ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 106 (Dec  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 21 (Noiembrie 2010)

EDITORIAL

REÎNTOARCERI - SPECTACOL DE CARTE

Deşi rar se întâmplă în oraşul de pe malul stâng al Dunării, joi seara, mai precis pe 28 octombrie am avut plăcuta surpriză să particip la un act cultural desăvârşit prin care Brăila a mai urcat o treaptă – importantă, zic eu – pe scara plusvalorii scriitoriceşti.

Cartea Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă, este mai mult decât o mărturie solemnă că trecutul e un prezent galant, ea reprezintă un colţ de Rai cultural, aflat la răscruce de drumuri, când timpul nu mai are deloc răbdare cu noi şi cu ceea ce vrem să exprimăm, o lucrare ştiinţifică, dar şi artistică, deoarece concretizează efortul unei pasiuni de o viaţă; dorinţa de a cerceta o istorie a culturii acestor ţinuturi, o istorie destul de recentă, cu nume de valoare din patrimoniul artistic al ţării şi nu numai.

Lucrarea poartă mierea preţioasă a neguţătorilor din Bărăgan şi mireasma florilor de salcâm, ce-şi plâng nemurirea printre unduirile graţioase ale Danubiului, scrisă la modul superlativ, ca şi oamenii despre care se aminteşte. Din această accepţie, Maria Cogălniceanu - autoarea - aşază în paginile cărţii sufletul vremurilor, viu şi nevătămat după îndelungi războiri cu suferinţele şi lacrimile unui neam predestinat gândirii înţelepte. Condeiul de un mare rafinament frazeologic aşterne rânduri presărate cu aroma inconfundabilă a trecutului, încântând ochiul cu documente în premieră, ce ar fi rămas pierdute printre miile de catastife îngălbenite, dacă n-ar fi fost descoperite de un mesager de nădejde a acestui veac şi asta pentru că Maria Cogălniceanu nu se află la debut, având în spate o bogată activitate de documentarist, poet şi prozator, cunoscută personalitate în cercurile literare mai mult din afara ţării.

Autoarea răscoleşte şi studiază vieţi ale unor iluştri pământeni, care, nu numai că sunt cunoscuţi prin opera lor, dar mai ales, ne-au încântat cu prezenţa lor aici, în oraşul străbătut de atâtea generaţii şi de o istorie inconfundabilă. Brăila e mai fastuoasă cu ei, împodobită alegoric într-o mantie misterioasă ce reprezintă speranţa unui viitor cultural mai bun, speranţă cu care şi foaierul Teatrului „Maria Filotti” s-a asociat atunci când, ca şi la o premieră a unei piese de teatru, sala a fost neîncăpătoare.

Cartea e plină de personalităţi, de stele şi luceferi, de nume numai la auzul cărora îţi tremură degetele când le scrii. Se vorbeşte de Tudor Arghezi, veşnicul suspicios şi curios cu tot ceea ce se întâmplă în această lume. Sub semnătura lui a fost scoasă la lumină o carte poştală, care conţine stilul inegalabil al poetului, ce i se adresează lui Eremie, cunoscut în lumea apicultorilor. La rândul său, Eremie avea o strânsă prietenie de suflet cu Panait Istrati, pe care-l adora şi-i împărtăşea bucuriile spirituale. În floarea cuvântului este evocat Nicolae Steinhardt, despre care puţini ştiu că tatăl său avea o strânsă legătură cu Brăila. Aflăm că Nicolae îl considera pe tatăl său, un fel de zeu, cu un puternic şi rar caracter, pe care l-a moştenit şi el.

Ca un vulcan al negării se înalţă Emil Cioran din lumina elegantului Paris, lăsându-ne spre amintire o scrisoare de amor, trimisă de o enigmatică doamnă, care-şi mărturiseşte iubirea prin cuvinte preţioase, şi ca o boare delicată a primăverii reînvie figura lui Vasile Băncilă, veşnicul căutător al idealului, deplină şi integră personalitate filosofică. Autoarea a descoperit o cerere adresată primarului de către Băncilă în care acesta solicita o sumă de bani pentru că era un student merituos. A purtat războiul vieţii cu demnitate, alături de familia sa, dar neignorându-şi formaţia profesională şi studiind încontinuu pentru a se desăvârşi. El va rămâne chipul intelectualului candid, ducând dincolo de moarte eternitatea gândurilor sale ideatice.

Continuând pleiada de nume, autoarea punctează elegant pe Anton Dumitriu, descoperitorul logicii polivalente, erudit profesor de matematică, el însuşi având nevoie de un dascăl. Era convins că cineva îi poate oferi răspunsurile înainte de a-l întreba.

Trecând la domeniul dramatic, descoperim interesanta personalitate a comicului Constantin Tănase, renumit în întreaga Europă. El a fondat la Brăila, împreună cu Alecu Bărcănescu „Noua Companie Lirică”, precum şi „Asociaţia Lirică”.

Un alt nume de răsunet cultural este Sorana Ţopa, îndrăgită actriţă, care i-a impresionat profund pe brăileni ca fiind o încântătoare apariţie angelică, o piersică mustoasă, un măr domnesc, iar figura pătrunzătoare a pictorului Gheorghe Naum reapare într-un album dedicat picturii sale. De remarcat e faptul că acesta a abordat în lucrările sale teme reale, inspirate din peisajul autohton: Dunărea, vapoarele, balta, dar şi portrete expresive. Despre acesta s-au păstrat două documente care atestă faptul că a frecventat cursurile de Arte frumoase ca student al acestei instituţii, obţinându-şi licenţa în 1930.

Ca o mărturie a unui trecut fulminant stau acordurile muzicii de calitate, sunete care străbăteau străzile şi sufletele oamenilor, oarecum mulţumiţi de propria existenţă. Astfel, spectacolele nu conteneau să apară, iar locuitorii oraşului-cetate savurau fiecare moment artistic, pregătit cu minuţiozitate de către organizatori. Tot din carte aflam despre Dorel Teodorescu, George Niculescu Basu, Grigoraş Dinicu, Dumitru Ionescu. Printre documentele nemuritoare, autoarea descoperă o cerere adresată primarului, în care se solicita cumpărarea de către instituţie a unui număr de bilete. Cererea e semnată de renumitul artist George Niculescu Basu. De asemenea, se aminteşte prestaţia muzicienilor din chioşcul Grădinii Publice.

Maria Cogălniceanu îşi încheie periplul cultural evocând spaţii sacre, bibliotecile, care azi nu mai sunt: Comunală, Petre Armencea şi Cercle Voltaire, toate situate în Piaţa Sfinţii Arhangheli. Ca un martor a tot ceea ce a fost cândva, autoarea mărturiseşte că mergea cu drag să citească şi să facă voluntariat aici.

Ca editor am depus o mare atenţie asupra conţinutului prezentei cărţi şi datorită faptului că lucrarea capătă valoare nu numai prin text, cât mai cu seamă prin ineditul documentelor. La sfârşitul lucrării se află o adevărată colecţie de semnături, cu o impresionantă caligrafie – pentru că pe vremea aceea se impunea o mare atenţie scrisului de mână. Şi după scris ne putem da seama că avem de-a face cu o serie de oameni care dincolo de apartenenţa lor la actul cultural mânuiau cu pricepere cuvintele şi condeiul.

Vorbeam la început de sală şi de public. Ei bine, chiar s-a creat o atmosferă deosebită pentru faptul că dincolo de prezentarea cărţii în sine, un grup de copii talentaţi au încântat inimile, delectând auzul celor aflaţi în sală cu piese interpretate la pian. Şi e mare lucru să vezi cum nişte elevi de şcoală primară îşi pun degetele pe claviatura unui pian bine acordat, emanându-şi talentul cu virtuozitate, navigând semeţ pe o mare de metafore sonore. Dibăcia cu care şi-au intrat în rol, lipsa de trac, dar mai ales interpretând cu o măiestrie desăvârşită Debussy, Mozart, Beethoven, Czerny, Pasterwich au învins răceala vidului de cultură ce se manifestă de ceva vreme în nici măcar economica urbe, în care, cândva, muzica celor mai înalte sfere era la ea acasă.

Am simţit esenţa unei subtilităţi şi atunci când, aruncându-mi privirea de câteva ori în sală am zărit chipuri atente cu zâmbete fine împrumutate parcă de la soare, stârnite poate de nostalgii, dar şi de emoţia că se aflau într-un loc plin de istorie, într-o clădire emblematică pentru actul de cultură evocat în lucrarea Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă.

Evenimentul - pentru că îmi place să insist pe acest termen - a fost mai mult o incantaţie a frumosului, un ocol către timpurile unei superbe cunoaşteri a trecutului, fără limită de idee, ci doar justificat de dorinţa desăvârşirii actului cultural. Este eveniment şi pentru că această carte îndură tăcerea şi nepăsarea actuală din viaţa artistică brăileană, indolenţa cu care este tratată şi poate cel mai grav, lipsa unei certitudini de redresare.

Cartea Mariei Cogălniceanu este un strigăt de ajutor – probabil către nimeni – un strigăt de la „fereastra dinspre trecut”, un trecut pe care nimeni niciodată nu ni-l poate fura ori asocia cu tendinţele de megalopolis, utopie care otrăveşte fie şi artistic locuri cu o prea mare încărcare artistică.

A existat în tavanul sălii cu carte, joi seara, un cer albastru, mult mai albastru decât fundalul drapelului Uniunii Europene, unde stelele, adevăratele stele s-au simţit pentru două ore aproape una de alta, strălucind la unison, emanând acea lumină caldă din planul artistic şi sensibilizând cercul infinit al plăcerilor scrisului.

Este o artă ceea ce a făcut Maria Cogălniceanu, care mergând în sens retrograd acelor de ceasornic a imortalizat timpurile de glorie ale unei urbe ce figura la loc de cinste pe harta culturală a ţării. Şi poate că tocmai din această perspectivă Brăila are obligaţia să se ridice din somn, atinsă de această veşnicie, „microb” dătător de talente şi speranţe, că noi, urmaşii celor evocaţi documentaristic, suntem datori nu numai să ne amintim cu respect de aceste nume celebre, dar să le şi urmăm exemplul, munca, demonstrând că există continuitate pentru ceea ce sufletul cere şi are datoria să exprime. În adâncul acestor gânduri ne definim ca oameni, iar tot ceea rămâne după trecerea noastră pe pământ capătă valenţele nemurii prin actul de creaţie în accepţiunea sa cea mai elevată.

Vreau să îmi întăresc convingerea că nu vorbesc de un act sporadic, de o picătură de cerneală într-o mare de creiere blazate. Vreau să cred că oricând, în orice moment, există şansa ca o carte de o şi mai mare valoare va sta să se transforme într-un spectacol al cuvintelor şi al muzicii, undeva în marginea talazurilor creaţiei, pentru că ea, numai ea, cartea, poate să aducă acea emoţie vibrantă pe care, poate, de multe ori, nici măcar cuvintele nu ne mai pot ajuta să-i adjudecăm primordialitatea valorică.

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU ECONOMISTUL, PROFESORUL ŞI EDITORUL GHEORGHE GORINCU, AUTORUL VOLUMULUI ITINERAR SENTIMENTAL FĂLTICENI - BRĂILA (II)

Cum aţi devenit... brăilean dvs., care aţi avut întotdeauna nostalgia locurilor natale, dorul de Fălticeni, de Bălţile Şomuzului şi de străzile încărcate de rezonanţe culturale?

În preajma zilei de 15 septembrie 1952, mă aflam în trenul de pe relaţia Fălticeni - Dolhasca - Brăila, având în buzunar documentul de transfer pe postul de inspector de credite de la Banca Naţională din oraşul natal la Banca Naţională din oraşul de la Dunăre, şi ordinul de repartiţie în Învăţământ pentru opt ore de tehnică bancară, în condiţii de cumul, la Şcoala Medie Tehnică Financiară. Aveam emoţii, deoarece nu ştiam de Brăila decât de pe hartă şi din cărţile lui Panait Istrati cu Chira Chiralina şi Terente; nu văzusem niciodată Dunărea, nu văzusem niciodată un port aşa de mare şi de important, unde odinioară “se stabilea preţul grâului” pentru toată Europa; nu văzusem decât în fotografii nave fluviale şi maritime, în care putea încăpea toată marfa negustorilor evrei din Fălticeni...

Dacă pentru calitatea de inspector de credite la Banca din Brăila nu aveam decât curiozitatea întâlnirii cu viitorii colaboratori într-un domeniu unde “eram... acasă”, titulatura de profesor îmi dădea fiori, deoarece nu ştiam dacă mă voi ridica la nivelul modelelor mele de dascăli la cursul inferior, clasele I-IV, şi de la cursul superior, clasele V-VIII, ale Liceului Comercial, urmat de mine la Fălticeni, Bucureşti şi Suceava.

Cum v-a întâmpinat Brăila, un oraş mai mare decât Fălticeniul, cu o altă componentă socială, culturală, etnică şi economică?!

La Brăila am ajuns într-o zi de sâmbătă, din toamna anului 1952. M-am prezentat la Banca Naţională, transferat în interes de serviciu pe funcţia de inspector de credite, unde am fost primit de Nicuşor Cavadia, cordial şi amabil, cu un zâmbet larg şi generos, cu o voce caldă şi catifelată, cu un ten măsliniu, altfel decât fălticenenii mei spelbi şi blonzi, ca vecinii de la graniţa de nord şi răsărit. Unul dintre fotbaliştii cunoscuţi ai portului dunărean, Nicuşor Cavadia m-a condus în biroul unde urma să-mi încep activitatea, şi m-a prezentat viitorilor colegi de muncă. I-am cunoscut astfel pe inspectorul principal de credite, Popescu, care răspundea de sectorul industrial; pe inspectorul N. Frigator, care coordona activitatea comercială cu întreprinderile de profil; pe inspectorul principal Cărbunaru, responsabil pe alte întreprinderi industriale. Am luat adică un prim contact cu un corp de inspectori de elită pe linie de creditare dar şi cu cei care răspundeau de sectorul cooperatist, de sectorul agricol şi cel al micii industrii.

Cum, de luni, urma să mă prezint şi la Şcoala Medie Tehnică Financiară cu o repartiţie de la Ministerul Finanţelor, pentru opt ore de tehnică bancară, la clasele cu specific financiar şi de credit, în anul şcolar 1952-1953, am aflat că tocmai Nicuşor Cavadia şi inpectorul Popescu predaseră această disciplină. Nici unul, nici celălalt nu m-au privit cu ostilitate, ci mi-au făcut recomandări benefice şi necesare unui începător ca mine în activitatea didactică.

Inspectorul N. Frigator, care se ocupa cu acivităţile comerciale, s-a arătat interesat să-i dau amănunte legate de acest sector economic din Fălticeni, de unde veneam eu, iar inspectorii Cărbunaru şi Popescu mi-au dat amănunte în ceea ce priveşte activitatea de creditare, profilată pe industrie.

Am fost apoi prezentat directorului Sucursalei Brăila a Băncii Naţionale, un anume Patriciu, economist cu vechi state în domeniu, funcţionar din “garnitura veche”, care m-a primit cu bunătate şi cu interes, urându-mi bun venit şi succes la noul loc de muncă din oraşul de la Dunăre. Domnul director mi s-a părut puţin depăşit şi stresat de multitudinea problemelor “noi” din activitatea Băncii Naţionale, până la diversificarea şi compartimentarea lor, preluate de Banca Agricolă, Banca de Investiţii etc., etc., ceva mai târziu, şi atunci i-am înţeles obsesiva îngrijorare: “Mai aveam mult, domnule, mai avem mult?”, se exprima curent directorul Patriciu.

Viaţa şi activitatea dvs, profesională se împart între Banca Naţională şi învăţământul economic din Brăila...

Aşa este. În anul 1959, eram şeful Resortului de Credite la Banca Naţională şi, în vara acelui an, urma să se facă unificarea inspecţiei pe linia veniturilor de stat din Administraţia Financiară cu activitatea de inspecţie pe linia creditelor bancare.

În consecinţă, celor 18 inspectori de credite urma să li se alăture 14 inspectori din compartimentul veniturilor de stat, iar activitatea de teren a unui inspector se intersecta pe un dublu control, creditare şi venituri de stat. Diferenţa efortului de implicare era diferită şi oarecum inegală, pentru că organele de inspecţie bancară se adaptau mai uşor la verificarea şi a veniturilor de stat având la îndemână dispoziţii financiare uşor de verificat, dacă se respectau; pe când inspectorii proveniţi de la administraţiile financiare pe linia creditelor de stat se descurcau mai greu în verificarea creditelor bancare, neavând până atunci cunoştinţele legate de garanţia creditelor, de rambursarea lor, de perceperea dobânzilor provenite din remabursare etc. etc.

Unii dintre aceşti 14 inspectori s-au acomodat noilor dipoziţii, printre care inspectorul Alexandrescu, dar cei mai mulţi au simţit disconfortul acestei dispoziţii de unificare. În consecinţă, Ministerul Finanţelor a decis reînfiinţarea unor Şcoli Tehnice Financiare pentru a pregăti viitorii funcţionari de bancă şi în sistemul financiar.

Desfiinţarea Şcolii Medii Tehnice Financiare din Brăila, în 1955, a însemnat o imensă pierdere pentru Ministerul Finanţelor, dar renumele şcolii brăilene de specialitate a făcut ca, patru ani mai târziu, să se ia în calcul reînfiinţarea ei sub numele de Şcoala Tehnică Financiară, cu o durată de studii de doi ani şi care să pregătească absolvenţii de liceu cu examenul de maturitate, aşa cum era numit bacalaureatul la vremea aceea.

Domnule profesor, dvs. aţi avut iniţiative de tot felul legate de organizarea celor două unităţi şcolare cu profil economic, Şcoala Tehnică Financiară şi Liceul Economic, ca şi de procesul instructiv specific în calitate de director adjunct, sau de momentele importante ca Centenarul (1871-1971) învăţământului economic la Brăila, sau atribuirea numelui ”Ion Ghica” pentru Liceul Economic brăilean...

...Prin anii ‘70, după reforma administrativ-teritorială a României şi după “geana” de lumină, care a spart optimist opacitatea vechiului regim, un suflu nou de speranţe şi iniţiative a animat şi comunitatea locală brăileană. Iar eu nu puteam rămâne în afara fenomenului şi, în stilul meu, am iniţiat un “proiect”, cum i s-ar spune acum, cultural şi nu numai: Centenarul Învăţământului Economic din Brăila. Un precedent a existat, un model şi-o scânteie de gând am avut în 1964, când Liceul ”Nicolae Balcescu”, şcoala-etalon a Brăilei, a fost sărbătorit la “rotunda” cifră de 100 de ani de funcţionare, iar printre participanţi, alături de “celebrităţi”, foşti absolvenţi ai la fel de celebrului liceu, s-a aflat ministrul Învăţământului de atunci, Ştefan Bălan, aflat şi el pe onorantele “plăci de marmură” din holul şcolii de pe bulevardul Cuza.

De unde a venit imboldul, ce v-a zgândărit pe dvs. să organizaţi acelaşi jubileu şi pentru şcoala în care eraţi director adjunct?

Ceea ce m-a frapat şi m-a mulţumit într-un fel a fost faptul că la Centenarul Liceului “N. Bălcescu” “s-a bătut moneda“ pe “învăţământul real“, ca o componentă permanentă a structurii şcolii aniversate, dar, din cunoştinţele mele, în accepţiunea de moment, când învăţământul românesc era organizat pe real şi uman, semantica de dicţionar a sintagmei “învăţământ real” însemna învăţământ practic, economic.

Numai că Gheorghe Gorincu este un... “Toma necredinciosul” încăpăţânat şi perseverent, care nu admite piosul şi dogmaticul “crede şi nu cerceta”, în ciuda simţămintelor sale religioase tradiţionale şi profunde...

...Categoric! Tone de praf am înghiţit de pe filele cu litere chirilice sau latine de la Arhivele Statului şi am găsit alte accepţiuni ale termenului de “învăţământ real” şi a evoluţiei învăţământului real (practic) comercial, pentru că Brăila era un oraş comercial, prosper şi cosmopolit, unde... se stabilea preţul grâului pentru Europa. Şi-am mai aflat că Liceul “Nicolae Bălcescu” avea doar două clase de “Drumuri şi poduri”, celelalte fiind “clase cu profil real de comerciu”’ şi se numea “Liceul real N.Bălcescu”, cu particularităţi fonetice păstrate de la alfabetul Cazaniei lui Varlaam sau Evangheliarul lui Coresi.

...În stilul meu, deci, am gândit repede (aveam doar un an la dispoziţie!) un plan de atac, cu care să-l conving pe directorul Licelui Economic “Ion Ghica”, prof. Alexandru Petcu, şi pe toţi profesorii, de necesitatea şi de obligaţia noastră morală de a sărbători 100 de ani de învăţământ economic la Brăila.

Acord, aprobare totală, entuziasm... dar, în loc de “hei-rup!”-ul la modă din demagogia nefericită a timpului, m-am ales cu onoranta şi eroica poziţie de... “soldat pe linia întâi” a frontului. Ce mi-am zis! “Aşa-ţi trebuie, Gorincule, dacă nu-ţi vezi liniştit de treburile tale...”

Şi-am luat-o încet, gospodăreşte, ca un soldat disciplinat şi ca un vajnic cunoscător al “ticurilor” şi şabloanelor disciplinei şi ierarhiei de partid... Am luat legătura cu organele de partid şi de stat, termeni solizi şi necesari celebrului limbaj de lemn, pentru... “binecuvântarea” ateistă încurajatoare, “Să analizăm, să vedem, tovarăşe Gorincu...”, şi am avut şansa unei atitudini receptive din partea prof. Radu Ciucă, secretarul cu probleme de propagandă, la care m-am dus cu documente şi cu... argumente beton. Sprijinul, acordul şi încurajarea lui Radu Ciucă au fost hotărâtoare pentru demersurile viitoare pe la numeroasele, birocraticele şi “dogmaticele” instituţii româneşti ale vremii, Secretariatul de propagandă al C.C. al P.C.R., Ministerul Învăţământului, Ministerul Finanţelor... Aici, la Brăila, m-au sprijinit şi oameni inimoşi ca Vlad Badiu, economist, Vera Dima, de la ADAS, Dumitru Turcu, un economist extraordinar, fost preot, dar mi “s-au pus şi beţe în roate”, a “cântat” pe patru voci false şi “Corul cârcotaşilor”, s-au auzit vocalize stridente din “Aria calomniei”. Aveam însă “vânt din pupa” şi am plecat din... portul Brăila înarmat cu artileria grea a argumentelor mele, ca să mă lupt cu “morile de vânt” de pe malurile “Dâmboviţei cea încet curgătoare şi tulbure”, ca să obţin sprijinul şi participarea forului tutelar, Ministerul Învăţământului, şi banii Ministerului Finanţelor, de care depindeam prin profilul economic al liceului brăilean.

Să înţeleg că a început lungul drum al “milogelii”, al umilinţei, al “căciulii întinse”, al “uşilor” închise şi iar deschise de dvs. pentru că, potrivit stilului dvs. de muncă şi al “decalogului”... de procedură după care v-aţi ghidat toată viaţa, dacă eraţi dat afară pe uşă, cu tot “protocolul” gomos al funcţionarului vremii, dvs. intraţi pe altă uşă...

Aşa am obţinut şi participări din “elita de partid şi de stat”, dintre reprezentanţii din “lumea bună” a “gulerelor roşii”...; aşa am obţinut şi banii de protocol, de cazare, de mese la restaurant, poate şi pentru că un ministru al finanţelor ca Florea Dumitrescu a avut puterea de convingere şi a altor “sponsori”, cum le-am spune azi, ADAS, LOTO, care ne-au finanţat reparaţii, dotări cu mobilier, covoare şi alte “obiecte de lux” necesare. Întors la Brăila... cu “tolba de promisiuni” plină, am trecut la detalii de organizare şi am început cu comanda pentru mobilă, contracte cu hotelurile şi restaurantele pentru musafirii din afara Brăilei, am dat drumul la invitaţii în toată ţara şi m-am documentat din cataloagele, de unde am cules numele de notorietate publică ale foştilor elevi ai învăţământului economic, printre care “fraţii Grigoriu”, încă în vogă la vremea aceea.

Domnule profesor Gheorghe Gorincu, sunteţi un prestigios editor cu o pondere tematică, economică şi financiară; editura Danubius, cu rezonanţe brăilene, dunărene, este cunoscută în toată ţara, în medii de o diversitate impresionantă, cu cărţi de specialitate în domeniu, necesare instituţiilor de profil, liceelor economice, ca şi învăţământului superior economic, deoarece asiguraţi cursuri după programa de studiu din centrele universitare Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Tg. Mureş... De aproape 20 de ani editura brăileană Danubius are un flux publicistic neîntrerupt, în condiţiile unei... inflaţii editoriale de ziare, reviste, cărţi de specialitate, cursuri universitare, manuale şcolare alternative etc., etc. Care este “secretul” longevităţii şi eficienţei economice a editurii, pe care o coordonaţi cu fler managerial şi cu eficienţă ştiinţifică şi didactică?

N-aş zice că este un... “secret”, rezultat din vreo experienţă sau practică în domeniu; mai degrabă ceva aproape de... vocaţie, pentru că am debutat publicistic şi editorial cam prin 1972, când am avut şansa şi bucuria publicării unei cărţi de specialitate economică la Editura Ştiinţifică din Bucureşti, în condiţiile în care nu aveam nici cea mai vagă idee de cum se tipăreşte o carte!?

Scrisesem cartea dintr-un, hai să-i zicem, instinct profesional...; lucrasem la Banca Naţională din Fălticeni, după terminarea Academiei de Studii Economice, continuasem apoi la Brăila în sistemul de credite şi finanţe şi, mai ales, intrasem în învăţământul brăilean, unde m-am implicat total în funcţionarea Şcolii Tehnice Financiare postiliceale, şi apoi a Liceului Economic “Ion Ghica”. Aici, în Învăţământ, am simţit nevoia creării unor instrumente de lucru din aria lucrărilor de specialitate economică şi a manualelor şcolare de profil şi de-atunci m-am implicat publicistic şi editorial cu primele mele articole şi cărţi de autor.

Când, în 1972, am fost invitat la redacţia Editurii Şfiinţifice din Bucureşti, în legătură cu tipărirea unei lucrări economioce, eu nu aveam nici cea mai vagă idee de cum... se naşte o carte! Invitaţia la redacţie şi discuţiile cu lectorul de carte, doamna Dorina Bădilă, m-au luat prin surprindere, m-au bucurat şi m-au făcut fericit, când am auzit pentru prima oară de formula fascinantă... Bun de tipar, B.T., cum se spunea pe-atunci, adică... unda verde pentru drumul spre rafturile librăriilor pentru o carte. Tot atunci, m-am familiarizat cu un alt termen tipografic, şpalt, varianta pentru corectură şi completări, ori observaţii asupra textului, care urma să intre la... rotativă, alt termen din domeniul tiparului, cu care mă familiarizam uimit şi fascinat, mai ales că eu pătrunsesem surprinzător şi intempestiv în acest univers al specialiştilor în domeniul editorial şi tipografic, unde principalii colaboratori erau doar profesori universitari de la A.S.E. Bucureşti. Iar eu, un profesor necunoscut din învăţământul preuniversitar, din provincie, intrasem pe... uşa din faţă a unei instituţii de prestigiu ca Editura Ştiinţifică din Capitală, în condiţiile în care concurenţii erau specialişti din Cluj, Iaşi, Timişoara...

De altfel, doamna Dorina Bădilă, lectorul de carte, mă avertizase să fiu atent cu calitatea lucrării mele, pentru ca să nu intru în gura... “şacalilor” din domeniu, aşa că m-a pus în legătură cu tehnoredactorul cărţii mele, Gheorghe Popovici, cu care am finisat şi finalizat părţile de grafice şi scheme, şi cu arhitectul Constantin Gheorghiu Enescu, care a făcut coperta cărţii mele, Contabilitatea practică, cu o serie de tabele de specialitate pe un fond negru şi cu culori portocalii, din care ieşeau în evidenţă numele autorului, Gheorghe Gorincu şi emblema Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

A fost... botezul focului meu ca viitor editor, pentru că am luat cunoştinţă pentru prima oară de toată... bucătăria editării şi tipăririi unei cărţi, deoarece, până atunci, eu trimiteam articolele sau lucrările la redacţiile ziarelor sau revistelor şi nu mă interesa decât să le văd şi să le citesc la apariţie. Eram bucuros şi fericit, dar mi-am păstrat calmul şi echilibrul în faţa echipei de la Editura Ştiinţifică, apoi m-am întors la Brăila cu promisiunea că lucrarea mea va apărea peste o lună de zile. Pentru toată lumea a fost o mare surpriză faptul că eu publicam o carte la o editură aşa de prestigioasă şi mulţi s-au gândit la posibile... “relaţii”, pe care le-aş fi avut, dar eu eram la fel de uimit şi de intrigat ca şi ei. Colegii mai bine pregătiţi şi capabili nu aveau astfel de publicaţii. Dincolo de mirări, surprize şi... puţină invidie, cum ne stă bine nouă, oamenilor!, explicaţia ar putea veni de la faptul că, cu puţin timp în urmă, fusesem numit vicepreşedintele unei comisii de bacalaureat, la care l-am secondat pe prof. univ. Boulescu de la A.S.E., iar acesta a avut posibilitatea să afle din discuţiile noastre despre preocupările mele de profesor, care preda obiectul Circulaţia bănească, creditul şi tehnica bancară, de schemele, planurile şi materialul didactic pe care îl foloseam în predarea lecţiilor şi în completarea programei şcolare de tehnică bancară în practică şi în înregistrările contabile de tehnică bancară, adaptate cu scheme şi formulare-tip pentru orice specific bancă-cumpărător sau unitate industrială ori bugetară.

Ce a urmat după debutul încurajator de la Editura Ştiinţifică cu lucrarea “Contabilitatea practică”, lansată la Brăila în 1973 şi bine primită în mediile şcolare cu profil economic? Nu s-ar potrivi cu stilul de muncă, activ şi novator, al profesorului Gheorghe Gorincu, să se oprească, mai ales după succesul obţinut într-o iniţiativă...

Tipărirea şi lansarea primei mele cărţi, “Contabilitatea practică”, la Editura Ştiinţifică, m-a luat prin surprindere chiar şi pe mine şi-atunci m-am mobilizat, ca să folosesc un termen din celebrul “limbaj de lemn” din epocă, şi mi-am îndreptat atenţia spre un alt sector economic, altul decât specialitatea mea..., altul decât noile mele preocupări după numirea ca director al Grupului Şcolar Radio-Tv, agricultura. Vreau să spun că sectorul agricol era în mare vogă, se lucra pe suprafeţe mari, mai ales la Brăila, în Bărăganul întins, pe “terasă”, sau în Insula Mare a Brăilei, cu cele 72.000 de hectare de pământ dintre ape. Am şocat pe multă lume cu nouă mea orientare tematic-editorială, mai ales că disciplina şcolară contabilitatea agricolă se deosebea fundamental de contabilitatea industrială sau contabilitatea bancară, predate de mine la Şcoala Tehnică Financiară sau Liceul Economic “Ion Ghica” şi n-avea nicio legătură nici cu disciplinele de specialitate predate de mine la Grupul Şcolar Radio-Tv. M-am aplecat cu răbdare şi grijă asupra unor teme de contabilitate din aria Băncii Agricole, a Băncii Naţionale şi a unor unităţi agricole, furnizori sau cumpărători, şi a altor agenţi economici. Se dovedea a fi o lucrare mai elaborată decât “Contabilitatea practică” publicată la Editura Ştiinţifică, poate şi pentru că se referea la patru părţi în alcătuirea unei operaţiuni de contabilitate: furnizorul, care era, să zicem, o întreprindere economică; banca furnizorului, care era o unitate a Băncii Naţionale; banca cumpărătorului, care, de asemenea, era o unitate a Băncii Naţionale; şi cumpărătorul, care era tot o unitate economică industrială. Am socotit că în schema aceasta de unificare a mai multor participanţi într-o operaţiune economică, ar putea fi cuprinse ca furnizori, fie unităţile agricole, fie industriale ori de construcţii-montaj, iar ca unitate bancară, fie Banca Agricolă, fie Banca Naţională... La banca cumpărătorului, putea fi o unitate a Băncii Agricole sau a Băncii Naţionale; iar la cumpărător, putea fi unul cu specific agrar, industrial, de construcţii-montaj, sau de transporturi...

În consecinţă, am realizat întreaga structură tematică pe coordonatele de mai sus şi m-am prezentat la Editura Ceres din Capitală, specializată pe tipărirea unor lucrări privind activităţile agricole, de la însămânţări la culturi de câmp, la solarii, şi la alte lucrări specifice; doar puţine lucrări cu caracter economic. Şansa mea a fost că am luat legătura întâmplător cu un redactor de profesie economist, o doamnă amabilă, evreică după jargon şi cu... rude la Brăila, care m-a prezentat directorului editurii şi mi-a susţinut demersurile. Acesta a acceptat în principiu ideea tipăririi unei lucrări cu profil economic printre atâtea contracte de tipărire a celor cu tematică exclusiv agrară, dar m-a avertizat că voi avea de aşteptat şi acordul unor foruri agricole superioare, mai ales că lucrarea mea se adresa atât liceelor agricole cât şi unităţilor contabile din unităţile agricole din toată ţara.

Afirmaţi că, după pensionare şi după evenimentele din Decembrie 1989, când s-a produs căderea regimului totalitar, v-a atras cercetarea documentelor care atestau o viaţă economică activă a oraşului de la Dunăre, “schelă”, adică port cu o activitate comercială dominantă, unde... se hotăra preţul grâului pentru Europa...

Exact, aşa este, iar scormonirea mea în arhiva oraşului a început chiar de la atestarea documentară a Brăilei, 1368, cu deja cunoscutul hrisov domnesc, care încuraja comerţul negustorilor braşoveni cu Valahia.

Publicistic, am început-o “gospodăreşte”, adică cu încercarea de a explica termenii de specialitate pentru ideea de “economie de piaţă”, cu care generaţii întregi nu erau familiarizate, datorită... economiei socialiste şi a proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie şi a comerţului, a schimbului de mărfuri. În consecinţă, am solicitat ziarului local “Înainte”, devenit apoi “Libertatea”, al cărui redactor-şef era Rodica Oană, să-mi acorde o rubrică permanentă, în care să explic, în maniera unui dicţionar, termenii economiei de piaţă, demers inspirat cu impact la publicul cititor brăilean şi nu numai!

Concret, editura Porto Franco din Galaţi a aflat, a citit şi mi-a sugerat să public un Dicţionar de termeni economici din aria economiei de piaţă. Ideea m-a încurajat, mai ales că aveam deja experienţă editorială de la două instituţii de profil din Capitală, Editura Ştiinţifică şi Editura Ceres. În stilul meu, m-am luat în serios şi am început documentarea amplă de redactare în manuscris a “Dicţionarului economiei de piaţă”, mai ales că o parte din termeni îi aveam explicaţi şi publicaţi în rubrica din ziarul brăilean.

Ca urmare, pe la jumătatea anului 1990, semnam contractul de editare cu directorul Editurii Porto-Franco din Galaţi şi mă puteam considera primul autor al unui astfel de dicţionar, o “premieră” editorială, deoarece o altă lucrare de asemenea particularitate apărea doi ani mai târziu, realizată de un colectiv de specialişti de la A.S.E. Bucureşti. Atunci, în 1991, mi-a încolţit ideea unei... Edituri personale, cu intenţia de a forma un nucleu de colaboratori, cu care să scot pe piaţa cărţii de specialitate economico-financiară, o ediţie revizuită şi adăugită, la care să aduc completări fiecărui termen economic, din punct de vedere etimologic, istoric, juridic, semnatic. M-am gândit şi la altă formă de prezentare, broşuri de 20-30 de pagini, accesibile unor medii dintre cele mai diverse, cu pondere în învăţământul preuniversitar şi studenţesc.

Cum s-a acomodat, cum s-a adaptat un om atât de dinamic, de activ ca dvs. la... “turaţia în relanti” a condiţiei de pensionar?

În primele zile de la pensionare, de stat acasă, mi-am organizat activitatea în aşa fel încât să-mi pun în ordine amintirile legate de perioada de după copilăria petrecută la Fălticeni şi adolescenţa agitată provocată de condiţia de refugiat de război, la Bucureşti, la Slatina, în Ardeal şi apoi la Suceava, cu referiri apoi la perioada de după 1952, când m-am stabilit la Brăila. Tocmai în perioada ultimă, m-am preocupat de chestiunile legate de economia oraşului de la Dunăre şi de istoria sa zbuciumată, cultura sa, tradiţiile şi obiceiurile acestui colţ de ţară, altele decât cele de unde veneam eu.

Profilul socio-profesional de economist v-a implicat şi publicistic în presa locală, la Brăila sau la Galaţi, apoi editorial când aţi publicat la Editura “Porto-Franco” un “Mic dicţionar al economiei de piaţă”, apoi o a doua ediţie la Editura “Danubius”, editură proprie, în colaborare cu profesori universitari de la Universitatea “Constantin Brâncoveanu”...

...Unde am publicat zeci de broşuri de până la 30 de pagini pe probleme de economie, apoi cărţi de specialitate financiar-bancară de peste 800-1000 de pagini, cu colaborări prestigioase din domeniu, ca Ilie Popovici, sau ca prof. univ. Jitaru, Luţac, Rusu, Voicu, Gruia... de la Universităţi din Iaşi sau Bucureşti.

Ştiu că aţi semnat în calitate de autor lucrări din domeniul economico-financiar sau istoric, precum monografia “Brăila 625”, dar următoarea dumneavoastră carte, între memorialistică şi cronică de întâmplări, în curs de apariţie, este cu totul altceva?!

Cartea mea, "Itinerar sentimental Fălticeni - Brăila", s-a născut din fapte şi întâmplări, cu nuanţări în plan personal; evenimente şi momente social-politice, naţionale şi nu numai; locuri şi oameni, din Fălticeniul natal, din Brăila, care m-a adoptat ca "fiu" legitim, iubitor şi recunoscător; oameni şi locuri, din ţară, pe care i-am cunoscut şi pe care i-am întâlnit, în perioada... "de bejenie" din copilărie, urmare a Războiului; oameni şi locuri din peregrinările mele prin ţară, în concedii şi excursii, şi din străinătate; evenimente politice şi culturale, percepute cu ochii copilului de altădată, ai adolescentului, ai omului matur, mai apoi.

Am numit-o "Itinerar sentimental Fălticeni - Brăila" într-un proiect iniţial de dialog cu prof. Dumitru Anghel cu intenţia de a se constitui în... episoade publicistice într-o rubrică de ziar brăilean dar am renunţat, pentru că, fără voia mea, luat de valul trăirilor pe parcursul a 85 de ani de viaţă, am simţit că pot scrie o carte de câteva sute de pagini, mai convingătoare şi mai perenă decât existenţa efemeră sau "clipa" cotidiană a unei rubrici de ziar.

În ciuda unei uşoare percepţii memorialistice, cartea mea se constituie într-un jurnal intim, cu momente cruciale din viaţa mea, cu oameni apropiaţi şi dragi din familie, dar şi cu colegi de joacă, pe malurile Şomuzului; colegi de clasă, la Fălticeni, la Bucureşti, la Suceava; cu prieteni de serviciu, cu colegi de cancelarie în lunga şi prodigioasa mea carieră didactică.

Cartea mea se vrea şi o "cronică de familie"; desigur nu de dimensiunea capodoperei lui Petru Dimitriu, dar una a mea, a oamenilor dragi mie, părinţii, soţia, nepoata, socrii mei, cumnaţii mei; şi se mai vrea o "cronică" a tot ceea ce am văzut şi m-a afectat în lumea aceasta, în care am trăit, am muncit, am iubit şi am construit după puterile şi priceperea mea.

"Itinerar sentimental Fălticeni - Brăila" s-a constituit într-o oglindă de mici şi mari dimensiuni, cu reflecţii când limpezi şi optimiste, când triste şi cu gustul amar al neşanselor, dar din care a rezultat o viaţă de om, de cetăţean, de român, de ins planetar sau de toate la un loc.

Cartea aceasta este şi un bilanţ, nu unul contabil, ci o sumă de realizări în plan profesional, cu iniţiative... "în premieră", ca în cazul celor trei unităţi şcolare, în care mi-am desfăşurat activitatea şi în care am investit, nu în plan economic, ci într-unul spiritual, intelectual, managerial.

"Itinerar sentimental Fălticeni - Brăila" se constituie, aşadar, ca o "carte de vizită" a unei vieţi, cu bune şi cu rele, cu victorii şi cu mici eşecuri, dar o viaţă de om, care a făcut de toate, care a ştiut să muncească, să se instruiască, să iubească, să fie părtaş la tot ceea ce s-a întâmplat în jurul său, martor şi erou de fapte şi întâmplări...; o carte despre locuri şi oameni, o carte despre Istorie!

“Itinerar sentimental Fălticeni - Brăila” poate fi şi cartea despre cărţile mele, publicate la edituri prestigioase, înainte de 1989, când totul se realiza pe baza unui contract de editare şi tipărire, cu şansa de difuzare prin sistemul naţional de librării, în tiraje de mii de exemplare şi cu drepturi de autor pe măsură: “Contabilitatea practică”, Editura Ştiinţifică; “Practicum în contabilitatea agricolă”, Editura Ceres. Dar şi cu alte două cărţi, publicate după Revoluţie: “Mic dicţionar al economiei de piaţă” la “Editura Porto-Franco, după un serial de termeni economici publicat în ziarul brăilean “Libertatea”, şi “Dicţionarul economiei de piaţă”, elaborat în colaborare cu Universitatea “Constantin Brâncoveanu” din Brăila, la editura mea, “Danubius”.

Cu alte cuvinte, mi-am contabilizat, ca să rămân în aria semantică a vocaţiei mele profesionale, activitatea publicistică cu opinii şi “premiere” absolute în materie de tematică economico-financiară.

Şi nu pot să nu amintesc, iubite cititorule, de izbânda vieţii mele civice, profesionale, vocaţionale: Editura DANUBIUS, “codul numeric personal, I.S.B.N.-ul meu managerial, pentru că, după Revoluţie, în segmentul de... odihnă creatoare al vârstei a treia, pensionarea, eu am publicat broşuri pe teme ale trecerii de la economia de piaţă socialistă la cea capitalistă, cu un mare succes de public, în mii şi mii de exemplare.

Mai apoi, plusând, am editat cărţi pe teme economice necesare elevilor din învăţământul preuniversitar, studenţilor de la facultăţile de profil şi instituţiilor publice din toată ţara, în tiraje impresionante. Am editat tomuri de 800-1000 de pagini tot din mediul economic universitar şi nu numai, semnate de nume prestigioase din învăţământul superior economic, Vasile Nichita, Ion Ignat, C.I. Jitaru, activitate editorială care mi-a încununat 20 de ani de existenţă a Editurii “Danubius”.

Veţi mai întâlni, dacă veţi avea răbdare să răsfoiţi cartea mea, peste 1000 de nume, oameni apropiaţi, rude, prieteni, colegi, personalităţi ale vieţii politice interne şi internaţionale, oameni de cultură, scriitori, pictori, muzicieni, actori din Fălticeni, din Brăila şi din ţară; nume grele ale Istoriei, unele dintre ele malefice, ca Hitler sau Stalin, care au influenţat în rău istoria şi destinul omenirii; dar cele mai multe dintre personajele cărţii mele sunt cele pe care le-am iubit, le-am preţuit şi de care sunt mândru că le-am stat în preajmă.

Acestor oameni le închin cartea mea!

Această carte va fi lansată marţi, 9 noiembrie 2010, când veţi împlini vârsta de 85 de ani, iar Brăila vă va sărbători pentru întreaga activitate!

a consemnat Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

INSULA RĂILOR, DE GEORGE TĂTĂRUŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

Privind îndelung şi ingenuu în zare, gândul cuminte şi gingaş distinge imaginea crepusculară a infinitului, care ascunde nemângâiate lacrimi şi suspine, înăbuşite brutal de-o forţă nefastă şi perfidă, ce devorează neobosit şi metodic zâmbetul purtat de braţele umilite ale inocenţei. Alunecând fără ştire în adâncurile întunecoase ale minţii, revelaţia degradării umane devine omagiul solitudinii veşnice, neîmplinirea obsedantă a cunoaşterii, trădarea supremă a vieţii în faţa propriei conştiinţe. Nimicul nebun şi volubil crestează fanatic semne indescifrabile în germenii puterii absurde, conferindu-le tentacule prelungi şi infame, capabile să reprime orice licărire a fericirii. Pe Solania, lumina s-a stins demult, poate nici n-a existat cândva, aici guvernând fără limite doar incredibile iluzii pustii, stranii şi demente precepte, porunci furibunde, idei deplorabile şi iraţionale. O lume copleşită de veninul putrefacţiei, călăuzită de torente muribunde, desfăşurate în felurite chipuri, pătrunde ireversibil în abisul morţii spirituale, torturându-se grozav să-şi dea duhul speranţei.

Sfâşietorul calvar al abrutizării, compune simfonia ucigaşei terori, cântecul demonic al pierzaniei, anulând splendoarea celor blânzi şi trişti, reducându-i la tăcere. Sufletul născut din durere, nu-şi mai vede faţa, ci doar inima bătând la porţile deznădejdii şi ale înfrângerii. Gerul arzător al iubirii îşi strigă necontenit chinul în noaptea nesiguranţei şi a eternului infern. Inutile devin provocările necontenite ale credinţei, risipitoare, cuvintele şoptite serafic amorului înfometat, tulbure, povara unui spirit mult prea ascuţit pentru o imposibilă societate destinată tragicului. Talazurile aberantei dictaturi, anulează însăşi identitatea persoanei, creând monştri nebuloşi, ce smulg silnic intimitatea feciorelnică a cugetului. Nefirescul este numele stăpânirii deşarte, ce-şi declară asuprirea peste cei firavi, ridicându-le în suflet interminabile ziduri de granit, profanându-le existenţa cu defăimătoare nevoi. Romanul pe care ni-l oferă distinsul domn, George Tătăruş, reprezintă o încântare pentru spiritul neprihănit, niciodată stăpânit în calea cuvântului locvace, suav, incomparabil cu vreo altă înfăţişare a creaţiei măiastre.

Vioiciunea frazelor, minunat încununate cu flori de covârşitoare sclipiri, supun atenţiei cititorului originalitatea ideilor, ce transcende orice imaginaţie feroce. Fineţea descrierii unei perioade sumbre, cu detalii surprinzătoare, fascinează irevocabil mintea, scufundându-se într-o imensă euforie a prezentului. Infatigabil, autorul ne delectează cu plăcerea cuvântului, descoperind cele mai nepreţuite sensuri ale acestuia, ce au menirea de a induce sufletului o incomensurabilă tihnă. Gerarde, întruchipează înţeleptul unei lumi căreia nu-i aparţine, trăindu-şi intens cugetările şi sentimentele ardente, fiind captivul cetăţii înecată în licoarea vitregiei. Faptele prezentate, relevă o incredibilă dezlănţuire creatoare a autorului, care, printr-o forţă dincolo de pământesc, reuşeşte să îndrume fiinţa cititorului spre labirintul fenomenal al muzicii siderale, fermecând necunoscutul abstract al metafizicii intrinsece. Protagonistul acestei capodopere este privat de libertatea cuvântului autentic, izbutind să-şi creeze propria lume a visului, unde, fatidic, trăirile îl rănesc adânc şi-i lasă amprenta unui destin necinstit, crud şi oribil.

Durerile nemărginite, sentimentele sufocate, pierderea vivacităţii, indică un remarcabil caracter, care, în pofida absurdităţii vremelnice, nu se lasă copleşit sub povara urii, ce i-ar fi putut degrada irevocabil existenţa supusă unor gigantice vicisitudini. Momentele de acalmie, puţine la număr, îi oferă prilejul de a-şi declara iubirea în faţa unor angelice făpturi, superficiale întruchipări ale femininului, care nu-i înţeleg tainele sufletului şi puterea judecăţii, reuşind doar să-i aprofundeze cicatricele datorate însăşi propriei existenţe. Asurzitorul sunet al inutilului, învăluie într-o nesfârşită genune toată suflarea insulei guvernată de malefice puteri. O nepătrunsă cenuşă a decadenţei, se ridică îngrozitor peste răvăşitul neam de nefericiţi, ucigându-le splendoarea inimii, şi anulându-le dreptul la viaţă. Zadarnic îşi strigă sufletul minunea! Cumplit rămâne vuietul ticălosului refren al morţii! Dar tortura a atins culmile disperării, iar fragila fiinţă umană îşi adună forţele, într-un ultim efort, izbândind să îngroape nemilosul sistem politic pentru totdeauna în grota neantului.

Astfel, şarpele neîmblânzit al spaimei a fost alungat, iar cei exploataţi şi-au cucerit libertatea, pe care, însă, nu o cunosc, şi nu ştiu cum s-o preţuiască. În văzduh, pluteşte neoprită reveria, coborându-şi fermecătoarea punte a zorilor în mijlocul uraganului acum oprimat, spulberând răceala nopţii din sufletele insularilor. Trecutul se pierde în amurg, luând cu sine picurii nevinovăţiei, amăgitoarele clipe de bucurie dulce-amară, visul încă nenăscut al beatitudinii fervente, la care au aspirat locuitorii rătăcitorului spaţiu al incandescenţei tiranice. Şi-acum, când megalitul tăcerii şi-a stabilit dominaţia, oamenilor nu le mai rămâne decât să contemple atemporala veghe a noii creaţii, din care va izvorî continuu dorinţa de neprevăzut.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

NEAMUL ŞI BABILONIA, DE GEORGE APOSTOIU

Cu volumul de eseistică “Neamul şi Babilonia”, editura “România în lume”, Bucureşti, 2009, 322 de pagini, George Apostoiu îşi completează… portofoliul de scriitor de atitudine manifestă în cultura şi literatura română, după debutul publicistic din 1967 cu studii şi articole la revistele “Contemporanul”, “România literară”, “Luceafărul”, “Cultura”, “Timpul”, “Naţiunea”, “Sud”… Face primii paşi în “marşul triumfal” spre marea literatură, cu traduceri din franceză, belgiană, literatura francofonă, în paralel cu activitatea de funcţionar superior în aparatul Ministerului de externe, cu misiuni diplomatice la Paris - UNESCO şi Uniunea Latină, Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana… şi, debutează editorial cu “Mihai Eminescu. Rayonnement d’un genié”, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1989; continuă tot cu “Eminescu. Pour le monde latin “, Editura “Europa Nova”, Buc., 2002; “Buongiorno, Italia”, la aceeaşi editură, în 2003; “Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect. Prezent obsedant”, Ed. “România în lume”, Buc., 2006.

“Neamul şi Babilonia” este o carte-pilot pentru un anume gen de literatură, între eseul-protest şi critica literară de conjunctură, în care scriitorul George Apostoiu emite judecăţi de valoare fără să fie acuzat de vreun partizanat impus de “programe şcolare” sau de alăturare la curente literare, pentru că n-a fost profesor în învăţământul preuniversitar sau superior, n-a semnat în rubrici de critică literară la vreo revistă, deşi are opinii de intelectual rasat, cu lecturi făcute cu creionul în mână, şi se implică emoţional apărând puncte de vedere şi orientări ale unei literaturi româneşti, pe care a putut-o compara, valoric, ideatic, chiar patriotic, cu literatura europeană clasică, consacrată, dar şi de avangardă, atunci când reprezenta interesele României ca ataşat cultural în lume.

Şcolit în amfiteatrele “Odobescu”, “Bălcescu” şi “Haşdeu” de la Filologie, cu prelegeri voalat - realist socialiste ale unor profesori universitari de elită ca Dumitru Micu, Ovid Crohmălniceanu, George Ivaşcu, Al. Piru, Ştefan Cazimir, care au ştiut să fenteze cu tact şi inteligenţă ideologia oficială; cu elevate “cursuri speciale” susţinute de Mihai Ralea, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu - Buşulenga sau George Călinescu; cu savante prelegeri de literatură universală semnate de Edgar Papu, Vera Călin; completate cu intervenţiile fulminante despre folclorul românesc ale prof. Mihai Pop şi trecute prin filtrul limbii române literare păstrată curată de argumentele unor lingvişti ca Jack Bick, Al. Rosetti, Boris Cazacu sau Alexandru Graur,… George Apostoiu nu putea să fie de acord cu ereziile şi schisma epico-lirică la Eminescu, Creangă, Caragiale, atac la clasici, şi nici indiferenţa vulgar-provocatoare la opera epică a lui Zaharia Stancu, Marin Preda, aria poeziei unor Marin Sorescu, Ştefan Augustin-Doinaş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu…

George Apostoiu rămâne în primul rând absolventul Fac. de Filologie, promoţia “George Călinescu”, cu notiţe luate conştiincios şi cu… religiozitate la “cursul special Eminescu” din Amfiteatrul ”Odobescu”, şi nu putea ieşi din cuvântul… maestrului, care cu vocea sa inconfundabilă, nuanţată spre contabil-strident, cu gesturile sale patetice, uşor cabotine, stabilea definitiv şi necontestabil valoarea şi locul clasicilor literaturii române. În consecinţă, elevul de altădată şi apără acum pe marii scriitori români de atacul fără precedent al detractorilor de duzină şi de prost gust cu… ştaif • “Nu este în intenţia mea să calific, să aprob, să contrazic, să amendez”, precizează George Apostoiu în Prefaţa cărţii sale, în spiritul elegant şi… diplomatic al diplomatului de carieră, dar… descalifică puncte de vedere partizan-negative, dezaprobă poziţii denigratoare pentru personalităţile consacrate ale culturii româneşti. “Cartea este una polemică”, afirmă tranşant şi ca să nu-şi audă vorbe, despre “Neamul şi Babilonia”, pentru că “păcatul” recunoscut este pe jumătate iertat, dar aceasta nu înseamnă că s-ar teme de ceva autorul, ci, mai degrabă, invită la un dialog din care rezultă că, într-o democraţie a opiniilor într-un domeniu atât de vulnerabil ca literatura, orice părere are dreptul la o validare rezonabilă. George Apostoiu, eseistul, îşi apără punctele de vedere literare cu aceeaşi nepărtinitoare poziţie a diplomatului George Apostoiu faţă de actul politic internaţional emis de cancelariile de politică externă din orice colţ de lume şi o face cu o maximă şi serioasă precizie a detaliilor, ca un triumf al discursului, fulminant uneori, incendiar alteori, cu un joc complice de perspective dar şi de reveniri la trecut într-o intertextualitate convingătoare.

În această nouă carte a sa, “Neamul şi Babilonia”, George Apostoiu dă verbului său critic un aer de gravitate barocă, pur estetică, cu intermezzo-uri spontane de inteligenţă şi erudiţie, pe care le cantonează într-o eseistică cu particularităţi stilistice între spirit polemic pe de-o parte, obiectiv şi argumentat pe de altă parte, din care nu ştii ce să preferi, ideologul cultural sau criticul rafinat, de gust bine temperat?! De fapt, practică o critică de… atitudine cu ieşiri într-o Agora lipsită de isterizări revendicative sau de propuneri ultimative. Punctele sale de vedere nu sunt… “ţipate”, nu sunt ameninţătoare şi nici măcar agresive în logica desfiinţării adversarilor cu idei contradictorii sau voit provocatoare, ci mai ales subtile, frapante, chiar concesive şi îndemnând la reconciliere. George Apostoiu are logica şi argumentele raţionamentului de bun simţ, probele unei Istorii literare bazate pe tradiţii sănătoase, valoare artistică verificată de rezistenţa în timp, validate de geniu şi talent sau, ca în cazul prozei militante, de obiectivele programatice, poate chiar şi patriotism… desuet ca al scriitorilor revoluţionari de la 1848, Bălcescu, Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Bolliac, Negruzzi.

Categoric, scrie un eseu… de atitudine, de reacţie la o altă atitudine, care se dorea reformatoare în domeniul literar-artistic, un fel de atac la clasici, la clasicii care au rezistat şi altui atac, la fel de nociv şi de agresiv, al proletcultismului de prin anii ‘50 ai secolului trecut, când Al. Toma hotăra destine literare după “revoluţionarul”… “şampania/paştele şi grijania” din “Marea preluare”, în stilul maiakovschian al lui… “nu trageţi, tovarăşi!”

George Apostoiu se implică emoţional, fără să-şi ia măsurile codului de conduită diplomatică, în care s-a format, şi emite idei şi păreri de-o luciditate şi de-un risc fără acoperirea “imunităţii diplomatice”, pe care i-o asigura rangul său profesional. El a citit mult, a înregistrat selectiv, a învăţat… să citească şi, mai ales, să înţeleagă ce a citit, a comparat cu marile culturi europene cultura românească de la Dosoftei, Conachi, Văcăreşti, Alecsandri, Eminescu, Creangă, cu un intermezzo penibil păgubitor şi derutant la Al. Toma, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, până la Augustin-Doinaş, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, şi s-a împotmolit în Cărtărescu şi exibiţionismul liric de ultimă generaţie.

În volumul “Neamul şi Babilonia”, scriitorul George Apostoiu analizează, compară, se miră, se revoltă de cele mai multe ori, dar nu dă sentinţe, nici nu oferă “reţete”; alteori, se cruceşte de atâta impostură, impoliteţe, imoralitate, imaturitate, imbecilitate chiar…, într-o lume nebună, nebună, nebună şi, până la urmă crede naiv şi împotriva reticenţei necesare impusă de statutul diplomatului de carieră că lumea poate fi îndreptată prin cultură, prin lectură, prin poezie, mai ales, prin muzică, printr-un tablou de Luchian sau de Grigorescu, printr-un răsărit de Soare, printr-un zâmbet de copil şi printr-un tril de privighetoare sau prin cântecul cucului anunţând ieşitul la arat şi la prăşit de primăvară…

Există în cartea sa şi pusee de atac frontal, când nu acceptă niciun recurs la sentinţe definitive, având la îndemână “litera de lege” a unui cod cultural tradiţional românesc, iar pledoaria sa este inteligent susţinută de argumente livreşti ale unei culturi verificate de timp şi nu de curente literare la modă, efemere sau născute moarte. Această pledoarie are alteori accente inchizitoriale, pentru că, dacă i-ar sta la îndemână decizia, G. Apostoiu ar pune mâna pe bici şi-ar face ordine în ograda literaturii şi culturii române contemporane.

Intensitatea nemulţumirilor sale are coloratura metaforică a unui nou şi incriminator “J’accuse” al unui Emile Zola contemporan, iar prea multele nedreptăţi suferite de literatura şi cultura românească de la proletcultism încoace, ba cu accente mai “catolice” în zilele noastre din partea modernist-contestatarilor, au valenţele unei mai noi “afaceri Dreyfus”, ca eroare literară. Modificând registrul acuzelor, G. Apostoiu se suspectează chiar şi el de adevărul îi pertinenţa revoltelor sale şi se întoarce spăşit şi conciliant spre un… “s-ar putea să fie şi aşa!”, dar tot un “Toma Necredinciosul” rămâne şi-şi îmbracă ezitările şi posibilele accepţiuni, altele decât ale sale, în ironie, persiflare şi zeflemea, pe alocuri, în ciuda stilului elegant, uşor… “scrobit” şi ostentativ distins.

Una peste alta, în cartea sa “Neamul şi Babilonia”, a cincea din palmaresul său editorial, scriitorul George Apostoiu îmbracă… “roba” avocatului apărării culturii şi literaturii române în “cauze” dintre cele mai controversate şi-n ipostaze dintre cele mai vulnerabile pentru un posibil… “recurs în anulare” cu efect reparatoriu, dar nici nu-şi reţine atitudini contestatare, atunci când argumentele bunului simţ nu-s de ajuns. Pledoaria sa, pro, mai ales, porneşte de la expunerea situaţiilor de speţă, în care admite influenţele de mediu, epoca, moda chiar, dar mânuieşte “sabia dreptăţii” cu habotnicia de amvon a predicatorilor intransigenţi şi puşi pe blasfemie. El îşi apără “personajele” reale ale culturii şi literaturii române, victimizate abuziv de cele mai multe ori, pătimaş, mai ales, cu efecte traumatizante de lungă durată pentru receptarea corectă a “crezului” lor artistic.

“Neamul şi Babilonia” se deschide arogant, ostentativ şi contestatar - violent cu “Neo-privitivismul”, un titlu de capitol-şoc construit antonimic pe un trunchi adjectival de contrast, la care s-a alipit un prefix neologistic, neo, şi a rezultat… un noul vechi, prin care atenţionează onest şi tranşant: “…ofer o carte despre scriitori, care au dat culturii şi istoriei, prin gândire şi ideile lor, identitatea românească”, zgândărit de disputele dintre tradiţionalişti şi modernişti, dar şi pentru ca să “readuc în atenţie scriitori supuşi nemeritat unor interpretări inadecvate, ocoliţi sau uitaţi”. G. Apostoiu porneşte de la o realitate frustă, devastatoare, când “realismul socialist se impusese în anii 50-60 concomitent cu distrugerea fizică (în puşcăriile politice) şi morală (interzicerea operelor) a celor care au făcut România Mare…” şi de a impune o singură direcţie în cultură, echivalentă cu “un primitivism nou”, cu o literatură semnată doar de M. Beniuc, A. Toma, Dan Deşliu, în timp ce… “lui Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic le rugineau oasele la puşcărie sau săpînd la Canal”, iar Blaga, Arghezi sau Călinescu, erau alungaţi de la Universitate şi din cultura neamului.

Ca să ajungă la Eminescu, G. Apostoiu porneşte de la Titu Maiorescu, de la actualitatea marelui critic şi mentor cultural al celei mai oneste generaţii de scriitori-patrioţi, un adevărat “întemeietor de direcţie culturală,… creator de şcoală în critica literară…, descoperito-rul lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Goga, Sadoveanu…”; cel care “introduce în civilizaţia românească nevoia de elitism… şi aduce în cultura noastră dezbaterile intelectuale în serviciul direct al exerciţiului politic”. Şi porneşte de la un semnal din 1937 al lui George Călinescu: “Eminescu să fie eliberat din mâinile fanaticilor şi redat literaturii”, când “poetul naţional” sau “poetul nepereche” s-a aflat permanent sub semnul ingratitudinii. Contempo-ranii l-au ignorat, cu excepţia Veronicăi Micle şi a lui bădia Creangă; urmaşii erau gata-gata să-l uite, dacă n-ar fi existat Titu Maiorescu, aflat alternativ, când prieten, când adversar tenace, în funcţie de ideologii şi atitudini politice; generaţiile următoare l-au idolatrizat sau au pătimit la Canal ori în închisorile comuniste “pentru că i-au recitit “Doina”, recuperaţi ideologic după citatele incendiare: “în scunda tavernă mohorâtă…” şi “Religia - o frază de dânşii inventată”, cu care se ilustra ideologic lupta de clasă şi educaţia ateist-religioasă în şcoală.

Atacul la Ion Creangă, povestitorul hâtru şi genial de la Humuleşti, s-a făcut aproape pervers, pentru că, neexistând “argumente pentru contestarea valorilor naţionale”… “se recurge la bagatelizarea lor”; afirmă G. Apostoiu revoltat, certându-i pe cei care, nefiind în stare să traducă în orice limbă de circulaţie europeană consacrată “bijuteria” de epic fabulos “Harap-Alb” sau capodopera intraductibilă “Amintiri din copilărie”, în ciuda unui model frumos, patriotic şi profesionist oferit de ediţia Elenei Vianu, cunoscătoare prin excelenţă şi a limbii lui Moliére şi a limbii-briliant a diaconului din cartierul ieşean al Ţicăului. Şi, atunci, “cu un zel suspect, prostioara lui deochiată Povestea poveştilor a fost tradusă în franceză, germană, engleză şi olandeză” şi, în felul acesta, “banalizarea marelui clasic român este pe cale să se înfăptuiască”, aşa că nu ne mai mirăm de faptul că în manualele alternative din învăţământul românesc contemporan de la clasele primare şi gimnaziale nu mai figurează întâmplările antologice cu “pupăza din tei”, cu “caprele Irinucăi”, cu “cireşele mătuşii Măriuca” sau cu scăldatul în “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”.

Supărat şi revoltat, George Apostoiu conchide: “Prin iniţierea acestei traduceri se mai şifonează ce se mai poate şifona”. Tehnica receptării motivului de cultură sau de literatură, pe care şi-o alege G. Apostoiu, este distilată într-o scriitură de efect stilistic prin schimbul zonei de interes; de la Ion Creangă la Eugen Lovinescu, ponderea perspectivei estetice şi de atitudine este alta când afirmă că mentorul de la “Sburătorul”… este primul care pledează convingător despre modernism. Convingător şi elegant, cu logică şi cu argumente, cu certitudine”, care a avut puterea şi inteligenţa să se detaşeze de înaintaşii săi iluştri, Maiorescu şi Iorga, “fascinat de ideile lor… dar nu a rămas prizonierul admiraţiei”. Şi, ca să nu scadă interesul cititorului, eseistul diplomat modifică abrupt registrul informaţiei într-o gamă majoră, de risc ideatic, şi afirmă în “Controversatul Goga”: “… este unul dintre scriitorii români care au dorit să facă şi carieră politică”, poate şi pentru că în tinereţe, la debutul său publicistic şi ca poet, “a bătut monedă” pe crezul său naţional… şi drept ar fi să-l înţelegem înainte de a-l condamna”, iar ca argument, îl alătură pe Octavian Goga lui M. Eminescu şi lui Ady Endre, din două perspective absolut diferite.

Şi, se mai întreabă, patetic şi nici el convins că ar putea avea un răspuns, George Apostoiu în “Sfânta nemulţumire”… “unde suntem şi unde dorim să fim noi, românii, în Orient sau în Occident; care este marca predominantă a culturii româneşti…” (?!), şi recurge, comod şi la îndemână, la opţiunile savante şi, puţin preţioase, ale lui Mircea Vulcănescu: “Există în sufletul acestui neam o ispită a Romei, una a fondului nostru nelatin, o ispită greco-bizantină…, una slavo-balcanică, alta a Rusiei lui Dostoievski… dar există şi ispite franceze şi germane”.

G. Apostoiu are însă un… fix ideatic, ideologic, pe alocuri politic, ca o obsesie, ca un drog revendicativ, justiţiar, recuperator, pentru că este convins că “patima contestatarilor a fost şi rămâne o otravă politică”, şi citează… o listă, n-aş zice un “pomelnic”, deşi ar fi meritat, cu nume ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Noica, chiar Arghezi, şi chiar Călinescu, iar mai nou Stancu, Preda, Doinaş, Sorescu, Nichita…, şi o spune tranşant: “De la o vreme, admiratorii lui Constantin Noica au o anume sfială, când sunt puşi în situaţia de a-l evoca”, iar “Cioran “este victima fie a idolatriei, fie a antipatiei”, pe care-l apără onest Gabriel Liiceanu: “Ce-i cerem, o operă scriitoricească sau socoteala pentru…” George Apostoiu nu putea să nu scrie despre George Călinescu, mai ales că o întreagă promoţie de la Filologie, 1963, şi-l revendică pe marele critic ca “emblemă”, şi, mizând pe un astfel de… argument, afirmă: “Când a apărut, în 1941, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a făcut obiectul unei campanii zgomotoase, din care nu au lipsit laudele, nici infamia”. Exact ce-i trebuia lui G. Apostoiu ca să pluseze…: “Drumul dadaiştilor este pavat cu scandal”…, “Scopul lui Tzara este de a înfige cuvântul în creierul cititorului ca pe un pumnal”, şi conchide resemnat şi contemporan: “Despre mimarea poftei de scandal de către dadaiştii noştri întârziaţi ce să mai spunem? Să amintim numărul special al revistei DILEMA din 2000, când, unii tineri, încă fără nume, se năpustesc asupra lui Eminescu”.

Adevărul este că George Apostoiu este când lucid sau partizan, când acuzator sau detaşat de orice formă de aliniere la un curent, la o opinie, dar lasă să se înţeleagă că are şi simpatii ferme, preferinţe pentru un Paul Everac, “un scriitor care a apărut cu o vigoare impresionantă în gazetărie, după 1989… şi care scrie despre politică fără delicateţe”. Sunt paginile cele mai suculente, cele mai apetisante stilistic, sunt pagini despre prieteni, ca în cazul unei personalităţi absolut inconfundabile, care se numeşte Fănuş Neagu, pe care l-a plimbat prin hanurile Flandrei şi câmpiile lui Till Buhoglindă.

Iar cartea de fix 322 de pagini “Neamul şi Babilonia” se încheie cu un semnal-apel, optimist: “Bucuraţi-vă, Eminescu nu moare!”

Dumitru Anghel

 

CEL CE NE-NCETAT ALEARGĂ PRIN SINE: BEŢIA DE TIMP, DE EUGEN EVU

A mai apărut un volum de versuri, semnat EUGEN EVU[1]. Ne este greu să zicem, pe nerăsuflate, al câtelea... Ceea ce este important: Eugen EVU scrie, scrie într-una - şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism.

Volumul (în cele 89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri...Totul este curgere spre necuvântul-Mit (mioritico-tracic, cum altfel?! – întru nuntirea cu uranicul deschis trancensei-supraindividualei existenţe umane, întru Kogaionul Sacru - Sinea noiciană, ca Munte nuntit cu Steaua Bethlehemică!) – Mit al Existenţei întru Neam Metafizic Românesc, spre muzica-viersuire, adică, împlinire a Logos-ului Românesc ( a se observa alunecarea de la conştiinţa multiplului comuniune VOI, la conştiinţa EULUI REFLEXIV-TRANSCENS!): Şi leroi-ler şi aina daina da/Eu v-am cântat şi povestit aşa/ Audă luna, soarele şi-o stea,/Audă luna, soarele şi-o stea! (...) Au leroi-ler şi aina daina da/Eu m-am cântat şi povestit aşa etc. (cf. Balada la Kogaion, p. 83).

...Poezia evuiană este o continuă alergare prin Sine, prin ipostazele Sinelui, întru Căutarea de Sine... - unele dintre aceste ipostaze fiind exhibate în Istorie-a-Fiinţei, altele rămânând mistice... doar intuibile (şi Poetul le caută/ascunde, întru jocul/agonia versului, în elementarităţi, în mumele Pietrelor şi Apelor, dar şi în Treimea/Întreita Cale Dumnezeiască, revelată întru Mântuire!): Pe dealuri nu departe-n sus pe Strei/Bătrân cu Gândul, tot copil cu Starea/Caut cuibul de genunchi păscut de miei/În piatra ce desparte-n trei Cărarea (cf. Am fost, p. 7).

...Aşadar, beţia de timp este, de fapt, Revelaţia de Sine, prin evadarea din istorie şi penetrarea în trans-istoria-mit/Poveste: Şi beat de timp aştept îngenuncheat/Cu fruntea-n sanctuarul de Poveste (cf. idem).

...Dar orice Revelaţie presupune anterioritatea Ştiinţei de Sine, procesualitate a dizolvării egotismului în Sfera Androginică, lupta lui Iacob cu Îngerul Timpului, pentru a-i inversa/IN-VERS-A (precum Emil Botta, în poemul Fachir – ...ca şi mult mai celebrul Ion Barbu, în poemul-artă poetică Joc secund - şi Eugen Evu are conştiinţa identităţii luptei existenţiale, pentru Intrarea în Mit - cu Demersul Viersuirii/Poeziei-ca-Orfism!) sensul zborului, spre eternitate: Vezi sferic! Ochiul gemelar/Orizontul nadir, clepsidră! – cântă/ Inversul timp duratelor de har/În naosul de tâmple te cuvântă (cf. Arta poetică, p. 9). Tâmplă şi Templu, Eu şi Non-Eul /Supra-Eul Divin – se-ngână şi-şi răspund, din nişte etimologii mistice, cu totul străine lingviştilor de meserie.

...Deci, prin Evadarea din Sinele uman, către Căutarea Supra-Eului Divin... prin Vers, spre Viers (orfismul re-armonizator al Cosmosului, întru Paradis!) – de la cărţile scrise, la: Cartea Meditată/Imaterial-Transcensă: Byblos! Către Iubirea ca tânjire şi ocultare a androginizării, către Cântarea Cântărilor (ca descântec contra rupturilor/alungări din Identitatea Absolută! – starea de Nedrept/Nedreptate fiind tocmai Zorii Dreptăţii/Îndreptăţirii/Îndreptării spre El-cel-Absolut-Neutral, adică Zori-Început ai/al părţii nedespărţite, Adam Protogonos-ul, aseic precum Sfânta Treime!): Imploră-te: în mine stai!/A câta alungare pe nedrept împărţim, dimpreună?” (cf. Cântarea cântărilor, p. 47).

...Mărgăritarul devine, astfel, ca în basmele bătrâne ale Eurasiei, simbolul Revelaţiei întru Iubire şi, simultan, Orbire-Viziune Sacră, pentru descoperirea identităţii/coincidenţei Opuşilor Cosmici ai Facerii (Apă-Foc): Şi-mi podideşte-n ochi mărgăritarul/Acelei bucurii de ne-nţeles/Pe luciul apei scutură-se jarul/Amanţilor bolnavi – dumnezeiesc (cf. Imortele, p. 44). Amantul Bolnav este Omul care intuieşte Starea de Înviere/Imortalitate întru Duh Paradisiaco-Androginic, intuieşte Hristosul din el...

...Eugen Evu a început descântecul pentru întoarcerea oamenilor în Om. A Lui Dumnezeu în Conştiinţa Dumnezeiască, de dincolo de orice Limite şi Creaţii - a Gottheit-ului eckhart-ian luptător-lucrător, în eliberatul absolut, Gott. Lupta cu Îngerul Timpului-Fiinţare, pentru Des-Fiinţarea Extatică. Deci, să ne retragem, pe tăcute...

...Faceţi linişte! Magul Kogaionului şi-a început lucrarea... Să căutăm efectele acestei lucrări, pe măsură ce ea se desfăşoară în Carte... – să le aflăm în Sinele/Duhul nostru, gata de Zborul spre Sinea Paradisiac-Neutrală!

Adrian Botez (Adjud)

[1] Eugen Evu, Beţia de timp, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010

 

ÎNTRE PERFORMANŢĂ, CONFUZII ŞI OMISIUNI JENANTE ŞI DE REA CREDINŢĂ

Recent, a apărut sub semnătura lui Cristian-Claudiu Filip şi Vlad-Daniel Nistor lucrarea Negreni. Istorie, tradiţii şi legende, subintitulată Studiu monografic. Lucrarea beneficiază de o prefaţă semnată de prof. univ. dr. Aurel Codoban, fiu al comunei Negreni.

Am avut posibilitatea, de-a lungul anilor, să consemnez şi să salut apariţia a numeroase monografii ale unor localităţi din judeţul Cluj[1], apreciind eforturile făcute de autorii lor de a scoate la lumină momente şi evenimente importante pe plan local sau regional, dar mai puţin cunoscute publicului larg şi, de ce nu, uneori chiar şi specialiştilor. Cei doi autori, dintre care unul născut chiar la Negreni, iar actualmente şi viceprimar al comunei, fac eforturi lăudabile de a aduce în actualitate o serie de informaţii relevante privind dezvoltarea şi evoluţia în timp a acestei aşezări, cunoscută în aproape toată ţara, dar şi peste hotare, datorită celebrului târg de la Fechetău, pe care-l găzduieşte de veacuri în perimetrul său.

Cartea este structurată pe 15 capitole, care urmăresc aspecte importante legate de poziţia geografică, vecinii, cadrul natural, istoria, bisericile şi credincioşii, şcolile şi dascălii lor, viaţa culturală, datinile, obiceiurile, tradiţiile şi legendele, particularităţi ale graiului local, activitatea economică, organizarea politico-administrativă, evoluţia vieţii politice la Negreni de după 1989, date privind demografia, precum şi Târgul de la Fechetău, ultimele două capitole fiind consacrate unor sinteze, inclusiv în limbi de circulaţie internaţională (redate destul de stângaci, din păcate) respectiv bibliografiei folosite pentru redactarea volumului în discuţie.

Cu certitudine, monografia este un document util pentru înţelegerea istoriei şi spiritualităţii bogate şi complexe a acestor locuri. Chiar dacă nu au pregătire de specialitate aferentă şi confundă unele lucruri, autorii reuşesc să prezinte inclusiv date istorice importante, precum şi obiceiurile şi tradiţiile locului sau particularităţi ale graiului local. Privind ultimul aspect, ar fi de subliniat faptul că, cu destulă uşurinţă, poate din cauza lipsei pregătirii de strictă specialitate, cei doi autori consideră că expresiile şi cuvintele din limbajul localnicilor ar fi specifice doar acestei comune şi satelor aferente ei. În realitate, atât sub aspect lexical, cât şi al datinilor şi obiceiurilor semnalate în această carte, aria de răspândire a acestora este mult mai largă, ele putând fi întâlnite şi în alte localităţile din amonte sau aval de Negreni.

Deşi unul dintre autori este istoric ca pregătire, el forţează adevărul istoric şi afirmă că Horea ar fi fost la Negreni, deşi – după cum evidenţiază o serie de istorici, cum ar fi acad. Nicolae Edroiu – Horea a locuit o perioadă la Ciucea[2], localitate care nu a fost niciodată componentă a comunei Negreni[3]. Nu ne îndoim, însă, că, asemenea multor locuitori din zonă, pe durata cât a locuit la târgul de la Ciucea, Horea să fi participat cândva la Târgul de la Fechetău. Ni se pare incorect şi naiv să susţinem prin aceasta, însă, că Horea s-ar fi aflat cu adevărat la Negreni[4]. Dacă eventuala participare a lui Horea la Târgul de la Negreni este un criteriu ştiinţific[5], ne întrebăm de ce n-au consacrat capitole sau subcapitole din carte şi altor prezenţe remarcabile de-a lungul vremii din sfera personalităţilor publice, politice sau culturale, la acest târg.

Dacă în privinţa exactităţii prezenţei lui Horea la acest târg autorii insistă să o echivaleze cu eventuale locuire a acestuia pe raza comunei Negreni, în schimb, aceiaşi autori omit să amintească de frecventele opriri la Negreni ale lui Andrei baron de Şaguna, mitropolitul ortodox al Ardealului, care se deplasa frecvent la Viena, având în vedere şi calitatea lui de consilier intim al împăratului. Drumul fiind făcut cu trăsura, acesta dura mult timp, iar între locurile preferate ale opririlor înaltului ierarh, se cunosc, inclusiv din textele publicate şi semnate de regretatul preot Augustin Dejeu[6], s-a numărat şi localitatea Negreni.

După cum subliniau şi autorii monografiei, sub aspect administrativ-teritorial, localitatea şi comuna Negreni au suferit numeroase modificări de-a lungul vremii. Cea mai grea lovitură au primit-o locuitorii comunei în anul 1968, când - în urma unei reforme administrativ-teritoriale la nivel naţional - şi-a pierdut statutul de comună şi a devenit parte componentă a comunei Ciucea. Cei doi autori, din motive pe care nu le pot înţelege, n-au dorit să rostească întregul adevăr în legătură cu acest aspect. În calitate de deputat de Cluj, am promovat două propuneri legislative, care au urmărit reînfiinţarea comunei Negreni. Prima dintre acestea a fost respinsă pe considerentul că nu fusese anterior organizat un referendum[7] prin care cetăţenii din satele comunei Ciucea să se exprime în favoarea acestor modificări.

Colaborând cât se poate de eficient cu primarul în funcţie la momentul respectiv, regretatul Valer But[8], am revenit obstinat cu o a doua propunere legislativă cu acelaşi obiect, după ce anterior acesta organizase respectivul referendum, iar opţiunea locuitorilor era într-o proporţie zdrobitoare favorabilă ideii de reînfiinţare a comunei Negreni.

Aflând de această iniţiativă a mea, colegul meu de parlament, actualul prim-ministru al României, a depus şi el o propunere legislativă similară. Toţi cei interesaţi în aflarea adevărului pot verifica la Camera Deputaţilor spre a se convinge că propunerea făcută de Emil Boc a fost înregistrată la câteva luni distanţă de cea de-a doua propunere înregistrată de mine la secretariatul Camerei Deputaţilor. Cum în perioada respectivă, PSD nu tolera deputaţilor Opoziţiei să promoveze nici un fel de propuneri legislative şi, ţinând cont de faptul că preşedintele Comisiei de Administraţie Publică era deputatul bistriţean Ioan Olteanu, am acceptat ca cele două propuneri legislative să fie contopite într-una singură şi astfel Emil Boc să fie coautor împreună cu mine la legea în baza căreia a fost reînfiinţată comuna Negreni. Din motive diverse, nu mă obosesc a le căuta sensul şi justificarea, considerând că o minimă onestitate ştiinţifică i-ar fi obligat pe autori să prezinte adevărul în această chestiune, constat, totuşi, că ei n-au făcut-o, punându-se, probabil, în slujba cine ştie căror meschine jocuri politicianiste.

Este greu de crezut că nu ar fi cunoscut adevărul, cu atât mai mult cu cât, la momentul adoptării legii, presa locală clujeană a consemnat această dublă paternitate. Nu mă miră miopia şi reaua credinţă de care au dat dovadă cei doi autori, după ce am constat exagerările făcute de ei şi în abordarea şi prezentarea altor aspecte de natură istorică (inclusiv insistenţa, exagerată, în opinia noastră, pe rolul pe care l-ar fi jucat Huedinul în istoria zonei, când se ştie că, în Evul Mediu, centrul politic al zonei l-a reprezentat Cetatea Bologa şi nicidecum târgul Huedinului).

Cu toate aceste minusuri, care ţin mai de grabă de componenta morală a autorilor cărţii, lucrarea este un document important, care va oferi celor interesaţi date esenţiale pentru înţelegerea trecutului şi prezentului acestei comune – poartă de intrare în judeţul Cluj dinspre Oradea.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Există oare vreo explicaţie legală şi morală care să justifice tipărirea tuturor acestor monografii la una şi aceeaşi editură? S-o fi organizat oare vreo licitaţie, impusă de lege, de altfel, având în vedere folosirea de bani de la buget pentru tipărirea lor, inclusiv a celei de faţă?

[2] Pentru exactitate, precizăm că este vorba despre terenul situat între satul Ciucea şi satul Vânători. Aici se îndeletnicea vara cu cositul, iar în restul timpului cu construirea de case şi biserici. Între cele păstrate este şi Biserica ortodoxă din Cizer, aflată azi la Hoia, în cadrul secţiunii în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Se pare că tot Horea a construit o biserică în lemn, pe raza comunei Buciumi, judeţul Sălaj, lăcaş de cult distrus de armata horthystă de ocupaţie cu prilejul invaziei din septembrie 1940, după odiosul Diktat de la Viena.

[3] Dar satul Negreni, precum şi satele şi cătunele ce compun actuala comună Negreni au făcut parte, până de curând, din comuna Ciucea.

[4] Cu atât mai aiuritoare sunt afirmaţiile autorilor care, fără nici o dovadă palpabilă, susţin chiar că locuitorii comunei Negreni ar fi discutat frecvent cu Horea. Autorii nu ştiu sau uită că Horea nu se afla la Ciucea din plăcere sau că el era urmărit îndeaproape de reprezentanţii autorităţilor. Dacă, prin absurd, am da credit acestei abordări puerile, i-aş întreba pe autori ce motive or fi avut locuitorii din Negreni şi împrejurimi, cu care Horea s-ar fi întreţinut mereu, de ce nu au luat parte la revolta condusă de el.

[5] Unicul pe care autorii îl pot susţine, din păcate, în favoarea afirmaţiilor lor.

[6] La începutul activităţii sale ecleziastice, părintele Augustin Dejeu a fost paroh al Bisericii Ortodoxe din Negreni, calitate în care a luat cunoştinţă despre aceste evenimente ce au înnobilat mica aşezare de pe cursul Crişului Repede.

[7] Adevăratul motiv al respingerii a fost faptul că subsemnatul nu făceam parte din PSD şi am respins în mod repetat ideea de a trece în acest partid. Adesea, neavând motive justificate pentru a-mi respinge propunerile legislative, mulţi colegi parlamentari din PSD afirmau pur şi simplu: „Treci la noi şi îţi aprobăm toate proiectele!” Dar nici acest „argument” nu m-a convins.

[8] Învăţătorul Valer But, un neobosit animator cultural, dispărut prea devreme, într-un neaşteptat accident auto, a fost ulterior aspru muştruluit de şefii lui PSD de la nivelul filialei de Cluj pentru colaborarea lui cu mine, nu doar în acest proiect, ci şi în multe alte iniţiative, inclusiv de ordin caritabil, pe care le-am avut pe raza comunei respective.

 

POET LUCREŢIA SUCIU – CONTEMPORANA LUI EMINESCU

Poeta Lucreţia Suciu, fiica Mariei (fostă Bosco, fiică de preot) şi a lui Petru Suciu s-a născut în 3 septembrie 1859 în Oradea, cartierul Velenţa, conform documentului referitor la naşterea ei: foaia cu nr. 62 din Matricola Botezaţilor.[1] Mama ei, Maria Bosco - Suciu, o femeie de o frumuseţe excepţională,[2] a fost una dintre poetele care au colaborat la revista „Familia” pe vremea lui Iosif Vulcan, deschizând seria liricii feminine de dincoace de Carpaţi: Maria Cioban, Maria Cunţan, Elena Farago, Elena din Ardeal (Simtion), Viora din Bihor (Ciordaş), Ecaterina Pitiş, Lucreţia Suciu. „Sătenii ştiau că versurile Lucreţiei Suciu erau întunecatele cristalizări cu zgârcite răsfrângeri de lumină ale unei vieţi înviforate de tragedii familiare. Viaţa ei chinuită ce se zbătea într-o siluetă fragilă, roasă de germenii tuberculozei, gingăşia şi manierele ei, i-au împletit o legendară aureolă în satul său Ucuriş şi în tot judeţul”.[3] Poezia Lucreţiei Suciu este apreciată de Titu Maiorescu, Ilarie Chendi, G. Bogdan Duică, Iosif Vulcan, Nicolae Iorga, dar nici măcar nu este amintit numele său în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, fapt care constituie o nedreptate, în opinia noastră, mai ales că renumele poetei trece şi peste Carpaţi, la revistele agreate de Junimea.[4]

Urmează şcoala primară la Institutul Ursulinelor din Oradea, obţinând calificativul Foarte bine la absolvirea clasei a V-a, iar la Limba şi literatura germană a avut calificativul Excepţional, fiind ajutată acasă chiar de mama ei în aprofundarea literaturii germane, fapt ce îi va influenţa creaţia lirică. În muzica din liedurile lui Uhland, Heine, Lenau şi profunda simţire eminesciană se concentrează furtuna şi zbuciumul vieţii tinerei fete. În casa familiei din Oradea, Maria Bosco organiza adevărate şedinţe de cenaclu literar la care participau: Mihai Pârvu, Septimiu Albini, Gh. Bogdan - Duică, George Coşbuc, Isaia Bosco (văr din frate al Mariei) ş.a. Din 1885 familia Suciu s-a retras la Ucuriş, unde tatăl şi fiica trăiesc mai mult singuri, deoarece Maria Suciu stătea la sora ei din Tăut, preoteasa Bejan, iar în 1891 a fost internată într-un spital de alienaţi din Budapesta, unde a şi murit din cauza unei boli de nervi, ca o consecinţă a morţii accidentale a lui Petre Bujor (ucis din greşală cu un baston cu mâner de argint de către Isaia Bosco, pe când apăra onoarea verişoarei sale, pe seama căreia se spusese o glumă licenţioasă), a certurilor familiale şi „a severităţii excesive a soţului ei”[5].

Lucreţia Suciu debutează în revista „Familia” din 1884, nr. 28 din 8/ 20 iulie cu poezia intitulată Suvenir, iar mai târziu va fi primită chiar în paginile „Convorbirilor literare” şi ale „Tribunei”, unde l-a avut ca mentor pe Gh. Bogdan - Duică ce devine naşul literar al poetei. Acesta îi duce la Sibiu un manuscris cu 67 de poezii care va fi publicat în 1889 (anul morţii lui Eminescu) sub titlul Versuri.

Lucreţia Suciu s-a logodit cu căpitanul român A. din armata austro-ungară, un aventurier încruntat, care după 7 ani desface logodna, probabil din cauza firii sale de Don Juan sau din pricina mamei Lucreţiei. Desfacerea logodnei era privită ca un lucru grav în vremea respectivă şi lasă urme adânci în inima tinerei fete. Suferinţa îşi găseşte expresia în versurile aproape perfecte pe care tânăra le publică nu doar în „Familia”, dar şi în „Convorbiri literare”. Întâmplarea face ca în 1890 scriitorul şi jurnalistul german W. Rudow, doctor în filosofie, să scrie o istorie a literaturii române moderne, iar prietenul său Gh. Bogdan-Duică îi spune că lucrarea ar fi incompletă fără numele talentatei Lucreţia Suciu. Pentru a obţine datele necesare, W. Rudow demarează o corespondenţă literară între el şi Lucreţia. Cucerit de farmecul şi inteligenţa tinerei, care semăna la frumuseţe dar şi la inteligenţă cu mama ei, acesta o cere de soţie, iar cei doi se vor căsători în 11 oct.1891. Părintele Lucreţiei, Petre Suciu, nu era încântat de faptul că fiica lui s-a măritat cu un străin. Tânăra apreciază însă afecţiunea delicată a lui Rudow, „un om înalt, spătos şi cu umblet legănat.”[6] Cu toate acestea, Lucreţia Suciu nu era fericită, fiind obsedată de umbrele trecutului şi de boala tuberculozei de care suferea, astfel că după căsătorie ea n-a mai scris nici un vers de dragoste, sufletul sensibil fiindu-i întunecat de întâmplările vieţii. Fragilitatea Lucreţiei a determinat-o pe Ana Rudow, cumnata ei, să se mute la Ucuriş pentru a oferi Lucreţiei un sprijin. Familia se mută apoi la Oradea din 1896, pe strada Peţa, azi Cuza Vodă, nr. 237. În anul 1897, Lucreţia şi soţul ei scot revista „Foaia literară” care nu rezistă greutăţilor materiale şi redacţionale, dar mai ales atacurilor din cauza cetăţeniei lui Rudow, decât un an. Cu o adevărată conduită aristocratică, Lucreţia îşi apără soţul atunci când acesta e atacat de revista umoristică „Vulturul”: „orice s-ar scrie în această foaie nu mă alterează, dar mă revoltă când trebuie să citesc că un domn care a colaborat la „Foaia literară” din o duşmănie nemotivată faţă de Rudow şi prin urmare şi faţă de mine, se pune umăr la umăr cu redactorul acestei foi să ne tragă pe sfoară”.[7] Soţul ei moare în 16 aprilie 1899, iar la un an după acesta moare şi Lucreţia Suciu, răpusă de bacilul koch, în 5 martie 1900, fiind înmormântată în cimitirul Rulikovsky din Oradea. La împlinirea a 100 de ani de la moartea poetei, criticul literar Mircea Popa aprecia: „Alături de Iosif Vulcan şi Miron Pompiliu, ea rămâne cea mai autentică voce lirică a literaturii transilvănene din această perioadă, dovadă că scrisul său răspunde unor comandamente reale ale epocii. Intimismul transilvănean dobândeşte în ea un interpret de frunte, pe care noi, acum, la 100 de ani de la moartea poetei suntem datori să-l restituim cititorilor de astăzi cu toate calităţile şi neîmplinirile lui.”[8]

După debutul din 1884 din „Familia”, Lucreţia Suciu devine o colaboratoare frecventă în publicaţia lui Vulcan, deoarece era o persoană cu o vastă cultură europeană, cunoscătoare a limbilor germană, franceză şi maghiară, fapt pentru care este iniţiatoarea unei campanii de traduceri din aceste limbi, dar şi a valorificării şi culegerii de folclor bihorean. Cu prilejul unei vizite făcută familiei Suciu în 1889 la Ucuriş, G. Bogdan - Duică va culege un bogat material folcloric numărând 250 de texte, la care se adaugă şi cele 50 dăruite de tânăra Lucreţia. Mentorul ei spiritual, criticul îi urmăreşte evoluţia şi o promovează în paginile „Tribunei”, unde Lucreţia Suciu publică în foileton traducerea dramei Laocoon de Lessing. Cu o prezentare de G. Bogdan - Duică, numele acestei autoare se impune în paginile revistei de peste munţi prin traduceri, la început, dar în anul 1889 poeta apare cu opt creaţii lirice în „Tribuna”, apoi în „Foaia ilustrată” de la Sibiu, în „Rândunica”şi chiar în „Convorbiri literare”, unde este prezentată drept o „foarte cunoscută scriitoare la românii de peste munţi”, despre care pomenise (de bine) şi criticul Titu Maiorescu într-un articol al său.

Poeta debutează în volum cu Versuri, Institutul Tipografic, Sibiu, 1889, ce cuprinde 67 de poezii, volum dedicat lui Ioan Slavici. Avea 30 de ani. Versurile sale păstrează influenţele poeţilor romantici germani ca: Heine, Schiller, Uhland, dar şi o vizibilă amprentă eminesciană, nereuşind întotdeauna să se desprindă de tirania modelului. Împreună cu soţul ei Wilhelm Rudow, pe care îl cunoscuse în 1881 la Halle în Germania, unde participă alături de G. Bogdan - Duică, Septimiu Albini şi Mihai Pârvu la festivitatea sărbătoririi a 600 de ani a Universităţii din Halle. În anul următor Rudow vine la Ucuriş, se îndrăgosteşte de frumoasa româncă şi se vor căsători, împotriva voinţei preotului Suciu, care nu-l agreează defel pe ginerele său. Totuşi, cei doi soţi vor edita la Oradea „Foaia literară”, o revistă efemeră,[9] cum o numea criticul Liana Cozea, din 18 aprilie - 7 noiembrie 1897. În paginile acestei publicaţii, Lucreţia Suciu este prezentă cu proză, o nuvelă intitulată: Logodnica contelui Stuart. Acţiunea nuvelei porneşte de la un caz real: o româncă din Valea Mare pe nume Elisabeta Gale, fiică de preot se îndrăgosteşte de căpitanul Ed. Stuart din armata austro-ungară. Fata este căsătorită împotriva voinţei sale cu un negustor brutal şi beţiv, în timp ce contele venea şi el de departe, cu acceptul familiei, ca să-i ceară mâna. Din păcate, tânăra se stinge din viaţă subit, iar contele nu poate decât să depună un buchet de flori la crucea din cimitirul satului. Drama fetei este surprinsă cu mult realism, pentru că şi Lucreţia Suciu avusese o logodnă nefericită ce durase şapte ani, deci subiectul era uşor autobiografic.[10] Aspectele romantice ale nuvelei sunt uşor de remarcat din temă; se ştie că iubirea era tema preferată de toţi romanticii, mai ales iubirea neîmplinită, sau realizată în moarte, aşa cum se întâmplă cu cei doi logodnici, iar antiteza dintre pretendenţi (soţul autoritar, beţiv şi brutal şi logodnicul Stuart manierat, elegant şi iubitor) evidenţiază şi motivează construcţia epică. Realismul tragic al destinului personajelor accentuează suspansul naraţiunii, de aceea nuvela se lecturează cu plăcere.

Poezia Lucreţiei Suciu-Rudow este apreciată însă de numeroşi critici literari cu prilejul centenarului revistei „Familia”: „Inspirată din întâmplări personale, poezia ei delicată, melodioasă, încă sub influenţa liricii germane pe care o cunoştea foarte bine, se detaşează prin realizarea artistică de restul poeziei lirice feminine din Transilvania. A scris şi foarte izbutite pasteluri dintre care „La scaldă” este pus de Nicolae Iorga alături de bucata lui Victor Hugo.”[11]

Maria Vaida (Cluj-Napoca)

[1] Teodor Neş, Oameni din Bihor 1848- 1918, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937, p. 268.

[2] Ibidem, pp. 263-267.

[3] Ibidem, p. 268.

[4] La p. 1023 din Istoria literaturii..., G.Călinescu menţionează în paranteză la cap. Intimişti: „Titlul primei culegeri de poezii (a lui Emanoil Bucuţa) are un antecedent: Florile inimii, poezii de Isaia B. Bosco, Arad, 1884”.

[5] Ibidem, pp. 255- 266.

[6] Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937, p. 271.

[7] Ibidem, p. 272.

[8] Mircea Popa, Poeta bihoreană Lucreţia Suciu, în „Familia română”, nr. 3-4, 2002, p. 60.

[9] Liana Cozea, O revistă efemeră din secolul trecut apărută la Oradea, în Lucrări ştiinţifice, s. Literatura, VII, 1973.

[10] Lucreţia Suciu, Logodnica contelui Stuart, ediţie îngrijită de Florian Dudaş, în vol. Românii din Oradea în epoca luminilor, Ed. Muzeul Ţării Crişurilor, 1996.

[11] Angela Popovici, Revista „Familia”, schiţă monografică, în Centenar Familia, Muzeul Regional Crişana, Oradea, 1965, p. 66.


 

SPIRITUALITATE

GÂNDURI…

De ce trăim doar pentru ziua de mâine? De ce ignorăm trecutul şi ne gândim numai la viitorul foarte apropiat?

Omul nou e preocupat de grijile sale fireşti, care îl ţin înlănţuit ca pe un sclav. Din păcate, moartea pândeşte la orice colţ, iar omul consideră că nu este important sau e prea devreme să se întrebe când va trebui să părăsească această lume. Dureroasă este pierderea părinţilor, a copiilor, a celor dragi şi, probabil, o astfel de suferinţă nu va dispărea niciodată, măcinând sufletul cu insistenţă, până când îi va slăbi credinţa. Un asemenea moment trist are puterea să ne trezească la realitate. Dacă toţi am fi conştienţi de iminentul sfârşit, poate am alege să fim călugări, dorind cu orice preţ să ne salvăm sufletul de la moartea veşnică, iar planeta s-ar depopula. Cine ştie?

Omul e liber să gândească şi să facă ce vrea. De aceea suntem atât de diferiţi, iar căile pe care le urmăm, nenumărate. Privită de sus, omenirea e un amalgam de sentimente, de multe ori confuze şi false. Nu ne mai regăsim! Ne-am pierdut cândva sinele şi acesta rătăceşte deprimat cine ştie pe unde. Şi totuşi, care e rostul vieţii? Ne luptăm să existăm şi facem tot ce ne stă în putere să ne asigurăm un trai decent, să le oferim copiilor un nume, precum şi o zestre materială şi spirituală. Dar atât? De ce nu suntem mulţumiţi? De ce simţim că lipseşte ceva? La un moment dat, ne-am fi dorit să mergem pe alt drum, dar am ezitat şi acum e prea târziu. Unii găsesc forţa să schimbe cursul vieţii, dar oare, găsesc ceea ce caută? Sau doar colindă pământul în lung şi-n lat, aşteptând scurgerea vremii?

De multe ori ne surprindem spunând: Abia aştept să treacă anul acesta! Cât de naivi suntem! Într-adevăr, mâine nu va mai fi la fel, însă care este preţul unei asemenea dorinţe? O existenţă irosită în zadar, fără consistenţă, lipsită de sens, umbrită de nelinişti înfiorătoare, zguduită de lipsuri de tot felul. Ciudat e pentru cei care ar vrea să-şi încheie firul vieţii, considerând că degeaba mai trăiesc într-o lume în care se simt străini sau cred că s-au născut numai pentru a muri timpuriu. Oricum am gândi, sau dacă am cugeta profund, cu siguranţă toate acestea nu ni s-ar părea exagerate. Tocmai liberul arbitru ne dă impulsul de a zbura metaforic dincolo de graniţele normalului şi de a explora sentimente neînţelese şi absurde.

Cât de fragile sunt gândurile, dar atât de puternice! Întocmai ca o licoare letală ce fierbe de furie şi neputinţă, ce strigă fără glas şi ecou, străpunzând iureşul tăcerii şi cuibărindu-se într-un foişor de vise spulberate în van. Vibrează în noi sensibilitatea unică a vieţii, ucigându-ne dorinţa de a duce cât mai departe fluxul nestăvilit al bucuriei de ceva simplu şi puţin, peste care se aşterne cenuşa întunericului ameninţător şi plânsul înnăbuşit de înger căzut. Rugile devin tot mai firave, pierzându-se într-un abis alunecos, îngropate în valuri nepereche şi pustii.

Aşa ne purtăm poverile existenţiale, care se înnoiesc mereu, pe măsură ce timpul îmbătrâneşte. Cădem sfâşiaţi de propriile gânduri, lăsând în urmă praful nimicitor al suspinelor legănate de vântul asupritor al zărilor apuse. Ne vom aminti regretele?

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

DECLARAŢIA DE LA BERLIN

Unul dintre cele mai importante momente din istoria de până acum a mişcării pentru acces deschis (Open Access) la materialele ştiinţifice şi educaţionale publicate în Internet este Conferinţa de la Berlin (22-23 octombrie 2003), care a adoptat Declaraţia cu privire la Accesul Deschis în Ştiinţe şi Umanioare (Berlin Declaration on Open Access in the Sciences and Humanities). Articolul de faţă include această declaraţie. Versiunea originală în limba engleză poate fi citită pe situl conferinţei, la adresa http://oa.mpg.de/openaccess-berlin/ berlindeclaration.html. Pentru a putea obţine o imagine a mişcării pentru acces deschis (Open Access) apropiată de cea completă, cititorii sunt sfătuiţi să consulte şi articolul Resurse educaţionale deschise. Acces deschis, publicat de autor în numărul din februarie al revistei.

Prefaţă

Internetul a schimbat fundamental realităţile practice şi economice ale distribuirii cunoaşterii ştiinţifice şi a patrimoniului cultural. Pentru prima dată în istorie, Internetul oferă şansa de a constitui o reprezentare globală şi interactivă a cunoaşterii umane, incluzând patrimoniul cultural şi garanţia accesului tuturor oamenilor la acesta.

Noi, semnatarii declaraţiei, ne simţim obligaţi să răspundem la provocările Internetului, care constituie astăzi un mediu funcţional emergent pentru cunoaşterea distribuită. Evident, aceste evoluţii vor putea să modifice semnificativ natura publicării ştiinţifice, precum şi actualul sistem de asigurare a calităţii.

În acord cu spiritul Declaraţiei Iniţiativei pentru Acces Deschis de la Budapesta, Cartei ECHO şi Declaraţiei de la Bethesda privind Publicarea cu Acces Deschis, am întocmit Declaraţia de la Berlin pentru a promova Internetul ca pe un instrument funcţional pentru cunoaşterea ştiinţifică globală şi reflectare umană, şi pentru a specifica măsurile pe care creatorii politicilor în domeniul cercetării, instituţiile de cercetare, agenţiile de finanţare, bibliotecile, arhivele şi muzeele trebuie să le ia în considerare.

Scopuri

Misiunea noastră de a disemina cunoaşterea este îndeplinită numai pe jumătate dacă informaţia nu este disponibilă cât mai larg şi mai accesibil societăţii. Noile posibilităţi de diseminare a cunoaşterii trebuie să fie sprijinite nu numai prin forme clasice ci şi din ce în ce mai mult şi prin intermediul paradigmei accesului deschis prin intermediul Internetului. Definim accesul deschis ca pe o sursă completă de cunoaştere umană şi a patrimoniului cultural care a fost aprobată de comunitatea ştiinţifică.

Pentru a realiza viziunea unei reprezentări globale şi accesibile a cunoaşterii, viitorul Web trebuie să fie durabil, interactiv şi transparent. Instrumentele software şi conţinutul trebuie să fie accesibile deschis şi compatibile.

Definirea unei contribuţii cu acces deschis

Stabilirea accesului deschis ca o procedură satisfăcătoare, ideal, necesită angajamentul activ al fiecărui individ producător de cunoaştere ştiinţifică şi deţinător al patrimoniului cultural. Contribuţiile cu acces deschis cuprind rezultate de cercetare ştiinţifică originale, date primare şi metadate, materiale sursă, reprezentări digitale ale materialelor pictografice şi grafice, precum şi a materialelor multimedia.

Contribuţiile cu acces deschis trebuie să satisfacă două condiţii:

1. autorul(ii) şi titularul(ii) drepturilor de autor ale acestor contribuţii acordă tuturor utilizatorilor dreptul de acces liber, irevocabil, global, acordă o licenţă de a copia, utiliza, distribui, transmite şi afişa public lucrarea şi de a face şi distribui lucrări derivate în orice mediu digital în orice scop responsabil, subiect al unei atribuiri corespunzătoare a drepturilor morale (standardele comunităţii vor continua să furnizeze mecanismul pentru întărirea unei atribuiri corespunzătoare şi utilizarea responsabilă a lucrărilor publicate, aşa cum se face în acest moment), precum şi dreptul de a face un număr redus de copii tipărite pentru uz personal;

2. versiune completă a lucrării şi toate materialele suplimentare, incluzând o copie a permisiunilor aşa cum se afirmă mai sus, într-un format electronic standard este depozitată (şi, astfel, publicată) în cel puţin un depozit online, folosind standardele tehnice potrivite (precum sunt definiţiile Arhivelor Deschise), care este sprijinit şi întreţinut de o instituţie cu profil ştiinţific, o societate ştiinţifică, o agenţie guvernamentală sau alte organizaţii bine stabilite care caută să permită accesul deschis, distribuirea nerestricţionată, interoperabilitatea şi arhivarea pe termen lung.

 

Sprijinirea tranziţiei la paradigma electronică a accesului deschis

Organizaţiile noastre sunt interesate în promovarea pe mai departe a noii paradigme a accesului deschis, pentru a obţine cel mai mare beneficiu pentru ştiinţă şi societate. Astfel, dorim să facem progrese prin:

· încurajarea cercetătorilor/beneficiarilor granturilor de a-şi publica lucrarea în acord cu principiile paradigmei accesului deschis;

· încurajarea deţinătorilor de patrimoniu cultural să sprijine accesul deschis prin oferirea resurselor proprii prin Internet;

· dezvoltarea mijloacelor şi a căilor de evaluare a contribuţiilor cu acces deschis şi a revistelor online pentru a sprijini standardele de calitate şi bunele practici ştiinţifice;

· sprijinirea publicaţiilor cu acces deschis, pentru ca acestea să fie recunoscute în promovarea şi stabilitatea evaluării;

· susţinerea meritului intrinsec al contribuţiilor la o infrastructură a accesului deschis, prin dezvoltarea instrumentelor software, furnizarea conţinutului, crearea metadatelor sau publicarea articolelor individuale.

 

Realizăm faptul că procesul de migrare către accesul deschis schimbă diseminarea cunoaşterii în ceea ce priveşte aspectele legale şi financiare. Organizaţiile noastre au ca scop găsirea soluţiilor care sprijină dezvoltarea pe mai departe a cadrelor legale şi financiare existente, pentru a uşura utilizarea optimă şi accesul.

Traian Anghel


 

REPERE...

O VIZIUNE ASUPRA PARTICIPĂRII LA VIAŢA CULTURALĂ

Cultura şi accesul la cultură sunt pentru fiecare individ o necesitate şi o condiţie a consolidării sentimentului de desăvârşire ca individ unic, a nevoii de exprimare şi de sensibilizare a ambientului şi a colectivităţii. Aşa cum afirmă Alfried Längle cultura a urmărit menţinerea şi cultivarea evoluţiei sufleteşti şi spirituale în condiţiile fiecărei epoci¹, având caracteristicile epocii respective, fiind expresia acumulărilor individuale din fiecare epocă şi a nivelului de dezvoltare a spiritului uman.

Societatea contemporană îmbracă o deversitate de forme de exprimare artistică, unele acceptate (pentru că respectă modelul tradiţionalist, consolidând achiziţiile anterioare) altele contestate (datorită refuzului lor de a se conforma şi a invitaţiei la reconsiderarea valorilor şi a spiritualităţii). Între aceste valenţe evoluează cadrul formal, cel impus de administraţie (de stat) ca rezultat al preocupării de a sprijini formarea şi manifestarea unui spirit cultural naţional precum şi ca urmare a coerciţiei din partea comunităţiilor artistice, şi cadrul nonfomal, cel care acţionează în sensul impunerii unor valori, a unor obiceiuri ale existenţei cotidiene.

O preocupare a Ministerului Culturii, recunoscută în cadrul Planului strategic pentru perioada 2009-2013² este de a contribui la creşterea nivelului de dezvoltare umană a societăţii româneşti şi îşi propune să facă acest lucru prin respectarea şi susţinerea accesului la cultură şi în acelaşi timp a participării la viaţa culturală, neignorând libertatea religioasă şi diversitatea culturală. Se recunoaşte astfel că nivelul de dezvoltare al societăţii este dependent şi de factorul cultural şi de animarea individului în acţiuni diverse, artistice, alături de celelalte elemente ale dezvoltării sociale (economice, politice, sociale etc.).

Cât de importantă este participarea cetăţenilor la viaţa culturală, ce înseamnă aceasta pentru întreaga societate, ce beneficii pot avea indivizii prin implicare în lumea culturală şi cum o pot face sunt câteva întrebări care pot fi adresate atunci când citeşti un document oficial cu referire la cultură. Gândindu-ne la expresia ultracunoscută românul s-a născut poet se poate afirma că în fiecare persoană există mici resurse sau o înclinaţie ori talent de a creea ceva, de se exprima artistic. Şansa de a se implica prin depăşirea stadiului de consumator de cultură, devenind o părticică a sistemului, a aluatului cultural, şi prin îndelungă pregătire şi transpiraţie, creator de cultură, este dependentă de organizarea mediului cultural şi de exigenţele politicilor şi strategiilor publice.

Participarea la viaţa culturală poate îmbrăca diverse forme şi se poate realiza diferenţiat pe nivele de dezvoltare a spiritului uman sau a spiritualităţii comunităţii şi de investiţie în talentul individaul şi în viziunea creativă a cuiva. Elementele vieţii culturale importante sunt producătorul de cultură (artistul sau instituţia de cultură) şi consumatorul de cultură. De asemenea, un rol important îl au persoanele sau instituţiile care promovează cultura şi produsele culturii, prezenţa acestora fiind şi mai imperioasă în societatea contemporană în care individul este bombardat de complexitatea ofertelor economice, educaţionale, comerciale, care răpesc din timpul destinat anterior absorţiei de cultură.

Producătorul de cultură, creatorul de artă şi frumos, poate fi atât artistul, cât şi instituţia de cultură ambii actori având menirea de a lansa o provocare artistică a sentimentelor, a creativităţii, a interpretării lumii în care trăim, a depăşirii stadiilor de dezvoltare atinse de individ, respectiv de societate. Mesajul pe care îl trimite creatorul de artă se distinge prin complexitatea exprimării, vizând ariile sociale sau ariile vieţii indivizilor, în ambele situaţii mesajul desprinzându-se din mediul de viaţă al artistului. Devine astfel, o expresie a societăţii contemporane.

Produsele culturii precum poezia, proza, tabloul, fotografia, sculptura, filmul, spectacolul de teatru, de operă şi operetă, de dans, cântecul, animaţia, produsele artizanale, emisiunea TV, conferinţele, patrimoniul (material şi imaterial) etc. au rolul de a transmite mesaje multiple indivizilor şi de invita la meditaţie şi la diversificare. Admirate sau achiziţionate, expuse sau dăruite ele sunt averea societăţii, catalizatorul vieţii dar şi mărturia complexităţii naturii umane.

Consumatorul de cultură, indiferent de vârsta sau apartenenţa sa, este cititorul de carte, cititorul de publicaţii de cultură, literare sau artistice, este privitorul unei creaţii de pictură sau sculptură, este cumpărătorul unor astfel de produse (până la a deveni colecţionar) este vizitatorul muzeelor, al filmelor, al spectacolelor de teatru, de balet, este persoana cu înaltă educaţie sau din contră este cel care nu a petrecut prea mulţi ani în şcoală. Consumator de cultură este persoana care savurează constant, cu fidelitate (aproape cu dependenţă de artă) şi care devine un foarte bun cunoscător al artelor (poate chiar autodidact), până la consumatorul ocazional, care rar se alătură lumii artistice, creative din varii motive (din lipsa resurselor financiare, din lipsa unei obişnuinţe de a urmării un produs artistic, din prejudecată, ca urmare a educaţiei precare etc.).

Pentru că viaţa de zi cu zi a devenit tot mai complexă şi pentru că produsele culturale sunt tot mai diverse, pentru că cetăţeanul are din ce în ce mai puţin timp pentru sine, pentru propria dezvoltare, este nevoie de o terţă persoană care să promoveze produsele culturale şi să recheme individul în faţa frumosului, să îi ofere şi o altă faţetă a realităţii şi o altă cale de a ajunge la un standard ridicat de viaţă. Promovarea se realizează atât prin afişul sau anunţul publicitar cât şi prin emisiunea radio sau televizată de cultură sau articolul în presa scrisă. O altă formă de promovare poate cu un impact puternic este manifestarea stradală, care se adresează omului care nu este preocupat să se informeze dar al cărui interes este trezit prin exemplificare. Conferinţele tematice, întâlnirile dintre organizaţiile implicate în dezvoltarea zestrei culturale sunt forme de promovare a vieţii culturale.

Participarea la viaţa culturală aduce omenirii un set de beneficii, fiind o resursă a creativităţii şi o îmbogăţire a patrimoniului cultural, ceea ce se transmite generaţiilor în formare. Patrimoniul constituit este, metaforic vorbind, pământul în care sămânţa va încolţi. Un patrimoniu bogat conduce inevitabil la produse artistice de o şi mai mare valoare. Ceea ce facem noi acum, ceea ce creăm, ceea ce cultivăm, va fi seva ce va hrăni generaţia următoare aceasta fiind amprentată de produsele creativităţii noastre.

Relaţia strânsă între comportamentul proactiv cultural şi calitatea vieţii a individului care este artist precum şi a celui care savurează produsul artistului este puternică şi determinativă, în funcţie de nivelul de abordare a primei înregistrându-se o variaţie calitativă a celei de a doua. O carte citită relevă noi perspective asupra vieţii, asupra mentalităţii, un tablou privit sensibilizează sufletul şi răscoleşte sentimentele, un spectacol de teatru vizualizat invită la meditaţie şi la găsirea sensului vieţii. Implicarea directă în procesul cultural, ca şi creator de cultură îşi arată noi valenţe ale sentimentului de utilitate, noi viziuni asupra realităţii, o creştere a nivelului de toleranţă şi acceptanţă socială. La nivel social, actul de cultură poate asigura o cale de identificare a soluţiilor, exerciţiul imaginaţiei şi al creativităţii putând fi valorificat în procesul de rezolvarea a unor probleme sau de construire a unui ambient confortabil.

Dezvoltarea participării la viaţa culturală formează tânăra generaţie, o orientează către desăvârşirea ca purtătoare de valoare. Prin achiziţia de frumos şi cultură se realizează, aşa cum afirmă Alfried Längle¹, împlinirea sensului existenţial al fiecăruia prin conturarea spaţiului cultural al persoanei, exprimat prin identificarea şi ocuparea locului, a spaţiului vital, prin trăirea şi aprecierea valorii şi prin găsirea recunoaşterii / aprecierii de care are atât de mult nevoie individul uman. Investiţia în tânăra generaţie este o condiţie esenţială a asigurării bunăstării sociale, a transmiterii resurselor culturale, a valorizării naturii umane.

Mijloace de participare la viaţa culturală a unui individ îmbracă forme variate, de la calitatea de consumator al culturii (achiziţii de carte din librării, client al bibliotecilor, vizionări de expoziţii, de spectacole, de festivaluri etc.) până la implicarea directă prin formarea sau valorificarea potenţialului artistic (ca amator) ca individ activ în cadrul centrelor culturale, al caselor culturale (inclusiv a celor studenţeşti), al cercurile artistice în cadrul şcolilor, al şcolilor de artă sau în cadrul organizaţiilor civice culturale (prin acţiunile cărora se valorifică potenţialul creator sau, în unele situaţii, se realizează exprimarea artistică a membrilor ori are loc utilizarea artei ca terapie ocupaţională sau terapie recuperatorie).

Realitatea societăţii româneşti arată că românii investesc din de în ce mai puţin în viaţa lor culturală şi că aceasta sărăceşte cantitativ şi calitativ. Comportamentul românilor privind participarea la viaţa culturală din perspectiva consumatorului de cultură a înregistrat conotaţii negative în anul 2009. Barometrul Cultural pe 2009³ arată că tot mai puţini români vizionează muzee şi expoziţii (faţă de 2008 numărul vizitatorilor a scăzut cu 20%), teatrele au înregistrat o scădere a numărului de spectatori (cu 15% mai puţini faţă de anul precedent). Sălile de cinema sunt mai goale, înregistrându-se o scădere cu 17% a iubitorilor de film. Frecvenţa participării la spectacole de operă/operetă a scăzut cu 8% faţă de 2008 şi cu11% faţă de anul 2007. Cartea, esenţială pentru formarea intelectului, este şi ea mai puţin cerută chiar dacă a înregistrat o scădere mai mică decât în celelalte domenii. Românii alocă din bugetul lor din ce în ce mai puţin pentru activităţi culturale şi îngrijorător este faptul că mulţi nu achiziţionează nici un produs de factură culturală, studiul menţionat arătând că 44% dintre cei chestionaţi nu au cheltuit deloc pentru activităţi culturale în prima jumătate a anului 2009.

Este dezolantă o astfel de evoluţie în cadrul participării la viaţa culturală şi aceste constatări invită la reconsiderarea acestui domeniu, la acordarea unui suport pentru revigorarea recunoaşterii nevoii de valori culturale. Intensificarea acţiunilor în rândul tinerilor prin educaţie şi implicare în programe de formare culturală, creşterea adresabilităţii instituţiilor şi organizaţiilor de cultură către publicul adult, atragerea acestora în acţiuni artistice (pornind de la premisa că părintele este primul exemplu pentru copil, acesta din urmă preluând conştient sau nu comportamentele părinţilor), creşterea numărului de unităţi culturale, indiferent de forma lor de organizare şi de sursa de finanţare etc. asigură o valorificare a potenţialului artistic şi mai ales este un pilon puternic în creşterea calităţii vieţii a indivizilor, respectiv construcţia unei societăţi solide şi sigure.

Elisaveta Drăghici

Surse:

¹ Längle Alfried, Cultura vieţii – Viaţa culturii. Arta de a întâlni ceea ce te mişcã. în: Analiza Existenţialã 1-2, 1999

² Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Planului strategic pentru perioada 2009-2013, www.cultura.ro

³ Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii, Barometrul de comsum cultural 2009, http://culturadata.ro

 

PAŞI SPRE ACORDUL SCHENGEN

Una din aspiraţiile majore ale românilor încă din perioada ceauşistă o reprezenta posibilitatea liberei lor circulaţii în Europa şi în afara continentului. Nici după căderea lui Ceauşescu, această justificată aspiraţie a lor nu s-a împlinit, din păcate, imediat[1]. Îmi aduc şi acum aminte de cozile interminabile, adeseori de zile şi nopţi întregi, însoţite de tot felul de umilinţe din partea unor mărunţi, dar extrem de infatuaţi funcţionari ai ambasadelor străine, între care, din păcate, şi în prezent, cel mai mizerabil loc îl ocupă funcţionarii Ambasadei SUA de la Bucureşti. Solicitanţii de viză erau percepuţi de aceştia, indiferent de ţinuta şi prestanţa lor, doar ca nişte posibili infractori şi, de aceea, după mintea lor puţină şi plină de dispreţ, ei trebuiau obligatoriu jigniţi, umiliţi şi făcuţi să se simtă ca aparţinând unei ţări ce nu se bucura şi încă nu se bucură de minim respect din partea acestor ipochimeni sau ai stăpânilor lor[2].

După 1990, majoritatea partidelor politice, cu sau fără doctrină sau program politic, cum este cazul acestora şi în prezent, au urmărit înscrierea României în clubul ţărilor civilizate şi pentru a asigura cetăţenilor români un alt tratament în raport cu misiunile diplomatice străine acreditate în România. S-a sperat atunci că, odată cu integrarea României în structurile europene şi euroatlantice se va asigura şi posibilitatea liberei circulaţii a cetăţenilor români în acest spaţiu.

Ca întotdeauna, viaţa a luat-o mult înaintea politicienilor. Cu mult înaintea obţinerii de acorduri internaţionale ferme în acest sens şi înainte de accederea propriu-zisă a României în structurile U.E., sute de mii de cetăţeni români, împinşi de sărăcie, în primul rând, dar şi scârbiţi de mizeriile şi promiscuităţile cultivate de noii guvernanţi, au părăsit ţara, stabilindu-se inclusiv pe teritoriul unor foste ţări socialiste. Din păcate, destul de mulţi dintre aceştia s-au remarcat nu prin muncă, competenţă şi seriozitate, ci prin săvârşirea, în mod frecvent, de acte reprobabile, infracţiuni, chiar şi crime, riscând să compromită, prin comportamentul lor iresponsabil, în mod iremediabil, eforturile diplomatice ale autorităţilor române.

Un astfel de caz, celebru în epocă, l-a reprezentat şirul nesfârşit de hoţii şi crime săvârşite de minoritarii ţigani, dar nu numai de aceştia, pe teritoriul Republicii Cehe. În gara centrală din Praga, în parcul oraşului şi pe principalele bulevarde, la orice oră din zi puteau fi întâlnite numeroase grupuri de ţigani cerşind, dar care, în anumite momente se manifestau violent la adresa trecătorilor, punând în pericol siguranţa acestora. Autorităţile cehe au luat măsurile ce au crezut potrivite, însă acestea s-au dovedit insuficiente şi ineficiente, nereuşind nici să contracareze, nici să descurajeze pe infractori de la faptele lor. În disperare de cauză, ministrul ceh de Interne a solicitat în repetate rânduri sprijin autorităţilor de la Bucureşti. Solicitarea administraţiei de la Praga a lăsat, însă, indiferentă administraţia de la Bucureşti.

În această situaţie, aparent fără ieşire, Guvernul român a fost, la un moment dat, anunţat de intenţia iminentă a Ministerelor de Interne şi de Externe de la Praga de a stopa exodul de infractori români prin reintroducerea obligativităţii vizelor, inclusiv pentru tranzitul acestei ţări. Cum ameninţarea părea să fie reală, în cele din urmă autorităţile bucureştene s-au trezit şi au reacţionat, încercând să-i convingă pe omologii lor cehi că vor fi luate unele măsuri în sensul celor solicitate. Astfel, Ministerul de Interne al României a delegat mai mulţi ofiţeri de poliţie, cunoscători ai limbii cehe sau a unei limbi de circulaţie internaţională, care să funcţioneze în cadrul structurilor operative ale Poliţiei din Cehia[3].

A fost implicat inclusiv Parlamentul în aceste demersuri. Astfel, în perioada 17 – 19 octombrie 2001, o delegaţie a Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaţilor s-a deplasat la Praga, unde a avut o serie de întâlniri, atât pe linie parlamentară, cât şi la nivelul unor ministere. Am făcut şi eu parte din această delegaţie, alături de Radu PODGOREANU, preşedintele Comisiei de Politică Externă şi deputat P.S.D. de Sibiu, Vasile SUCIU, membru al comisiei şi deputat de Cluj al P.S.D. şi Puiu HAŞOTI, deputat P.N.L. de Constanţa şi membru al comisiei.

Văzând atitudinea extrem de dură, dar deplin justificată, în opinia mea, a interlocutorilor noştri şi mai ales decizia acestora ca, începând cu 1 noiembrie 2001, să treacă la reintroducerea obligativităţii vizei pentru cetăţenii români, în cadrul întâlnirii cu dl. Paul VOŠALIC, prim-adjunct al Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, am insistat ca şeful delegaţiei noastre să pledeze pentru amânarea unei astfel de decizii. Deoarece acesta se codea, replicându-mi că nu are aprobarea lui Adrian (era vorba de primul ministru NĂSTASE) în acest scop, în calitatea mea de secretar al Comisiei de Politică Externă, dar şi de reprezentant al opoziţiei, i-am cerut ministrului VOŠALIC să ţină cont de faptul că luarea unei astfel de măsuri de către autorităţile cehe, deşi deplin justificată, risca să creeze în viitorul apropiat foarte mari dificultăţi României, cu atât mai mult cu cât aceasta s-ar fi întâmplat înaintea reuniunii miniştrilor de interne şi justiţie[4] ai ţărilor din UE, care urma să decidă în privinţa aprobării liberei circulaţii a cetăţenilor români în spaţiul comunitar. Ca să fiu şi mai convingător, i-am atras demnitarului ceh atenţia că acest proiect este unul de importanţă naţională şi se bucură de totala susţinere a întregii clase politice româneşti postdecembriste, indiferent de partidele politice din care aceasta face parte.

Demnitarul ceh şi-a arătat surprinderea faţă de această situaţie, dar în momentul în care i-am adăugat şi alte elemente în această privinţă, a pus mâna pe telefon, l-a sunat pe ministrul de externe al Republicii Cehe şi a insistat ca acesta să ceară Parlamentului Ceh să amâne luarea unei astfel de decizii până după aflarea rezultatului reuniunii Comitetului JAI. Am reiterat această idee şi la întâlnirile ulterioare cu primul adjunct al Ministrului Apărării al Republicii Cehe, dl. Ştefan FÜLE, precum şi cu preşedinţii comitetelor pentru politică externă şi al celui pentru integrare europeană ale Camerei Deputaţilor din Parlamentul Republicii Cehe.

Spre surprinderea mea, intervenţia pe care am avut-o a fost însuşită, fără nici un fel de obiecţiuni, de toţi demnitarii guvernamentali sau parlamentari, cehi care au achiesat la ideea amânării luării unei decizii, care ar fi pus în pericol şansele reale de acordare a dreptului de liberă circulaţie în Europa pentru locuitorii români[5].

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] După cum se ştie, cu toate că se foloseşte de România în cele mai abjecte scopuri, S.U.A. nu au acordat cetăţenilor români dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul lor, deşi acest drept a fost deja acordat unora dintre vecinii noştri cu merite infinit inferioare la capitolul supuşenie şi sluj.

[2] În acest sens, îmi aduc aminte de situaţiile jenante în care au fost puşi o serie de cunoscuţi artişti români, care au dorit, adesea şi din nevoi stricte de familie, să plece în S.U.A. Cu mânie şi dispreţ, ei au fost refuzaţi, cu toate justificatele lor insistenţe, rugăminţi etc.

[3] Situaţii similare s-au întâmplat şi în alte ţări vest-europene oripilate de excesul de infracţiuni şi crime săvârşite de cetăţenii români de etnie romă pe teritoriul acestora. Colaborând cu colegii lor din ţările respective, ofiţerii români de poliţie au făcut dovada competenţei, bunei pregătiri şi profesionalismului lor acţionând pentru prinderea de infractori, identificarea membrilor unor bande şi descurajarea activităţilor infracţionale ale acestora.

[4] E vorba de celebrul comitet JAI.

[5] Fac aceste precizări, dorind să subliniez atitudinea înţelegătoare şi de real sprijin avută de autorităţile cehe într-un moment decisiv al demersurilor noastre de integrare în structurile europene şi de accedere la standarde europene de tratament pentru locuitorii acestei ţări.

 

COSMONAUTUL DUMITRU DORIN PRUNARIU VA CONDUCE ELITA ASTRONAUŢILOR EUROPENI

Capitala Malaeziei, Kuala Lumpur, a găzduit în perioada 5-11 octombrie 2010 lucrările celui de-al XXIII-lea Congres Planetar al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic (ASE), unica asociaţie independentă, non-profit, planetară, cu scop profesional şi educaţional a astronauţilor din întreaga lume. Pe agenda Congresului desfăşurat sub genericul “O planetă, o speranţă şi un viitor comun” s-au aflat dezbateri şi mese rotunde vizând problematica şi provocările explorării spaţiale în secolul XXI, precum şi necesitatea unei colaborări la nivel mondial în beneficiul întregii planete.

În cadrul Congresului a avut loc şi reuniunea Grupului de constituire a filialei regionale europeane a Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic - ASE Europe şi stabilirea priorităţilor organizatorice pentru a face faţă unor proiecte prioritare pe care ASE Europe şi le propune în perioada următoare. Principalul scop al proiectelor va fi promovarea cercetarii şi educaţiei în domeniul cosmic la nivel european, cât şi promovarea Europei ca o entitate aparte în mediul cosmic internaţional. Preşedinte al ASE - Europe a fost desemnat, prin vot în unanimitate, cosmonautul român, dr. Dumitru-Dorin Prunariu, având în vedere calităţile sale organizatorice, deschiderii internaţionale pe care o are, echilibrului promovat şi menţinut permanent în relaţiile dintre statele europene.

Photo: (de sus in jos, de la stanga spre dreapta) - o parte dintre astronautii si cosmonautii fondatori ai ASE Europe dupa intrunirea de constituire si alegere a presedintelui: Gheorghi Ivanov (Bulgaria), Walter Ulrich (Germania), Bertalan Farkas (Ungaria), Claude Nicollier (Elvetia), Dumitru-Dorin Prunariu (Romania), Rainhold Ewald (Germania), Dirk Frimout (Belgia), Klaus-Dietrich Flade (Germania), Miroslaw Hermaszewki (Polonia), Franz Viehböck (Austria), Gerhard Thiele (Germania), Aleksandr Aleksandrov (Bulgaria).

a consemnat, Lucreţia Berzintu (Israel)


 

ATELIER

GÂNDUL NEMURIRII

Când Tatăl m-a desprins din coasta gliei,

A pus în mine gândul veşniciei.

Mi-a dat în stăpânire întreaga fire,

Şi-n cupa inimii mi-a pus iubire.

 

Un însetat ce cucerea cetăţi,

Golind-o a spart cupa în bucăţi

Cu durere mă aplec adunând ciob cu ciob

Sperând să găsesc din iubire un bob,

 

Să-l răsădesc cu drag, să-l fac să crească

Cu lacrima iertării, creştinească,

Şi ca Sisif urcând să-mi duc povara,

Răbdând răutatea, nedreptatea şi ocara.

 

Când reuşesc cu greu rugând pe Domnul bun,

Vinul iubirii în cioburi lipite să îl pun,

Alt însetat dispreţuindu-mi obositoarea muncă,

Goleşte lacom cupa şi iarăşi o aruncă.

 

Cupa inimii mele şade-n noroi zdrobită

Sub talpa ignoranţei, pe altarul ei jertfită.

E drept că nu a fost ascultătoare

Şi porcilor le-a dat mărgăritare.

 

Zadarnic încearcă din cioburi să se adune

Zadarnic înalţă spre ceruri rugăciune.

Din negură pândeşte duşmanul tăcut.

Am obosit în suflet şi-am căzut.

 

De şaptezeci şi şapte de ori câte şapte,

Am tot căzut învinsă de păcate.

În clipa din urmă ce-mi promitea iertare,

Ultimul ciob lipeam cu înfrigurare.

 

Înalţ spre ceruri cupa şi îndrăznesc să sper,

Cu harul Său divin să o umple îi cer.

În lumea asta învinsă de păcat,

Să pot iubi necondiţionat.

 

Tatăl se-ndură coborând printre stele,

În cupa ciobită a inimii mele.

Atunci am simţit că El e Iubirea

Cea care aduce în dar nemurirea.

Valeria Moroşan (Vatra Dornei)

 

PREA MULT ŞI PREA PUŢIN

prea multă spermă azvârlită la canal

prea mult străin în laptele de mamă:

e jalnic să devii din om – semnal

şi rău – când muntele – nisip se farmă

 

ai fost scăpat din pântec – în hazna

şi garnisit: bulbuci de râs prostesc...

nu eşti slăvit de păsări – o cazma

îţi ţine loc de Arborele-obştesc!

 

n-ai limbă-n gură – ci foşniri de şarpe!

gargariseşti văzduhul de pe ape!

asfalt – în loc de cale spre lumină

 

Cain multiplicat – absurd – vermină!

...unde eşti, unde – Codru-Dumnezeu?

respir cenuşi – din ce în ce mai greu...

 

BUREŢI PÂNDITORI

miros de greu-al-pământului

bureţii: stingheri

bănuitori pânditori şi bâlbâiţi de sfială – ies de după

un trunchi de copac – fără fală – şi

mă-ntreabă – în şoaptă

îndelungită – hodorogită – clefăită – câte şi

mai câte – despre

mersul prin văzduhuri al stelelor – văzduh şi

stele pe care ei – din pivniţa vintrelor (având-o gazdă pe

bufniţa răstigniţilor

asfinţiţilor nopţii) – nu le vor vedea niciodată

 

nu – niciodată – de-acolo – dintre spaimele pitite-ale

lutului slutului – atât de

trist – mutului - nu se va vedea

scrisul de foc de pe coperţile

văzduhului

duhului

 

DESCÂNTEC DE CARACATIŢĂ

caracatiţă - blestemată spurcăciune suită

ispitită

dinspre beznele mării – spre ceaţa de lumină a

pământului: niciodată brazii munţilor – pe care

tu i-ai încolăcit – cât mai aproape înfăşurat de inimă – de spuma

Stelei din Izvor - n-or să-şi încapă oceanele de

mireasmă în vintrele tale – niciodată n-or să sune în struna

gîndului tău cleios – năclăit

prăpăstios

 

ei – brazii – tot în struna

soarelui şi a lunii – vor şopoti

noapte şi zi – iar

cetinile lor vor vibra

când vor înălţa – de aur punte

prin văzduh: podeţ de raze extaze – pe care Poeţii şi

Orfeu – să cânte – stih în stih – rimă în

rimă – rouă în rouă – cu

Dumnezeu pe din două

 

DESCÂNTEC DE MUNŢI

mărăcine de poveste

şuierată printre creste

a muntelui veste

din ceţi de pădure

din iernile sure

din paseri stârnită

în stele oprită...

 

...lumini de paing

doar pe-aici se ning...

 

ninge-o iară

tu vlăstară

de ocară

răsărită-n ochi de vară

 

din cleştar

arde iar

dor de vis

fără hotar

 

te-ai scornit din crai de vifor

fulger din guşă de prihor

şi-ai aprins amar

iarba de zadar

zamfir de trifoi

la nunta în toi

zeii mici cei doi

 

şi-a venit o slută

o bufniţă mută

şi-a tăcut tăcerea

şi-a orbit durerea!

 

dintre ploi

flori de sloi

am suit în munţi

pe cărări de frunţi

doara doarelor

maica norilor

şi a descântărilor

 

acolo-i lumină

Dumnezeu suspină

peste-o apă lină –

în cercure crină!

 

DESCÂNTEC DE LER

trec prin nori

plânset – sori

de foc – în

flori: gârbovit

Dumnezeu s-a scoborât

din coliba cerului – să

culeagă – dintre ghimpi

pe vii câmpi

lumina şi

iarba Lerului

 

să fie senină

fără frâu de zbor şi plină

orişice stupină:

fiica Domnului

Albină

să fie văzduhului

împărăteasă – soaţă rază

Lerului: din

nori de mătasă – Mirii

să işte fermecat foc

la mijloc

Duhului

de nori Stuhului - şi

fără-de-poartă

Fericirii

 

Dumnezeul Cerului

Tatăl Lerului

rouă să dăruie vieţii - şi

lumină Gerului

 

LÂNGĂ SIHĂSTRIE

din mireasma oilor

creşte iarba zorilor:

colo – pe runc

stă născut un prunc

 

scutec de sulfină

şi râs de lumină

 

lângă sihăstrie

lină isihie

de Sântă Mărie

creşte-o colilie

 

vânt sunând

pe strai de cânt:

sub troiţa în trei ape

s-ascund stelele să scape

 

sub cetina de munţi mici

s-ascund trei crai venetici

călărind pe trei furnici

 

lumina de iarbă deasă

n-a ştiut nicicând de coasă:

lămpile de păpădii

la bordei de Sân' Mării

 

a venit pribeag de seară

coborând din cer pe scară

şi sub coastă sângerând

şi din rane luminând

 

sihăstria Bradului

la troiţa Vadului

a deschis îndată poartă

Celui dezbrăcat de soartă

 

şi-a intrat în sihăstrie

Hristosul de colilie

 

de se luminară munţii

până sus – la Vâlva Frunţii

 

lirioară de poveste

mult a fost – puţin mai este

licuriri de rugăciuni

grădinarii de minuni

 

vin feciori din covălii

mii şi mii

de vii făclii:

veste-aduc din runc în runc

despre-acum crescutul Prunc

şi când au ajuns în creastă

s-a deschis în cer fereastră

 

unde Maica-n îngrijare

aprinde o lumânare

să vină pe fir de rază

Fiul plecat din amiază

 

şi pe scara de lumină

suie sânge fără vină

suie roua rugăciunii

toate treptele minunii

 

ard spre cer ciulini şi crini

Floare cununată-n spini

în nuntă de fulgerimi

în roiuri de heruvimi

 

arde focul de ursite

peste apele vrăjite

 

sihăstrie sihăstrie

unde Hristul tot învie –

în rugare şi amin:

pleacă-un crin şi vine-un crin!

 

...mânurile înfloresc

când cuvintele urnesc!

 

LA MOALE UMBRĂ DE BRAD

la moale umbră de brad

picături de zei tot cad

picături ca lumânări

luminând pitiş cărări

 

şi din vaduri de pâraie

nălucesc de zâne straie:

liturghia munţilor

sub straja vulturilor

 

strună de vânt susură

paseri-îngeri cântură:

în altarul dintre nori

 

cunjurat de stele-flori

slujesc Hristos şi cu Luna!

...arde miresme păuna...

Adrian Botez (Adjud)

 

IMAGINI DIN RĂZBOIUL ROMÂNO - ROMÂN

21decembrie1989 la prânz¤

Tablou de iarnă cu demonstranţi lihniţi de foame¤ discurs de tinichea înecat în fumul trecutului¤steaguri fâlfâind în vântul mincinos¤ţipete vâjâind în aer ca gloanţele¤

Cuţite vârâte în spate de turişti duhnind a votcă¤trâmbiţele Ierihonului urlă din difuzoare kaki¤frica se caţără în spume pe ziduri¤sar în ţăndări speranţele lumii¤

Trestiile trupurilor sunt vânturate de urgia presimţirilor¤ gardurile palatului strâmbate de forţa de ciclop a miilor de braţe încordate¤străzi asurzite de gâfâielile fugii din lanţuri¤nu e încă nici un mort pe stradă¤

Caldarâm alunecos agasat de intemperii¤smogul eşapamentelor are gustul dulceag al sângelui¤biserica din centru trânteşte gonacilor uşa în nas¤feţele soldaţilor au reflexe violet¤

Bocanci speriaţi strivesc mormane de frunze pe cocoaşele caldarâmului¤îngeri mofluzi planează fâlfâind peste piaţ㤠pocnituri asurzitoare în difuzoare stradale¤fierul frigului se încinge în cugete buimace¤

Marele bulevard este un şarpe murdar ce nu poate fi încălecat¤ţipete de femei spintecă aerul cenuşiu¤în genunchi şi în sudălmi se târăsc ultimii fugiţi¤prima vitrină se răsfrânge în ţăndări¤

Capota unui autoturism se turteşte de un stâlp¤sârmele de telegraf zbârnâie cadenţat¤uniforme ieşite din uz se rup sub greutatea raniţelor¤cerberii tremurând îşi pregătesc ultima zi în aşternuturi albe¤

Bancul de sardine argintii va fugi din burg¤cincizeci de ani de naivitate se duc pe apa sâmbetei¤zarafii lumii îşi freacă mâinile de plăcere¤sângele ajunge să fie cântărit în bani¤

Haita de câini presimte că va fi alungată pe maidane¤bărbaţi furioşi adulmecă ţinta durerilor lor¤tab-urile au ieşit la vânătoare de suflete¤aerul este încins de soli perfizi sosiţi din alte zări¤

Mesageri paranormali dezlănţuie energii otrăvite¤lanţuri proletare se rup în zadar¤şerpii au ţâşnit din mare şi caută gâtul noului Laocoon¤în burta calului troian vor intra copii durerii¤

Virgine speriate de himere se ascund în subsolul orfelinatului¤poeţii şi bocitoarele mor, dar nu se predau¤hotelul mişună de strigoi aducători de veşti false¤mese şi scaune aruncate unele peste altele închipuie o baricadă faimoasă¤

Hidra cu şapte capete scuipă foc peste capetele celor fugăriţi¤sticle golite de spirt se sparg de rigole¤zdrenţărosul Caron aşteaptă să-şi umple luntrea cu trupuri ucise¤hora berbecilor negri bagă în sperieţi sufletele rătăcite¤

Pacea se târăşte cu pieptul sfâşiat în curtea interioară¤câinii îi ling rănile şi latră la lună¤veţi muri, veţi muri toţi¤e vocea de balama ruginită a celui rău¤sabatul vrăjitoarelor se încheie cu dansul focului¤

22 decembrie 1989, în noapte¤

Nu a fost zi, nu a fost noapte¤mici apocalipse se întâmplă probabil oricând¤ Cerul de smoală dă de gol şiruri de gloanţe, şuierând peste capetele lor¤ Cei mai ghinionişti şi cei mai înalţi cad seceraţi¤ Cei mai înalţi moral; gloanţele ştiu să aleagă¤

Noaptea nu este lungă, este fără sfârşit, e toboganul spre moarte¤ În baricadă este şi un leagăn de copil¤ Nimeni nu vrea să se dea huţa-huţa¤O stafie înfăşurată într-o faţă de masă răpeşte sufletul unui revoltat şi îi aruncă trupul pe caldarâm¤Cine moare învaţă zborul păsărilor şi îl imită¤

Soldaţii sunt muţi, doar puştile lor înjură viaţa¤Blindatul se joacă de-a berbecul cu mormanul de mese şi scaune¤Zelosul căpitan ţipă disperat chemând corbii în ajutor¤Poporul obosit a ieşit la ultima plimbare¤Rădăcinile vieţii s-au pierdut departe în păduri¤

Nebunii fură barca puterii¤Strigătele de ură târăsc politica în stradă¤Iscoadele lumii bune filmează pentru eternitate trupuri şi suflete de români golite de interior ¤Ziarişti de aiurea şi spioni plătiţi cad pe spate de uimire¤În zgomotul şi furia din scuar se încleştează ziua de ieri cu ziua de mâine¤

Arginţii îmbuibaţilor lumii nu mai merg decât la closet¤poporul moare mândru în ghearele corbilor albaştri¤Ziua îşi ridică încet fustele de babă hâdă¤Flăcări unduioase închipuie un balet obraznic peste arbuştii din piaţă¤Gheena e aproape, dar supăraţii pământului trăiesc clipa supremă¤

Viteazul în piele de tigru e la ananghie¤umbrele oraşului se înmulţesc,se preling pe zidurile reci¤mii de figuri înfierbântate de ură fac cerc în jurul colosului de piatră¤zăpada de pe garduri s-a pervertit în cenuşiu¤zorii zilei coboară din nori peste oraşul sângeriu¤

22 decembrie 1989, la prânz¤

Apele sorţii se despică ca în vechime Marea Moartă¤orele sunt astrale, dar alunecoase ca baloanele de săpun¤hidra cea cu multe capete smulge lacătele care o ţin captivă¤iarba fiarelor furată din bârlogul lupilor îmbată pălmaşii înghesuiţi la palat cu mirosul pierzaniei¤

Cascadele din piaţă scuipă lava strânsă din preaplinul aşteptării fără şanse¤bale furioase de venin se preling pe pereţii înaltelor edificii¤ura a crescut din uralele prefăcute de altă dată¤aburii cenuşii atârnă sufocanţi peste copaci¤

Iarna înfiorată vrea să fie unică şi parşivă¤gândurile cele mai negre explodează în cuvinte sfâşietoare¤faptele zilei sfarmă stânca inerţei¤ minciunile expirate păşesc în lumina lor unică, siniliu-sângerie, în tonurile morţii şi ale libertăţii¤

Pasărea de oţel se roteşte deasupra capetelor înfierbântate¤clipele siluite aştern spăşite covorul ananghiei¤cuvintele calpe se îneacă într-o portavoce anacronică¤tirania se zvârcoleşte în ape murdare,dar nu sucombă¤

Nimfele nu mai înghit dulcegării otrăvite¤preferă drumul lui Sisif, promiţând să-şi învingă disperarea¤spectacolul de azi va oferi totul sau nimic¤vulgul devine publicul select care priveşte gratis un film mut şi de groază¤

Şacalul în piele de tigru se sperie de măştile morţii¤pasărea de oţel ia chipul destinului¤disperarea din sufletul satrapului ia drumul codrului incendiat¤ochii mulţimii se aprind de ură şi vrajbă în clipa în care zborul spre moarte a început¤

22 decembrie, după orele 18,00

Noutatea tinerilor împuşcaţi aiurea rupe gura târgului¤bâlciul satanei invită publicul să stea acasă¤rebelii primesc un glonţ în frunte¤necuratul duhnind a votcă va dansa trei nopţi pe muzică de balalaici dezacordate¤

Fiorul morţii se târăşte prin umezeala rigolelor¤asasinii nu au nici nume, nici patrie¤vin din neantul unei puteri otrăvite şi tot în haznaua ei dispar¤fac trei zile legea fărădelegii¤

Dracul a luat morala la subţioară şi saltă cu ea prin băltoace¤veninul politic e mai tare ca moartea¤conştiinţele corupte iradiază din cancelarii luxoase¤recepţiile şi pupăturile ipocrite sunt doar pentru uzul proştilor¤

Florile naţiei sunt strivite de bocanci străini¤setea de libertate trebuie scoasă din capul tinerilor¤faptele de arme ale eroilor sunt luate în derizoriu¤moartea martirilor, însă, nu¤

Cine mai îndrăzneşte să arunce cu călimara după diavol?¤ultimul veac a produs numai foc şi pară¤îngerii au fugit de masca mortuară a omului modern¤astăzi, sperjurii, au curajul să arunce piatra¤

23 decembrie 1989, dimineaţa

Războiul sângeriu a coborât peste burg¤Noua ordine supernaţională demarează cu o dezordine generală¤Puterea e o fanfaronadă¤Puterea este urâtă şi se vrea urâtă¤

Frigul este în oase stăpân¤Halucinaţii au toţi trecătorii¤O horă a morţii îl înlănţuie pe omul străzii¤Nenorocirile vin din cer şi de la etajele superioare¤

Zeul Ianus, protectorul Romei şi al uşilor deschise, şi-a acoperit chipurile cu un voal negru¤Urmaşii Romei sunt nedemni de protecţia lui¤Setea de putere a pigmelor uimeşte până şi un zeu¤Vocea minciunii domină burgul căzut pradă străinilor¤

Perfide simulatoare pocnesc pe acoperişuri¤Gherilla învăluie oraşul¤Dirijorul bate cu bagheta în pupitru la etajul 13¤Se hlizeşte la mulţimea buimacă, ca un ucenic vrăjitor,lăsat de capul lui¤

Paranoia este aleasă regina străzii¤Hoţii se bat cu vardiştii la răspântii¤Oracolul din Dămăroaia citeşte din cartea morţilor¤Ilici cel hlizit este cadoul trimis de puterea de la miazăzi pentru salvarea noastră¤

Tinerii ies din case şi cad seceraţi pe asfalt¤O mie la număr şi-au dat întâlnire cu moartea¤Hlizitul Ilici şi oracolul care nu a mâncat usturoi joacă roluri de habarnişti¤Duhurile s-au dus pe pustiu,vinovat este pustiul¤

Stăpânii diversionişti nu se tem nici de viaţă, nici de moarte¤

La şcoala revoluţiei au primit infuzia crimei¤Ei au muşcat direct din şarpe, nu din mărul din rai¤Credinţa lor în nimeni îi păzeşte de răspundere şi aici şi dincolo¤

Fragment din al doilea volum de crochiuri, intitulat, Când mă gândesc la România, noaptea

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATITUDINI

A TREIA SCRISOARE, CĂTRE UN PRIETIN…

CARE PREAMĂREŞTE ÎNVĂŢĂTURILE EBRAICE, STRÂMBÂND, ÎNSĂ, DIN NAS,

LA CELE ALE LUI ZALMOXIS ŞI ALE HRISTOSULUI…!

...Poate să aveţi dreptate, cu admiraţia dvs., pentru semnele rabinatului evreiesc. Şi eu am scris, cândva, despre aceste lucruri (în tomuri groase...!), dar, în fundul sufletului meu, eu nu mai cred în ele. Şi mă ruşinez şi mă smeresc spre iertăciune (faţă de neamul meu de ţărani şi ciobani… voievodali!), pentru ce am scris, cândva - şi nu am crezut decât cu luciferica minte, din trufie cărturărească... precum cea a lui Iuda!!!

...Mă mulţumesc să fiu ţăran/cioban bucovinean, şi, zău, Duhul meu n-are nevoie de toate semnele Vechiului Testament - ale Torei Pentateuce, Mişnei şi Ghemarei... ori, şi mai rău, de învăţăturile Talmudului rabinic. Acum, nici măcar de Kabbalbah ori chiar de Zohar. Noul Testament îmi este îndestul. Şi nu-i cred întrutotul pe unii dintre preoţii noştri, când spun că rădăcina Noului Testament este în Vechiul Legământ. Ca ar fi zis şi Hristos... Rădăcina, poate…, dar altoiul de Duh Hristic, care schimbă fundamental…rădăcina, care creează METANOIA/ÎNTOARCEREA PE DOS A DUHULUI - SIGUR nu e din Vechiul Legământ!!!

Nu, Hristos n-a vrut să înspăimante, cu gândul “rupturii” religioase, pe cei deja terorizaţi de rabinatul lacom, crud şi şmecher!!! Nimic din învăţăturile nazareului nu se compară cu "învăţăturile" (?!) Vechiului Testament - excepţii făcând Cartea Facerii, Poruncile de pe Sinai - şi câţiva Profeţi (de soiul lui Isaia: sărbătorile voastre sunt, pentru mine, o povară (...) Mâinile voastre sunt pline de sânge: spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei! Incetaţi odată! (...). Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul! - zice Dumnezeul lui Isaia... cu totul alt Dumnezeu decât cel al lui Moise, care tare mai seamănă cu Satana (Dumnezeul urii, mâniei şi răzbunării!!!) - şi, evident, cu totul altul decât al evreilor nazişti de azi, din artificialul stat Israel, care nu doar sunt vinovaţi de genocid asupra palestinienilor, ci şi de blasfemie si pângărire/profanare asupra mormintelor palestiniene, pe care le scurmă cu buldozerele, pentru a nega decizia divină, de A EXISTA NEAMUL PALESTINIAN, PE FAŢA PĂMÂNTULUI, ÎN ISTORIE!!!).

...Hristosul meu (de acum) este foarte... român/valah. Iar ochii Lui sunt albaştri, cereşti... - asta o adevereşte, îndestul, şi vălul din Torino. Şi este cu un cap/Duh deasupra tuturor oamenilor.
...Poate că ungurii vor fi fiind de acord cu dvs., dar Zalmoxis şi Orfeu ai noştri - NU! Zalmoxienii ştiau despre Mântuire... (degeaba încercaţi să îi credeţi mai proşti decât erau! – ei au dat strălucit Examenul Credinţei, în faţa Sfântului Apostol Andrei!!!) - când în podişurile mongole nici nu se gândiseră părinţi să plodească prunci "hunici"... cea mai nobilă rasă... Să ne ferească Dumnezeu de ispita cea mare a lui Iuda - ispita trădării cărturăreşti/fariseice! Vai de cel ispitit, dar şi mai vai de cel prin care vine ispita!
Doamne, ajută-ne să ne ridicăm deasupra mândriei luciferice şi a ispitei superbiei!

…Vă rog, nu vă revoltaţi prea mut contra meal! Am o neîncredere, suspiciune şi revoltă profundă şi foarte îndreptăţită de realitatea de Duh contemporan, a României (suspiciune şi revoltă cărora le-au dat apă la moară atâţia farisei si cărturari români contemporani, de la I. P. Culianu la N. Manolescu şi Eugen Simion... - nu pun, aici, în discuţie, cazurile jalnice, ale triadei Pleşu-Liiceanu-Patapievici...!), neîncredere şi revoltă gata să iasă, mereu, oricând - din starea de potenţialitate/virtualitate, faţă de intelectualitatea trădătoare, a zilelor noastre! Aş fi fost copleşit de o profundă mâhnire, dacă s-ar fi adeverit vreo defectare până şi din partea dvs., pe care va preţuiesc atât de mult, pentru calităţile intelective!
...Dacă am greşit în interpretarea semnelor şi a Duhului textului dvs., îmi cer, cu smerenia cuvenită, scuze! M-aş bucura să fi greşit…

...V-am spus/scris: nu neg, ci sunt deplin de acord ca strădaniile dvs. etimologico-lingvistice sunt extraordinare şi, deci, absolut salutare. Mai ales cele care merg către sanscrită, în care nenumărate vocabule sunt extrem de asemănătoare cu cele...valahe!!!

...Despre blonzenia lui David sunt foarte puţin încredinţat... - dar despre tracismul filistenilor, sunt deosebit de bine documentat! (...ca şi despre tracismul esenienilor de la Marea Moartă, în rândul cărora Hristos şi-a revelat, deplin, esenţa sa Dumnezeiască!!!).

...Iar parşivenia uciderii războinicului-cavaler Goliat, care propusese un duel cinstit (şi ştiţi bine faptul că Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, despre "moldoveni"/români/valahi, că admirau duelul cu sabia, adică "faţă către faţă şi Duh către Duh! - şi le era greaţă foarte de puşcoace/sâneţe, care nu arătau eroismul celui drept, ci doar laşitatea celui care stă ascuns şi loveşte din ascunziş...!!!) - şi, deci, nu se aşteptase la parşivenia ..."praştiei" (...de altfel, nu e departe totul, în legenda "eroică" a lui David, de parşivenia murdară a Dalilei + sacerdoţiul rabinic, în “cazul Samson”, ca şi de atâtea altele aeemenea de oribil-criminale, din Vechiul Testament…!) nu pot să am decât o repulsie organică...!
...Nu, hotărât NU! David nu poate figura în galeria eroilor! Şi seamănă extrem de mult, el, David, cu poporul evreu din Vechiul Testament - având toate trăsăturile esenţiale ale rasei sale (asta, vorbind în general, excepţiile întărind regula…): necinstit, trufaş, imoral/amoral, lacom şi extrem de senzual, înmâlit în materie şi crud. Isteţ, doar isteţ...! - dar isteţimea este, mai curând, a fiarei, iar nu a omului îndumnezeit. Psalmii lui David sunt mult prea senzuali, pentru a fi deplin spirituali...! Religia mozaică, de fapt, este aşa... Mult mai spiritualizaţi sunt arabii sufişti!!! (...a se vedea si cazul Vasile Lovinescu, un alt "respins" de la "masa înţelepţilor" României [complet opus rudei sale, masonul materialist grosier, Eugen Lovinescu] - care a “suferit" iniţierea sufistă!)…

...Da, mă bucur grozav că... dracul nu e atât de negru şi că ideile noastre nu sunt prea depărtate (cel puţin aşa vreţi a-mi sugera) - aşa cum mi-aţi creat impresia (dusă până la cvasi-certitudine!), în precedenta dvs. epistolă.
E bine să ţinem "cât mai strâns" de "averea" noastră (a ROMÂNILOR!) de Adevăr!!! Dacă nu noi, atunci cine să aibă îngrijire şi minunare/mirare, faţă de Lumina ei orbitoare?! Duşmanii de moarte ai spiritualităţii noastre?! Nu prea cred…

Doamne-ajută-ne să-ţi vedem Lumina şi să fim vrednici a o slăvi!

…Nu faceţi politică? Şi ziceţi că sunteţi patriot. Bine, atunci s-ar zice că eu nu sunt patriot, pentru că eu fac politică – şi anume, fac politica... polis-ului, numit (pentru mine!) România. (Niciodată a vreunei găşti/partid, ORICARE AR FI ACEEA!!!). Şi fac această politică (neglijându-mi scrierile mele personal-individualiste - cum se zice acum... - care scrieri, poate, vor fi având oarece importanţă, pentru grupul restrâns al intelectualilor - fireşte, daca aceşti intelectuali, cu ghilimele sau fără, chiar au urechi de auzit şi ochi de văzut, şi nu se comportă şi trăiesc precum cârtiţele...!), pentru că asta consider eu că e Misiunea mea, în aceste vremuri...!

...Spuneţi că voi pătrunde misterele scrise de dvs. Nu cred că le voi pătrunde, pentru că singurele autentice şi esenţiale mistere sunt cele ale Lui Dumnezeu.

...Sunt iniţiat rosicrucian - dar asta nu înseamnă NIMIC, pentru mine - în raport cu ORTODOXIA.
...Nu sunteţi nici primul, nici ultimul, care mă numeşte "fanatic" (pentru că eu caut şi mărturisesc Adevărul…). Stimate domn, nu s-ar fi clădit nimic mai de Doamne-ajută, nici material, nici ideatic, în lumea asta, fără "fanatism”! Al lui Boirebista, Decebal şi al voievozilor noştri martiri (dar nu numai voievozii ne-au fost martiri!), dar şi al lui Michelangelo, sau Beethoven, sau Van Gogh… sau al anonimilor, smeriţilor arhitecţi de palate ori de lăcaşuri sfinte… Fanatismul nu este doar distructiv, cum se pare că dvs. credeţi. Fanatismul este acea fervoare vizionară (şi, deci, ţine şi de religie!), care i-a îndemnat pe oameni să înalţe - spre Ceruri Divine: piramide, biserici, catedrale, gânduri, cântări şi visări...
SCĂRI (fierbinţi de credinţă, NU TURNURI BABEL!) către El.

...Credinţa în Dumnezeu e universală, nu aparţine nici unei religii în mod special…?! Deh, stimate domn, o fi şi credinţa eschimosului, în Ursul Alb, importantă pentru el, eschimosul (şi aşa şi este!), dar nu este importantă/fundamentală, pentru evoluţia spirituală a Terrei! Fanaticul din mine (de fapt, extrem de rezonabilul, dar insistentul căutător de Hristos-Adevăr....) şi-a dat răspunsul, prin mii de ore de reflecţie, prin mii de cărţi şi mii de oameni consultaţi de mine “pe cale orală” – alt clişeu! - (dintre care, câteva zeci chiar fiind înţelepţi şi înduhovniciţi, cu nădejde!!!), că doar CREŞTINISMUL poate fi supremul stadiu, prin care planeta asta "prăpădită" (de fapt, "aleasă"... evident, dvs. NU puteţi crede în geocentrism..."înapoiatul" de mine - DA!) va evolua până la cel mai înalt stadiu spiritual, acela la care chiar se revelează autenticul Mister Divin - zis şi Paradis...!

Ortodoxia este CHEIA DE BOLTĂ A REVELAŢEI ŞI A MÂNTUIRII – …dar nu intrăm acum în controversă, cu privire la schisma din 1054 şi consecinţele ei, adică rătăcirile/ereziile apusene…!!!
...Să mă eliberez de dogmă? Păi, cum? Oare chiar nu vă daţi seama că însăşi fiinţa noastră este Dogma???!!! Ia încercaţi şi purtaţi-vă ochii în tălpi, "ne-dogmatic"...! Aşa-i că nu se poate?! Da, cum v-am spus: Dogma-Decizia Divină este însăşi Fiinţa Noastră - trupească şi de Duh, de Viaţă şi de Moarte. Aşa ca în Oul dogmatic al “legionarului” Ion Barbu/Dan Barbilian - care avea dreptate, când ne mustra de uitarea Dogmei (Sfântul Duh [Principul Cosmic Masculin] se purta pe deasupra apelor [Principiul Cosmic Feminin]) dădea/înălţa slavă DOGMEI: Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh/Veghind vii ape fără stuh,/Acest ou -- simbol ţi-l aduc,/Om şters, uituc./Nu oul roşu./Om fără saţ şi om nerod,/Un ou cu plod/Îţi vreau plocon, acum de Paşte :/Îl urcă -n soare şi cunoaşte !Durata-nscrie-n noi o roată./Şi mai ales te înfioară/De acel galben icusar,/Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar.../A morţii frunte - acolo-i toată./În gălbenuş, /Să roadă spornicul albuş,/Întocma – dogma!

Vedeţi câtă sfântă înţelegere se dă, de către "legionarul” Ion Barbu, Tainei Morţii? Care Moarte - FACE PARTE INTEGRANTĂ, din Taina Vieţii.

…Fără Logos-Dogmă, adică fără Legea Creaţiei, deci şi Legea Gândirii Creştine, nu există nimic. Degeaba tot încercaţi să mă convingeţi de New Age. Că sunteţi eretic, asta e problema dvs. (Ortodoxia nu practică prozelitismul, ci doar comunică, acelora care au Duh, urechi şi minte s-o asculte, Adevărul: cine are urechi de auzit, să audă şi, eventual, să şi înţeleagă...): eu vă zic ceea ce este vădit vizionarilor şi sfinţiţilor lumii (şi mi-au comunicat-o, fără să merit, probabil - şi mie: nu direct, că, da, nu sunt eu buricul Pamantului - dar Biserica de Duh Creştină, DA, ea chiar este buricul Pământului, adică DOAR prin ea,Omul îşi asigură/recucereşte Tronul Adamic, acela de "Gospodar al Cosmosului", cum zice Cartea Facerii, despre misiunea dumnezeiască a lui Adam, de a numi toate cele, din Paradis...adică, a le lua în grija lui, a le asimila Duhului lui, spre a le "administra"... Adam era Ministrul Lui Dumnezeu... asta va fi, din nou, după Judecata de Apoi!). Eu nu sunt dintr-o biserică, aşa, cam primitivă…, cum sugeraţi dvs. că este/ar fi Biserica Ortodoxă (nu cea de Zid, ci aceea de Duh al Lui Hristos!): eu sunt din Unica Biserică Adevărată! "Ortodoxia" nu înseamnă o sumă de indivizi care se reclamă, “pe gură”, de la o clădire...: ORTODOXIA este singura atitudine spirituală, prin care omul îl poate re-afla/re-găsi pe Dumnezeu, adică îşi poate afla ADEVARATA SA IDENTITATE DUMNEZEIASCĂ! De aceea, şi Platon a fost ortodox, în măsura în care a înţeles Ideea Absolută, ca fiind Revelaţia Lui Dumnezeu-UNU. Şi un buddhist, sau mozaic, sau islamic, poate fi "ortodox", în măsura în care i se revelează Hristos-Calea, Adevărul şi Viaţa – în măsura în care face, chiar fără să conştientizeze, ceea ce a spus Hristos, Cel care este Lumina Lumii - Calea, Adevărul şi Viaţa… Şi, reciproc, poate sa clămpăne din gură cât vrea unul, că el e “mare” ortodox, dar dacă nu face şi nu gândeşte şi nu simte prin/întru Duhul Lui Hristos – TOT DEGEABA!!!

...Dacă aşa-mi ziceţi dvs., rasist, da, poate c-oi fi rasist. Eu nu înţeleg prin rasă ceea ce înţelege Rudolf Steiner-antroposoful Rosicrucian (rasă = etapă intermediară de evoluţie spirituală umană): când am spus despre David că are toate apucăturile rasei sale, m-am referit chiar la acea "rasă" de care un evreu, Freeman, zice că ar sta la baza formării poporului lui Israel: o anume rasă degenerată, de undeva din Africa de nord-est… de prin Etiopia... Dar, dacă e să vă zic ce cred eu, este că evreii, de cca 1900 de ani încoace, nu mai au rasa lor proprie: ei sunt un popor aparte, DAR NU PENTRU CĂ MAI BENEFICIAZA DE VREO "ALEGERE" (au beneficiat, cândva, de "alegere", dar L-au scuipat şi batjocorit şi răstignit pe trimisul [Alesul-Unsul] în neamul lor înmlăştinat întru materie... au refuzat Hristosul!), nu sunt împreună decât prin religia lor de prădători. Este unicul caz din istoria modernă, când un popor se formează şi se menţine (Dumnezeu ştie cât…), nu pe bazele limbii comune, ale istoriei comune, sau ale pământului comun strămoşesc etc. – CI DOAR PRINTR-O CARTE DE CREDINŢĂ, CU NIŞTE PROMISIUNI ÎN EA… AUTENTICE SAU INVENTATE… asta rămâne de văzut!

…Că i-a râs inima profesorului de matematică ungur... de câte “mistere” veterotestamentare i-aţi dezvăluit… i-o fi râs, că şi el, doară, e din "rasă" de prădători!!! Ei, ungurii, se socotesc (a se vedea aberaţiile, CU ADEVĂRAT "RASISTE", ale lui Dücsö Csaba – din Nincs kegzelem! / Fără Cruţare! – de pe la 1939… - iar nu constatările mele, conforme cu Ştiinţa Spirituală...)… da, EI sunt cea mai nobilă rasă... daaaa, care se trage din huni... “nobilii" huni...!!![1]

...Nu mă încântă deloc teoriile conform cărora m-aş/ne-am trage din alţi prădători neruşinaţi: romanii. Din fericire, logica şi bunul simţ îmi spun că N. Densuşianu, Adrian Bucurescu, Paul Lazăr Tonciulescu etc. etc. au dreptate: Tracii (din Dacia aceea Mare... am putea emite, dacă am avea mentalitate de prădători, pretenţii teritoriale până la Marea Nordului şi până la Marea Egee...! - mulţumesc Lui Dumnezeu că nu suntem rasă de prădători, ci de CREDINCIOŞI ZALMOXIENI SPIRITUALIZAŢI!!!) n-au fost niciodată ocupaţi de romani...romanii sunt tribul trac, cu puţină/scăzută credinţă, alungat de Magul Kogaionului, dinspre gurile Dunării, spre Apus... da, sunt teorii logice, fie şi numai recitind, cu atenţie şi bună-credinţă, Iliada lui Homer...! Dar, prin Columna ridicată în buricul Romei, de Traian - TRACUL (NU ibericul!!!), se vădeşte o lucrare alchimică, evidenţiată şi de Vasile Lovinescu (cf. O icoană creştină pe Columna Traiană - glose asupra melancoliei). Traian a creat un “pod” spiritual, între cele DOUĂ columne (falice/RE-CREATOARE!), de la Adamclisi şi de la Roma… Traian-TRACUL a vrut să întoarcă, la Originea Sfântă (ca-n descântece!), un neam care degenera spiritual, văzând cu ochii (neamul romanilor din Imperiu, dar, mai ales, al celor din Roma!). Şi ştiut este, conform ŞI lui Mircea Eliade, că “întoacerea la Originile/PUTERILE Sacre” - VINDECĂ! De aceea, romanii au mai supravieţuit, în istorie…prin Imperiul de Răsărit, destul de mult: până la 1453…!!!

…Să nu se uite că, abia după aşa-zisa “cucerire” a Daciei, pe tronul imperial de la Roma au venit şi străpânit 32 de împăraţi TRACI… cu tot cu Traian - 33 (număr sacru şi legat de Hristos, Cel Răstignit la 33 de ani şi şase luni/3+3… şi, apoi, ÎNVIAT!).

...Asta este. Să ne ajute Dumnezeu să ne recuperăm SUFLUL DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ!!! Doar acest "suflu" larg, de amplitudinea cosmică a Mioriţei, atât de prost înţeleasă de românii de azi, ne va aduce Mântuirea şi Învierea Neamului, de care vorbesc, EGAL, Aminul-Eminescu şi Corneliu Zelea Codreanu... Da, vedeţi, sunt cu adevărat un individ primitiv şi extrem de periculos (care trebuie, nu-i aşa, adus la lumina civilizaţiei moderne - cât de degrabă... sau, mai bine, ignorat... sau, şi mai bine: LICHIDAT!!! (asta s-a făcut şi se face, cu membrii cei autentici, nu cei infiltraţi, din 1936 încoace, pentru manipularea opiniei publice! - ai Şcolii Spiritualiste Legionare!...!): sunt şi adept al Mişcării/Şcolii Spiritualiste Tracice, supranumită după Arhanghelul Spiritului - MIKAËL. Dar să ştiţi că adevăraţii rosicrucieni (câţi vor mai fi rămas...) s-au aflat LÂNGĂ CĂPITAN... Şi dau slavă Lui Dumnezeu că m-am născut aici, în Grădina Maicii Domnului (şi că neamul meu româno-bucovinean a recepţionat chemarea Duhului – 80-90% din ţăranii Bucovinei au intrat (sau au fost adepţi ai Mişcării!) în Legiunea Arhanghelică a lui Codreanu... şi că am întâlnit un Maestru Rosicrucian, care a fost mâna dreaptă a lui Codreanu, în ce priveşte Mistica Zalmoxian-Tracică...) - dar asta este/creează, de fapt, O OBLIGAŢIE DE DUH MAJORĂ, IMENSĂ!!! Am Misiunea de a căuta şi mărturisi Adevărul, chiar cu preţul vieţii…!

...Versetele (din Noul Testament, dar şi acelea din Profeţii Vechiului Testament!) au, şi ele, Duhul lor, cum şi un Poem-Revelaţie de-al lui Eminescu... Eu am descoperit acest lucru, prin smerenie, şi am învăţat. Că alţii mă cred fraier, şi mă iau cu jucărele de toată nimica, crezând că mă pot păcăli (precum coloniştii europeni, din veacurile XVII-XVIII, pe bieţii “sălbatici”, de prin Africa, Australia ori America…), tocmai acuma, la bătrâneţe - e treaba lor, dar îşi pierd vremea!

A fi patriot înseamnă, în primul rând, a veghea la Templul Mistic/Logos-ul Cerului şi Pământului care te-au născut!!! - …şi să nu "înghiţi" TU jucărele otrăvite, pe care, apoi, în ignoranţa ta, să le dai, spre moarte a Duhului, copiilor tăi... şi, apoi, abia, să comunici, cu insistenţă şi demnitate (dar niciodată cu îngâmfare, ci cu conştiinţa că asta este Misiunea ta...!), Adevărul despre Patria Sfântă şi despre Neamul Metafizic în care te-ai născut, pentru cei ce-l aşteaptă acest Adevăr... iar nu pentru cei care râd de Adevăr şi-l batjocoresc, nu doar îl ascund… (că râd de mine, treaba lor, dar îmi pare rău de sufletul lor, că-l răstignesc, iar şi iar, pe EL-Hristosul, răstignind, prin batjocorire şi superficialitate, Adevărul/Ortodoxia Duhului Uman Terestru).

...Ar fi bine să nu-l mai citaţi prea mult pe Părintele Ilie Cleopa, când are rost şi când n-are (pentru că n-aţi înţeles Ortodoxia lui, cum n-aţi înţeles, în general, ORTODOXIA, deşi vă daţi drept ortodox!) – căci blasfemiaţi: Părintele Ilie Cleopa era infinit mai credincios decât mine, deci infinit mai... fanatic. Abia aceşti Luminători ai Neamului, precum Părinţii Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Teofil Părăian, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, au avut şi au (cu toată dreptatea!), totdeauna, "violenţa" benefică a Logos-ului (pe care a avut-o şi Hristos!), probozindu-i, cu mare tărie şi mânie, pe TOŢI fariseii, pe TOŢI cei care arătau/arată oamenilor zdrăngănele şi voiau/vor să-i înşele, prin descoperirea unor aşa-zise mistere. Aveau/au Violenţa Metafizică necesară Facerii şi Naşterii Pruncului.

Doamne,-ajută-ne să căpătăm forţa de a recunoaşte şi mărturisi, fără de teamă, Adevărul, adică pe Tine!
Cu, mereu (deşi m-aţi încercat sufletul/Duhul cu jucărele ieftine şi răsuflate! - dar am trecut de ispitire, am biruit-o, cu ajutorul Lui Dumnezeu! - …Dumnezeu, se vede treaba, are de mine Sfântă Îndurare şi este în Duhul meu, şi-mi arată Calea, pururi... câtă vreme nu mi se clinteşte Credinţa!), aceeasi preţuire şi chiar prietenie (fireşte, refuzată de dvs., din pricini de fanatism şi de dogmă...).

Adrian Botez (Adjud)

[1] - Dücsö Csaba, Nincs kegzelem - 1939: Natia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han…
Eu nu astept să vină răzbunarea nu astept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va iesi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare.

Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populatia. Voi otrăvi toate fântânile si voi ucide până si copiii din leagan!

In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil…

Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horia si Closca.

Nu va fi milă.


 

MINCIUNĂ ŞI ELUDAREA ADEVĂRULUI

Scrisoare deschisă domnului Ion CRISTOIU, director al revistei HISTORIA

În numărul 105, septembrie 2010 al revistei Historia, al cărei director sunteţi, aţi publicat la rubrica „Cancan” articolul intitulat Soţia lui Octavian GOGA, spionul lui Hitler?[1] Deoarece textul în cauză nu poartă nici o semnătură, mă văd nevoit să mă adresez dumneavoastră pentru a face câteva mai mult decât necesare precizări.

Însuşi titlul articolului vădeşte reaua credinţă dar şi superficialitatea şi necunoaşterea celui care l-a semnat. Pentru liniştea dumneavoastră şi a oricărei alte persoane interesate de un asemenea subiect, fac precizarea că este adevărat că Veturia GOGA a desfăşurat o intensă şi susţinută activitate de spionaj de o manieră mult mai inteligentă, de exemplu, decât Mata Hari[2]. Spre deosebire de aceasta însă, activitatea Veturiei GOGA a fost consacrată exclusiv interesului naţional, a fost desfăşurată cu ştiinţa autorităţilor de la Bucureşti, beneficiind, nu o dată, inclusiv de sprijinul unor diplomaţi români aflaţi la post în diverse zone ale continentului. Pentru a nu fi tentat să consider afirmaţiile de mai sus drept hazardate, fac precizarea că am consacrat studiului vieţii şi activităţii lui Octavian GOGA, atât sub aspect literar, cât şi politic, vreme de mai bine de 30 de ani şi că deţin un doctorat având ca obiect „arta poetică a lui Octavian GOGA şi receptarea ei de către critica literară românească”, doctorat obţinut la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj[3]. Deci, spre deosebire de autorul articolului la care fac referire, eu vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză şi, în plus, nu urmărescnici satisfacerea vreunor frustrări, nici promovarea minciunii şi neadevărului. Autorul textului la care fac trimitere îşi bazează informaţiile exclusiv pe afirmaţiile făcute de mine într-un studiu consacrat otrăvirii poetului de morganaticul rege Carol al II-lea, unul dintre cele mai sinistre personalităţi ale istoriei României. Afirmam în acel studiu că după moartea suspectă a soţului ei într-un moment în care ea plecase la Bucureşti, din chiar însărcinarea lui Octavian GOGA să îl informeze pe Ministrul de Externe al regatului României, Nicolae Petrescu Comnen[4] asupra rezultatelor întâlnirii şi discuţiilor pe care Octavian GOGA le avusese la Budapesta[5] cu reprezentanţii autorităţilor de aici pe tema spinoasă şi extraordinar de importantă a demersurilor revizioniste. Veturia GOGA a înaintat o solicitare lui Hitler[6], având nevoie de sprijinul acestuia pentru descoperirea persoanei sau persoanelor vinovate de moartea soţului ei. Dovedind infinită rea credinţă şi probabil alte interese, mai obscure, care nu merită, în opinia mea, nici un fel de atenţie, şi care nu au nimic de-a face cu adevărul, cel folosit ca sursă de autorul textului la care fac trimitere, a preferat să rupă din context afirmaţia mea şi să tragă concluzii, prin nimic justificate, cum că, în realitate, Veturia GOGA şi-ar fi turnat la Hitler[7] propriul soţ[8]. Este un caz extrem de grav de minciună şi eludarea adevărului faţă de care n-am dorit să iau până în prezent poziţie publică, fiind convins că este sub demnitatea mea şi a oricărui om de bună credinţă să comenteze astfel de alegaţii, ce sfidează realitatea şi adevărul, îndeosebi adevărul ştiinţific.

Revenind la cele afirmate în textul ce mi-a reţinut atenţia, aş dori să mai fac câteva necesare sublinieri. Afirmasem în prima parte a intervenţiei mele, că Veturia GOGA a desfăşurat o activitate de spionaj, precizând însă că ea a fost făcută cu ştiinţa şi în interesul politicii statului român. Mai mult, de multe ori, Veturia GOGA a fost asistată şi susţinută în activitatea sa de o serie de reprezentanţi ai diplomaţiei române aflaţi oficial la posturi în diverse zone ale Europei[9]. Consider stupide şi neîntemeiate afirmaţiile potrivit cărora demersurile pe linie de spionaj ale Veturiei GOGA ar fi fost determinate de interese proprii de ordin material sau în alte scopuri. Revenind la textul propriu-zis, atrag atenţia şi asupra precarităţii unora dintre formulările textului în discuţie. Veturia GOGA nu s-a servit de ascensiunea politică a soţului ei. Dimpotrivă, prin relaţiile sale extrem de influente în ţară şi peste hotare, ea l-a ajutat pe Octavian GOGA să-şi materializeze aspiraţiile de parvenire politică. Datorită unei inteligenţe ieşite din comun şi a unei abilităţi înnăscute, Veturiei GOGA nu i-a fost absolut niciodată închisă în ţară sau peste hotare nici o uşă a vreunui demnitar, indiferent de locul sau poziţia deţinută de acesta la un moment dat.

Încă din perioada sa budapestană, O. GOGA şi-a dorit o carieră politică care să-l propulseze între marile personalităţi ale politicii româneşti din epocă[10]. Până să se căsătorească, însă, cu Veturia GOGA, cariera politică a acestuia a fost mult inferioară în raport cu aspiraţiile lui propriu-zise[11].

Este foarte adevărat că Veturia GOGA a jucat un rol hotărâtor pentru viitoarea lui carieră politică. La fel de adevărat, dar încă insuficient cunoscut, este faptul că nu Veturia GOGA a fost cea care l-a împins pe poet spre politică. După intrarea sa în francmasonerie, în urma întâlnirilor avute cu Setton Watson[12], în ţară, dar şi în Scoţia, francmasoneria l-a pregătit spre a deveni, în conformitate cu propriile lui aspiraţii, unul dintre viitorii mari oameni politici ai României reîntregite. Datorită caracterului său vulcanic, dar şi a unei arhicunoscute lipse de tact, până la căsătoria lui cu Veturia GOGA, cariera politică a poetului a fost una relativ modestă, mult inferioară în raport cu aspiraţiile şi aşteptările poetului. De abia după căsătoria sa cu Veturia GOGA, acesta începe să se afirme viguros şi ferm pe scena politică românească, atribuindu-i-se inclusiv câteva funcţii ministeriale.

Dacă admitem o asemenea afirmaţie, şi suntem nevoiţi să o admitem, atunci suntem nevoiţi să etichetăm drept idioată sau stupidă afirmaţia că, ulterior, Veturia GOGA ar fi urmărit eliminarea fizică a propriului ei soţ. Acesta, ca personaj politic, era propria ei creaţie şi îi aducea numeroase avantaje materiale şi politice[13]. În plus, el făcea posibilă inclusiv satisfacerea preocupărilor parvenitiste ale Veturiei. Prin urmare, ne întrebăm şi întrebăm ce logică ar fi avut eventuala decizie de a-şi suprima soţul, graţie căruia se bucura de o poziţie de invidiat în rândurile protipendadei româneşti interbelice. Adevărul în legătură cu punerea la zid a Veturiei GOGA la peste 30 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, este cu totul altul decât cel pe care îl susţin contestatarii ei. Ea nu mai trăieşte în prezent şi, deci, nu poate răspunde mizeriilor infinite proferate la adresa sa. Detractorii ei nu pot, în realitate, să-i ierte atât respingere a eforturilor făcute de unii dintre urmaşii poetului care au sperat că vor ajunge să de înfrupte din moştenirea acestuia[14]. Detractorii ei de ieri şi de azi nu par să ierte nici faptul că Veturia GOGA s-a opus şi intereselor aceloraşi rude de a-l înmormânta pe poet la Răşinari şi nu la Ciucea, aşa cum şi-a dorit el.

Acum, la peste 30 de ani de la trecerea ei în nefiinţă, memoria Veturiei GOGA este din nou, în mod repetat şi total nejustificat, terfelită prin tot felul de texte cu pretenţii ştiinţifice, dar care, în realitate, nu fac decât să întreţină şi să promoveze atacuri nedemne şi infantile.. Am cunoscut-o personal pe Veturia GOGA[15] şi tot personal pot afirma, pe bază de dovezi care ar cuprinde nenumărate pagini doar prin simpla lor enumerare, că sunt în măsură să combat, punctual, cu probe, toate aberaţiile proferate la adresa ei.

Nu-mi propun să apăr eu memoria Veturiei GOGA (faptele ei vorbesc singure, cu multă convingere, despre personalitatea şi meritele faptelor ei) şi nici să ascund cumva păcatele pe care aceasta le-a avut, dar nici nu pot, doar de dragul promovării unor interese meschine, să tolerez proferarea unor minciuni ignobile la adresa ei. De aceea, am şi subliniat că într-adevăr, Veturia GOGA a desfăşurat o intensă şi, în opinia noastră, impresionantă activitate de spionaj, fiind, sub acest aspect, superioară celebrei Mata Hari şi doar prin faptul că, spre deosebire de aceasta ea a murit la o vârstă înaintată, de moarte bună, slujindu-şi în permanenţă propriul popor. Ceea ce par să nu îi ierte detractorii ei[16] este faptul că a trăit încă 41 de a ni după decesul soţului ei, uitând să scoată o vorbă măcar, despre mizeriile de care a avut parte din partea autorităţilor comuniste instaurate în România[17] după 23 august 1944.

Stimate domnule Ion CRISTOIU, sper că veţi înţelege cum se cuvine prezentul meu demers şi veţi sesiza că nu am făcut decât să contribui la mai buna cunoaştere a adevărului, ridicându-mă, cred eu, cu argumente verificabile, împotriva unor afirmaţii tendenţioase şi inexacte în ceea ce o priveşte pe Veturia GOGA, în opinia mea, una dintre cele mai interesante şi inteligente femei din întreaga istorie a României interbelice.

Apreciez personal eforturile pe care le faceţi, dumneavoastră şi valoroşii dumneavoastră colaboratori, pentru mai corecta interpretare a unor evenimente sau momente din istoria noastră naţională. De aceea am considerat potrivit şi necesar să intervin pentru a nu (mai) permite proferarea de minciuni şi neadevăruri pe acest subiect. În demersurile mele viitoare, vă asigur că voi consacra şi mai mult timp aprofundării acestui subiect, considerând necesară şi importantă mai buna şi corecta cunoaştere de către contemporanii noştri a adevărului despre Veturia GOGA şi faptele ei.

Spre deosebire de unii dintre detractorii mai vechi sau mai noi ai acesteia, demersul meu nu are nici un scop material şi nici nu cerşesc recunoaşterea mea de cei care, în absenţa Veturiei GOGA, se consideră astăzi drept deţinătorii adevărului absolut în legătură cu viaţa sau activitatea sa.

Domnule CRISTOIU, de-a lungul timpului, publicaţia dumneavoastră a reuşit să atragă un mare număr de cititori datorită seriozităţii cercetării unor importante evenimente istorice, dar şi a modului obiectiv, nesubordonat niciunor interese conjuncturale sau politice în care prezentaţi faptele. N-aş dori deloc, domnule CRISTOIU ca, prin publicarea unor astfel de texte, să contribuiţi pe viitor la compromiterea propriei publicaţii, lăsându-vă folosit de interese conjuncturale.

Sper, domnule director, că înţelegeţi cât se poate de exact motivele prezentului meu demers şi veţi ţine cont şi de sugestiile, de bun simţ şi total neinteresate, ce mi-am permis a vă face.

Cu deosebită consideraţie,

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] vezi Historia, an X, nr. 105, septembrie 2010, p. 82.

[2] Veturia Goga, despre care există numeroase mărturii documentare, inclusiv în notele diverselor reprezentanţe diplomatice ale României din perioada interbelică, a avut acces la cele mai importante personalităţi ale vieţii politice şi diplomatice, la şefi de stat şi de guvern din Europa de Vest, în compania cărora s-a aflat, fie la anumite evenimente, fie la recepţii şi întâlniri oficiale, fie, adesea însoţită de poet, la o serie de întruniri cu caracter strict privat. Autorităţile româneşti ale vremii n-au descurajat aceste contacte ale ei şi au dorit a le folosi pentru promovare a diverse proiecte sau interese naţionale. În atari condiţii, în mod firesc, ea a intrat şi în atenţia unor servicii secrete străine, pe care, nu o dată, le-a folosit, însă, pentru promovarea exact a politicii externe a României interbelice. Prin activitatea de spioană de care vorbeşte, e drept, destul de injurios autorul articolului citat, Veturia Goga a adus imense servicii diplomaţiei româneşti. Ceea ce pare a-i scăpa autorului textului în discuţie este faptul că deseori Veturia Goga a primit chiar acceptul diplomaţilor români acreditaţi în ţările respective pentru a-şi putea îndeplini scopurile urmărite.

Este adevărat, dată fiind nerăbdarea cunoscută a soţului ei, dar, într-o oarecare măsură, chiar şi interesele ei personale, Veturia s-a folosit de multe din aceste contacte externe şi pentru a-şi ajuta soţul. Este inexact şi incorect, nu doar ştiinţific şi din punct de vedere moral, a susţine că Veturia Goga s-a folosit de poet pentru a-şi îndeplini scopurile. În realitate, lucrurile au stat exact pe dos. Veturia Goga a fost o fire mult mai abilă, dar şi mai puternică, decât soţul ei.

Nu i se poate imputa că a avut o astfel de activitate pe la spatele sau fără ştirea lui. La diverse recepţii şi întâlniri au fost prezenţi amândoi şi oricât ar încerca unii să sugereze că, fiind fire de poet, deci aerian, el nu ar fi observat contactele şi discuţiile purtate de soţia lui. El nu numai că a permis astfel de contacte, dar, realizând importanţa lor pentru el şi aspiraţiile lui, le-a încurajat.

Ne-am permis să afirmăm că Veturia Goga i-a fost superioară Matei Hari. Avem în vedere multe consideraţii în acest sens. Între altele, le deosebesc scopurile urmărite, dar şi destinul fiecăreia. Spre deosebire de Mata Hari, Veturia Goga, indiferent de numărul serviciilor secrete străine cu care a colaborat, ea a supravieţuit tuturor întâmplărilor şi situaţiilor şi a murit, nu executată, ci de moarte bună, la o vârstă respectabilă: 96 de ani.

[3] În plus, am publicat zeci de articole, în presa din ţară şi din străinătate, inclusiv în publicaţii de tip on line, consacrate operei şi diverselor aspecte ale vieţii şi activităţii poetului, precum şi un număr considerabil de cărţi, dintre care ultima, „Bibliografia scrierilor lui Octavian Goga” , numără peste 1000 de pagini, în format A4.

[4] La sosirea acesteia la Bucureşti, ea află că ministrul Comnen era la Iaşi. Şi-a informat, telefonic, soţul despre acest lucru, iar el i-a cerut să plece urgent la Iaşi dată fiind importanţa şi urgenţa chestiunilor ce avea a i le transmite. După cum mi-a mărturisit în repetate rânduri, în timp ce se afla la Iaşi, a fost informată despre deteriorarea

[5] Datorită unei îndelungi şi prestigioase activităţi de traducător din poezia maghiară (între alţii, din opera lui Ady, Petofi şi Madach, dar nu numai), Octavian Goga, deşi situat pe poziţii naţionaliste (pentru care avusese de suferit în perioada austro-ungară, fiind chiar închis la Seghedin), poetul se bucura de respect şi consideraţie la Budapesta. El avea, totodată, uşile deschise şi la autorităţile politice şi administrative maghiare. Împreună cu acestea, în întâlniri succesive, Goga au identificat unele soluţii politice, reciproc acceptabile, pentru a stinge conflictul întreţinut de cercurile revizionist revanşarde şi anti româneşti din capitala Ungară. Dacă Goga nu ar fi fost suprimat prin decizia criminală a morganaticului Carol al II-lea, cu certitudine nu s-ar fi ajuns la soluţia impusă României prin odiosul tratat de la Viena din 30 august 1940. Eliminându-l pe Octavian Goga, regele Carol al II-lea se face vinovat atât de sfârtecarea trupului ţării, cât şi de numeroasele crime, suferinţe şi incredibile umilinţe la care au fost supuşi, în perioada 1940-1944, românii din teritoriile cedate horthysmului unguresc.

[6] Pentru mai multe detalii, vezi articolul nostru „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea” în idem „Goga şi francmasoneria”, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2007.

[7] Efectiv năucitoare este şi afirmaţia: „Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei din umbră a nazismului”. Dacă o asemenea aberaţie aiuritoare ar fi exactă şi corectă, rezultă că ea ar fi ajuns, în vreo structură despre care savanţii şi istoricii din România şi din întreaga lume nu au spus absolut nimic până în prezent, în vreun post opozabil doar lui Hitler, Goering sau alţii din marii demnitari ai nazismului. În aceeaşi notă de stupiditate se situează, în opinia mea, şi că ea „şi-a ciripit” (către Hitler, desigur) propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol al II-lea, pe Mareşal, ca dce altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie”. Cu alte cuvinte, Veturiei Goga, şi nicidecum serviciilor secrete naziste, s-ar datora toate căderile de capete din rândul ierarhiei naziste din perioada interbelică. Dacă o astfel de afirmaţie, evident infantilă, ar fi reală, ce i-ar fi oprit oare pe miile de cercetători istorici din întreaga lume să nu o fi afirmat, pe bază de probe concrete, de documente, nu de supoziţii fanteziste, cum e cazul mai sus, sau de ce s-ar fi tăcut sub tăcere o astfel de putere de influenţare a deciziei politice în marile centre de putere din Europa acelor vremuri?

Acelaşi articol o numeşte pe Veturia Goga: „Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene”. Din datele istorice pe care le deţinem, pe timpul dictaturii antonesciene, singura demnitate oficială deţinută de Veturia Goga a fost cea de vicepreşedintă a Consiliului de Patronaj. Ea era adjuncta Mariei Antonescu, soţia şefului statului, iar instituţia respectivă, extrem de puţin discutată şi cercetată, era una de caritate. Înfiinţarea şi funcţionarea ei a fost impusă de dezastrul produs în ţară după rapturile teritoriale din trupul ţării de către unguri, ruşi şi bulgari, de numărul mare de refugiaţi, ca şi de situaţiile incredibile produse de cel de-al II-lea război mondial. În calitatea ei de vicepreşedintă a Consiliului de Patronaj, Veturia Goga a soluţionat mii de cazuri, oferind sprijin şi asistenţă la mii de refugiaţi, inclusiv pentru numeroase familii de evrei. În arhivele de la Ciucea existau numeroase scrisori şi acte semnate de persoane de origine etnică evreiască, prin care se confirma sprijinul primit de ei şi familiile lor din partea Veturiei Goga, exprimându-i-se cuvenita mulţumire. În perioada când lucram, vara mai ales, ca ghid la Muzeul memorial de la Ciucea, am fost adesea martor la situaţii în carediverşi turişti evrei, din ţară, dar şi de peste hotare solicitau s-o întâlnească pe Veturia Goga. În momentul în care ea dădea curs unor astfel de solicitări, aceştia ţineau să-i exprime recunoştinţă şi mulţumiri pentru ajutorul de care beneficiaseră, pe timpul războiului, ei sau familiile lor, din partea ei. Cu ajutorul Veturiei Goga au fost multe cazuri de evrei ce au reuşit să emigreze, salvându-se astfel de situaţiile tensionate în care se găsea ţara atunci.

[8] Nu văd nici un fel de logică într-o astfel de aserţiune. Este foarte posibil ca, prin relaţiile ei cu diverşi înalţi demnitari ai celui de al III-lea Reich, Veturia să fi facilitat primirea acestuia la Hitler şi ajutorul, material şi politic, primit de partidul lui. Prin urmare, în atari condiţii, ce logică să mai fi avut turnarea poetului la Hitler de către Veturia. Această logică de gâgă este şi primitivă şi penibilă, iar în plus şi foarte puţin credibilă.

[9] Am în mod deosebit în vedere pe cei aflaţi la misiunile româneşti din Budapesta, Berna, Berlin, Viena şi Roma. După cum reiese din jurnale, scrisori, diverse acte, inclusiv din notele înaintate de aceştia centralei din Bucureşti, diverşi diplomaţi, inclusiv şefii de misiuni, îi însoţeau pe poet şi pe Veturia sau doar pe unul din aceştia, la diverse reuniuni, recepţii, evenimente culturale, inclusiv la spectacole de teatru şi operă sau la întâlniri, inclusiv cu caracter privat. De asemenea, familia Goga, când se afla în străinătate (de mai multe ori pe an) era aproape nelipsită de la recepţiile organizate de misiunile diplomatice româneşti. Este şi aceasta o dovadă că activitatea Veturiei şi a poetului erau intens monitorizate de autorităţile de la Bucureşti prin intermediul ofiţerilor de informaţii ce funcţionau în cadrul misiunilor diplomatice respective. Deci le erau binecunoscute întâlnirile, contactele, discuţiile şi deplasările lor peste hotare. Aşadar, inclusiv activitatea de spionaj a Veturiei.

[10] Dfintr-o scrisoare primită de la celebrul Setton Watson, celebrul francmason scoţian, aflăm că poetul era pregătit şi de Francmasonerie, încă dinaintea primului război mondial, spre a deveni unul din politicienii de viitor ai României. Pentru mai multe detalii, vezi cartea noastră Goga şi francmasoneria, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2007, precum şi volumul Paradoxuri ale Francmasoneriei, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2009.

[11] Cea mai semnificativă demnitate încredinţată lui, după constituirea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, a fost una modestă, de membru, fără atribuţii concrete. Acest fapt se datora mai vechilor sale animozităţi cu fruntaşi politici ardeleni, care a atins punctul culminant în perioada 1910-1911, în cadrul mişcării „tinerilor oţeliţi”, cea mai importantă mişcare politică transilvană, care a detrerminat schimbări majore în strategia şi programul politic al românilor ardeleni, pregătind momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

[12] Cunoscut în mediile româneşti şi sub pseudonimul Scotus Viator, care a atras spre francmasonerie pe mulţi intelectuali progresişti din Ardeal şi din alte provincii ale fostului imperiu dualist austro-ungar, grăbind prăbuşirea acestuia şi dispariţia lui de pe harta geopolitică a continentului european.

[13] Îi satisfăcea totodată şi orgoliliile şi dorinţele de a fi cineva în cadrul protipendadei politice bucureştene interbelice, pe care o domina prin inteligenţa ei ascuţită şi prin infinitele jocuri de culise la care lua, cu voluptate, parte. Nu puţine dintre ele îi erau puţin sau deloc cunoscute direct soţului ei. Poate de aici şi numeroasele acuzaţii de infidelitate proferate la adresa Veturiei. Nu negăm astfel de derapaje, dar ele n-au fost doar din partea ei. Sunt cunoscute şi câteva cazuri în care şi poetul avea infidelităţile sale. Dacă va fi cazul, vom evoca, cândva, şi acest aspect delicat din biografia lui.

[14] Încă din testamentul personal pe care O. Goga şi l-a redactat în anul 1935, datorită morţii premature şi neaşteptate a fratelui săui, Eugen Goga, el preciza că dorea să fie îngropat la Ciucea, unde soţia lui să-i ridice un monument. La un moment dat, marele sculptor Constantin Brâncuş s-a arătat personal interesat de ridicarea unui astfel de monument. După ce sculptorul a renunţat, Veturia a trecut, cu sprijinul unor artişti ca Nora Steriade sau arhitectul G.M. Cantacuzino, sau zidarul Jozsef Kuczka, la construirea Mausoleului de la Ciucea. Lucrările, poate şi datorită greutăţilor generate de cel de-al doile război mondial şi de urmările lui, inclusiv instaurarea, la 6 martie 1945, a noului regim de orientare comunistă, au durat 20 de ani, între 1938-1958.

În privinţa proprietăţii de la Ciucea, poetul ar fi vrut ca, după moartea soţiei lui, singura sa moştenitoare, să intre sub grija şi administrarea unei mănăstiri de călugări intelectuali. Deci, poetul respingea ideea ca averea lui să fie împărţită de rudele sale.

Contestând acest adevăr, îndrumaţi de unul din cumnaţii săi, avocat de meserie, ele i-au intentat un lung, mizerabil şi absurd proces, care s-a întins pe mai mulţi ani. După ce diverse instanţe au dat câştig de cauză doar Veturiei, rudele din partea poetului au declanşat un război atroce împotriva ei, care văd că se continuă şi după moartea Veturiei.

În august 1938, când Veturia decisese readucerea trupului neînsufleţit al poetului de la cimitirul Bellu spre a fi reînhumat la Ciucea, pe drum sicriul a fost sustras de unele rude. A fost necesară o intervenţie abilă şi în forţă. Până la urmă, adus la Ciucea, sicriul a fost găzduit timp de 20 de ani, într-o criptă construită special în vecinătatea mânăstirii de maici şi a unei vechi bisericuţe din lemn (datând din anul 1575), adusă din satul Gălpâia (Sălaj), cu sprijinul lui Nicolae Iorga, la data respectivă preşedinte a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.

[15]Am întâlnit-o încă din anul 1954, iar după 1965, până în anul 1974, în toate vacanţele mele, am lucrat, la cererea dânsei, ca ghid al Muzeului, cu mult înaintea deschiderii oficiale a acestuia. Pot spune, astfel, că în cei peste 20 de ani, i-am fost de mii de ori alături, ascultând, singur sau în compania unor cunoscuţi sau apropiaţi ai ei, diverse rememorări şi evocări, în marea lor majoritate consacrate poetului.

[16] Spre surprinderea multora, printre cei mai înfocaţi detractori ai Veturiei Goga s-a afirmat doamna Gianina Luca. Aceasta, de origine extrem de modestă, a fost crescută şi educată de Veturia şi Octavian Goga. Veturia s-a opus înfierii ei, dar, până în ultima clipă a vieţii sale, a ajutat-o cât i-a stat cu putinţă. Între altele, ea a fost cea care i-a suportat taxele aferente şcolarizării, i-a făcut rost de casă, pe care i-a mobilat-o şi dotat-o cu mobilier şi cu tot ce i-a dorit inima. Înainte de deschiderea oficială a muzeului de la Ciucea, de aici au plecat la Cluj mai multe camioane încărcate cu mobilier şi alte obiecte. Unele le-am revăzut în apartamentul familiei Luca din Piaţa Mihai Viteazul din Cluj-Napoca, iar altele au fost vândute, banii, în cea mai mare parte, fiindu-i oferiţi Gianinei şi familiei ei. Tot Veturia Goga a fost cea care le-a cumpărat o maşină, marca Wartburg, şi a suportat costul vacanţelor petrecute de Gianina şi soţul ei în ţară şi străinătate. (Aproape săptămânal, soţii Luca, adesea însoţiţi de diverşi cunoscuţi sau prieteni personali, petreceau week end-ul la Ciucea, beneficiind de întreagagrijă şi atenţie a Veturiei. Iar la plecare aceasta le umplea portbagajul maşinii cu hrană pentru cel puţin o săptămână). Nemulţumită că nu a fost înfiiată, nici declarată moştenitoare a Veturiei, cum, se pare, s-ar fi aşteptat, încă din ultimii ani de viaţă ai binefăcătoarei ei, Gianina Luca a trecut la sustragerea de la Ciucea, pe lângă a diverse obiecte de mare valoare, şi a multor documente: acte diverse, jurnalul politic al poetutului din anul 1931, dar şi mai multe caiete şi agende cu jurnalul personal al Veturiei. Au dispărut, totodată, de la Ciucea orice documente ce ar fi putut sluji cândva combaterii aberaţiilor pe care ea, şi după ea şi alţii, a(u) început a le pune în circulaţie. Cel mai frapant lucru a fost, în opinia mea, că, la moartea Veturiei, Gianina Luca a refuzat pur şi simplu, şocând întregul personal al Muzeului, care fusese martor la relaţiile dintre Veturia şi Gianina, să participe la slujba de înmormântare a celei căreia îi datora enorm. Ulterior, după cum rezultă din declaraţiile aceloraşi angajaţi, n-a mai venit niciodată să-i pună măcar o singură floare la mormânt. În schimb, în diverse ocazii, a rostit (sau formulat, în scris, inclusiv într-un aşa zis jurnal personal) diverse acuzaţii, pecare ne abţinem să le caracterizăm, cum ar merita, la adresa Veturiei, multe similare cu cele ale mai vechilor adversari ai acesteia!

[17] Puţină lume ştie, de exemplu, că Veturia Goga a fost judecată şi condamnată de Tribunalul Poporului din Cluj la domiciliu forţat. De asemenea, fiindu-i, prin abuzurile cunoscute, confiscate majoritatea bunurilor şi surselor de câştig, Veturia a supravieţuit, ani de zile, datorită laptelui, muls personal, de la două bivoliţe, precum şi fructelor vândute Cooperaţiei de consum din Ciucea. Datorită unor abilităţi nemaiîntâlnite, a unei răbdări impresionante, dar mai ales unei inteligenţe aparte, în scurtă vreme Veturia Goga a reuşit să domine întreagaierarhie, politică şi administrativă a judeţului Cluj. Stau mărturie, în acest sens, faptul că, după donaţia, absolut benevolă, a făcut-o Statului Român, în vederea deschiderii ulterior a unui Muzeu memorial Octavian Goga, Veturia a obţinut, doar pe baza unor simple telefoane, fonduri numeroase şi consistente pentru repararea şi întreţinerea tuturor imobilelor, introducerea unui sistem de încălzire centrală, dar şi pentru construirea singurului teatru în aer liber existent, până în acest moment, în întregul judeţ Cluj. Mai mari ierarhiei politice a judeţului erau de-a dreptul fericiţi să fie primiţi de Veturia, iar atunci când ea, din raţiuni diverse, îi reţinea şi la masă, fericirea lor păreaa fi completă. Îmi vine, în acest moment, reacţia, în sensul celor de mai sus, a fostului prim secretar Duca, extrem de fericit că puteastade vorbă cu Veturia căreia i se adresa cu o deferenţă aparte doar cu titulaturade „Doamnă prim ministru”. Sunt şi zeci de alţi demnitari ai regimului, inclusiv din Bucureşti care, după atenţia ce li seacordaseîn momentul trecerii lor şi a familiilor lor prin Ciucea, rezolvau ulterior absolut orice cerere le adresa Veturia Goga. Voi aborda, în viitor, mai pe larg, cu exemple concrete, zeci de alte cazuri similare.


 

OBSERVAŢII ASUPRA... GENOCIDULUI DEMOCRATIC!

Deci, în primul rând cârmuitorii, care depind de popor – datorită faptului că încă de la început au primit puterea în aceleaşi condiţii sau că, mai târziu, s-a ajuns la o astfel de înţelegere, ca în Sparta, de pildă – dacă săvârşesc ceva împotriva legii, nu numai că pot fi înlăturaţi prin violenţă, dar la nevoie, în caz de necesitate, ei pot fi chiar pedepsiţi cu moartea, Este ceea ce s-a întâmplat lui Pausanias, regele lacedemonienilor. În aceleaşi condiţii se aflau şi străvechile regalităţi ale Italiei, ceea ce face să nu ne mai mirăm că Virgiliu, după ce înfăţişează cruzimile lui Mezentius, adaugă:

Dar şi Etruria toată, în ură pe drept , se ridică

Şi-ameninţând cu război, pentru caznă îl cer pe rege

...În al patrulea rând... un rege îşi pierde coroana, dacă el se înfăţişează vădit ca un duşman al întregului popor, punând la cale pieirea lui.

Cu aceasta sunt de acord, deoarece voinţa de a cârmui un popor şi voinţa de a-l da pierzării sunt două lucruri cu totul de neîmpăcat. De aceea, regele care se arată pe faţă vrăşmaş al întregului popor, renunţă prin aceasta la putere.

Problemele pe care le pune aici filozoful şi poetul olandez Hugo Groţius (1583-1645) sunt de mare actualitate şi astăzi. Din anumite precauţiuni contemporane lui, el face enunţuri curajoase, dar le susţine cu exemple din antichitate, din evenimente de mult trecute, pentru a căror analiză nu-şi mai putea atrage mânia nici unui monarh sau tiran din vremea sa.

Problemele ilegalităţilor săvârşite de preşedinţi sau regi sunt de actualitate şi astăzi. Vrăjmăşiile unor suverani îndreptate împotriva propriilor popoare care i-au ales, ori nu i-au ales, sunt de mare actualitate şi în câteva ţări din Europa, dar şi în mai multe ţări din Asia sau America Latină. Este, evident, un eşec al conducerii politice prin reprezentare, un eşec al delegării competenţelor, care pun într-o lumină neagră calitatea umană şi reprimarea instinctelor ancestrale.

Delegarea rezolvării nevoilor sociale prin vot, în fond, un act simbolic, nu a dus niciodată la rezultate mulţumitoare. Reprezentantul popular, alesul, devine unealta partidului în care este parte, devine politruc, şi este ca şi toţi ceilalţi colegi politici, un ins egoist, egocentrist, care îşi foloseşte şansa de a fi în fruntea bucatelor mai întâi pentru sine. Apoi, de voie, de nevoie, devine demagog, mincinos, sperjur pe Biblie, ca în eşuata democraţie românească, şi nu îi mai rămâne decât să se ţină cu dinţii de putere şi să se lanseze în afaceri, pentru a-şi asigura huzurul grupului său social până la patra generaţie.

Marele avantaj pe care îl am faţă de Hugo Groţius este că după patru secole pot să afirm, fără vreo precauţie, ori vreo trimitere la crimele aristocraţiei antice, cine se face vinovat de abuzuri şi vrăşmăşii împotriva propriului popor în prezent; ceea ce înseamnă că în conştiinţa libertăţii individuale, europenii au mai progresat umanitar în câteva secole.

În constituţiile europene este consfinţită libertatea de expresie; exprimarea liberă a gândurilor.În Constituţia României secolului al XXI-lea, aşişderea.

Ba, mai mult, între timp , în sec. al XX-lea a mai apărut şi conceptul de genocid, reglementat şi sancţionat de toate legislaţiile europene, concept penal cu care îndrăzneţul gânditor nu avea cum să fie la curent.

De ex., în România postcomunistă şi democratică, (sper că sesizaţi ironia), în anul 2009, a izbucnit o ciumă portocalie, definită drept criză economică, mai ceva ca o ciumă medievală, peste care se suprapune şi un război psihologic permanent declanşat împotriva tuturor categoriilor sociale, pe rând, de însăşi preşedintele ţării, Traian Băsescu şi supuşii săi din guvernul marionetă Boc. În incompetenţa lor, ei nu îşi pun problema de a stopa criza economică prin mijloace economice, ci prin mijloace de spoliere a poporului. Se comportă de parcă ar fi pe pilot automat, iar atunci când se trece pe comandă manuală, la manşă se află grăsunul Jeffrey Franks, contabilul genocidar de la F.M.I.

În 2010, Traian Băsescu, acest autocrat modern, obtuz, intrigant şi mincinos, a reuşit, prin introducerea de legi nedrepte, să reducă cu până la 40% salariile şi aşa mizerabile ale profesorilor, medicilor şi poliţiştilor, pensiile unor categorii de cetăţeni merituoşi (militari, artişti,alţi intelectuali) să taie şi subvenţiile şomerilor, şi pe cele de la încălzirea centrală înainte de iarna geroasă care vine. Se profilează, aşadar, la orizont, un genocid, unul cinic, perfid, fără ca guvernanţii să tragă focuri de armă împotriva poporului şi fără ca Boc să facă poooc!

Este un genocid democratic, unul instrumentat prin guvern,prin majoritatea parlamentară pdl-istă, ajutat la nevoie şi de Curtea Constituţională, serviciile secrete, jandarmerie etc.

Lipsa scandaloasă a banilor de mâncare, de medicamente şi căldură va face din iarna anului 2010-2011, o iarnă a genocidului românesc impus democratic! În primăvara următoare vor ieşi la soare mai puţini pensionari, mai puţini şomeri şi mai puţini copii. Ne aflăm în faţa unui genocid foarte rafinat, în care armata nu trage nici un glonţ, nici măcar nu are nici un cuvânt de spus, totuşi poporul moare din picioare sau îşi ia câmpii spre alte zări mai potrivite pentru supravieţuire.

Cuvintele de ordine rostite de marele cârmaci şi de scutierul său, bobocul de Boc!, au fost reduceri, tăieri, de venituri, până la limita izbucnirii foametei în milioane de familii, în spitale şi alte incinte în care trăiesc români. De aceste samavolnicii se face vinovat în primul rând, cine le-a lansat în popor, preşedintele Traian Băsescu, iar ziua neagră a declanşării genocidului este data de 6 mai 2010.

Toamna protestelor de până acum nu a dus la nici un rezultat. Bucureştiul brăzdat în lung şi-n lat de profesori flămânzi, poliţişti lefteri, bugetari aflaţi sub spectrul foamei, pensionari leşinaţi, nu a impresionat pe nimeni. Nici grevele foamei nu lasă vreo urmă pe retinele abrutizate de privirea miliardelor din conturi ale aleşilor poporului.

Autenticitatea lui Hogo Groţius este de necontestat: ...un rege îşi pierde coroana, dacă el se înfăţişează vădit ca un vrăşmaş al întregului popor, punând la cale pieirea lui.

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii