ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 22 (Decembrie 2010)

EDITORIAL

ADUCERI AMINTE PE 2010… ŞI CEVA

Pentru că se apropie sfârşitul anului, fiecare dintre noi încearcă să fie mai generos, mai iertător şi tolerant, aşa cum ne-au învăţat străbunii, sau o bună parte din ei, că nu toţi suntem urmaşii Romei sau căpitani de vas. De multe ori, dorinţa nu poate evada, ci rămâne închisă în sufletul pârjolit de griji. Şi totuşi, în această perioadă rememorăm amintiri încătuşate într-o palidă uitare, cum ar fi, oamenii care au preţuit valorile şi cultura acestui neam. Cel mai recent nume, Adrian Păunescu, cel care, prin mesajele poetice a răscolit o naţiune întreagă, s-a dus departe de pământul care nu mai are forţa de a se ridica deasupra nimicului. Cu adevărat s-a stins o flacără vie şi a încetat să mai pulseze viaţă arborele uriaş al absolutului din noi, ca un post-scriptum la un intermezzo poetic. A fost cândva un vuiet de gânduri năvalnice într-o mare agitată şi nemuritoare, secondat de sunetele misterioase ale chitarei din difuzoarele Cenaclului ce l-a zămislit cu atât de multă pasiune, şi care şi-au făcut loc în sufletele miilor de căutători ai adevărului suprem. Adrian Păunescu a fost un simbol inegalabil al cuvântului tăios şi creatorul de linişti împovărate de lacrimile nestăvilite ale celor care nu mai aveau prea multe de pierdut, un român huiduit de cei ce nu l-au înţeles, dar şi – culmea – de cei ce i-au fost părtaşi de generaţie, într-un moment în care, orice vers, orice strofă, nu trebuia să rimeze în blugi şi pantofi sport gen Adidas. Şi Totuşi iubirea… a continuat şi după ce steagul roşiatic îmbibat de sângele martirilor neamului s-a ascuns pe după jaluzelele unor case bântuite de pe Kiseleff, acolo unde orice secundă lipseşte precum lumina din peşteri când vine vorba de libertatea de a spune ceea ce conştiinţa naţiunii cere.

Istoria şi-l va aminti ca pe unul care a presărat curaj în inimile zdrobite în cămara infamiei. Nu ştiu câţi dintre noi cunosc sensul muzicii sferelor fără cuvinte, dar picăturile de calm care se strecoară în viaţa tuturor, au fost cu siguranţă percepute în zilele bune şi rele ale timpului care a trecut, un timp roşu care abia de accepta şlagărul de la 8 la 9 pe radioul naţional. Muzica şi poezia sunt surori gemene, nedespărţite în cazul lui Păunescu, în joia de Cenaclu, când a ştiut să citească printre rânduri istoria care va veni. Aşa a reuşit să capteze atenţia celor cu suflet curat, pe care şi i-a ales ucenici spre a duce în viitor unicul bun care ne-a mai rămas: amintirea.

În ţara aceasta sunt destui oameni cu o gândire îndrăzneaţă, însă îşi dau seama că strigătul lor de trezire spirituală este în zadar şi de aceea îşi conduc singuri destinul către final, fără a mai implica pe cineva în acţiunile lor. Oricum, dacă politica este singura putere în stat, atunci ce rost mai are să construim pe nisip? E ca şi cum am consuma energia electrică cu iluminatul în plină zi, fără să ne gândim la pierderi. Aşa gândesc scepticii, contrazişi de cei care au totuşi curajul insistenţei, în pofida lipsei de interes.

Şi pentru că vreau să aduc aminte de ceea ce a fost, evoc personalitatea lui George Pruteanu, titan al limbii române pure, apărător al gramaticii, lingvistul cu privire fulgerătoare, un român în toată puterea cuvântului, aprig la vorbă când era necesară intervenţia sa. De acolo, de Sus, stă privind - probabil - nemulţumit de aşa-zisa evoluţie intelectuală a literaţilor, a celor cu pretenţii de erudiţi, pe care îi recomandă doar conturile imense din băncile ştiute numai de ei. Adaug aici şi triada Liiceanu-Patapievici-Pleşu, jucându-se de-a arhanghelii culturii scrise din momentul de faţă, fără de care România nu ar putea să respire – vezi Doamne – decât prin plămânul Uniunii şi al Institutului, sub stindardul unei singure edituri, capabilă să reproducă valori după valori, din aburii efervescenţei unui antiromânism vădit.

Acum, educaţia, formarea profesională a unui tânăr învăţăcel nu mai este prioritară, culmea, pentru că nu mai sunt bani la buget. Nici dascălii nu mai vin la şcoală cu zâmbetul pe buze, ci doar din simţul datoriei şi pentru bruma de salariu care a mai rămas. Mai vorbeşte cineva despre ideea de performanţă? Mai îndrăzneşte careva? Probabil că acela care s-ar încumeta să facă aşa ceva o să primească doar huiduieli şi nimic mai mult. Acolo unde sunt doar lipsuri, văicăreli, bâlbâieli şi pleonasme, nu există performanţă, nici măcar o stare de normalitate. Unde sunt maeştrii cuvântului? Sigur stau ascunşi pe undeva aceia care mai cred în corectitudinea gramaticală şi în limba literară fără influenţe negative. Le este ruşine de ceea ce aud la televizor şi văd în scrisorile de intenţie, redactate în grabă şi fără logică. Unde sunt interviurile captivante cu oamenii de valoare, care au ceva pertinent de spus în orice privinţă şi pentru care limba română este sacră? Nu sunt căutaţi, nu sunt invitaţi să poarte dialoguri şi poate că e mai bine aşa. Nu oricine e în stare să conducă un duel lingvistic cu un om pentru care nimic nu e de neînţeles. Nimic nu e mai trist decât pierderea propriei conştiinţe şi privirea lăsată în jos cu dezamăgire pentru că au apus vremurile. Iar vremurile lasă urme adânci nu numai în conştiinţa neamului, dar mai ales alterează viitorul naţiei în cel mai pur sens cu putinţă.

Mulţumesc şi cu această ocazie d-lui Funeriu pentru participarea domniei sale la cortegiul învăţământului românesc, pe anul 2010, de care s-a ocupat cu multă pricepere, ca şi predecesorii. Decât să fi mers prin Japonia, pentru nu ştiu ce proiecte, mult mai concret era să treacă Nistrul, da, da, şi să fi văzut acolo, pe viu, cum profesorii limbii române îşi fac datoria pe ruble, cu flacăra lui Grigore Vieru în suflet, el însuşi un mare suflet, care a trecut la cele sfinte fără să mai fi apucat să-şi vadă românii sub aceeaşi stemă. Acei profesori sunt maeştrii cuvântului, ce îşi fac meseria cu conştiinciozitate şi devotament, într-o linişte perfectă, linişte pentru că nu trebuie să se audă nici la Bucureşti şi nici la Moscova. Adevăraţii profesori români îi găsiţi, domnule Funeriu, la Slobozia de Nistru, Bender, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Râbniţa, Kamenka, nu în capitala României, batjocorită şi infectată de englezismele fără noimă ale unor gânditori de cartier, ce şi-au întins prin feudalele lor pretenţii, tentaculele buboase prin intermediul mass-media, acaparând o întreagă istorie literară şi un sistem de învăţământ cu pretenţii până nu de mult. Sunteţi prea mici, domnilor miniştri, atât de mici că nici istoria nu vă va reţine numele, sau măcar porecla, că atât de abramburite vă sunt ideile cu miros de UE pe care le prezentaţi drept soluţii prin fel de fel de comisii şi paracomisii ce le prezidaţi cu o impecabilă teatralitate de parcă sufletele nu vă pot fi tulburate şi de variante.

Am dat de nenumărate ori vina pe limbă, pe limba engleză care uniformizează gusturile celor tineri, îmbolnăvindu-i cu false pretenţii de extrem occident, promiţându-le o Americă şi o Anglie precum un fel de buric al pământului, cu toate că, tot America şi tot Anglia sunt ţările care îşi reduc proprii cetăţeni la nişte simpli cobai, urmărindu-le orice pas, orice cont, orice e-mail, orice dumicat, în general orice intimitate. Că şi România a apucat pe un astfel de drum, se ştie… se ştie că totul trebuie interceptat, că doar suntem o naţiune de mercenari, cu trupe prin ţări cu care nu am avut niciodată un conflict militar. Dar dă bine, că sub auspiciile unei goane mondiale după terorişti ascunşi sub drapele cu semilună, îşi fac de cap teroriştii financiari care au împânzit lumea cu steaua lor suprapusă, într-o goană permanentă după conflict. Blestemat popor, ce mai!

Şi îmi mai aduc aminte… uite aşa… precum cântecul acela cutezător, cu „noi în anul 2000/când nu vom mai fi copii (…) toate visele-ndrăzneţe/în fapte le vom preschimba”, ce sună atât de clar, dar şi de strident, că până şi timpului îi vine să stea în loc şi să se minuneze de avântul pe care societatea multilateral dezvoltată a dus România pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres. Pe cerul simbolic de un albastru ce rivalizează cu drapelul UE, cel ce flutură prin faţa tuturor primăriilor fără buget, nici stelele nu mai sunt verzi, ci galbene, dar nu galbenul acela al holdelor mănoase, ci unul bolnav, hepatic... precum un foc ce ciupeşte somnambulic toată această cohortă politicianistă de factură fanariotă ce şi-a stabilit de vreo douăzeci de ani cortul pe malul Dâmboviţei.

Stăm cu capul meditativ cuprins între palme precum un hamangiu, forma ciudată a unui element gânditor, devenit peste noapte simbol al tuturor premoniţiilor la nivel naţional, adulmecând ritmurile unei secol XX ce s-a vrut unul al conflagraţiilor mondiale şi fără să vrem ne punem fireasca întrebare: Oare cum ar fi arătat ţara dacă ar fi avut capitala la Iaşi sau Cluj? Mai gândiţi-vă şi voi, că doar timp avem… şi amintiri, pardon!

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU POETA ANTHONIA AMATTI

Cine sunteţi dvs., doamnă profesoară Mioara Nicolau?

Vă las pe dvs. să mă prezentaţi, mai ales în ipostaza de poet, Anthonia Amatti, aşa cum mi-am semnat cele nouă volume de versuri...

…Fie şi aşa, mai ales că, în urmă cu câteva zile, pe 20 noiembrie, în elegantul spaţiu expoziţional al Muzeului Brăilei, am monitorizat lansarea celui de al nouălea volum de versuri al dvs., “Igluuri la tropice”, secondat de “voci autorizate” ale fenomenului literar actual, poeţii Speranţa Miron, de la Galaţi, şi Ionel Marin, de la Focşani, pe fundalul unui intermezzo muzical susţinut la flaut de duetul Elena Cristina Grigore şi Marta Piroşcă, eleve ale profesoarei Mariana Chirman de la Liceul de Artă “Hariclea Darclée”.

Doamna profesoară de franţuzeşte, Mioara Nicolau, a ales să fie şi creator de frumos, poetesă pe un diapazon modern cu un LA direcţionat pe un tempo, oarecum atipic, între clasic bine temperat şi încercări avangardiste, cărora le imprimă un tip de… relanti, elegant şi de aliniere la noua modă lirică. Poetesa Anthonia Amatti, nonşalantă şi stăpână pe tehnica versificaţiei şi a poeziei de calitate, sfidează prin neacceptare încartiruirea într-un fals… dictat prozodic şi doar plusează pe note discordante!

Dumneavoastră, stimată Anthonia Amatti, chiar cochetaţi cu “linia de ultim sezon a modei lirice”, dar o faceţi cu graţie şi cu un “jemanfişism”, care vă scutesc de explicaţii stânjenitoare pentru cei care nu vă înţeleg nici demersul intim sentimental convertit în “ars poetica” şi nici măcar formula proprie de confesare prin vers, prin poezie. Aveţi girul autoritar al calităţii de membru al Uniunii Scriitorilor din România...

Am fost profesoară de… franţuzeşte, cum ziceţi dvs., deoarece cariera mea a fost dictată de sistemul politic de-acum 40 de ani (“…am picat” la Medicină după regulile “revoluţiei culturale chinezo-socialiste”?!) şi am ales totuşi ceva ce ţinea de structura mea intelectuală.

Cine sunt eu? Sunt o creştină prin strădanie şi căinţă, o pământeană dăruită cu iertarea prin Cuvânt. Simt că mi s-a dat voie să las în urma mea ochii de un minunat albastru ai fiului meu şi mesajul haric dictat mie de o forţă poetică palpabilă. Din Ardealul străbunilor şi al originii mele am rămas cu respectul pentru seriozitate, discreţie, un anume conservatorism în opţiuni şi valorile stabile; prin educaţie, iubesc cartea, ordinea şi muzica…; “Là, tout n’est qu’ordre et beauté Luxe, calme et volupté” (Ch. Baudelaire)

Totuşi, nu întâmplător aţi devenit profesoară, deoarece încă din perioada studiilor liceale şi a studenţiei la Cluj scriaţi versuri, iar în cei peste 40 de ani la Catedră v-aţi găsit timp şi pentru poezie…

…Dar am debutat editorial abia în anul 2000, când am publicat volumul “Treceri”, la Editura Ex Libris, în care mi-am adunat versurile din adolescenţă, din studenţie, sub semnul autorităţii girante a unei personalităţi de talia lui Ovidiu Drâmba. Apoi, doi ani mai târziu, tot la Ex Libris, am tipărit cartea “Joc”; mi-am păstrat ritmul editorial cu “Al cincilea anotimp”, la Editura “Eurocarpatica” din Sf. Gheorghe – Covasna, în 2004; şi, un an mai târziu, în 2005, cu “Triptic spiritual”, la aceeaşi editură; în 2007, cu “Pelerinaj printre file”, o antologie. Revin la Ex Libris, tot în 2007, cu volumul de inspiraţie francofonă, “Hoinar pe portativ”, urmat într-o ritmicitate anuală de “Contraste”, La Editura Edmunt, în 2008, volum de versuri semnalat printr-o cronică literară în cartea dumneavoastră, “Reverenţe critice”; am continuat cu “Lungul drum al vieţii către viaţă”, în 2009, la Editura Callas Print din Mangalia şi cu “Igluuri la tropice”, în 2010.

Sunteţi şi brăileancă, dar v-aţi născut, aţi crescut şi aţi învăţat la Cluj. Acum, locuiţi vara, pe răcoare, şi toamna, când admiraţi spectacolul nebun al frunzelor la Covasna… Ce alte evenimente culturale, altele decât cele de la mal de Dunăre, vă aduc în prim-planul vieţii literare româneşti?

În afara lansărilor de carte de la Brăila, particip la astfel de evenimente literare şi la Sf. Gheorghe – Covasna sau Miercurea Ciuc ori la Araci, la manifestările culturale anuale “Zilele Andrei Şaguna”, sub genericul “La umbra nucului bătrân” de la “Casa memorială Romulus Cioflec”. M-am integrat în atmosfera elevată şi serioasă a Cenaclului Asociaţiei Scriitorilor, filiala Braşov, unde am şi fost primită ca membru al Uniunii Scriitorilor din România; atmosferă intelectuală şi de creaţie literară marcată de prezenţa şi activitatea unor personalităţi ca Doru Munteanu, Al. Brumaru, dr. Luminiţa Cornea sau eminescologul V. Rusu. Tot în acest context cultural şi literar prestigios, am avut şansa să public în ziare şi reviste, ca “Astra” sau “Vatra veche”, din Covasna, Tg. Mureş, Miercurea Ciuc, Braşov.

Sunteţi membră a Uniunii Scriitorilor din România; înseamnă ceva anume, definitoriu, această ipostază oficială de recunoaştere a valorii creaţiei dvs. literare?

“Fumurile” succesului îmi lipsesc; totul este un “dicteu” al Îngerului inspiraţiei, care te obligă să laşi orice preocupare şi să pui pe hârtie preaplinul spontan din sufletul tău. Este un har, o binecuvântare, o evadare în sine necesară echilibrului meu organic…

Poezia dvs. este una autentică, de echilibru, fără sclifoseli de… “modă” lirică, fără accentele vulgare, pe care le promovează, surprinzător şi incomod, tocmai lirica feminină, un tip de aliniere la “noul val”, cu acute de exchibiţionism liric, insinuant, agresiv, sfidător…

Detest răbufnirile “hormonale” ale unor poeţi, care ori se defulează, ori încearcă să-şi atragă lectori curioşi?! Nici în viaţă nu accept etalarea instinctelor, în niciun caz în poezie, care trebuie să fie sublimul cuvânt al Domnului, cum spunea Ioan Alexandru. Fluxul… metaforic în exces, când este vulgar şi impoliticos, ascunde lipsa ideilor, aviditatea de a epata, maschează lipsa talentului literar…

Între poezie şi muzică, pe care o preferaţi?!

Aleg muzica!, mai ales Mozart, dar îmi plac şi preclasicii, Bach, Haendel, Buxtehude… În poezie, îmi place Rilke şi dintre contemporanii români, Eugen Evu…

Ce urmează; care va fi următoarea carte?

“Clepsidra cu fum”, catrene şi haicuuri…

Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT
AURA DE CUVINTE A POETULUI TÂNĂR RONALD GASPARIC, DE SANDA TĂNASE, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2009

Cartea Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic, reprezintă debutul editorial al Sandei Tănase, concepută pe un portativ grav de litanie lirică, ca un acompaniament de orgă în contrapunct de missa liturgică.

Autoarea face o analiză atât de pertinentă şi de exhaustivă a operei poetului Ronald Gasparic, ca o disecţie într-o sală de operaţie, încât încercarea de a se mai spune ceva în plus n-ar mai fi necesară decât după o autopsie critică a altui exeget al poeziei sale.

În ciuda tentei... uşor didactice şi de rutină profesională, (Sanda Tănase este profesoară de limba şi literatura română cu mii de ore de comentariu literar pe texte selectate în manualele şcolare pentru capacitatea de înţelegere a elevilor de toate vârstele...), volumul Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic se recomandă specialiştilor, şi nu numai, ca o autoritară, documentată, lucidă şi, în egală măsură, sentimentală interpretare critică a fenomenului liric, care s-a numit Ronald Gasparic. După lectura cărţii, senzaţia de prim contact şi pozitivă reacţie este că Sanda Tănase i-a citit nu numai cărţile tipărite şi îngrijite de scriitorii Vasile Andru şi Cezar Ivănescu, Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992; Universul oblic, Editura Princeps, 1995; Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, 2007, ci şi manuscrisele păstrate şi selectate de Cătălin Gasparic, tatăl, de Donald Gasparic, fratele, şi de Milica Gasparic, mama; texte cu gânduri şi poezii ale lui Ronald Gasparic, nepublicate.

Iar valoarea cărţii Sandei Tănase este una de excepţie, tocmai pentru că a avut acces la arhiva lirică a poetului, încredinţată de prof. Milica Gasparic, stabilită de ceva timp în Canada, şi datorită relaţiei speciale dintre cele două profesoare, iar analiza critică este completă şi competentă. O analiză făcută cu migală, cu responsabilitate, din respect pentru sine, pentru profesia sa de vaşnic propovăduitor al frumuseţii cuvântului în faţa elevilor săi, la catedră, şi pentru familia poetului, care la nici 21 de ani de viaţă a lăsat o poezie de valoare.

Semnalam mai sus o uşoară notă de didacticism în interpretarea profesoarei, dar profunda şi totala analiză a operei literare a tânărului poet, cu judecăţi de valoare definitive şi de necontestat, îi conferă scriitoarei Sanda Tănase un ascendent, pe care critica de specialitate va fi nevoită să i-l recunoască, să ţină seama de el. Nu există niciun spaţiu tematic din registrul liric al poetului Ronald Gasparic, pe care autoarea cărţii Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic să nu-l fi intuit şi să nu-i fi stabilit coordonatele, din care cu greu vor fi posibile şi alte nuanţe, ori alte puncte de vedere. Faptul că profesoara a lucrat toată viaţa cu elevi, persoane de aceeaşi vârstă cu poetul, a făcut-o să-i înţeleagă opera, să-i pătrundă sufletul, frământările şi opţiunile lirice. Critic lucid şi responsabil, Sanda Tănase nu emite judecăţi de valoare cu privire la poezia lui Ronald Gasparic... fără acoperire, doar de dragul rezonanţei estetice, ci are la îndemână textele toate, din care citează copios, ca la clasă, în faţa elevilor săi, dar are şi profesionalismul de a selecta esenţialul, elementul-argument, convingător, ca într-o analiză a unei piese muzicale, ca o cronică de concert, când ştie să selecteze tocmai pasajul în gama cea mai ilustrativă.

Sanda Tănase a reuşit performanţa incredibilă de a analiza toate poeziile lui Ronald Gasparic ca pe o singură poezie... uriaşă, ca pe un poem cu un titlu unic, ca pe o epopee împărţită pe capitole dar cu un singur titlu: GASPARIADA sau ODISEEA GASPARIC. Fără îndoială, profesoara a citit de multe ori fiecare poezie, a căutat simboluri în fiecare vers, şi-a sintetizat prelegerea şi n-a lăsat nicio idee fără un citat, şi, de aceea, cartea sa are o structură aerisită, rarefiată, prin păstrarea versurilor în structura lor specifică genului liric şi prozodiei corespunzătoare.

Aura de cuvinte a poetului tânăr Ronald Gasparic este o carte de autor, o antologie pe tema Ronald Gasparic, din care răsar, patetic şi reconciliant, pagini de poezie autentică de-o puritate celestă, pe care o înnobilează jertfa pentru creaţie a poetului mort tânăr, ca-n Meşterul Manole, ca-n Mioriţa sau ca-n Muma lui Ştefan cel Mare, iar argumentele Sandei Tănase sunt construite pe o notă nostalgică şi gravă, ca într-un coral de Bach.

Dumitru Anghel


 

REVERENŢE CRITICE

RECENZIE SINELE ŞI DEŞERTUL, DE CONSTANTIN GHERGHINOIU

Poezia poetului Constantin Gherghinoiu este eterică, fluidă, în largi volute lirice, atipică şi surprinzătoare, proiectată între două extreme spirituale, senzualitate controlată, refulată în oniric, şi echilibru rece, olimpian, aproape de ideal în contrapunct sentimental până la sufocare, convingătoare mai degrabă prin nonmesaj decât prin emoţie provocată. Lira ideatică se acordează în tonuri alternative şi pe sonorităţi de gamă majoră, cu modulaţii grave estompate de o excesivă pudoare sentimentală, pe care poetul şi-o adjudecă asemeni unui scut de apărare; o virtuală protecţie pentru sufletul său în impas, în dilematică explozivă.

Este impresia de primă lectură, de prim contact cu volumul de versuri “Sinele şi deşertul”, ediţia a II-a, în variantă bilingvă , “Le soi et le désert”, cu traducerea în limba franceză a profesoarei Florica Spiridon şi cu consilierea doamnei Françoise Reignier, la Editura Centrului de Creaţie, Brăila 2007.

De altfel, Constantin Gherghinoiu a atras atenţia cu “premiere” lirice în intenţia declarată de a oferi un alt “puls”, o altă formulă poetică, pe un registru sentimental propriu, în afara “parităţii” artistice a celei mai perene arte literare, “arta cuvântului”, în prefacere semantică, cu acute metaforice şi pusee de intimitate în derivă, incontrolabile... Constantin Gherghinoiu “se joacă” mereu de-a altceva, propune, riscând, instabilitatea şi “pionieratul” într-o întrecere mai mult cu... sinele şi deşertul emoţional decât de dragul de a se alinia la o modă poetică; propune aşadar, propria sa poezie!

Aşa a procedat de la debutul literar din 1986, în revista Tomis, nr. 9, alternând eficient între o publicistică de o surprinzătoare diversitate tematică, de la didactică, istorie şi critică literară, studii şi eseistică, antologii literare colective, şi opera sa literară, poezie, proză, dramaturgie. Constantin Gherghinoiu este o semnătură autoritară şi incitantă în ziare – “Ancheta”, “Libertatea”, “Monitorul de Brăila” - şi în reviste de cultură şi literatură - “Convorbiri literare”, “Literatorul”, “Luceafărul”, “Tomis”, “Porto-Franco”, “Dunărea de Jos” – sau publicaţii coordonate în calitate de redactor-şef, “Cultură şi Civilizaţie”. Opera literară a scriitorului Constantin Gherghinoiu se constituie într-un veritabil palmares de creator original şi inedit; în proză, cu romanul “Şantaj”, în 1995; în dramaturgie, cu “Puşcărie pentru porumbei”, în 1998; şi, mai ales, cu totul definitoriu prin profilul său artistic, în poezie, cu volumul de debut editorial, “Toamna patimilor după Matei”, în 1991, “Oraşe în exil”, în 1993 – ediţie în manuscris cu doar câteva exemplare de autor şi pentru prieteni -, “Mitologii negre”, în 2001, “Sinele şi deşertul”, în 2004, “Poezia pierdută şi poeme în proză”, în 2008.

Poezia din volumele “Sinele şi deşertul”, ediţia din 2004 şi ediţia bilingvă din 2007, chiar este altceva decât a scris scriitorul Constantin Gherghinoiu până aici, cu accente pe motive “clasice”, pe care le transcrie după o partitură proprie, păstrând doar o aură de nobleţe cu o ostentaţie sfidătoare; manieră stilistică, pe care şi-o adjudecă şi în volumul publicat un an mai târziu, în 2008, “Poezia pierdută şi poeme în proză”, Editura Ex Libris, cu un lirism extatic şi insinuant desuet ca în poemul de pe coperta IV şi de la pag. 45: “Fanny Fitz avea două picioare superbe / şi, vă asigur, două ţâţoaie avea Fanny Fitz / Pentru ea se dăduseră lupte acerbe / pe coridoare, la Ritz” (Meditaţie la Fanny Fitz”). Este o poezie ca de salon literar din perioada Restauraţiei, patronat de Madame Recamier şi René de Chateaubriand, sau de cabaret parizian de secol XIX, în acorduri moderne, mult prea moderne, cu decolteuri îndrăzneţe şi ritmuri îndrăcite de can-can, în atmosfera de Music-Hall a desenelor extravagante semnate de Toulouse-Lautrec.

Am citat poemul din volumul “Poezia pierdută şi poeme în proză”, din 2008, pentru că versurile din “Sinele şi deşertul” din 2004 şi 2007, par să fi răsturnat ordinea cronologică a elaborării lor de către poet; sau poate că ori a încurcat fără voie această ordine, ori intenţionat a deturnat gama lirică pentru a-şi nuanţa sursa provocatoare de emoţii intelectuale?! Este posibilă oricare variantă, deoarece Constantin Gherghinoiu este capabil de subterfugii emoţionale toacmai pentru a-şi proteja propriile trăiri. Mimează, cu o ostentaţie abia voalată, trimiterea la surse de inspiraţie livreşti tocmai ca să nu fie acuzat de pedanterie şi (sau) de sclifoseală culturală. Ca o poezie de atmosferă de secol XIX, cu o uşoară tentă intelectual-desuetă, învăluită deliberat în acorduri de can-can, fără nuanţa semantică compromisă de azi, la graniţa dintre frivol şi nevoia acută de libertate cu orice preţ. Constantin Gherghinoiu îşi asumă un risc liric pe un sine în exces de sensibilitate sau deşert, pustiu sufletesc, dar mizează pe efectul contrariu din partea cititorilor, care-i percep tocmai latura de echilibru în plan sentimental. Sau, poate că poetul se joacă “de-a şoarelecel şi pisica”, şi cu sentimentele sale, şi cu reacţia posibilă, imprevizibilă, a cititorului versurilor sale, pe care le expune unui probatoriu critic fără drept la recurs într-o instanţă lirică, poetică...

Poezia din “Sinele şi deşertul” – “Le soi et le désert” – are ecouri de lecturi sedate, după o terapie intensivă în plan intelectual şi selectiv-cultural pe o fundamentală emotivă, pe care poetul mai mult o temperează decât îi adaugă transfuzii de revigorare şi-şi asumă derapaje prozodice de compromis: “Cu picioarele goale / prin iarba poemului, / prin pampasul cântecului...” (“Cântec”, pag. 6), dar îşi asumă responsabilitatea actului artistic: “Ce n’est que moi qui encore là / tiens lieu, / mon Dieu, de chanson / et de feu” (“Chant”, pag. 7).

Poezia aceasta păstrează, spuneam mai sus, izvoarele culturale, cu o tentă uşor pedantă, subtil persiflantă şi în tonuri vivace, din surse livreşti, de preferinţă din cultura şi civilizaţia franceză şi nu numai; din literatura rusă şi sovietică... De fapt, poetul se menţine în acelaşi registru liric, european-liric, european-tematic şi mizează pe efectul placebo, pentru că “Deportat în Siberii de speranţe, s-a agăţat de paiul numit Poezie, ca să simtă aroma teiului eminescian, soarele umbrit de negrul melancoliei lui Gérard de Nerval, îndrăzneala simbolurilor avangardiste ale lui Charles Baudelaire şi Paul Verlaine, blestemele bahice ale lui François Villon, îndemnurile militante ale lui Vladimir Maiakovski, eşuate în disperarea din şi nu mai trageţi, tovarăşi, ori gustul glonţului din tâmple al lui Serghei Esenin” (“Portrete cu variaţiuni pe contrapunct”, pag. 16).

Adică, variaţiuni lirice, pe acelaşi lait-motiv de inspiraţie culturală, cu incantaţii de Chanson de pe malurile Senei, direct pe Cheiul Dâmboviţei: “Viaţa noastră, Paul, / e un dedalic joc / pus la cale de nenororocire, / e un gheenic foc, / un piei-drace, / o pieire” (“Verlaine”, I, pag. 22); pentru că “Cherchelit, / lovit de damblaua vieţii / şi a cântecului, / înaintam prin mocirla amiezii...” (Idem, pag. 24).

Joacă o carte riscantă pe simbolismul baudelaire-ian, pe care-l face părtaş protestelor sale în contrapartidă de comportament civilizat: “iar aripile noastre de albatros / umbrească lumea pe partea ei ascunsă / pentru ca Orgia şi Moartea / să ne ia prototip pentru Frumos” (“Baudelaire”, I, pag. 26), şi-şi motivează punctele de vedere poetice: “Je suis plaie / qui ne guérit / ni à l’aide d’eau de mort, / ni à l’aide d’eau de vie” (Idem, II, pag. 29).

Un spaţiu generos de cinci poeme îi rezervă poetul Constantin Gherghinoiu poetului rebel şi fascinant al secolului XV, european nonconformist, François Villon, cel cu blestemele bahice pentru “crâşmarul care toarnă apă-n vin”, din varianta tradusă de Romulus Vulpescu: “Eu sunt François, ăsta-i cusurul, / De la Paris, de prinprejurul, / Acum va şti, legat cu şnurul, / Grumazul meu, cât trage...”; un poem de largă respiraţie cu trimiteri la atmosfera cosmopolită, care a marcat o epocă, ca mod de viaţă, nouă şi sfidătoare, ca şi un modus-vivendi artistic: “Afumatul bistro / în care ne făceam veacul, François, / parcă şi-a ieşit din minţi, / etalează melancolii nesărate / intrigi amoroase cu mesaline şi prinţi, / dar noi dăm pe gât / pahar după pahar, / ... / încercând să scăpăm de urât, / de spleen, / de amar” (“Villon”, I, pag. 42).

Fără îndoială, Constantin Gherghinoiu este un francofon liric, pentru că încearcă melancolii à la Gérard de Nerval: “şi am rămas / doar cu noaptea, Gérard, doar cu noaptea, / cu soarele negru al melancoliei” (pag. 20); acceptă ideea de vocaţie poetică a lui Paul Verlaine: “am luat-o, Doamne, pe arătură / direct spre minune, / spre hruba ticsită cu poètes maudits”, într-o traducere, pe care mi-o permit: “poeţii blestemaţi de harul poeziei” (pag. 24).

Volumul de versuri “Sinele şi deşertul” este însă şi altceva decât atât, mereu altceva, deoarece lirica poetului Constantin Gherghinoiu are raportări la o istorie contemporană, cu impact de fapt divers, modificat “genetic” în metafore, pe care le înnobilează prin autentic şi real, fără efecte căutate de stil, dar asumându-şi ipostaze de poet-militant: “Şi de-atunci am deschis un front / în cecenia / metaforei / şi-acolo am murit / blestemat / şi binecuvântat / şi hulit” (“Hulit ca toţi poeţii”, pag. 14).

Sau, între incertitudini şi îndoieli de tot felul, pe care încearcă să le ignore decât şi le-ar asuma, cu o lirică abstractă, conceptual-filosofică, poetul recunoaşte miza fatalmente riscantă a unor posibile certitudini: “Cât de bolnavi / Zăceam în nesimţire / atins de bacilul / îndoielii de sine, / posedat de virusul mortal / al neîncrederii / că viaţa are existenţă” (“Marele mut”, pag. 9).

Încearcă şi un “Autoportret”, în care se flagelează, smerit şi puţin ipocrit ecumenic, ca o erezie a conştiinţei şi responsabilităţii actului artistic: “Îmi vine, uneori, să complotez, / Doamne, / împotriva ta / să-ţi iau locul” (pag. 12), ca să cedeze omeneşte şi neajutorat, spăşit, ca într-o spovedanie resemnată: “Le Dégoût, mon Dieu, / le Désert, / c’est Moi / de la tête aux pieds” (pag. 13), modelându-şi chipul şi conştiinţa în registru major.

Un registru liric, imprevizibil, cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic, de-o mare nobleţe sufletească, de la inconştienţa naivă până la asumarea patetică de păcate, pe care şi le asumă nonşalant: “Ţara despre care vă zic / este sufletul meu / de mare glorie / şi de nimic” (“Sufletul”, pag. 30).

Cochetează şi cu un existenţialism rebel, la graniţa prudentă dintre credinţă şi tăgadă, cu nuanţe sfidătoare, pe care le anulează prin gesturi din ritualica mai mult populară, decât bigotism de efect, de paradă habotnică: “Nebun de durere că sunt, / că mi-am încropit / o coşmelie / pe proprietăţile vieţii, / în pustietăţile vieţii, / ... / am ajuns la înţelesul / că Dumnezeu nu există / sau dacă există / are, Doamne, iartă-mă, / numele meu” (“Eu”, pag. 32). Un poem amplu, de largă respiraţie, “Cronica vieţii şi operei mele scrisă de D-l Rien”, are incantaţii filosofice, într-o formă voit estetizată, pe care poetul le direcţionează, când serios şi grav, când ironic şi autopersiflant, spre recul şi non-acceptare: “cum eram noi în tinereţe, / cum eram noi închişi în nacela suspiciuni / şi cum ne parfumam acolo, pervers, / cu odicolonul idolatriei şi al nesimţirii...”, pag, 36; cu trimiteri docte şi insinuant contradictorii la o controversată personalitate a existenţialismului european agresiv: “Chez vous l’éloge c’est la même chose / que le grand Dieu / qui est mort / de puis le siècle de Nietzsche”, pag. 40 şi 41, din finalul ambelor variante, română şi franceză, într-o traducere pe care mi-o permit: “La voi, elogiul este acelaşi / cu marele Dumnezeu / care a murit / încă din secolul lui Nietzsche”.

Dar, personajul principal al acestui volum de versuri este Poezia; ei, acestei muze răsfăţate a spiritului uman, îi acordă spaţii largi între o fantezie lucidă şi graţioasă: “Calvarul meu, / prea dulcea mea iubită” (“Iubitei”, pag. 10) şi alta de tranzacţii cu efemerul, ca o magie a cuvântului, ca o presiune sentimentală: “Te-am crescut în puf, Poezie, / şi tu m-ai adus / în sapă de lemn, / mi-ai otrăvit fântânile, / la drumul mare / mi-ai atacat oştile / alegoriei / care-mi ţineau loc de viaţă” (“Nebunie”, pag. 64); cu “acuzaţii” grave de atentat la libertatea de expresie lirică a poetului: “M-ai batjocorit până la sânge, / Poezie, / m-ai făcut din om neom” (Ibid.) şi “tu m’as détruit en tant qu’homme, / tu vas peut-être m’allier à Dieu / Folie”, pag. 65.

Există în poezia lui Constantin Gherghinoiu o obsesie a Poeziei, intuită ca mod de viaţă, ca o ritualică, asemeni unui “cod” al nevoii de a fi, ideatic şi simbolic, în egală măsură contestatar, minimalizator, derizoriu prin neacceptare a ideii de înregimentare, de constrângere: “Tot mai sper, Poezie, / să născocesc o cale / pe unde să fug, / să scap de durere, durerea că eu te slujesc, / te spăl pe picioare, / iar tu mă dispreţuieşti” (“Scriptură”, pag. 82); există o revoltă a dependenţei de poezie, ca de un drog sentimental: “Te iubeam ca un nebun, nebuno, te uram, / Eram în întregime amestec de iubire şi ură” (“Mit”, pag. 96), ca să-şi motiveze apoi debusolarea sufletească în mitologie tradiţională: “Finalement, ma parente proche, la Folie, / lui répondit que c’etait normal, / vu que tous deux nous étions mythe” (“Mythe”, pag. 97).

Este atât de înrobit Poeziei, muzei Erato, există atâta disperare în gândul că n-ar mai comunica sau că ar putea să se despartă, încât “pentru tine m-aş face interlop sau teoretician de fascism, / iubirea mea, poezia mea, care-mi eşti atât de epică” (“Poeziei”, pag. 108), deşi are şi răbufniri de “amant” încercat de gânduri negre şi de trădări: “Ce durere să nu te mai ştiu lângă mine, / iubita mea de doi bani, / îmi vine să te trag în judecată...” (Idem), dar încearcă un compromis, ca o implorare de crez, de vocaţie şi de mod de viaţă: “N-ai vrea să murim / în acelaşi ceas, / în acelaşi ev, Poezie?” (“N-ai vrea?”, pag. 84).

Poezia rămâne, aşadar, leit-motivul tematic al volumului de versuri “Sinele şi deşertul” iar pentru autorul său se conturează ca un ideal artistic, o motivaţie ridicată la rang de obligaţie civică, pentru care: “O să ne războim, prevăd. Duşmani de moarte vom fi, / doi amanţi pentru aceeaşi fiinţă fragilă...” (“Declaraţia de război”, pag. 98), dar şi atât de dependent de Poezie se simte poetul, atât de încătuşat i se pare că ar fi, încât de preferat ar fi: “Să ne ducem fiecare în drumul lui, frumoaso, / nu are rost să ne chinuim / unul pe altul / ... / şi să nu te pot suferi, Poezie” (“Declaraţia de dragoste”, pag. 100).

Sau, se ceartă... “ca la uşa cortului” cu Poezia, cu sufletul său bântuit de poezie, de frumos, de vocaţie artistică: “Eşti tot ce poate fi mai prost în viaţa mea, eşti o loază, / nu te mai pot suferi, du-te în lumea ta” (“Trofeu”, pag. 102), şi chiar perorează ameninţări de “divorţ” liric: “N-ai avut ochi pentru mine, poezie, / ai tot crezut că, buimac cum sunt, / Te voi crede la nesfârşit” (Ibidem), dar tot el, poetul, acceptă spăşit, umil şi angajant condiţia de coabitare spirituală, unică şi nepieritoare: “Mai dă-mi, poezie, un eu, o fiinţă, fie şi o umbră / şi-ţi jur că pentru dragostea noastră / voi inventa alt pământ” (“Alt pământ”, pag. 106), ca un jurământ de credinţă la “logodna” cu Poezia: “ Je t’aime, ma haine” (“Poésie”, pag. 75).

“Sinele şi deşertul” – “Le soi et le désert” – este o carte de poezie modernă scrisă cu har şi inteligenţă de poetul Constantin Gherghinoiu, aliniat autoritar şi convingător la noul val liric, dar păstrându-şi propria partitură prozodică şi tematică pe o fundamentală artistică solo, cu acute modulaţii şi-ntr-un registru melodic, care-i asigură un loc aparte în corul poeţilor de la mal de Dunăre şi în ansamblul actual scriitoricesc. Toate acestea, pentru că scriitorul Constantin Gherghinoiu are curajul să propună formule artistice novatoare, îndrăzneţe chiar, care să nu semene cu altele, la fel de noi şi de îndrăzneţe, dar are decenţa artistului, care-şi cunoaşte propriile limite şi păstrează un echilibru în toate, chiar atunci când aleargă pe herghelii de metafore şi pare că n-ar mai putea să-şi ţină în frâu Pegasul înaripat al eului liric, certamente inconfundabil, personal până la definitoriu.

Dumitru Anghel

 

UN ROMAN DOCUMENT

Am încercat, de-a lungul timpului, să citesc cât mai multe dintre cărţile de proză românească sau străină care au apărut în ultimii 30 – 35 de ani, aceasta şi în perioada în care cărţile bune se vindeau pe sub tejghea, împătimiţii de literatură fiind nevoiţi să lase ciubuc consistent pentru a face rost de cărţi bune. În această perioadă am citit cam tot ce merita atât din punct de vedere al conţinutului sau valenţelor estetico-literare ale textelor respective.

Ca milioane de români, am fost sincer dezamăgit să constat că mult aşteptata „literatură de sertar”, cu nesemnificative excepţii, s-a dovedit a fi un fals ordinar. Unii autori, cu pretenţii de aşa zişi dizidenţi, scriindu-şi „operele” de sertar, la mulţi ani după prăbuşirea vechiului regim şi, în realitate, de cele mai multe ori chiar în anul publicării lor.

Înainte de 1989, Viorel Cacoveanu era cunoscut aproape exclusiv în Cluj-Napoca, îndeosebi ca urmare a unei lungi activităţi ca ziarist la ziarul local „Făclia”. Scrisese câteva cărţi cu tentă de roman poliţist, dar care nu au contribuit la sporirea prestigiului său pentru că, în general, nu aduceau elemente de noutate şi nu se remarcau prin nimic ieşit din comun.

După 1990, însă, după o oarecare „rămânere pe tuşă”[1], Viorel Cacoveanu, de o vreme pensionar, a devenit unul dintre scriitorii cei mai interesanţi, care merită din plin atenţia criticii şi exegezei literare, dar mai ales a cititorilor, pentru eforturile pe care le face de a oferi publicului câteva cărţi de ficţiune sau non ficţiune.

Facem precizarea că Viorel Cacoveanu a refuzat orice oferte din partea vreunor grupări politice de a exprima prin scrisul său orientările ideologice sau doctrinare ale acestora. Numai în ultimii câţiva ani, Viorel Cacoveanu şi-a surprins cititorii prin romanul „Învinşii” sau lucrarea „Istoria risipită”. Ultima sa carte, „Veşnica Închinare”, însă, constituie, în opinia noastră, apogeul creaţiei sale literare de până acum.

Deşi este intitulată roman, cartea ar putea fi recomandată şi ca lectură obligatorie pentru studenţii la istorie sau ştiinţe politice, pentru că ea se constituie în cel mai tulburător document de analiză, obiectivă şi nepărtinitoare, cu mijloace estetico-literare, a unei perioade complexe şi plină de nebănuite primejdii din istoria Ardealului şi a României (1945 – 1947). Spre deosebire de toţi ceilalţi autori care s-au ocupat de această perioadă, dovediţi, în general, obedienţi fie faţă de poziţia oficialităţilor, fie faţă de exagerările ideologice sau doctrinare ale unor forţe politice, Viorel Cacoveanu atinge performanţa lăudabilă de a fi obiectiv şi echidistant şi de a sluji exclusiv adevărul. Sub aspectul construcţiei romaneşti, cartea lui Viorel Cacoveanu nu aduce nimic deosebit. Autorul ne propune, în fapt, o saga, iar eroii săi sunt, în cea mai mare parte a lor, personaje istorice cunoscute şi reale, reprezentând toate orientările politice ale perioadei istorice respective. Fără patimi sau încrâncenări, Viorel Cacoveanu ni-i prezintă pe fiecare dintr-o perspectivă nouă şi surprinzătoare, neîncercând vreo formulă encomiastică sau vreo cale de eludare a adevărului istoric.

Aşadar în cartea document a lui Viorel Cacoveanu se întâlnesc deopotrivă români, maghiari, evrei, saşi sau ţigani respectiv comunişti, ţărănişti, liberali sau foşti legionari, prezentaţi cu faptele lor, fără a încerca vreo clipă falsificarea adevărului istoric sau prezentarea vreunei problematici subsumate unei actuale orientări politice. Personajul principal al romanului este ceferistul Gh. Crăciun, ajuns peste noapte, prin vrerea destinului, în funcţia de prim chestor al Poliţiei din Sibiu. Prin poziţia şi atribuţiile încredinţate de noile autorităţi, el ajunge în contact cu foşti oameni politici importanţi ca fostul prim ministru şi important om politic Alexandru VAIDA VOIEVOD[2] sau legionari din penitenciarul Aiud[3], cu cadre universitare[4] sau studenţeşti[5], sau cu reprezentanţii diverselor structuri politice apărute după 1944. El se întâlneşte frecvent şi cu Petru Groza[6] în calitatea lui de prim-ministru în funcţie al României postbelice. În toate situaţiile prezentate Viorel Cacoveanu nu urmăreşte nici reabilitarea, dar nici condamnarea vreunuia din eroii cărţii sale, dar propune cititorului, pe baza unor date netrunchiate, interpretări realiste şi echidistante ale faptelor sau poziţiilor pentru care multe din aceste persoane au rămas odioase în istorie şi ca urmare a eforturilor, nu odată disperate, dar şi nefondate făcute de cercuri interesate în ascunderea sau manipularea adevăratei istorii. Graţie scriiturii lui Viorel Cacoveanu, de acum înainte vom fi nevoiţi să interpretăm cu totul diferit evenimente ca demonstraţiile studenţilor de la Căminul „Avram Iancu” sau manifestările cu tente iredentist-revanşarde ale muncitorilor de la Dermata

Cartea lui Viorel Cacoveanu este importantă şi datorită curajului exemplar dovedit de autor în prezenţa realităţii din Clujul postbelic, devenit placă turnantă în efortul unor minoritari de a-l menţine, în pofida marilor decizii internaţionale, încă în sfera de interese ale fostului regim horthyst. În foarte multe pasaje ale sale, cartea lui Viorel Cacoveanu oferă detalii cutremurătoare în legătură cu marea agresiune politică, socială şi morală la care au fost supuşi cetăţenii clujului şi ai Ardealului atât din partea armatei sovietice de ocupaţie, dar mai ales de diversele năpârci minoritare cocoţate în toate funcţiile de decizie în toate marile centre urbane din Ardeal, inclusiv în Poliţie[7]. De umilinţe şi chiar de agresiuni fizice nu a fost ferit nici chiar chestorul de la Sibiu, iar agresorii lui fiind chiar factorii alogeni ai strâmbei orânduiri ce se instala în România[8].

Sub acest aspect cartea lui Viorel Cacoveanu este un document cutremurător şi, totodată, o excelentă analiză a unor date şi fapte de mare curaj ale celor care s-au opus[9] din răsputeri falsificării identităţii, existenţei şi aspiraţiilor românilor ardeleni. Prin onestitatea interpretării sale, Viorel Cacoveanu aduce servicii uriaşe pentru mai dreapta înţelegere a adevărului istoric ca şi pentru corecta rescriere a istoriei Ardealului şi Clujului într-unul din cele mai dramatice momente ale existenţei lor.

Citirea, cu onestitate, fără încrâncenare a acestei cărţi este extrem de benefică, contribuind decisiv la eliminarea oricăror false acuzaţii sau ridicări în slăvi ale unor persoane găunoase, nocive pentru istoria acestor meleaguri. Cel puţin în Transilvania, dar cred că şi la nivel naţional, recentul roman „Veşnica închinare” al lui Viorel Cacoveanu este, în opinia mea, cea mai importantă carte de proză apărută în România după 1990.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Mai ales după pensionarea sa ca redactor al prestigioasei reviste literare „Steaua”, unde se transferase.

[2] După cum se ştie, datorită relaţiilor lui extrem de influente în rândul cercurilor francmasonice din Europa şi SUA, Alexandru Vaida Voievod, deşi politician cu o extrem de intensă activitate după 1918, de mai multe ori prim ministru, dar şi un apropiat al regelui Carol al II-lea şi colaborator al legionarilor etc. este singurul om politic interbelic important care nu a fost arestat de către noile autorităţi comuniste şi nu a fost trimis în penitenciarele în care şi-au pierdut viaţa cei mai de seamă oameni politici, universitari, ofiţeri, academicieni, preoţi şi ierarhi, în special din rândul Bisericii greco-catolice şi al unor secte neoprotestante. Lui i s-a impus doar domiciliul forţat la Sibiu, având, după cum sugerează autorul, relaţii destul de amiabili inclusiv cu conducerii Poliţiei de aici.

[3] În spirit de perfect fair play, autorul evidenţiază caracterul extraordinar, patriotismul, puterea de sacrificiu, dar şi determinarea legionarilor, rămaşi devotaţi crezului lor politic şi decişi să rămână legionari până la moarte, chiar dacă dezicerea lor le-ar fi putut aduce imense avantaje, inclusiv eliberarea înainte de vreme.

[4] Autorul face referire la întâlnirile lui frecvente, la Sibiu, dar şi în scurtul răstimp al şederii sale în Clujul postbelic cu Constantin Daicoviciu, Emil Haţieganu, Emil, Petrovici, Lucian Blaga, Ioan Lupaş şi mulţi alţii din elita universitară şi intelectuală a Clujului şi a României. În pofida lipsei lui de pregătire academică, aceştia îi apreciază caracterul, verticalitatea şi demnitatea de care dă dovadă, ca şi încercarea de a dovedi bun simţ şi a combate excesele noilor autorităţi comuniste, alcătuite, în marea lor majoritate din străini, cu toţii decişi a sancţiona drastic şi neiertător pe români, doar pe ei, acuzându-i de naţionalism ori de câte ori ei se opuneau încercărilor şi umilinţelor la care îi supuneau elementele şovine şi extremiste maghiare, care încercau cu disperare să menţină Ardealul şi Clujul în sfera de influenţe şi interese ale Budapestei.

[5] Sunt, în acest sens, evocate soluţiile găsite de chestor în vederea soluţionării demonstraţiilor studenţeşti antisovietice de la Sibiu, dar şi atitudinea, plină de înţelepciune, adoptată în cazul devastării de către extremiştii unguri de la Dermata a Căminului studenţesc”Avram Iancu” de la Cluj, precum şi modul inteligent în care a contracarat jocurile murdare ale celor care vroiau să exploateze acest din urmă eveniment, în interesul politicii lor anti-româneşti, pentru discreditarea ţării noastre peste hotare în preajma luării unor măsuri decisive pentru viitorul acestei ţări.

[6]Spre cinstea lui, Viorel Cacoveanu, fără a urmări nici o clipă disculparea lui Petru Groza, prezintă, pe de o parte, frământările unui om politic extrem de abil, cu contribuţii de necontestat în readucerea Ardealului între fruntariile noastre naţionale, dar şi deplin conştient de gravele pericole ce ameninţau încă această ţară, mai ales în spaţiul transilvan. Autorul nu trece cu vederea nici laşităţile decare a dat dovadă, ca om politic, dr. Petru Groza, sancţionând lipsa lui de curaj, de exemplu, pentru salvarea omului politic patriot, dar nepermis de naiv, care a fost Lucreţiu Pătrăşcanu.

Prin intermediul prietenului de demult al lui Crăciun, ceferistul Meţiu, Viorel Cacoveanu vorbeşte şi despre Gh. Gheorghiu Dej. Autorul ne prezintă un Dej preocupat de salvarea ţării din situaţia extrem de gravă în care se afla, datorită acţiunii letale a duşmanilor ei interni şi externi. Episodul cu Dej îi oferă autorului un prilej deosebit de a pune la zid cozile de topor venite în România odată cu tancurile sovietice şi rolul lor nefast, pentru ţară şi poporul român, în deceniile al V-lea şi al VI-lea în veacul trecut.

[7]În acest sens, Viorel Cacoveanu arată că pe tot cuprinsul Ardealului, presupus românesc şi parte componentă a administraţiei româneşti, doar doi români, la Sibiu şi la Zalău, deţineau funcţia de prim chestori ai Poliţiei. Toţi ceilalţi erau unguri sau supuşi intereselor revanşarde, controlate şi impuse de la Budapesta. De altfel, foarte mulţi demnitari ai noului regim, de la toate nivelele, se deplasau frecvent la Budapesta, raportau situaţia din Ardeal şi acţionau pentru materializarea planurilor Budapestei de destabilizare a situaţiei interne şi de discreditare a autorităţilor româneşti. Tot de aici proveneau şi fondurile imense utilizate pentru cumpărarea sau compromiterea eventualilor adversari.

[8]Eroul lui Cacoveanu exprimă deseori neîncredere faţă de justeţea noii orânduiri ca şi faţă de şansele ei de a asigura, în fapt, dreptatea, libertatea şi democraţia acestei ţări.

[9]De multe ori sacrificându-şi propria lor libertate şi acceptând suferinţa în gulagul comunist, impus României de trupele de ocupaţie sovietice şi de nocivii ei comisari impuşi şi instalaţi în absolut toate nivelele vieţii economico-sociale şi politice ale ţării.

 

UN CONDEI PRIN CARE PLÂNGE SUFLETUL ROMÂNIEI

- Impresii legate de proza şi publicistica domnului Adrian Botez -

Am citit recent trei volume ale domnului Adrian Botez: “Ruguri – România sub asediu”, “Cartea cruciaţilor români” şi “Basme” - şi toate trei mi-au tăiat respiraţia, de parcă tot aerul se consumase, arzând pentru cuvânt. Un scris ca o candelă veşnic nestinsă, un scris ca o fântână de lacrimi ce purifică şi înalţă, o voce ce aminteşte de Sfântul Ioan propovăduind în pustiu, un scris de român vertical… - gândeam dând filă după filă. Nu am citit uşor sau cu relaxare – nu e slova aici o apă ce curge liniştită, ci e un foc care arde - …ci am plâns, am râs, am suspinat, am tăcut adânc şi şi mai adânc am murit şi am renăscut prin cuvintele de foc ale publicisticii domnului Adrian Botez - ce este, fără doar şi poate, un condei în slujba României condamnate la moarte spirituală de timpuri nebune şi de legi bolânde, de guvernanţi Iude – care, pentru treizeci de arginţi, ar vinde, pe lângă Iisus, şi mamă, şi tată, şi morţii, şi viii, şi munţii, şi apele şi crucile din cimitire.

De ce “Ruguri-România sub asediu”? m-am întrebat. Pentru că trăim vremuri în care patria, a fi român, naţionalismul - simţit ca dragoste de glie şi ca identificare a fiecărui individ (ca aparţinând unui popor şi unei culturi şi ca păstrător al unei moşteniri spirituale, căci individul nu e frunză în vânt, ci e frunză pe stejar şi îşi trage seva din pământ), şi nu ca fanatism bezmetic şi fără rost sau ca ură pentru alte neamuri, sunt distruse sau transformate în noţiuni fără importanţă. Se poartă, azi, expresia “a fi al lumii”, deci… al nimănui!

A fi patriot înseamnă să ştii cine eşti şi cui aparţii şi asta fără a condamna identitatea altui neam. Dacă eu ştiu cine sunt şi iubesc acest pământ - nu condamn pe nimeni la moarte sau la nefiinţă prin asta… România arde ca un rug, asediată de toţi neterminaţii din afară, ce îşi dau mâna cu neterminaţii din ţară. Dar focul înseamnă şi purificare, şi călire, şi obţinerea cenuşii din care renaşte pasărea Phoenix. Poate tocmai de foc avem nevoie – focul mizeriei morale, focul valorilor inversate, focul vânzării, focul distrugerii, focul călcării în picioare a lucrurilor sfinte - pentru a afla cine suntem, pentru a renaşte, pentru a regăsi calea. Dacă nu ai mers niciodată prin deşert, cum să ştii ce e setea!? Dacă nu ai pierdut tot, dacă nu ai fost singur şi al nimănui, cum să ştii cum este să ai ceva, să fii al unui pământ, al unui cântec de fluier, al unei doine, a unui dor… Iată ce mărturiseşte chiar autorul despre această carte: “Am intitulat, această carte, RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător... În această lume şi-n această ţară – adică, în lumea de la cumpăna mileniilor 2 şi 3, în România de pe Planeta Terra - trebuie să fie cât mai multe Ruguri, aprinse unul de la altul, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”... – doar aşa Neamurile Metafizice, în general, şi Neamul Metafizic Românesc, în special, nu vor fi private, respectiv, nu va fi privat de Misiunea Lor/Sa Sfântă, de către Dumnezeu! Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a consumat ori ba - dacă el, Rugul, n-a şi luminat! Puţin contează ai pe cineva, să fii a cuiva!? A, în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani - dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi a Planetei Spirituale Terra, în general!”

***

“Cartea cruciaţilor români” este lucrarea unui iniţiat. Domnul Botez este un cruciat al românismului, dar şi un fin cărturar, un cunoscător al lucrărilor marilor înaintaşi. El nu vine din neant şi dă lecţii despre credinţă, morală, filozofie, ci este un truditor al cărţilor, în care caută, săpând, adevărul, calea, înţelesul. Fiecare pagină e o treaptă spre cunoaşterea omului, a legii şi a revelaţiei lui Dumnezeu. Autorul spune despre această carte ca un drum iniţiatic prin istorie: “Urmează-ne, prin labirintul istoriei, şi vei înţelege că mintea noastră slabă ne-a stricat puterile de credinţă în scopul dumnezeiesc al LUPTEI. Vei vedea că, deja, de mii de ani, au fost, printre geniile Lumii, mult mai mulţi auto-jertfitori/MARTIRI, decât întrebători… - când a fost vorba de MISIUNEA MÂNTUIRII… Şi, la capătul Călătoriei, îţi vom arăta minunea INOROGULUI SUBLIM! “ Exact asta face autorul. Ne conduce, de-a lungul cărţii, prin labirintul istoriei şi ne face cunoştinţă cu Geniile lumii. Ni-i prezintă pe pedagogii antichităţii: Socrate, Platon, Aristotel şi viziunea acestora asupra condiţiei umane în raport cu divinitatea.

Cartea este un poem al căutării sinelui, al echilibrului interior: “Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)”

***

“Basmele” sunt ceva cu totul special. Fiecare conţine un mic diamant de înţelepciune şi sunt, în primul rând, pentru oameni mari. Croite pe tiparul arhaic al poveştii de demult – dar, cu toate astea, sunt foarte moderne prin limbajul (ce este poetic prin excelenţă) şi în stilul inconfundabil Adrian Botez, învăţătură şi subiect.

Mie mi-au plăcut toate, dar la suflet mi-au mers cel mai adânc “Măgarul cosmopolit” şi “Hans I tolerantul, zis şi Hans fără ţară”. În afară de faptul că îmi doresc ca aceste basme să fie citite de cât mai mulţi români, nu mai am de adăugat nimic despre ele. Vorbele mele mai mult ar strica.

E ca şi cum aş închina ode unui fluture albastru şi aş încerca să îl descriu, în loc să spun: Priveşte-l!

Deci, despre Basme: citiţi-le!

***

În publicistică, toate problemele societăţii contemporane despre religie, patrie şi neam metafizic, învăţământ şi cultură, aspecte sociale, mari probleme spirituale (naţionale şi internaţionale), nu scapă ochiului vigilent şi condeiului măreţului cavaler al românismului. Ironia fină împletită cu ironia acră-dură în care clocoteşte furia, durerea, disperarea, teama… (spre exemplificare, iată un fragment magistral, în care se vorbeşte despre libertatea prost înţeleasă şi prost “propovăduită”, ce ni s-a băgat pe gât, pentru a tembeliza generaţia tânără: „Păi, nenorociţilor - copilul poate fi declarat “liber” chiar şi să vă spânzure pe voi ori/şi pe noi! Să mitralieze tot ce vede în faţa ochilor, să incendieze oraşele ori să arunce în aer toată planeta! Voi, drăguţilor, doar nu sunteţi nici proşti, nici orbi - ci numai nişte odioşi trădători [nu doar de Neam/Patrie, ci şi, în general, de Omenire]: voi vedeţi bine că teoria voastră criminală, despre COPILUL-REGE, a dus la împuşcarea, cu revolverul/mitraliera, de către micuţii “regi” - a familii întregi, clase de elevi [n.n.: cf. cazul cutremurător, din oraşul Columbine, SUA… - prezentat, pe larg, de inimosul documentarist american Michael Moore] şi cancelarii de profesori, la terorizări ale străzilor şi oraşelor, în SUA, Canada, Franţa etc. Nu-i bai: doar n-a fost de capul lui, ci “regele”a luat exemplul terorismului de stat, care trece drept democraţie-model, în ţările respective… şi la export!”) – şi scrisul cu sânge şi cu sfâşiere de suflet, ţipăt de şoim ce se înalţă spre munţi, chiar şi cu aripile frânte, căci nu vrea să trăiască precum o târâtoare bicisnică, ci ca OM şi ROMÂN – asta simt în fiecare slovă.

Dacă s-ar stinge tot patriotismul, toată dragostea de pământul românesc din sufletul românilor – deşi aşa ceva e imposibil, deci o spun doar ca idee ipotetică – spulberate de vremi şi de lecţiile de îndobitocire ale mai marilor lumii ce ne vor pe toţi doar o turmă - „CORBI aflaţi în plină “operă” de recolonizare/neo-colonizare a ţărilor lumii. Priviţi spre învăţământ şi fondurile PHARE: Orice ban primit dinafara ţării, prin aşa-zisele “programe” - face să dispară, cu brutalitate barbară, din manualele şi din sufletele copiilor/tinerilor, câte un argument de existenţă naţională, demnă şi mândră (existenţă de undeva şi pentru ceva…înalt/sfânt!!!) - câte-un sentiment nobil şi omenesc - şi va face să ţâşnească, pe viitor, câte un butoi de lacrimi şi unul de sânge, de la fiecare român! Manualul de Istorie a României alungă aproape orice ţine de cuvântul “românesc”: toate-toate sunt în pagină - UE-ul, NATO-ul, Holocaust-ul… - mai puţin problemele naşterii, evoluţiei, mândriei, ruşinii, măreţiei şi decadenţei acelui neam amintit doar pe copertă - cel românesc…” – tu, frate Adrian Botez, prin slova ta, ai renaşte iubirea de pământul numit România, ai reînvăţa tinerii iubirea de pământ, ai da înapoi adevăruri uitate şi moşteniri de demult.

Îmi plac, îmi plac de mor şi îi consider fraţi pe cei ce stau împotriva valului, pe cei ce refuză îndobitocirea, pe cei ce îşi folosesc creierul să judece şi să gândească şi inima să simtă că nu ni le-a dat Dumnezeu ca loc de pus cloşca la clocit, ci ca să fie folosite, îşi folosesc ochii să vadă Adevărul şi Calea şi tu, frate de cuvinte şi de a fi fiu al acestui pământ şi al acestui neam, eşti un astfel de OM. Tot ceea ce doare în România şi pe români - îl doare şi pe Adrian Botez, de parcă nu e numai fiul unei mame şi al unui tată, ci e şi fiul acestui pământ.

Ne-au minţit nebunii că nimic nu contează şi că nimic nu e sfânt, ne-au vândut ciocoii ca şi pleavă-n vânt, ne-au trădat păgânii fără nicio lege, ne-au condamnat sufletul la moarte, promiţându-ne libertate, ne-au rătăcit copiii şi ne-au rarefiat miraculosul dor... şi au mai rămas puţini să strige sfâşietor: Contează tot!

Există lucruri fără preţ şi sfinte pentru care merită să mori! Fiţi verticali, căci sunteţi oameni! Ca şi râme - nu merită trăită viaţa! Nu sunteţi doar un trup de hrănit, sunteţi şi suflet şi întrupare divină! Libertatea păcatului şi omorârii moştenirii divine din OM nu e libertate, ci e himeră! Nu vă atingeţi de prunci şi nu vă atingeţi de dor! Fiind profesor, înţelege şi simte acut drama dascălului, dezbrăcat forţat de misiunea lui sacră – „Profesorii – devin, tot mai mult, o ceată de “copii săraci şi sceptici” – nişte zdrenţe umane – foarte departe de conştiinţa misiunii sfinte de îndrumători spirituali ai neamului. Tot mai departe de ideea de apostoli ai neamului” – şi, în egală măsură, simte acut şi dureros mutilarea sufletească a pruncilor: „Elevii devin, tot mai mult, cobaii unui experiment terestru extrem de periculos pentru viitorul omenirii: mancurtizarea şi îndobitocirea maselor. În perfecta continuitate a educaţiei comuniste, elevii – copii devin nişte ieniceri (combinatul de ieniceri nu mai e spaţiul închis al şcolii, doar – ci “societatea liberă şi democratică”): fără sentimente, fără apartenenţă la un neam, pământ, cultură etc. Metode: pe lângă urletul continuu al hard- rock-ului, sau perfida falsificare a ethnos-ului autentic, prin etno-pop – ei bine, manualele alternative, aiuritor de multe şi diversioniste: cele de Română şi Istorie, cel puţin, propovăduiesc pe faţă deznaţionalizarea şi imbecilizarea tineretului României”. Copiem modele din SUA unde: ”Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la colegii (s.a.) recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi.”

“Oricine citeşte rândurile de mai sus, scrise de autorităţi intelectuale americane incontestabile, are dreptul să se întrebe:” De ce România, care, până la 1990 (ba chiar până la 1995-1996), nu avea nici pe departe situaţia dezastruoasă a SUA, din învăţământ - primeşte BANI şi LECŢII tocmai de la state cu sisteme de învăţământ străine, aflate în plină entropizare - de la state cu sisteme de învăţământ care nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme, în ce priveşte educaţia naţiunilor lor? Aceasta să însemne, oare, lovinesciana <<sincronizare>> a României cu Occidentul - sincronizare întru decadenţă şi haos spiritual-educaţional? Banii primiţi de la forurile mondiale să aibă drept scop, oare, tocmai stricarea a ce era bun la noi în ţară? Unde sunt, oare, specialiştii noştri, români, care să tragă semnalul de alarmă, precum că tot ce se face în învăţământ, de la ministrul ANDREI MARGA încoace (cu o consecvenţă ciudată, non-partinică), este spre destrămarea Binelui Educaţional - şi că se urmăreşte atingerea (şi depăşirea!) procentului de analfabeţi din SUA?”

Ţipătul lui e dur, e nemilos, e crud, dar drept şi izvorât din durerea de inimă de tată: ”...Nefericiţilor, orbilor şi nenorociţilor, opriţi-vă, înainte ca întreg Neamul acesta să vă blesteme până şi pruncii din burta nevestelor voastre, pentru răul ireparabil de a fi stins Lumina Nădejdii unui Neam/Popor întreg!!!...”

Astăzi, când se poartă, mai mult ca oricând, slugărnicia şi apartenenţa la o gaşcă, când linguşeala, milogeala şi servilismul au atins cote paroxistice, Adrian Botez nu aparţine niciunei găşti şi nu se închină în faţa nimănui decât a lui Dumnezeu. Slujitor credincios, pios, dar şi aprig îi este doar Măriei Sale Poporului Român.

Verbul lui dur, cuvântul lui inchizitorial poate părea crud, dar nu e. E doar drept şi însetat de dreptate. Nu ţipă în cuvintele lui furia, deşi aşa ar părea la o primă citire, ci plânge jelind amar durerea, durerea amară. Nu e plesnet de bici şi nici urlet de lup slova lui deşi aşa se aude, ci e lacrimă şi plâns. Nu izvorăşte cuvântul din ură şi nici din sete de răzbunare, chiar dacă e nemilos şi însetat de sânge, cum doar ura şi răzbunarea pot fi, ci teama, teama până aproape de agonie că fiinţa naţională, că sacru misterios al acestui popor poate fi distrus este izvorul cuvintelor lui nemiloase! Cum să scrii altfel decât cu cuvântul ca o sabie despre consilierul prezidenţial Cristi Preda a lui Traian Băsescu ce spune despre Eminescu: „Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect.”

Cum!? Spuneţi voi cei ce vă credeţi liberi, democraţi, şcoliţi, savanţi, deştepţi, ce respectaţi drepturile oricărei nebunii ce fierbe în sângele unui nebun, cum să scrii altfel despre cel ce a dat cu piatra în Îngerul ce ne-a dus pe noi ca neam cel mai aproape de Dumnezeu!? Să-i vorbeşti frumos!? Să faci filozofie!? Sau să-i dai cu verbul direct în dinţi – aş fi zis cap, dar nu are cap, deci rămâne dinţi – şi să-i rupi colţii de fiară turbată: “…Ştiu, de asemenea, că pe dumneata te-a “fătat” (vorba lui Miron Costin…) Románul Patapievicean, pe care, la rându-i, l-a fătat ipocrizia şi demagogia Vest-Europoidă, care zice că a venit vremea desfiinţării graniţelor, deci şi a desfiinţării naţiunilor (deci, după mintea lor, şi a Neamurilor…: ”Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului (…) Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu mòdele”. O altă replica a domnului Botez este o pledoarie magnifică ca un poem în proză despre neamul românesc şi rolul misionar a lui Eminescu în sânul acestui neam: “NU SCHIMBAREA HAOTICĂ, DE DRAGUL SCHIMBĂRII, ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ, CI STATORNICIREA ÎNTR-O MISIUNE SUPRA-UMANĂ, DE NEAM! FĂRĂ MITURI ÎNTEMEIETOARE ŞI OCROTITOARE, ADEVĂRATE REZERVOARE DE VLAGĂ SPIRITUALĂ – UN NEAM NU POATE SĂ EXISTE!!! Apoi: EMINESCU ESTE ÎNSUŞI POLIS-ul MITIC/ROMÂNIA-LOGOS!!!… A avea şi a păstra, cu religiozitate, reperele moral-spirituale, este apanajul Neamurilor/State care vor însemna forţe de orientare-călăuzire pentru Orbii Betegi ai Lumii. Cum crezi că se mai ţin „de neamuri” atât de prigoniţii basarabeni şi bucovineni, musiu?! Să-ţi zic şi asta: ţinându-se, cu ambele mâini, de CELE DOUĂ COLOANE ALE STATORNICIEI, TRĂINICIEI ŞI ROSTULUI ROMÂNESC: EMINESCU şi ŞTEFAN CEL MARE!!!”

Dacă nu ştiţi cum, dacă nu puteţi fiindcă sunteţi blegi sau nu aveţi curaj, sau poate faceţi parte – asta e mai sigur! – din gaşcă şi vi se ia mălaiul de sub nas (Halal libertate de slugă credincioasă!), dacă mişcaţi în front, atunci lăsaţi-l pe domnul Adrian Botez să-i dea răspunsul lui mucea-neica-nimeni Cristi Preda căci el nu se teme şi nici nu cântă la cor: „Scutiţi-ne, cât puteţi mai degrabă, de prezenţa voastră ciumată, în fruntea acestei ţări, care nu-i făcută pentru RINOCERI, ELEFANŢI şi DINOZAURI, ci este locul INOROGULUI, este locul pentru cea mai gingaşă dintre lucrările pământului şi ale Lui Dumnezeu: făurirea Duhului generaţiilor de oameni, care vor pregăti planeta Terra, pentru re-aprinderea Candelelor Lumii, pentru evoluţia mântuitoare a Duhului Umano-Divin!

EMINESCU/INOROGUL ESTE LEGEA DE DUH A ROMÂNILOR!

În artă au învins timpul şi, întotdeauna, soliştii! Cântăreţii la cor au fost ca valul care trece şi îl şterge următorul val. Domnule Botez, sunteţi un solist al publicisticii! Ştiu că s-a dat tonul la plecăciune în faţa oricui, ştiu că se poartă hainele de împrumut, ştiu că primim palme peste ochi, tras de urechi şi pus la colţ de către cei ce conduc vremelnic şi bicisnic lumea şi că de douăzeci de ani nu ne mai săturăm de asta. Ne spun trimişii Europei cum să plimbăm oaia cu maşina la munte – Ne învaţă transhumanţa tocmai pe noi, pe cei ce am născut din prea plin sufletesc Mioriţa!!! – ne spun ce dimensiuni să aibă capacele de la wc şi cât de lungi şi ascuţite trebuie să fie cuţitele şi noi executăm ca proştii. Adrian Botez e cavalerul templier al demnităţii româneşti şi dă o replică magistrală tuturor acelor ce ne dau lecţii şi ne reeducă: „Teoria demonizării comunismului din Est, de parcă ţările din Est ar fi împotmolit istoria în infern, iar ţările vestice ar fi descoperit PARADISUL.”

Un chirurg al slovelor ce transformă verbul în bisturiu ce taie, fără echivoc şi fără să-i tremure mâna - infecţia, cancerul, putreziciunea ce a cuprins societatea românească, în ansamblu. Nu bălăceală de doi bani, nu poliţe plătite – Acvila non capit musca! - spuneau latinii... - şi această vorbă i se potriveşte perfect – pigmeilor şi trepăduşilor, aşa-ziselor efemeride, ci atacarea directă a tuturor problemelor majore filozofice, istorice – aici ţin să menţionez că autorul scrie despre soarta şi drama aromânilor, cum nu am citit la nimeni altcineva! – morale, din educaţie şi învăţământ, politice.

Nu poartă o mască de OM, ci chiar este OM, nu mimează că face , ci chiar face.

M-am îndrăgostit mai întâi de poezie, căci simţeam în ea cum cântă îngerii şi plânge omul. Simţeam răstignirea poetului între lume şi Dumnezeu. Acum sunt cucerită de publicistică şi nu ştiu să spun ce îmi place mai mult. Este şi în una şi în alta stilul inconfundabil Adrian Botez, dar, dacă în poezie există, pe lângă durere şi revoltă - şi aripă, şi vis, şi suavitate, şi reverie, şi muzicalitate - în publicistică e mai mult cuvântul sabie. Acesta taie clar şi curăţă adânc. Nu e loc pentru nuanţe sau păreri, nu e loc pentru inefabil. Trădarea e trădare – nu ai cum să-i spui... „părere de trădare”! Mocirla e mocirlă şi distrugerea - distrugere! În eseurile sublim scrise nu e loc pentru cale de mijloc, pentru „căldicelul” despre care vorbea cu dispreţ Iisus; e doar focul cuvintelor ce arde şi în spatele scrisului - e autorul ce speră, disperat, că şi-a făcut datoria, că a luptat atât cât l-au slujit mintea, inima şi inspiraţia, pentru credinţa şi neamul său. Fiecare cuvânt e testament, fiecare cuvânt e lacrimă şi hrană pentru suflet şi în timp – când, atât eu cât şi autorul, vom fi iarbă, ele vor rămâne şi vor străluci ca mărturie că, în timpul demolatului, al datului cu piatra şi al vânzării, nu toţi am demolat, nu toţi am dat cu piatra, nu toţi am vândut. Au fost şi oameni care au stat împotriva valului şi au strigat ca Sfântul Ioan în pustiu. În fond, ca să salveze Sodoma şi Gomora, Dumnezeu a cerut un singur om drept. Lumea renaşte şi se mântuie prin câte un om născut la ceas de cumpănă şi ales de destin. Nu spun că este Adrian Botez singurul om drept şi nici că este ales – asta ştie numai Dumnezeu şi confirmă timpul – dar ştiu cu certitudine că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru acest neam şi acest pământ. În vremi în care toţi nebunii ce se cred personalităţi – un fel de caricaturi de Nero – vor să prindă o halcă cât mai mare din a fi – Nu OM, ci... cineva! – şi a avea! - Adrian Botez nu vrea să fie cineva, ci doar un slujitor pios al neamului său şi al lui Dumnezeu. Dacă e mult sau puţin asta, dacă e calea dreaptă sau rătăcită, dacă e bine sau rău aşa, timpul şi Dumnezeu vor hotărî... uneori şi cititorii ce rezonează perfect cu ceea ce a scris autorul.

Închei această scurtă călătorie a mea prin publicistica domnului Adrian Botez, cu sentimentul că eu am scris modest, prin comparaţie cu vibraţia şi trăirea pe care am simţit-o citind şi, la fel ca la poezie, nu îmi găsesc cuvintele de încheiere, aşa că recurg tot la un citat absolut sublim ce aduce cu un fragment din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”:

…Mă trage de mânecă nevasta: “Ia mai taci, ia mai lasă scrisul – nu-i treaba ta! Ai copii de crescut, cine ştie ce mai păţesc, săracii!” Păi, a cui e treaba scrisului? A scriitorului! A cui e treaba Adevărului? A Lui Hristos, deci a oricărui creştin – şi, în definitiv, având în vedere că “Fi-va o turmă şi-un păstor” – a Omului. A omului – pur şi simplu. Iar dacă ai mei copii vor vedea că TATA TACE – îl vor dispreţui pentru laşitate. Sau – îi voi determina, prin tăcerile mele, să devină, şi ei, nişte şobolani, găvozdiţi prin găuri – pe când Hristos este scuipat, batjocorit, răstignit…Şi nu de “băieţii lui Moise Lupu” – nişte golani! – ci de câtumai şeful meu de Uniune: domnul profesor universitar doctor – şi mentor de generaţie(într-un cuvânt, sau în două?…) NICOLAE MANOLESCU!!!

Luminţa Aldea (Cornu Luncii – Suceava)

 

ADRIAN PĂUNESCU – IN MEMORIAM

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie ac. ne-a parvenit vestea trecerii la cele veşnice a poetului şi omului politic care a fost Adrian Păunescu. De câteva zile am urmărit cu încordare, asemenea multor români, anunţurile privind evoluţia stării sale, sperând că se vor găsii remedii medicale pentru ai asigura refacerea, din starea critică în care s-a aflat.

L-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu şi l-am întâlnit în diverse ocazii. Ca milioane de români în perioada de dinainte de 89, am găsit în eforturile lui şi ale cenaclului „Flacăra” de multe ori singura satisfacţie spirituală la care puteam spera în contextul cenuşiu al regimului politic în care trăiam cu toţii. Cred că de câteva ori am vorbit la telefon cu un anumit prilej interesându-mă şi despre posibilitatea venirii sale la Braşov. Îmi aduc vag aminte de faptul că mi-a spus atunci, cu vizibil regret, că nu putea onora invitaţia, ce i-o adresasem în numele soţiei mele[1], deoarece, intrase în dizgraţia regimului politic de atunci, iar judeţul Braşov era, sub acest aspect, cel mai decis să nu accepte revenirea sa şi a cenaclului pe scenele sale.

Ulterior, însă, Adrian Păunescu a venit la Braşov, o dată în calitate de lider al cenaclului „Flacăra” şi a doua oară ca promotor al unei emisiuni, preluată şi transmisă de programul naţional al TVR.

Din câte îmi aduc aminte, revenirea lui Păunescu şi a Cenaclului „Flacăra” la Braşov şi în alte zone ale judeţului nu a fost deloc pe placul autorităţilor vremii. Spectacolul s-a desfăşurat în Sala Sporturilor şi la el au asistat, pe lângă un număr uriaş de spectatori, în marea lor majoritate tineri şi elevi, şi o bună parte dintre liderii politici ai momentului, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a-i arăta maestrului că nu era dorit (de ei, se înţelege) la Braşov, dar că ei, prin dispoziţie de sus, erau obligaţi să-l tolereze.

Pe parcursul desfăşurării spectacolului, i s-au trimis numeroase bilete[2] cu mesaje, care l-au deranjat şi chiar jignit pe poet, determinându-l chiar la reacţii dure rostite la microfonul Sălii sporturilor. Ulterior am aflat că, în timpul şederii sale în judeţul Braşov, Adrian Păunescu a avut parte şi de alte şicane şi că, între altele, i s-a sustras manuscrisul unui viitor volum de poezie, care se pare că ar fi cuprins şi piese ce nu erau pe placul regimului de atunci. Nu ştiu dacă, până în 1989, poetul a reuşit să îşi recupereze manuscrisul în cauză şi nici cine era în realitate deţinătorul său.

Poetul nu a rămas deloc dator faţă de ostilitatea vizibilă a autorităţilor comuniste braşovene. Îmi aduc aminte, că, spre exemplu, în perioada premergătoare realizării spectacolului ce urma a fi televizat, poetul s-a deplasat în diverse zone al judeţului, fiind însoţit de numeroşi activişti culturali[3], în frunte cu preşedinta forului judeţean de resort. Ulterior am aflat că poetul o trimitea frecvent pe aceasta să îi aducă ţigări, băutură[4] sau să facă diverse lucruri pe care aceasta le considera nedemne de statutul pe care îl avea.

Următoarea mea întâlnire cu poetul s-a întâmplat în Bucureşti, unde m-am aflat întâmplător, în momentul lansării unui volum de poezie. Am obţinut şi eu, ca sute de alţi iubitori de poezie autograful poetului. Cu această ocazie am schimbat câteva cuvinte, spre surprinderea mea Adrian Păunescu, amintindu-şi de convorbirile telefonice avute anterior.

Al treilea moment care îmi aduce aminte de poet, este legat de incidentul iscat de cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români!” pe care l-a lansat soţia mea. Era vorba de perioada în care, spre a evita obligativitatea interpretării de cântece din aşa zisul folclor nou, impusă de autorităţile vremii pentru acceptarea efectuării înregistrărilor la radio, soţia mea a readus în actualitate o serie de cântece patriotice vechi, chiar dacă, la momentul respectiv şi ulterior, s-au găsit destul de multe voci, inclusiv din rândul unor confraţi de cântec, ce au acuzat-o că a interpretat cântece de inspiraţie legionară. Ulterior, însă, chiar acuzatorii săi au trecut în repertoriile lor exact cântecele în cauză.

Adrian Păunescu a publicat în acea vreme un articol acuzator la adresa cântecului în cauză susţinând nici mai mult nici mai puţin că soţia mea şi-ar fi însuşit un text poetic al său, fără a-l consulta sau a-i cere acceptul. Acuzaţia poetului era gratuită[5] şi nejustificată fapt pe care l-am demonstrat într-un text, gen drept la replică, pe care, însă, nici poetul nici redacţia publicaţiei sale nu l-a publicat niciodată. Bănuiesc că, după lectura lui, el a conştientizat lipsa totală de temei în legătură cu acuzaţiile formulate anterior.

Atitudinea poetului, m-a afectat, personal, cu atât mai mult cu cât, în pofida atacului la care recursese, nu a permis apariţia dreptului la replică, deci nu a permis opiniei publice să audă şi părerea părţii incriminate.

În perioada 2000-2004 am avut posibilitatea, în mai multe rânduri, să îl întâlnesc pe Adrian Păunescu, în calitatea sa de senator al României. Nu am avut, însă, vreun dialog, cu el, deşi un confrate politic[6], apropiat al poetului, s-a oferit să intervină pentru eliminarea tensiunilor dintre noi, despre a căror existenţă era informat. Ultima noastră întâlnire s-a petrecut la Ţebea[7], la manifestările organizate în cinstea lui Avram Iancu. Prefectul PSD-ist al judeţului Hunedoara, ca aproape la toate manifestările organizate la care am asistat, a exclus orice intervenţie a liderilor politici prezenţi, permiţând dreptul la microfon doar reprezentanţilor puterii din momentul respectiv.

La un moment dat, acelaşi prefect infatuat a anunţat: „Şi acum o să ne recite o poezie, poetul nostru naţional, Adrian Păunescu”. Aflându-mă în imediata apropiere a protipendadei PSD-iste, dar de cealaltă parte a baricadei politice şi ideologice, am atras, neinspirat, atenţia vorbitorului că poporul român are un singur poet naţional demn de acest titlu şi anume pe Mihai Eminescu[8]. Eu am făcut această observaţie destul de tare, fiind auzită (şi chiar aplaudată) de o parte dintre cei prezenţi. Se pare că observaţia mea răutăcioasă şi gratuită nu a scăpat nici lui Adrian Păunescu, care, în loc să recite o poezie, a preferat să rostească un discurs cu tentă politică, dar bine primit de asistenţă. Deşi ne-am întâlnit până la expirarea mandatului meu de deputat, de multe ori, Adrian Păunescu nu a reacţionat faţă de, recunosc azi, neinspirata mea intervenţie. Am ţinut să fac aceste precizări şi ca un fel de mea culpa faţă de cel plecat, prea devreme, în drumul său spre veşnicie.

Chiar dacă după 1989 este foarte mare numărul celor ce l-au contestat, l-au atacat violent[9], dar şi total nejustificat, cu toate minusurile lui, Adrian Păunescu va rămâne în istoria culturii şi literaturii române, drept unul din numele de referinţă ale ultimei jumătăţi de veac. Multe dintre poemele lui, degajând infinită iubire, căldură şi sensibilitate, şi făcând proba talentului său imens şi clocotitor, au intrat deja în repertoriile unor interpreţi sau formaţii muzicale, emoţionând, acum, ca şi în anii ce vor veni, sute de mii de ascultători şi probând talentul poetic incontestabil pe care l-a avut. Credem că după ce se va reveni la normalitate şi în domeniul istoriei şi criticii literare româneşti[10], se vor găsi exegeţi oneşti care să se apropie de opera sa, sine ira et studio, subliniindu-i cu onestitate valenţele şi meritele estetico-literare şi aşezând-o acolo unde i se cuvine, în istoria literaturii române.

Dumnezeu sa îl odihnească în pace![11]

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1]Ea intenţionase să-l invite la un spectacol ce ar fi urmat să se ţină pe scena Clubului Întreprinderii de Autocamioane din Braşov, al cărei directoare era. Ulterior cineva a avut grijă să informeze organele judeţene de partid, care au reacţionat dur faţă de iniţiativa ei, interzicându-i să mai facă orice alte invitaţii înainte ca acestea să fi fost analizate şi aprobate de decidenţii politici. Pentru această iniţiativă, ca şi pentru că a evoluat ulterior într-un spectacol televizat de la Zalău, ca interpretă sălăjeană de folclor, ea a fost, ani de zile, şicanată şi terorizată de o şefă a propagandei braşovene, ori de câte ori a avut prilejul.

[2]Din câte se ştie, pe parcursul spectacolelor, lui Adrian Păunescu îi parveneau mii de bilete sau scrisori de la spectatori. Multe cereau intervenţia lui personală pentru rezolvarea necazurilor diverse ale oamenilor simpli şi anonimi. Spre cinstea lui, dar spre disperarea autorităţilor, somate ulterior de poet să intervină, maestrul a dat curs multora dintre solicitările primite. Profitându-se de această metodă, câţiva politruci locali i-au trimis şi ei, incitaţi de şefii lor sau din proprie iniţiativă, o serie de bilete care, din câte îmi aduc aminte, l-au îndurerat profund pe poet. De altfel, el a şi reacţionat de la microfon, şocând protipendada locală prin curajul lui.

[3] Îmi aduc aminte că, sfidând rigorile cenzurii comuniste, Adrian Păunescu a inclus în reţeta acelui spectacol televizat şi momente sau nume cu care autorităţile politice locale nu erau deloc de acord. Dar el a trecut, cu vizibil dispreţ, pe lângă argumentele sau opoziţia lor. Îmi amintesc că la o previzionare dinaintea înregistrării propriu zise, poetul i-a replicat şefei propagandei judeţene că de acest spectacol se ocupă şi răspunde el şi nu primeşte şi nici nu acceptă sfaturi de la nimeni. Intervenţia lui a stârnit furie şi discuţii, dar în cele din urmă nimeni nu a avut curajul să intervină. După transmiterea spectacolului, aceeaşi şefă a propagandei judeţene a transmis, din câte îmi aduc aminte, telefonic, mulţumiri poetului, uitând cu totul de neinspirata ei intervenţie de cenzurare. Câţi oare din aşa zişii dizidenţi ai regimului comunist au avut curajul să trimită la plimbare, public, vreun politruc de rang înalt?!?

[4] Încă imediat după spectacolul la care m-am referit, aparatul de diversiune braşovean a promovat ideea că, în timpul spectacolelor, Adrian Păunescu ar fi consumat mari cantităţi de alcool. Tot spre a discredita activitatea lui, dar şi cea a cenaclului „Flacăra” se răspândise zvonul legat de aşa zisele orgii, inclusiv sexuale, la care s-ar fi dedat spectatorii tineri. Desigur, însă, că niciodată, din câte ştiu, nu s-a venit şi cu dovezile unor astfel de derapaje de la morala socialistă şi nimeni nu a reuşit, până la nefericitul incident de la Ploieşti, să stopeze acest uriaş fenomen, cultural, dar şi social, care a fost cenaclul „Flacăra”, deşi liderul lui acumulase resentimentele multor politruci frustraţi locali.

[5]În afara titlului propriu-zis, care semăna cu sintagme folosite şi de poet, nu exista absolut nici o asemănare între cântecul soţiei mele şi vreo poezie a acestuia. Este, însă, adevărat că Adrian Păunescu era autorul textului unui cântec intrat în repertoriu altei cunoscute interprete de folclor din Ardeal, care îl lansase chiar în cadrul spectacolelor cenaclului „Flacăra”.

[6]Mă refer la marele om de cultură patriot Mihai Ungheanu, şi el senator în perioada respectivă.

[7]Din păcate nu îmi amintesc cu exactitate data acestui incident, pe care ulterior l-am regretat, cu atât mai mult acum.

[8]Recunosc acum că afirmaţia mea a fost pripită şi nedreaptă. Am certitudinea că nu va trece mult timp până ce exegeţii literari, neaserviţi vreunui comandament politic sau ideologic, dar şi neinfluenţaţi de prestaţiile politice ale poetului, vor prenumăra opera sa poetică şi publicistică în galeria marilor opere ale literaturii române şi îl vor aşeza pe Adrian Păunescu alături de numele de referinţă ale poeziei româneşti din toate timpurile. Şi pe bună dreptate. Pentru că, în opinia mea, nu doar mulţimea volumelor publicate de Adrian Păunescu este impresionant. Sinceritatea trăirilor lui, iubirea sa totală faţă de această ţară şi de poporul român, deplinul lui angajament, ca om, pentru a rezolva o bună parte din necazurile şi nevoile contemporanilor lui, indiscutabilul har poetic şi multe altele vor fi sesizate şi recunoscute atunci când se vor scrie cărţile de receptare a artei sale poetice. Omului Păunescu, cei de rea credinţă, cum recunosc că am fost şi eu în acel nefast moment, i se pot imputa multe păcate, reale sau imaginare, dar poetului şi publicistului greu de egalat trebuie să i se recunoască meritele incontestabile, pentru că, alături de Labiş, Nichita, Sorescu, Vieru, Adrian Păunescu este unul din cele mai importante şi luminoase repere ale poeziei române a ultimilor 50 de ani.

[9] Unii dintre neîmpăcaţii lui adversari nu l-au iertat nici în clipa morţii lui. La aceasta trebuie adăugate şi numeroasele referiri tendenţioase ale unor corespondenţi de presă străini, unii acreditaţi de zece ani la Bucureşti, dar incapabili să înţeleagă acest popor. De aceea, diverse site-uri şi publicaţii obişnuite sau on line de peste hotare conţin şi texte discutabile ce urmăresc să lege numele poetului de cel al lui Nicolae Ceauşescu, acuzându-l c-ar fi fost poetul de curte al acestuia. Când se va scrie istoria adevărată a ultimului sfert de veac, mulţi vor avea surpriza, citindu-i textele, să constate că singurul român care a avut curajul să rostească adevăruri crude legate de epoca în care trăia a fost Adrian Păunescu. Nici Nicolae Ceauşescu, nici soţia lui, nu l-au iubit sau preţuit pe Adrian Păunescu. Ba chiar s-au temut de el.

[10] Din păcate, în aceşti 20 de ani ce au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, au apărut o serie de falşi justiţiari, ei înşişi cu un trecut discutabil, trecuţi printr-un proces de năpârlire, după cum spunea, inspirat, regretatul scriitor Vasile Rebreanu, care se cred îndreptăţiţi să alunge din diverse opusuri, mediocre, nume remarcabile ale literaturii române din perioada 1950-2000, pe considerentul că, fără vina lor, au trăit şi creat în timpul regimului comunist. Cei mai mulţi dintre aceşti critici şi istorici literari acţionează, se pare, la comanda şi sunt în solda unor cercuri sau indivizi veroşi interesaţi în a-şi menţine controlul, de inspiraţie stalinistă, asupra felului în care românii ar trebui să-şi reconsidere trecutul apropiat. Graţie servilismului şi miopiei unor astfel de exegeţi sunt marginalizate şi trecute sub tăcere îndeosebi autorii şi operele puse în slujba idealurilor naţionale, etichetate drept naţionaliste.

[11] Trebuie să subliniez că am susţinut iniţiativa unui grup de clujeni care au dorit, ca beneficiari, în tinereţea lor, de poezia lui, de fenomenala activitate a celui dispărut şi a cenaclului „Flacăra”, să aducă un ultim omagiu poetului, dând posibilitatea tuturor doritorilor să aprindă o lumânare în amintirea lui şi să rostească o rugăciune pentru veşnica lui pomenire. Şi prin acest gest, absolut spontan, neimpus de nici o autoritate sau forţă politică, se demonstrează prestigiul imens de care, la grăbita lui plecare, s-a bucurat omul şi poetul Adrian Păunescu. Şi prin aceasta, el a dovedit, e drept, foarte târziu, că a avut el dreptate, nu cei care l-au hărţuit şi i-au pus nemeritate etichete după lovitura de stat din 1989.

 

IONUŢ CARAGEA – POEZIA CA ABSENŢĂ A CEEA CE SUNTEM

Am rămas un fidel cititor de poezie scrisă de tineri şi pot spune că „fenomenul douămiist” îmi este cunoscut în toate manifestările lui, precum îmi este cunoscut şi cel post-douămiist, de care critica literară încă nu s-a ocupat în mod serios. Ca în orice curent generaţionist, puţini sunt autorii care au o personalitate creatoare, un stil bine definit, puţin se rup de mulţimea de „practicanţi” ai scrisului, de „pluton”. Cei mulţi, din „pluton”, au rămas undeva în „Valea Plângerii”, în căutarea identităţii...

De mai bine de şase luni citesc poezia tânărului Ionuţ Caragea, un poet care nu seamănă la scriitură cu nimeni. Comunicăm aproape zilnic; Ionuţ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasă, de sacerdot, şi mă pot mândri că sunt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încât ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mă întreb cât va rezista athanorul lăuntric al poetului, când „va fi luat în primire” de manierism, de autopastişare. Greu de răspuns, câtă vreme poetul pare să fi înţeles argheziana sintagmă „cuvinte potrivite” şi câtă vreme lucrează sub specia ei, neobosit şi cu aceeaşi prospeţime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Câtă vreme poetul va îndestula iubirea cu viaţa sa, cu bucuriile simple şi omeneşti, va deţine şi dreptul inalienabil de a mărturisi frumuseţea.

O carte a poetului se cheamă „Absenţa a ceea ce suntem”. Cred că în vremurile din urmă, informatizate până la frig şi care, paradoxal, au schematizat relaţiile inter-umane, această absenţă din fiinţa noastră consistentă este poezia. Redobândirea poeziei ca dimensiune sacră a omului este ocupaţia, profesia de căpătâi a lui Ionuţ Caragea, este condiţia şi raţiunea sa de a exista, amintitoare de fervoarea cu care Petre Ţuţea afirma că este de profesie român.

Aurel Sibiceanu (Piteşti)

 

FARUL DE LA CAPĂTUL TUTUROR LUMILOR MELE

Oricând, în oricare colţ al pământului ai fi, sau în orice limbă ai şopti, iubirea este aceeaşi: un simbol, un dar, un adevăr, o lumină, o cale spre autocunoaştere sau poate fi – uneori - nimic din toate acestea. Încărcată de astfel de sensuri este şi cartea de debut a poetei Ramona-Sandrina Ilie, care doreşte a fi recunoscută sub pseudonimul literar de Lady Allia. Cartea (160 pagini) este publicată de editura Etnous din Braşov – 2010. O scurtă prezentare a rosturilor acestei cărţi este făcută de însăşi autoarea cărţii, care declară: „Întotdeauna mi-am dorit să împart bucăţi din sufletul meu, din gândurile mele, din mine, celor care şi-au dorit să le citească regăsind în ele amintiri, iubiri, gânduri demult uitate sau pe ei înşişi, altfel decât poate şi-au închipuit că îşi pot fi. Nu am reuşit întotdeauna şi astfel am învăţat că nu am să pot scrie pentru toţi oamenii, dar am fost nespus de fericită când mi-am dat seama că nu e nevoie să scriu pentru toţi, ci doar pentru cei care au nevoie să regăsească frânturi din ei în sufletul altcuiva, iar această întâmplare fericită să se transforme într-o poveste cu oameni şi iubire”. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi doreşti să faci din sentimentele tale - o modalitate de a-i determina pe ceilalţi să-şi perceapă propriile trăiri şi să se regăsească în eclecticul sentiment care înalţă şi construieşte: iubirea? Deşi semiotica iubirii este vastă, trebuie să recunoaştem că marea (pe care o poartă omul în suflet) nu este întotdeauna calmă şi săgetată de zborul lin al pescăruşilor. Alteori poate genera valuri uriaşe, care să distrugă şi transforme totul în pustiu. Demn de remarcat este faptul că, nu despre această dragoste distrugătoare doreşte să ne vorbească poeta, ci despre dragostea pură, o dragoste care înalţă, zideşte şi care ne face cu adevărat oameni.

Titlul cărţii are o semnificaţie aparte. „Farul” este sclipirea de lumină către care tinde sufletul poetei, de-a lungul unei călătorii care o va purta până la „capătul tuturor lumilor ” sale. Lady Allia se dovedeşte un rafinat cunoscător al îmbinării sensurilor iubirii cu cele ale unui eros pur, fără nici cea mai mică urmă de vulgaritate. Cele nouăzeci şi unu de poeme, te inspiră şi te poartă tot mai adânc în universul liric, care nu pare nicidecum al unei poete aflate la debut. Se spune că poezia este apanajul tinereţii şi că proza este semnul maturităţii. Acest lucru este reconfirmat şi de efervescenta tinereţe a autoarei care, prin iubire, împărtăşeşte celor din jur din preaplinul său. Se mai spune despre poet că este „un animal marin, ce trăieşte pe uscat şi vrea mereu să zboare”. Veţi întâlni pe parcursul prezentei scrieri toate elementele acestei ludice definiţii. Poeta ne „poartă” spre adâncimile unei mări albastre, calcând apoi cu sfială pe „plaja” sentimentelor, pe care deseori ştie să le înaripeze. Cartea este dedicată soţului său - „farul” care îi împărtăşeşte lumina, îi aduce echilibru şi speranţă. Poemele din carte sunt strigătele unui om plin de iubire şi pentru care, singura cale de salvgardare este certitudinea împărtăşirii acesteia cu persoana iubită. Începutul unora dintre scrieri este uneori ceţos, difuz, pornind tocmai de la aceste incertitudini. De fiecare dată poeta se asigură ( cel mai adesea - interogativ) că iubirea ei este împărtăşită: „M-am trezit în mâlul umed al unei fântâni/ ea se închidea peste tot în jurul meu, mă strângea/ şi-mi smulgea aerul. O simţeam asemenea unei mâini/ uriaşe/ care intra pe gâtul meu şi îmi strângea inima,/ plămânii/ scoţând afară din mine tot aerul/ şi viaţa…” Parcurgând labirinturile incertitudinii, tocmai pentru a amplifica frumuseţea sentimentelor trăite, Lady Allia ajunge în final la lumină, acolo unde mâlul se transformă în „apa fântânii” (Fântâna).

„Metafizicul” personaj al cărţii este IUBIREA însăşi, care uneşte cele două jumătăţi ale sale printr-o asociere de tip reflexiv. Aceste asocieri nu sunt întotdeauna însă, dintre cele mai fericite, ca de exemplu: „mă râzi”, „să mă ţii ţie”, „mi-am fost”, „te şoptesc”, „mi-ai crescut”. Versificaţia (uneori clasică: „De nord la drum lung…”, alteori modernă: „Omule cititor”) este a unei poezii cu accente romantice. Se insistă pe una din temele poetice „consistente”, utilizată încă de la începuturile omenirii: IUBIREA. Prin Iubire, omul a devenit Om. Prin iubire, Omul s-a cunoscut pe sine şi a simţit nevoia să se „dăruiască”. Asemănarea personajului feminin din carte cu cel al reginei Damayanti din binecunoscuta epopee indiană „Mahabharatha”, confirmă perenitatea sentimentului, care este aparent fragil şi uşor de spulberat. „Ea” este atât de frumoasă, încât „Farul” se identifică cu propria-i persoană : „seara, când mă dezbrac de mine/…şi rămân doar o femeie cu fruntea senină/...pieptul mi se dă la o parte asemenea unei cortine,/ iar tu ieşi/ învăluindu-mă în tine, departe de lumea/ dezlănţuită în care eu/ uneori mă pierd” (Dincolo de toate). Asemenea trăirilor epopeice, pentru împărtăşirea iubirii sale – poeta alege Omul ( acceptându-i calităţile şi „valorizându-i” defectele ) în detrimentul Zeului, care-i poate oferi (în schimb) nemurirea.

Chiar dacă poemele cărţii sunt preponderent dedicate unei persoane anume, Lady Allia se dovedeşte a fi o poetă perspicace. Ea păstrează un „strop” de iubire pentru oameni, această iubire înnobilându-i sufletul şi atingând-o cu petalele melancoliei. O astfel de iubire, „desecretizată”, este cea pentru cititorul său. Deşi nu-i cunoaşte chipul – ea şi-l imaginează. Deşi nu e o certitudine – ea îl invită, plină de tandreţe, într-o călătorie prin sufletul său generos: „Uneori, nu mereu/ reuşesc/ reuşesc să te iau de mână prin sufletul meu,/ să-ţi arăt ferestre nebănuite/ alteori…, nu pot să rostesc nimic/ decât un gând bun la ceas de seară/ să ţi-l pui la reverul tâmplei/ ca pe un sărut de ţigancă// omule drag,/ omul meu cititor”(Omule cititor). Lirica de dragoste are - în literatura română - poete de seamă precum: Ana Blandiana şi Otilia Cazimir şi aş îndrăzni să o amintesc aici şi pe poeta gălăţeană Speranţa Miron. Fiorul liric al operelor înaintaşelor este continuat cu persuasiune de poeta Ramona Sandrina Ilie. Ea ne invită în loja propriilor sentimente, pentru a putea „descoperi” noile valenţe ale iubirii. Construcţiile sale metaforice sunt sensibile, rafinate, uşor de perceput şi fără cuvinte „preţioase”. Totuşi, „preţiozitatea” versurilor se realizează prin cultivarea (din abundenţă) a simbolurilor. Cantabilitatea versurilor îi transformă poemele în veritabile romanţe, dedicate iubirii prin milioane de triluri: „mi-ai învăţat/ sângele să se transforme în valuri nebune,/ inima să bată ritmuri precum horele verilor desculţe,/ mâinile să-mi tremure precum frunzele sub adieri,/ iar stomacul să tresalte ca şi cum l-ar atinge un vin/ roşu”( Lecţie). Simbolurile Ramonei Ilie sunt vii, desprinse din sufletul său care debordează de iubire, sunt adânci şi subtile, te încarcă şi te surprind de fiecare dată: „apa fântânii”, „imortalitatea” (prin împărtăşirea iubirii), „teiul”, „liliacul violet”, „zborul”, „lumina”, simboluri care confirmă latura romantică a poeziei sale, dar şi influenţe din simbolismul francez. Deşi cartea este a unei poete „debutante”, versurile sunt ale unei poete „consacrate”. Scrierea de faţă este aureolată de simbolurile profunde ale unei iubiri împărtăşite cu generozitate celor din jur. Influenţele postmoderniste ale poeziei Ramonei Ilie sunt confirmate şi de o punctuaţie aparte, care implică jocul (interactivitatea). Te încearcă de multe ori senzaţia de neexhaustiv a liricii domniei-sale. Însă, prin utilizarea unei astfel de punctuaţii, poeta lasă cititorului posibilitatea de a-i „completa” versurile, în funcţie de propria sa percepţie. Cu toate acestea, poezia sa nu este postmodernistă, neregăsindu-se în ea: accente grave - uneori sinistre, cuvintele inovatoare, sensurile – uneori decadente. Poezia Ramonei Sandrina Ilie păstrează - ca puncte forte - lumina, frumuseţea, romantismul şi efervescenţa. Există în poemele cărţii sunete care joacă rolul imaginilor, ceea ce-i apropie lirica de instrumentalism. Este impresionant modul în care poeta reuşeşte să „multiplice” amalgamul de stiluri şi tendinţe poetice. Iubirea poate fi tristă, ori preponderent romantică, aşa cum este şi poezia cărţii de faţă. Iubirea nu este întotdeauna un sentiment limpede ( care să poată fi uşor de „citit”) şi nici măcar un „tot” – ca sumă a părţilor sale. Împletind atâtea simboluri şi având multiple semnificaţii, putem afirma cu certitudine, că poezia Ramonei Sandrina Ilie este una de tip eclectic, având valenţele unei noi semiotici a iubirii. A unei iubiri curate şi sincere, ce ni se dezvăluie prolifică, sensibilă şi încărcată de sensuri. Iată de ce - prin poemele sale - Lady Allia ne dezvăluie puţin câte puţin din tainele unei poveşti „cu oameni şi iubire”. Să-i urăm „drum bun!” pe calea împlinirii tuturor aspiraţiilor sale poetice şi păstrării imaculate a iubirii care-i înnobilează sufletul şi care este de fapt propriul său „perpetuum mobile”.

Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea)

 

UN ESEIST REMARCABIL: VIOREL COMAN

Prin Corăbii de întoarcere, Viorel Coman este la primul volum consistent de eseuri. După ştiinţa noastră, a mai publicat un text despre Brăila, apărut într-un volum de marketing urban, o ediţie de lux conţinând ilustrări vizuale ale resurselor turistice ale zonei invocate, un studiu introductiv, intitulat Leul în iarnă, la volumul Portretul unei vieţi, conţinând mărturiile fotografice ale vieţii literare a lui Fănuş Neagu, dedicat celei de-a 75-a aniversări a scriitorului originar din Bărăganul Brăilei, apoi o carte necesară studierii operei lui Fănuş Neagu – Drumuri în poveste, de fapt o antologie a receptării operei fănuşiene, în care, pe lângă efortul de antologare, semnează studiul introductiv (Pledoarie) şi grupajul final intitulat Fănuş Neagu şi generaţia sa literară, şi, în sfârşit, mai multe studii şi eseuri inspirate de miturile literare ale Brăilei, publicate în cotidianul local Obiectiv, vocea Brăilei.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, Viorel Coman (cunoscut mai bine pe plan local sub numele său real de Viorel Mortu, un foarte apreciat profesor de limba şi literatura română, cu o carieră spectaculoasă de inspector şcolar general (două mandate şi ceva) şi-a permis un cadou bine-meritat. Este vorba de volumul pe care îl comentăm aici.

Având în intenţie adunarea în volum a unor studii şi eseuri cu o oarecare diversitate a motivaţiei scrierii, prima problemă care se ridica era aceea a firului de legătură unificatoare şi acest fir se profila a fi cel al spaţiului cultural brăilean. Dispunând de un real talent necesar sintezelor teoretice, Viorel Coman îşi deschide cartea cu eseul Există o literatură brăileană?, în care reflecţiile sunt inspirate de un gând maiorescian despre viaţa literară ce poate fi comparată cu o pădure unde, pe lângă copaci, întâlnim şi elemente de floră minoră. Pe de altă parte, unii dintre cei care trudesc astăzi în literatura brăileană nu sunt neapărat născuţi în spaţiul Brăilei, dar au rămas aici şi s-au adaptat. Acest adevăr este valabil pentru orice spaţiu cultural regional. Cu excepţia trăitorilor în capitală, cei mai mulţi cu izvorul în alte zone de cultură locală (nimeni nu şi-a pus vreodată serios întrebarea dacă există literatură bucureşteană sau ilfoveană, în schimb cine s-ar putea îndoi de existenţa literaturii clujene, arădene, ieşene etc.?), toţi ceilalţi scriitori participă într-un fel sau altul la viaţa culturală zonală şi coagulează ceva din energiile proprii în substanţa spirituală a Locului. Mai mult decât atât, cei rămaşi dintr-un motiv sau altul prin capitală, devenind nume grele ale literaturii, filozofiei, artelor plastice, publicisticii, sunt invitaţi periodic la origini, provincia îşi cinsteşte întotdeauna reprezentanţii săi de frunte, sau simt ei înşişi nevoia să se întoarcă în patria cea mică pentru a se încărca energetic. Cel mai exemplar aici este cazul lui Fănuş Neagu, căruia Viorel Coman îi dedică un număr apreciabil de studii şi eseuri (pp. 121-180, nouă titluri), inclusiv o schiţă de sociologie literară inspirată de primirile entuziaste de care se bucură prozatorul la Brăila, fixate în antiteză cu alţi mari fii ai spaţiului, precum Panait Istrati ori Nae Ionescu, ale căror treceri prin Brăila natală rămâneau ca şi neobservate. Având în atenţie acest aspect, Viorel Coman lasă din peniţă una din multiplele constatări cu duh aforistic: „În zona aceasta Brăila a văzut multe, dar a ratat aproape tot. De ce nu avem norocul să ştim ce făcea, de exemplu, Panait Istrati la Brăila în cei zece mari ani de glorie când venea foarte des acasă?” (p. 130). „Noi nu înţelegem încremenirea, somnolenţa, cecitatea elitei brăilene, câtă era la vremea aceea, privind existenţa în oraş a unui mare scriitor.” Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Fănuş Neagu. „Când vine la Brăila întotdeauna e un fel de sărbătoare.[…] O droaie de prozatori, poeţi, dramaturgi, eseişti […] răsar ca din pământ când aud vestea venirii maestrului, îi ţin calea, îl însoţesc, îi cer sfat, îi umplu buzunarele cu manuscrise, ascultă, ciulind urechile, farmecul vorbelor de duh.”

Tâlcul titlului acestui volum este sugerat de autor în studiul introductiv. În această carte, se va ocupa de acele personalităţi, care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu spaţiul brăilean şi-l luminează, etern, de pe boltă. Suntem avertizaţi că atenţia îi va fi centrată pe farurile literaturii care are legătură cu Brăila: Panait Istrati, M. Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca şi alţii. „Toate marile oraşe culturale au… cerul lor literar” Cei pomeniţi mai sus formează cerul brăilean, pleiada brăileană. Ei sunt corăbiile care au plecat în lume, au devenit cunoscute, adevărate legende, de care noi cei de-aici nu ne putem desprinde şi ne raportăm permanent la ei, tratându-i ca pe nişte corăbii care se întorc şi ne populează gândirea.

Într-adevăr, Viorel Coman se ocupă, cu seriozitate, de toate aceste legende ale Brăilei.

Lui Panait Istrati îi dedică cinci eseuri şi, deşi este vorba de un nume sonor, intens analizat şi comentat, atât de analişti români, cât mai ales străini, totuşi descoperă aspecte ale vieţii şi operei neevidenţiat sau insuficient valorificat până acum. Bunăoară, pornind de la pasiunea scriitorului pentru arta fotografiei, conchide spre un adevăr cunoscut dar neexplicat şi anume cel al dependenţei artei sale literare de „poetica privirii” şi trăirii, am adăuga noi la sugestia autorului. Panait Istrati nu a convins pe nimeni de valoarea produselor literare bazate majoritar pe imaginaţie (vezi povestirile sale din ciclul haiducilor), în schimb şi-a dovedit măreţia ori de câte ori a pus în pagină ceea ce a văzut sau a trăit. „Este singurul scriitor român din cei mari care e lipsit de semnul cel mare al puterii artistice: imaginaţia. A înlocuit-o şi i-a suplinit exemplar lipsa, încât abia se remarcă această neîmplinire, prin implicarea majoră a sinelui în literatură.” (p. 20)

Lui Mihail Sebastian, cel ce-a numit Brăila „oraşul cu salcâmi”, îi dedică cinci studii, toate - comentarii fine la Jurnalul acestui însemnat produs al spaţiului cultural brăilean, publicat la Editura Humanitas în 1996. În primul studiu, pune problema acestui jurnal în termeni generali, în al doilea, tratează problema relaţiei lui Sebastian cu colegii de generaţie, îndeosebi cu Mircea Eliade (O istorie a unei neînţelegeri: Eliade-Sebastian), în care remarcabilă ni se pare comparaţia între Jurnalul lui Sebastian şi cel al lui Mircea Eliade, între un jurnal tipărit postum, asupra căruia n-a mai intervenit nimeni spre a-i netezi asperităţile şi un jurnal tipărit în timpul vieţii (cel al lui Eliade), în care autorul şi-a permis să-şi regleze pentru posteritate, imaginea, preferinţele lui Viorel Coman îndreptându-se, evident, spre primul: „Dacă Jurnalul lui Eliade, în perioada lui românească este frumos, Jurnalul lui Sebastian este autentic.” În plus, avansează ipoteza îndrăzneaţă conform căreia Eliade ştia de jurnalul lui Sebastian şi se temea de el. Aflat în Occident, Eliade era interesat de o imagine cât de cât cosmetizată a perioadei lui româneşti, jenante fiind pentru cel ce trăia într-un mediu politic liberal afinităţile sale interbelice cu extrema dreaptă. Din fericire pentru el, Jurnalul lui Sebastian s-a tipărit după moartea sa, fiind, cum se pronunţă autorul Corăbiilor de întoarcere, „ultima carte fundamentală a generaţiei Eliade”.

Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca şi Marcel Gafton beneficiază fiecare de câte un studiu-eseu, dar Nicăpetre, binecunoscutul sculptor româno-canadian, originar din Brăila, este răsfăţat în nu mai puţin de patru astfel de studii, în care atenţia criticului se îndreaptă asupra confesiunilor acestuia conţinute în două lucrări de memorialistică: Brăiliţa – Downtown via U.A.P. şi Downtown – Brăiliţa via ’89, primul publicat în 1994 la Editura Istros a Muzeului Brăilei, celălalt la Toronto, în 2001.

Scriitorii cu cea mai consistentă pondere în Corăbii de întoarcere sunt Fănuş Neagu (nouă eseuri) şi Mihai Eminescu – aflat la egalitate cu primul, deci tot 9 titluri. Dacă prezenţa lui Fănuş Neagu este derivabilă perfect din axioma volumului Corăbii de întoarcere, publicarea studiilor despre Mihai Eminescu, expresie a unei documentări sistematice şi de profunzime şi a unor reflecţii generatoare de concluzii inedite, trebuia justificată de dragul armoniei tematice. Detaliul bibliografic al publicării poemului Luceafărul în paginile revistei brăilene Dunărea putea servi ca pretext al înregistrării lui Eminescu printre corăbiile de întoarcere. Dar, în subtextul studiilor dedicate lui Eminescu, se mai poate citi şi altceva. Eminescu, un mit literar de anvergură naţională, este un reper fundamental pentru orice spaţiu cultural românesc, chiar şi pentru cei din diaspora, sau poate mai ales pentru aceştia.

Studiile dedicate poetului naţional sunt provocatoare prin tematica reţinută, deloc bătătorită, prin întorsăturile de frază care-l lasă pe cititor adesea perplex, prin complexitatea registrelor semantice pe care criticul de la Brăila le orchestrează admirabil. Ne permitem să cităm un pasaj ilustrativ referitor la îndrăzneala unor tineri publicişti de a demonta mitul Eminescu în câteva articole publicate în Dilema.

„Aveau în contestarea lui Eminescu ceva din năravul învăţăceilor care, neputând să dea un rost mai adânc timpului lor, se apucă să deseneze bărbi, să bucleze favoriţi, să înşurubeze lulele fumegoase în guri încleştate sau să contureze ochelari şi mustăţi voievozilor de prin manuale. Era ceva între frondă şi sacrilegiu. Acum, din perspectiva timpului, identificăm în gestul tinerilor de la Dilema începutul dislocării unui mit, începutul unui sfârşit.” (p. 205, studiul intitulat E apus de zeitate şi asfinţire de idei)

Viorel Coman demonstrează în paginile publicate în acest volum har literar adevărat (citatul de sus poate servi şi ca argument pentru acest verdict), studiile sunt toate împănate de aprecieri caligrafiate adesea în registru stilistic cu efect retoric evident. Această caracteristică a scriiturii critice se exprimă cel mai bine în eseurile dedicate lui Fănuş Neagu, unde maestrul este încolţit nu numai dinspre coridoarele operei, ci şi dinspre cele ale vieţii. Am citat deja scena popasului magistrului la Brăila, mai putem adăuga scena plină de umor a întâlnirii la redacţia revistei Luceafărul dintre adolescentul de acum patru decenii în căutare de glorie literară (autorul analizat aici) şi deja notoriul Fănuş Neagu. Iată scena intrării magistrului după anunţul secretarei: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor.” (p. 176)

Arta literară a criticului mai este pusă la bătaie şi în texte de tip jurnal de călătorie sau reportaj: Jurnal istratian. Spre Faraclata, în care autorul descrie impresiile ocazionate de vizita în Grecia pe urmele lui Gherasim Valsamis, tatăl lui Panait Istrati şi Diavolul la strungă, în care descrie aventura unei documentări prin observaţie asupra fizionomiei lui Nae Ionescu întipărită (după sursele vremii) într-o pictură murală de pe peretele din pronaosul catedralei Patriarhiei în care este înfăţişată scena judecăţii de apoi. Pictorul Belizarie care a repictat peretele dinspre apus al catedralei, pare a-şi fi luat ca model pentru redarea chipului Satanei pe Nae Ionescu. „În umbra pridvorului, sub afumătura subţire care estompează contururile, de mulţi privită, de puţini văzută, doar de câţiva înţeleasă, stă de şapte decenii, enigmatică şi obsedantă ca o hieroglifă, o pictură murală ce pare a fi parabola tragică a generaţiei fără noroc (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic ca o fotogramă. Tinerii trec prin faţa diavolului ca printr-o strungă.” (p. 70, Diavolul la strungă). Tot studiul este un comentariu de mare subtilitate a acestei parabole înfăţişate plastic de Belizarie. După ce îşi permite într-o aventură intelectuală „pe cont propriu”, cum ne avertizează el, să-i identifice în fiinţele tinerilor îndrumaţi spre iad pe Eliade, Sebastian, Noica, Băncilă, Comarnescu, Cioran, Vulcănecu, autorul acestui exerciţiu observaţional încheie studiul cu o concluzie care n-are cum să nu rămână în memoria cititorului: „Pictorul a avut revelaţia unei teme tragice şi a oferit în vopseluri mănăstireşti o parabolă a unei generaţii căreia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba, dimpotrivă, ca într-o vânătoare tragică, i-a dat exilul, angoasa, celula închisorii sau disperarea.”

Cunoscut ca un erudit al locului, una din minţile enciclopedice care se mişcă uşor prin informaţia istorică şi prin raţionamentele filozofice, Viorel Coman este şi semnatarul unui studiu despre lumea balcanică publicat în presa locală şi integrat în acest volum. Este replica sa orânduitoare la multiplele abordări ale balcanităţii propuse cu prilejul ediţiilor Festivalului Poeţilor din Balcani organizat la Brăila, începând din 2007, precum şi în revista culturală de circulaţie internaţională Carmina balcanica (Directori: Dan Anghelescu şi Vasile Datcu) ce conţine o serie de studii şi eseuri referitoare la cultura şi spiritualitatea balcanică, precum şi produse literare ale acesteia în limbi ale popoarelor balcanice, însoţite de versiuni în engleză. În studiul intitulat Balcania – din rădăcini până-n sâmburi, eruditul Viorel Coman realizează poate una dintre cele mai pertinente sinteze a problematicii istorice, politice şi culturale a acestei regiuni europene, ce poate fi numită, cum se exprimă el „Deli-Ormanul Europei”, fiind „o lume la răscruce de imperii, de civilizaţii şi de religii, un palimpsest cultural încă neevaluat ce stă genuin şi virginal, încremenit şi nebănuit în aşteptare”.

În concluzie, avertizăm cititorul că volumul de studii şi eseuri Corăbii de întoarcere are dubla calitate asociată marilor realizări teoretice şi anume puterea de a te instrui, prin diversitatea informaţiei vehiculate şi claritatea raţionamentului, şi puterea de a te bucura, prin frumuseţea impresionantă a scriiturii. Este una dintre cele mai izbutite lucrări de asemenea factură ale anului 2010.

Valentin Popa


 

SPIRITUALITATE

REALITATEA DIN VIS

Oare, pentru ce venim pe lume? Ce-o fi în mintea pruncului care pare atât de inocent şi naiv? Ochii lui sinceri inspiră puritate şi o gândire decentă, aproape sfântă, dar şi compasiune, fiindcă adultul cunoaşte cărarea bătătorită a vieţii, plină de mărăcini şi pelin. Pământul pare sterp şi gol, iar viaţa, un nonsens, ceva ce ne-a fost dat şi care are în consistenţa ei multă amărăciune, iar finalul, poate fi tragic şi extrem de trist. Cât îi trebuie unui om să vadă faţa reală a vieţii? Probabil că unii devin conştienţi de aceasta timpuriu, datorită educaţiei, a profunzimii gândirii, iar alţii, trăiesc dezinvolt, negândindu-se că într-o zi îşi vor privi în oglindă sufletul înecat în micime şi-şi vor deplânge oribila soartă.

Uneori, oamenii se lasă purtaţi de valurile ispititoare ale acestei lumi, ce-i ameţesc prin frumuseţi aparente şi râd, bucurându-se de belşugul care le-a binecuvântat existenţa, considerând că nu le mai lipseşte nimic, fiind pe deplin fericiţi. În clipa următoare însă, totul se năruie, iar speranţa moare odată cu aşa-zisa fericire, lăsând în urma lor doar mâhnire şi o realitate crudă: nimic nu este ceea ce pare! Visăm cu ochii deschişi, iar noaptea trăim revelaţia tainică a sufletului, când mintea încearcă să-şi amintească începuturile unei lumi apuse, o existenţă sub formă pură, limpede şi nevinovată ca inima celor abia născuţi. Atunci plângem pentru că am devenit fiinţe mult prea legate de pământul călcat în picioare cu furie şi am vrea ca totul să fie doar o fantezie, un film odios, cu multiple variante, dintre cele mai înfricoşătoare, asemenea balaurilor cu multe capete veninoase.

Dar, vai, imaginea din vis persistă, iar noaptea se transformă în zi, cu multe himere şi monştri distrugători, ce cheamă la dezordine şi haos. În acele momente, nu se mai distinge binele de rău şi totul e doar un rău îmbrăcat într-un bine înşelător, cu chip de înger căzut şi spăşit. Cum să nu-l îndrăgeşti, când pare atât de verosimil, atât de modest şi serios? Iar el, sapă un hău adânc şi rece, ca o gheenă lipsită de lumină şi căldură sufletească. Nimeni numai are scăpare!

Toţi se prăbuşesc inconştienţi în prăpastia pregătită atât de atent, cu multe detalii importante pentru demonii nemiloşi. În zadar strigăm de acolo, căci nu ne aude nimeni. Suntem pierduţi pe vecie! Ne-am ales locul în care să ne petrecem nemurirea, fără să realizăm că am fost înşelaţi. Cui să-i cerem socoteală? Cărei justiţii să i ne adresăm? Mai are vreun rost?

Acum, închid ochii şi mă gândesc la veşnicia care nu doare, acolo unde ne-am născut demult, dar am uitat, căci am devenit insensibili şi brutali cu noi înşine. Minutele se scurg în voie peste gânduri, şi visul se repetă iar şi iar, cu iuţeala vântului, astfel încât nu mai ştim ce e real şi ce nu.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

SIMULĂRI PE CALCULATOR UTILIZATE PENTRU INSTRUIRE

Tehnologiile utilizate în predare/învăţare/evaluare au evoluat de-a lungul timpului, în special în ultimii 20 de ani. Utilizarea în domeniul educaţional a tehnologiilor informatice a dat naştere unui tip de instruire cunoscut sub denumirea de e-Learning, acesta având drept scop îmbunătăţirea performanţelor indivizilor şi organizaţiilor.

Se deosebesc următoarele tipuri de e-Learning: învăţarea bazată pe calculator (CBL, Computer-based Learning), care se referă la utilizarea calculatorului în sala de clasă, acesta fiind văzut ca o componentă cheie a mediului educaţional; pregătirea bazată pe calculator (Computer-based training), în care cei instruiţi învaţă prin parcurgerea unor programe speciale de pregătire pe calculator, în funcţie de domeniul lor ocupaţional (tipul acesta este specific companiilor şi instituţiilor – publice sau private – care oferă angajaţilor şi persoanelor active programe de calificare şi reconversie profesională); învăţarea colaborativă susţinută de calculator (Computer-supported collaborative learning), destinat îmbunătăţirii predării şi învăţării cu ajutorul noilor tehnologii Web: wiki-uri, bloguri, microbloguri, reţele sociale, sisteme de bookmarking, fluxuri RSS şi Atom, podcast-uri (majoritatea acestor tehnologii sunt reprezentative pentru ceea ce se cunoaşte astăzi ca Web 2.0).

Calculatoarele – folosite corect din punct de vedere pedagogic – s-au dovedit a fi instrumente foarte utile în procesul de predare şi învăţare a unor discipline diverse, în particular a matematicii şi ştiinţelor naturale (e.g., fizica, chimia, biologia), permiţând crearea şi utilizarea unor instrumente şi medii de învăţare care extind posibilităţile instrumentelor tradiţionale (table, hărţi, planşe, cărţi, laboratoare etc). Acestea sunt proiectate pentru a ghida educabilii (elevi şi studenţi) în asimilarea unor cunoştinţe sau pentru a-i ajuta să îndeplinească sarcini specifice, precum şi pentru evaluare. De asemenea, noile instrumente oferă educabililor şi profesorilor noi posibilităţi: creează oportunităţi deosebite pentru interacţiune; furnizează noi modalităţi de îmbunătăţire a predării; permit crearea comunităţilor locale şi globale; extind oportunităţile de învăţare pentru profesori.

Dintre toate instrumentele bazate pe utilizarea calculatorului, simulările reprezintă unul dintre cele mai potrivite pentru îmbunătăţirea procesului educaţional. O simulare este un program de calculator care reproduce un fenomen natural prin vizualizarea evoluţiei stării acestuia. Starea este descrisă prin intermediul unui set de variabile care se modifică în timp datorită execuţiei repetate a unui algoritm dat. În context educaţional, simulările pe calculator implică modelarea fenomenelor din lumea reală cu scopul de a ajuta educabilii să obţină o perspectivă corectă asupra unor sisteme fizice complexe, determinând astfel înţelegerea aprofundată a unor concepte ştiinţifice.

Un model este o reprezentare conceptuală a unui sistem fizic şi/sau a proprietăţilor acestuia, modelarea fiind procesul în care se construieşte această reprezentare. În principiu, modelarea pe calculator necesită parcurgerea etapelor următoare: analiza problemei; identificarea variabilelor şi algoritmilor; implementarea modelului; rularea implementării şi analiza rezultatelor, rafinarea şi generalizarea acesteia; prezentarea rezultatelor. Implementarea modelului ia forma unei simulări pe calculator, care permite testarea lui în diverse condiţii, având scopul de a învăţa despre comportamentul acestuia. Este evident că aplicabilitatea rezultatelor unei simulări depinde de acurateţea cu care modelul utilizat descrie fenomenul/sistemul fizic real.

Animaţiile, care însoţesc simulările pe calculator, oferă posibilitatea manipulării unor mari cantităţi de date, determinând educabilii să-şi formeze o imagine mentală corectă asupra fenomenelor studiate, permiţându-le totodată să le explice în termeni de modele şi teorii. De asemenea, simulările pe calculator ale fenomenelor fizice oferă numeroase avantaje, câteva dintre acestea fiind următoarele: înlocuiesc echipamente adesea deosebit de costisitoare; pot fi multiplicate într-un număr practic nelimitat; permit obţinerea într-un timp scurt a unor seturi mari de date experimentale; cei care învaţă au posibilitatea de a le utiliza în mod repetat, astfel încât pot urmări modul în care se desfăşoară fenomenele studiate şi extrage concluziile necesare.

În principiu, simulările trebuie să permită celor care învaţă nu numai manipularea unor obiecte pe ecranul calculatorului (având drept scop explorarea conceptelor de bază), ci şi să ofere acestora instrumentele necesare pentru formularea şi testarea unor ipoteze referitoare la fenomenele studiate. Interactivitatea simulărilor – caracteristică esenţială a acestora – furnizează educabililor posibilitatea de a-şi modifica modelele mentale existente prin compararea rezultatelor modelelor studiate cu aşteptările lor. Crearea unei simulări presupune de cele mai multe ori un efort important, punctul de plecare fiind reprezentat întotdeauna de înţelegerea profundă a fenomenului fizic simulat.

Traian Anghel


 

REPERE...

CAROL AL II-LEA, O FIGURĂ SINISTRĂ A ISTORIEI ROMÂNEŞTI

Fără să aibă vreo legătură între ele, două publicaţii, respectiv Historia, an 10, nr. 103 (pag. 36 – 37) şi Phoenix Mission Magazine din S.U.A. consacră recent două articole uneia dintre cele mai sinistre figuri ale politicii româneşti din toate timpurile – morganaticul rege Carol al II-lea. Ciprian PLĂIAŞU se referă, în Historia, la „Un scandal monden evitat. Căsătoria viitorului rege Carol al II-lea”, iar prof. dr. Marius PETRARU, din Sacramento, California, valorificând o mai veche sursă apărută în Saturday Evening Post, scrie despre „Exilul regelui Carol al II-lea în Mexic şi pelerinajul său deghizat în S.U.A. în 1942”.

Cercetătorul român Ciprian PLĂIAŞU are în vedere lipsa de reacţie a mass-media din România şi de peste hotare faţă de căsătoria prinţului moştenitor Carol cu principesa Elena SITTA a Greciei şi Danemarcei, în 10 martie 1921. Constatăm că abordarea autorului român este, pe alocuri, naivă şi simplistă, el luând de bune argumentele folosite de o serie de „specialişti” care, având în vedere monstruozitatea morală a celui despre care scriu, îşi dau, din răsputeri, silinţa să prezinte doar acele adevăruri care au menirea de a ascunde adevărata faţă a fostului monarh. Ciprian PLĂIAŞU, prin urmare, pune această tăcere pe seama pretinsului servilism al mass-mediei din epocă, considerând că: „presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol”.

Adevărul este, însă, cu totul altul: la data efectuării căsătoriei, Carol al II-lea, căsătorit încă din 1918 cu Ioana Maria Valentina LAMBRINO, la Odessa şi tată al lui Carol Mircea, avea pentru majoritatea ziariştilor români, o imagine dezastruoasă. Pe de altă parte, însăşi familia regală, conştientă de păcatele acestui veritabil obsedat sexual, încerca din răsputeri să treacă sub tăcere un eveniment care, la alte case regale, ar fi fost un prilej de mare bucurie, cu invitaţi de marcă de la toate curţile regale şi imperiale ale momentului. Dimpotrivă, în cazul de faţă, nunta s-a făcut „pe şest”, în deplin anonimat, la Atena, departe de ochii protipendadei române şi implicit ai mass-media. Nici măcar tatăl mirelui, regele Ferdinand I, nu a fost de faţă la acest eveniment.

Nunta a fost precipitată, iar mireasa impusă viitorului rege, compromis în ochii opiniei publice de uşurinţa cu care şi-a abandonat prima soţie, precum şi primul copil şi moştenitor al său.

Potrivit unor surse, prinţesa Elena SITTA ar fi avut, înainte de căsătorie, o aventură sentimentalo-sexuală cu aghiotantul ei, un colonel grec. Viitorul ei soţ pare a fi fost conştient de faptul că mireasa era deja însărcinată cu viitorul pretins rege Mihai I, născut la cca. 7 luni după încheierea căsătoriei[1]. O serie de martori oculari au susţinut că Mihai I nu s-a bucurat niciodată de dragostea tatălui său, cu care dealtfel nu seamănă absolut deloc (spre deosebire de Carol Mircea LAMBRINO, care seamănă ca două picături de apă cu tatăl său Carol al II-lea). De altfel ar fi exagerat să susţinem că mamalui , prinţesa Elena SITTA, ar fi beneficiat de un tratament diferit. În 1925, făcând pe deplin dovada totalei sale lipse de moralitate şi responsabilitate, Carol al II-lea renunţă la calitatea sa de prinţ moştenitor, părăseşte România, însoţit de amanta sa Elena LUPESCU WOLF, iar în 1928 divorţează de cea de-a doua soţie a sa, respectiv de prinţesa greacă. În ceea ce-l priveşte pe fiul său, la revenirea în ţară, în 1930, cere şi obţine acordul Parlamentului de a se considera perioada sa de domnie începând din 1927, anulându-se astfel interimatul domniei, sub locotenenţă domnească, a lui Mihai I. Pentru salvarea aparenţelor i se acordă lui Mihai I titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, care nu are însă menirea de a ascunde adevăratele sentimente nutrite de cel care se spune că i-ar fi fost tată. De asemenea, în 1940, când renunţă la tron şi părăseşte România plecând întâi pe continentul latino-american, iar apoi în Portugalia, neavând încredere în capacităţile intelectuale şi în abilităţile politice ale lui Mihai, Carol al II-lea încredinţează funcţia de şef al statului generalului Ion ANTONESCU. Este greşit a considera că regele Carol al II-lea ar fi abdicat, renunţând definitiv la tron. El a dorit să îşi menţină calitatea de rege şi să revină în fruntea ţării atunci când viaţa politică din România şi situaţia externă ar fi permis o astfel de revenire.

În ceea ce o priveşte pe Elena SITTA, după ce a fost abandonată de soţul ei, s-a retras în Italia, unde s-a aruncat în braţele prinţului de Aosta. La un moment dat, ea a cerut aprobarea de a se recăsători cu acesta. În cele din urmă, pentru salvarea aparenţelor, nu i s-a dat consimţământul în acest sens. După revenirea ei în ţară, în 1940 sunt unele acuzaţii cum că, împreună cu fiul ei, ar fi fost surprinsă de fotografi la o serie de evenimente ale forţelor politice de extremă dreaptă – adunări şi manifestări legionare, dovezi care ar exista pitite prin diverse dosare aflate la arhivele statului.

Cel de-al doilea articol consacrat monstruoasei personalităţi are în vedere un alt moment ilustrativ al duplicităţii morale de care a dat dovadă Carol al II-lea. Aflat pe continentul latino-american, iniţial la Rio de Janeiro, iar ulterior în Mexic, el a fost însoţit de amanta sa Elena Wolf Lupescu şi de fostul şambelan al palatului regal, Urdăreanu, despre care există bănuieli că ar fi fost amantul amantei fostului monarh.

Autorul celui de-al doilea text spune că perioada de domnie a lui Carol al II-lea a fost una catastrofală, însă, el face greşeala de a afirma că odiosul monarh ar fi abdicat. El susţine că niciodată lui Carol nu i s-a potrivit coroana României, că în permanenţă aceasta i-a dat dureri de cap, aşa cum la rândul lui, el a dat dureri de cap întregii clase politice româneşti interbelice.

Marius PETRARU mai face greşeala de a susţine că plecarea lui Carol s-ar fi datorat atitudinii adoptate de Hitler faţă de România. Nu doresc să intru în polemică cu distinsul cercetător nord-american, însă îl rog să revadă perioada dezastruoasă a domniei acestuia, marcată de două devastatoare crize economice, în perioada ’30 – ’33 şi ’37 – ’38, certurile nesfârşite dintre monarh şi partidele politice, dar mai ales preocuparea bolnăvicioasă şi obstinată a acestuia de a instaura propria sa dictatură regală.

Marius PETRARU ne spune că, în timp ce se afla în Mexico City, fostul rege îşi pregătea revenirea în ţară, pregătind mişcarea intitulată România Liberă. Carol ar fi dorit ca lansarea acestei mişcări să se facă din SUA, însă Departamentul de Stat. i-a refuzat acordarea vizei de intrare în SUA. Carol a adresat numeroase scrisori unor proeminente personalităţi de origine română aflate în America Latină şi de Nord. El susţinea: „Există multă nemulţumire în ţara mea. Solicit compatrioţilor mei de pretutindeni să mi se alăture în lupta de eliberare a ţării natale. Putem să o facem. Eu l-a întâlnit pe acest Hitler. Îl consider un neamţ de duzină. De asemenea n-am văzut la el nici o scânteie de geniu; în plus, este un mincinos ordinar”.

Carol, uitându-şi propriul său comportament dictatorial, care pusese capăt incipientei democraţii din ţară, afirma mincinos că ar dori să lupte împotriva lui Hitler, întrucât „trebuie susţinută democraţia”. Văzând atitudinea intransigentă a autorităţilor nord-americane, care nu s-au lăsat păcălite de declaraţiile mincinoase ale ex-regelui, Carol al II-lea a trimis scrisori şi unor americani influenţi în speranţa că aceştia ar putea interveni la Departamentul de Stat în favoarea sa.

Pentru a-şi spori şansele de afirmare pe plan internaţional, după sosirea sa în Mexic, fără a avea acceptul cuiva, fostul suveran s-a declarat pe sine şi propria sa camarilă drept „Guvernul în exil”. Continuându-şi trimiterea de scrisori spre diverşi factori politici şi diplomatici, Carol[2] a avut tupeul să declare că: „Hitler mă consideră pe mine principalul obstacol al ambiţiilor lui în Europa”.

Totodată, Carol al II-lea aprecia că Mihai ar fi în România un prizonier moral. „Când mişcarea mea România Liberă va intra în acţiune, îl voi elibera din această robie”.

În perioada în care se afla în Mexico, Carol a făcut şi alte dovezi ale caracterului său, inclusiv ale zgârceniei fără margini de care a dat dovadă. Deşi plecase din România cu o avere impresionantă, depunând în bănci mexicane peste 6 milioane de dolari şi scoţând din ţară o impresionantă colecţie de tablouri, precum şi o colecţie de timbre ce rivaliza cu cea a preşedintelui nord-american.

Şi pe pământ american Carol al II-lea şi-a continuat circul său politic înfiinţându-şi la propria sa reşedinţă din Coyoatan, la periferia oraşului Mexico City, o curte regală în calitate de „regent al României Libere”. O perioadă de timp el şi însoţitorii săi duc o viaţă retrasă, participă la rare evenimente mondene şi întreţin cordiale relaţii cu vecinii.

Având în vedere intenţiile sale de revenire în ţară, Carol al II-lea depune eforturi susţinute pentru a ajunge în SUA pe de o parte pentru a-şi lansa noua mişcare politică, iar pe de alta pentru a obţine sprijinul şi recunoaşterea oficialităţilor americane pentru planurile sale viitoare.

În plus, credem noi, deplin conştient de forţa economică şi de poziţia deţinută de membrii comunităţii române din SUA, Carol al II-lea a spera că aceştia vor uita excesele sale dictatoriale şi îi vor acorda sprijin. El îşi planifică, aşadar, o vizită la sediul Bisericii Româneşti din SUA.

Având în vedere refuzul constant al guvernului american când a cerut viză de intrare, Carol al II-lea încearcă să pătrundă fraudulos în SUA deghizat în pelerin. Unele personaje din anturajul său şi din comunitatea româno-americană îi cer fostului monarh să se abţină de la orice activitate politică în timpul planificatei călătorii în SUA. Ahtiat, însă, de publicitate cu orice preţ, Carol al II-lea ar fi dorit ca, pe timpul deplasării sale în SUA, tinere cupluri de români să-şi oficieze căsătoria religioasă.

Carol ajunge să recurgă la sprijinul celor pe care, cât s-a aflat la domnie, i-a nedreptăţit. Se ştie că emigraţia românească din SUA s-a opus constant intenţiilor şi regimului dictatorial ale lui Carol al II-lea, iar ziarul America, organul de presă al coloniei române, interzis în România în timpul domniei sale şi care, după renunţarea sa la tron, în 1940, a publicat un extrem de critic articol intitulat ”Sfârşitul unui regim înspăimântător”. Cu acelaşi prilej se vorbea de nevoia de epurare a eventualilor susţinători ai fostului rege din rândurile comunităţii românilor din diaspora nord-americană. Lucru surprinzător, însă: Carol al II-lea va găsi susţinători politici topcmai în rândul foştilor preoţi legionari, cu toate că tocmai regele Carol al II-lea este cel care dispusese uciderea în ţară nu numai a lui Corneliu ZELEA CODREANU, ci şi a multor altor luptători şi adepţi legionari. Astfel, Carol beneficiază de sprijinul Episcopului Policarp MORUŞCĂ, în pofida faptului că fostul om politic Carol DAVILA, aflat pe atunci în exil în SUA, avertizase biserica românească din America în legătură cu riscurile la care s-ar expune dacă ar fi suficient de stupidă pentru a-l susţine pe Carol.

Acelaşi om politic atrăgea atenţia că: „fostul rege încearcă acum o nouă şmecherie. De data aceasta este deghizarea în pelerin. În această calitate el ar urmări nu scopuri politice, ci doar religioase.” Carol DAVILA spune deschis că „preoţii care îl ajută şi care speră la beneficii acum sau mai târziu de pe urma acestui pelerinaj sfânt sunt cunoscuţi ca fiind fascişti declaraţi”. Fostul diplomat Carol DAVILA mai atrage atenţia că: „Când Carol şi-a încălcat jurământul şi Constituţia ţării şi a pus bazele regimului său dictatorial eu am revenit în SUA. După consultarea cu oficialităţile de stat am mers în Cleveland şi m-am adresat românilor americani pentru a încerca să alung confuzia acestora în raport cu faptul că însuşi Patriarhul României devenise şeful guvernului fascist al lui Carol. DAVILA continuă spunând că: „Azi,, suntem martori aici în America, sub protecţia Sfintei Cruci, la acelaşi parteneriat fascist dintre Carol şi un grup de preoţi. În timp ce el se deghizează în pelerin, aceştia se deghizează în democraţi. Ei pretind că sunt anticomunişti, ceea ce reprezintă o banală sursă pentru fascişti. Activităţile celorlalţi parteneri ai lui Carol, ale celor de tipul părinţilor MORARIU şi OPREANU nu mai necesită nici o subliniere. Ei îl ajută pe Carol de dragul avantajelor proprii exploatând sentimentele religioase inocente ale unor credincioşi neştiutori. Dar eu trebuie să adresez un avertisment foarte serios părintelui MIHĂLŢEAN, care conduce Consiliul Episcopal în absenţa Episcopului fascist MORUŞCA şi care ia în bătaie de joc sentimentele majorităţii preoţilor români din America. Avertismentul meu este identic cu cel adresat de MANIU patriarhului CRISTEA în 1938. Părintele MIHĂLŢEAN trebuie să ştie că aduce cea mai proastă reputaţie Bisericii Ortodoxe din America prin contactele lui cu familia Hohenzollern şi cu preoţii legionari care îl susţin politic, ca şi prin atitudinea ziarului episcopal „Solia”. Aceasta va avea ca efect fie totala rupere a relaţiilor acestei biserici de biserica din România, fie o migrare în masă a membrilor ei spre alte denominaţiuni mai democratice. În ceea ce priveşte activităţile politice ale preoţilor legionari care îl susţin pe Carol, este bine să ne amintim declaraţia coerentă şi demnă a subsecretarului de stat Summer WELLS din 13 februarie 1942, referitoare la fostul dictator regal. El a afirmat atunci că: „Prezenţa fostului rege în SUA nu este favorabilă efortului de război al Americii şi nici unităţii naţionale”.

Dovedind realism şi obiectivitate, Carol DAVILA atrăgea atenţia că „în comparaţie cu democraţii români în exil, care sunt săraci, banda lui Carol are avantajul de a fi substanţial susţinută din fondurile lui. Aceşti bani sunt singurul sprijin al mişcării lor în rândul democraţiei. Mă întreb unde îşi găsesc locul Carol, banii şi preoţii lui legionari în „Revoluţia Mondială”, aşa cum este descrisă ea de vicepreşedintele WALLACE.” „Nu văd, afirma în încheiere Carol DAVILA, cum întreagă această intrigă, această mahmureală provenită de la un regim defunct şi de la un sistem compromis se conformează noii şi intensei încrederi în democraţie care se răspândeşte în întreaga lume ca urmare a războiului.”

După cum ne avertizează dr. Marius PETRARU, în diverse publicaţii şi arhive nord-americane, ca şi în alte colecţii străine, se află încă multe date legate de morganaticul Carol al II-lea, dar şi de alte momente semnificative pentru istoria noastră naţională. Facem apel, aşadar, atât la Arhivele Statului, cât şi la Ministerul de Externe al României spre a depune eforturile pe care le consideră potrivite pentru fotocopierea şi aducerea în ţară a unor astfel de documente a căror cunoaştere este absolut esenţială mai ales în aceste momente când asistăm la eforturile disperate ale unor cercuri pseudo-istorice, care încearcă trecerea sub tăcere a crimelor săvârşite de Carol al II-lea şi de alţi membri ai fostei familii regale împotriva intereselor poporului român, în speranţa readucerii cândva, din nou la putere a reprezentanţilor acestei case regale dezavuată inclusiv de reprezentanţii emigraţiei române din America.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] În general, susţin medicii de specialitate, naşterile la 7 luni comportă un mare risc. În cele mai multe cazuri, fătul nu supravieţuieşte şi datorită greutăţii reduse avute la naştere. Ori, din câte se cunosc, la naştere, copilul Mihai a fost sănătos, iar fătul deplin viabil, ceea ce i-a dus pe mulţi la concluzia că naşterea a avut loc după termenul obişnuit de 36 de luni de la concepere. Prin urmare, pe cale logică, având în vedere data efectuării căsătoriei dintre Carol şi Elena Sitta, rezultă ceea ce susţin unii autori şi anume că ea era deja însărcinată la momentul căsătoriei, iar tatăl natural al copilului era cu totul altul decât soţul prinţesei. Deoarece, deşi readus în ţară de mulţi ani, trupul lui Carol al II-lea zace neînhumat la Curtea de Argeş, cu concursul Bisericii Ortodoxe Române, pentru a se elimina orice speculaţii şi acuzaţii, sugerez specialiştilor să ia din cadavru probele necesare în vederea stabilirii ADN-ului regelui decedat. Apoi, acest ADN poate fi comparat cu cel al lui Mihai I de Hohenzollern şi stabili adevărul. În felul acesta se va clarifica o problemă extrem de importantă: este sau nu Mihai fiul lui Carol al II-lea? Răspunsul la această întrebare este absolut necesar şi pentru liniştea şi siguranţa acestei ţări acum şi în viitor, întrucât Mihai I de Hohenzollern tulbură frecvent liniştea publică făcându-şi cunoscută pretenţia de restaurare a monarhiei. Dacă se va dovedi că, dimpotrivă, el nu este fiul natural al lui Carol al II-lea, aşa cum susţin unii, va rezulta că Mihai I nu are nici un drept legal la coroana României. De altfel, fiind al II-lea fiu, recunoscut de Carol al II-lea, după Carol Mircea Lambrino, Mihai nu ar avea oricum, nici un drept legal. Cu atât mai mult cu cât importante instanţe juridice europene au recunoscut de mai mulţi ani drepturile legale ale lui Carol Mircea Lambrino.

[2] Prin astfel de afirmaţii, morganaticul ex-rege îşi demonstrează o latură narcisistă. El vroia să prezinte Noii Lumi un cu totul alt chip, pozând în luptătorul pentru valorile democraţiei, după ce, ca rege, a încălcat şi batjocorit legile şi Constituţia şi a subminat instituţiile democratice ale statului român.

 

PATRIARHUL ŞTIINŢEI LOGICII (II)

Gândirea care se gândeşte singură!

Mai adânc decât mine în mine însumi este gândul.

El îmi dă bucuria, dacă mi-o poate da ceva!

Constantin Noica

De la înălţimea valorilor filozofice în care credea şi trăia, logicianul Anton Dumitriu privea înapoi fără mânie, ca să parafrazez titlul unui film celebru, ci mai degrabă cu înţelegerea omului care ştie că este sub vremi, iar nu vremile sunt sub el, după cum a conchis cronicarul.

Pe lângă activitatea didactică şi publicistică, profesorul Anton Dumitriu a vrut să fie şi omul cetăţii; între anii 1946 – 1948 devine deputat în parlament, implicându-se în reconstrucţia legislativă a ţării. Numai că eforturile sale, la fel ca şi cele ale altor intelectuali români de valoare, s-au lovit de un zid de netrecut. Ţara era sub ocupaţie sovietică, alegerile din 6 martie 1945, falsificate de comunişti, au adus la putere guvernul Petru Groza, vasal Moscovei, iar scara valorilor morale şi filozofice avea să se inverseze încet, dar sigur.

Făcându-şi loc în fruntea bucatelor cu binecunoscuta lor tenacitate, comuniştii au operat şi ample epurări de cadre didactice din facultăţi şi licee.

În anul 1948, logicianul a fost îndepărtat din facultate, ca o răsplată probabil pentru faptul că a publicat Cursul de istoria logicii, atât de necesar studenţilor.

Ideologiei comuniste, cunoscută pentru alergia ei la valorile româneşti din perioada interbelică, îi cad victime şi prof. C. Rădulescu-Motru, N. Cartojan, C. Noica, L. Blaga etc.

Se aşterne o perioadă de tăcere, de retragere din viaţa publică. Urmează epoca îmbogăţiţilor de război, gălăgia dătătoare de fiori a ciumei roşii, războiul psihologic desfăşurat de politruci şi culturnici sub umbrela dictaturii proletariatului.

Istoria avea să se repete peste fix o generaţie, ori două. Fii şi nepoţii nomenclaturiştilor comunişti din anii ’50 au sărit agitaţi în nacela actualului balon portocaliu al puterii, continuând să roadă din aceleaşi oase cu măduvă, ca şi înaintaşii lor. Ca să se stabilizeze la guvernare, s-au priceput să corupă şi o parte a corpului electoral, mai ales pe cel din mediul rural, pricopsindu-l cu jignitoare cadouri de doi lei; căldări cu niscaiva mărfuri de băcănie şi geci portocalii pentru vreme rea.

Dar, înapoi la chestiune!

Studiind bibliografia operei se observă cu uşurinţă faptul că timp de 20 de ani, cercetătorul logicii universale nu mai publică nimic. Înclin să cred că acest interval de tăcere nu i se datorează în principal sieşi, ci ştachetelor politice noi şi neavenite, impuse de procesul amplu de rusificare al statului român.

Continuând demersul am aflat că în acea perioadă, profesorul Anton Dumitriu a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi C. Coposu, C. Noica, Ion Caraion, Nichifor Crainic etc. Cu umor negru, scriitorul Petre Pandrea, el însuşi, deţinut politic, scrie în 1964, după ce a fost pus în libertate, despre Uniunea Scriitorilor de la Aiud, dat fiind faptul că prin acea închisoare au trecut sute de scriitori români, afirmaţi în perioada antebelică.

În Revista de filozofie nr. 5-6 din anul 2005, comentatorul Marius Dobre face următoarea observaţie lămuritoare în privinţa traiectoriei filozofice a valorosului profesor şi filozof:

Anton Dumitriu a fost absolvent al Facultăţii de Matematică, specialist în logică matematică, fiind în prima parte a vieţii sale un adept convins al logicii matematice, căreia îi dedică primele sale lucrări în domeniu: Logica nouă, 1940 şi Logica polivalentă, 1943. De aceea pare stranie apropierea, în a doua parte a vieţii, de idealurile logicii de sorginte aristotelică. Există mărturii care lămuresc această schimbare: studiul, în calitate de istoric al logicii, al logicii scolastice, cu interpretări mult mai subtile decât cele logico-matematice, în privinţa proprietăţii termenilor, sincategoremelor şi paradoxelor logice, dar nu numai, a fost decisiv. Doar detenţia de aproape două decenii a făcut ca el să îşi publice viziunea cea nouă în a doua parte a vieţii.

Cine a trăit şi s-a format intelectual în acea perioadă ştie cât de greu răzbeai să îţi faci auzită vocea proprie, ori nu răzbeai deloc, cât de apăsător era corul unanimităţii controlate de la centru, ce sugruma în faşă orice iniţiativă individuală şi creatoare.

Exemplul marelui filozof şi poet Lucian Blaga este edificator. În acelaşi fatidic an 1948 este înlăturat şi el de la catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj. Nici acesta nu mai reuşeşte să publice măcar o poezie până la decesul său, petrecut în data de 6 mai 1961, însă are norocul, deşi pus definitiv la index, de a nu fi târât în nici un proces politic şi în nici o puşcărie.

Se desfăşurau în toată urâţenia lor deceniile obsedante, fiindcă nu a fost doar unul, în care sectarismul politic de extremă stângă şi-a pus asupra conştiinţei naţionale amprenta sa de şenilă de tanc sovietic.

Abia după 16 ani, în 1964, după eliberare, Anton Dumitriu este numit cercetător la Centrul de logică al Academiei Române.

Conform răului obicei românesc de a nu ne respecta şi preţui marii intelectuali ai neamului, la fel s-a întâmplat şi în cazul profesorului A. Dumitriu. În timp ce în Bucureşti era redus la tăcere şi nu i se mai publicau nici articole de logică sau filozofie, Academia Mediteranea del Dialogo din Roma îl acceptă printre membrii săi. La fel procedează şi Facultatea liberă de filozofie comparată din Paris, care îl declară profesor onorific.

A fost desigur un act de mare curaj, să accepte onorurile unor instituţii de învăţământ străine, în timp ce în ţara natală fusese îndepărtat de la catedră, arestat şi interzis de la publicare.

La 20 de ani distanţă, profesorul Anton Dumitriu reuşeşte să publice Soluţia paradoxurilor logico-matematice; se întâmpla în anul 1968, an de oarecare dezgheţ cultural.

Monumentala lucrare Istoria logicii vede lumina tiparului un an mai târziu, în 1969. Valoarea ei surprinde atât pe profesioniştii din ţară, cât şi pe cei din străinătate. Elogiile nu mai conteneau să apară din toate colţurile lumii civilizate, din marile capitale şi din marile universităţi.

Extraordinara Istorie a logicii de Anton Dumitriu este fără îndoială cea mai completă dintre istoriile actuale ale logicii, a afirmat la momentul respectiv prof. Vicente Munoz Delgado de la Universitatea din Salamanca.

Am primit frumoasa lucrare Istoria Logicii de Anton Dumitriu. Am rămas foarte impresionat. Reiese că autorul a acoperit subiectul cu mare comprehensiune, poate chiar mai vastă decât a celorlalţi autori, apreciază prof. dr. S.C. Kleene de la Universitatea din Wisconsin, S.U.A.

Filozofii greci, în frunte cu Aristotel, şi logicienii scolastici au acordat un loc cu totul special logicii. Concepţia lor era că logica nu este o ştiinţă printre alte ştiinţe, ba chiar că nu este de loc o ştiinţă, ci un modus scientiarium, modul sau principiul celorlalte ştiinţe. După Renaştere acest punct de vedere a fost neglijat şi s-a păstrat numele de logică pentru un corp de reguli, care în fond nici nu mai serveau efectiv la ceva. Treptat însă logica tinde să devină o filozofie sau o teorie a cunoştinţei (în special la filozofii germani, şi care culminează cu Husserl), sau se transformă într-o ştiinţă de tip matematic, într-un sistem formal.

Noi credem că atitudinea lui Aristotel şi a scolasticilor era atitudinea cea justă. Într-adevăr, în orice ştiinţă trebuie să ne oprim la principii, trebuie să ne oprim undeva. Numai că, pentru Aristotel, principiile nu erau admise ca atare, în mod convenţional, ci erau mai bine cunoscute decât concluziile anterioare şi mai simple decât ele.

În acelaşi mod, cercetând structura ştiinţelor, Aristotel conchide că pentru a fundamenta aceste corpuri de idei şi şi propoziţii era nevoie de o altă ştiinţă, care însă nu mai poate fi de aceeaşi natură, să aibă aceeaşi construcţie, ca şi celelalte ştiinţe, fiindcă atunci şi ea ar cere, pentru fundamentarea ei, o altă ştiinţă!...

Într-adevăr, gândirea omenească poate să aibă două obiecte distincte; să studieze lucrurile reale aşa cum se reflectă ele în conştiinţa subiectului cunoscător; să studieze însăşi gândirea care gândeşte lumea reală. Aceste două obiecte distincte sunt complet deosebite şi gândirea care se ia ca obiect pe sine însăşi este astfel o disciplină care nu seamănă cu niciuna dintre celelalte ştiinţe!...

Gândirea gândeşte Universul, dar gândeşte şi ceea ce gândeşte acest Univers. De aceea, obiectul ei este universalul, ea are posibilitatea de al sesiza, în toată amplitudinea lui, şi prin aceasta gândirea individuală gândind universalul, leagă subiectul gânditor de universal şi stabileşte locul lui în realitate. Este faptul cel mai înalt pe scara valorilor, care se petrece în lume, şi Aristotel avea dreptate să spună că gândirea în funcţia ei cea mai pură, adică în ea însăşi, este Binele cel mai pur.

Este cea mai mare dignitate în sensul latin al cuvântului dignitas, care s-a acordat vreodată gândirii, şi aceasta înseamnă pentru Aristotel că gândirea avea un caracter divin!

Interesant, nu?

Operele apărute ulterior răspund aceloraşi nevoi de cercetare ale logicianului pasionat de gândirea în sine şi de sine, dar se subsumează marelui proiect care a fost şi rămâne Istoria Logicii universale.

Teoria Logicii apărută în 1973, Phisolophia mirabilis din 1974 şi Homo Universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane din 1990 sunt alte repere importante din creaţia filozofică a acestui mare intelectual de renume internaţional.

Academicianul Anton Dumitriu a trecut la cele veşnice în anul 1992, după o viaţă trăită în respectul marilor valori etice care definesc dimensiunea înaltă a omului pe Terra, o viaţă de împliniri intelectuale, dar şi de inevitabile tributuri plătite unei orânduiri sociale mereu strâmbe şi mereu perfectibile doar în teorie.

Urbea natală i-a cinstit trecerea creatoare prin această lume cu o placă memorială aşezată pe casa de pe strada Rahovei nr. 79, unde a văzut lumina zilei în anul 1905 şi unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa.

De asemenea, prezenţa sa între cetăţenii de onoare ai oraşului este evidenţiată şi în Centrul memorial Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu de pe str. I. L. Caragiale nr. 32, iar Şcoala nr. 10 poartă începând din 26 oct. a.c. ilustrul său nume.

George Tătăruş (Bucureşti)

 

...S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FĂCLIE A NEAMULUI ROMÂNESC...

...Duminică, 21 noiembrie 2010, la Bucureşti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o făclie a Neamului Românesc: GABRIEL STĂNESCU – om de vastă şi rafinată cultură, scriitor, editor, publicist de marcă, manager extrem de energic şi, în primul rând, om de mare curaj şi cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – întru creştinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, într-una, cu o lume împotriva strâmbătăţii căreia lupta încă din tinereţe (cu nădejdea că, dacă nu el, măcar generaţiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbăvirii, prin re-îndumnezeire, a Neamului Românesc şi a Lumii Umane de pe Terra!...) - l-a frânt... Dintr-odată, fulgerător, ca pe stejarii multiseculari!

...Nu avea decât 59 de ani. Se născuse la Bucureşti, în 1951. Era Licențiat al Facultății de Filosofie, Universitatea București, 1977. Doctor în filosofie, în 2002, cu teza: Particularități etno-culturale ale românilor americani. Contribuții la studiul comparativ al etnosului românesc. A debutat la revista ieşană Cronica, în 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1983, a fondat, alături de Ștefan Damian și Sergiu Ştefănescu, cenaclul Universitas, sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare şi demnitate românească, Origini (revistă cu un conţinut hotărât de dreapta – un conţinut elevat, atât ideatic, cât şi estetic) – dar şi al revistei Caietele Internaţionale de Poezie!!! - …şi director al unei prestigioase edituri (cu răsunet nu doar românesc, nu doar american, ci internaţional: Criterion Publishing. …După 1990, Gabriel Stănescu a emigrat în SUA, revenind în România după mai mulţi ani de exil. A condus şi o revistă româno-americană de cultură: Romanian Roots. Prin această revistă şi prin tot ce-a făcut, din punct de vedere cultural, în SUA, GABRIEL STĂNESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN ŞI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI, AL VALORILOR TRADIŢIONALE ŞI DE DUH ROMÂNEŞTI, DECÂT AMBASADORII NUMIŢI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/BUCUREŞTI… şi infinit mai luminos, sincer şi util Neamului nostru, decât “şefi /responsabili” (IRESPONSABILI!)… aculturali, trădători de neam, cum este “şeful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl preşedinte al României, Traian Băsescu…!!!)… - trădător “patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al “expoziţiilor cu cântec” (…cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz şi cu “erecţiile necontrolate” ale, cică, Neamului Românesc!!!… cea din SUA, fireşte…) - şi, apoi, cea de la Bochum/Germania: “Omagiu lui Iuda”…!!! Că Neamul care a fost “întâi creştin, şi apoi român”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei creştinaţi de Întâiul Chemat, Apostolul Andrei… - da, noi… noi lui Iuda ne închinăm, iar nu Luminii Lumii - HRISTOS!!! Şi ne mai mirăm de bătaia Lui Dumnezeu…

…Practic, GABRIEL STĂNESCU “făcea naveta”, de câteva ori pe an, între România (unde avea familia… şi toate dorurile Duhului!) - şi S.U.A., unde-şi împlinea, cu o conştiinciozitate martirică, misiunea culturală, întru recunoaşterea DEPLIN DESLUŞITĂ a Vocii Neamului Cultural Românesc, în simfonia vocilor Corului Neamurilor de Duh ale Pământului!

…Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la diverse edituri: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecția Poeți optzeciști, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinţi, Editura Muzeul Literaturii Române, 2008.

Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasă?, 2001; Pentru o definiţie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranţă numită Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea, 2008; Dumnezeul lui Borges - poeme (ediţie bilingvă), 2009; Jurnal în căutarea poeziei; Mircea Eliade, în conştiinţa contemporanilor săi din exil; Aventura culturii româneşti în America, 2010…

…Destul de recent, prin 2007, a apărut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMÂNEŞTI DIN AMERICA (lucrare excelentă, calitativ! – şi exprimând un viguros punct de vedere al culturii poetice româneşti, ajunse pe tărâmul “modelului democraţiei mondiale” – SUA…): „Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă”, volum apărut la Editura „Criterion Publishing”… Antologatorii volumului: Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu.

…L-am cunoscut, întâi, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar şi oratorul creştin Constantin Em. Bucescu, alături de care a ţinut, prin toată ţara, dar şi în străinătate, pentru românii (cu lacrimi în ochi…) din diaspora cea necăjită…, sute de conferinţe fierbinţi şi inspirate, închinate acelei miraculoase mişcări de renaştere naţională şi, deci, ortodoxistă, a tineretului român interbelic – Mişcarea Legionară, cunoscută şi sub numele (încriptând zori ai unei noi etape de evoluţie spirituală a planetei Terra şi, implicit, a României) de Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail.

…Apoi, l-am cunoscut şi direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (şi, văzându-mi cele câteva cărţi publicate, mi-a şi propus nu doar să colaborez la revista lui dragă, cu care se mândrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic şi boreal de străvechi – Origini – ci s-a oferit să-mi publice şi o carte… mai greu publicabilă, de vreo editură, în aceste vremi de dictatură anti-naţional/globalistă, drapată greţos sub faldurii…“democraţiei liberale”!) – …apoi, ne-am re-întâlnit pe Internet, de sute de ori (până chiar acum două săptămâni!)… şi, în cele din urmă, la Târgul de Carte din Bucureşti/Bookfest, de acum 2 ani (…printre alţi scriitori, îmi lansa şi mie o carte scoasă de editura sa, la standul său relativ mic, dar extrem de bine pus în valoare şi de frecventat, în cele 5 zile de expunere, de către sute şi mii de împătimiţi ai cărţii-care-nu-minte!).

…Anul acesta, omul de rafinată cultură Gabriel Stănescu mi-a acordat, prin fundaţia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistică… Îi rămân profund recunoscător… în eternitate!

…Era un om extrem de deschis, fără fasoane şi cu o mobilitate intelectuală absolut remarcabilă: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vânător al Văzduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. În acelaşi timp, însă, era extrem de meticulos, chiar acribios, când era vorba de scoaterea unei cărţi: dacă nu ieşea cum era el convins că e frumos şi e bine – întorcea cartea şi pe corectorii şi pe tehnoredactorii ei, fie şi de zece de ori într-o zi! Niciun rabat de la calitate! - fie ea calitate morală sau estetică!!!

…Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău generos, harnic întru ale Cerului şi atât de luminos, GABRIEL STĂNESCU! Fie ca însăşi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate Editorului Ceresc”!) Cărţii Noii Creaţii Dumnezeieşti/a Noului Ierusalim ioanic, de după Sfârşitul lumii ticăloşite de acum - să-ţi fie încredinţată ţie… - ţie, smerit scriitor şi editor al cărţilor despre şi pentru Credinţă şi Omenie, aici, pe Pământ – şi la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea NU în “formatul” actual…ci …”ÎN FORMATUL EI CEL DINTÂI ŞI DESĂVÂRŞIT, PARADISIAC”!!!

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)


POETUL VIRGUL BULAT PĂŞEŞTE AZI ÎNSPRE ILUMINARE

Râvnind cu ardoare, pe tot parcursul existenţei sale, în a descifra metasensul plăsmuirii, poetul reuşeşte să creioneze, în mod inegalabil, firescul. Aşa scriam, în august 2008, despre unul dintre cei mai rafinaţi poeţi, Virgil Bulat, pentru care sensul întregii vieţi a însemnat înălţare sacră.

Aflu, cutremurată de durere, că admirabilul şi apreciatul poet, traducător şi eseist clujean Virgil Bulat[1] a încetat din viaţă, la locuinţa sa din Cluj-Napoca, la vârsta de 70 de ani. Ani exemplari, primeniţi prin înaltă şi simetrică trinitate, când receptezi din ancestral/ pulsîndu-te/ iniţieri primordiale/ cînd uluit constaţi că pînă şi profanul/ se beatifică în Unic/ Minune/ Splendoare..., cum ne spunea poetul.

Rămân cu mângâierea că, deşi a trecut în nefiinţă, glasul românului Virgil Bulat nu se va pierde în nemărginita zarişte, pentru că opera sa va dăinui printre noi.

Încă din studenţie, admis fiind la Institutul Politehnic din Timişoara, va fi condamnat la 18 ani de închisoare, pentru participarea la revolta studenţească din 30 octombrie 1956. Va fi eliberat după 6 ani şi 2 luni, dar încercarea de a se reînmatricula la Institutul Politehnic va fi zadarnică pe motiv că: aţi fost exmatriculat pentru absenţe nemotivate.

 

În perioada detenţiei[2] de la Gherla devine coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt, între cei doi născându-se o temeinică şi înălţătoare prietenie, curmată odată cu plecarea în eternitate a marelui gânditor (30 martie 1989). Virgil Bulat, într-o căutare permanentă a integratoarei UNIMI, îl va vizita adesea pe fratele Nicolae[3] - retras la Mănăstirea Rohia -, îngrijindu-se de publicarea majorităţii cărţilor semnate de scriitorul Nicolae Steinhardt, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, unde a fost redactor din 1972 şi director în perioada 1994-1998. A realizat mai multe ediţii din opera monahului de la Rohia, aplecându-se cu toată responsabilitatea asupra lucrărilor Monologul polifonic (1991) şi Jurnalul fericirii (1995, 1997, 2005, 2008).

 

Virgil Bulat debutează cu poezii în revista “Tribuna”, în 1965, când urma cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” pe care o absolvă în 1969. A fost autor al volumelor de versuri Nocturnalia (1985), Dragonul de ziuă (1988), Patimile tânărului Ioan în Arcadii (2000), Synopsis (2000), Mezopunct / Mésopoint (2002), antologia Metaintarsii în mezopunct (2005), Metaintarsii (2005), Metajurnal (2006).

 

Scriitorul a fost şi un editor de primă mână, precum şi in traducător rafinat, care a transpus în limba română, cu talent, simţire şi competenţă, lucrări ale lui Anatole France – Revolta îngerilor, Zeilor le e sete (1978), antologii din operele poetei Ana de Noailles – Umbra zilelor (1982), Cartea vieţii mele (1986), volumul lui Marcel Proust – Scrisori către Anna de Noailles (1986) etc.

 

Un alt minunat prieten si autentic patriot se retrage în tăcere... Aşa cum a şi trăit în ultima parte a vieţii. Retras în universul său, purtând un monolog cu sinele, mâhnit de mersul românesc...

Cuvintele sunt de prisos în asemenea momente. A fost preţuit pentru vădita-i nobleţe atitudinală. Da, ne pleacă adevăraţii OAMENI şi nu mai avem timp să ne ruşinăm pentru nepăsarea în care ne abandonăm zi de zi.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească alături de îngeri!

Daniela Gîgu (Cluj-Napoca)

[1] Născut la 24 februarie 1940 în Răduleni, Basarabia, într-o familie de învăţători, rămâne orfan când tatăl său este dat dispărut la Cotul Donului. Urmează refugierea la Balş, în Oltenia.

[2] Plecând de la şedinţă mai devreme, nu-i dus la Becicherec, ci rămîne o săptămînă arestat împreună cu colegii săi; după 21 ianuarie 1958 este adus pentru anchetă la securitatea din Deva, întrucît Vlăduţ Mihai, socotit şeful lotului, fusese arestat la Petroşani; Tribunalul Militar Sibiu îl condamnă în iulie 1958 la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, iar Tribunalul Militar din Cluj măreşte sentinţa la 18 ani muncă silnică; abia în 1960, Tribunalul Suprem micşorează detenţia la 7 ani temniţă grea. Din Deva, prin Jilava, ajunge la Gherla, Galaţi, Stoeneşti, în Balta Mare a Brăilei, de unde, bolnav, se reîntoarce la Gherla, unde se împrieteneşte cu Steinhardt şi cu majoritatea celor amintiţi în Jurnalul fericirii.

 

[3] Este cunoscut faptul că Nicolae Steinhardt, de origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, fiind botezat cu numele Nicolae. Fratele Nicolae se va călugări după punerea sa în libertate la Mănăstirea Rohia, judeţul Maramureş, acolo găsindu-şi şi somnul de veci.


 

ATELIER

CETĂŢII CĂREIA ÎI MOR POEŢII

pentru neuitarea lui Adrian Păunescu

cetăţii căreia îi mor Poeţii

i se refuză roua dimineţii

cetăţii care şi-a ucis Poetul

Dumnezeu îi retrage alfabetul

 

când soarele-şi înfige lănci de-amiază

în inima cetăţii adormite

Poetul - dârz - transformă lancea-n frază

somnu-l preschimbă-n Raza de Ursite

 

cetăţii căreia îi mor Poeţii

Domnul din ceruri i-a stins făclia-stea:

nu se mai văd - livizi - decât pereţii

 

moartea - cu viaţă - nu mai rămâne grea...

...n-o mai asasinaţi pe Călăuză

voi - ce-aţi amenajat pustiu cu spuză!

Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

 

UN OM ŞI-O FRUNZĂ

Covor de frunze-ţi şade la picioare

În dulci culori de galben-arămiu,

Foşnesc sub talpa-ţi tristă apăsare

Lăsând în jur un aer grijuliu.

 

În pasul tău de om trecut prin lume,

Calci tot mai greu covorul fermecat.

Cutezi să-nfrunţi un dor mânat de vreme

Ce-a lăcrimat şi pace nu ţi-a dat.

 

Te-apasă iarăşi frunza ruginie

Şi Dunărea cu cântul ei bizar

Şi-arunci priviri spre zarea plumburie,

Dar tot uitatul este în zadar.

 

În pas cu tine frunza trecătoare

Se lasă pradă dorului cernit

Şi-n amorţirea iernii călătoare

Visează codrul iară înverzit.

 

Un om şi-o frunză povestesc pe-o banca

De vremuri vechi intrate-n agonie,

Luptând cu timpul să le primenească

În haina verde ce va fi să vie!

 

DARUL TOAMNEI

Când pleacă-n zbor spre ţara lor

Cocori şi alte neamuri

Trimit un cânt nemuritor

În ritm ştiut de veacuri.

 

Când frunze-n ram s-apleacă-ncet

Pictate-n doruri multe

Aduc mireasmă de buchet

De flori şi fân de munte.

 

Când ape trec şi-n drum şoptesc

Că-n poartă Toamna şade

Un vis şi-un dar se împletesc

Şi-n braţe darul cade.

 

Îl strânge mama-ncet la sân

Şi-n rugă ea-l priveşte:

Ai grijă, Toamnă, fă-l stăpân

Pe flori şi-l ocroteşte.

 

Trezeşte-n el un dor ascuns

De mamă şi de tată,

Iar ce-i frumos nu e prea sus

De ai credinţa dată.

 

Fereşte-l, Toamnă, de om rău,

Deschide-i ochii-ndată

Şi seamănă în gândul său

Lumina cea curată!

 

PĂSĂRILE TOAMNEI

Prin norii suri de ploaie,

Prin vântul zgribulit

Trec cârduri de cocoare

Din codrul desfrunzit

 

Trec lin şi alte păsări

Spre orizonturi largi,

Luând cu ele-n zboruri

Iubiri din locuri dragi.

 

Golesc pădurea-ntreagă

De cânturile mii,

Iar sufletele noastre

Rămân tot mai pustii.

 

Plecaţi, voi, păsări multe,

Plecaţi de e mai bine,

Dar nu uitaţi vreodată

C-aici din nou se vine.

 

Mai blânde, mai frumoase,

Mai pline de iubire,

Iar zborurile voastre

S-aducă fericire!

Angela Burtea

 

INIMĂ DE POET

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti

decât să trăieşti cu regrete tardive

mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei

decât să-ţi vinzi sufletul

pentru o stare de bine

doar pentru o stare de bine

 

poetul tot poet rămâne

şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte

sau exilat departe pe o insulă pustie

poetul tot poet rămâne

cu inima lui uriaşă

cât o patrie

bătând în pieptul unui copil

 

căci asemenea unei plante fără lumină

în trupul omului fără dragoste

creşte o mătrăgună

înveninându-i sângele

 

numai cine cunoaşte singurătatea

va stăpâni cuvântul

numai cine cunoaşte durerea

va stăpâni timpul

numai cine greşeşte şi recunoaşte

îşi va primi iertarea

 

nu, nu, aceasta nu este o poezie

şi nici o lecţie de viaţă

 

este oglinda

în care se priveşte un poet

cu inima lui uriaşă

cât o patrie

bătând în pieptul unui copil.

 

METASTAZA ZĂPEZII

aici fiecare poet îşi are propria identitate

cu palmele ca nişte frunze de arţar

în culorile verii indiene

cu metastaza zăpezii în suflet

făina oaselor unui dumnezeu exilat departe

mai departe decât frigul arctic

ce îşi agaţă sutana la uşi

 

orbesc de atâta zăpadă orbesc

şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră

ca un corb cu gingii însângerate

ca un corb cu lacrimi în ochi

zburând în fiecare seară la marginea viselor mele

redându-mi vederea de-altădată

 

aici fiecare poet îşi are propria identitate

nopţi de vis şi coca cola

nici măcar vinul nu mă mai lasă

să mă pierd în apoteoza delirului

nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici

nici măcar pozele cu iubirile

pe care le-am zidit în poeme matusalemice

nimic nimic nimic

 

încet încet metastaza zăpezii

mă transformă într-un om trist de zăpadă

căruia nicio primăvară

şi nicio zi de doisprezece aprilie

nu-i va topi zâmbetul lipsă.

 

OASELOR, OASELOR, FRUGULUI OASELOR

priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii

adevărul aparţine doar oaselor

priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate

adevărul aparţine doar oaselor

priveşte atent şi lasă atingerile

să rabde de singurătate

din pământ ne naştem

în pământ ne întoarcem

adevărul aparţine doar oaselor

 

şi toate cuvintele

din măduva roşie a imaginaţiei mele

şi toate cuvintele pe care le-am pus

pe catapeteasma durerii

îţi rămân mărturie

adevărul aparţine doar oaselor

 

vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte

până vei învăţa să taci

adevărul aparţine doar oaselor

oaselor, oaselor, frigului oaselor.

 

POET PRIM LUMEA ORBILOR

la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical

şi am rămas să trăiesc hrănindu-mă

singur prin gura cuvintelor mele

 

am învăţat să merg ca un baston

prin lumea orbilor

 

când m-am oprit

mi-am privit narcisist propria creaţie

într-un ochi

într-un ochi de apă

 

...am plecat înaintând

prin propria viaţă ca un poet

împotriva curentului

căutând sursa inspiraţiei mele

 

voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date

şi să trăiesc din nou tăcerea

ca pe un ritual de împerechere

cu eternitatea.

 

SOARELE MORT

mais c`est dans la tendresse d`une première pluie que nous mourrons

Marie-Claire Blais

inima-mi bate în ritmul unui cortegiu funebru

merg pe aceeaşi stradă

acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci

undeva departe se aude un cântec de jale

soarele mort

soarele mort şi păsări stau de priveghi

 

ce lume este asta îmbrăcată cu haina pe dos

ce lume este asta în care timpul

învaţă să meargă în cârje

ce lume este asta în care nevoia de somn

este nevoia vitală de a muri o dată pe zi

vise ce vise străine mai bat la porţile întredeschise

ce cuvinte ce cuvinte domnule poet

inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte

la fel cum coşciugul se umple

de frumuseţea unui mort

 

merg pe aceeaşi stradă

acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci.

 

ABSENŢA A CEEA CE SUNTEM

mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor

suntem ceea ce suntem şi totuşi căutăm un răspuns

nu credem în alţi dumnezei în alţi dumnezei nu credem

mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor

 

tot ce atingem pare străin

firească atingerea străin sentimentul

nu credem că este ceva mai străin decât noi

nu credem în fapte şi totuşi nimic

din gânduri nimicul

 

nu credem în alţi dumnezei în alţi dumnezei nu credem

ne doare absenţa a ceea ce suntem.

Ionuţ Caragea (Montreal - Canada)

 

COANA VASILICA – O NOUĂ PIESĂ DIN MICA MEA FILOSOFIE - TIMPUL

(O POVESTE CARE A TRENAT 20 DE ANI)

Punte între subiecte

Ea, coana Vasilica( Sili) nu este deloc un personaj fictiv, ci o piesă nouă în adagio, o ţintă vie şi cât se poate de autentică. Nu este deloc un personaj întâmplător, ci poate fi unul reprezentativ pentru cei din categoria ei care a ţinut în mână destinele unor oameni, printre care m-am numărat şi eu.

Circumstanţe de loc, de timp şi de situaţie

La începutul anului ‘90 instituţia unde lucram mi-a sugerat să-mi depun singur o adeverinţă globală de 10 ani vechime sosită de la instituţia unde lucrasem cu foarte mulţi ani înainte, lucru pe care l-am şi făcut. Acesta a fost momentul când am cunoscut-o pe coana Vasilica, protagonista unei balade vesele şi triste, aş zice a unei tragedii optimiste care a durat 20 de ani.

Alura şi decorul coanei Vasilica

Era un personaj cu alura unui mic tanc imobil, rigid şi de modă veche, personaj care odată aşezat pe scaun, acesta scotea o simfonie stridentă de scârţâituri supărătoare urechilor.

Era bondoacă, i se spunea grasa cu sânii mari cât casa, cu un cap imens, cu toate piesele faciale aşezate asimetric, fără arhitectură în general şi cu două fălci ca două aripi aerodinamice care descriu un personaj avar, lipsit de sensibilitate şi cu substanţă cenuşie săracă.

Era în perimetrul suratelor ei de condei ( al cărţilor de muncă) un personaj rocambolesc, confuz, fără direcţie şi proporţie, fără multe.

Suratele ei de condei erau fete şcolite şi stilate, cu ordine în gândire pe care le-am admirat pentru prestaţia lor profesională.

În 1990 când m-am pensionat, am aflat de la suratele ei că va veni vremea calculatoarelor care le va uşura munca, un viitor care prezenta tentaţie pentru profesia lor.

Coana Vasilica vorbea o moldovenească de cea mai înaltă ţinută şi cu accentul strălucitei juriste Monica Pivniceru le-a ras-o, citez: „Pi mini nu mă interesează”, iar când a început s-o intereseze era cum am spus confuză şi anticalculator.

Nu ştiu ce-a făcut mai târziu, dar am înţeles că a înţepenit acolo printr-o pilă de care avea mare nevoie.

Drum crucial

În Februarie 2009 circumstanţele de care vorbesc mereu în scrisul meu au adus un nou argument în favoarea completării micei mele filosofii-timpul, cel despre care se spune ”că nu aduce anul ce aduce ceasul” şi pe care-l găsim în fascinante imagini artistice în cartea numită: „Orele astrale ale omenirii” a celebrului scriitor Ştefan Zweig şi asupra căreia o să mai revin.

Acest drum crucial se referă la pensionarea coanei Vasilica, moment în care a încetat iadul în care m-a ţinut 20 de ani .

În acel moment am primit o scrisoare de la casa de pensii în care o porumbiţă inteligentă şi energică îmi face cunoscut că într-adevăr adeverinţa celor 10 ani a fost găsită şi că-mi va recalcula pensia din urmă, lucru care s-a întâmplat recent.

Simfonia schimbărilor timpului

În acest orizont de aşteptare de numai 20 de ani s-au produs orele astrale ale acestei adeverinţe şi anume:

- Coana Vasilica a uitat adeverinţa pe care n-a introdus-o în dosarul de pensie şi a stat arestată 20 de ani.

- Această adeverinţă i-a servit drept scut de apărare coperţii dosarului pe care l-a apărat de eventuale pete de grăsime.

-Nepoata mea s-a măritat şi a dat naştere unui copil frumos pentru care spun: să-i şi să-mi trăiască.

- Subsemnatului mi s-a crestat un sfert din pensie, fapt pentru care nu mi-am putut face la timp toate operaţiile, iar acum s-ar putea să-mi folosească acestui scop dar nu mai am capital de înmormântare.

Coanei Vasilica i-am dedicat un blestem de condeier care n-a văzut niciodată lumina tiparului şi pe care-l dau acum, ca să mă răcoresc.

Blestem de condeier

Coană Vasilico, îţi doresc să dai în boala scrisului, să faci şi tu ca mine nod de pix la deget, neoperabil (chiar dacă n-ai talent), să dai şi-n patima registratoarelor medicale de altădată când nu era calculatorul, să scrii atât de mult încât să-ţi strici arhitectura şi claritatea scrisului până nu mai înţelegi nici tu nimic, ca să înţelegi ceea ce păţesc eu.

Norocul meu este că-mi rămâne muza-n cap şi trec textul direct pe calculator, dar tu care n-ai nimic în bibilică n-o să ai acest noroc.

Îţi mai doresc să scrii fără bancă de date, fără strategie, fără traiectorii şi ţinte artistice, încât să ai deziluzia că scrii degeaba, dar nici nu poţi să te laşi, c-ai intrat în acest sindrom.

Să n-ai coană Vasilico muze cu reflexe artistice, să n-ai nimic, nici măcar o ţâră de fani care să-ţi soarbă umorul pe care nu-l ai acasă înainte de a-l proiecta pe calculator.

Dacă rareori ai ocazia să intri pe rubrică în Academia Agonia.net, să n-ai nici duşmani nici prieteni şi să-nţelegi coană Vasilico ce-nseamnă suferinţele indiferenţei.

În „creaţiile tale de vârf” să dea peste tine regele cârcotaşilor, marele Laurenţiu Orăşanu, să bage mitraliera rigurozităţii şi acurateţei tehnicii literare şi să ai nefericirea de a-nţelege că ţi-au rămas zile puţine ca să ajungi măcar artistă a rigorilor literare. Că spirit şi talent, coană Vasilico… n-ai şi ce dacă, în iad n-o să avem nevoie nici unul.

Filip Tănase (Bucureşti)

 

GENIUL LUI GUSTAVE FLAUBERT A RIDICAT O LUME ANTICĂ, PE CÂT POSIBIL,

AŞA CUM NU ERA EA TERRE A TERRE, ÎN CETATEA CARTAGINEI

Însă fantezia îmbinată cu o documentaţie atentă şi cercetări la faţa locului, l-au apropiat atât de mult pe marele romancier francez de un adevăr relativ, dar viabil, încât a reuşit să construiască o societate antică în Tunisia de astăzi, conform logicii şi imaginaţiei sale. Nu avem alte surse mai la îndemână, ori mai accesibile, care să ne facă să ne îndoim de veridicitatea vieţii sociale din acea cetate din Nordul Africii, aşa că luăm drept reală construcţia, iar nu reconstituirea, făcută de bogata imaginaţie a lui G. Flaubert în romanul Salammbo.

Este evident că şi pentru el a scrie proză înseamna a visa, aşa cum acelaşi sentiment de reverie lucidă şi creatoare l-au încercat V. Hugo, ori, H. de Balzac, Marcel Proust şi Emil Cioran, toţi utilizând limba franceză.

În limba română au visat creator Mihai Eminescu în Geniu Pustiu şi Avatarii faraonului Tla şi în eminentul poem Luceafărul, Camil Petrescu în romanul Un om între oameni, George Călinescu în Cartea nunţii şi Enigma Otiliei.

În creaţia literară prezentă visele cele mai hrănite de muze le-au avut uriaşul poet Adrian Păunescu în metaforele sale debordante, extraordinarul poet Nichita Stănescu în toate cuvintele şi necuvintele sale şi prozatorul de geniu Fănuş Neagu în Insomnii de mătase, Cartea cu prieteni, Cronici afurisite etc.

Scriitorul Fănuş Neagu lansase în plin realism-socialist - o imbecilitate care a durat vreo treizeci de ani - o curajoasă misiune a actului creator: Proza trebuie să fie istorie şi timp condensat. Trebuie să lupte pentru înfrângerea mizeriei şi biruinţa visului.

Marii creatori din toate timpurile şi locurile îşi ţes o nacelă din pânză de fir de borangic în care aşează pentru viitorime faptele lor artistice, actele unice împlinite în bucuria visării.

Desigur, enumerarea nu este una exhaustivă, ci una exemplificativă, iar analiza actului literar ca vis, ori a visului ca act literar poate fi continuată şi cu alte nume ilustre din literatura germană, cum ar fi E.T A. Hoffmann, J.W. Goethe, H. Heine etc.

Dacă revenim la G. Flaubert, obsesiva lui creaţie Salammbo învie din vis lucid de geniu o lume de mult apusă, o lume din care prin fire nevăzute, umbrele trecutului vin până la noi să ne releve frământările şi năzuinţele lor, să ne lămurească asupra momentului lor unic de trecere prin lumină, revin, ca prin noi, să retrăiască.

Salammbo, fiica viteazului general şi comandant de armată, Hamilcar, ( 270 – 221 î.e.n.), a crescut în palatul tatălui ei, înconjurată de cea mai mare grijă şi de cea mai aleasă educaţie, aproape exclusiv religioasă, a epocii. Mama ei murise de timpuriu, iar Hamilcar refuzase să o hărăzească vreunui templu întru slujirea zeilor, ci, apreciind cu ochi de cunoscător graţia şi inteligenţa deosebită a fiicei sale, hotărî că se cuvine să o mărite cu un prinţ puternic, pentru a-şi satisface ambiţiile politice.

Odată, în timp ce tatăl ei era plecat departe într-o campanie războinică, adolescenta Salammbo se destăinuie sclavei sale Taanah, de care era cea mai legată sufleteşte: - Simt uneori, Taanah, cum din adâncul fiiinţei mele se ridică valuri fierbinţi, mai cotropitoare decât răsufletul unui vulcan. Aud glasuri care mă cheamă, o flacără mare îmi încinge pieptul,mă înăbuşă, mă ucide. Apoi o undă dulce coboară în mine din creştet până în tălpi, înfierbântându-mi carnea trupului; o mângâiere blândă mă învăluie şi mă copleşeşte, ca şi cum un zeu s-ar apleca asupră-mi. O, aş vrea să mă pierd în negura nopţii, în apa fântânilor,în mustul arborilor; să mă desprind din mine însămi, să nu mai fiu decât boarea vântului, o rază de lumină, să lunec şi să mă ridic până la tine, o Mamă!

În treacăt fie spus, asemenea pătimiri întâlnim şi în Ispitirea sfântului Anton, lucrare considerată de G. Flaubert, opera sa de căpătâi.

Nu ne interesează aici evoluţia frumoasei cartagineze în societatea sa antică, ori tragicul ei sfârşit, ci impactul pe care îl are asupra oamenilor moderni sau actuali, nume celebre emanând din ceaţa trecutului îndepărtat, aşa ca Salammbo, ori Cleopatra, regina Egiptului, care constituie deseori punctul de plecare şi fermentul unor inspirate creaţii artistice din lumea modernă.

Visul cu ochii deschişi, aşa ca în piesa de pian a compozitorului romantic Robert Schumann, Reverie (Träumerei), izbuteşte deseori să ajungă operă împlinită, străbate secolele şi înalţă sufletele celor ce au organde recepţie spre a se bucura până la neuitare la întâlnirea cu ele.

Ideea de graţie antică, de fermecătoare şi nefericită virgină, ideea de Salammbo, a înaripat şi imaginaţia pictorului Gaston Bussiere. El a lăsat moştenire posterităţii un superb portret de fată, a cărei gingăşie stârneşte fiori în orice privitor; ochii ei, din azurul cel mai adânc, vor stărui într-un colţ de memorie, ca o posibilă fericire pierdută, până în ultima zi pe pământ a oricărui privitor.

Compozitorul rus, Modest Musorgsky, şi-a dat frâu liber imaginaţei sonore pe tema destinului fermecătoarei Salammbo, în opera omonimă, rămasă însă neterminată.

În toate genurile artistice există încercări de imortalizare artistică a figurii antice Salammbo, de aceea există riscul ca modelul iniţial să devină un clişeu instabil supus mereu modernizării.

Închipuirea unor figuri prea mult intrate în circuitul valoric, însă inexact cunoscute, a dus întotdeauna şi la rezultate penibile, hilare.

În oraşul Hamburg, în rău famatul cartier Sankt Pauli, a funcţionat vreo 30 de ani localul de noapte, Salammbo, închis în repetate rânduri de autorităţi, din cauză faimei sale de lăcaş de perdiţie şi maxim desfrâu.

Cine poate afirma că arta nu este vis, ba deseori chiar mai mult de atât?

Fragment din eseul Creste de spumă din marea gândurilor, aflat în lucru la Editura ZEIT

George Tătăruş (Bucureşti)

 

DESPRE LUMINA LUMÂNĂRII ÎN CUIB DE CUC!

Adrian Păunescu, cel mai mare poet român de după M. Eminescu, s-a stins din viaţă vineri, 5 noiembrie 2010, orele 7.15, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală.

Vineri, sâmbătă şi duminică televiziunile de ştiri, dar şi celelalte,s-au străduit să evoce opera sa poetică, personalitatea complexă, gloria cenaclului Flacăra, creat de el, scutindu-ne în mod benefic de revederea aceloraşi ghiftuite figuri politice şi comentatori semidocţi, care ne fac prezentul mizerabil în care trăim.

Cu excepţia durerii pricinuite de pierderea celui mai mare poet, durere peste care nici un român normal la cap nu poate să treacă nepăsător, au fost zile de încântare artistică, de înălţare sufletească. Am revăzut imagini cu stadioane debordând de entuziasm şi de muzică de calitate, am reascultat cântecele compuse pe versurile sale unice de folkiştii Nicu Alifantis, Ducu Berţi, Vasile Şeicaru, Tatiana Stepa etc.

Au fost trei zile de acţiuni culturale, de muzică şi poezie; televiziunile au abandonat grija lor obsesivă pentru rating şi ne-au hrănit sensibilitatea cu poezii despre părinţi, despre iubire, despre o măreaţă ţară, metafore nemuritoare create de mereu inspiratul Adrian Păunescu.

Geniul său s-a impus preţ de trei zile peste orice rigoare financiară a mas mediei , peste orice meschinărie capitalistă a televiziunilor, harul său poetic a făcut legea pentru sufletul românesc, ne-a înălţat, ne-a bucurat. Trei zile am răsuflat uşurat, nemaifiind obligat să văd mandibulele fără rost zâmbăreţe ale zâmbetului naţional, ori mufa crispată de ameţeala ignoranţei a pupilului său, Boc şi iar Boc.

Dintre prietenii poetului care s-au perindat pe la microfoanele reporterilor, cel mai mare adevăr l-a spus marele actor Florin Piersic: Atât de mult l-au înjurat şi l-au jignit în timpul vieţii mulţi neaveniţi, iar acum tot ei vin să îşi ia rămas bun de la el. Vreţi să vă spun eu de ce a murit Adrian Păunescu? A murit de inimă rea! Nu a putut să mai suporte ce se întâmplă în jurul lui, ce se întâmplă acum cu poporul lui!

Adevăr grăita-i maestre!

Crema culturală a Bucureştilor şi a ţării a venit să-şi ia rămas bun de la marele geniu al literaturii noastre. Bogaţii întru spirit ai neamului s-au recules cu pioşenie, au depus coroane de flori, au lăcrimat, şi-au amintit de gloria poetului, de faptele de bine ale omului atât de surprinzător dispărut.

Fără nici un rost a apărut la ceas de seară şi cea mai hlizită figură politică. S-a dat jos din Logan într-un pulover albăstrui, fără cravată, fără prestanţă de demnitar, ca un simpatic giuleştean uşchit în grabă de acasă la meci, a pus un bucheţel de flori plăpânde, aşa în treacăt, undeva, în apropierea catafalcului - nu o coroană din partea Preşedinţiei României - şi, la plecare, dacă a fost băgat în seamă de o reporteriţă, şi-a dat cu părerea: - Deşi aveam idei politice total diferite faţă de Adrian Păunescu, mă regăsesc şi eu, ca şi alţi români, în versurile sale!

Vă daţi seama că nu a citit nici un rând din marele poet!

Din F.S.N.-ul cel mare, din 1990, de după lovitura de stat iliesciană, F.S.N. reşapat din fostul P.C.R., au făcut parte încă din anul 1991 şi uriaşul poet şi cutreierându-l marinar, iar frontul acela de stânga se odihnea la umbra ideologică a Internaţionalei Socialiste. Saltul în barca Partidului Popular European, matrozul orientativ şi grupa lui de comando din PDL, l-au făcut abia în anul 2002. Aşadar, încă o minciună! Şi, încă, una fără nici un rost.

De luni, 8 noiembrie 2010, a început iar asaltul maghiar asupra halviţei politice româneşti. În paşi mărunţi, UDMR-ul, care vrea să facă gulaş din orice râu şi ram transilvan, a dat cu terebentină în tara pdl-ilor. Acest partid de struţo-cămile nici măcar nu bagă de seamă şantajul. Atârnă la guvernare precum caşcavalul în gura corbului din fabulă, corbul fiind Marko Bela, iar şantajul, zic, se desfăşoară într-un ceardaş obsesiv.

Din această direcţie auzim doar pretenţii de grofi desueţi, de demonocraţi cu privirile aţintite peste munţi, către pusta Balatonului; dacă nu daţi limba noastră la tot cartierul, plecăm din guvern! Iar aritmetica parlamentară spune că dacă pleacă Marko Bela şi ai lui, musai trebuie să plece şi Boc şi ai lui... Mare păcat! Mai au pdl-eii de ridicat nişte săli de sport prin sate depopulate, de încasat parandărături grase, de tras niscaiva tunuri de criză etc.

Dar să reven la chestiune, să nu fac cuiva greaţă fără voia mea!

Trecerea în eternitate a genialului poet Adrian Păunescu lasă un gol uriaş în cultura română. Geniul său a strălucit şi a înrâurit pozitiv societatea românească făcând numai bine, atât de mult cât a putut face un singur om, un jurnalist de succes.

În Pantheonul literaturii naţionale, marele bard al stadioanelor, luceafărul generaţiei în blugi, este şi va rămâne un stâlp uriaş de lumină. Prin opera sa poetică, limba română s-a înnobilat şi relegitimat ca limbă poetică de primă mărime, atât pentru secolul XX, cât şi pentru secolul XXI.

Serviciile făcute patriei de opera sa poetică şi jurnalistică sunt incomensurabile. Limba română are privilegiul de a fi dat poporului ei şi lumii întregi doi poeţi naţionali, Mihai Eminescu şi Adrian Păunescu.

Opera lui Adrian Păunescu este o bornă aurită de hotar pe care se sprijină culmile spirituale a tot ceea ce este românesc. Opera sa slujeşte deopotrivă la înobilarea prezentului epigonic în care ne zbatem, dar şi viitorului generaţiilor ce vor veni, să sperăm, într-o Românie demnă şi prosperă, cândva în secolul prezent.

Însă, acum,uşor cu pianul pe scări!

Citez din ultimul editorial al maestrului, încredinţat Jurnalului Naţional:

A doua zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă. Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr. Beuran şi dr. Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Aceste fraze de rău augur le citim în ultimul editorial scris de marele poet şi jurnalist în ajunul surprinzătorului său deces. Şi tot de pe patul de suferinţă, printre doctorii ce ridicau din umeri a neputinţă, poetul s-a adesat pentru ultima dată în versuri poporului său.

Poezia De la un cardiac, cordial este definitorie pentru sufletul uriaş, pentru conştiinţa naţională personificată, care ştie că se va stinge şi nu mai poate, nu mai poate nimic…

De-aicea de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral,

Cuvântul meu la voi să mai ajungă,

………………………………………

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei, Spitalul de Urgenţă implorându-l,

Eu vă salut de-a dreptul cordial,de-a dreptul cardiac precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital, nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani. Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate!

Aşadar, ultimul său vers s-a referit la ţară, la dreptatea care i se cuvine şi pentru care poetul a luptat cu fapta şi cu versul vreme de o jumătate de secol. S-a întâmplat în ziua de 31 octombrie 2010.

Din data de 1 şi până în 5 noiembrie dimineaţa, inima poetului a luptat pentru supravieţuire, pentru încă nişte ani, dar nu a mai putut rezista să-şi slujească marele om, în pieptul căruia a bătut preţ de şasezeci şi şapte de ani.

Cuvintele excepţionalulului medic Şerban Brădişteanu prevesteau deznodământul necruţător. Poetului i-ar trebui o inimă nouă… s-au… boala depăşeşte capacităţile noastre terapeutice…

Mai limpede nici că se putea… La ce este mai rău, te gândeşti imediat!

În clipele trecerii dincolo a omului şi poetului, pe pervazul ferestrei camerei de spital a poposit un porumbel alb. A stat cuminte în locul pe care şi l-a ales, ori în care poate a fost trimis, câteva ceasuri. În aceeaşi zi, la locuinţa poetului din str. Dionisie Lupu a apărut un alt porumbel alb sau poate acelaşi, venit de la spital; distanţa nu este mare, mai ales în zbor.

Cine ştie ? Simboluri pe care putem doar să le observăm, dar cărora nu le putem pătrunde înţelesurile…

Marele poet, jurnalist şi om politic de stânga, Adrian Păunescu, s-a stins în ziua în care s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, alt mare sjujitor al limbii române.

Aniversarea naşterii lui Mihail Sadoveanu a trecut neobservată şi nepomenită de ziare şi televiziuni. De ce ? Fiindcă noi, românii, nu am învăţat încă, nici singuri şi nici de la alţii, de ex. de la francezi sau germani, să ne respectăm, să ne apreciem valorile naţionale.

O consolare oarecare oferă faptul că lui Ştefan cel Mare al literaturii române i s-au organizat atunci când a trecut la cele veşnice, funeralii naţionale, iar Tudor Vladimirescu al poeziei române a fost înmormântat cu onoruri militare. De acum înainte, ei vor străbate eternitatea românescă, învecinaţi, în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Fragment din eseul Creste de spumă din marea gândurilor, aflat în lucru la Editura ZEIT

George Tătăruş (Bucureşti)

 

SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTER

Banal se mai exprimă un recenzent, foarte meticulos de altfel, fiindcă este neamţ, când se referă la atracţia irezistibilă pe care a exercitat-o inimitabila Lotte asupra îndrăgostitului disperat Werther. E vorba, desigur, de romanul epistolar Suferinţele tânărului Werther, scris de J. W. Goethe, în tinereţe.

Comentatorul notează: Periculoasa forţă de atracţie a Lottei!

În relaţia dintre cei doi celebri îndrăgostiţi este vorba de mult mai mult. Nefericitul Werther, care se învârteşte înfierbântat în jurul frumoasei, dar logoditei Lotte, ajunge treptat să îşi roage cu insistenţă moartea. Graţia şi talentele ei îl subjugaseră şi ajunsese la o construcţie psihologică în sinele lui, încât nu putea trăi nici lângă ea, nici fără ea.

Mai la obiect mi se pare chiar aprecierea tânărului în epistola din 26 iulie, către prietenul său, Wilhelm. El o compară pe Lotte cu muntele magnetic din basme, care atrage corăbiile la poalele sale şi le scufundă cu tot cu echipaj.

Magnifică este în roman gradarea frământărilor eroului, crescendo-ul sentimentelor sale de dragoste nestăpânită şi de disperare. Werther ştie că rezolvarea pasiunii sale nebuneşti pentru frumoasa Lotte este moartea, este sinuciderea.

Înainte cu câteva zile de tragicul său sfârşit, el chiar visează că o ţine pe Lotte în braţele sale şi când se trezeşte şi realizează că visul s-a spulberat, face o şi mai mare depresie.

În culmea disperării, Werther o mai vizitează o dată pe Lotte înainte de sărbătoarea Crăciunului. Citesc amândoi despre faptele de arme ale unor cavaleri medievali descrişi în poemele legendarului bard scoţian Ossian. Sub imperiul iubirii, mai mult decât al lecturii, Werther cade la picioarele iubitei sale, apoi, în culmea maximei tulburări, se ridică, o îmbrăţişează şi o sărută printre lacrimi fierbinţi. Lotte îi răspunde cu pasiune, dar pentru câteva clipe numai. Îşi recapătă repede autocontrolul, se desprinde din braţele nefericitului şi pleacă în altă cameră, spunându-i: Este ultima oară când mă mai vezi, Werther!

Bietul îndrăgostit pleacă din casa Lottei, rătăceşte în noapte şi frig în afara oraşului, apoi se întoarce epuizat la locuinţa sa. Mai luptă cu deznăjdea o zi şi o noapte, scrie epistole de adio, după care se împuşcă chiar cu pistolul pe care îl ceruse împrumut de la Albert, logodnicul Lottei. După o agonie de 12 ore, moare în miezul zilei.

După anul 1774, când a apărut romanul, succesul lui la public a fost covârşitor. Tânărul J. W. Goethe, atunci în vârstă de 25 de ani, devine dintr-o dată celebru şi aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii sale, în 1832, desigur, şi datorită operelor scrise ulterior.

Numai că după apariţia tânărului olimpian pe firmamentul literaturii germane, nu au întârziat să apară şi detractorii, ori adversarii. Circula prin epocă zvonul că autorul ar trebui să răspundă penal, din cauză că în câţiva ani aproximativ două sută de cititori nefericiţi şi ei în dragoste, s-au identificat cu Werther şi s-au sinucis după modelul său.

Un oarecare Melchior Goeze exclama indignat: De ce nicio cenzură nu împiedică apariţia unui atât de perfid fruct al Satanei? Dumnezeule veşnic! Ce timpuri ne sunt date să trăim!

O facultate de teologie de prin partea locului publica următoarea propunere de interdicţie a cărţii: Această scriitură este o apologie şi un îndemn la sinucidere. De aceea considerăm că această carte trebuie interzisă.

Era într-adevăr un roman care punea degetul pe câteva racile şi răni sociale ale epocii de final al absolutismului german. Apăruseră zorii unui nou curent literar, mobilizator şi cu impact social important, numit Furtună şi Avânt (Sturm und Drang).

Îngrijorările tânărului scriitor au fost înlăturate însă de juriştii profesionişti de la Wetzlar şi Frankfurt. Răspunderea penală nu putea fi decât personală, ori J. W. Goethe însuşi scrisese cartea în urma unei experienţe nefericite în dragoste, pentru o doamnă din societatea orăşelului Wetzlar, Charlotte Buff.

Cât priveşte sinuciderea, ideea finalizării romanului în acest mod crud, dar veridic, i-a fost inspirată de un nefericit funcţionar, Karl Wilhelm Jerusalem, care din pasiune disperată pentru aceeaşi Charlotte Buff, se împuşcă în toamna anului 1772, chiar cu pistolul împrumutat de la soţul acesteia, Johann Christian Kestner.

Există mărturii literare conform cărora domnişoara Charlotte Buff, devenită prin căsătorie doamna Charlotte Kestner, era de o frumuseţe răpitoare şi de o conduită morală ireproşabilă.

J. W. Goethe naşte în acest roman un raport interesant între realitate şi ficţiune. Situaţia de fapt, raporturile în care se găsesc respectivele persoane din Wetzlar în acei ani, 1771 - 1774, sunt destul de tensionate, în ciuda calmului aparent care părea să existe în societate. Educaţia familială şi nivelul de civilizaţie ce caracterizează mai ales mediile intelectuale şi cu o bună situaţie materială, au dat peste timp un răspuns ipocrit, ascunzând problemele existenţiale cu care s-au confruntat, în fond, oamenii, indiferent de epoca istorică.

La nivelul ficţiunii, autorul îşi alege eroii şi faptele care îi corespund cel mai bine intenţiilor artistice, construcţiei sale epice autentice şi de o mare sensibilitate.

Capodopera Suferinţele tânărului Werther constituie un răspuns sincer la problemele tinerilor intelectuali germani din perioada de sfârşit a iluminismului şi de afirmare a curentului literar Furtună şi Avânt. Cartea va cuceri inimile cititorilor de pretutindeni şi epocile, fiind o dovadă importantă a faptului că unele probleme umane din indiferent ce epocă sunt insurmontabile şi desigur eterne.

O singură subliniere aş mai face. În ciuda unor minţi obtuze, celebrul roman al lui J. W. Goethe nu a fost nici cenzurat şi nici interzis vreodată.

Germania a cunoscut bine cenzura, una severă, dar de operele marelui olimpian, ale ultimului mare creator al Renaşterii, nu s-a atins nimeni.

În Germania, cenzura a fost desfiinţată în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Ea a fost reintrodusă de regimul nazist în 1933 şi şi-a produs nefastele efecte până la prăbuşirea respectivului regim în anul 1945.

În prezent, în secolul XXI, singurul scriitor care a mai avut probleme cu cenzurarea unor cărţi este Jan van Helsing, autor cunoscut pentru îndrăzneţele sale ficţiuni, pentru unii, chiar, fantasmagorii; însă el a avut probleme sub o altă formă, prin acţiuni în justiţie pentru interzicerea unora dintre creaţiile sale.

J. W. Goethe şi-a eternizat cu mare talent epoca sa istorică, tipurile de oameni care au trecut prin lumina acelor ani, o atmosferă unică, nişte momente unice de viaţă, de muncă şi bucurie a creaţiei, pentru care a simţit că merita să trăiască.

Suferinţe din dragoste ca ale tânărului Werther, cu deznodământ identic, întâlnim destul de des în anii noştri, dar, fiind mai rapid şi mai abundent informaţi, am devenit mai puţin sensibili.

Ca pe un front; când zeci de camarazi cad seceraţi în jurul tău, nu te mai sperii de moarte, fiindcă simţi în oase că în clipa următoare poate să îţi vină rândul. Într-o staţiune de munte, însă, unde evenimentele se succed cu mare zgârcenie, într-un plictis dominant, orice moarte impresionează, este un şoc.

Fragment din eseul Creste de spumă din marea gândurilor, aflat în lucru la Editura ZEIT

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATITUDINI

A PATRA SCRISOARE LA UN PRIETIN: DESPRE BOLI DE REVOLTĂ, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI,

LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU... DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI ŞTAFETEI DE LUPTĂ

ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE

ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU...

…Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări!
...Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce am pătruns în inimile românilor (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) - nu mă mai poate dărâma nimeni...

Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani... - ticăloşii, trădătorii, impostorii - care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi …”înjurătoare"...!) - da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se numeşte "doamna" Moarte, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des...

Dragă frate întru Duh, frate “de peste mări şi ţări” - bolile strânse într-o viaţă de om - şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă - m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai "hotărât", mă doboară...
…Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în "matricea" mea - şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape - ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri …”autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul…!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod!!! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum steagul desfăşurat al Satanei - DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET!!! - vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor “rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin… satanic şi ceva mai “silenţios” şi până ce nu-şi determină “discipolii” să fie, măcar, mai discreţi…).

Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet...

…Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! - …dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă… “turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape complet Lumina de Călăuzire a Lui Dumnezeu…!!!

…Nu: noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile - fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… - dar NOI AVEM LEGEA NOASTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! - deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. - dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, “bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… - oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu… nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte “muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
...Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă! Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu Land of Choice, nu Explore the Carpatihan Garden, NU!) – şi noi ce am făcut din ea? Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfenitzit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!

...Munţii, pământul ăsta - după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu - ...cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde pââââână în cel mai mare adânc al iadului!!!

...Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de "capodopere ale Zilei a Şasea"...infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile... noi! Ptiu!

***

...Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! - adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu... Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc. Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele "dăbălăzate", până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte ...nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar…după miezul nopţilor de… weekend.

...Doare, tare mai doare!

...Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!) - CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de impunere a “gustului” - decât românii - strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european - TRACII?! Dacă este aşa - înseamnă ca poporul nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv... nu ireversibil...!!! Să ne rugăm Lui Dumnezeu - SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul - MUZICA ascunde "seismograful" de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane... unde încă n-a apucat să se facă "de Cuvânt"... ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă... Or, cât de soioasă şi de "asfaltată" lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! - este... MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc!!! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!

...Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă - parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!!!

Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam - spălarea poporului în

Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!!!

...Iertaţi, vă rog frumos, frate “ de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu...

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,

Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

 

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE MINISTRUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII, DOMNUL DANIEL P. FUNERIU

Stimate Domnule Ministru,

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti este una dintre bibliotecile fanion ale Sistemului Naţional de Biblioteci din România. De aceea, comunitatea profesională a bibliotecarilor din România consideră că directorul general al acestei instituţii trebuie să fie o persoană reprezentativă prin profesionalismul în domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării.

În lumina declaraţiilor dvs. repetate, de a încuraja legislativ, şi nu numai, accederea la funcţiile publice exclusiv pe baza competenţelor profesionale recunoscute, am fost încredinţaţi că ocuparea postului de director general al BCU „Carol I” Bucureşti va reflecta acest principiu enunţat de dvs.

Ca şi în alte ţări europene, Sistemul Naţional de Biblioteci din România este un sistem distinct, bine definit din punct de vedere teoretic, legislativ şi organizaţional, fundamentat pe o ştiinţă specifică – biblioteconomia şi ştiinţa informării.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, continuatoarea prestigioasei Biblioteci a Fundaţiilor Regale, a avut întotdeauna la conducere figuri marcante ale culturii româneşti, cu contribuţii importante în domeniul ştiinţei biblioteconomice.

Mai mult, în ultimii 60 ani, directorul acestei instituţii a fost asimilat în conştiinţa publică, dar mai ales în cea a breslei, cu personalitatea care a dat orientarea teoretică a acestui domeniu.

Sistemul Naţional de Biblioteci este o componentă importantă a sistemului educaţional şi cultural naţional. De-a lungul ultimilor 20 de ani, asociaţiile profesionale ale bibliotecarilor din România au făcut demersuri susţinute pentru a promova şi a impune standarde de calitate profesională în domeniu, standarde privind modul de accedere la funcţia de director de bibliotecă.

În acest context, considerăm că este de datoria noastră să sesizăm următoarele nereguli în organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea postului de director general al BCU „Carol I” Bucureşti:

1. Neglijenţă şi ambiguitate în formularea cerinţelor pentru candidaţii la acest post:

Art. 2. j). “au cel puţin trei ani vechime în activităţi direct legate de lucru cu publicaţii: biblioteci, edituri etc.”

2. Lipsa de transparenţă în modul de organizare a concursului: comisia de examinare a fost secretă până în ziua concursului, deşi metodologia prevede că aceasta se stabileşte, prin ordin al ministrului, în termen de 10 zile de la anunţarea concursului.

3. În stabilirea componenţei comisiei de concurs nu au fost respectate principiile competenţei specifice domeniului infodocumentar: niciunul dintre membrii comisiei nu este specialist în managementul structurilor infodocumentare sau specialist în domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării.

Considerăm că persoanele desemnate să evalueze conducătorul aceste instituţii trebuie să aibă expertiză profesională, mai precis competenţe în domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării.

Având în vedere rigorile profesiei de bibliotecar, la un concurs pentru ocuparea postului de manager al unei biblioteci, este absolut obligatoriu ca minimum jumătate din membrii comisiei să fie specialişti din Sistemul Naţional de Biblioteci.

Este inacceptabil şi umilitor pentru întreaga breaslă a bibliotecarilor ca asupra unui concurs de o asemenea importanţă să existe îndoieli şi suspiciuni de incorectitudine.

Prin urmare, pentru a înlătura orice suspiciune de rea-voinţă sau manipulare în modul de organizare şi desfăşurare a acestui concurs, asociaţiile profesionale ale bibliotecarilor din România vă solicită, domnule ministru, anularea concursului şi organizarea unui nou concurs care să respecte principiile competenţei profesionale specifice domeniului biblioteconomiei şi ştiinţei informării.

Asociaţia Bibliotecarilor din Biblioteca Naţională a României (ABBNR)

Preşedinte ABBNR, Doina Stănescu

Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR)

Preşedinte ANBPR, Doina Popa

Asociaţia Bibliotecarilor din România (ABR)

Preşedinte ABR, prof. univ. Mircea Regneală

 

HAOS NAŢIONAL, RUŞINE INTERNAŢIONALĂ

Oricât am încerca să băgăm gunoiul sub preş, după o multiseculară meteahnă a neamului românesc, este imposibil să poţi trece cu vederea dezastrele ce se ţin lanţ în toate domeniile şi sectoarele de activitate economico-sociale a României. Actuala clasă politică pare totalmente debusolată şi lipsită de idei – nu şi de imaginaţie[1] – pentru o redresare a corăbiei în furtuna[2] ce s-a abătut asupra ei. Unii au încercat să sugereze că ar trebui să cedeze pârghiile de conducere supremă în stat unor presupuşi specialişti, aparţinând uneia sau alteia dintre minorităţile naţionale[3], în speranţa că aceştia ar putea să facă mai mult pentru redresarea statului şi salvarea în ceasul al doisprezecelea al acestei ţări. Considerăm că, o asemenea soluţie, este departe de a rezolva problemele de moment sau pe termen lung al acestei ţări. N-aş vrea să se uite că, după 1990, toţi cetăţenii acestei ţări, cu atât mai vârtos minorităţile etnice, au avut cale liberă până la cele mai înalte demnităţi în stat. Am avut miniştri, şi chiar prim-miniştri, minoritari unguri, ţigani, evrei[4] etc... Dacă, de ar fi fost valabilă, aserţiunea unor pretinşi analişti politici nu văd de ce respectivii specialişti minoritari, deţinători de înalte ranguri în statul român, n-ar fi putut face minunile ce se aşteaptă de la ei.

După 1990, aproape fără excepţie, UDMR a avut reprezentanţi la toate nivelele în guvernele şi guvernările post-decembriste[5], dar, în loc să fi contribuit la găsirea de soluţii de promovare a dezvoltării economico-sociale a României, reprezentanţii minorităţii maghiare s-au remarcat în punerea de piedici pentru bunăstarea ţării şi siguranţei ei, iar o serie de baroni, aparţinând acestei etnii, s-au remarcat în spolierea avuţiilor, în deosebi a pădurilor române. În plus, aproape fără întrerupere, în conducerea Ministerelor Sănătăţii şi a celui al Protecţiei Mediului s-au aflat titulari de origine maghiară, iar azi în România unităţile spitaliceşti au ajuns locul unde se moare dintr-o banală fractură la o mână sau la un picior. Totuşi, datorită conducerii maghiare, îndeosebi a Ministerului Protecţiei Mediului, aproape an de an, datorită unor inundaţii devastatoare, se produc pierderi de zeci milioane de euro şi mor sau sunt daţi dispăruţi sute de cetăţeni[6].

Cine i-a oprit pe miniştri de origine maghiară să-şi pună în practică valoroasele proiecte în domeniul în care păstoresc? Pentru că nu credem că ei au răspuns unor comenzi din afara ţării noastre, cu scopul blocării economico-sociale a României[7] şi, eventual, aducerea ei în situaţia critică, aproape falimentară de azi. Cred că pot fi citaţi şi alţi înalţi demnitari guvernamentali sau parlamentari de altă origine etnică decât cea românească, care, după 1990, au deţinut pârghii de mare importanţă în luare de decizii, care ar fi putut nu doar să elimine sau să preîntâmpine dificultăţile insurmontabile de azi, ci să situeze România pe alte coordonate de dezvoltare şi prosperitate[8]. Va, rămâne, desigur pentru generaţiile viitoare să lămurească, o dată şi pentru totdeauna, care sunt motivele reale ale faptului că aceştia, nu numai că nu au făcut nimic, ci, dimpotrivă, au contribuit şi mai mult la distrugerea economiei româneşti, la crearea, cu servilism, a unui haos economic şi administrativ fără precedent în istoria noastră naţională, dar şi pe plan european.

Ecourile acestor stări nefireşti de lucruri se răsfrâng, din păcate, şi asupra imaginii externe a României. Nu faptul că liderii actualei puteri sunt desconsideraţi şi marginalizaţi mă deranjează, ci faptul că e pus la colţ un popor care a sperat foarte mult că, după prăbuşirea regimului comunist, să poată trăi în demnitate şi prosperitate, ca rod direct al muncii, inteligenţei, creativităţii şi dăruirii sale. Am avut, însă, neşansa explicabilă, desigur, prin nivelul foarte scăzut de cultură politică al cetăţenilor de azi, de a fi permis accesul la putere a unor arivişti şi oameni de nimic pentru care esenţial rămâne doar interesul personal sau de gaşcă. Foarte puţini sunt, din păcate, politicienii români post-decembrişti pe care i-au durut şi îi dor nevoile şi durerile cetăţenilor acestui stat[9].

De aproape şase ani, în fruntea României tronează - în profund dispreţ faţă de această ţară şi de vrerea ei - un om care s-a remarcat doar prin intrigă[10], trasul de sfori şi acţiuni iresponsabile care au discreditat şi-au adus grave prejudicii intereselor naţionale ale României.

Personal, găsesc un singur echivalent al actualului preşedinte român la scară mondială, respectiv cel al preşedintelui iranian, Ahmadinejad. La fel ca preşedintele Traian Băsescu şi acesta a fost, anterior alegerii în fruntea ţării, primar în capitala iraniană sale şi tot ca omologul său român a făcut şi face în mod cu totul iresponsabil ceea ce aduce prejudicierea intereselor ţării sale: menţinerea unor relaţii tensionate pe plan regional şi internaţional până la riscul implicării sale într-o sângeroasă şi complet nejustificată conflagraţie militară[11].

Desigur, mi s-ar putea replica faptul că aceste puncte de vedere ar avea un caracter partizan şi interesat, dar ţin să asigur pe oricine că privesc lucrurile dintr-o perspectivă total neangajată politic şi determinată exclusiv de nevoia de a atrage atenţia concetăţenilor mei şi opiniei publice, în general, că nu toţi românii gândesc şi acţionează la fel de iresponsabil ca unii dintre cei care se află azi în fruntea României.

Constat, cu sinceră părere de rău că, din păcate, în momentul de faţă nu există pe eşichierul scenei politice româneşti vreo forţă politică care ar fi capabilă să acţioneze exclusiv în interesul salvării interesului României, lăsând la o parte orice demers structurat pe interese de gaşcă sau grupare politică.

Personal, eu nu cred nici o clipă că ar exista vreun politician, fie el chiar şi din tabăra vreunei minorităţi etnice, care ar fi capabil să salveze ce se mai poate salva din această ţară binecuvântată de Dumnezeu, dar blestemată de cei cărora le-am permis să o conducă după făurirea statului naţional român. Şi asta pentru că, în opinia mea, blestemul asupra acestei ţări este mult mai vechi[12], de el făcându-se vinovaţi toţi cei care au condus statul român după 1920.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Am în vedere frecventele şi aberantele măsuri, haotice şi de mare ostilitate faţă de cetăţeni, imaginate frecvent de actuala putere.

[2] Este, în primul rând, vorba despre devastatoarea criză economică şi financiară datorită căreia şi mai ales a unei conduceri total iresponsabilă a tuturor guvernelor şi preşedinţilor ce au condus după 1990, ţara a ajuns într-o fundătură aproape fără ieşire, care riscă să aibă şi nedorite efecte asupra structurii teritoriale şi a statalităţii în ansamblu.

[3] Vedem în acest demers şi o tactică dubioasă a susţinătorilor schimbări de regim în România, în sensul de a reinstaura monarhia. Asta pentru că Mihai I de Hohenzollern, care se pretinde a fi rege al ţării, deşi, în realitate, primul fiu născut al lui Carol al II-lea nu a fost nicidecum Mihai, ci Carol Mircea Lambrino. Mai multe instanţe juridice vest-europene au dat câştig de cauză acestuia în urma procesului pentru recunoaşterea paternităţii. Prin urmare, în caz de reinstaurare a monarhiei, tronul nu ar reveni în nici un caz lui Mihai I, cu atât mai mult cu cât acesta nu are moştenitori pe linie bărbătească, aşa cum are Carol Mircea Lambrino. Iar ideea de a-l vedea pe tronul ţării pe actorul Radu Duda dă fiori nu numai cetăţenilor români, ci şi cancelariilor străine care îi cunosc cum se cuvine şi faptele din trecut. Tronul nu ar putea reveni lui Mihai I şi datorită faptului că acesta a trădat în mai multe rânduri şi feluri poporul român. Sunt unele cercuri occidentale care, între altele, susţin că, în timpul regimului comunist, Mihai I a beneficiat de substanţiale sume de bani din partea acestuia. Din această cauză, spre deosebire de alte foste capete încoronate, Mihai I, beneficiar, se pare al stipendiilor regimului comunist, nu a fost alături şi nu a susţinut grupărilor politice ale românilor din diaspora care acţionau pentru răsturnarea regimului comunist. Ori cum ar putea să conducă ţara, într-un moment extrem de greu, un om care i-a mai părăsit pe români la greu!

[4] Unul din extrem de agresivii, verbal, desigur, lideri post decembrişti, fără alte merite decât continuele scandaluri în viaţa politică, sugerează că însuşi actualul preşedinte ar fi minoritar, că ar aparţine, în realitate, minorităţii tătare din Dobrogea.

[5] Au fost mulţi oamenii politici unguri care au fost viceprim ministru, miniştri, secretari şi subsecretari de stat, secretari generali de ministere, directori generali sau directori ai diverselor ministere.

[6] E demn de remarcat că majoritatea unor astfel de devastatoare inundaţii ocolesc, an de an, judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, dar lovesc sălbatic zone din Moldova, sudul ţării sau din Banat. Oare de ce?

[7] Prin susţinerea cu sălbăticie a aplicării principiului restitutio in integrum, minoritatea maghiară nu a urmărit o simplă reparaţie istorică. Pentru că au fost atribuite uriaşe suprafeţe de pământ şi păduri şi nenumărate imobile inclusiv unor persoane sau instituţii fasciste, unor criminali de război etc., nesocotindu-se inclusiv realitatea istorică potrivit căreia Ardealul este acum pământ românesc, parte componentă şi inseparabilă a acestei ţări. La sfârşitul primului război mondial, statul român întregit, prin Legea obtanţilor, a despăgubit pe toţi cei ce au preferat să nu rămână şi să devină cetăţeni români. Profitând de slăbiciunea şi lipsa de patriotism ale unor miniştri post decembrişti s-a ajuns în situaţia ca moştenitorii unor foşti grofi să fie repuşi în drepturi pentru proprietăţi pentru care înaintaşii lor fuseseră compensaţi de statul român. De asemenea, o serie de instituţii, îndeosebi bisericile aparţinând minorităţii maghiare, au primit drept de proprietate asupra unor bunuri pe care nu le-au deţinut de drept niciodată, nici chiar în timpul regimului dualist austro-ungar sau al celui fascist horthyst. O asemenea situaţie aberantă nu se mai întâlneşte nicăieri în lume!

[8] Am în vedere inclusiv pe directorii din sistemul bancar din România. În prezent nici o bancă nu mai aparţine efectiv României, iar majoritatea filialelor de bănci străine sunt conduse de cetăţeni ai altor ţări. Deci, de străini. Dar, după cum, se ştie, datorită acestei stupide situaţii, cu ajutorul băncilor, toate cu profituri anuale sau trimestriale care produc nedumerire peste hotare, România este spoliată, iar cetăţenii români jefuiţi, inclusiv prin practicarea unor dobânzi la nivele uriaşe, de cel puţin 5-6 ori mai mari decât cele practicate în ţările vest-europene. Nimeni, însă, nici guvernanţi, nici conducerea Băncii Naţionale a României, nu pare a fi deranjat de această hoţie calificată la care sunt supuşi cetăţenii români de băncile străine ce funcţionează pe teritoriul ţării. Inclusiv această devastatoare criză cu care ne confruntăm a fost declanşată de bănci, care au impus României contractarea unor uriaşe împrumuturi străine.

[9] Nu am ţinut cont nici de declaraţiile sforăitoare ale unor formaţiuni cu apetit patriotard, dar ai căror membrii, când li s-a ivit ocazia, nu s-au dat în lături de la ruşinoase fapte de corupţie, demonstrând, astfel că pretinsa lor iubire de patrie nu e decât praf de aruncat în ochii proştilor.

[10] Sunt diverşi cârcotaşi care vor să sugereze faptul că Traian Băsescu, în calitatea sa de urmaş al tătarilor, ar ambiţiona să finalizeze distrugerea ţării pe care ar fi avut-o în vedere înaintaşii lui cu prilejul numeroaselor invazii devastatoare, din care de departe a fost reţinută cea din anul 1241. Consider exagerat şi nejustificat un astfel de punct de vedere, vădit politicianist şi incorect.

[11] Am, în acest sens, în vedere, un recent acord, prin care preşedintele, încălcând Constituţia, urmăreşte să angajeze România într-un transfer de război, din Orientul Mijlociu, în ţara noastră. O asemenea decizie a preşedintelui Băsescu constituie un act de trădare naţională. În mod conştient, de dragul a tot felul de interese obscure, Traian Băsescu a acceptat ca România să fie locul de declanşare a unui război împotriva Iranului. În cazul acestui posibil conflict, românii nu numai că nu au nimic de câştigat din punct de vedere diplomatic, politic, strategic sau economic, ci riscă pierderi uriaşe, în urma bombardării teritoriului nostru naţional cu rachete cu rază medie şi lungă de acţiune sau al unor posibile atentate teroriste, de bunuri materiale şi uciderea a zeci de mii de cetăţeni români nevinovaţi. Prin inconştienţa şi totala lipsă de patriotism de care a dat dovadă, Băsescu a vândut interesele noastre naţionale, siguranţa cetăţenilor români doar pentru a obţine recunoaşterea unor cancelarii diplomatice, care, de la accederea lui la putere, în mod sistematic nu l-au băgat în seamă. Fiind vorba de un fapt foarte grav, ce angajează România într-un conflict, care nu e al nostru, cer ca decizia finală să se ia prin referendum. Poporul român are dreptul să ştie şui să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză într-o chestiune atât de importantă, cu posibile efecte pustiitoare şi cu pierderea de numeroase vieţi omeneşti. Sunt destule victime deja, pentru o cauză absurdă: menţinerea controlului total al SUA asupra zonei unde se află uriaşe rezerve de resurse energetice. Acesta este, în fapt, adevărul şi nicidecum pretinsa luptă împotriva teroriştilor. Românii trebuie, şi din acest punct de vedere, să-şi recâştige demnitatea şi să nu fie armata care apără interesele unei forţe ahtiată după supremaţia mondială.

[12] Procesul de distrugere, economică, dar mai ales teritorială, a României a început, din păcate, imediat după 1920, cu accente deosebite în deceniul al IV-lea al secolului trecut, în special în timpul domniei odiosului rege Carol al II-lea. După cum se ştie, datorită acestui macabru aventurier, ţara a fost aruncată în două devastatoare crize, în perioada 1930-1933, respectiv 1937-1938, a fost, treptat, izolată pe plan extern, pierzându-şi vechii aliaţi, iar lac sfârşitul anilor 40, a început dezmembrarea trupului României întregite. În plus, morganaticul rege, subminând prestigiul şi autoritatea partidelor politice, credibilitatea acestora, a instaurat, la 10 februarie 1938, primul regim dictatorial din istoria recentă a României. Când dezastrul ţării părea să fi atins punctul maxim, Carol al II-lea a găsit de cuviinţă să părăsească, pe neaşteptate tronul, recunoscând, implicit, eşecul propriei guvernări. La asta trebuie să adăugăm şi corupţia regimului, care, prin intermediul Camarilei regale, personal al viitoarei lui soţii, Elena Lupescu Wolf, a contribuit la spolierea avuţiilor ţării.

Nevolnicul şi nevrednicul lui fiu, continuând, în mare măsură politica falimentară a părintelui său, a trădat, în contul tinichelei Victoria, ce i-a fost atribuită, la fel ca generalilor şi mareşalilor sovietici care, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au remarcat prin cruzime şi grave crime împotriva umanităţii, ţara şi pe luptătorii ei patrioţi, iar în final au aruncat-o în braţele regimului comunist, acceptând să abdice nedemn. Lucrurile au fost şi mai grav înrăutăţite în cei aproape 50 de ani de regim dictatorial comunist. După 1990, graţie unor politicieni de teapa lui Ion Iliescu şi până la Traian Băsescu, a continuat procesul de distrugere, din interior, a României, proces care e departe de a se fi încheiat.

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii