ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 23 (Ianuarie 2011)

EDITORIAL

FRICA LUI BOC: CAZUL SOBARU POATE CREA UN PRECEDENT PERICULOS?

S-a întâmplat în România lui Băsescu-Boc, într-un decembrie de 2010, cu pretenţii de comemorare martirică pentru tot ceea ce a însemnat cuvânt şi libertate de mişcare în ţara asta. S-a întâmplat că unul din milioanele de români să nu se mai fi împăcat cu ideea că viaţa sa simplă nu avea nimic în comun cu cealaltă viaţă, complexă, importantă, de politician român. Sătul până peste poate de necazurile personale, adică cele din familie, cumulate cu reducerile de salariu, dar poate, cel mai important lucru, sătul să-i tot lumineze pe Boc şi pe toată şleahta sa din aula Parlamentului, a ţinut să-şi exprime democratic, în plen, reproşul, ba mai mult, să atragă atenţia ghiftuiţilor, chiar şi prin înscrisul de pe tricou, că ceva trebuie să se întâmple până la urmă, că cineva trebuie să cadă. Şi primul a căzut el, dar nu neapărat la propriu…

Angajat al televiziunii (chipurile) publice, prezenţa sa în spaţiul Parlamentului nu putea atrage suspiciuni de niciun fel. Mă gândesc ce ar fi fost dacă dl. Sobaru ar fi avut cu el o armă, una adevărată şi în conformitate cu o parte din sloganul de pe tricou: Ne-aţi ciuruit… să fi tras, evident, la întâmplare… către pupitrul de la prezidiu, sau, de ce nu, către aripa celor aflaţi la guvernare, şi/sau în opoziţie.

Ce a făcut prima dată – după incident – instituţia angajatoare? Ce ştie cel mai bine: să se disculpe, adică să spele putina şi imaginea – aşa-zis – pătată, de accidentul de la locul de muncă. Din informaţiile pe care le deţinem, bărbatul care s-a aruncat astăzi de la balcon în Parlament este angajat al TVR, având funcţia de electrician. Adrian Sobaru a făcut acest gest din motive personale… Cam aşa a sunat comunicatul TVR remis către Mediafax imediat după ce şi Societatea din Dorobanţilor a aflat de cele petrecute… Trecând peste idioţenia frazei debitată de un om cu potenţă verticală în ale limbii române, atenţie: astăzi de la balcon în Parlament, de parcă omul nostru stătea cuminte la el acasă, iar balconul era vizavi de Casa Poporului…, ei bine, Televizorul cu tubul pe banii publici a ţinut în mod vădit să afirme că salariatul, nicidecum colegul (în nicio interpelare nu s-a folosit măcar o dată termenul coleg) a fost/este un individ, cu probleme profesionale, ba mai mult, avea toate motivele să-l lumineze pe Boc, la propriu… El nu avea probleme legate de locul de muncă şi niciun fel de litigiu cu televiziunea publică. El nu a fost afectat în drepturile sale salariale, dimpotrivă, TVR l-a sprijinit material pentru problemele de sănătate pe care le avea în familie, explica detaliat acelaşi comunicat de presă. Foarte important şi mai ales de reţinut este acest fapt, că pentru a accede la gesturi extreme este neapărată nevoie să deţii recorduri de probleme la serviciu ori să capeţi o imagine negativă în faţa conducerii.

Interesantă şi deloc şocantă apariţia uneia numite Indira Crasnea, de la Clubul Român de Presă, pe post de moderatoare, cu intenţia de a nu căuta conotaţii politice sau substraturi de amplificare a incidentului pe fluxurile media, probabil ca nu cumva să i se strice bunătate de concediu programat cu luni înainte. Cum adică decenţă, d-nă Indira? Ce înţelege domnia voastră prin acest termen? În ce ţară s-a mai pomenit un aşa protest? Nici dvs. nu percepeţi gradul de desocializare unde a fost adusă ţara de către camarila politică? Nici dvs. nu puteţi observa ce lehamite şi ce scârbă se afişează pe chipul românilor de rând, faţă de tot ce se petrece pe scena politică a ţării de mai bine de 20 de ani?

Tipul vesel şi echilibrat cum s-au grăbit tovarăşii de cabluri să spună despre Adrian Sobaru dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, că România lui Boc, cu toate guvernele sale, nu este decât o scenă pe care se joacă tragedia unui popor chinuit pe interior de fanarioţii ce şi-au spus singuri că sunt stăpâni în această piesă, nişte nebuni cu pretenţii de regi, nişte măscărici având faţa vopsită cu acuarela în stelele gălbejite ale unei uniuni tribale slăvită şi în faţă căreia se aduc plocoane şi peşcheşuri mai ceva ca la Înalta Poartă.

Fac un apel pentru luciditate, situaţia dificilă a românilor nu este vina exclusivă a cuiva (…) sunau cuvintele prostite în direct, fără discurs, al premierului. Şi dacă ar fi, ai recunoaşte asta? D-le Boc, cu greu pot să mai spun domnule, în fine, conduci cel mai nociv guvern postdecembrist. Ca Sobaru mai sunt alte milioane de guri, la fel de flămânde, milioane de ochi chinuiţi să-ţi vadă faţa perfidă, milioane de urechi blestemate să-ţi audă minciunile.

Reluarea şedinţei cu privire la moţiunea de cenzură iniţiată de opoziţie, motivul pentru care te aflai în Parlament şi în acelaşi timp, scopul pentru care Adrian Sobaru a cerut să vină la serviciu în locul altui camarad de sârme şi becuri, reprezintă un gest de o cruzime şi un cinism inimaginabil. Dacă ceea ce a urmat s-a mai putut numi şedinţă, e greu de spus, din motiv ce mesajul scris şi vorbit al tehnicianului TVR era cât se poate de edificator: Ne-aţi luat drepturile copiilor!

Este evident faptul că Boc nu ştie câte mii - să nu zic zeci de mii - de familii din ţara asta plătitoare de biruri trăiesc doar de pe urma alocaţiei micuţilor. Ştie sau a ştiut vreodată Boc cum e să ai pe cineva în familie cu un handicap înnăscut?

Cineva, mai bine pregătit decât participanţii la şedinţă, a întrebat-o pe d-na Udrea dacă în urma celor petrecute este timpul să-şi dea demisia personal sau cu întregul Guvern. Răspunsul nu avea cum să o coste pe blondă prea mult timp, pentru că orice întrebare pe tema demisiei de onoare nu face parte din ariergarda diplomatică a celor cu carnet de partid portocaliu. Vă rog, astea sunt întrebări care vin doar din partea opoziţiei. Vă rog, nu politizaţi un astfel de moment… În viziunea d-nei Udrea, Adrian Sobaru nu este decât un cascador de la opoziţie, deghizat în luminist la Televiziunea Română, iar sângele care a pătat mocheta nu reprezintă altceva decât un scenariu cu care aceeaşi opoziţie a ţinut să impresioneze ţara şi să anime spiritele parlamentarilor prea duşi cu gândul la sarmalele Crăciunului.

După ce ambulanţa l-a transportat pe erou, audienţa s-a mutat de la Parlament la Spitalul Universitar. Şi marea problemă a lui Boc nu a mai fost decât că omul trebuie ţinut în viaţă. S-a ocupat personal de acest lucru, dând ordine la ministerul de resort şi direct către conducerea spitalului.

Ne-aţi vândut… O altă bucată de tricou mâzgălită cu marker-ul dovedea că meseria de electrician la TVR şi transmisiile cosmetizate din Parlament, avea să cunoască şi aspecte care – probabil – nu au încăput în programele de ştiri sau în montajele din studio. Să fi aflat astfel de soarta aurului de la Roşia Montană, ori despre petrolul platoului continental al Mării Negre?

Gurile rele din pseudo-presa românească au vehiculat ideea premeditării actului de dragul unei asigurări de viaţă, poliţă care ar fi adus acea linişte (tăcere) materială necesară familiei protestatarului. Nătângii nu au înţeles că aici nu se vorbea de faptul că omul nostru nu a recurs la gest doar pentru a-şi justifica necazul personal, ci pentru a da semnal şi curaj ţării şi poate celor din afara graniţelor ţării că aici nimic şi nimeni nu mai contează atunci când vine vorba de putere politică.

Circumstanţele în care gestul a dorit să ţină capul de afiş nu neapărat al ziarelor, cât mai ales al parlamentarilor, vorbesc de o istorie cu huiduieli, aruncat cu ouă şi cu cerneală. Desigur, în acest caz, dramatismul este amplificat de faptul că deşi vorbim de un gest disperat, pe posturile de televiziune, oameni fără nicio competenţă sau experienţă s-au apucat să găsească opinii absolut fabulante. Şi poate ce este cel mai dramatic se referă la faptul că nimic, dar absolut nimic nu s-a întâmplat după. Tot gestul martiric, şi doresc să subliniez acest lucru, nu a produs ca efect decât întreruperea pentru un sfert de oră a şedinţei pe tema moţiunii de cenzură.

Nu întâmplător am lăsat la urmă ceea ce era scris la sfârşit, pe tricoul protestatarului: LIBERTATE! Oare Adrian Sobaru este singurul român din ţara asta care mai conştientizează faptul că însăşi libertatea de a exista ne-a fost subtilizată perfid şi cu repercusiuni inimaginabile pentru soarta acestui neam? Strangularea economică şi lipsa măsurilor de redresare viabilă pe care Guvernul României, repet, cel mai diabolic şi mai antiromânesc de după 1989, ar fi trebuit să le aplice, falimentul – fie şi politic – al nu mai ştiu câtelea Guvern Boc, vor fi generatoare de autosacrificii din partea celor care, privaţi de orice speranţă şi perspectivă, nu pentru ei, cât pentru copiii lor, vor duce ţara în pragul unui colaps social-politic.

Gestul lui Adrian Sobaru trebuie tradus nu ca fiind cel al unui sinucigaş, pentru că dacă şi-ar fi propus să moară s-ar fi aruncat de la loja situată la al doilea nivel, ci ca pe o atenţionare către clasa politică, prin practicarea automutilării în chiar mijlocul aleşilor ţării. LIBERTATEA de care a îndrăznit să scrie pe tricou nu va fi combătută prin şedinţele de consiliere psihologică ce vor urma externării de pe patul de spital, ci apreciată poate mult mai târziu când, cineva din poporul acesta în prezent tranchilizat, va şti să-i folosească iar majusculele.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DESTINE CONTEMPORANE CONVORBIRE CU SCRIITORUL ALEXANDRU FLORIN ŢENE

PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Am în faţa mea un filozof, convertit de arta cuvântului. De fapt, un scriitor, pentru care cuvântul devine simbolul fiinţei creatoare. Versul este pentru viziuni, proza pentru idei, spunea Henri Ibsen. Să decupăm de aici eseul şi critica literară, atât de frecvente în scrierile cărturarului Al. Florin Ţene. Când se află eseul la limita cu absolutul, iar critica literară la marginea incisivităţii?

Filozofia începutului de secol douăzeci a schiţat conceptul raţiunii universale ce se impune indivizilor izolaţi. În acest context, individul apare ca un Eu singularizat împotriva celorlalţi prin impulsurile gândurilor şi intereselor sale, cum scria Herbert Marcuse. În acest context eseul, spre deosebire de muzica simfonică, nu poate ajunge la limita absolutului. Însă, această specie literară poate face să vibreze percepţia şi eul cititorului la cote înalte prin împletirea analizei logice cu transferul sentimentelor, controlabile sau necontrolabile, a puterii raţiunii, analizei esenţei realităţilor exterioare a individului, toate împletite cu un bagaj de informaţii intelectuale. La eseu descoperim două tipuri: cel cu valoare cirenică (se manifestă prin anumite impulsuri şi cerinţe ale scriitorului ce concepe eseul şi sunt legate de sentimentul plăcerii de a-l scrie) şi orientarea epicureică, cea care este încercarea de diferenţiere imanentă (în care plăcerea scrisului este bunul suprem), dar un anumit gen de plăcere este opus tuturor celorlalte în calitate de plăcere adevărată. C. Bouson spunea despre estetica receptării, că cititorul de eseu nu este doar seamănul, fratele (ipocrit) al celui care-l scrie, ci umbra sa, dublul său, un redutabil alter ego care-şi arogă prerogativele unui cenzor plin de ambiţii. Numai în această situaţie eseul poate fi uneori, tangenţial, aproape de limita absolutului.

Înainte de a analiza incisivitatea criticii literare trebuie să subliniem o realitate în care criticul literar a fost şi este interesat de modul în care scriitorul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile atotcuprinzătoare, care influenţează printr-un rol mediator textul, societatea şi cititorul. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce este rău. Dar se pune întrebarea: cine alege critica bună, obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?

Dacă ne referim la critica de poezie, ea are mai multe direcţii: valorizarea eului, lucru ce-l poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului, că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos.

Critica literară, în general este o ştiinţă; ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului literar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară.

Prin anii 1997 am constatat că postmodernismul de la noi, cu ideile absconse şi text experimentalist începe să treacă în penumbră. Astfel a apărut noul curent, pe care l-am denumit globmodernul, care împleteşte elementele tradiţionale din literatură cu modernismul. Este un fel de rentoarcere în trecut, pe jumătate, dar cu elemente moderne oferite de noile concepţii despre literatură. Teoretizarea globmodernului am făcut-o în publicaţia Curierul Primăriei şi în Oglinda Literară.

Georges Poules subliniază că în timp ce conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de literatură. Rolul criticii de a descifra semnele creaţiei literare este renegat de Serge Doubrovski, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este(dincolo de înţelegerea profundă, vibratoare a semnelor) o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca eul poetului este o subiectivitate inversă. Criticul-parazit al scriitorului, pot spune, este veriga intermediară, a treia, între scriitor şi cititor, el este parazitul arogant care de multe ori, de-a lungul istoriei literare, s-a înşelat, dar şi a canalizat, uneori bine, alte ori rău, gustul cititorilor. Dacă creaţia literară este fructul talentului şi transpiraţiei autorului, lucrarea criticului este parazitul acestui produs.

Să rămânem la valoarea cuvântului, creatorul unui univers. Un context ce emană înţelepciunea celui care comunică prin cuvânt cu cititorul. Înţelepciune, care în termenii lui Hegel nu e intelectul, care separă, ci raţiunea care uneşte. Cum se raportează aceasta la destinul informaţional al deceniului în care ne aflăm?

Raportul informaţional, din secolul în care ne aflăm, dintre intelect şi raţiune, l-am abordat, nu de mult, într-un interviu. Dacă suportul transmiterii rapide a informaţiei este produsul intelectului, raţiunea este facultatea, proprie omului, de a cunoaşte, de a gândi logic, de a judeca fenomenele. Cele două, în cazul exploziei informaţionale datorită internetului, stau la baza creării acestuia. Spre deosebire de ceea ce spunea Hegel în situaţia amintită, atât intelectul cât şi raţiunea uneşte în conceperea noilor modalităţi de transmitere a informaţiei. Înţelepciunea umană exprimată prin cuvântul creator de univers, cum spui, nu va dispărea, însă modalitatea transmiterii cuvântului ca suport al informaţiei va cunoaşte multe îmbunătăţiri. Dacă cuvântul este oglinda sufletului omenesc, internetul ca transmiţător al informaţiei este oglinda concavă întoarsă spre interiorul umanităţii. Dacă cuvântul este suportul intelectului uman, care aşa v-a rămâne cât există lumea, informaţia este suportul activităţii umane şi al fenomenelor naturale. De-a lungul istoriei s-a schimbat doar modalitatea de transmitere a informaţiei. La început au fost semnele şi desenele din peşteri, apoi menestrelii, tiparul, radioul, televiziunea şi internetul.

Scriitorul Al. Florin Ţene s-a format în experienţa a două secole de civilizaţie: cel care a trecut şi cel care a început de aproape un deceniu, ultima perioadă condensând o activitate literară desfăşurată în cinzeci de ani de creaţie. Spun acest lucru şi pentru că, acumularea unei experienţe a declanşat talentul de organizator al unui manager cultural, care a reunit talente, care a creat o instituţie literară de talie mondială, de expresie română de pretutindeni, cum se prezintă azi, Liga Scriitorilor din România. Ce destin îi prevede, scriitorul, de data aceasta?

Liga Scriitorilor din România, de expresie română de pretutindeni, s-a născut din dorinţa de a lărgi paleta de cuprindere a scriitorilor de expresie română de pretutindeni, de a-i coopta într-o organizaţie profesională şi de a democratiza mişcarea scriitoricească de expresie română. Fiind cu ani în urmă în structurile Uniunii Europene din Bruxelles, urmare primirii Diplomei de Jurnalist European, am constatat că în Belgia sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti. Toate egale în drepturi şi obligaţii, recunoscute de guvernul belgian. La fel în Ungaria şi ţările vecine. Numai la noi U.S. a rămas aceeaşi structură osificată în proiect, care se face vinovată de excluderea unor mari scriitori, cum este Blaga, Radu Gyr şi mulţi alţii, răspunzând unor comandamente politice cu caracter criminal. Este un fel de Uniune Sovietică. În Liga Scriitorilor din România sunt şi membrii ai U.S., dovadă că noi suntem democraţi şi acordăm premii autorilor indiferent din ce organizaţie profesională sunt. Astfel am instituit Medalia (şi) Diploma Virtutea Literară, care se vor acorda anual scriitorilor în viaţă, a căror operă promovează idei umaniste de toleranţă, valori ale patrimoniului naţional şi a căror personalitate şi comportare morală şi civică este un exemplu în societatea românească. Liga Scriitorilor, care acum are 21 de filiale în ţară şi 12 în străinătate, va deveni o organizaţie puternică; ea apără drepturile scriitorilor, indiferent de apartenenţa politică şi organizaţie scriitoricească din care fac parte. Pe lângă revista AGORA LITERARĂ, vom edita şi cărţi, antologii şi un dicţionar cu scriitori de expresie română de pretutindeni. Vom încuraja filialele să înfiinţeze cenacluri literare, să organizeze manifestări culturale, aşa cum se întâmplă în Argeş, Bucureşti, Cluj, Vâlcea etc.

În balanţa a doua secole, când unii şi-au pierdut mentorii iar alţii sunt uitaţi, s-a creat o anume disperare de destin. Filozoful Al. Florin Ţene a consolidat, într-un fel, ideea disputată în secolele XIX şi XX privind arhetipul intelectualului. Aşadar, ce rol pot juca acum, la început de secol al XXI-lea, intelectualii?

Intelectualul în societate ar trebui să joace rolul de avangardă, însă literatura şi cultura noastră, politica noastră, să mă limitez numai la România, sunt pline de contradicţii, inversări şi polarizări. Vechile categorii de intelectuali cu vederi comuniste au devenit anacronice şi frâne în democratizarea ţării. Încă se mai predau în şcoala românească opere literare scrise în mentalitatea regimului criminal, de tristă amintire. Raportul dintre politică şi artă au fost înlocuite de dispute aprige între neoconservatori şi o tabără tot mai puţin numeroasă de intelectuali cu vederi liberale. Prin însăşi ocupaţia lor, intelectualii au alcătuit întotdeauna o elită adversativă. Intelectualii de astăzi, tind să adere la ceea ce deţine putere. Contracultura din timpul regimului trecut a discreditat vocaţia culturală.

Am să revin asupra acestei idei sub un alt aspect. În secolul al XIX-lea, Ralf Waldo Emerson, cel care a pus bazele primului curent filozofic american original, considera intelectualul un gânditor, un mentor, un profet. Aşa cum erau priviţi Hugo în Franţa sau Tolstoi în Rusia. Care dintre aceste roluri se mai potriveşte intelectualului secolului nostru, în raport cu sensul în care mergem?

Intelectualii americani de care faci vorbire au exercitat prin anii 1960 o influenţă asupra culturii literare, promovându-i pe protagoniştii modernismului european, publicând eseuri pline de discernământ consacrate poeţilor şi romancierilor contemporani cu ei, iar contribuţia lor cea mai de seamă a constat în crearea unei fuziuni între ceea ce Lionel Trilling numea activitatea politică... şi imaginaţia raţională. Spre deosebire de ei, intelectualii noştri s-au constituit în grupuri de interese, lăudându-se reciproc şi se întrec cum să ia mai mulţi bani de la bugetul de stat pe programe, care nu sunt valabile azi, ce să mai vorbim de viitor. Bani folosiţi pentru reeditarea unor cărţi scrise în timpul regimului trecut şi cu mentalitatea impusă de propaganda comunistă. Iată cum pregătesc intelectualii noştri tineretul de mâine. Bineînţeles sunt şi excepţii. Mă refer la grupul din jurul Editurii Humanitas. Dar avem şi noi intelectuali, chiar dacă nu la nivelul celor exemplificaţi, ce prin opera lor, prin prezenţa pe micul ecran, din păcate tot mai rară, încă mai formează discipoli cu vederi democratice şi care transmit un bogat bagaj de idei filozofice. Însă, intelectualul de mâine nu va mai fi un fel de guru, precum, să zicem, Sofocle urmat de numeroşi discipoli.

Crezi că ni se mai potriveşte, ceea ce spunea Emerson despre minţile luminate, (dacă ele mai există!?), referitor la diferitele concepţii: Singura regulă sigură se află în adaptarea cererii la ofertă… Daţi o şansă talentului şi virtuţii… Mă gândesc la faptul că un scriitor poate să aibă şi o concepţie economică, în secolul nostru atât de necesară. Nu mă refer numai la vânzarea produsului său, cartea, ci şi la crearea unei agenţii de ştiri, cum este NapocaNews, nu?

Scriitorul de astăzi, neapărat trebuie să fie şi un bun manager cultural, pentru a-şi promova propria-i operă. Pe de altă parte se observă un rol mereu crescând pe care îl joacă universităţile în viaţa culturală de la noi, fapt ce duce la dispariţia aproape totală în viitor a tipului de intelectual autodidact şi liber-profesionist, care se bucura de mare trecere înainte de anii 1940. O dată cu evenimentele din decembrie 1989 a dispărut şi scriitorul activist cultural şi de partid din cadrul redacţiilor şi din aparatul de propagandă. Scriitorul contemporan trebuie să-şi ia soarta în propriile-i mâini.

Un alt model, din secolul al XX-lea, Ernest Hemingway era plasat şi în acest context de percepere a dezvoltării economice a naţiunii. Secolul nostru are asemenea modele?

Are. Şi unele sunt în formare.

Şi pentru că vorbim despre modele, să ne oprim la modelul intelectual şi scriitoricesc al unui manager cultural, cum a fost Artur Silvestri.

Artur Silvestri a fost un Om al Faptelor Mari, un împlinitor al acestora. Tot ce a făcut acest filozof al culturii universale este pentru dezlipirea ochilor celor care încă mai bâjbâie prin întunericul ignoranţei, ca un profet creştin: Fă binele aproapelui tău, precum ai dori să ţi se facă ţie. Cred că a fost cel mai mare, cel mai dăruitor manager cultural de la noi. A fost un luptător pentru promovarea adevăratelor valori din România Profundă şi Tainică. El rămâne un exemplu de urmat pentru noi toţi. Poate de aceea istoricul şi scriitorul dr. Ionuţ Ţene a înfiinţat ziarul NapocaNews! Însă primul meu model a fost profesorul de română şi latină Niţă Popescu de la Liceul Teoretic din Drăgăşani, oraşul meu natal. Acolo îmi este rămasă inima pentru veşnicie. Ca model am mai avut din perioada drăgăşeneană pe profesorul Emil Istocescu cu care am colaborat în cadrul cenaclului literar Gib I. Mihăescu, cu părintele Bălaşa, cu avocatul Ion C. Vasile şi mulţi alţii. Iar la facultate pe profesorul de Istoria Literaturii Române Ion Chişter şi cel de la Teoria Literaturii, Enăchescu.

În încheierea dialogului nostru, revenind la cele trei definiţii date de Emerson intelectualului, de gânditor, mentor sau profet, care ţi se potriveşte în viteza internetului, a unei societăţi informaţionale?

Din păcate, în contradicţie cu lărgirea orizontului de cunoaştere şi de trasmitere a informaţiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor.

Elisabeta Iosif (Bucureşti)


 

CĂRŢILE ZEIT

THE FIRE OF KARMA, DE OMA STĂNESCU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2010

This lady writer proposes a foray into the mysterious world of India, where she lived for a long time, this fact putting its mark on her innocent soul. Here are captured key moments of a cruel destiny, which dispel any shadow of serenity.

This is a romance novel, divided into six chapters, which combine biographical details with information from the misunderstood and motley world of India, bringing about specific theories and traditions of the people who are at risk of poverty and ignorance. The descriptions somewhat sketchy of the temples, remind us of the illusions and the wonders of a cryptic religion, far from being perceived deeply by the one who is trying to assimilate them.

The enormous consumption of Orthodox honest spirit in the endless flames of an infamous purgatory, and a great-unrequited love, bring the heroine to the brink of insanity. The pleasures of an unbearable existence are lost in an endless darkness and holy people engulf the woman, whose dreams were shattered, in a terrible agony.

Time is running relatively slowly to deepen the physical and spiritual pain of the author, who is not finding her fault, but with a titanic inner strength, manages to pass a long, difficult and hostile way, among many shady and very little honest characters, the last ones eventually being a spark of relief from suffering. The bad luck follows her everywhere, torturing her soul and filling her existence with venom. Few people would have passed such a test of endurance! The heroine is an admirable character from this point of view, maybe much more innocent and credulous, in a world of non-values and spiritual misery.

Surely, God, at whom she renounced, did not leave her in moments of despair!

The supreme demon of the book, Nadan, the Indian with a misleading nature, was born probably in order to tyrannize her and throw her into an abyss without hope, - she, the one who gave him a son, just out of love. This character is conspicuous by his unprecedented chameleonic mentality and especially by the horrors, he rendered. In a continuous dance, he slips through defects, taking away the purity of some tender human beings who have put their entire lives at his feet. Denying his own child, Nadan showed how insidious and dangerous he is, resorting to Machiavellian tricks to feed his selfishness. In another life, he would have been sentenced to death for spiritual genocide!

What makes us wonder is the extreme ingenuity of the protagonist, which would make anyone angry, and would urge her to drop an absurd love, which she has clung to in vain. Is love blind? It looks like that; otherwise, we cannot understand why she let herself carried away into a gigantic vortex of the ordeal!

Most of the characters embody human imperfections, impulses of wild beasts that lurk and swoop with ferocity on the victim, leaving her empty, breathless.

The heroine meant for them a trophy of pride, indifference and dehumanization itself. Life is a terrible chore, a mistake of the Universe, an abyss of wickedness. However, for the main character, the places, the people, and the customs of India have meant so much that she wanted to know everything, practicing yoga, being the disciple of distinguished masters who guided her on a path of acceptance, filled with many sacrifices.

This novel is like an exotic fruit with a great bitter taste, from which springs a boundless desire to love and be loved. It is the credo of a kind- hearted person, who renounces at herself in favour of others. However, such an unselfish attitude is not appreciated in India; on the contrary, it is considered a weak, liable nature, which cannot achieve happiness even in mind. Perhaps if the author had been an Indian woman, she would not have been able to conceive such an original work, crossed by a desire for total sacrifice of life, to the detriment of herself.

Only the hope in reincarnation, through which she will live decently and pleasantly, made her fight to gain her freedom and her child’s freedom, to whom she gave birth in a hostile world where no one wanted them and where they were marginalized the most. Indians do not cultivate generosity, but passions, defamation, hate and more other wickedness that lead to the spiritual and material decline of society. The author is trapped in her own feelings, frail chimeras, which did not allow her the access to a normal life, thrusting her to the loss of self-esteem, confidence, and honour. In the depth of her heart, she remained the same delicate person, with good sense, dreaming to be with her beloved until the sunset of her life, to whom she would satisfy any request, or whatever would be needed for a pleasant and peaceful existence.

Reading these pages brings about different feelings: of admiration for the woman determined to confront the overwhelming karma, of frustration, because she suffered enormously, without guilt, of fury, because she left herself driven by ruthless waves, in a love without end, agonising to the almost destruction of the soul.

Even the last chapter, in which she depicts her return home, she has no part of privacy. Even here, relatives who do not understand her, the lack of material comfort, profiteers and thieves, who crave for her integrity, difficult situations, which bring patience and faith to the test, corner her. Surely, this person’s karma is of an endless pain, anguish and absolute cruelty. Then we ask ourselves: what is the use of such a life? Does it deserve to be completed? Why?

The author, who has the most entitled opinion in the matter, will give the answers, because she represents a colossus of experience, a person who knows what the priorities and the wonders of existence are.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

OCHII DIN BUZUNARE, DE DAN BISTRICEAN

În volumul de versuri “Ochii din buzunare”, Editura Opinia, 2009, 70 de pagini, poetul Dan Bistricean propune, în debutul editorial, care trebuia să vină mai demult, o poezie, alta de până la el, de-o francheţe lirică novatoare, care-i dă dreptul să-şi adjudece formule prozodice de… altceva!

Altceva, decât până la el, şi altceva, nu neapărat ca îndrăzneală prozodică, ci ca structură tematică…; două capitole de lirică în transă, “Trăiri onirice” şi “Capitulări”, care se succed într-o sfidătoare contradicţie ideatică, pentru a se completa poetic, liric, într-un tutti echilibrat, împăciuitor.

Cartea de poezie “Ochii din buzunare” vine după ce ani buni Dan Bistricean s-a risipit generos, ascuţindu-şi… condeiul în publicistică. A semnat, pe o tematică cu variaţiuni… culturale, în cotidianele “Monitorul”, “Arcaşu’”, “Obiectiv”, unde şi debutează cu versuri, în 2005; colaborează cu studii de filosofie răsăriteană (…în 2008, obţine Masterat în Filosofie şi Spiritualitate Răsăriteană), în revistele “Florile Dunării” (al cărei redactor-şef este…), “Analele Universităţii Dunărea de Jos” (Galaţi), “Dominus”, şi cu critică literară la revista gălăţeană de cultură şi literatură “Dunărea de Jos”. N-a ocolit nici audio-vizualul, când timp de doi ani, între 2005-2006, a realizat la postul TV “Antena 1” emisiunea de cultură muzicală “Bucuriile Euterpei”, împreună cu dr. Nicu Teodorescu şi prof. Sorin Leu.

În volumul de versuri “Ochii din buzunare” există o imprevizibilă turnură poetizantă, dar cu o ostentativă strategie estetică şi o simbolistică abstractă comunicate liric în gamă majoră. Este cea mai contradictorie şi mai elegantă poezie, pe care am citit-o în ultima vreme, dar care m-a convins că în lumea asta largă şi… neasemuit de capricioasă, eternă şi frumoasă, e loc pentru orice. Chiar şi pentru “Natură moartă”, poezia care deschide volumul şi capitolul I, unde recuzita formulei lirice este îndrăzneaţă, cu intenţia vădită de a exclude “tic”-urile tabu-urilor estetice, etice, morale, de tot felul: “Numărăm secundele de piatră/întinşi/neauziţi/b`nui\i doar de subteranii câini/veniţi să răscolească/lutul/în căutarea miracolului…” (pag. 13).

În căutarea miracolului liric, în care poetul recunoaşte că “femeia cu ochi de vasilisc/m-a răpus/n-am avut oglindă să mă apăr/femeia cu ochi de vasilisc ne-a trimis/în sclavia somnului/unde am rămas o sută de ani” (“Naşterea”, pag. 15); o încercare decentă, bărbătească, printr-un cavalerism demodat, de a accepta firescul, banalul de toate zilele şi de toate aşteptările.

“Ochii din buzunare” este o carte de poezie bună, construită pe contraste născute din arzătoare dorinţi de triumf omenesc, meritat, intuit ca aspiraţie…: “Eram îndrăgostit/fugisem cu ea în Egipt/locuiam alături de măşti/departe de spaimele prezentului/amorul nostru sfârşise fericit” (“Timp-cascadă”, pag. 17); dorinţi e]uate în deziluzie, când “M-am văzut răscolind/printre ruinele Unului/şi n-am găsit decât cioburile/în care se spărsese zeul/căutărilor de extaz” (“Disoluţie”, pag. 18), deşi poetul lasă generos loc pentru spaţii de lumină, pentru gene de speranţă, pentru echilibru, când există o motiva\ie pozitivă, umană: “în vacarmul apocaliptic/zăpada se lasă aşteptată/e şi un copil acolo/cu ochi mari/de felină” (3 ianuarie”, pag. 20).

“Ochii din buzunare” este metafora-simbol, metafora leit-motiv capabilă să explice şi să lămurească nedumeriri existenţiale şi să liniştească conştiinţe în dilematice întrebări fără răspuns: “Pe drumul său era mereu noapte/ca-ntr-o galerie de cârtiţă/îşi ţinea ochii în buzunare/să nu-i piardă în hăţişul nevăzut/glasuri de negustori vicleni/îl ispiteau cu aur mult/să-şi vândă lumina ascunsă” (“Asceză”, pag. 24). Alteori, meditaţia are ipostaze stranii, cu reflecţii livreşti sau evocări alternative, frapante de Lavcoon mitologic: “Singurătatea e un şarpe/pe care nebunii [l alungă/iar cavalerii şi-l înfăşoară în jurul gâtului/ca pe o amuletă” (“Surghiun”, pg. 25).

Două metafore esenţiale, de contrast, antagonice, bântuie primul capitol al volumului semnat de poetul Dan Bistricean, opacul, interdicţia vizual-conceptuală dintr-o realitate ostilă: “Părăsiţi în jilţuri/Oblomovii oraşului contemplă/deznădejdi nebune” (“Sahară urbană (I)”, pag. 31), sau “şobolani reci/îşi caută/în gunoaiele conştiinţei/şarpele casei/te-nvaţă/cântecul trădării” (“Veghe”, pag. 29), şi apoi visul, oniricul, speranţa virtuală, optimismul ca soluţie salvatoare a sufletului în derivă: “neprins în năvodul somnului/cauţi ziua/cu două dimineţi” (IBID).

Capitolul II, “Capitulări”, se deschide cu “Pizmă”, poezie cu incantaţii mistice: “Vrednici urmaşi ai lui/Cain/cumpărăm vânt/otrăvim fântâna/fratelui” (pag. 35), pe tema “păcatului universal/, în care gena ereditară a poftei neşnfrânate a hotărât soarta omenirii: ”ascunde scalpul smuls/mişeleşte/surorii inocente (IBID), şl scuteşte pe poetul Dan Bistricean de orice atitudine partizană, pro sau contra, atee sau mistico-religioasă. Poetul are totuşi convingeri religioase ferme, îşi îmbracă cuvintele în fracul de ceremonii al unui salon renascentist, pretenţios, unde se cântă Mozart, dar pe un fundal în piano, acoperite de acorduri discrete de madrigal din Orlando di Lasso şi Palestrina: “Urmează staţia/Apocalipsa/Infernul/Dante ne este călăuză/şi ultim duhovnic” (“Biblică”, pag. 37).

Poetul Dan Bistricean este un filosof în căutare de… “subiecte” prestigioase, livreşti, culturale şi de “brand” poetic, fără risc ipotetic de “atac la clasici”, cu un Sisif, văzut ca o metaforă a inutilului sublim: “Sisif s-a săturat/şi-a dinamitate piatra/şi-acum o cară-n vârf/bucată cu bucată” (“Fatum”, pag. 41), şi cu un Prometeu, model de sacrificiu altruist sau de victimă virtuală, dar şi de luptător: “Prometeu s-a revoltat/şi-a decapitat vulturul cu dinţii/iar acum ficatul său/se regenerează/chinul va fi curând/sfârşit” (IBID).

Are şi poeme în registru programatic, de frig moral: “viscolul plesneşte/insalubre conştiinţe/zăpada penitenţei inundă/igluul sufletului” (“Decembrie”, pag. 42), dar şi de timbru anxios cu imagini de labirint sufletesc, cu imagini ale deznădejdii şi ale morţii: “Măşti de mucava simulează viaţa/ într-o mizeră cutie a milei/frica a intrat cu simbrie/în slujba umbrelor de carne” (“Spital”, pag. 43).

Există în poezia lui Dan Bistricean o formă de autosugestie, un fel de flagelare a conştiinţei trecută prin amintiri de o anume crispare, vinovată sau doar recunoscută, pe care o anihilează prin alunecare în derizoriu, în persiflare, în autoironie: “Astăzi mi-am plâns amintirile/pe clapele inimii/din inimă au ţâşnit/cai negri trăgând după ei/săniile zaharisitelor nostalgii/rana mi-am spălat-o/cu vinul cel nou” (“Evadare”, pg. 48).

Are şi pusee de orgoliu nemăsurat poetul, îşi asumă nonşalant riscul de a se expune, confesiunile sunt ostentative, discursul liric este insistent persuasiv, realul se potenţează prin vini mai mult închipuite: “Iubesc înfrângerile/simt gustul pierzaniei/sub limbă/astfel am ajuns/să tac ascuns/în refuz/surghiunul suprem/dintr-un prezent epuizat de/euforie şi ruină” (“Alegere”, pag. 55).

De fapt, este mai degrabă cu picioarele pe pământ şi nu-şi asumă doar riscuri, ci şi responsabilităţi, foarte cuminţi, foarte reale şi, ca orice poet care se respectă, îşi transcrie melancoliile, lirismul, reflecţiile, imaginaţia febrilă, anxioasă uneori, meditaţiile şi tot sufletul său de poet neliniştit într-o atitudine lucidă de veselie şi bucurie ludică: “ca un rău în agonieţte pierzi în albia uniculuiţeşti viuţeşti tată/eşti sclavul propriului fiu/eşti liber” (“Somn”, pag. 57).

În alte versuri, răzbate o încrâncenată revoltă a eşecului, parcă programat genetic, imposibil de anulat prin competiţie, prin acţiune manifestă: “Anii mei i-am dat împrumut/…/ apoi am aşteptat/să primesc ce-i al meu /şi puţinul promis în plus” (“Întâmplare obişnuită”, pag. 61), cu o patetică acceptare a destinului: “acum sunt bogat/mort/şi bogat” (IBID).

Şi, pentru variaţiuni în tonalităţi grave, în poemul “Golgotă (după Edvard Munch)”, poetul este în căutare de “puncte de reper”, de tipare, de modele şi de certitudini, pe care nu le găseşte, pe care le-ar accepta, dar şi de care s-ar dezice: “trei zile în infamia somnului/şi mai apoi/sărbătoarea dimineţii perene” (Op. cit., pag. 62).

Volumul de versuri “Ochii din buzunare”, premieră editorială absolută, condusă cu “o baghetă” sigură de dirijor cu “partituri” în gamă majoră de istorie şi civilizaţie, filosofie şi religie, folclor şi plastică, este o poezie de atitudine, de morală, de cod de conduită, între religios şi laic-justiţiar, în care poetul alege formula elegantă a demonetizării lucrurilor stabilite prin “litera de lege” a lui “crede şi nu cerceta”.

Până la urmă, important este că Dan Bistricean îşi stabileşte liric propriul orizont artistic, lumea sa mirifică şi intangibilă, chiar dacă pare bântuit, uneori, de himere şi de eşecuri virtuale. Următorul volum de poezie nu poate decât să-i confirme valoarea de debut.

Dumitru Anghel

 

POETUL ŞI CĂDEREA ÎN PROPRIA INIMĂ

Volumul bilingv Scrum/Cendre conţine 48 de poezii ce poartă semnătura poetului Ştefan Doru Dăncuş. Versiunea în limba franceză aparţine poetei şi traducătoarei Hermine Cîmpean. Cartea a fost publicată în anul 2010 la Editura Grinta din Cluj-Napoca.

Ştefan Doru Dăncuş distruge pedantismul şi ipocrizia, trezind protestul şi nevoia de adevăr în fiecare cititor. Poezia sa are sciziuni optzeciste, precum revolta omului singur printre semeni şi cărţi (v. Daniel Corbu – Manualul bunului singuratic), dar are şi vibraţii transmoderniste prin care atinge dimensiunile metafizicului şi ale revelaţiei de pe vârful bornelor kilometrice ale cotidianului în care iadul e pe pământ / iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi / iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la serviciu / noaptea în care vă împreunaţi din obişnuinţă (pag. 34).

Poetul se află în faţa maşinii de scris şi împuşcă indiferenţa cu litere de foc. V de la Vers poate însemna şi V for Vendetta, celebra carte a lui Alan Moore. Ştefan Doru Dăncuş se răzbună pe condiţiile sociale, pe sistem, chiar dacă îşi preţuieşte limba şi ţara. Nostalgicul este dur, prezentul este şi mai dur, iar viitorul este scrum de cuvinte. Poetul este un Prometeu dezlănţuit care a furat poemele din bibliotecile cerului şi a dăruit umanităţii focul inimii sale. Nu are timp de filozofie şi nu este un virtuos al metaforei. Nu umblă şi nu caută sensuri. Mesajul său este direct şi loveşte acolo unde doare mai tare, nelăsând prea multe posibilităţi cititorului de a da înapoi sau de a interpreta. Cuvintele sale au tendinţa să invadeze spaţiul intim şi să subjuge. Practic, autorul, luptătorul, soldatul îşi caută disperat camarazi de suflet şi de arme. Mai mulţi decât cei din cazarma sa, femeia pe care o iubeşte şi copilul pe care îl ţine în braţe.

Nu ştim dacă mesajul în limba franceză va avea impact. Prea puţine popoare înţeleg cu adevărat ce se întâmplă în microuniversul celor care au o limbă, o istorie şi o cultură care nu prea stârnesc interesul. Pentru cei mai mulţi nu suntem decât obiecte de studiu şi experimente în laboratoarele superficialităţii. Dar Ştefan Doru Dăncuş îşi face datoria de bun cetăţean al patriei şi al planetei. Contribuie prin toate forţele sale la promovarea valorilor româneşti, atât ca scriitor cât şi ca director al revistei Singur şi al sitului Internet cu acelaşi nume.

Poetul nu este dogmatic, chiar dacă invocă numele lui Dumnezeu de nenumărate ori, însă fără a-l impune. Paradoxul este atunci când bătaia aripilor de înger nu face doi bani (pag. 8), când merge prin pustiu şi află că biblia e acum pe situri (pag. 76). Îşi cunoaşte rolul şi dimensiunea cosmogonică, de aceea consideră că ceea ce spune poate că nu e mai mare decât o furnică (pag. 10).

Povestea sa este aceea a unui profet izgonit din propria cetate. Uneori chiar trebuie să o spună prin baruri (pag. 12). Aproape că (EL) este asfaltul pe care tinerii poeţi calcă trufaşi (pag. 20). Dar acceptă această umilinţă şi de multe ori colindă lumea sub talpa unui pantof..., cu limbile omenirii înşurubate în inimă (pag. 24).

Unul dintre cele mai triste şi tragice poeme este acela al căderii în propria inimă (pag. 30). Pe undeva chiar bacoviană această apocalipsă sentimentală: Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. (George Bacovia – Sonet). Vom posta integral acest poem, pentru o mai bună evidenţiere: am început să cad în inima mea / e dureros domnilor / nu poate o inimă să încapă un trup de om / unii spun că am băut şi am fumat prea mult / că prea multă cafea pentru creier / nişte prieteni m-au părăsit / alţii m-au duşmănit în epoca asta literară / e dureros domnilor să stai în inima-ţi / să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul / să plângi pentru viitorul ei ambiguu / pentru clipa în care aerul învins / va părăsi definitiv câmpul de bătaie / e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil / în pântecele mamei că vrei afară / că ai cărţi frumoase de scris / că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată / că ai de arătat lumii înconjurătoare / câteva sculpturi nemaivăzute etc. / oameni buni într-una din încăperile / inimii mele plâng pentru voi / nu voi şti niciodată cui vă las.

Evident, protestul poetului se îndreaptă şi împotriva regimului ceauşist şi împotriva şefilor literaturii române. Ar fi avut de ales între a-şi vinde sufletul şi a rămâne un ghimpe între coastele acestora. Dar, conştient, el ştie că nu te poţi pune contra acestora / îţi vor supravieţui / vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei / şi copiii lor (pag. 32). Aşa că face tot ce se poate face, public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză / merg la TV şi la radio / mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut / pentru ei, cei care mă vor vinde (pag. 32).

Atât de multă suferinţă în poezia lui Ştefan Doru Dăncuş! Dumnezeu nu îndrăznea să se apropie de suferinţa aceea. (pag. 78). Printre gânduri şi printre versuri încercăm să-i reamintim poetului că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri (v. Benjamin Franklin) şi că Dumnezeu este singurătatea oamenilor (v. Sartre). Dar replica nu întârzie să apară: nimeni nu mai e cum trebuie cu toţii sunt reci / calorifere / gheţuri fără vremuri prin metropolele lor stinse (pag. 86). Trist dar evocator. Lumea se schimbă şi poeţii rămân ca nişte fosile ale iubirii. Trebuie să fie atenţi, trebuie să umble şi ei cu duhul îngheţat pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi la singurătate.

Ştefan Doru Dăncuş plăteşte un tribut greu, al celui care ŞTIE. Pentru el iubirea capătă alte conotaţii, mult mai intime, mult mai profunde. Chiar dacă fondul liric este unul cotidian, plin de traume sociale şi psihice, poetul are vocaţie şi misiune spirituală. El nu se leapădă de credinţa sa şi nu se leapădă nici de oameni. S-a întors dintr-o lungă călătorie, marcată de purificări, de arderi intense, şi ne-a oferit acest volum superb de poezii pe care vi-l recomandăm spre citire.

Ionuţ Caragea (Canada)

.


SPIRITUALITATE

NOPŢI SPIRITUALE

Bucuria născută din petalele roşii de trandafir, ce inundă sanctuarul veşniciei se alătură luminii focului care nu arde în exterior, ci pătrunde adânc în sufletul dornic de pace tainică, fără niciun cuvânt. Gheaţa rămâne limpede şi înviorătoare pentru sălaşul minunat ce pare desprins dintr-o imagine ireală, în care doar cântecul stelelor se mai aude, însoţit de surâsul cald al lunii argintii ce cheamă la încântare şi reverie. Vântul şuieră delicat printre ramuri, căci se teme de zăpada care i-ar putea zădărnici planurile şi l-ar putea ţine captiv în clopotul de sticlă din înaltul cerului, acela care sună firav şi clar printre sferele inconfundabile ale absolutului, răspândind fiorii smereniei fără de care nu există mântuire. Fiinţele tresar, aşteptând noaptea sfântă a naşterii lui Iisus, când lumea va intra într-o altă dimensiune, cu totul deosebită, mai ales prin faptul că nu va mai exista întristare, ci doar o inocentă bucurie. Păcat, însă, că totul se năruie prea repede, iar crunta realitate revine cu forţe noi pe tărâmul durerii. Totuşi, clipele de feerie, de acalmie şi lumină îşi pun amprenta asupra sufletului pentru totdeauna, rememorându-le atunci când fulgerele şi ceaţa vor să le risipească, lovind cu brutalitate cea mai sensibilă parte a imaterialului. Toate gândurile şi intenţiile se purifică în şuvoaiele cristaline ale binecuvântărilor divine, iar trupul se pleacă liniştit în faţa Celui care adună toate poverile pământului sub care dorm oasele uitate de timp şi de noi ale blânzilor, ce speră că viaţa în care vor intra va fi asemenea unui nor diafan şi pufos, care se leagănă falnic printre vise azurii. Noaptea se pierde printre aştri şi o alta răsare din întunericul străpuns de razele gingaşe ale lunii, în timp ce privim extaziaţi în sufletul nostru, gândindu-ne că nu mai suntem noi, ci Hristos, ce tocmai a sosit în propria sa casă luminată de zâmbetele pruncilor colindători. Veselia a împânzit natura hărăzită sfinţirii şi acceptării acestei taine, încât îşi leagănă imensitatea către răsărit, de unde soarele nemuritor trimite razele imaculate ale iubirii dumnezeieşti. Creatorul şi omul îşi şoptesc versete ancestrale, din vremuri ce revin prin credinţă şi lacrimi care cer iertare. Mii de forme luminoase coboară spre locul unde cerul s-a unit cu pământul într-o armonie desăvârşită, iar florile îşi împletesc vii cununi spre a se pregăti aşa cum se cuvine în zi de sărbătoare. E ora vuietului, când Universul se odihneşte alături de îngeri, iar coloanele de sfinţi se îndreaptă către umilul sălaş al lui Hristos. Din nou domneşte tăcerea cu rugile ei fierbinţi, iar albul veşmântului sacru acoperă steaua ce tocmai a răsărit din nou. Acum e puterea nopţii, care aduce cu ea liniştea minţii şi somnul lipsit de vise.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

TRĂIASCĂ WEB-UL: UN APEL PENTRU MENŢINEREA NEUTRALITĂŢII ACESTUIA

ŞI FOLOSIRII STANDARDELOR DESCHISE

Tim Berners-Lee[1]

Traducere de Traian Anghel, după articolul original publicat în revista Scientific American (http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=long-live-the-web) în 22 noiembrie 2010.

Partea a I-a

Web-ul este critic nu numai pentru revoluţia digitală, dar şi pentru continuarea prosperităţii noastre – şi chiar pentru libertatea noastră. La fel ca şi democraţia propriu-zisă, Web-ul are nevoie să fie apărat.

World Wide Web-ul a venit pe lume pe ecranul calculatorului meu din Geneva, Elveţia, în decembrie 1990 şi consta dintr-un singur site web şi un browser, care, din întâmplare, se găseau pe acelaşi calculator. Această instalare simplă demonstra un concept fundamental: orice persoană poate schimba informaţii cu oricare altă persoană, oriunde. Urmând această idee, Web-ul s-a răspândit rapid, pornind de la baze. Astăzi, la cea de-a 20-a aniversare, el este adânc integrat în viaţa noastră de zi cu zi. Îl considerăm ca pe ceva normal şi ne aşteptăm „să fie acolo” în orice moment, la fel ca şi curentul electric.

Web-ul a evoluat către un instrument puternic şi omiprezent deoarece a fost construit pe principii de egalitate şi pentru că mii de persoane, universităţi şi firme au lucrat, atât independent, cât şi ca parte a Consorţiului Web (World Wide Web Consortium), pentru a-i extinde capacităţile, bazându-se pe aceste principii.

Cu toate acestea, Web-ul, aşa cum îl ştim, este ameninţat în diverse moduri. Unii dintre cei mai de succes locuitori ai săi au început să îi demoleze principiile. Mari site-uri de socializare izolează informaţii postate de utilizatorii lor, separându-le de restul Web-ului. Furnizori de Internet cu reţele fără fir tind să încetinească traficul către acele site-uri cu care nu au încheiat contracte. Guvernele – atât cele totalitare, cât şi cel democratice – monitorizează obiceiurile persoanelor în mediul digital, punând în pericol drepturile omului.

Dacă noi, utilizatorii, vom permite acestor tendinţe – şi altora – să ia amploare, fără nici un control, Web-ul s-ar putea fragmenta în insule izolate. Astfel, am putea pierde libertatea de a ne conecta la orice pagini Web dorim. Efectele negative s-ar putea extinde şi la telefoanele mobile şi tabletele portabile, care sunt, de asemenea, porţi de acces către informaţiile pe care Web-ul ni le oferă.

De ce ar trebui să vă pese? Pentru ca Web-ul este al vostru. El este o resursă publică, de care depindeţi voi, afacerile voastre, comunitatea şi guvernul vostru. De asemenea, Web-ul este vital pentru democraţie: un canal de comunicare care face posibilă o continuă conversaţie internaţională. În zilele noastre, Web-ul este mai critic pentru libera exprimare decât oricare alt mediu. El transpune principiile stabilite în Constituţia S.U.A., Magna Carta britanică sau alte documente importante în era reţelelor: libertatea de a nu fi supravegheat, filtrat, cenzurat sau deconectat.

Cu toate acestea, oamenii par să creadă că Web-ul este o parte din natură şi că, dacă ea începe să se “ofilească”, ei bine, acesta este unul dintre lucrurile cărora nu ne putem împotrivi. Nu este aşa. Noi suntem cei care am creat Web-ul prin proiectarea protocoalele de comunicaţie şi a programelor; acest proces se află, în întregime, sub controlul nostru. Noi alegem ce proprietăţi dorim să aibă sau să nu aibă. Nu este, cu siguranţă, un lucru încheiat (şi nu este, desigur, un lucru mort). Dacă dorim să înţelegem ce fac guvernele şi companiile sau adevărata stare a planetei, dacă dorim să găsim un leac pentru boala Alzheimer (fără să mai vorbim despre posibilitatea de a schimba fotografii cu prietenii) atunci noi publicul, comunitatea ştiinţifică şi presa trebuie să ne asigurăm că principiile Web-ului rămân intacte, nu numai pentru a păstra ceea ce am obşinuit deja, dar şi pentru a beneficia de marile progrese care vor urma.

Universalitatea este baza

Câteva principii sunt esenţiale pentru a ne asigura că Web-ul devine tot mai valoros. Principiul primar de proiectare care se află la baza utilităţii şi creşterii în dimensiuni a Web-ului este universalitatea. Atunci când creaţi o legătură Web, legătura aceea se poate referi la orice. Aceasta înseamnă ca oamenii trebuie să fie în măsură să pună orice material pe Web, indiferent de ce calculator dispun, ce programe folosesc, în ce limbă vorbesc sau dacă conexiunea lor la Internet este cu fir sau fără fir. Web-ul trebuie să poată fi utilizat de persoane cu dizabilităţi. El trebuie să poată lucra cu orice fel de date, fie ele sub forma unui document sau unei surse de date, şi cu informaţie de orice calitate, de la o scurtă postare on-line, stupidă, până la o adevărată lucrare ştiinţifică. De asemenea, Web-ul trebuie să fie accesibil oricărui dispozitiv care se poate conecta la Internet, fie el staţionar sau mobil, cu ecran mic sau mare. Aceste caracteristici pot părea de la sine înţelese, auto-întreţinute sau neimportante, dar ele sunt cauza pentru care atât următorul site blockbuster, cât şi pagina echipei de fotbal a fiului tău pot apărea pe Web, fără nici o dificultate. Universalitatea este o cerinţă majoră, pentru orice sistem.

Descentralizarea este o altă caracteristică importantă. Nu trebuie să ai nevoie de aprobarea vreunei autorităţi centrale pentru a adăuga o pagină sau pentru a introduce o legătură Web. Tot ce trebuie să faci este să urmezi trei paţi standard: să creezi o pagină în format HTML (Hypertext Markup Language), să-i dai un nume care respectă convenţia URI şi să o publici pe Internet folosind HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Descentralizarea a făcut posibilă inovaţia pe scară largă şi va continua să facă acest lucru şi în continuare.

Utilizarea URI este cheia către universalitate. Iniţial, numisem schema de notare URI, de la Universal Resource Identifier; ulterior, ea a devenit cunoscută ca URL, de la Universal Resource Locator. Schema URI îţi permite să urmezi orice adresă Web, indiferent către ce conţinut duce sau cine a publicat-o. Legăturile transformă connţinutul Web-ul în ceva de valoare superioară: un spaţiu de informaţii interconectate.

Recent, au apărut mai multe ameninţări la universalitatea Web-ului. Companiile de televiziune prin cablu, care oferă (contra cost) posibilitatea de acces la Internet, iau în considerare ideea de a limita utilizatorii la a descărca numai acel conţinut de divertisment oferit de propria companie. În schimb, reţelele sociale prezintă o altă problemă. Facebook, LinkedIn, Friendster şi alţii adaugă valoare capturând informaţia pe care o introduci: ziua ta de naştere, adresa de poştă electronică, preferinţele pe care le ai şi legături care indică cine este prieten cu cine şi cine apare în fiecare fotografie. Aceste site-uri asamblează informaţia în extraordinare baze de date şi o refolosesc pentru a crea valoare adăugată, dar numai în interiorul site-urilor lor. Odată ce ai adăugat informaţie pe unul dintre aceste website-uri, nu o poţi refolosi uşor pe altele, fiecare reţea fiind un depozit de date, izolat de celelalte. Da, paginile site-ului tău se află pe Web, dar datele nu. Da, poţi accesa o pagină ce conţine o listă de persoane, pe care ai creat-o pe un anumit site, dar nu poţi trimite acea listă sau părţi din ea pe un altul.

Izolarea se produce deoarece fiecare dintre aceste părţi de informaţie nu are un URI. Conexiunile dintre date există doar în interiorul site-ului. Deci, cu cât introduci mai multă informaţie, cu atât devii mai prizonier. Site-ul tău social devine o platformă: un depozit închis de conţinut, unul care nu îţi lasă controlul deplin al informaţiei cuprinse în el. Pe măsură ce aceste tipuri de arhitecturi devin mai răspândite, Web-ul devine mai fragmentat şi te poţi bucura mai puţin de un spaţiu unic de informaţie.

Un pericol legat de cel de mai sus este şi acela că un anumit site social, motor de căutare, sau navigator Web devine atât de mare încât se transformă în monopol, limitând inovaţia. Aşa cum s-a întâmplat încă de la apariţia Web-ului, continua inovare, pornind de la baze, a reprezentat cel mai bun control asupra tendinţei guvernelor sau companiilor de a-i submina universalitatea. GnuSocial şi Diaspora sunt proiecte existente pe Web, care permit oricui să-şi creeze propria reţea socială, pe propriul server şi să se conecteze cu oricine altcineva, pe oricare alt site. Proiectul Status.net, care găzduieşte site-uri cum este identi.ca, îţi permite să pui în funcţiune propria reţea de tip Twitter, fără a fi supus centralizării Twitter.

Standardele deschise aduc inovaţie

A permite oricărui site să se conecteze la oricare altul este necesar, dar nu şi suficient pentru un Web robust. Tehnologiile Web de bază, de care indivizii sau companiile au nevoie pentru a dezvolta servicii puternice trebuie să fie disponibile gratuit, fără redevenţe. De exemplu, Amazon.com a devenit un uriaş magazin online de cărţi, muzică şi alte bunuri fiindcă a avut acces deschis şi gratuit la standardele tehnice pe care se bazează Web-ul. La fel ca oricare alt utilizator, Amazon poate folosi HTML, URI şi HTTP fără a cere nimănui permisiunea şi fără a fi obligat să plătească. De asemenea, Amazon poate folosi îmbunătăţiri ale acestor standarde, dezvoltate de Consorţiul Web, permiţând utilizatorilor săi să completeze un formular de comandă virtual, să plătească on-line etc.

Prin „standarde deschise” înţeleg standarde în dezvoltarea cărora se poate implica orice expert, care au fost desemnate pe scară largă ca fiind acceptabile, care sunt disponibile gratuit pe Web şi sunt royalty-free (gratuite) pentru dezvoltatori şi utilizatori. Standardele deschise şi gratuite, uşor de folosit, creează bogăţia şi diversitatea Web-ului, de la nume mari ca Amazon, Wikipedia şi Craiglist, până la blog-uri obscure, scrise de oameni pasionaţi sau la secvenţe video de amator, postate de adolescenţi.

Deschiderea înseamnă, de asemenea, şi faptul că poţi să-ţi construieşti propriul site Web sau site-ul companiei tale fără aprobarea nimănui. Când Web-ul se afla la început, nu a trebuit să obţin permisiune sau să plătesc redevenţe pentru a folosi standardele deschise proprii Internetului, cum ar fi binecunoscutul protocol de control de transmitere (TCP) şi protocolul Internet (IP). În mod similar, politica de patente fără redevenţe a Consorţiului Web spune că firmele, universităţile şi persoanele care contribuie la dezvoltarea standardelor trebuie să fie de acord să nu perceapă taxe oricui le-ar folosi.

Folosirea standardelor deschise, lipsite de redevenţe, nu înseamnă că o companie sau o persoană nu poate crea un blog sau un program de partajare a fotografiilor pentru utilizarea căruia să-ţi perceapă o taxă. Poate face acest lucru. Iar tu poţi alege să plăteşti pentru el dacă îl consideri mai „bun” decât altele. Concluzia este că standardele deschise permit multe opţiuni, gratuite sau nu.

Într-adevăr, multe companii cheltuiesc bani pentru dezvoltarea unor aplicaţii extraordinare deoarece sunt sigure că ele vor funcţiona pentru toţi utilizatorii, indiferent de calculatorul, sistemul de operare sau furnizorul de Internet (ISP) pe care le utilizează, toate acestea fiind posibile datorită standardelor deschise pe care se bazează Web-ul. Aceeaşi încredere îi încurajează pe oamenii de ştiinţă să petreacă mii de ore punând la punct, să zicem, incredibile baze de date partajate despre proteine, care să permită vindecarea bolilor. Încrederea încurajează guverne cum ar fi cele ale S.U.A. şi Marii Britanii să publice on-line date pe care cetăţenii le pot consulta, făcând, astfel, guvernarea din ce în ce mai transparentă. De asemenea, standardele deschise favorizează şi creaţia accidentală: cineva le poate utiliza în moduri care nu fuseseră imaginate înainte. Descoperim acest lucru pe Web, în fiecare zi.

Prin contrast, neutilizarea standardelor deschise creează lumi închise. De exemplu, Apple iTunes identifică melodiile şi secvenţele video folosind URI-uri care sunt deschise. Dar, în loc să folosească „http:”, aceste URI-uri încep cu „itunes:”; ele sunt proprietare. Poţi accesa adresele „itunes:” doar folosind programul proprietar iTunes de la Apple. Nu poţi furniza nici o adresă către vreo informaţie aflată în interiorul iTunes: vreun cântec sau date despre vreo formaţie. Nu poţi trimite adresa aceea altei persoane, ca să o vadă. Nu te mai afli pe Web. Lumea iTunes este centralizată şi îngrădită. Eşti prizonier într-un unic magazin, mai degrabă decât într-o piaţă deschisă. Cu toate facilităţile minunate ale acelui magazin, dezvoltarea sa este limitată de planurile pe care i le impune o singură companie.

Alte companii creează şi ele lumi închise. De exemplu, tendinţa unor reviste de a produce aplicaţii pentru telefoane mobile inteligente (smartphones) în loc de aplicaţii Web este îngrijorătoare, fiindcă materialul acela se află în afara Web-ului. Nu îi poţi pune un semn de carte şi nu poţi trimite prin poşta electronică o legătură către o pagină din interiorul lui. Nu îl poţi distribui pe o reţea de ştiri. Ar fi mult mai indicat să construieşti o aplicaţie Web care să poată rula şi în navigatorul unui telefon mobil inteligent – iar tehnicile de a face acest lucru se îmbunătăţesc pe zi ce trece.

Unii oameni pot crede că lumile închise sunt perfect acceptabile. Aceste lumi sunt uşor de utilizat şi par a oferi utilizatorilor ceea ce îşi doresc. Dar – aşa cum am văzut în 1990, în cazul serviciului dial-up închis al America Online, care oferea un subset restricţionat al posibilităţilor Web-ului – aceste „grădini cu ziduri”, indiferent cât de atractive, nu pot niciodată concura în diversitate, bogăţie şi inovaţie cu piaţa trepidantă, nebunească a Web-ului, care se află dincolo de porţile lor. Totuşi, dacă o „grădină cu ziduri” deține un control foarte strâns asupra unei anumite pieţe, acest lucru poate întârzia dezvoltarea lumii exterioare.

Traian Anghel

[1] Tim Berners-Lee este inventatorul Web-ului. Astăzi, el este director al Consorţiului Web (World Wide Web Consortium), cu sediul la M.I.T. (Massachusetts Institute of Technology), SUA. El este, de asemenea, profesor de inginerie la M.I.T. şi profesor de electronică şi informatică la Universitatea Southampton din Anglia.


 

REPERE...

CONSUMUL DE CULTURĂ

– între foamea intelectului şi somnul conştiinţei –

Asigurarea unui nivel ridicat de dezvoltare mentală colectivă (ceea ce s-ar putea numi şi inteligenţa unei naţiuni) implică nevoia ca fiecare individ să consume o serie de produse educaţionale, culturale sau de formare profesională (şi nu numai). Dacă se consumă mai multă sau mai puţină cultură în ţara noastră este o întrebare la care mulţi cercetători sau analişti au încercat să ofere un răspuns şi au corelat această problemă cu consumul de carte, consumul de film la cinematograf, participarea la spectacocle de teatru sau operă etc. Desigur că există persoane care sunt preocupate mai mult sau mai puţin să citească o carte sau o producţie literară. Există persoane interesate de producţii artistice de genul pictură, fotografie artistică, operă, balet. De asemenea, sunt şi persoane care nu au un comportament pro-cultură şi care nu au o carte în casă ori care nu au mers niciodată la teatru.

O întrebare pe care ne-o putem pune este: se consumă suficientă cultură la nivelul societăţii astfel încât aceasta să – şi crească nivelul de inteligenţă, şi implicit să formeze indivizi dotaţi intelectual care să contribuie la formarea unei naţiuni deştepte? Absorbţia produselor culturii de către indivizi determină, aşa cum afirma şi D. E. Nedelcu¹, organizarea vieţii sociale căreia îi imprimă o formă distinctă. Consumarea unui produs de calitate implică şi un stil de viaţă ridicat, pe când complacerea în asimilarea de produse subculturale sau apreciate ca fiind de calitate slabă poate determina o situaţie de degenerare a calităţii vieţii, a formării unui individ superficial, sec, lipsit de consistenţă care prin acţiunile sale nu aduce un plus de valoare societăţii.

La o primă analiză am identificat două categorii de indivizi : cei care au nevoie stringentă de produs cultural (de proză, de pictură, de operă, de poezie etc.) - aceştia trăiesc foamea intelectului, intelect pe care trebuie să-l hrănească constat şi căruia trebuie să-i ofere produse din ce în ce mai rafinate, ce nasc o mai mare sensibilitate şi eleganţă intelectuală. Pe de altă parte, există cei care nu sunt preocupaţi să-şi dezvolte mintea şi sufletul prin consum de cultură, conştiinţa lor fiind într-o stare de somnolenţă, hrănindu-se cu producţii de slabă calitate, subculturale, ajungând să se depărteze de ceilalţi şi devenind incapabili de a digera un produs cultural de factură superioară prin simplul fapt că şi-au pierdut exerciţiul minţii. Decalajul dintre primii indivizi şi ceilalţi poate fi atât de mare încât se pot forma două lumi, două culturi diferite.

Tentaţia televizorului, a urmăririi emisiunilor oferite de multitudinea de canale media este recunoscută ca având o largă răspândire. Din ce în ce mai multe persoane consumă exclusiv producţiile televizate, şi din ce în ce mai multe cele de genuri show-uri sau emisiuni de entertainment în detrimentul celor culturale care promovează acţiunile artistice şi comportamentul procultură.

Cauzele consumului limitat de cultură sunt diverse şi se întind de la cele intrinseci individului (căutarea comodităţii cotidiene, a somnolenţei creierului, a abandonului cultural etc.) până la cauze extrinseci, regăsite în argumente economice (cost ridicat pentru achiziţia de produs cultural) sau de marketing cultural (raritatea acestora ori slaba promovare) sau informaţional (lipsa accesului la informaţie referitoare la desfăşurarea evenimentelor culturale).

Per ansamblu, somnul conştiinţei este determinat de consumarea unor produse accesibile, care nu solicită mintea la corelaţii logice şi uneori dezolant de proaste calitativ şi mă refer aici la unele emisiuni televizate care pun accent pe rezultatele unor indivizi pe care în mod normal o societate i-ar respinge (dar care sunt în societatea noastră mult prea mediatizaţi, riscându-se să pară atât de credibil încât devin dezirabili şi invită la imitaţie). O prea slabă promovare a atitudinii pro-cultură (a se vederea raritatea emisiunilor care promovează cartea sau oricare altă producţie culturală şi durata limitată a acestora precum şi orele nepotrivite de difuzare) conduce la o limitare a accesului la informaţii.

Societatea modernă abundă de modele (de exemple) care au atins un nivel ridicat de bunăstare materială fără a fi preocupate de cizelarea culturală. Ca urmare suportăm un limbaj vulgar, neadecvat, o accentuare a importanţei aspectului exterior şi nu a frumuseţii interioare (a ideilor valoroase, a raţionamentelor profunde etc.). Omniprezenţa acestora în mijloacele media au un efect distructiv asupra valorilor sociale. Piaţa produselor materiale abundă de reviste de femei, de can-can-uri, de bârfe şi intrigi (la preţuri accesibile) în opoziţie cu raritatea şi chiar absenţa revistelor de specialitate (de cultură, de sociologie, de educaţie, ştiinţă şi tehnică etc.). Cele din urmă s-au diminuat treptat numeric ca prezenţă la punctele de vânzare, limitându-se, de cele mai multe ori, la formatul electronic.

Un alt factor care a determinat limitarea consumului cultural este legat de asocierea unor manifestări culturale cu campaniile electorale, după cum se arată într-un studiu². Însă simt nevoia să spun că în cadrul acestor manifestări se oferă preponderent muzică şi poate glume, fapt ce nu presupune că individul s-a îmbogăţit cultural. În acest caz el îşi asigură buna dispoziţie, divertismentul şi nu dezvoltarea personală.

Desigur că toate aceste aspecte prezentate mai sus generează un puternic impact în viaţa personală dar şi în planul dinamicii societăţi. Efectele sociale ale consumului limitat de cultură şi complacerea în acest stadiu de amorţire a raţiunii duce la formarea unor indivizi necreativi, a unor indivizi săraci intelectual şi, privit în ansamblu, determină formarea unei naţiuni slabe, care se autolimitează. Indirect zestrea culturală este limitată (să nu uităm că o parte însemnată a informaţiilor despre civilizaţiile anterioare s-au obţinut prin analiza produselor de factură culturală). Un risc major ar fi că are loc conturarea unei scietăţi centrate pe interese materiale, pe neconsiderarea principiilor altruiste, pe accentuarea agresivităţii (cu noile ei forme: economică, manipularea, agresivitatea verbală, presiunea informaţională etc.), adoptarea unor comportamente sociale deviante, consumul exagerat al producţiilor de televiziune. În consecinţă, calitatea vieţii poate suferi o pierdere semnificativă şi poate avea loc o distorsionare a valorilor sociale care stau la baza societăţii

Elisaveta Drăghici

Surse:

¹ Nedelcu, Doina-Elena, Repere sociologice, www.scribd.com

² Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, Institutia căminul cultural – o vedere de ansamblu, www.culturadata.ro

 

ROMÂNII DIN SPANIA AU DESCHIS CASA ROMÂNIA DIN HUELVA

Marţi 14 decembrie 2010 la centrul Gota de Leche din Huelva a avut loc prezentarea Casei România din Huelva. La deschidere au vorbit Florin I. Bojor, Preşedintele Casei România din Catalunia, Primarul din Huelva, preotul ortodox din Huelva şi bineînţeles, Preşedinta Casei România din Huelva: Emanuela Popa.

Casa România din Huelva este un spaţiu deschis proiectării culturii româneşti, afirmând identitatea românească în Huelva în contextul unităţii în diversitate al Europei Unite.

În plan social Casa România din Huelva doreşte să întindă o mână de ajutor românilor aflaţi în dificultăţi economice şi juridice, astfel duminica trecută a început deja o campanie de împărţire de alimente tuturor românilor aflaţi în moment dificile.

Primul proiect al Casei România din Huelva (împreună cu Parohia Ortodoxă) este obşinerea unui teren pentru ridicarea unei biserici româneşti. Astfel, la prezentare a şi fost adresată această solicitare Primăriei din Huelva.

Emanuela Popa, Preşedinta Casei România din Huelva ne mărturiseşte: Sunt mândră că putem face cunoscută cultura şi obiceiurile noastre strămoşeşti, aici în Spania şi vom încerca din tot sufletul să le păstrăm în rândul generaţiilor viitoare împreună cu dulcea noastră limbă română.

Emanuela Popa Matica (Spania)

 

AFIRMAREA UNUI SPIRIT BRĂILEAN ÎN CULTURA NAŢIONALĂ

Nu o anume societate mi se pare ridicolă, ci omenirea!

Eugen Ionesco

Filozoful Vasile Băncilă, (Brăila, 1897 – Bucureşti, 1979), face parte din pleiada de aur a gânditorilor şi literaţilor români ai secolului XX, atât din perioada interbelică,cât şi din cea postbelică, caracterizată fotografic de Mircea Eliade drept generaţia fără noroc.

Cititorul român de literatură circumscrisă istoric ştie ce semnificaţie are pentru noi, termenii de antebelic sau postbelic. Ce zori primăvărateci de factor civilizator european i se ofereau României prin copiii născuţi în acel început de secol şi ce valuri de pucioasă sovietică au înecat acele sfinte idealuri ale corifeilor naţiei noastre, la jumătatea trecutului secol.

Cutremurătoarele cuvinte ale filozofului Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!, pronunţate cu voce stinsă în puşcărie la Aiud, înaintea morţii, sunt emblematice pentru floarea intelectualităţii româneşti, sunt definitorii pentru spiritul creştin aflat la baza filozofiei naţionale.

S-a scris mult, dar nu îndeajuns, despre trecerea prin furcile aiudine - spun eu, cu trimitere la rana nevindecată a închisorii Aiudului - a celor mai valoroşi filozofi, scriitori, preoţi şi profesori ai neamului, şi despre ceea ce ar fi însemnat ei pentru civilizaţia românească şi cea a lumii, dacă nu ar fi fost distrusă sistematic în puşcăriile comuniste.

Scriitorul Petre Pandrea a conchis în memoriile sale, după ce părăseşte Aiudul, în 1964, că acolo a existat o a doua uniune a scriitorilor români; dureroasă ironie, nu?!

Filozoful şi profesorul Vasile Băncilă face parte prin opera sa din acelaşi curent de gândire filozofică creştină şi naţională. Ca discipol al filozofului Nae Ionescu, concitadin şi prieten, el contribuie la explicarea conceptului de om creştin, alăturându-se astfel gândiriştilor, creatorii unui curent filozofic tipic românesc şi profund religios, alături de alte nume mari ca Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc.

Nevoia de a merge înapoi la izvoare este evidentă şi la filozoful Vasile Băncilă, atunci când vrea să învioreze pentru prezentul său, valorile morale clasice, necesare dintotdeauna omului.

Ceea ce trebuie este reîncadrarea omului în realitatea generală, în ontologice cercuri concentrice: societate, natură, transcendent. Omul modern este obligat să revină la izvoarele lui.

Reontologizarea omului o teoretizează în cursurile sale de la facultate şi prof. Nae Ionescu. În asidua sa activitate publicistică şi didactică, mentorul acelei întregi generaţii, care îi cuprinde şi pe C. Noica, M. Eliade, E. Cioran, se instaurează în conştiinţa naţională ca o figură eroică, devine prin faptele sale de cultură şi politice, imaginea filozofului angajat, vocea din agora care arată direcţia de urmat unei naţiuni întregi în vremuri de restrişte.

La moartea sa, în 1940, Vasile Băncilă scrie un portret memorabil al mentorului şi prietenului, act literar de o mare profunzime analitică în ceea ce priveşte personalitatea profesorului şi publicistului Nae Ionescu.

În treacăt fie spus, Nae Ionescu, pentru calitatea sa de ideolog al mişcării legionare, în prima ei fază, dacă ar fi fost mai longeviv, ar fi înfundat cele mai negre puşcării ale perioadei de sovietizare a României. Însă, trecând la cele veşnice în 1940, la numai 50 de ani, nu a mai putut împărtăşi soarta unora dintre discipolii săi, cu o viaţă relativ mai lungă, sfârşită în beciurile schimonosite de ură ale regimului sovieto-român.

Nu mi se pare deloc surprinzător gândul că şi marele învăţător naţional, Nicolae Iorga, ar fi avut acelaşi destin, dacă ar mai fi trăit în România ocupată de trupele sovietice după 23 august 1944. Nu fusese excelenţa sa, sfetnic de monarh, ori şef de partid naţionalist? Nu era el cel mai mare poligraf al omenirii?! Ba era! Motive suficiente pentru o reeducare a la Piteşti sau o lâncezire în puşcării până la sfârşitul zilelor.

Ideea ontologică a eliberării absolute de orice constrângeri sociale sau morale prin moarte apare în aceste cazuri pe deplin justificată.

Drumurile închisorilor le-ar fi luat şi celebrii discipoli ai lui Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, dacă nu ar fi avut necesara inspiraţie de a părăsi la timp România, înaintea intrării ei în noaptea ideologică roşie.

Colegul lor, filozoful Constantin Noica, a rămas să dea piept cu ultima inchiziţie românească, de inspiraţie bolşevică, suportând absurdul unor ani de detenţie şi de interdicţie civică pe motive ideologice.

Colegul lor într-ale publicisticii, genialul dramaturg Eugen Ionesco, pleacă definitiv din Bucureşti la Paris în 1942. Se dedică activităţii literare, mai ales teatrului, punând bazele teatrului absurd. Reuşeşte să depăşească canoanele ideologice şi artistice ale deceniilor 5 şi 6 şi reputează un binemeritat succes cu piesa de teatru Cântăreaţa cheală, care i s-a jucat la Theatre des Noctambules din Paris chiar în anul 1950.

Lucrează intens şi pe deplin confirmat ca o glorie a dramaturgiei franceze timp de trei decenii, creând un întreg curent al absurdului, al absurdului existenţei omeneşti, desigur.

O răsplată de excepţie a gândirii şi muncii sale este acceptarea în Academia Franceză, în anul 1971.

În acele decenii, România trecea prin prefaceri ideologice şi de conştiinţă, cărora nu toţi scriitorii sau alţi intelectuali li s-au adaptat.

Revenind la filozoful Vasile Băncilă trebuie să arătăm că biografia sa a urmat aceeaşi traiectorie ca şi a colegilor săi de generaţie, care nu au părăsit corabia fiinţei româneşti la ananghie.

Este obligat şi el să intre în anonimat, nu i se mai publică decât sporadic articole filozofice prin revistele agreate de ideologia de stat şi trăieşte cu convingerea că nimic nu este etern şi că într-o zi spiritul libertăţii de gândire va triumfa iar pe cerul patriei.

Filozoful a fost confirmat prin voinţa generaţiei care a participat la evenimentele atât de încâlcite din decembrie 1989. Omul, însă, nu a mai apucat să se bucure şi să îşi vadă publicate operele. A murit în Bucureşti, în anul 1979, cu zece ani înainte de a putea vedea cu ochii săi cum libertatea de gândire şi de spirit recâştigă în ţara lui terenul pierdut în urmă cu aproape o jumătate de secol.

După V. Băncilă filozofia este o sinteză de transcendentalism şi naturalism. Băncilă însuşi caracterizează viziunea lui filozofică drept un totalitarism personalizat sau un ontologism care îşi aliază avantajele umanismului, pus nu pe temeiuri factice de prezumţie umană, ci pe recunoaşterea primatului realităţii generale şi vrerilor ei, subliniază într-un comentariu Nicolae Bagdasar.

Într-un mod fatal şi, fatalmente mioritic, viaţa şi activitatea filozofului şi profesorului, poate fi mai bine înţeleasă, dacă o împărţim în două mari perioade: prima perioadă de formare şi ascensiune ca filozof român, creştin, în care a putut să studieze la Paris, să îşi publice cărţile şi să se afirme ca profesor, şi a doua, în care sub povara statului comunist, a fost redus la tăcere, interzicându-i-se să îşi mai publice lucrările şi trăind în condiţii materiale precare.

Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi neputinţă nevinovată.

Nimic nu alienează mai mult spiritul decât puterea.

Viaţa de astăzi a omenirii este clădită pe categoria imitativului.

Admiri pe cineva, când îi suporţi calităţile; iubeşti pe cineva când îi suporţi defectele.

Când oamenii îţi pierd idealurile,obişnuiesc să spună că au început să cunoască viaţa.

Acestea şi multe altele sunt aforismele lăsate posterităţii de gânditorul şi pedagogul Vasile Băncilă.

Ca o recunoaştere postumă a valorii şi înălţimii lor spirituale, Muzeul Brăilei a amenajat pe str. I. L. Caragiale nr. 32 un centru memorial în care vizitatorii pot găsi cărţi, fotografii şi obiecte de uz personal ce au aparţinut celor trei filozofi şi publicişti brăileni, Nae Ionescu, Anton Dumitriu şi Vasile Băncilă.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

UN NOU ADAGIO LA MICA MEA FILOZOFIE - TIMPUL

SAU TIMPUL NAŞTERII ŞI RENAŞTERII

COANELOR DE ALTĂDATĂ ŞI ACUM

Criterii de reevaluare, repoziţionare şi ierarhizarea acestora

Cam în toate timpurile şi locurile, în straturile şi ierarhiile sociale, termenul de “coană” a reprezentat sensul peiorativ de etichetă expirată. Îl găsim în coana Chiriţa interpretat admirabil de Draga Olteanu Matei şi în coana Chiva din „Aniela” interpretat dumnezeeşte de doamna Stela Popescu. Totdeauna aceste coane au reprezentat persoane rocamboleşti păstrate de tradiţie peste tot şi totdeauna cu aceeaşi semnificaţie.

Acum l-am găsit în coana Vasilica, turistă în universul caselor de pensii a Municipiului Bucureşti.

Derivată mondenă

Din categoria tradiţională de “coană” a rezultat: termenul de coniţă care priveşte soţiile de ştabi, de mahări şi de baştani, de interlopi şi mafioţi cu identitate şi recunoaştere socială şi cel de coana Tanţa, cea reprezentativă a oropsiţilor vieţii mondene.

Teoria chibritului

Nu trebuie confundat termenul de cucoană care-şi păstrează rangul social cu cel de coană din ecuaţia noastră mai jos arătată. În medicina noastră românească, coană înseamnă femeile noastre cele mai amărâte cărora nu le poţi spune doamnă, nu pentru că n-o merită ci pentru că sunt puse la muncile înjositoare: căratul ţucalelor şi al vaselor de urină ale pacienţilor imobili, efectuarea clismelor în grup la clinicile de urologie, ungerea pacienţilor cu tot felul de alifii urât mirositoare, precum şi alte operaţii care repugnă infirmierilor care nici măcar nu mai există, ale căror posturi au fost blocate datorită crizelor care vin una după alta, pentru a salva finanţele ţării pe seama acestor amărâte care au acceptat să lucreze fără bani, sperând în atenţia pacienţilor şi în ideea că statul le va remunera când se va redresa economia, adică la un fel de… sfântu-aşteaptă.

Coană este şi baba Leanca în vârstă de 80 de ani, care plimbă căţelul mafiotului şi o mânjeşte cu ce vrea el, cea care n-a avut serviciu şi a crescut 7-8 copii, fapt pentru care nu are nici pensie şi stă la mila copiilor plecaţi în Italia, care nu dau nici un semn de viaţă.

Tot coană Tanţa, este şi cea pe care Institutul medico-legal o ţine fără plată pentru spălarea cadavrelor şi trăieşte din mila amărâţilor care trăiesc aceste drame.

Coană este numită în mahalaua ei şi cea care întinde mâna şi se face că-i gârbovă, plină de reumatisme şi de gută şi care din diferite motive a rămas fără pensie.

Filip Tănase (Bucureşti)

 

CÂND ÎNĂLŢIMEA IERBII ACOPERĂ AMINTIRILE

Stăteam stânjenită la masa masivă, frumos aranjată, în restaurantul care-şi zice cu moft „Casa bunicii”. Colegul meu, de fapt fostul meu coleg de birou, împlineşte azi 62 de ani. Toţi uitaseră... familia lui, colegii de birou rămaşi, prietenii lui... inclusiv eu. Îl sunasem în urmă cu vreo două săptămâni, amintindu-mi că e scorpion, iar el râsese. De ani buni se aniversa doar de Sf. Gheorghe, ziua onomastică. Vorbea la telefoane, când la cel de job, când la cel particular. Între apeluri mai zicea „scuză-mă”, „iartă-mă, dragă”, „mai ăsta şi gata”! Mă rugam în gând să fie cât mai multe, ca să-mi mai recapăt un ritm normal al respiraţiei, să-mi mai treacă roşeaţa din obraji.

Cât timp am fost colegi, obişnuiam să mai ieşim „la biroul extern”. Aşa ziceam unei cafenele în al cărei fum realizam cele mai minunate dări de seamă, referate; acolo făceam planuri, proiecte, dădeam telefoane, rezolvam la o cafea sau la un ceai lucruri care, în birou, necesitau un timp mult mai îndelungat de lucru.

„Mi-a fost dor de mâinile-astea!” zise, luându-mi-le pe amândouă în mâinile lui, pentru a le studia atent. Se aplecă reverenţios şi le sărută ca pe nişte moaşte. Mi le-am retras ruşinată.

Mâinile astea... da, mâinile astea de care-şi aminteau atâţia bărbaţi (colegi, foşti elevi, foşti şi actuali prieteni). E curios... unei femei, în general, îi reţii ochii, buzele, nuanţa părului, conturul sânilor, al gambelor, parfumul, surâsul... şi mai puţin forma mâinilor.

Am continuat să vorbim despre noua achiziţie pe care voia să o facă, un apartament pentru fiica lui, proaspăt căsătorită... dar eu, ca un elev care vrea să copieze, îmi studiam, pe sub masă mâinile. Da, sunt frumoase... pline şi albe... ca de sidef... păstrând încă tinereţea pielii, sănătatea unghiilor, delicat rotunjite. Parcă nu erau ale mele... doar nu le furasem. Am crescut odată cu ele. Nimeni nu ştie, încă, în ce pericol sunt. Chiar săptămâna trecută am fost la un medic reumatolog. Se pare că o artrită, „moştenire de familie”, se zguduie-n gene. „Putem estompa fenomenul, dacă o luăm din timp”, mă asigură doamna doctor (era aşa hilar să vezi un adult cu aparat dentar)... şi i-am dat crezare.

Chelnerul ne adusese meniul... da, erau mâncăruri tradiţionale, bănăţene... de unele habar n-aveam. Colegul meu îmi „traducea”, îmi descria cum arată, ce conţine fiecare. Am decis să servim ce alege el (mereu a fost mai bun aşa!). Au bărbaţii un dar anume de a alege o mâncare bună, un vin bun (acum, fără vin... el, la volan... eu, cu tensiune).

Mă uitam la el şi nu auzeam nimic, dar surâdeam. Asta-l face să se simtă bine mereu. În urechi aveam alte voci, stârnite de meniurile de demult.

Cechina (baba China) era sora mai mică a bunicii mele. Pe bunica n-am mai prins-o-n viaţă... niciun bunic nu a mai avut răbdare să aştepte şi venirea mea pe lume. Am crescut cu mama, sora şi tatăl meu... şi cu baba China.

Era o femeie foarte frumoasă, deşi era trecută de 75 de ani, când mi-o amintesc. Nu avea niciun rid, doar pe gât făcuse, în timp, câteva cute. Păstrase portul ţărănesc şi meniurile tradiţionale. Când ne era dor de ceva „din băbăluc”, ea ştia cum se face. Avea mereu un miros dulce acrişor, de lapte.

De când a rămas văduvă, se angajase la CAP, la vaci. Se scula pe la 4, se ducea la grajduri, le mulgea manual, 20-30 de vaci, câte avea în grijă, preda laptele şi ajungea să şi treacă pe la nepoţii ei, apoi pe la noi, să bem o cană de lapte cald, până nu plecam la şcoală. Nu ştiu câţi bani primea, dar prefera să fie plătită în lapte şi grâne. N-a avut în viaţa ei un ban în buzunar. Dacă primea, îi împărţea egal la cei doi fii ai săi. Unul era mecanic de locomotivă, celălalt contabil. Cel mare avea trei copii, cel mic – unu. Asta nu conta, decât la lapte. La bani şi grâu îi avea doar pe cei doi fii ai ei.

„Dar lor nu le e ruşine să-ţi ia din mână şi banii de pâine?” se răţoia mama, uneori, la ea.

„Lasă, fată, că ţi-oi lucra ceva. Să nu-ţi pară rău pentru bucata de pâine pe care mi-o dai. Cum să iau din gura copiilor?”

„Dar din gura copiilor mei cum poţi?” se înfuria mama, când abia ne ajungeam şi noi cu banii. Eram patru guri şi un salariu. Cu ea, cinci. Iar ceferistul avea salariu de 3-4 ori cât tata, iar contabilul era renumit cu şmecheriile din comerţ.

„Numa’ mamă să nu fii pră lume!”... aşa ofta şi pleca de la noi, culegând câte o prună din pomii ce se răsfrângeau generoşi peste garduri. Atât îi era prânzul în acea zi. Norocul ei era că seara şi dimineaţa mai gusta o gură de lapte („de unde lucrăm, trăim”, asta o ştia şi ea de la „copiii cu propaganda”).

„Ce femeie frumoasă ar fi, dacă n-ar avea mâini aşa urâte!”, gândeam privind-o de multe ori. Ori de la muls, ori de la artrita din familie, avea „nişte crengi” în loc de degete, că ne şi miram cum reuşeşte să apuce mâncarea.

Am căutat-o... în cimitir... de Ziua Morţilor. Fusesem în vară, cu sora mea, să-i mai aranjăm mormântul, căci cei din jurul ei, făcuseră groapa de gunoi acolo (niciunul dintre nepoţi n-a mai venit, deşi sunt în sat). Acum, era la fel... iarba crescuse cât omul, de la ploile toamnei. Vecinii aruncaseră din nou coroanele vechi, iarba smulsă de pe mormintele lor, peste ea. Era o grămadă prea mare şi eram prea elegante ca să ne mai apucăm de „făcut lumină”. Am aprins o lumânare... prin iarba prea mare, crescută peste amintirea ei.

Mi-am împreunat mâinile şi mi-am şoptit: „Doamne, ai milă de mine!”

...colegul meu povestea, fermecat de zâmbetul meu.

Corina-Lucia Costea (Timişoara)

 

GRIGORE VEVERUŞ

Mi-aduc aminte de un fost prieten, Veverus, ajuns, după multe tribulaţii şi combinaţii, notar. În anul 2008, după Crăciun, a murit fulgerător; era ghiftuit, beat şi bogat. Într-un cuvânt, în culmea gloriei!

În tinereţe, când am avut ghinionul să îl cunosc, era sărac, flămând şi însetat. În toată traiectoria profesională a acţionat după ideea de a răzbi material şi a se chivernisi oricum, cu orice preţ.

La mulţi inşi formarea idealului în viaţă se trage din şocuri succesive, suferite în urma întâlnirilor dese cu spectrul foamei şi al neputinţei. Mai ales în dimineţile când simt foamea în gât, ei au în faţă spectrul nevoii de a face orice şi oricum. Atunci iau hotărâri dintre cele mai bizare şi mai puţin viabile, ori înţelepte.

Lui Veve, care în tinereţe, în ceasuri de foame, cochetase cu poezia, i-au ieşit pe rând toate. Se descurca în societate. Era un extrovertit. Se purta amabil, afabil, mai promitea câte ceva fraierilor,râdea seducător, dar urmărea ca pe un fir roşu ideea că, din orice contact cu semenii, trebuie să tragă un folos material, cât de cât,... măcar o masă la restaurant.

Mai întâi s-a calificat ca agent sanitar. Picau ciubucuri din făcutul injecţiilor, din subtilizări de medicamente de pe reţetele bolnavilor, dar mărunte, aşa că palierul social pe care ajunsese îi displăcea.

Pe la 27 de ani a ajuns jurist, studiind gratis într-o şcoală militară. Disciplina cazonă, ori poate cea a lucrului bine făcut, nu s-au prins de el şi după câţiva ani a reuşit să ia drumul libertăţii individuale, cea de jurist la ţară. Se ducea la C.A.P. Calu’ marţi cu rata de miercuri şi se întorcea în oraş vineri cu rata de joi.

Era glumeţ şi jovial, de felul lui, dar dospea în suflet o ciudată invidie pe amicii mai apropiaţi. Brunet şi cu mustaţă tip gitane, profil de Paganini, băga în boli cu frisoane umede domnişoare superficiale, amatoare de chilipiruri sentimentale.

În amorul împletit cu interes pe care l-a practicat, s-a ghidat întotdeauna după dictonul latin non multa sed multum. S-a însurat bine de două ori. Prima dată cu o doctoriţă, fiindcă mai păstra într-un colţ de memorie nostalgia nerefulată a rateului înregistrat, atunci când şi-a încercat norocul la facultatea de medicină militară. A doua oară cu o economistă, directoare de instituţie şi bugetară, căreia i-a schimbat zor nevoie traiectoria profesională în agentă imobiliară cu S.R.L., ca să îi fie utilă la maximum în tranzacţiile imobiliare pe care le făcea ca notar.

Şi aşa cum spune povestea, una mai prozaică, a trăit câţiva ani în benchetuială şi huzur; anii notariali, ani de mari împliniri financiare şi bănoase bucurii.

La 55 de ani îşi mai fixase încă o ţintă: să-şi ridice o vilă respectabilă, într-o zonă centrală din urbea săracă în care a trăit. Să aibă la parter birourile, iar la etaj să-i fie apartamentul cu multe camere; aşa citise el într-un roman de Balzac.

Nu a mai apucat! În aerul rece de la munte, într-una din zilele în care se dusese într-o staţiune să benchetuiască, inima l-a lăsat. A făcut infarct în zorii zilei de după Sfântul Ştefan, după un chiolhan de pomină.

Conform numerologiei s-ar putea să existe totuşi o altfel de explicaţie, fiindcă data morţii lui se reflectă în data naşterii: s-a născut la 28.04.1952 şi a dispărut dintre cei vii la 28.12. 2008!

Cine ştie?!

Fragment din eseul Creste de spumă din marea gândurilor, aflat în lucru la Editura ZEIT

George Tătăruş (Bucureşti)

 

OAMENII DE LÂNGĂ NOI

Se aşeză pe o bancă să îşi tragă suflarea. Avusese o zi plină, cu multe probleme de rezolvat. Unele se rezolvaseră, altele au fost amânate. Avea un sentiment ciudat, de nedumerire... era obosit, picioarele îl dureau şi simţea nevoia să stea şi să nu se mai gândească la nimic.

Privea înspre oamenii care treceau pe stradă... unii se grăbeau alţii mergeau încet. La început îi privea ca şi cum nu iar distinge în individualitatea lor apoi, treptat, atenţia îi fu atrasă de fiecare în parte. Începu să urmărească cu atenţie persoanele ce se perindau prin faţa sa.

Îi rămăsase privirea asupra unui tânăr care butona de zor un telefon... Era un adolescent frumos, înalt şi subţire cu o frizură ciudată. Stătea rezemat de un pom şi mesteca de zor. Atitudinea degajată, nepăsătoare faţă de ceea ce se petrecea în jur îi amintea de perioada tinereţii sale. După un timp răspunse salutului unui alt tânăr şi plecă cu aceasta.

Apoi îi atrase atenţia o femeie înaltă, cu mers graţios, elegantă, cu capul prea sus, aproape fudulă, care privea deasupra tuturor... Părea că se desprinde de tot, că nu vrea să aibă vreo legătură cu lumea prin care trecea, părea că disreţuieşte totul şi că nu vrea să fie atinsă de nimic.

Remarcă apoi un bâtrân aplecat de spate care căuta în portofel un ban să cumpere un corn. Era curat îmbrăcat cu haine demodate dar îngrijite. Ţinea în mână o sacoşă de pânză, goală. Faţa îi era zbârcită şi puteai citi pe ea o întreagă viaţă plină de necazuri şi renunţări.

La un moment dat se auziră glasuri multe, subţiri... veneau de la un grup de copii care ieşeau de la şcoală. Vorbeau tare, erau veseli şi aveau un mers săltăreţ. Chipurile lor senine, privirile limpezi îl făcură să zâmbească nostalgic.

Pe partea cealaltă a drumului un individ cu un chip dubios, la gâtul căruia strălucea un lanţ gros de aur se urca într-o maşină scumpă. Porni maşina cu un scârţîit de roţi fără să îi pese că venea o altă maşină din spatele lui, la un pas de producerea unui accident.

Atâţia oameni, atâtea chipuri, atâtea stări de citit pe feţele lor, atâtea experienţe exprimate prin gesturi, prin atitudini!... Diversitatea aceasta îl făcea să se întrebe unde e locul lui şi cum apărea el în ochii celorlalţi. Toţi îi păreau străini dar avea în acelaşi timp impresia că îi cunoaşte. Ani la rând întâlnise fel de fel de oameni.

Trecuse destul de mult timp de când stătea pe bancă şi privea în jur, la oamenii care treceau prin faţa să fără ca aceştia să se sinchisească de existenţa lui. Era timpul să plece spre casă. Se ridică încet şi cu paşi mici şi ritm lent se îndepărtă. Pe o altă bancă văzu o femeie care privea lumea din jur. Probabil vedea aceaşi oameni de lângă noi.

Elisaveta Drăghici

 

FRICĂ

La cincisprezece ani

Furi primele mere

În sâni le ascunzi

Bagă vecinii de seamă

La şaptesprezece ani

Văd şi eu

Că ţii ascunsă în sân

Privirea vecinilor

La optesprezece ani

Mergi la piaţă

Nu vinzi acolo nimic

Dar te întorci bogată acasă

Bogăţia ta aspră

Ne umple de frică

 

PASTEL

Scoica sânilor tăi

Era sfăntă ca luna

Culoarea lor albă

Era precum spuma

La marginea mării

 

MIERE

De ce mă vrei

M-ai întrebat

Pe buzele tale

Erau polen şi nectar

Nevăzute albine

Îţi desenau pe buze o inimă.

De ce mă vrei

M-ai întrebat

Nevăzute albine

Se trudeau să poarte prin aer

Tremurul inimii tale

 

EROTICĂ

Cum să te laud Femeie

Când te alinţi pe divan

Te răsuceşti ca o cheie

Şi te-apleci ca un lan

Şi te-arunci în oglindă

Şi te-neci tot mai goală

Şi nu-i nimeni să-ţi prindă

În agrafa din poală

Părul tău greu ca o beznă

Tremurând lângă gleznă

 

ATÂT DE DULCE

Eşti atât de dulce

Încât buzele tale

Pun două amprente

Cu zmeuri de miere

Pe buzele mele

Baki Ymeri (Bucureşti)

 

dorinţa

legat şi dezlegat

zbucium şchiopătând pe un fior

adulmec pana de fiară

pana de gând

mă pierd în apa sărată

– anemie a focului

memoria –

viscolul pe frunte fulgeră prin iarmaroace

 

urăsc şi legăn marginea vieţii în caleaşca sidefie

ecouri storc pe frunte

fiare supurează în vene

aprind pe cer purtătorii de vase fantomatice

săgeata deşertului

mă adapă cu fiere

 

nenăscut în sigiliul de ciute al vieţii

persoane în portocaliu

învaţă să zboare

 

voi naşte soare peste pajişti

şi coaste voi rupe din neant.

Marian Dragomir (Ploieşti)

 

SINGURĂTATEA POETULUI DE CURSĂ LUNGĂ

Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult

zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,

stau pe-o piatră de gând şi ascult

tăcerea din versuri,

doar greierii ţiuind în urechi

coboară poteci printre rime

perechi

pentru despărţirea imaginată de noi

care niciodată n-a avut loc,

ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi

ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.

Cale lungă are poetul pe lumină

călcând

cu călcâiele bătătorite de dor de ducă

purtând la tâmple câte-o vină în apus

ce-o duce şi acum în gând acolo Sus

şi-n mână cu o floare ce se usucă.

Cale lungă are Poetul călcând pe tăcerea ce vine

sorbind mierea cuvântului din ţâţa unei albine.

 

SE ASFALTEAZĂ CERUL

Azi deschizând fereastra spre cerul meu de hârtie

Pe care desenase Dumnezeu stele

Albastru devenise negru şi utilaje o mie

Vărsau asfalt peste Calea Lactee a viselor mele.

Am închis imediat geamul de gânduri şi frică

Şi mi-am desenat un alt cer de constelaţii,

Cu altă lumină, alte înţelesuri, să nu zică

Dumnezeu că printre heruvini mi-am făcut relaţii…

 

ABATERE DE LA FIRESC

Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt

Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt

Şi o rimă rebelă ieşită din lege

Se-aşează rubin pe coroana unui rege;

Iese icoana din cerul unei rostiri -

Fraza încheie clipa din sfinţiri.

Poetul-verbul unei abateri de la firesc

Poartă sub aripi visul îngeresc,

El este şi ploaie, secetă şi duh

Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

 

REPAUS

Rătăceam într-o lume terifiantă…

Ameţită de-atâtea culori, obosită de atâtea imagini,

Încovoiată de imensităţile structurilor arhitectonice,

Căutam un lăcaş retras unde mintea mea să ia o pauză.

Şi l-am găsit, printre clădiri vechi, lângă un râu liniştit.

M-am aşezat la umbra unui copac,

Şi priveam în zare, spre cerul cu nori albi.

Un glas m-a trezit din reverie...

Fiinţă sărmană, ce cauţi în locul acesta uitat de lume?

Blândeţea glasului mi-a pătruns adânc

În sufletul împovărat de încercări.

Am lăcrimat şi glasul meu nu a putut scoate nici un sunet.

Atunci o învăluire caldă s-a lăsat asupra mea.

Am simţit că prin curaj

Şi că pot zbura cu aripile minţii mele.

Mi-am recăpatat puterea de a relua drumul

Pe care îl aveam de urmat.

Elisaveta Drăghici

 

CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR

- fragment -

În deceniile trei şi patru din secolul XX, tinerii, băieţi şi fete din toată lumea, nu îşi puneau problema sacrificiului, ori pe cea a eroismului. În S.U.A. era un mare relache în care milioane de oameni veseli savurau victoria din primul război mondial.

Excesele acelei generaţii petrecăreţe erau atât de mari, încât un anumit guvern american s-a gândit să introducă prohibiţia consumului de alcool în statele uniunii, prohibiţie care a durat 10 ani, măsură absurdă care a dus la îmbogăţirea explozivă a clanurilor mafiote din marile oraşe.

Însăşi literatura de bună calitate, creată în acea perioadă, reflecta cu voioşie viaţa de lux şi de huzur a unei pături largi a populaţiei.

Gândiţi-vă la scrierile bon viveuri-lor Scott Fitzgerald sau Ernest Hemingway, romanele Marele Gatsgy şi Fiesta.

La Paris, pictori extraordinari explorau domenii estetice nebănuite. Pablo Picasso îşi trăia suprarealismul, cea mai liniştită perioadă din tumultoasa lui viaţă.

Chiar şi în România era o oarecare stare de bună dispoziţie, petreceri în restaurante sau în aer liber, garnisite cu tangouri, romanţe şi plimbări la şosea. Bucureştiul îşi căpătase faima unui mic Paris, fără nici o ironie.

Însă din văgăunile unor orgolii înfrânte ale primului război mondial a apărut în Germania un mare învins, un obsedat, Adolf Hitler, căruia nu îi ardea de fel de petreceri sau de belle arte. El ţinea morţiş să îşi ia revanşa. Era un om extarordinar, obsedat de revanşă. S-a apucat de politică, a câştigat chiar şi alegerile din ianuarie 1933; poporul german l-a ascultat şi l-a urmat.

Un om extraordinar în sensul rău al cuvântului.

Evenimentul extraordinar pe care acesta l-a declanşat, al doilea război mondial, a născut brusc mii de oameni extraordinari în multe ţări, mulţi eroi.

Soldatul Gheorghe Grigore din comuna Greci, jud. Tulcea, era pietrar de meserie. Lucra la o carieră de piatră din Dobrogea. Când a fost chemat sub arme avea doar 22 de ani, nu plecase niciodată nicăieri din satul lui până atunci; alţi munţi de cât pe cei ai Dobrogei, nu văzuse niciodată şi nici vreo altă apă decât Dunărea. Dar în vara anului 1941 a plecat la război alături de camarazii lui, trecând Prutul şi recâştigând Basarabia.

Luptând şi mărşăluind pe jos, înfruntând cumplita iarnă rusească, a ajuns până la Stalingrad, alături de infanteriştii din unitatea lui. A luptat extraordinar, a văzut moartea în ochi de mai multe ori. Era infanterist, trăgea cu puşca, săpa tranşee, îşi ferea viaţa cum putea, ca şi tovarăşii lui de luptă.

Dar într-o duminică, în timp ce îşi mai trăgeau sufletul după o luptă, un glonţ rătăcit a venit dinspre liniile inamicului; sovieticii foloseau arma perfidă a lunetiştilor, chiar şi în afara luptelor. Glonţul i-a intrat prin tâmplă. Pietrarul Gheorghe Grigore nu era un tânăr extraordinar la el în sat. Murind însă la Stalingrad, ca un erou, a devenit un om extraordinar.

Povestea lui o ştiu de la mama mea. Gheorghe Grigore era unchiul meu, pe care nu l-am cunoscut niciodată. El a trăit în vremuri extraordinare, iar sacrificiul lui suprem a fost răspunsul extraordinar pe care l-a dat societăţii şi vremurilor în care venise pe lume, o lume învrăjbită în care i-a fost dat să trăiască doar 22 de ani.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATITUDINI

A CINCEA SCRISOARE LA UN PRIETIN: DESPRE USR-UL DE AZI, DESPRE VISURI/VIZIUNI DE IERI...

DESPRE POETUL-MESAGER ŞI DESPRE ARTA SOTERIOLOGICĂ

ŞI ARTA CA POTENŢIALĂ DISPOZIŢIE SPRE MARTIRIU!

Stimate domnule I.C.

Vă dau perfectă dreptate, cu privire la afirmaţiile dvs., din interviul oferit revistei online, SFERA - afirmaţii referitoare la USR:

1) da, useriştii de la Bucureşti (în frunte cu dl N. Manolescu) vor camioane de membri, vor sute (dacă s-ar putea!) de filiale marcate în terfeloage - pentru că aceste camioane de membri aduc... bani (de ajunge să ne fie ruşine nouă - nouă, care n-am intrat pentru pensii, în USR! - ruşine de însăşi titulatura de scriitor! - dar noi, despre care fac aici vorbire, n-am intrat în USR, ca să... parcăm în USR!!! - ci, credeam, pe atunci - o, cât idealism păgubos! - că intrăm pentru onoare şi pentru a comunica mai degrabă şi optim cu ...publicul cititor...! - să le împărtăşim, tuturor şi rapido-expres... profeţiile noastre! – o, sancta simplicitas!).

Iar filialele (dacă-s mai multe...) aduc a... activitate furibundă (şi, fireşte, ca să faci o nouă filială, trebuie să bagi, îndesând cu piciorul, noi membri, în USR! - fie şi de categoria a doua sute paişpea!) - şi, deci, tot la... bani se ajunge;

2) USR-ul nu se ocupă să promoveze nicio carte (fireşte, cu excepţia cazului că ar fi semnată... Mircea Cărtărescu!) - nici măcar pe cele premiate de însăşi USR!!!

E firească, atunci, întrebarea: dacă tot nu sprijini CĂRŢILE (că de asta au intrat, în definitiv, unii dintre scriitori, în USR… DACĂ ERAU SCRIITORI AUTENTICI!!! – pentru ca să-şi apere şi promoveze OPERA, GÂNDIREA, VISURILE/VISAREA/VIZIONARISMUL…!!!), dacă de facilităţile cu restaurantele, marea şi muntele nu beneficiază decât tot ai voştri ca brazii, din Statul Major!!! – dacă scriitorii mor, mulţi, cu mult înainte de a ajunge la pensie… - unde-s banii, atunci? - aştia mulţi şi grijuliu adunaţi, de pe la… NETALENTAŢI?! Răspuns: în buzunare. N-are importanţă, DELOC - ale cui...

...Şi, da, sunt de acord şi cu afirmaţiile dvs. privind modestia - atunci când există, cu luciditate, conştiinţa propriei valori. Ştiu că unii etichetează astfel de atitudini drept teribiliste, vedetiste etc. - dar nu au dreptate! Nu au dreptate - cel puţin în cazul de faţă şi în vremurile de azi, ale imposturii teribil de agresive - impostură care vrea să sufoce valoarea autentică şi, prin relativizarea catastrofală a treptelor scării axiologice, să-şi facă mendrele, ÎN FAŢĂ (dai un ban, dar stai în faţă! - citat din folclor contemporan… useristic…), toţi escrocii "de meserie"! - ...făcându-i uitaţi pe scriitorii de valoare, negând/punând sub semnul întrebării (şi încă ce MARE, SEMEŢO-AROGANTO-SFRUNTAT SEMN DE ÎNTREBARE – CĂ DOAR ESCROCII TUPEIŞTI ŞI GOLANII ŞI MAFIOŢII SUNT PUZDE-E-E-E-ERIE, pe toate uliţele patriei noastre de azi…!!!), prin tot felul de tertipuri şi samavolnicii/cabale, evidenţa talentului/Duhului/harului - şi aducându-i, pe cei cu adevărat talentaţi, dar mai slabi de înger... - în pragul sinuciderii!

…Da: există mult adevăr, în cele spuse de dvs., chiar dacă avântul paradoxist al expresiei este/pare puţin paşoptist, sau imberb (scuzaţi, vă rog!): Din moment ce îţi asumi responsabilitatea de a împărtăşi maselor ceea ce eşti, ceea ce gândeşti sau ceea ce crezi, ar fi bine să laşi ipocrizia la o parte şi să îţi asumi adevărata valoare. Eşti un ratat sau eşti un geniu. Frumos şi radical spus. Ei, poate că ar mai fi şi niscaiva nuanţe de pus, pe ici, pe colo... - dar, în mare, este foarte fierbinte zis...! Şi, în lupta cu impostura actuală, Doamne, ce nevoie de fierbinţeală mai este!!!

...Vă trimit şi ultimul număr al revistei mele, Contraatac (nr. 24), revistă pe care forurile se înghesuie, care mai de care, s-o asasineze... financiar!

V-o trimit, s-ar putea zice - poate şi pentru a se vedea că există, şi în ţară, visători (?!) care speră că diaspora este mult mai dotată cu energie şi potenţă, decât noi, gâştele de curte... - şi va şti pune chestia pe tapet, aşa cum se cuvine, şi că va zice totul, spre rezolvare deplină, cui trebuie (reflexul tătucului nu se pierde aşa uşor!)…

Dar eu nu împărtăşesc, nici măcar minim, astfel de iluzii (îmi cer, din nou, scuze!): doresc, însă, ca să participe la starea de Românie - toţi românii, de oriunde!!! Pentru că ştiu (bine de tot!) că românii trebuie să se afirme, ştiu că românii au ce spune! - ...la fel ca şi alte neamuri, fireşte - dar pe mine mă preocupă, deocamdată, al meu neam, care s-a cam marginalizat singur, de mimoza pudica ce este..., dar şi din pricini de politica internă dezastruoasă, de politică a Duhului Culturii – INEXISTENTĂ!!! - …şi din pricini de politică europenist-mondialistă/COMUNISTOIDĂ, cu totul tendenţios-nefavorabilă nouă!!!

...Adaug şi un volum de Poezie (in nuce...) - încă nepublicat, dar este ...pe punctul! (ar fi al zecelea volum de poezie...) - pentru a face schimb şi de... artă! De ce să nu se cunoască, între ei, scriitorii de azi, dinăuntru şi dinafară de ţară - nu doar prin poncife de ecran TV – ci, direct, de la sânge la sânge, de la rouă la rouă?!

...Mesajul Creştin, LIBERTATEA - trebuie sa fie inerente Poeziei - dacă tot credem (şi aşa ESTE!) că Poezia are funcţie soteriologică!!! Dar să fie REZULTATUL Poeziei, iar nu cumva vreun program al Poeziei...! Poezia adevărată are program doar de la Dumnezeu: Poetul este Mesagerul.
...Cine suntem - cum am putea descoperi mai exact şi mai luminos-revelat, decât prin Artă?! Artistul n-are dreptul la rău (ca făptuire), decât dacă este inconştient... + dar atunci, nu poate sa emită pretenţii de Poet: Poetul este în slujba (mistică) a Mântuitorului. Vrea-nu vrea.

Cu toate rătăcirile, cauzate de firea sa umană (şi nicio rătăcire, măcar, nu trebuie să fie încercată/trăită, fără vreun folos de Duh!). Are o Misiune - precum sacerdoţii autentici. Şi împlinirea, cu sinceritate liminară, a Misiunii - presupune/implică, cel puţin în potenţialitate - şi MARTIRIUL! Să te dăruieşti, cu trup, suflet şi Duh, Misiunii şi celor către care ai Misiune – să te dăruieşti, TOTAL, Adevărului!

Cine nu acceptă asta, nu acceptă Poezia/Arta - nu se acceptă pe sine, ca Fiinţă Umano-Divină.

Doamne-ajută!

Cu preţuire,

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII PREŞEDINTE, RESPECTIV CETĂŢEAN AL ROMÂNIEI...?!

...Aflăm, prin agenţiile de presă, că, în România, se vrea implantat (prin cuplul Băsescu-Udrea) modelul... Putin-Medvedev: când Medvedev e preşedinte, Putin e prim-ministru, când Putin e preşedinte, Medvedev e prim... NIMIC!

...Chiar Elena Udrea spunea, într-un interviu dat la ciao.ro: Consider că România poate avea în orice moment o femeie-premier sau preşedinte. Nu cred că avem nevoie să ne schimbăm mentalitatea pentru asta, important este să existe femeia care să întrunească toate calităţile necesare unor astfel de funcţii în stat, a mai spus ministrul Turismului.

Nu-nu, ce mentalitate să schimbi, când mentalitatea-i… de faţă?! Uită-te la noi, cât suntem de porniţi pe…scro (t)-FIRE!

…Să mai… luăm lumină robertanastatică, de mai… la vale:

Întrebată peste cât timp crede că România va fi pregătită pentru o femeie preşedinte, Elena Udrea declara în septembrie într-un interviu din România Liberă: În zece ani ţara ar putea fi pregătită, dar trebuie să apară şi femeia care să intre într-o cursă care se transformă adesea într-un război murdar.

…Da, de fapt, noi nici nu credem că s-ar putea murdări vreun război mai mult, decât l-a murdărit PDL-ul, în aceste vremuri… - pe cale de consecinţă, dulcea Românie… O CERE PE DOAMNA UDREA ELENA, DIN TOŢI RĂRUNCHII SĂI… NEFRITICI!!! Nici nu credem că s-ar putea afla o persoană care, prin mânjirea de zi cu zi, cu tone de obrăznicie şi ţaţolism şi clocire a stării de infracţionalitate (personală sau…robertanastatică!), s-ar putea mânji mai eroic, decât… pompadurista de Udrea Elena!

Şi rolul (ticăloşit până în ultima fibră!) al femeii moderne, în România martirilor stăpâni de turme, Sfinţii Muşatini şi Basarabi, numai şi numai prin femeia politică de tip Udrea s-ar putea împlini, fără nici cea mai mică rezervă (Rămâneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pîn’ la mare şi la Dunărea albastră./Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?/Au la Sybaris nu suntem lîngă capiştea spoielii?/Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliţi?/Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din COMEDIA MINCIUNII?!...):

Întrebată care este în opinia sa în ce priveşte rolul femeilor în politică, Elena Udrea a răspuns că Femeile sunt mai aproape de oameni în familie, la locul de muncă, în mediul de afaceri. Numărul mic de femei în politică arată că nu vor sau nu sunt suficient de implicate. În politică, timpul nu-ţi mai aparţine ţie, ci celor care te-au ales. Femeile au copii, părinţi, serviciu. Ele renunţă greu la ceea ce au deja. Consider că femeile trebuie promovate în politică. Au un spirit de echipă mai dezvoltat, iar studiile arată că sunt şi mai sincere în afaceri. În general, femeile au o mai mare deschidere spre schimbare, ceea ce cred că e necesar în politică.

…Când Udrea Elena va fi preşedinte – atunci, Traianul românilor (degeneraţi până la…băseală), va fi prim-ministru… de fapt, va fi precum Medvedev de important şi decisiv în acţiune… Numai că distanţa între potenţialul patriotic al lui Putin şi potenţialul patriotic al unei ţaţe de Obor bucureşteano-dâmboviţean (cu toate dresurile scurse pe ea, n-are importanţă!), este cam distanţa dintre Om şi… maimuţă, în concepţia creaţionist-creştină. Adică, nu se intersectează niciodată: maimuţa tot maimuţă va muri, iar Omul, tot Fiul Lui Dumnezeu va rămâne, în veci!

…Spunea unul, cândva…: Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode (n.n.: Ce să ştie, Aminul -sireacul, despre… Jimmy Choo şi despre Armani…?!) – Pe când inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode… (n.n.: Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, spunea nu mult altfel: şi anume, că trebuie […el, Baconschi-ul!!!] să facă eforturi monumentale pentru a nu cădea sub farmecul ei/ELENEI!!!) /Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila/De ai inimă şi minte feri în lături, e Dalila!”

…Chiar şi când, în Rusia, sunt împuşcaţi, în stradă, ziariştii - este un gest mafiot, dar perfect masculin… - pe când, atunci când madama declară că se împiedică de presă (Preşedintele PDL Bucureşti Elena Udrea a declarat, sâmbătă, 11 decembrie: Ştim că avem o bătălie de dus cu televizorul. Pe noi nu PSD şi PNL ne încurcă. Ei sunt de ignorat - două partide fără proiecte, fără soluţii, două partide care se ceartă în continuu între ele, dar să le ţină Domnul aşa. Nu PSD şi PNL fac opoziţie PDL-ului, ci cele doua televiziuni – n.n.: Antena 3 şi Realitatea TV), este expresia frustrării unei bârfitoare şi şuşaneliste-oboriste (profesioniste!), privată (doar imaginar!) de… MONOPOL!

…Ce mai înseamnă, deci, să fii preşedinte în România de azi…?! Înseamnă, precum, credem, aţi dedus deja, a desigila Sodoma şi Gomora, plus Sybarisul… şi tainele insulei Lesbos!

Plus: A TRANSFORMA ROMÂNIA ÎN TEREN DE JOACĂ/DISTRACŢII (TERIBIL DE CINICE!) ALE GOLANILOR INFRACTORI ŞI ALE GOLANCELOR INFRACTOARE – PESTE CADAVRELE ROMÂNILOR… (CE MAI, GOLANII ŞI GOLANCELE JOACĂ ŢONŢOROIUL PESTE SĂRĂCIA LETALĂ ŞI PESTE MORMINTELE NOASTRE …PREMEDITATE/CALCULATE, ÎN LABORATOARELE MENGELIENE DE LA COTROCENI…)!!! Iar sindicatele… ţin trena ţurcaşilor/biliardarilor rânjitori!!!

…Dar ce va fi însemnând, azi, în aceste vremuri castrato-emasculate, să fii cetăţean român?! Înseamnă (…după ce am aşteptat, ZADARNIC, reacţia vitală, la o vară şi o toamnă şi o iarnă de TĂIERI GENOCIDICE ŞI UMILITOARE DE SALARII ŞI BIRURI UMILITOARE ŞI GENOCIDICE, PESTE PENSII ŞI PESTE TOATE CELE CÂT DE CÂT VII…, INCREDIBILE TĂIERI ŞI BIRURI - ŞI UNICE ÎN LUMEA CIVILIZATĂ! - …după ce am aşteptat, ZADARNIC, reacţia vitală, faţă de un an de haos apocaliptic, dirijat diabolic… prin încălcări, la minut, ale Constituţiei şi ale oricărei legi care va fi având curajul să scoată capul…a Lege! - …un an de devastare, unică în barbarie, a Grădinii Maicii Domnului, de trădare şi înstrăinare, a tot şi a toate… - UNICE PLĂGI, PRIN URGIA LOR STIHINICĂ, ÎN TOATĂ ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC!!!) - a fi cetăţean român înseamnă, zicem, să te fi adaptat la STAREA DE CLAPON… ba chiar ne aşteptăm ca găina să cânte cocoşeşte, în orice poiată din spaţiul mioritic…! Adică, înseamnă ce este Medvedev pe lângă Putin: NIMIC!!!

Nu te supăra că te întreb, pe tine, bunule cetăţean, adică pe tine, ce pretinzi că aparţii…Cetăţii: PRIN CE O FACI/REALIZEZI… ACEASTĂ PRETINSĂ APARTENENŢĂ?! Până la acest ceas, dacă Cetatea ar fi avut nu doar claponi, ci chiar cocoşi-cetăţeni, România ar fi trebuit să explodeze în câteva sute de revoluţii cu ghilotina… pe masă. Or, aşa, noi nu auzim nici măcar gâgâitul Gâştelor Capitoline…

…Nu sutem nici măcar o ţară de mămicuţe şi de bebeluşi, ci una ameninţată, grav şi teribil de serios, cu scopirea şi cu…d[al]ilirea… o ţară de… cârâitoare pe la colţuri (doar nu faceţi greşeala să vă uitaţi năravul!), de parcă nici n-am fi aflat că s-ar fi petrecut… evenimentele din decembrie 1989… Toţi ne supunem, behăind molcom, la abatorul de partid şi de stat – toţi facem drepţi, ovaţionându-l, caragialian, pe Măgarul Cântăreţ al Carnavalului din Veneţia, cu variaţiuni…Toţi luăm grotescul drept frumos - iar hoţia, trădarea şi crima, drept… naturelul nostru!!!

…Pe toţi nu ne mai înghite pământul, de lingăi şi laşi ce suntem… - şi noi, subsemnatul, nu mai avem suflu şi chef să repetăm ce-am afirmat, în repetate rânduri, despre solidaritatea de… Sahară, din jurul martirei pentru Adevăr, Principii şi Dreptate – Doamna CRISTINA ANGHEL…!!!

…Începem a crede, tot mai mult, că ele (evenimentele…) s-au petrecut în… bătătura securistică a lui Laszlo Tökes şi în aceea masonică a lui Regan şi Gorbaciov…!

…Rămâne cum am stabilit: România a devenit, treptat, o ficţiune… găinăreasco-dalilească, unde o mână spală pe alta şi amândouă…mânjesc obrazul!!!

…Să vă iasă din cap că statul răspunde de fiecare cetăţean în parte! – profetic grăit-a Zarathustra-Băsescu… Chiar aşa: statul este Mafia, iar Mafia nu are sub aripă cetăţeni, ci, bun-înţeles… doar mafiosi-mafioţi! Ce-i aşa de greu a pricepe?!

Noi chiar nu ştim de unde vă vine greutatea asta de cap, domniilor voastre?! Doar vă trageţi… din neamul lui Traian, ce naiba!!!

…Prin ce am încercat să comunicăm mai sus n-am vrut, nicicum, să sugerăm părăsirea, de către români, a Grădinii Maicii Domnului (ar fi şi păcat împotriva Duhului Sfânt al Daciei, dar şi împotriva Duhului Celui UNU-Dumnezeu, Cel al Milei INCREDIBIL …Nesfârşite - … - pentru că Dumnezeul Ortodoxiei este, cum şi Hristos-Mântuitorul nostru este: DUHUL DE LUPTĂ FĂRĂ ISTOV, CONTRA DIAVOLULUI ŞI A PĂCATULUI!!!) – ci, dimpotrivă, revenirea, cât mai grabnică, a României, de la statutul (conferit de comportamentul populaţiunii sale…) de ogradă şi poiată, la acela de… GRĂDINĂ ŞI CETATE!!!

…Cetate a Fiilor Lui Dumnezeu, aflaţi în război fără de istov, cu DIAVOLUL (nu cu cel pontistic, ci CU DIAVOLUL DIN NOI – AL NESERIOZITĂŢII, IRESPONSABILITĂŢII, LAŞITĂŢII, EGOISMULUI STUPID ŞI GREŢOS… şi cu DIAVOLUL DINAFARĂ - MINCINOSUL, PAIAŢA VULGARĂ, TRĂDĂTORUL ŞI DISTRUGĂTORUL DE NEAM ROMÂNESC, CU EL, GUVERNATORUL F.M.I., DIN ROMÂNIA!!!)…. da, cu Diavolul, ori din ce cotlon, ori partid, ori gaşcă – s-ar iţi el!!!

…Căci n-avem nevoie de partide (…găşti de trădători şi de castraţi şi de delincvenţi, cinetici ori potenţiali! - …care, toţi, apar la televizor, spre binele nostru, dar înveşmântaţi în hoţia şi luxul şi… binele lor absolut personal!!!), ci avem nevoie de bun-simţ, de re-îndumnezeire a Duhului, adică de MÂNTUITORUL-HRISTOS!!! Adică, de Lumina Lumii, de Calea, Adevărul şi Viaţa! – …şi de război NECRUŢĂTOR, chiar (dacă altfel nu se poate…) SÂNGEROS, împotriva tuturor şi a orice ne împiedică de la a vedea, limpede, luminos şi definitiv, Calea, Adevărul şi Viaţa! Moarte Păcatului şi Diavolilor care ne ispitesc, să ne răpească, prin viclenie, scânteia de Hristos, care încă mai pâlpâie, SLABĂ, DAR VIE, EROICĂ, în noi… - în UNII dintre noi… SĂ NE AFLĂM/RE-GĂSIM, NOI ÎNTRE NOI, CEI VII – SĂ NE AFLĂM, PRIN REVELAŢIE DUMNEZEIASCĂ, ŞI SĂ NE BUCURĂM DE RE-GĂSIRE ŞI SĂ NE STRÂNGEM ÎN BRAŢE, FRĂŢEŞTE: PENTRU CĂ LUPTA CONTRA DIAVOLULUI/SATANEI/DUŞMANULUI DUHULUI DUMNEZEIESC, CONTRA CELUI CU CHIP SCHIMBĂTOR ŞI ÎMBIETOR… - ESTE PESTE MĂSURĂ DE GREA…!!!

…DAR NU IMPOSIBILĂ! SĂ AIBI CREDINŢĂ ŞI RĂBDARE, CĂCI CE LA OM E IMPOSIBIL, LA DUMNEZEU ESTE POSIBIL… - …numai nu mai lenevi, oame, lasă orice desfătare sinucigaşă - …nu mai zăbovi, nu mai rătăci, nu mai amâna, oame, în a te recunoaşte şi a-L recunoaşte pe Dumnezeul tău!!!

…CĂCI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU NU ESTE MÂNCARE ŞI BĂUTURĂ, CI DREPTATE ŞI PACE ŞI BUCURIE ÎN DUHUL SFÂNT!!!

…Mai lasă modelele străine şi zadarnice, cu totul nepotrivite firii tale celei din veac, române! Fă-te duşman al NIMICULUI şi FLEACULUI, române!... - şi, abia atunci, îţi vei revela şi fiinţa ta de cetăţean, dar şi pe cine merită să-ţi fie, ţie şi Neamului tău, Călăuză şi Dregător/Îndreptător de Drum spre Dumnezeu!!!

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

DASCĂLI ŞI POPOR ROMÂN – CORIGENŢI LA… MORALĂ – SAU:

A CINCIZECI ŞI OPTA ZI DE GREVĂ A FOAMEI, A MARTIREI CRISTINA ANGHEL

…Cu amară ironie, I. L. Caragiale zicea, prin gura personajului principal (care se adresa unui liceal profesor de Morală), în schiţa Bacalaureat…:

Bunioară, am văzut absurdităţi în şcoalele noastre; am văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnaţi a sta un an repetenţi, fiindcă n-au avut nota suficientă la muzică sau la gimnastică. Întelegi bine că un an de întârziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică! Dar asta, trebuie să convii şi dumneata, e tot aşa de absurd CA ŞI CÂND AI ÎMPIEDICA PE UN TÂNĂR DISPUS SĂ ÎNVEŢE DREPTUL, SĂ PIARZĂ UN AN, FIINDCĂ NU E TARE LA MORALĂ… CE ARE A FACE MORALA CU CARIERA DE AVOCAT, PE CARE VREA TÂNĂRUL SĂ O ÎMBRĂŢIŞEZE? BA NU, SPUNE D-TA! (s.n.).

Şi conchidea, adresându-se d-nei Caliopi Georgescu, mama viitorului avocat Ovidiu (frate de sânge şi de… DREPT, cu ceilalţi avocaţi…caliopişti: Virgiliu şi Horaţiu…): Le dă nota 6 la Morală, pentru că toţi sunt de familie bună.

…Nouă, tuturor dascălilor din România, Băsescu ne va da nota 6, la Morală…pentru că, nu-i aşa, Ce are a face Morala, cu cariera de dascăl?! Şi, în definitiv, noi, toţi laşii, ticăloşii şi căcăcioşii de trăistari şi lingăi/milogi (…nu mai ţineţi minte, nu?), cu nume de dascăli, din România, suntem, BA CHIAR NE-AM DOVEDIT! – a fi …de familie bună… - DIN FAMILIA BĂSESCIANĂ!

…Astăzi, 20 octombrie 2010, am aproape convingerea că, în România, nu mai există decât un singur dascăl autentic, cu demnitate, cu onoare, cu toate calităţile care fac dintr-un aspirant la dăscălie, un MODEL ONTOLOGIC ŞI SPIRITUAL: CRISTINA IRINA ANGHEL. Care, neînduplecată în demnitatea ei, dar şi în convingerea donquijotescă, precum că România ar fi un stat de Drept, SE AFLĂ ÎN CEA DE-A 58-A ZI DE GREVĂ A FOAMEI… - NU PENTRU EA, CI PENTRU NOI, PENTRU TOŢI DASCĂLII CĂCĂCIOŞI, LAŞI, EGOIŞTI - AI ROMÂNIEI!!! Pentru Credinţa că, în România, mai există oameni care să facă Dreptate! Pentru Credinţa că, aici, în România, ar mai exista oameni, în primul rând dascăli, cărora chiar le-ar mai păsa, înafară de filistinismul şi de egoismul şi de nesimţirea lor atroce (calităţi care fac, din majoritatea acestei bresle, o liotă de lingăi ai directorilor de şcoală, ai inspectorilor şcolari flatulanţi şi ai întregului sistem poliţienesco-securist al lui Băsescu) - …chiar le-ar mai păsa dacă MAI EXISTĂ DREPTATE PE LUME!

…Laşii şi lingăii n-au nevoie să ştie nici de Demnitate, nici de Dreptate! Ei se mulţumesc cu orişice zoaie le azvârle mâna păroasă a jupânului/stăpânului!

…Ce Morală?! Cu ce se mănâncă?! Să trăiască MAŢUL! Dacă şi cât, încă, li se mai aruncă, în scârbă, vreun ciolan, o ciozvârtă de ceva, pentru că au fost cuminţi şi ascultători, şi n-au umplut străzile, cu milioanele, într-o grevă generală (…România este locul unde ori nu se întâmplă NIMIC… - ori se îneacă, TOTUL, în SÂNGE!!!) – ESTE BINE!!! Şi ce dacă sunt peste 460.000 de dascăli, în sistemul de învăţământ românesc?! Şi ce dacă se desfiinţează şcolile, cu miile, din ordinul unei mandragore, unei caracatiţe ori hidre blestemate, care stă, cu ventuza bucală, permanent şi uluitor de adânc-insistent, pe dosul lui… Băsescu-Ucigaşul de Românie?! Şi ce dacă, în această toamnă, ESTE IARNĂ!!! – şi copiii, câţi mai vin pe la şcoală, vin ca să tremure, ca puii de bogdaproste, în bănci?! Şi ce dacă, pentru munca lor silitoare, li se taie dascălilor nu 25%, ci peste 60% din salariu (luând în calcul şi tăierea de sporuri… din ianuarie se va tăia şi sporul de doctorat… în definitiv, de ce nu?! - multe dintre doctoratele din ultimii ani au fost acordate… pe daiboj, fie pentru că doctoranzii erau inspectori şi inspectori şefi/generali şcolari, fie pentru că telefonul dat, pentru confecţionarea de diplomă doctorală, era în mâna unui… preaputernic/preabogat al zilei…) - salariu care, într-o ţară normală, cu oameni demni, ar fi echivalentul, DEPLIN MERITAT, al muncii lor?!

NOOO!!! – noi, dascălii din România, probăm, din toată fiinţa noastră, calităţi rarissime, de… milogi AUTENTICI! Nu băgaţi în seamă spusa lui Funeriu, ci priviţi la… cocoaşele noastre, de câini scheletici (moral…), puşi cu botul pe labe, de… cizmele marinăreşti!!!

…Şi ce dacă Adriean Videanu a declarat că pot să intre în grevă şi 1.000 de profesori, că tot nu rezolvă nimic! (…deşi bani, cam o jumătate de milion de dolari, s-au aflat, reyolvitor, pentru deplasarea lui Boc, la reuniunea plenară la nivel înalt a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, din septembrie 2010, cu o suită de cca 50 de curteni, toţi, căraţi cu avionul şi cazaţi în superlux, la New York… - deşi bani, pentru mofturi şi chindii pedeliste, se tot găsesc, zilnic!… - deşi în MECTS, după cum zic jurnalele, sunt directori plătiţi cu salariu mare şi cu sporuri de cca 15.000 de RONI/lună…etc. etc. – deşi 1 km de autostradă REALĂ, ÎN ROMÂNIA, COSTĂ 18 MILIOANE DE EURO, pe când ÎN BULGARIA COSTĂ DE 10 ORI MAI IEFTIN…1,8 milioane de euro: DECI, DIFERENŢA INTRĂ ÎN BUZUNARELE, LARG CĂSCATE, ALE GUVERNANŢILOR/CÂINI CARE-ŞI ÎMPART PRADA BANILOR OBŞTEI ROMÂNEŞTI…)?!

…Şi ce dacă Elena Udrea declară, feciorelnic, presei, că Frauda e o practică, în Parlament! Întotdeauna e aşa: când este Puterea în sală, se presupune că este toată…!!! Deci, ROBERTA NESIMŢIRII NOASTRE ESTE… HERUVIMUL ŞEF AL ROMÂNIEI!!!

…Şi ce dacă, prin toată România acestor zile apocaliptice, OAMENII MOR DE FRIG… ÎN DRUM, DAR ŞI…ÎN CASE?! (a se vedea cazurile de la Iaşi, Vaslui, de la Vişeul de Sus… - …tânărul de 19 ani, cu dizabilităţi, din Centrul de Recuperare şi Reabilitare, mort de pneumonie…etc. etc.).

…Şi ce dacă Daniel Funeriu, cică ministru al MECTS (?!), când a văzut vreo 150-200 de profesori bucureşteni, dârdâind de frig şi de indignare, sub ferestrele sale… voievodale, a zis că… nu-s reprezentativi…

Pentru ce anume… reprezentativi?! Pentru mizeria materială a dascălului român - erau…

Nu erau reprezentativi (şi aici trebuie să-i dau dreptate montruleţului de la MECTS!) pentru dimensiunile morale REALE, ale Corpului Didactic din România… asta DA! Ei, tremurânzii, erau nişte excepţii… excepţionale!!! Noi, colegii lor (în timp ce ei, ca şi Doamna CRISTINA ANGHEL, se sacrificau pentru noi, în ploaie, voind să demonstreze că Răul încă nu-i de tot… Rău… - şi că somnul demonic nu s-a înstăpânit chiar peste toată România!) – noi, colegii lor cei peste samă de căcăcioşi, lipsiţi total de spirit de solidaritate şi demnitate, stăteam, în case/apartamente/garsoniere, râgâind după o masă… copioasă, CU CARTOFI PRĂJIŢI, zicându-ne, în sinea noastră, cu sătulă pioşenie: Doamne, fereşte de mai rău!

…Mai rău?! Mai rău decât să-ţi pierzi SUFLETUL şi OMENIA – NU EXISTĂ!!![1]

…Aşa că, merităm ceea ce ne promite unul dintre păpuşarii aşa-zisei Uniuni Europene (uniune a tigrilor şi şacalilor financiari!) – cancelarul Germaniei, Angela Merkel: STATELE INSOLVENTE ÎŞI VOR PIERDE SUVERANITATEA!

Iar România marionetelor de partid şi de stat are o datorie de peste 86 DE MILIARDE DE EURO… şi o Agricultură asasinată, şi o Industrie vândută, PE NIMIC, străinilor… - şi drumuri… PE HÂRTIE! În definitiv, CE SĂ FACĂ POPORUL ROMÂN CONTEMPORAN (vă rog să-mi ziceţi!), CU SUVERANITATEA – POPOR CARE N-ARE HABAR CU CE SE MĂNÂNCĂ… DEMNITATEA?! Ce să facă, Doamne, cu suveranitatea?! (…ce-a fi fiind şi aceea, ducă-se pe pustii!) - …dacă, acum, că, cică, suntem liberi, facem pe noi de frică, în faţa perspectivei de a ne împotrivi Satanei (care ne ascultă, PE TOŢI …electronic, şi… RÂNJEŞTE, DEPLIN SATISFĂCUT!!!) – oare cât vom putea defeca în plus, dacă ne vom pierde libertatea şi suveranitatea, fiind înghiţiţi de pântecele Molohului şi Mamonei… Uniunii?! - …de fapt, de NOVUS ORDO SECLORUM!!!

Nu cred că unor sclavi proşti şi puturoşi, cum suntem/am devenit noi (prin supunerea noastră cotidiană, ca popor, la experimente de laborator, concepute şi realizate şi coordonate şi supraveghiate de…ELITELE POPORULUI ALES![2]), li se va da prea multă mâncare (pentru… spor de defecare!)… - pentru că politica mondială a Masoneriei (a se vedea Protocoalele domniilor lor!) este una nazistă[3], şi anume ca materialul uman de proastă calitate să fie distrus, PRIN ORICE MIJLOACE… şi să fie păstraţi doar cei cu calităţi fizice de excepţie… ceea ce nu e cazul, la un popor de COCOŞAŢI MORAL (deci, şi fizic!…), cum am devenit noi, în aceste ultime zeci de ani…!!!

…Ce ne-a mai rămas, ce i-a mai rămas, deci, acestui nefericit popor, care a început, parcă, să-şi ceară, singur, Moartea Duhului?!
…A, da: mai are ceva! Cultură… multă, multă şi sănătoasă CULTURĂ A RĂULUI: Institutului Cultural Român (n.n.: condus de Horia-Roman Patapievici, membru GDS, fiul cominternistul Dionisie Patapievici din Bucovina) promovează homosexualitatea şi desfrâul, fiind, de aceea, şi laureatul premiului BIFROST 2007, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali LESBIAN-GAY, BISEXUAL AND TRANSGENDER (LGBT), pentru contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală… (cf. Saccsiv's Weblog).

…Asta, pentru a se împlini comenzile Protocoalelor Masonice. Asta, pentru ca DASCĂLUL MARTIR – CRISTINA IRINA ANGHEL, să-şi vadă batjocorit Martiriul, în mod desăvârşit…!!! Asta, pentru ca hoardele de diavoli străini, căţăraţi la purere, în Sfântul Pământ al României, să-şi poată împlini opera de jaf, de umilire şi de spurcare, fără nicio… supărare, din partea cuiva…TREAZ ŞI GOSPODAR[4], CU MILĂ PENTRU ŢARINA SFÂNTĂ A VOIEVOZILOR ŞI MARTIRILOR ROMÂNI[5]!

…Noi, egoiştii, laşii, nesimţiţii ei colegi (doar pârâţi a fi dascăli! – pentru că, nu-i aşa, ce rost are Morala, când noi suntem de familie bună, familie de diavol-de-mare!), nu suntem în stare nici măcar să-i cerem să ne ierte (Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac…!), având în vedere că Martiriul EI este nu doar pentru generaţia actuală de dascăli şi de români, în general, ci Martiriul EI se împlineşte pentru avertizare asupra viitorului cumplit al existenţei noastre fizice, al Duhului şi al fibrei noastre de Neam!... – nu suntem în stare să-i cerem să ne ierte, pentru că nici nu ştim şi NU VREM SĂ ŞTIM ce ne aşteaptă, în nu mulţi ani trecuţi, de azi încolo…! – ne culcuşim printre flatulaţiile noastre, surogate de… gaze naturale, tot mai îngrozitor de scumpe…şi, deci, refuzăm să pricepem rostul Martiriului ei…şi refuzăm să ştim, măcar, CĂ EA, MARTIRA MORALEI CREŞTINE ROMÂNEŞTI - EA CHIAR EXISTĂ!!! - …ÎNCĂ EXISTĂ, PRIN MILA LUI HRISTOS, TRIMISĂ DE DUMNEZEU, CEL CARE ÎNCĂ MAI CREDE (spre deosebire de mine, păcătosul… - atât de puţin luminat de Nădejde!) ÎN TREZIREA ŞI ÎNDREPTAREA COCOAŞEI NOASTRE MORALE…!!!

…Ba nu, spune d-ta! – …dacă nu se trăieşte EX-CE-LLLENT, în România contemporană, dacă bagi capul în nisip, ca struţul…oricâte crime trec, în marş (FORŢAT!), clipă de clipă, pe lângă tine, CA STRIGOII BEZNEI SATANICE?!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (cf. Matei 16:26).
[2] România este grădina evreilor şi noi vom făuri acolo noul Israel (s.n.), aşa că să-ţi iasă din capul tău sec, că tu şi organizaţia ta naţionalistă Garda de Fier va mai ajunge vreodată la putere în România. Numai noi evreii suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră (s.n.). Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentrucă voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri (?!).Prof. Silviu Brucan, pe care voi îl urâţi de moarte pentrucă este “evreu”, a avut perfectă dreptate când a spus că în România trăiesc trei milioane de oameni deştepţi şi 20 de milioane de proşti. Cele trei milioane de deştepţi sunt “evreii”, ungurii, iugoslavii, ruşii şi alte naţii, iar cele 20 de milioane la care s-a referit Brucan, nu sunt altceva decât nişte fiinţe bipede, care-şi dau importanţă, spunând că sunt români(…)” (cf. Scrisoarea lui Cezar Lazarovici, din Israel, către Faust Brădescu – publicată de Adrian Botez, în art. MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR... FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”...! (marginalii şi dezvăluiri în premieră) - Jurnalul de Vrancea online, 28 mai 2010).
[3] ADOLF HITLER: Socialismul National se va folosi de propria revolutie pentru stabilirea unei NOI ORDINI MONDIALE.
Din ce in ce mai multi se intreaba daca planeta se indreapta spre o guvernare globala asemanatoare din anumite puncte de vedere cu sinistrul nazism din Germania primei jumatati a secolului XX. Iar de la inceputul actualei mega crize planetare, din ce in ce mai multi politicieni si analisti promoveaza ideea necesitatii unui GUVERN MONDIAL de STANG, solutie necesara si suficienta pentru rezolvarea ei. De asemenea apar in mass-media din ce in ce mai des reprezentanti ai masoneriei ce-si lauda formidabila organizatie piramidala . Iar unii dintre ei pluseaza si considera componente ale religiei new age ca fiind obligatorii pentru o noua societate… Unii dintre semenii nostrii ce ne conduc agreaza ideea instaurarii unui regim global de tip nazist, dar din care este scos nationalismul si antisemitismul. Cu alte cuvinte , un soi de comunism anticrestin dar nonateu – cf. Saccsiv's Weblog.

[4] FOARTE BIZARA ESTE MENTIONAREA (n.n.: în Strategia Naţională deApărare – CSAT), PRINTRE PRIMELE, LA CATEGORIA RISCURI, A TERORISMULUI, RADICALISMULUI RELIGIOS SI PROPAGANDEI IN MEDIUL VIRTUAL. Pare pur si simplu un copy-paste dupa vreun document al Pentagonului sau al NATO-UE. Acum, sa ne gandim la realitate: unde, cand si cum s-a manifestat la noi in tara terorismul, radicalismul religios si propaganda (ce fel de propaganda?!) pe internet? Si daca nu s-au manifestat, dupa cum stim din observarea informatiilor provenite din surse deschise, atunci de ce sunt enumerate printre primele amenintari? SA INTELEGEM DE AICI CA OPINIILE EXPRIMATE IN MEDIUL VIRTUAL CARE NU CONVIN “SISTEMULUI” VOR FI INTERZISE PE MOTIV DE “SIGURANTA NATIONALA”?” – cf. revista Război întru Cuvânt, art. STRATEGIA NAŢIONALĂ DE APĂRARE – CSAT

[5] - “După două decenii de capitalism, agricultura României poate hrăni doar un sfert din populaţia ţării, în condiţiile în care ar putea produce pentru 80 milioane de persoane. Este cel mai mare eşec al tranziţiei. Citiţi de ce am ajuns din mândrul „grânar al Europei” importator de mâncare într-o analiză capital.ro din seria România după 20 de ani.

România realizează doar 10% din potenţialul său agricol şi importă aproape trei sferturi din necesarul intern de alimente. Din mare producător agricol, ţara noastră a ajuns să aibă o agricultură de subzistenţă, care nu poate asigura hrana propriilor cetăţeni.

„În 20 de ani s-a reuşit neutralizarea celui mai important factor competitiv al României – agricultura. De la o agricultură de suport s-a ajuns la una de subzistenţă. Agriculura este cel mai mare eşec al perioadei de tranziţie”, spune analistul economic Mircea Coşea.
În ciuda faptului că ar putea hrăni 15% din populaţia Uniunii Europene, agricultorii români nu pot asigura alimentele de strictă necesitate decât pentru un sfert din populaţia României. Aceasta în condiţiile în care potenţialul agricol al ţării noastre ar permite asigurarea hranei pentru 80 milioane de persoane, iar UE are 500 de milioane de locuitor” – cf. cf. Saccsiv's Weblog.

 

D’ALE PARLAMENTULUI!

Este incredibil cum se relativizează toate valorile în societatea românească de acum.

Salariul nu mai este salariu, este o mizerie, pensia nu mai este pensie, este o ruşine, spitalul a devenit anticamera morţii, şoselele patriei trasee de încercat norocul în viaţă, declaraţiile politicienilor, fumigene de băgat în ceaţă românii.

Valorile se schimbă în contrariul lor datorită pdl-ilor şi cârmaciului lor năbădăios. Adevărul devine minciună, frauda devine adevăr, iar aritmetica dă rateuri în faţa voinţei politice.

Miss Roberta Anastase, o necunoscută mediului politic din ultimii ani, a ajuns brusc, trecând prin retortele pline de pucioasa compromisurilor a pdl-ilor, al treilea om în stat.

Impozanta domnişoară nu are cunoştinţe juridice, iar cunoştinţele şi relaţiile care au ajutat-o în frageda-i tinereţe să facă modeling, nu au nimic de a face cu lucrul la elaborarea legilor într-un stat.

Ori de câte ori televiziunile de ştiri reiau filmul fraudării legii pensiilor în ziua de 15 sept. 2010 de către alunecoasa domnişoară, dau în fereastră şi imagini mai vechi cu domnia sa în costum de baie pe un podium din Italia, unde mergea graţios şi se prezenta ca fiind o frăgezime plină de făgăduinţe marca România.

Cine a avut şansa să o admire în intimitate şi a promovat-o în modeling, a avut mână bună, dar cine a promovat-o în înalta demnitate politică de Preşedintă a Camerei Deputaţilor a României, ori s-a îndrăgostit de ea în tăcere şi a luat decizia la beţie, ori a vrut să o piardă ca om politic.

Fatidica zi de 15 sept. 2010 în care domnişoara a văzut sala de şedinţe la pătrat va intra desigur în istorie. A văzut în sală 80 de parlamentari, a afirmat că sunt 170 şi a decis că Legea pensiilor, lege organică, de altfel, poate fi adoptată.

Legea este profund antipopulară, fiindcă reduce toate pensiile şi aşa amărâte ale celui mai spoliat popor european, şi a fost adoptată şi abuziv, prin înşelăciune.

De ce şi-o fi legat cu atâta încăpăţânare numele de această fraudă legislativă, fericita ploieşteancă, fiica unui fost nomenclaturist comunist, este greu de înţeles.

Să aşteptăm să ajungă vârsta când îşi va scrie memoriile şi poate atunci vom afla resorturile intime ale alegerii acestei căi ruşinoase de a zăbovi în istorie mai mult decât este cazul, a unei fete orgolioase, care nu a dus lipsă de nimic în viaţă, poate doar de puţină glorie.

Iată! Acum o are!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

HORIA GÂRBEA, ÎNTRE ATAC LA PERSOANĂ ŞI JONGLERIE

Vă mai aduceţi aminte de replica subsemnatului în cazul declaraţiilor calomnioase ale inginerului Horia Gârbea de pe blogul său personal? Acest scriitor jalnic, mare fan al pornografilor literari şi al scriitorilor care îşi înjură şi denigrează Patria (v. Mihai Gălăţanu), mă declara psihopat într-o recenzie răzbunătoare şi demolatoare a volumului meu de poeme de dragoste publicat în 2010 la Fides.

Fără ca USR să ia o poziţie oficială faţă de aceste calomnii, în ciuda mesajelor trimise la sediul USR şi scrisorilor deschise publicate în presă, fără ca Horia Gârbea să-şi ceară vreodată scuze pentru insultele aduse, iată că inginerul nostru, director de imagine al USR (simplă coincidenţă?), se dovedeşte a fi un mic scamator, modificându-şi cuvintele şi postând o nouă variantă a recenziei sale în Luceafărul. Cu alte cuvinte, Horia Gârbea îşi recunoaşte vinovăţia dar o face pe ascuns, demonstrându-ne ce fel de personaj este cu adevărat. Întrucât mă aşteptam la o înşelătorie din partea sa, am salvat paginile internet şi textele şi vă voi arăta în ce constă escrocheria scriitorului nostru: Care e adevăratul Ionuţ Caragea, ţinînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat memorabil? Excluzînd cazul că omul e psihopat, el e victima unei erori de situare. Pur și simplu îi vin tot felul de impulsuri poetice și nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hârtie.

(http://horiagarbea.blogspot.com/search?updated-max=2010-09-22T05%3A08%3A00%2B03%3A00&max-results=7)

Care e adevăratul Ionuţ Caragea, ţinînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat plauzibil? Exclud clar cazul că omul e psihopat, ceea ce l-ar exonera de răspundere, el e doar victima unei erori de situare. Pur şi simplu, îi vin tot felul de impulsuri poetice şi nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hîrtie.

Horia Gârbea, crede că se poate juca cu cuvintele aşa cum vrea el. Este ipocrit şi inconstant în aprecieri, trece de la memorabil la plauzibil printr-o simplă escrocherie şi o schimbare radicală de cuvinte. Azi te declară psihopat, mâine exclude clar acest lucru. Nu mă miră, întrucât nu este prima oară. Tot el îmi recomanda şi îmi lăuda un videopoem în România literară, pentru ca după ceva timp să declare că nu ştiu să scriu. Halal ţie, critic literar şi scriitor de duzină!

Aş fi putut să-l dau în judecată pe Horia Gârbea dar nu am vrut ca familia sa să sufere de pe urma prostiilor pe care inginerul nostru le scrie. Am sperat că USR este o instituţie capabilă să corecteze ieşirile unui denigrator şi am sperat că Horia Gârbea va acţiona ca un bărbat şi îşi va cere scuze. Nu a fost aşa. Şi nici nu mă miră. Acum ştiu clar care sunt găştile literaturii române şi ştiu bine unde mi-e locul. Sincer, mă aşteptam la ceva mai multă valoare din partea inginerului Gârbea, m-ar fi putut demonta cu eleganţă, fără scăpări, fără să-şi manifeste frustrările. Probabil se aştepta să fiu un scriitor supus, care linge acolo unde alţii scuipă, care se supune necondiţionat insultelor şi caracterizărilor unor derbedei literari. Nu. Horia Gârbea şi-a dat marama pe faţă şi a reacţionat aşa cum mă alteptam, cu invidie, răutate, răzbunare. Iar acum... a demonstrat că se pricepe şi la escrocherii. Probabil că i-a fost frică să nu-i fugă preşul de sub picioare...

Ionuţ Caragea (Canada)

 

PROBLEMA ŢĂGĂNEASCĂ, MOTIV DE REACTIVARE A UNOR POLITICI FASCISTE

De mai multă vreme, la nivel european, există o vizibilă isterie politică, declanşată de atitudinea unor oficialităţi occidentale, faţă de expulzările masive de ţigani spre ţările lor de baştină, în special Bulgaria şi România[1]. Cele mai virulente atacuri au fost îndreptate împotriva preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, dar şi a altor oficialităţi ministeriale din această ţară, precum şi din Italia. Se pare, însă, că şi alte autorităţi publice şi politice vest-europene sunt nemulţumite de conduita şi comportamentul grupurilor migratoare ţigăneşti care s-au stabilit în tabere cu statut ilegal în ţările lor. Ca întotdeauna, această întâmplare a inflamat extrem de mult spiritele şi, dincolo de măsurile fireşti de protejare a propriilor lor cetăţeni, unii oficiali occidentali au întrecut măsura, recurgând la mijloace care, pe bună dreptate, preocupă şi îngrijorează, în acelaşi timp, opinia publică şi diverse cercuri politice. Cea mai violentă şi contestată măsură o reprezintă, desigur, decizia autorităţilor franceze ca, înainte de expulzarea ţiganilor nomazi din ţările lor, să treacă la amprentarea acestora, indiferent dacă, cei în cauză, s-au făcut sau nu vinovaţi de vreo ilegalitate în timpul şederii pe teritoriul Franţei.

Evident că, personal, cunosc dificultăţile imense cu care s-a lucrat şi se lucrează cu reprezentanţii aparţinând etniei ţigăneşti, dar mai ales cu ţiganii înşişi.

În perioada în care lucram la Primăria municipiului Cluj-Napoca, am fost abordat[2], în mai multe rânduri, de o serie de ziariştii vest-europeni, în general din Germania, dar, nu numai, care recurgeau adesea la un limbaj extrem de critic, pe alocuri nepotrivit, chiar jignitor la adresa autorităţilor municipale, pornind exclusiv de la constatările lor în urma vizitării celebrei colonii ţigăneşti de la Patarât, o adevărată ruşine pentru un oraş de mărimea şi importanţa municipiului Cluj-Napoca. De cele mai multe ori, respectivii ziarişti, erau mai de grabă purtători de cuvânt ai unor cercuri politice locale sau centrale, adversare ale administraţiei locale de la momentul respectiv. Căci, indiferent de dovezile şi argumentele folosite, respectivii ziarişti se lansau în atacuri furibunde, inclusiv la adresa mea, refuzând să accepte vreun argument pe care îl foloseam pentru a le explica, onest, cauza situaţiei în care se ajunsese la situaţiile constate sau inventate de ei. Nu m-ar mira, ca în prezent, între contestatarii atât de virulenţi ai prezenţei ţiganilor în Europa Occidentală, să se numere chiar şi unii dintre cei care, nu cu mult timp în urmă, insistau, în mod neelegant şi primitiv, să ne pună la zid şi să ne dea lecţii în privinţa modului în care trebuia soluţionată problema ţiganilor. Dacă aş fi un cinic, ceea ce nu sunt, aş vrea să-i întreb pe respectivii justiţiari occidentali, de ce nu fac eia mai mult sau ceea ce este necesar pentru a soluţiona cum se cuvine dificila şi spinoasa problemă ţigănească, mai ales acum, când ţiganii sunt prezenţi în ţările lor şi când au posibilitatea neîngrădită de a face dovada umanismului politicii pe care o promovează şi a interesului lor mult trâmbiţat, cu privire la respectarea drepturilor omului şi la asigurarea condiţiilor decente pentru ceea ce ei numeau, la momentul respectiv, drept oropsiţii Europei.

Întreb, astăzi, dacă respectivii ziarişti şi pretinşi umanişti din presa occidentală nu consideră că există motive pentru a sancţiona categoric manifestările scelerate, de-a dreptul fasciste, întâlnite în politica oficială şi de stat a propriilor lor ţări. Ce vă opreşte, azi, domnilor ziarişti, să nu fiţi la fel de bătăioşi şi să treceţi cu vederea, într-un mod absolut strigător la cer, nu numai neajunsurile crase, ci, în primul rând, modul iresponsabil în care sunt trataţi în Europa, la început de mileniul III, nişte cetăţeni europeni, căci, spre deosebire de perioada când eu eram terorizat de pseudo-justiţiarii continentului pe această temă, ţiganii erau doar cetăţeni români, nu şi cetăţeni europeni cu drept de liberă deplasare, neîngrădită de nimeni şi de nimic, în orice parte a spaţiului Schengen. Oare, azi, domnilor ziarişti, nu vă deranjează mizeria şi sărăcia în care-i obligaţi să trăiască pe nişte cetăţeni europeni, nu în România sau Bulgaria, ci în chiar ţara dvs.? Sau atitudinea de-a dreptul criminală a autorităţilor dumneavoastră, care hăituiesc sistematic nişte cetăţeni ai altor state, care, în baza unor acorduri internaţionale, au ajuns ân ţările dvs., şi pe care altă dată îi încurajaţi de aparenta dumneavoastră susţinere inclusiv că sunt bine-veniţi să trăiască în ţările unde ei sunt amprentaţi, unde li se distrug locuinţele şi de unde sunt obligaţi să plece doar pentru că sunt ţigani? De ce nu reacţionaţi şi acum, domnilor, cu aceeaşi intransigenţă ca pe vremuri, când vă permiteaţi să ne daţi lecţii, să ne jigniţi şi să ne acuzaţi de toate păcatele lumii ? Oare, astăzi, ţările care se pretind democratice, nu mai au aceleaşi responsabilităţi şi norme de valori privind conduita lor civilizată şi democratică?

Evenimentele la care ne referim au mai semnalat un lucru care este foarte grav, dar care, din păcate, lasă complet indiferenţi pe reprezentanţii instituţiilor democratice ale Parlamentului şi Comisiei Europene. Ca urmare a unei toleranţe prost înţelese a autorităţilor europene, se pare că, în Europa, sau cel puţin la statele la care ne referim, au reapărut şi se manifestă, pe faţă şi în mod periculos, structurile politice de orientare şi inspiraţie neo-nazistă şi fascistă, pentru că, altfel, cum poate fi numită atitudinea adoptată de preşedintele Franţei, de amprentare, după modelul fascist, a unor cetăţeni liberi ai Europei. Şi, mai surprinzător este faptul că asemenea măsuri sunt luate de preşedintele Franţei. Acesta, după cum se ştie, aparţine, etnic, comunităţii evreieşti. El s-a născut într-o familie evreiască pe teritoriul Ungariei, ţară cunoscută pentru crimele săvârşite în timpul celui de-al doilea război mondial, şi nu numai, împotriva oricui era de altă origine etnică decât cea maghiară, deci inclusiv împotriva evreilor.

De altfel, chiar în perioada în care Nicolas Sarkozy îşi punea în aplicare politica lui reacţionară de tip fascist, un europarlamentar ungur, membru al Partidului Jobbik, de extremă dreaptă din Ungaria, propunea, ca o soluţie pentru problema ţiganilor, adunarea acestora în lagăre, probabil, în vederea exterminării lor, aşa cum ne-amintim că au mai făcut autorităţile ungureşti de foarte multe ori de-a lungul sec. XX. Pentru cei care, eventual, n-ar cunoaşte acest adevăr, le reamintim că, la terminarea celui de-al doilea război mondial, autorităţile maghiare de ocupaţie din Transilvania au adunat în lagărul de la Fabrica de Cărămidă din Cluj-Napoca, zeci de mii de etnici evrei, pe care apoi i-au predat, fără pic de conştiinţă, călăilor nazişti, spre a fi trimişi în lagărele de exterminare de la Birkenau şi alte locuri de odinioasă amintire. Sunt de-a dreptul şocat şi oripilat să constat că, acum, un cetăţean european, de origine evreiască, este pregătit să aplice o asemenea măsură criminală în relaţia cu alţi cetăţeni comunitari. Sunt efectiv şocat şi oripilat, în acelaşi timp, de această extrem de gravă întorsătură, când un reprezentant al celei mai chinuite etnii, dintre toţi locuitorii globului, este dispus să aplice soluţii de tip fascist împotriva unor cetăţeni ai Europei. Desigur că, s-ar putea găsi destui indivizi care să găsească deplin justificată o asemenea măsură, având în vedere nenumăratele acte antisociale, chiar crimele săvârşite de reprezentanţii etniei ţigăneşti peste tot în Europa, unde şi-au găsit un loc în urma mutaţiilor produse după 1990.

Personal, nu doresc să scuz nici faptele, nici atitudinile reprezentanţilor etniei ţigăneşti, pentru că eu însumi sunt conştient că multe din acţiunile şi faptele lor sunt o sfidare nepermisă la adresa legii, a liniştii şi siguranţei cetăţenilor europeni. Cu toate acestea, găsesc măsura la care s-a recurs foarte gravă şi consider că ea prevesteşte o intolerabilă degradare a politcii comunităţii europene, care se dovedeşte complet incapabilă şi depăşită în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii civilizate şi fiabile de rezolvare a problemelor ţigăneşti din Europa, nu doar cu respectarea drepturilor omului, ci, în primul rând, în interesul liniştii, a cooperării şi conlucrării pe plan european.

Credem că, în această chestiune, extrem de importantă şi gravă în acelaşi timp, se impune intervenţia imediată, fermă şi categorică a întregii Europe, pentru a stopa şi evita, cât timp se mai poate face acest lucru, recrudescenţa politicilor de inspiraţie fascistă şi nazistă, în spatele căreia, după cum am văzut, se află numeroşi politicieni de la Budapesta.

Credem că nu putem rămâne indiferenţi faţă de pericolul real pe care-l reprezintă pentru viitorul Europei şi, implicit, pentru pacea pe continentul nostru, această recrudescenţă a forţelor politice extremiste, şovine şi fasciste. Cercurile politice de la Bruxelles trebuie să intervină ferm şi imediat, inclusiv, prin eliminarea din viaţa politică a Europei a acelor oameni politici de tipul liderului fascist al partidului Jobbik, pentru că altfel exista premise reale, ca în foarte scurt timp, să fim martorii unor noi manifestări de tip fascist, care ar putea pune în pericol pacea şi liniştea pe continentul nostru.

Dacă doresc cu adevărat ca Uniunea Europeană să poată juca un rol important în realizarea viitorului acestui continent, liderii săi actuali sunt obligaţi, prin forţa împrejurărilor, să-i identifice pe promotorii unor astfel de politici şi să dispună, inclusiv, scoaterea lor în afara legii, având în vedere nivelul ridicat de nocivitate pe care-l reprezintă menţinarea lor în viaţa politică şi publică a acestui continent. În acelaşi timp, credem că se impune o regândire a politicii, ce revine Uniunii Europene, pentru soluţionarea coerentă, definitivă şi realistă a problemei ţigăneşti. Personal, nu cred că reprezintă o soluţie viabilă perpetuarea unei atitudini indiferente şi unilateral critice într-o problemă de maxim interes pentru întregul nostru continent. Nu cred că o astfel de politică ar reprezenta o reuşită, atâta vreme cât ar continua să nu se ţină cont de faptul că ţiganii există, în primul rând, ca mentalitate şi aparţin unui spaţiu îndepărtat (spaţiul asiatic), iar toate măsurile ce sunt eventual avute în vedere trebuie să pornească de la realitatea de necontestat privind ostilitatea şi conservatorismul ţigănesc, care nu le permit acestora să se integreze spiritual în ţările în care trăiesc, pentru că ei se consideră superiori şi responsabili, exclusiv, faţă de spiritualitatea neamului din care provin.

De aici şi atitudinea de ostilitate permanentă şi vădită, îndreptată sistematic împotriva popoarelor europene. A establishment-ului, a culturii, civilizaţiei, dar şi a cetăţenilor acesteia. Neintegrarea, până în acest moment, a ţiganilor în Europa, poate fi explicată, în primul rând, pornind de la această realitate, ca şi de la modul pompieristic în care s-a înţeles, în unele momente, a fi implementată politica de integrare a ţiganilor nu în România, Franţa sau Italia, ci în general în Europa.

Chiar dacă risc a fi etichetat în fel şi chip de unii aşa zişi pudibonzi, care refuză să vadă adevărul, afirm că procesul de integrare a ţiganilor în Europa trebuie să pornească de la constatarea efectului nefast pe care-l are consecvenţa cu care-şi apără specificul etnic şi caracterul lor refractar faţă de orice măsuri şi demersuri economice, educaţionale, politice, religioase etc.. Cu alte cuvinte, ţiganii sunt şi au rămas ataşaţi cu fanatism de originea lor asiatică şi refuză cu obstinaţie să-şi asume şi să respecte alte valori sau legi sau instituţiile care le adoptă şi veghează la respectarea lor. Nu pentru că nu le înţeleg, ci pentru că le consideră străine de fiinţa şi specificul lor etnic. Până nu se va înţelege acest adevăr, ţiganii vor continua să rămână o problemă atât în România, cât şi în orice ţară europeană.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Este interesant de ce aceleaşi autorităţi nu iau nici un fel de măsuri pentru expulzarea ţiganilor proveniţi din Polonia, Cehia, Slovacia şi fosta Iugoslavie, cu care, de multe ori, ţiganii din Bulgaria şi România sunt în cârdăşie în săvârşirea de fapte ilegale. După cum se vede, până şi faţă de ţiganii din aceste ţări occidentalii practică o discriminare pozitivă!

[2] Datorită atribuţiilor ce îmi reveneau în calitate de şef al Departamentului Mass Media - Relaţii internaţionale am avut contacte permanente cu ziariştii locali, corespondenţii ziarelor, posturilor de radio şi televiziune centrale, ca şi cu unii ziarişti străini sau corespondenţi de presă acreditaţi în România...

 

DUPĂ 21 DE ANI... SAU: PENTRU DISPARIŢIA STATULUI MASONIC

1. PRELIMINARII

...Cine priveşte peisajul socio-politic (nu mai vorbim de cel moral-spiritual-cultural!) - nu doar românesc, ci chiar european şi mondial, după aceşti 21 de ani, de la revoluţia omagial-masonică, din 1989 (sărbătorirea împlinirii a două sute de ani de la Revoluţia Franceză Regicidă, 1789-1989 – revoluţie franceză, de fapt, iudeo-masonică, prin care Francmasoneria a adus la putere, în Franţa, în Europa şi în lume, PLUTOCRAŢIA IUDAICĂ... şi, politic, a fătat şi, implicit, a marcat extremele - interşanjabilităţile Chipului Demonic al Lumii, de fapt! - ...soluţiile socio-spirituale, UNICELE alternative ontologice terestre - ziceau ei... – succesive ori simultane: COMUNISMUL şi LIBERALISMUL!!!) – vede că nimic nu se potriveşte cu propaganda iudaică... furibundă şi triumfalistă, până prin anii băsişti pur-sânge - 2009-2010:

1 - în loc de BUNĂSTARE – CRIZA CEA MAI CRONICIZATĂ ŞI MAI DUBIOASĂ, din întreaga istorie modernă... - ...şomajul endemic, sărăcirea maselor până la genocid...!, CORUPŢIE GENERALIZATĂ! – de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial... (încă din secolul al XVIII-lea, masonul Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae, prevestea că semnele cele mai clare pentru dispariţia/moartea fizică a imperiilor şi statelor este stufoşenia aparatului birocratic şi, pe cale de consecinţă, corupţia ajunsă la stadii delirante...); umilinţa a atins cote maxime: foşti profesori de liceu şi foşti universitari-pensionari (din Bucureşti, Constanţa etc.) stau la cozi nesfârşite, la mâna şi generozitatea (ei, care au creat, în amfiteatrele universitare, genii, uluitoare pentru lumea întreagă!) unui sponsor analfabet şi teribil de umflat de generozitatea lui, învelit în propria-i grăsime şi care-şi trâmbiţează mila sa nemaivăzută, la toate posturile TV... - stau, bieţii pensionari (care trebuie, cât mai degrabă, să iasă din sistem!) ca să capete O pâine, de care să tragă... o săptămână...!!!

2 - în loc de SPIRITUALIZARE - LINŞAJUL ELITELOR ŞI CALOMNIEREA MARTIRILOR NEAMULUI (...acestea se realizează prin moartea/asasinarea civilă şi chiar fizică a oamenilor de AUTENTICĂ valoare de Duh ai Neamului Românesc, prin distrugerea şanselor de afirmare şi creştere întru Duh, ca spiritualizare luminoasă şi senină, ale tineretului TOT MAI ATEIZAT ŞI HĂITUIT SPRE ÎNAFARĂ DINTRE GRANIŢELE GRĂDINII MAICII DOMNULUI... SPRE AMURGUL/APUSUL LUMII!!! - ora de Religie, care numai de Hristos nu vorbeşte, esenţial, este masca sub care se pregăteşte ecumenismul, de către Preafericitul Antihrist!!! - ...prin distrugerea Cercetării, prin manipularea, selectarea perversă, răstălmăcirea, falsificarea şi amalgamarea halucinantă a Informaţiei...: pe Internet, stau plasaţi cu intenţii vădit demonice, SFINŢII LÂNGĂ CURVE, instinctele cele mai josnice şi mudare sunt preaslăvite, aberaţiile sexuale împotriva Sfântului Duh, precum INCESTUL, sunt lăudate şi promovate ca LUCRURI FIREŞTI, iar SPIRITUALIZAREA CURATĂ ŞI LUPTĂTOARE ÎNTRU HRISTOS, precum şi însuşi MARTIRIUL - sunt blamate, ca fiind dovezi de... DEMENŢĂ ŞI HABOTNICIE!!!); pentru ca lucrurile să involueze mai repede, s-a inventat NĂUCENIA RELIGIOASĂ A POPOARELOR, prin amestecarea Dumnezeului Cel Viu cu toate ereziile şi păgânismele, retrogradante spiritual – aşa-numitul ecumenism sau Mişcarea New Age (feţe ale aceluiaşi Moloh de-spiritualizant!);

3 - în loc de JUSTIŢIE - sfidarea umanităţii, prin rejectarea, în spaţiul social şi media, a celor mai patibulari bandiţi, pe post de... elite sociale şi politice, de preşedinţi de republică... de regi prefabricaţi (regişori de vitrină, care, ei înşişi, sunt de o calitate moral-spirituală mai mult decât îndoielnică: nu doar că regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi dă coroana jos de pe cap, în faţa negustorimii iudeo-anglicizate din City-ul lononez (...City of London, cel mai important cartier financiar al Regatului Unit...), dar regina Elisabeta a Marii Britanii este, ea însăşi, una dintre cele mai bogate (în lire, nu în Duh!) făpturi de pe Terra... etc.;

4 - în loc de PACE SOCIALĂ – nu doar RĂZBOAIELE ENERGIEI (purtate de SUA şi lingăii lor, printre care, CU MIŞELIE, se înscrie şi... România! - EXACT pe traseele desenate de Israel... - adică, să împuşcăm doi iepuri deodată: a) monopolul asupra petrolului planetar/resurselor energetice planetare şi b) lichidarea neamurilor care cârtesc în legătură cu dreptul statului Israel de a exista, PESTE DREPTURILE ISTORICE, DE EXISTENŢĂ, ALE POPOARELOR ISLAMICE, DIN ZONĂ...!) sau RĂZBOAIELE HEGEMONISMULUI LOCAL (purtate de SUA, şi fosta URSS... dar şi de China şi de India... şi de multe state africane, zădărâte tot de Jandarmul Lumii/SUA, pentru că, absolut întîmplător, pe acolo se află diamante sau niscaiva uraniu...), ci şi REVOLTELE NEISTOVITE ALE TOT MAI SĂRĂCIŢILOR OAMENI DE PE PĂMÂNT... iar replica organelor de represiune, faţă de aceste revolte, este tot mai violentă şi mai revoltător-inumană, exterminatoare... – ci şi crearea de ZONE CENUŞII, pentru păstrarea unui potenţial de violenţă constant crescut, bun de exploatat-utilizat, de manipulat şi amplificat, în vremuri viitoare...;

5 - în loc de HRANĂ ESENŢIALĂ – OTRĂVIRE GLOBALĂ! – prin E-urile cancerigene, dar, în primul rând, prin otrăvirea pământului, apelor şi aerului, prin mutaţiile genetice din organismele propuse spre hrănirea tereştrilor, şi, ca o încoronare a crimei: Codex Alimentarius, prin care umanitatea TREBUIE să se supună genocidului prin otrăvirea... alimentară...!!!

...Nu ne-a mai mirat, deci, răspunsul unui pedelist autohton, Petre Tinel, care, întrebat (în cadrul unei emisiuni televizate) cu ce se vor încălzi elevii din şcolile buzoiene, vasluiene etc., de vreme ce se desfiinţează nu doar şcolile, ci şi sursele de întreţinere şi de încălzire a şcolilor – a dat următorul memorabil răspuns: Să pună mâna pe TOPOARE! ...şi să taie copacii de pe marginea drumului, că şi aşa copacii ăia încurcă circulaţia maşinilor!...

Nu copacii încurcă ...circulaţia sângelui românesc, ci VOI, NENOROCIŢILOR DE TRĂDĂTORI DE ŢARĂ ŞI IMBECILI SINIŞTRI! – ar fi trebuit să i se replice respectivului pedeleu, de către moderatorul emisiunii TV... DOAR LA TĂIAT VĂ PRICEPEŢI – DE LA TĂIATUL DE SALARII ŞI PENSII, LA TĂIATUL DE PĂDURI/COPACI DE PE MARGINEA STRĂZII... - DECI, SUNTEŢI SPECIALIZAŢI ÎN ... TOPOARE!!!

...LA RÂPĂ CU TOŢI GOLANII ŞI MIZERABILII ĂŞTIA, CARE GÂNDESC CĂ GRĂDINA MAICII DOMNULUI ESTE... COCINA LOR PERSONALĂ!

...Ideea cu pusul mâinii pe topoare ne aduce aminte de ideile europarlamentarului român LASZLO TÖKES (cică pastor! – care ne trădează şi înjură, la Strasbourg, pe banii noştri!!!), cel care îi îndemna, anul acesta, pe secui şi pe maghiari, să iasă în stradă (...pentru forţarea Guvernului României, de a accepta autonomia Szeklerlandului/Ţinutului Secuiesc – ...da, să iasă în stradă, ca la revoluţia din 1989 (revoluţie începută şi făcută în... bătătura lui Tökes!). Dacă un pedeleu aflat la putere vorbeşte de pusul mâinii pe topoare (contextul spuselor este neglijabil, cel puţin în aceste circumstanţe...), iar un europarlamentar român vorbeşte despre soluţia violenţelor de stradă..., oare de ce n-am adopta, şi noi, cei cu adevărat necăjiţi şi obidiţi, aceste soluţii radicale – ÎN SPIRITUL NESUPUNERII CIVICE?! Da, ar trebui să îndemnăm, şi noi, în linia comportamentului (cerut pentru...încălzire!) de... cei din arcul guvernamental, pedelei sau ude-MEREI: ROMÂNI, PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE! ROMÂNI, IEŞIŢI ÎN STRADĂ, CĂ NU SE MAI POATE TRĂI AŞA!

...Aşa, adică jefuiţi, fără dureri de inimă, şi de organismele internaţionale masonice, precum F.M.I-ul, Banca Mondială, Uniunea Europeană etc., dar jupuiţi de şapte piei şi... de ai noştri ca brazii (trădători de marcă ...românească, dar şi de marcă iudaico-românească: de exemplu, Roşia Montană este înstrăinată de România, prin cârdăşia lui BĂSESCU-BRAUNOVICI cu evreul MAX RICH, dna ELENA COCOŞ-UDREA face ca, la o licitaţie imobiliară de la Brăila, să câştige... evreul de pe locul 4... din 4: MAX BOEGEL etc. etc. etc.!).

...Atunci când statul devine un organism străin şi vampiroido-antropofag, care-şi devorează propriii copii, NESUPUNEREA CIVICĂ NU DOAR ESTE INDICATĂ, CI DEVINE OBLIGATORIE, PENTRU NIŞTE AUTENTICI CETĂŢENI!!!

...Generali de armată şi generali-maiori, din România, precum MIHAI CHIRIŢĂ şi ION MARIAN, sunt implicaţi în grave scandaluri de corupţie... Dacă şi ARMATA (în care populaţia avea încrederea cea mai mare, imediat după Biserică!... - dar nici Biserica nu stă mai bine decât Armata, la nivelul CORUPŢIEI, morale şi fizice...!!!) se prostituează (sau este împinsă spre prostituare, morală şi fizică (şi se compromite atât de grosolan: câte 46 de mii de euro, mită pentru angajarea, la Şcoala de Aplicaţie de la Piteşti, a 38 de persoane...!), atunci, cu adevărat, statul masonic a intrat în disoluţie... ARMATA ar fi fost/putut fi una dintre speranţele noastre, pentru ca dictatura crimei şi genocidului să nu se instaureze în România... Nu mai este, din păcate.

...De JUSTIŢIE, ce să mai vorbim... câtă vreme preşedintele este tot... preşedinte, iar nu... DEŢINUT DE DREPT COMUN!!!... câtă vreme Roberta Numărăcioasa este tot preşedinte... la Camera Deputaţilor... – iar Elena din Troia Băsistă Incendiată/DATĂ PE FOC aruncă de pereţi cu 4,5 miliarde de euro, şi toţi tac şi o întâmpină, pe unde trece (şi, oare, pe unde NU trece?!), cu ovaţii şi cu... pâine şi sare... (...NU ÎN OCHI!!!)?! Plus alte mii de dosare... dosite, ale fraudatorilor (...de tot soiul şi de toată culoarea...)!

...Secretarul de Stat de la Ministerul Finanţelor, dna GRAŢIELA IORDACHE, a luat o şpagă cam de 10 ori mai mare decât... generalii: 44 de MILIOANE DE EURO!!! Păi, să se ştie, ce naiba, ce-s alea... FINANŢE! Să nu se confunde cu... orice găinar de pe stradă (ori de pe Calea Ferată: au apărut, ca prin anii '20 în Rusia/URSS, sau în România anilor comunişti '47-'50... – furturi din trenuri cu alimente şi cu... îngrăşăminte!) - care găinari, ca orice găinari, fură de foame...!

...Pe când pedeleii fură cu miliardele (făcând săli de sport în satele, oraşele şi cartierele cu primari pedelişti!), profesorul de Educaţie fizică OVIDIU RIZEA, nepedelist din Glodeni/Dâmboviţa, care a pregătit campioni naţionali şi europeni la handbal, face antrenamente având poarta marcată cu... o pânză pe perete, şi are o pensie de 1.200 de lei, din care cumpără echipamentele elevilor înglodaţi în Glodeni... şi, din aceşti bani de pensionar, iese bronzul campionilor şi campioanelor de handbal... Campionul mondial la scrimă, MIHAI COVALIU, renunţă la sport, pentru că, din banii pe medalii, nu-şi poate da copilul la şcoală!!! Sportivi care au marcat locul României pe harta lumii şi Artişti de geniu (care l-au plimbat pe Orfeu pe toată Terra!), de la minusculi copii talentaţi/copii-minune şi până la genii consacrate universal (la Scala din Milano!), precum Dan Iordăchescu sau Gheorghe Zamfir, trăiesc la limita subzistenţei...

...Eroii Revoluţiei, cei ce au visat la mai bine şi mai frumos şi mai liber, în iarna lui 1989... ori deja... au fost sinucişi, ori au fost lăsaţi să putrezească de vii, cum este cazul lui ION JULA, cel schilodit de tanchişti şi, apoi, torturat, de Securitate, sub zodia zăpezilor vagi, din 1989... – ţintuit, 18 ani, în căruciorul neputinţei şi sclerozei multiple, cu 500 de lei pe lună... a trecut dincolo, cu ochii cerniţi de disperare, în 2008...

Şi câte sute ca ION JULA!!! Dar şi câte mii de profitori... pe de-a moaca, de o nesimţire şi de-un cinism rarissime!

...Personal, cunosc situaţia aşa-zisei revoluţii din Adjud unde 11 oameni (doi dintre ei fuseseră numiţi, din câte informaţii posedăm la ora actuală... - de către Securitate, direct de la Bucureşti, drept comandanţi ai Frontului Salvării Naţionale!) au fost bombardaţi, în zilele de 23 decembrie 1989-28 ianuarie 1990, cu mii de telefoane alarmisto-manipulatorii: că a fost coborât (fireşte, cu elicopterul!) un desant de paraşutişti... terorişti (cum altfel?) pe ambulatoriul TBC din Adjud, că a fost otrăvită apa de la Turnul de Apă din Adjud etc. etc. – dar, propriu-zis, nu s-a întâmplat ABSOLUT nimic... decât, poate, că subsemnatul, cu sprijinul, moral şi de autoritate, al Poetului, Artistului şi Cetăţeanului Activ, AUTENTIC dizident - ...dar tot atât de naiv, în sensul păgubos al cuvântului, cât şi subsemnatul... - LIVIU IOAN STOICIU (pe atunci, pus de păpuşarii de la Bucureşti, de paravan, ca şef al FSN-ului pe judeţul Vrancea...), am încercat să combat mafiotismul şi să institui, cât de cât, starea de normalitate, în Adjud... (lucru/lucrare care s-a dovedit ABSOLUT imposibil/ă... - prin trădarea, din partea fraţilor de conducere municipală... - dar şi lucru/lucrare care mi-a umplut telefonul de ameninţări mafiote, cu moartea, la adresa mea şi a familiei mele... – iar cei pe care am încercat să-i dau jos din pomul unde se suiseră, precum scroafa din zicală, au revenit şi devenit magnaţii contemporani ai oraşului/municipiului Adjud... bietului oraş-municipiu Adjud!... să nu uit: AUTENTICUL DIZIDENT LIVIU IOAN STOICIU este, azi, şomer...: CUM ALTFEL, ÎN ERA BĂSESCU... Băsescu, a cărui gândire depăşeşte limitele Galaxiei, după spusele lui Traian Ungureanu?!?!)

...Nici măcar cât în Focşani (...unde un erou militar, străfulgerat de fiorii... eroismului, fireşte, a descărcat, în bezna nopţii, un Kalaşnikov, spre o mâţă disperată, care se agăţase de tăblăria Poştei din municipiu... şi o zgâria la modul... teroristic, în căderea/alunecarea ei ...involuntară şi progresiv-accelerată, de pe obiectivul strategic al Poştei!)..., dar, cel puţin doi dintre eroii adjudeni s-au repezit, ca vulturii hoitari, să-şi procure diplome de revoluţionari... get-beget! Şi, evident, prin diplomele fermecate, au curs, spre respectivii, toate celelalte... accesorii: pământuri, scutiri de taxe şi impozite, facilităţi de tot felul etc. etc.

Când au venit să mă determine să mă alătur imposturii lor, le-am spus, cu patetism donquijotesc (...care, azi, îmi apare cumplit de penibil şi melodramatic...): Cum aş putea să mă mânjesc cu sângele ADEVĂRAŢILOR eroi?! Pe sângele eroilor ADEVĂRAŢI s-a clădit visul revoluţiei, al celor morţi şi... al unora neîngropaţi şi neidentificaţi... de la Timişoara, Bucureşti, Cluj, Braşov, Turda...?! Oare nu m-ar scuipa copiii mei drept pe obraz... – dar am fost întrerupt, brutal, din tirada mea... – şi răspunsul a venit, senin şi... realist: Şi cine ştie toate rahaturile astea?! Chiar aşa! Nimeni, decât Securitatea (cea eternă...!), Ion Iliescu şi ai lui... eroi!!!

...În învăţământul românesc, prin Legea Funeriu, toţi directorii de şcoli vor fi înscăunaţi politic, deci vor fi pedelişti... – şi aceşti şefi impostori vor avea drepturi discreţionare, în ce priveşte angajarea sau soarta angajaţilor: lingăii incompetenţi vor huzuri, fără să trebuiască decât să nu-şi întrerupă lucrarea cu... limba şi buzele, profesorii buni şi foarte buni/competenţi/performanţi, dar demni, vor fi scoşi, cât mai repejor, din sistem (prin infarct provocat sau prin plecarea în străinătatea încă primitoare de aur cenuşiu!), iar interesul elevilor... va fi ultima grijă a statului masonico-pedelist (cel care decretase, cu ani în urmă, ELEVUL-REGE!).

Ei bine, deja vedem că se pregăteşte ELEVUL/TÂNĂRUL-JIVINĂ, INCULT PÂNĂ LA BARBARIE ŞI SCLAVIE!!! - ...egoist şi TOTAL IRESPONSABIL, feroce şi singur, satanic şi înfiorător de singur... pentru o viitoare lume apocaliptică... de fapt, preconizat a fi SATANICĂ!!!

...Masonii sunt indivizii cei mai cruzi mincinoşi şi lipsiţi de scrupule, CEI MAI NERUŞINAŢI IMPOSTORI ŞI CREATORI DE IMPOTORI ŞI DE IMPOSTURĂ, din toată istoria Terrei...: modelul clasic, cel mai la îndemâna românilor, este preşedintele Traian Băsescu!). De fapt: SATANA – MARELE ILUZIONIST!!!

...La fel ca în România, şi în Anglia, noul sistem de taxe, ENORME, din învăţământ, tăierea salariilor, sortirea pensionarilor aruncării de pe stânca tarpeiană, SĂRĂCIREA FAMILIILOR... NETELEVIZABILE... - vor distruge elitele veritabile şi le vor înlocui cu elitele falsificate/despiritualizate (Elitele Negre, le numeam noi, undeva...!): copiii celor bogaţi şi... aleşi de masoni! La fel se întâmplă haosul în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Grecia...

...NIMIC NU S-A SCHIMBAT! Securiştii şi activiştii de PCR de ieri (din România, deocamdată...) şi-au plasat copiii în posturi-cheie, de conducere... şi aceştia vor face la fel cu odraslele lor...!!!

Vorba ceea: COPIII ŞEFILOR NOŞTRI DE AZI VOR DEVENI ŞEFII COPIILOR NOŞTRI, DE MÂINE...!

...Ce-i de făcut?! – întreba masonul socialist rus Nikolai Cernâşevski, la final de secol al XIX-lea... – aşa ne întrebăm şi noi, care suntem anti-mason, la început de veac XXI. Opinia noastră nu diferă esenţial de opiniile lui NIKOLAI BERDIAEV – deci, soluţia, pe care o oferim mai jos, se întemeiază pe viziunea sa asupra Noului Ev Mediu...: ESTE NECESARĂ ÎNTOARCEREA LA HRISTOS!!! - şi, deci, este absolut necesară renunţarea, radicală, la toate MREJELE DE SUPRA-LENE ale aşa-zisului modernism masonic, renunţarea radicală la optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu (cf. N. Berdiaev) - şi întoarcerea, deci, din paradisul fals şi sinucigaş al cuceririlor tehnice, LA AŞA-ZISUL PRIMITIVISM RELIGIOS, la AUTENTICUL OTODOXISM... adică, de la această istorie pământească, trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă. Iar nu să evoluăm spre... dozatorul de agheasmă, spre rugăciunea către moaştele de pe Facebook şi spre... spovedania pe Internet...!!!

...Să ne întoarcem la ADEVĂRATA LIBERTATE, IAR NU SĂ MOŢĂIM ÎN SCLAVIA MOLATICĂ A SATANEI!!! Autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia (cf. N. Berdiaev).

Nu avem nevoie nici de Spaţiul Schengen, nici de Uniunea Europeană (care a şi început să conducă/mâne România spre abatoare, prin comisarii ei...!)... – n-avem nevoie de nimic din istoria terestră, în general – şi din istoria masonilor, în special! – ci EXCLUSIV DE HRISTOS-DUMNEZEU!!!

SĂ DĂM DE PĂMÂNT, DECI, CU STATUL MASONIC MODERN – şi SĂ CREĂM UN ALTFEL DE STAT (prezenţa statului nu o vedem ca fiind necesară decât pentru protecţia specificului spiritual al Neamurilor, iar nu pentru... FURTURI ORGANIZATE ŞI CINICE şi pentru încasarea optimă a taxelor şi impozitelor!) – STATUL LUI HRISTOS - ...căruia să-i zicem (...nu-i aşa, totul trebuie să poarte un nume...?!), pentru că nu avem la îndemână termeni specializaţi (deocamdată!): TEOCRAŢIA AUTENTICĂ, HRISTICĂ!!!

2. NIKOLAI BERDIAEV ŞI NOUL EV MEDIU: MUTAŢIA LĂUNTRICĂ

ŞI TRANSCENDEREA ISTORIEI-LEGE

După eşecul evident al Contractului social masonico-rousseau-ist, din veacul al XVIII-lea, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (cf. Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului (socialismul divinizând munca materială[1], în dispreţul valorilor calitative, uitând scopul şi sensul vieţii, aducând satanocraţia: un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc[2] - capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, nivelând individualitatea umană[3], atomizând societatea[4], ignorând, în realitate, poporul[5], născând toate nenorocirile societăţii[6] - concluzia: Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă[7]) - lumea, pământul - se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat - omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual - a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea[8]. Căci autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia[9].

N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală - de la ANOMIA copilăriei - la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice divine şi prin legi sociale. Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii) - se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-socială - ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este irezolvabilă în limitele istoriei - spune filosoful rus: În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei (…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică (s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului - ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.[10]

Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate - întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă - într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem - atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei ŞI prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu - este necesară, pe lângă nunta spirituală a Dreptului cu Pedagogia - devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.

3. INVARIABILUL LEGII ŞI AUTORITATEA DIVINĂ

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!), de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie şi prezenţa crucii în sala de judecată - ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştere cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine - iar legile să reflecte, clar biblic - INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar - complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină - fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament - fie Invariantul-HRISTOS - Fericirile din Predica de pe Munte/NOUL TESTAMENT - legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea, cândva, în veacul al XVIII-lea, Giambattista Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era turnată în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine (a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

AUTORITATEA ORI ESTE DIVINĂ SAU DELEGATĂ DE CĂTRE DIVINITATE - ORI NU E DELOC. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze - 1789: Dumnezeu n-a delegat poporul francez să ucidă şi să comită regicid - ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană - a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi - şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică). Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează (nu opacizează, nu ascunde - cum face azi - trâmbiţând fals umanismul legilor - adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină - cândva, cea proclamată, pentru sânge (adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai - astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

4. HRISTOS - LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos), devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic (chiar dacă sub forme diversificate), în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu, prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii - nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă (mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18) Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie (mentalitatea…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru - atât în forma-emergenţă (iota = semnul literei de început al lui Iahve - Dumnezeu), cât şi în conţinutul - imergenţă (cirta = semnul literei de mijloc).

Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[11] - amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu - dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile - dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii - până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către ceilalţi, către Iubire - care Iubire, adusă în parametrii hristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii - adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dacă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie să tragă cu urechea, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ hristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri - dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc) - anume, obiectivul legislativ hristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social - într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural (căci întregul COSMOS este societatea Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[12], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii - care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea - care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil - TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) - este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane - dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[13] - ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-i călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină (PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică: Vai vouă![14]:

- Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi! (…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul? (…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! (…). Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni - şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate - ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului! Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină - până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ - a conştiinţei răului din Sine.

Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu - şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea - sunt supuşi imprecaţiei hristice pe pământ - dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest vai vouă! este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal - vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar, ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor - îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii - şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: casa voastră [n.n.: planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie. Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal - în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste - pe Dumnezeu-Legea: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.

5. CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ - CIVILIZAŢIE LEGISLATIVĂ

Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[15] De fapt, adevărul constă exact în formularea inversă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege - acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege - ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni - iar nu un text pentru un text (artă pentru artă…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie - ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? PENTRU OAMENI CARE VOR SĂ AJUNGĂ LA LEGE - ADICĂ LA DUMNEZEU.

Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala - aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui - te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel, în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept bine public…

Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea - şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii - devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană - ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii - s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă - cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere - pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională (dar şi intuitivă) pe alţi oameni (tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) - şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă - autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit - dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi moral-spirituală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru - dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli – şi, în principal, a preoţilor (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N. Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om - omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea: Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc). Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti - trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune - iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual - să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea (şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[16] - să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării - viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor - să nu-şi ia ochii de pe Lege - STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos - şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat - ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii: Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[17] - ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om - în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale - aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[18]: ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău - şi: Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc[19].

Problema obrazului întors către noua palmă a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că creştinul are mentalitate de sclav (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus - cu atât mai puţin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se completeze pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin - până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu - aceasta nu se poate garanta omeneşte - dar, deja, suntem ieşiţi de sub jurisdicţia umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

a) lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa dreptate, violenţă punitivă (când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

b) lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că - lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu - s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu - va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c) cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură - ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita, până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu - începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această palmă încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva palmei (şi a primei, şi a prezumatei…) - ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că Dumnezeu nu te-a uitat…

Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice - că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii matriţelor fiinţiale - doar pentru insultarea fratelui (oricare semen): netrebnicule, nebunule? - când toţi suntem călcători de Lege, deci netrebnici-nebuni…

Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze, definitiv şi irevocabil, de propriii copii - dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[20] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de severă (?…) - să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o simplă minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel - Adevărul: mereu, în societatea laică avem puncte de vedere - adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu! Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă - şi nedemocratică! - vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum, că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om (dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) - dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT - fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană - de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala - în Rai-Paradis). Iar discriminarea nedemocratică... ar începe de la doi…!!!

Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei (cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura![21]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! - porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde (sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent - acel ceva) - va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil - dezvoltată şi explicitată în adolescenţă - pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară[22].

6. TÂNĂRUL EDUCAT ŞI DUMNEZEU

Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către delegatul lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii, cu Legea, cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelat prin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea (grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale, ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în mintea lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime - acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual - şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei - epidemia anomică. Epidemie care, deja, cutremură pământul sub picioarele noastre, cum spune un gânditor - el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem - vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă - ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr - dacă conştiinţa responsabilităţii duble (faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit - omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALĂ ŞI CENZURA MORAL-DIVINĂ A TÂNĂRULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios - şi, în mod sigur, totdeauna folositor, pentru păstrarea moralei: gura lumii, gura satului - o adevărată şi bine formată (şi informată) opinie publică - autoritatea obştei.

Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) - au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină - prin delegare educaţională.

Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri - discutând cu elevii, cu tinerii - ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei (evlavia, morala creştină) - împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad - din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a) sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

b) controlul periodic (ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul - o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.

Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual - nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMORELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade[23]. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală - care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) - cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice (porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc. - sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.) - prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului - fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii, hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară - este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic (nu superstiţia sau bigotismul!!) rezolvă aceste probleme.

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ - DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

Deci: STATUL MASONIC A AJUNS LA CAPĂTUL IPOCRIZIEI SALE ONTOLOGICE. DIN ACEST MOMENT, LUMEA TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ:

1. FIE PENTRU DISPARIŢIA FIZICO-SPIRITUALĂ, în condiţiile unei apocalipse destul de apropiate de cea descrisă de Ioan din Patmos,

2. FIE PENTRU UNICA SOLUŢIE (...de data aceasta, fără nicio îndoială... UNICA!!!): STATUL TEOCRATIC, STATUL CONDUS DE HRISTOS–MÂNTUITORUL (direct sau prin delegare apostolică: apostolii Săi nu vor fi, cu necesitate, preoţii/clerul, care cler, ÎN MAJORITATEA SA ZDROBITOARE, a deviat cumplit, de la misiunea sa spiritualistă, înmâlindu-se groaznic în materia mlăştinoasă şi puturoasă, desfătat cumplit în ipocrizie, lăcomie şi minciună! – ...ci vor fi cei mai smeriţi şi mai aproape, cu Duhul, de Dumnezeul Mântuirii...: vor fi cei mai umili, nebunii întru Hristos, dintre monahi; vor fi aleşi, PRIN REVELAŢIE, de către Însuşi Dumnezeu-Hristos!!!)!!!

RESTABILIREA CREDIBILITĂŢII TINERILOR.

BĂTRÂNEŢEA ŞI TINEREŢEA - CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Forţele spirituale tinere:

a) dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre sus - iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de animal de pradă, strict orizontalizat (sub zodia economicului);

b) dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă (în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială - în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste) - aşa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii: tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate, care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial; tinerii artişti, savanţi şi exploratori - au deblocat Evul Mediu (care alunecase în manierism factice) – nu spre Renaştere, ci, mai curând, spre REVELAŢIILE CREŞTIN-ORTODOXE (ortodoxe, în sensul de indicatoare ale Căii Celei Drepte a Duhului Uman!) ALE LUI GIROLAMO SAVONAROLA!!!; tinerii masoni (cei încă neinfectaţi total de iudaismul masonic...!) ai veacului al XVIII-lea au deblocat sistemul social feudal (încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…) - şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen Piaţa Universităţii - Bucureşti 1990 (adăugată lucrării Papei Ioan Paul al II-lea/iudeul galiţian Karel Voitila şi puzderiilor de servicii secrete străine, de la cele ungureşti şi sârbeşti, până la KGB, CIA şi...Mossad!) - revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate - ci folosite în mod loial, vizionar, curat - determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se înjuge singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită ameliorare socială. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii - fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală, numită bătrâneţe, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de tineret. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice cei bătrâni - îmbătrâniţi - şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor virtuţi deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile - lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. Bătrâneţea şi Tinereţea se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt, în primul rând - categorii psiho-spirituale şi grade de atitudine volitivă (în cazul celor ce vor să arate şi să fie bătrâni, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel - iar despre tinerii cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar, drept tânără - hyppies, rockers, rappers, punkers etc. - dar, în realitate, îmbătrânită prematur, fără finalitatea, neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna tinereţe autentică). Le lipseşte educaţia - spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi (fie şi ca atitudine şi nivel spiritual) şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacerdoţii lui Hristos-Mântuitorul… - ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate - pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv, ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de poliţie bisericească… Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! - prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!

Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…). Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă. Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces supraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale (…). În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor, cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului.

...Marele filosof al culturii româneşti, Lucian Blaga, spunea că românii au sabotat istoria. Foarte bine – nu aveau alternativă, când demonii istoriei se bat, de la începutul lumii CĂZUTE, rezultate prin cumplitul, incredibilul păcat adamic - cu dumnezeirea eternităţii. MAI ALES ACUM, această istorie masonizată, îngrozitor însângerată, TREBUIE sabotată!!! Diavolul Crimei şi al Sinuciderii trebuie identificat şi exorcizat, fără întârziere şi fără nicio milă! Trebuie să ne scuturăm de toate efectele ei otrăvitoare, numite instituţii, prin care ni se dă voie doar... SĂ NE UCIDEM ÎNTRE NOI ŞI SĂ NE SINUCIDEM! Trebuie să scăpăm, cât mai repede şi mai profund (prin antidotul cosmic/panaceul numit re-evanghelizarea întru Hristos-Dumnezeu!), de efectele, seculare, ale masonizării (prin masoni şi prin uneltele lor... naţionale!), CU STATUL LOR DIABOLIC CU TOT!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

POST SCRIPTUM...

...Astăzi, 23 decembrie 2010, ora 10,30 - în plenul Parlamentului (unde premierul Boc se pregătea de discursul care preceda discuţiile pe moţiunea Opozitiei la GENOCIDICA Lege a Salarizării...: Dragi colegi, membri ai Guvernului... – şi, ca să-i confirme, lui Boc, exclusiva colegialitate declarată, nu cu Măria Sa Poporul Român, ci DOAR CU MEMBRII UNUI GUVERN CRIMINAL ŞI DEMENT!!! - s-a auzit, ÎN ACEEAŞI CLIPĂ, o bufnitură înfiorătoare!), inginerul de sunet al TVR, ADRIAN SOBARU (soţ, tată a doi copii, dintre care unul are un grav handicap... – de aceea, nu-şi putea acoperi datoriile faţă de stat, din salariul în mână: 636 lei! - ...iar noua lege tocmai îi răpise tatălui dreptul la indemnizaţia de însoţitor/asistent personal AL PROPRIULUI COPIL...), ÎN SEMN DE PROTEST ULTIM, s-a aruncat în gol, precum un kamikadze, de pe marginea balconului unei loje parlamentare, purtând scris, pe tricoul său, alb precum ninsoarea din 25 decembrie 1989:

Ne-aţi ciuruit!

Aţi vândut toată ţara!

Ne-aţi ucis viitorul copiilor!

Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi LIBERTATEA!!!

Iar în mână având o bilă portocalie, cu numărul 13 pe ea (13 = Numărul Diavolului şi al Morţii). A mai apucat să spună, din gură: Aţi luat mâncarea de la copii! Pentru tine, Boc!... – iar când şi-a revenit, pe targă, a şoptit: LIBERTATE...

...Din păcate pentru decizia lui, ADRIAN SOBARU n-a murit, ci s-a ales cu multiple fracturi (de glezne, de faţă, de frunte, de nas etc. etc.). Ceea ce i-a înviorat teribil pe pedelei, care s-au grăbit să reia şedinţa şi, în lipsa Opoziţiei din sală (care Opoziţie măcar a avut minima decenţă să părăsească, imediat, sala de şedinţe...), au continuat, cu un cinism inimaginabil şi monstruos, lucrările (?!), respingând moţiunea cu un câştigator... VOT UNIC (unic, cel puţin, în istoria parlamentarismului european...!): ZERO... peste tot!!!

...Cu o lună în urmă (pe 18 noiembrie 2010) un alt angajat al TVR se spânzura (...mai discret... NU IN PLENUL Parlamentului şi fără... texte incitante şi tendenţioase!).

...Mulţi pedelişti au pretins ca ADRIAN SOBARU era nebun şi drogat... Noi suntem de cu totul altă părere: ca şi LIVIU BABES, cel care s-a ars singur pe rug pe o pârtie de schi din Poiana Braşov în februarie '89, protestând împotriva Auschwitzului ceauşist (cf. Gândul, art. Şcoala-n stradă, nu-n spital!, de C. T. Popescu, din 24 octombrie 2010), ca si Doamna Profesoară CRISTINA ANGHEL (care a stat în greva foamei 70 de zile, în octombrie 2010, fără s-o ia în seamă nicio oficialitate mai de dai Doamne: dl Funeriu a venit la spital, ca sa-i ofere… UN CACTUS!!! – …şi care Doamnă N-A INTRAT ŞI STAT ÎN GREVA FOAMEI, 70 DE ZILE, PENTRU BANI MAI MULTI! - CI PENTRU RESPECTAREA LEGII ŞI A DEMNITĂŢII, A PRINCIPIILOR NOBILE, DE DUH, ÎN ROMÂNIA!!!), şi ADRIAN SOBARU nu trebuie categorisit, cu uşurinţa iresponsabilă, drept un sinucigas care necesită consiliere psihologică, CI UN NOU MARTIR ROMÂN, AL ACESTEI EPOCI APOCALIPTICE!!! Pentru că el nu a zburat de la balconul Parlamentului (instituţie care, în decembrie 1989, promitea să fie locul/ALTARUL sacru al democraţiei… pe bune!), în primul rând, pentru niscaiva nemulţumiri/probleme personale, ci, ÎNAINTE DE ORICE, pentru PRINCIPII SFINTE…: VIITOR AL NEAMULUI, ÎNTRU DEMNITATE, ÎNTRU DREPTATE ŞI LIBERTATE!!! - …ascultaţi-vă conştiinţa şi veţi reauzi ce se striga, la Timişoara şi Bucureşti, în decembrie 1989: Vom muri şi vom fi liberi! Era suprema credinţă creştină A MARTIRILOR:

DOAR ÎN CEALALTĂ LUME MAI EXISTĂ NĂDEJDEA DREPTĂŢII, A VIEŢII ADEVĂRATE ŞI, IMPLICIT, A LIBERTĂŢII DE DUH!!!

…Comentariile post-factum:

Emil Boc: N-are nicio leziune care să-i pună în primejdie viaţa (…). Fac apel la solidaritate, la luciditate, raţionalitate şi echilibru – …sugerând, ba chiar ne-sugerând, ci pocnind cu bâta-n baltă, mult prea… pe şleau, că toţi care i-ar urma exemplul lui ADRIAN SOBARU ar fi ori nebuni, ori…drogaţi!!!... - încheind triumfalist: Totul e bine!…

Cotoi (...Sever...!): Sunt tulburat! Nu ne-ndoim... La fel cum era atunci când a ajutat-o pe Roberta la numărat...!!!

Puiu Hasotti: Nu pot vorbi – sunt tulburat! Şi liberalul ăsta e de-o ipocrizie exemplară... aşa că, să trecem mai departe... poate găsim ceva mai de soi/revelator:

Teo Trandafir: Eu nu-nţeleg ce i-a venit omului ăstuia! Nici eu nu-i înţeleg pe cei care se dau în gât după struţo-cămile, precum domnia-ta, să... te scuze... PENTRU PEDELIZAREA SUBITĂ...! Păi, numai în PDL ţi-ai dezvoltat, deplin... vocaţia de Iudă!!!

...Noi te-am vedea mai potrivită pentru turnarea plumbului topit pe gât (...la modul/diateza pasiv/ă...!), precum calpuzanilor...

Varujan Pambuccian (cu accente GROTESC -eroice): Şi dacă ar fi fost cutremur, Parlamentul trebuia să continue să funcţioneze!

Dar gestul protestatar al lui ADRIAN SOBARU este infinit mai ...cutremurător decât orice cutremur: ESTE AVERTIZAREA SUPREMĂ, ASUPRA ULTIMULUI HAL AL DESPIRITUALIZĂRII ŞI DEZUMANIZĂRII, ÎN TOATĂ ROMÂNIA, NU DOAR ÎN PARLAMENTUL EI!!!

Elena Udrea, după ce a fost întrebată dacă crede că aşa ceva s-ar putea întâmpla în altă ţară din Europa... a tăcut, ţinând ochii în jos, cu o ruşine circumstanţială (de fapt, scrâşnind APRIG din măsele!), ruşine circumstanţializată care era curios de apropiată de aceea pe care o afişează traseistele, în faţa camerei de luat vederi, după ce au fost prinse într-o razie a Poliţiei...

Un... geniu (...ca să nu-i zicem bou!) al democraţiei, dl Alexandru Cumpănaşu (pe postul Realitatea TV, ora 15,30): Trebuie găsite mijloace legale de protest. Deci, este ilegal să mori, în România de azi! – ESTE ILEGAL AUTOSACRIFICIUL MARTIRIC!!!

...Numai liberalul Octavian Popa (mai târziu, şi Norica Nicolai...) a declarat că se simte vinovat... că-i este ruşine că face parte din Parlament, şi că nu se simte coleg cu nişte indivizi cinici şi lipsiţi de minimă umanitate, cum s-au dovedit a fi, azi (mai ales... şi extrem de semnificativ şi definitiv lămuritor, azi!... lămuritor pentru oricine nu e de rea-credinţă perfectă sau... cretin de-a binelea!!!), 23 decembrie 2010, cei din PDL...!!!

...De altfel... Totul este bine... – PE FRONTUL MIZERIEI, NIMIC NOU!!!

...Vine Crăciunul... dar noi nu putem zice altfel decât aşa: LA NAIBA CU STATUL MASONIC ŞI CU LINGĂII SĂI SLUJITORI! JOS CU HAITA ASTA NESĂTULĂ!!! - ...sau, vorba dlui pedelist Petre Tinel (vorbă aruncată într-un context tragi-comic, chiar grotesc...): PUNEŢI MÂNA PE TOPOARE!... - şi, sperăm, Dumnezeu ne va ierta... ieşirea din sistem...!

...Să trăieşti, ADRIAN SOBARU, ca să apuci şi Ziua Mâniei şi Judecăţii Lui Hristos-Dumnezeu aici, pe Pământ!!!

Atunci, toţi detractorii şi minimalizatorii tăi, toate iudele astea împuţite şi ipocrite de azi - se vor ruga, PLÂNGÂND ÎN HOHOTE, de tine, să-I dai Lui mărturie mai... atenuată, pentru ei!

1 Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995, p. 126.

2 Idem, p. 127.

3 Idem, p. 116.

4 Idem, p. 117.

5-Idem, p. 118.

6-Idem, p. 132.

7 Idem, p. 127.

8 Idem, p. 129.

9 Idem, p. 129.

10 N. Berdiaev, Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, p. 197.

11 Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe… Marchizul de Sade, afirmă că creştinismul este religia sclavilor.

12 Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin - Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

13 Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

14 Matei, 23, 13-39.

15 J. J. Rousseau, Contractul…: O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni - adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei: Când fi-va o turmă şi-un păstor) - şi abia aceea-acela se va numi pe drept Omul (re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

16 Matei, 10, 14. Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!

17 Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică - Matei, 5, 29-30: De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

18 Matei, 5, 37.

19 Ibidem, 37 şi 44-48.

20 Idem, 10, 34-35: Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa.

21 Idem, 5, 6.

22 Idem, 11, 30.

23 Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii