einsätze fortzusetzen. Die Antiterrorkräfte kamen nicht in Frage... Niemand wußte, wo diese weilten. Alle diese Angriffe oder Scheinangriffe waren betäubend... Die Gespenster der Katakomben bewegten sich frei und ungestört unter die Stadt, hieß es in den aufregenden Lügen des Fernsehstudios; als ob über die Nacht eine neue Stadt unter die Stadt entdeckt wurde.

Die heisere Stimme des bekannten Schauspielers bat immer umher nach Ruhe. Niemand hörte zu, niemand hörte ihm zu, niemand wusste etwas Gewisses. Ährenwellen in unersättlicher Bewegung.Heisere Stimmen wollten alles abfallend, alles niederfallend sehen. Ein Hassgeröll breitete sich über den überfüllten Platz:

„ Weg mit dem Kommunismus! Nie wieder Kommunismus!“

Die Augen glotzten sich empört, die Kehlen waren heiser. Nur dazu ist ein armer Mensch im Stande, ein einfacher Mensch, ein ehrlicher Mensch. Seine Not zu heulen und seine Fäuste ballen. Der Mensch worauf die Politiker von einst und von heute Proben machen. Der Menschen aller Menschen , das Wesen von überall, auf dessen Blut und Hunger die Politiker ihre Missverständnisse und ihren Schwachsinn ausgeübt haben. Vor meinen Augen stand ein tausendmal multipliziertes zweibeiniges Tier... Ohne Schuld und ohne Kraft; von den Politikern vertierter Mensch.

Plötzlich fiel dem Schauspieler eine neue Idee ein. Er befiel einige Panzer in der Nähe. Er hielt streng ein Mikrofon, also,er hatte die Macht. Die Panzerleute gehorchten ihm. Er war bekannt und selbstverständlich vom guten Willen angenommen. Auf seinem Befehl begannen sie zu schießen. Zuerst gegen den Himmel, dann gegen das Athenäum. Auf dem Dach ahnte der Schauspieler, haben die Terroristen ihre Neste gebaut. Diese könnten die Grenadiere ausrotten. Unter starkem Feuer und Sprenggeheul zerbrach die große Kuppel des Gebäudes, die Giebel zerfetzte sich unter Feuergarben, Flammen loderten ringsum auf; wie in der Hölle, wenn so etwas es gäbe! Aber von Terroristen keine Spur! Verdammte Ratten! Verdammt in aller Ewigkeit diese Ratten... oder diese Idee war eine schlampige Lüge?

Der Schwindel der Kämpfer und der Menschenmasse kannte keine Grenze. Ganz in der Nähe, gegenüber dem Zentralsitz der gejagten Parteiführung, lag das Drachennest der Terroristen, ein unter vielen.

„Los damit! Zugrunde! Ausrotten!“ schrie der Schauspieler.

Man schoss von allen Richtungen. Die Soldaten verschwendeten unzählige Patronen.Manche schossen sogar vor Angst.

Unter einer so starken Feuereifer begann das gegenüberliegende Gebäude, das der Leibwächter des Oberbefehlshabers, aufzulodern. Dicht daneben lag die zweit- wertvollste Bibliothek des Landes. Das Feuer breitete sich aus, dehnte sich von unten nach oben und von oben nach unten und bis zum Morgengrauen war die unschätzbare Bibliothek nur Schutt und Asche. Fünfhunderttausend Bände sind in einer verdammten Nacht aus der Kultur verschwunden.

Das ägyptische Komplex der Stadt Alexandria tauchte wieder nach Jahrtausenden irgendwo in der Welt wieder auf. Diesmal trägt aber der Brandstifter keinen Namen. Es war eine kollektiv gewünschte Brandlegung, denn die Jagd nach den verdammten Terroristen konnte keine Grenze.

Nacht war es und kalt. Angst und Bestürzung bliesen einen schneidigen Wind über den großen Platz. Der Feind war schattenförmig, schlangenartig, überall und unbekannt, reine Gespenster.

Eine durch das Fernsehen gestrahlte riesige Lüge kam damals nicht in Frage.

Die Soldaten kämpften hartnäckig. Ihre Patronen knallten, die Gewähre ratterten, der Himmel wurde in tausenden Stellen durchlöchert. Wäre er eine wahre Kuppel gewesen, wäre er schon auf die Zerstörer niedergefallen.

Vielleicht erbarmt sich ein Terrorist und tritt ans Licht, wenn er so viel Blitz und Donner sieht und hört. Noch ein Angriff gegen den Morgengrauen aus allen Schießröhren und er geht aus seiner Mausloch aus und schreit:

„-Sie suchen mich! Nicht schießen! Ich habe gegen meinem Volke gehandelt. Ich bitte um Verzeihung! Nicht schießen!“

Noch ein Andrang bis zur letzten Patrone. Gegen unsichtbare Feinde zu kämpfen ist komisch und lächerlich. Doch das vermeintliche Gaunernest brennt, die unschuldige Bibliothek brennt, das Athenäum in der Nähe brennt...

Ein Fluch gegen der Wenigkeit der Menschen, ein Schimpf gegen der alten und neuen Politiker. Aber, es war eine Revolution ausgebrochen und alle Narrheiten werden gestattet. Eine sichere Chance, um niemand für nichts verantwortlich zu sein. Die Freude der Zerstörung geht auf das Konto der Revolution, Es ist genau wie im Krieg, aber niemand muss Angst haben, alle Schulden gehen zurück in die Geschichte... und die Nacht zittert über der Stadt und brennt lichterloh.

“Was so ein kleiner Mond alles vermag. Das sind Tage, wo alles um ein licht ist, leicht, kaum angegeben,in der hellen Luft und doch deutlich. Das Nächste schon hat Töne der Ferne, ist weggenommen und nur gezeigt, nicht hergereicht und was Beziehung zur Weite hat; der Fluss, die Brücken, die langen Straßen und die Pläne die sich verschwenden, das hat diese Weite eingenommen hinter sich, ist auf sie gemacht wie auf Seide.“*

Es ist mir eingefallen, nur so aus der Ironie des Schiksals.Es sind gewisse Momente der Spannung, wenn aus der Gedächtnis ans Licht ganze Sätze kommen. In der Regel, Verse. Diesmal war es ein Streif aus dem Roman meinem lieben Dichter R.M. Rilke. Zu Hause hatte ich auf dem Tisch eine noch nicht beendete Dissertation über seinen Roman Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge. Und meine Gedanken waren fast voll von seinen vertraulichen Worten und Bildern.

An jenen Tagen, gegen Mittag, hat es ein wenig geschneit. Die Luft war trüb, erstarrte Wolken hingen über die Stadt, die Gebäude widerspiegelten sich in die aschgrauen Gesichter der Vorbeieilenden.

Bevor der Aufstand ausbrach, las ich meinem Dichter und schrieb etwas über seine Sicht auf der verwelkende Natur und auf die unvermeidbare Bahn zum Tod. Ich tauchte in seine klare Bilder ein, ohne zu ahnen, was für Verbrechen biedere Menschen mit politischem Instinkt vorbereiten. Plötzlich krachten die Straßen, Lärm und Durcheinander jagten das Gleichgewicht der Gemüter weg. Leider, einen Dichter kann man während der Straßenkämpfe und betäubende Propaganda durchs Fernsehen nicht lesen. Die Blüten der Dichtung, ihren inneren Rhythmus zu fühlen, dafür braucht man Frieden. Jeder Mensch hat ein Recht auf Frieden, Selbstlosigkeit und seinen Dichter.

Es waren Schulferien, eine Zeitspanne wenn auch die Professoren sich freuen; die Winterferien. Diesmal waren sie unvorstellbar und unverständlich, denn änderte sich die Regime und das erfolgt nur einmal im Leben einer Generation. Daraus ergibt sich keine Einschätzung und keine Ehrfurcht für die Tradition, weder für die volkstümliche, noch für die politische. Nichts Dauerndes und Schöpferisches kommt aus diesen häufig wiederholten Umwälzungen für ein Volk. Es waren doch Winterferien und Weihnachten; Tage der Hoffnung, der Freude, der in Erfüllung gehenden Wünsche, Tage und Nächte der Liebe!... So hätte es sein müssen! Jawohl! Aber nicht jetzt, aber nicht hier! Die Bahnbrecher machten allen einen Strich durch die Rechnung und ein ganzes Volk braucht nur zu weilen und zu erwarten – Tage, Monate, sogar Jahre - bis eine andere, biedere, gequälte Sozialordnung für die Gaffer aufgestellt wird.

Seit zwei Tagen aß ich nichts und trank nichts. Im Krankenhaus kümmerte niemand um mich. Ich lag im Bett bis ich wieder im Stande rauszugehen war. Die Leute im Weiß hatten Augen nur für Halbtoten oder für vermeintliche verwundete Terroristen. So geschah es, dass ich vor Hunger in eine Konditorei eintrat. Es war aber kein Zufall; gegenüber lag Aliseaas Wohnung, in einem Wohnblock in der Nähe des Victoria Platzes. Dort wohnte meine Liebste, die Zierliche, wie ich sie flüsternd nannte, mit ihrem Mann zusammen.

Ich bestellte zwei Scheiben Torte und Mineralwasser. Die Verkäuferin stellte mir alles rasch auf dem Tisch, dann machte sie ohne Eile einige Schritte durch den Saal. Ihr Profil war einer Wasserjungfer ähnlich; lange Beine hatte sie und einen kleinen runden Po. Der blaue Rock war so kurz, sodass alle ihre weibliche Konturen leicht zu rätseln war. Die kleinen Schritte und das Anhalten vor dem Schaufenster suggerierten, dass sie aus dem Saal nicht weg will; als ob sie auf jemand wartete. Kunden waren immerhin nur zwei; ich und ein stämmiger Kerl, der, an einem anderen Tisch sitzend, sich in einer Zeitung glotzte.

Ob der Stämmige las oder nicht las, spielte keine Rolle.Ob er ein Kunde wie ich war, oder einer der mich beschattete, war mir egal. In meiner Seele wirbelten so viele unterschiedliche und traurige Gefühle, dass ich mich am Rande der Hölle sah; außer meiner horizontlosen Liebe und meiner von den Straßenkämpfen verdorbenen Ruhe, kümmerte mich nichts.

Nur noch fünf Minuten und das tägliche Unvermeindliche geschah wieder...

Durch den dünnen Vorhang sah ich ein weißes Auto vor dem gegenüberliegenden Wohnblock parkend. Blitzartig stach mich ein Schmerz. Die folgende Szene passierte sich fast täglich genau seit fünf Jahren, seitdem Aliseea einen Chauffeur heiratete. Sie zu sehen war immer meine Sehnsucht, meine heiße Leidenschaft. Mehr vom Schicksal konnte ich nicht hoffen, denn die anmutige Aliseea hatte gewählt; einen anderen gewählt. Plötzlich verschwanden in mir jede Hunger und Durst. Ich bekam die Spannung eines Bogens und rasch eine ungeahnte Angst überkam mich.

Aliseea stieg aus. Sie war eine hochgewachsene, schlanke, sogar zierliche 25-jährige Frau, in einem braunen Pelzmantel umhüllt. In wenigen Augenblicken stieg sie die Treppe auf. Ihre anziehenden Beine konnten durch die weißen Stiefeln erraten werden. Er, ein hochgewachsener, schwarzhaariger, aber blauäugiger junger Mann schloss die Tür des Autos und pfiff. Die Zierliche, wie ich Aliseea zu sagen pflegte, schob langsam die Eingangstür. Flüchtig schaute sie ihn über eine Schulter, liebreizend lächeln, dann verschwand in den Flur.

Eine Zweizimmerwohnung bewohnten sie hier, ein kleines Appartement in einem Betonklotz. Sie hatten keine Kinder und ein solches Paar durfte zu jener Zeit nur zwei Zimmer haben und selbstverständlich gemietet. So banal klang das, aber mir schien, in jenem Traumnest der Paradies und die Hölle zugleich zu leben. Ein Versteck mit Bett und Bad...eine Ballongondel wo sich nur ein einziges Paar der überwältigenden Fleischeslust unterjocht lassen durfte.

Nur dem Gedanken auf den heißen Begierden, nur den Herzklopfen in der Leere waren es gestattet in der Nähe zu weilen, in der gegenüberliegenden Konditorei, auf der Straße, in der Gosse, egal...

Die Zierliche ließ den Chauffeur sie streicheln, lachte und fuhr mit den Fingern durch seine Haare; kurze, dichte Haare, wie die des Wildschweines. Aber er hatte starke Muskeln und eine breite Brust... Sie umarmten sich, sogen sich gegenseitig den Atem, die Küssen glühten und erglühten die Sinne, feste und enge Schlingen waren die Armen, die Beine auch...

Der Schwung des Mannesleibes stöberte ihr ganzes Wesen auf; ein Traum, ein Stöhnen, dann ein Schrei, wieder ein lauterer, vor Erleichterung, wie vor einem Sieg ihre Kehle befreite, dann ließ sich Aliseea mild und stumm in den Armen ihres Mannes. Eine Weile atmete sie leise und unter dem Willen des Mannes zurückgezogen, und wünschte sich, ihr Leben sei für immer und ewig ein solcher Flug.

* * *

În galeria de artă din apropiere începură furturile. Sub protecţia unor oameni înarmaţi, umbre cenuşii se târau înainte şi înapoi. Sub paza nopţii, câţiva necunoscuţi dispăreau cu opere de artă de faimă mondială, intangibile până atunci. Toţi erau absorbiţi de blestemul nopţii, grăbiţi să-şi întemeieze încă din acele clipe viitoarele averi, ori luau în câteva ore drumurile străinătăţii, fiindcă graniţele ţării erau libere.

Forfota şi tumultul plutea peste străzi, chiar şi acoperişurile căpătaseră viaţă. La lumina reflectoarelor, unii se plimbau pe acoperişurile clădirilor de partid şi de stat, ca pe bulevarde. Chiar şi rigolele şi canalizările erau considerate brusc drept drumuri secrete. Conform puterii nou-emanate, teroriştii alegeau aceste căi murdare şi tenebroase pentru a-şi continua acţiunile. Forţele antiteroriste nu intrau în discuţie. Nimeni nu ştia unde zăboveau. Toate aceste atacuri sau aparente atacuri erau năucitoare. Stafiile catacombelor se mişcau libere şi netulburate pe sub oraş, se spunea în minciunile tulburătoare ale studioului de televiziune; ca şi cum s-ar fi descoperit peste noapte un nou oraş sub oraş.

Vocea răguşită a cunoscutului actor ruga mereu în jur, să se facă linişte. Nimeni nu asculta, nimeni nu îi asculta, nimeni nu ştia ceva sigur. Valuri de spice într-o mişcare nesătulă. Voci răguşite voiau să vadă totul căzând, totul năruindu-se. O avalanşă de ură se răspândea peste piaţa supraaglomerată.

- Jos comunismul! Să nu mai fie niciodată comunism!

Ochii se holbau revoltaţi, gâtlejurile erau răguşite. Numai de atât este în stare un biet om, un om simplu, un om cinstit. Să îşi strige nevoile şi să îşi încleşteze pumnii. Oamenii pe care politicienii de odinioară şi de azi fac experimente. Omul oamenilor, fiinţa de pretutindeni, pe sângele şi pe foamea căruia politicienii şi-au exersat neînţelegerile şi imbecilitatea lor. În faţa mea stătea un animal biped multiplicat de mii de ori, nevinovat şi neputincios; un om animalizat de politicieni.

Deodată, actorului îi veni o idee. Comandă câtorva tancuri din apropiere. Ţinea strâns un microfon, deci el avea puterea. Tanchiştii îi dădură ascultare. El era cunoscut şi, desigur, era considerat de bună credinţă. La ordinul lui, ei au început să tragă. Mai întâi înspre cer, apoi înspre ateneu. Actorul bănuia că teroriştii şi-au făcut cuibul pe acoperişul ateneului. Aceştia ar putea să-i nimicească pe tanchişti.

Sub focul puternic şi urletele exploziilor, marea cupolă a clădirii s-a prăbuşit; frontonul a fost ciuruit de rafalele de foc. Flăcările izbucneau în jur; ca în iad, dacă există aşa ceva! Dar nici urmă de terorişti. Şobolani blestemaţi. Pe veci blestemaţi aceşti şobolani! Ori această idee era o minciună janghinoasă? Ameţeala luptătorilor şi a masei de oameni nu cunoştea limite. Chiar în apropiere, vizavi de conducerea izgonită a partidului, se afla cuibul de zmei al teroriştilor, unul dintre multe altele.

-Gata cu ele! La pământ! Nimiciţi-le! strigă actorul.

Se trăgea din toate direcţiile. Soldaţii risipeau gloanţe fără număr. Unii chiar trăgeau de frică. Sub un foc atât de aprig şi de puternic, clădirea de vizavi, cea a gardienilor comandantului suprem, începu să ardă. Lipită de ea era a doua bibliotecă a ţării ca valoare. Focul se răspândea, se extindea de jos în sus şi de sus în jos, şi până în zorii zilei inestimabila bibliotecă a devenit numai moloz şi cenuşă. Într-o blestemată noapte, cinci sute de mii de volume au dispărut din cultură.

Complexul egiptean al oraşului Alexandria a apărut brusc peste miide ani undeva în lume. De data asta incendiatorul nu mai poartă un nume. Era o incendiere dorită în mod colectiv, din cauză că vânătoarea blestemaţilor de terorişti nu cunoştea limite.

Era noapte şi frig. Frica şi uluiala suflau un vânt tăios peste marea piaţă. Duşmanul avea forma umbrei, forma şarpelui, era pretutindeni şi necunoscut, adevărate stafii. O minciună atât de enormă răspândită prin televiziune, nu intra atunci în discuţie.

Soldaţii luptau cu încăpăţânare. Gloanţele lor pârâiau, armele lor păcăneau, cerul fusese găurit în mii de locuri. Dacă ar fi fost o cupolă adevărată, ar fi căzut peste cei ce o distrugeau.

Poate se îndură un terorist şi iese la lumină, dacă vede şi aude atâtea tunete şi fulgere. Încă un atac din toate ţevile în zori şi iese el din gaura lui de şoarece şi strigă:

- Pe mine mă căutaţi! Nu trageţi! Am acţionat împotriva poporului meu! Vă rog, iertaţi-mă! Nu trageţi!

Încă o năvală până la ultimul glonţ. Să lupţi contra unui duşman invizibil este caraghios şi ridicol. Totuşi presupusul cuib de borfaşi arde, nevinovata bibliotecă arde, ateneul din apropiere arde...

Un blestem contra nimicniciei omului, o înjurătură contra politicienilor noi şi vechi. Dar izbucnise o revoluţie şi orice nebunie este permisă.

Era o şansă sigură ca să nu răspundă nimeni pentru nimic. Bucuria distrugerii trece în contul revoluţiei. Este ca la război,dar nu trebuie să se teamă nimeni,toate datoriile merg înapoi în istorie... şi noaptea tremură deasupra oraşului şi arde cu limbi de foc.

Ce putere poate să aibă şi luna nouă. Sunt zile când totul în jur este luminos, uşor, abia perceptibil în aerul luminos şi totuşi clar. Toate cele ce sunt în apropiere au nuanţele depărtării, sunt distanţate şi abia se văd; sunt de neatins; şi tot ceea ce are legătură cu depărtarea: râul, podurile, străzile lungi şi pieţele, care se risipesc, au fost înghiţite de depărtare, sunt pictate pe ea ca pe mătase.

Mi-a venit în minte doar aşa ca o ironie a sorţii. Există anumite momente de încordare când din memorie ies la lumină propoziţii întregi. De regulă, versuri. De data asta era o secvenţă din romanul dragului meu poet R.M. Rilke. Acasă aveam pe masă o disertaţie încă neterminată despre romanul său Însemnările lui Malte Laurids Brigge. Gândurile mele erau aproape pline de imaginile şi cuvintele sale intime.

În ziua aceea către prânz a nins puţin. Aerul era tulbure, nori încremeniţi atârnau deasupra oraşului, clădirile se reflectau în feţele cenuşii ale trecătorilor grăbiţi.

Înainte să izbucnească răscoala, îmi citeam poetul şi scriam ceva despre viziunea sa asupra naturii ce se veştejeşte şi despre inevitabilul drum spre moarte. Mă cufundam în imaginile sale clare, fără să bănuiesc ce fel de crime pregătesc oameni bicisnici, dar cu instinct politic.

Deodată străzile au trosnit, gălăgia şi haosul a izgonit echilibrul din cugete. Din păcate, nu poţi să citeşti un poet în timpul luptelor de stradă şi a unei năucitoare propagande prin televizor. Ca să simţi florile poemelor, ritmul lor interior, ai nevoie de pace. Orice om are dreptul la pace, la uitare de sine şi la poetul său.

Era vacanţă şcolară, o perioadă când şi profesorii se bucură; vacanţa de iarnă. De data asta totul era de neimaginat şi de neînţeles, fiindcă se schimba regimul, iar asta nu se întâmplă decât odată în viaţa unei generaţii. De aici rezultă că nu există preţuire şi veneraţie pentru tradiţie, nici pentru cea populară, nici pentru cea politică. Din aceste răsturnări repetate nu rezultă nimic durabil şi creator pentru un popor. Era totuşi vacanţa de iarnă şi Crăciunul; zile de speranţă, de bucurie, de dorinţe gata să se împlinească, zile şi nopţi de iubire... Aşa ar fi trebuit să fie! Desigur! Însă nu acum şi nu aici. Deschizătorii de drumuri le-au stricat tuturor socotelile şi un întreg popor nu trebuie decât să zăbovească şi să aştepte – zile, luni, poate ani – până când se ridică o altă ordine socială bicisnică şi chinuită, pentru cei ce stau gură-cască.

Nu mâncasem şi nu băusem nimic de douo zile. În spital nu s-a ocupat nimeni de mine. Am zăcut în pat până am putut să ies iarăşi afară. Oamenii în alb nu aveau ochi decât pentru muribunzi, ori pentru posibili terorişti răniţi. Aşa se întâmplă, şi de foame am intrat într-o cofetărie. Nu era însă o întâmplare; vizavi se afla locuinţa Aliseei, într-un bloc, aproape de Piaţa Victoriei. Acolo locuia iubita mea, graţioasa, cum îi spuneam eu în şoaptă, împreună cu soţul ei.

Am comandat două felii de tort şi apă minerală. Vânzătoarea mi-a pus repede totul pe masă, apoi făcu câţiva paşi prin salon, fără să se grăbească. Avea profilul asemănător unei libelule; picioare lungi şi un fund mic şi rotund. Fusta albastră era aşa de scurtă, încât toate contururile ei feminine, era uşor de ghicit. Paşii mici şi oprirea în faţa vitrinei sugerau că nu vrea să plece din salon; ca şi cum aştepta pe cineva. Oricum, eram doar doi clienţi; eu şu flăcău robust, care şedea la o altă masă şi se holba într-un ziar.

Nu avea nici o importanţă, dacă cel robust citea, ori nu citea. Îmi era indiferent dacă era un client ca şi mine sau dacă mă fila. În sufletul meu se învolburau aşa de multe sentimente diferite şi triste,încât mă vedeam pe buza iadului. În afară de dragostea mea fără orizont şi de liniştea stricată de luptele de stradă, altceva nu mă interesa. Încă cinci minute şi inevitabilul zilnic se va întâmpla din nou...

Prin perdeaua subţire am văzut un autoturism alb, parcând în faţa blocului de vizavi. Mă săgetă o durere fulgerătoare. Următoarea scenă se petrecea aproape zilnic, fix de cinci ani, de când Aliseea se căsătorise cu un şofer. Doream mereu să o văd, cu o pasiune fierbinte doream. Nu puteam să cer mai mult de la soartă, fiindcă graţioasa Aliseea alesese; alesese pe altul. Foamea şi setea îmi dispărură brusc. M-am simţit încordat ca un arc şi mă năpădi o frică nebănuită.

Aliseea coborî. Era o femeie de 25 de ani, zveltă, înaltă, chiar graţioasă, îmbrăcată într-un palton maro de blană. În câteva clipe urcă scara. Prin cizmele albe i se puteau ghici picioarele atrăgătoare. El era un bărbat tânăr, înalt, brunet şi cu ochi albaştri; închise uşa maşinii şi fluiera.

Graţioasa, cum obişnuiam eu să îi spun Aliseei, împinse încet uşa de la intrare. Îl privi peste umăr,zâmbind lipicios, apoi dispăru pe coridor.

Locuiau într-un apartament de două camere, un mic apartament într-un bloc de beton. Nu aveau copii şi o astfel de pereche nu avea voie în acei ani să aibă decât două camere şi, bineînţeles, închiriate. Atât de banal suna asta, dar mie mi se părea că în acel cuib de vis trăiau în acelaşi timp şi raiul şi iadul. O ascunzătoare cu baie şi pat... o nacelă de balon în care doar o singură pereche se putea lăsa subjugată de copleşitoarele plăceri ale cărnii.

Numai gândului la dorinţe fierbinţi, numai bătăilor de inimă în gol,le era permis să zăbovească în apropiere, în cofetăria de vizavi, pe stradă, în rigolă, indiferent...

Graţioasa îl lăsă pe şofer să o mângâie, râse şi îi trecu mâna prin păr; păr scurt şi des ca cel de mistreţ. El avea muşchi tari şi pieptul larg. S-au îmbrăţişat, şi-au sorbit reciproc respiraţia, sărutările dogoreau şi le învăpăiau simţurile, braţele le erau laţuri tari şi înguste, picioarele la fel...

Avânturile trupului bărbatului îi răscolea întreaga fiinţă; un vis, un geamăt, apoi un strigăt, încă unul, de uşurare, ca în faţa unei izbânzi, ieşi din gâtul ei,apoi Aliseea se lăsă moale şi mută în braţele soţului. Un răstimp respiră uşor, abandonată voinţei bărbatului, şi îşi dori ca viaţa ei să fie pe veci un astfel de zbor.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

FĂRĂ SFATURI!

Trăim într-o lume în care cea mai mare naivitate ar fi să crezi că poţi să dai vreun sfat... cuiva. Oricât de bine intenţionat ai fi, viaţa îţi va dovedi că te poţi înşela... şi nu oricum, ci amarnic!

Am crescut într-un “laborator” bine securizat... un liceu care avea, ca într-un labirint: şi săli de clasă, cabinete, şi cantină, şi internat, şi sală de sport, şi bibliotecă... tot ce voiai. Nu era nevoie să ieşi nici în curtea şcolii. Ne uitam, de la fereastră, ca într-un film de lung metraj, cum se schimbă anotimpurile. O mare plăcere aveam să rămân ultima în sala de clasă, seara, după orele de studiu... sau să mă întorc, după ceva intenţionat uitat. Aşteptam, lipită de perete, ca ultimii paşi să se stingă. În tăcerea începutului de seară, deschideam larg geamul. Tot văzduhul năvălea, cuceritor... să mă împresoare. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul acesta de voluptate... a nărilor, a pielii, a palmelor... a plămânilor... a gândului. Nu dura mult... dar erau „clipele mele”.

Alergam apoi să-mi ajung colegele şi mă feream să-mi vadă roşeaţa din obraji. Era secretul meu!

Toţi avem secrete. Ele par a fi doar ale noastre... dar odată, când te aştepţi mai puţin, îţi spintecă obrazul. Nu ai cum să mai ascunzi... cicatricea. Toţi o să-ţi ştie atunci, pe veci, „secretul”. O să râzi chiar tu peste ani, de el... când nu îţi va mai păsa.

Stăteam în banca a doua, de la geam... aproape ca într-un vechi şi celebru cântec...

În faţa mea, erau două fete, dintr-un judeţ vecin. Premiante... amândouă. Una, fiică de vameş... tot ce vrea şi ce nu vrea un om, ea avea. Era scârbită şi de toate modelele de blugi... şi de spray-uri, la care noi doar visam... de dulciuri... şi de ciorapi fini.

Cealaltă, era fiica unui sudor beţiv... părăsit de soţie... cu 5 copii. Colega mea era cea mai mare dintre fraţi.

Amândouă erau preferatele profului de istorie... un burlac bătrân şi libidinos, care le dăduse cheia de la cabinetul lui, ca să-nveţe în linişte.

În timp, am aflat, fără să vreau (nu trebuia să întreb, să fac cercetări... colega mea de bancă era „biroul de informaţii”; dacă ea nu ştia ceva, însemna clar, că acel “ceva” nu există), că fiica vameşului era îndrăgostită de... băiatul de la aprozar, de la ea din orăşel. Era mare fotbalist tipul... la echipa locală. Conducea o Dacie, model nou... şi era tragedie când ea era consemnată sau nu se dădeau învoiri acasă. Fiecare meci era un grav pericol... pentru ca altă fată să intre pe fir (lucru de nedorit!). Plângea „mâţa”... până venea diriginta de-acasă şi o scotea (că doar ceva dulciuri măcar, tot se mai scurgeau printre degetele vameşului... bucuros să-şi vadă fata acasă; ehe, de-ar fi ştiut el adevăratul motiv...).

„Ochi de mură”, fata beţivului, era „salvată” de statul în internat, la final de săptămână, din cu totul alte motive. Directoarea, care era şi psiholog, o lasă... să facă mâncare pentru toată săptămâna şi pentru fraţii ei. Avea de spălat... un car de rufe şi-ncă unul de farfurii, căni, linguri şi furculiţe. La curăţenie, îi mai monitoriza şi pe împieliţaţii cei mici. Apoi pornea prin bodegi... să-l caute pe taică-său. Măcar o baie pe săptămână să facă... nu de alta, dar îi mai umpluse şi-altă dată pe cei mici de râie. Abia scăpase şi ea atunci. Peste tot era gonită cu listele de datorii ale bătrânului. De multe ori ajungea acasă şi n-avea ce să gătească... cu ce să cumpere? Nici de fasole sau mâncare de cartofi n-avea. Cu ce să spele? Unde mai pui că îi trebuiau bani şi de întors la şcoală. Când plânsul ei se auzea la vecinul de vizavi, acesta... subinginerul de la uzina tatălui ei, suna la sonerie. Ai fi zis că urmează scena-parodie de la Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici... toţi se îmbulzeau la uşă. Era un bărbat înalt şi spătos, cu mustaţa mare, groasă. Ea, deşi nu era o fată firavă, îi ajungea până la umăr.

“Care-i treaba?” întreba. Şi toţi prichindeii săreau: “Vrem ciocolată! Vrem ciocolată... şi citro!”

„Ochi de mură” râdea şi plângea... plângea şi râdea. Mustăcilă... la fel. Băga mâna în sacou şi le dădea picilor de-o ciocolată cu Scufiţa şi de-un citro. Gloata zgomotoasă o zbughea afară... şi-atunci afla... ce n-are plângăcioasa.

La terminarea liceului, la banchet, i-am văzut şi eu pe faimoşii “distrugători de inimi”.

La întâlnirea de 10 ani...”mâţa” era fericită (familial): avea un băieţel, construia o casă, fotbalistul se făcuse arbitru... avea aprozarul lui acum. Doar profesional se văita... pentru el, acceptase un post la ţară... şi-şi croise cărarea cu coasa, până la intrarea în şcoală. Filmele cu ruine şi clădiri-sicrie... i se păreau turnate... a şcoala ei.

“Ochi de mură” acumulase datorii la d-nul mustăcios… că nici într-o jumătate de viaţă, cu salariul din învăţământ, nu le-ar fi putut da înapoi. „Şansa” ei a fost că mustăciosul o ceruse de nevastă. Era elegantă, slabă... de nerecunoscut. Fuma ţigară de la ţigară. Avea un post bun. Era chiar director adjunct, la şcoala ei.

La întâlnirea de 20 de ani... ”mâţa” era… piele şi os. D-nul arbitru… o trimise la “mă-sa” pe soţia iubitoare… obţinând şi custodia copilului. Oricât s-a zbătut bunicul-vameş, sentinţa a rămas neschimbată. Ce a mai putut, totuşi, face bunicul, pentru fata lui, a fost să o aducă la o şcoală foarte bună, din oraş. „Ehe... să fi fost aici acum 20 de ani...!” ne povestea, cu tristeţe “mâţa”. “Mi-e greu. Mi-e foarte greu. Îţi ieşi din mână când lucrezi o viaţă la clase simultane... şi-apoi, la fiţoşi.”

“Ochi de mură” radia. Întinerise, parcă. După 20 de ani de la terminarea liceului... era o damă... desăvârşită. Subinginerul suferise un atac cerebral şi era la pat, de vreo 3 ani. Toate aşteptam povestea...

...încă o mai aşteptăm! Colega mea de bancă era, pentru prima dată... cu “temele” nefăcute.

Azi, m-am întâlnit cu şefa clasei. “O punem” de-o întâlnire ...de 25 de ani!

Am fost ultima generaţie a dirigintei noaste. Starea ei de sănătate e pe zi ce trece mai alarmantă.

“Trebuie să-mi daţi raportul, ticăloaselor! Nu plec neinformată...” se auzea la telefon vocea care ne-a făcut prezenţa... în cei mai frumoşi ani. Râdeam înfundat şi eu şi şefa.

E seară. Toţi din bloc s-au culcat. Deschid, ca odinioară, geamul. Răcoarea nopţii mă învăluie. Sunt lucruri care nu se schimbă. Pe buze, pe faţă, pe gât, pe forma decolteului... în palme... peste urechi... în plămâni... şi-n vise încă mai stăruie mireasma adolescenţei.

„Să nu le dai sfaturi copiilor! S-ar putea să le urmeze... şi nu există o reţetă a fericirii. Lasă-i să-şi aleagă singuri calea!”...aşa-mi spunea M. Nu ştiu de ce-mi vine acest gând în minte... dar vi-l spun. Poate voi pricepeţi...

„Fără sfaturi, M.! Fără sfaturi!”

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

BLESTEM CU MIRESME

Numai zeiţele se pot lăuda

Cu acelaşi cutremur

Al sânilor

Atunci când păşesc

O, ce vârtej

De dorinţe şi magice arte

Ale descopcierii

Diafanului veşmânt de mătase

Ce cade la picioarele tale

Nici un blestem

Nu-i mai puternic

Decât al miresmei

Cu care mă-nfăşoară

Golul tău trup

 

INAMORATO

Unde este Valea Luminii

Acoperită de săruturi

Care curg prin cărarea

Drumului spre Rai

Poezia este Regina Lumii

Cu metafore coapte

Precum vocea ta

Care mă cheamă

Vino-ncoace

Sărută-mă

Si nu te opri

Fiindcă vreau să te gust

Intreaga noapte

 

CÂNTEC POPULAR

Prin Rai alergând

Coborând

Pe asternutul de vânt

Sânii tăi tremurau

Undele lor mã loveau

Mã trânteau la pãmânt

Baki Ymeri (Bucureşti)

 

PRIMĂVARĂ INTERZISĂ

a îngheţat până şi marea – bocnă...

hrişti – peste val - păşesc încolo-ncoace

toţi cocoşaţi – în lung alai de ocnă:

neliniştiţi – adulmecă – vorace!

spre ţărmii-nceţoşaţi cu lungi păduri

renunţă pescăruşii să privească:

din peşteri de văzduh ies monştri-obscuri

cu ochi fosforescenţi şi bot de iască...

e seară – va fi noapte-n lanţ de beznă

iar câinii văii te înşfac' de gleznă!

strigoiul primăverii-a-nnebunit:

e interzis – cât de târziu venit...

...pe-ntinderea pustie vâlvătăi se-aprind

toţi cei ce-ncearcă-n murmur – astăzi - vreun colind...

 

PROLIFERĂRI DE LEPRĂ

rânesc în suflet – porcii graşi – cu râtul:

nebuni – cu nasul înfundat în scârnă

smerite-irmoasele - de muci ne-atârnă

toţi îl hulim pe Hrist – slăvind Urâtul!

magii sunt laşi – s-au lepădat de stea

Irod vâsleşte cărnuri – ghid trufaş:

orbii – cu mâna lor – pe Hrist ar vrea

să-l răstignească – trist puşcăriaş!

nădejdea-i cerşetoare-n cruci de drum

prostia e regină-n zdrenţe – crudă

dreptatea n-are unde să se-ascundă

şi-o lapidează damblagii duium!

...leproşi îndrăgostiţi lulea de lepră

fac promo la... costumul lor de zebră!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

MAMA

N-am scris nicicând de tine, mamă,

N-am scris nimic, şi-o fi păcat,

Dar plânsu-m-am la crucea rece

Şi vânt de iarnă am cărat.

N-am mers de mult la tin’ de Paşte,

Nici de Crăciun n-am colindat.

Am şi uitat să-ţi spun în şoapte

Că doru-n lacrimă-i scăldat.

Să-ţi spun că-mi este rău sau bine

Să-ţi spun că satul e pierdut

Sau să te mint că-n astă lume

Iubirea e un lucru sfânt.

Dar cel mai mult mă doare ziua

Când Martie coboară-n zbor,

Iar eu găsesc în prag doar roua

Cu chipul tău plecat în nor.

Angela Burtea

 

DARUL PRIMĂVERII

Liliacul violet,

Cu parfumul său discret,

Azi şi-a etalat în soare,

Gingaşii ciorchini de floare.

Cel lila cu floare rară,

S-a pitit pe lângă scară,

La căsuţa bătrânească,

Prea timid să înflorească.

Celui alb de la fântână,

Ce-a înflorit de-o săptămână,

Luminând toată grădina,

I-au înconjurat tulpina,

Galbene de gelozie,

Florile de păpădie.

Chiar alături lângă ele,

Se iţesc printre zăbrele,

Gingaşe şi subţirele,

Lâng-un strat cu viorele,

Parcă desprinse din vise,

Albe fire de narcise.

Peste gard ca-ntr-un buchet,

Roz, albastre, violet,

Ne încântă de trei zile

Arătoasele zambile.

Vişinii, cireşii, prunii

Râd în hohot ca nebunii,

De al gâzelor norod,

Care i-au umplut de rod.

Doar de dragul primăverii,

Înfloresc zâmbind şi merii.

Vor urma apoi irişii,

Nucii, gutuii, caişii.

Sub un păr, aprinşi, bujorii,

Boboceii, puişorii.

Mieluşeii, un ieduţ

Şi-un copil în legănuţ.

Prin ferestrele curate,

De iederă-mbrăţişate,

Ne privesc îmbujorate

Azalee şi muşcate.

Pe un ram ce înfrunzeşte,

Rândunica ciripeşte,

Ca-ntr-un început de lume,

Către ceruri rugăciune.

Toate au adus în dar,

Sufletului meu hoinar,

Ne-ntrecută sărbătoare,

Puritate şi candoare,

O duioasă alinare,

Frumuseţe trecătoare.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)


 

ATITUDINI

A NOUA SCRISOARE LA UN PRIETIN :

DIN NOU, DESPRE PROBLEMA ŢIGĂNEASCĂ / A ŢIGĂNIRII...!!!

Stimate domnule profesor D.,

De ce sunteţi atât de îngrijorat, că nişte hackeri români au scris, în general/"în linii (foarte!) mari", ADEVĂRUL?! Mesajul de mai jos (pe care mi l-aţi trimis, cu maxima şi obişnuita dvs. amabilitate!) nu m-a oripilat, NICI VORBĂ! (...e puţin cam vehementă şi necioplită/primitivă, pe alocuri, poate, exprimarea mesajului... dar nu degeaba şi nu întru neadevăr!):

“Hackerii români au spart site-ul britanic Daily Telegraph şi au lăsat un mesaj dur în care sespecifică faptul că Ţiganii nu sunt români, idioţilor!".

Hackerii au atacat site-ul şi au postat alături de câteva remarci la adresa britanicilor şi drapelul României.
"Ne-am săturat să vedem cum nişte gunoaie ca voi încearcă să îşi bată joc de ţara noastră. Să ne creaţi o imagine cu totul alta faţă de cea reală şi numindu-ne romanian gypsies, difuzând emisiuni de tot căcatul, gen Top Gear. Dacă aţi avut tupeul să enervaţi o ţară întreagă, aflaţi că nu ne vom opri aici!", este mesajul postat de hackeri.

Mesajul se încheie cu fraza: "Ghiciţi ce, ţiganii nu sunt români, idioţilor!".

Mesajul conţinea şi un link catre un site pe care este postată melodia "The Lonely Shepherd".

Aceasta este interpretată de Gheorghe Zamfir şi apare pe coloana sonoră a filmului "Kill Bill", regizat de Quentin Tarantino.

Hackerii au atacat emisiunea Top Gear şi pe cei trei prezentatori, care, în timpul filmărilor unui episod chiar în ţara noastră, au făcut câteva remarci, considerate jignitoare, la adresa României, spunând: "Ne imaginăm că în România este plin de vaci şi de oameni care aruncă cu pietre în ţigani". Hackerii români nu s-au oprit după ce au spart site-ul publicaţiei britanice Daily Telegraph, în care au specificat că "ţiganii nu sunt români, idioţilor" - şi au atacat, pe 19 aprilie, şi site-ul cotidianului francez Le Monde, în care vorbesc de eroii României şi de sângele care a fost vărsat, pentru ca ţara noastră să existe astăzi pe hartă.
Hackerii s-au autointitulat "Romanian National Security" (R.N.S). Paginile site-ului au fost înlocuite cu imaginea drapelului românesc şi cu un mesaj patriotic: "Aceasta nu este o mişcare de rezistenţă, un protest sau o revoltă. Este strigătul întregului popor român, ce face apel la fraţii noştri, care au uitat că şi în venele noastre circulă sânge român. Sângele ce-a fost jertfit şi vărsat pe câmpurile de luptă, pentru a fi scrisă istoria neamului nostru, cere acum DREPTATE. Eroii patriei noastre nu vor muri niciodată! Vrem să nu se uite CINE l-a vărsat, pentru ca România să existe, astăzi, pe hartă, să le amintim copiilor şi nepoţilor noştri, să îi respectăm, cu onoarea cuvenită. Ne-a ajuns atâta batjocură. Tiganii nu sunt români! Nu ei ne-au scris istoria! Când vorbiţi de compatrioţii noştri nu mai folosiţi expresiile "Ţigani Români". Noi v-am respectat Franţa, voi ne veţi respecta România! R.N.S. VEGHEAZĂ ca aceste lucruri să fie înfăptuite."
Acest mesaj transmis de "Romanian National Security" a fost dat ca replică la emisiunea difuzată pe 17 aprilie de televiziunea France 2, în care umoristul Jonathan Lambert a ironizat românii, apelând la prezentarea "salutului românesc": mâna întinsă, în semn de cerşit.”

***

Eu atât le-aş zice domnilor englezi, francezi etc., de la Uniunea Europeană: “Nu vă tot jucaţi cu rănile adânci ale istoriei, nu vă jucaţi cu demnitatea popoarelor: jocul vostru - …poate imbecil, poate criminal şi profund interesat şi premeditat… - a dat foc Germaniei, a aprins cel de-al doilea măcel mondial, la sfârşitul căruia aţi avut neruşinarea să creaţi CEEA CE NICIODATĂ NU SE CREEAZĂ, DUPĂ O TRAGEDIE, NUMITĂ “RĂZBOI MONDIAL” (…că englezii, care au prefăcut în pulbere Dresda, spre exemplu…[cf. Leon de Poncins, în art. lui Traian Golea – “Bombardarea oraşului Dresda, în planurile aliaţilor”, din 15 ianuarie 2011 – Mişcarea.net: “A fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale celui de al doilea război mondial (…). Se pare însă că totul s'a întâmplat ca şi când anumiţi inspiratori ai politicii americane urmăreau prelungirea războiului, pentru a permite Ruşilor să ocupe jumătatea de Europă ce le-a fost promisă de Roosevelt…”], că americanii, care i-au vaporizat pe japonezii din Hiroshima şi Nagasaki… - s-or fi dovedit, parcă, mai puţin criminali şi…”nazişti”!): Tribunalul Învingătorilor, de la Nürnberg – unde n-am văzut, în boxa acuzaţilor, nici picior de vinovat autentic, dintre cei ce-au scormonit, cu sadism, în sufletul zdrenţuit de răni şi cicatrici al unui mare şi mândru popor, au umilit cumplit poporul german, oferindu-i-l, pe tavă, lui Hitler – dintre cei ce-au finanţat şi întărâtat, spre măcel, ambele tabere, privind, cu rânjet bestial, triumfător, cum se măcelăresc năuciţii de durere şi umilinţă, milioane de oameni (unii dintre ei artişti geniali, alţii brutari, fierari etc., oameni de treabă, pur şi simplu: N-AM VĂZUT, ÎN BOXA ACUZAŢILOR DE LA NÜRNBERG, PE NICIUNUL DINTRE BANCHERI/CORBII CERNIŢI AI RĂZBOIULUI!!!” Ei, cei ce fac averi monstruoase din “împrumuturi de bani şi vânzări de arme CU DUBLĂ DIRECŢIONARE”, prin propaganda mincinoasă şi furibundă, din umilirea explozivă, prin nedreptate, a popoarelor… – …ei, care-şi storc banii vampireşte, din sângele omenirii, SUNT SINGURII VINOVAŢI ADEVĂRAŢI… IERI, AZI, MÂINE – ŞI DE-A PURURI!!!

…Aveţi dreptate că românii sunt şi ei vinovaţi - şi anume, pentru că s-au lepădat de tradiţiile lor de ZECI DE MII DE ANI (poate mult mai vechi de atâta!) - ...şi s-au ţigănito-manelizat...!!! - au acceptat dăbălăzarea ţigănească, precum o situaţie şi o stare normală, firească, "legică"... (la "ŢARĂ", în TOATE satele din Bucovina de Sud, unde am crescut, ŢIGANII NU AVEAU VOIE SĂ INTRE ÎN SAT, SUB PEDEAPSA CU MOARTEA!!! - până prin 1960...!!!: era "satul X" +"Schinăria/Spinăria", adică “rezervaţia” ţiganilor dinafara satului... unde “trăseseră” ei (mulţi, pentru a repara/alămi cazane… dar şi destui pentru a “ciordi” sau, ţigăncile, pentru a “ghici”… - ţiganii fiind ţinuţi departe de sat nu doar ca să nu fure […găini, în special… - de aici, şi depreciativul nume de „găinar”!], ci şi pentru a nu "nărăvi" la rele satul cu pricina...). Dar sunt şi destui români care s-au săturat, până în gât, de pietroiul pe care "mahării/masonii" Europei ni l-au legat de gât - dorind, încă din 1990, să facă, din România, "Ţara Ţiganilor"... Acum, revine (în plănuirile “de noapte” ale masonilor lumii…) şi dorinţa (…făcută clară, încă de prin 1940, de la discuţiile lui Hitler cu “elita plutocratică” evreiască, cea care voia, după câte se ştie azi, să aplice, regulile “purificării naziste”, prin Hitler, asupra propriilor coreligionari!!! [1]), prin Strasbourg, ca România să devină..."Un al doilea Israel" …dacă nu chiar, cum se înţeleseseră, cu Hitler, rabinii… – SINGURUL Israel!!! (...pentru că evreii din Israel constată, acum, în 2010-2011, că acolo, în mijlocul islamicilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, nu le va fi prea "moale", cu tot "sprijinul militar neconditionat” al SUA!!!).

***

…Chiar aşa? Fiecare, cum se scoală mai dimineaţă, are drept să dea comenzi asupra destinului poporului românilor?! După unii trădători, care conduc România, azi… răspunsul ar fi, clar: “DA!”

…Ei, bine, eu mă bucur, TARE MULT MĂ MAI BUCUR!!! - că se re-trezeşte conştiinţa apartenenţei românilor la Neam, la o Patrie!!! - că se re-trezeşte demnitatea de Neam... CHIAR ŞI LA ROMÂNI, DA!!! Nu suntem "iredentişti", nici "fanatici", nici "fundamentalişti" (?! – de fapt, “fundamentalist” vine de la “fundament/temelie”… de ce n-am vrea, oare, să re-construim poporul român DE LA TEMELIE, iar nu în/din …“vânturi”?!) - ...dar nici bătaia de joc a oricăror idioţi, umflaţi de luciferism, de pretenţii de a fi... "dumnezeii noştri"... şi ai lumii, în general!!!

Avem dreptul la Identitate de Neam şi la Demnitate - şi, dacă nu ni se dau, ATUNCI BINE AR FI SĂ NI LE LUĂM SINGURI!!!

…Cu condiţia să ne re-întoarcem la bunul-simţ al Tradiţiei, al muncii cinstite şi, fireşte, la Dumnezeul Căii Celei Drepte

…Japonia n-a avut nevoie de investiţii şi investitori STRĂINI/E, după tragedia cumplită a celui de-al doilea război mondial – ci japonezii au muncit, DIN RĂSPUTERI, EI ÎNŞIŞI, PENTRU A-ŞI RIDICA PATRIA DIN RUINE…BA CHIAR (…la Hiroshima şi Nagasaki, unde japonezii au fost… vaporizaţi de bombele atomice americane, lansate la comanda preşedintelui evreu Harry S. Truman…), AU RE-ÎNFIINŢAT-O!!! Fără cereri sindicale, de “creşteri de salariu”… CI DIN PATRIOTISM – …sentiment uitat aproape compet, în România, ba chiar în Europa… Şi Japonia este SINGURA ŢARĂ DIN LUME CARE REFUZĂ SĂ DEA CETĂŢENIE (JAPONEZĂ) EVREILOR!!!

…Dar aici, în România lui Boc-gândacul scârbos de bucătărie şi a preşedinţilor “democrato-liberalo-trădători”, ori a parlamentarilor cretini şi bandiţi - românii au uitat de munca cinstită şi de demnitatea de a munci, DIN RĂSPUTERI, pentru unica lor patrie terestră…!!! Poate că ei nici n-o au… - DAR NOI O AVEM ŞI VOM TRĂI ŞI MURI ÎNTR-ÎNSA!!!

…Bine ar fi să încetăm, totuşi, de a ne mai văieta: “PUTEREA NU SE CERE, CI SE IA / SE CUCEREŞTE!”

În loc de bocete şi scâncete, puneţi mâna pe arme şi daţi de pământ (“să le crape rânza-n ei”…!) cu aşa-zişii noştri… “conducători”! Ei sunt Păstorii care măcelăresc turma şi prăpădesc stâna, mai rău ca lupii cei mai feroce!!! ...În tot Evul Mediu, până la "Unirea cea Mică" (1859), ţiganii erau, în România, "sclavi domestici"... Nu era frumos, nici omeneşte, să-i ţii, pe nişte oameni (eu respect si animalele... care merită infinit mai mult respect, decât mulţi dintre... "semenii" noştri"!), în statutul/"halul" de "sclavi" (deşi, de cele mai multe ori, viclenia şi versatilitatea lor, viclenie/versatilitate oarecum native, îi făceau, pe ţiganii - "sclavi de jure" - "stăpâni de facto", în familiile boiereşti şi, mai ales, în... "alcovurile" boiereşti... - unde s-au produs şi foarte multe corceli vinovate...!!!) - dar, după ce au fost eliberaţi DEFINITIV legal (…că, de facto şi de jure, au fost liberi încă din 1831, de pe timpul Regulamentelor Organice!!), în 1856[2] (fără să li se dea un lot de pământ!) s-au apucat, unii, de meşteşuguri cinstite... dar, mulţi dintre ei, învăţaţi cu "huzurul" şi intrigile de... "sclavi" vicleni (precum "lacheii" din commedia dell' arte italienească, apoi "transfuzată" şi Frantei, în forme superior-clasice...) – foştii “sganareli” au şi început cu furtişagurile...!!! Priviţi la situaţia morală, destul de diferită, ca nivel al demnităţii şi luptei pentru dreptul la libertate şi demnitate, a majorităţii populaţiei afro-americane, eliberată din sclavie, în SUA, în veacul al XIX-lea… Nici acolo nu i-a împroprietărit nimeni, pe negri…!!!

Ce să zic alta, decât că… ”Năravul din fire (bată-l vina!)...n-are lecuire!” (uneori/deseori…). În gena afro-americanilor, au rămas înscrise, probabil, savanele libertăţii absolute şi regeştile demnităţi tribale… imemoriale!
...Comuniştii, pe de o parte, le-au confiscat ţiganilor aurul (mă refer, evident, în primul rând, la zlătari… dar şi la ceilalţi ţigani, care aveau, Dumnezeu ştie pe ce căi dobândit, aur mult, de-şi puneau ţigăncuşele, la măritiş, salbe cu zeci/sute de “cocoşei”!), pe de alta, i-au "colonizat" /stabilizat, cu forţa, în oraşe (cu ochii mei am văzut, prin 1974, pe lângă Cimitirul Eternitate, din Iaşi, case făcute pentru ţiganii "colonizato-stabilizaţi"... care ţigani puneau caii în case si ei dormeau tot sub cerul liber... deh, nomadismul nu se "vindecă" la comandă şi… ”peste noapte”!: de aici (şi din MAHALAUA BUCUREŞTEANĂ, unde ţăranii care ratau în tentativa lor de a deveni “mari scule” în “buricul lumii”/Capitala, nu îndrăzneau să se mai întorcă în sat, unde se temeau că vor fi batjocoriţi pentru trădarea satului… – şi se refugiau la… MAHALA, unde destinele lor se intersectau cu ale altor “respinşi” de către Capitală, ŢIGANII… şi, astfel, foştii ţărani , slabi de înger şi complexaţi, se molipseau de năravuri rele de-ale ţiganilor… [şi s-au “manelizat”, fantastic, INCREDIBIL DE REPEDE!!!]: Doamne fereşte să ia şi comportamente lăudabile, cum ar fi MÂNDRIA TRADIŢIEI DE NEAM [pe care o au ŢIGANII!]!... cât de uşor, “pe nesimţite”, se “ia” răul, şi cât de agale şi lenevos vine, în Duh, Binele!!!) - …de aici, de la orăşenii/ “săteni dezertori”/mahalagii şi fără cultul TRADIŢIEI, se pare, a inceput cedarea spirituală a românilor…, DA, DE LA ORĂŞENII “MAHALAGII”, CARE NU AVEAU FORŢA DE REZISTENŢĂ A TRADIŢIEI, CI AVEAU ÎN CAP... NUMAI MOFTURILE ŞI LĂLĂITURILE / DĂBĂLĂZĂRILE ŞI BÂRFELE/VULGARITĂŢILE OBSCENO-TÂRGOVEŢE!!!

…Comuniştii au ajuns să facă, precum Băsescu, azi - pacte socio-politico-electorale cu ţiganii, "dându-le nas". Era vorba de aceeasi metodă pidosnică, precum cea de azi: ţiganii trebuiau să menţină un climat de dezbinare socială (“divide et impera”!)... prin drepturile lor din cale-afară de sfruntate: întâi, comuniştii i-au făcut gardieni pe la închisorile politice, unde ţiganii se răzbunau, fără milă, pe “rasa albă” - românii…apoi, i-au pus primari, în satele de la munte, pe unde se refuza colectivizarea (caz concret, ştiut de mine: satul Valea Seacă, denumit de comunişti, după ce au pus primar ţigan: Valea Moldovei…!) – mai pe la 1980, ţiganii furau şi traficau ţigări Kent şi "ciungă", chiar sub nasul românilor şi al...Miliţiei neputincioase!!! - ...ceea ce a făcut, nu mai departe de Adjud (dar “modelul” este aplicat peste tot, în târgurile şi oraşele româneşti!), ca tinerii români (văzând “impunitatea” sub care se situau clanurile ţigăneşti…) să se înhăiteze cu ei, căpătând, prin ţigani, faţă de guvernul comunist, cum şi azi, faţă de guvernul băsist... - "IMUNITATE CIVILO-PENALĂ"!!!). Statul mason (comunist sau neo-liberal, EGAL!) “se ţine” prin încurajarea dezbinării, dar şi prin “legalizarea infracţiunii”… ”tovarăşilor de drum”!!! Şi ţiganii, mulţi dintre ei (clanuri întregi!) au fost “tovarăşi de drum” pentru comunişti, şi, acum, sunt “tovarăşi de drum”, pentru pedelisto-băsişti!!!

…Acum vreo câţiva ani, un director de şcoală voia să scoată, din curtea şcolii pe care o conducea, o laie de ţigani, care începuseră să se păruiască de mama focului, cu chivuţele şi dancii în fruntea “mişcării” (…după “străbun obicei”…). Când directorul respectiv i-a ameninţat, pe ţigani, cu “poliţia” şi “justiţia”, dacă nu ies din incinta şcolii - bulibaşa lor i-a tunat aşa: “Băi carapanceo, io-ţi cumpăr cu bani un TIR de curcani şi de judecători! Îi îngrop pe toţi în bani, băi muceo!” Directorul, ce să mai facă ori ce să mai zică, în faţa unei astfel de replici…a tăcut şi i-a lăsat să-şi continue… spornica şi asurzitoarea lor “activitate”…
...George Topârceanu, în De profundis, parcă nu se simţea prea mândru de alăturarea, în "războiul sfânt", pentru patrie (1916-1918/1919), cu... un ţigan:

"Acolo jos, un căpitan

Cu barba rară

M-a pus alături d-un ţigan

Să-mi dau viaţa pentru ţară."

...Nu sunt rasist, Doamne fereşte – ci mi-e ciudă pe “slăbiciunea de înger” a românilor! Sunt printre foarte puţinii care i-am luat apărarea, public (…umplându-mă de…”bogdaproste”, din partea românilor, pe “forum”-urile ziarelor electronice! – dar aşa am crezut şi continuu să CRED!!!) , ţiganului Romulus Mailat (în articolul Un ţigan…, publicat în mai multe reviste şi ziare electronice – ex.: revistele electronice ARP, napocanews.com, sau www.jurnaluldevrancea.ro etc.) - pentru că n-a avut parte, în Italia, de o justiţie imparţială! - am avut foarte buni prieteni printre ţiganii cu Duh (destul de puţini, ca şi românii de Duh… - dar REALI!!!), curaţi, săraci şi cu dorire de carte şi de integrare în civilizaţia creştină românească... - dar tot eu vin şi zic: poate c-a venit vremea ca "coana" Europa să-şi ia înapoi, ceea ce a trimis, din Portugalia până în Ungaria, pentru ca să "populeze" România şi Basarabia, ca ..."ZIGOINERLAND"!!! Eu, personal, m-am săturat, până în gât, de insultele şi aroganţa asta, de ţaţe ciocoieşti, ale "unioniştilor europeni" (parcă ei nici n-ar fi auzit vreodată de ai lor “gitanos”, “gitanes”, “zigoiners” etc. – toţi, acum, “cetăţeni europeni”…: după ce ne "coc" cele mai mizerabile scenarii de desfiinţare şi de dez-naţionalizare, de "donaţii" (EXTREM DE GENEROASE..., că doar nu musteşte glia asta de sângele strămoşilor lor!!!) făcute (de străini şi de venetici!) cu PĂMÂNTUL NOSTRU SFÂNT!!! - acum ţipă isteric, la adevărurile scrise ale unor hackeri care, poate, nu greşesc mai deloc, prin ceea ce zic/comunică, într-un mod cam brutal (…meritat cu prisosinţă, “modul” ăsta, de către ipocriţii şi aroganţii şi şmenarii de… “şefi europeni”!), însă plin de minunată demnitate...!!!
…Doamne-ajută!

Cu mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

1) „Printre altele, am aflat de interesul care ar fi putut exista din partea unor cercuri evreieşti pentru producerea holocaustului! Repet: interesul unor cercuri evreieşti pentru producerea holocaustului! Pe scurt, deportarea şi exterminarea evreilor s-ar fi făcut după o strategie de selecţie artificială, prin expunerea la holocaust, la exterminare, a evreilor de calitate inferioară! (…) Iată cui profuit holocaustul, cui i-a folosit, la ce au fost …folositoare persecuţiile antisemite:

(a) Determinarea evreilor de a părăsi în masă ţările în care locuiau pentru a se refugia în Palestina, aceasta fiind unica destinaţie alternativă la care aveau acces. Proiectul Israel în Palestina, lansat cu decenii în urmă, avansa descurajant de încet, evreii ezitând să-şi părăsească rosturile şi să se strămute în deşertul palestinean. Odată declanşate persecuţiile, plecările spre Palestina au crescut spectaculos. Au fost introduse chiar criterii conform cărora un evreu era sau nu acceptat în Palestina…

(b) Înfiinţarea statului Israel, demult plănuită şi demarată, nu s-a putut finaliza decât după război, invocându-se ca principal argument holocaustul. Toată lumea a fost de acord că numai dându-le evreilor posibilitatea de a se organiza într-un stat propriu se putea evita repetarea tragediei Holocaustului.

(c) Ameliorarea genetică a neamului evreiesc prin izolarea sau chiar eliminarea fizică a evreilor de „calitate inferioară” în lagărele naziste de exterminare.

(d) Consolidarea identităţii evreieşti, a solidarităţii dintre evrei, care s-au văzut toţi confruntaţi cu adversitatea extrem de brutală a goimilor. Holocaustul a devenit pentru evrei un motiv de solidarizare mai puternic decât Talmudul.

(e) Ridicarea unor bariere insurmontabile în calea asimilării evreilor în masa populaţiei autohtone. Tendinţa tot mai evidentă de a se produce o asimilare în masă a evreilor a determinat apariţia sionismului, dedicat rezolvării acestei probleme. Se ştie bine că în organizarea Holocaustului au fost implicaţi mulţi nazişti de origine evrei, precum Eichman, de pildă.

(f) Prin despăgubirile de după război şi alte forme de reparaţie, calitatea de evreu a devenit aducătoare de profituri deloc neglijabile. Evreii nu au mai ezitat să-şi afirme evreitatea, măcar faţă de structurile organizatorice ale evreimii.

A avut vreun rol Hitler în declanşarea persecuţiilor anti-evreieşti? Întrebarea este aproape fără rost, toată propaganda legată de Holocaust porneşte de la rolul decisiv al Führerului în tragedia evreilor. O tragedie cu multe semne de happy end!…

Aşadar, principala acuzaţie adusă lui Hitler, aceea de anti-semitism feroce, este cu dus-întors. Poate fi „interpretată” cu o schimbare totală a sensurilor!…” (cf. Ion Coja, art. Hitler kaput?, în Altermedia.Info, 8 iulie 2010).

2- La 8/20 februarie 1856 este adoptată “legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”.

 

A UNSPREZECEA SCRISOARE LA UN PRIETIN : DIN NOU, DESPRE TRĂDARE…:

A INTELECTUALILOR, A CONDUCĂTORILOR, A NOASTRĂ DE NOI ÎNŞINE…

ŞI DE HRISTOS – DUMNEZEU!

Stimate domnule profesor M.D.,

...Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu - handicapaţi, la nivel de trăiri naţionaliste. Ca să nu mai punem la socoteală izmenelile şi trăncănelile lor absurde şi penibile (în contextul unei Românii care se sufocă, la propriu! – o Românie cumplit agonizantă, care are cu totul alte priorităţi decât "întâlnirile miraculoase", “sâmbotiste”, ale celor doi dubioşi - ...da, şi eu m-am întrebat şi mă întreb, de 21 de ani, "ce-l mâna pe Pleşu-n luptă", de s-a făcut, în 1990, "demolatorul pionier" - "ctitor al dezastrului cultural incipient românesc" postdecembrist... (pentru ca, nu de mult, să treacă pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) - …iar Liiceanu (…atâtea fumuri şi pretenţii şi greţoase snobisme, şi scatologii şi ranchiune ţaţolistice şi atitudini groteşti involuntare, în bula asta de flatulaţie, scăpată, parcă, dintre cracii unui boşorog neputincios, poluând, dihoreşte, văzduhul…!) s-a ales, "pe daiboj", cu... patrimoniul uriaş al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusă - …azi se vede foarte clar!... - atât în slujba mondialismului pustiitor, cât şi în slujba Eriniilor manolesciene!), TRĂNCĂNELILE LOR UBU-eşti de sâmbătă seara, pe post de... "filosofii ameţitoare" (de ameţitoare, în sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt… ”ameţitoare”!): "(...) Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(...) Patrioţii, virtuoşii (...)"!

...N-am spus niciodată că nu sunt de vină şi românii, pentru gravele cedări morale, cedări de tot soiul... - ....dar trei secole de înstrăinare şi de măcinare CONTINUĂ, PERSEVERENTĂ, REALIZATĂ PLANIFICAT “PÂNĂ LA PUNCT ŞI PÂNĂ LA VIRGULĂ”, ÎN MOD DIABOLIC, a elitelor Neamului (ce s-a ales de "boierimea pământeană" eroică, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragoş-Bogdan şi Basarab I şi până chiar la Petru Rareş şi Brâncoveanu Constantin...?!... ”navigând” prin fanariotismul putrefact şi prin masoneria paşoptistă şi junimistă, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, "regalităţi impuse masonic" - unul, al lui Carol I, de jaf naţional generalizat şi înstrăinare patrimonială cumplită, trădare ticăloasă (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres şi urgent, să-i închidă, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Mărturisirea Adevărului fusese trimis, din Ceruri, să se întrupeze pe Pământ!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crimă, trădare (şi dezertare reală, dar şi dezertare simbolică, cel puţin la fel de gravă precum cea reală, din vremea primului război mondial: DEZERTARE SFIDĂTOARE, de la TOATE responsabilităţile sale regale!) şi jaf naţional “ca-n codru” (prin gaşca “bancheresc-zărăfească”, gaşca infracţional-criminală evreiască, condusă de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, în istoria Lumii!!!... cu toate că, în limba “danailor”, “Héléné” înseamnă “Făclie”… dar, din păcate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminală!!!) - ...n-are rost să mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate şi loialitate, precum în acel blestemat an, 1944... - ...prin comunismul stalinisto-bolşevic (evreiesc, precum se ştie!) apocaliptic, prin democraţia liberală catastrofală (cu “capi” şi “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembristă, care succede unui "socialism internaţionalisto-iliescian", penibil şi jalnic-masonic... - "Finis opus coronat!" - multinaţionalele sunt, acum, stăpânele "sclavilor" României!!!) - … chiar nu sunt văzute, toate astea, de "elitele de carton", creaturi promovate de mass media?! Nu.

…Ei, atunci, asta e. Nădejdea mea (cea de pururi!) este că nu ne va lăsa "să pierim cu toţii/de tot" (vorba lui Goga şi… Horaţiu!), El, Hristosul-Mântuitor, Cel Sfânt şi Mare şi Drept, Aspru Judecător - de Adevăr Iubitor, şi de necăjiţi şi asupriţi, Blând Mângâietor!!!

Doamne-ajută!

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

P.S.: Am văzut, nu de foarte multă vreme, un film american (cu Melanie Griffith, în rolul principal), al cărui titlu se traducea cam aşa: “Cea/”una”/străina care s-a întors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) între iubirea pentru o “străină” (“străină” de “SÂNGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaică mistică!), şi “stăpânirea/puterea”, prin moştenirea rabinală (de la tatăl său, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, când vine să-şi ia adio de la “străina” de care se îndrăgostise (dar dragostea îi promitea/oferea, ambiţiosului evreu, mai puţin decât…moştenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, în camera “străinei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluând” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La întrebarea “străinei” (Melanie Griffith), de ce a rămas cu gura căscată, aspirantul la puterea rabinică îi mărturiseşte, ca-n transă (…şi acţiunea era fixată în zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos dansează! Noi, evreii ortodocşi, n-avem voie să vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”

…Dar pe noi, creştinii (“goimii”…spurcaţi!), realizatorii evrei de divertisment, din toată lumea, ne îndoapă, ne sufocă, ne înnebunesc/”zăluzesc” şi ne imbecilizează, 24 de ore din 24, cu cele mai deşucheate şi mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fără niciun avertisment…”cu bulină”!!! Ştiu ei ce ştiu, de-i lasă doar pe “goimi” să se…”distreze”/imbecilizeze/să degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, îşi păstrează Duhul curat şi puternic, viril şi, deci, RĂZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!

…Era, în acest sens, un banc foarte cinic, despre un român şi un ungur…dar, în cazul pus de noi în discuţie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: românul “istoriceşte duşmănos”, răzbunător (calm, dar feroce…) contra “străinului” –ungur, cel încăpăţânat “în limbă şi orgolii de stăpânitor”… - poate deveni evreul, cel “încăpăţânat” în talmudismul lui, xenofob până la demenţă şi de un egoism agresiv la culme şi bestial (“răzbunător” pe…Misterul Neliniştitor de Cugete Asasin-Necurate şi Luciferizate…cum îi lămurea Nae Ionescu problema metafizică a cugetului, studentului său nerecunoscător şi deloc cavaler şi intelectual, în replică… - Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat şi Înviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, eşti bolnav, tu nu mai îţi găseşti locul în propria piele. Eşti bolnav chiar în substanţa ta; nu poţi să nu suferi; suferinţa ta nu are ieşire. Să fii totuşi sigur, Iosif Hechter, că toată lumea suferă. Noi, creştinii, suferim şi noi, dar pentru noi există o scăpare: mântuirea, reînvierea. Şi tu speri: speri că va veni Mesia cel îndelung aşteptat, Mesia pe calul său alb, împlinirea regatului lui Israel pe pământ. Incă mai speri, tu, Iosif Hechter. Continuă să speri, este tot ceea ce ţi-a rămas! Cât despre mine, eu nu te pot ajuta în niciun fel, căci sunt convins că acel Mesia pe care îl aştepţi nu va veni niciodată. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atât ţi se ceruse, în schimbul bunătăţii pe care ţi-o arătase Dumnezeu: ţi se ceruse să veghezi, iar tu n-ai făcut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ţi ca un grăunte de nisip în ochi. Nu simţi, Iosif Hechter, frigul şi tenebrele care te înconjoară, din toate părţile?” – cf. Nae Ionescu – Prefaţă la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiască . De două mii de ani”[1]):

“Ion stătea liniştit pe câmp şi-şi păştea oile... La un moment dat, vede o persoană îndreptându-se către fântână, ca să bea apă. Amintindu-şi ca apa din fântâna era otrăvită, Ion începe să ţipe:

- Băăăăăăă! Nu beeeaaaaa, băăăăăă', că-i otrăvităăăăăă!

- Străinul nu schiţă niciun gest, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit şi continuă să se îndrepte spre fântâna, aşa că Ion se apropie de el şi ţipă din nou:

- Băăăăăăăă!... Nuuuuu beeeeeeaaaaa măăăăăăăă, ca-i otravităăăăăăăăă!... Străinul, în continuare, nimic!... Ion o ia la fugă şi ajunge fix la timp lânga străinul care tocmai ducea găleata înspre gură. Gâfâind, îi spune:

- Măi, omule, tu eşti surd? Nu auzi când îţi zic să nu bei, că-i otrăvită?

La care, străinul!

- Nem tudom romanok!

Auzind asta, Ion îi spune, bătându-l uşor pe umăr:

- Bea, da' bea încet, că-i rece!...”

…Beţi încet otrava, beţi încet şi cu toată setea voastră (stârnită şi întreţinută ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepară şi v-o toarnă în toate cele (dar, mai cu seamă, pe calea Văzului, pe care vine 80% din informaţia DIN EXTERIOR! - …şi a Sufletului!!!), zi de zi şi ceas de ceas, duşmanii voştri de moarte…! - voi, români creştini şi aşa de naivi, aşa de uşor de fraierit, de către şmecherii şi păcălicii Lumii ăsteia cumplit ticăloşite şi devenită irespirabilă, de atâtea miasme infernale!

…Beţi (“încet, că-i rece”…!), români creştini, dacă aţi uitat să vă rugaţi Lui Dumnezeu-LUMINĂTORUL DE LĂUNTRURI…!!!

1-„(...)Fără îndoială, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Dacă ne-am lua după ei, au fost aleşi pentru a deveni stăpânii lumii, şi, astfel, nu am mai putea purta nici o discuţie. Atunci ar fi mai bine să punem problema altfel, căci e dificil de definit în ce constă stăpânirea lumii. Când se va produce, potrivit evreilor înşişi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de apariţia lui Mesia. Astfel, putem conchide că evreii sunt poporul ales, întrucât Dumnezeu a hotărât ca Mesia să provina din rândurile lor. Aici suntem cu toţii de acord, evrei şi creştini deopotrivă, dar tot de aici porneşte şi controversa.

De fapt, pentru creştini, Mesia a venit deja, prin încarnarea Logos-ului în Iisus Christos. Evreii au fost cu adevărat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De îndată ce acest fapt s-a produs, de îndată ce şi-au îndeplinit misiunea, evreii au încetat să mai fie poporul ales. Evreii pot ori să recunoască faptul că Mesia a venit deja, prin Incarnarea christică, şi, deci din acel moment, încetează să se mai considere poporul ales, ori contestă autenticitatea lui Christos-Mesia - şi, atunci, îşi refuză chiar condiţia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz în care nu ar păcătui numai faţă de misiunea lor, ci şi faţă de Dumnzeu însuşi. Evreii repetă, fără încetare, ca Iisus Christos, atât timp cât se pretinde Fiul lui Dumnzeu şi al lui Mesia, nu este decât un impostor. Mesia nu a sosit încă, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, şi, în momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stăpâni peste întreaga lume. Cele două poziţii sunt ireductibile. Poziţia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; în consecinţă, atunci când va veni Mesia, pămantul întreg va intra în posesia lor.

Numai că unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevărat, evreii l-au considerat, întotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a împiedicat un mare număr de popoare să-l recunoască drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, şi nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (în sânul cărora trăiesc şi numeroşi evrei) o nouă concepţie asupra lumii şi o nouă structură spirituală, valori noi pe o scară nouă a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea creştină a lumii. De aici începe dificultatea majoră. Evreii trăiesc în mijlocul lumii creştine, dar ce lege respectă ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respectă atmosfera şi condiţiile creştine? Dacă ar fi aşa, atunci ar fi renunţat la legile lor, ar fi încetat să se considere poporul ales; mai mult, ar fi încetat să fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a întâmplat. Evreii continuă să fie evrei. Cu alte cuvinte, şi-au stabilit o ordine particulară în sânul altor popoare, o ordine contrară, în special, ordinii creştine, pe care o consideră opera unui impostor. Rezultă, de aici, că, respectându-şi legea iudaică, evreii trebuie, în mod necesar, să saboteze ordinea şi valorile creştine (s.n.).

Nu e vorba numai de o problemă religioasă, deşi este uşor de văzut că necazurile şi suferinţele evreilor sunt mai adânci şi mai frecvente în perioadele şi în regiunile în care oamenii aderă la creştinism într-un mod mai categoric, în timp ce sunt cu mult mai mici în ţările protestante, cu o religiozitate formală. In fapt, cel puţin în câteva aspecte, protestantismul este forma cea mai puţin creştină a creştinismului şi cea mai apropiată de structura iudaică. Ceea ce dorim să spunem este că iudaismul şi creştinismul depăşesc planul strict religios, în măsura în care constituie, în acelaşi timp, principii formatoare ale vieţii sociale.

Există o ordine iudaică şi alta creştina a lumii. Existenţa paralelă a valorilor creştine şi a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie că este vorba de organizarea politică a unei naţiuni, de producţia şi circulaţia bunurilor materiale sau de sensul general pe care îl conferim existenţei, aceste valori există şi nu le putem pune la îndoială. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua în discuţie, evreii şi creştinii sunt separaţi printr-o incompatibilitate organică, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilităţi îi consideră creştinii pe evrei un pericol pentru ordinea lăsată de Iisus Christos. Creştinismul şi iudaismul sunt două lumi complet străine una faţă de cealaltă; între ele nu este cu putinţă niciun fel de fuziune. Conflictul este atât de intens, încât pacea nu se va instaura decât la dispariţia unuia dintre ei.

Evreii suferă, deoarece, din clipa în care au refuzat să-l recunoască pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, şi-au asumat misiunea de a distruge valorile creştine. Dacă poporul lui Israel suferă, e şi din cauză că, după ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat să-l recunoască: l-au văzut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atât de grav, dacă alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!

Prin sionism, evreii au crezut că au găsit calea de a înşela destinul. Ierusalimul continuă să fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Căci urarea nostalgică „La anul, la Ierusalim” nu este legată de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijină pe evenimente care nu au avut loc niciodată, dar care polarizează, cu toate acestea, atenţia generală, obligându-i pe oameni să-şi conducă viaţa în vederea acestor evenimente, ca şi cum ele ar trebui să se producă, în mod necesar. Fără îndoială, pentru evrei, întoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabilă, poate cea mai puternică dintre toate manifestările iudaice.

Această certitudine mistică –potrivit căreia poporul lui Israel se va regăsi la poalele Templului - este atât de puternic înrădăcinată în sufletul evreiesc, încât toată viaţa în diaspora le va părea tuturor evreilor ceva trecător, dacă nu chiar o ficţiune. In fapt, dacă evreii au temple şi consilii religioase peste tot în lume, nu e mai puţin adevărat că Ierusalimul rămâne singurul lor loc de rugăciune şi jertfă, sediul adevăratului lor templu, faţă de care templele din diaspora nu sunt decât nişte înlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinţe şi nenorociri, mai mult decât de realitate, care se destramă asemenea transparenţei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruită, la nivelul ficţiunii pure.

Inţelegem, acum, cât de mult se îndepărtează de ideea sionistă a lui Theodore Herzl realitatea iudaică contemporană. In mod sigur, dacă cineva ar reuşi să adune la un loc toţi evreii din lume şi să-i constituie politic într-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificată, dacă nu chiar rezolvată pe deplin (s.n. şi n.n.: Nae Ionescu s-a înşelat: azi, când Statul Israel, fondat artificial, DAR FONDAT! – există - vedem clar că, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor încăpăţânat şi profund luciferizat se crede dator, faţă de ciudatul său Dumnezeu, să ia în stăpânire lumea terestră, cu orice preţ, prin oricâtă cruzime dementă!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merită să fie pusă, întrucât evreii au avut, în multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar să credem că evreii l-au aşteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generală cere ca fiecare popor să aspire, în mod natural şi ne-deliberat, la viaţa de stat, aşa cum o sugerează imaginea moleculelor dintr-o soluţie suprasaturată, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare dată când au avut un stat, grija lor permanentă a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vieţii lor în diaspora ar fi o nebunie, căci exact pe această viaţă se sprijină starea naturală a evreului.

Ce caută, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei să-i smulgă Ierusalimului aura sa mistică şi caracterul mitologic, pentru a transforma acest oraş într-o capitală modernă, cu ministere şi o poliţie atotputernice? Este posibil. Numai că aceasta va fi o efemeră experienţă în plus, ca toate instituţiile iudaice de până acum; pe de altă parte, o cetate o Ierusalimului concretă i-ar face pe evrei să-şi piardă credinţa lor comună, fundamentul vieţii lor de până acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea să fie chiar aşa.

Dacă evreii suferă, suferă pentru că sunt evrei. Vor înceta să mai fie evrei, în ziua în care nu vor mai suferi şi nu vor putea scăpa de suferinţă decât atunci când nu vor mai fi evrei. Iată o teribilă fatalitate, împotriva căreia nu este nimic de făcut: Israel va agoniza până la sfârşitul lumii!

Tu, Iosif Hechter, eşti bolnav, tu nu mai îţi găseşti locul în propria piele. Eşti bolnav chiar în substanţa ta; nu poţi să nu suferi; suferinţa ta nu are ieşire. Să fii totuşi sigur, Iosif Hechter, că toată lumea suferă. Noi, creştinii, suferim şi noi, dar pentru noi există o scăpare: mântuirea, reînvierea. Şi tu speri: speri că va veni Mesia cel îndelung aşteptat, Mesia pe calul său alb, împlinirea regatului lui Israel pe pământ. Incă mai speri, tu, Iosif Hechter. Continuă să speri, este tot ceea ce ţi-a rămas! Cât despre mine, eu nu te pot ajuta în niciun fel, căci sunt convins că acel Mesia pe care îl aştepţi nu va veni niciodată. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atât ţi se ceruse, în schimbul bunătăţii pe care ţi-o arătase Dumnezeu: ţi se ceruse să veghezi, iar tu n-ai făcut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ţi ca un grăunte de nisip în ochi. Nu simţi, Iosif Hechter, frigul şi tenebrele care te înconjoară, din toate părţile?”” - cf. Nae Ionescu – Prefaţă la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiască . De două mii de ani”.

 

OAMENI DE MÂNA A... NOUA!

Băsescu: Suntem o ţară de mâna a noua dacă cerem mereu bani împrumut pentru a plăti pensii

Miercuri seara, pe 4 august 2010, Regele Neîncoronat al Mincinoşilor, Băsescu - vine la TVR-1 şi spune ceea ce orice român non-deviant mintal vede de câţiva ani buni: că “suntem o ţară de mâna a doua”. Ba, eu sunt convins că a minţit şi de data asta: NU SUNTEM O ŢARĂ DE MÂNA A DOUA, CI AM DEVENIT O ŢARĂ DE MÂNA A 222-A!!!

Dar el, Băsescu, ERA ULTIMUL CARE AR FI AVUT DREPTUL, ÎN ROMÂNIA, SĂ APARĂ PE ECRAN ŞI SĂ ZICĂ ASTA…! Cine ne-a adus, în doar câţiva ani, în halul ăsta de scufundare – economică, morală, politică…?! – Băsescu se plimbă singur, cu mâinile la spate (ca un lacheu, în aşteptarea poruncilor “conaşului”), pe la reuniunile internaţionale, unde nu-l bagă în seamă nici preşedintele Albaniei sau cel al Bulgariei…! Dar, de fapt, pe unde se plimbă el, PLIMBĂ TOATĂ ŢARA, CA PE O… “LACHEE”… Ne-a adus în fundul prăpastiei penibilului şi umilinţei… şi noi îl mai lăsăm să mai spurce ecranele televizoarelor şi să spurce acest pământ!

…”O ţară care se duce să ceară mereu împrumuturi pentru a avea bani de pensii şi nu pentru infrastructura este o ţara de mâna a două. Trebuie să ne revenim rapid. (…) Fiecare medic sau profesionist are dreptul să plece unde este mai bine plătit şi apreciat. Din păcate, la ora actuală, România nu poate asigura salarii şi condiţii la nivel înalt. Din câte ştiu însă, fiecare spital mare are posturile acoperite. (…) Le mulţumesc românilor care se chinuiesc să muncească în străinătate şi să trimită bani în ţară. Vă daţi seama ce ar însemna ca în loc să trimită bani în ţară să vină în România şi să ceară ajutor social?“ (cf. ziarul România liberă - Băsescu: Suntem o ţară de mâna a doua dacă cerem mereu bani împrumut pentru a plăti pensii, 5 August 2010).

…Nu, aici nu mai e vorba de lucruri “uitabile şi scuzabile”: E VORBA CĂ BĂSESCU ŞI GAŞCA LUI ŞI-AU GĂSIT O ŢARĂ DE PROŞTI ŞI DE BLEGI!

TOŢI SUNTEM DE VINĂ, NU PENTRU CE A ZIS BĂSESCU, ci pentru că… BĂSESCU a putut să fie în poziţia de a spune ceva… la televiziunea NAŢIONALĂ! - fie şi ce a spus!

Să permiţi unui preşedinte de ţară să mai existe, fizic, după ce, cu câteva luni înainte, afirma, cu bărbiţa-mpinsă-nainte, că “sunt bani de salarii şi de pensii, nu e nicio problemă (…) numai presa e de vină, pentru zvonurile alarmiste!” – iar acum să zică… - nu, asta NU!

Într-o ţară din America Latină, la trei minute după o astfel de declaraţie - era împuşcat şi deja înmormântat, la doi metri sub pământ, o astfel de hahaleră!

Dar, într-o ţară civilizată şi cu “oameni de mâna-ntâi”, o astfel de paiaţă n-ar fi ajuns decât…paiaţă, la circ - spunând cuplete comice şi mincinoase copiilor preşcolari!!!

Deci, apariţia de miercuri seară are drept motivaţie faptul că oamenii care populează Grădina Maicii Domnului (“majoritatea” …aia, de l-a votat!) sunt… ”de mâna a NOUA…” – …jos, oricum, foarte, foarte jos!

Numai într-o ţară populată majoritar de golani şi escroci, poate să apară un Golan/Escroc-şef, pe post de “preşedinte”, şi să debiteze ce… a defecat nemernicul ăsta, prin cavitatea bucală!

…“Fiecare medic sau profesionist are dreptul să plece unde este mai bine plătit şi apreciat. Din păcate, la ora actuală, România nu poate asigura salarii şi condiţii la nivel înalt”.

“Medic sau profesionist” …Deci, medicii n-ar fi profesionişti?! Tocmai ei, pe mâna cărora se “dă”, Băsescu, săptămânal!

Un analfabet nenorocit a fost votat de analfabeţi nenorociţi, şi iată că, acum, suntem toţi obligaţi să-i zicem… “domnul preşedinte”…! Ptiu!

“(…) are dreptul să plece unde este mai bine plătit şi apreciat”. TU spui asta, care ai ruinat ţara asta sfântă – de parcă întruchipai, de unul singur, un nor de lăcuste prăpăditoare/înnegritoare, de la răsărit la apus şi de la nord la sud???!!!!

Înmărmuritor… Dacă n-aş fi român, l-aş aplauda, pentru un aşa tur de forţă, întru TUPEU!!!

Dar tu, nemernicule, îţi închipui, oare, că oamenii adevăraţi, din ţara asta (nu fătălăii care se fasolesc cu şcolile lor din SUA, din “Fra(e)nţia” etc.) - acceptă să le faci TU ruta vieţii?! Crezi că noi, ăştia, puţinii care mai avem nu doar “obrazul”, ci (ÎNCHIPUIEŞTE-ŢI, CLAUNULE!) MÂNDRIA! - să recunoaştem că ne-am născut în România şi am învăţat aici, pe banii părinţilor şi concetăţenilor noştri – vom pleca din Grădina Maicii Domnului, ca să ai tu loc de joacă şi dezmăţ (te pomeneşti că vei cere să vi se plătească dezmăţul vostru solitar, de “maison de santé”, de către cei “de peste hotare”…! – căci ai făcut şi faci totul ca Grădina Sfântă să miroasă a pucioasă!!!), cu Nuţa Udrea şi cu gaşca ta de derbedei?!

Ei bine, NU! Dacă este cineva “condamnat” să plece, fuga-fuguţa, din Grădina asta Sfinţită de Însăşi Maica Lui Hristos-Dumnezeu - ĂŞTIA SUNTEŢI VOI, DERBEDEILOR ŞI GOLANILOR, ESCROCILOR ORDINARI - IAR NU NOI! (“Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost [Unde-am fost] Aşa [Acolo] rămânem” – zicea un alt vizionar, Eminescu… numai cu vizionari umplea Dumnezeu, altădată, pământul ăsta… - acuma, parcă numai cu ORBI…!!!):

“Voi ce-aveti ingropat aici?

Voi grau? Dar noi stramosi si tati,

Noi mame, si surori si frati!

In laturi, venetici!

Pamantul nostru-i scump si sfant,

Ca el ni-e leagan si mormant;

Cu sange cald l-am aparat,

Si cate ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat!”

(George Coşbuc – Noi vrem pământ!)

…Eu, însă, aş mai avea o vorbă de zis: a venit vremea să ne decidem, în sfârşit! Vrem să trăim, noi şi copiii şi nepoţii şi strănepoţii noştri, cum-se-cade, cuviincios şi omeneşte, întru Duhul Sfinţilor Voievozi-Gospodari, al celor care au “descălecat” aceste pământuri şi au pus blesteme, la hotare?!

Bine, atunci, a venit vremea “noii sărbători”, a ELIBERĂRII ROMÂNIEI DE DUŞMANII EI DINĂUNTRU!

Priviţi-vă pruncii din leagăn, atâta vreme cât veţi mai avea curajul să vă faceţi prunci (…căci să nu vă gândiţi că dezastrul se opreşte aici, la “decapitarea” salariilor noastre cu 25% şi a pensiilor cu 16%... - şi a ţării noastre de “Roşia Montană” şi de toate averile noastre, moştenite de la Dumnezeu şi de la strămoşi!!!) – şi încercaţi să scrutaţi, în ochii lor, pentru a vedea unde este ascuns Mesia-Eliberatorul-de-Demoni-ai-Neamului-Său!

Goga, ca şi toţi Poeţii Vizionari ai Neamului Românesc, NU A FOST PROFET MINCINOS! “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide!” – zice, pe drept cuvânt, Hristos-Dumnezeu-Cuvântul…

“(…) Şi sufletul înviorat îmi spune

Că fătul ăst-al patimii-amare

Şi-al dorului ce moare-n aşteptare

E solul sfânt... înfricoşatul crainic,

Izbăvitor durerilor străbune.

Azi ochii lui ascund în adâncime

Măreaţa taină nepătrunsă mie

A ceasului cel poruncit să vie,

Să sfarme jalea din viitorime.

El, cel frumos şi frate bun cu glia,

Nou-întrupatul suflet de Mesia,

Va fi judeţul ceasului de mâine,

Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,

Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă,

Zdrobi-va cartea legilor bătrâne.

El va-ntrupa în strigăt de chemare

Cuvântul sfânt ce azi adăposteşte,

În licăriri de tainice altare,

Biserica nădăjduirii noastre.

Şi strigătul înaripat va creşte,

Prin plaiuri largi, prin munţi purtând cuvântul,

Şi va trezi din somnul lui pământul,

Şi rumeni-va zările albastre.

Atunci, în ziua mare-a învierii,

Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,

Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,

Ca-ntineriţi de suflul primăverii

S-or ridica, ei, cari au fost străjerii

Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,

Cu braţul greu de greul răsplătirii.

Toată ţărâna gliei dezrobite

Şi munţii toţi şi-adâncurile firii

Vor prăznui din pacea lor urnite

Înfricoşata clip-a premenirii,

Când suflet nou primeşte întrupare,

Şi-n strălucirea razelor de soare

El hărăzeşte vremii-nbătrânite:

Vestmântul nou, de nouă sărbătoare!“

(Octavian Goga – Clăcaşii)

…Da, acest Neam Românesc are dreptul la “vestmântul nou, de nouă sărbătoare”, la “metanoia”/întoarcerea Duhului pe dos, SPRE LUMINĂ!!! – Lumină de Sărbătoare în care să nu joace, pe manele deocheate, diavolii de azi, care vă infectează şi spurcă sticla televizoarelor!

Dumnezeu nu-şi urăşte Neamul Său cel Ales, ci, prin ochii şi glasurile cuvioşilor monahi şi ale cuvioaselor monahii şi ale Poeţilor/Artiştilor săi inspiraţi/vizionari (câţi vor mai fi supravieţuit foamei şi jalei/disperării…!) şi prin toţi oamenii cinstiţi şi hotărâţi întru Credinţă! - dă semn şi direcţie şi ROST lacrimilor noastre de obidă şi exasperare!

…Căci, DA! – “a venit ceasul cel poruncit să vie!” Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!

…Nu vrem, nici noi (creştini fiind şi dorindu-ne astfel a fi, întru Duh, până la Judecata Cea Înfricoşată a Lui!), moarte de om! Dar ştim că…”îndreptare”, pentru nişte degeneraţi genetic (căci golanii ăştia au căpătat, prin îndelungă practică de familie, genele mârlăniei, escrocheriei, aroganţei ţopeşti/ciocoieşti şi ale dispreţului de Neam!) – numai Dumnezeu poate face o minune…DAR ŞTIM CĂ NU ZILELE ASTEA…!!!

Vrem doar ca universalul crug al lucrurilor/istoriei să se rotească înapoi, spre normalitatea existenţei şi cugetului, să ieşim de sub zodiile false şi tulburi, care nu sunt ale Neamului Românesc!

Iar pe falşii “conducători”…să-i ia Mama Ielelor, pe sus…şi să-i “trasporte”…nu în alte ţări, căci mi-e milă de toate ţările Pământului… - ce vină au ele că somnul (prea îndelung!) al raţiunii românilor a născut aceste coşmaruri/aceşti monştri…că răul/păcatele de zăbovire, din sufletele românilor, i-au născut pe aceşti vampiri şi vârcolaci?! - …ci, undeva, pe Marte …sau Saturn…da, pe Saturn-Cel-Întunecat! - mult mai bine şi mai…adaptat la astfel de “pacienţi”!

…Bilet cu un singur drum: DUS!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

DEMOCRAŢIA LIBERALĂ – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITĂŢII

ŞI HAOSULUI MULTILATERAL DEZVOLTAT ŞI PROGRAMAT

- PRELIMINARII -

...Celor care au trăit în cel puţin două regimuri succesive n-ar trebui să le lipsească aşa de mult şi de nechibzuit „doica” mentală a propagandei politice a mass mediei, pentru a reuşi să realizeze comparaţii şi să-şi formeze un sistem de valori cel puţin bine definit (dacă nu şi cu repere infailibile). Sau, cel puţin, relativ stabil şi personalizat.

A trăi, succesiv, în comunism şi în „Democraţia Liberală”, înseamnă să poţi avansa (după mai bine de două decenii de experiment „Democratic şi Liberal”!) câteva teze valabile.

Vom încerca, în cele ce urmează, să structurăm, nu optim, dar funcţional (cel puţin) cele câteva observaţii esenţiale, pe care nu ni le bazăm pe niciun fel de propagandă (partinică sau de alt soi), ci ca rezultate ale unei observaţii socio-spirituale continue şi atente.

Vom arăta, mai jos, cum se înşiruie lucrurile Cetăţii Vulnerabile a zilelor noastre şi care ar trebui să fie domeniile de exercitare a ideilor (consecinţă a observaţiei în mediul socio-spiritual), ţinând cont că nici măcar Democraţia, în stadiul ei primar (ne referim la democraţia aheniană, câtă va fi fost, până la Pisistrate...), n-a reuşit cu mult mai mult decât „dictatura prostimii/vulgului grosolan şi imbecil”, decât asasinarea lui Socrate sau/şi decapitarea zeilor, de către Alcibiade... - iar naşterea lui Sofocle în mahalaua Colonos, a Athenei, nu e deloc relevantă: teatrul/theatron (care devenise, deja prin Eschil, cu deuteragonistul său, mult prea mult spectacol şi prea puţin ritual!) - odată cu Sofocle, se desacralizează total, prin apariţia tritagonistului! Cultură fără de cult...lume desacralizată – aceasta a dus de râpă Cetatea, de avem azi ce vedem, sub ochii noştri... Pentru că nici Tracii Sfinţi, şi nici Dumnezeu-Hristos (de sorginte umană tracă!) - n-au devenit, din păcate, modelul de spiritualitate/acţiune şi trăire spirituală, al Europei şi nici măcar al României!

...Comunismul nu este un mediu optim pentru dezvoltarea cultural-spirituală, dar China Comunistă reuşeşte să ţină în viaţă un miliard şi jumătate de oameni, de care nu se dezice (...e drept că, după câte se zice, China ar fi sprijinită, masiv, „ideologic, logistic şi strategic”, de Masonerie...!) – în timp ce România „Democrată şi Liberală” nu e în stare să-şi ţină între limitele decenţei spiritual-ontologice şi între graniţele statale (nu şi suverane, din păcate, date fiind sistemele supranaţionale de distrugere a fiinţei umano-divine, sisteme întemeiate şi practicate de fiinţe terestre cu mare încărcătură malefică!) nici măcar douăzeci de milioane de locuitori.

Noi nu vrem a face apologia vreunuia dintre cele două „sisteme”. În primul rând, noi nu credem că „tertium non datur”: noi suntem convinşi că, în istoria nu tocmai bine şi întru Adevăr cunoscută a omenirii – există încă multe resurse şi pot fi închipuite încă multe forme de soluţionare a evidenţierii, organizării şi prezervării trudei spiritului uman.

Spre exemplu, ideologii de paie ai omenirii ultimelor cinci secole eludează, în mod constant şi pervers, nu doar teocraţia (care a avut o relativ benefică funcţionare, atât în antichitate, cât şi într-o bună parte a Evului Mediu european... - oricum, preferabilă, indiscutabil, amoralismului sinucigaş al „liberalilor”! [1]), ci tocmai soluţia hristico-divină, aceea a stării de comuniune umano-divină: comuniunea de Duh fiind, deci, prioritară oricărei stări de organizare artificială şi impusă de vreun sistem, instituţionalizat cu mijloace violent şi brutal-materialiste.

Din moment ce a existat miracolul, deloc îndepărtat temporal, al Legiunii Arhanghelului Mihail, prin care Trimisul Arhanghelic, către Neamul Românesc (dar şi spre alte neamuri, ce se vor voi a fi treze! – spre exemplu, Mişcarea Anaue/A Cămăşilor Verzi/ÎNVIERII, din Brazilia!), Corneliu Zelea Codreanu, a tentat şi reuşit să formeze Omul Mihaelic [2], care să se supună, martiric şi complet altruist, trăirii hristice, TRĂIRII ÎNTRU COMUNIUNE CU SEMENII ŞI, ASTFEL, CU HRISTOS-DUMNEZEU, ba chiar să aibă Revelaţia Stării de Ecumenicitate Naţională!!! [3] (...că următoarele forme de trăire socială umană, comunismul şi liberalismul, mereu tot ţin „sub ţol” această realitate, este vina lor, nu vina noastră, şi, în niciun caz, vina Căpitanului!) – pentru noi este suprema dovadă că omenirii i se ascund multe dintre Esenţialele Secrete ale evoluţiei ei spirituale terestre – atât cele trecute, pentru a i se putea falsifica Identitatea umano-divină terestră – cât şi cele viitoare, pentru a i se putea, eventual, falsifica Misiunea şi Destinul, de Fiinţă Umano-Divină Terestră!!!

Numai că, vorba românului: „Dumnezeu nu doarme!”

...Aproape că nici n-am mai simţi neapărată nevoie să cităm pasajele de mai jos (descrieri ale unui stadiu spiritual, prin care omenirea terestră a mai trecut, şi spre care umanitatea, în viziunea lui Corneliu Zelea Codreanu, trebuie să mai treacă, o dată, înainte de recuperarea paradisiacă!) – dar considerăm că nu trebuie a tăinui ceea ce ştii că poate face semenilor un cât de mic, dar substanţial – bine!

CZC şi iniţiaţii-legionari interbelici (prin rudele noastre de sânge, unchii după mamă, i-am cunoscut şi le-am cunoscut Legea Trăirii, precum şi metanoia Duhului!) încep să semene, iarăşi, tot mai mult, cu voievozii români din Evul Mediu - şi cu ceea ce Rudolf Steiner numea, în cartea DIN CRONICA AKASHA [4](p. 42) ”mesagerii zeilor” (“aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni (...) Al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare, din primul grup, pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin”) – din epoca de tranziţie, dintre atlanteeni şi arieni.

(cf. R.Steiner, DCA, p. 42): ”Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, MARELE CONDUCĂTOR, pe care literatura ocultă îl numeşte MANU, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi(...) Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte, trebuia ca oamenii să cunoască (s.a.) forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenirea prin “mesagerii” lor. Acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei (...)”

(DCA, p. 47) ”Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui MANU au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi”.

...Descoperind (şi dezvăluind, pentru cei interesaţi să se salveze spiritual de la CATASTROFA SATANICĂ A MINCIUNII! – oricum, Mântuirea Lui Hristos va fi CALITATIVĂ, iar nu CANTITATIVĂ!), prin cele de mai sus, că propaganda „de ambele mâini” ne minte şi distorsionează, într-una, mesajele Lui Dumnezeu şi, consecutiv acestei prime distorsiuni majore, încearcă să distorsioneze şi destinul nostru umano-divin, de pe Terra - să urmărim, deci, ideile comparative, care se impun prin existenţa cât mai depărtată de propaganda de „gaşcă” – urmând metodica interioară, ca rezultat al unui empirism ontologic.

* * *

1. În primul rând, ideea conform căreia VALORILE CULTURALE NU SE POT SUSŢINE, ÎN MOD REAL ŞI STABIL, FĂRĂ VALORILE MORAL-RELIGIOASE (în cazul României – VALORILE CREŞTIN-ORTODOXIEI).

Degeaba se creează artă şi cultură, în ţările Terrei ultimului veac, când lipsa unei coloane vertebrale moral-spirituale a umanităţii terestre împiedică formarea, armonioasă, a unui sistem axiologic valabil şi sănătos. Mai rău şi mai grav: forţele malefice, de care vorbeam mai sus, vor să inverseze polii axiologici tereştri, vor să impună, cu sila, non-valoarea drept valoare!

Evident că pe noi nu ne mai derutează afirmaţiile de pitecantropi, ale celor care vor să ne convingă de nocivitatea absolută a comunismului, demonizându-l, în favoarea „valorilor Democraţiei Liberale”. Perioada 1964-1989 nu a însemnat deloc acelaşi lucru cu perioada 1945-1964. Din niciun punct de vedere. Comunismul naţionalist al Epocii Ceauşescu a fost, dacă nu opus, cel puţin ferm diferit de stalinismul de ocupaţie, al anilor 1945-1958, dar şi de comunismul mult prea servil imitat după Moscova, al anilor 1958-1964 (a se vedea că nici măcar în temniţele politice ale României, prizonierii de conştiinţă n-au avut beneficii reale şi majore, nici după moartea lui Stalin, din 1953, şi nici măcar după 1958, anul când Armata Roşie părăseşte teritoriul României...Gheorghiu-Dej o fi promis Moscovei, drept mulţumire că „ne-au slăbit” cu Armata Roşie – lucru care NU s-a întâmplat cu celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia, până în 1989... atunci şi nici atunci! - ...că „nu se va schimba nimic, în peisaj”...!).

Şi încă un lucru, care se integrează sistemului nostru de a vedea lucrurile: comunismul, fie şi în formele lui agravate, precum a fost cea stalinisto-bolşevică, nu eluda morala! Cu toată ipocrizia lui, cu tot eşafodajul de politruci parazitari - sistemul comunist propunea principii morale biblice, eliminând „dreptul de autor” al... Bibliei!

Şi numai în acest fel (prin păstrarea valorilor morale-religioase, chiar mascate, chiar relativ distorsionate) se poate explica de ce comunismul, atunci când şi-a ameliorat şi „naţionalizat” formele de exprimare, a creat valabilitatea scării de valori culturale (pictorul Theodor Pallady, spre exemplu, a fost decretat Maestru Emerit al Artei, chiar în 1956, cu patru luni înainte de a se stinge din viaţă! - nu mai vorbim de Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Vraca sau Maria Tănase - decretaţi Artişti ai Poporului!). România lui Ceauşescu a creat, recunoscut, chiar impus valori culturale autentice şi naţionale reale, cum au fost (şi rămân!) cele ale unor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Emil Botta, Geo Dumitrecu, Ana Blandiana, Marin Preda, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc... - sau Camil Ressu, Dumitru Ghiaţă, Corneliu Baba, Sabin Bălaşa... - sau Mihail Jora, Marţian Negrea, Dumitru Capoianu... sau Toma Caragiu, Dina Cocea, Dem Rădulescu, Ion Marinescu, Amza Pelea, Emanoil Petruţ, Ion Caramitru etc. (ba chiar i-a „recuperat” pe Mircea Eliade şi Cioran! - ...ba chiar, trunchiat, pe legionarul Gyr şi pe ortodoxistul Crainic!)...România lui Ceauşescu a iniţiat seriile ( de lux!) de traduceri din Shakespeare, Platon, Byron, Balzac, Flaubert, Cehov... (...iar „Democraţia Liberală”, de după 1989, nici nu s-a obosit măcar să le definitiveze... că nu „le renta”: Triumful Pitecantropului, prin Triumful Mamonei!!!).

Chiar Cântarea României nu poate fi judecată după „măsurile” şi după afirmaţiile politrucilor „liberalizaţi”, de azi: numai noi, profesorii de Română, putem da mărturie cât de mult era protejată limba valahă, prin exerciţiile de dicţie, efectuate în sutele de ore de repetiţie, pentru teatru, montaje, recitări... (nimeni n-a fost obligat, „cu puşca”, să „presteze” versuri despre Ceauşescu, ci... fiecare, după obrazul şi interesul său...!) – cât de multe aflau învăţăceii despre bunul-gust poetic şi despre sensibilitatea şi trăirea poetică, autentice! (...fireşte, orice lecţie de estetică era însoţită, de către bunii dascăli, de zeci de pamflete LIBERE, cu subiect moral-atitudinal şi chiar politic!...) - ...numai profesorii de Muzică pot da mărturie cât de mult a însemnat acea vreme, pentru educaţia bunului-gust muzical, opus imbecilizării şi anestezierii bunului-simţ elementar, prin debandada anarhică, asurzitoare şi demenţială, a tot felul de „zgomotoşenii”, „zgâlţâioşenii” şi epilepsii africano-şamanice, tehnici de depersonalizare „în grup/în masă”, de azi! Nu s-au strecurat nicio „Eba” sau Roberta şi niciun Vanghelie, Gigică Becali sau Bercea Mondialu, în limba valahilor de atunci...cum şi demnitatea politică a României a fost, atunci, în exterior (cel puţin), una de excepţie...

Ca elev, student şi, apoi, profesor, ştiu că vacanţele de Crăciun şi de Paşte se dădeau... EXACT ÎN PERIOADA SFÂNTĂ: 22 decembrie - 10 ianuarie!!! - cât despre Înviere, niciodată n-am lipsit „de la apel”!

Când veniră „liber-cugetătorii” ăştia de democrato-socialisto-liberali, L-au „executat”, fără milă, pe Hristos: vacanţa de iarnă ţine până pe 5 ianuarie, lipsindu-l pe bunul creştin de Sărbătoarea Botezului Domnului Hristos!!!

...Ca profesor, înainte de 1989, aveam bucuria, la început de an şcolar, să văd şi aud cum toţi elevii (săteni şi orăşeni, deopotrivă!) ştiau nu doar hristica rugăciune către Tatăl nostru, ci şi expresia ortodoxă a mărturisirii Crezului... Acum, la 21 de ani după 1989, în ...”libertatea cugetului”, năucii de copii nu mai sunt învăţaţi de către năucii lor de părinţi nici măcar...Tatăl nostru!

Iar năuciţii lor de „profesori de Religie” degeaba îşi mai bat capul să-i înveţe şi educe, în Duhul Civilizaţiei Europene (...zis creştine!): „Banul, doamnă, se face şi fără rugăciuni... tre' să fii şmecher, domnu'... că se rezolvă marfă, dai cu pumnu' şi-i tragi în piept pe fraieri, băi tăticu'!”

...Cui şi cum se roagă copiii ăştia, la nevoie şi la necaz... cum îşi vor trăi viaţa, când va da, peste ei, greul?! Cred că nu vor şti a zice nici măcar cât un moş senil, de pe la mine, din Bucovina: „Una mie, Doamne, una ţie, Doamne...”!!!

...Libertatea de a fi... Neanderthalian!!! „Democraţia Liberală” de azi, dacă a văzut şi văzut că Dumnezeu n-a ascultat de Nietzsche, care tot proclama că „Dumnezeu a murit!” – „şi-a luat soarta în mâini”, şi l-a asasinat ...însăşi ”Libertatea Sa”... de Satană!

...Da, au existat lingăi „farisei”, lingăi intelectuali (...”cărturari”... dar chiar şi unii dintre preoţi!), dar nu-i obliga nimeni la „lins” şi la „turnat”, decât lipsa lor de coloană vertebrală! Ce să mai zicem de slugărnicia şi trădarea şi atitudinile violent anti-româneşti şi anti-naţionale ale „intelectualilor” de azi...?! Măcar scriitorii Epocii Ceauşescu nu inundau şi nu derutau, tot şi toate, cu impostura lor axiologică...pe când azi, tocmai cei ce-ar trebui să fie „bunii păstori”, devin „măcelarii turmei”: N. Manolescu (preşedintele USR!), Alex Ştefănescu & Comp. vor să-l asasineze moral-spiritual (pentru a câta oară, oare, se încearcă asta, din 1883 şi până azi?!) şi să „purgheze” literatura română de genialitatea protectoare eminesciană, pentru a-şi impune icioglanii scatologici, de soiul şi teapa unor Mihail Gălăţanu, Vakulovski, Ioana Bradea ori Cărtărescu... tot aşa cum patapievici, liiceni, avrameşti, ungureni şi cotoi vor să impună gânduri şi simţiri şi atitudini „filosofice”... anti-româneşti/anti-naţionale!

...Şi, în fine: noi considerăm că Epoca Ceauşescu nu a însemnat neglijare şi distrugere a patrimoniului culturii şi civilizaţiei româneşti...ci tocmai Epoca „Democraţiei Liberale” înseamnă înstrăinarea şi distrugerea patrimoniului culturii şi civilizaţiei româneşti: nu Ceauşescu a lăsat mânăstirile Bucovinei să se ruineze, ci, TOT ŞI MEREU, „Democraţia Liberală”!... nu Ceauşescu a înstrăinat tezaure şi a lăsat în părăsire locuri sfinte, precum casele memoriale ale titanilor Duhului Românesc, ci tot „Democraţia Liberală”!... nu Ceauşescu a înstrăinat, pe comisioane uriaşe, comisioane ucigaşe de Românie, zestrea uluitoare, istorică, metaliferă şi de sănătate moral-spirituală şi fizică de la Roşia Montană – ci, mereu, aceeaşi „Democraţie Liberală”!... şi nici n-a distrus Ceauşescu agricultura românească, pulverizând sistemul de irigaţii şi lăsând în pârloagă sute de milioane de hectare, terfelind semnificaţia sacră a TRUDEI PENTRU PÂINE şi înălţând osanale EGOISMULUI TEMBEL, TRĂDĂRII DE GLIE ŞI FURTULUI...!!! (...iar de au apărut, pe vremea lui Ceauşescu, cartelele, nu a fost decât tot din pricina împrumuturilor forţate la Satana F.M.I.-ului... dar măcar Ceauşescu, chiar cu preţul vieţii sale, a ştiut să ne scape de înrobirea la zarafii planetei, şi să lase, pentru „Democraţia Liberală” paricidă, 5 miliarde de dolari, în vistieria României...! – ...bani buni pentru campania iliesciană, adică a unuia dintre paricizi!).

Chiar dacă, pe timpul comunismului (paradoxal) naţionalist ceauşist nu exista ora de Religie – societatea nu contrazicea TOTAL preceptele hristice! Azi, nu doar că, pervers, au fost înlocuiţi preoţii-profesori cu funcţionarii numiţi „profesori de Religie”, ci, cu mult mai grav, întreaga societate „Democrat-Liberală” contrazice, violent, orice afirmaţie a Hristosului! – contrazice elementarul bun-simţ, contrazice toate preceptele Duhului şi instituie Dictatura Materiei Grosiere/BANULUI, Dictatura Trivialităţii celei mai înjositoare, Dictatura Haosului Moral... deci, afirmă, cu surle şi trâmbiţe, Imperativul Trufiei Prostiei şi al Neruşinării Satanice, Imperativul Pierzaniei de Duh!

...”Dar poţi acum să spui ce vrei, să scrii ce scrii...acum!” – se revolta, mai ieri, cu falsă exasperare, un „amic” diasporean – când eu încercam să-i demonstrez că, în România de azi, „Democrato-Liberală”, se dezvoltă, iarăşi, ba chiar mai pervers şi mai „în forţă”, decât înainte de 1989 - Germenii Tiraniei...!

Da, sigur că avem „libertatea de exprimare”, care înseamnă Libertatea Haosului!

...Astăzi se joacă piesa: „CIRCUL VĂMILOR/VAMEŞILOR (...nu şi aia mircesco-traiano-băsească, din Constanţa!) ŞI ŞUŢILOR-BULIBAŞI PREZIDENŢIALI, CONTRA... LIBERTĂŢII PRESEI...!” Libertatea de a Urla în Pustiu! Pentru că, bien sûr, au avut grijă „Democraţii Liberali” să impună amoralismul, prin tot felul de anestezice televizate, de la spectacolele imbecile şi până la impunerea unor „autorităţi false”, în domeniul...”amoralismului public”... (şi, deci, oricare se întreabă NU ce este folositor lumii şi omenirii să scrie, ci se întreabă DACĂ va fi şi DE CINE va fi citit... – da, şi noi ne întrebăm asta, dar, şi dacă n-am fi citiţi de nimeni, ne-am teme, de Mânia şi Judecata Lui Dumnezeu, să scriem îndemnuri spre rău şi neruşinare, către omenire – numai şi numai ca să avem...”succes de casă”!) - ...plus o autocenzură exasperantă, similară celei comuniste...şi nici celei comuniste, nici celei „Democrate şi Liberale” nu îndrăznesc să i se opună „cărturarii”, pentru că...viaţa-i scurtă, nu-i aşa? - şi, deci, trebuie trăită (fie cum o fi, dar să simţim că...”existăm”, chiar şi la modul parazitar şi criminal!) - fie şi cu preţul de a muri cu nasul în propriile excremente...!!! Dar, cât ai trăit, ai...trăit: cum şi dacă ai avut vreun rost pe care merită osteneala să-l reţină cineva, în posteritate... ASTA CONTEAZĂ CEVA MAI PUŢIN, ”... – N ' EST CE PAS?! - BA, SPA!”

...Pentru că, cine n-a avut parte de o educaţie religioasă autentică şi credibilă şi trainică, din adâncul Duhului, cade uşor în mrejele disperării şi ale trufiei, ale orgoliului şi dragostei de măriri, vedetism şi celebritate...şi apasă, astfel, pe accelerator, cât ce poate...chit că se duce, cu maşinărie cu tot, drept în miez de prăpastie... - dar măcar, până acolo, „la fund”, a fost „senzaţional”, nu?!

...Şi iată cum s-a impus, în „Democraţia Liberală” de azi, victoria EGOISMULUI PLUTOCRATIC ŞI MERCANTIL, a EPICUREANISMULUI şi a PLEZIRISMULUI... păgân şi trivial materialiste, tustrei! – mai ceva chiar decât materialismul dialectic al celor doi evrei-apostoli ai comunismului, Marx şi Engels!!! – ...ÎN DAUNA CREŞTINISMULUI (...cel puţin, în părţile evidente ale societăţii umane, nu şi în mânăstiri, acolo unde smeriţii „nevăzuţi” produc exerciţiile de vizualizare a Nevăzutului, a Duhului Umano-Divin şi a Sinei Duhului Dumnezeiesc!)!!!

* * *

2. NICIO ORÂNDUIRE N-A RESPECTAT OMUL...DECI NICI PE DUMNEZEU! - ...DAR NICIUNA NU L-A ÎNJOSIT ATÂTA PE OM, CÂT ORÂNDUIREA „HAOSULUI PROGRAMAT” ŞI A „HAOSULUI MULTILATERAL DEZVOLTAT”, CEA A ZARAFILOR, „DEMOCRAŢIA LIBERALĂ”, DEH! - CARE VREA SĂ NE CONVINGĂ DE ABSENŢA LUI DUMNEZEU ÎN CERURI ŞI DE PREZENŢA LUI ÎN... BĂNCI ŞI ÎN BANCOMATE.

Vom ilustra, înainte de toate, această a doua aserţiune a noastră, prin secvenţe extinse, citate dintr-un document de Duh - …extrem de important document, cu ideile căruia suntem în acord, din adâncul sufletului nostru rănit (tare am mai fi dorit, dar, deocamdată, mai ales acum, după plecarea la cele veşnice a IPSS BARTOLOMEU ANANIA, zadarnic ne este dorul…, să avem şi noi Păstori Buni, precum au alte naţii şi popoare, la acest ceas de cumpănă a Duhului nostru, cel zdrobit şi umilit de bătăliile crâncene ale diavolului, în lume…): Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, „CĂTRE POPOR” - Sinod întrunit în şedinţă ordinară, pe 5-8 octombrie 2010:

“Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând parte integrantă în chip firesc din viaţa spaţiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor/debitorilor noştri. Intrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile care ţin de economie şi de asigurări sau vizează şi profilul duhovnicesc şi cultural al patriei noastre.(…). Criza noastră economică se datorează diferenţei dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este cu mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă acestei situaţii, este nevoită să se împrumute, sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Insă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobânda, se ajunge la criză şi la faliment. Criza care domină ţara noastră şi provoacă atâta suferinţă nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, este rodul unei alte crize – duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte nu doar conducerea ţării, ci şi poporul. O conducere care nu a fost capabilă să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut – sau nu a vrut – să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că scopul sau a fost deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte a fi subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului. Şi, pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale şi desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială au contribuit în mare măsură la situaţia actuală.

Esenţa crizei duhovniceşti este lipsa de sens a vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date, a naşterii şi a îngropării.

Intr-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule? şi îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu mai sper nimic, nu mai aştept nimic, singura mea bucurie o am atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi). Sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri tocmai ca să trăiesc?, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de adecvate în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. Pentru că, în loc să căutam sensul vieţii, noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă în afara consumului, când puterea economică şi afişarea ei ostentativă devine unicul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că, altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi şi astfel am ajuns la decăderea morală atât a puterii, cât şi a poporului nostru în bună parte. Intrebarea-dilemă a lui Dostoievski – libertate sau fericire? – o trăim acum în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, omul, în mod justificat, tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta, deci, este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare”.

Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că, uneori, v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit la atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica cea care îl păstoreşte a ajuns obiect de neguţătorie exploatat în mod pragmatic, prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.

Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist - şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este o fundătură, pentru că este o viaţă fără sens, atunci asceza este calea, pentru că duce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl pregăteşte pentru competiţie şi îl conduce la medalie, medalia fiind viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este calea libertăţii, ieşirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.

Ne îngrijorează situaţia din cadrul sistemului nostru educaţional actual, care nu se raportează la elev ca la o persoană, ci ca la un computer. Singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, fără a-i păsa de întreaga sa personalitate şi de aceea, pe drept cuvânt, copiii noştri i se împotrivesc. Fapt care ne provoacă nelinişte în privinţa Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, pe răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl priveşte chiar şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserică să spună cu putere şi opinia sa smerită.

Inţelegem că toate parohiile trebuie să devină spaţii primitoare pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja multe dintre ele, unde mulţi dintre tineri îşi găsesc refugiu în căutările lor după sens şi nădejde.

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, păstorind cu putere poporul său, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om, sprijinindu-l. Biserica, însă, suntem cu toţii şi aceasta este şi puterea noastră, şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi pe aceasta încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final. Intruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a valorii persoanei umane. Pentru aceasta, Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care, exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii, lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmarindu-se, de către anumite puteri, doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că sunt oameni lângă noi care suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpânind inima lor. Noi cunoaştem acest lucru, pentru că primul lor drum în căutarea speranţei este Biserica de lângă casă, parohia. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Intenţia noastră este de a crea un observator al problemelor sociale, care să urmărească îndeaproape şi să preîntâmpine metodic problemele pe care le produce criza actuală. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi voi că, în această privinţă, Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre voi sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de biserica voastră, ca să depăşim împreună aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi în alte dăţi prin sărăcie şi foamete, dar a îndurat şi a biruit, pentru că, atunci, avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi, astfel, vom ieşi din acest ceas greu” (cf. Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, „CĂTRE POPOR” - Sinodul Bisericii Greciei, intrunit in şedinţă ordinară, pe 5-8 octombrie 2010).

…Comunismul a distrus Sfânta Familie…dar, ÎN NICIUN CAZ, în măsură mai mare decât o face “Democraţia Liberală” – şi asta, în toate felucrile şi mai în toate ţările aşa-zis “civilizate”, ţări ale “Democraţiei şi Liberalismului”…: pruncuciderea/avortul legalizat (ŞI STIMULAT/Ă, PRIN POLITICI DE STAT!!!), “drogurile la liber”, legalizarea homosexualităţii, drepturile sodomiţilor la …propagandă! (în alte ţări, încă mai “Democrate şi Liberale” decât România: prozelitismul sodomitic şi expansiunea accelerată a sodomiei, prin “căsătorie interhomosexuală”…ptiu!) – blestem, pucioasă şi foc apocaliptic să cadă peste casele celor care au acceptat, ca “dregători şi lideri ai popoarelor”, împuţirea Pământului, Cerului şi Duhului acestui Sfânt Tărâm al Tracilor, al Muşatinilor şi Basarabilor celor Martiri şi Sfinţi!

Pentru sufletul lui Ceauşescu, ar trebui să se roage toţi preoţii şi ierarhii din România (care au devenit, prea mare parte, din păcate pentru acest popor şi pentru Împlinirea Sorţii şi Misiunii Neamului Românilor - nişte lingăi, jalnici şi penibili, ai cezarismului puterii, de orice fel şi culoare ar fi ea…!), PENTRU CĂ A INTERZIS PRUNCUCIDEREA!!! – NU CONTEAZĂ METODELE, ci, vorba lui Grigore Alexandrescu-Masonul, “pricina, nu rezultatul” trebuie (“pricina”, Principiul, Cauza cea Bună!) luată în seamă! : principiul VIEŢII APĂRATE, iar nu modul de a apăra acest Principiu Sacru – …şi DA, a fost Sacru acest Principiu, fie şi pentru un semi-păgîn! Mai bine păgân cu gura şi creştin în faptă, decât creştin doar cu buza şi păgân şi barbar şi fără niciun Dumnezeu, în orice făptuire… cum este “Democraţia Liberală”, cu toţi robii şi slujitorii ei satanici!!!

…În toată lumea, Războaiele Mondiale ale Marii Finanţe…! În toată lumea, strategia de reducere drastică a (prin orice mijloace criminalo-naziste, de la legalizarea avortului, la promovarea homosexualităţii..., de la legalizarea consumului de droguri, până la “monopolul” auditiv al tuturor formelor muzicii rock/satanice…, de la “războaiele energiei/petrolului”, până la alimentele otrăvite şi vaccinurile ucigaşe…) a populaţiei Terrei, până la un număr “rezonabil” de “anesteziaţi”, mai uşor manipulabil, în demersul de SCLAVIZARE GLOBALĂ… - pentru profitul de 1000 % al NEGUSTORILOR şi ZARAFILOR…!!!

…Când îl vezi “tronând” (…printre aburi de pucioasă…), de 21 de ani, la BNR, pe dl MUGUR ISĂRESCU, cel atât de respectat, până la veneraţie, de Clubul de la Roma şi de Grupul Bilderberg… - …MUGUR ISĂRESCU, cel mereu propus şi cultivat, ocult şi malefic, în minţile naive ale românilor (la cea mai mică boare de “criză”…mereu definită ca una exclusiv “economico-financiară”, iar NU una moral-spirituală!!!) drept “Il Salvatore della Patria”… ”etern-potenţialul (de fapt, REALUL şi SINGURUL!) Preşedinte”… - înţelegi, de fapt, cine conduce, CU ADEVĂRAT, lumea şi România, şi prin cine…: Zarafii-BANCHERII, prin strategia criminală a BĂNCILOR MONDIALE…!!!

* * *

3. A ACCEPTA CA SĂ EXISTE PRĂPĂSTII SOCIALE, VIDURI DE COMUNICARE ŞI PIRAMIDE DE TRUFIE ÎNTRE OAMENI – ÎNSEAMNĂ A ACCEPTA DOMNIA RĂULUI ÎN LUME, RĂZBOIUL SINUCIGAŞ ŞI VEŞNICA ORBIRE A DEMNITĂŢII.

…”Migraţiile Globalismului” sunt cel mai jalnic şi apocaliptic eveniment, din ultima mie de ani. Şi nu e vorba de un fenomen natural, cvasi-aleatoriu – ci de o plănuire, sumbră şi demoniacă, din partea Burtoşilor Lumii, “piramide” autentice, de trufie imbecilă şi de egoism mercantil!

…De sute de ani - mii şi sute de mii, milioane de englezi, francezi, germani, spanioli, portughezi etc. din Anglia, Franţa, Germania, Spania, Portugalia etc. - au migrat pe tot „multul rotund” - şi-i întâlneşti, dezrădăcinaţi, semănaţi care pe unde, cât să înconjuri cu ei tot Pământul...Ei se află, ţi se va zice... - cică, „ÎN IMPERIILE LOR”... - de fapt, păcăliţi şi alungaţi/manipulaţi, drept „colonişti” (...criminali, unii chiar genocidici, evident! - ...dar, mereu, apăraţi de, cică, „interesul progresului continuu şi al dezvoltării nestăvilite a civilizaţiei rasei albe”!!! ), inconştienţi că sunt marionete ale Burtoşilor „Stăpâni”!... - ...şi pribegi din limba lor, din ţara lor, din Neamul şi Pământul şi sângele lor...!

...Sau milioane de pakistanezi şi indieni şi fel de fel de negri, cu feţe ori brutale/abrutizate la culme, ori cumplit de nedumerite...din Pakistan şi din India şi din savanele şi pustiurile africane... – sunt alungaţi, peste tot, de foamete şi de secete, ciudat de mult prelungite... - după ce, câteva veacuri, au fost duşi, peste tot, ca sclavi în lanţuri... – tot de aceiaşi Păpuşari, de aceiaşi Burtoşi, care se închipuie „dumnezei”!!! Pentru că, pe locurile lor de băştinaşi amărâţi, din India, Pakistan ori din Africa Neagră, Burtoşii Lumii au descoperit petrol, ori uraniu, wolfram (a se vedea şi cazul „Roşia Montană”!), ori pietre preţioase, ori… orice nu mai satură lăcomia lor de satane, care cred, cu toată burta lor, că „vor moşteni pământul”…!!!

… Dar să ne întoarcem la românii noştri: sunt siliţi, prin „înalte politici de stat, adânc reformatoare”! - să-şi părăsească glia/patria, de aici, din RĂSĂRIT - şi să robească şi servitorească, în condiţii de maximă umilinţă, de renunţare totală la demnitate (...o vecină ne spunea că, atunci când a fost servitoare la o familie bogată din Tel Aviv, nu avea dreptul să privească în sus, atunci când se adresa „stăpânei”...pentru că, deh, era doar o „goimă” şi le spurca, vezi Doamne, ficatul şi văzduhul, cu privirea ei! - ...alta, tot aşa a păţit-o, în Italia...alta, în Anglia...) - ...tuturor străinilor şi cioropinelor cu bani, din „Apus”, uitând că „apus” înseamnă MOARTEA LUMINII!!! - ...pentru că „Democraţia Liberală”, nemaiavând nimic sfânt, vrea să desfiinţeze (şi, pentru mulţi, a şi reuşit...) sacralitatea Pământului, Cerului, Duhului... – înlocuindu-le cu un surogat extrem de relativ, am zice chiar fictiv: „BUNĂSTAREA”... – „...ce-a fi fiind aceea, ducă-se pe pustii...”! – ...unii dintre ei - ...monahii, spre pildă... - uită să şi mănânce, atunci când au o treabă importantă, o viziune persistentă, utilă, duhovniceşte, altora... – ...altora, de peste, de dincolo de noi (sau chiar dinăuntrul nostru, uitat şi trădat!)...sau când au ceva greu sau, dimpotrivă, uluitor de diafan şi uşor, pe/peste suflet...sau se simt ca în cel mai bogat palat, contemplând Icoanele Lumii Lui Dumnezeu ori...Lumea Ideilor, Revelaţiilor Dumnezeieşti...!

Numai noi, atât de lesne uitătorii de Dumnezeu şi de noi înşine - noi ne privim, unii pe alţii, nu ca-ntre fraţi, cum a lăsat Dumnezeu-Hristos - ci cu indiferenţă de sinucigaşi, ori cu ură, de veritabili „killeri”...!!!

…Comunismul a produs mahalagii (triviali, înjosiţi şi înjositori, prin vorbă şi faptă şi, mai cu seamă, prin lipsa totală de orizont al năzuinţelor...) - dar nu mai mulţi, ÎN NICIUN CAZ, decât produce „Democraţia Liberală”, în zilele noastre!...ba chiar „Democraţia Liberală” impune milioanelor de români (în România – ...cât de uşuratici şi iresponsabili au devenit, aceşti degeneraţi urmaşi ai mândrilor Traci şi ai Neînduplecaţilor, întru Hristos, Voievozi şi Martiri!) ...să se marginalizeze/mahalagizeze, progresiv-accelerat (prin lipsirea/anularea, artificială-programată, de orizonturi spiritual-ontologice), atât în ţara strămoşilor lor, cât şi înafara ei...! Pentru că doar cu Taraţii „limitei spre necunoscut şi neputinţă”, TARAŢII MAHALALEI - poţi să faci sclavaj... ”de calitate” şi TOTAL/DEPLIN!

...În plus, „Democraţia Liberală” a extirpat mare parte din bunul-simţ, din spiritul Mândriei Trudei Cinstite... şi le-a înlocuit cu hoţia şi cu hoţii, cu apucăturile banditesco-criminale şi cu bandiţii şi criminalii... cu cerşetoria neruşinată şi cu cerşetorii (...şi toate acestea, din stradă, până în... Parlament şi până la Preşedinţie!), cu totul lipsiţi de simţ moral şi de ruşine şi de simţ al dreptei şi bunei măsuri, al demnităţii ca virtute cardinală...hoţi bandiţi şi cerşetori, trimişi nu doar în ţară, ci şi în Europa şi-n lume (în Parlamentul European, spre pildă!)...să nu cumva să li se piardă sămânţa!

...Securitate-SRI. CIA, FBI, KGB, Intelligence Service, MI-6, Mossad...Fostele Servicii Secrete-Actualele Servicii Secrete. Nicio diferenţă esenţială, în orice stat de „Democraţie Liberală” - deci, nici în România. Lumea este condusă de Bandiţii Guvernului Mondial, dar, prin intermediul Serviciilor Secrete, o TERORIZEAZĂ – pentru a o... „fezanda”, spre un mai plăcut... „consum”!!!

NU EXISTĂ ALŢI TERORIŞTI, NICĂIERI, DECÂT ACEŞTI BURTOŞI/GREU/EXCLUSIV MATERIALIŞTI/SADUCHEI AI LUMII!!! Ei sunt, mereu, cei care facilitează tiraniile, „Democratic şi Liberal”, şi fac ca statul să-l sugrume pe cetăţean, tot... „Democratic şi Liberal”. Teroarea se exercită zi cu zi, „Democratic şi Liberal”, şiiiiii... fără nicio pauză: pentru că toţi trebuie „avuţi la mână”, „Democratic şi Liberal”, toţi trebuie, dacă nu azi sau mâine, POIMÂINE PRECIS...ŞANTAJAŢI (...dacă nu asasinaţi... DE CE NU?!)! De la sine înţeles, „Democratic şi Liberal”. Sau defăimaţi...compromişi, în ochii lui gură-cască, amator de cancan, de hulă şi bârfă - iar nu de Adevăr.

Totul, fireşte, NUMAI ŞI NUMAI... ”Democratic şi Libral”! „Pe onoarea...vulpii - şi cu învoire de la... urs şi (cum altfel!) de la găini!!!”

...Trebuie să ne decidem, o dată pentru totdeauna: ori distrugem, din temelii (?!), cu târnăcopul, Statul „Democratico-Liberal”, şi ne trezim în plină Anarhie şi... într-o nouă Tiranie (mai mult ca sigur!)... - ...ori strângem din dinţi, ne solidarizăm, în jurul parohiilor şi Bunilor Păstori - cu Duhul fiind, cu toţii, pregătiţi de MARTIRIU - şi intrăm în lupta contra Satanei şi pentru apărarea Poruncilor Duhului Sfânt - fără nicio amânare, nici ezitare! De data asta, chiar... ”tertio non datur”...!

...Tocmai noi, cel mai eroic şi nobil Neam al Terrei...! Eh, va veni ea şi vremea aceea, când poporul ăsta se va trezi...şi, atunci, domnilor păcălici şi batjocoritori de Neam ori de neamuri... - ”Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/Nici în mormânt!”

* * *

4. TEHNICĂ MATERIALĂ, FĂRĂ BOGĂŢIE DE DUH MEDITATIV, ÎNSEAMNĂ RĂTĂCIRE SPIRITUALĂ ŞI BUNĂ CALE SPRE DEZNĂDEJDE, SENTIMENTUL LIPSEI DE ROST ŞI SINUCIDERE.

Amicul nostru din diaspora ne reproşa, mai ieri, că nu ne mulţumim cu... televizorul în culori, pe care ni l-ar fi adus...”Revoluţia Democratică şi Liberală”... – şi pe care nu ni-l permiteam în regimul comunist. Dacă o revoluţie aduce doar „ochelari verzi pentru păscutul caprelor”, atunci impostura ei, ca „revoluţie”, este totală! Toate „revoluţiile” omeneşti sunt susceptibile de impostură, de interese materialiste şi total meschine (...se dovedeşte, până la urmă, că toţi morţii „revoluţionari”, idealişti... - au murit... ”de fraieri”..., pentru interesele Burtoşilor Lumii: ”Păcat, păcat, de sângele vărsat”!) - pentru că omul e slab şi cedează demonilor superbiei...!

Noi nu credem că a existat vreo altă Revoluţie (REALĂ!) decât cea Spirituală, de pe Golgota: atunci, ca semn al autenticităţii schimbării, însuşi Timpul Terestru s-a frânt în două: ÎNAINTE şi DUPĂ Hristos!

Ce folos că Televiziunile „Democratice şi Liberale” (de fapt, exprimând rapacitatea şi amoralismul criminal al negustorilor planetei Terra!) ne îndoapă, 24 din 24 de ceasuri, cu imagini „rulate”?! Aceste imagini nu sunt rulate (într-un spectacol jenant de imbecil, care, vorba lui Raymond Chandler, „e în stare să facă să vomite şi caprele”!) pentru binele şi înviorarea şi prosperitatea morală ale umanităţii, ci pentru anestezierea şi tâmpirea tereştrilor, întru sclavizarea, manipularea, mancurtizarea lor grosolană, dar foarte „rentabilă”... - şi, deci, toate acestea întru beneficiul trivial şi criminal al unor burtoşi, care vor să-şi mai sporească, până la explozie, burta!

...Ce folos de informaţia de pe Internet, dacă şcoala pregăteşte, peste tot în lume - ANALFABEŢI (aculturali, amorali...!), ÎI PREGĂTEŞTE PE VIITORII SCLAVI ai Burtoşilor şi Păcălicilor Lumii... pregăteşte BESTIILE, care îi vor distra (după ce le vor fi stors de orice vlagă...!) pe „stăpânii” noştri drăceşti, „stăpâni” care, nefiind nici ei decât nişte bieţi diavoli nevolnici, tot BESTII sunt (...dar cu funcţie de Fiare Apocaliptice!) - ...şi se vor trage (adânc şi fără niciun folos) în vizuinile iadului, din faţa Venirii de-a Doua a Lui Hristos-Dumnezeu...?!

...Tot arşi, precum neghina cea rea şi neagră, vor fi şi Surzii/Asurziţii la Bine ai Lumii, dimpreună cu asurzitorii şi orbitorii şi înşelătorii lumii...!!!

* * *

5. A ACCEPTA BÂLBÂIREA, TRIVIALIZAREA, UITAREA ŞI SECĂTUIREA LIMBII - ÎNSEAMNĂ A ACCEPTA ÎNTUNECAREA ROSTURILOR LUMII ŞI FIINŢEI, DEPĂRTAREA (PÂNĂ LA PIERDERE) DE IDENTITATEA DIVINĂ A OMULUI.

Ascultaţi ce limbă se vorbeşte în România (politicieni gomoşi, ziarişti şmecheri, chiar profesoraşi trufaşi...nu mai zicem de „elevi şi studenţi”!): agramatisme oribile, lipsa cvasitotală a acordurilor (ARMONIEI!) gramaticale, „prefer mai bine”, „eu goagăl, tu goagăli, el gogăleşte”, „interval oral”, fel de fel de americanisme imbecilo- monosilabice, ca şi „invenţii” lingvistice burleşti, ca „debusoladă” şi „brutabilitate”... – sau lăturile de pe forum-urile gazetelor on-line, scrise în păsăreasca grotescă şi cretinoidă a „internetiştilor de meserie”, sau dihorii, hienele şi şacalii de redactori de jurnale de scandal, care se trezesc „vorbind” nu doar complet ilogic şi agramat, dar şi folosind un jargon... „ca la uşa cortului” (...ar cam trebui, din punctul ăsta de vedere, o Poliţie a Moralei Internetului, care să păzească, întru curăţie, şi sufletele copiilor, ferindu-le de necuviinţele lingvistice... – ceea ce-ar însemna, practic, închiderea tuturor aparatelor de comunicare electronică! – dar, cel puţin la fel de important, să-i ferească de portalurile internetistice cu imagini porno, cu imagini aiuritoare şi la culme revoltătoare, de pedofilie şi de perversiuni homosexuale apocaliptico-sodomitice... - CÂT ŞI DE IMAGINILE ŞI „SONORITĂŢILE” POLITICIENILOR, CARE, PRIN COMPORTAMENTUL LOR, ATÂT ABERANT-LINGVISTIC, CÂT ŞI SATANIST-AMORAL, ATENTEAZĂ, CEL MAI GRAV, LA FONDUL DE DUH AL TINERETULUI ROMÂNIEI ŞI LUMII...!!!) etc. etc. etc. - n-au românii vreme să-şi mai vorbească limpede limba lor „ca un fagure de miere”, că pierd timpul la/de... furat şi de/la depravări de tot soiul!!!

Un popor care-şi pierde ARMONIA INTERIOARĂ, a Duhului Limbii-ca-LOGOS DIVIN - îşi pierde nu doar identitatea istorică, umano-divină, ci şi orice orizont soteriologic, orice şansă de a se recupera spiritual, întru Duh, pentru împăcarea (în sfârşit!) cu Dumnezeu-Creatorul...

Da, un popor care n-are vreme să-şi vorbească, ci abia-şi mai mârâie limba, a fost corupt şi transformat, la rândul lui, în factor de gravă corupţie spirituală: numai popoarele de înţelepţi, deci, de oameni necorupţi spiritual, îşi găsesc vremea şi puterea de a-şi cânta şi descânta cuvintele de vrajă ale LIMBII-LOGOS-ului lor de Neam, până scot din ea însăşi Puterea Dumnezeirii, prin Revelaţia Sensului Ultim, Mistic...!!!

...Dar nu se lasă ea, Sfânta Limba Românească, vândută pe comisioane grele, precum petrolul subpământului... – pentru că ea este Duhul Solar, nuntit cu Duhul Lunar, al Mioriţei Celei Veşnic puse în Altarul României de El, de Aminul nostru, care deasupra Duhurilor noastre zburătăcite pluteşte... Aminul-EMINESCU! Doar că... ni-e atâta de ruşine de nechibzuinţa noastră, fie ea şi repede trecătoare...(„Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/Până ce pier(…)//Până nu mor,/Pleacă-te, îngere,/La trista-mi plângere/Plină de-amor.//Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”…- …oare chiar merităm, noi, părăsitorii de Dumnezeu-Hristos şi de Tine, atâta înţelegere, din Duhul Tău, asemeni Celui al Lui Hristos, cel ce grăia, drept lecţie omului, răstignit fiind pe Sfânta Cruce (lecţie pentru gradul, incredibil de mare, al Înţelegerii şi Îndurării Dumnezeieşti!): “Eli, Eli, lama sabachtani?”…???!!! - ...căci Tu eşti Icoana Veşniciei noastre, Aminule...veşnicie pe care am pierdut-o (aşa simţim...), la zarurile prostiei noastre, absolut iresponsabile!

* * *

6. A ACCEPTA, IRESPONSABIL, CU „RIDICATUL DIN UMERI”, MURDĂRIREA, VÂNZAREA ŞI TRĂDAREA ZESTREI NATURALE A LUI DUMNEZEU – ÎNSEAMNĂ SINUCIDERE FIZICĂ ŞI PIERDERE A DUHULUI, A SINELUI UMANO-DUMNEZEIESC – DECI, ŞI A ORICĂREI ŞANSE DE MÂNTUIRE!!!

...Aceasta este, azi, şi problema ROŞIEI MONTANE!!! Dar nu numai acest caz ilustrează prostraţia valahilor, ci, în general, orice trădare şi crimă şi ticăloşie, îndreptată împotriva fiinţei lor de Duh şi de Neam - este întâmpinată cu... ”ridicatul din umeri”, de către români... Iată ce text circulă pe Internet, în sensul alegaţiei noastre de mai sus:

„Vă amintiţi episodul din anii ‘90, când unii dintre ai noştri strigau nu ne vindem ţara!? Au apărut apoi şi susţinători ai teoriilor conspiraţioniste care susţineau că împotriva României există un plan diabolic. Mulţi am râs, alţii am spus răspicat: 'ai dom’le, că n-are cum să se întâmple aşa ceva! (românul, în blândeţea lui, nu concepe că omul este predispus răului).

Iată că, după douăzeci de ani, invadatorii nu se mai ascund, unii dintre ei îşi recunosc isprava pe faţă: Pe 10 octombrie 2007, la trei luni dupa ce a devenit preşedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmaţie năucitoare, la Hotelul Hilton din Tel-Aviv, în faţa a sute de reprezentanţi ai cercurilor diplomatice evreieşti: Israel cumpără România! Vom spune: Ei, şi ce dacă ne-au cumpărat? Numai că nu ne-au cumpărat spre binele nostru, ci spre al lor. Avuţia noastră au cumpărat-o pe nimic (câteva zeci de miliarde de dolari a obţinut România pe o economie, fără a fi luate în calcul resursele solului şi subsolului, echivalată în 1990 la 800 de miliarde de dolari!!!). Dar faptul că ne-am vândut totul pe nimic nu este singura tristeţe, pentru că cei care ne-au cumpărat ne-au şi îndatorat - adică, suntem şi cu gospodăria vândută şi cu bani îndatoraţi!!! Ce pot să spun despre aceşti băieţi pricepuţi care ne-au cumpărat? Bravo lor - ruşine nouă!!!

Ruşine pentru că nu am reacţionat de fel şi nu am apărat dreptul pe care l-am primit prin faptul că ne-am născut pe aceste meleaguri: acela de a fi stăpâni pe bogăţia pământului natal şi pe frumuseţea acestuia. Potenţialii bogaţi sunt acum percepuţi ca cerşetori ai Europei (jignirea a fost difuzată recent pe toate canalele TV, când un distins francez a prezentat salutul românesc: o mână întinsă în semn de cerşeală - asta în timp ce românul întradevăr se zbate în sărăcie, sărăcie cauzată de faptul că şi francezii sunt unii dintre cei care storc România de bogăţie. Asta da, batjocură: după ce ne sărăcesc, mai şi râd de noi).

Datori nu suntem numai noi, ci şi generaţiile care ne vor urma: adică, copiilor noştri le-am pregătit un viitor de sclavi! Întradevăr, noi generaţia post-revoluţie am distrus acest viitor, noi şi stimabilii guvernanţi de către noi aleşi: aceşti şacali aleşi drept păstori ai turmei, primind frâiele deciziei economice si politice, începând cu Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Adrian Nastase, Mircea Geoană, Mugur Isarescu, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu, Emil Boc ş.a., au mizat pe lobby-ul evreiesc, pentru a accede şi a se menţine la Putere. Puterea a însemnat, în schimb, vânzarea bogatei grădini româneşti, cea care ne hrănea. Principalii cumpărători ai României sunt cu adevărat afacerişti israelieni şi tot ei sunt în spatele instituţiilor financiare care ne-au împovărat cu datorii. Prim-ministrul Israelului a raportat în Kneset (Parlamentul Israelian) că misiunea de a cumpăra România a fost îndeplinită. După ce politicienii israelieni recunosc faptul că oamenii de afaceri israelieni au cumpărat România, aflăm şi scopul final al acestei acţiuni: actuala locaţie a statului israelian este una nesigură pentru poporul evreu, peste tot sunt înconjuraţi de state neprietenoase şi greu de stăpânit economic, sunt o enclavă într-o lume islamică. Prin cumpărarea României, israelienii pregătesc un teritoriu de rezervă pentru ei.

Vă miră acest aspect? Gândiţi-vă la faptul că dintotdeauna aceste meleaguri au fost râvnite de toţi. Să nu vă închipuiţi că băieţii ăştia sunt nişte neştiutori şi vor da buluc pe meleagurile româneşti, nu, se vor feri să întâmpine opoziţie din partea populaţiei. Ei vin încet, unii ca oameni de afaceri, apoi alţii ca angajaţi, adică încet şi cu răbdare.

Pentru a pregăti terenul propice mutării populaţiei israeliene pe teritoriul României, se acţionează astfel:

a. în ultimul timp, românii sunt goniţi din propria lor ţară, prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

b. crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei, prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

c. îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

d. distrugerea coeziunii între cetăţeni, prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

e. disoluţia instituţională a statului, prin aşa-zise <<reforme>>, care au bulversat şi distrug în continuare, esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor institutii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie - rezultatul s-a văzut!

Toate aceste acţiuni se desfăşoară sub directa îndrumare a cumpărătorilor acestei ţări şi sunt săvârşite de ai noştri aleşi, o şleahtă de pungaşi puşi pe jaf şi distrugere (...).

În lipsa unităţii sociale, nu rămâne decât să lansăm o rugăciune către ei, cumpărătorii meleagurilor şi bogăţiilor noastre, cei către care stăm cu mâna întinsă cerând bani pentru a supravieţui:

Te rugăm pe Tine, Prea Desteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc., că sunteţi mulţi şi uniţi!) - fie-vă milă, o, Vouă, Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare, dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci- pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn - noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele!

Acest e-mail nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci, dimpotivă, e o expresie a admiraţiei, pentru capacitatea altor popoare de a străluci, prin bogăţiile furate altora!” (cf. Cum distrugi şi vinzi o ţară, din 1 februarie 2011, pe forum.realitatea.net, pe www.portalulrevoluţiei.ro, pe www.evz .ro etc. – FĂRĂ AUTOR CONSEMNAT!).

* * *

7. A RENUNŢA LA „SLUJIREA LUI DUMNEZEU” ÎNSEAMNĂ A ACCEPTA ROBIA SATANEI „DEMOCRATICE ŞI LIBERALE”.

În vremurile noastre, tocmai pentru că se repetă, până la ridicol, sintagma ”drepturile omului” (...dar „dreptul Lui Dumnezeu”, de a ne iubi şi a fi iubit şi cinstit de creaturile lui, Dreptul Lui Dumnezeu de a ne MÂNTUI şi de ne lua în Înalta Lui Seamă?!...acestea „se dau la spate”, ca în satanicul „renascentism” al lui Niccolò Macchiavelli?! - ...dar „drepturile Neamului”, cel care va fi chemat, de Dumnezeu, la Scaunul Judecăţii din Urmă?! - acestea unde sunt?!) - ...efectul repetării ei este nu de confirmare a unor astfel de „drepturi” – ci de sfidare neruşinată a însăşi esenţei umano-dumnezeieşti. Ce drepturi are omul obişnuit, omul “de treabă” al zilelor noastre? Dreptul la autoamăgire, prin omisiunea (imbecilă, dar cu esenţe satanice) a Adevărului. Căci gorila din tine (şi nu omul) are dreptul să urle. Şi, după urletele dezlănţuite, chiar ea, gorila din tine, gorila stupidă a instinctelor josnice din tine - va cădea într-o tăcere posacă, buimacă, neputincioasă, deznădăjduită. Câtă vreme tu-instinctivul îţi evitai sinele uman, acest sine uman se deprecia, se lehămetea de legătura cu corpul tău fizic. Şi te părăsea. Şi, dacă, la început, o făceai pe gorila - la sfârşit erai DOAR gorilă. Un biet şi neajutorat animal, pradă oricărui viclean vânător sau neguţător de sclavi, sau neguţător de animale pentru circ (tot sclave). Căci o gândire înăbuşită de instinctualitate duce la sclavia fiinţei care a acceptat această înăbuşire (devenind complice la această înăbuşire). Şi iată cum “drepturile omului” devin, în realitate, dreptul de a te autoimbeciliza, prin instinctualizare, prin despiritualizare (începută printr-o despiritualizare provocată), prin lipsa de coordonare morală a voinţei (căreia, în mod normal, ar trebui să i se subordoneze instinctele, pentru ca fiinţa umană să rămână între hotarele ei şi să i se creeze premizele educaţiei morale viitoare).

...Ce înseamnă ocolirea, ca sub stare de transă hipnotică, a Adevărului (acela DUMNEZEIESC şi, deci, UNIC!, pe care îl caută educaţia din cuibul legionar, propu, întru Pregătirea de Zbor al Duhului, de către Corneliu Zelea Codreanu), ca şi a oricărui Adevăr Solidarizator pentru oameni (cele două adevăruri coincid, întru Hristos-Adevărul)? Refuzul vindecării de egoismul josnic, menţinerea, cu obstinaţie, a necurăţeniei din “grajdurile lui Augias”, în sufletul uman. E mult mai comod (ne-a învăţat propaganda iudeo-masonică) să fii “liber”, adică să nu-ţi asumi obligaţia de a răspunde de tine însuţi, de îndeplinirea, de către tine însuţi, a obligaţiilor faţă de Dumnezeu, Neam (ca entitate atemporală, anistorică, DIVINĂ), Patrie-comunitate istorică (comunitate-comuniune între Pământ - şi oamenii care-şi îndreaptă în acelaşi fel Rugăciunea şi Privirea, Sufletul şi Glasul, spre Cer) - şi, în concluzia acestor misiuni îndeplinite: FAŢĂ DE TINE ÎNSUŢI. E mult mai comod să fii ticălos - şi să te ticăloşeşti în mod progresiv-accelerat - decât să fii OM-EROU, prin lupta, în primul rând, cu tine însuţi - pentru Morală Hristică, împotriva Răului metafizic (mondial şi cosmic; în planul terestru actual, acest rău are şi faţa iudeo-masonică...).

Căci masoneria, prin fantasticul bombardament informaţional-dezinformaţional, din mass-media, al Internetului (oferit unor analfabeţi, care, pentru că sunt analfabeţi şi, deci, n-au cum să ştie ce să caute... - ÎŞI CAUTĂ INSTINCTELE DE BESTII ANTROPOMORFE!) etc. – vrea să distrugă ideea că omul (prin creaţia lui Dumnezeu) NU are un statut involutiv, de fiară vicleană – ci unul evolutiv, eroic şi sacral, de Om-HRISTOS: omul nu există prin sine şi pentru sine, ci omul se confirmă pe sine prin intermediul divinităţii şi al lumii create de Dumnezeu (creată înăuntrul şi înafara fiinţei corporal-fizice). Omul terestru are statut tranzitiv, intermediat: el este un “vicar” (reprezentant şi înlocuitor al altcuiva, superior, în lume). Abia când conştientizează acest statut, omul are dreptul (dar abia atunci!) să vadă treapta următoare – şi s-o urce: treapta intranzitivităţii. De ce ? Pentru că atunci când va conştientiza împlinirea sa prin Dumnezeu – omul va accede la FIINŢA SA MORALĂ: omul, fiinţă de apă şi foc, de suflet şi duh - omul se va dizolva, ca entitate aflată în permanentă contradicţie (cu sine şi cu mediul) şi se va revărsa spre/în Totul Originar, spre/în Sinea Spirituală Supremă. Un ocean solar de MORALITATE RELIGIOS-HRISTICĂ (Adevăr, Frumos şi Bine, ca-n KALOKAGATHYA grecească!) va fi imaginea globală a Noii Planete Spirituale (care se va numi, se zice: STADIUL SPIRITUAL VULCAN), pentru Noul Om: OMUL ÎNVIAT.

“Globalizarea-mondializarea”, “era informaţională – puterea prin informatică” („al treilea val”) – cf. doctrinarii Amurgului Satanei, Alvin şi Heidi Toffler, în PUTEREA ÎN MIŞCARE, ŞOCUL VIITORULUI, AL TREILEA VAL etc.- “noua ordine economică mondială” - de fapt, mereu, începând şi exprimând (mai cu seamă şi violent, fără Dumnezeu şi în mod criminal - din veacul al XVII-lea al Revoluţiei burgheze din Anglia -1648-1688) - cheful negustorilor şi zarafilor de a înşela şi câştiga, împotriva ORICĂROR graniţe şi vămi...chiar şi împotriva graniţelor şi vămilor Lui Dumnezeu! - ...dar şi “euroregiunile economice“, ”euromoneda” etc. – nu sunt decât simulacre hidoase, pervertitoare ale imaginii terestre a planului divin – simulacre satanizate , inventate şi pe cale de a fi construite de iudeo-masonerie. Scopul: a abate gândul şi voinţa omului de la căutarea Sinei Spirituale-Hristos - şi a-l deturna, pe om, printr-o acţiune tenace şi tembelizantă, spre corpul fizic, înfundându-l, tot mai mult, în sclavia lenei de gândire, în sclavia materiei. ROBIA SATANEI!!!

“Societatea de consum” este exact opusul ÎNVIERII SPIRITUALE A NEAMURILOR. Nu e normal un “sat mondial”( globalizarea...), câtă vreme Spiritul fiecărui Neam are Arhanghelul său. Nu e normal să-ţi lepezi personalitatea spirituală (ca tendinţă spre găsirea Sinei Spirituale-HRISTOS), să-ţi lepezi demnitatea Muncii şi a Răsplăţii Curate – NU ÎNŞELĂTOR-PĂCĂLITOARE/ZARAFICE!!! - şi să te abandonezi, în mod alienant, cătuşelor groaznice ale maşinilor/maşinăriilor cibernetice, calculatoarelor (care elimină, treptat, orice capacitate reflexivă umană, aruncând fiinţa umană într-o teribilă schizofrenie). Este complet imoral să-ţi predai, de bună-voie, valorile tale spirituale şi materiale, pentru a-ţi fi absorbite şi pervertite, esenţial, de zone mult mai intens luciferizate decât zona ta (cazul propuselor, şi, în general, îndeplinitelor, euroregiuni economice, euromonedei etc.)

S-au creat, prin acţiunea sistematică şi foarte conştiincioasă, foarte perseverentă şi tenace (căci Asmodeu este harnic...) a iudeo-masoneriei mondiale:

I. pe de o parte, premizele haosului moral şi, deci, a haosului axiologic şi semantic;

II. pe de altă parte, condiţiile naşterii unui limbaj dichotomic, de tip maniheist, în alb şi negru - Satan şi Dumnezeu. Doar atât că semantica se vrea inversată. SE VREA.

Se va şi reuşi, oare, întrutotul?

Poate că, fără să-şi dea seama, demonul (care e inteligent, DAR NU ÎNŢELEPT!) se va învinge singur: sunt mult mai uşor de urmărit şi de evitat (când ai fost avertizat asupra prezenţei rafinamentului satanic în lume) cele mai subtile capcane ale acestei spiritualităţi bolnave şi invertite, vicioase şi viciate de elemente luciferice.

Căci, la un moment dat, pe când demonul, căzut în capcana propriei transe hipnotice, a propriului delir subminator, tot ţese şi plănuieşte ţesături de cât mai mârşave şi adânci rele - omul, având în el, pe de o parte, anticorpul neîncrederii în toate, pe de altă parte, fie şi o umbră din lumina divină, fie şi un rudiment de sentiment moral - se poate trezi şi se poate întreba: “Ce se întâmplă cu mine, cu rostul meu în lume? Ce fac eu, de fapt – în ce scop şi pentru cine?“ ( de fapt, tot Lucifer l-a învăţat pe om ÎNTREBAREA: iată dubla faţă a forţelor luciferice – bune în temperanţă, autodistructive în exces). La un moment dat, EXCESUL DE SUBTILITATE al spiritelor luciferizate se transformă în IMBECILITATE.

Când toţi oamenii de bună-credinţă şi neparalizaţi de mirajul devastator al comodităţii şi iresponsabilităţii, nemăcinaţi total de cariul inerţiei spirituale (egoist-egotiste şi autodistructive) – îşi vor fi dat seama de acest lucru - separarea grâului de neghină va fi mult mai simplă – iar blocarea, de către forţele satanice, a evoluţiei Spiritului Uman, spre stadiul de SPIRIT MORAL – va înceta.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

1. Cf. Nikolai BERDIAEV : a. SENSUL ISTORIEI, Polirom, Iaşi, 1996 – precum şi: b. UN NOU EV MEDIU, Omniscop, Craiova, 1995.

2. Iată ce afirmă şi mărturiseşte cărturarul german Emil Bock, despre Epoca Arhanghelului Mihail, spre deosebire de cea precedentă, numită Epoca Arhanghelului Gabriel: „Arhanghelul Gabriel este Arhanghelul sever care, odinioară, a trebuit să-i izgonească pe oameni din Paradis. (...) Arhanghelul Mihail este sever şi el, dar misiunea lui este de a-i readuce pe oameni în Paradis(s.a.), aşa cum spune îngerul, în vechile colinde de Crăciun: <<Treptat vreau să vă chem iarăşi la Mine>>. (...) Nu suntem oare izgoniţi zi de zi din Paradisurile ce ne-au mai rămas? Izgoniţi de mai multă vreme din Paradisul naturii, din Paradisul artei adevărate, omenirea nu şi-a dat pe deplin seama de toate cele petrecute cu ea. Astăzi este izgonită fără cruţare şi din paradisul confortului şi tihnei burgheze. Lumea devine tot mai puţin paradisiacă. Izgonirea din Paradis pare a se desăvârşi tocmai în zilele noastre.

(...) Căci noi oamenii nu suntem din această lume. Noi trăim în ea, dar adevărata noastră fiinţă a coborât dintr-o altă patrie, în lumea de aici, care-i este străină. Şi se va cere o muncă îndelungată şi grea, pentru ca splendorile spiritului să poată fi aduse în lumea străină în care trăim aici pe Pământ, aşa încât şi lumea de aici să devină o patrie, în sensul adevăratei noastre fiinţe (...). Iar dacă, acum, Mihael declară paradisurile pământeşti nule şi neavenite, sfărâmându-le şi distrugându-le, aceasta nu înseamnă o izgonire dintr-un paradis real: Mihael o face în scopul ca omul să-şi aducă aminte de paradisul pierdut, acel al lumii spirituale, sau cel puţin să se lase cuprins de dorul, de nostalgia fierbinte după Paradisul lumii spirituale, după lumea obârşiei sale (...). Distrugerile din jurul nostru, atât de caracteristice timpului mihaelic, au misiunea de a ne reîncetăţeni în lumea spiritului, căreia îi aparţinem cu fiinţa noastră adevărată şi care, apoi, fireşte, trebuie sădită şi pe Pământ. Rostul lumii anterioare, cea gabrielică, pare să dezvolte în omenire ştiinţa naturală şi tehnică. Acestea sunt darurile făcute de Gabriel omenirii. Prin ştiinţă şi realizările tehnicii, oamenii au fost ajutaţi să se familiarizeze cu fenomenele lumii pământeşti. Dar timpul propriu-zis al ştiinţelor naturale şi al tehnicii este astăzi depăşit (...). Dacă nu-şi vor îndrepta, de acum înainte, privirea spre cele spirituale, oamenii nu vor mai înţelege nici măcar natura (...). Oamenii, de fapt, s-au săturat să mai gândească. Mulţi din generaţia tânără s-au desobişnuit a mai gândi şi se lasă pradă, din nefericire, acelei apatii în care soldaţii au trebuit să se refugieze în război, spre binele sau spre răul lor. Iar aceasta, se spune, este “atitudine”. Dar omul de azi nu e altceva decât o plicticoasă şi superfluă părticică a creaţiunii, dacă nu gândeşte, dacă nu aprinde din nou în suflet curajul de a gândi. Dacă misiunea epocii lui Gabriel era de a face ştiinţă naturală, misiunea epocii lui Mihael e de a dezvolta ştiinţa spirituală - de a adăuga, la cunoaşterea naturii, cunoaşterea spiritului. Fiecare trebuie să se străduiască, cu entuziasm, să înţeleagă şi înlănţuirile spirituale ale lumii, ceea ce-l va face să-şi dea seama că suportul lumii se află tocmai acolo unde simţurile şi experienţele cercetătorilor naturii nu mai pătrund (s.a.).

În epoca lui Mihael, esenţialul nu-l constituie învelişul în care trăim, ci omul lăuntric care trebuie să ajungă la sine însuşi, uneori luptând chiar împotriva eredităţii (s.a.), sfărâmându-i cătuşele (...).

Ereditatea era deviza lui Gabriel, libertate, iniţiativă sufletească reală, lăuntrică, practică - iată[1] deviza epocii lui Mihael(...) Comunităţile care sunt din nou create şi cultivate din spirit, formate şi clădite cu răbdare, devin celulele embrionare ale unei culturi noi(...). Spiritul necruţător trece încă o dată şi nu se lasă până ce nu cade şi ultima frunză din pomii golaşi. Ce vrea spiritul toamnei? El vrea ca cele vechi să se dea de-o parte şi să lase locul celor noi(...). Mihael este puterea stimulatoare.”

Din cele spuse de Emil Bock, se poate tălmăci şi mesajul esoteric inscripţionat sub icoana Arhanghelului Mihail: “Spre inimile cele necurate, care vin întru preacurata casă a lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea.” Din 1871, misiunea de Călăuză a Neamului Metafizic Românesc a fost preluată de către Eminescu-Aminul – iar în secolul XX, ştafeta a fost preluată, în condiţii de mare tragism şi ambiguitate semantic-ontologică, de către un spirit mare, dar care, tocmai pentru că-i mare, împarte blestemul măreţiei, întru demnitate, cu Eminescu Înaintemergătorul: Corneliu Zelea Codreanu (ambii, asasinaţi la 39 de ani...).

INIMILE CELE NECURATE sunt inimile prea legate de materialitatea lumii, prea adânc marcate de contactul cu forţele luciferice şi cu cele ahrimanice.. NECURAT, pentru epoca şi misiunea lui Mihael, este cel care refuză să elibereze traseele pe care omul trebuie să se înscrie, pentru a revedea Paradisul, cel ce blochează drumul spre Hristos-Lumina Paradisului, cel ce refuză să lase locul celor noi - de fapt, al celor ÎNNOIŢI, al celor care acceptă să concureze la transfigurarea mântuitoare. SABIA ÎNTINSĂ FĂRĂ MILĂ curăţă de spiritele încrâncenate în mlaştină şi învechite în rău - calea spre Paradis a omului. Această sabie arhanghelică nu poate avea milă de cei ce spun, şi vor să-i convingă şi pe alţii, că nu există decât starea de materialitate, de confort pământean - iar nu starea spirituală de Paradis. Sabia arhanghelică, în definitiv, face loc NOULUI TESTAMENT, înlăturând, fără menajamente, îmbâcsitul şi prea greul de materialitate VECHI TESTAMENT. Aici şi stă problema EVREULUI METAFIZIC - a neamului vechi, cu MISIUNE EPUIZATĂ (sau: RATATĂ!) - care refuză să se dea la o parte din calea NEAMURILOR NOI, a NEAMURILOR CRISTICE. Dar aceasta nu va împiedica marşul triumfal al lui Hristos! Oamenii, până la urmă, se vor debarasa de fascinaţia faţă de şuierăturile şerpilor demonici...

Citez, pentru încredinţare, iarăşi, din EMIL BOCK: “Oamenii îşi vor da seama că tot ce era considerat până acum ca valoros, nu mai e bun de nimic şi nu poate duce în viitor la progrese reale(...).

Până la urmă, însă, oamenii nu vor mai avea încotro, decât să primească ceea ce s-a dat ca merinde noi, încă înainte de izbucnirea marilor furtuni războinice” – cf. Emil Bock, Epoca Arhanghelului Mihail, în revista “ Das Goetheanum”, nr. 6/ 1997 (trad. dr. Ionel Preutu.).

3. „Este o STARE DE LUMINĂ INTERIOARĂ (s.a.) (...) unanimă iluminaţie, ÎNTÂLNITĂ NUMAI ÎN MARILE EXPERIENŢE RELIGIOASE” - cf. CZC, Pentru legionari.

4. Abreviere la titlul lucrării Din Cronica Akasha: DCA.

 

ANNO 2011: ROMÂNII DE LA EXTERNARE LA EXTERMINARE

Bolnavul român este un cetăţean european curajos, cel mai curajos dintre pacienţii din fostele ţări comuniste, un adevărat cascador a cărui primă meserie este riscul.

Este un cascador vioi şi viteaz care plăteşte lunar un sistem muribund, pentru a-l asista la numerele lui acrobatice de la trapez, de la zidul moţii, ori de la salturile mortale executate fără plasă de susţinere. Bolnavul român a devenit un circar plin de curaj.

Acum numărăm în toată ţara şaizeci şi şapte de spitale mai puţin. Bolnavii stăteau până acum câte doi sau câte trei într-un pat, dar din trimestrul doi se impune ca nemuritorul Atilla, biciul lui Dumnezeu, să introducă în spitale paturi suprapuse şi saltele de campanie. Dacă tot s-a apucat cu sârg de reforma statului român, să introducă şi o atmosferă de război; astfel va fi mult mai credibil şi va fi luat în braţe şi de sufletele bolnavilor purtaţi cu SMURD-ul câte două, trei sute de kilometri.

Cârmaciul cel mai înaripat în gândiri reformiste are biciul lui propriu, unul cu care frige spinările tuturor grupurilor sociale ale ... rromânilor - aşa cum pronunţă el vibratto vorba asta, şi îl susţine politic pe acest... Ghici cine vine la cină?, plecat de la notariatul lui din munţi şi paraşutat prin iscusinţă marcobelită în vârful ministerului ce se ocupa cândva cu sănătatea.

Primele jertfe au apărut atunci, în zilele când stabilimentele albe, golite de personal şi medicamente, uşurate de prişniţe şi cataplasme, trăgeau obloanele. Absenţa clinicilor de prin târgurile României produce moarte şi disperare în fiecare zi; în fiecare zi minim un mort de spital, înseamnă şaizeci şi şapte de morţi în plus. Şoselele patriei nu permit transporturi de urgenţă dintr-un judeţ în altul, ori către Bucureşti; gândiţi-vă numai la ambuteiajele de la gurile de intrare în capitală. Doar elicopterele SMURD mai pot face faţă luptei contra cronometru cu clipele în care se scurg vieţi, se pierd suflete în zadar. Dar şi ele sunt puţine, ar mai trebui cumpărate câteva zeci... dar cu ce bani?!

Împinşi de biciul reformei, medicii şi asistentele se vor transforma în curând în nişte ambulanţieri disperaţi, alergând pe şosele şi prin camere de gardă cu bolnavii pe tărgi, cu perfuziile într-o mână şi cu stetoscopul în dinţi. Vor face performanţă fizică, nu medicală, dar, ştim cu toţii că sportul nu dăunează sănătăţii, doar reforma fără sfârşit...

Trăim vremuri de restrişte, o restrişte provocată de capii politici şi încă aleşi ai naţiei.

Este săptămâna luminată, vine 1 Mai peste plaiuri şi câmpii, dar parcă nici vremea nu ne mai ajută. Primăvara este zgârcită în raze şi în rod, se târăşte ca o reptilă prin sufletele noastre, exasperându-ne cu nopţile reci şi cu zile în care nici magnoliile nu mai înfloresc.

Medicii noştri, îndemnaţi cu patos prin televiziune, să plece din ţară, au dat ascultare vocii apocaliptice a primului bugetar naţional, şi au ridicat la cote nesperate calitatea actului medical în spitalele din Paris, Londra, München etc. Reforma medicală românească din care doar Coana Europa profită este în plină desfăşurare.

Iar închiderea spitalelor nu se va opri aici, în ciuda protestelor locuitorilor patriei şi a îmbrâncelilor lor eroice cu jandarmii.

Întâiul reformator, un fel de Ginghis-Han modern, nu mai are nevoie de voturi, nu mai dansează nici în hore populare, nici în cele ţigăneşti prin Bucovina sau Oltenia. Acum aplică un plan sinistru de rărire a rândurilor poporului român; prin exod şi prin ieşire naturală din sistem.

Toate măsurile legislative luate în ultimii doi ani, arată existenţa unui plan diabolic de împuţinare şi de africanizare a naţiei. Se zvoneşte că se va schimba şi Constituţia, într-un anume sens, desigur, dorit de puternicii zilei şi ai lumii. Urmează împărţirea în regiuni economice a ţării, chipurile, pentru revigorarea economiei, aiurea! Aşa au păţit şi Iugoslavia şi Cehoslovacia! Şi nu le-a mers mai bine!

Iar constanta noastră naţională, criza economică, nu ne va părăsi încă un cincinal.

Salariile tăiate cu 25% până la 40% ale bugetarilor nu au revenit la normal, aşa cum a dispus Curtea Constituţională în 2010. Profesorii şi pensionarii se judecă pentru a-şi apăra drepturile încălcate. Tribunalele din toată ţara au devenit ultimele redute ale speranţei în România. Zeci de mii de dosare aflate pe rolul lor au blocat activitatea normală a instanţelor; termenele se dau acum din 6 în 6 luni!

Legea pensiilor, avortată, nu elaborată, de Roberta prin fals la numărătoare în fatidica noapte de 15 septembrie 2010, produce efecte sinistre. Toţi militarii pensionari au fost degradaţi prin lege, fără altă vină, decât aceea de a exista. Domnul colonel, nu mai este denumit astfel în actele oficiale, ci domnul beneficiar!!!

Rezerviştii armatei române şi ai serviciilor de informaţii, - culmea! - au umplut cu protestele lor de mai multe ori bulevardele Bucureştilor; ei îşi caută dreptatea în tribunale, în faţa sediilor pichetate ale puterii şi la instanţele europene.

Lupta lor este pe viaţă şi pe moarte! Mai mulţi pensionari militari au făcut infarct sau accidente vasculare în decembrie 2010 şi ianuarie 2011, atunci când au primit pensiile înjumătăţite în mod samavolnic, prin voinţa Bocului şi a Robertei, ghidaţi de cel plin de ură pe români de la Cotroceni.

Au apărut mesaje publice ale unor rezervişti ai armatei, care văzând că li s-au călcat drepturile stabilite de zeci de ani prin legi, cer să fie împuşcaţi în piaţa publică. Sunt disperaţi, sunt bolnavi şi disperaţi. Să ne ferească Dumnezeu de oamenii care nu mai au ce pierde!

Nici regimul Ceauşescu, tăvălit de douăzeci de ani în toate noroaiele propagandei de politrucii postrevoluţionari, nu s-a atins de drepturile pensionarilor, ori ale profesorilor, medicilor şi poliţiştilor. Nu a redus concediile mamelor cu copii mici şi nici porţiile de lapte praf alocat bebeluşilor.

Tabloul de groază mai poate continua. Îmi sună în minte un titlu de carte: E noapte şi e frig, seniori! Aşa este! Simt că e noapte în plină zi şi frig acolo unde dogoreşte soarele.

Mă gândesc la România noaptea. Nu eu mă gândesc noaptea, ci România este în noapte.

Ne-am împuţinat cu vreo patru milioane în anii democraţiei - sesizaţi ironia. Este posibil ca în ţară să mai fim cca. 18 milioane de suflete. Suflete care nu au unde pleca sau migra, ori care nu mai au decât un singur drum; ultimul drum!

Suntem cu patru milioane mai puţini vorbitori de limbă română! Cei plecaţi şi copii lor se vor integra în sufletele limbilor în care trăiesc, iar limba română va căpăta pentru ei accente nostalgice, mioritice. Copii şi nepoţii vor şti din ce mai puţin româneşte şi vor veni din ce în ce mai rar prin Land of Choice a Elenei Udrea. Frunza ei caraghioasă, care nu sugerează absolut nimic, va fi dată uitării.

Noi, cei rămaşi aici, şi care nu avem încotro, trebuie să vorbim, să scriem în limba română şi să mărturisim adevărul acestor ani nefericiţi.

Dacă va mai exista un viitor pentru poporul român, aceste mărturii de acum, conţinutul de adevăr şi idei dintr-o revistă sincer românească cum este Revista Zeit, va face un arc peste timp şi va intra în sufletul şi în trupul zbuciumatei noastre istorii. Va sta mărturie a faptului că a înţeles pericolele care ne pasc din toate zările, a experimentelor care se fac pe noi, încă de la 1848 încoace, va aduce aminte tuturor că nimeni nu este veşnic, şi că puternicii lumii vor pleca şi ei curând în istorie, cocoţaţi în vârful căruţei lor cu paiaţe.

Singurul gând optimist din acest comentariu: Va exista viaţă în România şi după Traian Băsescu!!!

George Tătăruş (Bucureşti)

(Fragment din lucrarea Când mă gândesc la România noaptea!)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii