ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 25 (Martie 2011)

EDITORIAL

CARTEA - TRĂIRE AUTENTICĂ

Frumoasă a mai fost seara de miercuri, 16 februarie, când, în foaierul Teatrului Maria Filotti din Brăila, a avut loc dubla lansare de carte, a două nume, unul consacrat, este vorba de d-na Oma Stănescu, membră cu drepturi depline a USR şi pe bună dreptate, dar şi a d-lui Vasi Irimia, aflat la un debut absolut. Am spus frumoasă seară de miercuri, deoarece încă o dată mi s-a certificat faptul că există iubitori de carte, de litere, de frumos artistic, de sensibil prin vibraţiile cuvântului scris.

Deosebită ambianţă şi din perspectiva faptului că dincolo de orice simbolistică a calendarului, mijlocul lunii şi al săptămânii prilejuia o întâlnire şi cu alţi autori, unde, de data aceasta au ţinut să-şi exprime consideraţiile pe marginea celor două cărţi.

Despre d-na Oma Stănescu s-a mai scris în paginile revistei, chiar în numărul de faţă există un nou interviu realizat de inimosul şi generosul redactor şef, profesorul Dumitru Anghel, cel care a orchestrat întreg spectacolul din seara de 16 februarie. În calitatea dumnealui de moderator a avut grijă ca timp de peste două ore, în sala dovedită pe drept cuvânt neîncăpătoare, să răsune o muzică stilată, atât de la coardele perfect acordate ale pianului, peste care mâinile de aur a unor renumiţi copii şi-au plimbat degetele maiestos, dar şi de la muzica de cuvinte, a celor ce şi-au prezentat alocuţiunile.

Despre The Fire Of Karma, aşa-zis varianta în limba română a romanului autobiografic Arşiţa Karmei, au vorbit pe rând, prof. Gina Moldoveanu, în calitate de prefaţator şi scriitorul Vasile Andru, naşul spiritual al prozatoarei Oma Stănescu. Concludente şi pertinente aprecieri au fost făcute, mai ales că, atât d-na Moldoveanu cât şi d-nul Andru o cunosc bine pe autoare, o cunosc atât cât să-şi permită a aduce nu numai o critică - una constructivă - dar şi o înţelegere sau o pertinenţă - mai bine spus - sub aspect psihologic, prin prisma celor prezentate în carte.

Este o carte dedicată Indiei şi vieţii care a trăit-o acolo. Cu cele şase capitole ale sale cartea fascinează, cucereşte, convinge asupra unei realităţi greu de suportat, pentru că India lui Oma Stănescu nu e cea de la televizor, este India suferinţei, a karmelor, a neîmplinirilor şi mai ales calea, destinul unui suflet trimis acolo tocmai pentru a se desăvârşi. Numai citind-o m-a cuprins furia, şi spun asta ca simplu cititor, punându-mă în pielea celui ce lecturează, darămite să ştii că tot ceea ce este descris acolo reprezintă trăirile unei compatrioate, sublinia la un moment dat prefaţatorul.

Prozatorul Vasile Andru, şi el atât de prezent la lansările Omei Stănescu, dar mai ales cucerit de farmecul Indiei, o altfel de Indie, cum avea să spună, o Indie care l-a răsfăţat, gustă şi este fascinat de curajul descrierii îndepărtatului Orient. India, aşa cum apare la Oma Stănescu, este foarte sever judecată, mitul Indiei este făcut praf. Eu aveam o imagine foarte solară despre India, aşa că am rămas frapat de sinceritatea şi răutatea Omei de a prezenta această ţară, adică total diferită percepţia mea şi percepţia Omei Stănescu. În timp ce ea a suferit, eu am fost un răsfăţat şi când eşti răsfăţat simţurile critice se tocesc de tot. (…) Romanul fiind autobiografic ajută mult la receptarea cărţii şi la înţelegerea personalităţii cu totul şi cu totul remarcabilă a Omei Stănescu. Am, deci, o încântare şi faţă de profilul moral, faţă de puterea lăuntrică a acestei autoare.

Reamintesc faptul că The Fire Of Karma nu este traducerea în limba română a Arşiţei Karmei, ci invers, romanul a fost scris prima dată în engleză – o engleză de India, ce-i drept – dar datorită faptului că d-na Stănescu a publicat mai întâi Arşiţa Karmei în 2009 şi apoi The Fire Of Karma în 2010 s-a creat această confuzie. Reamintesc şi că manuscrisul Arşiţei Karmei, a obţinut la Concursul Naţional de Proză Mihail Sadoveanu, ediţia a XI-a, din 1996, de la Piatra Neamţ, Marele premiu, din juriu făcând parte la acea vreme şi dl. Vasile Andru, primul care a sesizat potenţialul creator al celei ce avea să devină în scurt timp Oma Stănescu. Mai multe amănunte despre cele două romane puteţi obţine şi dacă citiţi prefeţele: http://www.editura-zeit.ro/arsita%20karmei.htm şi http://www.editura-zeit.ro/the%20fire%20of%20karma.htm, dar cel mai bine dacă lecturaţi în toată splendoarea, capitolele romanelor.

Îmi permit să acord mai mult spaţiu celeilalte cărţi, care a ţinut capul de afiş al lansării, este vorba de Confesiunile unui ratat – opere complete, un subtitlu şoc, cum avea să remarce şi prof. Dumitru Anghel, în calitate de prefaţator. Cartea prozatorului Vasi Irimia este orchestrată pe un leit-motiv al ÎNCEPUTULUI, între nelinişti ale derutei, ale incertitudinii şi al drumului găsit, al căii spre ACASĂ, un loc al percepţiei filosofice native, ca şi al spiritualităţii ca şansă de echilibru. Şi, în ciuda unei severe ironii autopersiflante chiar din titlu, CONFESIUNILE UNUI RATAT – Opere complete – se constituie epic ca o intenţie abia voalată a autorului de a-şi proteja sensibilitatea şi sufletul în derivă, în căutarea absolutului.

Mai mult decât atât, profesorul şi poetul Constantin Gherghinoiu remarca faptul că… Aş alătura cartea aceasta, Confesiunile unui ratat – opere complete, care este un titlu splendid absolut, o combinaţie absolut rară şi foarte inspirată, aş apropia cartea, deci, de Confesiunile unui hoinar singuratic, de J. J. Rousseau, de asemenea foarte brutală ca sinceritate a mărturisirii. (…) Cartea lui Vasi Irimia este scrisă de o inteligenţă artistică, toată intriga acestei cărţi se coagulează în jurul aceleiaşi idei, cea a începutului. Toate capitolele cărţii au ideea de început în sine. (…) Cartea este scrisă cu un aşa simţ artistic, încât Vasi Irimia evită să construiască personaje memorabile, este o risipire extraordinar de modernă a narativului în personaje aproape ce nici nu există. Ele vorbesc toate despre noi, ele sunt noi, de altfel, indiferent cum se numesc, până la urmă au doar două nume: este El şi este Nimeni.

Fără darul de a plictisi ori a-mi transforma scrisul într-o recenzie de carte, prezint în cele ce urmează şi considerentele personale asupra acestei cărţi.

Avem de-a face cu o lucrare aprinsă, nu numai la copertă, cât mai ales la firul acţiunii. Deloc plictisitoare, aduce o esenţă de aventură, de roman poliţist, unde personajele se mişcă repede, căutând soluţii de moment şi neapărat ajutor de la celelalte, creându-se astfel o strânsă legătură între ele, o stare de interdependenţă. Este o carte vie, cu puţine descrieri în planul locului de desfăşurare a acţiunii, dar cu multă culoare – chiar şi în limbaj – în ceea ce privesc personajele.

Compusă din 17 capitole, unele de-o pagină şi altele de zece şi chiar douăzeci, cursiv aranjate, când pe stânga, când pe dreapta, în funcţie de cum s-au încheiat ultimele rânduri ale capitolului precedent, cartea abundă în dialoguri, de la cele mai banale, de tipul: ce faci?, unde te duci?, până la cele complexe, ca de exemplu interviul din capitolul Un început dificil, cu trupa Fără, un exemplu de profesionalism ridicat la rang de artă, un capitol pentru care mulţi jurnalişti – nu numai de televiziune – au ce învăţa, de la pertinenţa cu care sunt puse întrebările la început, până la răsturnarea de situaţie de pe final, şi bulibăşeala improvizaţiilor celui care mediază, vădit depăşit de situaţie.

Îmi sunt dragi personajele, ca să zic aşa, cu nume săltăreţe şi sonore, la fel ca şi limbajul, care nu urcă spre elevare, dar nici nu dă în suburbia lexicului, ca să-l citez pe prof. Vasile Zbarcea. Mihai Angelo, Don Angelo, Lache Scamatoru, domnul Papa, Honorius, generalul Chiorescu, Apostol, Cristi informaticianul, Johny, Luci Ferosu şi alţii, au darul vorbirii, al dialogului pertinent, nu ideatic sau existenţial, ci pur şi simplu au chef de vorbă: pe stradă, la restaurant, prin camere de hotel, mănăstire, tren, dar mai ales în studio şi neapărat în direct, de dragul senzaţionalului, devenit politică de redacţie.

Reţinem doar că, deşi vorbim de fapte şi personaje dintr-o carte, cu pretenţii de glumă, ca să fiu în asentimentul autorului, tocmai faptele şi personajele, cel puţin pe finalul cărţii tind să bată izbitor de mult cu realitatea din media şi sportul românesc şi mai ales cu ambiţiile unui anumit individ, cu pretenţii de persoană publică şi idei novatoare despre cum se mănâncă politica pe plaiurile mioritice.

Există o precipitare, spuneam, o mişcare febrilă pe latitudine şi longitudine. Cartea în sine are savoare, e şi picantă, luxuriantă chiar, unele personaje sunt trimise fie în Statele Unite, fie prin Oceania, Amazon, pe la Paris chiar, dar şi în fundul peşterii, locul de baştină al mumiei care râde, un fel de intrigă a lucrării, dar şi obiect de studiu şi dosar de anchetă pentru un şef de post dintr-o comună din România, personaj care ajunge celebru pe chestia asta, celebru în ale misterului…

Spuneam de personaje, ele sunt masculine, nu numai ca gen dar şi în ceea ce priveşte comportamentul. Există şi o excepţie, cea de la capitolul Un început promiţător, unde se vorbeşte cât se poate de deschis, de transparent, de ambiţiile unei scriitoare, ce doreşte cu orice preţ, capabilă de sacrificiu, chiar şi renunţare la onoare, numai să-şi vadă cartea tipărită. Autorul nu o menajează, ci mai mult, o dezbracă de orice formă de inhibiţie, relevând astfel o realitate palpabilă, chiar dacă dezgustătoare, o realitate biologică, cu tentă comercială, de prost gust şi mai ales fotografiată la timpul prezent.

Nu este un ghiveci călugăresc, deşi asta doreşte autorul să inducă cititorului, lucru amintit pe coperta IV, nu pentru a-şi masca eventuale carenţe în ale scriiturii, ci din modestie şi respect pentru cei care scriu de-o viaţă, scriu… dar îşi lasă manuscrisele pe la duhovnici. Nu este o carte cu tentă religioasă, aşa cum poate părea la un moment dat, chiar dacă autorul vorbeşte cu sfială, cu respect de cele sfinte, nu este o poveste despre nişte oameni simpli care şi-au găsit adăpostul şi liniştea sufletească în Casa Domnului, ci mai de grabă o radiografie a contrastelor ce completează cu vârf şi îndesat spaţiul mioritic, prea încărcat energetic de dorinţa asta oarbă a sacrificiului dusă până la absurd: abandonul soţiei bolnave, a căminului conjugal, pentru a merge la mănăstire, la stăruinţa unui frate călugăr mânat de interesele calităţii meseriei unui bărbat obişnuit, dintr-o localitate la fel de banală şi înnegrită de lipsuri aşa cum sunt mai toate comunele şi satele de pe la noi.

Cartea se termină brusc, are pe final o ruptură, de parcă şi autorului la un moment dat i s-a făcut lehamite de toată această istorioară, transmisă în direct, unde nici momentele de publicitate nu lasă cititorul să respire. Se termină brusc, ca şi cum – tot autorul – ar lăsa să se întrevadă – cine ştie – o continuare, dar despre care nu poate vorbi acum, pentru că nu cunoaşte impactul la public.

Tragicomicul este prezent pe toată desfăşurarea acţiunii şi asta pentru că – repet – este o carte a contrastelor, evidenţiate în ordine cronologică, deşi - fără doar şi poate – cartea abundă în începuturi şi tocmai aceasta îi dă savoarea ce condimentează subtitlul: opere complete.

Nu se cunoaşte motivaţia care a stat la baza apariţiei cărţii, deşi autorul o doreşte una cu circuit închis, numai pentru prieteni, dar, lucru cert este că avem de-a face cu o măiestrie, un stil aparte, mascat subtil şi modest ce nu apare în CV-ul lui Vasi Irimia, dar care se reflectă plenar în rândurile confesiunilor cu diagnostic predefinit.

Veţi regăsi multă rugină, şi nu e vorba de cea de pe coperte, cu titlu sugestiv, ci rugina morală şi spirituală prin care trece societatea românească, mânată de postmodernism şi intenţii luciferice prezentate ca soluţii din afara graniţelor, dar şi de ilustrele căpetenii politice autohtone. Deşi nu-şi doreşte să facă politică, Vasi Irimia, ca un păpuşar desăvârşit, trage sforile prin intermediul personajelor, dând soluţii anticriză, dovedindu-se astfel – (probabil) fără să vrea – un artizan cu profund caracter patriotic.

16 februarie 2011 îmi aduce aminte de 26 octombrie 2009, tot cu o dublă lansare de carte, atunci d-na Oma Stănescu avea Arşiţa Karmei, la Cercul Militar Brăila, susţinută de acelaşi Vasile Andru, în timp ce în sala de festivităţi de la Liceul Pedagogic, tot domnul Vasile Andru, alături de profesorii Maria Neicu, Constantin Gherghinoiu, Gina Moldoveanu, Dumitru Anghel, Viorel Mortu şi Vasile Ioan Zbarcea, îşi exprimau impresiile critice la primul volum de poezii al d-lui profesor Dumitru Barău, simbolul viu al Şcolii Mihai Eminescu din municipiu.

Ca şi atunci, şi acum, lumea bună, iubitoare de frumos artistic, lumea îndrăgostită de sensibilul literelor, adunate într-o perfectă simbioză cu trăirile celui ce scrie, a gustat din toată suflarea la modul cel mai rafinat cu putinţă, prezenţa ozonului literaturii, care este scrisul, scrisul de cea mai bună calitate.

O seară cu adevărat de neuitat, nu numai din perspectiva faptului că sala a reverberat de emoţiile celor doi autori, ci şi de muzica de înaltă ţinută, cu piese de Beethoven, Mozart, Chopen, intermezzo izvorât din gingăşia, talentul şi inima copiilor: Dafina Trufaşu, Sabina Constantin şi Ana Diaconu, coordonate cu migală şi maxim profesionalism de profesorii Mircea şi Eduard Petrescu.

Mulţumesc tuturor celor care vor să afle că dincolo de orice, brăilenii, înnăscuţi sau adoptaţi, au ceva special, ce nu poate fi definit, ceva profund şi fără de care nu se poate trăi, trăi spiritual, la nivelul actului de creaţie şi când spun asta mă refer şi la faptul că în sală s-au aflat - printre alţii - şi prof. Mariana Marţian, Dumitru Barău, Nicolae Ungureanu, prozatorii Violeta Craiu, Păun Condruţ şi poetul Stere Bucovală.

Ca şi în toamnă, când în acelaşi select spaţiu oferit cu generozitate de către conducerea Teatrului Maria Filotti, d-na prof. Maria Kogălniceanu lansa Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă, am asistat la un veritabil şi original spectacol de carte, de carte adevărată, pertinentă, dovadă incontestabilă a perenului scriiturii care a presus şi presupune în continuare un citit prealabil din partea celor care, cu efort intelectual, au zămislit în focurile creaţiei, romanele prezentului brăilean şi de pretutindeni.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU PROZATOAREA OMA STĂNESCU

Stimată doamnă Carmen (Oma) Stănescu, cel puţin trei cărţi semnate de dvs., dintre cele de care vom discuta, sunt inspirate dintr-o lume, alta decât cea românească: Arşiţa Karmei şi The Fire Of Karma, ambele sub egida Editurii ZEIT, în 2009 şi 2010.

În decembrie 1986, cu sprijin financiar suedez, plecam în India pentru un tratament medical… Acolo, am încercat din răsputeri să mă adaptez acestei lumi, necunoscută mie, fascinantă pentru orice european, care are oricum o altă concepţie despre lume şi viaţă, altă cultură, alte obiceiuri şi tradiţii, incapabil să înţeleagă misterele Orientului, miturile, legendele, religiile şi chiar un cortegiu de legi, altele decât în Europa.

Până la un punct am crezut că am găsit o anumită înţelegere, altfel nu aş fi putut supravieţui… India este o lume dominată de prejudecăţi, pe care n-a putut-o schimba nici măcar regimul colonial britanic cu toate măsurile severe luate de Coroana regală de pe meleagurile Tamisei; un univers uman constrâns de religia ancestrală populată de zei şi zeiţe, care hotărăsc soarta credinciosului. Eu nu m-am temut de aceste entităţi, cu toate că simţeam cum mi se pun bariere de tot felul – din viaţa zeilor sau a oamenilor – deşi, acolo, în India, eu am avut şi un guru şi încercam cu disperare să-i fiu discipol… Dar învăţăturile sunt una, şi ceea ce ne dictează mintea şi inima, este cu totul şi cu totul altceva!

Romanul meu are trei variante editoriale şi poate că de fiecare dată mi-am amintit mereu altceva despre această lume.

Tehnicile Yoga v-au folosit, a meritat să încercaţi tratamente medicale tradiţionale din îndepărtata Indie?

Desigur că mi-au folosit, dar acum, după 20 de ani am descoperit o Ayurveda românească, şi nu numai, care mi-a permis să-mi tratez afecţiunile ce au apărut între timp. Când eşti tânăr nu dai atenţia la detalii, ba mai capeţi şi alte vicii, ca de exemplu consumul de cafea în exces, fără să observi că organismul suferă, şi abia când treci pragurile metabolice, îţi dai seama că ai exagerat, însă e prea târziu…

Cât timp aţi stat în India, ştiu că v-aţi completat studiile cu specializări care n-au nicio legătură cu profesia dvs. de economist…

Aşa este… acolo, în îndepărtata ţară a maharajahilor am absolvit cursuri de tehnică radiantă gradele I şi I; sunt absolventă de cursuri Hatha Yoga la Serampore – Calcuta, Ananda Ashram Pondicherry, Yoga Institute Lonavla Poona, Jain Yoga Institute Adhymatha La Dhana Kondra New Delhy; am fost apoi studentă la în Ayurveda timp de 6 luni în 1988, ş Ariya Vayda Shinitsa Salayam Coimbatore India şi Ariya Vaiyda Salayam Kottaki al Kerali.

Am făcut Yoga cu Swamigi Gitananda din Podincherry, Yoga pe care am continuat-o ca disciplină la Institutul yogin din Lonavla şi la Bangalore Institute of Naturopathy at Yogie Sciences, precum şi Ayurveda cu profesorul Rajagopalan în Coimbatore.

Toate acestea le-am scris în cartea mea Arşiţa Karmei şi le-am studiat pentru sufletul, mintea şi trupul meu. La început, după întoarcerea mea din India, am avut chiar şi studenţi…

Aţi învăţat dialectul bengali dintre numeroasele idiomuri vorbite în India şi v-aţi iniţiat în descifrarea textelor sanscrite! Aţi citit în original Ramayana şi Mahatharata?

Sanscrita este o limbă organică; literele ei sunt pe ceakrele din corpul nostru. Indienii o au în sânge. Cât timp am studiat-o, adică mai puţin de un am a fost numai o perioadă de iniţiere incipientă, nicidecum aprofundată. Dacă aş mai fi zăbovit în India cu siguranţă m-aş fi perfecţionat în câteva limbi indiene din cele peste 600 existente. Un indian din Maharashta nu se poate înţelege cu un tamilian decât în engleză, pentru că Hindi are 47 de litere iar Tamil 247 de semne.

În 2008 aţi publicat romanul Mrejele iubirii, roman tot cu caracter autobiografic…

A fost un manuscris din perioada studenţiei. Nu am fost şi nu sunt o sfântă. Probabil, posteritatea îmi va judeca sinceritatea, mulţi dintre cititorii de vârsta mea şi nu numai, se regăsesc în paginile acestei cărţi…

Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să-mi păstrez o anumită verticalitate pe care nu o prea văd la tânăra generaţie, în general… sau poate mă înşel eu!?!

Cum credeţi că a fost lansarea recentei The Fire Of Karma?

A fost o lansare în adevăratul sens al cuvântului şi sunt sigură că fără ajutorul dvs. nu aş fi putut face nimic. Mulţumesc că am avut şansa să vă întâlnesc…

Ce planuri editoriale mai are scriitoarea Oma Stănescu?

În 2011 aş dori să-mi public alte două romane care aşteaptă de atâta amar de vreme să vadă lumina tiparului: Sobrele iubite sau Mocnitele iubiri, nu m-am hotărât asupra titlului… mai trebuie să port o discuţie în acest sens cu dl. editor Cătălin Moldoveanu de la ZEIT şi Furtuni şi năzuinţe, variante româneşti ale Arşiţei Karmei în care eroul principal este Nadan în România (sub alt nume), pentru a nu fi trasă la răspundere că m-am inspirat din realitate, fără permisiunea personajelor (!?)

Să trecem cu bine de mediatizatul an 2012 şi vă voi împărtăşi dintre proiectele mele de viitor.

Totul vine de la Dumnezeu, nimic nu-i al nostru, nici măcar talentul!

a consemnat, Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

ŞCOALA NONVIOLENŢEI. ÎNDRUMAR DE ACTIVITĂŢI ŞCOLARE ŞI EXTRAŞCOLARE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ABILITĂŢILOR DE VIAŢĂ ALE ELEVILOR, DE ELENA MATETOVICI, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2010

Viaţa şcolară, cu toate eforturile care se fac prin educaţie, nu poate fi ferită de violenţă - fenomen viral, împotriva căruia este imperios necesar să acţionăm cu tact, cu înţelegere şi cu metodă, conştientizând complexitatea lui şi faptul că nu este un atribut şcolar, ci din păcate unul caracteristic fiinţei umane, în general.
În şcoală apar frecvente cazuri de hărţuire, violenţă verbală şi violenţă fizică în rândul elevilor, care sunt din ce în ce mai greu de contracarat cu instrumentele şi metodele clasice utilizate în orice şcoală de-a lungul timpului până în prezent.

Temele suplimentare despre violenţă din cadrul orelor de dirigenţie, consilierea psihopedagogică individuală, şedinţele şi lectoratele cu părinţii, discuţiile cu invitaţi de la poliţie, acţiunile coercitive de genul mustrărilor, avertismentelor, amenzile, notele scăzute la purtare, eliminările, exmatriculările, transferul disciplinar, scoaterea în faţa clasei/careului, gazeta Aşa Da, aşa NU şi altele par a nu da roadele scontate iar profesorul şi şcoala rămân dezarmaţi în faţa fenomenului, plasându-se deseori în situaţii dificile, marcate de desuetitudine şi ineficienţă.
Mulţi dintre noi, profesori, părinţi, elevi ne declarăm învinşi în faţa acestui fenomen şi perpetuăm nişte practici pseudoeducative care au rolul doar de a crea o falsă imagine a reuşitei în remedierea unor situaţii: elevii îşi cer scuze în faţa colegilor, profesorilor, se pun absenţe, se scad notele la purtare…şi suntem mulţumiţi că lucrurile s-au rezolvat… mergem liniştiţi acasă cu impresia că am făcut până la urmă tot ce depindea de noi.
Instituţiile responsabile pentru reglementarea comportamentelor violente în societate şi comunitate: Şcoala, Poliţia, Primăria, Biserica, ONG-uri, asociaţii, centre specializate în domeniu au derulat în ultimii ani o multitudine de activităţi tip campanii de combatere a violenţei. Caracterul formal, lipsa motivării depline a celor implicaţi, perioadele prea scurte de derulare, lipsa unei legisla\ii care să vină în întâmpinarea acestor acţiuni, nefinalizarea cu rezultate măsurabile sau lipsa sustenabilităţii unor proiecte sunt câteva din motivele ineficienţei demersurilor instituţiilor mai sus amintite.

În final, motivul insuccesului pare a fi tocmai lipsa unei abordări inovative, faptul că de fiecare dată se repetă acţiuni şi folosirea aceloraşi mijloace învechite în timp ce societatea s-a transformat fundamental, populaţia şcolară de azi nu mai reacţionează la aceleaşi metode şi nu mai este motivată aşa cum se întâmpla în trecut. Schimbările de atitudine şi comportament, de apreciere a valorilor sociale se produc rapid şi sunt semnificative şi noi toţi trebuie să învăţăm să facem faţă acestor provocări.

Nevoia de a găsi un model viabil, un ghid al bunelor practici în acest domeniu m-a determinat să caut în cataloagele cursurilor, seminariilor, workshop-urilor internaţionale tematica adecvată temei de faţă. Am găsit şi am depus o aplicaţie pentru seminarul Reacţii la violenţa din viaţa de zi cu zi în societăţile democratice (organizat de British Council, în cadrul programului Consiliului Europei – Pestalozzi) care a avut loc între 1-5 decembrie 2008, la Londra.

Pe parcursul acestui seminar am audiat specialişti din domeniul educaţiei, psihologi, sociologi, poliţişti, pastori care au acest interes comun, de a lucra împreună în elaborarea, coordonarea şi perfecţionarea unor programe care să prevină violenţa şcolară.

Informaţii, idei, resurse prezentate în acest seminar au fost folosite ca punct de plecare în proiectul pe care l-am iniţiat în Şcoala nr. 22 din Brăila, în care pe parcursul unui semestru, pentru două clase a V-a, s-a derulat un program intens de activităţi inedite la care au contribuit pe lângă elevii claselor – diriginţii, profesorii mediatori, elevii mediatori, toţi profesorii Consiliilor claselor, consilierii psihopedagogici, specialişti psihologi din cadrul Poliţiei şi nu în ultimul rând părinţi şi bunici.

Proiectul numit Şcoala nonviolenţei s-a bucurat de un real interes din partea tuturor participanţilor şi a avut ca rezultat unanim acceptat şi verificat atenuarea comportamentelor violente în cele două grupuri de elevi.
Eficienţa pachetului de activităţi derulate în cadrul acestui proiect a determinat profesorii diriginţi din Şcoala nr. 22, Brăila şi din Grupul Şcolar Industrial Anghel Saligny să îl solicite şi pentru anul şcolar 2009-2010.
Am convingerea ca acei profesori diriginţi care vor încerca aplicarea acestui pachet de activităţi – în întregime sau parţial, adaptat, transformat sau nu, vor savura bucuria şi interesul copiilor implicaţi dar şi a celorlalţi participanţi.
Cum orice lucru este perfectibil, ideile de modificare sau amplificare, venite de la cei care vor testa acest program, ar putea să fie postate şi analizate pe un forum sau într-un grup de discuţii special creat.

Elena Matetovici


 

REVERENŢE CRITICE

VIUL DE ALTĂDATĂ, DE MARIAN RUSCU

Cartea “Viul de altădată” (Editura “Timpul”, Iaşi, 2009, 150 de pagini), semnată de poetul Marian Ruscu, este orchestrată pe o partitură uşor-melancolică, cu bemoli lirici în derivă controlată, pe care-i struneşte, când suflul sentimental se oxigenează cu “icoane” ale copilăriei fericite şi nevinovate, ori cu fiori de iubire, temperată de refugiul salvator în muzică, alternative ale unei educaţii primite acasă programatic, metodic, fără libertatea de a alege altceva decât… “profesia de poet sau de muzician”.

Şi, chiar dacă o celulă rătăcită de genă, moştenită de la vreun alt înaintaş, l-a orientat spre domeniul afacerilor, Marian Ruscu s-a cantonat tot în domeniul vulnerabil al “producţiei industriale de carte”, orientată altruist spre un mecenat, din care profitul, cu pierderi calculate, este doar unul moral, cu risc economic de faliment. A ales să finanţeze o editură, “Premier”, şi o revistă, “Axioma”, la Ploieşti, şi, în… timpul liber, a publicat şi nouă cărţi de autor: “Schimbare de destin”, Ed. Aktis, Bucureşti, 1994; “Deja vu”, Ed. Premier, Ploieşti, 1995; ”Urme adânci”, Ed. Premier, Ploieşti, 1996; “Dincolo de gând, Ed. Premier, Ploieşti, 1999; “La poarta sinelui”, Ed. Premier, Ploieşti, 2000; “Sămânţa din sâmburi” (“La semence du nozan”, varianta în limba franceză, de Vasile Moga şi Ion Roşioru), Ed. Premier, Ploieşti, 2002; “În lumea lui mereu - niciunde”, Ed. Premier, Ploieşti, 2003; “Între a fi şi a avea”, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2004 (cu alte trei ediţii: “Tra essere e avere”, în limba italiană, de Mihaela Tudose; “Cemu da se Nadamo”, în limba sârbă, de Miljurko Vukadinovici; “Cemu nay upamu”, în limba slavonă, de acelaşi autor, la aceeaşi editură, în 2005); “Jar printre friguri”, Ed. Emia, Deva, 2007.

Cea de-a zecea carte a poetului Marian Ruscu se deschide cu poemul “Viul de altădată”, care a şi dat titlul volumului de versuri, sugerând o nostalgie bine temperată cu tonalităţi de baroc şi senzaţii bucolice, cu asociaţii insolite de termeni şi trimiteri livreşti, pe care le motivează prin reverberaţii dintr-un paradis pierdut, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sau poate toate la un loc: “o, ce vremuri, /… când mă fluierau cu doina prin ecouri/Şi când mergeam desculţ prin balade!/… mai erau acolo,/În vremurile amintirilor mele,/Şi triburi de mierlă,/…/unde mai e viul de altădată?/unde?/nicicum în afara amintirilor mele!” (“Viul de altădată”, pag. 6-7).

Chiar când îşi pune idealurile pe tapet şi-şi contabilizează iluziile pierdute, lirismul poetului este traversat de senzualităţi spiritualizate de aceeaşi nostalgică vreme colorată în rozul altruist, fără gânduri ascunse, fără calcule meschine: “a fost o vreme când credeau/că sunt în stare de lucruri minunate,/… a fost o vreme când sfidam invidia şi ura,/când, ca şi Iisus,/propovăduiam armonia,/… mă mai credeam cândva, şi nobil cavaler,/cu scut şi armuri neânvinse,/ … ce vreme!” (“Ce vreme!”, pag. 28-29).

Există atâta decenţă în patosul liric al poetului, încât parcă se sperie şi el de atâta intimitate dezvăluită, deşi mărturisirea e voalat sugerată de un lirism ceremonios, pe structura abstractă a unui vers, uneori patetic, alteori naiv puritate ideatică, ca în “şagă nespusă”: “şaga asta n-am s-o spun la nimeni/şi nimeni să nu mă ispitească a o istorisi/e o rugăminte/… şaga este va rămâne nespusă” (pag. 31). Muzica rămâne echilibru şi refugiu, când capcanele de lascivitate sunt evitate printr-o elegantă şi subtilă răceală, deferenţă cerebrală: “cântul rododendronului înflorit/e mai înălţător/decât oda bucuriei,/mai lied/decât schumannianele tânguiri,/mai concret/decât alămurile wagneriene/şi mai tulburător/decât smetanianavltava” (“cântul rododendronului înflorit”, pag. 41).

Nici cu dragostea, ca stare de linişte, de echilibru şi de împăcare cu sine şi cu nevoia de ideal erotic, nu stă mai bine poetul, pentru că se complace într-o bizară confuzie, într-un amestec de închipuire şi real: “din când în când,/o pasăre cântătoare/ciugule noaptea, câte una,/pe furiş,/… cu altă poftă de viaţă” (“cântec de dragoste”, pag. 40). Dar, n-am mai văzut atâta disperare şi atâta nelinişte, atâta nevoie de leac şi vindecare pentru “păcatele” prezentului, decât întoarcerea în vindicativul… altădată, trecutul şi copilăria”, ca în resemnatul poem “rămân în afară şi tac”, pag. 42, unde versul lui Marian Ruscu are o amplitudine muzicală, cu un leit-motiv de-o severă, chiar pătimaşă sinceritate: “mă întorc din când în când în trecut,/de o vreme, ceva mai des/mai răspunzător, mai nevăzut,/mai întrebător, mai tulburat,/mai obsedat, mai răstignit,/mai obosit, mai implicat,/mai iubitor, mai răvăşit…” Şi, totuşi, singura salvare a poetului se află tot în nelinişte şi-n căutare, într-o alergare bezmetică după o Fata Morgana, pe care n-o află oricâte lucruri concrete, ca fântâna, ar căuta disperat şi resemnat, iar lirismul eşuează într-o traumă de suflet prezumtivă, expusă prin disimulare: “ce pot să fac decât să caut!? să caut negăsitul, neştiutul/poate inexistentul… /cu viaţa pe urmele mele”. (“statornic agitat, cântând mereu”, pag. 44-45). Adevărul e că singurătatea mai mult îl incită, într-un amestec de vitalitate a simţurilor, decât îl întristează, şi încearcă să zburde pe herghelii de speranţe, luând-o de la cap cu poveşti de iubire noi: “pe când încercam să domesticesc singurătatea/ochi-mi s-au privit în adânc/atât de deschişi/încât/transplantul de inimă… / şi-a-ncurcat bătăile” (“atât de deschişi”, pag. 50). Marian Ruscu are şi revolte, şi frustrări, şi încearcă să scape de răspunderi capitale ale unei Istorii, pe care n-o poate stăpâni, de care nu se simte responsabil, chiar dacă a schimbat lumea şi destine, cu un vers ceremonios, solemn chiar, tot de inspiraţie livrească cum mai apare în poezia sa: “am în cap comune din paris/căderi bastiliene,/deportări şi gulaguri,/… baricade, baionete scoase/praf de puşcă şi sânge,/mult, mult sânge…”/ -… dar povara nu-i povară dacă nu-i amară -” (“uimind până şi pe cei uimiţi”, pag. 54-55).

Dar poate fi şi orgolios: “m-am născut,/spectacolul lumii poate începe/fără mine nu-şi putea ridica cortina/; îşi asumă riscant şi partituri cabotine: “da, odată cu mine s-a născut şi mama” şi plusează, în aceeaăi notă orgolioasă şi cu un joc axat pe ceremonialul verbal, în finalul poemului: “şi lumea toată s-a născut cu mine” (“odată cu mine”, pag. 94-95).

Marian Ruscu propune liric un fel de… curriculum vitae original, naiv, cuminte şi sincer în care curajul şi suferinţa, ambiţia şi nostalgia par a nu-i aparţine, se detaşează elegant de ele: “m-am ridicat din singurătăţi şi depărtări,/m-am ridicat din pustie/cu darul de linişte în sufletu-mi tumult/şi crucea în mână” (“încercat prea îndelungată vreme”, pag. 90-91).

Are şi o… rugăciune, mai mult mimată decât manifestată, dar cu accente intimiste şi cu un anume dramatism, când recunoaşte spăşit şi ceremonios dilema dintre credinţa şi tăgada argheziană: “astfel, în mine/din născare e o luptă veşnică/între război şi pace” şi “rogu-te, Doamne,/ … strecoară-mi un dram de lumină”. (“un dram de lumin`”, pag. 84), adică o conştiinţă mereu activă, oricând riscând eşecul, deriva, finalul…

Între spaime şi speranţe de-o viaţă, poetul pare a pune în cumpănă iluzii şi inutilităţi distilate interogativ - responsabil şi ultimativ, ca o reticenţă afectivă şi, deopotrivă, ca un joc riscant, ca de ruletă, estetic, mai ales, bazat pe simulare: “îngerului meu păzitor şi spun: /«fă-te stâncă să-mi dai apă vie,/c-am să-ţi dau şi eu ţie»,/şi-mi dă, şi-i dau./şi uite aşa, s-a făcut târziu./ - târziu? pentru ce?” (“în parc, cu gândurile, privirile şi îngerul meu păzitor”, pag. 126-127).

Are şi dileme existenţiale Marian Ruscu, deşi pare intrigat mai mult de miracolul naturii decât de expectativa condiţiei umane, conştientă sau ignorantă, lucidă sau bigotă: “noi nu ştim ce pierdem/odată cu clipa ce-a pierit” (“noi nu ştim”, pag. 130), într-o dilematică alternativă de axiomă divină sau erezie darwiniană.

Poet cu o cultură temeinică, cu lecturi… bine digerate, Marian Ruscu nu putea să ocolească tentaţia inspiraţiei livreşti, bogată în simboluri, arhetipuri şi referinţe, de la plaiuri mioritice, Ozane, frumos curgătoare, şi luceferi, ca metaforă, la sacrificiul divin al crucificării: “seara şi-o petrecea cu Nică/pe-un picior de plai,/seara, sub teiul lui,/aştepta luceafărul să coboare” (“născut crucificat”, pag. 96-97).

Iar muzica i-a guvernat sigur copilăria şi i-a influenţat educaţia… ”da cappo al fine fără coda”, pentru că, pentru poetul Marian Ruscu, “a venit vremea în care ai înnodat silabele,/lăsând slobod halucinantul ritual al gesturilor” şi s-a apucat de treburi concrete, iar “de la partitura-n allegro la pasajele lascive/a trecut un adevărat secol…” (“suflând în tube şi fligoarne pag. 128-129), şi nici măcar nu l-a sesizat, nu l-a simţit.

În toată această carte de poezie, nostalgia se insinuiază ca un leit-motiv obsedant, deşi poetul refuză s-o accepte, în ciuda unei realităţi în antiteză, când “o vreme am fost erou,/decorat cu săruturi îi mângâieri/, iar “acum tomnatic,/trăitor între a fost/şi ce va mai fi” (“atunci şi acum”, pag. 141) n-o mai acceptă.

Şi, pentru ca simetria să fie perfectă, “viul de altădată”, de la începutul volumului, “când mă trânteam cu bourul prin poeme,/când mă fluierau cu doina prin ecouri/,şi când mergeam desculţ prin balade!”, se încheie cu “dor de viul de altădată”, din care irumpe acelaşi nostalgic “mai spune-mi un basm/cu feţi-frumoşi şi ilene cosânzene,/cu… tinereţe fără bătrâneţe/şi viaţă fără de moarte” (Op. cit., pag. 6-7 şi 144-145).

Cartea lui Marian Ruscu este construită pe o formulă de contrast, între o prozodie de ultimă generaţie, vers alb, cu atac la normele gramaticale, şi o temă lirică de un… clasic nedisimulat, manifest, cu accente de… romantic întârziat, care încearcă recuperarea unei tradiţii lirice printr-o plastică lingvistică prelucrată în “ateliere moderne”, şi o face cu o graţie de joc ludic şi o ritualică gravă, uneori excesiv stilizată.

(Nu-i ştiu celelalte nouă cărţi, nu ştiu nici cât de serios şi de complicat sufleteşte este în realitate Marian Ruscu, dar volumul de… poezie-poezie “Viul de altădată” este o carte de literatură bună, de calitate… Păcat că, în România, cartea nu mai circulă într-un sistem unitar, care se numea LIBRĂRIE!)

Dumitru Anghel

 

ÎNTÂLNIREA CU AL. FLORIN ŢENE, POETUL

Fiecare întâlnire cu poezia lui Al Florin Ţene înseamnă o sărbătoare a Cuvântului, o sublimare a spiritului, în care ideile, sentimentele, conceptele se întrepătrund într-o construcţie imprevizibilă, alcătuind un edificiu al optimismului, al încrederii depline în talent şi muncă, acceptate ca daruri divine. Dealtfel cum ar putea fi un scriitor care a publicat până în prezent 34 de volume de versuri şi proză, care a fondat şi care conduce asociaţia literară Liga Scriitorilor Români, cu 30 de filiale, din care 18 în ţară şi 12 în străinătate, decât optimist, încrezător în destinul literar pentru care l-a hărăzit Dumnezeu, întru însufleţirea Cuvântului.

Acest fapt este confirmat şi de versurile din volumul, sugestiv intitulat ,,Răbdarea pietrei”, apărut la Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011, în care poetul îşi racordează instrumentele sale de lucru la realitatea socială contemporană şi dincolo de aceasta caută repere în trecut şi în viitor, investigând spiritualitatea prin puterea Cuvântului, dincolo şi dincoace de vieţuire, în căutarea unor semne, a unor răspunsuri, prin care spiritul să se poată orienta în această lume a falsei comunicări, a eclampsiilor sufleteşti şi materiale de tot felul, înăbuşită sub oceanul informatic, atât de mult amplificat odată cu inventarea Internetului. Peste toată această zbatere a unei societăţi în derivă, a unei literaturi subjugată mercantilului, a unei lumi aflată în goana căutării şi afirmării unor identităţi, spiritul poetului Al Florin Ţene pluteşte parcă, aducând în versurile sale, de undeva de departe, dintr-un paradis pierdut prin viclenia şarpelui, miresmele unor flori, beatitudinea unui suflet, îndemnul, siguranţa şi optimismul unei fiinţe încrezătoare în Viaţă, :,,Deschide cititorule această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc,/ Vei găsi sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâcnind din amintirea unui foc. (…) Ţinând această carte-n mână/ Vei cunoaşte lumina din câmp deschis,/ Supremul gând la-ndemână/ Te-ndeamnă să-nţelegi pe marele învins.//Doar zeul tăcând cu ochii morţi/ Cunoaşte drama pietrei şi-a tăcerii/ Şi cu blândeţea trasă iar la sorţi/ Îngerii mai cântă imnul Învierii.// Vei descifra tăcerea din ţărână/ Şi pasul din urmă către sine,/ Iar lutul căpătând forme-n mână/ Te face să-nţelegi minunea ce vine!”

Marele învins al societăţii contemporane, poetul, se regăseşte, îşi continuă lupta, vine cu o reconstrucţie, cu o zidire nouă la acest început al unui nou deceniu din mileniul trei, după ce a străbătut veacurile, după ce a susţinut şi a sublimat Cuvântul în oameni milenii la rând, îl vedem trăind în spiritualitatea lui Al Florin Ţene, proaspăt, viu, entuziast de parcă ar scrie întâiul poem:,, Înfierbântat de poezie şi de rază/ Versul mă aspiră spre zenit,/ Celălalt, viclean, îmi stă de pază,/ Din tâmple îmi scoate ce n-am gândit.”

Structura poemelor din acest volum este dată de sacrificiul întru dăinuirea Cuvântului (,,Credeai în Cuvânt, înainte de a spera în tine”), un sacrificiu asumat de autor, conştient că nici un cuvânt nu se întoarce înapoi fără rod şi rodul acesta, atât de rar dobândit de oameni, este iubirea, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni. Acestui ideal i-a sacrificat poetul Al Florin Ţene viaţa şi când credeau cei ucigători de idealuri, cei fără de iubire, cei fără de credinţă, cei urâtori de frumuseţe, cei hulpavi că l-au învins, iată poezia!…, iată poetul!…, chiar dacă poartă cununi de spini, trăieşte în slovă, trăieşte în fiinţă, trăieşte şi creează în spirit, cu aceeaşi tinereţe neînvinsă şi atât de evidentă precum zborul: ,,Mă simt zborul pasărei ,imaterial,/ Purtând pe umeri aripe de nimb/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb.”

O caracteristică a marilor creatori este consecvenţa, stăruinţa în afirmarea unei idei, perseverenţa în edificarea unui concept, dealtfel, pentru un creator autentic, mult mai importantă este pasiunea, ardoarea în a-şi urmări şi susţine demersul, decât talentul, iar la Al Florin Ţene pregnanţa urmăreşte o creaţie literară prolifică, pe parcursul căreia nu s-a abătut niciodată de la principiile care l-au consacrat, credinţa şi iubirea: ,,Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Când zborul ieşise din cântec/ Şi viers în ouă cinteza a pus/ Iar mielul paşte iarba în pântec.// Pieptănul pădurii cerul îl perie/ Este o lună stranie în apus,/ Pe nimeni în suflet nu-l sperie/ Când înălţându-Se l-am văzut pe Iisus.”

Această constanţă îi dă poeziei sale forţă, chiar dacă este atât de complexă şi am putea vorbi despre încifrarea poeziei maestrului Al Florin Ţene, versul său rămâne întemeiat pe revelaţia Divină şi pe trăirile intense ale unei vieţi zbuciumate, transpuse constant în creaţie, fără răgaz, cu convingerea că, precum orice vorbă rostită este ireversibilă, orice cuvânt pierdut este irecuperabil, având încredinţarea că inspiraţia reprezintă neodihna poetului: ,,Poeţii nu se odihnesc niciodată/ Chiar dacă-n ei plictiseala îşi face loc,/ Fruntea lor decantează idei ca seva fermentată/ În mărul viguros când fructele se coc// Poeţii nu se odihnesc gândesc şi-n vis/ Cum rădăcinile şi noaptea lucrează,/ Mai pune o metaforă în versul nescris/ Scriindu-l cu cerneala zilei ce-nserează.// Poeţii nici morţi nu se odihnesc,// Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,// Din lutul unde dorm tot mai cresc// Alţi arbori în care se coace Poezia.”

Despre poezia lui Al Florin Ţene se pot scrie tomuri întregi şi probabil se vor scrie, considerând că v-am stârnit măcar curiozitatea, las poetul să vorbească inimilor voastre prin versurile din acest nou volum.

Petru Birău (Petroşani)

 

UNIVERSUL BUCURIEI

Universul bucuriei - carte din Colecţia cărţi şi gînduri bune a văzut lumina tiparului acum un an la Tipografia Lidana. Pentru cititorii cu suflet de copil cartea e nouă oricînd va fi citită. Concepută de optsprezece autori, într-o prezentare grandioasă(referindu-mă la calitatea hîrtiei, a fotografiilor, ilustraţiilor color din inerior şi la formatul special al paginii) cartea este un dar deosebit nu numai pentru cei amintiţi în interiorul ei, ci pentru orice copil doritor de literatură adecvată vîrstei.(şi nu numai). Chiar dacă s-a spus că, va fi greu să i facă o inegală concurenţă poveştii lui Harry Potter,da este, va fi greu, conţinutul cărţii Universul Bucuriei care nu şi-a propus acest lucru, poate fi un concurent.Cei optsprezece autori, Aristiţa Buciu Stoian, Floarea Cărbune,Valeriu Cercel, Camelia Ciobotaru, Bombonica Curelciuc, Dan Deşliu, Rodica Frenţ, Iuliana Ghioca, Amelia Magori, Mihai Leonte, Lăcrămioara Maruneac, Adriana Nicolescu, Georgeta Olteanu, Stefania Puşcalău, Simina Silvia Şcladan, Valeria Tamaş, Adina Tulbure, Raveca Vlaşin, la rîndul lor spirite tinere, inocente şi pure au dedicat lumii copilăriei versuri, poveşti, cîntece pe nu mai puţin de 260 de pagini. Călătoria în această lume a copilăriei este benefică pentru oricine doreşte să se extragă prezentului, fie şi numai pe timpul lecturării acestei cărţi. Nu vreau să fiu nedreaptă cu niciunul dintre autori, cuvintele care au alcătuit textele lor sint diamante călăuzitoare. Nu mă sfiesc să afirm că pe timpul lecturii, unele versuri, unele figuri de stil care au creat imagini de basm, magia fragilităţii şi vulnerabilităţii acestei lumi m-au emoţionat profund.Texte dedicate lumii vegetale, animale şi, celor dragi de aproape, sau texte care au vorbit despre alfabet, cifre, despre Moş Crăciun, Moş Nicolae, sitemul planetar, sistemul solar, ş.a.m.d. au creat aceată miraculoasă carte, fără pretenţii de op literar, ci mai curînd au alcătuit o carte capabilă să cucerească inimile micuţilor noştri, prin intensitatea sentimentelor stîrnite. Dumnezeu mi-a dăruit/Darul său nepreţuit/- spune Camelia Ciobotaru, făcînd referire la calitatea sa de mamă. Ca răspuns al acestui verdict poetic, reproduc o replică din Universul Bucuriei: INOCENŢA COPILĂRIEI ÎNCEPE DIN SUFLETELE CELOR MARI! Recomand această carte - UNIVERSUL BUCURIE - acum în prag de Crăciun. Lectura cărţii ne va face un strop mai buni.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)


 

SPIRITUALITATE

CUTREIERÂND PRIN VISE

Mintea aleargă fără ţintă printre mii de gânduri, răscolind infinitatea sufletului în căutarea unor amintiri uitate, dar inedite. Valuri tulburi şi înaripate se desprind tumultos dintre stâncile ascuţite ale trecutului căutându-şi sălaş într-un loc necunoscut, doar pentru a se odihni îndelung şi a medita la ceea ce a fost cândva. De multe ori cugetăm că trecutul este cel care ne aduce alinare, fiindcă acolo ne regăsim sinele pierdut şi retrăim experienţe unice.

Poate că acesta este şi scopul memoriei, şi anume reţinerea unor fragmente esenţiale din existenţă, ignorându-le pe acelea care au produs multă suferinţă şi durere. Toate gândurile sunt asimilate de o imensă matcă arhetipală şi păstrate acolo într-o sfinţenie desăvârşită, pentru ca apoi să fie eliberate într-o ordine bine ştiută de către Cel care ne dăruieşte nemurirea. Astfel, privind atent în adâncul nostru, în liniştea îngerească a unei nopţi binecuvântate, zărim crâmpeie dintr-o viaţă care parcă nu ne aparţine, dar ne amintim de ea ca şi de o fotografie pe care am mai văzut-o.

Aceste clipe reprezintă mierea din raiul la care visăm din când în când, însă conştiinţa ne înfăţişează o altă viziune asupra viitorului, una deloc încurajatoare, vrând doar să dispară ca şi cum n-ar mai fi fost. Realitatea loveşte cu brutalitate în visele noastre angelice, alungându-le frumuseţea pe alte meleaguri şi lăsându-ne în labirintul vieţii ca pe nişte condamnaţi la tortură. Dezorientaţi, asemenea copiilor care au fost abandonaţi într-un spaţiu necunoscut, căutăm cu disperare un mic sprijin undeva, oricât de departe ar fi. Unii îl găsesc, dar alţii, încă mai rătăcesc pe căi ascunse şi plâng neputincioşi, fiindcă destinul le-a fost potrivnic. Cei mai neliniştiţi nu contenesc să se întrebe de ce omenirea s-a dezumanizat şi noi ne-am pierdut gingăşia spirituală.

Parcă doar ura, dezechilibrul, egoismul şi alte plăgi infernale ne stăpânesc sufletul şi nu mai vedem puritatea şi sfinţenia lunii, a răsăritului de soare, a florii care străluceşte sub greutatea picăturilor de rouă... Toate acestea ni se par desuete, improprii, străine... Culorile şi-au pierdut intensitatea, iar valorile sunt din ce în ce mai greu percepute şi susţinute. Asemenea sălbăticiunilor, trăim doar pentru subzistenţă, lovind în dreapta şi-n stânga pe cei care stau în calea noastră, fără să ne gândim la consecinţe. Existenţa a devenit o competiţie oarbă la care iau parte, fie oamenii fără scrupule, fie cei mai slabi, războindu-se fără milă pentru obţinerea vreunui beneficiu personal.

Din când în când, se năpusteşte asupra nefericiţilor câte o calamitate, şi-atunci conştiinţa deschide un pic ochii cuprinşi de-un somn molipsitor, cerând îndurare oricui le poate aduce un strop de linişte şi uitare. Doar atunci ne amintim că suntem buni din fire, îngăduitori, iertători, cumpătaţi, doar o secundă, şi atât! Însă timpul, necruţător ca întotdeauna, trimite asupra supuşilor săi imposibilitatea de a se căi, fiindcă, obosiţi şi îmbătrâniţi, nu mai au forţa de a redeveni verticali. Încet sau iute, plecăm departe, luându-ne povara vieţii ca pe un ghimpe dezmierdător, uitându-ne în urmă cu tristeţe, poate regretând sau nu cele întâmplate şi sperând ceva... Fiecare cu triumful sau eşecul său, dar cu iluzii aproape identice.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

UTILIZAREA SIMULĂRILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA ŞTIINŢELOR EXACTE

În cadrul lecţiilor de ştiinţe exacte şi discipline inginereşti, utilizarea calculatorului poate avea rezultate deosebite în cadrul următoarelor tipuri de activităţi: efectuarea de experimente reale cu achiziţie de date; achiziţia, stocarea şi prelucrarea datelor experimentale; efectuarea de experimente virtuale; evaluarea obiectivă a cunoştinţelor dobândite anterior.

Simulări, modele şi animaţii

Dintre toate instrumentele software bazate pe utilizarea calculatorului, simulările reprezintă unul dintre cele mai potrivite pentru îmbunătăţirea procesului educaţional în general şi pentru studiul ştiinţelor exacte, în particular.

O simulare este un program de calculator care reproduce un fenomen natural prin vizualizarea evoluţiei stării acestuia. Starea este descrisă prin intermediul unui set de variabile care se modifică în timp datorită execuţiei repetate a unui algoritm dat.

În context educaţional, simulările pe calculator implică modelarea fenomenelor din lumea reală cu scopul de a ajuta educabilii să obţină o perspectivă corectă asupra unor sisteme fizice complexe, determinând astfel înţelegerea aprofundată a unor concepte ştiinţifice.

Un model este o reprezentare conceptuală a unui sistem fizic şi/sau a proprietăţilor acestuia, modelarea fiind procesul în care se construieşte această reprezentare. În principiu, modelarea pe calculator necesită parcurgerea etapelor următoare: analiza problemei; identificarea variabilelor şi algoritmilor; implementarea modelului; rularea implementării şi analiza rezultatelor; rafinarea şi generalizarea implementării; prezentarea rezultatelor. Implementarea modelului ia forma unei simulări pe calculator, care permite testarea lui în diverse condiţii, cu scopul de a învăţa despre comportamentul acestuia. Este evident că aplicabilitatea rezultatelor unei simulări depinde de acurateţea cu care modelul utilizat descrie fenomenul/sistemul fizic real.

Animaţiile, care însoţesc simulările pe calculator, oferă posibilitatea manipulării unor mari cantităţi de date, determinând educabilii să-şi formeze o imagine mentală corectă asupra fenomenelor studiate, permiţându-le totodată să le explice în termeni de modele şi teorii. De asemenea, simulările pe calculator ale fenomenelor fizice oferă numeroase avantaje, câteva dintre acestea fiind următoarele: înlocuiesc echipamente (adesea deosebit de) costisitoare; pot fi multiplicate într-un număr practic nelimitat; permit obţinerea într-un timp scurt a unor seturi mari de date experimentale; cei care învaţă au posibilitatea de a le utiliza în mod repetat, astfel încât pot urmări modul în care se desfăşoară fenomenele studiate şi extrage concluziile necesare.

În principiu, simulările trebuie să permită celor care învaţă nu numai manipularea unor obiecte pe ecranul calculatorului (efectuată cu scopul de a explora conceptele de bază), ci şi să le ofere instrumentele necesare pentru formularea şi testarea unor ipoteze referitoare la fenomenele studiate. Interactivitatea simulărilor – caracteristică esenţială a acestora – furnizează educabililor posibilitatea de a-şi modifica modelele mentale existente prin compararea rezultatelor modelelor studiate cu aşteptările lor.

Crearea unei simulări presupune de cele mai multe ori un efort important, punctul de plecare fiind reprezentat întotdeauna de înţelegerea profundă a fenomenului fizic simulat.

Instrumente pentru dezvoltarea simulărilor

O direcţie importantă de evoluţie a software-ului de aplicaţie este cea a dezvoltării unor instrumente care să permită crearea simulărilor pentru domeniul educaţional. Mediile vizuale utilizate pentru dezvoltarea simulărilor permit concentrarea eforturilor celor care predau sau învaţă pe construirea modelului problemei, facilitând crearea interfeţelor grafice de către autori care au o experienţă redusă sau chiar inexistentă în dezvoltarea software-ului.

Limbajul ştiinţelor exacte şi al disciplinelor inginereşti este, după cum se ştie, matematica. Problemele de ştiinţe sau de inginerie sunt descrise adesea în termeni de ecuaţii diferenţiale. Pentru rezolvarea acestor ecuaţii este necesar un efort teoretic consistent. O soluţie alternativă – folosită de instrumentele pentru dezvoltarea simulărilor – este reprezentată de rezolvarea numerică a ecuaţiilor utilizând diverşi algoritmi, ceea ce permite depăşirea cu succes a unor eventuale obstacole legate de utilizarea formalismului matematic în crearea simulărilor interactive.

În principiu, un instrument software utilizat pentru dezvoltarea simulărilor în domeniul educaţional trebuie să aibă (cel puţin) următoarele caracteristici: să fie uşor de folosit, inclusiv de către neprofesionişti; să fie ieftin (sau, eventual, gratuit); să aibă capabilităţi grafice ridicate şi orientate către construirea simulărilor folosite pentru învăţarea ştiinţelor exacte.

Traian Anghel

Bibliografie

1. Anghel, Traian, Dicţionar de informatică, Editura Corint, Bucureşti, 2010.

2. Anghel, Traian, LabVIEW. Simulări interactive cu aplicaţii în fizică, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2010.

3. Anghel, Traian, Simulări Java cu aplicaţii în fizică, Editura InfoData, Cluj-Napoca, 2010.


 

REPERE...

LA ANIVERSARE…

Revista ZEIT, prima revistă on-line brăileană de cultură şi atitudine, este deja un reper cultural al oraşului de la Dunăre, cu tendinţe ferme de a căpăta contur şi consistenţă naţională şi asta din simplul motiv, că nu s-a vrut şi nici nu va fi doar o publicaţie locală.

Istoria presei brăilene este atât de veche şi de bogată, încât ar merita mai multe studii şi eseuri. Începând cu secolul XIX, ziarele locale se leagă de numele scriitorului Constantin Bacalbaşa, iar la începutul secolului XX de cel al emblematicului Panait Istrati. Străbătând întreg secolul trecut, presa brăileană a slujit cu adevăr şi cultură publicul local şi nu numai şi continuă cu statornică sete de adevăr şi în continuare.

Ziarele sunt un organism viu, sunt colonade de susţinere spirituală a comunităţilor locale sau naţionale. Cele mai virtuoase şi mai meritorii organe de presă capătă importanţă naţională şi slujesc interesele publicului lor.

Evoluţia ştiinţei şi tehnicii a condus la fericita posibilitate ca, în secolul XXI, ziarele să poată apărea şi electronic, păstrându-şi totodată aceleaşi calităţi privind respectarea misiunii fundamentale de a-şi sluji cititorii, de a reflecta adevărul, şi, mai ales, de a aparţine etern urbei lor.

Publicaţiile electronice nu sunt la fel de supuse vicisitudinilor materiale care au făcut de-a lungul timpului multe tipărituri să sucombe, învinse de implacabilul factor material; presa electronică este din fericire – chipurile - mai uşor de susţinut, nu trece prin prea multe mâini ca să apară şi, de aceea, întâmpină mai puţine obstacole în existenţa ei. În acelaşi timp, cine are idei de transmis, cine iubeşte adevărul, literatura, ori arta, se poate dedica fără oprelişti scrisului în această formă modernă şi care ţine pasul cu tendinţele viitorului. Spaţiul on-line este teoretic nelimitat, poţi să devii chiar poligraf!

O revistă electronică nu expiră niciodată, nu produce retururi, nu se perimează fizic; o revistă electronică dă piept cu eternitatea de la egal la egal şi poate fi citită din orice colţ al lumii, în timp real, ir dacă mai posedă şi o arhivă a numerelor anterioare, atunci chiar te poţi bucura sub toate auspiciile, de tot ceea ce calculatorul sau telefonul mobil îţi poate oferi la momentul de faţă, cu ajutorul internetului!

Revista brăileană ZEIT a apărut în luna martie 2009 din iniţiativa şi entuziasmul profesorilor Cătălin Nicolae Moldoveanu, a soţiei sale, Gina Moldoveanu, a profesorului-publicist Dumitru Anghel, împreună cu scriitoarea Violeta Craiu (membră USR), alături de alţi slujitori ai catedrei, Steluţa Şerbănoiu şi Veronica Bulf din Buzău.

Răsfoind arhiva electronică a revistei, oricine poate să îşi facă o imagine exactă asupra evoluţiei ei. Datorită conţinutului tematic de calitate, a libertăţii de expresie asigurate managerial de C. N. Moldoveanu şi felului cum a promovat-o în mediul electronic, publicaţia s-a îmbogăţit de la număr la număr cu nume noi de colaboratori, cu comentarii şi analize pertinente privind temele abordate.

În prezent, în paginile ei semnează nume ilustre de publicişti şi scriitori din ţară, nume consacrate de profesori şi scriitori brăileni, acompaniate de nume importante de ziarişti şi scriitori de pretutindeni. Menţionăm aici pe clujenii Alexandru Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România şi pe valorosul scriitor Dan Brudaşcu. Din Bucureşti scriu Dan Călin, George Apostoiu şi Victoria Milescu, iar din Adjud sunt trimise în paginile revistei articole pline de nerv şi spirit polemic, semnate de Adrian Botez, dar şi materialele despre ceea ce reprezintă calculatorul şi internetul, pe care inimosul şi valorosul profesor de informatică Traian Anghel le pune la dispoziţie număr de număr. Articole pertinente şi mai ales creaţii literare apar şi din Statele Unite şi Canada, demonstrând încă o dată - dacă mai era cazul - că diaspora este la înălţime.

Revista ZEIT este prima publicaţie brăileană care se ridică spiritual la pretenţiile nivelului naţional, fără a se pretinde vreodată a fi un site cu circuit închis, sau cu o casetă redacţională rigidă. Spiritul locurilor dunărene se extinde în cercuri concentrice până la toate fruntariile ţării, iar datorită miraculosului internet, ea poate fi şi chiar este citită şi la antipozi: Brazilia, Australia, Noua Zeelandă, dar şi în Germania, Austria, Italia, Spania, Franţa, Macedonia… de unde sosesc pe adresa redacţiei mulţumiri, idei, articole, încurajări…

Sunt convins că Brăila înseamnă pentru mulţi intelectuali un mediu spiritual unic, un tărâm de frământări lumeşti şi de împăcare în cer, iar luntrile plutind pe Dunăre la vale, aşteaptă momentul când vor fi acceptate în meleagurile visului şi asta pentru că odată cucerită libertatea cuvântului prin sacrificiul tinerilor ucişi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, libertate exprimată şi prin strigătele lor: Vom muri şi vom fi liberi!, putem ridica acum tribune ale dreptăţii democratice, putem construi pentru spiritul timpului nostru şi pentru cel al viitorului şi să ducem – fie şi prin această publicaţie mixtă, de cultură şi atitudine – flacăra vie şi nemuritoare a artei frumosului şi adevărului, exprimată prin cuvinte bine ticluite, de publiciştii, scriitorii şi poeţii vremurilor noastre.

Această revistă brăileană de cultură şi atitudine scrie istoria prezentului românesc, îşi face drum în conştiinţa românilor de pretutindeni, este o cariatidă a spiritului local şi naţional, înfruntând timpul, cu toate greutăţile sale materiale şi intelectuale, fără a avea pretenţia de a face comerţ cu cuvinte, concurenţă ori monopol pe cultură; o mărturie încrustată în marmora zbuciumatului nostru prezent, întocmai aceleia a viteazului spartan Leonida, care a lăsat posterităţii emoţionanta declaraţie, înscrisă pe monumentul său de la Thermopile: Spune drumeţule, Spartei, că noi, ce aici căzut-am, ne-am jertfit, împlinind sfintele legi ale patriei!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

CIORAN, EXISTENŢIALISTUL

- Despre suferinţa de a trăi, despre paradisul vieţii ca loc de tortură -

Pentru Cioran, atât la nivelul istoriei cât şi la cel al individului, ruinarea vine din interior. Libertatea de asemenea. El mărturiseşte că în tinereţe frecventa numai cărţile de filozofie; la 40 de ani numai literatura; apoi a descoperit interesul pentru istorie şi s-a trezit învins. Drumul, sintetizând, ar fi: speculaţia, imaginarul real şi interpretarea realităţii. Istoria pentru el are un curs dar nu are un sens. Imperiul roman s-a prăbuşit măcinat din interior. Atunci, la ce bun să fi fost creată, timp de secole, o civilizaţie „care acum este, în mod vizibil, măcinată din interior”? O astfel de civilizaţie este minată din interior de cei care au făcut-o iar aceştia, europenii adică, vor fi antrenaţi în catastrofa decompoziţiei. „Nu un anume pericol exterior este grav, ci ei (europenii, n.n.) sunt pe deplin copţi pentru a dispărea”. Mersul lumii şi rostul individului sunt întrebări obsesive ale existenţialiştilor.

Cioran extrapolează conceptul lui privind ruinarea istoriei din interior şi la existenţa individului. Când afirmă: singura modalitate de a suporta viaţa este să ai obsesia sinuciderii, el exprimă, în formă concentrată, o bună parte din substanţa frământărilor existenţialiştilor. Explicaţia imediată, de luat în seamă, o oferă chiar filozoful când spune că obsesia sinuciderii a fost singura soluţie la care a putut recurge pentru controlul relativ al suferinţei pe care i-a provocat-o, aproape toată viaţa, o insomnie rebelă. Oricât am fi dispuşi să-l credem, este firesc să considerăm că, la nivelul creaţiei lui, planul personal rămâne restrictiv şi nu acoperă semnificaţia şi valoarea operei literar-filozofice construită în jurul acestui motiv. Literar, el ajunge la un regal stilistic, la un răsfăţ estetic. Pe un alt plan decât cel literar, mobilul torturii obsesive a insomniei şi considerarea sinuciderii ca remediu devin motive de speculaţii filozofice specifice registrului preferat de Cioran: cel al dispreţului afişat pentru viaţă şi, poate, pentru ceea ce reprezintă normă obişnuită de viaţă. Paginile despre insomnie şi despre sinucidere sunt, ca de altfel tot ce a scris Cioran, excelente. Lectorului i se cere o bună introducere în stilistică, un minim acces la tehnica speculativă a raţionamentului. Şi, ca să glumim, o rezistenţă nativă la presiunea suferinţei. Pe fond, suntem în faţa unei contribuţii excepţionale, cu totul particulară, la frământările existenţialiste privind ideea de libertate a individului. Opinia cu valoare de silogism a lui Soren Kierkegaard potrivit căreia înainte de a fi conceput ca fiinţă individul are conştiinţa de a fi existat o regăsim la Cioran dezvoltată în felul lui, aşa cum ne obişnuise şi Brâncuşi să gândească lumea, adică diferit. Diferit de alţii, cum a ţinut să-şi asigure locul printre filozofi. Cioran crede că destinul ne este la îndemână, că nu se află sub puterea factorilor exogeni, oricare ar fi aceştia. Este şi aici o continuare a luptei lui – cât este de sinceră rămâne de discutat – cu Dumnezeu. Nu problema răzvrătirii lui Cioran – dacă nu o socotim ceea ce trebuie, un motiv literar – interesează aici, ci felul lui de a se aşeza printre existenţialişti. Chestiunea raţional/iraţional împotriva puterii divine ţine, tocmai, de factura răspunsului lui la problematica aruncată în arena ideilor de către existenţialişti. Cea în jurul libertăţii. Cioran are răspunsul lui, cu totul diferit de al unui Camus sau Sartre în care se amesteca, în doze diferite, ideea de revoltă socială. Cioran pune libertatea în raport cu viaţa. Putem să punem capăt vieţii în totală libertate de voinţă. Pe plan imediat, el sugerează această alegere ca terapie a obsesiei sinuciderii. Urmăriţi conştient de gândul sinuciderii ne salvăm viaţa. Atât cât putem să suportăm viaţa. Filozofic, lucrurile sunt mai profunde. Suferinţei de a trăi, dacă ea apare, i se pune capăt prin angajarea propriei responsabilităţi în privinţa libertăţii de a trăi.

În ideologia lor, atât cât se poate vorbi despre ideologie la existenţialişti, libertatea a fost axul în jurul căruia se ţesea existenţa. Camus căuta libertatea prin revoltă blândă, Sartre pretindea că mişcarea amplă, revoluţia adică, este calea pentru obţinerea acesteia. Nici la unul, nici la celălalt strategia nu avea prea multă limpezime. Nici la Cioran nu are, numai că el este tranşant. Crud şi tranşant. Ceva le scapă tuturor în rezultatul soluţiei alese. Cioran pledează pentru scoaterea destinului din mâinile altcuiva – evident, ale lui Dumnezeu - şi plasarea lui în graţia singulară a voinţei. În acest fel considerarea actului propriu esenţial în obţinerea libertăţii de a trăi, cel puţin cea în privinţa responsabilităţii vieţii, pare la îndemâna individului. El nu vede rosturile revoltei (Camus, prietenul lui preţuit) sau revoluţiei (Sartre, pe care îl evita). Acestea nu conduc la libertate în toate cazurile. Soluţiile lor pentru condiţia existenţei în istorie sau la nivel de individ nu conduc sigur la rezultatele dorite. După ele rămâne drojdia suferinţei. La nivel particular, Cioran crede, cel puţin pentru el, că ideea sinuciderii, care lasă individului libertatea de a trăi atât cât suportă viaţa, este pozitivă, constructivă. Frontiera dintre solitudine şi moarte este la îndemâna individului. El a povestit cum a salvat un sinucigaş de la gestul fatal convingându-l să accepte să trăiască cu ideea sinuciderii. I-au fost de ajuns câteva plimbări prin Jardin de Luxembourg. Nefericitul a scăpat cu viaţă şi, ulterior, i-a mulţumit filozofului. Cu un al doilea nu i-a mai reuşit! Petre Ţuţea avea, deci, numai pe jumătate dreptate când spunea că pesimiştii şi scepticii nu pot ajuta pe nimeni; el comenta chiar pe marginea sentimentului de disperare din scrierile lui Cioran.

Terapia propusă de Cioran pentru libertatea de a trăi, după cum se vede, nu dă întotdeauna rezultate. Dar, trebuie spus, nici cea a revoltei blânde a lui Camus din L’Homme révolté şi nici cele ale apologeticii terorii revoluţionare sau luminii reci a gândirii, pe care a găsit-o Michel-Antoine Burnier la Sartre, în L’Etre et le Néant, nu sunt, ca să spun aşa, sigure. Omul nu poate fi scos de sub ghearele istoriei. O recunoaşte până şi Cioran, singuraticul, insomniacul şi bântuitul de suferinţa pe care i-o produce gândul sinuciderii. „Suferinţa, la începuturile ei, speră în revenirea vârstei de aur aici, pe pământ, îşi caută în ea un reazem, într-un fel se fixează în ea; dar pe măsură ce se adânceşte, suferinţa îi întoarce spatele, preocupându-se numai de sine însăşi” (Vârsta de aur din Istorie şi utopie 1960).

Din terapia suferinţei propusă de Cioran, am putea crede că libertatea individului, cu cât este mai mare, cu atât îi poate alimenta mai bine resursele vieţii. Mai mult, stă într-un fel la îndemâna individului să-şi întreţină voinţa de viaţă şi să iasă de sub dependenţa destinului. Dacă această lectură este corectă, atunci este poate cazul să înţelegem într-un fel anume pesimismul şi disperarea la Cioran. Surprizele vin pe măsură ce intrăm în explicaţiile filozofului. „Când acţionăm, avem convingerea că suntem liberi. Dar de îndată ce examinăm acţiunea noastră, constatăm că, la sfârşit, am sucombat unei iluzii sau unei jumătăţi de iluzie. Dacă am fi pe deplin conştienţi că acţiunile noastre, actele noastre sunt determinate, noi nu am mai putea acţiona deloc. Orice acţiune presupune iluzia de a fi independent”. Sunt precizările filozofului făcute lui Georg Caryal Focke, în 1992, deci atunci când, renunţând să mai scrie, privea cu mai mult calm înapoi.

Spleen-ul existenţialist a căpătat la Cioran ceva în plus prin alura detestării. El a acceptat să vorbească chiar despre eul detestabil, un fel de disconfort pe care îl resimţea trăind. Viaţa, în acest fel, nu mai poate fi acceptată ca făgăduinţă. Acest tip particular de raţionament al lui Cioran poate fi considerat ca amendament la filozofia existenţialiştilor. Jean-Paul Sartre scria: „Trebuie expuse în teatru situaţiile simple şi omeneşti şi libertăţile ce se aleg în asemenea situaţii... Ceea ce poate arăta teatrul mai emoţionant este un caracter pe cale să se formeze, clipa alegerii ce angajează o morală şi o viaţă”. Pe Cioran nu îl interesează perspectiva oferită de viaţă ci povara ei. La Sartre, atunci când vedea lumea închisă, fără de speranţe (Muştele, de ex.), eroii caută fără busolă un dram de libertate. La Cioran această libertate şi-o ia individul, prin propria voinţă. Atâta cât poate. Opinia lui vine nu neapărat şi nu numai din propria experienţă de viaţă ci şi din cea istorică. Aceasta îl ţine aproape de existenţialişti. Kierkegaard (1813-1855), Gabriel Marcel (1889-1973), Albert Camus (1913-1960), Jean-Pual Sartre (1905-1980), Simone de Beauvoir (1908-1986) au avut, de asemenea, experienţele lor. Am dat în paranteză anii de viaţă ai unora dintre exponenţii existenţialismului pentru a vedea că, în mare, cu excepţia părintelui lor filozofic, Kierkegaard, toţi au trăit în coordonate istorice similare cu cele ale vieţii lui Cioran. Particularităţile la român vin din condiţia de viaţă aleasă deliberat de acesta, nu din notorietatea în contemporaneitate. Privită de sus, (din opera lor, evident) lumea creată de ei are conştiinţa insinuării absurdului în propria existenţă. De aici se naşte angoasa, neliniştea al cărei leac îl caută cu mai multă sau mai puţină luciditate fiecare. Toţi, însă, percep marginile neantului: suferinţa de a trăi şi tortura vieţii. Angoasa la Cioran, aşa cum ne lasă, uneori, să credem el însuşi, s-a născut atât din ceasurile insomniei maladive dar şi din derizoriul vieţii, din păcatul originar. Acum intrăm în miezul speculaţiilor lui Cioran: partea de vină a lui Dumnezeu pentru condiţia umană este (poate fi) ascunsă în momentul creaţiei. Purtând acest păcat originar, individului îi rămâne ca leac acceptarea voluntară a ideii calvarului vieţii. Camus găsea remediul în revolta potolită (refuza revoluţia care conducea la haos şi la vărsare de sânge; de aici şi despărţirea lui de Sartre). La Cioran, ideea nu este salvatoare ci încercare, probă a ideii că individul ar putea să găsească în propria voinţă cheia salvării individuale. El o exprimă bizar, ca de fiecare dată, prin recurgerea la alternativa vieţii: moartea. Şi această alternativă, garantată prin deliberarea actului de sinucidere, este scoasă de sub puterea Istoriei sau a Creatorului. Este mai mult o idee decât o acţiune; nu orice individ este suficient de puternic pentru a trăi suferinţa. Este o cheie care poate fi extinsă, cred, şi în privinţa atitudinilor lui politice, inclusiv la aventura lui intelectuală de apropiere de mişcarea legionară: ideea nu presupune neapărat acţiune. Dintre filozofii moderni doar Heidegger a mers prea mult pe acest drum. Şi a greşit fundamental. Trăieşte cu ideea pentru a te elibera de calvarul vieţii, crede Cioran. Cât este de bine, nu mă pronunţ. Noica vorbea nu neapărat în dodii când spunea că nimeni nu s-a sinucis cu cărţile lui Cioran în mână.

O mărturisire găsită în prefaţa pe care o scrie filozoful la importantul (incomplet, totuşi) opus publicat la Gallimard, în 1995, Oeuvres, ne pune pe drumul bun al descifrării codului gândirii lui Cioran: realului concret îi găseşte alternativa în idee. „Terminasem studiile şi pentru a-mi păcăli părinţii, dar şi pentru a mă păcăli pe mine (s. m.), m-am făcut că lucrez la o teză de doctorat”. Deci nu a lucrat ci s-a făcut că lucrează pentru a înşela nu numai pe cineva ci şi pe el însuşi. Cioran converteşte obsesia sinuciderii în forţa care îl ajută să înşele viaţa. Cu aceasta se înşeală pe el însuşi ca să suporte viaţa. Miezul existenţei este mutat din real în ideea de real. Acesta este punctul de plecare spre speculaţie, spre filozofie. El însuşi mărturiseşte că „jargonul filozofic îmi flata vanitatea şi mă făcea să nu dau importanţă celor care uzau de limbajul normal”. Să trăieşti cu ideea de moarte nu este simplu. Filozoful venise la Paris cu o stare de surescitare care îi provocase insomnii cronice. Adică, venise cu suferinţa. În literatura română, viaţa ca suferinţă este trăită explicit de Bacovia: „Dormeau adânc sicriele de plumb, / Şi flori de plumb şi funerar veşmânt - / Stam singur în cavou... şi era vânt.../ Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (Plumb). Firescul morţii, cum spune Marin Preda, este complicat de om (din memorie: moartea este simplă, numai omul o complică). Literatura existenţialiştilor este populată de personaje care se angajează în acţiune pentru a scăpa de tortura vieţii: angoasa. Cioran opune acestei angoase una şi mai teribilă, cea a obsesiei sinuciderii ca leac pentru salvare. Insomnia este numai una dintre sursele angoasei. „Fenomenul capital, dezastrul prin excelenţă este starea de veghe neîntreruptă, acest neant fără de sfârşit. Ore în şir mă plimbam noaptea pe străzile pustii sau, uneori, pe cele frecventate doar de însinguraţii profesionişti, (insomnia fiind) însoţitoarea mea ideală în momentele de supremă confuzie. Insomnia este o luciditate vertiginoasă care converteşte paradisul în loc de tortură. Orice este de preferat acestei stări de veghe permanente, acestei absenţe ucigătoare a uitării. În timpul acestor nopţi infernale am înţeles vanitatea filozofiei”. Cioran scrie «inanité de la philosophie»; optez pentru echivalentul „vanitatea filozofiei” deşi «inanité» are şi echivalentul „zădărnicie”, nu tocmai un sinonim. Pentru că, mai departe, filozoful adaugă: „Aceste ore sunt, de fapt, o respingere a gândirii prin gândire, este conştiinţa exasperată de ea însăşi, o declaraţie de război, un ultimatum infernal al spiritului însuşi. Mersul pe jos împiedică să pui şi să repui întrebări fără răspuns, în vreme ce în pat, insolubilul te frământă până la ameţeală”. Într-o astfel de stare de spirit, mărturiseşte Cioran, a scris „Pe culmile disperării” ca leac de vindecare a suferinţei, „o eliberare, o explozie salutară. Dacă nu aş fi scris-o, aş fi pus, cu siguranţă, sfârşit nopţilor mele”. El iese din temperatura existenţială, poate chiar din cea a istoriei, nu prin sacrificarea condiţiei propriei vieţii ci prin trăirea în solitudine cu credinţa că libertatea de a trăi îi aparţine. Nu suntem în faţa unui panaceu. Amestecul nu este posibil în toate cazurile. Pentru fiecare problemă de viaţă, constată filozoful, este nevoie de o anume temperatură; numai nenorocirea se acomodează la orice temperatură” (Amurgul gândurilor).

Totul contrariază, contravine normei, firescului dar prin aceasta Cioran nu este surprinzător, ci profund. Atunci când propria lui suferinţă era mai chinuitoare, filozoful a preferat singurătatea. Dar Cioran nu a fost neapărat un izolat. În ultima parte a opusului Oeuvres sunt adunate câteva confesiuni despre cei pe care i-a cunoscut. Cei pe care îi frecventa făceau parte din lumea rafinată a ideilor. Când vorbeşte despre Joseph de Maistre parcă îşi face autoportretul: „Printre gânditori ca Nietzsche sau Saint Paul care au avut gustul şi geniul provocării, un loc deloc neglijabil revine lui Jean de Maistre. Ridicând cea mai mică problemă la nivel de paradox şi la demnitatea scandalului, manevrând anatema cu o cruzime amestecată cu fervoare, el a ajuns să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem care nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze” (p.1519). Seducţia conferă fascinaţia estetică a scriiturii lui Cioran, exasperarea este condiţia pe care, cel puţin aşa pretinde el, i-o procură viaţa. Timpul este un erzaţ metafizic iar cultul frumosului i se pare o delicată laşitate, o dezertare subtilă. „Sub încântarea unei sonate sau a unui peisaj, ne dispensăm de viaţă, cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare”. Acest contact cu ideile sofisticate nu pare să-l îndepărteze de o suferinţă pe care nu a definit-o decât târziu, şi nici atunci în termenii cei mai precişi: regretul că a părăsit o lume a trăirii simple, cea în care s-a născut. Lui Michel Jakob, în 1988, după experienţa pariziană, îi mărturiseşte că i-ar fi prins mult mai bine dacă nu ar fi părăsit satul lui natal. Nu vorbeşte în termenii lui Blaga despre cosmosul perpetuat şi salvat la sat, nici în cei ai lui Coşbuc, ai ruperii, ai desprinderii de lume originară. Nu, Cioran bănuieşte că dacă ar fi continuat să păzească turmele de oi „aş fi înţeles lucrurile esenţiale la fel de bine ca în prezent. Aş fi rămas mai aproape de adevăr”. El este, deci, nu conservator ci retrograd în sensul cuminte al cuvântului. Nu crede în progres. Temeiul regretului este aceeaşi frământare existenţialistă: capacitatea individului de a percepe şi de a accepta şi lumea. Confesiunea are greutatea ei şi nu trebuie luată ca o temă epistolară. Pentru relevarea adevărului, la sfârşitul vieţii, el încearcă să se aşeze într-o altă perspectivă decât cea în care a trăit. Ar fi fost posibil ca, rămânând în mediul originar, primar, simplu, să se găsească lângă acelaşi adevăr. Adevărul este acolo, la începutul lumii. De aici şi frământarea lui Cioran de a suspecta că în adevărul revelat ar trebui să existe şi o vină a lui Dumnezeu, ascunsă în momentul creaţiei. Frământarea va fi venind de la frecventarea lui Nietzsche care opunea sentimentului paralizant al disoluţiei universale (Dumnezeu a murit pe cruce) ideea eternei reîntoarceri. Nimic nu există, totul revine. Unde aflăm, pe drumul între nihilismul religios şi ateism, adevărul?

George Apostoiu (Bucureşti)

 

FRUMOSUL ŞI URBANUL CONTEMPORAN

sau marea prăpastie dintre două realităţi

A lega aceste două noţiuni într-un întreg ideatic n-ar trebui să fie prea dificil. Frumosul a existat dintotdeauna şi va continua să existe, ba mai mult îl vom căuta fără încetare şi îl voi creea permanent, ca nevoie a noastră de a ne hrăni spiritual existenţa. Urbanul s-a dezvoltat permanent, din clipa în care oamenii s-au grupat în număr tot mai mare într-o locaţie geografică. Mărturiile lăsate de urbanism sunt diverse, uneori prea diverse într-un spaţiu mic: de la construcţii vechi (dărăpănate sau din contră conservate), încărcate de istorie, dovezi ale culturii naţiunii până la construcţii noi (mici, elegante sau imense, în opoziţie arhitectonică cu ambientul), ca nevoi ale modernismului sau expresii excentrice ale contemporanilor, toate coexistând, presând vizual şi inducând stări diverse, sentimente confuze sau reacţii bine definite.

Dar, ceea ce oferă societatea modernă, cea care este reglementată administrativ de autoritatea publică, este o imagine dezolantă. Se naşte o prăpastie între ceea ce ar trebui (sau ar putea) să fie frumosul urban şi ceea ce este în realitate urbanul de azi. Citadinul contemporan este un amestec de case modeste, de ateliere mecanice, de mici magazine, de vile impozante, de spălătorii de maşini şi iarăşi o înşiruire de case, unele ruine şi din nou, ateliere de reparaţii, o altă casă (în faţa căreia copii se joacă) lângă care se află o terasă infectă, apoi blocuri de 10 etaje, un chioşc alimentar pe trotuar, o cârciumă, o casă de locuit, o spălătorie auto, un supermarket etc... toate înşirate, uneori în această ordine, pe o stradă centrală a unui oraş. Şi câte străzi nu sunt aşa...

Străzile sunt pline de maşini parcate pe trotuar, pe lângă bordură, pe lângă pubele (prea multe, prea dese şi plasate pe străzile principale). A te plimba pe o stradă din oraş, o stradă sufocată de autoturisme şi pictată de gunoaie şi hârtii purtate de vânt, nu poate oferi o satisfacţie prea mare. Poate doar o stradă dintr-un cartier periferic să mai ofere imaginea firească a zonei cu destinaţie de locuit, o stradă pe care atunci când mergi, absorbi liniştea relaxantă, adulmeci mireasma vegetaţiei îngrijite şi simţi siguranţa habitatului, cu alte cuvinte plăcerea de a fi, de a locui într-un oraş.

De unde acest amestec de utilităţi, de alternanţe de aspecte contradictorii ale spaţiului habitual - locuinţa care trebuie să fie frumoasă, cu mica afacere, de multe ori gălăgioasă şi murdară? De ce s-a permis coexistenţa habitatului cu comercialul, într-un mod haotic? Sperăm uneori că există într-un oraş un specialist care are grijă de amenajarea spaţiului, a urbanului (se numeşte cumva acest domeniu urbanism, a auzit cineva ceva de acest domeniu?). Îmi pun această întrebare pentru că din ceea ce văd nu ar părea să existe această noţiune în mintea cuiva sau poate ar fi nevoie de mai multă cultură în acest domeniu!

Ne aşteptăm ca urbanul frumos să cuprindă trei zone distincte: una în care sunt doar case – casa şi grădina din faţa casei sau blocului şi trotuarul curat. Cealaltă zonă în care regăsesc parcul, mic sau mare, tematic sau nu (de flori, de plante, de arbori, de lucrări de artă sau amestecul lor – ca nevoie de recreere, de revigorare spirituală, ca legătură cu citadinul şi regăsire în cadrul lui, ca spaţiu verde de oxigenare, de purificare a aerului şi o a treia zonă în care să fie societăţile comerciale, inestetice (dar şi aici se poate interveni prin reglementări), acaparatoare, deranjante, poluante fonic.

De ce am avea nevoie de o astfel de aranjare a habitatului urban? Poate pentru că ar asigura o estetică urbană, poate ar duce la o armonie citadină, poate ar asigura un confort al cetăţenilor, o stare de satisfacţie faţă de spaţiul de viaţă, o stare determinativă de dezvoltare personală şi spirituală etc. Poate că s-ar ajunge la o legătură puternică a indivizilor cu locul natal, pe care nu l-ar părăsi sau către care ar reveni de oriunde ar fi? Poate ar căpătă o valoarea turistică, atrăgând doritori de frumos, de inedit, de diversitate etc.?

Elisaveta Drăghici

 

ÎNTOARCEREA HARICLEEI DARCLEE

Motto: Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe un vârf de munte,

fără să ştie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Gabriel Garcia Marquez

Spiritul anumitor locuri emană din profunzimi telurice. Adâncurile vin la lumina zilei prin noi, nu spre noi. Noi, oamenii acestor locuri, suntem făpturi plămădite în nişte retorte încărcate de magnetism, retorte enorme în care au loc să fermenteze şi individ şi spirit şi istorie.

Noi, cei născuţi pe malul Dunării, răzbatem deseori pe alte meleaguri, ne ridicăm creatori în lumină, ne acoperim de glorie oriunde în lume, dar poleiala succesului se trage din aura naşterii noastre între ape şi munţi vechi, între Dunărea cea dintotdeauna, Bărăganul vechi cât pământul şi Munţii Dobrogei.

Creaţiile noastre rotunde şi împlinite pe alte meleaguri româneşti sau aiurea sunt flăcările ce se aprind pe comori în noaptea de Paşti.

Însă, rareori gloria artistică s-a împletit cu liniştea sufletească, mai des s-a însoţit cu zbuciumul şi nesomnul cugetului. Pasărea liră a actului creator s-a desprins din captivitatea coliviei convenţiilor materiale şi sociale, numai ca un strigăt de bucurie, ori de revoltă împotriva implacabilei sorţi şi numai pentru a-i lumina pe ceilalţi.

Arcul voltaic al creaţiei artistice a trimis în lumea largă mesageri orfici ai meleagurile natale, mari creatori, artişti şi genii.

Spiritul locurilor brăilene, amestecul lor magnetic de lapte supt la sân de mamă şi briza furişată în suflet direct din sălciile Dunării, fac posibilă plecarea în lume, într-o risipă de uitare de sine şi de dăruire către lume, dar fac imposibilă smulgerea din rădăcinile spirituale ale locului. Zbuciumul sufletesc îl cunoşti cel mai bine atunci când eşti printre străini şi când lupţi să îţi afirmi crezul şi să îţi arăţi fiinţa în lumină. Deseori, dorul, te învăluie; este, de fapt, o durere a smulgerii din locurile natale, o boală magnetică de care au suferit toţi dăruiţii acestor locuri, chiar dacă au mai avut puterea să se întoarcă la origini, chiar dacă nu.

Într-un mediu pitoresc, de oraş al saloanelor muzicale, dar şi al comerţului cu grâne şi al meşteşugurilor, într-o ambianţă de oraş fluvial ce deschide drumuri către lumea largă, pigmentat cu figuri din Levant şi Orient, vine pe lume în anul 1860, soprana Hariclea Darclee.

În linie maternă este de origine greacă, este strănepoata domniţei Mavrocordat, iar tatăl ei, Ion Haricli, era proprietar de pământuri în judeţul Teleorman, dar se ocupa şi cu comerţul de grâne. Întrunind aceste date biografice, viitoarea artistă a fost cerută de spiritul tutelar al Brăilei, să îi facă onoarea şi să se nască aici.

Încă din copilărie, Hariclea simţea o atracţie orfică spre timbrul şi armoniilor răspândite de sunetele pianului. Părinţii i-au oferit o educaţie deosebită. La vârsta de 16 ani, ea începe cursurile pensionului Lobkowitz din Viena, unde muzica clasică era principala materie de studiu.

Vocea viitoarei privighetoare din Carpaţi a fost remarcată de profesoara de canto, care i-a prezis un frumos viitor muzical. Ca să fie şi mai convingătoare, entuziasta nemţoaică s-a oferit să îi dea gratuit ore de canto, cu condiţia să urmeze cariera artistică.

Tânăra Hariclea, sensibilă şi dotată cu o voce unică, îşi dorea cu ardoare să ajungă cântăreaţă de operă. Pasiunea care îi inflăcăra inima, a ajutat-o să treacă peste toate greutăţile şi loviturile sorţii.

Debutează în 1881, la vârsta de 21 de ani, pe scena frumosului Teatru din Brăila, într-un recital de canto. Succesul de care s-a bucurat, îi va întări credinţa în preaplinul talentului ei şi o va face să treacă peste toate greutăţile materiale şi prejudecăţile sociale.

Deşi, încă din leagăn, i s-a prezis că va călători mult şi va fi mereu în sărbătoare, după cum scrie Nicolae Carandino în cartea sa, Darclee, afirmarea artistică va veni abia după anii de studii de la Paris. Dar până atunci, până în 1888, când va interpreta tragicul rol al Margaretei din opera Faust de Ch. Gounod, va trebui să străbată anii unui mariaj nefericit cu un ofiţer de artilerie, afemeiat şi pasioant de jocuri de noroc.

În timpul căsătoriei dă naştere şi unui băiat, pe care îl va lua cu sine la Paris, şi îl va creşte aproape singură, înfruntând lipsuri materiale, ghidată zi de zi numai de pasiunea pentru cânt, pentru înariparea spiritelor prin muzică.

Suferinţele Margaretei, nefericita iubită părăsită de Faust, care îşi ucide copilul nelegitim şi, copleşită de durere, îşi pierde minţile, găsesc în sufletul marei soprane o interpretare de excepţie.

Marcată de eşecul în dragoste şi în căsătorie, Darclee a pus în fiinţa Margaretei, însăşi fiinţa sa, iar vocea superbă a înălţat mesajul artistic pe culmi nebănuite. Artista l-a cucerit pe marele compozitor Ch. Gounod, care i-a intuit calităţile excepţionale, iar publicul muzical al Parisului a acoperit-o de glorie.

De abia de acum înainte începe să i se împlinească ursita din leagăn; sărbătorile şi călătoriile. Şi chiar dacă darul muzical al unei voci de vis şi talentul scenic, vin de la Dumnezeu, ele nu se lasă apropriate fără o munca asiduă de zi cu zi, ce nu ţine cont de piedici şi momente de renunţare, ori de nopţi înfrigurate înecate în lacrimi.

fragment din lucrarea Când mă gândesc la România, noaptea!

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

PRINTRE LOGANI…

(2)

Întâlnirea cu elevii de la Loga, adevăraţii logani, este oricând o sărbătoare a spiritului şi a sufletului.

Când, la una dintre vizitele sale, prinţul Radu Duda... de România le vorbea viitorilor absolvenţi despre rolul Asociaţiei Absolvenţilor în societatea americană sau engleză, îmi veneau în minte nişte cuvinte de genul: „iată unul care vinde castraveţi celor care cultivă de ani de zile castraveţi”. Mi-am reprimat însă gândul poznaş, amintindu-mi că una dintre fetele care terminaseră şcoala de vreo 7-8 ani, la o întâlnire privată, mi-a mărturisit că cea mai impresionantă zi din viaţa ei de logan a fost întâlnirea cu Prinţul, aici, la şcoală. Eu nu mai ştiu despre ce vorbise atunci, dar fata asta (actualmente manager la o firmă multinaţională, în Cehia) îl considera o sursă de inspiraţie.

Ceea ce e cu adevărat minunat e Sărbătoarea Şcolii, la 21 mai, de Sfinţii Constantin şi Elena. Atunci se adună absolvenţi din toate generaţiile, din ţară şi de peste hotare. Elevii au ocazia să-i vadă în carne şi oase pe oamenii pe care-i cunosc doar de la televizor sau din cărţi, să audă poveşti, amintiri, regrete sau vise încă neîmplinite ale unor mari nume din medicină, fizică, informatică, economie, drept, arte, din toate domeniile culturii. E vremea când poţi să ciocneşti un pahar de şampanie şi să-ţi faci o poză, indiferent de generaţie... cu cine vrei. Apoi, „pe batalioane”, se retrag să depene amintiri. Sala de clasă, uneori insalubră... că e criză şi fondurile pentru reabilitare n-au mai ajuns de vreo 10 ani, adăposteşte încă amintirea unui surâs şăgalnic, a unei lacrimi strivite la vreo notă mică, a buzelor muşcate de emoţii – „m-ascultă... nu m-ascultă”.

Dar ceea ce mă leagă pe viaţă de logani, dincolo de anii de catedră, este chiar viaţa mea, spus în sensul cel mai propriu cu putinţă.

După ultima sarcină pierdută, starea mea de sănătate se înrăutăţise mult. Şi dacă strănutam sau tuşeam mai puternic riscam să fac o hemoragie îngrijorătoare. Aşa s-a întâmplat... într-o zi. Coboram cu catalogul sub braţ de la etajul II. La cotitura scărilor, am strănutat aşa de tare... că m-am trezit într-o clipă cu pantofii într-o baltă de sânge. M-am prins cu putere de stâlpul scărilor. Elevii coborau în pauză.

„Diriga!” strigă unul... şi, în cădere, m-am simţit cuprinsă în braţe. Urechile îmi vâjâiau. Îmi venea să râd. Nu ştiu de ce. „Cheile şi... la maşină!” Dănuţ, care tocmai chiulise de la ora mea şi se ascunsese în baia băieţilor (singurul loc în care nu intram), mă ţinea în braţe. „Tata, dira e varză!” – ţipa la telefonul mobil. Nici azi nu ştiu cine a condus maşina. În faţa spitalului de femei, directorul instituţiei, „tata”, era deja cu targa. După ce m-a aşezat pe targă ajutat de brancardieri, fiul îşi prinse tatăl de guler, plin de spaimă: „Să te văd ce poţi, logan bătrân!”.

Domnul acela grizonat şi distins surâse. Avea şansa să-şi recâştige fiul... aveam şansa să rămân în viaţă!

„Avem nevoie de mai mult sânge pentru transfuzii!... Dar durează până când primim de la Centru...”

„Să solicităm familia!”

„Familia a donat deja. Nu ne ajunge!”

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat... dar acum era naşa mea, fostă elevă de-a mea, medic nefrolog, la căpătâiul meu. Vorbea cu medicii de gardă.

„Hei, cine nu vrea să vorbească cu noi? Ia zi, frumoaso, e frumos să nu ne bagi în seamă? Îi mai ştii pe zbanghiii ăştia? – ăsta era în XII MI2, ăla – în XII SS.”

„Sărut mâinile!”, mă salutară tinerii medici.

Vag, privirile lor îmi păreau cunoscute... de pe coridoarele şcolii. Le vedeam chipurile de copii, ascunse în trupurile acestea puternice.

„Nu vă faceţi griji! Totul o să fie bine.”

... Totul o să fie bine... răsuna ca un ecou...

„O pierdem!” – ţipă ascuţit vocea naşei-elevă – „Dacă mai chiuliţi, o pierdem pe dira”. Aşa auzisem eu odată, la şcoală, când vorbea ea cu colegii ei. Am rămas câteva clipe după colţul coridorului. Am râs înfundat, apoi, cu o moacă serioasă, am apărut, să rezolvăm „treaba cu absenţele”.

Soarele îmi mângâia obrajii. Prin uşa deschisă a salonului de la terapie intensivă, o vedeam pe sora mea. Ea poate să doarmă în orice poziţie. Săraca, de ce s-o fi chinuind aşa?

„Seo!”... aşa voiam să o strig. Vocea îmi era gâtuită de sete. Totuşi, încercarea mea... transformată într-un soi de grohăit o trezi. „Fata asta doarme iepureşte, e clar.”

„S-a trezit – răcni de-mi vibrau timpanele. Câteva asistente agitate intrară, cu medicul anestezist.

„Şefu’, dira e bine!” – dădu raportul una din ele.

După o toaletă sumară (spălat pe ochi, pe mâini...), fetele s-au retras. A apărut Domnul Director.

„Zâmbetul ăsta a lipsit multora! – zise, zâmbind el însuşi. Viaţa e mai presus de orice altceva, nu?” Îmi controlă abdomenul – durea încă, surd. Mi-a schimbat pansamentul. Nici nu mai conta... aveam o stare de bine, un uşor disconfort, dar era mult mai bine.

După plecarea lui, avu acces şi sora mea în salon. Atunci am aflat că fusesem operată în urgenţă, iar tatăl şi fiul, naşa, medicii de gardă şi alţi absolvenţi de Loga, alertaţi prin Asociaţia Absolvenţilor, au fost să doneze sânge pentru mine.

Acum e altfel... printre logani.

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

TRAGEDIE OPTIMISTĂ SAU COMEDIE AMARĂ – ULTIMA EDITARE DE PROFIL FILIP TĂNASE

82de ani la 18.09.1928, născut în oraşul Cernavodă, mutat apoi în Constanţa, şcolit la Bucureşti unde am şi rămas din anul 1954, căsătorit fără copii.

Inginer cercetător în construcţii hidrotehnice grele şi poduri înalte (dunărene). Am lăsat în urma mea 3 comori de poduri dunărene europene. Le-am pus în strofe lirice în reţeaua literară şi în Cititor de poezie, ele-s singura mea amintire, bucurie. Sunt în preajma de a lăsa în urma mea şi 3 volume, comori de înnoiri în arta cuvintelor, dacă mai apuc. Lucrez în total 18-20 de ore pe zi ca să-mi văd şi al doilea vis realizat. Timpul mă presează, sunt bolnav de hepatita C,psoriazis generalizat, Epiteliom bazo-celular(cancer depiele). Am o tumoră canceroasă la ficat, diverticuloză şi multe altele

Am fost condeier până-n ‘90 după care m-am apucat intens de arta condeiului, când am făcut cinci ani de cercetări în cultură şi artă teatrală şi cinematografică sub îndrumarea unor somităţi în această materie. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără noua mea ocupaţie, statul fără o ocupaţie emoţională m-ar ucide cum ucide plictiseala şi indiferenţa. Am mulţi prieteni şi ceva duşmani care-mi sunt oxigenul pe care-l respire, precum sarea şi piperul vieţii.

Îmi iubesc adversarii mai mult decât prietenii, pentru că din duşmani mi-am recoltat cei mai buni şi serioşi prieteni. Nu provoc şi nu răspund la provocări, suport cinci reprize de atac direct , după cinci runde-i fac pe cei ce nu mă lasă să mor liniştit, poligon de tragere umoristică, nu dau cu scule agresive. Nu cred în excesul de prietenie,asta-i dulcegărie interesată, căreia -i dedic un catren, citez:

Amicii noştri?

Amicii noştrii ce sunt oare?

Sunt păsările călătoare.

Când vine vara ne găsesc,

Iar când e frig, ne părăsesc.

Experienţa de cercetător cu care m-am pensionat mi-a fost de un uriaş folos în cercetările de înnoire a artei în care-mi pun amprenta de 15 ani după ce m-am şcolit şi în artă.

Activitate concretă artistică. Publicist umorist din 1996 în cotidiene din ţară şi din Bucureşti şi din anul 2005 în pararel şi la trustul de presă Flacăra prin care o parte din publicaţii ajung şi în Europa, Canada şi State, unde am idoli în imagistică şi corespondenţi prin e-mail şi prin portalurile de pe net.

Genul de stilistică avangardistă. Filipisme scurtisime un univers pregătit pentru tipar. Imagistică polivalentă, artistică, peisagistică verde, artă teatrală şi cinematografică, filme seriale de divertisment, telenovele. Proză scurtisimă solo şi în partidă cu scriitori şi umorişti. Mozaicuri artistice(proză scurtisimă şi umor rimat)

Catrene personalizate pentru actorii şi artiştii României. Un volum de apocalipse polivalente, celeste şi terestre. Poezie personalizată. Umor pamfletar pentu corupţia românească, viaţa parlamentară şi politică înaltă. Presă cotidiană şi umoristică. Alte lucrări aluzive şi personalizate. Postez pe mai multe portaluri şi acum de puţin timp şi pe ariile de proză şi poezie.

Din varii motive mă legitimez pe dos, mă cheamă Tănase Filip şi nu Filip Tănase pentru că mai sunt şi alţi condeieri cu numele meu, unul este marele epigramist Stelian Filip, un mare artist al epigramei româneşti, nu mai mare decât maestrul George Zarafu - primul senior intrat în istoria epigramei contemporane, care-i idolul meu cu acte, facem partide împreună, inclusiv aici. Cine n-are idol, strategie, doctrină şi o filozofie a lui, e ca o corabie fără pânze, fără busolă şi evident fără direcţie.

Vă sfătuiesc, nu mă ocoliţi că nici nu ştiţi ce pierdeţi, încercaţi-vă norocul.

Citiţi-mă cât încă-s viu/ că nu-s departe de sicriu/ o să vedeţi ce o să fie/ când moşul ăsta, nu mai scrie.

Filip Tănase (Bucureşti)

 

OAMENI FERICIŢI (I)

I-am văzut pe acei oameni fericiţi

mergând nepăsători în noapte

fluierau, fredonau, aruncând spre cer

bancnote argintii, mătăsoase

aureolaţi de jetul şampaniei vaporoase

duhnind a glorie şi a moarte

 

i-am auzit cosind iarba cerului

coasa lucea ca luna

să tac, ori să le ies în întâmpinare

cu iubire şi sare

cu sângele zbătându-se ca un peşte

viaţa strigă, moartea scrâşneşte

 

scriu pe hârtia cu colţi de elefant

primăvara înaintează

făcându-i să înflorească şi mai mult

pe cei înfloritori

deasupra lor umbra se luminează

ei rezolvă ecuaţia de corecţie a fericirii

la viteza absolută

moartea îşi face provizii, mereu precaută

 

i-am văzut pe acei oameni fericiţi

lustruindu-şi trofeele

prea mari într-o lume prea mică

umplută fără voia ei

cu apă, aer, lumină

cu obiecte conţinând timp

 

ei aprind la roşu gheţurile polare

grăbesc aşteptarea zadarnică

libertatea mea, o iubire barbară

nimeni nu e liber, nici soarele

moartea mă iartă, ei nu

 

unde se termină fericirea începe lumea

ce cumpără pâine, salam, ţigări

veselia ei sinistră negociază

resturile regurgitate de planete damnate

marea – un monstru în propria-i plasă

 

i-am văzut pe acei fericiţi pe mal

împărţind gloanţe de aur prietenilor

ei au darul de-a sfâşia estetic

cerul cade-n bucăţi, fără a fi pedepsit

precum uraganele

desfiinţând tot fără a pretinde nimic

 

scriu sub bolta unui cântec de şobolan

plouă în purgatoriu

peste un înger şi un diavol îmbrăţişaţi

sub ploaia de pietre

căci iubirea e şi durere

 

strigătul de izbândă al celor fericiţi e un geamăt

în ghetoul lor superînstelat

cu semnele luptelor din somnul demoniac

paloarea cadaverică denunţă

sacre autotorturi

heraldica poemului exanghinat

 

ei împachetează lumea şi ne-o trimit ramburs

izbindu-se de turnurile de încercare

de primării, de spitale

unde morţii îşi continuă viaţa de apoi

 

i-am văzut pe cei fericiţi

când îţi luau mâna luau totul

cu un ochi de rubin, un altul de cobalt

în asfaltul fierbinte lăsând un blacheu

de copită sacerdotală

pe zid conturul unui schelet fumegând

 

noaptea se teme uneori pentru ei

cutreierându-le carnea, oasele cristaline

luna se ridică pe vârfuri

să vadă parada lunaticilor goi pe un fir subţire

lumea e un măr în gură de şarpe

 

scriu la cap de linie

beau ploaia din palma unui cerşetor

ziua intră la semnal

pe un peron soldatul cu raniţă

deschide scrisoarea din care se scurge lanul carbonizat

o mamă alăptează un copil şi un câine

dând fiecăruia mai nimic din puţin

 

cei fericiţi ne obligă la replici

alimentându-ne superstiţiile

inimile, în vrafuri pe biroul somptuos

sunt aprobate, ştampilate

apoi puse pe foc să încălzească sala

profesorului cu barbişon ţinând cursul de spiritologie

 

cei fericiţi nu cer nimic, nu se roagă

primind de la sine orice fără jerfa zadarnică

fără îndoiala sacrificatorului

al cărui venin din cupă

poate face nemuritor poemul din tomberon

 

şi ei plâng uneori

fericirea e obositoare

fericirea doare inspirându-i permanent şi profund

aerul cu diamante...

 

OAMENI FERICIŢI (II)

i-am văzut pe acei oameni fericiţi

aureolaţi de ceva neînţeles

în veşmintele lor foşnitoare

în neverosimile nopţi de vară

când flori de tei cad pe creştet cu zgomotul

unui mic foc de pistolet

 

scriu pe o coală de apă

cu o gânganie chitinoasă

dacă nu acum, când să se întâmple potopul

oamenii stau la coadă să înfigă fiecare

un cui, să dea un pumn, să muşte

să vadă dacă tresare, dacă vorbeşte

viitorul

sună disperat

 

pe tăvi de argint vin anii celor fericiţi

la ospăţul celest

ei pot să facă să tacă pământul

pentru un vers ce ticăie-n creier

prin fumul de fier, prin aerul calcaros

noaptea arde cartea pe măsură ce o citesc

 

implor fiece lucru întâlnit

noaptea poemului e o secundă

din cele şapte zile de ploi

moartea e mai statornică decât noi

calc pe garoafele strivite de cei fericiţi

biciuiţi-mă dacă sunt lumină şi nu luminez

dacă sunt întuneric şi nu vă orbesc

 

vine ora când intră în scenă

pictorul orb, compozitorul surd, poetul nebun

cu cheia fericirii de gât

deşi uşa e veşnic deschisă

să intre sângele de lângă abator

unde bărbaţi şi femei în costume strălucitoare

taie şi spânzură foamea nemuritoare

 

cei fericiţi înghit pastile de frumuseţe, curaj, noroc

ei stau pe loc şi lumea se-nvârte-n jurul lor

viaţa şi moartea se calcă-n picioare

spre aceeaşi destinaţie

 

cei fericiţi nu simt frigul

căci vremea se face după voia lor

ei nu cară saci, canistre, butoaie, ci doar medalii

la proba de fericire absolută

îşi procură boli rare, chinuri exotice

pentru plăcerea de-a fi

mai vii în moarte decât în viaţă

 

oamenii fericiţi sunt invenţia celor ce nu au curaj

să jupoaie, să jumulească, să tranşeze

până la ultima consecinţă mirabila existenţă

dintre ruinele exorbitante

moartea ridică un fanion

 

răsfoiesc o pasăre zbor cu zbor

tainele ei au fost odată tainele mele

când nu exista pe pământ loc pentru a muri

ci doar două inimi ca două imperii

moartea mă priveşte în ochi şi strigă:

intră odată în mine pe uşa din faţă!...

 

OAMENI FERICIŢI (III)

în limuzinele întunecate, prin lentilele fumurii

cei fericiţi văd lumea-n crepuscul

ei declanşează ierni gigantice, crize astrale

cu mâinile înfundate adânc în alveolele pulmonare

ale socotitorilor de stele căzând la punct fix

înfiorând chiar moartea

vara îşi înfig dinţii în valul sărat

ling peştii, înghit meduze

sunt înghiţiţi şi ei mai apoi

moartea nu face discriminări

 

cei fericiţi tânjesc să fie aidoma celorlalţi

cu straie de cânepă

direct pe pielea gelatinoasă

sărind ca un iepure, ca o broască

sine ira et studio

 

viaţa merge cu paşi uriaşi

eu cu pas de furnică

urc treptele de ceară pe care şi-au pus sigiliul

fericiţii dinaintea mea

urc fără grabă

cu torţa olimpică a morţii

 

i-am văzut pe cei fericiţi

captivi în agonia orgasmică

pe ultima turnantă ruleta se-nţepeneşte

vântul trece abandonându-şi răniţii

 

iertaţi fie cei fericiţi

cu aerul lor aiurit

punând orice eroare făptuită

pe seama imprudenţei de a trăi

din epava putrezită ce sunt

curg perle ciugulite de păsări

femeie şi doar atât

pe masă, paharele se îmbată şi plâng

luându-mi de la gură bucata otrăvită

pentru care moartea atât a trudit

lacrima cade în farfurie ca un proiectil

 

fericirea e inuman de scumpă

moartea îşi taie o porţie

din mine, din tine, pofticioasă din fire

în valea plângerii se ridică un munte

cu turnuri de apărare

 

cei fericiţi nu ştiu să ţină în mână

o cazma, o lopată, o bormaşină

mâinile lor glasate doar tastează

veselia inconştientă, baluri de caritate

în funcţie de viteza de propagare a durerii

 

ei perforează blindajele cu privirea

pot vitrifica un nesăbuit

ce le-a tăiat calea

în ţara ce plânge şi când râde

şi prinde stelele căzătoare

venind din viitor

 

cei fericiţi sunt mai singuri decât secunda

născută pentru a muri şi a învia exasperant

dar cine să le ia locul

la excentricele gale şi curse

dintre roţi, crose, elice

scot uneori păsări mirosind a divinitate...

 

OAMENI FERICIŢI (IV)

mi-e dor de vremea când

dărâmam copaci cu privirea

când fericirea era la primii paşi

şi moartea o învăţa să meargă copăcel

 

sunt fericită ca floarea

pe care eşti gata să o rupi

din pomul în flăcări stins cu o flacără

 

deschid balul celor ce vor muri mâine

cerul a contribuit

cu un spadasin, cu un arcaş de lumină

 

moartea întoarce capul după mine

ca floarea soarelui

 

nici chiar cei mai fericiţi nu o pot corupe

ea, cea mai dreaptă dintre drepţii

Sodomei şi Gomorei

dezlegându-i şarada

noi suntem scopul ei în viaţă

 

va fi iar noapte, va fi iar zi

păsările vor veni ciugulind

provizia îngerească din fiece casă

uriaşul în cârje va plânge

pe umărul prostituatei desfigurate de pitbull

sub copacii cu limbile despicate

de trilurile de cupru, oţel, wolfram

pământul ne înghite pe toţi şi îi prieşte

 

zilnic dau proba la fericire

nimic nu doare mai mult decât izbânda ei

trec prin flăcările mulţimii

oraşul îşi deschide larg braţele

cu o crizantemă pe ţeava de tun

fericit cel ce s-a lepădat de mine

 

scriu de la capăt naşterea, dragostea, moartea

o filă pluteşte

dar pământul nu o primeşte

nimeni nu o citeşte

nici măcar fericiţii exasperaţi de propria lor fericire

 

şi eu am fost uneori fericită

i-am iubit uneori

fericită între fericiţi –

o vrabie albă cu ochi de vultur şi gheare de leu

dansând în palatele plutitoare

ale unei lacrimi fierbinţi

cu o floare în dinţi

şi un cuţit înfipt în spinare...

textele au obţinut Marele Premiu "George Ranetti", secţiunea Poezie,

la Festivalul International "Romeo şi Julieta", Mizil, 2011

Victoria Milescu (Bucureşti)

 

SFATURI PENTRU FIUL MEU NENĂSCUT

şerpii ies de sub pietre

să vadă cum toarce lumina pe ceasul de aur,

câte un hulub cu penele jumulite.

alături, trandafiri cu bobocul desfăcut

şi spinii tăiaţi grijuliu,

între răcoroase ferigi aduse la târg,

dacă dragostea ta nu face lumea mai bună - treci mai departe:

te poţi ascunde după două-trei vorbe - ce folos?

 

îmi place să culeg fragi,

să privesc împotriva cerului ploaia,

raţele scapate din luneta braconierului,

acoperişurile cu ţiglă schimbată de vânt

şi fereastra zidită a lui Dumnezeu

unde calugări în ispită

visează lumina lămpii schimbată pe o pâine cu gust de oraş.

de aceste bunătăţi ştiu să mă bucur

şi-apoi, fragii sau scrumul de pipă al norilor

nu mai pot îneca plămânul vânăt al păsării căzute;

ajunge să fumezi pasiv,

să bei pe ascuns din sticle mici

muzica surdă a sângelui prelins pe foi de Biblie,

chemarea puicuţei rămasă între hornuri – un punct gri,

o scamă enervantă…

 

vântul de sud îi numără alicele din piept:

destule – şi întotdeauna lipseşte una: inima.

iată ce lucruri poţi vedea în lume

şi care au să ţi se pară bune: libertatea,

femeia, banii şi a pierde timpul cu nimicuri.

despre libertate poţi citi lungi eseuri,

ca să ajungi sclav sau deţinut politic.

despre femeie nu vei afla nimic

chiar dacă toate cărţile au fost scrise datorită ei.

mai rămân banii şi timpul, fiul meu –

dacă îi ai, fă bine şi foloseşte-i pentru alţii;

dacă nu ai, nu- jindui – oricum i-ai fi pierdut pe spatele altora,

datorită generozităţii tale.

 

să nu pierzi vremea scriind poezii

sau romane pentru fetele nemăritate;

s-au scris atâtea cărţi proaste pe lângă Scriptură –

de ce să le înmulţeşti?

ca să se nască un copil

e nevoie de un pariu cu trei forţe: voinţa ta şi a femeii,

apoi un zeu care să confirme cu da sau nu.

 

nu te-ai născut fiindcă am fost un laş,

o târâtură lipsită de conştiinţă;

am crezut în libertatea spiritului

mai mult decât în circumferinţa stomacului,

în dragostea pură şi existenţa unui singur Dumnezeu.

acum plătesc – te vei naşte departe de mine,

cu fiecare moarte, ţine minte fiule,

te vei naşte încă o dată

într-o ţară unde cuvintele cresc pe lujer de garoafă,

şi muzica lungeşte străzile în orele amiezii

cu mirarea prăbuşită într-un decolteu.

 

ORICÂT DE GRI AR FI BETONUL

vor veni să-ţi ceară apă de băut

oamenii care nu s-au scăldat niciodată în apă dulce.

cine caută dovezi de fericire – e mort înainte de termen,

o trestie pascaliană la cheremul vântului schimbărilor.

să ne fixam – într-o vară cu multe inundaţii în ţară,

sate cu casele înecate şi mal pretutindeni.

schubert alintă seară de seară urechile tale mici şi surde.

ma întreb rhetoric, de ce fotografia asta cu margini rupte,

mâinile împreunate ca un copil prostuţ mă roagă să aştept,

să ridic fruntea sus – adică să nu mă sinucid.

 

ce fac aici, se poate răspunde concret sau în doi peri:

continui nişte fragmente apocrife – dao şi despre Unul,

ca nemişcare a Mişcării; sau despre neputinţa unei pietre

să se rostogolească din munte pe ţărmul mării.

discursul diversionist al ploii: album pluvial,

referinţe la rodenbach, verhaeren sau bacovia.

ce iubire poate fi spune-mi Tu, între un papagal de plastic

şi o maimuţă de plus, între un avion de hârtie

şi o minge de cauciuc, între stilou şi cerneală?

numai tu ştii că apa scursă în bocanci

l-a înecat şi pe ion stratan când a încercat să o spele.

 

şi doar e la mintea cocoşului că numai apele nu mor,

deci omul nu trebuie să se lupte cu apa, cu puhoaiele,

doar dacă are suflet de noe, suflet de olandez

care smulge mării uscatul.

ascultă ave maria – accentele grave, umilinţa ca o salvare din furtună,

scot la suprafaţă un character despre care la bruyere nu a scris nimic,

omul-care-nu există.

din sticla goală a beţivului se-aude o muzica lentă,

dintr-o cameră de hotel un urlet – esenin?

nu se mai pun bilete, scrisori de adio –

se strigă la buza sticlei numele dispărutului

şi puştoaica mângâiată pe câteva monede

devine bunică pioasă cu reţetele uitate în cartea de rugăciuni

şi nepoţii plecaţi la studii în francia.

 

copilul care moşteneşte ceva din tine – nasul fruntea ochii sau mersul

e moşneagul cerşetor pe treptele bisericii ortodoxe.

şi florile tale preferate se usucă pe cruci

aşa că nu-ţi umple poşeta cu prostii – te voi aştepta, negresa mea,

am preservative cu gust de căpşuni.

din misterul satului românesc

au rămas poemele lui ioan alexandru,

pariul lui faust

pe cumpăna ruptă a fântânii folosită în loc de arac pentru mere.

 

mârţoaga asta surdă

merge pe mal de pârâu ca pe ţărmul mării

şi are ca să nu se sperie

ochii acoperiţi cu petice de piele,

ciucuri purpurii să nu fie deocheată

calculând pe copite viteza luminii în apă.

îi dau pinteni cu stema de pe bonetă

până îşi roade zăbala

şi lasă de durere un bălegar în faţa casei-de-cultură,

o grămăjoară locuită de priviri ofensate

ca nişte insecte zdrobite la mijlocul cărţii.

are bube albastre crescute pe zări

şi găinaţul-de-bufniţă primit azi-noapte pe umărul drept

e alb cât o zi de post.

 

oricât de gri ar fi betonul

luna va citi mereu fărâmă de voioşie sau regret

chiar dacă a luat-o razna pe arătura

până la casa cu mosaic pe faţadă unde stă grete,

săsoaica râvnită înainte să plec în armată.

Ea nu-i scoate dinţii şarpelui-de-casă,

ci adă şi crapă vreascuri de foc.

acum e o gloabă, zice lumea.

Eu ştiu că a fost o ţărancă autentică,

îmi zicea: să ştii că numa’ dacă stai cuminte

şi toată lumea ştie cum socoteau pe copite nărăvaşii cai din elberfeld

dând din cap “mehr licht, mehr licht”

ca un om alungit pe un lied de bach ucenicind la nemurire

între picioarele ei blestemate să nu le uiţi niciodată.

 

AMINTIRI DE LA CANAL

lângă mare

nu se mai aud oacheşii profitori

dănţuind pe sub icoanele sexy ale micului paris,

diva roşcată din apocalipsă

cu piciorul de lemn şi ochi de sticlă

ce reduce din bucuria inimii de câine logoped.

paşii trecutului se opresc la ţărm,

cu palme însângerate omul de ieri se lasă acopeirt de apă şi nisip,

câte un pescăruş bate în movila nemişcată

şi apa se înroşeşte

cerul se face iarăşi albastru

infernul devine microscopic

şi ca un şcolar prins minţind-moartea salută cu un chip de un prieten,

cinci minute de mise en amîme.

 

volutele părului tău, undele căprui ale ochilor

şi carnea bântuită de gânduri trecute dintr-o viaţă în alta

se retrag în sine ca un melc

şi vântul cheltuit în mii de explozii ne-ngroapă în nisip.

dacă plecarea e o moarte – rămânerea e o moarte pe măsură

şi marea aduce la ţărm tristeţea zăvorâţilor în ospicii

melancolia din ochii statuilor

câinele cu botul uscat între stinghiile gardului

şi umflata bucată de covrig spre care s-a întins…

marea plânge cu lucruri,

marea-şi aminteşte de Noi cu obiecte.

 

şi ultima oară te împotriveşti

chiar dacă vrei să mori ca esteban:

parcă ţi-e dragă o femeie necunoscută,

târgul şi stâna,

biserica presărată în fiecare ogradă – grăunţe pentru vrăbiile lui Dumnezeu.

gerul din oase păstrează forma zilei pierdute,

acoperişurile grele ca nişte moşnegi

şi sunetul de vâslă al femeii îndărătnice

care mai spală rufe în albie

care mai face dragoste în grâu.

O lacrimă te petrece

În timp ce fumul povesteşte

Cum îngheaţă motanul la geam

Şi copii cu nasul curgând

Mânjiţi pe obraz cu dulceaţa părinţilor

Aşteaptă să vie Hristos

Şi ninsoarea cade peste acoperişul lumii,

Peste gura încremenită deschisă în valuri

Ca un pahar de apă adus prea târziu muribundului.

 

lângă vechiul zid de execuţii a crescut o brânduşă

gloanţele au desenat o fereastră,

în fereastră femeia despletită – a cui să fie frumoasa ultimei clipe?

în zorii seceraţi de mii de ori

în nopţile înjunghiate din spate

condamnaţii piereau cu ochii la fereastră

cu cerul deasupra ca un verset

şi o vreme fără să se întrebe de ce

se refugiau în memoria pietrelor ca într-un şopru din copilărie

cu mâinile galbene alăturate ca doi pui de găină

zeghea soioasă ţinuse loc de piele

amintirea mamei de icoană

minutul acela se strînse ca un vreasc în volbura focului

şi pe când varul saluta ochii morţilor cu imagini noi

gardienii bătrâni plângeau pe ascuns

fiindcă nici un glonţ n-a trecut n-a pătruns

nuanţa surrealistă a fericirii de mâine

icoana de aburi a bucuriei

pământul dinainte lor căzut pe genunchi.

 

ARTA MUMIFICĂRII

în fiecare dimineaţă mă duc la serviciu cu microbuzul

unii cucăiesc în picioare,

alţii ca nişte lilieci pe spătarul scaunului

şi de obicei nu vorbeşte nimeni iar somnul

se dezlipeşte precum guma de mestecat din părul elevilor.

 

oamenii urcau şi coborau,

eu mă uitam la imaginile flash dincolo de geamurile maşinii –

clipitul semafoarelor ca nişte aparate de supravegheat stările comatoase

apoi miriapodul mulţimii

târându-şi trena viselor prin zorii spălăciţi cu fericirea mulată pe faţă

ca un ciorap de damă

şi orizontul acestor adormiţi:

un soi de grotă dotată cu electrocasnice

pisici în loc de copii/manele versus mozart.

 

când obosim ochii (aceste sugative ale memoriei)

iau amploare impresiile vechi şi neduse cum trebuie la capăt

sedimentele scârbei: şobolanii viermii şi muştele

ceva dinlăuntrul fiinţei elimină extincţia sub forme virile:

te bucuri pentru înlocuirea ghilotinei cu amvonul

a seringii letale cu sărutul seropozitiv

dar pe jumătate-treaz-jumătate-adormit

nu vezi ce văd ochii tăi pe dinăuntrul vederii,

cum evenimentele rele se marchează prin steluţe verzi

şi realitatea e o materie gelatinoasă

plutind nu se ştie cum în miezul creierului,

prinsă ca o verighetă într-un nasture de pijama,

între zile aruncate la coş

risipite pretutindeni cu orgoliul nemuritorului.

 

câteodată moartea pare să aibă calităţi taumaturgice,

un ceva al vieţii situat între batjocură şi venerare

dizolvând ultimul rest de gândire – poate urletul ca o cruce,

linii şi virgule lungi

asemenea secundelor de groază în gura unui rechin.

 

să ştiţi şi voi, fraţilor,

că shakespeare e un gardian sufletist,

îşi uită cheia în uşă pentru o droaie de copii şi poliţe de plătit,

discuţii interminabile pe tema „cine a fost primul în ceruri”…

credeţi că există asemănări

între somnul motanului şi o hernie de disc,

între lacrima cancerosului şi a pruncului din acest salon?

 

scriu prost şi foarte greu

de parcă mi-aş traduce veşnicia din suflet.

cine se mai umple de fiori copiind manuscrise?

scrisul de mână mucegăieşte în chitanţe,

scrisori de soldat de la capătul lumii.

nu am voie să trag în copii, femei gravide şi bătrâni,

nu am voie să-mi apropii tâmpla de ţeava fumegândă,

nu am voie să spun „te iubesc” în corpul de gardă.

regret că n-am scris „corbul” de poe,

„un veac de singurătate” sau măcar „jocul cu mărgele de sticlă” –

regret că n-am putut deschide ochii mamei mele,

să văd ce mai face tata în sânul lui avraam,

regret că vorbele astea nu pot duce în rucsacul a două sensuri

după-amiaza domestică şi fericită,

o banală durere de dinţi, surâsul femeii mele

când îşi vede odrasla mergând de-a buşilea pe covor.

 

aceasta e tăria de caracter – să crapi pe dinăuntru

iar surâsul tău să deschidă ferestrele oraşului.

şi ce poţi spune lumii în două rânduri?

oamenii pe care nu i-ai cunoscut niciodată,

strigoii faptelor nefăcute vin să stea cu tine la zid –

fiindcă numai gloanţele pot vedea

precum iubirea, soarele perfect rotund şi îngheţat.

nu interesează pe nimeni ce spui, ce simţi tu –

însă oamenii vor să vadă moartea prin ochii tăi

şi capul rostogolit pe eşafod.

textele au obţinut Marele Premiu "George Ranetti", secţiunea Poezie,

la Festivalul International "Romeo şi Julieta", Mizil, 2011

Liviu Ofileanu (Hunedoara)

 

GROTESCĂ

sunt veri pe soare – şi veri pe

lună – şi primăverişoare – şi

primăverişori – toţi şi toate - cu

urdori - şi-i atât de uscat şi

pustiu – crâcen luminat de

beznă – totul

încât strig după o

mamă – şi vin doar diavoli

spaghetti: aproape doar

miresme de diavoli: lichizi solizi şi

foarte solizi – mă

gazează – într-o frază - javră

euthanasiată - Edilul

Milos – mit

odios

 

o voce lină – de

benzină – îmi acoperă ochii cu

flăcări: sunt o sperietoare – într-un

lan cu canguri

e bine să sari – dintr-o lume într-o

carte – şi-apoi

mai departe – şi-apoi

pe picioare de

sloi

 

dintre coaste-mi cresc

trompe – şi-i atât de

bine să scuipi drept între

ochi – zei

fântâna arteziană din cerul

gurii – cântă o

arleziană: dintre peri – mi-a

crescut un măr – cu care

păcătuiesc – fără oprire – nici

deosebire

 

e bine când universul îşi

umflă ambii obraji – numai pentru

a-mi furniza (cu grijă şi urgent - ca

pentru cel mai preţios bănos

pacient - şi

excelent direcţionat) – pfluuu! - drept pe

vârful nasului – o preagraţioasă şi

evanescentă flegmă:

zebră – apoftegmă

cu febră: doar o

oaie tenebră

 

RUGĂCIUNI

chiar dacă – prin copaci – glasurile păsărilor

nevăzute nu mai

contenesc – şi picură aghiazmă din

dimineaţa privirii – e bine să îngenunchezi sub

zăbranic – şi să te rogi Lui:

„Doamne – opreşte-mă din orice cale – care

nu duce la Tine!”

oricât de-mbietoare s-ar mlădia

aurorele – către inima ta – e bine să

te prosternezi pe lespedea-ngheţată a oboselii

strigând: „Doamne – nu merit

şi – te rog – depărtează aceste ispite!”

 

oricâte epopei ar desena soarele – pe retină şi

pe muchiile mobilei camerei tale – tu strigă cu vuiet: „Doamne

slobozeşte – izbăveşte pe

păcătosul din mine!”

 

nu-s lumi – lumile ce le vezi – ci doar

vocalize ale Dumnezeului tău – înaintea

de neimaginatului concert plenar - dinaintea

zguduitorului public stelar – care se ţine aici - în

încă neplănuita

catedrală a

Nerostitului Cântec

fără cusur: e linişte

bubuitoare - de-nceput - pe

nicio încă ramură şi-n nicio

încă frunză a Copacului Dirijor Divin

crescând direct din Muta

Partitură Cosmică

 

BÂLBÂIELI DIVINE

Dumnezeu e trist – trist şi dând

impresia – din pricina norilor – a vizibilităţii

limitate – că ar fi şi meschin: un Dumnezeu supărat

îşi ia pseudonimul „Satana” – dar

n-au rost investigaţii

onomastice – în casa celui care

şi-a luat vacanţă în

muntele Sinai – pentru a-şi

completa studiile şi cercetările – cu

practica de a

porunci tunător – indiferent

ce şi cât şi cum

 

Dumnezeu a avut profesori – tot atâţia câţi

oameni a creat: fiecare om

este întruchiparea nemulţumirii

divine – de a afla – atât de

strâmb şi

puţin

 

atunci când stelele se vor

stinge – rând pe rând sau toate

deodată – va însemna fie că

Dumnezeu a aflat tot ce dorea să fie – fie că

a adormit – de o trudă

dovedit inutilă – exagerat

îndelungă

 

dascăli – respectaţi-vă

preaharnicul – graalpaharnicul

vostru ucenic: însoţiţi-l cu

fidelitate – în binemeritatu-i somn – născător de

proaspete întrebări – şi de

mereu expiraţi – vetuşti

clonaţi - de probă

zei

 

numai învăţătura e

viaţă – nu şi

învăţaţii – nici

învăţăceii – umbre migratoare

mugind ofensive-n Tartar

 

ARD ARTIFICII...

ard artificii îngerii spre mine

pe frânghiile cerului s-avântă!

roiesc prin piept albastrele jivine:

deşi catâr – inima frântă cântă!

 

nu pot fi supărat pe Tine, Doamne

cât Tu eşti ritmul vieţii mele:

indiscutabil – mă vei duce-n toamne

dar primăvara m-a spălat de rele...

 

şi vin spre Tine-n dănţuiri ciudate

tot risipind petalele pe trepte:

cei din oglinzi – râzând pe săturate

 

mă încunună-n zodii preadeştepte!

...de-atâta blând roire de lumină

s-a şters din frunte-mi scrisul cel de vină!

 

JURNAL (SENILIZAT) DE FRONT

au trecut luptele – a trecut şi

viaţa: e prea cald sau

prea frig – dar

atât

cine mai ţine minte războaie?

nici măcar zăvoaie şi ape

nici măcar – înverşunată-ntru viaţă – bătaia

peştilor – ori

limpezite pajişti în munţ

nu e pace: e prea multă

depărtare

au sosit sorii la masă:

se simte miros de zei

 

VRĂJMĂŞIE MOCNIND...

nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu

mă şantajează cu

suferinţele – ca să-L

privesc în ochi

 

vrăjmăşie mocnind – o continuă stare de

vrăjmăşie – ne-a adus

atât de aproape: Îi văd

sângele pulsând – pe la-ncheieturile

Luminii

 

m-a muşcat de gât – cumplit – un

înger: mi-e lehamite să

mă-ntind după el – să

mă-ncaier cu aripi

 

oricum – plutesc în derivă

spre maiestuoasa

sălbăticie a razelor

 

i-aproape – necrezut - exasperant de

aproape – locul de jertfă

unde ne vom

degusta – reciproc

fiinţele – eu pe-a

Lui – El pe-a mea – descoperindu-ne şi

fulgerător mânioşi - invidiindu-ne

unul pe altul - unul altuia lingându-ne

buzele - minunându-ne unul de gustul picant - de

mireasma celuilalt - precum de toate cele

ciudate întâlniri – într-un atât de

lung - obositor drum: mereu incredibilă

aventură scăpărătoare - atât de

pe oricare limbă din lume - iute

achilleană

minune

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

ZÂNA PIETRELOR

Zâna Zorilor, Zâna Florilor, Zâna Pietrelor… Da, există şi Zâna Pietrelor. Trăia odată într-un sat vrâncean, o fetiţă tare drăgălaşă, ai cărei părinţi erau mult prea bătrâni, iar fraţii şi surorile, mult prea mari ca s-o ia în seamă. Şi, fiindcă nu avea jucării de nici un fel şi de nici unde, cu pietricele de prin preajma casei se juca, sau de prin colbul uliţei. Era atât de tristă, neajutorată şi dornică de joacă, încât până şi pietrele, cât sunt ele de pietre se înduioşau, o ascultau şi i se supuneau sfioase şi bucuroase, fanteziei sale de copil însingurat. Le aşeza pe pământ le închipuia copii, flori, fluturi, păpuşi cărora le vorbea şi le cânta cu glasul ei subţirel, cântece compuse chiar de ea. Mânuţele ei deveneau baghetă magică; între ea şi pietre se crea o complicitate ca într-o dragoste din altă lume. Fetiţa devenise zâna lor, o zână micuţă e adevărat, dar în fine, o zână a Pietrelor. Au trecut anii, viaţa şi-a urmat drumul cu bune cu rele şi, ea a uitat de pietrele ei dragi… Până într-o zi, însorită de vară, când se întâmplă ceva. Se afla la ţară, în curtea casei părinteşti şi era în aşteptarea fetiţei sale, plecată la râu, împreună cu alţi copii. În ultimul timp, amintirile propriei copilării o asaltau stăruitor, mai stăruitor ca altă dată. Se revedea pe sine – însăşi copil singuratic, fără vorbe de alint, fără mângâieri, fără jucării şi totuşi nelipsită de mici bucurii, numai de ea ştiute. Şi, poate ca o compensaţie, acum casa era plină de jucării de tot felul, unele risipite şi prin curte. Tocmai ridicase una de jos când fetiţa ei îşi făcu apariţia, abia cărând o găletuşă plină ochi cu… pietricele. Îi ieşi bucuroasă în cale, o strânse cu putere la piept, ca şi cum nu ar fi văzut-o cine ştie de câtă vreme. Puse găletuşa pe masa de sub salcia pletoasă, dar într-un echilibru precar, aceasta răsturnându-se. Pietricelele s-au împrăştiat vesele, nerăbdătoare, aşteptând să fie mângâiate de degetele ei fermecate. Şi, pe lemnul mesei, ca în poveste, a înflorit gingaşă o crenguţă de măr, a răsărit vesel un căţel, ba chiar şi o pisică mândră, plină de personalitate, precum cele aristocrate. Fetiţa privea cu uimire şi nu mai contenea cu exclamaţiile admirative: dar e Şoşon al nostru, mami! Uaaau!, e pisica mătuşii Nina, Doamne, ce frumos!Mai apoi cu nerăbdare şi, graţie uşor visătoare, a binecuvântat un şir de pietre, ca într-o rugăciune a inimii, mulţumind poate astfel Creatorului. Degetele ei chemau la viaţă pietrele adormite de milenii (se spune că şi pietrele au un Duh al lor), şi, parcă se vorbeau între ele să-şi ia locul fiecare acolo unde trebuia. Devenise din nou Zâna pietrelor, dar o zână dintr-o poveste adevărată, o zână-artistă în toată puterea cuvântului. Totul venea ca de la sine, o făcea cu dragoste, cu bucurie. Ceea ce-a făcut a arătat şi altora şi a înţeles că, mesajul era bine recepţionat. Şi-atunci, Zâna a decis să le aşeze pe pânză, să bucure şi altă lume. Le-a scos în lume şi în lumea largă, expuse în expoziţii inedite. Adună pietre de peste tot, ca pe nişte comori, iar pietrele au recunoscut-o drept stăpână. Iată, piatra inertă, materia primordială, ancestrală, devenise vie prin talent, pasiune, inteligenţă, imaginaţie. Zâna-artistă dă viaţă pietrelor, aşa cum Afrodita o însufleţise pe Galatheea, sculptor (femeie) de care se îndrăgostise iremediabil. Zâna Pietrelor, despre care a vorbit povestea mea, este o artistă polivalentă, scriitor, modelator spiritual, membru al corului Pastorala şi poartă un nume predestinat: Ioana Andrei. Într-o lume din ce în ce mai urâtă, artista deschide larg fereastra sufletului, spre lumină, spre încântarea sufletelor însetate de frumos.

Argentina Agache (Focşani)


 

ATITUDINI

HRISTOS NU VA VENI ÎN MAHALA...

- marginalii despre România Creştină... -

...Eu sunt român, tu eşti român... noi, cu toţii, suntem români! Deci, parcă toate-s în regulă, nu?! Unde mai pui, că statisticile cele fudule ale Satanei grăiesc precum că, în România, am fi... 87% Creştini Ortodocşi, adică, toţi aproape, ai Dreptei Căi spre Mântuire şi Rai!!!

Ei bine, NU! Pentru ca nu ajunge să-ţi zici „român”, ca să şi fii ROMÂN! Şi nu-s destul statisticile, ca să te facă, din nesimţit – cel mai nobil Duh al planetei Terra: CREŞTIN!

...Ne-a fost frică, am fost ameninţaţi... – ni se crăpa inima de milă şi faţă de bieţii copilaşi, să nu dea ei bacul, ooof şi aoleu! - ...de aia am venit să facem bacul! – ba se milogeau, ba ne înfruntau, colegii noştri, profesori „români” (de limbi străine...), ieri, prin cancelarii. De fapt, mita Iudei, cei 270 până la 600 de RONI (cu care Antihristul-Funeriu i-a ispitit!) s-au constituit în „teroare” şi-n „lacrimi” de... mila bieţilor copilaşi (pe care „copilaşi, de fapt, îi educaserăm şi crescuserăm NOI, cei „bătrâni”, cei care ne voiam DEMNITATEA DE ROMÂNI /CREŞTINI, ÎNAPOI! - ...iar nu puţoii, care n-au avut măcar obrazul să refuze banii Iudei, cu argumentul de bun-simţ că noi, cei mai în vârstă, am muncit şi în februarie, la Română, şi în aprilie, la Informatică, fără niciun ban, sub incidenţa argumentului ministerial precum că... muncim în cadrul programului şi orarului şcolar... deşi, de fapt, intram la examen la 8 dimineaţa şi ieşeam de la examen, la 8 seara!). Şi, evident, n-au avut verticalitatea de a fi solidari cu noi, întru APĂRAREA ONOAREI, NU A BANILOR! – ca DASCĂLI DE DEMNITATE, AI UCENICILOR NOŞTRI, împotriva celor ce batjocoreau, scuipau, călcau în picioare Viitorul Duhului de Fiinţare Românesc!

...O Românie Creştină nu se poate întemeia pe reacţiile Iudei! Unde mai punem, că Iuda a avut mustrări de conştiinţă, care l-au îndemnat să arunce banii trădării, în Curtea Marelui Templu din Ierusalim, în obrazul lui Caiafas-Demagogul şi Mincinosul! Or, „sindicatele galbene” nu au nici minima conştiinţă mustrătoare, a lui Iuda...! Goliţi/golite de Duh, deci, satanizaţi/satanizate de-a binelea...!

...O Românie Creştină nu se poate întemeia pe dansul sindicalist al pinguinului, scălâmbăiat, cu mişcări obscene şi cretine, O MANIFESTARE NU SINDICALISTĂ, CI DE MAHALA! – ...ca reacţie, în faţa tragediei care ameninţă, cu scufundarea în faliment şi cu venirea, la „butoanele” comenzilor existenţial-fiinţiale româneşti, a board-ului masonic al UE (ca în Bulgaria anilor trecuţi), înlocuind (probabil, definitiv...) conducerea României – guvernanţii de azi, care şi-au împlinit misiunea genocidă, vor primi, fireşte, reşedinţe şi adăpost pentru preţioasele lor hoituri, prin America de Sud (ca şi naziştii) şi adăpost pentru mormanele de bani, prin care au ucis, financiar, România - în Insulele Cayman... (şi îngropând speranţele noastre, că România va fi, cândva, condusă şi de...ROMÂNI)! O Românie AUTENTIC Creştină n-ar fi rămas nesimţitoare, în faţa batjocoririi inteligenţei şi Duhului ei, când miniştri evrei, precum Vlădescu şi Berceanu, au declarat, în public, că puteau să ne mai mintă şase luni, dar nu s-au mai sinchisit de noi... – deci, s-au decis să... ne sfideze cu... adevărul (adevărul lor, de briganzi şi venetici!) – ...nu-nu, ci România aceea AUTENTIC Creştină ar fi pus mâna pe BICI, precum Hristos! Căci ZARAFI se numesc, şi cei doi, şi ceilalţi dintre guvernanţii care ne iau drept handicapaţi mental, de atâţia ani încoace – şi zarafii sunt cei mai fideli şi încăpăţânaţi închinători Banului/Viţelului de Aur, scuipând în faţă pe Hristos-Lumina Lumii!

...Amintiţi-vă ce scria evreul Cezar Lazarovici: România este grădina evreilor şi noi vom făuri acolo noul Israel Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră.

…România Creştină trebuie să fie o zonă unde duşmanii noştri, de două mii de ani încoace, să nu mai îndrăznească să joace tontoroiul morţii şi să scuipe, cu poftă nebună, pe mormintele strămoşilor noştri martiri!!!

...Noi ştim că România ascunsă, de care vorbea regretatul Artur Silvestri, există – şi, cine vrea, o găseşte prin colţuri smerite, de mânăstiri, de biserici, dar şi în sufletele arzătoare ale unora dintre laicii care nu apar pe micul ecran al ruşinii şi pângăririi de Duh! – ...dar, deocamdată, mişeii fac punte la „opera” de aneantizare a Duhului României Creştine! Iar cei cu stea în frunte încă nu îndrăznesc să se arate şi să-şi facă simţită forţa spirituală, prin care să întoarcă „crugul” sorţii poporului român, spre Metafizica Revelaţie a Neamului Românesc, Cel din Veac...! Oribilul monstru tembel de Funeriu (turbat împotriva Religiei şi, în special împotriva Bisericii Ortodoxe!) conduce, TOTUŞI, Educaţia, Cercetarea (a ce?! – a celor mai noi metode „mengelice”, de genocid?!) - şi... Soarta Tineretului, în România! Un ungur „adus de vânt”, Cseke Attila, conduce Destinul Sănătăţii Trupeşti a Românilor – iar un alt urmaş al hunilor, Kelemen Hunor, conduce Destinul Duhului Cultural Românesc!

...Evreii din spatele lui Gold Corporation Roşia Montană (chipurile, firmă canadiană...), în speţă, firmele lui Mark Rich[1], vor să otrăvească pământul şi apele şi pe oamenii României (...şi nu numai: ungurii urlă, mult înaintea românilor, că li se otrăveşte Tisa! – iar noi nici habar n-avem că la fel se va întâmpla, cu apele Sfântului Ardeal, pâna în Sfântul Istru/Danubius-Dunăre!!!).

...România Creştină nu se poate întemeia pe aceste Trădări Naţionale! - şi pe mii şi mii de alte trădări: numai faceţi un efort de memorie, şi amintiţi-vă de anul 1991, când Iliescu a recunoscut statul independent Republica Moldova... sau anul 1997, când Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, prin care renunţam la pretenţiile noastre, legitimate de Istorie şi de sângele atâtor sute de mii de strămoşi, asupra Basarabiei, Herţei, Nordului Bucovinei, Insulei Şerpilor... – şi anul 2007, când Băsescu nu numai că n-a „închis” participarea absurdă şi trădătoare de interese naţionale româneşti (...şi să oprească hemoragia de sânge tânăr românesc... – e vorba de tinerii fraieri, mercenari lacomi de arginţii Iudei – taman 30 de dolari pe zi!) la/în războaiele altora (petroliştii americani!)... şi tot Băsescu, care nu numai că „neguţează” Limba şi Istoria şi Geografia Românilor, cu ungurii din „HarCov” şi Târgu Mureş, dar „binecuvântează” şi înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (cu primă formă, aparent inofensivă: Forumul Civic Maghiar...!). À propos de „forumuri civice”: şi românii au, cică, o „societate civilă”, formată din toţi alogenii şi trădătorii şi schilozii (de Duh!) ai acestui pământ (tip Patapievici, directorul ICR, care, la Bochum, în Germania, iniţiază şi expune... cel mai scabros şi dement Omagiu lui Iuda! -...sau madam Alina Mungiu-Pippidi, care blasfemiază cumplit creştinismul, în piesa de teatru - ???!!! – Evangheliştii... - sau Andrei Cornea, care strigă, din fundul bojocilor, la aniversarea martiriului, ordonat de Masonerie, al lui Corneliu Zelea Codreanu-Vizionarul Neamului Românesc, în veacul al XX-lea: Bine i-au făcut!... dar şi ceilaţi „intelectuali” de serviciu: Liiceanu, care-l tutelează pe Băsescu, Pleşu, care l-a...”consiliat” pe Băsescu... Traian Ungureanu, cel care, dimpreună cu dl Cotoi-Sever Voinescu, i-a întrecut în ditirambi pe cei mai vajnici pupincurişti ai epocii de aur: Personalitatea preşedintelui Traian Băsescu transcende Galaxia! etc. etc. etc. – aici, la “etc.”, putând intra, fără nici cea mai mică jenă, micii dictatori “colaterali”, de tipul lui N. Manolescu şi ai lui…ceata lui Piţigoi! – precum şi mii de mii de jurişti, profesori, ingineri conformişti… ”dascăli” din mediul universitar sau preuniversitar… dar şi alte categorii de… “luminaţi”!).

…O Românie Creştină presupune şi alungarea Masoneriei Anticreştine de pe teritoriul Naţional Românesc… iar nu să se permită masonilor să spurce, prin prezenţa şi influenţa lor malefică, sfruntată şi neruşinată, sub numele de Opus Dei (vaticaneza mafie…!), alegerea de Patriarh al României… ori statuia, de la Râmnicu Sărat, a patriotului unionist Grigore Vieru… vor veni la rand, în mod sigur, mormintele martirilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici… - şi nici să-şi impună voinţa, peste capetele românilor, în ce priveşte construcţia de Şcoli Ortodoxe (cum s-a întâmplat la Adjud-Vrancea, pe 29 aprilie 2010!).

…Restaurarea unei Românii Creştine presupune, deci, ieşirea din tembelismul de MAHALA (Hristos nu “vizitează” mlaştina maneliştilor, care conduc şi impun decizii antihristice, în România!): a fi creştin nu presupune, cum afirma apostatul Emil Cioran, a avea atitudine de sclav – ci, dimpotrivă, a manifesta ENERGIA HRISTICĂ A MĂREŢIEI DUHULUI! Hristos n-a fost doar blândul nazarinean, ci a fost primul şi cel mai vehement şi mai combativ Oştean al Adevărului Dumnezeiesc, în lupta Lui zilnică, din faţa Marelui Templu, cu demagogia lacomilor şi aroganţilor terorişti de Neam – preoţii de tipul Caiafas şi Ana!

…O Românie Creştină trebuie să fie o Romnie a “plinirii” Legii Hristico-Dumnezeieşti: Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos), devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic (chiar dacă sub forme diversificate), în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu, prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5, 6, 7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14, 15, 16, 17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii - nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă (mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5, 18) Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(mentalitatea…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru - atât în forma-emergenţă (iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă (cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[2] - amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu - dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile - dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii - până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire - care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii - adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri - dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc) - anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social - într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[3], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii - care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea - care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil - TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) - este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane - dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[4]) - ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:VAI VOUĂ![5]:

-Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi! (…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul? (…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! (…). Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni - şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate - ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!

...Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină - până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ - a conştiinţei răului din Sine.

Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu - şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea - sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ - dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal - vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar, ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor - îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii - şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: Casa voastră [n.n.: planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie. Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal - în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste - pe Dumnezeu-Legea: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2008).

...O Românie Creştină trebuie să fie o Românie a Civilizaţiei Creştine, a Re-evanghelizării! Elevi de clasa a XII-a nu mai ştiu, cu toată ora de Religie (omorâtă parşiv, de postarea ei, în orar, de la ora 7 a.m. sau de la ora 2 p.m.! – şi prin înlocuirea preoţilor-profesori, CU HAR, prin profesori de Religie, simpli şi dezinteresaţi-iresponsabili funcţionari!), NICI MĂCAR TATĂL NOSTRU! Din zece români, nici măcar UNUL ÎNTREG nu a citit Biblia! ...sau, măcar, esenţa dogmatică a creştinismului, Noul Testament!!!

Deci, România Creştină va fi greu de re-construit, cu adevărat! Nu interesează statisticile tembele şi nici măcar câte biserici de zid construiesc preoţii (unora - ...nu mulţi, dar suficienţi pentru a slăbi încrederea, şi aşa şubrezită, a oamenilor din parohii! - din această „construcţie/ctitorie”, le ies şi...maşini personale şi vile!) – ci câte biserici „în suflete” reuşesc ei să construiască (aşa cum frumos zicea un preot din Bârlad!)! ...România Creştină?! Păi, românii care n-au citit Noul Testament ,(mulţi nu calcă prin biserici, şi nu ştiu ce-a zis Hristos, prin intermediul Sfinţilor Evanghelişti...!), dacă vor afla cât de greu este (ori cât de uşor...după fire!) este să fii creştin, tare ne temem că vor... ”dezerta” la „simplificatorii” cei eretici: la papistaşi (unde postul e cu brânză şi ouă, unde Purgatoriul îţi creează un fel de „iluzie buddhistă”, precum că păcatul poate fi şi... păcăţel etc.!), ori la protestanţi şi neo-protestanţi, care au o dogmă satanică extrem de clară: Nu pierde vremea cu rugăciuni! Fă BANI! (cf. Max Weber - (1864-1920) - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Antet, 2006). Dar, vorba ceea: Mulţi chemaţi, puţini aleşi! Autenticii ORTODOCŞI/DUHURI UMANO-DIVINE, se vor „tria”, cu stricteţe, în aşteptarea Judecăţii Supreme, a Lui!

...LEGEA Lui este neapărat necesar de respectat, măcar de câţiva din Grădina Maicii Domnului – altfel, ROMÂNIE CREŞTINĂ NU VA EXISTA! (deci, nici MÂNTUIRE DE NEAM...) - cel mult, una în care surzii nu vor asculta într-una strigarea părintelui Iustin Pârvu, ori pe aceea a părintelui Arsenie Papacioc, care nu fac altceva decât să reamintescă Vocea Lui Hristos-Lumina Lumii, Voce care răsună din Sfintele Evanghelii: A venit vremea martiriului! VEGHEAŢI! Şi nu vă temeţi! - şi, deci, sus-numiţii surzi vor accepta să se pupe cu Satana în bot, în cadrul satanicului New Age...

... „Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre Lege şi Creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[6]De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege - acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege - ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni - iar nu un text pentru un text (“artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie - ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege - adică la Dumnezeu.

Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala - aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui - te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel, în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept bine public…

Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea - şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii - devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană - ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii - s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă - cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere - pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) - şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă - autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit - dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru - dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant, fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om - omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea: Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti - trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune - iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual - să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[7] - să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării - viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor - să nu-şi ia ochii de pe Lege - STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos - şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat - ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii: Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[8] - ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om - în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale - aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[9]: Ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău - şi: Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi (…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc[10].

Problema obrazului întors către noua palmă a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că creştinul are mentalitate de sclav (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus - cu atât mai puţin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin - până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu - aceasta nu se poate garanta omeneşte - dar, deja, suntem ieşiţi de sub jurisdicţia umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

A) lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă” (când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

B) lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că - lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu - s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu - va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

C) cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură - ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita, până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu - începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această palmă încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva palmei (şi a primei, şi a prezumatei…) - ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că Dumnezeu nu te-a uitat…

Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice - că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii matriţelor fiinţiale - doar pentru insultarea fratelui (oricare semen): netrebnicule, nebunule? - când toţi suntem călcători de Lege, deci netrebnici-nebuni…

Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze, definitiv şi irevocabil, de propriii copii - dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[11] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de severă (?…) - să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o simplă minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel - Adevărul: mereu, în societatea laică avem puncte de vedere - adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă - şi nedemocratică! - vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum, că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) - dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT - fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană - de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala - în Rai-Paradis). Iar discriminarea nedemocratică ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos (cel mai teribil Legislator! - fără alt scop decât Dreptatea: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura![12]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! - porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă (oricât ar fi de cumplit, aparent - acel ceva) - va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil - dezvoltată şi explicitată în adolescenţă - pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară - grăieşte Însuşi Hristos[13] (cf. idem).

...Oricum, Hristos nu va veni în Mahalaua fărădelegii şi batjocurii şi autobatjocurii Duhului vostru. Adică, nu se va bucura, DAR ABSOLUT DELOC, de cum vă schimonosiţi şi parşiviţi şi boiţi, voi, a CIRCARI – CHIPUL PE CARE EL VI L-A DAT , ASEMENEA CU CHIPUL SĂU, ÎN RAI!!!

...Ieşiţi din Mahalaua Râsului Prostesc, priviţi cu gravitate severă la păcatele vostre de uşurinţă, întâi, îndreptaţi-vi-le, apoi, abia, încercaţi să-i scoateţi din Mahalaua Mlaştinii Schimonosirii chipului lor, pe ceilalţi, pe semenii voştri. De vor voi. Iară de nu, iată ce zice Hristos celor 72 de ucenici, pe care i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină şi nu uitaţi că VOUĂ/NOUĂ ne zice, de fapt, până la stingerea lumii acesteia:

Şi în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea noastră vi-l scuturăm vouă.

Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia.

Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă. Dar Tirului şi Sidonului mai uşor le va fi la judecată, decât vouă.

Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!

Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. (cf. Evanghelia după Luca, cap. 10, versetele 10-16).

…Şi Judecata Lui se apropie! VEGHEAŢI – ŞI NU VĂ LEPĂDAŢI DE MISIUNE ŞI ROST – NU VĂ LEPĂDAŢI DE JUGUL CEL BUN AL LUI HRISTOS-DUMNEZEU!

…Românie, Grădină a Lui Dumnezeu: aleasă eşti de Maica Domnului Dumnezelui nostru, dar de nu vei înţelege ce minunată Misiune ţi-a încredinţat El, roadele tale de fiere se vor face, şi Misiunea de Candelă a Neamurilor “Apusene”, adică a celor rămase în Bezna Necredinţei - se va muta, în alt, cu adevărat Sfânt - ALTAR-NEAM… - adică, la alt Neam, mai vrednic, iar nu înhăitat cu SATANA MAHALALEI, al Nesimţirii şi Laşităţii şi Trădării - şi scufundat, precum râmătorul, cu plăcere scârbavnică, în Mahalaua manelistică, a batjocoririi de Duh al Luminii!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] Mark Rich – magnat evreu cu cetăţenie americană, apropiat de Mosad. El s-a aflat în spatele firmei canadiene Gold Corporation, companie cu 80% acţionariat pestriţ, pe care îl controlează însă Rich (...) Ca urmare, zăcământul de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Roşia Montană LTD în numai 15 ani, Statului Romn revenindu-i numai 2% din acestă exploatare (n.n.: deşi de otrăvit, otrăvesc pentru cel puţin 100 de ani, zone de multe sute de km, de urlă până şi ungurii, că le „arde” Tisa lor!) – dintr-un Raport SRI, pe 2010, neluat în seamă de dl Băsescu & Comp.…

[2] Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade, afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.

[3] Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin - Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

[4] Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

[5] Matei, 23, 13-39.

[6] J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni” - adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei:”Când fi-va o turmă şi-un păstor”) - şi abia aceea-acela se va numi pe drept Omul(re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

[7] Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”

[8] Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică - Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

[9] Matei, 5, 37.

[10] Ibidem, 37 şi 44-48.

[11] Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.

[12] Idem, 5, 6.

[13] Idem, 11, 30.

 

CAZUL DACIA. ROMÂNIA MARE - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE

SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU DUS DE NAS! (II)

 

FALSIFICAREA ISTORIEI… ÎN OGLINZI

CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN

Cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împarat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împaratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul sau i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul sau de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împaratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împarat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând ca el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, niciun împarat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

FALSIFICAREA ISTORIEI

(…) …Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat ţi continuă să existe o adevarată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de nişte născociri. De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas niciun dac şi că nu a existat niciun fel de continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârsie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi. Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor impăraţi ne arată cu claritate ca ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.

DISPARIŢII MISTERIOASE ŞI EXTREM DE… ”DISCIPLINATE”!!!

…Se ştie, azi, că mai toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează confruntarea, aparent doar militară, în realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ! – au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus. La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.

Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp. 12-13).

Evident, sublinierile din textul de mai sus ne aparţin.

…TOTUŞI, DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!

…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii, dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că “războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la “rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales, la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde au pornit şi sore care voia să-i întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că Traian Tracul n-a muncit degeaba!

Unul dintre simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii. (…) Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru (…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.: toţi, de origine tracă!). (…) Având în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care, într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul” Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană. (…) (n.n.: în continuare, V.L. vorbeşte despre Collegia Fabrorum, societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu “creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII! (s.n.) (…) Italia, aşezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei, Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostrum de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!) geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H., adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…) Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…) La cele două capete ale diametrului sunt Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul Perpetuu. (…).

…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se comentează…

TRACO-DACII – SFINŢIŢI/ALEŞI ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!

…Revenim la cestiunea… pădurii nevăzute, din pricini de…copaci! – adică la necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a problemei/cazului Daciei.

De observat că Adrian Bucurescu nu se “împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în viziunea nostră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri (cf. rom. drag, a drege şi v. slav dragu). Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus Prea Plăcutul, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)” - cf. idem, p. 9.

Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.

Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC şi pe cel de DAC, dar şi pe cel de GET/GOT (vom vedea mai jos documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru că

1. DAC vine de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… - utilizând-o mai ales în confucianism!), dar şi POPORUL LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci, concomitant, că steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a lumii! Deci, DAC devine sinonim cu “Sfânt”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;

2. problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv, pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD, înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ ALEŞII CERULUI/ BUNII/ PURII/ BINECUVÂNTAŢII…!!! “Tracii”…!!!

Iată de ce misiunea creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi “se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!

…Şi, totul, întregul cult zalmoxian, întrega viaţă comunitară a traco-dacilor (care duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! - întru cea mai curată şi luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!

De aceea, după opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!

GOŢII DESPRE GEŢI… ADICĂ, DESPRE EI ÎNŞIŞI!!!

…Iată dovada, adusă de cărturari străini, care, potrivit unor teorii moderne, ar trebui să ne fie rivali (celţi / ”celtism” cotra traci/”tracism”…!), că GOŢII recunosc identitatea lor cu GEŢII:

“GETII SAU GOŢII DIN SCANDINAVIA

Paul Siding îşi începe a sa Istorie a Scandinaviei spunând: "Actualii locuitori ai Danemarcei, Norvegiei şi Suediei, sunt urmaşii enormului trib gotic care îşi are originile în jurul Mării Negre" (pagina 19, Rasele Scandinave). Luaţi aminte că atât Svearii, cât şi Goţii au venit din zona Mării Negre. La gurile Dunării, pe tărmul vestic este zona Geţilor şi Dacia în timpurile Romanilor. După Procopius, care şi-a scris istoriile în secolul al cincilea, Romanii spun că Goţii sunt parte a rasei Getice (Cartea V. XXIV, 30).

Geţii sunt menţionaţi în opera lui Herodot (secolul cinci, i.e.n.). În traducerea lui George Rawlinson, fratele său Sir Henry scrie această notă de subsol: Faptul cî Geţii sunt identici cu Goţii de mai târziu este mai mult decât o conjuctură plauzibilă. Poate fi privit ca o certitudine istorică (Vol. III, pagina 84, ediţia din 1862).
Jordanes, cel mai cunoscut istoric al Goţilor, vorbeşte întotdeuna de Geţi şi Goţi ca de un popor. El îi mai numeste şi Sciţi.

Mai găsim dovezi şi în alte relatări istorice. De exemplu, Cronica Picta declară că Scitii ţi Goţii au o origine comună" (pagina 216, Rasele Irlandei şi Scoţiei de W.C. Mackenzie).

Dovezile mai indică şi faptul că Geţii erau acelaşi popor cu Dacii. Ei vorbeau aceeaşi limbă, spune Strabon (7.3.13). Plinius spune că “Geţii erau numiţi Daci de Romani” (cartea IV, xxi, 80).

Duchesne, care a cules cronicile normande în secolul al XVII-lea, nu are niciun dubiu că Normanzii erau Dacii, aşadar îi numeşte astfel în prefaţa sa.

Dudo, care a scris cea mai veche istorie a Normanzilor în secolul zece, consideră că ei veneau din Sciţia de peste Dunăre. El mai spune că ei erau Daci - de Robert C. Boraker. (Acest articol a fost publicat în The Plain Truth, ediţie norvegiană, iulie/august 1984, p. 10).

Se spune că, într-o noapte, trecând printr-o pădure de lângă Marea Baltică, două triburi, unul zis “get” (sau, cum s-ar zice azi: “germanic/gotic”…) şi unul zis “got”, s-au întâlnit în beznă şi…erau gata să se încaiere, dacă n-ar fi brăzdat Dumnezeu cerul cu un fulger cumplit, dar atotluminător. La lumina aceasta cerească, cei zişi “goţi” au strigat, într-un glas: Germanos! (adică: “fraţi buni”, sau chiar: “fraţi gemeni”!) – şi, pe dată, cele două triburi s-au îmbrăţişat, cu mare şi adevărată bucurie a regăsirii…

Ion Antonescu n-a făcut o alianţă contra firii, atunci când a mers, în al doilea rpzboi mondial, lângă germani/”germanos”/”gemenii fraţi”. Dimpotrivă! Abia în primul război mondial, Masoneria, prin Brătieni, dar, mai ales, prin familia regală a României, au produs alianţă contra firii, cu Franţa Galilor şi cu “perfidul Albion”…

Nu putem avea niciun cuvânt asemănător cu cele de pioasă laudă adusă martirului Ion Antonescu, atunci când vorbim despre “nemţii regali” – aleşi de Loja Marelui Orient de la Paris, pentru a “conduce” România (de fapt, a o jefui şi a o da spre jaf – “alogenilor”, de care face vorbire Eminescu, cu atâta mânie şi obidă: “Din Boian la Vatra Dornii /Au umplut omida cornii /Şi străinul te tot paşte, /De nu te mai poţi cunoaşte…”), cei din familia Hohenzolern-Siegmaringen… - pentru că nu putem uita rândurile scrisorii evreului din Israel, Cezar Lazarovici , către “ideologul Legiunii”, Faust Brădescu: Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei (n.n.: “domnitorul” Carol, devenit, apoi, regele Carol I…), dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!

LIMBA DANUBIANĂ, SCRISUL DACIC ŞI… TEXTELE VEDICE. SUNTEM ÎNAINTE DE TURNUL BABEL,

ÎNTRU LIMBAJUL ÎNGERILOR!!!

E cazul, deci, să nu-l mai suspicionăm atâta pe tracologul Napoleon Săvescu, câtă vreme există dovezi străine, ABSOLUT INDEPENDENTE DE AFIRMAŢIILE DOMNULUI SĂVESCU!!!

Chiar în România, Paul Lazăr-Tonciulescu aduce argumente despre RA-MANIA= PATRIA LUI RAMA – precum că aşa-zisul “Zeu Indian” al Soarelui-RAMA – dar şi trimitere la numele lui Ammon-RÀ, zeul egiptean al Soarelui!!! - s-ar fi născut în HAR-DEAL-ul României…: cf. Paul Lazăr Tonciulescu - De la Țara Luanei la Ieud, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Ramania – Paradisul pierdut (apărute în 1998, 1996 şi 1997, prima la editura Miracol-Bucureşti – respectiv, celelalte două, la Editura Obiectiv-Craiova). Cărţi scrise cu totul în paralel, folosind metode ştiinţifice diferite de cele ale muncii, din străinătate/SUA, a dlui Napoleon Săvescu! Dar concluziile coincid – şi nu neapărat, cum pretinde dl editor de la Obiectiv-Craiova, dl Eugen Delcea, pentru că dl Napoleon Săvescu s-ar fi folosit, din plin, de citate culese din lucrările domnilor Paul Lazăr Tonciulescu şi Adrian Bucurescu şi… era mai eficientă conspectarea Editurii noastre (n.n.: Editura Obiectiv), ci pentru că…Duhul Sfânt al Adevărului suflă pe unde vrea El!

Iată, mai întâi (să dăm cezarului ce este al cezarului, şi istoricului/SENIORULUI - curajos şi acribios, chiar pedant, în aparenţă! - ceea ce merită, pentru jertfirea a 40 din anii vieţii sale, pentru Ideea Tracică!), Concluziile cărţii de căpătâi a dlui Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul regăsit: Considerăm că, în cele expuse anterior, s-a desprins o realitate de necontestat: vechimea neamului românesc de pe teritoriul numit azi România ca şi de pe ţinuturile învecinate, rupte din fosta Dacie (numele anterior al României de azi), vechimea neîntreruptă a civilizaţiei noastre pe parcursul ultimilor 2.000.000 de ani, ca şi vechimea şi răspândirea, pe plan European, a limbii române, ca şi a dialectelor vorbite de românii din afara graniţelor României de azi.

Toate cele prezentate se bazează pe documente de necontestat, ca şi pe unele inedited, necunoscute, până în present, de istoriografia actuală.

Considerăm că este cazul ca cele expuse în prezenta lucrare să fie cunoscute de toţi cetăţenii acestei ţări, pentru că numai astfel vom putea afla adevărul cu privire la neamul românesc sau – mai bine zis – daco-românesc, adevăr care a fost deformat cu bună ştiinţă de diferiţii străini infiltraţi în istoriografia nostră. În felul acesta, vom avea o cu totul altă viziune din partea popoarelor europene, marea lor majoritate fiind descendente din străvechiul neam al dacilor, fapt care astăzi nu le mai este cunoscut.

Da, azi se face TOTUL, pentru UITAREA ISTORIEI-ADEVĂRULUI, pentru mancurtizarea popoarelor-neamuri! ADICĂ, PENTRU CA, UITÂNDU-NE IDENTITATEA, SĂ UITĂM CE DREPTURI AVEM, ÎN LUMEA ASTA, ŞI CE MISIUNE, FIECE NEAM DUMNEZEIESC ÎN PARTE!

ŞI, PRIN MANCURTIZARE, SĂ PUTEM FI UMILIŢI ŞI MANIPULAŢI, ÎN BUNA LOR VOIE, DE TOŢI DEMONII STRECURAŢI ÎN ACEASTĂ LUME CĂZUTĂ ÎN BEZNA ADUSĂ DE STADIUL (ANTI) SPIRITUAL - KALI YUGA!!!

…Iar acum, să dăm cuvântul “ucenicului”/JUNIORULUI, dl Napoleon Săvescu (cam nărăvaş şi controversat, ca istoric…spun unii… - cam nerăbdător cu concluziile, cam neîngrijit cu sursele, spun alţii – bănuindu-l de apartenenţă la Masonerie… - dar uitând că Masoneria nu încurajează amintirea istorică autentică, ci mancurtizarea neamurilor, trăitoare în greu-încercatele veacuri XX-XXI: dacă e să-i facem dreptate, dincolo de lucrurile/lucrările sale de sinteză - apoi, să nu uităm, tocmai noi, că domnia sa are şi iniţiative absolut admirabile, cu real, ba chiar imens şi nesperat folos, pentru Neamul Românesc!), cuvânt dintr-un interviu oferit, de domnia sa, revistei Noi, nu!: (…) Ce este limba română şi în ce masură pastrează conotaţii dacice în vocabular?

Din nou, întrebarea dvs. aduce involuntar ecoul erorilor tradiţionale: limba noastră nu "păstrează conotaţii dacice", ea este – (precum noi suntem urmaşii în linie dreaptă, prin veriga vlahă, ai strămoşilor geto-daci!) – strănepoata vechii limbi, limba gentilică de pe cursul mediu şi inferior al Dunării, vorbită între Carpaţi, Balcani, Dinarici şi Alpi. Se ajunge treptat la concluzia că era o limbă comună a acestei arii, în neolitic, denumită în vremurile moderne ba "ariană", ba "indo-germanică", ori mai recent : "indo-europeană", pe care mai corect ar trebui s-o numim "DANUBIANÔ (aşa cum propune profesorul Timotei Ursu, consilierul ştiinţific al societăţii "Dacia Reviva", al carui punct de vedere îl preţuiesc şi îl împărtăşesc). Este limba pe care astăzi lingviştii – unanim pe plan internaţional – o consideră idiomul ancestral al "vetrei indoeuropene".

După numeroase studii comparative a devenit tot mai evident că aceste aşa numite (impropriu!) limbi indo-europene nu au o origine asiatică sau nord-pontică, ci sunt derivate centrifugal dintr-o "zonă centrală" situată chiar în mijlocul Europei: o zonă de înfloritoare dezvoltare autohtonă a agriculturii şi creşterii vitelor, un centru de difuzie cu o mare densitate de locuire, care se dovedeşte arheologic a fi cel al cursului mediu şi inferior al Văii Dunării. Pe parcursul a trei-patru milenii, odată cu roirea periodică a excesului de populaţie în toate direcţiile cardinale, s-au "desprins" – în etaje diferite de timp! - familii ligvistice. Acestea s-au dezvoltat apoi, prin slăbirea contactului cu vatră, prin autoproces al evoluţiei lingvistice dar şi asimilând elemente lexicale ale populaţiilor peste care s-au aşezat, devenind în timp cunoscutele grupe ale limbilor "indo-europene": indo-iranice (în Est), greco-anatolice (în Sud), romanice (în Sud-Vest), celtice ( în Vest), aglo-germanice (în Nord-Vest), balto-slave (în Nord-Est). Nu trebuie sa ne mire că un idiom fundamental, situat în centrul danubian al acestui evantai lingvistic, cum este limba româna, (şi ea: urmaşă a Danubienei iniţiale!) deţine mai toate cuvintele lexicului de bază, ba şi structuri gramaticale, cu corespondenţe în absolut toate grupele amintite mai sus! Situaţia era atât de frapantă încât în perioada… tinereţii lingvisticii, când domina ideia unei limbi "indo-europene" importată din Asia, lingviştii români au cedat cosmopolit sugestiei lingviştilor străini (care, de fapt, nu cunoşteau limba romană!) încetăţenindu-se ideea profund eronată că româna este formată dintr-un amalgam de "împrumurturi" din… latină, din limbile slave din Sud, din cele slave de Est, ba şi din… germană, maghiară, turcă şi greaca modernă.

Lipsa de informaţie, ca şi "modelul" acceptării mecanice a descendenţei actualilor români din… legiunile romane, a făcut să se ignore sistematic probabilitatea păstrării comune, din Limba Danubiană Centrală, a unui impresionant volum de cuvinte şi structuri lingvistice, atât în limbile astăzi învecinate nouă cât şi în actuala limbă română! Evident, ne referim la limbile din familia indo-europeană. În structura acestora, de la caz la caz, apar şi "conotaţii" ale unor idiomuri şi mai străvechi, ale unor triburi autohtone, pre-neolitice, anterioare dezvoltării explozive a limbii Danubiene. Probabil că aceasta este explicaţia existenţei în română şi albaneză (ca şi în idiomul danubian geto-dac!) a circa două sute de cuvinte "ilire", care nu se regasesc în celalte limbi "indo-europene". În cazul vorbitorilor unei alte grupe de limbă, cum sunt maghiarii ori turcii, precum şi bulgarii originari (din familia limbilor fino-ugro-turcice), dincolo de câteva împrumuturi reciproce, fireşti unei "convieţuiri", este o chestiune de logica elementară că, la imigrarea dovedită a acelor stramoşi ai lor - fie în Pannonia, fie în profund tracica Anatolie - au preluat nu numai păşuni, ogoare, păduri, sate, oraşe şi supuşi, ci şi cuvinte găsite acolo, în special cele cu caracter "tehnic" denumind realităţi care nu le aparţineau.

Este de pilda ridicol să derivăm românescul "oraş" din… maghiarul "varos" ( citiţi: waroş), de vreme ce vorbitorii de maghiară veche, proveniţi din zona stepelor nomadismului, nu aveau acolo oraşe; dar aveau, pasămi-te… cuvântul care să le denumească ?! Spre deosebire de vlahi, care aveau oraşe dar, nu-i aşa, aşteptau alogenii ca să-i… înveţe cum să le spună acelor "îngramădiri de case"?!… Ei, acest exemplu e doar o picătură din marea de probleme care îşi reclamă reexaminarea şi recalificarea temeinică.

Care a fost influenţa dacilor în Roma şi imperiul roman, pe ce durată s-a extins aceasta, cum s-a manifestat acest lucru în arta romana şi unde se mai pot vedea opere din acea epocă?

N-ar trebui să spuneţi "influenţă", ci prezenţa geto-dacilor la Roma. Istoricii italieni sunt, în cvasi-totalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat militar dar şi cu tradiţii agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei şi Savei şi "năvălind" peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni - sau, oricum, anteriori - în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraş Trieste. Nici macar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviţi harta şi veţi vedea că, de pe cursurile celor doua râuri amintite până în zona Trieste-Goriţia, au avut de mers mai puţin decât le-a trebuit ostenilor lui… Dragos Vodă pentru a "descăleca" pe apa Moldovei!.. Mai lung - de câteva secole! - a fost drumul Dorienilor, pe Morava şi Vardar (din actualul Banat până în Macedonia şi Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al Indo-Iranicilor sau cel al Cimerienilor şi Hittiţilor; ba chiar extensia spre Nord-Vest, mai recentă (către sfârşitul neoliticului) a proto-celţilor, peste izvoarele Dunării.

Prin urmare, strămoşii latinilor şi ai geto-dacilor s-au aflat iniţial în aceeaşi vatră Danubiană (amintiţi-vă şi simbolul "natal" al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Aşa se şi explică acuzata apropiere (şi nu "derivare!) a lexicului şi structurii gramaticale între latină şi română sau între română şi celelalte limbi romanice, ba chiar cele "celtice", "anglo-germanice" şi "balto-slave". În timp, (şi anume atunci când latinii Romei au început să devină o forţa invadatoare şi dincolo de pensinsula italica, cu vădite tendinţe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu "pericolul roman". Dar cei doi verişori, neamuri mai apropiate decat s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerţie, ale unor "sclavi geţi", în fapt: ale unor luptători sau sacerdoţi danubieni) sunt mărturii ale acestui contact social, la Roma şi în alte colţuri ale Peninsulei; şi n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acest conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Greciei, a Macedoniei şi a "geticelor" Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural şi economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedeste inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca şi contrafacerea monetelor romane pe plan local!

Probabil că mulţi vor trebui să mediteze serios la imaginea - insuflată lor artificial - a "primitivei Dacii", dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, Augustus a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie foarte serios examinata ipoteza că aşa-numita "Sarmisegetusa Romana" a fost adevărata capitală a geto-dacilor iar construcţiile "romane" de acolo au fost ridicate - inclusiv cu meşteri romani şi după planuri "mediteraniene", cum sugerează Dio Cassius! - mult anterior apariţiei legiunilor lui Traian in Ţara Haţegului (probabil că numai într-o astfel de capitală urbană şi confortabilă se pregătea împăratul Augustus să-şi dea de soţie fiica, regetului dac!).

Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza - bazată pe referinţele lui Iordanes, Isidor din Sevilla şi ale unui impresionant număr de învăţaţi medievali - aceea că "gotzii"erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea sa ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiasi neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor "cohorte" în… armata romană, în furnizarea de împăraţi şi generali romani de origine danubiană între secolele II- V, dar până şi în prăbuşirea Romei, datorată… goţilor! Subiectul însă e prea vast ca să-l putem comprima într-un astfel de răspuns rezumativ.

A existat un scris 'dacic' ? Se poate încă vedea acesta în ziua de azi?

Există vreo continuitate între tăbliţele de la Tărtăria (7,000-7,500 I.C.) şi scrisul dacic pre-romanic?

Sunt placuţele 'dabogete' contrafacute sau autentice? De ce?

"Scrisul dacic" este unul din aspectele cele mai sensibile ale cercetării contemporane. Pe de o parte deţinem dovada "Tabliţelor de la Tărtăria", care s-au dovedit anterioare cu două milenii apariţiei scrisului în Summer; pe de alta parte au ieşit la iveală, recent, - graţie harniciei "neprofesionistului"dar îndrăgostitului de istorie inginer Dan Romalo - uimitoarele copii (în plumb) ale "tăbliţelor de la Sinaia". Acestea au fost nu numai tăinuite, dar şi jecmănite barbar vreme de un secol, în beciurile institutului bucureştean de… arheologie (!). Să nu uităm inscripţia de trei cuvinte de pe colanul de aur de la Pietroasa - interpretată eronat drept gotică, sau acea aşa zis illirică din „ Necropoli di Komani": ANA OHOHICER, interpretată în mod comic drept un rebus de limbă greacă ( vezi Dacii vorbesc- Iordache Moldoveanu p. 15)

Să mai amintim inscripţia pelasgă, de 14 propoziţii de la Camina din Lemnos, care aşteaptă în Muzeul din Atena, de mulţi ani de zile să fie interpretată corect; literele ei nu pot fi greceşti, fiindcă neamul ce va rămâne cu acest nume, grex, gregis nici nu apăruse înca în Europa, când a fost scrisă această inscriptie în alfabetul geto-pelasgo-trac. Ce putem spune despre inscripţia geto-dacă de la Kiolmen, găsită pe o piatră în anul 1965 şi care stă pripăşită la Preslav, din cauza citirii ei eronate de către bulgarii Beşevlev şi Georgiev!

Inelul de la Ezer, de pe valea Hebruliu, având trei propoziţii deosebit de interesante în conţinut, scrise în limba daco-getă, nu înţelege de ce filologii români nu îl iau în consideraţie. Pe când pe inelul de aur de la Celei , Sucidava- Oltenia se scriau rugăciuni în proto-latina priscă( latina arhaică) - „Populi romani" practica o agricultură rudimentală în Latium.

Toate cele menţionate mai sus, sunt gata să spună foarte multe despre limba pelago-geto-Dacă, limbă căreia i se refuză dreptul de a fi avut un alfabet, deşi primele alfabete au fost create şi promovate de către pelasgo-geto-daci (vezi Iordache Moldovan). Oare chiar trebuie să-l aştepăm pe italianul Marco Merlini să ne spună că scrisul a apărut prima oară în lume la noi ? Îmi amintesc când am prezentat la al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo, Western Michigan University, SUA, 6-9 mai 2004: "When no one read, who started to write" lume în sală a aplaudat. Când însă le-am vorbit la români, la Bucureşti, despre acelaş subiect :"Când nimeni în lume nu citea la Tărtăria se scria", ştiinţificii de acolo s-au grabit să mă taxeze drept protoconist!

Să aşezăm între aceste extreme tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic (care s-a dovedit astăzi a fi marele centru al sanctuarelor de la Gradistea, din Munţii Oraştiei, un veritabil unicat mondial recunoscut ca atare de UNESCO!) şi apelarea expresă, de catre Iordanes, a existenţei unor misterioase "înscrisuri de legi ale Geţilor" intitulate Legile Belagine[1]. Chiar dacă tradiţia culturală a Europei antice centrale şi de Nord, "transmontană" (spre deosebire de tradiţia Peri-mediteraneeană!), cultiva "secretul comunicarii sacerdotale" şi metodele de învăţare memotehnică prin memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică - tot mai multe dovezi se acumulează astăzi pentru identificarea unor forme de scris stravechi, paralele sau anterioare celor tradiţional recunoscute: etrusc, sumero-accadian, egiptean, fenician, linear A si B, etc...

Forme de scris similare, ca metode de comunicare sau "înregistrare", au apărut spontan şi relativ concomitent, or sunt într-o relaţie care aşteaptă încă să fie relevată. Aşa de pildă există o vizibilă asemănare între "alfabetul Ogham" din Irlanda secolelor VI-VII e.n., "inciziile pe bâtele ciobăneşti" în Carpaţi, o parte a semnelor de pe tabliţele de la Tărtăria şi extrem de interesantul - şi puţin studiatul! – alfabet clasificat astăzi drept al… "runelor maghiare", în fapt transilvan, utilizat până târziu în Evul Mediu în ţinuturile secuieşti, zonă care a fost în antichitate vatra agatarşilor!

Întrebarea dvs. asupra "plăcuţelor daco-gete" îşi găseşte un prim răspuns chiar pe situl www.dacia.org, articole/Rom: Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie?. Vă pot spune că în anul 1875 cu ocazia construirii castelului Peleş din Poina Văcăria, Sinaia, s-a descoperit un tezaur de aur compus din mai multe tablete de aur scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă sau din.... tezaurul a fost cedat de guvernul procarlist Lascăr Catargiu, lui Carol I. Acesta, în mare taină , decide să le topească şi cu banii obţinuţi pe aur să-şi continuie ridicarea castelului. S-au efectuat însă nişte copii în plumbla ofabrică de cuie din Sinaia. Am înţeles că unele copii au ajuns la prof. Niculescu-Plopşor. În 1978 a fort trimis la Muzeul Mânăstirii din Sinaia cercetătorul stiinţific M.Dogaru de la Institutul de Studii istorice şi Politice care se pare că a luat de acolo două tăbliţe conţinând această scriere dacică. Ce a făcut el cu ele nu am aflat.

În salutara lucrare a lui Dan Romalo, "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", premiată de Societatea "Dacia Reviva" - vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare "plăcuţe de plumb", tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare "falsuri" sunt, în realitate copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere mesteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acorul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).

Faptul că originalele - de aur?! - au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui Iordache Moldoveanu Dacii vorbesc (anul 2000, editura Semne), unde la pagina 136-137 sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.

Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zdrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însasi Academia Română?! Ei bine, după ce doi "academici" – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără nici un temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul stiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei îsi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea şi hrănirea unor "invitaţi din… Europa" costumaţi în armuri legionare romane şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le "reaminti" că - în lipsă de documente elocvente! - ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!…

Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibila conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu "Auraicept ma N-Eces", opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atat mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urma cu un deceniu şi jumatate – cartea "Noi nu suntem urmaşii Romei!" am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densusianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, or s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale” (cf. Napoleon Săvescu, în revista Noi, nu! - 4 iunie 2007).

Prin “limba danubiană”, adoptată de toate populaţiile Eurasiei, dacă nu chiar de întreaga planetă Terra – suntem înainte de “încurcarea limbilor, din pricini de luciferism uman, la Turnul Babel”…deci, suntem aproape de…ÎNGERI! Că tot sunt Traco-Dacii-Geţii-Goţii – “SFINŢIŢII”!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

[1] Cf. revista Dacia, nr. 17, noiembrie 2004, prof. Timotei Ursu: DOUÃ PASAJE SEMNIFICATIVE: .69-71. şi .74-75.

69-71 (Fragment din originalul din Madrid).: “Gaius Tiberius iam tertius regnat Romanis, Gothi tamen suo regno incolumnes perseverant, quibus hoc erat salubre, aut commodum, aut votivum, ut quicquid Dicineus eorum consiliarius praecepisset, hoc modis omnibus expectendum, hoc utile iudicantes, effectui manciparent. Qui cernens eorum animos sibi in omnibus obedire, & naturale eos habere ingenium, omni pene philosophia eos instruxit: erat enim huius rei magister. Nam Ethicam eos erudivit, ut barbaricos mores ab eis compesceret: Phisicam tradens, naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas, Bellagines nuncapant:

Logicam instruens, eos rationis supra caeteras gentes fecit expertes: Practicen ostendens, in bonis actibus conversari suasit: Theoricen demonstrans, signorum duodecim, & per ea planetaru cursus, omnenmq; astronomiam contemplario edocuit, & quomodo lunaris orbis augmentum sustinet, aut patitur detrimentu edixit:

olisq; globus igneus quantum terrenum orbem in mensura excedat, ostendit: aut quib, nominibus vel quib. signis in coeli polo vergentes, aut revergentrs (sic!) CCCXLIIII. Stelae ab ortu in occasum praecipites ruant, exposuit. Qualis erat rogo, voluntas, ut viri fortissimi, quando ab armis qutriduum usq; vacassent, doctrinis philosophicis imbuebantur? Videres unum coeli positionem, alium herbarum frugumq: explorare naturas; istum lunae commoda incommodaq; illum solis laborem attendere, & qomodo rotatu caeli raptus, retro reduce ad partem occiduam, qui ad orientalem plagam ire festinarit, ratione accepta quiescere. Haec & alia multa Dicineus Gothis sua peritia tradens, mirabilis apud eos invenitur, ut non solum mediocribus, imo & regibus imperaret."

TRADUCERE (Timotei Ursu):.(Acum) Gaius Tiberius era cel de al treilea domnind peste Romani , totuşi Goţii continuau sã trãiascã nevãtãmaţi, altminteri avantajaţi, convenabil şi potrivit dorinţelor lor, datoritã faptului cã Dicineus, învãţat dãtãtor de sfaturi al lor, le pretindea atâta ascultare, încât acele decizii sãnãtoase sã le dobândeascã cu folos. De unde vãzându-i bravi şi gata a se lega pe de-a întregul de sine şi cã, într-adevãr, au isteţime, pe fiecare bãrbat (mãdular) l-a învãţat filosofia: era cu adevãrat, în aceasta, un maestru. Cu adevãrat i-a învãţat Etica, încât sã-i înfrâneze din tradiţiile lor barbare: predându-le Ştiinţele Naturii, i-a fãcut sã trãiascã firesc, dupã propriile legi, dupã cum spun pânã astãzi scripturile, denumite Bellagine: învãţând Logica, prin cunoaştere s-au situat deasupra altor neamuri: arãtând(u-le) în Practicã (cum anume), i-a sfãtuit sã trãiascã în fapte bune: demonstrând( u-le) Ipotezele, cele douãsprezece semne şi, prin aceasta mişcarea planetarã, i-a instruit pe de-a-ntregul în Examinarea Astronomicã, şi cum suferã o creştere discul lunii sau se înjumãtãţeşte în descreştere prevãzutã; şi (le-a) înfãţişat de câte ori discul incandescent al soarelui întrece în mãrime suprafaţa pãmântului şi (le-a) înfăţişat cât se înclinã polul ceresc al semnelor sau (se?) înalţã cele 346 stele, grãbind de la rãsãrit la apus. Câtã era dorinţa de cunoaştere, ca cei mai puternici bãrbaţi cu câte patru zile sub arme fãrã întrerupere sã mai gãseascã timp pentru a se iniţia în învãţãmintele filosofice? Vei vedea pe unul explorând dispunerea boltei cereşti, altul conformaţia plantelor şi a roadelor pãmântului; acesta creşterea şi descreşterea lunii, acela urmãrind lucrarea soarelui, şi cum rapida rotire a cerului revine deandoaselea la apus dupã ce se grãbeşte repezit la rãsãrit, cunoaşterea înţelegându-i odihna.. Aceasta, şi multe altele din ştiinţa sa, le-a încredinţat Dicineus Goţilor, în chip minunat, dupã ce au ajuns împreunã, înstãpînindu-se nu numai asupra celor de rând, dar chiar şi asupra regilor…”

 

ISTORIA NE ACUZĂ! ONORATĂ INSTANŢĂ, PENTRU CINE PLEDEZI?

Trebuie ştiut încă de la început că harta României prezente, precum şi situaţia ei actuală la nivel european după perioada post-decembristă, a căutat ca după fiecare secvenţă istorică un refugiu de abilitate diplomatică pe care, local, noi, în calitate de brăileni, îl situăm mai sus de nivelul Dunării. Nu suntem posesivi şi nici indiferenţi dacă scindăm rahitismul patriotic într-o sumă algebrică de interese - în cele din urmă resemnat până şi el ca ideologie în rândul pragmaticilor autohtoni. Brăila a suferit de-a lungul timpului prin porii deschişi ai cetăţenilor de pe aceste plaiuri mioritice, şi-a înecat rostul în apa care actualmente îngenunchează la poalele falezei şi care, sinceri să fim, particularizează peisajul în aceeaşi măsură cu statutul nostru posesiv de apartenenţă. Dar câte cronici şi câţi antici vor mai fi nevoiţi să stenografieze rămăşiţele unui oraş care a murit şi a înviat de atâtea ori, urmându-şi cursul firesc şi aşteptând implicit o populaţie care să-i fructifice potenţialul nu doar dintr-o perspectivă economică şi industrială, ci şi printr-un respect al cunoaşterii ei ca fundament vital?! Mii de oameni lovesc aerul zi de zi pe faleză, în parc, pe bulevardele ale căror denumiri însufleţesc doar teoretic o mască sub care oraşul nostru îşi regizează propria realitate. Cât de nedrept poate fi firescul pentru noua generaţia calamitată de fenomenul diaspora?

Cert e că pentru generaţiile următoare, diagrama postmodernistă nu va mai fi nevoită să fie dată la zoom pentru apreciere sau, mai tradiţionalist spus, să fie vizualizată printr-o lupă socială pentru mărirea cauzelor şi consecinţelor directe. Şi nu sunt doar o simplă indignată a societăţii care se leagă de clasicele probleme nominalizate în politica noastra la nivel local pentru a bate câmpii!

Cu toate astea, nimeni nu se întreabă de unde, de când şi mai ales de ce această renegare a spaţiului nostru de trai, care, pitoresc-nepitoresc, inundat sau ars, e un patrimoniu spiritual care ne fereşte de o anumită inconsecvenţă spaţială pe care o au de exemplu triburile migratoare, nomazii. Imaginează-ţi doar cum e să nu ai ţara ta, oraşul tău, pământ pe care să calci şi care, conform universalului, să-ţi ateste limba, poporul, comunitatea în sensul ei multilateral! Imaginează-ţi cum e să nu ai o ISTORIE, o lipsă care practic transforma un om într-un prezent continuu, incapabil de a-şi construi trecutul. Un prezent care se consumă nelăsând nicio urmă în spate, dându-i posteriorităţii un aspect uniform şi fals! Un om probabil incomplet si virtual. Un sistem unidimensional. Or, structura omului face ca acesta să-şi folosească toate legăturile pentru a-şi cunoaşte firescul, idealul şi sensul vieţii. Sunt legături pentru care strămoşii au luptat şi graţie cărora generaţiile s-au apropiat de contemporan!

Cam ingraţi unii din noi, nu? Ingraţi suntem toţi într-o anumită măsură! Şi trist e că nu doar mogulii Brăilei de azi îşi profanează autoritatea prin delapidare. Trist şi dezarmant rămâne că şi cetăţenii de rând cu buletin şi acte în regulă capătă acest sentiment de renegare, simţământ care provine din nepăsare, nepăsarea pe care au arătat-o şi o arată faţă de oraşul lor, faţă de istoria lor, faţă de coordonatele ei. Istoria se naşte acolo şi atunci, trăieşte hic et nunc, promite şi garantează pentru ziua de mâine!

Uite că nu degeaba îl tot difuza OTV pe Diaconescu sub pelicula de în direct şi în reluare, fiindcă sintagma asta defineşte literalmente promotorul istoriei, o istorie a mentalităţii care, pe scena Brăilei, îşi cere tacit drepturile. Însă, cinstiţi să fim unii cu alţii, nu mai mult ca celelalte aşezări urbane ale lumii, ceea ce probabil ne-a menţinut atâta vreme în balansul anemic al dezinteresului permisiv.

La drept vorbind, istoria e maleabilă, aşa se vrea ea, aşa trebuie să fie pentru a asigura cronologitatea indispensabilă acestui univers. E într-adevăr o anormalitate a firii, dar nici oamenii oraşului nostru dunărean (şi nici chiar oamenii în general!!!) nu se laudă cu un sistem nervos central performant, de sistemul etic ce să mai zicem că nici măcar nu a fost descoperit de primitivii secolului 21, aşa că, până una alta, specimenul uman trebuie să se muleze pe această stare permanentă de tranziţie pentru principiile şi moravurile sale. Dar, pentru consumatorii avizi de adevăr, tehnicul înlocuieşte realul, căci, după cum bine se ştie, de la teorie la practică e cale lungă…

Rămâne să mă axez în continuare pe nevoia de cunoaştere a Brăilei în forma ei originară, fiindcă vreau să demonstrez într-un mod elocvent şi cu discernământ dispariţia şi suprimarea indecentă a valorii sale urbane. Bineînţeles că sunt multe aspecte sub care putem ataca subiectiv tema expusă, dar, ţin în acelaşi timp să spun că, subiectul din care am început să rup puţin câte puţin nu atentează în niciun fel la conştiinţa personală a brăileanului luat ca atare, fiindcă un spirit critic în contradicţie cu unul spiritual mă determină să polarizez întreaga naţiune română sub tutela acestui defect. Ei bine, nu întâmplător, cum ar spune o vorbă românească, poporului care nu-şi cunoaşte istoria îi este sortit să i se repete ! Ne place sau nu, trebuie să vedem dincolo de aparenţele oficiale, să răsturnăm orizontul fumegând a intrigi politice sau a neştiinţă, ce oscilează nesincronizat cu ceea ce Brăila nu e şi ar trebui să fie!

Dar pentru ce are totuşi nevoie Brăila de o consemnare atât de accentuată? De o istorie amintită şi pusă în bilanţul actualităţii într-o manieră atât de radicală? Din nevoia neuitării. Pentru ca somnul raţiunii să nu mai fie perturbat de toate miziricurile lumii moderne de care toţi se miră şi se feresc, unii considerându-le originale şi autentice. Autentice? Da. Nedreptatea e într-adevăr un simptom al autenticităţii, pe care îl căpătăm sfidându-ne plaiul. Originale? Nu-i nimic nou sub soare cum ar spune al nostru Eminescu, fiindcă, dacă vrei să întelegi şi să treci peste toate demagogiile bolnave promulgate de fanatici şi fanfaroni care trăiesc sub emblema divide et impera, trebuie mai întâi să le cunoşti fundamentul fiziologic, urmărind îndeaproape traseul temporal al faptelor. Şi uite aşa, fluxul şi refluxul istoriei conlucrează, aducându-ne deseori la mal extreme care de la Nero încoace au dat foc lumii.

Nepăsarea e torţa cu care noi am dat foc istoriei, foc ce încă arde mocnit putând oricând să incendieze umanitatea şi valorile ei.

Mihaela Cătălina Condruz

 

ÎNCĂ O FILĂ DIN RĂZBOIUL ROMÂNO-ROMÂN

Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 au avut în România efecte mai devastatoare decât cel de-al doilea război mondial!

Din anul 1990 şi până în prezent toţi politrucii au implementat în România astfel de reforme, încât poporul să iasă mereu în pierdere.

Toate privatizările, precum şi cedarea resurselor naturale s-au făcut pe baza unor obligaţii politice internaţionale luate de toţi politrucii care s-au perindat la cârma statului.

Nu mai avem telefonie naţională, fiindcă a fost dată grecilor, nu mai avem petrol, fiindcă s-au priceput să îl ia austriecii, nu mai avem siderurgie, fiindcă a fost cadorisită unui indian cu ifose englezeşti, nu mai avem o industrie a cimentului, pentru că au luat-o francezii, ne-am lipsit de producţia de energie electrică şi aluminiu, pentru că au pus ochii pe ele câţiva magnaţi ruşi,iar flota oceanică am vândut-o singuri, prin tribulaţiile de corsar internaţional ale actualului şef al statului.

Ca o primă măsură de liberalizare, emanaţii de altădată, Iliescu & Co au dat drumul la graniţe, punându-se astfel în practică libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, iar controlul vamal a fost suspendat timp de şase luni; oare, de ce? Simplu: pentru ca băieţii deştepţi să scoată din ţară uriaşe valori materiale şi opere de artă, ca de ex. sculpturi ale lui C. Brâcuşi, şi să introducă fără pic de emoţie droguri, arme, bani falşi, aparatură tehnică de spionaj.

În deceniile care au urmat, şi pe care mulţi dintre noi le-am trăit plini de nedumeriri, au fost înfiinţate din indicaţii occidentale, diverse instituţii bugetivore, menite să zidească pentru totdeauna democraţia în România. Aiurea!

Cuvintele demos şi cratos şi-au pierdut sensul de bază şi au devenit o monedă calpă rostogolită din gură în gură de politicieni, în interesul lor.

Poporul român a fost împărţit pe felii şi prelucrat ca atare.

De anumiţi politicieni şi oameni de afaceri se ocupă Departamentul Naţional Anticorupţie. Nu de toţi cei care sar peste barierele legii, ci numai de cei care au fluierat în biserică şi şi-au pierdut protecţia politică; nu au cotizat cât trebuie, ori au zgâriat urechi sensibile, ca cele ale lui Zeus şi ale Afroditei. Unul chiar era să moară. L-au operat medicii pe cord deschis şi, pentru moment, l-au salvat; nu se ştie însă pentru cât timp… Prima lui vină; este membru unui partid advers. Într-adevăr, advers, chiar mai mult, duşman şi prin urmare orice duşman trebuie duşmănit de moarte.

Fără să lase impresia că ar fi sărit peste calul abuzurilor, direcţia poliţiei politice s-a reorientat şi a tăbărât pe vameşi şi pe poliţiştii de frontieră cu mascaţii şi cu elicopterele.

Unde eşti tu Staline, ca să vezi ce epigoni îţi copiază metodele! Elicoptere nu aveai, dar te pricepeai să îţi ridici adversarii cu GAZ-ul. Admiratorii tăi secreţi s-au supertehnicizat. Trag cu urechea în telefoanele mobile ale împricinaţilor şi apoi, la momentul politic oportun, şo pe ei cu elicopterul!

Poliţiştii politici fac zilnic agenda hulitei mas media, cea a mogulilor. Când nu le-a convenit faptul că fărădelegile legate de tăierea pensiilor militare au fost forfecate de televiziuni vreo două săptămâni, au virat brusc în curtea unui adversar politic, l-au înhăţat şi l-au băgat direct în spital. Când agenda publică s-a umplut de comentarii prea puţin măgulitoare, au tăbărât pe vămi şi poliţişti. Acum se arestează funcţionarii pe loturi, ca să vadă măria sa, spaţiul Schengen, că suntem demni să intrăm în el, dar numai cu puşcăriile pline ochi de bugetari corupţi.

Nu e nimic. Dacă uşa puşcăriei se închide, totul este în regulă!

Bomboana pe colivă a pus-o interlopul Bercea Mondial, care a băgat cuţitul în cine a vrut muşchii lui. A fost prins şi dus pe sus la tribunalul competent. Nu a mai contat faptul că a pus umărul la campania electorală a preşedintelui în 2009, nici faptul că este cumătru cu acesta. A furat-o pentru 29 de zile, fiindcă judecătorii nu s-au lăsat impresionaţi de relaţiile sus-puse ale inculpatului. Nu-i nimic; recursul este miercuri şi poate scapă! Ce atâta pericol public?! Depinde cine apreciază!

Cenzura este şi ea la mare modă, nu şi la mare cinste. Moderatorii TV sunt de-a dreptul oripilaţi. Nu este emisiune a posturilor de ştiri în care să nu fie amintit faptul că cei din Consiliul Naţional al Audiovizualului le suflă în ceafă, îi tracasează, îi amendează.

Sunt tineri toţi, nu au apucat vremurile huiduitului socialism, când a fi cenzurat era un fapt aproape unanim admis. Sunt revoltaţi, au citit prea mult despre libertatea de exprimare şi despre drepturile omului.

Fac ironii, chiar proteste, dar merg înainte, fiindcă… înainte era mai bine!

Studierea Arhivelor fostei Securităţi este o altă mâncare de peşte. Nostalgicii de aici lovesc chipurile în trecut, numai că efectele se produc pentru prezent şi viitor.

Cine va mai vrea vreodată în România să mai ajute vreun serviciu de informaţii, ştiind că peste 20- 50 de ani i se va cere socoteală, ori, dacă va dispărea între timp, despre grijile lui vor afla copiii şi nepoţii?

Trecuta munca de informaţii este pusă la stâlpul infamiei, este gândită cu o măsură politică obtuză, după sloganul galeriilor de fotbal; Pe ei! Pe ei! Pe mama lor de lei!

În răsfoirea arhivelor rămase de la băieţii cu ochi albaştri nu bate nici măcar vântul prescripţiei. Nici o uitare, fie ea şi legală, nu se respectă.

Câte unui bătrân pensionar din hulitele servicii i se mai ridică şi acum sângele în cap, când primeşte acasă prin poştă un plic deschis în care este invitat să dea socoteală în contencios administrativ pentru câte o informare scrisă de el în anul 1969. După 42 de ani! Chiar dacă el a uitat, totuşi scripta manet!

Nu are decât; să se sperie, să se indigneze, să facă infarct şi să se care pe lumea cealaltă! Poate acolo îl aşteaptă o orânduire mai bună, că pensia lui rămâne aici!

Consiliul Naţional care ne apără de discriminări, împarte şi el societatea românească în buni şi răi. Îşi propune să îi ajute pe romi să se integreze în socialul românesc destul de zbuciumat şi de sărăcăcios. Dar mai există şi altfel de discriminări; între bărbaţi şi femei, între şefi şi subordonaţi, între bogaţi şi săraci etc. Nu ne-am născut egali de la natură şi nici un consiliu nu va reuşi să ne egalizeze în drepturi şi obligaţii. Toacă şi el nişte fonduri naţionale şi probabil europene, dar cu ce eficienţă doar Mafalda ştie.

Cel mai mult s-au remarcat bărbaţii vânjoşi din jandarmerie. Ei fac ordine la meciuri cu miză mare, îşi fac loc printre fumigene şi înjurături, împart bastoane pe spinări tinere de microbişti, îi ridică pe recalcitranţi şi îi duc la secţie, împart şuturi şi capete în gură… dar se impun în zonă! Este o formă de bătaie organizată de stat.

Mai nou, dau mâini de ajutor poliţiei când saltă de la domiciliu drogaţi, traficanţi, borfaşi şi alţi suspecţi. Au un soi de berbec cu care sparg uşile prin blocuri, chiar dacă gazda ar vrea să deschidă. Ei nu au timp, nici nu gândesc, doar croiesc!

Destul de des sparg uşa, ori sar gardul la vecini nevinovaţi. Îi bagă în sperieţi, zbiară la ei, îi lungesc pe burtă, ameninţându-i cu pistoalele, iar când realizează că au greşit ţinta, dispar la fel cum au apărut, mascaţi şi băţoşi. Nu cer scuze; ei muncesc, nu gândesc!

Deseori am senzaţia că nu mai sunt în ţara mea. Într-o societate bântuită de haos legislativ, de corupţie, de sărăcie şi taxe peste taxe nu poţi decât să lupţi pentru supravieţuire. Am sentimentul că mă aflu într-un soi de evaziune internă, la fel ca germanii şi evreii care se ascundeau prin cimitire de frica Gestapo-ului.

Hulind trecutul pe toate vocile, nu cumva ne-a fost falsificată istoria?

Ce prezent se pune în loc? Unul mizerabil. Tinerii sunt dirijaţi să emigreze, bătrânilor li se arată poarta cimitirelor.

Războiul psihologic este în toi şi este unul devastator. Efectele lui se văd cu ochiul liber. Tinerii români, specialişti sau nu, muncesc şi plătesc impozite pe alte meleaguri şi sunt de ordinul a patru milioane.

Bătrânilor li se taie pensiile şi li se închid spitalele. A dracului criză!

A dracului criză politică a dat peste poporul român!

Toate ţările europene îşi văd de progresul lor, numai românii, nişte mioritici întârziaţi, se luptă mereu cu marasmul lor economic.

Un studiu englezesc a aruncat pe piaţă fumigena că în ţările din Estul Europei, nemulţumite de întoarcerea forţată la capitalism şi văzând că din perestroika a ieşit catastroika, în circa 10 ani se vor întoarce la socialism.

Cine poate garanta că popoarele vor mai avea atâta răbdare!?

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii