ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 24 (Februarie 2011)

EDITORIAL

NU-I TIMP DE CULTURĂ

Se tot scrie peste tot de faptul că atunci când o naţiune se află în dificultate economică, şi starea societăţii se înrăutăţeşte. Şi ce e mai relevant ţine de faptul că de fiecare dată când se vorbeşte de criză economică, aspectele culturale de orice nivel sunt trecute pe un plan secund, aproape până la sugrumare. De la Marea Lovitură de Stat – aşa cum sincer îmi place să vorbesc despre evenimentele lui decembrie 1989 – şi până în prezent, indiferent de unde şi în ce direcţie a bătut vântul politic, nu s-au găsit priorităţi de aşa natură ca interesul colectiv în materie de cultură să se poată concentra pe o direcţie pur europeană.

De fiecare dată bugetele alocate ministerului, dar şi cele repartizare pe judeţe direcţiilor specializate, au fost mai mult decât insuficiente şi acest lucru nu poate decât să îngrijoreze. Instituţiile cu caracter cultural nu sunt srl-uri de produs bani şi nici nu trebuie să se transforme într-o afacere, dar asta nu înseamnă că nu aduc beneficii.

Desigur, raportarea la public necesită o amplă analiză. Numărul celor care vizitează o galerie de artă, străbat culoarele dintre exponatele muzeelor sau păşesc cu drag într-o sală de teatru e în scădere dramatică, iar perspectiva sumbră nu se referă doar la faptul că alte mijlocare aşa-zis artistice ar fi strămutat ambiţiile personale ale publicului.

Politicul, mult prea legat de dorinţele ieftine de afirmare şi mai ales prea ocupat cu aspectele economice în derivă, a considerat că diminuarea în continuare a fondurilor pentru cultură nu-i vor afecta prea mult pe oamenii de rând. Bine direcţionată de la centru, iniţiativa s-a revărsat către consiliile judeţene, care oricum nu aveau intenţii de conservare a acestui domeniu.

Acum jumătate de secol pacostea sovietică strângea populaţia de la sate la căminele culturale, chiar şi pentru a face schimburi culturale prin înfrăţirea cu popoarele comuniste prietene. Exista un aparat bine pus la punct, care sub aripa ocrotitoare a Partidului pe marea scenă a ţării urcau laolaltă şi mezzosopranele şi muzicanţii tarafurilor populare, iar zâmbetul, chiar dacă uneori forţat, răzbătea pe feţele celor veniţi să asiste la spectacol.

Vremurile s-au schimbat, populaţia a migrat de la sat la oraş şi de la oraş peste hotare, multe cămine culturale s-au transformat peste noapte în discoteci, apoi în cluburi, altele în birturi, dar cele mai multe au dispărut pur şi simplu. În spaţiul urban, casele de cultură municipale, orăşeneşti sau cele care ţineau de sindicate au trecut şi ele în istorie. Clădirile au fost retrocedate, conducerile succedate şi comandate politic nu au fost în stare să găsească acele mijloace de subzistenţă ori de redresare artistică prin repertoriu sau prin programele adresate publicului-ţintă. Mai rău e că şi o parte din muzee au început să-şi închidă porţile, iar altele - lucru verificabil - s-au metamorfozat în veritabile localuri.

Despre carte situaţia stă sub perfuzie. Deşi în România există mii de edituri înregistrate, doar un sfert din ele îşi fac propriu-zis datoria. Adaptarea la mijloacele moderne, prin aplicaţiile on-line ori ediţii sponsorizate, nasc germenii unei supravieţuiri. La acestea se adaugă, bineînţeles, sutele de traduceri din literatura low cost, dar care prinde bine la cei care – puţini la număr – scăpaţi de sub abuzivul televizor, doresc să-şi refugieze gândurile înainte de culcare peste rândurile cernelei tipografice.

Vremurile se schimbă, dar soarta unei ţări nu se decide numai sub aspect economic. Hrana spirituală a unei naţii se cultivă prin limbă şi tradiţii, prin efervescenţele manifestărilor artistice, iar pentru ca acestea să continue este nevoie ca instituţiile şi centrele culturale tradiţionale să existe şi ele, dar nu într-o formă diluată sau simulată prin campaniile electorale. La toate acestea se mai adaugă şi apetitul aleşilor locali, care au înţeles după bunul plac să (de)servească interesul unui patrimoniu naţional, eliminând din contabiliceştile interpretări finanţiste, tocmai ce au oamenii locului mai de valoare. La umbra pretinselor sacrificii pe care populaţia trebuie să le suporte ca urmare a crizei economice mondiale, s-au avansat planuri de anulare a fondurilor pentru multe din proiectele culturale aflate în derulare, iar pentru altele, tot din dorinţa salvatoare de a le găsi o continuitate, li se pregăteşte comasarea. Ghiveciul care pe timpul lui Ceauşescu se numea Cântarea României astăzi tinde să se repete la o scară inimaginabilă.

Este cât se poate de clar că în degringolada socio-politică prin care trece ţara în momentul de faţă, una din marile pierderi pe termen lung este legată de viaţa culturală. Comparabil vorbind, răul pe care birocraţia, coroborată cu lipsa de interes şi mai ales cu lipsa de reacţie din partea instituţiilor menite să vegheze la buna desfăşurare a actului de cultură, vor duce negreşit la implementarea ideii potrivit căreia nici măcar în perioada sov-romurilor România nu a suferit o criză atât de profundă şi lipsită de orizont.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

POVEŞTILE PENTRU COPII ALE DOAMNEI CARMEN MACOVEI

Doamnă Macovei, sunteţi cunoscută ca autoare de literatură pentru copii. Ce ne-aţi putea spune despre dumneavoastră?

De formaţie sunt inginer. Am terminat Facultatea de Tehnologie a Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici, în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, în 1989. Fac parte din ultima serie de absolvenţi cu repartiţie guvernamentală, ultima serie de ingineri pregătiţi pentru a face ceva în lumea asta şi a căror aripi au fost frânte, ulterior, pentru că s-au închis multe fabrici pentru care noi eram formaţi. Când am revenit în Brăila, în 1990, am lucrat în învăţământ timp de 5 ani, mi-am dat definitivatul după care m-am reorientat profesional şi am obţinut o diplomă de master în ştiinţe administrative, specializându-mă pe achiziţii publice. Sunt expert în achizii publice şi fac parte din Asociaţia Specialiştilor în Achiziţii Publice din Romania. Pentru că structura mea este umanistă, am urmat şi Facultatea de Psihologie şi am specializare în psihoterapie.

Cum s-a născut dorinţa de a scrie literatură pentru copii?

Mai într-o joacă. Băiatul prietenilor mei era în clasa a treia şi stătea mult pe calculator. Era bun la matematică dar la literatură mai puţin. Motiv pentru care eu i-am propus un concurs: el să scrie o poveste şi eu una pentru el. Doream să-l stimulez să-şi dedice timpul şi literaturii, îmbinând utilul cu plăcutul. Şi astfel a apărut Aventurile lui Pufuleţ. Aventurile lui Pufuleţ a călătorit printre prieteni iar unii părinţii m-au bodogănit că le plăcea copiilor Pufuleţ şi trebuiau să le citească tot în fiecare seară.

În 2001 Editura Edmunt l-a care am rămas constantă, m-a încurajat, mi-a cerut tot ce am scris până atunci şi aşa a apărut prima carte Poveşti pentru copii şi nu numai. Ulterior, poveştile au venit, aşa, când şi când...

Spuneţi-ne despre activitatea scriitoricească.

Preocuparea de a scrie poveşti pentru copii a apărut mai serios în 2001, an în care am şi publicat prima carte, Poveşti pentru copii şi nu numai. De ce nu numai, pentru că eu scriu dar îi las pe părinţii sau bunicii sau fratele mai mare, ca printre rânduri, să se gândească la anumite lucruri. Nu vreau ca povestea să fi e o plictiseală pentru el, din contră, să fie ceva care să-l ajute pe părinte să dezvolte curiozitatea copilului prin discuţii. Sunt lăsate anumite lucruri pentru imaginaţia fiecăruia. Trasez eventual drumul lăsând ca amănuntele şi detaliile să şi le închipuie fiecare.

În anul 2002 apare Taina castelului îngheţat. Urmează în 2003 Crăiasa Dunării. M-aşi opri asupra acestei cărţi pentru că este o legendă în această poveste. Legenda Dunării, brand-urile Brăilei precum Chira Chiralina şi Terente, decurg într-o poveste cu alte poveşti ale Brăilei, cu ceea ce este specific zonei noastre. M-a preocupat ideea de a revigora Dunărea, de a găsi cheia pentru a păstra planeta şi a ne bucura mai multe generaţii. Am constatat că oamenii sunt puţin egoişti, vor ca ei să aibă şi numai ei, nu se gândesc că şi copii copiilor lor ar trebui să beneficieze de aceeaşi frumuseţe a Dunării, a pădurilor, a tot ce ne înconjoară. Şi spun în Crăiasa Dunării să întoarcem acest mecanism greşit al omenirii şi să readucem viaţa frumoasă pe pământ. În 2004 Crăiasa Dunării apare în ediţie bilingvă.

Spiriduşul de la paralela 45 apare în 2005, în ediţie bilingvă.

Nic cel mic, publicată în 2005, este o poveste de Crăciun şi Sfântul Nicolae, o împletire a celor două evenimente.

În 2008 public Tolba cu poveşti din care vă sugerez să citiţi Planeta albă şi planeta verde. Tolba cu poveşti este o colecţie revizuită a poveştilor anterioare la care se adaugă alte poveşti noi.

În 2009 apare Fulg de nea şi în 2010 Lăcrămioara.

Poveştile mele sunt scurte. De ce scriu poveşti scurte?... deoarece copii din ziua de azi nu mai au timp să citească, sunt captivaţi de jocuri pe internet, de televizor, nu mai au răbdarea necesară să citească o poveste. Chiar la cititorii mei observ că, aşa scurte cum sunt, ele necesită pentru ei un timp, nu iau povestea să o citească toată odată, citesc câteva pagini azi, câteva pagini mâine. Cititul a devenit o problemă mai delicată pentru noua generaţie.

În unele cărţi şi mă refer la Fulg de nea şi Lăcrămioara, ilustraţia este asigurată de desene realizate de copii şi tineri de la Organizaţia TREBUIE Brăila. Având în vedere că organizaţia acordă sprijin social, cum s-a născut această îmbinare între literatură şi protecţie socială?

Cu Asociaţia TREBUIE sunt de mai mulţi ani în cotact. Am făcut şi fac încă voluntariat ca psihoterapeut pentru părinţii a căror copii au dizabilităţi. Cunoscându-i mai îndeaproape pe aceşti copii mi-am dat seama că ştiu să se bucure de viaţă mai bine decât noi.

Întotdeauna când am scris o poveste am avut o problemă legată de persoana care să redea desenul. A desena pentru copii e o problemă mai delicată, trebuie să găseşti chipurile potrivite, culorile, expresia feţelor. Desenul trebuie să redea şi textul, să bucure şi ochiul. Cunoscând copii de la TREBUIE le-am dat poveştile şi i-am lăsat singuri să deseneze. Am avut o surpriză plăcută că au redat textul în trei variante, iar desenele erau pline de optimism, de viaţă. Ceea ce transmit desenele lor este poate naivitate, ar spune unii artişti plastici, dar în naivitatea lor e atâta puritate, sinceritate şi lumină sufletească!

Cum aţi vedea un adult care nu a citit în viaţa lui o carte pentru copii?

Îmi place să cred că în fiecare este un copil care a avut nevoie de o poveste şi a avut nevoie să i se citească o poveste. De ce avem nevoie de poveşti? Pentru că am cam pierdut şirul valorilor. Mesajul din cărţile mele este orientat către tot ceea ce este bun şi frumos în noi, către ceea ce trebuie să scoatem din fiecare şi nu să le afundăm, aşa cum se întâmplă acum. Azi se merge pe o mare superficialitate şi pe lucruri pragmatice dar, de fapt, sufletul e cel care trebuie înnobilat.

Un om care nu a citit o poveste... cred că este ca un copac care nu are suficiente ramuri.

Care este cartea cea mai dragă dumneavoastră şi de ce?

Toate îmi sunt preferate, fiecare are farmecul ei. N-aş putea să spun că îmi place mai mult una sau alta. E adevărat că recomand Crăiasa Dunării nu numai pentru că vorbesc acolo despre legenda Dunării şi a Brăilei dar mi-ar place să o văd pusă în scenă. Vizualizarea acesteia ar fi mult mai rapidă pentru copii şi impactul ar fi mult mai puternic, dar nu am găsit doritori care să scrie scenariul după poveste.

Care sunt planurile de viitor în sfera creaţiilor literare ? Lucraţi acum la o nouă carte?

Da, bineînţeles că pregătesc.

Ca planuri de viitor... îmi place să las lucrurile să curgă de la sine în sensul că mai aduc modificări la o poveste aşternută pe hârtie, dar nu umblu foarte mult în prima idee. Le las să vină cursiv, nu planific să scriu un număr de pagini pe zi... e în funcţie de comunicare, de personaje, de idei.

E adevărat că mă preocupă ideea de a scrie o carte pentru copii mai mari, pentru adolescenţi. Am remarcat o problemă la adolescenţii de acum, sunt mai dezorientaţi, au probleme de multe feluri, tentaţiile sunt foarte mari şi au cam pierdut orientarea dată de motivaţie. Aşi vrea să scriu ceva pentru ei.

În incheiere, ce aţi transmite cititorilor Revistei ZEIT?

Aşi sugera să nu fie ocolite cărţile pentru copii şi să nu ne raportăm numai la Fraţii Grimm, la Haryy Potter. Să căutăm şi alt gen de carte pentru copii, cea scrisă recent, pentru că are un farmec aparte. Desigur, îi avem pe scriitorii noştri, români, care scriu foarte frumos. Pe Ispirescu nu am mai auzit de mult pe cineva să-l promoveze sau pe Creangă sau pe Slavici. Avem povestitorii noştri, basmele noastre.

E o invitaţie la copilărie.

a consemnat, Elisaveta Drăghici


 

CĂRŢILE ZEIT

CONFESIUNILE UNUI RATAT, DE VASI IRIMIA, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2011

Cartea prozatorului Vasi Irimia este orchestrată pe un leit-motiv al ÎNCEPUTULUI, între nelinişti ale derutei, ale incertititudinii şi al drumului găsit, al căii spre ACASĂ, un loc al percepţiei filosofice native, ca şi al spiritualităţii ca şansă de echilibru. Şi, în ciuda unei severe ironii autopersiflante chiar din titlu, CONFESIUNILE UNUI RATAT – Opere complete – se constituie epic ca o intenţie abia voalată a autorului de a-şi proteja sensibilitatea şi sufletul în derivă, în căutarea absolutului. Sunt confesiuni absolut atipice, construite pe un aparent jurnal intim, deşi toţi ştiu că memoriile sunt scrise cu dorinţa nemărturisită de a fi făcute publice, iar Vasi Irimia gustă şi el arogant şi naiv de sincer din preaplinul unei posibile alternative convenabile. Mimând detaşarea de toate cele povestite, autorul confesiunilor îşi asigură un alter ego complice, dar involuntar găseşte formula elegantă prin care convinge să-i fie citite frustrările, rătăcirile, încercările de a afla răspuns la întrebările, dilemele existenţiale, împlinirile, tristeţile, bucuriile, şansele, ratate sau valorificate, şi o face nonşalant, evitând orice ripostă posibilă...

Simetria şi rigoarea domină structura cărţii, construită pe o constantă semantic-lexicală, înainte de început, pentru Introducere, cu alte subcapitole: “Un nou început”; “Cel mai bun început”; “Acel dulce început”; “Un început cu dubii”… şi “Un alt nou început”, final de carte, ca o speranţă, ca o concluzie, care justifică semnificaţia spirituală a Dedicaţiei de pe pagina de gardă a volumului: “Aceluia care, nu ştiu cum, dar, până la urmă, mă va duce ACASĂ”.

Câte un motto, ca un verset, ca un memento spiritual, uneori ca o litanie, când descurajantă, când ceremonioasă şi gravă, asemeni unei sarabande preclasice sau a unui Coral de Bach, este pus la Introducere: “Fascinat, priveam prin ochii lui”, şi la Capitolul narativ: “Stai nemişcat şi vei şti că eu sunt Dumnezeu”.

Tehnica literară a prozatorului Vasi Irimia este derutantă, atipică, spuneam mai sus, pentru că... plonjează din sfere înalte, atrăgătoare şi incitante, într-un comun de-o actualitate frustă, de pagină de ziar. Pretextul epic, fluxul narativ, dialogurile cu tentă de gen dramatic, deşi incitante şi actuale, rămâne un pretext compoziţional, pentru că se constituie într-un veritabil demers spiritual, pe care autorul îl converteşte în etic şi artistic, sugerând doar aleatoriu încadrarea într-o “religie” a spiritului,fără ritualica incomodă, altfel!? Registrul narativ se află într-un permanent crescendo afectiv, iar formula literară este una de dedublare a evenimentelor povestite printr-un transfer temporal şi o mutaţie geografică biografice, deşi întâmplările sunt de o acută, strictă actualitate: criza economică, cauzele acestei recesiuni prelungite, cu direcţionare spre vinovaţii virtuali, consecinţele, victimele; ori soarta unui popor, a unei ţări aflată sub o tiranie prelungită, apoi a unei democraţii “originale” şi prost înţeleasă şi a unei tranziţii nesfârşite spre ceva ideal, aproape de utopic.

Există în cartea lui Vasi Irimia o tectonică a întâmplărilor şi, mai ales, a atitudinii sale faţă de evenimente, faţă de oameni şi faptele lor, ca şi un mod cu totul halucinant de a-şi explica acele cauze şi reacţiile faţă de ele, totul învăluit într-o spiritualitate mai degrabă incomodă decât posibil explicită.

De pildă, amintirile din copilărie încep din stadiu de placentă, iar contactul cu lumea, la naştere, pare doar un fragment de acceptare de destin controlat, programat, fără posibilitate de revoltă..., deşi ceremonialul botezului, după practicile “neortodoxe”, primitive şi neigienice ale scufundării în apa rece a cristelniţei sau cu risc crescut de sufocare a pruncului din nepricepere duhovnicească, sunt cu totul repudiate. Se pare apoi că doar copilăria unică, inconştientă şi lipsită de griji, reprezintă momentul pur, celest, nevinovat: “Cred sincer orice li se spune, fără a se complica, în a căuta să înţeleagă”, un univers unic, irepetabil, incomparabil...

Apoi, adolescenţa, tumultuoasă, imprevizibilă, definitorie. mai ales când... te îndrăgosteşti de o femeie: “Din acel moment, dacă îţi zâmbeşte, totul se luminează în viaţa ta”, care anunţă tinereţea, un risc asumat dar inconştient prin consecinţe, în alternative posibile: credinţă şi tăgadă, adevăr şi minciună, fapt de viaţă şi atitudinea faţă de el, blând sau brutal etc. Şi, cea mai importantă rămâne maturitatea, surprinzătoare, avântată, dilematică, mai ales dilematică, între realitate biologică, universală, şi banalul cotidian, chiar cu note de vulgaritate şi în afara oricărei spiritualităţi. a oricărei religii, nu una bigotă, ci una raţională, atât cât e posibil, între mister divin şi acceptare inconştientă, între reflecţii de acces spre absolut şi nimicul rece, comun.

Chiar structura cărţii prozatorului Vasi Irimia se află în afara oricăror formule epice consacrate, conferindu-i o benefică originalitate, deoarece se recompune canonic pe o fundamentală spirituală, din care irump contraste de fapte obişnuite, cu implicaţii de roman poliţist, şi exorcism spiritual atingând sublimul; ori fapte de Istorie de ieri şi de azi alternând cu un tip de habotnicie simplă, populară, naivă, ca epitafurile de pe crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânţa: “- E foarte simplu. Nu trebuie decât să-l alegi pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal”.

În ciuda titlului ireverenţios, volumul de proză “Confesiunile unui ratat” se constituie într-un succes real, pe care Vasi Irimia sigur nu-l ratează...

Dumitru Anghel


 

REVERENŢE CRITICE

ADRIAN BOTEZ ŞI PROFETUL DIN PROPRIA INIMĂ

Publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, volumul de poezii Cartea Profeţiilor este structurat în patru părţi: Cartea Profeţiilor, Cartea Glasurilor, Gesturilor şi Tăcerii, Cartea Descântecelor şi Cartea Apocalipsei. Autorul, Adrian Botez, îşi dedică volumul familiei. Dar are poetul viaţă personală? (Nichita ar spune că Nu) Şi de ce Cartea Profeţiilor? Nimeni nu este profet în ţara lui. Dar în propria inimă? Dar în inima altora?

În prima parte, ce poartă şi titlul volumului, ne întrebăm: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a născut poetul? Urmează, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotindă tăcere (superbă metaforă) – spune TOTUL? Răspunsul nu se lasă aşteptat: te-ai născut – deci – pentru ca să / vindeci nădejdea / şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată / s-au privit drept în ochi şi / s-au recunoscut (Despre cel născut atunci, acolo – pag. 7). Acesta este mesajul: nădejdea, recunoaşterea, trezirea spirituală. Mai mult de atât, spune poetul, mântuirea va fi doar când vom lua / asupra noastră – răspunderea întregului / Rău / când vom lua din spinarea / presupuşilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii (Atunci când – pag. 11).

Adrian Botez se descrie pe sine drept un apărător al legilor sfinte care ucide impostura (Despre mine – pag. 13). Presupuşii diavoli despre care vorbeşte sunt în noi. Sunt dorinţele şi fricile noastre care ne închid sufletul într-o închisoare de oase, sânge şi carne. Nimeni nu îşi mai poartă crucea martirului, cu toţii am devenit indiferenţi..., preamuritori şi reci.

Evident, există un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru că este nominativă şi nu lasă loc de alegeri şi interpretări. Dar, se pare că poetul, justiţiarul acestor vremuri distrugătoare şi delapidatoare de conştiinţe, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington în filmul post-apocaliptic The Book of Eli, apărătorul ultimei Biblii existente pe Pământ. Eli citea o Biblie pentru orbi şi o învăţa pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeu celor care aşteptau povaţa şi izbăvirea. În cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei din urmă să poată face pasul înainte, şi îşi răspunde singur la întrebarea din poemul Proştii, linia şi punctul (pag. 30) : nici nu-mi dau seama de ce / şi-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis în lume - şi pe / unul ca mine.

Poemul Bătrân lup de cer este unul memorabil. Călător transdimensional şi extrasenzorial prin Universul vălurit, poetul se (re)trage către umbra înţelepţilor / daimoni ai copacilor – bătrân / nebun – năzuind înapoi – la sânul / răcoros al mamei sale (pag. 39). Refuză neliniştea, zgomotul forjării destinelor şi îşi acceptă condiţia umană. Dar să nu credem că acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu în această etapă.

În partea a doua a volumului, glasurile, gesturile şi tăcerile poetului se îndreaptă către revoltă. Din Bolşevismul cosmic (pag. 61) se-aud Bâlbâielile divine (pag. 66!!!): Dumnezeu e trist – trist şi dând / impresia – din pricina norilor – a vizibilităţii / limitate – că ar fi şi meschin: un Dumnezeu supărat / îşi ia pseudonimul Satana – dar / n-au rost investigaţii / onomastice – în casa celui care / şi-a luat vacanţă în / muntele Sinai. Omnipotentul, atotştiutorul, a avut profesori – tot atâţia câţi / oameni a creat: fiecare om / este întruchiparea nemulţumirii / divine – de a afla – atât de / strâmb şi / puţin.

În poemul Vrăjmăşie mocnind (pag. 69), poetul mărturiseşte că nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu / mă şantajează cu / suferinţele – ca să-L / privesc în ochi... Evident, nu despre adevăratul sens al cuvântului şantaj vrea să ne vorbească Adrian Botez, pentru că marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastră. Nu el trebuie să fie ţinta protestului şi a înverşunării. Numai o persoană cu inima curată îl poate înţelege pe Dumnezeu şi îi poate înţelege căile SALE. Poezia, în cazul nostru, este o formă de purificare prin ardere, atât cât îi este permis poetului să ardă înspre fireasca sumisiune, prin descântec de cuvinte, în partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri până la sânge, în partea a patra.

Spune autorul în Cartea Apocalipsei: vine vremea când / nu-L mai suporţi nici pe / Dumnezeu – ca / Maestru... (Mane, Tekel, Fares – Numărat, Cântărit, Împărţit – pag. 123). Dar ce s-ar întâmpla dacă... Dumnezeu, plictisit de atâta tânguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, şi ne-ar lăsa pe mâna profesorului distrat, TIMPUL, fără niciun indiciu, fără nicio revelaţie?

Totuşi, să nu ne facem o impresie greşită despre creştinismul poetului, contradicţiile şi revolta din volum fac parte din parcursul firesc al căutării şi cunoaşterii. Poeţii sunt fiinţe nonconformiste şi extremiste care zboară spre înălţimi primejdioase ca nişte Icari, coboară precum luceferii blânzi şi sfârşesc, nu de puţine ori, în Infernul lui Dante. În cazul nostru, Poetul, atât de încercat de forţele luciferice, încearcă să-şi ridice spiritul cât mai sus prin intermediul proiecţiei sale în universul astral. Astfel, îl invită pe OM să arunce o privire inţiatică spre adevărurile absolute ale Dumnezeului Paradiziac: Voinţa ca şi călăuză (Spiritele Voinţei (Tronurile) – pag. 127), ordinea ca şi disciplină celestă (Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130), iubirea ca şi cerc al infinitului (Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132) şi visul ca o răzoare de lumini (Preludii hiperboreene – pag. 134).

Ionuţ Caragea (Montréal – Canada)

 

JERTFĂ PENTRU ÎNĂLŢARE, DE BUCUR CHIRIAC

Universul liric al poetului Bucur Chiriac s-a cristalizat între două coordonate esenţiale: copilăria, ca un refugiu de stabilitate şi echilibru, şi o magie a comunicării umane, între pasiuni comune şi mod de a exista ca fiinţă superioară. Nu crede decât în comunicarea om-artă, plastică neapărat, pictură, grafică, sculptură, ca forme definitorii ale exprimării artistice a omului-conştiinţă, de la pictura rupestră neanderthaliană până la Michelangelo, Chagall şi Brâncuşi, într-o dispută egală cu Ovidiu, Petrarca, Byron, Eminescu, Marin Sorescu, după o scară a valorilor proprie poetului, colecţionar de artă. Preocupat de arta plastică, diplomat de carieră în calitatea sa de ataşat cultural în câteva capitale europene, Bucur Chiriac are veleităţi de colecţionar de artă dar a ştiut să transpună, pe altfel de simeze, gânduri şi sentimente într-un alt domeniu artistic, arta cuvântului, de la debutul publicistic în ziarul “În slujba Patriei”, ca militar în termen, şi debutul editorial cu volumul de versuri “Aproape de copilărie” la Editura “Ion Creangă”, în 1977. Cinci ani mai târziu, tipăreşte volumul “Caii de fum”, în 1982, tradus şi în limba italiană; urmat de “Zmeele copilăriei”, în 1983; “Întoarcerea în câmpie”, în 1986; “Ultimul zăgan”, versuri, şi “Trecător grăbit prin timpul nostru”, evocări despre muzeograful Nicolae Simache, mentorul său cultural, în 1988. Continuă cu memorialistică, “Vitralii”, în 1991; revine în poezie cu volumele “Statui la Măgura”, “Firul subţire al amintirii”, în 1994, “La marginea cerului”, în 1997, “Răstigniri”, în 2001, “Anotimpul liniştii”, antologie de autor, în 2003 şi “Mai aproape de Dumnezeu”, în 2004. Semnează şi cărţi, în afara tematicii lirice, cu note de călătorie, “Clopotele Athosului”, în 2000 şi 2005; şi memorialistică, “Spovedania unui colecţionar de artă”, în 2007.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul de versuri “Jertfă pentru Înălţare”, Editgraph, Buzău, 2009, este o antologie-bilanţ liric de stihuri dedicate familiei, personalităţilor culturale, cu pondere din domeniul artei plastice, scriitori şi prieteni. Cartea însumează un număr de 162 de poezii şi 18 reproduceri de grafică semnate de Dan Hatmanu, dintre care peste 40 sunt dedicate familiei (mama, tata, fraţii şi surorile, soţia, fiica, nepotul...), tot atâtea sunt adresate sau inspirate de personalităţi din domeniul artei plastice (Ion Irimescu, George Apostu, Constantin Piliuţă, Vida Gheza...) şi peste 10 din sfera literaturii (Marin Sorescu, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Mihai Ungheanu...).

“Jerftă pentru Înălţare” se constituie aşadar ca o antologie, care adună testamentar o selecţie subiectivă a liricii poetului Bucur Chiriac, ca o... donaţie de suflet pentru urmaşi, aşa cum a făcut şi cu colecţia sa de artă de peste 350 de lucrări, încredinţată generos buzoienilor şi nu numai lor.

În mai toate volumele sale de versuri, dar mai cu seamă în această antologie, lirismul poetului este construit pe un ludic marcat de nostalgii a căror presiune sentimentală este sculptată în cuvinte cu trimitere spre vârsta de puritate a copilăriei. De aceea, versurile sunt când naive şi cu risc asumat de neacceptare a lectorului neavizat, când de-o seriozitate gravă, uşor cabotină uneori, dar de-o sinceritate copleşitoare şi convingătoare în planul mesajului; iar în planul prozodiei, sunt când prea clasice, cu rimă, ritm, strofă şi rigori metrice; când prea moderne şi cu gramatică prozodică în derivă... Bucur Chiriac scrie versuri pe motive brâncuşiene sau în pasta optimistă a pictorilor renascentişti, de la care a împrumutat forţa gestului încremenit statutar ori iluzia culorii, dăltuind din duritatea pietrei ori din irizările cromatice cuvinte în curcubeie de speranţe sau de iluzii deşarte, deoarece nu crede decât în magia culorii şi în duritatea învinsă a granitului, metafore convertite lingvistic în senzaţie, idee şi atitudine manifestă, ca o “ars poetica” postată chiar în prima poezie din volum: “Cu paşii moi călcam mătasea nopţii, / Vedeni stranii luminau cărarea, / Parcă duceam pământu-ntreg şi morţii, / Şi le simţeam în palme răsuflarea” (“Vis în mileniul II”, pag. 7).

Se fixează apoi într-un concret liric, ca un leit-motiv tematic, cu trimiteri savante, de efect, dedicaţii de suflet pentru nume grele din spaţiile culturale româneşti, din domenii de o derutantă şi orgolioasă sorginte creatoare sau din mediul intim familial, cum spuneam mai sus. Bucur Chiriac face adevărate portrete literare în versuri, pe un portativ sentimental de-o acurateţe plastică iconografică, pentru cei care au trecut la Dumnezeu, sau de frescă murală pentru modele vii ale admiraţiei sale. Pe Marin Sorescu, vecinul şi prietenul său de suflet, îl descrie: “Luminat, cu fruntea sus, / Parc-ar fi un tânăr zeu, / Ucenic al lui Iisus, / Trimis chiar de Dumnezeu” (“Viziune la Nehoiu şi Gura Teghii”, pag. 8), şi-i recompune memoria, aşteptându-l: “...în clipe lungi / de veşnicie, / să-mi soarbă chipul / în apa memoriei” (“Firul subţire al amintirii”, pag. 25). Are nostalgii bacoviene, triste şi reci, în memoria colegului de Facultate, criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu: “Se topesc zăpezile amintirii sub omături groase, / Cerurile şirete mi-au intrat în suflet şi-n oase, / Ce cântă-n disperare prin sufletele roase, / Şi putrezesc în sângele din serile când vara mai miroase” (“Se topesc zăpezile nemuririi”, pag. 26); iar pentru prof. Nicolae Simache, muzeograful, care l-a iniţiat pe poet în artele plastice şi i-a inoculat pasiunea de colecţionar de artă, are cuvinte calde de recunoştinţă şi respect: “Cu laurii veciei căzuţi pe albe tâmple / Strămoşii au poposit la Masa Tăcerii... / Gustând mirosul pâini, paharele-şi ciocnesc / Şi-neacă-n bucurie amarul durerii” (“Nunta greierilor”, pag. 29). În memoria criticului şi filosofului Artur Silvestri, poetul se reculege cu pioşenie şi recunoştinţă pe o ritualică alternând între sacru şi profan, cu accente de poezie religioasă ca la Dosoftei: “M-am răstignit în ceaţă fără cuie, / Să văd pământul, izvoarele curgând, / Şi sufletul în ceruri cum se suie, / Şi-adorm pe umbra unui tainic gând” (“M-am răstignit”, pag. 31).

Sculptorul George Apostu este proiectat “la porţile Măgurei, / - tabăra de sculptură de la delurile Buzăului - / Înălţând spre soare braţele / ca pe un imn” (“Tatăl şi fiul”, pag. 33); unde “Îşi dăltuia nemurirea / într-o altă statuie” (Ibid.); iar memoria pictorului Constantin Piliuţă este învăluită în motivul biblic al unui mesianism în artă: “Tu pleci pe-un drum spre lumea eternă, / Cu sfletul în braţe, cu ochii în noaptea fermă, / Şi ţii candela vieţii şi crucea în spate, / Şi-o porţi ca un Crist, prin ceruri surpată” (“Firul de viaţă”, pag. 34). Se întreabă retoric, nedumerit şi trsit, recunoscător artistului, care i-a ilustrat cartea de la copertă la ultima pagină: “Unde-o fi pictorul / ce mi-a zugrăvit / chipul / pe-o pânză de păianjen” (“Amintire”, pag. 35), şi încheie situându-l pe Dan Hatmanu pe orizonturi celeste: “L-am găsit, va fi şi el sus, / Lângă chipul Domnului Iisus” (Ibid.).

Pictorul şi graficianul Theodor Bogoi este desenat în cuvinte ca purtător de mesaje mesianice, de deschizător de drumuri în artă, mag şi vestitor de vremuri luminoase: “Ai fost o rază veşnică ce arde / ... / Ai fost un cântăreţ pe-o coardă de pe-o strună / Duhovnic celor mici care încet tot vin” (“Însemn târziu”, pag. 39), iar sculptorul Ion Irimescu, la cei peste 100 de ani trăiţi în slujba artei, este văzut ca un simbol de vitalitate şi perenitate artistică: “Tu rămâi acasă paznic făclier, / Cel ce a plecat prin cerurile sparte, / Să aprindă făcliile stelelor care pier” (“Tăcerile mele”, pag. 76). În metrică populară, cu vers săltăreţ, vivace şi rimă împerecheată este cioplit în cuvinte graţioase chipul sculptorului Vida Gheza: “În grădina de cactuşi, / Unde ulii dorm ca duşi, / Stă un meşter şi ciopleşte, / Piatra rece o-ncălzeşte” (“Meşterul”, pag. 85). Memoria poetului basarabean Grigore Vieru este evocată în tonalităţi liturgice, în acorduri triste ca un dangăt de clopot şi modulaţii de “missa solemnis”: “Şi te-ai dus departe, departe, / În lumea de dincolo de moarte / ... / Botezul cel ceresc îl primeşte fără frică, / Şi stropi de aghiazmă în suflet cald îţi pică” (“Viziune cosmică”, pag. 115).

“Jertfă pentru Înălţare” este modelul convingător al unei lirici intimiste de-o factură cu totul particulară, pentru că poetul Bucur Chiriac transferă iluzia sentimentală dinspre factorul incitant, exterior, deşi profund uman, spre Eul liric al unei percepţii provocate, acceptate sine die. Dedicaţia, ca element de curtoazie sentimentală, este luată ca un factor de impact, de cauzalitate cu consecinţe imprevizibile, de efect subiectiv. Poetul îşi dezvăluie sufletul printr-un alter ego liric, pe care şi-l adjudecă şi ajunge să-l confunde cu trăirile sale, un fel de bumerang sentimental cu dublă identitate.

Nu întâmplător, îşi pliază motivele, pretextele tematice ale virtuozităţii sale poetice spre un univers intim şi cunoscut, familia, părinţii, fraţii şi surorile, soţia, fiica, nepotul... Lor le dedică versuri calde, de-o generoasă recunoaştere a calităţii de factori provocatori de emoţii artistice şi de necesar drenaj pentru presiunea sentimentală, în creştere cu o octavă. O poezie, ca un pomelnic liric, dedicată amintirii a nu mai puţin de şase fraţi şi surori, Ion, Elena, Gheorghe, Niculai, Anica şi Mitică, urcaţi la ceruri, dezvăluie sentimente pioase, provocate de mici şi naive spectacole umane dintr-o copilărie îndepărtată a poetului, al zecilea dintre fraţi: “Sunteţi ca o ferigă, / De ploi se îndoaie, / Gata să mă frigă, / Ca un strop de ploaie” (“Chemare”, pag. 16), fiinţe dragi, de care-i este dor: “Când vă chem sub stele, / Sunteţi ca un fruct oprit” (Ibid.).

Îl încearcă sentimente de frig sufletesc, de tristeţi bacoviene pentru vremurile trecute, pentru fiinţele dragi plecate pe drumul fără întoarcere, surorile Marieta şi Anica: “Trecutul ce se-aşterne-n pânza vremii / Adună iţe-ntr-un ghioc îngândurat, / Zăpada inimii mai stăruie-n zăpada iernii / Dar simt cum sufletul mi s-a-nnoptat” (“Şi vine iarna”, pag. 60). Dedică câteva poeme tatălui său, Grigore Bucur, de care îi este dor, a cărui umbră îi călăuzeşte mereu paşii şi faptele, gândurile şi iluziile: “Tata şi-a lăsat umbra la poartă, / Înălţând braţele către soare” (“Şi-a alunecat”, pag. 69); sau “Bradul de la poartă / Fulgerele l-au înnegrit, / A rămas, în locul lui, / umbra tatălui” (“Acasă”, pag. 82).

Volumul “Jertfă pentru Înălţare” a fost cojnceput structural ca o biografie sentimentală, asumat de poet ca o transfigurare elegiacă, cu trimiteri directe spre un univers domestic, în delir existenţial, ca-n poemul “Neliniştea copilăriei”, dedicat nepotului său, Alexandru T.: “Tu ai crescut de-o şchioapă, şi-n primele cuvinte / Ai spus întâiul MAMĂ în zorii dimineţii.. / Şi-atunci s-a rupt ceva din inima fierbinte / Iar timpul s-a oprit la cumpăna vieţii” (Op. cit., pag. 75), cu referiri la drama mamei: “Şi ea s-a dus departe, printre păduri de aştri, / Şi te-a lăsat să creşti, curat ca şi izvorul” (Ibid.), adică fiica poetului, Rica, marea şi nedreapta încercare în durere, căreia îi dedică poemul “Steaua mea”: “Odată cu ea mi-a plecat şi dragostea, / Şi cată o sămânţă să răsară-n stea” (Op. cit., pag. 23).

“Icoane” dragi şi sfinte, părinţii revin obsesiv şi nostalgic în cele mai multe dintre dedicaţii, în registre sentimentale de-o pioşenie fără margini, ca-n celebra şi emoţionanta “Rugă pentru părinţi”, semnată de Adrian Păunescu: “Chipul mamei ca o lacrimă de ieri, / Prelins între cer şi pământul fierbinte” (“Portretul mamei”, pag. 62); sau “Pe mama n-am mai văzut-o demult, / S-a ascuns poate pe undeva, / O caut prin curte, pe prispă” (“Când mă visez acasă”, pag. 86); ori: “Tata mai umblă prin sat, / tot chipeş, / şi tot mândru, / ca altădat’” (“Vedenie”, pag. 51).

Nu-şi uită nici “socrii dragi, Chiriacule şi Despina”, cărora le dedică poemul “Vis cu soare”, pentru că: “Eu îmi chemam părinţii din căuşul serii, / Urcând din nou să deschidem cu ei zarea...” (Op. cit., pag. 21), şi, mai ales, nu se putea să nu-i aducă omagii, ca un adagio sentimental şi solemn, soţiei sale, Marieta: “Mă cauţi printre stele, cu ochii rătăciţi, / Care în noaptea neagră în hău s-a prăbuşit” (“Depărtarea”, pag. 99).

În aceeaşi tonalitate sentimental-graţioasă, poetul nu uită nici personalităţile din zona profesiei sale de diplomat, ataşat cultural în câteva capitale europene, Moscova, Sofia, Atena, ambasadorul UNESCO, Valentin Lipatti, de care l-a legat o mare prietenie: “Mă vei găsi pe-a sufletului creangă, / În pragul unei înserări pâcloase, / Şi-n zvonul mioritic de talangă, / O dâră de lumină pe pleoape mi se lasă” (“O dâră de lumină”, pag. 126); sau şi de alte figuri reprezentative din sfera preocupărilor şi a pasiunii sale de colecţionar de artă, de artă populară chiar, pictori naivi, “zugravi” de biserici, meşteri cioplitori în piatră sau sculptori în lemn de porţi monumentale şi de biserici, artizani ai unei seculare arte naţionale, ceramica, pe care-i omagiază în metrică populară de cinci-şase silabe şi cu rimă împerecheată, ca în poemul dedicat memoriei meşterului Victor Vicşoreanu: “Meşter dar, / Cu ochi de cleştar, / Prin ce lumi mă porţi, / Când învârteşti? / De unde pui soare, / Pe-a nopţii culoare?” (“Dansul culorilor”, pag. 83).

Profund religios, autorul notelor de călătorie de care aminteam mai sus “Clopotele Athosului”, dedică poezia “Legendă” călugărilor şi monahilor de la Ciolanu, mănăstire din judeţul Buzău: “Dimineaţa se retrag în statui, / înnouraţi cu frunţile în zare, / se oglindesc în ochii timpului, / şi-n limpezimea apei din izvoare” (Op. cit., pag. 32); un omagiu deloc întâmplător, deoarece lăcaşul monahal se află acolo unde, prin anii ’70, ministrul de la Externe, George Macovescu, inaugura Tabăra de Sculptură de la Măgura: “În poiana Măgurii / în beznă, / licuricii căutau / prin ierburi înalte, / un recviem / pentru stratuile / pline de neastâmpăr” (“Prin beznă”, pag. 154).

Relevantă este, mai ales, “Rugăciune în Athos”, dedicată părintelui duhovnic preot profesor doctor Mihai Milea, după vizita de documentare şi reculegere, pe care Bucur Chiriac o face la Muntele Athos în 1998: “În grădina Maicii Domnului, unică în lume, / Simt cum harul Tău înfloreşte-n cânt” (Op. cit., pag. 124).

Celelalte alte poeme din volumul-antologie “Jertfă pentru Înălţare”, care nu sunt dedicate cuiva anume, rămân tot în universul mirific al copilăriei, al spaţiului geografic natal, unde poetul pare a se fi retras la vârsta senectuţii, dar sunt tot ecouri ale amintirii, ca nişte pagini de memorialistică în versuri; de altfel, virtuale variaţiuni pe aceeaşi temă predilectă, a literaturii poetului Bucur Chiriac: întoarcerea în copilărie, ca un refugiu al purităţii, fericirii şi echilibrului sufletesc; pasiunea de colecţionar de artă, ca o componentă a spiritului socio-uman şi artistic; opţiunea definitivă în mistica filosofică şi spirituală, ca o certitudine în viaţa de după moarte. Tematica acestor poezii trimite tot la cadrul intim, răscolitor al copilăriei şi al spaţiului patriarhal-ludic, ca o obsesie lirică, pentru că leit-motivul sentimental rămâne înscris pe o partitură de miracol matrimonial, cu mama-“icoană” laică pe “simezele” unei nostalgii liturgice, ca o toacă de vecernie: “Te văd şi azi în vise şi nopţi cu lună plină, / Când cred că veşnicia se află-n somnul vieţii” (“Portretul mamei”, pag. 62), pentru că MAMA rămâne simbolul creaţiei divine transferat muritoarelor absolvite de păcatul Evei şi iertat de Divinitate prin procreaţie şi perpetuarea speciei. Aşadar, în cele mai multe dintre poeziile volumului “Jertfă pentru Înălţare”, simbolul poetic mama este contrapunctul unei linii melodice tandre pe o fundamentală intim-programatică de Stabat Mater de Palestrina sau Josquin des Prés: “Mama mai stă şi azi / ca o umbră, / pe prispa casei, / privind în depărtare” (“Mama”, pag. 152); sau “Pe mama n-am mai văzut-o demult, / S-a ascuns poate pe undeva, / O caut prin curte, pe prispă” (“Când mă visez acasă”, pag. 178). Mama este cea mai stabilă alternativă a iubirii fără margini: “Mama tot mai aşteaptă / să-mi soarbă chipul / în apa memoriei” (“Chipul meu”, pag. 148), iar omagiul şi recunoştinţa fiului sunt elocvente: “Azi când visez chipul tău / pe harta gândului, / te văd tot mai frumoasă / ca o primăvară” (“Mâinile wi”, pag. 151). “Desenat” în cele mai multe poeme, chipul mamei, nuanţat până la clişeu, este salvat de fiecare dată de o altă ipostază, de o imprevizibilă prezenţă, ca un semn al genezei, al moştenirii şi al genei existenţiale.

Şi, ca totul să fie... ca la carte!, poetul are şi un “Epitaf”, ca un testament literar, artistic, orgolios şi bântuit de “magnum memoriae”: “Am să refac măcar o strofă-n viaţă / Ca să rămână-n timp ca o prefaţă, / În cartea ce anume se desface, / În pagina în care eu voi zace...” (Op. cit., pag. 106).

Volumul de vesrusi “Jertfă pentru Înălţare” descrie aşadar universul copilăriei, cu locuri şi oameni dragi, ca o formulă sacră de ideal, de Rai pământean, ca o perpetuă bucurie a existenţei, ca o împlinire şi ca un zâmbet. Poezia lui Bucur Chiriac are o candoare de copil neatins de rele, de vicii sau de Istorie compromisă; degradarea biologică este imperceptibilă sau nu se produce decât la nivelul unei conştiinţe saturate de atâta zăbovire în concret şi, poate de aceea, există în această poezie o patetică nostalgie după copilărie, paradisul pierdut, la care se întoace mereu, cu speranţa reînvierii acestuia.

Dumitru Anghel

 

DODII ARTISTICE

La civilisation moderne - et je tiens cela pour l’une de ses disgrâces principales- a aboli la personnalité, ramenant toute chose à l’objectivité. C’est pourquoi on ne parvient plus à s’attarder à ce que signifie communiquer, et que l’on se dépêche plutôt sur l’objet que l’on veut communiquer (Civilizaţia modernă - şi consider că aceasta este una dintre principalele sale disgraţii - a abolit personalitatea, reducând orice lucru la obiectivitate. Iată de ce nu mai reuşim să zăbovim asupra a ceea ce înseamnă a comunica, şi ne grăbim mai degrabă asupra obiectului pe care vrem să-l comunicăm, t.n.), Kierkegaard, Pap. VIII2 B 78-79, in: Le complexe d’Hermès, Regards philosophiques sur la traduction, Charles Le Blanc, Les Presses de l’Université d’Ottawa, 2009.

Dacă- aş putea./ Să-ţi dăruiesc un an/ din viaţa mea./ Aş topi fulgii de nea/ Aş opri învolburarea apelor/ ...aş răcori fruntea ta/ şi a munţilor/ Cu adierea mea.../ Ţi-aş culege gutui şi mere/ şi struguri/ Ţi-aş acoperi viaţa/ Cu viaţa mea./ Dac-aş putea... ( 31Dacă-aş putea..., p.39) şi În apa Iordanului şi-a revărsat/ Dumnezeu, lacrimile/ înainte de a-şi trimite fiul pe pământ/ Şi aşa l-a botezat în/ Cioburi de viaţă,/ sfinţite de ochi,/ În drumul său spre mormânt/ Lacrime.../ Ochiuri de apă sfinţită/ ochi de apă-vie/ E numele tău, poezie/ Botezată-n cuvânt/ Revărsat, de Om Sfânt,/ pe pământ/ Te cuvânt, poezie/ Şi te cânt/ Apă-vie (23 Apă-vie, p. 27) sunt două poeme care o recomandă pe autoare, Mariana Vicky Vârtosu, drept poetă.

Memoria sugativei, Mariana Vicky Vârtosu, Editura Transilvania, 2009, Tecuci.

O neaşteptată voce lirică, plină de sensibilitate, tandreţe şi vioiciune nebănuite şi binefăcătoare în acest noian de depersonalizări.

Stenică, volubilă, în pofida pierderilor fiinţelor care i-au înseninat viaţa: cea mai frumoasă (5 Frumoasa, p. 10) pisicuţă şi pisoiaşii ei.

Un ataşament necondiţionat, un univers de semne şi un limbaj imperceptibil necunoscătorilor (În nici un caz nu sugerez ne-iubitorilor de animale să citească aceste dodii, ne previne autoarea în prefaţa volumului), dar care fac poezia trăirilor cotidiene. Şi ocazia unui alt fel de a (re)descoperi universul. Mic. Şi Mare. Populat de necuvîntătoare mai locvace decât mulţi dintre semenii noştri!

Cai, câini, grădini de flori, case locuite. Oameni, sentimente autentice.

Totuşi, copiii noştri trebuie să (re) - înveţe să trăiască în natură, alături de animale, (nu ca ele), să le iubească şi să le preţuiască prezenţa. Să aprecieze universul perfect, desăvârşit al coabitării celor trei specii (vegetal, animal şi uman) aşa cum a fost conceput: într-o continuă într-ajutorare paşnică, nu neapărat urmărită doar de lupta pentru supravieţuire (op.cit., p. 6, s. n.). Într-adevăr!!!

Spun neaşteptată pentru că ni se dezvăluie în taina unui alt fel de a iubi.

Un foarte inspirat cuvânt inroductiv semnat Anatole France, ne lămureşte pe deplin asupra rostului acestor dodii artistice: (...) numai când vei iubi un animal vei simţi iubirea cu toată inima (idem, p. 6, s.a.).

Cartea este ilustrată de imaginile înduioşătoarelor feline, în ipostaze de o tulburătoare inocenţă. Şi frumuseţe.

Dar oare nu vorbeau şi Sfinţii cu păsări (Sfântul Francisc din Assisi) şi cu animale, îmblânzindu-le?!

Desigur. Căci pentru a percepe acestă comunicare este nevoie de un simţ special. O simpatie reciprocă. Un dar.

Pe care ar fi bine să-l des-cifrăm! Măcar!

...pietre firbinţi/ arunc spre voi,/ Oameni cuminţi,/ Cuvinte/ Le cuprindeţi/ Cu braţele, cu inima/ Cu mintea. Una câte una,/ Eu le arunc întruna./ Şi ele vă ard braţele şi inima/ şi mintea şi..../ Faţa. Uneori!,/ vă sting viaţa./ Învăţaţi să le prindeţi/ Oameni buni,/ Până le deprindeţi/ Sensul.../ Ori, poate uni-versul! ( 1. Cuvinte, idem. p. 7).

Ceea ce ne-ar îmbogăţi trăirile, viaţa.

Mulţumin, Mariana Vicky Vârtosu.

Virginia Bogdan


ADRIAN BOTEZ – UN POET PROFETIC

Nu mai citisem de multă vreme o poezie de-a lui Adrian Botez. Rămăsesem blocat în azima Crezurilor creştine, şi mă feream de alte adăstări în universul său liric, aşa cum evităm să mai consumăm ciorbă de cartofi după ce ne-am terminat friptura din farfurie. Aş fi vrut să-mi menţin degustarea încercată cu cinci ani în urmă, când am fost fascinat de lirismul său cald, pios şi plin de cucernicie.

Ce eroare! Adrian Botez nu scrie mai multe feluri de poezii şi stacheta, odată ridicată la o înălţime harică, rămâne necoborâtă pentru tot restul zbaterilor sale genuine. L-am regăsit şi în ultimul său volum de poezii Cartea profeţiilor (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2010), tot înfăşurat, vorba poetului, în aceeaşi mantie de irizări ecumenice, de smerenie şi de nestrămutată credinţă. Autorul chiar este fixat în în rigorile bătrânei noastre credinţe şi nu este – ştiu asta şi din numeroasele sale eseuri – clare, ferme şi vaticinare - niciodată dispus la concesii şi la negocieri, când e vorba de relaţia noastră cu Cerul. Adrian Botez este un fel de Justin Pârvu laic, care apără învăţătura Hristosului celui viu de pe poziţii profane, dar la fel de necruţător, de smerit şi de încrezător în destinul acestui popor.

După deceniile comuniste de ateism agresiv şi gonflat mulţi poeţi s-au reîntors la tradiţia creştină, la valorile bisericii ortodoxe, dar la fel de mulţi o fac artificial, formal, teatral, neconvingător. Impostura se observă repede, pentru că nu e susţinută de convingere şi de trăire subiectivă. Cu Adrian Botez este altceva. La el credinţa şi trăirea religioasă este chiar esenţa modului său de viaţă.

Nu pot fi supărat pe Tine, Doamne/ cât Tu eşti ritmul vieţii mele:/ indiscutabil mă vei duce-n toamne/ dar primăvara m-a spălat de rele…// şi vin spre Tine-n dănţuiri ciudate/ tot risipind petalele pe trepte:/ cei din oglinzi râzând pe săturate/ /mă încunună-n zodii prea deştepte!// …de-atâta blând roire de lumină/ s-a şters din frunte-mi scrisul cel de vină! (Artificii)

A făcut din ideea sofianică, cea care ajută omului în trecerea vămilor, măreţie de arhitravă şi, dacă Nae Ionescu vorbea despre funcţia epistemologică a iubirii, Adrian Botez se interesează de funcţia izbăvitoare a epifaniei şi-a căutat la tot pasul arătările divinului. A cunoscut toată gama dezamăgirilor şi s-a înfiorat de cursul ubuiesc, luat de mecanica devenirii - şi nu o dată şi-a reprimat însuşi darul profeţiei. Nu mai vreau să profeţesc nimic/ nu vezi – vine noaptea şi-mi cade/ nasul în strachina cu/ somn/ce-mi tot zici de/ războaiele tale/ - de parcă n-ai vedea că/ nu mai prididesc cu atâtea/ hărţuieli – buşituri personale – unele/ monumentale// acuş e vară – şi-i aşa de frig/ de parcă Miezul Lumii a-ngheţat. (Greva profetului).

De unde vechile profeţii anunţau venirea Celui mult aşteptat, noile încercări profetice au rămas fără sacru şi se resorb din vraiştile acestei lumi. Cine avea de venit – a/ venit...

Structurat în patru cicluri – Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor şi Cartea apocalipsei, ultimul volum de versuri semnat de Adrian Botez dă seama de om, de neam, de raporturile noastre cu transcendenţa şi de destinul nostru de fiinţe rostitoare, dar şi împregnate de multe metehne şi beteşuguri. A făcut din iubirea de neam un crez, o constantă, o obsesie - de care nu s-a despovărat niciodată. Suferă pentru toate lufturile trecerii noastre prin lume şi se consternează de toată nepriceperea guvernanţilor noştri, insensibili la întronarea demnităţii româneşti. Are şi soluţia. Neamul nostru va-nvia/ Când Lumina va vedea:/ Pe Hristos când vom iubi/ Neamul ni-l vom mântui (Catren de copil).

Poate şi de asta îl iubesc pe autor, îi urmăresc evoluţia şi-i aştept fiecare nouă carte, ca pe un balsam pentru ceasurile de restrişte.

Ionel Necula (Tecuci – Galaţi)


 

SPIRITUALITATE

ÎN CĂUTAREA INOCENŢEI

Privim dezamăgiţi cum răul invadează spaţiul şi timpul, fără să putem riposta cumva. Oricum, fiecare străduinţă de împotrivire este aproape inutilă şi insesizabilă, având în vedere golul imens pe care l-a sădit în sufletele noastre, treptat, dar care acum a dobândit o forţă destructibilă extrem de năucitoare, care, cu siguranţă ne va duce la pieire. În urma noastră ne mai zâmbesc doar pruncii, căci ei şi-au păstrat imaculată conştiinţa, însă, poate nu pentru multă vreme, urmând a fi corupţi de circumstanţele ingrate prin care vor fi nevoiţi să treacă în parcursul existenţei. Chipul lor candid ne aminteşte de tristeţea izgonirii din Rai, unde am fi trăit liniştiţi acum şi n-am fi fost obligaţi să ne trădăm sufletul pentru nimicul care ne-a mai rămas. Chiar şi copiii sunt astăzi mai deschişi către lumea înşelătoare, care le poate aduce un câştig cert, fără prea mult efort. Nici chiar ei nu mai seamănă cu cei de altădată, care se bucurau de fiecare lucru neînsemnat primit în dar şi le răspundeau cu respect persoanelor vârstnice, plecându-şi privirea şi cerând iertare atunci când greşeau cât de puţin cu ceva. Părinţii ştiau că educaţia lor nu putea da greş, fiind siguri că aceştia vor deveni oameni liberi, dar foarte responsabili. Acum, bieţii de ei, tremură gândindu-se şi întrebându-se într-una pe ce drum vor merge copiii lor, de ce întârzie atât de mult după orele de curs şi de ce nu se întorc acasă la ora stabilită împreună. Degeaba fac front comun cu dascălii, căci unii dintre ei sunt irecuperabili. Sunt convinşi cei din urmă că numai buzunarele pline cu bani le pot asigura bunăstarea şi respectul în gaşcă. Dumnezeu ştie, însă, cum fac ei rost de bani şi, mai ales, cum îi cheltuiesc. Ce să mai vorbim de principii? Oare, ce mai sunt acelea? Numai proştii mai discută despre ele, aşa zic aroganţii, privindu-i pe cei puţini cu infatuare şi dispreţ. Ei nu-şi vor găsi un loc sigur în societatea actuală, fiind mereu vânaţi de neruşinarea care domneşte nestingherită pretutindeni. Se spune că fiecare om îşi are soarta sa, crucea personală, pe care trebuie s-o poarte cu demnitate până la capăt. Totuşi, unii s-au născut doar pentru a suferi, iar alţii, pentru a se bucura de binecuvântările vieţii, poate, fără să le merite. Unde este dreptatea? Cât de multă răbdare trebuie să aibă sărmanii, care înfruntă vicisitudinile la tot pasul, iar, uneori, se simt doborâţi de ele? Doar credinţa că îşi vor primi cumva răsplata într-o altă viaţă le mai poartă paşii pe drumul anevoios al acestei lumi perfide. Unde să ne ducem pentru a trăi în tihnă măcar o mică parte din viaţă? Probabil, ne vom refugia în noi, gândindu-ne că e unica alinare după o luptă nesfârşită, menită nimicirii încă de la început. Sau poate să ne retragem în umbra unei mănăstiri, închinându-ne existenţa divinităţii şi lăsându-ne în voia acesteia. Dar şi acolo sunt încercări, unele cumplite, cărora le sunt mulţi neputincioşi, şi-apoi, nu oricine e capabil să renunţe la orice satisfacţie efemeră pentru mântuirea sufletului. Pentru acest sacrificiu e nevoie de o voinţă imensă, dincolo de limitele răbdării obişnuite, precum şi de un spirit inocent. Ori, tocmai aşa ceva ne lipseşte: sfânta inocenţă! De unde să o luăm? Cum de s-a pierdut, fără să realizăm? E dureros, dar cât se poate de real ce se întâmplă! Întreg pământul, omenirea însăşi, se scufundă, îşi pierde esenţa, rostul, sufletul... O tristeţe infernală se aşterne pretutindeni, iar sunetul disperării ne înnebuneşte, aruncându-ne în propria micime, de unde nu mai e scăpare.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

TRĂIASCĂ WEB-UL: UN APEL PENTRU MENŢINEREA NEUTRALITĂŢII ACESTUIA

ŞI FOLOSIRII STANDARDELOR DESCHISE

Tim Berners-Lee

Traducere de Traian Anghel, după articolul original publicat în revista Scientific American (http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=long-live-the-web) în 22 noiembrie 2010.

Partea a II-a

Web-ul este critic nu numai pentru revoluţia digitală, dar şi pentru continuarea prosperităţii noastre – şi chiar pentru libertatea noastră. La fel ca şi democraţia propriu-zisă, Web-ul are nevoie să fie apărat.

Să ţinem Web-ul separat de Internet

Menţinerea universalităţii Web-ului şi păstrarea standardelor sale sub forma unor standarde deschise ajută oamenii să inventeze noi servicii. Dar un al treilea principiu, anume separarea nivelurilor, desparte proiectarea Web-ului de cea a Internetului.

Această separare este fundamentală. Web-ul este o aplicaţie care rulează peste Internet, aceasta din urmă fiind o reţea ce transmite pachete cu informaţie între milioane de calculatoare, folosind câteva protocoale deschise. Folosind o analogie, Web-ul este un obiect electrocasnic ce lucrează folosind reţeaua de alimentare cu energie electrică. Un frigider sau o imprimantă pot funcţiona atâta timp cât folosesc anumite protocoale standardizate – de exemplu, în Statele Unite, lucruri cum ar fi operarea la 120V şi 60Hz. Similar, orice aplicaţie – cum ar fi Web-ul, poşta electronică sau mesageria instantanee – poate rula peste Internet atâta timp cât se bazează pe câteva protocoale standard ale acestuia, cum ar fi TCP şi IP.

Producătorii pot îmbunătăţi frigiderele şi imprimantele fără a modifica funcţionarea reţelei electrice, iar companiile de utilităţi pot să îmbunătăţească această reţea fără a schimba utilizarea dispozitivelor electrocasnice. Cu alte cuvinte, cele două niveluri ale tehnologiei pot lucra împreună, dar se pot dezvolta separat. Acelaşi lucru se aplică Web-ului şi Internetului. Separarea nivelurilor este crucială pentru inovaţie. În 1990, Web-ul a început să lucreze peste Internet fără a aduce nici o modificare Internetului propriu-zis, ca şi toate îmbunătăţirile ce au fost dezvoltate de atunci. În acest timp, conexiunile la Internet au avansat de la 300 biţi/s la 300 000 000 biţi/s (300 Mbps), fără ca Web-ul să trebuiască reproiectat pentru a profita de aceste actualizări.

Drepturile omului în mediul digital

Deşi Internetul şi Web-ul sunt separate, un utilizator al Web-ului este, implicit, şi un utilizator al Internetului şi, prin urmare, el se bazează pe existenţa unui Internet lipsit de ingerinţe. În zilele de început ale Web-ului, era tehnic dificil, pentru o companie sau pentru o ţară pentru a manipula Internetul, cu scopul de a se amesteca în treburile unui utilizator Web individual. Însă tehnologia care permite această interferenţă a devenit mai puternică. În 2007, BitTorrent, o campanie al cărei protocol de reţea „peer-to-peer” („de la egal la egal”) permite utilizatorilor să partajeze muzică, filme şi alte fiţiere prin Internet, s-a plâns Comisiei Federale pentru Comunicaţii (Federal Communications Comission, FCC) că giganticul furnizor de Internet Comcast bloca sau încetinea traficul clienţilor care foloseau aplicaţia BitTorrent. FCC a cerut Comcast să înceteze dar, în aprilie 2010, o instanţă federală a decis că FCC nu putea să o oblige să facă acest lucru. De obicei, un ISP bun va gestiona traficul astfel încât, atunci când lăţimea de bandă este redusă, traficul mai puţin important să fie eliminat într-un mod transparent, în aşa fel încât utilizatorii să ştie acest lucru. Există însă o importantă linie de demarcaţie între această modalitate de gestiunare a traficului şi folosirea sa pentru a crea discriminări.

Deosebirea respectivă scoate în evidenţă principiul neutralităţii reţelelor. Neutralitatea Internetului susţine că, dacă eu am plătit pentru o legătură de o anumită calitate – să zicem, 300 Mbps – iar tu ai plătit pentru aceeaşi calitate, atunci conexiunea între noi va avea loc la viteza specificată. Protejarea acestui concept va preveni situaţia în care un mare furnizor de Internet îţi poate trimite filme de la o companie media pe care o deţine la viteza de 300 Mbps şi filme de la o companie media concurentă la viteză mai mică, ceea ce reprezintă o discriminare pe criterii comerciale. În plus, pot să apară şi alte complicaţii. Ce se întâmplă dacă furnizorul tău de Internet îţi facilitează accesul la magazinul online al unui anumit fabricant de pantofi şi îţi îngreunează accesul la altele? Acest lucru ar însemna un control puternic. Ce s-ar întâmpla dacă furnizorul de Internet ţi-ar controla accesul la site-urile anumitor partide politice, la site-urile religioase sau la cele despre teoria evoluţiei?

Din păcate, în august, Google şi Verizon au sugerat, din anumite motive, că neutralitatea Internetului nu se aplică conexiunilor efectuate prin reţelele de telefonie mobilă. Multe persoane aflate în zonele rurale, din Utah până în Uganda, au acces la Internet doar prin acest tip de reţele. Exceptarea reţelelor mobile de la principiul neutralităţii Internetului lasă utilizatorii lor la bunul plac al discriminării serviciilor. De asemenea, este bizar să ne imaginăm că dreptul meu fundamental de a avea acces la ce surse de informaţii doresc are valabilitate atunci când mă aflu în faţa calculatorului de acasă, conectat prin reţea WiFi, dar nu şi atunci când îmi folosesc telefonul mobil.

Un mediu de comunicare neutru este baza unei economii de piaţă echitabilă, bazată pe concurenţă, a democraţiei şi a ştiinţei. În ultimii ani, s-a relansat dezbaterea despre întrebarea dacă este necesară apariţia, de la nivelul guvernelor, a legislaţiei care să protejeze neutralitatea reţelei. Este. Deşi, în general, Internetul şi Web-ul înfloresc într-un mediu lipsit de reglementări, unele valori de bază trebuie să fie conservate prin lege.

Fără tras cu ochiul

Alte ameninţări la adresa Web-ului derivă din interacţiunea sa cu Internetul, inclusiv accesul neautorizat la date. În 2008, compania Phorm a conceput o metodă prin care furnizorii de Internet puteau să tragă cu ochiul la informaţia conţinută în pachetele de date pe care le trimiteau. Astfel, furnizorul putea determina orice identificator URI pe care clientul îl vizita. Folosind aceste informaţii, furnizorul putea alcătui un profil comun al paginilor pe care clientul le vizita, cu scopul de a-i livra reclame comerciale direcţionate.

Accesarea informaţiei conţinută într-un pachet Internet este echivalentă cu ascultarea telefonului cuiva sau cu deschiderea corespondenţei sale poştale. Identificatoarele URI pe care o persoană le accesează dezvăluie multe lucruri despre acea persoană. De exemplu, o companie care achiziţionează URI-urile vizitate de potenţialii candidaţi pentru un post poate selecta dintre ei, la angajare, pe baza convingerilor politice, să zicem. Sau, la încheierea unei poliţe, companiile de asigurări pot refuza clienţii care au căutat pe Web informaţii despre simptomele unei boli cardiace. Răufăcătorii pot folosi profilele pentru a-şi urmări potenţialele victime. Noi toţi am utiliza Web-ul într-un mod foarte diferit dacă am şti că click-urile ne pot fi monitorizate şi că datele astfel obţinute pot fi dezvăluite şi terţilor.

Libertatea cuvântului trebuie protejată şi ea. Web-ul trebuie să fie ca o foaie curată de hârtie: gata de a fi scrisă, fără nici un control asupra a ceea ce se va scrie. La începutul acestui an, Google a acuzat guvernul Chinei că a pătruns neautorizat în bazele sale de date pentru a obţine mesajele de poştă electronică ale dizidenţilor. Intruziunile reclamate au apărut după ce Google a respins cererilor guvernamentale de a cenzura anumite documente pe motorul său de căutare în limba chineză.

Guvernele totalitare nu sunt singurele care încalcă drepturile cetăţenilor lor în mediul digital. În Franţa, o lege creată în 2009, numită Hadopi, permite agenţiei cu acelaşi nume să deconecteze de la Internet, pentru un an, o gospodărie, dacă cineva din acea gospodărie a fost acuzat de o companie de media de presupusa piratare a muzicii sau filmelor. După multă opoziţie, în octombrie, Consiliul Constituţional al Franţei a admis că este nevoie ca un judecător să se pronunţe asupra cazului înainte ca deconectarea să fie posibilă, dar, dacă acuzaţia este confirmată, gospodăria poate fi deconectată fără un just echitabil. În Marea Britanie, The Digital Economy Act (Legea pentru o Economie Digitală), o lege votată în grabă în aprilie, permite guvernului să ceară furnizorului de Internet suspendarea conexiunii oricărei persoane al cărui nume este inclus într-o listă de indivizi suspectaţi de încălcarea drepturilor de autor. În septembrie, Senatul S.U.A. a introdus Combating Online Infringement and Counterfeits Act (Legea pentru Combaterea Infracţiunilor şi Falsurilor Online), care va permite guvernului să creeze o listă neagră a site-urilor Web din interiorul sau din afara teritoriului american ce sunt acuzate de infracţiuni şi să exercite presiuni asupra tuturor furnizorilor de Internet pentru a bloca accesul la ele.

În aceste cazuri, nici un proces juridic corect nu apără persoanele înainte ca ele să fie deconectate sau site-urile lor să fie blocate. Având în vedere importanţa crucială pe care Web-ul o are pentru vieţile şi munca noastră, deconectarea de la Internet este o formă de privare de libertate. Uitându-ne în istorie, la Magna Carta, probabil că acum am putea afirma: „Nici o persoană sau instituţie nu va fi privată de dreptul de a se conecta cu alţii, altfel decât în urma unui proces corect şi cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie”.

Când drepturile dumneavoastră în mediul digital sunt încălcate, să protestezi public este esenţial. Cetăţeni din întreaga lumea au obiectat asupra cererilor adresate de China companiei Google, încât Secretarul de Stat Hillary Clinton a afirmat că Guvernul Statelor Unite sprijină nesupunerea Google şi că libertatea Internetului, inclusiv cea a Web-ului, trebuie să devină o idee centrală, oficială, în politica externă a Statelor Unite. În octombrie, Finlanda a decretat accesul la Internet de bandă largă, de 1 Mbps, un drept legal pentru toţi cetăţenii săi.

Conectându-ne la viitor

Atât timp cât principiile de bază ale Web-ului sunt menţinute, evoluţia sa aflată în desfăşurare nu este în mâna nici unei persoane sau instituţii, nici a mea şi nici a nimănui altcuiva. Dacă putem conserva aceste principii, Web-ul promite unele capacităţi deosebite, în viitor.

De exemplu, ultima versiune a HTML, numită HTML5, nu este numai un limbaj de marcare, ci şi o platformă de calcul care va face aplicaţiile Web încă şi mai puternice decât sunt astăzi. Răspândirea telefoanelor mobile inteligente creşte importanţa Web-ului în vieţile noastre. Accesul la Internet wireless va fi un avantaj deosebit mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare, unde mulţi oameni nu dispun de conectare prin linii telefonice sau prin cablu, dar beneficiază de conectare fără fir. Desigur, mai rămân multe de făcut, inclusiv în ceea ce privește accesul persoanele cu dizabilităţi sau conceperea unor pagini Web care să poată fi vizualizate pe orice ecran, atât pe uriaşe monitoare 3D ce acoperă un perete, cât şi pe ecrane de dimensiunea unui ceas de mână.

Un bun exemplu de promisiune viitoare, care scoate în evidenţă puterile tuturor principiilor, este interconectarea datelor. Web-ul de azi este destul de eficace în a-i ajuta pe oameni să publice şi să găsească documente, dar programele pe care le rulează calculatoarele noastre nu pot citi sau manipula datele propriu-zise conţinute în aceste documente. Odată rezolvată această problemă, Web-ul va deveni mult mai util, fiindcă datele despre aproape fiecare aspect al vieţii noastre sunt create într-un ritm uimitor. În aceste date sunt închise cunoştinţe despre cum se pot vindeca boli, cum poate fi crescută valoarea unor afaceri şi cum poate fi guvernată mai bine lumea noastră.

De fapt, oamenii de ştiinţă se află la începutul unor eforturi majore de a găzdui pe Web date interconectate. De exemplu, cercetătorii au înţeles că nici un laborator sau depozit de date, luat individual, nu este suficient pentru a inventa noi medicamente. Informaţiile necesare pentru descoperirea interacţiunilor complexe dintre afecţiuni, procesele biologice din corpul uman şi mulţimea de substanţe chimice existente sunt răspândite pe planetă în numeroase baze de date, foi de calcul şi documente.

Un succes este cel legat de descoperirea medicamentului pentru combaterea bolii Alzheimer. Un număr de laboratoare private şi guvernamentale au renunţat la refuzul lor obişnuit de a-şi face accesibile datele şi au format The Alzheimer’s Disease Neuroimaging Initiative (Iniţiativa pentru Neuroimagistica Bolii Alzheimer). Ei au publicat pe Web o cantitate mare de informaţii despre pacienţi şi de imagini scanate ale creierului, sub formă de date interconectate, informaţii pe care le aprofundaseră în mod repetat, pentru a putea avansa în cercetarea lor. Într-o demonstraţie la care am asistat, un savant a întrebat: „Ce proteine sunt implicate în propagarea influxului nervos şi au legătură cu neuronii piramidali?”. Pusă pe Google, întrebarea a furnizat 233.000 de răspunsuri la căutare, niciunul nefiind corect. Pusă, însă, în lumea datelor interconectate, interogarea a furnizat un număr mic de proteine care posedă proprietatea cerută.

Sectoarele investiţiilor şi finanţelor pot beneficia, de asemenea, de interconectarea datelor. Profitul este generat, în mare parte, prin aflarea modelelor pornind de la date care provin din surse din ce în ce mai diverse. Date se găsesc şi în existenţele noastre personale. Astfel, atunci când intri pe site-ul tău de socializare şi indici faptul că un nou-venit îţi este prieten, acest lucru stabileşte o relaţie. Iar acea relaţie înseamnă date.

Interconectarea datelor ridică anumite neajunsuri cu care va trebui să ne confruntăm. De exemplu, noile capacităţi de integrare a datelor pot genera probleme asupra intimităţii persoanei în mediul digital, probleme care – astăzi – nu au soluţii juridice bine definite în legile privind intimitatea. Trebuie să analizăm opţiunile juridice, culturale şi tehnice care ne vor asigura păstrarea intimităţii fără a îngrădi beneficiile oferite de schimbul de date.

Trăim vremuri emoţionante. Dezvoltatori Web, firme, guverne şi cetăţeni trebuie să lucreze împreună deschis şi în cooperare, aşa cum s-a făcut până acum, pentru a conserva principiile fundamentale ale Web-ului şi ale Internetului şi a se asigura că protocoalele tehnice şi convenţiile sociale pe care le creăm se bazează pe valorile umane fundamentale. Scopul Web-ului este să servească umanitatea. Îl construim acum, pentru ca persoanele care îl vor folosi mai târziu să poată crea lucruri pe care noi înşine nici nu ni le putem imagina.

Traian Anghel


 

REPERE...

REVISTA REVISTELOR: KOREA FOCUS

Fundaţia Korea, echivalentă a Institutului Cultural Român, este unul dintre cei mai activi promotori şi ambasadori ai culturii, literaturii, artei, ştiinţei, dar şi ai obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale ale poporului coreean. Ea este implicată, în întreaga lume, în numeroase proiecte la realizarea cărora sunt angajaţi importanţi oameni din cultură, precum şi din mediul academic şi universitar local, care contribuie, în felul acesta, mai mult decât substanţial la a face simţită această ţară în dialogul internaţional sau regional.

Între mijloacele pe care le are la dispoziţie este şi publicaţia trimestrială Korea Focus, care, difuzată în engleză, franceză şi alte limbi de circulaţie internaţională, oferă celor interesaţi din diverse zone ale lumii, texte şi articole esenţiale pentru a înţelege cum se cuvine fenomenul cultural şi spiritual coreean. Volumul 18, nr. 2, din vara acestui an are un sumar extrem de consistent, structurat pe mai multe capitole, respectiv: politică, economică, societate, cultură, dar şi un aşa-zis capitol Features, care ne propune un dialog cu tema 1910-2010: de la colonie la statutul de naţiune de frunte, precum şi articolul Puterea muzicii asupra băieţilor din orfelinat. La acestea se adaugă numeroase recenzii pe marginea unor lucrări apărute recent, un extrem de incitant interviu pe tema emigranţilor din Coreea de Nord şi rolul lor în societatea sud-coreeană sau un grupaj de eseuri ce analizează politica, economia nord-coreeană şi cooperarea ei crescândă cu China sau legea coreeană privind organismele de menţinere a păcii şi rolul acestora. O incitantă cercetare cu privire la împrumuturile în interes personal şi posibilul nivel critic atins de acestea în societatea sud-coreeană contemporană, este un studiu de istorie critică pe marginea experienţei coloniale a coreenilor şi preocupărilor acestora pentru modernizarea şi dezvoltarea proprii lor ţări.

După cum se vede, şi acest număr al prestigioasei publicaţii sud-coreene ne reţine atenţia atât prin bogăţie, cât şi prin diversitatea unghiurilor de receptare a fenomenelor sociale, politice, economice, culturale sau ştiinţifice din această ţară, care reprezintă una dintre cele mai dinamice economii la scară planetară, extrem de competitivă şi solidă în zona sa geografică, dar şi o ţară cu o contribuţie majoră la schimbările internaţionale în diverse domenii de activitate socio-umană.

Kim Young-yoon îşi exprimă unele „preocupări privind influenţa Chinei asupra economiei nord-coreene”, pornind de la afirmaţia că R. P. Chineză se foloseşte, în realitate de Coreea de Nord, „spre a-şi dezvolta trei dintre cele mai de nord-est provincii proprii”. Sunt diverse proiecte de colaborare bilaterală, care sporesc implicarea şi influenţa Chinei în luarea de decizii de către regimul de la Phenian. Ha Young-sun, profesor de Relaţii Internaţionale la Universitatea Naţională din Seul, analizează urmările întâlnirii dintre preşedintele chinez Hu Jintao şi liderul nord-coreean, Kim Jong-il. Autorul îşi exprimă, în finalul articolului citat, îndoiala că întâlnirea între cei doi lideri comunişti ar reduce incidentele şi tensiunile din Peninsula Coreeană în materie de armament nuclear. Iar aceasta ar putea afecta viitoarea întâlnire la vârf pe probleme de securitate nucleară, prevăzută a avea loc în Coreea de Sud în anul 1912, când – din raţiuni politice, strategice şi diplomatice – Coreea de Nord ar putea fi lăsată pe dinafară. Pe această temă, Lee Soon-chun, cancelar al Institutului pentru probleme de afaceri externe şi de securitate naţională, afiliat sub egida Ministerului de Externe şi al Comerţului Exterior, analizează perspectivele păcii, aşa cum este ea concepută de viitoarea întâlnire la vârf menţionată deja. Autorul consideră că cele două întâlniri de la Washington şi Seul din anul 2012 vor trebui să fie folosite ca oportunităţi de a transmite un mesaj ferm şi coerent al Comunităţii Internaţionale Coreei de Nord pentru a o determina să renunţe la dezvoltarea propriei sale dotări nucleare şi să respecte Tratatul de Neproliferare Nucleară.

În această notă este situat şi eseul intitulat Pretenţiile nefondate ale Japonia cu privire la Dokdo, eseu prin care foarte cunoscutul profesor şi istoric Shin Young-ha de la Ewha Womans University atrage atenţia cu privire la lipsa de consistenţă şi justificare a pretenţiilor guvernului japonez faţă de teritoriul sud-coreean Dokdo. Autorul semnalează prezenţa de materiale nocive pe această temă incluse în manualele pentru şcolile primare şi secundare din Japonia. Autorul, un distins cercetător sud-coreean, recurge la date istorice incontestabile, care subliniază un adevăr fundamental: Dokdo a fost întotdeauna parte integrantă a teritoriului coreean din punct de vedere istoric, geografic şi al dreptului internaţional.

Autorul vorbeşte despre o Japonie imperialistă cu ambiţii hegemonice, care reia o politică anexionistă, declanşată în 1910, când întreaga Coree a fost ocupată de trupele imperiale japoneze, instaurând un regim de teroare şi exploatare sângeroasă a întregului popor coreean. Autorul atrage, totodată, atenţia Comunităţii Internaţionale prin aceste denunţuri la adresa acţiunilor guvernului japonez, care ar încerca să reînvie politica agresivă a Japoniei imperiale de la început de secol XX.

Ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, şi articolul semnat de Lee Man-woo, profesor de Administrare a Afacerilor la Universitatea Coreea, care subliniază un principiu de care ar trebui să ţină cont şi autorităţile române în această perioadă critică, de profundă criză economică şi financiară în care ne aflăm: viitorul naţiunii depinde de crearea locurilor de muncă. Criza economică internaţională se resimte, desigur, şi în Coreea de Sud. Ca şi în România, aici au scăzut substanţial locurile de muncă şi siguranţa acestora, aspect aflat în atenţia jurnalistului Kim Joung-soo. La fel de interesant este şi textul care abordează tema exportului sud-coreean de trenuri de mare viteză, arătând că, la scară planetară, există o mare cerere în această privinţă şi că specialiştii şi constructorii sud-coreeni se pot impune pe piaţa mondială.

Park Myung-lim, profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Yonsei, marchează împlinirea a 50 de ani de la Revoluţia din aprilie, considerată de autor Prima Revoluţie Democratică, precum şi Prima Revoluţie a Cetăţenilor din Întreaga Asia de Est, după al II-lea război mondial, care a dat un exemplu global pentru instaurarea unui Guvern dictatorial printr-o mişcare democratică ale maselor în primii ani de la declanşarea războiului rece.

Desigur, ar fi multe alte articole care ar merita o prezentare minimală, având în vedere modul profesionist în care sunt redactate ca şi bogăţia informaţiilor pe care le tratează şi oferă cititorilor interesaţi din întreaga lume. Ne vom opri la masa rotundă, cu tema 1910-2010: de la colonie la statutul de naţiune de frunte. O serie de eminenţi profesori universitari sud-coreeni abordează acest subiect, insistând asupra principalelor etape pe care le-a parcurs ţara de la momentul anexării şi ocupării ei de către Japonia imperială şi până în prezent, când ţara se remarcă prin contribuţia pe care şi-o aduce pe plan internaţional în domenii cheie economice, tehnice, tehnologice, dar şi ştiinţifice, culturale şi diplomatice. Între concluziile acestei incitante dezbateri este de subliniat ideea rolului unei forţe externe prezente în Coreea, care a impus o serie de schimbări şi a contribuit astfel în mod efectiv la modernizarea ţării.

De asemenea, sunt evidenţiate rolurile importante pe care le-a avut democratizarea în spirit liberal, promovat de regimul preşedintelui Syngman Rhee, precum şi procesul de industrializare promovat de Park Chung-lee, personalitate politică, care – cu toate păcatele avute – rămâne un moment luminos în istoria sud coreeană a ultimei jumătăţi de secol.

În încheierea acestei succinte prezentări a revistei, am vrut să ne referim la o autentică şi impresionantă performanţă - în opinia noastră - pe linie academică şi universitară. Recent, s-a încheiat tipărirea celor 60 de volume (fiecare volum conţine în medie între 300-350 pagini), intitulate Istoria mişcării pentru independenţa Coreei, lucrare ştiinţifică excepţională, coordonată de prof. Lee Man-woo şi realizată de un numeros colectiv academic, de la cele mai importante institute de cercetare şi de învăţământ superior din Coreea de Sud. Această lucrare excepţională cuprinde contribuţiile a 83 de istorici şi acoperă aproape exhaustiv tot ceea ce este legat de ideologii, strategii şi lupta mişcării coreene pentru independenţă. Sunt realizate volume extrem de bogate în documente oficiale, care folosesc în mod critic numeroase surse de documentare din arhivele oficiale şi private din Coreea şi vor constitui una din cele mai credibile izvoare de documentare pentru viitoare studii pe această temă. Este, astfel, redată măreţia şi tragismul acestei lupte a poporului coreea în integralitatea lui îndreptată împotriva forţelor imperiale japoneze, care au adus umilinţă şi suferinţă pentru milioane de coreeni în timpul dominaţiei străine odioase şi inumane.

Credem că, prin diversitateatemelor abordate, cutezanţaşi ineditul interpretărilor oferite, acest număr al prestigioasei publicaţii Korea Focus este o sursă de lectură şi învăţătură de mare utilitate atât pentru cititorii de rând cât şi pentru specialişti.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

 

REVELION ÎN NOCTURNĂ INDIANĂ

Să nu spuneţi că, nu v-aţi dorit niciodată să petreceţi o seară de revelion la… cel mai luxos hotel din lume. Taj Mahal, de exemplu. Sigur, Burj Al Arab e acum număru’ unu în lume, dar să nu exagerăm. Să ne imaginăm, aşa cum a făcut şi Antonio Tabucchi că, ne aflăm în Taj Mahal. Şi, să ne imaginăm că suntem personaje ale unei nocturne indiene. Să ne imaginăm… o seară de excepţie, o ţinută de excepţie, o trăire excepţională. Îmbrăcate, în cele mai elegante rochii, sub atingerea lor catifelată, rochii, în culori voluptoase, aprinse ca cerul Indian în asfinţit, ori, răsărit, de ce nu? - rochia este piesa forte a serii... Să zicem că ar fi oranj sidefat, ori roşu’ - sângeriu, verde crud, ori albastru nocturn; îmbrăcate într-o astfel de rochie, ne transformăm pentru o noapte în cenuşărese. Urcăm treptele palatului-hotel, Taj Mahal. Păşim, în tonalităţi uşoare, ca adieri ale frunzelor de palmier. Seduse de somptuozitatea interiorului, pas cu pas parcurgem imagini de basm. Masa regală, special pregătită pentru noi, ne îmbie şi ne cheamă. Ne aşezăm. În spatele fiecăruia dintre noi, gata să ne îndeplinească poruncile, servitori, clone ale prinţilor de odinioară, mascaţi în maharaja, ni se supun doar la o singură privire. Atmosfera misterioasă, dansatoarele, aromele bucatelor, muzica, ne învăluie în senzaţii voluptoase, nemaitrăite. După cină, formată din gustări delicioase aromate cu mirodenii inedite, urcăm în camera de odihnă. Se impune retuşul ţinutei şi reînoirea fardului. Aici, alţi maharaja sunt gata să ne scutească de efort şi, ne oferă confortul băilor parfumate în vanilii, mosc şi scorţişoară. Proaspeţi şi revigoraţi revenim în sala Marelui Bal al Revelionului. Aflaţi în compania celor mai elegante persoane, în strălucirea şi diversitatea bijuteriilor etalate la gâtul, ori încheietura mâinilor sau, de ce nu, brăţări, ce pun în evidenţă glezne fine, demne de invidiat!, plutim în parfumul năucitor al bogăţiei. Pentru o seară, regine ale balului, plutim în străluciri orbitoare, între încrucişări diamantine. Alintul gustărilor şi băuturi răcoritoare şi halucinante, euforizante şi relaxante ne fac să trăim o seară perfectă! Dansul impune respect , iar noi, îl oferim. Novici în astfel de ritmuri, ne adaptăm, exersând. Pentru o noapte, în luxul acesta neruşinat, cu ochii ficşi, într-o plăcere sadică, ne imaginăm că… am trăit un revelion de vis! În lumea acestora, pentru care servitorii luxosului hotel sunt pregătiţi să alunge corbii lacomi, ce se rotesc prin preajm, ne trezim brusc, ridicînd privirea dintre pagini. Ce înseamnă să treci peste noaptea dintre ani, în visul unei nocturne indiene?... Îmbrăcaţi-vă elegant şi… imaginaţi-vă! E seara de Revelion.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

161 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUCEAFĂRULUI

Toate generaţiile au ca datorie sacră să transmită mai departe ideea că Eminescu este, a fost şi va rămâne cel mai mare poet al nemului său. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al românilor, George Călinescu. De ce această dorinţă, acest îndemn al său? Pentru că Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a născut în vremuri de prefaceri spirituale, politice şi economice, ci şi sufletul însuşi al poporului său, chintesenţa gândirii sale, dar şi a lumii întregi, a fost sufletul impovărat de patimă pentru dreptate, adevăr şi frumos, acele valori perene ale civilizaţiei umane.

Eminescu este oricând actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decât oricare el are intuiţii de geniu, are tăria expresiei poetice care poate fi comparată cu cea a diamantului. Dacă azi şcoală în general pare că şi-a încheiat misiunea, pentru că elevii nu admit să mai fie îndrumaţi de mentori care le cer să memoreze papagaliceşte totul, dar acest lucru e reclamat şi în alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de învăţământ, vezi scrierile lui Ion Creangă, Amintirile sale despre ceasloave şi formele pronumelor personale, scrieri din epoca modernă, dacă azi elevii şi profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu înseamnă că versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate în comentarii care par sofisticate şi nesuferite pentru că impun aceeaşi metodă a memorării; azi, ca şi ieri, ca şi mâine, Eminescu este al nostru, al românilor, dar e deopotrivă al tuturor oamenilor de pe această planetă, altfel de ce o indiancă celebra, Amita Bhose ar fi avut atâta dăruire pentru opera sa, pentru înţelegerea legăturii spirituale dintre India şi Eminescu, dintre Tagore şi Eminescu, dintre Budha şi Eminescu.

O soartă de om deplin al culturii române cum îl caracteriza filosoful Constantin Noica, o soartă deloc favorabilă pentru că marile spirite nu au vocaţia adaptabilităţii într-o lume predominată de rău, copilului Eminescu i-au hărăzit astrele şi ursitorile să înveţe devreme limba lui Goethe, a lui Heine şi Schiller, a lui Shopenhauer, Kant şi Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernăuţi cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atât şi prin viaţa sa şi prin moartea care i-a deschis adolescentului porţile cugetării şi ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de muncă, alături de trupe de teatru ale unor mari artişti români ai epocii: Tardini, Pascaly,Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingându-l deci şi permiţându-i să cunoască marile valori ale literaturii dramatice de care toată viaţa sa va fi atras. Anii petrecuţi la Viena şi Berlin, ani de studiu şi de muncă, au fost încununaţi de rezultate pentru că, deşi nu a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, aşa cum proiectase mentorul său Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce ştia el cel

mai bine, neîntrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dicţionar german-sanscrit, voind să creeze unul român- sanscrit, a început scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presă mai ales, pentru că dacă i s-ar întocmi o carte de muncă post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce înseamnă nu neapărat că era sărac, dar nici bogat, era un om de condiţie modestă, dintr-o familie aparţinând clasei sociale de mijloc a României, a Modovei la naştere, apoi a României din timpul lui Cuza şi a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca şi copist, ca secretar de agenţie diplomatică a României la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iaşi, ca professor de logică la Institutul Academic de la Iaşi, ca revizor şcolar, ca ziarist şi redactor-şef, pentru că pe de o parte trebuia să lucreze ca să aibă din ce trăi ca orice om, pe e altă parte această era vocaţia sa de om al literelor, al studiului cărţilor, îndeletnicire plăcută, dar atât de nefolositoare după unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu şi-a dorit, nici pomană nu voia de la nimeni, învăţat de mic cu munca şi cu lipsurile,nu a huzrit şi nici nu a cheltuit banii aiurea prin cârciumi, el a citit şi a scris, a trudit pentru a înţelege sensul existenţei sale şi a fiecăruia din noi ca indivizi şi ca aparţinători ai poporului nostru, a trudit pentru a înţelege şi explica şi altora sensul trecerii noastre prin viaţă şi lume şi ce trebuie să facem ca acesta trecere să fie una morală şi demnă.

Cum a murit, care a fost cauza morţii sale e atât e neimportant în contextul înţelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifiantă, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunoşti cauza. Asemănarea lui cu Iisus nu e o blasfemie dacă vom crede în teoria conspiraţiei, a atentatului politic, dacă avem acest curaj pentru că nu prea îl avem, preferăm să spunem că a murit de sifilis sau de extenuare psihică datorată faptului că nu ştia să trăiască echilibrat. Oare? Cândva poate va fi cineva care să elucideze şi acest mister pe bază de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu rămâne Eminul nosrtu iubit, eminenţa nostră cenuşie, etalonul de frumuseţe, adevăr şi dreptate pentru poporul nostru, reîncarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmaş al unui turc, Emin effendi sau Luceafărul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Gigi Stanciu (Constanța)


 

ATELIER

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

Poezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă, în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic creat de metaforă are proprietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic. Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subînţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii, de specificitatea sa, deci despre metafora sa.

Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic. Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee,într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică. Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autentic, specific fiecăruia. Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu.

Universul poeziei este creat de sistemul metaforic .Prin poezia lui Eminescu, sau a lui Blaga, a lui Nichita Stănescu, se creează impresia că se evidenţiază o disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a polilor în câmpul metaforic, o glisare de sensuri. Prin metafore Lucian Blaga a recompus Spaţiul şi Timpul. Blaga efectuează însă o dublă lucrare: el nu numai că pune în evidenţă metafora ca o celulă poetică sensibilă, ci şi ca o celulă sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte. Însă nu abundenţa de metafore imprimă forţă unei opere poetice, ci organizarea metaforelor, atâtea câte sunt, într-un spaţiu de semnificaţii.

Prin metafore se esenţializează o realitate, se realizează o glisare dintr-un spaţiu şi timp determinat spre o zonă a tangenţei imaginarului şi realului. Am putea spune că acest transport se duce spre mit, căci acesta are în sine raţionalul ca domeniu filozofic şi imaginarul ca domeniu poetic. Astfel, prin această structură a metaforei ,poemul se încarcă cu semnificaţii de memorie a existenţei, aşa cum orice mit este o istorie (memorie) despre sine a umanităţii.

Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă păstrarea ritmului său iniţial. Din păcate, rareori judecăţile de valoare făcute de criticii de poezie se fac din sistemul metaforic respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie este factorul inestimabil al viabilităţii unei culturi, cum şi al maturităţii sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor distincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul aparţine poeziei sale în virtutea faptului că el şi-a contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă, descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană răsfrântă în destinul creatorului. Actul creţiei poetice este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual, adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are aici una dintre rădăcinile sale.

Opera poetică autentică este o intervenţie în Absolut, o simfonie ce vibrează în spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi timp infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o adâncire a sinelui. Dar, pentru amândoi sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o experienţă proprie. O profundă şi puternică experienţă de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că Eminescu, O. Goga, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Radu Gyr, etc. care au trăit mari experienţe de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic.

Sistemul de gândire poetică se construieşte din semnificaţii care rămân mult timp printre noi, şi apoi trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin şi ale noastre, pentru că cuprind şi exprimă esenţa umană. Deoarece este revelat eternul uman. O chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor.

Poetul este locuitorul operei sale şi cel care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa poezie. Iar Poezia este Poetul.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

LA CULES

Joacă toamna în ciubăr,

Cu cosia în cunună,

Crizanteme prinse-n păr,

Chipul plin de voie bună.

Pulpe albe se afundă,

În ciorchinii de rubin.

Apa ce în boabe-abundă,

Tainic se transformă-n vin.

Flăcăiandrii osteniţi,

Jinduiesc cu lăcomie

La toţi stropii rătăciţi,

Ce alunecă în ie.

Lăutarul rupe-o strună.

Saltă frageda fecioară,

Mustul dulce se adună,

Focuri se aprind pe seară.

 

Strigă-n joc neobosită,

Cu sălbatice priviri,

Dezlegând limba vrăjită,

Tăinuitelor iubiri.

Un flăcău o ia în braţe

Şi aleargă pe ogoare,

La o baltă, printre raţe,

Să o spele pe picioare.

Toamna râde fericită

Şi împrăştie lumini,

În hambare de răchită,

Case, pivniţe, grădini.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei – Suceava)

 

TRECEREA DINTRE ANI

M-am întâlnit de curând cu Anul Nou! Mai ieri bătea nerăbdător în uşa timpului, apoi l-am văzut ciondănindu-se într-ascuns cu cel vechi, care se scurgea de mânca pământul. Era ca-n jocul şefilor! Unul pleacă, altul vine. De regulă, cel detronat se tot mişcă de pe un picior pe altul, îşi freacă mâinile cu nervozitate şi zâmbeşte aşa... din amabilitate seacă foştilor subalterni. Cam tot aşa se întâmpla şi cu Anul care tocmai îşi trăia ultimele clipe. Într-o agonie sfâşietoare încerca să zâmbească năpăstuiţilor, ştiind cât de greu le-a fost, să rânjească celor care şi-au cam făcut de cap şi a lăsat, aşa... de la el putere, să i se prelingă pe obrazu-i pătat o lacrimă de durere în faţa celor care au cârmuit destinele mulţimii româneşti cu sârg şi cu plăcere atât cât „să trăim bine”.

După uşă, într-un colţ, al naibii de sprinten, îmi făcea cu ochiul Anul Nou. Promitea şi-şi râdea în barbă. De, mai avea puţin şi urca pe tron! Îi ardeau călcâiele de dorinţă. Chiar dacă avea motoare tot de la „second hand”, părea mândru de el. Hainele erau ajustate pe măsură, iar tălpile uşor lucioase îi dădeau curaj să alerge printre români, hotărât să parcurgă drumul fără să-şi agaţe prea rău veşmintele prin hăţişurile crizei. Hm! Şi noi sperăm, că asta facem cel mai bine în ultimii ani, asemenea nebunilor cărora li se schimbă şeful! Care şef nu promite la înscăunare plăcinte calde şi cozonac cu stafide şi mult rahat? Toţi! Şi noi... după el! Adulmecăm, salivăm şi-n cele din urmă sperăm şi credem.

Şi chiar dacă refuzăm să împărtăşim ideile mai marilor noştri, în cele din urmă acceptăm şi, cu capetele plecate, ne purtăm paşii fără a mai avea puterea să ripostăm. Cum e posibil oare? spun înţelepţii ţării. Anii lor, aşezaţi meticulos în spatele curbat de muncă, privesc neputincios spre prezentul obosit de-atâtea promisiuni şi minciuni. Strigătul neauzit al celor mulţi rămâne suspendat undeva în iţele timpului care se scurge neiertător de repede. Înmărmuriţi de-atâta aşteptare, continuăm să rămânem martorii diverselor situaţii anacronice, a haosului care se întinde ca o pânză ţesută cu meşteşug.

Asistăm cu toţii la atâtea „minuni” fabricate de minţile înceţoşate ale puterii. Învăţământ distrus, sănătate ruinată, industrie măcinată, agricultură în agonie. Parlamentari bolnavi de putere, cu minţi ruginite şi putregăioase, criminali în serie, hoţi şi prostituate, vedete de carton şi leneşi, băieţi de băieţi şi silicoane la kilogram. Pensionari zdrenţuiţi sufleteşte şi trupeşte, tineri care nu ştiu a munci, copii debusolaţi ori dependenţi de maşinării sofisticate, cupluri întemeiate pe interese financiare ori sexuale. Un popor care a uitat a dărui şi a iubi, oameni care pun prea des pe tavă comercialul, eliminând cu bună ştiinţă bunul simţ, ordinea şi disciplina.

În această situaţie se mai fac oare planuri de viitor? Câţi mai îndrăznesc, când datoriile românilor cresc precum ciupercile după ploaie? Se răspunde afirmativ doar din loc în loc, acolo unde conturile se încarcă ca la alba-neagra, acolo unde bărcile plutesc liniştit chiar şi-atunci când la orizont se zăreşte vreo furtună. Ştiţi şi cum se răspunde în astfel de cazuri? Se dau ochii uşor peste cap, se strecoară mâna prin podoaba capilară, se modulează vocea, timp în care buzele sunt muşcate, ţuguiate şi uşor umezite. De, banul face puterea!

Şi totuşi, fără a fi copia fidelă a celor menţionate, încerc doar să arborez un zâmbet nou şi să privesc semeaţă peste capetele celor care îşi transformă viaţa într-un calvar sau rânjesc sfidător doar pentru faptul că pot cumpăra orice. De ce trebuie să văd doar părţile dezolante dintr-o ţară care de-abia acum reîncepe să meargă în picioare?

În ciuda tuturor vitregiilor vreau să ţin în mâinele-mi calde mâinile prietenilor dragi, să descopăr lucruri minunate peste care am trecut din neştiinţă sau neputinţă, să înţeleg mai bine rostul bucuriilor şi înfrângerilor, iar gândul, cuvântul şi privirea să îmbrace forme noi, dătătoare de lumină.

Angela Burtea

 

POIANA CU FRAGI

Un peisaj dumnezeiesc se perindă, în fugă, prin faţa ochilor mei.Contemplu. Cu nasul lipit de fereastra vagonului, în viteza uluitoare a trenului,culorile îmi trec prin faţa ochilor, amestecându-se, risipindu-se, readunându-se în baloane sidefii, curg repezi, ca ploile de vară. Să fie vorba de o recompensă? Această splendoare cromatică, simfonie aranjată de natură, îmi umple sufletul de bucurie. O merit? Totdeauna găsesc ceva în neregulă în comportarea mea. Totdeauna gata să-mi reproşez ceva. Mă las în voia viselor mele, create de imagini caleidoscopice. Bântuită de nelinişti, aceste clipuri îmi răscolesc viscerele precum fiorul primei iubiri… Pe kilometri întregi, ca nişte soldaţi constiincioşi, flori sălbatice: brânduşe, panseluţe, gura-leului, rochiţa-rândunicii, tremurând în valuri de cădură şi praf. Mlădieri în sensul curenţilor făcuţi de trecerea rapidă a trenului… Cât de ademenitoare este rochiţa-rândunicii! Cloşul perfect al corolei, întrece cu siguranţă cel mai priceput croitor. Verdele-nisipiu al frunzelor, mereu prăfuit, acoperă albul fragil al petalelor, insinuant separate printr-o nervură cu irizaţii verde-prăzuliu. Plasa creată de frunze şi tulpiniţe, protejează florile de colb, de căldura sufocantă, de paşii, gata oricând să le strivească. Printre ele, se ivesc crâmpeie mov, sau galbene, albastru-strident, ori cânepii, răsucite şi arse de soare. Aşa îmi simt acum sufletul: înconjurat de o tandreţe înduioşătoare, aproape nepământeană. Tandreţe... O vacanţă oferită de mătuşa mea. Bănuieşte ea oare, cât îmi doream să-l revăd pe Gabriel ? Să fi intuit sărutul vacanţei trecute, puterea de neşters a amintirii ? Stau în colţul meu,cu nasul lipit de geam.

...Oameni necunoscuţi, care se văd pentru prima şi poate, ultima dată, se agită, îşi fac confesiuni. Mărturii, pe care în alte situaţii nu le-ar face. Caraghioşi mai suntem! Cu atât mai caraghioşi, cu cât ne închipuim că, ne descifrăm reciproc. Într-o înţelegere mută, ne acceptăm inocenţa mimată, ori înţelepciunea bine trucată. Inversând rolurile, în joacă.

Trenul şi călătoria... Nesăbuinţe, ce ne îndeamnă să vorbim necunoscuţilor. Să ne povestim intimităţi, pe care, cu greu le mărturisim prietenilor. Prietenii... Cei, pe care ştim să-i ascultăm şi să-i judecăm cu sufletul, nu cu mintea...

Cât de mirat se arătase Gabriel, când îşi anunţase venirea! Cuvintele ei se îngrămădiseră, nerespectând ordinea. S-au bulucit spre buze, agresându-se... Nu fusese atentă la cuvinte. Se lăsase în voia emoţiei. Furată de timbrul vocii lui, urmărise efectul tonalitătii, nu esenţa cuvintelor, nu mesajul desprins. Gravitatea, nesiguranţa, dorinţa, ironia!... nerăbdarea, peste toate aceste stări trăite... Graba cuvintelor... Teama de a nu le lăsa nerostite. Aşezase receptorul în furcă, îmbătată de tăria lor. Prea târziu să-şi mai retragă promisiunea. Voi veni negreşit, spusese repede, purtată de valul inexplicabil al dorinţei.

Ce-o să creadă despre mine? - îşi auzi imediat gândul, reproşându-i. Am fost prea entuziasmată? Cum îmi va interpreta euforia? Doamne, ce stil am? Mereu sunt în stare să-mi anulez bucuria punând totul sub semnul întrebării. Dar,ce să fac, dacă aşa sunt, nu pot altfel. Gabriel, Gabriel... îmi place... înalt, simpatic, zâmbăreţ. Şi, pe deasupra, blond... Întotdeauna am exclus dintre preferinţe blonzii... Iar acum?! Uf! ce fac, iar încep? Caut cu boldu’ defecte. Autoprotecţie, spate acoperit? Sunt îngrozitoare... Bine-ar fi să-mi arunc gândurile la gunoi. Sa renunţ la tendinţa de autopsihanalizare. Să învăţ să mă bucur, să trăiesc în prezent, clipa. În fond, ce-am putea face ? Vom petrece o vară împreună... nimic în plus.

Pe interval, printre pasageri, cerşetori şi ofertanţi de chilipiruri. Se strecoară abil, fiecare prezintându-şi produsul sau infirmitatea, cu o infinitate de detalii. Ar putea aţipi, dacă... somnul nu i-ar fi întrerupt de strigătele lor programate. Vin unii după alţii, într-o ordine parcă ştiută.

Gândurile Mihaelei, aţipeala, îi sunt franjurate. Zgomot infernal.Vagonul se ondulează ca un şarpe. Oamenii cad unii peste alţii... Ţipă. Se zbat printre bagaje, se rănesc. Trăsese cineva semnalul de alarmă?.

- Coborâţi nefericiţilor, coborâţi ! Vine Apocalipsa, se apropie cutremuru’, fugiţi! Rugaţi-vă de iertare, rugaţi-vă, e tot ce v-a rămas...

Un nebun ! Nu i se disting decât braţele, care se agită, ieşind ilar din sacul ce-i ţine loc de veşmânt; şi ochii, cărbuni încinşi în claia cânepie ce-i acoperă faţa sclipesc ciudat, peste capetele tutoror, de parcă le-ar fi smuls lumina, de undeva dintre stele. Continuă să urle ca o fiară încolţită.

- Salvaţi-vă smintiţilor, salvaţi-vă cât mai e timp ! Pătruns de spusele sale, cade secerat de propria-i rugăciune.

Între bagaje, Mihaela încearcă să se ridice. Şterge cu dosul mâinii dâra sângerie de pe obraz. O nouă zgâlţâială. De această dată, foarte intensă. Miros de fragi - îşi spune Mihaela, atingând cu vârful limbii urma roşie de pe degete. Înspăimântată, lumea se calcă în picioare. Mihaela rămâne unde e, acoperindu-şi faţa cu braţele. Doamne, ce lume smintită! Peste tot, fragi, iar lumea îi striveşte. Bobiţele, becuri aprinse din soare, se risipesc pe firele de iarbă, pe flori, în praf. Fragii îşi încep dansul. Pupilele i se dilată nefiresc. Lângă ea, nebunu’ îşi cântă ameniţarea. Pocăiţi-vă, zice el, vine sfârşitul ! Cereţi îndurare... îndurare, îndurare!... Cum ajunsese tufa de fragi acolo, se întreabă Mihaela? Dimensiunea ireală a nebunului, ar fi un răspuns. Pasăre uriaşă, îşi flutură aripile în vânt, îşi leapădă penele, rămâne golaşă. Pliscul smulge hălci de viaţă din cele patru puncte cardinale. Trenul, o casă a piticilor adormiţi, la cheremul pliscului nărăvit. Doamne, te rugăm, salvează-ne! Ar trebui înlăturaţi fulgii. Apoi, strunită pasărea... Ce colivie s-ar potrivi?...

- Un nebun a tras semnalul de alarmă...

De ce să tragă cineva semnalul ? Trebuie deschisă uşa coliviei. O, biata pasăre, rănită ! Şi, unde-s fragii ? Cine-i culesese? Peste tot, plante ciudate. Cu flori în patru petale. Mirosul lor bizar, a frăguţe, o aduce într-o poziţie la fel de ciudată: în patru labe, ca bebeluşii. Cu genunchii însângeraţi, se târăşte. Bâjbâie. Pipăie. Fructe strivite, haine sfâşiate, resturi de mâncare. Năclăită pe mâini, pe faţă, în păr. Se târăşte printre strigăte, cere ajutor. Ce se întâmplă ? Călătoria se isprăvise? Genunchii îi sunt amorţiţi. Şi mâinile... Şi gâtul... Ce coşmar!

...O dâră de parfum. Tresare. Genele se desprind greu. Zâmbeşte. Zâmbetul se lărgeşte în faţa unui imens buchet:

- Ai dormit bine, draga mea ? Când am văzut că, a coborât toată lumea şi tu nu, am bănuit că ai adormit. Hai să coborâm!

- Gabriel... tu eşti? O, Doamne, îmi e ruşine...

Sare brusc în picioare:

- Am adormit... Îşi trece mâna peste obraji. Gabriel ridică o sprinceană, şi-i sărută obrajii.

- Mergem ?

Cuprinzându-i mâna, Gabriel ia bagajul.

Pe hol, un prezicător ambulant şi papagalul lui. În căutarea unui ultim fraier, strigă, cât îl ţine gura:

- Descifraţi-vă norocu’... Coco vă ajută să vă aflaţi destinul. Doar cinci mii de lei... aflaţi-vă soarta şi norocuuuuul! doar cu cinci mii...

- Fir-aţi ai dracului, căpuşelor... coborâţi dracului şi lăsaţi lumea în pace, trântorilor! De papagalul tău le arde, încolo, le au pe toate.

De pe scara vagonului, Mihaela priveşte în jur. Gabriel o ajută să coboare. Rochia îi este învolburată de vânt. Cu obrajii în flăcări, Mihaela întreabă:

- Au înflorit fragii?

Gabriel o priveşte consternat. Nu ştie ce să-i răspundă. Privirea i se fixează pe conturul buzelor. Poate, s-au copt – gândeşte-te.

- Nu-mi răspunzi, Gabriel?

Gabriel tresare. Ce să zică?

- Ştii Gabriel...

- Dacă-mi spui…

- Ce-ar fi, dacă aş lucra în această vacaţă. Sunt în relaţii de prietenie cu orice calculator. Ce zici, vorbeşti cu tatăl tău?

Gabriel nu greşise: Mihaela avea un plan. Voia să lucreze, să strângă bani...

- Ce spuneai despre tufa de fragi?

- Despre care fragi vorbim, Gabriel? Tabloul lui Gauguin... sau, cei din clipul anului trecut?! Apropo, mor de curiozitate: ce planuri avem pentru vara acesta?

- Cultivăm fragi... opti Mihaela, iar şoapta o auzi numai el.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

MÂNCĂTORII DE VISURI

Trăim într-o lume de minuni banale

în care răul devine credinţa cea mai de preţ

şi te întrebi de ce strig?

Trezeşte-te copile de nisip,

îţi dăruiesc suflet de cuarţ

făurit de inima mea, încă nestinsă

de vânturile dorului!

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa

în fântâna dorinţelor,

numai acolo

oamenii sunt fără măşti,

o mie de ochi nemişcaţi

în o mie şi una de nopţi.

Mă rog pentru picăturile de ploaie

rătăcite pe dunele albastre,

rămăşiţe uscate de mirodenie pământie

ascund seminţe însetate de iubire.

În depărtare aud cântecul fantomatic al nibelungilor,

Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.

Bătrâne,

viermii ne surpă vieţile,

suntem marionetele războiului in vitro,

sclavii propriului nostru coşmar.

Azi curcubeul este ucis de zeul smog,

Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri

ce-şi slăvesc prezentul putred

pe aleea celebrităţilor,

alte stele răsar,

cerul îl ating cu mâna

zeii de râncedă carne.

Trăim într-o lume de minuni banale

în care binele este privit cu răutate şi dispreţ

şi te întrebi de ce n-adorm?

Mâine o să-l clonăm pe Iisus,

îl vom ucide a doua oară,

cu nepăsare, cu ignoranţă,

cu sânge rece,

îl vom îngropa de viu,

astfel nu ne va mai orbi

lumina de Paşte.

Poimâine vom inventa maşina timpului,

vom fugi în viitorul extatic,

acolo unde clepsidrele

sunt goale.

Îmi vine să mă arunc cu braţele deschise

în somnul adânc,

dar mâncătorii de visuri mă opresc

şi scriu.

 

VÂNZĂTOROO DE ILUZII

trăim într-o lume plină de adevăruri chinuitoare

în care singura-alinare este o fiolă de morfină

iubita mea seringă înţeapă înc-o dată-n venă

mi-au ajuns bătăile inimii

un stereotip de pickhammere

lacrimile sufletului învelite într-un ambalaj de cuvinte

îţi sărută tălpile poate vei prinde aripi

trezeşte-te copile vin mamele călătoare

purtând în ciocul lor un nou născut

micul Mesia adus de Sfânta Barză

plouă cu soare toate speranţele vor înmuguri

îmi plac culorile curcubeului şi ochii tăi verzi

până când vine toamna şi cade prima brumă

pe straturi de-amintiri privirile mă-ngheaţă

să nu crezi niciodată în Moş Crăciun

un tip lunatic ca şi îndrăgostitul ce-a visat

în nopţi cu lună plină la lunile de miere

stau şi mă întreb

de ce mi-au dat din biberon lapte praf

vacile astea ce şi-au dorit să fie libere de turmă

oare câţi oameni sunt sufocaţi zilnic

de un prezervativ?

îmi plac filmele

sunt atât de reale

iar au scris în ziar o minciună

tirajele cresc

îmi plac povestirile de dragoste

şi totul despre sex

personajele nu se plictisesc niciodată

te ţin cu sufletul la gură

ca-ntâiul deget din care ne-am hrănit

singura realitate din universul acesta circumscris

 

BABYLON

tragedia veritabilă a omului contemporan

este discreditarea tragicului prin indiferenţă

veritabilă de asemenea

este combinaţia dintre nevoie şi insuficienţă

soluţia mereu omnipotentă

este virulenţa

în ecuaţia determinismului

valenţa

creează nonvalori

căutătorii de comori

descoperă incompetenţa

certitudinea infailibilă a sufletelor noastre ruginite

este colecţia de vise necitite

preludiul este salvarea unei lumi inerte

doar morţile sunt certe

şi grăbite

incoerent

omul se zbate în angoasa cuaternară

evoluţia pe scara degradării este inerentă

relativitatea ne înconjoară

doar decăderea-i soluţia stringentă

ne contemplăm perfecţiunea

în oglinzi opace

şi răsărim cu toţii după ploaie

în cursa vieţii

umbra ne întrece

în spate nu rămân decât gunoaie

ne căţărăm pe vârfuri de iluzii

păşim pe trepte de noroi

ne pierdem vieţile-n confuzii

noi am uitat cum să murim eroi

tot ce-am rămas sunt frunze şi strigoi

 

COLOCATAIRE AVEC SATAN

înconjurat de libertate

iubeşti nespus jungla omului contemporan

inflaţie de sentimente trupuri abrutizate

colocataire avec Satan

drogurile se legalizează

filmele porno se recomandă curioşilor

copii lăsaţi în creşe la mai puţin de un an

sacrificiul de Paşte, un gest inuman

colocataire avec Satan

il faut toujours vivre sans avoir des réticences

il faut mélanger le plaisir avec l`abondance

biblia carte sfântă se reciclează

trăim după legea zeului ban

colocataire avec Satan

trupurile noastre case de toleranţă

Dumnezeu scârbit de tot ce se-ntâmplă

închide ochii cerşeşte la colţ de stradă un ban

dragostea ni se pare corvoadă

vinde-ţi sufletul munca este în van

colocataire avec Satan

 

ÎNGERI MINCINOŞI

au murit cuvintele

hoituri stau întinse la marginea drumului

plouă sufletul resemnat aşteaptă finalul

viaţa îşi leapădă karma

ca o piele de şarpe

să crezi în metamorfoze să crezi adevăruri

spuse de dragul minciunii

să fii cu totul alt om pe jumătate străin

pe jumătate de pe altă planetă

să huruire ceva în tine ca o moară stricată

inima să-şi achite nota de plată şi cine semnează

umbra ţi-e martor şi cine semnează

să vină îngerii de vată de zahăr

să vină îngerii de zăpadă

să vină îngerii pur sânge diluat

în agheasmă

 

ÎNGERI CU MATURIZARE FORŢATĂ

până la urmă
tot la aceleaşi compromisuri ajungem
îngeri cu maturizare forţată
rătăcind prin lumi virtuale
în căutarea unui dram de tandreţe
fericirea o lacrimă
prohibită de zei

gesturi mecanice

impozit pe cuvinte spuse din inimă
chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate
nu mai contează nimic
doar legea şi ordinea
chiar dacă sufletul nostru venetic
cerşeşte în haosul cărnii

ne ascundem speriaţi
visăm cu deşteptătorul la tâmplă
jurnal personal cu tristeţi şi angoase

până la urmă...

 

LUMEA TENEBRELOR

Tenebrele

Marea problemă a acestei planete

O lume invizibilă

Care se mişcă impredictibil şi constant

În jurul nostru

Este blestemul unei generaţii

Menită să închidă porţi

Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii

De copilul din noi

De bărbatul copil de femeia copil

De îngerul care comite adulter
Suntem studiul continuu

Al disecţiei pe propriul creier

Sub protecţia unei iubiri iluzorii

Avem un discipol în fiecare dintre noi

Eul raportat la celălalt Eu

Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită

Şi viaţa pe care-o visăm infinită

Un destin între credinţă şi negarea totală
Dumnezeu un pretext al existenţei

Tenebrele o manifestare directă

A urii de a nu şti cine suntem

 

CONSPIRAŢIA ÎNGERILOR

în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât mai târziu am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea de lespezile negre
semnez certificat de înger chior

am trăit o viaţă în copaci din beton
de cald îmi ţine o casă de lemn
în care îmbătrânesc oasele

cât de moale este cerul
sub tălpile goale
iar acolo sus departe
negrul pământului

pluteşte deasupra frunţii mele

stele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere

doar visurile sunt din sânge şi carne
vieţile sunt mistere
în această conspiraţie a îngerilor
doar curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete

între lumină şi întuneric

nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire

nu mi-am imaginat niciodată Soarele

un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări

plină de culoarea ochilor mei

 

ABDICAREA LUI DUMNEZEU

o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne...
...cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul
certificate de naştere, de căsătorie, de deces
rugăciunea spusă în fiecare seară
crucea înainte de masă, slujba de duminică
spovedania, să ni se ierte cele mai grele păcate
erau vremuri
când era mai ieftin să mori, Doamne
şi mai simplu
toate pomelnicele astea nu mai ajung
gropile trebuie să le umplem cu aur
o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne
aşa că iau cuvântul în mâini şi lupt
ca un erou pe frontul suferinţei
pentru eradicarea fărădelegilor sfinte
strâng semnăturile oamenilor nefericiţi
şi îţi cer, Doamne
să abdici de la tronul împărăţiei tale
manifeste, peste tot manifeste
vrem alegeri libere
revoluţia a fost înfrântă prin ignorare
aşteptăm cuminţi să ne vină rândul
nu există alternativă mai bună
decât mila

 

EUTANASIA ÎNGERULUI MEU

sunt plămădit
din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus
priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate
fantomă alimentată de singurătate
în colivia oaselor este închisă o inimă
ce bate la poartă fără nici un răspuns
inima este şi vie şi moartă
pe jumătate înşelată
de propriul ecou

te simt dincolo de imaginaţie
dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic
(i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag toată materia ta)
secundele dansează streaptease în faţa plăcerilor carnale
cerşesc infinitului începutul sfârşitului
vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul
să trăiesc printre culori
şi nu printre cuvinte născute din euforia
de visuri şi speranţe alb-negru

palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi
degetele astea menghină ar fi trebuit să fie aripi sau muguri
celulele mele sunt spori care vor parazita universul
ce mică-i lumea când te cuprinde colapsul iubirii
prăbuşirea tuturor dumnezeilor
în caverna omului primitiv

cerul capotează
toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri
sfinţii au chipul cioplit în marmura neagră şi rece
eu mă închin la nişte rămăşite din lut
seamănă cu nişte figurine
cu sânii tăi aduc
şi cu buzele tale
(unde eşti coloana mea vertebrală este infinită şi plină de sevă)
îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii
sau rădăcini în inima Pământului
pot fi vântul sau gândul
şi-n lacrimă te pot scălda să fii nemuritoare

aminteşte-ţi ce am simţit îngerul meu
cea mai frumoasă clipă de sinceritate
săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare
un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice
condamnat la dorinţă
mai exist?

Ionuţ Caragea (Montreal – Canada)

 

ANTIHRIST

la început am plâns înăbuşit

apoi am învăţat să tac cumplit:

la piept îmi ascundeam crimă cu crimă

...era o bucurie fără rimă...

urăsc din cer în cer şi cumpătat

pe Dumnezeu îl sting sub un călcâi:

în rest – heruvi sau sfinţi – tot ce-am ratat

îi vând la kilogram – ca pe momâi!

e-atâta beznă-n gândul meu de zi

e-atâta disperare de-a nu fi

că-n bătătura iadului – Satan

e zgâlţâit de febre – uragan:

da – vă urăsc – vă sting - la rând - pe toate

...şi rai – şi iad – rămân un jalnic: poate...!

 

ÎNTÂLNIRE

viermi mustăcesc – aşteptându-mi

hoitul: toate cărţile din lume – discursuri

academice – toate zâmbetele politicoase – nu pot amâna

neprotocolară – întâlnirea

singurele flori dăruite: smocurile

de păr albe – tot mai dese – care-mi

conving acoperă (în consimţită linişte) mâinile – şi

rând pe rând – rănile

amintirii

un mormânt de păr alb – mi-a

ambalat – deja – şi expediat în

necunoscut – contur cu

contur: informul

m-aşteaptă

v-au minţit: acolo nu e tămbălău

ceremonie cu îngeri – nicio rază: doar un

balot – recepţionat cenuşiu – de

cine trebuie

 

RISIPĂ INUTILĂ

risipă inutilă – de

linii – contururi – de voci – de

mişcări

ţinta finală: o tăcere insidioasă

monotonă – de vată

greţos îmbibată – în

cloroform

ce părere are

sufletul – despre tot acest

aranjament?

...cine-l

întreabă?!

acum – toţi sunt grăbiţi cu

urgente - formalităţile

 

PRIVITORUL DE GAURĂ

am deschis – larg

ochii: văd o

gaură – o imensă

gaură

nimic nu înseamnă

nimic – totul înseamnă

nimic – nimic nu se diferenţiază de

nimic

cine sunt? – dar – oare

sunt? – şi ce înseamnă

să fii-sunt?

un privitor de

gaură – cel mult

în ce cred? – în

nimic – decât că

totul este o

gaură

am spus vreodată un cuvânt

ceva măcar – adevărat?

habar nu am ce-i

adevărul

trebuie – deci – să

închid ochii

cât mai repede – şi

strâns

...şi să nu-mi uit

rolul – în

lume: l-am construit atât de

migălos - pe cât de

mincinos

 

GRAIUL-GRAALUL

bătrâne Doamne – între - întunecate

crengurile Tale – îmi caut

inima

dintre ele – un roş

Măr cade: din el se

înfruptă popoarele - şi de-atunci

grăiesc neamurile singurul grai cu-nvăţare

al Tău: sfinţenia

e atâta negrăită

Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă

îngerilor - în frunzişul din care

spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au – în sfârşit

glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale

Graiului-Graalului

 

SUNT REGII LUMII STRÂNŞI LA JUDECATĂ...

sunt regii lumii strânşi la Judecată,

îngenuncheaţi sub clopote de cer ;

El nu-i un vis: e Trăsnet şi e Tată!

...s-a şters cotlonul laşului: eu pier...

în nemurire surghiuniţi – cenuşă

venit-a-acel acum de necrezut:

căci spre Hristos – doar lamura e uşă!

...acum - ferice-i cel ce-a fost durut!

n-ai un' să-mpingi nici după cin' te-ascunde:

privirea Lui te arde – te pătrunde -

iar împăraţii neamurilor toate

se zvârcolesc în pulberi preadeşarte...

smerenia nu-i mască de o seară:

nu-ţi jupoi viaţa? – 'geaba cauţi Scară!

 

SITUAŢIA LA ZI...

din papagali şi peşti, elfi din norvegii

se-aleg, să fie demni de tot dispreţul;

târfele dau, solemn, mâna cu regii,

pentru-a-şi fixa imaginea şi preţul!

palate coapte au, ca sâmbur, Slinul -

la Turma Lumii-i Măscărici păstorul;

şi magi şi parlagii fonfăie-aminul:

corciri de neamuri nasc - Aligatorul.

luminii vii-i se termină mosorul,

temple vădesc tăria de scapeţi,

zeul se vinde pe cât ia actorul –

tolba din soare-i goală de săgeţi...

...şi-n târgul scârnav, e-astronomic scorul

celor ce-s răstigniţi, pe rând, Poeţi...

 

PESTE VOIE, PESTE ŞTIRE...

au fost furtuni de păsări şi-altare-arzând de roade

dar s-au smintit - frăţeşte - limbrici şi nibelungii –

au fost ucişi cu pietre prorocii de noroade

cei orbi – cu-nţelepciune – au devenit şi ciungii...

cutremure de verde au otrăvit Grădina

şi-a fost – în vara asta – Hristos – din casă-n casă:

aprins-a rugăciunea şi-a sărutat lumina

pe fruntea celor care durerilor se lasă...

a fost şi răstignire – a fost şi Înviere

au spumegat scuipaţii – Mireasă arde Floarea!

...puţini au fost la nuntă – puţini şi la veghere:

tot cerşetori se pleacă apostolii din zarea

tot sângerând în beznă – călăi – centurionii...

dar Buna Veste zboară – înflăcărând eonii!

peste voie, peste ştire

s-a aprins de-o amintire:

Hrist din lacrimă învie

...chiar de lumea-i tot sanchie...!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

PRINTRE LOGANI…

(1)

Urc scările cu grijă. De obicei, pe lângă perete. Mă tem să nu alunec sau, mai grav, să nu cad. Marmora e tocită de paşii atâtor generaţii.

Colegiul Naţional „C. D. Loga” din Timişoara păstrează încă, între etaje, scările originale, cu buzele răsfrânte, ca ale unui copil supărat, nostalgice după miile de zboruri lansate de aici spre toate zările lumii. Doar la intrare, ambiţia unui director zelos a impus un alt ton şi o plăcuţă cu toţi directorii, de la înfiinţare şi până la el, într-o altă tonalitate… marmorală. Îmi vine să zâmbesc… „aşa e unii”… dacă nu simt recunoaşterea celor din jur, şi-o marchează singuri, când vremelnic deţin un pol al puterii.

Terminasem facultatea, cu 10 la examenul de licenţă. M-am înscris la concurs pentru ocuparea unui post de profesor de limba română. În acel an erau două posturi în oraş: unul la Liceul Pedagogic (pe care-l absolvisem şi eu), unul la Colegiul Naţional „C. D. Loga” (liceu rival, la câteva sute de metri distanţă). Rivalitatea e veche, de pe vremea când „Loga” era liceu de băieţi şi Pedagogicul („Carmen Sylva”), liceu de fete. Anii au trecut… şcolile au devenit mixte, dar competiţia e încă în floare. Incredibil, dar nici fetele care îmi sunt azi eleve n-au vrut să ia bilete la Balul Bobocilor de la „Sylva”.

Am fost atunci 47 de candidaţi (pe cele două locuri). Normal, prima mea opţiune a fost Pedagogicul. Dar şi cea care ieşise prima alesese tot asta.

Îmi amintesc cât de gâtuită am urcat scările vechi de marmoră trandafirie (le prinsesem pe cele vechi şi la intrarea în şcoală). „În tabăra duşmanului”, colegele mele m-ar scalpa... aşa gândeam. Am ajuns la direcţiune. Un birou clasic, de o eleganţă care te îngenunchea. „Domnişoară, acest post nu există. Regret… cu siguranţă e o greşeală.”

M-am trezit din visare... cum nu există? Eu învăţasem o vară... şi o viaţă... pentru ceva care nu există?

Am lăsat şi ruşine şi tot şi m-am întors la Inspectoratul Şcolar. La Serviciul Personal, era inspectoare o dăscăliţă din Peda. L-a chemat pe inspectorul de limba română, fost absolvent de „Loga”. Toţi am intrat în audienţă la inspectorul general. „Te duci şi o instalezi!”, hotărî „neamţul”.

Ajunsă din nou la porţile directorului (absolvent de „Loga”!), am fost lăsată în anticameră. Aveam în mână repartiţia pe care scria clar: postul ocupat de mine, prin concurs, era de liceu, curs de zi. Au fost ore de negocieri grele… de ţipete şi telefoane. Într-un final, uşa s-a deschis. Inspectorul, un om pirpiriu şi sensibil, ca fire, era roşu la faţă şi transpirat, de parcă se luptase corp la corp cu directorul rotofei, care-şi puse ostentativ o pastilă sub limbă.

„Bine, domnişoară, dacă aşa stă treaba... vă dăm o şansă”, zise dolofanul. Ce şansă? Fusesem a doua din 47 de candidaţi. Şi prima fusese tot absolventă de Peda... la bază... aşa că îi înţelesesem opţiunea. Mereu vrei să te întorci „acasă”. Printre ai tăi, viaţa pare mai uşoară.

Mi-am luat orarul... 2/3 ore la seral, 1/3 cursuri de zi. „Dar...”

„Sââââââââââââtttttttttt....!” îmi făcu inspectorul, luându-mă de după gât. „E bine şi aşa. Au nevoie să le confirmi ce poţi.”

Nici în ziua de azi nu-mi pot explica logic de ce am acceptat. De ce am tăcut.

...Au loganii un stil de a te pune la zid, fără drept de replică, şi acum.

Bucuria s-a transformat în luptă, în lupta de a rezista în fiecare zi.

Ţin minte... ţin foarte bine minte... prima şedinţă. Cea în care urma să fiu prezentată colegilor. Am intrat în cancelarie. Erau aproape 100 de oameni... autori de manuale, doctori în diverse discipline, metodişti... somităţi. Fiecare are scaunul lui, de la prima până la ultima zi de carieră aici. Rămăsesem împietrită în uşă. „Haide, colega!”, mă chemase un domn pirpiriu, cărunt şi vesel. Îmi adusese şi un scaun... şi, pentru că nimeni nu schiţase un gest de a-mi face loc şi mie în spaţiul lor, puse scaunul între două mese (acolo stau şi acum... deşi am doctoratul... şi 25 de ani de catedră... e LOCUL MEU). Mai târziu am aflat că nici el nu era logan... şi fraternizam. Domnul cel rotofei îşi începu discursul cu prezentarea corpului profesoral şi, când era cazul, preciza: „absolvent de Loga”. Când a ajuns la mine, m-a prezentat atât de documentat... că dacă aş fi luat note şi la grădiniţă, le citea şi pe alea.

„Asta prin patul cui o fi trecut ?” – făcu o băbuţă ochelaristă remarca, destul de tare încât să mustăcească toţi. Ochii mi se umplură de lacrimi, un nod în gât nu mă lăsa să respir. „Mâine o să afişez în toată cancelaria trei copii xerox: una, cu confirmarea medicului ginecolog, că sunt domnişoară… poate ultima din Europa zilei… una, cu copia lucrării mele de la acest concurs… şi una cu foaia mea matricolă!” – aşa îmi venea să strig.

Domnul cel cărunt mă prinse de mână strâns. M-am aşezat. Îmi venea să ţâşnesc pe uşă plângând, dar nu, asta şi voiau să vadă. Am surâs ochelaristei (mai târziu am aflat că soţul ei era unul din capii Asociaţiei Absolvenţilor, iar ea se considera pe moşia familiei... unde poate zice ce vrea). Faptul că ea era o nulitate, profesional vorbind, m-a răzbunat... în timp. Când tocmai ziceam că a trecut momentul critic, bătrânelul simpatic îşi continuă consolarea, acum inutilă deja, mângâindu-mi genunchiul, interiorul coapsei. „Doamne, în ce cuib de şerpi m-ai aruncat?”... Era deja prea mult! L-am plesnit cu putere peste mână. Zgomotul neaşteptat a trezit „statuile... fără soclu”.

„Hei, Jane, ţi-ai luat-o?”

Sala se umplu de râsete... râdeam şi eu... cu lacrimi. Jan mă luă în braţe...

„Feromonii, domnule, sunt un lucru de speriat!” – îi răspunse colegului vigilent… „Iartă-mă, draga mea, dar chiar nu m-am putut abţine!”

Şedinţa se dusese pe apa sâmbetei… directorul cel rotofei nu mai putea să respire de râs… „Ştii că-mi place fata asta?”

Corina-Lucia Costea (Timişoara)


 

ATITUDINI

NU SUNTEM POPORUL LUI ADRIAN SOBARU! SAU: LUMEA LUI HUIDU... ADIO, SOBARU!

...Scriu în noaptea de joi, 30 decembrie 2010. Este, deci, destul de aproape Anul Nou... Trebuie să fim buni şi îngăduitori şi... Nu? Pentru ca anul ce va „decola” să fie, şi el, bun şi îngăduitor şi... cu noi. E un fel de troc cu soarta, un negoţ greţos, cu Dumnezeu – sau, cel puţin aşa am vrea noi. El, Dumnezeu, n-am de unde să ştiu ce vrea – dar sunt convins că nu este deosebit de încântat de ipocrizia şi făţărnicia noastră, de mercantilismul nostru ontologic.

...După majoritatea bandiţilor, dar şi a hliziţilor şi orbilor, lui Adrian Sobaru şi României le merge tare bine... (a se reasculta, de către surzi, discursul lui Boc, din 27 ianuarie 2010...)!!! Pentru un domn de la PDL, Tălmăceanu, Adrian Sobaru este ...un scump, de aceea îi şi zice pe numele mic... şi ştie el, dl „tălmăcitului”, că Adrian n-a vrut să se sinucidă, când a sărit între scaunele Parlamentului (n. mea: da, şi eu zic că n-a vrut să se sinucidă, ci, martiric, a vrut să atragă atenţia, de pe Golgota Suferinţei lui - ...pe care o vedea ca fiind şi a poporului român, totdeodată! - asupra unui Mesaj Astral!), ci... a exersat scufundarea în bazinul fără apă... Imbecilul ăsta parcă este dintre Martorii lui Iehova, cei care se străduiesc, de zeci de ani buni, să ne convingă că Hristos nu s-a răstignit, ci s-a... ”etalat” pe Cruce! Un Actor (mai curând, un cabotin...), Hristosul ăsta... – ...şi au făcut şi un film, pentru Hristos-Steaua de Cinema: Jesus Christ – Superstar... Ce populaţie simpatică a apărut, de o vreme, pe coclaurii ăştia sălbatici şi demenţi, care, altădată, erau... Grădina Maicii Domnului...!!!

...Nu, nu vreau să fiu bun cu oricine şi cu orice preţ! Şi nici îngăduitor cu toţi imbecilii şi impostorii şi trădătorii şi manipulatorii sfidători...! Şi n-am de gând să trec cu vederea ceea ce strigă şi urlă şi... este ADEVĂRAT! Da, accept să mă ardă focul iadului, pentru această atitudine barbară, păgână, ne-creştinească, pe care voi dovedi-o mai jos! Deci, să începem!!! Ştiu bine câtă ură şi câte urlete de furie voi... ”contabiliza”, dar ce, parcă ar fi pentru prima oară când Adevărul „se află” cu capul spart?! Nu de schiat/”distrat”, ci de... mărturisit şi de, „pe faţă”... - DECLARAT!

...De azi dimineaţă, într-una, toate televiziunile bocesc, pe întrecute, „tărtăcuţa” spartă (nu în România, nu în văzul vreunui român - ci... ”DISTRÂNDU-SE”, pe pârtia de schi de la Innsbruck/Austria!!! - şi s-a ciocnit nu de un brad de-al nostru, „naţional”, ci de unul de-ai „lor”...) – a celui mai dezgustător şi mai grosolan (...părerea mea!) „spunător” de glume proaste, de la Prima TV – ŞERBAN HUIDU. Până aici, nimic deosebit – ba chiar mă rog Lui Dumnezeu, pentru sănătatea acelui om, oricât de îngâmfat, oligofren şi de antipatic este. Este, înainte de toate, un OM! Ba chiar, s-ar zice... ”un român”! Un om care zace pe un pat de spital, în comă indusă de către medicii austrieci (...un altul ar zice: Păi, sigur, ca şi Băsescu, la austrieci - îi dă mâna, la câte tâmpenii râgâite a debitat pe sticlă, pentru o plebe de mâna a paişpea!... – eu, însă, tac!), spre a-l putea trata mai uşor...

...Până la ora 14, în ziua de 30 decembrie 2010, s-au primit cca 3.000 (trei mii) de mesaje de compasiune, pentru realizatorul TV Şerban Huidu, din partea telespectatorilor săi… (publicul „specializat” şi... specific!).

...Joi, pe 23 decembrie 2010, inginerul de sunet al TVR, ADRIAN SOBARU, s-a aruncat de la balconul Parlamentului Republicii România, în văzul a (...să zicem, că un recensământ nu s-a mai făcut de multişor...) circa douăzeci şi două de milioane de români. Şi acesta nu „zbura” pe schiuri, pentru „a se distra” (cel mai infect verb al acestor zile sinistre!), ci purta, pe piept, scris pe tricou, un mesaj venit din (spera el...) inimile tuturor (sau majorităţii!) românilor:

Ne-aţi ciuruit!

Aţi vândut toată ţara!

Ne-aţi ucis viitorul copiilor!

Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi

LIBERTATEA!!!...

– iar în mână având o bilă portocalie, cu numărul „13” pe ea (13=Numărul Diavolului şi al Morţii). A mai apucat să spună, din gură (pe când Boc îşi începea discursul lui imbecilo-triumfalist...): Aţi luat mâncarea de la copii! Pentru tine, Boc!... – iar când şi-a revenit, pe targă, a strigat, a şoptit - cum vreţi să ziceţi: LIBERTATE...

...Până azi, 30 decembrie 2010, nu s-au primit, de la telespectatorii români (care-i văzuseră gestul „în direct”!), nu cu mult peste... 3 mesaje!!!

...Şi acum, având în vedere cele două feluri de reacţie faţă de cele două cazuri (cu semnificaţii foarte diferite, deşi finalul era să fie fatal, pentru amândoi... pentru unul, ADRIAN SOBARU, dorit din toată inima, pentru altul, ŞERBAN HUIDU, cu totul accidental...), să aplicăm... behaviorismul[1]. Un behaviorism un pic... ”deviat”, că „patria şi poporul” o cer...:

1. a - Românul Huidu „se dă” cu schiurile, „se dă” cu bicicleta, „se dă” cu maşinile scumpe, „se dă”... cu orişice îl... ”distrează”, pe bani mulţi, câştigaţi din glume proaste şi/sau... moştenire de familie.

1. b - Românul Sobaru... ”se dă” doar cu... nefericirea şi exasperarea unui Neam, cel Românesc...

2. a - Românul Huidu NU VREA să întâlnească în cale copaci, dar se pocneşte de ei...

2. b - Românul Sobaru VREA să întâlnească priviri şi conştiinţe de oameni, şi... se pocneşte de ei (...prin intermediul unor... bănci parlamentare!). Dar oamenii... se comportă... ”firesc”, sensibil, precum... băncile!!!

3. a - Românul Huidu nu căuta decât... ”distracţia”, şi a avut parte de ea... până la un moment dat, cel al... ”comei induse”.

3. b - Românul Sobaru căuta Moartea, în locul Lipsei de Demnitate, în locul Lipsei de Soluţii pentru Existenţa Copiilor/”Viitorul Ţării”... al poporului istoric al românilor, pentru confirmarea, în anistorie, a Neamului Românesc.

4. a - Românul Huidu face (mereu!) glume proaste...

4. b - Românul Sobaru NU GLUMEŞTE DELOC! EL URLĂ! (prin fiece fărâmă a gestului său descompus în milimicroni şi întru milisecunde!) – nu pentru că el urlă, ci (crede el...) pentru noi, în numele poporului român... acest popor nefericit şi orb întru Duh, care nici măcar nu vede ceea ce priveşte! Acest popor român, care vede (în „zborul” din Parlamentul Republicii România!)... nu suferinţa-i proprie, nu umilinţa-i proprie, nu!... - ci vede ce nu vede, adică, îl „vede” pe românul Huidu, cel ce... ”se distrează” în Austria şi, din distracţie, se pocneşte!

5. a - De românul Huidu, lumea este... ”consternată”!

5. b - De românul Sobaru, lumea este... revoltată, că i-a stricat sărbătorile-i... ”porceşti” (...în niciun caz nu s-a găsit vreun român să facă legătura între Naşterea Mântuitorului Hristos şi posibilitatea, ŞANSA UNICĂ, pe care i-a dat-o/revelat-o Adrian Sobaru: prin gestul, ASUMAT DE UN POPOR ÎNTREG, al lui Sobaru, să RE-NASCĂ şi să se mântuie un popor care a luat-o razna în istorie, s-a făcut şi se face de râs în istorie! - ...şi să se întoarcă, el, poporul rătăcit istoriceşte – să se întoarcă întru VEŞNICIA DEMNĂ ŞI LUMINOASĂ A NEAMULUI!!!... aceasta ar fi trebuit să vadă românii în Bradul Verde al Crăciunului... iar nu înjunghierea inutilă a bieţilor porci nevinovaţi şi „haliţi”, pe nemestecate, pe post de... ”sfântă împărtăşanie”!!!).

...3.000 de mesaje pentru cel care se „distra” în Austria, la schi, şi... 3 mesaje, pentru Sobaru, cel rămas să „zboare” în România, să protesteze în România, împotriva... ”românilor Huidu”! Adică, împotriva hăhăitorilor şmecheri şi escroci, împotriva parlamentarilor şi a celor care fac şi gândesc ca ei... – hăhăiesc, în timpul şi pe fondul (de puţini auzit...) scrâşnetelor agonice ale poporului fără grija televizorului, ci a supravieţuirii de zi cu zi... ale copiilor, distrofici de foame, ai poporului românesc, descins din Mândrul Neam al Românilor – Zalmoxieni şi Creştini!).

6. a - ...Pentru românul Huidu: Schiul e minunat, credeţi-mă! – deci, a făcut un cucui de la... plăcerea-i cea minunată.

6. b - Pentru românul Sobaru: România, în halul în care a fost adusă, NU MAI ESTE MINUNATĂ, CREDEŢI-MĂ! – şi, pentru a fi mai convingător, s-a răstignit în... ”zborul” de la balconul forului şi garantului suprem al democraţiei - Parlamentul!

...Iar noi îl credem, evident, pe... românul Huidu! „Distractivul” de două parale vechi şi răsuflate...

...Adio, Adrian Sobaru! Adio, Doamnă Cristina Anghel! Aţi confundat poporul pentru care v-aţi „scris” zborul spre eternitate, aproape până la ultima filă... (...că n-aţi isprăvit volumul, „opusculul” vostru de teribilă mărire, pentru Neamul pe care-l întrevedeaţi gigantic şi luminos, dincolo de istoria asta paradită şi paralitică... n-a fost vina voastră!). Aţi „scris” teribil de zadarnic şi pentru nimeni, pe fila cerului, cu zborul vostru către Demnitate şi către Exasperarea Nădejdii în/către Dumnezeu!!!

...Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,/Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,/Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi (…)//Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari./O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;/Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,/Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar(…)//Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

…Acest popor (care şi-a uitat complet Neamul Împărătesc, împăraţi care plăteau cu moartea a sute de mii de nemernici, o sigură palmă, îndurată pe nedrept!) vrea să guiţe de râs (…de aceea, a şi ales, de Crăciun/Naşterea Hristosului, între Hristos şi Porc… - PORCUL!). Acest popor nu vrea să-şi bage “pielea la saramură”, urmând pilda martirilor (nici măcar… PENTRU PROPRIII SĂI COPII!!!, despre care rostea glasul de foc al inscripţiei de pe pieptul lui Adrian Sobaru…), ci preferă să facă bancuri deocheate şi dăbălăzate… - rezistenţa, cică, “prin cultură”, prin hazul de necaz… uitând de “BICIUL HRISTIC”!!!

7. a - …Românul Huidu este… ”stabilizat”.

7. b - Românul Sobaru, din păcate, n-a “destabilizat” pe nimeni şi nimic… Nu mai face nimeni efortul de a asculta ecoul sublim din iarna lui 1989: Vom muri şi vom fi liberi!… Nu, în niciun caz, ci: Vom muri de frig şi foame, ca nişte autentici români fraieri şi paralizaţi la suflet: hlizindu-ne! Vom ovaţiona, fierbinte, VIDUL!

8. a - …Cu românul “distractiv” Huidu, românii sunt… profund empatici!

8. b - Cu românul Sobaru… poate că, dacă românii ar fi fost “empatici”, (re)deveneau (“pe bune”!) ROMÂNI/NEAM ROMÂNESC, în paza Lui Hristos-Dumnezeu…

9. a - …În România de azi, Sobaru este… huiduit (de unii în gura mare, de mulţi, în tăcere, mustrător, că …a zburat fără voie de la poliţie…

9. b - În România de azi, Huidu nu intră, în niciun caz, în “soba” focului de Duh… a Mântuirii, prin conştientizare, prin responsabilizare…în “soba” vizualizării de ei înşişi a românilor! Focul, ca… Oglindă a Adevărului!

10. a - …Românii “schiază”, astfel, cu Huidu, spre prăpastie – nu vor să…

10. b - …”zboare”, cu ADRIAN SOBARU, spre Duhul Neamului lor Împărătesc!

11. a - …Medicii îl păzesc pe Sobaru de… a “lăţi” vestea Adevărului, a Martirajului (are grijă de asta finul lui Băsescu, dr. Cătălin Cârstoiu… managerul Spitalului Universitar din Bucureşti!)… - neobosind, însă, de a o “lungi” pe aceea a…”suicidului” din “dereglare mentală”!

11. b - Medicii îl păzesc pe Huidu pentru ca nu cumva, după câteva săptămâni de spitalizare, să nu se înceteze să se “lăţească”, iarăşi, Vesela Veste A Prostiei, Nesimţirii şi Neruşinării, a Mârlăniei… deci, a Sinuciderii AUTENTICE a Duhului Românesc!

…Astea toate… îl apropie de dânşii!

…Biet popor orb! NU EŞTI POPORUL LUI ADRIAN SOBARU!!!… - AL VIZIONARULUI, CARE ZBOARĂ PESTE ISTORIE…!!!

…Aici s-a lăţit, ca o vomă, poporul/lumea lui HUIDU!!! “Huiduiala” mahalagesco-manelistă a tot ce e sfânt şi, deci, este singura realitate vitală…

…Dacă nici zborul acestei păsări rare, alese… măiastre! - nu te-a trezit din letargie, popor al românilor - atunci numai Hristos, pogorându-se pentru a doua oară, spre Dreaptă Judecată, te mai poate trezi la dreaptă-vedere şi la bună-simţire…!!!

NOTĂ

Behaviorismul (din engl. behaviorism, behaviour = comportament; fr. béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conştiinţei sau la procesele mentale interne. În limba română se foloseşte uneori şi sinonimul comportamentism.

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

CAZUL DACIA. ROMÂNIA MARE - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE

SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU DUS DE NAS! (I)

PRELIMINARII

...În aceste zile de o meschinărie şi ipocrizie şi porniri spre trădare cumplite, când puterea politică de la guvernare crede că ne-a păcălit, pe de-o parte (prin remanierea guvernamentală, de doi lei... - de o scandaloasă frivolitate şi de o iresponsabilitate şi efemeritate a efectelor care frizează demenţa ... – remaniere care ne azvârle tot mai adânc în mlaştina Haosului Dirijat!) - iar opoziţia politică parlamentară (...de fapt, totdeauna şi în orice ţară de pe Terra acestor ani ai lui Kali Yuga, economicul transcende politicul, şi toate mâinile şi culorile se înfrăţesc, la modul chiar transnaţional, când e vorba de trădare şi de jaf şi de aneantizare naţională!) crede acelaşi lucru, că ne păcăleşte, prin încrederea pe care ar trebui s-o avem în ei, ca alternativă (după mintea lor de cretini aroganţi, care chiar cred că Neamul ăsta Românesc a atins ultimele trepte de degenerescenţă..., îl cred o turmă de sifilitici, de paralizaţi la minte, mancurtizaţi, acceptând orice imagine rulată de diferitele posturi TV – posturi care se prefac a fi concurente, când, de fapt, sunt finanţate, din străinătate, cu aceiaşi bani murdari şi însângeraţi, în speranţa fie a unui război civil, fie, mai curând, a unei anestezii/amnezii generale şi a unei colaborări generalizate la Giganticul Măcel Globalizat!!!) – în aceste zile, SĂ ÎNCERCĂM SĂ NE RECULEGEM. Şi reculegerea aceasta s-o facem cuminte şi întru Dumnezeul Neamului Românilor, încercând, cu efort mare de Duh, să aflăm, prin scufundare în abisurile de lumină şi întuneric divin ale istoriei: să aflăm CINE SUNTEM, care TREBUIE, cu adevărat, să fie ţintele / scopurile noastre de acţiune naţională, spirituală şi materială, care să fie mijloacele de aflare a Adevărului Unic şi care să fie uneltele de ajungere la aceste scopuri. Fireşte, să aflăm şi cu ce argumente să ne înarmăm, pentru a fi bine-direcţionaţi, neclintiţi şi neînvinşi în lupta noastră...!!!

TOT BALCANUL A FOST ROMÂNESC!

...Începutul expediţiei spirituale şi a exerciţiului de luciditate/responsabilitate îl vom face folosind, pentru început, un interviu cu un mare şi autentic cărturar şi luptător aromâno-timocean, CRISTEA SANDU TIMOC – pentru că venerabila vârstă a domniei sale (94 de ani), precum şi întreg parcursul de luptă spiritual-naţionalistă al domniei sale - nu-l pot face suspicionabil de partis-pris-uri, partizanate meschine, ori controversabil, din punct de vedere moral. Cel mult, amendabil în anumite puncte ale raţionamentului său personal, dar, în niciun caz, în eşafodajul argumentativ şi faptic, în focul durerii, exprimat în vizionarismul său naţionalist vaticinar (de unde purced şi soluţiile sale disperate, dar absolut sincere, în dorinţă!) şi al bunelor sale intenţii.

Micile sale erori de logică nu sunt, în niciun caz, rezultatul relei-credinţe şi al intereselor personale şi ascunse (precum în cazul politicienilor tip ridiche, ai răzorului nostru naţional, gata să-şi vândă sufletul, neamul şi Grădina Sfântă, pentru orice soi de nouă şi avantajoasă... răsădire politico-economică!), ci apar din pricina unor exasperări şi imagini distorsionate ale realităţii imediate: ÎN NICIUN CAZ, UN CĂRTURAR AUTENTIC (cum şi este dl CRISTEA SANDU TIMOC!) NU SE POATE ÎNŞELA, ÎN LEGĂTURĂ CU DATE VITALE ALE ISTORIEI TRECUTE ŞI, ÎN PARTE, TRĂITE!!!

...De la domnia sa (care este o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă!) este necesar să re-învăţăm că singurul lucru pentru care merită să trăim, suferim şi murim este PATRIA! Iar noi, din păcate, nu ştim CARE NE ESTE PATRIA, DECI PENTRU CE ANUME TREBUIE SĂ LUPTĂM, CU PREŢUL TRUDEI ŞI VIEŢII NOASTRE (...şi nici nu găsim dascăli de bună-credinţă şi ei înşişi preocupaţi de cercetare acribioasă, FĂRĂ FRICĂ ORI BLOCĂRI MENTALE CAUZATE DE OPORTUNISME/EGOISME!... şi extrem de puţin de dispuşi, deci, pentru Martiriul Adevărului!!!).

Nu ştim că, de fapt, scopul existenţei/luptei noastre terestre se numeşte Fiinţa Noastră Românească Arheică sau ROMÂNIA MARE (...dar nu aceea indicată, din gură şi ziar, de pletoricul demagog Corneliu Vadim Tudor! – ci ROMÂNIA ARHEICĂ, dimpreună cu NEAMUL ROMÂNESC METAFIZIC/TRANSISTORIC! – din care facem parte, dar habar n-avem de asta! - şi ne şi înverşunăm în negarea propriei noastre Fiinţe/Fiinţări!!!) – iar mijlocele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt NICICUM cele democratice (de fapt, luciferico-masonice!), ci cele ale Duhului Umano-Divin: TREZIREA (chiar prin cele mai cumplite şocuri metafizice şi, deci, CU TOTUL ANTI-DEMOCRATICE...!!!) A CONŞTIINŢEI EULUI NOSTRU UMANO-DIVIN, CARE VA DETERMINA TREZIREA SUPRA-EULUI DUMNEZEIESC - ...altfel, nimeni dintre noi nu are dreptul să se dea/pretindă creştin, şi, încă, creştin ORTODOX!!! Deci, NICI OM ÎNTREG/ÎMPLINIT/ISPRĂVIT!!!

...Iată ce declară dl CRISTEA SANDU TIMOC, în interviul din revista online Dacia Aureliană – din care începem să aflăm nu doar identitatea noastră de neam, ci şi drepturile noastre de Neam Divin! – drepturi care, fiind cunoscute de către vecinii noştri din geografie şi istorie, devin tot atâtea motive de a ne urî, deşi noi nu emitem nicio pretenţie, de niciun fel (...din păcate, sunt semne tot mai clare că noi începem să renunţăm până şi la elementarul drept de A EXISTA, întru vizibilul fizic, moral şi magnific-demn... – ceea ce devine o vină imensă în faţa Lui Dumnezeu, care ne-a născut AICI pentru O MISIUNE TERESTRĂ, ACEEA DE CANDELĂ A NEAMURILOR LUMII AFLATE ÎNTRU APUNERE SPIRITUALĂ, CE NU-ŞI VOR MAI AFLA, CÂT DE CURÂND, DUHUL ŞI ROSTUL (AUTENTIC ŞI SPECIFIC!!!) PE TERRA!!!):

(...) Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o mare românească, un imens teritoriu traco-dac latinizat (s.n.). Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o ţară a bogaţilor, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.(…).

(…) Ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi Valahia Mică, are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni (…).

(…) Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?

Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul roman (s.n.). Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică...(…) Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria - 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, până la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice)(…).

(…)Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm... O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, până la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta (…).

EXISTĂ O CONJURAŢIE ÎMPOTRIVA CUVÂNTULUI ROMÂN!!!

(…) Există o conjuraţie împotriva cuvântului român, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un... terorist, ca pe un... stigmat al diavolului (s.n.). Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nicio legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.

Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE (n.n.: iată una dintre naivităţile cărturarului timocean, izvorâtă din exasperare şi lipsa perspectivei istorice, care l-a animat până în acest punct al interviului).

(…) Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?

Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu (iată o a doua naivitate, izvorâtă din aceleaşi cause, asupra cărora avertizam mai sus; de data asta, a se observa, urmărind curgerea textului, că dl Cristea Sandu Timoc păstrează, în frază şi-n ton rezerve mari şi tragice!!!), mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! (n.n.: îl durea în bumbărează pe dl Iliescu de salvarea Neamului… când el avea ordine foarte precise, de la Oculta Mondială, care l-a montat la noi, să distrugă fibra morală şi de rezistenţă a Neamului Românesc, Neam de Imperialitate Sacră! – …Ion Iliescu era anunţat ca fiind succesorul lui Ceauşescu [Ceauşescu fiind un NAŢIONALIST, deci o struţo-cămilă, un paradox periculos, în lumea masonică, get-beget şi UNIVERSAL-INTERNAŢIONALIST-COMUNISTĂ, numită fals liberalo-comunistă, de la Washington şi până la Moscova! – de la biroul lui Regan şi până la biroul lui Gorby/Gorbaciov!] - încă din 1974, prin oficina Masoneriei Albastre, de la New York - Washington - Europa Liberă!!!). Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau... Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).

Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?

CRED CĂ SINGURII GUVERNANŢI CARE AR ÎNŢELEGE DRAMA NOASTRĂ AR FI AROMÂNII!!!

Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! (s.n. – n.n.: având în vedere situaţia istorică, dar, mai ales, cea de facto, a aromânilor, şi în epoca interbelică, atunci când au fost primii care l-au înconjurat, cu maximă încredere, pe Căpitan - …din păcate, nedovedindu-se tot atât de rafinaţi, în înţelegerea de Duh, pe cât erau de fideli şi de vii/vitalişti întru re-acţiune! – …dar şi în anul de graţie 2010, când sunt siliţi, în Grecia, Bulgaria, Serbia etc. să-şi apere, viaţa lor şi a familiei, cu toporul în mână, ÎN FIECE NOAPTE DATĂ DE DUMNEZEU! – când grecii, bulgarii, sârbii etc., ieşiţi de la crâşmă, vor să bea sânge de valah blestemat… - nu ne îndoim că soluţia propusă de C.S.T. este, FOARTE SERIOS, de luat în seamă!!!… - singura rezervă fiind că orice pădure are uscăturile ei, şi că un Ion Caramitru şi-a trădat, deja, Neamul, la fel şi un Costică Canacheu…, dar şi, în diaspora, un Vasile Barba[1] etc.). Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare. Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. Şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare... (s.n.)

Vedeţi că Petre Ţuţea avea perfectă dreptate, când caracteriza cele două ramuri, cea de la Nord de Istru (noi…) şi pe cea de la Sud de Istru (aromânii/macedo-românii prigoniţi, deci oţeliţi ŞI VII!!!)?! Mă întreba Marin Preda cum era cu macedo-românii şi i-am zis: domnule Preda, macedo-românii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţa domestică de raţe. Macaim. Am stat cu macedo-români în temniţă. Ii băteau până îi omorau, dar ei nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.

ÎNCEPUTUL AVENTURII: CINE SUNTEM ŞI CUM NE NUMIM?!

…Noi, românii, nu numai că nu purtăm stigmatul diavolului, ci, precum am precizat mai sus, noi, românii, suntem aleşi, de Dumnezeu, pentru CEA MAI ÎNALTĂ MISIUNE SPIRITUALĂ TERESTRĂ: de A FI CANDELA DE DUH, de la care vor aprinde, în viitor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, celelalte neamuri, aflate, acum, aproape de cel mai jos punct al Kali Yuga. Acest lucru l-au ştiut şi mărturisit, cel mai clar, doi iniţiaţi întru Epoca Mihaelică/A DUHULUI (epocile arhanghelice sunt de câte 250 de ani, ultima Epocă Mihaelică Terestră numărându-şi anii de la 1871): MIHAI EMINESCU şi CORNELIU ZELEA CODREANU. Dar, se pare că iniţierea în tainele acestei EPOCI MIHAELICE/A DUHULUI (oricât de mulţi ar fi contestatarii!) aparţine şi lui RUDOLF STEINER (1861-1925) şi unui Mare Duh Vizionar al Asiei (între 1906, când intră pe calea sadhu-ului - şi până în 1920-1922, când ajunge în Europa, America, Australia şi, din nou, în Europa – inclusiv la Bucureşti!) - preaonoratul indian sikh (convertit la creştinism) SUNDAR SINGH (1889-1929) - apostolul cu picioarele sângerânde.

…Deci, s-o pornim în expediţia către Identitatea şi Misiunea noastră terestră, ca Neam Metafizic.

Cine suntem noi, cum ne numim? Cei ce cred că răspunsul la această întrebare se află din manuale/tratate şi în mod facil, se înşală, din păcate, amarnic…!!!

…Cei pe care am fost învăţaţi, din şcoală, să-i numim cronicarii români/moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – precum şi masonul prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi, membru al Academiei din Berlin şi membru al Lojei Germane Illuminati… - ceea ce nu-l scoate dintr-o discuţie extrem de interesantă despre trădare şi patriotism… DIMITRIE CANTEMIR!) - sunt, primii trei, extrem de timoraţi de succesul de scenă al Apusului romano-catolic şi, deci, cuprinşi de o teamă care nu este deloc străină de patriotism: să nu ne pierdem de Europa! Deci, noi, toţi, de la Râm ne tragem…!!! Trebuie să fim în pas cu Apusul European! Şi, pentru asta, soluţia este insistenţa absurdă şi profund perdantă pe originea nostră latină, nu cumva să ne pierdem de… surorile noastre latine, ba chiar, vorba lui Farfuridi: pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine, însă!!!

Mai mult, chiar: bietul boier Miron Costin, fie-i ţărâna uşoară, a avut şi întreţinut relaţii foarte strânse cu Biserica Romano-Catolică! Păi, dacă este romano - ... - asta înseamnă că ...e de la Râm... bădica Traian... neamuri, care va să zică... - nu?!

…Al patrulea (Dimitrie Cantemir) aparţinea mai mult Apusului (deci, zonei latine… masonice!), decât Răsăritului Ortodox…Se sincronizase perfect, la modul lovinescian - avant la lettre…

…Nu cumva recunoaşteţi această teamă, indusă, insidioso-persuasiv şi perseverant-diabolic, şi azi… sub numele, mai clar şi gomos, de apartenenţa/nonapartenenţa la… Uniunea Europeană?! Observaţi, vă rog, că până şi atât de inimosul cărturar aromân timocean, CRISTEA SANDU TIMOC, atunci când vrea să afle soluţia de aducere la raţiune a sârbilor intoleranţi şi extrem de egoişti/non-creştini (ne referim, fireşte, la politicienii lor… care nu se deosebesc de ai noştri decât printr-un naţionalism negativist, degenerat, distructiv, profund xenofob!), cu privire la minoritatea aromână, să născocească (naiv…) cea mai mare pedeapsă/cel mai eficient şantaj, pentru sârbii cei nedrepţi, propune preşedinţilor României post-decembriste să pună pe tapet… chestia cu intrarea în Uniunea Europeană: Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE…!!!

…Şcolii Ardelene, formată din dezertori de la Ortodoxie (având centrul Greco-Catolic la Blaj…), ce să-i mai cerem?! Nimic! E drept că gândurile corifeilor nu erau deloc lipsite de bună-credinţă (convingerea lor era că, prin afirmarea, frenetică, a latinităţii absolute a românilor, vor căpăta respectul călăilor şi împilatorilor… S-au înşelat amarnic…).

LIMBA ROMÂNEASCĂ E MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI…!!!

Şi, totuşi, printre corifeii Şcolii Ardelene (şi campioni ai luptei cu hârtiile…) - există unul cu o intuiţie extraordinară: Petru Maior a fost primul care şi-a dat seama că, deşi limba română şi limba latină clasică sunt limbi înrudite - totuşi, limba română nu e fiica limbii latine şi, prin urmare, ideile lui Samuel Micu trebuiesc corectate. În Disertaţie pentru începutul limbii româneşti, tipărită în acelaşi volum cu Istoria ceii pentru începutul românilor în Dacia (pp. 302-323) el afirmă categoric că limba românească e lătinească (p. 302), dar că… măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiică limbei lătineşti, adecă ceii corecte, totuşi, de vom vrea a vorbi oblu, limba românească e MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI. (…) Limba românească (n.n.: limba strămoşilor noştri) poate fi mamă limbei ceii lătineşti (n.n.: este vorba de limba latină clasică sau limba romană – lingua romana, cum o numeau Isidor din Sevilla şi Plinius), deoarece românii, urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni în ţara lor, în timp ce romanii erau venetici în Italia şi, deci, au venit pe malul Tibrului (vechiul Rumon) cu limba strămoşilor lor, din patria de unde au plecat – strămoşii (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, să vorbească aceeaşi limbă (cf. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul pierdut, Editura Obiectiv, Craiova, 1997).

TRAGEDIE ARDELENEASCĂ ŞI MARTIRIU ÎNTRU ORTODOXIE

Deplângem tragedia ardelenească a finalului de secol al XVII-lea şi a veacurilor XVIII-XIX, până la primul război mondial (creat de Masonerie, pentru a distruge ambele imperii religioase europene: cel Romano-Catolic, al Habsburgilor, precum şi cel Ortodox, al Ţarilor Rusiei…), dar şi slăbiciunea de înger şi trădarea de moralitate-spiritualitate neaoş românească şi de lege strămoşească (Ortodoxie!) a unora dintre ardeleni (fără să uităm a înălţa pios omagiu martirilor ardeleni pentru ORTODOXIE, DESTUI!!! – …începând cu acel Cuvios Mărturisitor SOFRONIE de la Mânăstirea Cioara (Hunedoara)… dimpreună cu ieromonahul VISARION SARAI… - dar continuând cu OPREA MICLĂUŞ, din Săliştea Sibiului, preoţii MOISE MĂCINIC, din Sibiel şi IOAN DIN GALEŞ, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii ILIE IOREST şi SAVA BRANCOVICI, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi, mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii… - martirizaţi, de maghiari şi austrieci, pentru aceeaşi lege strămoşească/ORTODOXIA![2])… şi trecem mai departe!

ROMÂNII NU AU GENA LAŞITĂŢII ÎNSCRISĂ ÎN ADN-ul LOR!!!

CEI MAI CUTEZĂTORI RĂZBOINICI AI TERREI – TRACO-DACII!!!

Nu există român de azi (sfertodoct… se înţelege, în condiţiile în care UE dispune ca Istoria Românilor să înceapă de la…1989!!!) care să nu exclame, din fundul bojocilor săi şi cu un dispreţ suveran: Aşa am fost noi, românii ăştia, totdeauna! Laşi, nemernici, găinari, căcăcioşi!

…Ei, tinerilor şi mai puţin tinerilor, nu-i deloc aşa! Mai lunile trecute citam din dl BOGDAN MATECIUC, care evoca motivul războaielor dinastiei IMPERIAL-româneşti a Asăneştilor, cu invincibilii bizantini: O PALMĂ! – şi socoteam cam cât costa, la români, pe acele vremi (veacurile XII-XIII), o palmă…:

În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune. În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-şi pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi şi vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemulţumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceştia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegaţie condusă de fraţii Petru şi Asan, fruntaşi ai lor, pentru a-şi prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, pentru neobrăzare (s.n.). În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, în limba lor părintească, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor (…).Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece munţii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa (n.n.: a împăratului Isaac al II-lea Anghelos, care permisese pălmuirea lui Asan!!!), cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munţi şi suferă pierderi grele. Împăratul însuşi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreşte şi mai mult poziţia Asăneştilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre şi Balcani (s. mea). (…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan (s.n,). Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, şi este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nicio experientă militară şi, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor. (…) În timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbuşi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de oraşul Seres. (…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeşte remarcabile însuşiri de militar şi om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înţelegând că Bizanţul nu-l va recunoaste niciodată ca împărat, Ioniţă apelează la Papa Inocenţiu III, căruia îi cere recunoaşterea ca Impărat al bulgarilor şi vlahilor, precum şi titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale. (…) Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas menţionează în mai multe rânduri că Petru şi Asan erau vlahi şi că ei aparţineau acelui neam de oameni care locuiesc în muntele Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă. Originea valahă a fratilor Asăneşti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reuşit aceşti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că VLAHII ERAU ELITA CONDUCĂTOARE PESTE MOZAICUL DE NEAMURI DIN REGIUNE (s.n.). În plus, ei aveau deja o tradiţie în opoziţia faţă de autorităţile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenţa împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fuseseră principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic şi social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066. (…) Spre dezamăgirea Papei, împărăţia Asăneştilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit (s.n.), fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegaţie, cerând să fie recunoscut şi de aceştia. Latinii fac însă o greşeală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ioniţă, ofensat, care porneste război (s.n.), i se alătură o serie de nobili greci, foşti ofiţeri în armata lui Alexios III, izgoniţi de latini. Ioniţă preia conducerea noii alianţe, iar latinii ajung repede să înţeleagă ce greşeală au făcut. Vrând să înăbuşe revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins şi dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteşte cronicarul Nicetas – cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor - Scurtă istorie a imperiului clădit de trei fraţi vlahi (aromâni) la sud de Dunăre.

Acum, să ne întoarcem, dimpreună cu Adrian Bucurescu, în vremurile şi mai vechi, la aşa-zisa ocupaţie romană, şi să vedem cam cât i-a costat pe urmaşii lui Traian-Tracul – o operaţiune alchimică (a acestuia din urmă), făcută cu cele mai bune gânduri, dar cam… în forţă (precum intervenţiile poliţiei moderne, la mineriade…):

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă.

De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa retragere aureliană. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi barbari le-au purta împotriva râmlenilor – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, pp. 230-231.

…Parcă nici nu există vreun răgaz, între luptele cele crâncene, iscate într-una! – şi duse pentru Sfânta Libertate… Aşa că, mult mai corect ar fi să analizăm cauzele INVOLUŢIEI (prin ani şi veacuri…) a spiritului nostru atât de războinic, că nici măcar militari profesionişti, precum erau romanii, nu mai făceau faţă…

Nu avem înscrisă, în ADN-ul nostru, ÎN NICIUN CAZ, Laşitatea!!! Poate că suntem manipulaţi (la fel ca toate popoarele Terrei!), să devenim nişte castraţi, şi din punct de vedere al acţiunii/re-acţiunii, şi din punct de vedere al moralei… spiritualităţii… Pentru că, se ştie de mult: un neam care scade/şovăie moral-spiritual, se nemerniceşte, apoi se nimicniceşte, din toate punctele de vedere. Şi, atunci, ia să ne mai privim, o dată, pe faţa Pământului, duşmanii de moarte ai spiritualităţii creştine (de 2.000 de ani încoace, dar, mai cu seamă, în ultima mie de ani, de pe la 1054… din secolul al XV-lea, al apariţiei aberaţiilor protestante – …cât despre cele actuale/contemporane, ale neo-protestantismului, ne este şi silă să mai vorbim!) - ŞI, ATUNCI, VOM PRICEPE TOTUL!!!

EMINESCU, NICOLAE DENSUŞIANU - MEMENTO MORI; INIŢIEREA ÎNTRU TRACISM ŞI MISIUNE SPIRITUALĂ DE NEAM!!!

…Ni se ascunde, cu obstinaţie, adevărul faptic precum că Eminescu a fost foarte bun prieten şi a fost iniţiat întru TRACISM de NICOLAE DENSUŞIANU, cel despre care masonii şi Oculta ar vrea să credem că a fost un exaltat, un nebun (exact aceleaşi vorbe sunt vehiculate, şi azi, legate de eminentul gazetar politic MIHAI EMINESCU!) – autorul cărţii, supranumită şi Biblia Românilor: DACIA PREISTORICĂ. După iniţierea întru TRACISM, Eminescu îşi schimbă opiniile despre sfinţenia Blajului, cu 180 de grade… - la fel şi despre aşa-zisa noastră origine latină… – şi scrie Memento mori, în care are viziunea PARADISULUI DACIEI! Iată versurile-imprecaţii, prin care este condamnată lipsa de spiritualitate superioară a Romei celei trufaşe – condamnarea eminesciană, prin glasul lui Decebal, se traduce, în vers, în avertismentul-prorocire a dispariţiei Romei din Planul Divin/MORŢII DUHULUI - iar păcatele lăcomiei şi luciferismului latinilor se sugerează că-i vor apăsa şi pe aşa-zişii urmaşi întru latinitate: Vai vouă, romani puternici!/Umbră, pulbere şi spuză/Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,/Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi /Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc - căderea./Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere,/Îmbăta-se-vor nebunii despera-vor cei cuminţi./Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare/Prizărite, tremurânde trec o lungă acuzare/Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi./Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea/Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire,/Soarta lor vă e pe suflet ce-aţi făcut cu ele? Voi!//Nu vedeţi că în furtune vă blastamă oceane?/Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,/Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,/Prin a evului nori negri de jeratic cruntă rugă/Către zei ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă /Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

…Nimeni n-a sesizat, însă, până azi, că Nero, cel ce cântă din frunte (adică, din locul rezervat Pontifului/Conducătorului Suprem Spiritual!) cântul de moarte al Romei, dezvoltă, de fapt, prin Cântec/Orfism, un ritual de REGENERARE/ÎNVIERE, pe care-l va împlini TRaian-TRacul: VINDECAREA/MÂNTUIREA PRIN ÎNTOARCEREA LA ORIGINEA SACRĂ/MITICĂ, SPRIRITUAL-ONTOLOGICĂ! Pentru că Troia, despre care Nero cântă cântul funerar (de fapt, DESCÂNTECUL MÂNTUITOR!), este, în realitate, SPAŢIUL SACRU/ORIGINAR/MITIC AL ROMANILOR…, spre care trebuie să regreseze, întru Mântuire/Înviere întru Duh - deci, întru ÎMPLINIREA MISIUNII LOR SPIRITUALE: Şi din frunte-i cântă Neron... cântul Troiei funerar. Nu este vorba de răzbunare a crimei vechi a aheilor…, ci de REMEMORARE/RE-CREARE SACRAL-MITICĂ!!! De acolo, din TRoia TRacică[3], a pornit Întemeietorul Romanilor, strămoşul fiilor Lupului/Lupoaicei Tracice – ENEAS!!!

ROMÂNIA – VATRA VECHE A EUROPEI… ŞI NU NUMAI!!!

…Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este: ce limbă vorbeau geto- dacii (pelasgii = tracii)? Iar răspunsurile nu pot fi decât două, dintre care avem de ales unul: vorbeau o limbă diferită de cea a cuceritorilor şi, în consecinţă, au fost nevoiţi să-şi însuşească latina după ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către legiunile împăratului Traian, în 106 d.H., ori limba populaţiei autohtone a Daciei era asemănătoare cu latina, astfel încât nu a fost necesară învăţarea altei limbi.

(…) Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles, California, spune: România este vatra a ceea ce am numit vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.d.H., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din epocile Bronzului şi Fierului (cf. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei!, Editura Intact, Bucureşti/România, 2002, p. 9)

Iar antropologul american Carleton Coon îi consideră pe caucazienii sosiţi în urmă cu 5.000 de ani, ca având aceeaşi origine cu cei ce au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind, nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii!!!), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi consideră pe aceşti AINU (carpato-dunăreni, cum le spun eu - o populatie albă, cu oameni bărboşi şi blonzi, urmaşii carpato-dunărenilor) ca fiind cei care au migrat peste toată Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi, trecând peste strâmtoarea Behring, se răspândesc pe teritoriul celor două Americi, teorie susţinută de descoperirea, în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase asemănătoare cu cele AINU – cf. Napoleon Săvescu, op. cit. – dar şi Cucerirea Americii de carpato-dunăreni, pe www.dacia.org.

A NU VEDEA PĂDUREA DIN CAUZA COPACILOR… SAU: TRACIA NU ESTE A TRACILOR?!

…Din păcate, în lupta spirituală de recuperare a Adevărului Unic (care ne este ascuns cu perseverenţă şi diabolică premeditare!), unii războinici nu văd pădurea din cauza… copacilor!

Excelentul cărturar şi înfocat patriot CONSTANTIN OLARIU ARIMIN (şi-a luat psudonimul de Arimin de la numele Imperiului Get/Arimin!), în lucrarea sa Imperiul get (preluat de pe www.ariminia.ro: O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso. Dar acest imperiu arimin format din geţi şi traci a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani.), deşi greşeşte spunând că romanii au cucerit o treime din Dacia (de fapt, au avut sub control doar 14%!!! din teritoriul Daciei!!!) – ştie, însă, perfect:

1 - că Traco-Geţii conduceau Regatul Amalilor, în estul Carpaţilor – În al treilea popas la Marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali (s.n.) - astfel, confirmând alegaţia lui Adrian Bucurescu, din păcate rămasă doar într-o pagină din ziarul Strict secret, al anilor 1991-1993, precum că ducii daci erau recunoscuţi drept slăviţi conducători, de către goţi/dacii de Nord!;

2 - şi ştie la fel de bine despre identitatea nu doar etnonimică, ci şi de acţiune, dintre geţi şi goţi, ştie despre împăraţiii DACI ai Romei, DE DUPĂ AŞA-ZISA CUCERIRE TRAIANĂ A DACIEI” (ca şi Napoleon Săvescu, în celebra sa lucrare Noi nu suntem urmaşii Romei!, Editura Intact, Bucureşti/România, 2002 - domnia sa îi restrânge la vreo 7-8 – Regalian, Maximius Daia/Daza, Aureolus, Galeriu, Daia, Licinius, Constantin Chlorus, tatăl…tracului CONSTANTIN CEL MARE…!!! - când, numărându-i în cartea lui Ammianus Marcellinus, Res Gestae, ei se ridică la 32, şi dacă nu-l uităm pe Tracul TRAIAN, se fac… taman 33!!! – numărul de ani NECESARI ai întrupării dumnezeiesc-hristice, pentru săvârşirea/împlinirea Misiunii Golgotice!),

3 - ba chiar ajunge la apoteoza ideatică, identificând geţii, tracii şi ilirii cu NEAMUL /Imperiul ARIMIN şi

4 - fiind în consens cu un foarte acribios şi harnic istoric italian, care-i identifică pe Eroii Geţi, cu ASENII, din epopeile sanscrite (Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi AUSENI sau ASENI – EROI – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că au plecat cu Odin în Scandinavia – cf. istoricul italian Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo, în cinci volume în anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către J. F. Neigebaur, care a publicat la Breslau, în anul 1859, o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei),

…ei bine, jubilează absurd la năvalele geţilor/goţilor în Tracia! - …de parcă Tracia nu era TOT şi MEREU - Patria lor!!!: În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd – sau: În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai este controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial dar cu o componentă etnică şi mai ales militară de neam germanic venită din Scandia care se adaugă la cea getică.

Ce importanţă are că, temporar, romanii erau stăpâni ai teritoriilor trace?! Aceasta nu înstrăina, spiritual, un Pământ Sacru de… Cei Sacri/Sfinţi!!! Tracii tot traci rămâneau, fie că se numeau geţi sau daci sau goţi…iar Patria lor nu putea să fie invadată, ci… ELIBERATĂ!!!

Pentru că, altfel, păţim ceea ce se temea cărturarul CRISTEA SANDU TIMOC: bulgarii şi-o vor lua în cap, capturând, în mod nemernic, numele de trac - pentru… EI! Or, ştim cu toţii cât de traci vor fi fiind sălbaticii bulgari (cam la fel de civilizaţi precum nobilul neam al lui Attila…!) – cu care fraţii români din dinastia Asăneştilor au făcut alinanţă ofensivă/militară de nevoie, iar nu de prea mare drag…!!! Şi zău că ne ajung obrăzniciile criminale maghiaro-secuieşti şi ucrainiene, ca să mai alimentăm şi aroganţa unui neam (foarte intens supravegheat de SUA şi UE…), despre a cărui inteligenţă Eminescu zicea că stă… în ceafă: (…) bulgăroi cu ceafa groasă (…) (cf. Mihai Eminescu, Scrisoarea III).

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

[1] -"Macedoromânii sunt români absoluţi!"- Scrisoare deschisă către
preşedintele României, Traian Băsescu (2006) –“La 16 aprilie 2005, un grup de compatrioti romani - cu ascendente balcanice, recte aromani/ macedoromani - a cugetat ca nu mai doreşte a fi de nationalitate romana; in numele unui ONG,, a unei asociatii insidios intitulate Comunitatea Aromana din Romania, respectivii insi au cerut autoritatilor romane recunoasterea aromanilor - in Romania! - ca minoritate nationala (s.n.).
Este un afront antinational fara precedent, ce agreseaza istoria, complexa si tumultoasa - demna si eroica, in egala masura - a ansamblului neamului romanesc, carpato-danubiano-balcanic, si a Patriei noastre Romania” (s.n.)… - cf. Formula AS, nr. 713, 2006.

Împotriva acestor iresponsabili (sau…mercenari?!) s-au ridicat titani ai luptei AUTENTICE aromâneşti, precum Hristu Cândroveanu, Matilda Caragiu Marioţeanu, prof. Hristu Cândroveanu, respectiv presedinte a.i. prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea…ba chiar şi trădătorul cauzei, din 2000…Ion Caramitru! Dar n-au obţinut cine ştie ce ajutor…ori, măcar, înţelegere!

[2] - În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955, ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii personale, crescute cine ştie cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei sunt mărturisitori izolaţi ai unei credinţe pur personale, ci ei sunt piscuri de sfinţenie sprijinită pe umerii uriaşi ai credinţei Bisericii întregi, sunt valuri de lumină din marea tălăzuire a valurilor de credinţă ce au umplut veacurile zbuciumate ale istoriei credincioşilor români din Ardeal“. Ridicaţi din popor şi legaţi de popor, legaţi de Biserica strămoşească, în ei a prins grai vrerea întregii Biserici şi a luptat vrerea tuturor credincioşilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt sfinţii mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăşi, mărturisirea poporului drept-credincios. Ei sunt sfinţi reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai sufletului ortodox român din Ardeal.”

[3] - Grupul de sunete-RĂDĂCINA TR- - păstrează, mereu, amintirea Originii TRACE!

 

BARABULII ACTUALI FAŢĂ CU ISTORIA

Numai cine poate privi lipsit de griji în viitor,

poate avea sentimentul că se bucură de prezent.

Stefan Zweig

Furtunoasa reforma marinărească a statului, străbătută de draci portocalii şi operaţia tip alba-neagra de modernizarea în formă de turtoi pedelist a aceluiaşi stat a început cu sloganul puturos Să trăiţi bine! şi se va termina abrupt cu un voluptuos Huoooo!, zbierat din rărunchii adunărilor populare la aniversări naţionale.

Anul 2011 a început prost şi va fi un an prost pentru români.

Mă deranjează ideea că matrozului cu cardanul pe dreapta i-a ieşit din uz vocabula cetăţeni. Pe stil vechi eram cetăţeni români, cetăţenii României, de la Cuza Vodă până la ultimul secretar general!

Acum, marele modernizator hei-rup, stil Ginghis Han, în faza rococo, deci, ultima, ne abureşte pe tonurile unui bas de operetă, că suntem prea mulţi, prea mâncăcioşi, şi ar trebui să ne mutăm în largul Occident.

După ţepele din Piaţa Victoriei, din care nu am văzut decât câteva intrări pe uşa D.N.A. a nepotului mătuşii Tamara, mai pe înţelesul tuturor, a dolofanului Adrian Năstase, de la buimăcitoarea răpire în Irak a ziariştilor,căzută în uitare, aşteptăm încordaţi să auzim doar bubuitul asurzitor al tunurilor imobilare ale reevaluatului Gabriel Oprea, succesurile ieuropene ale Ebei, ori călăritul în galop al calului sub şaua pleziristei Nuţi, spaima Constituţiei!

Bulibăşeala care a ieşit la suprafaţă, după tăierea pensiilor militare, este un test al foamei pe care trebuie să îl suporte, atât militarii care au construit Casa Poporului, cât şi cei care s-au lăsat la vatră după mercenariatul din Irak, Bosnia etc.

Bulibaşa calcă totul în picioare, ca într-un vis, pardon, coşmar cubist, în care somnul raţiunii naşte numai monştri şi rânjeşte frisonat de plăceri sadice, copleşit de ideea că…: ce-a fost el şi ce-a ajuns şi, mai ales, ce-am fost noi şi ce-am ajuns!

Ne-a tras-o, piratul! Alba-Neagra, Popa-Prostu’, poker, jocuri cu risc financiar învăluite în guturale hă-hă-uri! Pe toate le ştie şi le experimentează pe pielea câtorva milioane de asistaţi sociali.

Funcţionarii plătiţi de la buget sunt mereu prea mulţi. Sunt mângâiaţi pe creştet cu aluzii fine din care rezultă că vor trebui să se modernizeze mereu şi anume prin împuţinare. Tuturor li se strecoară frica zilei de mâine în oase şi fac un pas înapoi atunci când ar trebui să umple străzile capitalei şi să îşi strige drepturile. Ideea mai practică ar fi: nu strigi pe străzi, nu faci grevă, poate nu ai să ajungi pe listele concediaţilor.

Şefii pedelişti de pretutindeni văd tot ce mişcă, citesc în suflete şi cine nu scoate aburi portocalii pe nas, arătându-şi ataşamentul, poate să se învârtească de un concediu sine die.

Mamele şi bebeluşii au păţit-o şi ei. Au rămas fără bani de pamperşi. N-au decât să îi folosească pe cei deja folosiţi. Există doar o vorbă veche, aplicată din moşi-strămoşi: nevoia e un sfetnic bun.

Din cauza televiziunilor mogulilor am ajuns o ţară de mămici şi bebeluşi, grăita răutăciosul Popey printre hă-hă-uri.

Modernizarea statului nu scapă nimic. I-a modernizat pe medici până s-au înjumătăţit şi s-au dus să-şi ofere serviciile în ţări ca Anglia, ori Germania, care nu înţeleg să se modernizeze după reţeta lui Robin Hood.

Bulibăşeala cea mai modernă a ieşit însă odată cu a doua ordonanţă de tăiere a pensiilor militare. Cei mai încăpăţânaţi în faţa modernizării prin ramazan s-au dovedit foştii militari. Şi televiziunile mogulilor au făcut adevărate campanii napoleoniene. Au disecat vreme de două săptămâni zăpăcitoarele măsuri ce poartă ştampila genocidului băsist pe ele. Degeaba i-a criticat vodă la scenă deschisă, ba că unul este motanul Felix, ba că celălalt a fost şoptitor la Mânăstirea Secu pe stil vechi… Ei nu s-au lăsat. Au pus la bătaie logistica mas mediei şi i-au criticat şi demascat din zori în noapte pe modernizatorii de tip neostalinist ai tâlhăritului stat român.

Înfocatul orator şi tribun, Vadim cel europarlamentar, a precizat că în visteria armatei s-ar fi formant o gaură neagră de proporţii astronomice, o gaură în finanţe, nu în magnetism cosmic, care trebuie acoperită într-un fel. Şi felul cel mai modern ar fi editarea de legi şi ordonanţe anticonstituţionale, abuzive, care taie tot ce mişcă şi foşneşte în buzunarele pensionarilor.

Bulibaşa a creat breşe morale şi între bătrânii şi mai tinerii pensionari, foşti militari, aviatori, diplomaţi, grefieri etc. A cuvântat cu nesăbuinţă că multe dintre aceste pensii chiar au crescut! Sâc! Sâc! Am pus maia în ele, se coc la soare şi se vor umfla de la o lună la alta. Numai că la anul o parte din ele, revizuite şi recalculate se vor subţia, fiindcă diferenţa va trebui returnată hulpavului Boc, cel boboc!

Cel mai desăvârşit haos a reuşit să îl producă vuvuzelul de el, editând o a doua ordonanţă, soră cu cea respinsă de Înalta Curte.

Şi aceasta va fi atacată şi contestată de avocaţi la aceeaşi curte de drept naţional. Ce hales-bules va ieşi atunci, îmi pot doar imagina. Nu îmi pot însă imagina, după ce lege se vor mai plăti lunar aceste pensii? După două ordonanţe blocate de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori după abrogata lege 164 din 2001? Prin urmare plata pensiilor nu va mai avea un temei legal în vigoare şi nici decizii pentru fiecare zburătăcit beneficiar. Dar dacă totuşi vor mai apărea sume de bani în bancomate, propun ca acestea să fie încasate cu titlul de şpagă.

Reformatul stat, dar nefuncţional, abrogatele legi şi ordonanţe, dar în vigoare de facto, dau dimensiunea adevăratei crize româneşti, în care nu ne-a vârât nimeni, nici un ieropean, ci noi înşine prin câţiva guvernanţi şi un superşef de vapor vârât în gard.

Când simţi că nu mai ai nici o ancoră în prezent, cauţi în trecut un punct de sprijin, de care să te agăţi cu toate puterile, ca un înecat:

Iată un model de stat serois, aşezat, dedicat cetăţenilor săi: O lume sigură!

Când încerc să găsesc o formulă mai la îndemână pentru anii de dinaintea primului război mondial, ani în care am crescut şi eu, cele mai evidente sper să fie următoarele trăsături:

A fost vremea de aur a siguranţei cetăţeanului. Totul în aproape milenara noastră monarchie părea să fie zidit pentru totdeauna, iar statul însuşi era cel mai înalt garant al acestei seriozităţi.Drepturile pe care el le conferea cetăţenilor săi, erau garantate de parlament, formant prin alegeri libere şi fiecare obligaţie era precis delimitată.

Moneda noastră, coroana austriacă, circula în bani de aur şi avea astfel garantată convertibilitatea. Fiecare cetăţean ştia ce proprietate sau ce câştiguri are, ce îi era permis, ori ce îi era interzis.

Orice lucru îşi avea regulile sale, măsura şi greutatea sa. Cine avea o proprietate, putea să calculeze exact ce dobânzi va primi în fiecare an; funcţionarul, ofiţerul priveau plini de încredere în calendar, ştiau când vor fi avansaţi, ori când vor ajunge la pensie. Fiecare familie avea bugetul ei sigur, ştia cât va cheltui pentru locuinţă şi pentru mâncare, pentru voiajele din vară şi pentru spectacole. Pe lângă toate astea, mai puneau grijulii de o parte şi câte o sumă pentru situaţii neprevăzute, pentru boală sau medic.

Cine avea o casă, o privea ca pe un cămin sigur pentru copii şi nepoţi; casa şi afacerile se moşteneau de la o generaţie la alta. Copiilor li se asigura încă din leagăn o mică sumă de bani într-o puşculiţă, ori la o casă de economii, pentru viitor. În acest mare imperiu totul stătea sub semnul siguranţei şi al imuabilului şi în locul cel mai înalt se afla bătrânul împărat; dacă ar urma să moară, se ştia sau, cel puţin, se credea, că va veni altul şi nu se va schimba nimic din ordinea atât de bine calculată.

Nimeni nu credea în războaie, în revoluţii şi răsturnări. Radicalismul şi violenţa păreau imposibile într-o epocă a raţiunii.

Traducere din Lumea de altădată de Stefan Zweig

George Tătăruş (Bucureşti)

 

AŞA TRECE GLORIA CELUI CARE SCRIE

Cât de greu este să fii scriitor! Dar veţi răspunde că nu este chiar aşa de greu. Că aţi reuşit să câştigaţi zeci de premii în literatură, că aţi fost publicaţi în nu ştiu câte reviste sau că aţi fost lăudaţi de câteva persoane mai mult sau mai puţin calificate în domeniu. Ca aţi apărut în mai multe dicţionare sau antologii, că sunteţi membri în nu ştiu câte asociaţii... Că aţi fost publicaţi la o editură cu renume...

În spatele tuturor acestor performanţe se ascunde dorinţa voastră de a vă ridica cu o treaptă mai sus decât majoritatea celor care vă înconjoară. Nu vă interesează mesajul care trebuie să ajungă la cititori, nu vreţi să aduceţi un dram de frumos în lume, nu vreţi să salvaţi nimic din ceea ce mai poate fi salvat. Nu. Scrisul vostru a devenit o armă cu care vreţi să subjugaţi minţi şi suflete. O armă de distrugere in masă. Vreţi să-i cuceriţi pe cei slabi, vreţi să-i manipulaţi, vreţi să modelaţi oamenii şi societatea aşa cum vă place vouă.

Aţi ajuns să vă credeţi profeţi sau mântuitori. Slujbaşi ai luminii sau martori ai apocalipsei. Luaţi ca exemplu modelele cele mai înalte dar uitaţi că ele nu au ajuns acolo sus prin impostură ci prin sacrificiu. Nu vedeţi scrisul ca sacrificiu ci ca o formă de exteriorizare a gândurilor şi sentimentelor. Dar tot la ego vă raportaţi. Credeţi că sunteţi genii neînţelese şi încercaţi să găsiţi pe cineva care să vă aprobe, să vă dea o diplomă pe care să scrie cu litere mari: GENIU NEÎNŢELES ÎN SUFERINŢĂ ŞI SINGURĂTATE. Şi mai apoi vreţi ca toate stelele de pe cer să împodobească miraculoasa voastră titulatură.

Mulţi se vor simţi ofensaţi, vor spune că scriu ceea ce simt, că ceea ce fac e firesc şi că nu au nicio aşteptare de la ceilalţi. Vor vorbi despre scris ca despre o formă de terapie dar dacă le vei spune în faţă că scriu prost le vei simţi orgoliul cum creşte pe sub piele. Te vor înjura în gând şi se vor retrage în colţul lor umbros dorindu-ţi ce este mai rău. Invidia, ura, gelozia le vor măcina sufletul. Noua lor boală va fi mai grea ca cea dinainte. Trebuie să te gândeşti de două ori cum să îi minţi mai frumos pe aceşti oameni. Trebuie să le vorbeşti despre talent şi potenţial, să-i îmbeţi cu apă rece. Pentru că ei nu sunt în stare să se ridice singuri şi stau mereu cu mâinile întinse ca nişte cerşetori.

Statistici, statistici şi iar statistici. Aveţi nu ştiu câţi prieteni care vă cunosc, aveţi nu ştiu câţi adulatori în faţa blocului, în oraşul natal sau pe blogul personal. Evident, ei vă cunosc pentru că şi voi îi cunoaşteţi. Ei vor ceva de la voi aşa cum şi voi vreţi ceva de la ei. Dar câţi dintre cei pe care nu îi cunoaşteţi v-au descoperit şi v-au apreciat pentru puterea şi puritatea cuvintelor voastre? Câţi dintre ei s-au apropiat de voi doar pentru faptul că v-aţi pus în locul lor şi aţi încercat să răspundeţi la problemele care îi macină în fiecare zi? Vedeţi? Asta este valoarea voastră de scriitori. V-aţi făcut populari în rândul celor care vă cunosc dar nu aţi reuşit să puneţi o floare la fereastra eroilor necunoscuţi. Să aibă ei surpriza că mai sunteţi încă în viaţă, în nu ştiu ce colţ de lume, şi că v-aţi dedicat întreaga existenţă lor, celor care dictează cu adevărat cine este şi cine nu este cu adevărat un scriitor valoros.

Ionuţ Caragea (Montréal – Canada)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii