ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 26 (Aprilie 2011)

EDITORIAL

AJUNGE!

Fără intenţia de a mă lansa în speculaţii ieftine, am decis ca şi prezentul material să aibă drept bază de pornire aceeaşi situaţie precară a vieţii românului obişnuit. Cu predilecţie către comparaţii, nu există discuţie în mass-media despre ce înseamnă prezent sau viitor naţional, să nu facă referire şi la trecut. Trecutul, acela glorios, pe care nu-l ştim din propria existenţă, ci ne-a fost transmis ereditar şi mai ales didactic prin manualele de istorie, acel trecut se vrea a fi doar unul fantastic, aproape de legendă, pentru ca tânărul de astăzi să nu mai fie mândru de cele făptuite de înaintaşi. Există chiar şi politicieni români (dar de etnie), ce doresc cu vehemenţă acest lucru, sub dorinţa de a falsifica o istorie, pentru a lăsa loc speculaţiilor şi mai ales pentru a sădi în acel – presupus vid – sămânţa unui altfel de „trecut”, unul „istorisit” în altă limbă.

Există un timp trecut atunci când vorbim de răscrucile istoriei, de momentele de întorsură, sincronizate sau nu cu mişcările similare pe plan mondial. Se vorbeşte astfel de daci înainte şi după invazia romană, de populaţia băştinaşă de până şi după apariţia voievodatelor, principatelor, de perioada marilor migraţii, a răscoalelor populare, a războaielor (de independenţă şi a celor două mondiale) şi, nu în ultimul rând, de perioada interbelică, cea comunistă, evenimentele din decembrie 1989 şi ceea ce a urmat de atunci şi până în prezent.

Pe fondul acestor trepte, de pe scara istoriei naţionale, poporul a suportat cu stoicism vicisitudinile timpurilor, cu speranţa într-un viitor care – din păcate – şi astăzi este amânat către nu se ştie când. Clasa politică actuală este, cu mici excepţii corigentă, asta şi datorită faptului că la conducerea ţării interesele celor care au ajuns să se eticheteze în „apărători ai neamului” sunt cu totul altele decât cele comune naţiei. Noţiuni fundamentale precum: stat, constituţie, răspundere guvernamentală, au suferit modificări majore în planul percepţiei lexicului, de aşa natură ca aleşii să-şi poată atinge cu adevărat scopurile, evident, unele murdare, subversive, cu repercusiuni asupra unei întregi ţări şi mai ales, pe termen lung.

Se readuc în discuţie diferenţele dintre clasele sociale, pe fondul sărăciei accentuate şi mai ales pe cel al lipsei strategiilor cu adevărat viabile. Discrepanţele dintre cei puţini şi bogaţi şi cei mulţi şi săraci au generat – tot istoria ne este martoră – mişcări social-politice pe măsură, ajungându-se la răsturnări de conducători, dar şi de sisteme. Şi cum în prezent războaiele clasice au fost înlocuite de cele economice, mai mult sau mai puţin inventate sau generate artificial de o mână de oameni cu interese oculte, lupta se dă şi pe fronturile politicii naţionale, pusă în contextul afilierii la obişnuinţele unei vieţi de tip occidental, imagine a Occidentului pusă de fiecare dată în faţa maselor în anii electorali, doar cu scop propagandistic.

A trecut ceva vreme de când ţara s-a înrolat (de bunăvoie?) în rândurile familiei europene – după unii – de parcă până la acel moment am fi făcut parte din alt continent, numai că rezultatele pozitive continuă să se lase aşteptate. Divizarea pentru a nu ştiu câta oară a Europei lasă loc unor alte speculaţii. Dacă până acum douăzeci de ani se vorbea doar de Estul comunist şi de Vestul capitalist, în prezent acceptăm cu seninătate expresia mult şi prost mediatizată: „spaţiul Uniunii Europene şi cei din afara sa”. O găselniţă după care se ascund interesele politicilor externe ale unor state ce doresc să se impună în faţa nou-veniţilor, dar şi a potenţialilor candidaţi. O nouă „Uniune Sovietică”, cu capitala (de faţadă) la Bruxelles, căutând să promită nu un pas către globalizare, ci doar o nouă luptă, una cu dolarul…

Sub auspiciile unui trai mai bun, politicul din România postdecembristă valsează a bunăstare pe fondul promisiunilor. Statul, cândva responsabil, azi subjugă populaţia prin birurile rebotezate taxe şi impozite. Forţa de muncă îşi continuă exodul către meleagurile unde, cel puţin, condiţia umană este nu un deziderat, ci o realitate palpabilă. Cei rămaşi, suportă - încă suportă - datoria ţării, datorie care creşte de la o lună la alta. Privatizările haotice sau cele strategice, încep să-şi arate „roadele”: preţurile galopante, lipsa acută de locuri de muncă, încetarea asistenţei din partea statului. Problemele sociale vor genera din ce în ce mai mult nemulţumirile păturii inferioare a societăţii, a salariaţilor din domeniile finanţate de la buget. Chiar şi termenul „stat” tinde către o altă definiţie, una mai subţire în ceea ce privesc responsabilităţile faţă de contribuabili.

Spectacolul din sediile partidelor politice, de la ministere şi Guvern se mută seară de seară în „faţa naţiunii”, acolo unde polemica întrece graniţele bunului simţ, iar discuţiile în contradictoriu şi acuzele reciproce amestecate cu vocabularul de mahala, băşcălia fac „circul” serii, pofta de somn a românului, obligat să viseze şi să reflecteze la talk-show-ul transmis în direct pe mai multe canale. Soluţii nu sunt, nici măcar teoretice, şi asta pentru că politica românească de a da vina pe „fosta guvernare”, încă prinde. Partidul de guvernământ, atenţie, nu coaliţia, pentru că practica a demonstrat că nicio coaliţie nu a rezistat în România postdecembristă, încearcă din răsputeri să se ţină de scaunele ministeriale, dar mai ales de Preşedinţie.

S-a format deja o rotaţie continuă şi fatidică, oamenii politici se schimbă între ei, de la guvernare în opoziţie şi invers. Scopul celor de sus este să se ţină cât mai bine de scaune, iar a celor din imediata apropiere să-i submineze pe primii. „Ciolanul” tinde să devină titlul nobil, iar aspiranţii, toţi cu afaceri privat-stat nu manifestă nicio formă de decenţă faţă de alegători, faţă de plătitorii acestui spectacol prelungit până peste aşteptările tuturor analiştilor.

Este clar – şi aici tot istoria ne arată – că în astfel de momente, tendinţa întoarcerii la vechile obiceiuri, la fostele forme de conducere au succes, iar partizanii doctrinelor socialiste alături de nostalgicii „epocii de aur” coalizează, fraternizează şi poate mai mult decât atât, vor strânge din nou laolaltă secera şi ciocanul, ori pumnul ridicat, în semn de protest împotriva „clasei asupritoare” de tip „democrat”, împotriva castei celor care, fără scrupule şi lipsiţi de orice formă de strategie, se prefac că duc destinele unei ţări spre un viitor luminos. Viitorul, în schimb, este sumbru dacă nu se căută rapid soluţia ieşirii din amorţeală. „Nesupunerea civică” poate fi un prim pas către eliberarea minţii, măcar a minţii, că democraţia presupune şi demnitate, iar umilinţa, îndatorarea, şi mai ales, anihilarea oricăror posibile alte soluţii, nu vor mai trebui tolerate. Este timpul ca societatea civilă să ia atitudine, o atitudine fermă, prin care să se reseteze întreg sistemul politic actual românesc, iar directivele, şi mai ales mentalităţile fundamentate exclusiv pe principiul comerţului, să fie eradicate.

Extazul şi beţia de putere vor trebui înlocuite cu manifestări de tip european, iar adevărata politică să fie dusă în mod transparent, în contextul nu a unor promisiuni, ci a unor evidente traiectorii, menite să asigure toate pârghiile unui stat sănătos, fundamentat pe respectarea drepturilor prioritare ale omului în general, a unui popor dominat în proporţie covârşitoare de o pătură socială de mijloc.

Deşi poate par a fi doar visări desprinse din cărţi utopice, o parte din aceste deziderate sunt realităţi de sine stătătoare în state vecine nouă, acolo unde oameni, la fel ca şi noi, au avut curajul să mustre la timp deviaţiile pe un partid, o doctrină sau o guvernare, care a încercat să aducă atingere demnităţii unei naţii.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

ÎN DIALOG CU ARTIŞTII SCRISULUI ACTUAL – GEORGE TĂTĂRUŞ

Stimate d-le scriitor George Tătăruş, a trecut ceva vreme de când aţi publicat Arca lui Paranoie, antologia de crochiuri literare. Spuneţi-mi, ce anume a stat la baza determinării cultivării acestui gen mixt, publicistico-literar?

Actualitatea românească oferă material literar deosebit de variat şi de complex. Niciodată în istoria noastră, luciditatea dar şi sensibilitatea scriitorului nu au fost mai încercate, ori mai agresate, decât în cele două decenii scurse de la evenimentele, în mod absurd sângeroase, din decembrie 1989.

Televiziunile şi presa scrisă aduc zilnic în faţa ochilor fapte şi acte deosebite, unele chiar unice, dar toate cu sens negativ în istorie. Privitorul, ori cititorul, este prins într-un vârtej evenimenţial, ori legislativ, în marş forţat, care, în cele din urmă, au efectul ameţitor şi debusolant al unui război psihologic. Deseori nu ştii ce să mai crezi şi, ceea ce este şi mai rău, nu poţi să prevezi nici ziua de mâine. Este revoltător să observi anumite blocaje legislative, corupţia dintr-o serie de instituţii, şi să nu poţi face nimic, să fii silit să trăieşti drama eroului Sisif al lui Albert Cumus, fără vreo perspectivă pozitivă în viitor. Mi-aduc aminte de un aforism al lui Emil Cioran: În România totul este posibil şi nimic nu are consecinţe!

Arca lui Paranoie încearcă să surprindă felii de realitate românească, sunt vreo 50 de secvenţe în proză, însă, deloc prozaică, despre cincinalul în care ne încăpăţânăm să trăim. Dar fiindcă românul nu trăieşte numai în realitate, ci şi în speranţă şi vis, am inclus în Arcă şi patru texte de factură fantastică, pentru a fi oarecum mai cuprinzător.

În fond, dintr-o asemenea realitate complexă s-au născut şi crochiurile mele, iar dacă vremurile ar fi arătat altfel, ar fi arătat şi ele altfel.

Aveţi în Revista ZEIT o serie de articole tăioase la adresa clasei politice româneşti. Credeţi că abordarea genului publicistic în concubinaj cu pamfletul este formula cea mai reuşită?

Genul publicistic, direct, sincer şi frust, este necesar. În măsura în care surprinde realitatea politică şi socială, el devine istorie, iar noi, cei care gândim şi simţim acum, trebuie să dăm seama pentru generaţiile viitoare de noroaiele prezentului în care ne bălăcim şi ne bălăcărim. Glumesc, râd acum, dar este doar celebrul nostru haz de necaz, atât de călit şi verificat în istoria românească. Aş fi preferat, să zicem, să mă fi născut în Elveţia, şi acum să nu fi avut ce scrie! Nu că în Elveţia ar fi mare plictiseală, dar într-o societate în care totul funcţionează ca un ceas Schaffhausen, subiectele conflictuale, contrastante, ar fi fost mai greu de găsit. Pamfletul ca gen literar s-a născut la noi dintr-o necesitate. Românul este imaginativ şi predispus aş spune, din naştere, să creeze metafore, parabole, hiperbole etc. Şi mai este ceva. În prezent, chiar dacă ai vrea să scrii nişte amintiri din copilărie, tot pamflet ar ieşi, dacă te gândeşti că s-au redus în mod nedrept până şi alocaţiile pentru mame şi copii.

Plecând de la cartea ce urmează să o dezvăluiţi publicului larg în scurt timp Creste de spumă din Marea Gândurilor – eseu despre condiţia umană, sunteţi de părere că doar conţinutul sau şi originalitatea abordării reprezintă succesul pentru o astfel de lucrare?

Înainte de toate, Crestele de spumă… dintr-o mare descoperită de mine, cea a gândurilor, doresc să fie un demers constatator despre condiţia umană în evoluţia ei. Textele sunt concepute ca un mozaic de fapte şi idei din istoria omenească, fără altă axă organizatorică, decât cea a cronologiei istorice. Întrebările pe care mi le-am pus şi pe care sper să şi le pună şi cititorii, pleacă de la enigmaticul continent dispărut Atlantida, trec prin evoluţia omului şi a unor fapte de cultură ale sale, şi ajung până în prezentul nostru tensionat şi cam lipsit de speranţă.

O serie de enigme pe care le-am surprins, au explicaţie, altele nu au, aşa că nici eu nu am putut mai mult decât să observ şi să subliniez în cadrul condiţiei umane neputinţa şi limitele acestui biped inteligent… şi nu prea.

Originalitatea lucrării este una intrinsecă. Ea a rezultat din volumul mare de materiale consultate şi selectate şi din interpretările proprii pe care le-am dat, ca de exemplu, atunci când am demonstrat că superbul Luceafăr al lui M. Eminescu a fost un atlant, ori când am argumentat o posibilă reîncarnare a filozofului grec antic Empedocle în fiinţa poetului romantic german Fr. Hölderlin.

Este o carte dedicată întru totul misterelor omenirii sau abordează şi alte laturi ale civilizaţiei umane?

Nu sunt atât de tânăr şi de liniştit ca să pot să îmi dedic munca şi fantezia într-un interval de cca 8 luni, numai misterelor din trecutul omenirii. Mai degrabă, sunt în vârstă şi neliniştit, iar deşertul de soluţii prin care trece în prezent societatea românească, agresiunea psihologică căreia trebuie să îi facem faţă, atunci când ne intră şi prin ochi şi prin urechi numai angoase despre criza românească, complexă şi fără orizont, nu m-au putut lăsa indiferent, şi s-au reflectat forţamente în mozaicul de fapte şi idei ale cărţii.

Ce elegant vă exprimaţi, când spuneţi… alte laturi ale civilizaţiei umane! Mai degrabă am vrut să atrag atenţia, cu modestia cuvenită, asupra crizei valorilor din societatea românească actuală. Evenimentele din decembrie 1989 au aruncat peste bord un set de valori cu care am fost obişnuiţi vreme de 50 de ani şi nu a pus nimic în loc; cum au fost de ex.: stabilitatea monedei naţionale, siguranţa locului de muncă sau ordinea stradală.

Acele zile de lupte şi proteste doar au bulversat morala creştină şi regulile de convieţuire socială. Libertatea câştigată în zilele acelea de luptă şi speranţă a alunecat repede într-un haos manelizat, într-o noapte a spiritului. Odată cu lăturile a fost aruncat din albie şi copilul! Unul dintre cele mai importante îndemnuri ale cărţii este: Înapoi la morala şi filozofia Greciei antice!

Făcând referire acum şi la o altă calitate a dvs., cea de profesor de limba germană, ce surpriză editorială pregătiţi publicului avizat?

Mă gândesc cu îngrijorare la felul superficial în care se studiază în prezent limbile străine, mai ales că o limbă ca cea a lui J. W. Goethe necesită minim cinci ani de studiu temeinici. Totuşi, am în pregătire o carte de TESTE ATRACTIVE DE LITERATURĂ GERMANĂ, cu multe pagini bilingve şi diverse teste de verificare a cunoştinţelor.

De asemenea, mă încăpăţânez să lucrez la un roman în limba germană, intitulat DIE AUFZEICHNUNGEN EINES TERRORISIERTEN (ÎNSEMNĂRILE UNUI TERORIZAT), o mărturie a evenimentelor din Bucureştii lui decembrie 1989, despre speranţele, iubirile şi decepţiile momentului respectiv.

Spun că mă încăpăţânez să scriu un roman în limba germană, fiindcă publicul ţintă pentru o astfel de lucrare este destul de departe, cam la o mie de km de Brăila, locul în care eu creez şi sper. Dar nu-i nimic! Munca la un roman nu doare! Important este că el va rămâne şi va fi o mică bornă, un reper singular, în cultura brăileană a momentului.

În încheiere, vă rog să adresaţi câteva gânduri tinerilor, acelor tineri care prin activitatea lor animă şi întregesc viaţa culturală românească.

Generaţiile actuale de elevi şi studenţi trebuie să înveţe odată cu materiile didactice şi modul cum trebuie folosită libertatea câştigată; libertatea de exprimare, cea de circulaţie europeană şi altele. Sunt convins că libertatea trebuie învaţă şi cu timpul se va învăţa!

Aş încheia cu un aforism al filozofului francez J. J. Roussseau: Libertatea nu înseamnă să faci orice doreşti şi oricând doreşti, ci să nu fii forţat să faci ce nu doreşti şi când nu doreşti!

a consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

VIS ALBASTRU, EMELI - CONFESIUNI LIRICE, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2011

Există în literatura română scriitori care şi-au manifestat vocaţia de timpuriu, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu, precum şi scriitori cu vocaţie certă, dar care s-a manifestat cu întârziere în spaţiul public, şi aici l-aş numi pe Tudor Arghezi, care deşi a publicat poezii, pamflete ori alte lucrări literare în diverse reviste, deşi a înfiinţat şi condus de timpuriu reviste, a preferat ca debutul editorial să-l ducă spre vârsta de plinei maturităţi, la 47 de ani.

Mai există însă şi exemple de scriitori cu vocaţie care se manifestă întârziat. Aici i-aş numi pe scriitorii care au suferit în închisorile comuniste şi care nu au avut cum să-şi publice cărţile din cauza barierelor politice şi ideologice impuse de timpul istoric, de nebunia timpului sau de scrupule estetice invizibile pentru cititori, dar ştiute de creatorii înşişi.

I-aş include aici, în ultima categorie, pe brăilenii Dumitru Anghel şi pe poetul amânat Dumitru Barău.

Dumitru Barău a apărut în literatura locului cu o carte, Anotimpul visării, de factură romantică, bine primită de literaţii noştri, salutată, între alţii, de fostul coleg de facultate al autorului, romancierul, nuvelistul şi indianistul Vasile Andru.

La vremea respectivă s-a spus că Anotimpul visării este un fel de opera omnia, cartea cuprinzând cam tot ce scrisese autorul de-a lungul unei vieţi de om al catedrei, de slujitor al limbii şi literaturii române vreme de peste 40 de ani, ca profesor şi director al unei prestigioase şcoli din oraşul nostru, de cititor înrăit al poeziei române, de la clasicul Alecsandri, la modernul Nichita Stănescu.

În toată perioada cât a fost de strajă la statuia limbii şi literaturii române în calitate de profesor şi director, Dumitru Barău nu a lăsat să se înţeleagă că ar avea deschis acasă un şantier unde uceniceşte ca martor al muzei poeziei lirice. Şi deodată...

Deodată, când nimeni nu se aştepta, Dumitru Barău vine cu anotimpul său de visare, volum pentru care primeşte în anul 2010 premiul de debut al Festivalului Internaţional de poezie Ronald Gasparic, premiul fiindu-i conferit de George Anca şi de Vasile Andru la Centrul Cultural al Primăriei sectorului 2 din Bucureşti.

Putea să pară că acesta a fost cântecul de lebădă al poetului cu vocaţie amânată. Dar nu a fost aşa.

La sfârşitul anului 2010, Dumitru Barău vine şi-mi aduce manuscrisul unui alt volum de poezie, pe care stă scris titlul Povara fermecătoare a viselor (Confesiuni lirice). Am citit manuscrisul şi am fost, încă o dată, surprins de acurateţea rostirii lirice, de trăirea vieţii în registru romantic, atât de proprii poeziei şi vieţii, la urma urmei acestui veşnic îndrăgostit de frumos, care este profesorul, directorul şi poetul Dumitru Barău.

Foarte scrupulos cu expresia lirică, Dumitru Barău se dovedeşte în această nouă carte, căreia i-a schimbat titlul în Vis albastru, Emeli, un meticulos arhitect, foarte atent ca toată construcţia cărţii să fie solidă şi să acopere tot ce are de spus în calitate de autor. Capitolele sunt: Revelaţie şi extaz (Luxul de a visa), Durerea iubirii (Ars amandi, ca un veritabil poet scit ce se află, aşa cum va fi fost şi Publius Ovidius Naso, poetul latin exilat la malul Pontului Euxin), Comuniuni respectuoase (Bucuria recunoştinţei), La mormântul poetului Mihai Eminescu şi, în fine, Binele suprem (Inimitabila natură).

Numai simpla trecere în revistă a titlurilor de capitole ar fi suficientă pentru a afla o definiţie a liricii pe care o practică poetul nostru. Prizonier pentru totdeauna al romantismului şi eminescianismului, Dumitru Barău are timp şi pentru o meditaţie profundă asupra valorilor morale care definesc şi guvernează viaţa omului pe pământ, dar şi pentru a adresa un omagiu acelui poet în a cărui limbă scriem toţi: Mihai Eminescu. În poezia emblematică – La Ipoteşti, citim: Plâng teii-n primăvară, aici, la Ipoteşti,/ Coboară-n frunze al dealurilor gând,/ Iar lacul plin de nuferi visează tremurând, unde se simte tot fiorul eminescian în faţa naturii, în faţa locurilor unde ultimul mare romantic european şi-a petrecut copilăria, locuri atât de româneşti prin adâncimea visării şi autenticul trăirii pe care le trezesc şi le provoacă.

Aş spune că o meditaţie la Eminescu este obligatorie pentru toţi poeţii care scriu în Limba Eminescu şi Dumitru Barău ştie cum să scrie o asemenea meditaţie.

Asemenea lui Eminescu, poetul nostru se apleacă şi asupra altei teme foarte dragi romantismului: timpul şi trecerea lui. Într-un poem, al cărui titlu trimite la eminescianul Memento mori, poetul nostru scrie: A mai trecut,/ A mai trecut un an,/ O fi trecut cu bine, o fi trecut în van?!/ Aleargă şi se pierde, lumină printre stele,/ Ca roua dimineţii, cu bune şi cu rele.

În altă parte, ca să nu se dezmintă în niciun fel, poetul reia mitul eminescian şi romantic al florii albastre: Cum n-am locul şi nici timpul/ Să adun în matcă vântul,/ Închid ochiul de lumină, / Cu-a lui lacrimă divină/ Şi mă-ntorc pe căi nescrise,/ Părăsind albastre vise.

Toată cartea de faţă a lui Dumitru Barău este expresia vocaţiei amânate despre care am scris la început. Expresia lirică a poetului este sigură, sprijinită pe o cultură poetică şi literară temeinică şi de mare calitate, iar tematic, autorul este un romantic târziu desprins din mantaua eminesciană.

Mă tot întreb care ar fi fost destinul literar al poetului în cazul în care vocaţia sa s-ar fi manifestat timpuriu, sau, măcar, devreme.

Constantin Gherghinoiu


 

REVERENŢE CRITICE

MUZE SUB APARENŢE, DE VIOLETA CRAIU

Poezia scriitoarei Violeta CRAIU poate fi receptată de la prima lectură, pe acelaşi diapazon sentimental, ca şi proza sa, romanul “Anemona”, cum orgolioasă îşi numeşte compoziţia epică, izbânda sa literară, un fascinant eseu de mare întindere pe o temă univeral umană, dragostea, în ciuda unei... fracturi structurale, de gen literar, fără consecinţe şi, în niciun caz, definitorii, influenţabile... Poezia sa este eterică, marcată de imbolduri intime nedefinite, dar de-o intensitate cu o octavă sau două peste limita de sus a unei recesiuni sentimentale, pe care poetesa încearcă s-o controleze, nu atenuând-o sau anulând-o, ci s-o stăpânească. Violeta Craiu scrie o poezie sub presiune, deşi se străduieşte să n-o arate, când pare a se detaşa de farmecul muzical al versurilor, sau când doar sugerează inocenţa elementului de confort epic, cum arătam mai sus.

De altfel, aceasta a fost maniera definitorie a creaţiei artistice a Georgetei Cârjan, încă de la debutul publicistic şi literar din ziarele şi revistele literare, foarte multe, pentru ca să le amintesc doar, de pe când semna, cu pseudonimul Violeta Craiu, proza scurtă “Bătrânul lui Cazimir” în paginile Suplimentului Cultural al ziarului “Brăileanul”, în iulie-august 2001, şi o altă proză scurtă, “Sorica”, în Revista de cultură şi literatură “Dunărea”, Brăila, în acelaşi an. Debutul editorial este unul convingător cu romanul “Anemona”, Editura M.T.M. Prodesign, Brăila, 2001, urmat de volumul trilingv “Două poveşti – copile drag îmi eşti”, la Editura Olimpiada, şi “Poveşti adevărate”, la Editura Ex Libris, în 2002; romanul “Agonia fericirii”, la Editura Edmunt, în 2003 şi volumul de povestiri pentru adulţi, “Anotimpuri în mov”, la aceeaşi editură brăileană, în 2006. Violeta Craiu este laureată a multor premii pentru proză şi poezie, iar literatura sa este tradusă în limbile bulgară, maghiară şi macedoneană.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul “Muze sub aparenţe”, Editura Libra, Bucureşti, 2010, debut editorial liric pentru poetesa Violeta Craiu, pare construit la întâmplare, protejat însă de o aparentă şi cochetă neglijenţă studiată... editorială, pentru că nu are o minimă structură tematică, deşi nu-i şade deloc rău aşa sum se prezintă, chiar şi pentru avizaţi (!?).

Lectorul de carte al volumului “Muze sub aparenţe” s-a jucat puţin de-a originalitatea dar nu l-a salvat decât sinceritatea şi intensitatea lirică a poeziei Violetei Craiu, stăpână pe o disciplină clasicistă, de rigoare ideatică şi de volute largi, ample ale unei imaginaţii controlate. “Muze sub aparenţe” are doar... aparenţa unui nonmodel de cum ar trebui organizat un volum de versuri şi sfârşeşte prin a fi acceptat din perspectiva unui altceva la fel de bun ca o formă consacrată de succes asigurat. Cu acest volum, Violeta Craiu şi-a asumat riscul să intre şi în universul vaporos al visului şi al fanteziei, deoarece şi-a asigurat competenţa în arta literară epică, cu câteva cărţi de proză, care-i dau imboldul şi dreptul să scrie şi altfel de literatură.

Condeiul său are oricum exerciţiul faptului de creaţie artistică şi-i lasă libertatea să exerseze pe orice claviatură compoziţională, lirică sau epică. Posibile stridenţe de abordare şi, mai ales, de realizare sunt inevitabile, dar Violeta Craiu a învăţat să rişte, sau să încerce un omenesc... fie ce-o fi!? Şi, a reuşit! S-a convins întâi pe sine, încearcă să-i convingă pe iubitorii de poezie, aşa cum i-a convins pe lectorii prozei sale.

Volumul “Muze sub aparenţe”, cu cele 69 de poeme (de fapt, 67, pentru că există şi două variante pentru acelaşi titlu, deşi diferenţele sunt imperceptibile...) este original în primul rând printr-o... dezordine organizată - aşa cum spuneam mai sus – nefiind structurat pe capitole, pe teme lirice, pe subcapitole literare, pe structuri prozodice sau pe încadrarea în vreun curent literar, tradiţional, de tranziţie, clasic, de frondă poetică sau de înregimentare în coduri şi formule avangardiste; este absolut atipic... Violeta Craiu scrie poezie din nevoia de comunicare cu un alt Eu liric, cu un personaj liric, ca-n “Anemona”, ca un “pas de deux”, pe o constantă tematică, pe care o notează într-un crescendo ascendent de Bolero ravelian, obsesiv, ritmic, apoteotic, exasperant. Poezia sa parcă n-ar avea finalitate; fiecare poem se termină în... “coadă de peşte” (scuzaţi expresia banală!) şi anunţă, prin alt titlu, altceva, ca o continuare, sau măcar aşa ceva ar părea că intenţionează, de fapt... o promisiune. În realitate, este vorba de o sensibilitate în clocot, de trăiri în derivă şi de un mod particular al poetesei de a se juca de-a poezia, riscând căderea în desuet, dar şi de-o benefică apetenţă în a-şi cenzura reacţiile şi de a le direcţiona spre un nucleu ideatic emoţional. Unele poeme, chiar dintre cele de câteva versuri, ca un Haiku, sunt dominate de o nostalgie resemnată, ca un adagio sentimental pe ritmul graţios, elegant şi melancolic al unui menuet, din care tristeţea este estompată prin acorduri vivace de coregrafie în roz; un mod surprinzător, prin care poeta se contrazice pe sine prin nuanţarea stărilor sufleteşti în segmente de timp derutante, ca-ntr-un joc capricios, un ludic împrumutat din crâmpeie de impresii sedate cu tendinţe de a irumpe tumultuos. Sunt nostalgii provocate de întoarceri în copilărie, de regrete pentru ceea ce ar fi putut fi şi a eşuat în neşansă (sau, n-a fost să fie!), nostalgii... optimiste chiar (!), pe un nonsens iluzoriu: “bucurii şi amintiri / negre pătrate / dureri amăgitoare / ... / şi încercări / ... / uneori fericirea / Şablon colorat învechit / un pion / nimic interesant, / un joc...” (“Doar un joc”, pag. 8). Sunt melancolii din iubire: “Foamea dragostei tale / în turnul bisericii / loc ales;” (pag. 13); sau “Se logodeşte poetul! / Cu frunze fumegând a tămâie / strigă, / strigă cât îl ţin puterile” (pag. 15); dar şi melancolii de dragoste rănită: “eşti o amintire, / cenuşă din întâmplări, / iubirea macină peste singurătate, / lumina se-nconvoaie (în) / Tăcere” (pag. 19). După versurile citate, am pus în paranteză doar pagina; explicaţia este – spuneam şi mai sus – că primul volum de versuri al poetesei Violeta Craiu nu s-a bucurat de-o atentă şi necesară structură editorială, nu are nicio minimă grupare pe capitole tematice, este făcut în prea mare grabă; are un singur semn de unicitate structurală: mai toate poemele împrumută titlul de la primul vers şi, de cele mai multe ori, nici nu este definitoriu, sau fericit ales!?

Salvarea vine din calitatea versurilor, o poezie suavă drapată uneori cu brocarturi grele de regrete, melancolii, neîmpliniri, speranţe în roz şi realităţi în gri; iluzii redimensionate în amăgire şi acceptare doar ca destin programat: “un film de doi bani existenţa noastră / pasărea nopţii / mulaj de ceară / îşi frânge aripile / în fiecare colţ al neîncrederii” (“Film de doi bani”, pag. 21); sau: “amurgul versurilor cifrate / ... / caută îndoielnica melancolie / şi fluviul îşi frânge / tot mai adânc / în apocalipsa albastră / nedumerirea / şi furia timpului” (“Fluviul”, pag. 24).

Există în poezia Violetei Craiu o obsedantă imagine a poetului damnat, robit de pasiuni fulgurante, singur, de cele mai multe ori neajutorat, nemulţumit de sine, de arta sa, de neputinţa cuvintelor de a exprima puterea trăirilor sale, incapacitatea de a face din metaforă, epitet sau comparaţii mesagerul zbuciumului său sufletesc: “printre îngeri / poeţii rămaşi au făcut legământ / şi au lansat la apă / Poezia” (“Straniu” – prima variantă, pag. 25); elogiul poetului şi dreptul său la nemurire artistică: “Doamne! / fă-i îngeri / pe cei care slujesc poezia / şi leagă-le inima / de ziua care râde, / ca florile de salcâm” (“Nu mă lăsa zălog”, pag. 36). Poetul, ca ins social şi ca artist, mai ales, rămâne într-o stare permanentă de graţie şi din acest motiv este vulnerabil: “Armura poetului / s-a risipit într-o iarnă argintie / pieptul gol / a-ncremenit melancolia / versurilor nescrise” (pag. 46); de cele mai multe ori, ca-ntotdeauna, poetul rămâne... “singur printre poeţi”: “Viitorul nostru incert / o istorie / Sentimentală, / noaptea se revarsă peste versuri / nescrise” (“Amăgire”, pag. 74).

Poeta Violeta Craiu scrie şi o poezie de dragoste, când tumultuoasă şi în acorduri straviskiene, când patetică şi gravă în tonalităţi wagneriene, “păsări de foc” – idilice sau iubiri pătimaşe walkiriene, pe o claviatură sensibilă şi dramatică, în La major tânguitor şi trist: “Nefericirea, plânsul şi Wagner / îndrăgostit în abisuri / ... / cu tainice măsuri / în si bemol şi do major / iubirea / neîncredere... / ură pusă pe talgere / de noapte în aşteptare” (pag. 29); sau: “ne urâm / cu capul plecat, / nestatornici, umili / refuzăm / imperturbabila iubire” (“Înstrăinare”, pag. 51).

Alinierea la valorile poetice universale este percepută ca o imensă tristeţe: “geografia literară / e numai o nostalgie a scrisului, / periferia Europei / ca un melc în propria-i cochilie, / reclamă tristeţea reciprocă / cuvintele şi distanţele / iluzii...” (“Poeţii caută Europa”, pag. 27); iar poeta are melancolice iubiri livreşti, cu trimitere la Jacques Prevert: “un simbol al tristeţii / în celula de gheaţă / cu pereţii fumurii / ard / ultima ţigară, / ultimul poem” (“În gara aceea din nord”, pag. 44). Lirismul erotic al Violetei Craiu are valenţe antagonice, ceva între doi poli, extreme oricum, prăpastia dintre speranţă şi deziluzie: “Te visam / pe aripa unei stele / amăgirea dintre bine şi rău”, şi îşi pliază, îşi redirecţionează reacţiile contestatar pe o realitate bastardă, care: “închidea iluzia că / doar salcâmii rosteau / psalmii aceia. / Şi tu / îţi amânai întunecata plecare” (“Te visam”, pag. 14).

Mândră, orgolioasă şi persiflantă, poeta plusează, are trăiri şi reacţii misogine, bărbatul şi proverbiala sa bărbăţie se dovedesc nu doar manifestări hilare de... cocoş sau de... păun: “Erai bărbatul cuvintelor fragile / totul se rupe / se destramă” (“Eşti o amintire”, pag. 19), pentru că: “Distanţa dintre noi / este o închipuire amară / ... / tu te-mpiedici de aşteptarea mea” (“Distanţa dintre noi”, pag. 38).

Iubirea-talisman este doar o iluzie, oglinda înşelătoare a unui zâmbet de speranţă transformat în rictusul deziluziei: “Privirea ta / o nesfârşită poezie / glumă / zâmbete neînţelese / la încheietura mâini / talisman” (“Abur de tei”, pag. 22). Trădarea în iubire este patetică, fardată violent şi într-un crescendo de sensibilitate până la desuet, deşi emoţia este sinceră şi doar pare afectată de descumpăniri pasagere sau de-o anume crispare. Pentru poetă, dragostea există sau nu există..., compromisul este boala incurabilă a eroticului, iar acceptarea tacită a minciunii în iubire este... caz penal de fraudare a intimităţii şi a purităţii, formă ipocrită de mârşăvie: “umbra / unui sărut, / tremură în bătaia ritmică / a castanietelor” (pag. 66), sau: “zâmbetul meu amar, / minciuni fardate, ascunse” (“Manuscris de sertar”, pag. 67).

Iubirea-paravan, dragostea mimată sau doar afişată îndecent este: “Coală albă de hârtie şifonată, / Un creion fără vârf / Traumatism sesizabil, uitat” (“Radiografia unei iubiri”, pag. 68), pentru că rămâne doar: “Un vis în zori / un fum amestecat cu frunze veştede / De toamnă” (“Iubire (ne)rostită”, pag. 70).

Poezia de dragoste a poetei Violeta Craiu este, aşadar..., antagonică: “Suntem împreună / ca şi cum am fi prieteni / iluzii”; pare imaterială, deşi acceptă că “dragostea poate schimba totul”, iar concluzia este categorică: “Nimic nu mai poate fi spus” (“Amăgire”, pag. 74).

“Muze sub aparenţe” este romanul liric, “Anemona” poetică a prozatoarei-poetese Violeta Craiu.

Dumitru Anghel

 

33 BIS, DE IONUŢ CARAGEA

Ce poţi spune despre un om care spune despre el însuşi că este fratele geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte de numele lui Iisus de nenumărate ori în titlurile dar şi în versurile sale?! Să credem, oare, că talentul izbitor, acablant, senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat pe creştinismul sensului suferinţei? Oare numai atât? Nu. Vom spune mai mult şi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul ci cu partea intelectivă a sufletului. Nu este un poet de „atmosferă” iar dacă ar fi unul de atmosferă, aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune transcendentală. Asta i se potriveşte mai bine – nuanţa transcendentală a facerii textului…

Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acţionează din toate direcţiile deodată şi dă efectul unei implozii în adâncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negăsit la el. Nu scrie în nici o manieră, nerespectând decât spiritul poeziei care de fapt îl şi domină căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra suprafeţelor lucrurilor, gândurilor şi principiului metafizic din care ea însăşi îşi trage seva…

În primul rând, poezia lui Ionuţ Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. Poezia s-a coborât din turnul de fildeş şi umblă prin lume determinând lectorul să îşi ascută urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapărat la fantazări fără rost imediat. Există o tentaţie a eticului în poezia autorului nostru. Există o angajare ex abrupto pentru o trăire creştină şi o percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul său…

Ionuţ Caragea este – spun asta fără a-l cunoaşte personal – un om minunat şi, mai mult, un poet de mare calibru. Căci a reuşi să treci cu vederea circumvoluţiunile dureroase pe care lucrurile le lasă în mintea ta – aşa cum ele numai perfecte nu sunt – înseamnă nu a cădea într-un păcat ci înseamnă a te înscrie pe calea unei trăiri şi gândiri ce depăşeşte imediatul, căutându-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lăsat în lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este mărturisirea credinţei de neclintit a lui Ionuţ…

Aş mai avea de adăugat că poezia lui Ionuţ va avea un cuvânt greu de spus nu peste multă vreme, atunci când criticii se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul „33-bis” şi o mulţime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama că este un poet desăvârşit – adică unul ce se lasă „prădat” de propria sa poezie şi face exact ceea ce-i dictează ea în momentul precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ nu scrie decât inspirat. De altfel nu vom întâlni la el nici o urmă de decalc, nici o urmă de supralicitare… Nu am nimic sau nu găsesc nimic să-i reproşez acestui poet, vreun viciu al textului său care este şi rămâne impecabil dar în acelaşi timp percutant şi grăitor – în efectul său vocal. De multe ori metafora este uitată pentru a da frâu liber unei exprimări cât se poate de directe, fără înconjur, mai exact, o transmisie care ea însăşi devine metaforă, luată ca ansamblu, ca tot unitar. În sfârşit, Ionuţ Caragea e un poet aşa cum şi-ar dori orice tânăr să fie, aşa cum, personal, visez că trebuie să fie poetul…

Felicitări sincere, Ionuţ!

Remus Foltoş


 

SPIRITUALITATE

SENECTUTEA – SPINUL VIEŢII

Mulţi dintre noi, cei care mai apreciem valorile şi puritatea sufletului, credem că vârsta a treia reprezintă cununa existenţei, un tumult de experienţe diverse, un colos de înţelepciune şi toleranţă. De fapt, aşa este! Omul vârstnic a cules precum albina tot nectarul vieţii, toată amărăciunea adusă de eşecuri, insatisfacţii şi lipsuri, pe care le-a strâns în inima şi-n mintea sa spre a le împărtăşi celor care doresc să-i asculte, măcar. Unii dintre noi, însă, nu mai găsim timp şi pentru ei, fiind mereu preocupaţi de grijile cotidiene, împovăraţi de imense datorii bancare, neplata întreţinerii, copii pe la şcoli etc. Astfel, sărmanii bătrâni, se simt abandonaţi şi cred cu multă convingere că au devenit o povară chiar pentru proprii copii. Ei, care şi-au dedicat mulţi ani creşterii şi educării lor, sunt acum uitaţi şi neglijaţi. De aceea, au devenit depresivi şi speră că cel puţin moartea le va acorda atenţia cuvenită, fiindcă nu-şi mai află locul şi rostul pe pământ.

O veche vorbă românească, grăieşte: Bătrâneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele! Aşa a ştiut omul să-şi exprime durerea atunci când nu i-a mai rămas aproape nimic! Timpul nu l-a cruţat deloc, luându-i comoara cea mai de preţ: sănătatea. Acum e neputincios şi se hrăneşte doar cu amintiri şi cu o bucată uscată de pâine, fiindcă este post şi inima aşa îi dictează. Poate că Dumnezeu nu-şi va întoarce faţa de la el şi îi va da alinare durerilor ce-i răpesc liniştea şi somnul!

La ce mai sunt buni bătrânii? s-ar întreba cinicii. Acum fac umbră pământului degeaba, irosind banii şi aşa puţini, ai statului, care trebuie să le plătească pensie, ba, să le-o mai şi majoreze! Ne împiedică existenţa cu mişcările lor greoaie, cu lipsa lor de igienă, cu simpla lor prezenţă! Iată cum gândesc aceia care cred că tinereţea e veşnică! Au uitat că cei pe care acum îi denigrează, au fost cândva iluştri scriitori, pricepuţi meşteşugari, dascăli inimoşi, dar, mai ales, părinţi! Chiar sunt săraci cu duhul, şi nu merită să li se spună oameni! Unde să se ducă bătrâneii? Pe o insulă, ca şi cum ar fi exilaţi, astfel încât să nu mai deranjeze pe nimeni? Nici acolo nu ar avea linişte, fiindcă i-ar însoţi gândurile negative ale celor care nu-i mai vor.

Acum sunt trişti, fără speranţă, dependenţi de semenii lor cu suflet, asemenea copiilor. Nu vor altceva decât puţină înţelegere şi pe cineva care să-i asculte. Şi multe mai au de spus! Fiecare dintre ei ar putea scrie cel puţin un roman, presărat cu evenimente tulburătoare, ori cu bucurii debordante. Disperarea din ochii lor ne înduioşează, şi atunci când găsesc un om căruia să-i povestească firul vieţii lor, sunt în al nouălea cer! Se bucură sincer şi se agaţă de el, ca de o ultimă speranţă. Ne inspiră milă, dar şi admiraţie, însă, ne gândim cu dezamăgire că ei nu vor mai fi, poate peste foarte puţin timp. Abia atunci îi vom regreta, dar zadarnic! Vor fi plecat spre zorile mângâietoare ale cerului senin şi limpede, spre a fi alături de fiinţe dragi şi de cei pe care i-au venerat în trecerea lor pe pământ. Noi vom fi cei care ne vom simţi pustiiţi, căci va pieri punctul de sprijin pe care l-am avut, dar pe care nu l-am preţuit suficient. Va fi prea târziu să-i plângem, dar măcar o floare şi o candelă merită să le aprindem la căpătâi, acolo, unde îi putem vizita din când în când, sau ori de câte ori ne va fi dor de ei. Abia atunci vom realiza că ei erau echilibrul nostru, tăria şi certitudinea că nu suntem singuri pe lume. Ei, bunii şi sfinţii noştri părinţi!

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

DECLARAŢIA PENTRU EDUCAŢIE DESCHISĂ DE LA CAPE TOWN:

PROMISIUNEA UNOR RESURSE EDUCAŢIONALE DESCHISE

Resursele educaţionale deschise sunt parte a unui efort global pentru crearea de conţinut educaţional de valoare accesibil tuturor. Această iniţiativă se reflectă pragmatic prin rezultatele concrete obţinute în ultimii ani. În articolul de faţă este inclusă Declaraţia pentru Educaţie Deschisă de la Cape Town (Africa de Sud), din 15 septembrie 2007, preluată de pe situl dedicat declaraţiei (http://www.capetowndeclaration.org/translations/romanian-translation).

Ne aflăm la vârful unei revoluţii globale în educaţie şi învăţământ. Profesorii din lumea întreagă dezvoltă un fond vast de resurse educaţionale pe Internet, deschise şi libere pentru uzul tuturor. Aceşti profesori creează o lume care poate fi accesată de oricare locuitor al pământului, fiecare putând contribui la întregul cunoaşteri umane. Ei sădesc, de asemenea seminţele unei noi pedagogii prin care profesorii şi studenţii făuresc şi dezvoltă cunoaşterea împreună aprofundându-şi abilităţile şi pătrunderea pe măsură ce evoluează.

Această apariţie a mişcării educaţiei deschise combină tradiţia de comunicare deja stabilită a ideilor bune între profesorii colegi şi cultura colaborativă şi interactivă a Internetului. Se construieşte pe credinţa că fiecare ar trebui să aibă libertatea de a utiliza, particulariza, îmbunătăţi şi redistribui resursele educaţionale fără constrângeri. Profesorii, studenţii şi alţi oameni care împărtășesc aceleaşi convingeri, se strâng împreună ca parte a efortului global de a face educaţia mai accesibilă şi mai eficace deopotrivă.

Colecţia aflată în continuă extindere la nivel global a resurselor educaţionale deschise a creat un mediu fertil acestui efort. Aceste resurse cuprind cursuri cu licenţe deschise, planuri de lecţie, manuale, jocuri, software şi alte materiale care sprijină educaţia şi studiul. Ele contribuie la accesibilitatea educaţiei mai ales acolo unde fondurile pentru materialele de studiu sunt insuficiente. De asemenea, ele alimentează tipul de cultură participativă a învăţării, creativităţii, cooperării şi împărtăşirii, care schimbă necesităţile de cunoaştere ale societăţilor.

Oricum, educaţia deschisă nu se limitează doar la deschiderea resurselor educaţionale. Se referă şi la tehnologiile deschise care facilitează învăţarea flexibilă şi colaborativă şi împărtăşirea deschisă a tehnicilor de învăţare care dau posibilitatea profesorilor de a beneficia de cele mai bune idei ale colegilor lor. Se poate dezvolta, de asemenea pentru a cuprinde noile abordări privind evaluarea, acreditarea şi studiul collaborative. Înţelegerea şi adoptarea inovaţiilor precum aceasta sunt vitale pentru viziunea pe termen lung a acestei mişcări.

Există multe bariere în realizarea acestei viziuni. Cei mai mulţi dintre profesori nu sunt la curent cu dezvoltarea acestui fond de resurse educaţionale. Multe guverne şi instituţii guvernamentale fie nu cunosc, fie nu sunt convinse de beneficiile educaţiei deschise. Diferenţele dintre diferitele scheme de licenţiere pentru resursele deschise creează confuzie şi incompatibilitate. Bineînţeles, marea parte a lumii nu are acces la computere şi reţele, care fac parte integrantă din majoritatea eforturilor actuale privind educaţia deschisă.

Aceste bariere pot fi depăşite doar prin lucrul împreună. Invităm studenţii, profesorii, instructorii, autorii, şcolile, colegiile, universităţile, editorii, sindicatele, asociaţiile profesionale, factorii politici, guvernele, fundaţiile şi toţi cei care împărtăşesc viziunea noastră să se urmărească şi să promoveze educaţia deschisă şi, în particular, aceste trei strategii pentru a creşte volumul şi impactul resurselor educaţionale:

Profesori şi studenţi: În primul rând încurajăm profesorii şi studenţii să participe activ în noua mişcare a educaţiei deschise. Participarea include: crearea, utilizarea, adaptarea şi îmbunătăţirea resurselor educaţionale deschise; îmbrăţişarea practicilor educaţionale constituite prin colaborare, descoperirea şi crearea de cunoaştere; invitarea semenilor şi colegilor la implicare. Crearea şi utilizarea resurselor deschise ar trebui considerate un factor integrat educaţiei şi ar trebui sprijinit şi răsplătit pe măsură.

Resurse educaţionale deschise: În al doilea rând, facem apel la profesori, autori, editori şi instituţii pentru a-şi deschide resursele. Aceste resurse educaţionale deschise ar trebui să poată fi împărtăşite liber prin intermediul licenţelor deschise, care facilitează utilizarea, corectarea, traducerea, îmbunătăţirea şi împărtăşirea cu oricine doreşte. Resursele ar trebui publicate în formate care să faciliteze editarea cât şi utilizarea şi care să poată fi folosite pe o diversitate de platforme tehnice. Oricând este posibil, acestea ar trebui să fie disponibile în formate care să fie accesibile persoanelor cu dizabilităţi şi celor care încă nu au acces la Internet.

Politica educaţiei deschise: În cel de-al treilea rând, guvernele, consiliile şcolilor, colegiile şi universităţile ar trebui să facă o prioritate din educaţia deschisă. La modul ideal resursele educaţionale plătite din taxele contribuabililor ar trebui să fie resurse educaţionale deschise. Acreditarea şi procedurile de adoptare ar trebui să dea precedenţă resurselor educaţionale deschise. Depozitele cu resurse educaţionale ar trebui să includă şi să sublinieze activ resursele educaţionale deschise din cadrul colecţiilor lor.

Aceste strategii reprezintă mai mult decât calea corectă. Ele constituie o investiţie înţeleaptă în educaţie şi învăţământ pentru secolul 21. Ele vor face posibilă redirecţionarea fondurilor de la crearea de manuale către un mai bun proces de învăţare. Acestea va ajuta profesorii să exceleze în munca lor şi să ofere noi oportunităţi privind vizibilitatea şi impactul global. Acestea vor accelera inovarea în educaţie. Vor oferi un mai bun control studenţilor asupra procesului de învăţare. Acestea sunt strategii care au sens pentru toată lumea.

Mii de profesori, studenţi, autori, administratori şi factori politici sunt deja implicaţi în iniţiative privind educaţia deschisă. Avem acum oportunitatea de a creşte această mişcare pentru a include milioane de profesori şi instituţii din toate colţurile lumii, bogate sau sărace. Avem şansa de a ajunge la factorii politici lucrând împreună pentru a beneficia de oportunităţile viitoare. Avem oportunitatea de a angaja antreprenori şi editori care dezvoltă modele inovatoare de afaceri deschise. Avem şansa de a creşte o nouă generaţie de studenţi care să fie implicaţi cu materiale educaţionale deschise fiind autorizaţi de cunoştinţele lor şi care împărtăşesc noile cunoştinţe şi perspective cu ceilalţi. Cel mai important lucru este că avem oportunitatea de a îmbunătăţi dramatic vieţile a sute de milioane de oameni din toată lumea prin oportunităţi relevante pentru educaţie şi studiu, fiind disponibile liber având o calitate înaltă.

Noi, semnatarii, invităm toţi indivizii şi instituţiile să ni se alăture în semnarea Declaraţiei pentru Educaţie de la Cape Town şi făcând acest lucru să ne dedicăm urmăririi celor trei strategii menţionate mai sus. Încurajăm, de asemenea, pe aceia care semnând urmăresc strategii suplimentare în tehnologia pentru educaţie deschisă, împărtăşirea deschisă a practicilor educaţionale şi abordărilor acestora care promovează o cauză mai largă a educaţiei deschise. Cu fiecare persoană sau instituţie care face acest angajament – cu fiecare efort pentru a articula mai departe viziunea noastră – ne apropiem mai mult de o lume a educaţiei deschise, flexibile şi eficiente pentru toţi.

Traian Anghel


 

REPERE...

UNIVERSUL LUI H. BERGSON

Întreaga filosofie a lui Henri Bergson încearcă să ofere, peste timp, o replică la concepţiile lui Descartes. Filosoful pune viaţa, în diversitatea ei infinită şi ubicuă, în locul presiunii cogito-ului şi a dictaturii pretenţiei raţiunii de a controla despotic “pasiunile sufletului”. Direcţia gândirii lui Bergson urmăreşte, aproape fidel, un crez formulat în ani tinereţii: ”A şti să te bucuri de prezent, să stăvileşti neliniştea şi teama, iată adevărata înţelepciune şi scopul ultim al oricărei filosofii” (Henri Bergson “Ecrits et paroles”, Paris, 1957-1959, volum de debut, p.29). Influienţa lui Epicur, pe care îl citise din scoarţă scoaţă, i-a conturat aceste gânduri. Louis Lavelle în “La philosophie francaise entre les deux guerres”, volum apărut la Paris în 1942, scria la pagina 91 că Bergson este “unul din rarii filosofi pe care gloria i-a vizitat”, atrăgând cititorii şi auditoriul cu magia verbului sclipitor, obişnuit să ducă din tinereţe frumoasa imagine ţesută de exaltările apologeţilor. Opera sa, multiplu diversificată, totuşi pare unitară şi organizată insistent în preajma idei direcţionare-trăirea subiectivă a duratei. O scrisoare către Harald Hoffding scrisă de Bergson avertiza categoric că miezul operei sale este “intuiţia duratei”, scrisoare semnalată de exegetul danez Vladimir Jankelevitch în “Henri Bergson”,Paris, 1959,p.4, şi orice altă perspectivă închide nesupusului calea spre ea. “Curentul vieţii” filosoful încearcă să-l pătrundă, să-l ducă în chinga disciplinată, să-l pună sub direcţionarea înţelegătoare a sufletului.

Acest context Bergson îl face pe filosof să semneze pactul cu iraţionalul. Însă părerile comentatorilor săi sunt contrazise de lucrările principale ale lui Bergson care refuză să poarte numitorul comun favorit-durată, fiecare aduce o primenire revelatory de accent. ”Eseu despre datele imediate ale conştiinţei” (1889), se axează indubitabil asupra libertăţii eului şi al cogitoului, “Materie şi memoria” (1896), în care se face referire asupra raportului şi confluenţei dintre spirit şi corp, “Evoluţia creatoare” (1907), unde se insistă asupra dinamicii vieţii în univers, iar ”Cele două surse ale moralei şi religiei” (1932) părăseşte direcţia iniţială şi se îndreaptă spre apologia creştină. Fiecare dintre aceste lucrări orchestrează diferit experienţa eului din gândirea lui Bergson - dar niciodată cu final de imn al bucuriei, în paginile fiecăreia revin insistent sunetele joase ale unui sentiment tragic al timpului, cu accente de doină, ca în cântecele de jale româneşti, sau tânguitoare ca un clopot al destinului, al cărui sunet vibrează altfel pe timp noros. Filosoful spunea în al doilea volum al său “Ecrits et paroles” că marii gânditori şi-au pus problema sensului vieţii, dar mai puţini ne-au făcut să înţelegem că purtăm în noi cheia enigmei. Viaţa constituie existenţa privilegiată a universului şi angajamentul cel mai serios, însă dificil, pe care şi-l poate asuma o filosofie să-i explice sensul. Însă, gândind ca Fr. Schlegel, că filosofia se dezinteresează de orice propedeutică, Bergson urmăreşte să capteze ritmul vieţii, să redea plasticitatea ei impunătoare printr-o gândire la fel de maleabilă şi plastică, neobligată de arhetipurile ne fructuoase ale metafizicii. Filosofia lui este departe de a concepe viaţa ca o abstracţie, ”ca o simplă rubrică sub care se înscriu toate fiinţele vii”, (Euvres, ediţie apărută la centenar, Paris 1959, p.493), doreşte să-i statueze vieţii intactă prospeţimea, să plonjeze în abisurile ei insondabile, să se implice în vâltorile fluxului vital şi să urce până la rangul de conştiinţă de sine a acestuia. La început rigoarea ştiinţifică nu prea o găsim în lucrările lui, predomină înclinarea spre poezie, în “Evoluţia creatoare”, la pagina 578, filosoful asimilează traiectoria vieţii cu un obuz explodat într-o jerbă de fărâme sclipitoare, pentru ca la sfârşit să cedeze loc religiei, în “Cele două surse ale moralei şi religiei”, unde îşi face loc providenţa, universul fiind imaginat ca “o maşină de făurit zei”. El descoperă că forţa explozivă a vieţii înfrânge rezistenţa materiei brute, pe care o echivalează cu “inerţie, geometrie, necesitate” şi deschide drumul pavat cu certitudini al evoluţiei, al dinamicii imprevizibilă şi spontană al “elanului vital”, asimilat cu energia ocultă, răspunzătoare de promovarea vieţii de la ameobă la om. El compară, oarecum entuziast, natura, tulburătoare prin imensa eflorescenţă de forme, prin jocul aleator şi arbitrar al forţelor ei, cu “o mare operă de artă“ şi preia de la romantism motive pentru a o descrie. Cum ar fi mobilitatea infinită care desfide legea, muzicalitatea care suspendă haosul, emoţia artistică intensă care revelează nemărginirea. Conceperea vieţii instinctului şi a dorinţei ca reactive pentru înţelegerea omului, convertirea penumbrelor psihice în echivalent spiritual, “desenarea” cu o fineţe de filigram a stărilor afective, analizarea perseverentă a memoriei, acea indiscretă fiică a plictiseli, cum o numea Ungaretti, sunt elemente cu care bergsonismul doreşte să recucerească ogoarele pierdute ale perceptului Socratic. Acesta folosit de Bergson devine solidar cu elanul vital şi insurgent faţă de raţiune, fapt ce-l face pe Leon Brunschvicg să spună în “La vie interieure de l`intuition” că teoria bergsoniană “ignoră imperativul moral al lui Socrate”.

A ne cunoaşte spunea Bergson înseamnă a descifra în efervescenţa adâncurilor aritmiile şi euritmiile elanului vital, a acorda puterile sufletului la tumultul răscolitor prin care viaţa cosmică irumpe iraţional în om. El susţine că elanul vital produce şi indivizi de excepţie - eroii, profeţii, sfinţii - ctitori ai unei ai unei “morale deschise”, care îndrumă oamenii către “societatea deschisă“, prin care se înţelege umanitatea. Sub imboldul lor înmugureşte în om dorinţa de identificare cu principiul iubirii şi creaţiei emanate de divinitate şi să se contopească cu ea. Prins în capcana timpului, în chinga lui haină, omul trece necurmat prin un nesfârşit şir de metamorfoze, devine mereu altul; niciodată fiinţa lui intimă nu se îmbăiază de două ori în valurile aceluiaşi râu sufletesc.

Filosofia lui Bergson nu construieşte o strategie a victoriei omului asupra timpului şi nici nu luminează vocaţia unică a omului de a dura valori nepieritoare, de a căuta, în zborul infinitului minimal (clipa), „mirabila sămânţă”, cum spunea Blaga, a eternului înţeles ca maşină de făurit zei.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

NEMURIREA LUI HAMLET - CORNEL POPESCU

Se frânge-un suflet nobil. Noapte bună,

Iubite prinţ, şi cetele de îngeri

Te poarte-n cânt spre veşnică odihnă!

Aşa îşi ia rămas bun Horaţio de la bunul său prieten Hamlet, cu aceste cuvinte ne despărţim şi noi de neuitatul nostru coleg şi prieten CORNEL POPESCU, cel care a fost, printre altele, un strălucit Hamlet.

Şi-a închinat întreaga viaţă Teatrului. Teatrului cu T mare, Teatrului care înseamnă artă, pasiune, dăruire, sacrificiu, uitare de sine, Teatrului în care se regăsesc îngemănate valoarea operei de artă, modestia adevăratului creator şi respectul permanent faţă de spectatori, Teatrului pe care-l faci, desigur, şi pentru bucuria şi împlinirea ta, dar, mai ales, pentru desfătarea şi satisfacţia celor mulţi, care vin, cu inima deschisă, să te vadă, să te admire, să-şi încarce mintea şi sufletul cu vorbele, cu ideile, cu sentimentele ce pornesc de pe scenă pentru a inunda sala.

Preţuirea acestui Teatru cu T mare şi dragostea necondiţionată pentru el Cornel Popescu le-a învăţat de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar, acest Teatru cu T mare l-a slujit el cu cinste şi neodihnă, germenii acestui Teatru cu T mare l-a sădit el în studenţii cărora le-a cizelat cu migală talentul şi pe care i-a învăţat ce este şi ce importanţă covârşitoare are etica teatrală.

Din 1972, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, şi până în ultima clipă a existenţei sale pământeşti, el a fost credincios Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, pe a cărui scenă a realizat interpretări antologice. A creat un remarcabil Hamlet, ca şi un irezistibil Cetăţean turmentat, roluri care ilustrează elocvent întinderea extraordinară a gamei sale interpretative. A fost unul din actorii preferaţi ai lui Gheorghe Harag (sub îndrumarea căruia a realizat creaţii cu adevărat antologice: Antioh Elpidiforovici Oh în A murit Tarelkin! şi Trofimov în Livada de vişini), Dan Micu (în regia căruia a debutat, pentru a se impune apoi, foarte curând, cu o primă mare creaţie : Opriţescu Mititelu din Piticul din grădina de vară), Dan Alecsandrescu (cu care a avut o colaborare lungă şi extrem de fertilă, concretizată în câteva personaje de referinţă: Viniciu din Noaptea cabotinilor, Chitlaru din Opinia publică, Tufaru din Cartea lui Ioviţă, Nebunul din Moartea accidentală a unui rebel). De neuitat sunt însă şi alte creaţii ale sale de mare profunzime şi subtilitate, lucrate cu inteligenţa şi migala care-l caracterizează : Smerdeakov (Fraţii Karamazov), Contele de Warwick (Ciocârlia), Crăcănel, Soldatul Honterius (Evul mediu întâmplător), Profesorul de filosofie (Burghezul gentilom), Topaze, Locatarul (Există nervi), Richard II, roluri de o extremă varietate, în care talentul său multilateral a radiat cu aceeaşi strălucire şi putere de penetrare. Ultima sa mare creaţie, Regele din Amorphe de Ottenburg, personaj tragic şi grotesc în acelaşi timp, realizat de Cornel Popescu cu o uimitoare bogăţie şi varietate a mijloacelor de expresie, pe care le-a folosit însă cu o deosebită grijă, cu măsură şi un desăvârşit bun gust, a fost o adevărată încununare a disponibilităţilor sale artistice. Autorul piesei, Jean-Claude Grumberg, unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi francezi contemporani, spunea că spectacolul târgumureşean (pus în scenă de Cristian Ioan) este mai bun decât cel de la Comedia Franceză (care se juca în aceeaşi perioadă), iar creaţia lui Cornel Popescu este cea mai bună dintre toate cele şase interpretări de până acum ale acestui rol complex şi dificil.

Dar Cornel Popescu nu a fost numai un actor de mare talent. De câteva ori şi-a exersat capacităţile creatoare şi în regie (şi a făcut-o succes !), dar al doilea domeniu care l-a pasionat cu adevărat şi în care a obţinut rezultate remarcabile este pedagogia teatrală. Ajunge să amintim că printre tinerele speranţe pe care le-a îndrumat şi le-a şlefuit cu răbdare, fineţe, înţelegere şi dragoste se numără Marius Bodochi, Daniel Vulcu, Sorin Dinculescu, Viorica Geantă-Chelbea, Radu Bânzaru, Ada Milea, Sorin Leoveanu – azi, cu toţii, certitudini ale teatrului românesc.

Acum vocea lui s-a stins, precum cea a lui Hamlet. Alături de cetele de îngeri, ce-l vor purta în cânt spre veşnică odihnă, se vor afla toate personajele cărora le-a dat viaţă cu atâta măiestre şi toţi minunaţii colegi care l-au precedat pe drumul către nemurire, aplaudându-i încă o dată marile şi neuitatele creaţii.

Restul e tăcere!...

Colectivul Teatrului Naţional din Târgu-Mureş

 

MEDALION TUDOR NEDELCEA

Mândru de obârşiile sale mehedinţene, profesorul Tudor Nedelcea s-a dovedit, mai ales în ultimele două decenii, un mare iubitor de români şi românitate, de românism şi panromânism.

El şi-a câştigat notorietatea de preţuitor, admirator şi valorificator avizat al operei, al Lucrării întru Duhul Sfânt al Limbii Române a unor personalităţi de excepţie, venind de peste veac ori contemporani cu noi şi, poate, cu veşnicia.

Tudor Nedelcea s-a născut în amurgul celui de-al doilea război mondial, aproape de Bunavestire, în comuna Tâmna, acolo unde venise pe lume remarcabilul poet, critic şi istoric literar Emil Manu, autorul primei monografii despre Ion Minulescu şi întemeietorul revistelor Societăţii de Ştiinţe Filologice din România: ,,Limbă şi literatură română’’, respectiv, ,,Studii de literatură universală’’.

În aceeaşi gură de rai din judeţul Mehedinţi îşi are obârşiile prof. Univ. Dr. Mihai Miltiade Nenoiu, solist fagotist, ctitorul Cvintetului Naţional ,,Concordia’’, autorul manualului exhaustiv ,,Fagotu’’, - poet şi prozator dintr-o stirpe nobiliară cu totul aparte.

Şi tot în acest ţinut miraculos al DacoRomâniei, la Tâmna, a văzut lumina lumii, a copilărit şi a făcut primii paşi spre zarea împlinirilor Vasile Spătărelu, cel ce avea să devină unul dintre marii compozitori ai noştri, rector al Universităţii de Muzică din Iaşi.

Dragostea de plaiurile natale, respectul faţă de valorile tradiţionale, modestia şi buna cumpănire a rosturilor sale în familie, în comunitate, în viaţă, Tudor Nedelcea le-a deprins din fragedă pruncie, în ograda părintească – în care roiau încă opt fraţi şi surori -, la şcoala din satul natal, iar mai apoi la Liceul ,,Traian’’ din Drobeta Turnu-Severin.

Acest sfânt lăcaş de învăţământ românesc a fost ridicat la standarde europene, cu un secol în urmă, de celebrul director Theodor Costescu, care avea totdeauna uşa deschisă la istoricul Nicolae Iorga, prim-ministru.

Printre multe altele,Costescu a dispus construirea căminului internat de la Severin după proiectul unei renumite şcoli secundare din Viena/ Colegiul Terezianum.

Theodor Costescu a confecţionat, pe cheltuiala proprie, câteva sute de biblioteci, pe care le-a înzestrat cu cărţi şi le-a trimis, în perioada interbelică, fraţilor români din Timocul sârbesc şi din Timocul bulgăresc.

În aceeaşi perioadă, pe când medicul militar Ştefan Odobleja descoperea principiile psihologiei consonantiste şi punea bazele ciberneticii, un alt mehedinţean cu har, Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa realiza Revista ,,Izvoraşul’’, la care erau abonaţi toţi învăţătorii şi preoţii din România Mare şi pe care zeci de ani a distribuit-o gratuit românilor de la sud de Dunăre.

Liceul ,,Traian’’ i-a prenumărat printre absolvenţii săi pe cei ce aveau să devină academicienii Alexandru Dima şi Şerban Cioculescu, cărora, la distanţă de 20-25 de ani, le-au urmat scriitorii Ilarie Hinoveanu şi Romulus Cojocaru, regizorul Geo Saizescu şi actriţa Ileana Stana Ionescu.

Am insistat asupra acestor detalii pentru a înţelege, cu toţii, climatul ce dăinuia în anii în care şi-a început formarea ca personalitate viitorul cercetător Tudor Nedelcea.

Stabilit în Craiova - imediat după încheierea studiilor superioare, la Universitatea din Bucureşti -, el are înţelepciunea răbdării, negrăbindu-se deloc în a se impune în prim-planul vieţii culturale de aici, deşi a fost, dintru început, salariat şi director al unor importante instituţii de profil.

Între Elena Farago, laureată de trei ori a Academiei Române, a râvnitului Premiu parizian ,,Femina’’ (1924) şi a Premiului Naţional pentru Literatură (1938), între Elena Farago, Mariana Leferman, Nicolae Băbălău şi tânărul doctorand Lucian Dindirică, Tudor Nedelcea rămâne figura directorului ambiţios şi exigent al Bibliotecii ,,Aman’’, cu un profil sui generis.

Putem afirma că el a respectat îndemnul concentrat în minereul aurifer al proverbului care grăieşte aşa: ,,Să nu pleci niciodată la drum lung fără merinde şi încălţări trainice’’.

Aşa că, până în preajma lui 1989, şi-a continuat studiul aplicat, riguros, concomitent cu parcurgerea bine cumpănită a paşilor spre titlul de doctor în ştiinţe, sub oblăduirea redutabilului academician Dan Simonescu, care afirma că, aici, în Craiova şi în Oltenia, se află ,,epicentrul spiritului românesc’’, după ce, în prelungirea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga accentuase realitatea că Oltenia reprezintă ,,măduva romanităţii noastre’’.

De la Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia Aman’’ – Dolj, Tudor Nedelcea a migrat la Editura ,,Scrisul Românesc’’, iar de acolo la Institutul de Studii Socio-Umane ,,C. S. Nicolăescu-Plopşor’’.

Este perioada în care Tudor Nedelcea îşi descoperă progresiv gustul pentru carte – nu doar ca lector avizat, cu ochi de şoim, şi de editor al volumelor altora, ci chiar de autor, care se ia, el însuşi, din ce în ce mai mult în seamă.

Şi iese încrezător în arenă.

Cadenţa de metronom, în domeniul editorial, şi-o dezvăluie Tudor Nedelcea cu deosebire în ultimele patru ...cincinale.

Chinuit al nemuririi, în sensul dat de Victor Papilian personajelor din trilogia sa romanescă, el merge concomitent pe două planuri:

1. lansează colecţia ,,Români uitaţi’’ – în care publică mari personalităţi contemporane din jurul României, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu şi reeditează lucrări fundamentale scrise de Theodor Capidan, Ioan Maiorescu, George Vâlsan, Ioan Neniţescu ş.a.;

2. încredinţează tiparului studii sub propria semnătură, precum: ,,Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni’’ (1995), ,,Eminescu, istoricul’’ (1998), ,,Interferenţe spirituale’’ (2002), ,,Moldovean, vlah sau român?’’ (2008), ,,Eminescu şi realsemitismul’’ (2010).

Experienţa incontestabilă, câştigată în urma acestor preocupări constante, reiese cu vigoare din recenta sa carte: ,,Românii de lângă noi’’, pe care – în urmă cu câteva săptămâni, când abia ieşiseră de sub tipar primele exemplare – am semnalat-o în finalul acţiunii de la Centrul de Presă din Negotin (Timocul sârbesc) prilejuită de lansarea manualului ,,O istorie pentru românii din sudul Dunării’’ , manual scris de profesorul craiovean Valentin Băluţoiu.

O parte dintre fraţii noştri de pe malul drept al bătrânului Danubiu şi-au bucurat deja sufletele la lumina recentei apariţii editoriale dăruite de Tudor Nedelcea, în care ei se regăsesc pe deplin.

Extrem de bogată în informaţii puţin ori deloc cunoscute, substanţială, reunind studii de indubitabilă ţinută academică, riguros concepute - , partea dintâi a cuprinzătorului volum îngemănează în acolada sa de lumină exegeze semnificative şi grăitoare prin chiar titlul lor: ,,Vlahii, români pierduţi ?’’, ,,Vlahii din Timocul sârbesc, inima românismului sud-dunărean’’, ,,Despre istoriografia românilor din Serbia’’, ,,Vlahii din Timocul bulgăresc’’, ,,Odiseea culturii scrise în Basarabia’’.

Definit excelent de Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, inima Congreselor desfăşurate la Herculane, iar din 2002 la Alba Iulia, drept ,,veritabil exeget al românismului’’, Tudor Nedelcea face, şi prin acest nou volum al său, un irefragabil demers pentru ,,afirmarea românilor în ansamblul neamurilor din Uniunea Europeană’’ – după cum reliefează acelaşi prof. dr. Victor Crăciun.

Pe tonuri şi tonalităţi diferite, însă de o mobilitate admirabilă, tronsonul al doilea al volumului cuprinde recenzii, marginalii, cronici la cărţi publicate de cercetători români de certă valoare, ca şi relatări strict informative ori cu tentă de reportaj despre congrese, manifestări ştiinţifice şi cultural-artistice cu caracter internaţional – toate dedicate românilor din afara fruntariilor, cu prioritate celor din jurul României.

Ţin să subliniez că multe dintre studiile şi comentariile incluse în carte au apărut, mai întâi, în Revista europeană de cultură şi educaţie ,,LAMURA’’, pe care, împreună cu profesorii Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Romulus Turbatu, o realizăm la Craiova şi în care, sub genericul ,,Euroregiunea Dunărea 21’’, rezervăm un important număr de pagini comunităţilor româneşti.

Două dintre exegeze au constituit prefeţe la cele culegerile selective din materialele despre românii sud-dunăreni publicate în ,,Lamura’’, în intervalul 2002-2005, culegeri tipărite în ediţii bilingve, română-bulgară, română-sârbă, ca şi premiera absolută din 2009: ,,O istorie pentru românii de la sud de Dunăre’’, imprimată la ALMA Craiova şi finanţată exclusiv din veniturile proprii ale Direcţiei pentru Cultură Dolj.

De asemenea, de mai mulţi ani, organizăm împreună, la Craiova, simpozionul internaţional ,,Românitate şi latinitate în U. E.’’ , la care participă zeci de personalităţi din judeţele riverane Dunării, de o parte şi de alta a superbului Fluviu-,,salcâm înflorit’’, cum numea poetul Gabriel Chifu axa culturală milenară a Europei.

Acum şi aici, în această agora a românismului, îngăduiţi-ne, prieteni, să-l felicităm …întreit pe Tudor Nedelcea: o dată pentru ziua sa de naştere şi de două ori, pentru cele două noi volume ale sale.

Şi daţi-ne voie să vă întrebăm, concomitent cu profesorul George Cadar, autorul eclatantei cărţi ,,Origini’’ (,,Sfânta limbă bătrână a zimbri-geţilor’’): …,,dacă istoria spune că Eneea, întemeietorul poporului roman a fost trac, cum de noi, vlahii, românii ne tragem din latini şi nu invers? De ce, dacă Alexandru Macedon şi Spartacus au fost traci, dacă măicuţa Tereza şi Herbert von Karajan au fost aromâni, iar Papa Ioan Paul al II-lea, pe numele adevărat Ion Voitilă, român gorul, de ce nu putem spune public acest lucru, pentru că se supără străinii ?’’.

Dacă, în epopeea ,,Eneida’’, poetul latin Vergiliu nu se sfia să menţioneze: ,,Să ştie toată lumea că Romanii peninsulari se trag din Troia dacoromână’’, iar Mihai Eminescu, la anul 1881, conchidea: ,,Totul trebuie dacizat’’ -, credem că este cât se poate de firesc să ne îndemnăm unul pe altul, frate către frate: ,,Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci acesta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi’’, după cum evidenţiază Constantin Caranica.

Închei repetând Apelul Zalmoxiano-Hristianic al preotului cărturar Dumitru Bălaşa (de la a cărui naştere se vor împlini 100 de ani la 1 august):

,,Dacoromâni, oriunde vă veţi afla, nu vă uitaţi limba noastră. Este cea mai veche şi cea mai răspândită limbă, după constatarea lui Herodot. Ea stă la temelia tuturor limbilor zise romanice.

Va veni o zi când toţi învăţaţii lumii vor grăi în limba dacoromână a celui mai vechi popor de pe Terra.’’

Dan Lupescu (Craiova)

 

SOLIDARITATEA COPIILOR ROMÂNI CU JAPONIA

Uimiţi de evenimentele din Japonia, copiii cu vârste cuprinse între 11 şi 19 ani, de fapt preadolescenţi şi adolescenţi din liceul unde predau, însă numiţi de mine copii pentru puritatea lor, pentru frumuseţea nealterată a sufletului, au dorit insistent să discutăm în orele de curs despre mentalităţile acestui popor, despre tehnologia lor, despre cultura şi civilizaţia lor, despre religia lor şi mai ales s-au întrebat retoric unde este Dumnezeu şi cu ce au greşit aceşti oameni minunaţi pentru a fi mereu pedepsiţi şi acum şi în timpul celui de-al doilea război mondial trebuind să înfrunte consecinţele dezvoltării tehnologiei nucleare.

Evident că am dezbătut problema pe toate feţele ei, elevii din clasele mari au înţeles că pericolele lumii contemporane vin şi din manipularea mediului în scopuri militare ostile, de aceea au conchis că e necesară raţiunea, cooperarea şi înţelegerea oamenilor în contextul globalizării care pare uneori că vrea să niveleze culturile şi civilizaţiile popoarelor; sunt necesare toate acestea pentru că, au spus ei, frumuseţea lumii derivă din varietatea ei, diversitatea reliefând tocmai miracolul Creaţiei şi bunătatea lui Dumnezeu.

Creatorul, au subliniat elevii, nu vrea să ne pedepsească, el nu este precum oamenii, nu are sentimente negative, el doar asistă la actele noastre, acte pornite din voinţa şi gândul nostru dat de liberul arbitru cu care am fost înzestraţi, acte care uneori sunt nesăbuite, dar ne dau mereu calea, cheia spre ceea ce trebuie să facem; jocul acesta cu atomul, cu nucleul atomului şi cu energiile lui, este cât se poate de periculos, de aceea este bine să reeevaluam cât e de necesară energia nucleară sau cât e de dăunătoare şi, cântărind, să decidem dacă o mai producem, o mai utilizăm, sau renunţăm la ea.

Pentru că aceşti minunaţi copii au talent, liceul nostru având profil vocaţional, ei şi-au exprimat şi prin artă, prin desen acest sentiment de solidaritate umană cu încercaţii planetei, găsind acea punte de legătură, acele similitudini între tradiţiile nipone şi cele româneşti.

Gigi Stanciu (Constanţa)

 

ÎNTOARCEREA HARICLEEI DARCLEE (II)

Încurajată de mari compozitori ca Ch. Gounod, G. Puccini şi P. Mascagni, talentata soprană îşi dedică cea mai mare parte a timpului studiului muzicii, punând maximum de pasiune şi seriozitate în înţelegerea şi interpretarea unor partituri clasice sau moderne. După debutul atât de strălucit de pe scena Operei din Paris urmează consacrarea europeană, prin interpretarea celor mai mari roluri feminine pe scenele teatrelor lirice din Milano, Florenţa, Roma, Berlin, Madrid şi Monte Carlo.

Pe scena lui Teatro alla Scala interpretează în 1890 rolul eroinei Chimene din opera Cidul de Jules Massenet. Succesul cunoscut aici o consacră definitiv în lumea muzicii de operă, anii care au urmat aducându-i o incontestabilă glorie artistică.

Din presa vremii rezultă că marile capitale muzicale ale Europei şi ale lumii îi admirau talentul unic şi dăruirea pasională cu care dădea viaţă unor eroine ca Tosca, Iris, ori La Wally. În rolul Floriei Tosca a avut ocazia să cânte alături de baritonul Eugenio Giraldoni, bărbatul care a însemnat marea ei iubire. G. Puccini, fermecat de glasul ei de soprană, a scris partitura Floriei Tosca special pentru vocea ei.

În scurtele voiaje făcute în ţară era întâmpinată de cercurile muzicale din Bucureşti cu cea mai mare admiraţie. Însăşi regele Carol i-a decernat ordinul Bene Merenti clasa I, iar ziarele nu mai conteneau cu articolele lor elogioase, dar şi de sinceră admiraţie.

Publicul meloman din Bucureşti îi striga oriunde o vedea: Trăiască privighetoarea din Carpaţi!

Anii de glorie artistică ai Hariclei Darcleeau fost din 1890 până în 1918, ani în care a bucurat cu geniul ei interpretativ spectatorii din cele mai mari teatre de operă din Europa şi din cele două Americi. Însăşi regele Carlos al Portugaliei era îndrăgostit de ea. Dacă aş putea, te-aş păstra numai pentru mine şi ţi-aş cere mereu, mereu, să cânţi! i-a scris el într-un mesaj de bărbat îndrăgostit.

Ca o bună româncă ce era, Hariclea Darclee a susţinut înfiinţarea Operei Române în anul 1921.

Dat fiind nivelul tehnic redus al înregistrărilor audio din primele decenii ale secolului XX, nu s-a păstrat nici o interpretare a marii soprane în vreo operă, din cele 56 în care a deţinut roluri rămase memorabile. S-au păstrat doar înregistrările a două cântece populare româneşti, făcute după anul 1925, după retragerea din viaţa de scenă.

În bine cunoscuta tradiţie românească, marea artistă care a cântat în prezenţa lui G. Verdi, a lui G. Donizetti, ori a lui Giacomo Puccini, şi care a urcat pe scenele lumii alături de alţi artişti de geniu ca E. Caruso, Titta Rufo etc., după revenirea în ţară a trăit în cel mai desăvârşit anonimat. Desigur un anonimat însoţit şi de lipsuri materiale, fiindcă la noi altfel nu se poate, atunci când este vorba despre cinstirea marilor nume româneşti, a ambasadorilor celor mai nepreţuiţi ai României.

Cele câteva hectare de vie de la Cotnari, aflate în proprietatea Hariclei Darclee, au suferit de pe urma unor ploi cu grindină, nemairodind câţiva ani. Privighetoarea adorată de altă dată nu avea resurse financiare suficiente pentru a putea repune iar via pe rod. Ducea un trai modest în Bucureşti, bătrână şi bolnavă şi,desigur, uitată de lumea muzicală a Capitalei.

Marea soprană se stinge din viaţă la 12 ianuarie 1939, iar ingratitudinea contemporanilor a mers până acolo, încât funerariile au fost finanţate de Ambasada Italiei la Bucureşti; înmormântarea a avut loc la Cimitirul Bellu.

Glorioasa carieră artistică a Hariclei Darclee a început să fie cinstită peste câteva decenii, mai precis începând din anul 1995, de când se organizează la Brăila Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclee.

Este o iniţiativă excepţională, o preţuire meritată peste ani, a talentului unic al privighetoarei din Brăila, aş îndrăzni eu să spun.

În acest fel, anual, în luna august, la Teatrul Maria Filotti şi sub o cupolă amenajată pe faleza Dunării, au loc un concurs internaţional de canto, iar în anul următor Cursuri de Măiestrie Artistică, Master Class.

Este o recunoaştere târzie, dar în luna august, în fiecare an, numele marii noastre soprane este pe buzele a sute de cântăreţi veniţi aici din toată lumea, ca să îşi arate măiestria artistică, şi a multor mii de spectatori, admiratori ai muzicii de operă din urbea noastră, ori din ţară.

În filmografia românească s-a făcut un lăudabil gest reparatoriu, prin filmul Darclee din 1961, în care este tratată viaţa şi ascensiunea pe culmile artei a marii soprane. Rolului principal i-a dat viaţă regretata actriţă Silvia Popovici.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul meritoriu că Liceul de Artă din Brăila, poartă numele Hariclea Darclee.

Sunt dovezi postume de preţuire a unui talent uriaş născut pe plaiurile brăilene, talent care a dus în lumea largă solia noastră de suflet, de încredere în oameni şi în puterea perenă a artei.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

DIONIS LA CEAS ANIVERSAR

Cu timpul toate se schimbă, în afară de floarea viei şi glasul vinului! a afirmat scriitorul Fănuş Neagu, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional în anul 2008.

Născut primăvara în Grădiştea Brăilei, în ziua de 5 aprilie 1932,între două ape, Buzăul şi Dunărea, talentul său metaforic, bazat pe o înţelegere poetică a fenomenelor naturii, pare să se tragă organic din locurile copilăriei şi ale tinereţii sale. Viaţa satelor din Bărăgan din perioada interbelică şi chiar din perioada socialismului pur şi dur au găsit în Fănuş Neagu un cronicar original, un creator de imagini şi limbaj inconfundabil, greu de comparat cu antecesorii, ori cu contemporanii săi. Sinceritatea scrierilor sale, adevărul trăit şi redat cu măiestrie, insuflă viaţă eroilor săi şi perenitate operei. Cunoscându-i în profunzime opera, întrucât i-am dedicat un eseu intitulat Curcubeul lui Dionis, publicat în 2009, pot să afirm că printre valorile etice cele mai mult cultivate de Fănuş Neagu, este sentimentul libertăţii şi libertatea ca mod de viaţă a eroilor săi. În acelaşi interviu, scriitorul aflat acum la ceas aniversar, încearcă o seducătoare definiţie a libertăţii.

Libertatea este o nălucă după care gonim mereu să o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea, dăm peste un alt vis, peste un alt dor nebun,de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.

Opera sa literară este profund naţională şi prin valoarea ei estetică, a depăşit de mult graniţele ţării. Coordonatele spaţiale şi temporale ale operei se circumscriu cu precizie spaţiului mioritic şi timpului cascadă, explicat în lucrarea Trilogia culturii de filozoful Lucian Blaga, iar forţa poetică au înălţat opera sa printre cele mai valoroase ale literaturii naţionale. Astrele care ne guvernează existenţa, Luna şi Soarele, sunt surprinse în fel de fel de ipostaze, toate originale, toate vii şi expresive, iar ploile şi ninsorile sunt descrise cu măiestria unui pictor al naturii.

În privinţa eroilor se pot spune lucruri impresionante şi au fost spuse de mulţi critici literari, însă eu am fost surprins în momentul în care am observat că aproape toate drumurile personajelor sunt coborâtoare, că toţi eroii merg de la deal la şes, din sate sau din oraşe înspre bălţi şi Dunăre, că toţi eroii urmează în drumurile lor cursul Dunării spre mare. Autorul însuşi se consideră un realist magic. Într-un interviu din 1984, Fănuş Neagu afirmă: Eu sunt un realist magic. Dacă nu găsesc legenda sau mitul în care să îmi aştern de bine, atunci îl născocesc. Detest simbolul încifrat, eu caut sufletul din starea de vrajă. Simbolurile în opera mea dau lăstari de la sine.

Eu consider că este mai mult de atât. Este cel mai talentat poet în proză pe care îl are limba română; este un Nichita Stănescu al genului epic. Simbolurilor lui i-am răspuns şi eu cândva cu un simbol, o poezie în care am vrut să surprind câteva nestemate din opera sa, pe care am citit-o şi o citesc mereu cu mare bucurie.

CUVINTE SCĂPĂRATE

Ninge alb

Întru răcorirea frunţii

Lui Dionis

Topite troiene

Sunt lac albăstrui

Şi Dionis se scaldă

Plouă pierdut

Din vale spre deal

Şi Dionis nu se miră

Genunchii de miel

Din ploaia de şes

Lui Dionis îi sunt liră

Sănii în cer

Îngeri pe deal

Lui Dionis o cunună

Potopul de alb

Se cerne livid

Iar Dionis mai petrece

Poezia face parte din volumul FECIOARE DE CEAŢĂ, publicat în anul 2008 la editura Epubli din Berlin, la fel ca şi eseul CURCUBEUL LUI DIONIS. Acum, aproape de frumoasa aniversare a 79 de primăveri, se cuvine să subliniem faptul că scriitorul Fănuş Neagu, prin darul său de povestitor înnăscut, a creat o lume mai frumoasă decât cea în care trăim, o lume miraculoasă şi o natură de basm a Bărăganului şi a Dunării. Povestirile şi romanele sale sunt un curcubeu literar românesc întins peste cinci decenii de creaţie, care se sprijină la cele două capete pe ninsori abundente iar la apogeu este viscolit şi scăldat în razele lunii.

Sunt un sentimental în care vociferează crivăţul din Cîmpia Brăilei, cerându-şi partea bijutierului, pentru că mi-a zidit dorurile cu umblet; sunt logodit cu luna, fiindcă mi-a ameţit toate cărările - podeaua ei îmbracă paşii în îngeri şi demoni topiţi la flacăra visării. Poetul în proză, romancierul şi academicianul Fănuş Neagu îşi aniversează în aprilie ziua de naştere. Suntem cu gândul alături de marele creator de frumuseţe românească şi îi urăm La mulţi ani! Mulţi şi fericiţi!

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

ARBORELE-LALEA

Am intrat în curtea Liceului Silvic din Timişoara... veneam direct de la tribunal, de la procesul de partaj. Rugasem taximetristul să mă lase la poarta de intrare în curtea şcolii. Aşa mai aveam de parcurs 200-300 de metri până la intrarea în clădirea principală, cea cu birourile directorilor. Plouase. Aerul e curat la liziera pădurii. Simţeam cum îmi intră în plămâni, scoţând din trupul meu încordat emoţiile zilei.

Aţi ajuns? mă întâmpină un tânăr domn. Nici nu-l văzusem. Răsărise lângă mine. Venea... din iarba udă. Îmi părea cunoscut... nu ştiu de unde... dar sigur l-am mai văzut. Ochii-i mari reflectau cerul care se însenina sub zâmbetul lui. Avea în palme o crenguţă din arborele-lalea, un copac minunat şi rar, care se afla chiar în faţa clădirii centrale. Mi-o oferise. Povestea despre aceşti copaci. Atunci mi-i arătase... erau mai mulţi. Mă adăpostisem la atâtea activităţi sub umbra lor, dar habar n-aveam că dincolo de răcoarea reconfortantă, din toiul verii, erau atât de speciali. Îmi venea să râd. Se udase pe pantofi şi pe pantaloni, până la genunchi, în iarba necosită încă. Ar fi putut la fel de bine să-mi explice toate astea şi de pe alee, mă gândeam.

Veniţi să puneţi mâna pe trunchiul lui! Şi m-am dus... am intrat în iarba udă şi am început să râd. Râdeam tare... râdeam în hohote, de nu mă mai puteam opri. Râdeam cu lacrimi. Era momentul de decompresie... toţi nervii de la tribunal se revărsau în iarba tipului cu povestea.

Daţi-mi mâna, să vă arăt ceva... Ne-am prins de mâini, ca doi copii când se joacă, şi am cuprins în braţe copacul. Vedeţi, ne-ar mai trebui încă vreo 2-3 oameni ca să-l îmbrăţişăm! Râdeam în continuare... dar mai estompat. Mâna lui caldă şi fermă mă curemurase... mi-am lipit capul de trunchiul secular. Directoarea liceului îşi savura cafeaua la geam, aşteptându-mă. Aveau o reclamaţie. Trebuia să dau răspunsul... până mâine.

Vreţi să vă arăt pepiniera mea?

De ce nu? Udă eram şi eu acum... până la genunchi. Directoarea mă văzuse ca sunt ajunsă. Oricum întârziasem. Ce relevanţă mai aveau câteva minute? Am ieşit din iarbă, cu laleaua... din arbore, în braţe. Era superbă. Model viu de hermafrodism, îmi ziceam. Gingăşia florii şi forţa arborelui.

Undeva, în spatele liceului, pe un teren-şcoală în miniatură, domnul cel vorbăreţ făcuse suplimentar, pentru elevii lui, o pepinieră.

Ştiţi, eu am făcut studii de teologie, dar pădurea m-a chemat cu aceeaşi putere. Aici sunt angajat ca inginer silvic, dar merg şi la o Şcoală de duminică, pentru tineri.

E catolic sau protestant, mi-am zis. Noi, ortodocşii, deşi avem un cadru legal în şcoli, îi fugărim pe copii cu note rele şi calificative dezastruoase. Îi pierdem de sub nasul nostru.

Doamna Inspectoare, se poate? Eu vă aştept cu cafeluţa şi dumneavoastră vă jucaţi?

Ups! Mi-am luat urechiala, mai în glumă, mai în serios, directoarea avea dreptate. Eram deja după orele de program. Ea stătea ca pe spini. Avea de scos copilul de la grădiniţă.

V-am aşteptat, din respect. O să vă dea toate informaţiile necesare directorul adjunct.

E bine şi aşa! Dar unde e noul adjunct? Îl ştiam doar după nume.

Asta-i culmea! Vă amuzaţi de o jumătate de oră împreună...

Am înlemnit. Chiar nu voiam să-mi cunosc noii directori... aşa. Treaba era însă consumată.

Mi-am luat rămas-bun de la d-na directoare, care-şi lăsase maşina pornită... şi am reintrat în pielea inspectorului.

La plecare, am cerut permisiunea să sun după un taxi.

Nu vă faceţi probleme! Vă duc eu! se oferi amabil d-nul director adjunct.

Duminică, mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi veni la noi la biserică. E serbarea copiilor.

…şi m-am dus. Era prima dată când păşeam într-o biserică de altă confesiune. Am crescut într-un sat în care lupta dintre ortodocşi şi penticostali (mai puţin incisivă cu baptiştii) e de necurmat.

Biserica Elim din Timişoara e o experienţă pe care nu o uiţi niciodată. Nu prin măreţia clădirii, ci prin puterea rugăciunii oamenilor ei. Eram complet derutată. Nu ştiam la ce să mă uit: la cor, la orchestră, la chipurile oamenilor (mi-am găsit o mulţime de colegi, elevi, foşti elevi), la monitoare, la pastori. Niciodată nu mi-am pus problema de unde-şi au energia şi frumuseţea sufletului. Am făcut cunoştinţă cu o sumedenie de oameni.

La un moment dat, însoţitorul meu apăru în faţă, printre cei care organizau în acea zi rugăciunea.

În ceea ce spunea îmi auzisem spus numele... nu ştiam ce se întâmpă... apoi toţi se ridicară în picioare... şi se rugau... se rugau şi pentru mine... ca Dumnezeu să împlinească ceea ce noi nu putem.

Eram total copleşită. Am auzit în jurul meu, în rugăciunile personale, atâtea lucruri frumoase, câte nu auzisem în toata viaţa mea. Îmi era ruşine că nu mă pot concentra în rugăciune... mă simţem risipită pe buzele lor.

Fă-mă, Doamne, un arbore-lalea, în dragostea pentru Tine!

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

SĂGEATĂ

Dulce lumină de pământ

Buzele tale mai sunt

Zmeuri de munte

Şi de câmpie

Ochii tăi de copil

Mai sfredelesc un tril

Prin lucerne şi trifoiuri de munte

Mai eşti înmiresmată punte

Peste râul umil

Ne vom duce tot mai departe

Buni ca sarea-n bucate

Sau vom trage cu arcul de vânt

Până când se va-nfige-n pământ

Săgeata ce-aleargă spre moarte

 

MURMUR

Cu sufletul pe buze

Trebuie să fie fiinţa

Sau buzele să caute

Sufletu-acela

Care fuge de ele

Ori sufletul să afle

Buzele-acelea

Care să spună

Stai liniştit

Noi murmurăm pentru tine

 

BUZE ÎNFLORITE

Floare tăcută erai

Florile mor dacă tac

Lujerul tău de multă vreme ştia

Cum buzele mele repetau sărutările

Până şi ele ameţeau

Când înfloreai

Floare tăcuta erai

Simţeam lipsa ta

Chiar şi atunci când dragostea ta

Din nou se-închidea în boboc

Şi venea clipa aceea

De care ne temeam amândoi

 

SĂRUT

Prima oară prima oară

Erai pui de căprioară

Miroseai a domnişoară

Mai încolo către seară

Erai zână

Când la margine de lună

Un cercel se furişa

Cu un zâmbet în fântână

Baki Ymeri (Bucureşti)

 

SCHIZOFRENIE SNOABĂ

o să-mi dau – zilele astea

un telefon – eu mie însumi – ca să

aflu ce mai fac

atât de zdrenţuit şi găurit este

spaţiul – încât – printre

fâşii – mă şi aud răspunzând:

nimic nou – aaa – era să uit: a trecut pe aici o

individă saşie – care zicea că – parcă

se numeşte Moartea – şi mi-a lăsat

o invitaţie sau aşa ceva – pe

scrinul de pe hol – n-am

deschis-o: când treci tu

pe la mine – să vezi ce vrea

în ea – şi voi pune telefonul

în furcă - fără să-mi mai aştept adeverirea (dacă tot e atâta

peticire de timp – de ce să nu

păstrez măcar

Furca – din gestul aerian de

hiper-lene snoabă – numit

telefon?) – şi mă voi

auzi oftând – dar fără a

voi să pocnesc tare – strivindu-i cu palma mustu-i negru -

ca pe-o muscă bâzâitoare

(infernal insistentă – întru a-mi aduce la cunoştinţă existenţa

ei patetică) – vreun motiv

oarecare

voi ofta – şi atât

pleoapele se vor închide – grele şi

clandestine – precum trapele unui

depozit trăsnind de

alcool – pe vremea prohibiţiei

şi-n pivniţa orăcăind bacchic – voi

dansa cu soarele luna şi cu

magiştrii şobolani – toţi-toţi

ghemotoc – ca-ntr-o ininteligibilă

răscrăcărată pe scena cosmică

piesă de Shakespeare

şi toate zdrenţele – atârnând pe frânghia

spaţiului şi

timpului – se vor prăbuşi peste mine – în

sfârşit – îngropându-mă pe mine în

mine – deplin împăcat întru cea mai de jos

treaptă a

mizeriei: subsolul igrasios – de

nimeni – nicicând

frecventat – al

infernului

 

RECAPITULARE DE STATUT

m-am plimbat prin viaţă

încordat – de colo până colo – de parcă

n-aş fi găsit niciodată vreo uşă de

closet – deschisă

când era să m-aşez pe tronul de

rege – mi s-arunca – de

nu ştiu unde – un ciolan

penibil – de cerşetor

am tremurat şi-am

transpirat: niciodată n-am

apucat să m-aşez – dezinhibat şi

confortabil – în pielea mea – cea întinsă

de sărbătoare

niciodată n-am apucat bine să văd

îngeri – că se şi cuibăreau

burzuluiţi – sub streaşină – şi

ciripeau asurzitor – a ploaie

nici nu cred că voi apuca să

mor – conform cu concluziile şi consecinţele

păcatului adamic: într-una sunt

smucit – dintr-o parte în alta – ca să

nu văd centrul

nu am apucat să mă leg cu frânghia de

niciun catarg: mi-au cântat

sirenele-ntr-una – precum leliţele şi lăutarii la

crâşmă – şi tot am sărit şi m-am strivit – încât

venerabilei Morţi – îi va fi şi

scârbă de plachia-nsângerată şi

fără niciun Dumnezeu – după care va fi trimisă: va

voma – întărâtat şi cu

nădejde – încât aşa simt eu – că

nu va răzbi a-mi face onoarea să se

oprească la mine

voi rămâne – ca un avorton azvârlit de

curva de mă-sa - abandonat la

containerul de gunoi – până la

Judecata de Apoi (asta – în cazul în care

nu voi puţi aşa de tare – din pricina stagiului printre

toate putrefacţiile lumii – încât până şi

Preasfântul să-şi mute nasul din

loc - şi să mă dea la o

parte – amânat din carte)

 

...PRE VERSURI TOCMITĂ...

îngerii burzuluiţi a ploaie

s-au adăpostit de cer şi de lumină:

stau sub streaşină de suflet – în şiroaie

băgând om şi mântuire-n carantină

nimeni pân-acuma nu-i în stare

norii să-i împingă spre apus:

cin' se-ncumetă la puncte cardinale

în situaţia expusă de mai sus?

lumea e aşa pleoştită – fleşcăială

încât ţi-e şi greaţă să o judeci:

mai amână – Doamne – mâneca să-ţi sufleci

căci verdictul va fi doar de mântuială...

e atât de împuţită Arca – Vasul:

pân' şi Moartea îşi scrânti rău nasul!

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

ANOTIMPURI

Doamne când şi... Doamne cui

I-am dat inima din cui?

O atârnasem pe perete,

Singură, să se îmbete

Cu aer de primăvară,

Până dă pe dinafară

Împroşcând cu ghiocei,

Toporaşi şi brebenei,

Peste gard, peste păduri

Şi-n capăt de arături.

Doamne când... Doamne de ce

S-a-mbătat cu cântece?

Şi tot soarbe de cu zori

Triluri de privighetori,

Colindând pe drumuri vechi,

Cu cireşe la urechi.

Holdele şi-a prins cosiţă,

Şi un mac roşu pe guriţă,

Străbătând ogoarele

S-o sărute soarele.

Doamne când şi... Doamne cum

A ajuns căzută-n drum?

Mirosind a mere coapte,

Dar... se pregătea de moarte.

Sub tălpi umede de ploi,

Frunze galbene, noroi,

Aşteptând iarna să vină,

S-o îngroape in lumina,

Cu speranţa dulce amară,

C-o-nvia la primăvară!

Eu... în timpul ăsta... ghici?

Fac servici!

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

Mă trezisem într-o zi de aprilie, aşa cum o făcusem de-atâţia ani, privind pe fereastră lumina zilei. O lumină străvezie, obosită de aşteptare, dar dornică să ne cuprindă pe toţi în braţele ei generoase. Nu-mi cerea nimic, dar îi simţeam chemarea. O chemare blândă, care semăna în sufletul meu linişte. Nici nu voiam altceva. Doar linişte.

Îmi dorisem de multă vreme să am timp şi pentru mine, doar pentru mine. Să privesc până în străfundul inimii, care în ultimul timp îşi făcuse de cap tocmai pentru a-mi arăta că bate doar pentru mine, să vorbesc doar cu ea şi să o mângâi, repetându-i că este sănătoasă şi funcţionează normal.

Cu o zi în urmă, plecasem într-o drumeţie împreună: eu şi inima mea. Îmbrăcată într-o ţinută sport, blugi şi adidaşi, aveam impresia că-mi voi purta paşii în acelaşi ritm rapid, după cum îmi era obiceiul. Începusem deja să mă laud inimii cu isprăvile mele din ultimul timp sau să mă cert pentru unele nesăbuinţe. Nu parcusesem drum lung şi-am încetinit mersul. Simţisem strigătul inimii: Ei, ce faci? Păşeşti cam repede. Ai ieşit în mijlocul naturii pentru a-i simţi puterea. Apropie-te cu paşi mărunţi, dacă vrei să te primească ca pe un oaspete de bună credinţă! Iuţeala paşilor tăi seamănă agresivitate, iar naturii nu-i face bine. Şi nici măcar ţie. Aminteşte-ţi că am plecat la drum amândouă; nu mă obosi!

Era prima dată când inima mă certa. Era prima dată când mă avertiza că încep s-o obosesc. Pentru o clipă m-am oprit locului, apoi am păşit în ritmul impus de partenera mea. Calm, cu paşi mici, relaxaţi. Părea că intru într-o lume ireală. O lume pe care n-o mai văzusem niciodată. O lume care mi se înfăţişa altfel, care îmi vorbea şi zâmbea într-un alt chip. Îmi zâmbeau magnoliile pe lângă care trecusem atâtea primăveri fără ca eu să le observ strălucirea. Insistent, îmi atrăgea privirea galbenul inconfundabil al Forsythiei sau Ploaia de aur. Splendoarea florilor m-a oprit câteva minute în loc. Era prima dată când mă odihneam în dreptul acelui arbust. M-am lăsat acoperită de căldura florilor; toate păreau un dar venit de nu ştiu unde, un dar pe care altădată nu ştiusem să-l primesc. Ajutată de adierea vântului, florile Ploii de aur mi-au mulţumit pentru timpul acordat, răspândind în juru-mi mireasma lor atât de plăcută. Am respirat cu nesaţ aerul proaspăt al primăverii şi mi-am continuat mersul acompaniată de razele blânde ale soarelui.

Îmbătată de-atâta lumină şi culoare, inima îmi dădea ghes să-mi continui drumul în acelaşi ritm. Şi-am mers, ascultând-o. Mare ispravă, mi-am zis. Nici mie nu-mi venea să cred cât eram de supusă. Mă supuneam inimii fără a cârti. Dintr-odată devenisem mai selectivă. Începusem să aud şi să văd doar ceea ce-i plăcea inimii. Deşi străbăteam drumuri cunoscute, începusem a descoperi lucruri pentru care nu avusesem timp niciodată până atunci.

Şi soarele răsărea în fiecare zi, dar ca-n ziua aceea niciodată nu mă lăsasem purtată în împărăţia lui. M-am aşezat la rădăcina unei sălcii care curgea pletoasă, făcându-mi casă, şi-am lăsat ca razele soarelui să mă poarte pe drumuri ştiute doar de ele. Învăluită în globul de lumină aurie, m-am rupt de restul lumii şi-am călătorit într-o lume mută în aparenţă, dar atât de puternică în esenţă. Am zburat ca-n zilele copilăriei, când totul era posibil, m-am lăsat răsfăţată de călăuza mea, soarele, şi-am revenit pe pământ de-abia când timpul lui de călător expira. Mi-a dat sărutul înserării şi s-a ascuns în spatele norilor. Mă-ntorc mâine, în zori! mi-a strecurat fugitiv la ureche. Am deschis ochii, am privit în jur, dar mai ales în interiorul corpului meu. Draga mea Inimă îmi zâmbea. Vezi, nu este chiar atât de greu să mă asculţi! Şi câţi prieteni ţi-ai făcut azi! Păstrează-i!

După bătăile Inimii simţeam că le făcuse loc în casa ei, dar şi a mea. Adunate la un loc, minunile naturii îmi creaseră un confort existenţial de invidiat. Mai liniştită ca niciodată, m-am întors din călătorie hotărâtă să-mi ascult Inima fără a-i mai pricinui dureri. Mă bazasem adesea doar pe judecata minţii, ignorând cu multă uşurinţă impulsurile atât de benefice ale partenerei.

...Ca şi ieri, în dimineaţa aceasta m-am lăsat purtată de pornirile motorului meu, aşteptând să se strecoare pe fereastra larg deschisă o rază îndrăgostită a soarelui primăvăratic, sau a Magnoliei şi a Ploii de aur! Am înţeles: Inima mea vrea să bată sănătos!

Angela Burtea


 

ATITUDINI

GÂRBEA BATE URBEA!

Scrisoare deschisă către domnul scriitor şi Mare Inchizitor, de la Fiabilitea construcţiilor,

Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului, Horia Gârbea

Iată ce scrisoare stalinistă primeşte, azi, 4 martie 2011, o aspirantă la frăţia USR – şi scrisoarea cu pricina îmi parvine, în timp util, prin intermediul unui amic bucureştean, scriitor şi el:

Stimată doamnă,

Acum sunt lămurit. Faptul că aveți legături cu o organizație de securiști şi aţ acceptat un premiu care poartă numele securistului Arthur Silvestri, care a făcut atâta rău scriitorilor români la fosta revistă protocronistă Luceafărul din anii 80, vă exclude de la orice posibilitate de a fi primită în USR.

De altfel președintele comisei de validare este Dan Cristea, victimă directă a acestei reviste, obligat să emigreze din cauza acestor protocroniști.

Am luat notă și de volumele dvs. și de referințele critice, lipsite de orice relevanță, și e limpede că nu e cazul să insistați pe acest segment al scrierilor dvs.

Dacă veți depune dosarul eu îl voi primi, desigur, dar vă atrag atenția amical că nu veți fi primită. M-aș bucura să scrieți literatură adevărată și să vă situați de partea valorilor autentice.

Acuzațiile pe care le-ați lansat la adresa colegilor din filiala Pitești se dovedesc nefondate și a devenit pentru mine clar că ați fost respinsă pentru lipsa de valoare a operei și referințelor.

Horia Gârbea

…Habar n-am cine este doamna cu pricina (amicul bucureştean îmi scrie că este vorba de doamna DANIELA VOICULESCU, din Piteşti…), dar nu asta contează! Ci modul perfect STALINIST al d-lui GÂRBEA (doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilităţii construcţiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului din Bucureşti din 1987…), de a trata problema useristă (şi a o… îmbunătăţi funciar!), în România anulului 2011…

…Ţin minte că surorile mai mici (gemene) ale mamei mele, când au solicitat statului român (aflat, pe atunci, sub ocupaţia Armatei Roşii Sovietice…!), să dea examen de intrare la Şcoala Normală din Fălticeni, au primit, în anii '50, un răspuns oficial (mâzgâlit pe marginea cererii de înscriere la examen), care suna cam aşa: Ţinând cont căs (sic!) fetele tovarăşului ipodiacon Prodan Simion, care este un şarpe de chiabur şi aduce şi otrăveşte cu religie opim popoarelor (s. mea şi nota mea: probabil, voia să zică: opiumul popoarelor…), se respinge numita cerere de înscriere la şcoala normală din fălticeni (sic!). Semnat: indescifrabil.

…Auziţi ce senin şi cinic, rânjind ca o hienă, scuipă (azi, 4 martie 2011!), printre colţi, cu eleganţă de crocodil, un alt politruc de serviciu, Marele Inchizitor, de la Fiabilitea construcţiilor, Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului, jupân (sau… jupan?!) HORIA GÂRBEA: Am luat notă și de volumele dvs. și de referințele critice, lipsite de orice relevanță, și e limpede că nu e cazul să insistați pe acest segment al scrierilor dvs.

Dacă veți depune dosarul eu îl voi primi, desigur, dar vă atrag atenția amical că nu veți fi primită.

…Să vă situați de partea valorilor autentice - …adică, de partea valorilor băsisto-pedeliste, nu?! Pentru că, altminteri, vă anunţ, cu scuzele de rigoare, că Arta Autentică nu se situează… de partea NIMĂNUI!!! Cel mult, confirmă alchimii intime ale Duhului Umano-Divin şi sugerează (sau chiar comunică, expresiv!) Revelaţii Divine…!

...Gârbea bate urbea, da? Deci, Băsescu, pe care numitul GÂRBEA (dimpreună cu şeful său direct, dl N. Manolescu) îl venerează, a fost, cumva (şi n-am aflat noi... ŞI NICI DOMNIA SA DL BĂSESCU… MĂCAR!... PENTRU CĂ, SINGUR, A RECUNOSCUT, LA TELEVIZIUNEA PUBLICĂ A ROMÂNILOR, CĂ A FOST ACTIVIST COMUNIST… cât despre Securitate, a dat din umeri… adică: Puteţi s-o dovediţi? – …să mai găsiţi arhivele pe care am pus să le… <<pieptene>>?!… - n-aveţi decât, cu plăcere!), deţinut politic anticomunist, prizonier de conştiinţă, martir la Sighet şi Aiud, da? Şi, deci, într-o linie de consecinţă logică, dacă ar fi recomandat-o analfabetul de hlizit mongoloid de la Cotroceni, numit Traian Băsescu, pe Daniela Voiculescu (…din Piteşti), pentru a face parte din USR - totul era/ar fi fost în ordine/regulă, nu, domnilor Gârbea şi Dan Cristea?! – REFERINŢELE CRITICE AR FI AVUT RELEVANŢĂ, nu?... şi putea să insiste, sau chiar… N-AR FI FOST NEVOIE DE NICIO INSISTENŢĂ PE SEGMENT (se văd, clar şi to-o-ocmai din zare, reuşitele dvs., în domeniul fiabilităţii construcţiilor şi al Îmbunătăţirilor Funciare, domnule… scriitor GÂRBEA!!!) , pentru că gardienii/pretorienii pedelişti sunt, cu toţii, încuscriţi între ei!!! - …dar dacă o recomandă Premiul oferit, in memoriam, de către familia regretatului gânditor enciclopedist Artur Silvestri... lucrurile… se modifică radical, se învârt cu… 360 de grade, cum zice un elev de-al meu… deci, SE CONFISCĂ AVEREA şi… SE CONDAMNĂ PE VIAŢĂ… pentru că doamna… e chiabur de-al lui Silvestri, nu?! Sau, în limbajul asezonat americăneşte, de azi: Este o teroristă Al- Qaida, de-a lui Silvestri! …Ia-ia-ia şi măi-măi-măi...ce stalinism ...après la lettres, la Gârbovitul!!! Nu prea ştie ce-i cu virgula, în româneşte – …dar, altminteri, e tare, stimabilul, tare de tot!

Păi, venerabile, să-ţi mărturisesc ceva: şi pe mine, subsemnatul, Adrian Botez, m-a onorat dl Artur Silvestri, cât trăia, cu nominalizarea la Premiile ARP pe anul 2007, pentru volumul de hermeneutică literară Loja Iohanică Românească – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici - Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006 (n-a mai apucat să le mai acorde, Premiile lui 2007, pentru că… l-au prăpădit, se zice în sat - …ne-securiştii voştri!) – şi eu mă mândresc cu corespondenţa atât de fertil-ideatică şi cu prietenia cu acest autentic şi luminat erudit şi patriot român (…nu era rudă cu Bin Laden, asigur lumea de asta…)! Securist?! Poate, în sensul că încerca să securizeze România de nişte lepre staliniste, precum sunteţi (şi vă dovediţi/confirmaţi, zi de zi şi zi după zi!) domniile voastre…domnilor HORIA GÂRBEA şi Dan Cristea şi… şi… şi…!!!

…Dacă nu ar fi existat, acum 7 ani, în USR, şi oameni de valoare şi integri, evident că stăteam, şi eu, pe dinafară de USR… INSISTÂND DEGEABA, PE SEGMENT - …nici cărţile mele n-ar fi fost premiate de USR (ci puse la Index, fireşte!) - dar aşa, uite că, acum, sunt publicate, citite şi cunoscute scrierile mele, pe vreo trei-patru continente ale lumii… deşi domniile voastre vă faceţi că nu mă cunoaşteţi… Nici să nu mă cunoaşteţi vreodată! M-aş simţi groaznic de jignit, mi s-ar întoarce stomacul pe dos… de atâta… plăcere! – să vă simt ochii cei de broaşte râioase, rostogolindu-se şi târându-se către mine!!! ...Ehe-hei! Vedeţi, domniile voastre, că nu greşeam şi nu schimbam nicio iotă, nicio cirtă din Adevăr, când ziceam că USR-ul este ultima instituţie care ar avea dreptul moral, în România, azi, de a confirma valori estetice şi morale?!

Pentru că, în fruntea ei, acum, nu mai sunt nişte scriitori cu idealuri morale şi estetice înalte şi dumnezeieşti, ci doar nişte gardieni politici pedelisto-maoişti, care păzesc să nu cumva să se strecoare, Doamne fereşte (…chit că, pentru domniile lor, Dumnezeu este… opim popoarelor!), vreun individ cu spinarea dreaptă şi cu idealuri estetice şi morale înalte (nu de cei ce vor/se screm să-l impună, drept Canon Naţional, în locul lui Eminescu - pe nefericitul şi scatologicul acela, bun de Secţia de Maniaco-Depresivi a Spitalului 9 - Bucureşti, de …Mihail Gălăţanul!!!).

Dacă nu eşti un yesman şi mancurt şi un lingău exemplar şi competitiv, al rabinatului useristic (citez!) - atunci… OUT! Cum au mai păţit-o şi-o păţesc încă zeci şi sute de talente autentice şi verticale, din România Reală (…a se vedea celebrul, de-acum… - de fapt, tragicul … - caz Liviu Ioan Stoiciu!) - dar… cu convingeri politice nesigure şi cu origine nesănătoasă!

…Mă întreabă cineva, de la cot: Şi ce-o să faci acu', dacă citesc ăştia ce-ai scris?

Păi, eu de ce-am scris-o?! CA SĂ SE CITEASCĂ!!! Poate că, în sfârşit, vor înţelege (şi vor ŞI învăţa!!!) că şi neruşinarea şi sfruntarea trebuie să aibă o limită, ba până şi răbdarea (unora) dintre români (de cei cu… bube politice-n cap!... cum zicea Securitatea invocată de domniile lor… fără să-şi vadă bârna din ochi!)… are (în fine!) o limită!

…Doamne-ajută Neamul Românilor Celor cu Frică de Dumnezeu - ...dar, rogu-Te, Doamne Sfinte, ai oleacă de grijă şi ocupă-Te şi de... sănătatea precară a iudelor!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CAZUL DACIA. ROMÂNIA MARE - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE

SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU DUS DE NAS! (III)

TRACII ÎMBRĂŢIŞEAZĂ TERRA… NU DOAR PRIN LIMBĂ!!!

…Şi, iată, tot datorită dlui NAPOLEON SĂVESCU, avem trasată enorma arie de răspândire şi de stăpânire spirituală (sugerându-se legături cu supravieţuitorii Atlantidei, adică nu cu cei luciferizaţi, ci cu cei “SFINŢI”) a TRACILOR/SFINŢILOR:

Faptul cã acei arieni carpato-dunãreni au format o puternicã dinastie în Mesopotamia în 1500 î.d.H., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India, rãspândindu-şi limba, religia şi cultura pânã în Himalaya, nu-mi era necunoscut - dar cã au cucerit Japonia? Aşa cã am pornit sã cercetez preistoria Japoniei şi vã las pe dumneavoastrã sã judecaţi. Când yayoi-ii, strãbunii japonezilor de azi, au sosit în Japonia, în anul 300 d.H. (foarte târziu în istorie, dupã cum vedeţi) - ei au gãsit o populaţie bãştinaşã albã, blondã, bãrboasã, pe care au numit-o emishi, însemnând bãrboşi… Aceştia însã se chemau ainu, cuvânt cu semnificaţia de om, în pronunţia lor semãnând cu aomu (n.n.: ne amintim de invocaţia AUM, din templele buddhiste şi din lamaseriile tibetane! – dar, fireşte, în primul rând de Dumnezeu-Hristos-Mântuitorul, care se intitulează Fiul Omului!!!), fiind atunci simpli vânãtori şi pescari. Ei se numeau oameni, ca şi carpato-dunãrenii aryeni care invadaserã India şi se închinau zeului vedic OM. Aceşti oameni, cum le place sã se numeascã, sunt consideraţi azi urmaşii caucazienilor carpato-dunãreni-arieni, care au invadat insulele aşa-zise japoneze, acum 5000 de ani (3000 î.d.H.), imediat dupã cucerirea Indiei, când ei terminaserã deja cucerirea Chinei de azi. Pânã nu demult, chinezii se mândreau cu strãmoşii lor, adică, cu mumiile (n.n.: păstrând ochi din sticlă ALBASTRĂ!!!) - descoperite la Tarim Basin. Dar se pare cã se mândreau cu strãmoşii noştri. Apariţia maşinilor de PCR (Polymerize Chain Reaction), dispozitive capabile sã citeascã şi sã interpreteze rãmãşiţe cromozomiale, amprente lãsate în AND-ul mitocondrial, au produs surprise – istorice şi arheologice. Astfel, cercetând mumiile din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, - USA, March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor europeanã şi inter-relaţia lor cu toch-aryenii. Surprize, surprize, surprize! În sfârşit, sã ne întoarcem la carpato-dunãrenii ainu, din Japonia. Ei au fost forţaţi de cãtre nãvãlitorii yayoni sã se retragã din ce în ce mai spre nord, pe mãsurã ce ponderea demograficã a acestora a devenit covârşitoare. Un memoriu prezentat împãratului în anul 805 d.H. se referã la cheltuielile mari, cauzate de lupta continua cu ainu, menţionând cã ainu se strâng în grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sã disparã precum pãsãrile… Populaţia ainu, împinsã spre insulele friguroase Hokkaido şi Sakhalin, şi-a pãstrat independenţa pânã în anul 1799, când japonezii s-au hotãrât sã-i ocupe, pentru <<a-i proteja>> de agresiunea ruseascã… Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete[1]! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <<acei oameni albi>>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinþific, în ceea ce priveşte originea acestora - nu existã! - şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. Azi se considerã cã insulele Japoniei au fost descoperite, din întâmplare, de trei marinari portughezi, care au atins coasta insulei Kyushu, în 1542. Aceşti marinari rãtãciţi nu sunt primii europeni care au ajuns în Japonia, aşa cum ni se spune eronat în cãrţile de istorie. Cu multe mii de ani înaintea lor, noi, carpato-danubienii, am descoperit, invadat şi populat aceste insule. Sosirea în 1549 a iezuitului Francis Xavier, care va implanta o cruce pe pãmântul nou descoperit, nu va avea acelaşi succes ca în America de Sud; creştinismul nu a reuşit în aceste insule, poate şi din cauza interesului practic minor pe care îl prezentau la acel moment. Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale. Prejudismul naţional împotriva oamenilor ainu devine total ridicol şi, ca sã vã dau un exemplu, unul dintre conducãtorii recenţi ai populaţiei ainu este Shi-Geru Yo-Sano, care s-a luptat aproape 20 de ani cu o companie de construcţii japonezã, care voia sã construiascã un dig, distrugând astfel un râu sacru al oamenilor ainu dintr-un sãtuleţ, din insula Hokkaido. Când, în sfârşit, a reuşit sã aducã în faţa Curţii acea companie de construcţii, care aparţinea guvernului, judecãtorul şi Curtea au refuzat sã accepte cã ar exista aceastã populaţie ainu (cf. p. 280 din cartea lui Patrick Smith, Japan, a reinterpretation). Japonezii sunt un grup etnic ce aparţine rasei mongoloide. Ei îi numesc pe toţi care nu le aparţin ca rasã gaijin. Aceasta s-ar traduce: gai = de afarã, iar jin = persoanã. Ei bine, ei niciodatã nu i-au numit astfel pe coreeni ori chinezi, dar pe ainu, DA. Prigoana împotriva populaţiei ainu a atins maximul în anul 1192, când au fost împinşi cu sãlbãticie în nordul friguros şi neprimitor al Honshu-ului şi Hokkaidoului.

Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”, prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi: de neclasificat…!!!

…Sã sperãm cã într-o bunã zi, un OM, un urmaş al acestor carpatodanubieni va avea situaţia materialã şi dorinţa ştiinţificã sã cheltuiascã nişte mii de dolari pentru a face acel test de arheologie molecularã “PCR”, de confirmare a amprentei genetice (genetic blueprint) a acestora. Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã! (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

SFÂNTUL MUNTE AL KOGAIONULUI ŞI ECHILIBRUL SPIRITUAL AL TRACILOR LUMINOŞI

Traco-geto-dacii erau ultimul, deci singurul popor, din Eurasia, care îşi păstra ritmul evoluţiei spirituale constant şi neatins. Cu alte cuvinte, rămăsese, cel puţin în Europa, ultimul popor “credincios”, păzind, cu străşnicie, cultul zalmoxian. Paznicul acestui cult despre care ne vorbeşte Ritualul Învierii/Transcenderii, din Mioriţa – era MAGUL DIN VÂRFUL KOGAIONULUI. Despre acest mag vorbeşte Eminescu în Strigoii, Memento mori – dar, mai ales, în aşa-numitul (de către George Călinescu aşa numit…!) Povestea Magului călător în stele:

(…) În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag. Când încă eram tânăr el tot bătrân era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura. În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune, Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput. Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune; Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe. Dar el din a lui munte în veci nu se coboară, Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi, Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi Silit ca să înceapă din începutu-i iar Să nu poată s’oprească gândirea celor răi. Şi cine – enigma vieţii voeşte s’o descue Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Magul n-are dreptul, din punct de vedere cosmico-religios, să coboare din vârful Muntelui Sacru, pentru că locul său, din vârful Muntelui, este, în primul rând, “limba” Thulei/Balanţei Cosmice! În al doilea rând, NUMAI din vârful Muntelui Sacru, ca dintr-o “ureche a lui Dionysos”, ca din “ombilicul terestru” – el poate “palpa”, INTEGRAL, zonele de lumină şi pe cele de întunecare, ale credinţei din spaţiul Cosmosului Tracic. Aşa s-a ajuns şi la alungarea (de către Magul Kogaionului!) a tribului “romanilor”, care, la un moment dat, slăbise în credinţă (“slăvind” mai curând fiinţa fizică, raţiunea practică şi armele, decât Cerul unui Zalmoxis URANIAN!!!) – de pe “Cerul” Daciei, dinspre Gurile Dunării… - spre Apus=Locul Degeneraţilor Spiritual! De fapt, exodul acestui trib slăbit în credinţă/spiritualitate (ca să nu “infecteze/contamineze”, cu necredinţa lui, restul Poporului Sarabilor/Fiilor Soarelui/ai Lui Dumnezeu-Zalmoxis!) - este înscris de Homer, în Iliada (şi, apoi, de Vergilius, în Eneida), când se vorbeşte despre singurul “troian”/trac (dar degenerat spiritual, probabil, prin exacerbarea Eros-ului cel carnal!), Eneas, fiul Afroditei, silit de “incendiul” Troiei (adică, al patimilor nesănătoase/dezechilibratoare de Duh!), să plece, cu tatăl-Anchise în spinare, spre Cartagina şi, apoi, spre Italia…

Iată cum este descris Muntele Sacru, de către tracologul Adrian Bucurescu: “Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă “Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de “Sfinxul Românesc”.

Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS “Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.

Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt): HAR TIOS TINTONINOS INSUS TIKO IS DAKON KAND SIA TIL KOGAION ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii! Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, “Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.

Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce. Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: “În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN “Superbul; Magul; Poetul”, ION “Măreţul” sau I-ANA “Al Anei”. Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului: Caloiene, Iene, Du-te-n cer şi cere Să deschiză porţile, ,Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele, Zilele şi nopţile, Ca să crească grânele!

Iani, Iani, Caloiani, Ia cerului torţele şi deschide porţil şi porneşte ploile!

Amintindu-ne că Mainades “Dansatoarele (sacre)” i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion “Capul Magnificului” i s-a mai spus şi AURU-METTI “Drumul Celui Curat (Strălucitor)”, de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ” ca să plutească pe apă ” sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot ” Mainadele erau preotesele Soarelui! ” alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene! Cum ne curg lacrimile Să curgă şi ploile, Zilele şi nopţile, Să umple şanţurile, Să crească legumile şi toate ierburile! Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou: Iene, Scaloiene! Tinerel te-am îngropat, De pomană că ţi-am dat, Apă multă şi vin mult Să dea Domnul ca un sfânt, Apă multă să ne ude, Să ne facă poame multe! A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc: Caloiene, Ene, Mă-ta te cată Prin pădurea deasă, Cu inima friptă, arsă, Prin pădurea rară, Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS “Grădina (Sămânţa) Magică”), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian. Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă “călugăriţă”). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii. Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN. Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION “Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.

POPORUL MISTIC, AL SOARELUI NEGRU/SPIRITUAL: LAH/VALAH

…Să nu uităm că Neamul nostru Românesc se mai numeşte şi „Valah”, de la arhaicul (şi mioriticul)„Lah/Lai”: „Mioriţă laie...”

Istoricul Neagu Djuvara, punând în discuţie originea voievozilor întemeietori ai Ţării Româneşti, Negru Vodă şi Basarab I, scrie o carte care, prin afirmaţiile ei, intrigă, cel puţin… o carte despre originile statale româneşti, bazată ( ni se spune…) pe argumente de ordin arheologic şi istoric. Ce afirmă domnul Neagu Djuvara şi, alături de el, o „anumită parte a presei”…de-o vreme încoace…? Afirmă că poporul român s-ar fi format cu ajutorul cumanilor, iar statul medieval românesc, în primul rând Ţara Românească, ar fi fost „vopsită bine”cu aceşti cumani… Unde vor fi dispărut, însă, românii… românii de până atunci…??? VALAHII, deh!… Aaa, păi, atât Negru Vodă, cât şi Basarab I „sunt cumani”!!!…înseşi numele lor o arată, limpede ca apa tulbure… Pentru Negru Vodă, explicaţia ţine de culoarea pielii – cumanii „aveau un ten închis la culoare”, zice istoricul Djuvara! – iar Basarab ar fi însemnând „tată conducător”…

Mulţumim frumos de „orientare”, domnule Djuvara! Dacă tot e să vorbim la modul „ipotetic”, atunci noi preferăm ipotezele care ne favorizează Neamul…(iar nu ni-l duc în nişte tenebre aiurite/aiuritoare…) – şi, şi mai bine, pe cele care sunt mai mult decât ipoteze deochiate: sunt explicaţii ŞTIINŢIFICE! Şi, deci, aduc Adevărul, pentru Neamul nostru! Şi, în acest caz, îi preferăm pe B.P. Haşdeu şi pe Vasile Lovinescu… – domnului Neagu Djuvara!

La esoteristul român Vasile Lovinescu, există două feluri de a-ţi lămuri el sensul unui cuvânt:

1. direct, traducând cuvântul… – destul de rar!

2. sugerând căi de conexiune semantică, pentru a rezulta un sens sintetico-mitic.

Să luăm pe rând lucrurile:

a. cazul lui “Negru Vodă”: onomastica legendarului ctitor de ţară se poate tălmăci, întâi, prin simbolistici conexe: se porneşte de la Novac=Înnoitorul; se sugerează că, dacă Kronos=Neòteros=Înnoitorul, înseamnă că şi Saturn=NEGRUL (CARE) ESTE IZVORUL ALBULUI-LUMINII!!! (Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 33). La fel, Marea Neagră – are “două chei”: I- Cheia Soarelui-Leuke-Insula Serpilor (…acolo, în Insula Şerpilor, este Templul lui Apollon…de aceea ne-au “găbjit-o” ucrainienii… – au, şi politicienii lor, habar de esoterism… – şi ţin mult mai mult la interesul ţării lor, “cu tot nedreptul”, chiar – decât Emil Constantinescu şi Adrian Severin, “cu dreptul cel mai drept” al Neamului nostru…) + II – Cheia Lunii-Selina-Sulina-Selene…Deci, Marea Neagră ar trebui să însemne “IZVORUL LUMINII FORMEI CELEI BUNE” (ev=bun+ropa=forma…) – cf. p. 30.

…Dar tatăl lui Novac este IANCU(S)=IANUS(cf. p. 35), adică “zeul cu două feţe”, una spre trecut, cealaltă spre prezent, una spre întuneric, alta spre lumină…Deci, prin Tatăl-Iancu, Novac-ul devine Izvorul Dublu, concomitent al Luminii şi Întunericului…

…Dar şi Omul (…vârful muntos) este figura lui Saturn, Papaios=BĂTRÂNUL…(cf. p. 35). “Chiar pe vârful Omul (…) este un omphalos uriaş, de 10 metri înălţime şi 20 de metri lăţime. Este Geticus Polus, numit de popor OSIA LUMII şi BURICUL PĂMÂNTULUI”- op. cit., cf. 35. (Da, numai domnul Djuvara nu vrea să ne recunoască – hai, să zicem, n-om fi nici “Buricul Pământului”, dar măcar…nu cumani…).

Deci, noi, ca oameni, avem ambele izvoare, de “alb” şi de “negru”, în noi…Zalmoxis este Brahma Nirguna – “zeul suprem dacic este fără nume/calificare”(cf. Strabon), ci doar funcţional… – izvor al contrariilor…(À propos: acea “istorie”, cu Deceneus care coboară din vârf de munte, pentru a stârpi viţa-de-vie – este interpretată, la p. 37, de Vasile Lovinescu, drept SALVAREA TRACIEI DE NORD-URANICE[DACIA], DE INFLUENŢELE DIONYSIACE DIN TRACIA DE SUD, intrată sub nefastele perturbări spirituale, greco-oriental-persan-siriace…).

Deci, concluzia implicită: NEGRU VODĂ ESTE IZVORUL COSMIC ABSOLUT!

La p. 37, a aceleiaşi cărţi, apare o primă tălmăcire a cuvântului Sarab=rex et pontifex (”Sarabii cumulau ambele funcţii”). “Sarabii erau deasupra castelor, erau hamsa – ereditară, vizibilă şi accesibilă.” Şi, la p. 59: ”Basarabia era numele unei caste şi nu al unei singure familii”.

Mai jos, se spune despre Sarabos Tereos (cf. Jordanès) = Sarab purtând Tiara. BanSarabos=Casta Suprem-Solară/Celestă… La fel şi (S)Arabii…

Iată veriga de unire între Europa şi Asia: ARABII…(Nu prea ne convine, probabil, ACUM… – dar arabii au fost cei mai mari alchimisti ai Evului Mediu…).

Pe stema Valahiei se văd trei capete de Negri (n.n.: în sensul de “etiopieni”-lahi/popor esoteric/”plin de DUH”); iar pe acelea (n.n.: stemele) ale Moldovei – două chei încrucişate – având fiecare, la extremitatea superioară, 2 capete de Negri… (cf. p. 61).

Dar dacă Zalmoxis=Saturn=Izvorul Dublu=Regele Lumii, înseamnă că şi Sarabii sunt Regii Lumii…pentru ca ei conduc funcţiunile Cerului si Pământului…Deci, şi Negru Voda este Sarab…

Să nu uităm că noi suntem “(v)lahi”=Negri-Saturnieni…SORI NEGRI-OCULŢI! (Precum Luceafărul eminescian…). Adică, Stăpânii-Regii Lumii…”SFINŢII” Lui Dumnezeu-Zalmoxis…

Dar Arimoi/Arimii/Aresmoi/Oresmoi sunt nume care trimit si la Rama şi la Titani…(Typheus era Arimoi…), cei care l-au “înfruntat” pe Zeus, adică au “tentat” indistincţia sintetizantă, între uranic şi chtonian…între Negru si Alb…(Iată EURASIA, de care tot am vrea să se zică, într-o bună zi, că este continental unitar al civilizaţiei terestre…).

b. iată, însă, şi pasajele “directe”: “Descălecătorii (n.n.:Ţărilor române) sunt toţi din Transilvania (n.n: Adrian Bucurescu precizează, în Dacia secretă: HAR-DEAL…), ei sosesc dintr-un ţinut NEGRU sau sunt ei înşişi NEGRI. (…)Negru Vodă, ca iniţiator superior şi ca misionat (n.n.: sic! – cu Misiune Divină!) a realizat aici un suport spiritual, o manifestare pantaculară a misterelor din nou instituite de el, care au fost, în definitiv, o readaptare a tradiţiei dacice (n.n: readaptarea la tradiţia primordială se face, deci, fie de o personalitate divină sau cu funcţie divină, fie de Collegia fabrorum=comunităţi-congregaţii secrete=personalitaţi/spirite “colective”…UNU-ÎN-MAI-MULŢI, revenind la UNU… – iată şi comentariul lui V.Lovinescu: “de altfel, Ianus nu prezida, oare, Collegia fabrorum?”- cf. op. cit., p. 55) .

Şi Moldova este întemeiată de “Cel din Maramureş (Dragoş-Dragonul-Ouroboros-ul…)=Ţara Mureşului Negru”…Şi se merge pe alchimia “nunţii” dintre Căţeaua-Molda=Mercurul Lunar+Bourul-Urus (de aici, şi confuzia benefică dintre Bour şi Urs…în simbolizarea Pontifex-ului, a Castei Preoţilor/Brahmanilor…)=Sulful Solar…

Iată şi “întăriri” semantice, la p. 320, în Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur: Sarab era descompus de Haşdeu în Sar si Ab(Ba): Sar=Soare, Principe, Domn, Sef – în sanscrită, Surya=Soare. Deci, Stăpânul, prin excelenţă al Lumii…SUR, în româneşte, denumeşte indistincţia dintre Eter şi Tărie…Cal Sur=Cal Soare…Fiinţa transcendentă şi arsă de ETER…(…).

Ba sau Ab – înseamnă şi Şef, dar sugerează şi Copil – în sensul de Izvor al Purităţii Eterice…Domn-Stăpân, sau Copil/Stăpân…(n.n: Fiii Soarelui-puritate esenţială/eternizată.. – maternitatea Anei Manolice semnifică tocmai această eternizare solară a Mânăstirii-Lume!).

Profetul Muhamed spunea: <<Ana Arab bila Ain>> – <<sunt Arab fără litera ain>>- deci, rămâne RAB=DOMN=NUME EXCLUSIV DIVIN.

Cam asta ar fi, la Vasile Lovinescu… – problema sensurilor/funcţiilor sacrale ale lui Negru Vodă/Basarabilor… Parcă sună mai nobil miturile vechi şi sfinte, cuvintele traduse din limbi reale, dar cu POVESTEA-MIT în ele, încă…decât aiuritoarele poveşti “cumăneşti”/”cumanizante” (după cele “romanizante”, ale altor falsificatori de istorie, care mai naivi, care mai puţin naivi… – deci, mai… ”catolici”…), fără duh şi fără vreun rost, fără de vreun folos… – decât, poate, pentru detractorii şi aneantizatorii istoriei sacre a Neamului Românesc… al celor care scot pietrele sacre ale Sarmizegetusei, din locurile lor îndumnezeite/cosmicizate – pentru a le îngloba în temeliile motelurilor din zonă… şi asta, fără ca Ministerul Culturii, prin veneticii săi miniştri, măcar să se sinchisească…

Nici măcar nu ne trece prin minte că ilustrul domn Neagu Djuvara ar face parte dintre ei/aceştia (de care făcurăm vorbire mai sus…) – dar, hotărât lucru, “le dă (acestora) apă la moară”…”din gros”…

(-Cf. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 65: Iosif din Arimateea, plecând pe o corabie cu Sfântul Graal, spre Marea Britanie, s-a oprit îndelung în cetatea SARAS, al cărui Rege era EVALAC(…). La sfârşitul Questei Graalului, <<din cauza păcatelor Bretonilor>>, Galaad, Perceval şi Bohor s-au îmbarcat cu Sfântul Potir în aceeaşi corabie, care îi duce până la Cetatea SARAS, al cărei Rege devine Galaad; acesta a închis Graalul în Templul Spiritual al acestei Cetăţi. Din Saras, au ieşit Sarazinii, spune povestea…Saras, Sarabii; Evalac, Valahii; Sarab transformat în Arab, denumire populară a Negrului, la fel ca Sarrasin (şi Maur) în Evul mediu Occidental. Resorbţia GRAALULUI în Templul Spiritual din SARAS, tot atâtea lucruri formidabile, greu de precizat, nu atât din pricina lipsei de fapte, ci pentru că sunt inefabile…

Bine că domnul Djuvara transformă fapte deloc inefabile, în…falsuri „cu gură mare”…Foarte mare, incredibil de mare…şi goală…

NEGRU-VODĂ, LOGOSTELELE ŞI EROII

Mai ales astăzi, când mulţi istoricii români, în loc să scormonească trecutul nostru autentic, se ocupă cu falsificarea lui – şi în loc să re-descopere eroismul românesc, „iau foc cu gura” ca să demonstreze „că n-am fost vreun lucru mare”, ba chiar că nici n-am existat, cu identitate clară (un fel de popor migrator al Europei!!! – tocmai noi, CEI MAI VECHI LOCUITORI AI EUROPEI!!! – dacă nu şi ai lumii…), ori că suntem, din născare, mai ticăloşi decât alte neamuri… - azi, când dl Neagu Djuvara, din nişte impulsuri cu totul obscure, doreşte, cu orice preţ, să ne „cumanizeze”… - ei bine, tocmai în aceste împrejurări năucitoare, noi venim cu dovezi nu doar mitologice, ci chiar ştiinţifice, etnografico-etnologice, despre Neamul Tracilor şi despre Eroii şi eroismul traco-românesc…Noi, poporul ai cărui războinici se amestecau cu Oastea Îngerilor, ca SEMIZEI-ANSES-ASENI – înrolându-se în Oastea lui Zalmoxis şi apărând cerul de năvala dragonilor, luptând direct sub conducerea Arhanghelilor MYCALE/MICHAEL şi CAEPROEZUS/GABRIEL (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, An VI, nr. 292, 28 nov.- 4 dec. 1995, p. 14). Dovezi care ne situează, ca popor, în zona celor cu „stea în frunte”, sub LOGOSTELE - STELELE Logos-ului Sacru, din vecie…, Logos care produce transcenderea Omului întru Divinitate, scoasă înafara Ursitei/Urse: Pentru român, stelele logostele deţin o importanţă magico-mitică mărturisită de credinţe şi tradiţii(…); ele păzesc destinul stabilit de urse/ursite fiecărui om. Stelele Logostele acţionează, însă, şi pe deasupra urselor/ursitelor, întru re-cuperarea stării primordial-paradisiace a Omului-Eroului, întru hierogamie: „În descântece de nouă stele logostele se solicita să se fure (.n.n.: a se citi: A TRANSCENDE CONTINGENTUL!) dragostea împărătească, frumuseţea zânei şi să o ducă solicitantei, pentru a se mărita cât mai degrabă(…). În interpretarea magico-mitică a stelelor logostele, mai mult decât în descântecele celorlalte categorii de stele, se întrevede dorinţa omului de a interveni în cursul destinului său” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Buc., 1987).

Neamul Metafizic al Românilor s-a zidit/ctitorit/zămislit sub stele logostele, s-a născut şi există întru MIT. Iată adevărul românesc (nu cel „cumănesc”… - ci, pentru că suntem creştini ortodocşi, AL TRADIŢIEI SACRE!), despre „figura legendarului” (?!) Negru Vodă, ctitor al Patriei Misterului Divin (NEGRU-KARA-LAH!)-Kara Iflak-ului/Vlahiei (Ţara Românească), de fapt, el însuşi fiind Fiinţă şi Herb, Domn şi Zeu, Existenţă şi Punte spre Supraexistenţa Atemporală, Om/Erou/Zeu şi Ţară, totodată : „Titlul de VOIEVOD vine în româneşte din supranumele PONENAVATA-„Domnul Nopţii” (NEGRU): STĂPÂNUL NEVĂZUT, cum i se mai spunea lui Orpheus. Acest DOMN NEVĂZUT avea un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga Cerului pentru popor şi nu se arrăta decât conducătorilor militari şi religioşi. Ultimul mare Preot a fost NICOARĂ DIGU-MIRU, aşa-numitul <<Tihomir>>, tatăl lui Basarab I. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropiase de Făgăraş, Marele Preot Dac a trecut munţii, împreună cu suita lui, şi a întemeiat Ţara Românească. La Curtea de Argeş, Digu-Miru a înălţat un templu, aşa-zisa biserică <<Sân' Nicoară>>. Turnul straniu al templului, ce se mai înalţă încă din ruine, arată că nu a fost vorba de o biserică creştină obişnuită. Numai autoritatea lui sacerdotală a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri s-au închinat şi ei marelui Domn, după cum atestă cronicile munteneşti. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului, de unde descălecaseră întemeietorii.

NEGRU-VODĂ a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstra datina ca, în fiecare an, de Sf. Nicolae, să se pomenească la acest mormânt ctitorul bisericii. Monumentul funerar, care se afla între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. În momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, ca într-o scurtă vedenie, IMAGINEA NEALTERATĂ A MARELUI VOIEVOD ŞI PREOT (n.n.: funcţiile sacral-dacice de Rex et Pontifex!), din veacul al XIII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur. Un şir de aprox. 30 de nasturi de aur încheiau tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur, ce reprezenta Palatul Cerului. În parte centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie – MARIA! – iar lateral, în balcoane, se află cei doi Zalmoxis, Fiul şi Fiica Împărătesei Cerurilor. Giulgiul era acoperit cu zvastici, simbolul sacru al iniţialei numelui lui Zalmoxis al Gemenilor Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) – litera dublă Z. O coloană sculptată împarte în două coloana funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri: deasupra este un cap hexagonal; peste el, o stea cu 12 colţuri – cele 4 triunghiuri simbolizând lunile şi anotimpurile – într-un cerc, închizând cele 24 de raze ale unei roţi dinamice, adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orpheus, până la naşterea Gemenilor Cereşti” (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, Anul IV, nr. 197, p. 12). Deci, este absolut exclus, domnule Neagu Djuvara, ca Negru Vodă să fi fost cuman, din moment ce purta, la modul sacral, însemnele dacilor magi, Rex et Pontifex – magii dacilor au fost ultimii care au cumulat aceste două funcţii… - între care semnul zvasticii, ca herb al lui Zalmoxe/Gemenilor Cereşti se disting, cu maximă autoritate. Ca, de altfel, şi simbolurile numerologice.

Şi pentru cei care nu ştiu că pe trădătorii de PĂMÂNT/MOCŞĂ/MOŞIE/TĂRÂM SFÂNT (cu „textură” din sângele mântuitor al Eroilor!) şi de NEAM AL ACESTUI PĂMÂNT nu-i aşteaptă nimic bun – îi informăm că, pentru dacii/daoi, Poporul Lupilor (Lupului Fenrir, primă întruchipare funcţională terestră a Lui Hristos-Mântuitorul-Purificatorul-Învietorul!) şi ai Căii Drepte – poporul confreriilor cavalereşti ale lykantropilor şi ursinilor (Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 267), poporul Eroilor-(Semi)Zei („semizeul este un alter ego al eroului(…) eroologia consideră pe erou ca pe o făptură umană supradotată, ridicată la rangul divin prin efectul activităţii lui salvatoare sau civilizatoare pentru semenii lui, oamenii” – cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 323 – şi ce altceva decât „acţiune salvator-civilizatoare” au întreprins strămoşii noştri, prin auto-jertfa lor hristică, pentru MOCŞĂ ŞI NEAM?!) – Pământul este atât loc al Odihnei/Somn/Înviere, cât şi loc de unde blestemele pentru cei răi (şi ce este mai rău decât un trădător?!) îşi iau energia stihinică, de împlinire: ”Pământul, Mumă a tuturor (…) – românii plecaţi, de nevoie, din patrie, dormeau pe pământ adus din patrie(…) de aceea, mătăniile/metaniile se fac până la pământ (n.n.: între Pământ şi Cer este legătura fraternă, dintre Cei Doi Zalmoxis, Gemenii Divini!), iar „când blestemă cineva, se închină, se apleacă apoi şi sărută pământul” (cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 446), adică invocă strămoşii, în opera de lustraţie/exorcizare… Vedeţi, ne-stimaţi trădători de Pământ/Mocşă şi de Neam Românesc, să nu vi se deschidă, sub picioare, „cu perspectivă” spre Tartaros, acest Pământ, cu textură de Strămoşi/ANSES ZALMOXIENI/ Eroi Cosmogonici, dar şi punitiv-soteriologici!!!

…AM AJUNS LA FINALUL AVENTURII PRIN AMINTIRILE PROPRIEI NOASTRE FIINŢE/FIINŢĂRI TERESTRE…

…Am insistat pe valoarea de “Sfinţi” a strămoşescului nostru Neam Daco-Traco-Românesc, nu doar pentru a ne preciza IDENTITATEA, dar şi pentru a sugera (ba chiar: clama!) MISIUNEA NOASTRĂ SACRĂ, COSMICO-TERESTRĂ – pe care n-avem dreptul s-o uităm, deci s-o trădăm – ci, precum Hristos Mântuitorul, s-o “săvârşim”/împlinim, dacă vrem să continuăm a exista sub soare, să continuăm a fi COPII AI SOARELUI – şi locuind, nu cu chirie, ci cu spirit de gospodărie!!! - în Grădina Maicii Domnului/AKES SAMENOS=GRĂDINA SFÂNTĂ, cum o numeau strămoşii noştri Traco-Daci.

…Adică, cei care ne-au lăsat, sub blestem şi binecuvântare, totdeodată, această moştenire de Duh şi Acţiune a Duhului, cu implicaţii extrem de importante în evoluţia spirituală a planetei Terra - pe care, acum, noi doar o distrugem, în loc s-o slăvim şi s-o gospodărim, cu maximă înţelepciune - precum Dumnezeu, Grădina Raiului!!!

…Ar trebui să avem şi Misiunea de a ne apăra fraţii dinafara graniţelor ACTUALE (MESCHINE!, ca şi sufletul nostru actual…!) - dar aceasta ar însemna, conform celor scrise de onorabilii istorici şi arheologi, citaţi de noi mai sus, SĂ NE CONSTITUIM ÎN APĂRĂTORII ÎNTREGII PLANETE, pentru că, peste tot pe Terra, Tracii AU ÎNTEMEIAT! De la Sudul Saharian, către Polul Nord-HIPERBOREEA!!!-Locul Divinităţii-Capul Lui Hristos – şi de la Apus până… în Extremul Orient!!! Da, probabil că, după Misiunea de Candelă Nestinsă a Duhului – avem Misiunea de a Unifica şi Echilibra Spiritual (ca Balanţă Cosmică-THULE!!!), la Porunca Lui Hristos-Dumnezeu, cugetele întregii omeniri…

Dar acest lucru, această Misiune Sacră – nu este posibil/ă fără a ne căuta/cerceta, afla şi păstra …PROPRIA NOASTRĂ IDENTITATE!!!

“Drept care”… am scris şi citat cele de mai sus…etc. etc. etc.

…Dar nu putem încheia lucrarea, fără a da glas mustrării făcute de dl Napoleon Săvescu, aşa-zişilor “istorici”, care-şi trădează neamul, prin tăcere – ba chiar, mai grav, PRIN FALSIFICAREA ISTORIEI: Nu am dreptate să mă revolt împotriva profesorilor care se mulţumesc să se rezume la ceea ce au învăţat sau n-au învăţat în tinereţea lor, împotriva celor care, din interese geo-politice, încearcă să bage în capul generaţiilor acestui secol că avem o altă limbă şi o altă origine decât cea evidentă şi reală? De ce să acceptăm transmiterea neştiinţei, prin ştiinţă?

…Ba da, aveţi perfectă dreptate să vă revoltaţi împotriva actualilor dezertori de la Porţile Cetăţii Neamului Românesc – împotriva fariseilor şi impostorilor laşi, a falsificatorilor ştiinţei, prin “neştiinţa ştiinţifică”! – …adică, scuiparea în obraz a Adevărului-Hristos – …să vă revoltaţi împotriva, deci, a celor care uită vorba Sfintelor Evanghelii, în care răsună, ca o trâmbiţă apocaliptică, vocea Lui Hristos-Mântuitorul, către şi pentru noi: Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, dând mărturie, în locul vostru!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] Quetzalcoatl (şarpele înaripat) este zeul suprem în mitologia aztec. El este întâlnit însă şi în celelalte mitologii din Mezoamerica şi este înfăţişat de cele mai multe ori ca un gigantic şarpe cu pene, după cum ne arată şi numele.Semnificaţia adevărată şi atributele lui Quetzalcoatl variază de la o civilizaţie la alta. De obicei el este asociat cu "steaua dimineţii", în timp ce fratele său geamăn, Xolotl, este personificarea "stelei amurgului". În realitate steaua dimineţii este aceeaşi cu cea a înserării, fiind însăşi planeta Venus, dar aztecii credeau că sunt două astre diferite. În calitatea de zeu al luminii matinale, Quetzalcoatl a primit titlul de "Tlahuizcalpantecuhtli", ceea ce înseamnă "stăpânul stelei zorilor". Quetzalcoatl este cunoscut ca inventatorul cărţilor şi a calendarului, ca cel care a dat oamenilor preţiosul porumb, dar şi ca un simbol al morţii şi al învierii. El era şi stăpânul preoţilor azteci, iar numele lui era folosit drept titlu pentru marele preot.Majoritatea credinţelor religioase ale mezoamericanilor includ mitul succesiunii ciclice a lumilor. De aceea ei credeau ca actuala lume în care trăim este a cincea din câte au existat, cea dinaintea ei fiind distrusă de potop şi flăcări. Quetzalcoatl este zeul creator al lumii noastre, pe care a făurit-o din oasele fiinţelor anterioare, luate din lumea morţilor, Mictlan. El a fost ajutat de zeiţa Cihuacoatl şi şi-a sacrificat propriul sânge pentru a lipi între ele oasele.Naşterea lui Quetzalcoatl şi a fratelui său Xolotl a fost una neobişnuită. Cei doi au fost aduţi pe lume de zeiţa virgină Coatlicue. O altă legendă susţine că zeul a avut doi părinţi: mama lui a fost Xochiquetzal, iar tatăl, Mixcoatl.

O poveste aztecă ne spune că Quetzalcoatl a fost odată ispitit de zeul tentaţiei, Tezcatlipoca, să întreţină o relaţie intimă cu o preoteasă virgină. Din cauza remuşcării, el s-a sinucis dându-şi foc, iar inima lui a devenit steaua dimineţii, Tlahuizcalpantecuhtli – cf. Wikipedia.

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii