ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 104 (Oct  2017)
 

ARHIVĂ - Nr. 20 (Octombrie 2010)

EDITORIAL

DE CE ROŞIA MONTANĂ?

Atât de mult se doreşte a exploata minereul din Apuseni, încât sunt abordate fel şi fel de idei, pe diferite căi, poate va ieşi comoara la suprafaţă, că mare nevoie mai avem de ea! Cei mai înfocaţi susţinători ai planului respectiv par a fi PDL-iştii, în frunte cu Adriean Videanu, Elena Băsescu şi alţii, care s-au luptat din răsputeri să le fie aprobat proiectul, numai că UE nici nu vrea să audă o aşa grozăvie, care ar periclita mediul, adică utilizarea tehnologiilor de minerit pe bază de cianuri în extragerea metalului mult visat. Ce-şi mai frânge mâinile Videanu, pentru că această idee genială era inclusă în planul de guvernare! Dar cine şi mai ales ce anume l-a mânat în a da aurul dacic pe mâna străinilor, mai adică spre RMGC (Roşia Montană Gold Corporation). Cum o va scoate la capăt? Nici nu are susţinători pe măsură, dimpotrivă, cei mai mulţi potrivnici sunt adepţii unui mediu cât mai pur şi aceştia sunt conduşi de Remus Cernea, preşedintele Partidului Verde, care se face luntre şi punte numai să fie oprit proiectul declanşator al discordiilor. El vrea să fie adoptată o rezoluţie prin care să se interzică definitiv folosirea cianurii în extragerea minereului de la Roşia Montană. În război se aruncă şi Laszlo Tokes, care explică limpede cât de nocivă e cianura pentru apă şi ce catastrofă ecologică e pe punctul de a se produce odată cu acceptarea acestui proiect. De ce? Păi ştie bine că exploatarea se găseşte în bazinul hidrografic al Crişanei, râuri care, după cum le ţine geografia, se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei sale, deci, era musai să se pronunţe împotriva proiectului din motiv ce poluarea ar fi ajuns până dincolo de graniţele României. Şi dincolo de asta, proiectul de la Roşia Montană nu este străin nici de Soros György!

Dar, stupoare, în luna mai, când s-a iniţiat discuţia în Parlamentul European despre interzicerea mineritului pe bază de cianuri, Laszlo, drăguţul, mai mult ca sigur după ce a primit instrucţiuni precise de la Budapesta, nu a mai semnat rezoluţia pe care o iniţiase, cu alte cuvinte brusc şi-a dat seama să nu sunt atât de nocive cianurile. Probabil le-a şi gustat!

Dar care sunt interesele subterane? Cine ţine morţiş să ne otrăvească? Că de, doar aşa mai scapă ţara de nişte indivizi şi s-ar face şi ceva economie la bugetul statului. Curată nebunie, nu glumă, ar parafraza Caragiale, care, bine că nu mai e, decât să vadă ororile din lumea asta! Oricum, este important să îmbogăţim vistieria BNR cu cât mai multe lingouri de aur, dar de cele mai multe, cine beneficiază? Că bine-i să ai măcar câteva kilograme din preţiosul metal, pentru vremuri şi mai negre, când toate porţile vor fi închise! Cine a fost isteţ, şi-a căutat saltele rezistente, de ultimă generaţie, pentru depozitarea în siguranţă, pentru timp îndelungat a aurului. Săracii băimăreni stau cu frica-n sân din cauza uzinei, vecina lor cu iz de bombă! Unde mai pui că în apropiere se află şi o instituţie a educaţiei, ca să înveţe ucenicii cum se fac bani grei, dar mai ales, cine îi poate avea. Şi parcă nu era de ajuns, tot orăşenii cu pricina asistă la extracţia plumbului din deşeuri aduse de peste hotare direct la Romplumb, un alt pericol iminent, din care altcineva are de câştigat, nu locuitorii care suportă vitejeşte poluarea până când vor părăsi locaţia aceasta temporar sau pentru totdeauna.

Păi cei de la Gold Corporation cred bine că tot ce zboară pe apa politicii româneşti se numeşte investiţie, privatizare, revigorare economică şi alţi tertipuri din aceştia verbali, că doar, doar i-om prosti pe toţi.

Aşa cum spuneam, mare bătălie nu se dă la noi în ţară, ci la Bruxelles, în Parlamentul Europei. Şi atunci aliaţii lui Videanu, cel care ţine morţiş la Gold Corporation de-ţi vine să crezi că este acţionar pe acolo, ori că nişte comisioane zdravene s-au cuibărit prin conturile sale, deci dintre aceşti apărători ai proiectului de jefuire sistematică a aurului ţării, se ridică vehement Elena Băsescu. Cum se justifică? Simplu: Sunt de acord ca la nivelul Uniunii Europene trebuie luate toate măsurile pentru reducerea riscurilor presupuse de utilizarea unor substanţe toxice şi periculoase, cum ar fi cianura. Interzicerea lor nu trebuie să reprezinte, însă, singura soluţie. În multe alte procese industriale se folosesc substanţe toxice şi periculoase, nu numai în minerit. Deşteaptă fată! Dar poziţia i-a fost dictată de tata, adică de Traian Băsescu, cel care nu s-a pronunţat nici până în ziua asta cu privire la proiect. Personal, nu mă miră, un preşedinte cu nume de cotropitor, şi culmea, un Traian care a prădat prima dată aurul de Roşia Montană, tocmai el nu se pronunţă. Dar noi, oamenii de rând, ştim foarte bine că şi tăcerea este un răspuns.

Ciudat nu, românii sunt cei care cer ca Europa să se pronunţe împotriva proiectului şi tot ei sunt cei care se împotrivesc. Dacă de la Băsescuţă nu sunt pretenţii, măcar de la Becali ar fi trebuit, că tot se bătea cu pumnul în piept că e român. Da, Gigi Becali nu numai că mai dă pe la Bruxelles, dar, stupoare, mai şi vorbeşte. Şi încă ce: Sunt semnatar al amendamentului de eliminare a paragrafului 4 din proiectul de rezoluţie votat azi. Am votat, în consecinţă, pentru acest amendament. Am votat împotriva proiectului de rezoluţie din câteva considerente: nu putem cere Comisiei Europene să interzică tehnologia de minerit aurifer bazată pe cianuri pentru unele state membre, cum ar fi România, care dispune de resurse importante, nevalorificate; proiectul Roşia Montană merită susţinut pentru efectele lui economice şi sociale şi în deplin acord cu restricţiile de protecţie a mediului şi a siturilor arheologice. Ca deputat european, susţin şansa acestei zone cu probleme şi sunt convins că autorităţile guvernamentale naţionale responsabile vor negocia un nivel al redevenţelor capabil să asigure relansarea şi protejarea zonei aurifere Roşia Montană. România, ca stat membru, are dreptul să-şi exploateze zăcămintele în condiţii sigure de protecţie a mediului, dar şi cu rezultate economice şi sociale pe măsura resurselor naturale de care dispune. Să fi primit şi el indicaţii de la Videanu, ori direct de la Băsescu? S-au i-a făcut farmece Fata cea europarlamentară a preşedintelui? Numai el ştie…

Este evident că acest subiect poate deveni inepuizabil, din perspectiva războiului dus de cei care sunt pentru o exploatare raţională, românească, cei care vor cu orice preţ ca proiectul să înceteze, şi cei care ţin morţiş ca numai firma Roşia Montană Gold Corporation să se ocupe de el.

Iar cei de la RMGC nu au stat cu mâinile în sân. Cunoaşteţi faptul că mai toate canalele TV cu acoperire naţională au început din primăvara lui 2009 difuzarea noilor spoturi ce urmăreau să câştige simpatia populaţiei. Acest lucru a fost posibil numai după ce firma a aflat că partidul-cianură (PD-L) este un simpatizant al proiectului de exploatare minieră din Apuseni.

Cu siguranţă că problema exploatării aurului nu este rezolvată şi mai mult ca sigur nici această legislatură nu va putea duce povara politică a unei asemenea decizii. Nimeni nu se grăbeşte şi asta pentru că toate părţile implicate cunosc faptul că aurul nu rugineşte, iar cotaţia sa, de la un an la altul, creşte. Dar odată cu timpul, cresc şi nervii!

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU ECONOMISTUL, PROFESORUL ŞI EDITORUL GHEORGHE GORINCU, AUTORUL VOLUMULUI ITINERAR SENTIMENTAL FĂLTICENI - BRĂILA (I)

Născut la 9 noiembrie 1925 în oraşul Fălticeni din fostul judeţ Baia, pe strada Buciumeni nr. 36.

Profesorul Gheorghe Gorincu este, la vârsta senectuţii, o persoană extrem de activă, sfidând nonşalant toate legile evoluţiei pentru condiţia umană. La peste 80 de ani, nu dă semne de... oboseală, nu pare atins de nicio boală a vârstei a treia, este activ până la limita de sus a rezistenţei fizice, conduce autoritar şi eficient o editură cu o producţie de carte de specialitate economică, rezolvă singur toate chestiunile legate de structura editorială, distribuţie şi finanţare a cărţilor de specialitate economică şi didactică cu o arie de răspândire naţională, conduce două autoturisme, unul de marfă-carte şi altul pentru deplasări la bănci şi la tipografie, are alura unui prosper om de afaceri de succes.

Până la pensionare, a fost la fel de activ şi de eficient ca profesor şi director de şcoală brăileană, cu iniţiative reformatoare şi cu... premiere în materie de organizare a învăţământului public de specialitate, economic şi de depanare radio-tv.

Ilustrul profesor vine la Brăila prin anii ‘50 ai secolului trecut tocmai din Fălticenii Moldovei, este adoptat ca fiu al oraşului de la Dunăre, pe care-l iubeşte cu patimă şi cu mândrie... dar n-a uitat unde s-a născut, nu i-a uitat nici pe oamenii de acolo, rude, colegi de şcoală, familie, vecini şi, mai ales, nu i-a uitat pe oamenii celebri ai micului şi patriarhalului orăşel moldav, unde părea că nu se întâmplă nimic. Se pare că nu a fost aşa, iar renumele de oraş cuminte şi prăfuit, în care istoria s-a oprit, este ca o pecete falsă şi nemeritată...

Dar, mai bine să-l lăsăm pe fiul Fălticenilor, adoptat cu acte legale de Brăila... să vorbească...

Un orăşel cu parfum de Nada Florilor din romanul lui Mihail Sadoveanu?

Cu o istorie interesantă, pitorească, construit pe vatra satului FOLTICENI de pe râul Şomuz, cumpărat de vistiernicul Isac, de la o anume Neacşa, cu 200 de zloţi tătărăşti, şi va apărea oficial cu denumirea actuală de Fălticeni printr-un uric de la 8 august 1680 de pe moşia Şoldăneşti a stolnicului Ioniţă Başotă. Calitatea şi condiţia administrativă de oraş vor fi întărite în 1772,după Condica Visteriei, şi în 1779, după Cazania de la Biserica Fălticenii Vechi. Toponimia orăşelului moldav este mereu în transformare, pentru că s-a numit mai întâi Târgul Şoldăneşti sau Târgul Şomuzului, până când domnitorul Ioniţă Sandu Sturza îi stabileşte definitiv numele de FĂLTICENI, printr-o anaforă din 29 martie 1826. Documente vechi şi, mai ales, tradiţia locului, vorbesc despre faptul că numele i s-ar trage de la proprietarul moşiei şi al satului Folticenii Vechi, un anume Stan Pântece, zis Foltic.

Celebritatea lui Mihail Sadoveanu şi valoarea romanului său au modificat turistic toponimia locului...

Aşa este, pentru că, până în 1950, oraşul Fălticeni cuprindea un teritoriu destul de întins între lacul şi Bălţile Şomuzului (Nada Florilor de azi), Huciul Buciumenilor (azi, Dumbrava Minunată), satul Şoldăneşti, suburbie azi, şi Fălticenii Vechi, cu o populaţie de până la 30.000 de locuitori.

Dar cu o densitate de invidiat la capitolul personalităţi, oameni de ştiinţă şi artă, înalte feţe bisericeşti şi militari de carieră.

Cam peste 250 de nume ilustre prezente în monumentala monografie Însemnări fălticenene, a prof. Geo Nichita, un ilustru poet şi epigramist cu prestaţii publicistice în Opinia Fălticenilor. Ce altă localitate de mărimea orăşelului Fălticeni are 16 membri ai Academiei Române, cum ar fi acad. Mihai Băcescu, fondatorul Muzeului de Ştiinţele Naturii, în localul fostului Tribunal al judeţului Baia; acad. Nicu Gane, acad. Petre Jitaru; acad. Teodor Ştefanelli sau acad. Mihail Sadoveanu, care şi-a scris o bună parte dintre operele sale literare în casa de pe uliţa Rădăşenilor, azi strada Ion Creangă. De la Fălticeni, au pornit să slujească, în altarele Moldovei, ilustre feţe bisericeşti ca Dosoftei, mitropolit al Moldovei, printre primii poeţi din literatura română veche, autorul Psaltirei în versuri, o culegere de psalmi de o acurateţe stilistică şi cu o metrică savant elaborată în cea mai mare parte, în vremea când era călugăr la mânăstirea Probota din vecinătatea Fălticenilor. De unde a plecat şi Macarie, episcopul de Rădăuţi, ctitor al bisericii de la mânăstirea Râşca, copistul care împreună cu călugărul Azarie s-a îngrijit de răspândirea textelor bisericeşti, psaltiri, cazanii, tetravanghere şi evangheliare, în alfabetul chirilic, în slavonă şi apoi în limba română. Sau Gheorghe Movilă, care a învăţat la mânăstirea Probota, dintr-o ilustră familie de boieri, care au ajuns de-au fost şi domni ai Moldovei, şi mitropoliţi ai Kievului, după spusele cronicarului Grigore Ureche, şi au contribuit la răspândirea culturii ecleziastice prin dotarea unor mânăstiri cu tiparniţe şi şcolirea copiştilor, pentru răspândirea textelor religioase şi pentru introducerea limbii române în biserică şi în cancelariile domneşti, mai apoi. Micul orăşel moldav se mândreşte şi cu patru artişti ai poporului, vechea distincţie culturală, printre care actorii Jules Cazaban şi Grigore Vasiliu Birlic, sculptorul Ion I. Irimescu, sculptor longeviv, peste un secol de viaţă, care a donat toată opera sa plastică oraşului Fălticeni şi a organizat un valoros Muzeu de Artă în saloanele fostei Prefecturi.

Nu puteau lipsi din galeria personalităţilor fălticenene militarii de carieră, 12 generali, printre care Traian Dafinescu, Gheorghe Lavric, cu care am şi fost coleg în primele clase de liceu.

La data publicării monografiei Însemnări fălticenene, în 1997, sunt consemnaţi un număr de 59 de deţinători ai titlului ştiinţific de DOCTOR în domeniul literaturii, ştiinţei şi artei.

Cum a receptat copilul Georgel viaţa politică a anilor ‘30 din secolul trecut, o perioadă de mare avânt economic, social şi, mai ales, de modernizare a României Mari?

Aveam opt ani prin 1934, când Prelipceanu Doru, colegul meu de clasă, fiul avocatului din Fălticeni, şeful Cuziştilor (Partidul Goga-Cuza), m-a invitat de ziua sa onomastică în casa mândră şi arătoasă a familiei. Atunci am simţit pulsul vieţii politice şi sociale fălticenene şi-am auzit sau am cunoscut vedetele momentului, personalităţi într-un cuvânt, primari, lideri politici, avocaţi, actori, oameni de cultură, învăţători şi profesori, publicişti...

În 1933, fusese ales primar al oraşului Fălticeni juristul Eusebie Scripcaru, care promisese în campania electorală că va asfalta Strada Mare, dar a început cu strada Doi Grăniceri, simbol memorabil pentru vitejia ostaşilor din Regimentul 2 Grăniceri, pentru că aceştia reuşiseră să anihileze o revoltă a trupelor ruseşti pactizante cu bolşevicii aflaţi la putere în U.R.S.S.-ul roşu al tătucului Stalin Iosif Vissarionovici. Eusebie Scripcaru, venit din Ilieştii Sucevei, stătea cu chirie într-o casă a unui evreu de pe această stradă, unde ţinea şi un cabinet de avocatură, şi n-a reuşit să asfalteze, în toată perioada de patru ani ai mandatului său de primar, decât 500 de metri din cei zece kilometri. Până la urmă, situaţia de atunci nu diferă prea mult de ceea ce se întâmplă în vremurile moderne şi tehnice de astăzi, când aleşii noştri au promis autostrăzi europene, date în folosinţă tot în ritmul primarului din Fălticeni, în urmă cu 70 de ani. În alt ritm şi cu o finalitate demnă de bune intenţii şi-a ridicat primarul Eusebie Scripcaru propria casă, mândreţe de arhitectură existentă şi azi în Fălticeni.

O altă personalitate politică a timpului a fost şeful Partidului Naţional Ţărănesc, Octavian Zarian, primar al oraşului în două rânduri: între 15 iulie 1930 - 1 februarie 1931 şi între 12 iunie 1932 - 25 noiembrie 1933. Mi-a rămas în memorie primarul şi politicianul Octavian Zarian nu pentru faptele sale edilitar-politice, cât prin perspectiva relaţiei mele cu cei doi fii ai săi, Dănuţ şi Nelu, tovarăşi de joacă cu clipe de neuitat la scăldat la Ochiul lui Dolojan de pe apa Şomuzului. Pe Dănuţ şi Nelu Zarian i-am reîntâlnit după Război, prin 1946, după refugiu, ca artişti amatori într-un spectacol de revistă, Europa, pe loc repaus!, prezenţi pe afişul reprezentaţiei de la sala Bayer de pe strada Romană, alături de alţi tineri fălticeneni talentaţi: Puiu Cojocaru, băiatul şefului de gară, Ionel Lovinescu, un nepot din familia celebră a Lovineştilor, Eugen, criticul şi animatorul cenaclului literar Zburătorul, Horia, dramaturgul, şi Monica, scriitoarea şi crainica bătăioasă de la Europa Liberă. La succesul revistei-spectacol Europa, pe loc repaus! au mai contribuit şi alţi tineri muzicieni talentaţi din oraşul moldav: Dan Chiţu la vioară şi Ticu Roman la acordeon, în regia şi scenografia semnate de Solo şi Henry Reinman. De altfel, cu Dănuţ Zarian m-am reîntâlnit recent la Bucureşti, la tradiţionala Întâlnire a fălticenenilor, eveniment care are loc în fiecare duminică de la sfârşitul lunii mai.

Mi-l amintesc pe profesorul Virgil Tempeanu, erudit germanist, doctorand în domeniu, cu activitate didactică la Liceul din Fălticeni şi apoi ca prof. univ, la Iaşi, cu o intensă activitate culturală, care a tradus şi tipărit lucrarea Sărmanul Henrik a poetului german Von Hartman (1165-1210). Prof. Virgil Tempeanu se stingea din viaţă la vârsta de 96 de ani, în 11 mai 1984.

Nu pot să nu-l amintesc pe inegalabilul Grigore Vasiliu-Birlic, actor de comedie, prezent în primul film românesc de lung metraj, Bing-Bang, în 1935; apoi în Doamna de la etajul II, în 1937; cu o consacrare definitivă după Război în teatrul bucureştean şi în ecranizări memorabile din opera lui Ion Luca Caragiale: Două lozuri, D’ale carnavalului sau O scrisoare pierdută, şi apoi în Doi vecini, Directorul nostru, ori Titanic vals de Tudor Muşatescu.

De pe la 9 ani, mi-amintesc că, în 1934, publicistul şi institutorul Vasile Costăchescu a constituit Societatea Culturală Ion Dragoslav, purtând numele unui talentat om de litere fălticenean.

Cum spuneam mai sus, la onomastica colegului meu de şcoală, dintre cei încălţaţi, Doru Prelipceanu, am luat contact pentru prima dată cu... demagogia politică. În casa impunătoare a familiei, placată de jur-împrejur cu zvastici naziste, şeful Partidului Cuziştilor se îmbrăţişa făţarnic cu rabinul din Fălticeni, în condiţiile celei mai cumplite propagande şi terori antisemite. Probabil că gena anatomică a compromisului politic şi a demagogiei ideologice se moşteneşte, pentru că, peste ani, prin 1972-73, îl întâlneam, la Brăila, pe colegul meu Doru Prelipceanu, fiul liderului Partidului Cuzist de la Fălticeni, în calitatea sa de personaj important în nomenclatura Partidului Comunist Român, deşi avocatul Prelipceanu fusese şi ministru în guvernul condus de Octavian Goga până în 1938. Şi, doar se ştie ce impact devastator a avut politica comunistă a Dosarelor partidelor istorice, cu teroarea închisorilor, a Canalului şi a Deltei pentru membrii acestora şi chiar pentru urmaşii până la... a noua spiţă!?

Iar, peste tot acel bâlci al politicii, se punea... capacul bătăilor, al influenţării opţiunii de vot prin lecţii electorale însoţite de argumente violente sau de... mită mascată prin cepul dat butoiului de vin în preajma secţiilor de votare. De fapt, obicei păstrat şi azi dar înlocuit cu micii şi cu berea electorală ori cu sacoşele de orez, făină, zahăr şi ulei date nehotărâţilor. Mai modern şi mai eficient rămân azi pentru propaganda electorală televiziunea, radioul, internetul şi blog-urile.

Afirmaţi că strada Ion Creangă era o stradă istorică, o arteră culturală la Fălticeni...

Aşa şi este! Voi începe de la baza de jos a străzii, de la numărul 1, cu casa căpitanului Socolescu, unde s-a născut Angela Socolescu, căsătorită Lefterescu, prima femeie-comandant de navă din marina română. Ceva mai la deal, pe dreapta, la nr. 10, era casa părintească a fraţilor Ştefan şi Gheorghe Şoldănescu, primul pictor, al doilea poet. Ştefan Şoldănescu (1863-1899) a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi şi apoi în Germania, la München, mare maestru în arta portretului. A fost profesorul de desen al lui Mihail Sadoveanu la Fălticeni şi al lui Nicolae Iorga la Liceul Naţional din Iaşi, şi bun prieten cu Ion Creangă, cu care a petrecut mult timp la Humuleşti, leagănul Amintirilor din copilărie, şi la Iaşi, la bojdeuca din Ţicău.

Gheorghe Şoldănescu (1867-1916) a fost învăţătorul lui Mihail Sadoveanu, când acesta a fost înscris în clasa a IV-a la Şcoala Primară Nr. 2 din Fălticeni, pe care l-a omagiat şi l-a comparat admirativ cu celălalt învăţător al său de la Paşcani, Mihai Busuioc, prototipul literar al celebrei povestioare Domnu’ Trandafir din manualele şcolare. De altfel, învăţătorul-poet Gheorghe Şoldănescu a devenit mai apoi prietenul elevului său, scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care împărtăşea nu numai pasiunea pentru literatură şi pentru muzica de cameră, ci şi plăcerea unor partide de vânătoare sau de pescuit.

La nr. 15 de pe strada Ion Creangă, a stat în gazdă timp de patru ani, când era elev al Liceului din Fălticeni, viitorul folclorist G.T. Chirileanu, şi tot în acea casă, s-a născut la 16 martie 1903 actorul Jules Cazaban, artist al poporului, mort la 1 septembrie 1963, cunoscut pentru prestaţia sa actoricească la Teatrul Naţional din Bucureşti, în piese ca Tache, Ianche şi Cadâr de Victor Ion Popa, în rolul lui Ianche, căruia i-a împrumutat nuanţele inconfundabile ale jargonului evreiesc cunoscut de la colegii de şcoală, evreii din Fălticeni. Dar nu numai maestrul Jules Cazaban a interpretat magistral rolul unui personaj evreu cu acea particularitate de vorbire, ci şi persoana mea, când la Brăila, prof. Timotei Petride a regizat procesul-literar după romanul Apostol de Cezar Petrescu. Personajul Aizic, evreu, a fost intepretat de prof. Gh. Gorincu cu inflexiunile verbale ale vorbitorilor de idiş, pe care le deprinsesem ca şi actorul Jules Cazaban de la colegii evrei, şi atât de convingător am fost, încât m-am ales cu o... poreclă: Aizic!

În aceeaşi casă, a locuit şi sculptorul Ion P. Irimescu, căsătorit cu Eugenia Melidon, fiica proprietăresei, celebra moaşă Melidon din Fălticeni. Peste drum, la nr. 16, a locuit Vasile Grigorescu, profesorul lui Ion Creangă la Şcoala de Catiheţi, iar la nr. 24 a fost casa în care a locuit T.V. Stefanelli, prieten cu Mihai Eminescu, membru al Academiei Române, între 1914-1920. Acest Teodor Ştefanelli (1850-1920), fiul lui Vasile Ştefaniuc, cojocar din oraşul Siret, a fost coleg cu poetul Mihai Eminescu la Cernăuţi şi apoi la Universitatea din Viena, colaborator la revista Convorbiri Literare. În anul 1888, la vârsta de 38 de ani, Teodor Ştefanelli se căsătorea cu Emilia Belici, fiica colonelului Gheorghe Belici, originar din Iaşi, şi a Ruxandrei Belici, născută Moldovan, originară din Fălticeni. În 1903, a fost numit consilier al Curţii de Apel din Lemberg, iar în 1904, este numit la Viena membru la Înalta Curte de Casaţie şi delegat cu conducerea Curţii de Apel din Lemberg, până la pensionarea sa în 1911. Teodor Ştefanelli are numeroase cercetări istorice şi ştiinţifice despre Bucovina din perioada stăpânirii austro-ungare, iar în 1914 a scris Amintiri despre Eminescu, în care a reconstituit atmosfera Şcolii de la Cernăuţi şi a realizat un portret al marelui poet din perspectiva prieteniei lor. În 1914, s-a refugiat la Fălticeni, trecând frontiera pe la Cornul Luncii; a locuit la cumnatul său, medicul veterinar Eugen Petrescu, fratele soţiei lui Simion Florea Marian, după ce mai locuise la celălalt cumnat, Gheorghe Spiridon, şeful Gării din Dolhasca. La Fălticeni, acad, Ştefanelli se întâlnea cu Eugen Lovinescu, refugiat şi el după evenimentele din 1916, fie la farmacia Minerva, fie la librăria Şaraga, unde discutau literatură şi... politică. Mort la 23 iulie 1920, acad. Ştefanelli va fi înmormântat la cimitirul Tâmpeşti din Fălticeni.

La numărul 27, se afla locul unde a funcţionat Şcoala de Catiheţi, între 1846-1859, condusă de catihetul Neculai Conta, unchiul viitorului filosof Vasile Conta, şi unde timp de un an a învăţat şi Ion Creangă, înscris cu numele Ion Ştefănescu, fiul Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei Ciubotariul din Humuleşti. Casa, unde funcţionase Şcoala de catiheţi, aparţinuse lui Grigore Bunescu, dascăl la Biserica Sf. ILie, şi apoi fiicei sale, Aguriţa Havriş, nume ilustru pentru literatura locului.

La numărul 30, era casa lui Pavel Ciubotarul, gazda pitorească pentru asemănarea sa cu personajele fantastice din Harap-Alb, acolo unde Nică şi cu vărul său din Humuleşti i-au pus poşte la picioare în timp ce dormea colegului catihet Nică Oşlobanu.

La numărul 29, a locuit în gazdă, în toamna anului 1946, Nicolae Labiş, înrudit după mamă cu Ion Creangă, înscris la Liceul Nicu Gane din Fălticeni. Tânărul poet Nicolae Labiş va afirma cu mândrie că a călcat pe urmele paşilor lui Ion Creangă, fiind de două ori rudă, ca român şi ca strănepot al marelui povestitor de la Humuleşti, şi pe urmele marelui romancier Mihail Sadoveanu.

Ceva mai sus, tot pe strada Ion Creangă, la numărul 35, se afla casa părintească a scriitorului Mihail Şerban (1911-1994), autorul nuvelelor Nunta de argint, Cântecul uitat şi a romanelor Idolii, Infirmii, Vina lui Dumnezeu, Sanda, Casa amintirilor, Pământ şi oameni, Circul... Este cunoscut şi pentru că, în 1937, i s-a intentat un proces de presă, când a luat atitudine împotriva campaniei de calomniere a unchiului său, Mihai Sadoveanu.

La numărul 40, a locuit scriitorul Mihail Sadoveanu, între 1900-1903 şi 1906-1909, în casa de zestre a Ecaterinei Bâlu, cu care s-a căsătorit pe 21 decembrie 1901. Aici, a fost vizitat de amicii săi, Constantin Stere, Zaharia Bârsan şi George Tutoveanu, care a şi locuit acolo un timp.

La numărul 41, locuia lăutarul Anghel Palica, gazda elevului Mihail Sadoveanu, în 1895, când rămâne repetent la Gimnaziul Alecu Donici din Fălticeni, un an de şcoală, pe care nu l-a pierdut, ci mai mult l-a câştigat pentru scrisul său, după cum mărturiseşte în Ani de ucenicie.

La numărul 43, a copilărit pictorul Aurel Băeşu, cunoscut pentru pânzele sale cu pitorescul Fălticeniului, mirajul Văii Bistriţei, case şi oameni necăjiţi ai locului.

La numărul 54, se afla Crâşma lui Hoişii, popas al scriitorilor M. Sadoveanu. A.D. Xenopol, Ion Dragoslav, George Topîrceanu,Ionel şi Păstorel Teodoreranu, Artur Gorovei, Virgil Tempeanu, Ion D. Chiricescu şi altor personalităţi din Fălticeni.

Până aproape de vârful dealului, la numărul 60, se afla casa lui Dumitru Nichita, apoi a familiei Anichitoaie şi apoi a familei Gheorghe şi Elena Ciobanu, din Roman, unde a locuit cu chirie publicistul şi folcloristul V.D. Popa, profesor de limba română la Liceul Nicu Gane şi la Şcoala Pedagogică de Fete, creator de poezie pentru copii, mentorul şi îndrumătorul poetului Nicolae Labiş.

Pe strada Ion Creangă, la numărul 68, se afla casa din deal, construită de meşterul Ghiţă Andrioaia din Buneşti, unde a locuit Paraschiva, soaţa poetului Tudor Arghezi, cumpărată de la fiica farmacistului Carol Vorel; pe locul unde şi-a construit vila scriitorul Mihail Sadoveanu, locuită de acesta între 1909-1918, un paradis al copiilor evocat cu delicateţe de Profira Sadoveanu în Mormolocul.

Este ceea ce mi-a povestit la rândul lui Geo Nichita, prieten din copilărie, profesor de istorie, colaborator al meu prin anii 1990, când i-am publicat la Editura Danubius din Brăila un volum de versuri.

S-ar părea că tânărul Georgel a uitat de şcoală cu atâtea evenimente politice, militare, sociale, care au marcat Europa, Fălticenii şi pe toată lumea?!

Chiar aşa şi este, deoarece în anul 1941 s-au succedat o serie de evenimente economice, politice şi social-culturale, încât efectele lor s-au răsfrânt şi asupra activităţii mele ca şcolar. Astfel, dacă în anul şcolar 1940-1941, învăţam în localul Liceului Industrial din Fălticeni, în săli de clasă normale, în anul următor, eram transferaţi în localul Liceului teoretic Nicu Gane, cu desfăşurarea cursurilor după-amiaza, deoarece Liceul Industrial avea altă destinaţie, fără nicio legătură cu instrucţia şi educaţia.

Cu timpul, am trecut din nou la programul de dimineaţă prin mutarea noastră într-o clădire naţionalizată, o veche casă boierească a unui neamţ, Peltz, total nepotrivită unui învăţământ de calitate, în ciuda eforturilor directorului liceului, prof. Ion Murărescu. Inimosul director a mai înfiinţat un internat cu cantină în alte conace boiereşti naţionalizate de la evrei, iar în anul şcolar 1943-1944, liceul îşi desfăşura cursurile dimineaţa, în săli de clasă normale, având chiar şi o sală de festivităţi în fosta Şcoală Israelită din Fălticeni.

Mă întorc însă în timp, cu precizarea că elevii şi procesul de învăţământ au avut de suferit pe fondul evenimentelor politice de o reală gravitate. Prin Decretul regal din 14 septembrie 1940, prin care România era proclamată stat naţional legionar iar Ion Antonescu devenea Conducătorul, colegii noştri evrei au fost înlăturaţi din învăţământ, cu pondere cel economic, preferat de evreii cu înclinaţii şi preocupări economice, de negoţ. Nouă nu ne-a plăcut, pentru că elevii evrei erau prietenii şi colegii noştri iar copiii nu înţelegeau resorturile dezastruoase ale rasismului şi ale xenofobiei fascisto-legionare. Ura de rasă a fost promovată irespon-sabil şi în rândul tinerilor, atraşi în politica legionară în aşa-zisele Frăţii de Cruce, ca în cazul majorităţii elevilor de la Liceul Teoretic Nicu Gane, mai cu seamă din clasele terminale, care ne considerau pe noi, cei de la Liceul Comercial, şcoală de măslinari, în afara elitei învăţământului fălticenean. Comportamentul insolit şi agresiv al acestor... tineri politicieni, care veneau şi la şcoală în cămăşile lor verzi şi înarmaţi cu pistoale, ar fi trebuit să-i preocupe pe părinţii şi profesorii, neimplicaţi în politica legionară.

Fără voia ei, populaţia Fălticeniului a avut de suferit de pe urma măsurilor economice luate de autorităţi în favoarea maşinii de război hitleriste, care se pregătea să atace Uniunea Sovietică, prin dijmuirea produselor agricole sau prin dispoziţiile cu privire la sistemul bancar şi de credit, pentru unificarea politicii de credit a statului.

Cea mai dramatică şi cu consecinţe pe termen lung perioadă din istoria interbelică a României a fost rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, când disputa pentru putere între Horia Sima şi Ion Antonescu a fost tranşată surprinzător de Hitler în favoarea mareşalului şi nu în a şefului Gărzii de Fier de orientare fascistă. În situaţia tulbure creată în Capitală, la Fălticeni au fost suspendate cursurile, deşi aproape că nu au existat ecouri ale rebeliunii, în ciuda câtorva marşuri de paradă şi ecou cu cântece legionare şi cămăşi verzi.

La Fălticeni nu s-au înregistrat evenimente sângeroase, poate şi pentru că Prefectul era militar, Primarul era şi el tot militar, iar armata supraveghea desfăşurarea evenimentelor la ordinul conducătorului suprem al statului, Ion Antonescu.

După înăbuşirea rebeliunii, Garda de Fier pierde puterea, care va fi concentrată doar în mâinile lui Ion Antonescu, care va forma un Guvern alcătuit din militari şi tehnicieni şi, ca primă măsură, va militariza toate întreprinderile şi instituţiile de stat şi particulare, cu ecouri identice şi la Fălticeni, cu impact inevitabil asupra familiilor de evrei şi a copiilor-elevi.

În martie 1941, un alt decret-lege stipula mobilizarea agricolă, prin care era obligată să participe la muncile câmpului toată suflarea satului, începând cu copiii de 12 ani, fapt demonstrat şi de colegii noştri de la Liceul Comercial proveniţi din mediul rural. Spre sfârşitul lunii martie 1941, este creat la Berlin un organism care să supravegheze interesele petrolifere ale Germaniei în România, ceea ce a dus la subordonarea acestei importante resurse energetice maşinii de război germane. În luna mai a aceluiaşi an, Guvernul Antonescu creează Centrul Naţional de Românizare, prin care întreprinderile deţinute de evrei sunt expropriate şi atribuite capitaliştilor români, iar acest rapt politic şi economic s-a simţit acut şi dramatic în Fălticeni, deoarece în tăvălugul exproprierii aceştia şi-au pierdut firmele, micile magazine şi chiar locuinţele. În aceste condiţii, Liceului Comercial din Fălticeni i-a fost cedată o locuinţă naţionalizată de la un evreu înstărit.

Este demn de reţinut că şi în acest context politic generat de Holocaustul provocat de Hitler, românii s-au dovedit umani şi au pactizat într-un fel cu evreii năpăstuiţi. La Fălticeni, acest fapt s-a produs printr-o înţelegere tacită între românii, care au preluat... oficial magazinele sau firmele evreilor, dar afacerile erau coordonate... din umbră de foştii patroni, cu beneficiile corespunzătoare.

Deoarece măsurile antisemite s-au aplicat şi în satele din jur, Lespezi, Manole, unde evreii au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele şi proprietăţile agricole, s-a produs un adevărat exod spre Fălticeni al acestora. Comasarea evreilor la Fălticeni s-a făcut probabil în perspectiva îmbarcării lor spre lagărele de concentrare din Polonia şi Austria, de la Birkenau şi Auschwitz, în crematoriile morţii sau în lagărele de muncă. Cum la început, au fost comasaţi, bărbaţi, femei şi copii, în numeroasele sinagogi ale oraşului, poliţia legionară a admis ca bărbaţii să fie scoşi la diferite munci în folosul obştii, un compromis onorabil susţinut de edilii care au convieţuit în limite civilizate cu populaţia ebraică.

În spiritul dispoziţiilor draconice ale autorităţilor legionare s-a ordonat ca populaţia evreiască să poarte la reverul hainei sau a bluzei steaua lui David, steaua ebraică în şase colţuri, galben pe fond negru, cu scopul limitării circulaţiei libere a acestora, mai ales în pieţele de aprovizionare cu produse agro-alimentare şi nu numai.

Convieţuirea paşnică de sute de ani a populaţiei româneşti şi evreieşti a făcut ca toate interdicţiile rasiste să fie, dacă nu încălcate, cel puţin ocolite, iar evreii din Fălticeni sau cei din Lespezi şi Manole să-şi facă viaţa mai uşoară în păstrarea raporturilor civilizate interumane şi să-şi împartă frăţeşte mălaiul, făina sau legumele raţionalizate.

Ferească Dumnezeu de mai rău!, îşi spuneau în semn de solidaritate românii şi evreii din Fălticeni, cu gândul la vremuri mai bune, deşi norii negri ai Războiului prevesteau nenorociri şi mai mari prin semnarea angajamentului germano-român de intrare a României în cea mai devastatoare conflagraţie mondială, prin cunoscutul semnal al lui Ion Antonescu Români, vă ordon, treceţi Prutul!, la 22 iunie 1941.

a consemnat Dumitru Anghel


 

CĂRŢILE ZEIT

CONCEPTE OPERAŢIONALE DE COMUNICARE ŞI TEORIE LITERARĂ PENTRU GIMNAZIU,

DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008

Lucrarea de faţă reprezintă un instrument de informare pentru toţi elevii de gimnaziu, care doresc să-şi consolideze cunoştinţele de comunicare şi teorie literară. În lipsa acestor concepte, lucrul la clasă, dar şi cel individual, va fi cu siguranţă dificil, iar despre obţinerea performanţei şcolare, nici nu se poate discuta.

Am avut în vedere programa şcolară, manualele, şi am constatat că elevii au nevoie de o lucrare simplă, care să le ofere noţiunile de comunicare şi de teorie literară, absolut necesare înţelegerii şi interpretării textelor.

E genul de carte pe care o vor răsfoi rapid, şi din care vor afla răspunsurile aşteptate.

Conceptele în discuţie sunt prezentate succint, tocmai pentru a fi mai uşor de reţinut. În prim-plan, se află cele referitoare la comunicare, deoarece aceasta este însăşi esenţa comuniunii.

Elevii trebuie să ştie concret în ce constă comunicarea, care sunt elementele acesteia, cum se realizează ea în situaţii diferite, ce este comunicarea monologată, ce implică aceasta, cum se face trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă.

Am scris despre cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic), despre operele pe care le includ, cu toate caracteristicile lor, întrucât, în redactarea compunerilor argumentative, e nevoie de cunoaşterea acestora.

Procedeele artistice ocupă un loc unic, ca şi valorile stilistice ale părţilor de vorbire, având în vedere accentul care se pune pe receptarea textului liric, în special la teză. Figurile de stil sunt multiple, variate şi complexe, iar manualele şcolare nu insistă asupra fundamentării lor, astfel încât, elevii sunt de mult ori în dificultate, atunci când trebuie să le recunoască în texte, dar mai ales, să le descifreze înţelesurile.

O mare atenţie am acordat elementelor de prozodie, precum şi mărcilor eului liric, dorind ca elevii să manifeste interes pentru creaţia literară proprie, care să le poarte imaginaţia către spaţii neexplorate încă.

De asemenea, şcolarii vor şti ce e un moto, care este importanţa lui într-un text, care sunt motivele literare, vor cunoaşte valoarea literaturii populare în contextul istoriei actuale, faptul că aceasta reprezintă pecetea spiritualităţii româneşti din timpuri străvechi.

Aşadar, prezenta carte, este un îndemn către studiu şi aprofundarea teoriei literare, în vederea dezvoltării personalităţii artististice a fiecărui elev.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

CONSTELAŢIA CERBILOR, DE SORIN STOIAN

Sorin Stoian este albatrosul ucis al liricii teleormănene, cu acelaşi destin tragic ca al confratelui său Roland Gasparic, celălalt albatros ucis, al liricii brăilene, un nefericit tandem poetic şi uman, morţi amândoi la vârsta speranţelor şi a viselor generoase şi neîmplinite, fără să mai aibe timp să se manifeste plenar.

Alăturându-l şi pe Nicolae Labiş, albatrosul baudelaire-ian al liricii noastre, se conturează cea mai fascinantă şi cea mai tristă trinitate a destinului tragic în literatura română. Nicolae Labiş murea în decembrie 1956 într-un accident de tramvai, în condiţii cel puţin suspecte; Sorin Stoian sfârşea sinucigaş în apele învolburate ale Oltului la vărsarea în Dunăre, la Turnu Măgurele, prin 1970; Roland Gasparic se stingea stupid şi nedrept, prin 1991, la Brăila, tot la Dunăre, într-o încăierare de adolescenţi rebeli. Moartea celui mai reprezentativ poet al generaţiei postbelice, autorul celui mai citit şi mai recitat poem la serbări şi spectacole, Moartea căprioarei, a fost învăluită într-un potenţial mister cu implicaţii politice; Sorin Stoian ...a încercat să taie vad apelor ce l-au fascinat o viaţă dar ele l-au cuprins, durându-i corpul, iar el a alunecat într-o genune. Albatrosul a rămas pe punte! (O clipă prea repede); Roland Gasparic a plătit tribut mitului tragic al poetului tânăr, după aserţiunea lui Cezar Ivănescu, sau ca o premoniţie sumbră: Poate cândva veţi înţelege că nimeni nu m-a trăit şi nu m-a omorât, pe care o adaugă Vasile Andru la un Portret al poetului brăilean.

Dacă Nicolae Labiş a avut şansa să-şi vadă o parte dintre versurile sale publicate în câteva volume, ceilalţi doi poeţi, din Turnu Măgurele şi din Brăila, au avut doar ediţii postume. Scriitorii Cezar Ivănescu şi Vasile Andru au adunat opera literară a lui Roland Gasparic în volumele Plâns la zâmbetul meu, Ed. Cartea Românească, 1992, şi Universul oblic, Ed. Princeps, Iaşi, 1995, iar Sanda Tănase a realizat o exegeză de suflet, critică şi antologică, Aura de cuvinte a poetului tânăr, Roland Gasparic, Ed. Zeit, Brăila, 2009.

Poetul Sorin Stoian rămâne marele nedreptăţit, pentru că abia în 1996, Inspectoratul pentru Cultură Teleorman sprijină apariţia volumului de versuri Constelaţia cerbilor, Ed. Teleormanul Liber, Alexandria, ediţie îngrijită de Gheorghe Filip, care afirmă: Sentimental şi duios, muzical şi elegiac ca toţi poeţii de câmpie, Sorin Stoian, care lasă în urma-i parfumul discret al unei înfloriri neîntâmplate, ar fi putut deveni, fără îndoială, o voce lirică distinctă a Teleormanului (coperta IV).

Constelaţia cerbilor însumează 53 de poeme, selectate de Gheorghe Filip, în cea mai mare parte nepublicate, 38, şi dintre cele apărute în revista Iaşul literar şi în ziarele Flacăra Iaşului şi România Liberă, 15, în perioada 1960-1966.

Din toată această selecţie, o antologie până la urmă a operei poetului Sorin Stoian, se conturează imagine unui lirism încărcat de nostalgii mirifice şi efluvii sentimentale şi portretul unui poet nefericit şi stingher, într-o lume în care himerele şi jocul de-a idealul n-aveau loc. Tot eşafodajul alternativelor sale poetice era construit pe nisipuri mişcătoare şi iluzii de Fata Morgana, în care nu încăpeau orizonturi impuse de ideologii şi de programe ideatice ori de lozinci ipocrite şi scălâmbăieli utopice invalidate de Istorie.

Profesiunea de credinţă a poetului Sorin Stoian va rămâne doar iubirea de poezie, de muza Erato, deşi în Prolog, pag. 5, declaraţia de dragoste în contrapunct ironic, persiflant, zeflemitor induce tot o stare de învins, de nerealizat, de cenuşiu sufletesc: De patru fete m-am îndrăgostit / Şi toate rând pe rând m-au părăsit / ... / Şi vezi de-acum începe tragedia / Că dânsa se numea chiar Poezia.

Ca să fie clar, într-o manieră în care ludicul şi graţiosul rămân până la urmă definitorii, îşi face şi-un curriculum vitae, un portret de copil cuminte, de-o naivitate şi de-un bun simţ elementare, dezarmante, ca la ora de dirigenţie, ca la serbările şcolare cu premiul întâi şi coroniţă: Sunt copilul Dunării bătrâne / Sunt copilul Oltului doinar / ... / Despre viaţă multe nu prea ştiu / Însă arde-n mine ceva viu... / Dar mai presus îmi place primăvara / Cu dragostea – povestea ei cea veche / Când îmi ridic arcuşul şi vioara / Şi plec pe străzi cu şapca pe-o ureche. (Prezentare, pag. 8).

Sorin Stoian începe modest, cu exerciţii de versificaţie, uneori naive, alteori bântuite de o imaginaţie solemnă, fastuoasă, un fel de poezie bucolică, de început de lirică neoanacreontică, de la Conachi, Asachi sau poeţii Văcăreşti: Torc amintiri pe caierul gândirii / Îmi umplu toată fiinţa azi cu ele / Parfumul lor dă farmecul iubirii / Ce-a înflorit în Turnu Măgurele / Când rătăceam târziu prin noapte / Pe lângă teii mari din strada mea (Amintiri, pag. 9). Rămâne ceva timp într-un areal nostalgic, construit genetic pe un ludic întârziat, marcat de tare ale unor dezechilibre matrimoniale, familiale; pare a fi copleşit de amintirile din copilărie, parcă nu reuşeşte să se descătuşeze de mirajul anilor fericiţi: ...Eu am rămas / Să-mi strig copilăria la fiece pas / Şi sunt asemenea brazilor încărcaţi de dorinţi (Legenda copilăriei, pag. 11).

Poetul se revendică om al câmpiei, al spaţiului larg, al şesului cu iarbă şi fântâni cu cumpănă, şi-al muzicii sferelor, al zborului săgetat al lăstunului şi-al trilului romantic al prigoriilor din seninul înalt al văzduhului: Am rătăcit pe şesuri în dimineţi cu soare / Şi în amiezi toride eu am visat fântâni; / ... / Am rătăcit pe şesuri brodate de podgorii, / ... / De-aceea port în suflet arome de câmpii, / Şi-n glas, şopotul – dulce – al apelor de şes / De-aceea, privind cerul adeseori visez / Şi-s copleşit de atâtea melodii... (Geneza, pag. 14).

Sorin Stoian va fi poetul... şcolit în maniera clasică, cuminte şi atent la detalii de prozodie cu rimă încrucişată sau împerecheată, în ciuda vecinătăţii şi a prieteniei cu Marin Sorescu, cu care a stat în gazdă în perioada studenţiei de la Iaşi; poetul care, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Augustin Doinaş, ori chiar pribeagul, singuraticul, boemul Dimitrie Stelaru, tot din arealul poetic teleormănean, au dat valoare, specific şi notă definitorie liricii moderne româneşti. Într-o astfel de companie de avangardă poetică, Sorin Stoian ar fi putut evada din universul liric, care până la urmă şi asigură originalitatea şi nota personală, dar n-a făcut-o, şi a rămas prins în chingile unei geografii lirice, incapabil să evadeze dintr-un orizont mirific, ludic, provincial până la sufocare: Peste câmpia dunăreană se lasă seară / ... / Oraşul copilăriei e undeva pe-aproape / Cunosc cerul acesta cu zbucium de ape / Cunosc porumbul care se îngână alene / Bogăţii imense de plaiuri teleormănene (Oraşul copilăriei, pag. 17).

Perioada studenţiei ieşene şi nuanţează oarecum registrul motivelor poetice, detaşându-l de obsedantul univers al copilăriei... Poezia Împlinire, publicată în Iaşul literar, nr. 1, din 1960, irumpe optimist, orgolios şi învingător, asumându-şi potenţe, speranţe, idealuri: În mine e un cântec neştiut, / Ce-l port pe buze-n înserări târzii./ ... / Eu sunt un cântec aburind uşor, / Cu pâine caldă pentru fiecare / Sunt poate doar un tremur de izvor (Op. cit., pag. 24). Conturul prozodic rămâne tributar metrului clasic eminescian, pentru că Sorin Stoian îşi păstrează aceeaşi aură de poet pribeag, nostalgic după experienţe lirice consacrate, ca un Memento, ca o aderare de credinţă, ca o ars poetica, ca un mesaj de crez poetic: Literatura, seva vieţii, dragostea şi ura / A trăit dând farmec lumii viaţă lungă de milenii / ... / Cuget, suflet, fericire toate le-a jertfit dreptăţii / Şi în lumea asta mare au murit mereu poeţii (Cugetare, pag. 25), În vers alexandrin, de 15-16 silabe, în metrica gravă şi ritualică a ilustrului său înaintaş, dar nu-l uită nici pe Nicolae Labiş, tot un model: Afară ninge. Ninge-n noi. Sub pleoape / Au licărit cristaluri mici, subţiri / Cu ritmuri noi, ca-n Primele iubiri (Veniră cerbii, pag. 29).

Poetul Sorin Stoian a încercat să se salveze sufleteşte prin iubire; din versurile sale se degajă atâta disperare că nu poate ajunge la idealul erotic: De-ai şti, iubire caldă, cât te caut, / Şi câte flori ţi-am adunat cântând (Spre cântec, pag. 18), dar rezultă şi tot atâta cuminte resemnare în speranţa utopică de a o afla: Şi chem iubirea care ştiu că vine - / Să mă înalţe peste zări, în ropot, / Până la tine cântec, până la tine... (Ibid.).

Într-adevăr, cele mai multe poeme din volumul Constelaţia cerbilor sunt de dragoste; indiferent de titlu sau de mesaj liric, dominanta este erotică, adolescentină, ca un popas într-un univers pur, celest, ferice: Din ce împărăţie ai poposit la mine, / De unde-i râsul dulce, cu zvon de mugur crud? / Şi ai venit la mine când toamnele albastre / Au nins atâta cântec pe drumuri de poveşti... (Iubita, pag. 31).

Are nostalgii simboliste, minulesciene: Ai fost odată, ca un vis, demult... / Ci visător te-oi aştepta la podul / De unde trenurile pleacă triste / Lovind [n mine vechile romanţe (Cântec, pag. 32), sau plânge după poveştile de iubire pierdute: N-aţi văzut o fată, umbră de agată? / Cerbii mei de aur, cerbii mei de dor... / Nu mai e niciunul astăzi prin pădure / Cornul nu mai plânge, florile mă dor (Unde-o fi acum fata din poveşti?, pag. 35).

Îl încearcă şi fiori simbolişti între tristeţi bolnave bacoviene şi nostalgii bufe, uşor persiflante, minulesciene, dar se decide ferm până la urmă, într-o formulă lirică absolut personalizată până la identificarea cu idealul său poetic, unul resemnat-intim: Şi plânge toamna la ferestre, / Şi în portretele de sus, / Şi-un grav violoncel dă veste / Poemelor ce s-au mai spus (Cântec, pag. 38). bacovian; sau Şi-afară e o toamnă blândă; / Cu merii tulburaţi, vibrând, / De nu mai ştim cine ne cântă / Romanţa ultimului gând... (Ibid.), minulescian.

Dă semne de... aliniere la mesajele proletcultiste ale momentului, ca-n poezia Primăvara, pag. 40, când tânărul poet bătea, probabil, la porţile afirmării; un mic poem, nedatat, dar scris sigur când purta cravata roşie de pionier şi se înrola la hei-rup-urile mobilizatoare, pe care sincer, naiv, cuminte şi curat le transcrie în maniera modelelor, Al. Toma, Dan Deşliu, Maria Bamuş, Veronica Porumbacu: Pe şesul reavăn au venit tractoare, / Trăgând grăbite şiruri lungi de pluguri... / ... / Şi-n duduitul negrelor motoare, / Gingaşă ca răcoarea unei mure / O tractoristă a plecat în zare, / Să prindă orizontul şi să-l fure.

Cultivă şi pastelul ca specie lirică din zona de influenţă Alecsandri dar se detaşează de model printr-o metrică amplă, elaborată, de 15-16 silabe, în structură compactă, fără strofe, deşi păstrează rigoarea catrenului cu rimă încrucişată: Nu, toamna nu înseamnă un anotimp. E aur / În ochii noştri tineri, în lucruri şi statui / În boabele de struguri pe-al marmorei tezaur / Şi-n carnea parfumată a primelor gutui (Cântec de toamnă, pag. 41). Pastelul poetului Sorin Stoian trece şi de varianta Coşbuc, pentru că nu are nimic din voioşia zgomotoasă a prezenţei omului în decor. Nici cu pastelul eminescian, de care ar părea c-ar fi mai aproape, prin faptul că şi la unul şi la celălalt natura reprezintă doar cadrul romantic al unei idile, nu se identifică Sorin Stoian, deoarece neîmplinirea erotică şi melancolia aproape elegiacă a Luceafărului poeziei româneşti este în contrapunct cu tonurile optimiste vibrând de iubire şi împlinire sentimentale ale tânărului poet teleormănean: Va fi o toamnă plină în ţara fermecată / Ca niciodată, toamnă de aur dens, când zorii / Blând izvorăsc în oameni o şoaptă, o cantată / Pe harpele iubirii, precum compozitorii (Ibid.).

Este clar, însă, că Sorin Stoian a fost un... eminescian întârziat şi constant, într-o vreme când lirica românească încerca să depăşească pecetea nefastă proletcultistă patronată de Al. Toma, cu fulminanta sa Marea preluare, după Maiakovski, cu nonconformistele şi îndrăzneţele versuri... şampania / paştele şi grijania, şi când se făceau simţite acorduri lirice avangardiste: O dalie de toamnă, de mărgean, / Îngână-un cântec eminescian (Seara la Copou, pag. 42), epigonism pozitiv, ca o mărturisire de credinţă, În poezia Lui Eminescu, pag. 53: Deschid o carte cu luceferi mari, / Şi-aud vibrând iar codrii de aramă / .. / Citesc din Eminescu. Sunt bogat. / În faţa munţilor de frumuseţe...

A fost atras şi de simbolul poetic contemporan al generaţiei sale, Nicolae Labiş, căruia îi dedicase poemul Ciuleandra: Un cerb frumos în zare se prăvale, / Un cerb de cânt, de vrajă şi de lut (Op. cit., pag. 56).

***

Poetul Sorin Stoian a fost colegul meu în clasele V-VII la Liceul Mixt din Turnu Măgurele, despre care n-am mai ştiu nimic până în urmă cu ceva timp, când m-am întors în patriarhalul oraş din Sud la o aniversare de promoţie de liceeni. Atunci am aflat că puştiul frumos, incandescent şi rebel, de care erau îndrăgostite toate fetele şi cu care ar fi vrut să semene toţi băieţii din clasă, ...a fost poet, neliniştit şi trist, nefericit şi bolnav de... absolut, care n-a mai avut ce face prin lumea asta, în care el nu şi-a găsit echilibrul, şi s-a lăsat înghiţit de apele învolburate ale Oltului. Sorin Stoian avea toate atu-urile reuşitei, ale succesului, dar potenţialul de afirmare într-o epocă istorică tulbure, bulversată de o ideologie strâmbă n-a corespuns impulsurilor sale creatoare şi vitale. Avea toate şansele învingătorului dar a eşuat sub imperiul implacabil al premoniţiei tragice din Vae, victis!, pag. 23: Furtună, tu, sălbatică furtună / Mi-i timpul stins de-atâta încordare/ ... / catargul a pierit într-o genune / De valuri negre şi îngrozitoare / Vezi, albatroşii s-au oprit pe punte / ... / Catargul a pierit într-o genune!

Vae, victis!, Nefericire învinşilor!

Colegul său de cameră din perioada studenţiei de la Iaşi, acad. Marin Sorescu, poetul şi dramaturgul de succes, impresionat de sfârşitul tragic al poetului teleormănean Sorin Stoian, îl va nemuri prin personajul Miţache Stanciu din Trei dinţi din faţă.

Dumitru Anghel

 

POETA VICTORIA MILESCU ŞI BUCURIA TRISTEŢILOR REGALE

Aşa cum frumos afirma cineva, am putea vorbi, de-acum, cu certitudine, despre poezia Victoriei Milescu că se află la ora antologiilor. Am pe masă, încă din decembrie 2009, cele mai recente – două dintre volumele selective ale poetei: Bucuriile triste/ Gezimet e trishtme, ediţie albano-română, apărută la Editura Kriterion din Cluj-Napoca, în tălmăcirea lui Baki Ymeri (cuprinzând şi recenzii literare) precum şi 101 Poeme, tipărite la Editura Biodova, Bucureşti, în colecţia Ideal. Ambele cărţi se îmbrăţişează perfect, ca două aripi simetrice într-un zbor liric încântător.

Cu o evlavie înjunghiată, Victoria Milescu pare a ne sugera că nu are stofă de luptător. Dar cu un orgoliu bine deghizat, fiecare poezie a ei, încă de la debutul editorial de acum vreo 22 de ani, ne convinge de faptul că autoarea dintru început a fost un învingător. Poeta şi-a scris cele vreo 16 cărţi fără să-i tremure mâna, cu siguranţa unui mare arcaş.

Domnia sa trece cu o abilitate suverană de la un lirism orfic, ingenuu, la unul de o expresivitate impresionantă, dualităţi detectate chiar şi în traducerile din poeţii şi poetele selectate. Răsucirile şi răscrucile verbului său musculos, puternic şi uneori de o forţă masculină, îţi taie respiraţia. O veghe rezonantă dar şi raţională, totodată, conferă lirismului său prospeţime şi modernitate. Multe dintre poeziile Victoriei Milescu sunt faguri cristalizaţi şi reci, o răceală intelectuală, graţie culturii şi preferinţelor ei glaciale.

Verbul său e de o decizie aproape stranie, uneori tiranică, nu se repetă niciodată – ci se reaprinde. Poezia are fluidităţi şi flexibilităţi voluptuoase, de râu de munte, mereu tonică şi surprinzătoare. O poezie nervoasă şi atent supravegheată; o lirică eliptică de prolixităţi.

Victoria Milescu nu coboară niciodată în subteranele melancoliei râncede – ea – o mică gheişă care-şi transformă shamisenul în săbii subţiri şi sticloase care sfâşie gura de lup a poemului, exclamând: Dulce ca moartea e viaţa!. Un shogun cu privirile întoarse nemilos.

Atâtea versuri se preling memorabil prin acest alambic retras într-o pădure a primejdiilor verbale: Şi voi, ce vă holbaţi/aşa/ n-aţi mai văzut poem în pielea goală?. Iată şi alte sintagme demne de Rilke: Îngerul aerului/ scutură sângele/ dintr-un pom înflorit; Spăl apa de moleculele singurătăţii. Poezia Victoriei Milescu se află mereu într-un dialog – şi te întrebi: Cu cine? Cu ea însăşi? Cu Dumnezeu? Cu Styxul? Cu ultimul parcă nu, fiindcă îi place să se joace de-a primejdia, plonjând în traficul greu al planetelor (vers cutremurător!); sau altul, înrudit: noaptea aud planetele împreunându-se. Alteori, precum în vastul Poem cu origine protejată,

apărut de curând în revista internaţională Origini a exilului românesc, Victoria Milescu sparge în cele peste 200 de versuri ecluzele verbiajului său revărsat într-o virtuoasă şi neologistică desfăşurare – de data aceasta în manieră avangardistă, amintindu-ne de Voronca, de Vinea, de Tzara şi Bogza, într-o compoziţie picturală dar şi acustică impresionantă şi ameţitoare. Poemul cu/de origine protejată este de o penetraţie emoţională rar întâlnită astăzi, pulsează în metafore molipsitoare, rostogolite unele în altele, citându-l chiar şi pe citadinul şi withmanianul Carl Sanburg în acest delir utopic.

Am certitudinea clară că poezia Victoriei Milescu ne pregăteşte surprize mari fiind o creatoare de rafinament, o scriitoare de raftul întâi a bibliotecii fiecăruia dintre noi – cei devotaţi, lucizi şi statornici.

Cu teama de a o supăra, în finalul acestui exerciţiu de admiraţie, voi a-i atrage atenţia asupra unei obsesii, a unei bizare aglomerări de termeni şi viziuni medicale, însoţite de o mitologie a durerii proprie sieşi. Voi abuza în extrase: capcane de sânge şi nervi, limbajul surdomut al frumuseţii, cum plânge măcelarul – scoţând inima şi ficatul încă aburind/ şi ţeasta fragedă/ peste ceea ce scriu, grăbiţi-vă, voi, vânzători de stârvuri, vine furtuna din rărunchi de tigru, sinele cu sânge închegat, pe strada maşinii de pâine/ maşina morţii hodorogeşte, uneori vomit poeme ca hiena/ păcălind fiara umană, suntem gheaţă şi inimă carbonizată, lumina sare de la înălţime/ rupându-şi gâtul/ noaptea îşi rupe rochia pentru bandaje, nu ai curaj să te înfigi în beregata poemului, scorbura ADN-ului, vrăbii sub citostatice, extrasistolă, secol benign, venele crepusculare etc., etc.

Aceste aglomerări întunecoase, terifiante, culese din doar două selecţii relativ restrânse ar putea să confere un aer straniu creaţiei sale mult mai luminase şi neîncruntate. Ele, totuşi, într-un fel, ne încredinţează că bisturiul Victoriei Milescu ştie să taie cu măiestrie trupul liric şi transparent al corpusului poetic, întru decuparea imponderabilă a emoţiei. O anatomie specifică poeziei sale.

Gheorghe Istrate (Buzău)

 

ADRIAN BOTEZ: AICI - LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR…

nu sunt mai mare decât un strigăt…

aici – la-ntâlnirea tuturor

câinilor – unde nu ştii dacă

/dacă rămâi cu o veste în plus –ori

cu o viaţă în minus …

Volumul de versuri lansat de Adrian Botez, prolific autor de texte scrise, zise, durute şi lăcrimate, autor de poezie, eseu, roman şi sfaturi înţelepte cu titlul contradictoriu AICI - LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR - este un eveniment cultural marcat de curaj şi sinceritate. Editura RAFET, Râmnicu-Sărat, 2009, a girat această apariţie, iar Primăria municipiului Adjud, unde locuieşte autorul, a avut bunăvoinţa de a ajuta demersul cultural, Primarul, ing. Constantin Armencea a înţeles că e nevoie şi de o dimensiune spirituală pentru a exista demn, în locul unde am fost puşi, pentru o vreme, de Dumnezeu.

Experienţa avută de scriitor prin cartea Spirit şi Logos, dedicată lui Eminescu, a modelat scrierile lui Adrian Botez. Curajul angajării sociale, dorul după o Românie spirituală, revolta împotriva celor care invadează şi agresează sufletul românesc, tristeţea poetului în vremea întâlnirii câinilor - sunt teme importante şi un câştig, deşi uneori acest mod de abordare afectează lirica propriu-zisă, există o revanşă a spiritului care tinde să ajungă la cer.

Poetul îşi structurează volumul pe mai multe nivele: PARANOIA DE SERVICIU; AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR; REQUIEM DE PRIMĂVARĂ; BOALA POETULUI; SONETELE ANONIMULUI; SFÂNTA SIHĂSTRIE.

Această structură ne relevă tensiunea interioară a poetului, revolta împotriva căderii spirituale şi culturale a semenilor, dorul după Dumnezeu şi eliberarea de sub această tensiune, recunoaşterea bolilor spirituale şi cele reale cauzate de acestea, necesitatea vindecării spirituale şi evadarea în natură şi în sfinţenia singurătăţii, evadarea în refuz şi în vers picurat de stea.

Autorul este atras de teme complexe, care se exclud dar se şi interferează, e atras de social, de natură, de sfinţenia necesară, de cuvântul adevărat, de imprecaţie, de zicerea curată care să zguduie spiritul românului. De la Caravaggio la sihastru, de la balamuc şi negustorii de moarte la Vocea lui Dumnezeu, de la păcat la viziune şi managementul morţii Mai mult de cât interesant), de la măreţie la cădere. De la cântec de mahala la cântarea Frumuseţii, de la aşteptarea schimbării la durerea plecării, de profunzimea gândirii la pomi şi oameni sub ploaie, de la Apocalipsis la peisaj cu cărţi şi vampiri, de la experienţa spirituală a morţii la şoapta îngerului, la natură…

Volumul trădează un neliniştit, un spirit în căutarea legii şi a certitudinii şi refuzul comodităţii spirituale, volumul e ţipătul celui aflat la locul unde se întâlnesc câinii, pentru atacul în haită şi pentru ciozvârta necesară...

Când poetul se eliberează de tensiune interioară poezia curge majestuos, clasic fulgerat modern: atât de sfânt este pământul acesta – încât/simt dedesubt cărbuni aprinşi de Dumnezeu/atâta putere în tării – încât/zborul vulturilor întoarce pe dos/zodiile – precum brazda/Plugarul (ATÂT DE SFÂNT ESTE PĂMÂNTUL ACESTA).

Alte ori imaginea este penetrantă: contururile obiectelor – după ploaie – au/devenit/atât de clare: nişte/concluzii – trase de /Dumnezeu (DUPĂ PLOAIE).

Ideile importante din viaţă sunt tratate cu seriozitate: în fiece clipă a vieţii tale/trebuie să fii pregătit de moarte/niciodată moartea nu confundă/pe nimeni cu nimeni/niciodată moartea nu ia pe altul - în/locul tău - nici/invers (DISPUTE PE TEMA MORŢII).

Vremurile de pe urmă sunt tratate cu adâncimea necesară: în noapte, târziu, oamenii pot privi la televizor, pot face dragoste corect sau sportiv, iar ceilalţi se omoară, cordial, între ei, puţini mai murmură la capul celui în nevoia rugăciunii, iar Iisus e pe cruce la capătul vremurilor - e noapte şi e târziu…(APOCALIPSIS).

De remarcat faptul că titlurile poemelor sunt scrise cu literă mare, versurile au toate litera mică în orice loc din poem, zicerea e curgere dinspre Dumnezeu spre oameni şi mai departe, poemul e unul nesfârşit, scrierea vine dintr-o zonă eternă, marcată de Duh, e zona sfinţită de teama de cuvântul rostit ori scris, e zona de impact dintre cer şi pământ, însă numele lui Dumnezeu e scris cu literă mare, ca în textele sacre…

Pădurea pentru poet poate fi catedrală, singurătate în mijlocul naturii e legătură cu veşnicia: e o ţintă în toate şi în/fiecare – spre care/zbârnăie săgeata câte unei raze: ţintuită astfel/Povestea – Cuvânt după/Cuvânt – se-alcătuieşte/Coroana Luminii – deschidere-a/pleoapei de deasupra/Privirii de Proaspăt//Unde sunt câinii de-acum?/în Lupul cel Veşnic/întorşi/în Vatra Curatului/Cerului - Înalt/Sfatului (POEM DE ADIO).

Semnele, metaforele, motivele vin din tradiţia veche românească, cuvinte se adună cu energia şi puterea lor, temele creştine stau în spatele poemelor, oferă soluţia noii creaţii, eliberarea de păcat şi de pământul afectat de păcat, mişcarea şi dinamica scrierii acceptă canoanele spiritului care e în căutarea certitudinii, a conştiinţei eliberate de tirania imediată a vremurilor.

E un fel de patriotism implicit în poeme, un patriotism de bun augur pentru vremurile de negaţie în care trăim, un patriotism al celui care ştie că pământul acesta numit România e unul sfânt, deşi termenul pare a nu fi la modă, dezechilibrele spirituale ale neamului cheamă ideea ai la-ntâlnirea tuturor câinilor, astfel conceptul poetic are argumentul celui care vrea să trăiască simplu şi curat…

Poemele pun, totodată, în evidenţă şi conceptul poetului - filozof, a sociologului care are doctrina sa de scrib la intersecţia locurilor unde se întâlnesc câinii aceia…

După har vine judecata! O ştim sau nu o ştim…

Ciocanul ceasului de la catedrala/catolică – mereu izbeşte/o singură dată: mereu/unu – mereu/UNUL// dar cine mai stă să asculte/astăzi – de/vechile ceasuri? (NEASCULTAREA).

Constantin Stancu (Haţeg, Hunedoara)

 

UN PROZATOR... FANTASTIC DE FERMECĂTOR POET:

SNOWDON KING – UEZEN ŞI ALTE POVESTIRI ŞI CONŞTIINŢA LUI UEZEN

...Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă - şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar cameleoniza: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană... - dar amprenta final-concluzivă este una extrem de originală, clar şi vaticinar... snowdonking-iană!): iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi (cf. Durere ultimul strigăt).

...De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză ştiinţifico-fantastică: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă arsenalul inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate (arsenal foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în rastelul construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.

...E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al... lipsei de final: va urma...) produce impresia unui bildungsroman foarte modernist, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.

În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII-Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.

...Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (...eludăm, prin adjectivul nehotărât câteva - scenele de mase..., mase războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani încoace şi peste zeci de mii de ani încolo, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.

...La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel, un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis...

…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: - Mergi spre Nord, Lerman. - Da, da, ştiu, spre Nord… sau: Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…

…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe - iepele pteoliene (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi serenienele (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt jaloane atractive (ca şi…sirenele, nu? – dar…serene-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-SERENĂ/SENINĂ, deci divină!), spre lumea pe dos / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei - CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână veşnic frumos/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea: Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , /Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă. De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul Clipă, opreşte-te! – devine, aici, opreşte-ţi clepsidra) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte…: ACEASTA ESTE COMOARA, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin regressus ad uterum…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud.

…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la alegere, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) - cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. - Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?

De observat culoarea verde comună pietrei şi cupei/conţinutului cupei graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: Luci+ferrus = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul Luminii… Cupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare… Tanorul este, foarte probabil, Athanorul-Cuptorul Alchimic. Izvor al Revelaţiei.

…Bătrânul radiind de lumină, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are cheile ontice, cheile cognitive, dar şi şansa spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine: - Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă…

Revelaţiile către triunghiul conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de răspunsuri/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între comoara autentică a Cunoaştetii şi…viaţa mizeră - dar şi pe Mud – PERECHEA LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!): Edenul nu este decât a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către Marele Democles, cel ce dăruieşte viaţa veşnică, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: mereu instabila Megara, negustorii Tzulu sunt singurii care cunosc taina navigării prin găurile de vierme[1] (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: găurile de vierme, ca şi negustorii Tzulu - simbolizează primitivismul şmecher, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la… Meka Non-Divină macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/inflaţia Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, verigi intermediare, pe drumul spre Marele Democles (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor Damocles/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi demos – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… - din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… ştirii/ştiinţei mistice!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles).

…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la îngroparea Profetului. Totul, până aici, funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile ultrafizicale, din războiul/confruntarea dintre lenurieni (aducând aminte de steinerianul lemurieni, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) - şi vandokarii/tereştri. Scut deflector, tunuri ionice, arme telepatice, palme vibratoare, toptere etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia science fiction-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic - dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de miezoase, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o zgârcenie expresivă extrem de benefică - deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!) - într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de spunere lirică) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de carte - şi devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină…

…Există o singură zonă, capitolul XIII - Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, frisoanele intelectuale - şi total, pe cele afective): Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) - Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) - Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) - Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) - Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele, gândurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză etc. etc.

…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele alte povestiri, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt rotunde, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte - sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate - un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.

…În povestirea Atempus - sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-re-înaripare a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în forme, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… eternizarea nimicniciei: Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.

...Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici...

...Clonarea... alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice... – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru micro-tragedia Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută originalul (Marvel), ajunge s-o iubească, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia... originalului (oare am activat atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?): A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un… fals! La fel, logic – orice victorie se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – nimicnicie…

…Clone, drone… (povestirea 2205) - şi eforturi zadarnice ca jucăria să semnifice… ceva, într-un univers prin care fagurele-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în galaxii - …zeii înşişi devenind zei, din… crisalide şi… la loc comanda (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind identificat cu… 2205!): Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!

…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui Poe (delirantul poet al sumbrului), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă!) egoist! - Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!

- Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! Amintirea Comună nu este decât fuga de Marea Singurătate – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.

…Iisus însuşi este un… cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde om şi se deconectează de la înfricoşătorul Odom (poate anagramarea piscului ucigaş al formalismului – Moda…) – având ca misiune salvarea matricei iubirii – prin Apocalipsă, ca virus informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR de mântuire (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: sacrificiul de sine, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, scurtcircuitat total, priveşte, cu ochi ficşi şi neputincioşi, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, cyborg-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în matricea-Iubire!) a roboţilor pământeni, activaţi de Odom.

Singura şansă a oamenilor era o nouă Apocalipsă, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us.

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …mântuirea -salvarea Matricei-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele mântuitorului scurtcircuitat?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru - este plecat, pe veci, sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor - …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final - lugubră (poe-scă…)…

…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …nu este recomandată minorilor, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!

…Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, această proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…

Adrian Botez (Adjud)

[1] - Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, care descriu spaţiul şi timpul. Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci, o ia pe o scurtătură, numită gaură de vierme.

 

TRIPLU EVENIMENT EDITORIAL

După ce a publicat peste 90 de cărţi (dicţionare, biografii, poezii, traduceri din literatura universală), Dan Brudaşcu revine, de curând, cu aceeaşi pasiune, dar la fel de bine documentat, cu trei apariţii editoriale, în ciuda dificultăţilor financiare ale vremurilor de azi. Două dintre acestea sunt reeditări cu substanţiale completări şi adăugiri faţă de primele ediţii.

Consecvent preocupărilor sale lexicografice, el se angajează probându-şi indubitabil competenţa, la un nou proiect: reeditarea unui extrem de incitant şi util Dicţionar englez-român pentru personalul medical[1]. Beneficiind de aportul şi sprijinul unui prestigios corp de consultanţi ştiinţifici, dintre care numeroşi dascăli ai Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca, Dan Brudaşcu oferă personalului medical un dicţionar cu peste 70.000 de cuvinte, termeni şi expresii de strictă specialitate, din toate domeniile de bază ale ştiinţelor medicale. Dicţionarul se adresează, deopotrivă, traducătorilor profesionişti sau cercetătorilor ştiinţifici, medicilor şi personalului medical, dar mai ales studenţilor şi cadrelor didactice de la medicină, farmacie, stomatologie, kinetoterapie şi educaţie fizică din întreaga ţară.

Credem că, mai ales acum, când este în plină desfăşurare un veritabil exod de medici şi cadre universitare peste hotare, un astfel de dicţionar este un instrument esenţial şi necesar întru realizarea dialogului între aceştia şi viitorii lor pacienţi din spaţiul anglo-saxon, îndeosebi.

A doua lucrare, tot o reeditare, este cea intitulată Pagini ungare[2]. Faţă de prima ediţie, cartea aduce noi şi importante contribuţii la cunoaşterea şi aprofundarea studiului privind raporturile multi-seculare în domeniul politic sau cultural-ştiinţific dintre români şi maghiari. Autorul a revăzut fiecare dintre capitolele primei ediţii, adăugând o multitudine de informaţii noi, în marea lor majoritate inedite pentru cititorii români de azi, completând cu sute de note de subsol date definitorii şi esenţiale. În opinia noastră, autorul a dezvoltat substanţial capitolul despre Românii din Ungaria, domeniu în care – spunem noi – a realizat poate cea mai amplă şi obiectivă abordare din câte se cunosc. În acest scop, Dan Brudaşcu a folosit o mare diversitate de surse de informaţii, inclusiv autori occidentali sau maghiari pe care, însă, îi comentează şi prezintă dintr-o perspectivă critică, urmărind exclusiv decelarea adevărului[3].

La fel, autorul aduce substanţiale îmbunătăţiri şi capitolului consacrat Prelaţilor şi cărturarilor români din secolele al XII-lea- al XVI –lea subliniind rolul excepţional jucat de nobilimea de origine română, ocupantă şi deţinătoare a celor mai importante pârghii şi demnităţi în statul maghiar, pe plan politic, militar, administrativ sau religios, până târziu, în secolul al XVI-lea[4].

Faţă de ediţia anterioară a lucrării, care conţinea un singur articol consacrat marelui poet maghiar ardelean Ady Endre, una din cele mai remarcabile personalităţi ale poeziei ungureşti şi universale din secolul XX, în această ediţie, Dan Brudaşcu mai introduce un extrem de documentat studiu consacrat iubirilor poetului maghiar. În majoritatea lor, datele acestui studiu sunt inedite pentru cititorii români de astăzi.

Ne-a reţinut, totodată, atenţia şi amplul său studiu de literatură comparată, consacrat raporturilor, în plan estetico-literar, dintre poezia eminesciană şi cea a numeroşilor poeţi maghiari cu care a fost comparat de-a lungul timpului. Cu obiectivitate, responsabilitate şi vădită competenţă[5], autorul subliniază elementele de asemănare dar şi diferenţele, totodată, atrăgând atenţia asupra interpretărilor exagerate sau tendenţioase menite, în majoritatea cazurilor, să minimalizeze opera eminesciană, prin asemănare forţată, nejustificată în plan estetic, cu cea a autorilor maghiari.

Spre deosebire de prima ediţie, cartea cuprinde şi câteva anexe alcătuite din scrisorile deschise pe care Dan Brudaşcu le-a adresat lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, Füzes Oszkár, ambasadorul Republicii Ungare la Bucureşti şi chiar lui Lászlo Solyom, fostul preşedinte al Republicii Ungare. În cadrul acestora, Dan BRUDAŞCU, cu o semnificativă experienţă de parlamentar[6], sesizează forurile europene în legătură cu abuzurile şi sfidările neîncetate ale autorităţilor din Budapesta la adresa statului român, a cărui integritate şi demnitate sunt în mod intenţionat lezate şi terfelite. De subliniat că, pentru prima oară în România, după ştiinţa noastră, Dan Brudaşcu solicită autorităţilor budapestane, în primul rând preşedintelui acestei ţări, să exprime în numele poporului său, scuze românilor pentru crimele numeroase şi odioase săvârşite împotriva românilor de-a lungul timpului şi, în mod deosebit, în urmă cu 70 de ani după punerea în practică a preverilor odiosului Dictat de la Viena.

Cea de-a treia carte, intitulată Atitudine şi nelinişti[7], conţine o serie de articole de istorie literară, dar şi pertinente luări de poziţie în chestiuni de importanţă civică, politică şi naţională. În cuprinsul acestei cărţi, autorul dovedeşte, pe lângă o amplă, diversă şi uluitoare informaţie culturală, diplomatică, politică ş.a. şi o verticalitate care, din păcate, lipseşte multora din oamenii noştri politici de astăzi. Cu destul tact, acolo unde este nevoie, el sancţionează prompt greşelile sau abuzurile unor oameni politici, atât din spaţiul românesc, cât şi de peste hotare, subliniind cu intransigenţă opoziţia sa categorică faţă de iredentismul maghiar, politica colonială a Uniunii Europene, atitudinea sfidătoare a S.U.A., vorbind inclusiv despre victimele colaterale ale politicii militariste promovate de această ţară în lume[8].

Faţă de lucrări ale sale anterioare, Dan Brudaşcu aduce contribuţii importante legate de momentul 1989, subliniind rolul jucat de turiştii străini în lovitura de stat de care sunt legate şi numele fostului preşedinte român, Ion Iliescu, sau al pastorului reformat László Tőkés, azi europarlamentar român, dar, în realitate, cel mai mare duşman al României şi al poporului român.

Considerăm că cele trei noi apariţii editoriale reprezintă cu adevărat un deosebit eveniment editorial şi propun, fiecare, celor interesaţi satisfacţia descoperirii unor noi aspecte şi faţete ale neobositului autor şi om de cultură, Dan Brudaşcu, care afirma într-unul din multele interviuri pe care le-a dat că aş munci la fel de mult dacă nu chiar mai mult pentru binele semenilor mei, pentru această ţară. Fără să cer vreodată vreo răsplată.

Daniela Gîfu (Cluj-Napoca)

[1] BRUDAŞCU, Dan, Dicţionar englez-român pentru personalul medical, Ed. Sedan, 2010. Menţionăm că prima apariţie a prezentei cărţi a fost editată tot la Editura Sedan în anul 2008. (BRUDAŞCU, Dan, Dicţionar englez-român pentru personalul medical, Ed. Sedan, 2008).

[2] BRUDAŞCU, Dan, Pagini ungare, Ed. Sedan, 2010. Menţionăm că prima apariţie a prezentei cărţi a fost editată tot la Editura Sedan în anul 2002. (BRUDAŞCU, Dan, Pagini ungare, Ed. Sedan, 2002).

[3] Este de remarcat, în acest sens, că autorul nu concepe acest volum ca pe un atac la adresa ungurilor, aşa cum ar fi unii tentaţi să-l consideră. De altfel, Dan Brudaşcu a ţinut să precizeze, cu onestitate, că „eu nu urăsc şi n-am urât niciodată Ungaria”(cf. op. cit., p. 5), iar demersul lui este exclusiv unul ştiinţific, de afirmare şi slujire a adevărului, pentru combaterea minciunilor, exagerărilor şi interpretărilor tendenţioase, inexacte, subordonate unor interese de ordin politicianist cu privire la adevărul istoric al existenţei românilor în Ungaria pre şi post-trianonică. El nu poate trece cu vederea frecventele şi încă actualele atacuri ale unor cercuri iredentist revizioniste şi revanşarde, care au tot interesul să difuzeze teze mârşave legate de existenţa etniei româneşti în acest spaţiu. Prin aceasta, el nu urmăreşte scopuri de ordin politic, ci doar recunoaşterea unei realităţi istorice de necontestat, dar şi respectarea drepturilor, inclusiv a demnităţii minorităţii române din Ungaria supusă unui devastator şi nimicitor proces de maghiarizare şi deznaţionalizare.

[4] Prin demonstraţia solid argumentată pe care o face, Dan Brudaşcu combate, chiar dacă nu acesta este scopul urmărit, tezele hungariste şi confirmă că nu Ungaria a ocupat Transilvania, ci nobilimea română, mai curajoasă, inteligentă şi abilă, a cucerit Ungaria, controlând-o, din poziţiile obţinute, sub toate aspectele politico-administrative.

[5] În acest sens, Dan Brudaşcu se dovedeşte un fin şi profund cunoscător al literaturii şi mai ales al poeziei maghiare, comparaţiile lui subliniind sau, după caz, contestând adevăruri sau exagerări care slujesc, în opinia sa, scopuri extra literare şi urmăresc impunerea unor false ierarhii valorice, care aduc atingere nu doar renumelui şi prestigiului poetului român, ci şi literaturii române în ansamblul ei.

[6] Pentru cei care nu cunosc acest aspect, reamintim că, în perioada 2000-2004, ca deputat de Cluj, Dan BRUDAŞCU a deţinut funcţia de secretar al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor, a fost membru în Comisia pentru integrarea României în UE, dar şi al comisiei mixte UE-România, preşedinte al grupului parlamentar de prietenie cu R. I. Iran şi membru al Grupului de preietenie România – India, a participat la numeroase seminarii şi reuniuni interparlamentare în Europa şi Asia şi, în iunie 2001, a fost invitat de un senator nord-american să efectueze o vizită în SUA, prilej de a întâlni şi discuta probleme majore de politică externă şi relaţii internaţionale cu interlocutori extrem de importanţi, inclusiv din cadrul instituţiilor şi forurilor europene.

[7] BRUDAŞCU, Dan, Atitudine şi nelinişti. Articole de istoie literară, de atitudine civică, politică şi naţională, Ed. Sedan, 2010

[8] Ne referim concret la cazul morţii ziaristului român Mile Cărpenişan, prezent în numeroase teatre de operaţiuni militare ale SUA din Europa şi Asia, unde trupele americane folosesc armament chimic cu impact distrugător inclusiv asupra populaţiei civile paşnice.


 

SPIRITUALITATE

ICOANA SACRIFICIULUI

Un subiect larg, despre care s-a tot scris, dar, de fiecare dată, răsare câte o nouă ipostază. Oare, ce sens are sacrificiul? Din punct de vedere creştin, acesta este o virtute sine qua non pentru cei care aspiră la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Însuşi Iisus Hristos a fost exemplul suprem, convingându-şi adepţii să-l urmeze, ceea ce s-a şi întâmplat, mai târziu, odată cu prigoana creştinilor, când istoria s-a îmbogăţit cu nenumăraţi martiri. Poate că forţa exemplului avea o altă intensitate la începuturi, iar oamenii îmbrăţişau credinţa şi preceptele ei mai uşor, urmându-şi inima, şi mai puţin mintea, deşi, acestea împreună, conduc la desăvârşirea spirituală. De atunci, există un cult al sfinţilor, un respect deosebit faţă de cei care şi-au sacrificat viaţa pentru credinţa în Sfânta Treime. Povestirile despre martiri sunt înduioşătoare, mană cerească pentru cei care caută Adevărul şi pacea sufletului. Biserica le păstrează ca fiind veritabile comori imateriale, pe care nu le-ar înstrăina pentru nimic, protejându-le cu orice preţ de intemperii ciudate şi malefice. Religia însăşi este o putere incontestabilă, care nu va afla vreodată înfrângerea, indiferent cât de vitrege vor fi vremurile prin care va trebui să treacă. Nici Apocalipsa nu-i va pune capăt, deoarece adevăraţii credincioşi vor triumfa, purtând semnul mântuirii şi avându-l ca sprijin chiar pe cel care le-a dat forţa să nu renunţe la valorile care le-au fost insuflate, chiar dacă vor fi nevoiţi să moară, din punct de vedere fizic, doar, căci sufletul e veşnic şi aşa va rămâne. Însă, putem spune, cu regret, că oamenii nu mai acordă o importanţă vitală credinţei astăzi, fiind mult prea ocupaţi cu grijile pământeşti. Totuşi, există unii care ar face orice pentru binele semenilor lor. I-ar sluji necondiţionat, numai să-i vadă mulţumiţi. Aceasta e o formă a sacrificiului, la fel de apreciată ca şi cel suprem. Să doreşti binele cuiva, în detrimentul prosperităţii tale, este, într-adevăr, un sacrificiu. Cu siguranţă, acesta va aduce după el numai satisfacţii nepieritoare şi nădejdea că cei care procedează în acest fel vor fi răsplătiţi pe măsură. Dar, sacrificiul adevărat este acela care nu aşteaptă nicio plată pentru faptele bune comise. Totuşi, în adâncul sufletului, omul care îşi sacrifică propriile dorinţe, speră că îi va fi şi lui bine cândva, dacă nu în viaţa aceasta, cel puţin în cealaltă, care este superioară acesteia pământeşti.

Încă mai există oameni care ar face imposibilul pentru ca cei apropiaţi lor să aibă un trai liniştit. Astfel, îi slujesc fără încetare şi chiar acceptă umilinţe, fiind convinşi că acesta le este destinul pe care trebuie să-l urmeze fără a protesta. Ei, ce ziceţi de un asemenea exemplu? Unii ar spune că astfel de persoane sunt naive, cu voinţă slabă sau chiar inexistentă. Nu e deloc aşa! Ei ştiu că sacrificiul din iubire pură aduce doar iubire şi energie pozitivă. Singura lor mângâiere este Dumnezeu, care le înţelege suferinţa şi sacrificiul, dăruindu-le puterea să meargă mai departe, tot aşa, până la sfârşitul vieţii. Poate că ei sunt cei aleşi, despre care ne vorbeşte Biblia, cei pe care răul nu-i poate atinge şi nimeni nu-i poate îngenunchea, fiind ocrotiţi de imensa bunătate divină şi având binecuvântarea sfinţilor pe care i-a cinstit cum se cuvine. Deci, indiferent ce chip al sacrificiului am purta, ne va fi bine, chiar dacă va trebui să îndurăm nedreptăţi, iar demnitatea ne va fi călcată în picioare. Dacă vom crede nestrămutat că binele va avea sorţi de izbândă, sacrificiile noastre nu vor fi zadarnice. Numai că oamenii care vor merge pe un astfel de drum vor avea nevoie de o credinţă ieşită din comun, precum şi de alte virtuţi, ca să învingă răul ce se întinde ca o molimă pretutindeni. Să nu uităm, însă, că răul cel mai perfid este cel din noi, care creşte şi se dezvoltă pe măsură ce îl alimentăm cu o viaţă dezordonată, în care nu există principii sănătoase, ori au fost lăsate uitării. În zadar căutăm vinovaţi şi inventăm scuze, căci toţi contribuim la propria distrugere, ori la dezintegrarea a tot ceea ce ne înconjoară.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

UTILIZAREA CALCULATORULUI ÎN EDUCAŢIE

Computers are not magic. Teachers are![1]

Craig Barrett[2], INTEL Corporation

Calculatoarele au caracteristici unice, care le fac practic indispensabile pentru desfăşurarea unui învăţământ de calitate: interactivitate; capacitate de a furniza reprezentări dinamice şi multiple ale fenomenelor; permit educabililor să realizeze interacţiuni semnificative, complexe şi diferenţiate; prin intermediul calculatoarelor pot fi oferite educabililor modelări, justificări şi ilustrări ale conceptelor abstracte; permit individualizarea instruirii, dar şi învăţarea cooperativă; oferă posibilitatea creării unor simulări ale fenomenelor neobservabile sau greu observabile şi realizarea unor experimente virtuale, altfel imposibil de desfăşurat în practică din cauza lipsei materialului didactic.

Utilizarea calculatorului în procesul de predare-învăţare-evaluare are numeroase aspecte pozitive şi avantaje: îmbunătăţirea predării prin folosirea reţelelor de calculatoare (elevii au acces simultan la aceleaşi conţinuturi – interactive, în cele mai multe cazuri – pe care le pot utiliza în ritmul propriu); dezvoltarea abilităţilor de lucru cu calculatorul; atragerea educabililor către studiu prin folosirea tehnologiilor moderne; consolidarea abilităţilor de investigaţie ştiinţifică; stimularea capacităţii de învăţare inovatoare; reducerea timpului de învăţare şi creşterea calităţii învăţării; stimularea gândirii logice, a gândirii critice şi a imaginaţiei; stimularea multisenzorială în prezentarea informaţiei; realizarea învăţării interdisciplinare, centrate pe elev, folosind metode euristice; prezentarea concisă a informaţiilor; creşterea randamentului însuşirii coerente a cunoştinţelor prin evaluarea/autoevaluarea imediată a răspunsurilor; eliminarea factorilor subiectivi în evaluare.

În particular, în cadrul lecţiilor de ştiinţe naturale, utilizarea calculatorului poate avea rezultate deosebite în cadrul următoarelor tipuri de activităţi: efectuarea de experimente reale cu achiziţie de date; achiziţia, stocarea şi prelucrarea datelor experimentale; efectuarea de experimente virtuale; evaluarea obiectivă a cunoştinţelor dobândite anterior; realizarea unor aplicaţii software (i.e., instrumente virtuale) sub îndrumarea profesorului.

Este clar că nu utilizarea calculatorului în sine produce efecte pedagogice imediate, ci calitatea produselor informatice folosite, integrate adecvat în activităţile de instruire, pe baza unor criterii de eficienţă metodică. Astfel, modernizarea pedagogică urmărită prin folosirea tehnicii de calcul în cadrul activităţilor de instruire implică nu numai existenţa hardware-ului (i.e., a calculatorului), ci şi a unui software de calitate (i.e., creat pe baza unor principii pedagogice şi metodice recunoscute), folosit conform necesităţilor şi adecvat contextului. În aceste condiţii, utilizarea software-ului educaţional în cadrul activităţilor de instruire încurajează construcţia activă a cunoştinţelor, asigură contexte semnificative pentru învăţare, eliberează educabilul de multe activităţi de rutină şi stimulează curiozitatea.

Dintre programele specifice instruirii bazate pe utilizarea calculatorului, se remarcă: tutorialele, exerciţiile practice, simulările, diagramele şi hărţile interactive, jocurile educaţionale şi testele.

Traian Anghel

[1] Calculatoarele nu sunt magice. Profesorii sunt!

[2] Craig Barrett a fost CEO (până în 2005) şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al INTEL Corporation, http://www.intel.com/ (până în mai 2009).

 

CUM STABILIM O MAI BUNĂ COMUNICARE CU ELEVII

Neglijarea disciplinei este un rău mai mare decât neglijarea

culturii, căci aceasta se mai poate completa mai târziu; sălbăticia

însă nu se poate şterge - ci o greşeală în disciplina nu poate fi

îndreptată niciodată - Immanuel Kant

Nu doar profesor, dar şi CARETAKER. În comunicarea didactică nevoia de afecţiune este de o preţiozitate impresionantă, iar această influenţă va fi observată şi în dezvoltarea ulterioară a personalităţii elevului.

Elevii nu vor doar profesori interesaţi exclusiv de rezultate şi care îi privesc doar ca produse. Ei au nevoie să simtă că li se vorbeşte pe înţelesul lor, la nivelul lor, au nevoie de profesori care şi glumesc cu ei. Mai mult de atât, ei preferă ca profesorul să înveţe să nu îi mai privească doar ca un întreg, ci şi individual, fiecare având propriile nevoi personale.

Procesul educativ se bazează pe o bună comunicare. Astfel, profesorul trebuie să stăpânească arta comunicării, trebuie să înveţe cum să comunice şi să realizeze faptul că el este cel care trebuie să conducă dialogul.

Pentru a deveni un caretaker este nevoie să învăţăm cum să ne cunoaştem elevii, să le descoperim pasiunile şi mai ales nevoile. Dar, cuvintele nu sunt suficiente! Întreg procesul educaţional are nevoie de mai mult decât cuvinte, iar implicarea simţurilor este uimitoare. Principalul inamic al monotoniei este diversitatea!

La început de an şcolar este util să se aplice teste sau exerciţii de cunoaştere. În acest fel, relaţia profesor-elev se va consolida, relaţiile vor fi mai strânse şi bazate pe spontaneitate şi sinceritate. Aceste teste sau exerciţii sunt privite de elevi ca simple jocuri, însă, ele vin să arate capacitatea de observaţie, deducţie, reflecţie, comparaţie, control şi mai ales responsabilitatea elevilor implicaţi.

Iată câteva sugestii de astfel de jocuri:

Întrebările reflexive:

1) SCALA DE VALORI:

- pe o foaie de hârtie elevii desenează o scală de valori de la 1 – 10. Fiecare trebuie să scrie nivelul pe care doreşte să-l atingă în anul şcolar în curs.

2) INFLUENŢA EXTERNĂ:

- de la 1 – 10 elevii trebuie să scrie cât de mult îi influenţează personale din anturaj.

3) CUM:

- tot ei trebuie să răspundă singuri la întrebarea cum pot realiza ceea ce mi-am propus?

Este important ca ei să conştientizeze ceea ce îţi doresc. Lăsăm în urmă şabloanele este important să înveţi pentru că elevii au nevoie sa conştientizeze de ce trebuie să înveţe, cu ce îi ajută practic ceea ce învaţă.

Într-o lume în care banul dictează, în care valorile morale sunt din ce în ce mai absente, în care e important să fii şmecher cu bani, se impune o re-evaluare a ceea ce este important pentru fiecare. Poate că unii îşi doresc să aibă bani şi să spună că învăţăturile este inutile; în timp ce alţii preferă să aibă cunoaştere chiar dacă, financiar nu excelează.

Suntem diferiţi, gândim diferit, ne dorim lucruri diferite şi nu este deloc ruşinos a ne face cunoscute valorile, dorinţele, interesele.

De la o astfel de problemă se pot porni discuţii interminabile în funcţie de nevoile şi cerinţele clasei de elevi. Şi chiar dacă, uneori nu ne place ce auzim este mai bine să ştim ce gândesc elevii cu care lucrăm pentru a şti cum să abordăm temele viitoare.

JOC DE COMUNICARE: Elevii sunt împărţiţi în perechi şi se aşează spate în spate. Elevul A trebuie să deseneze un peisaj (la alegere), apoi va trebui să îi spună elevului B să reproducă desenul. Elevul B nu are voie să vorbească pentru a cere lămuriri. Altfel spus, elevul A vorbeşte, elevul B doar reproduce. La sfârşit toate desenele vor fi afişate pe tablă şi vor fi comparate cu cel al colegului de echipă.

Ideea jocului este de a conştientiza cât este de important să comunicăm corect dar şi să ne asigurăm că am fost înţeleşi corect.

ÎNTREBĂRI POZNAŞE: Acest tip de exerciţiu se aplică mai ales elevilor care sunt în primul an de studiu (cls. a V-a sau cls. a IX-a). Elevii scriu întrebări pentru colegii lor. Astfel, elevii se descoperă unul pe altul timp în care profesorul observă ce anume îi preocupă pe elevii lui.

CINE SUNT EU? - elevii îşi scriu fiecare separat numele la mijlocul unei foi de hârtie. În fiecare colţ de hârtie trebuie să răspundă la o întrebare sau să completeze un enunţ. Puteţi alege orice întrebări doriţi în funcţie de pasiunile şi curiozităţile personale.
Dacă aş fi o pasăre aş fi…
Dacă aş pleca pe o insulă aş lua cu mine …

CRISTIAN
Cea mai importantă calitate a mea este...
Cel mai mare defect al meu este …

UNIVERSUL MEU: pe o foaie de hârtie fiecare elev va desena obiecte din universul lui; obiecte de care nu s-ar putea dezlipi. Dacă este vorba de elevi mai mari, desenul se poate înlocui cu simboluri sau cuvinte.

FAMILIA MEA: acest tip de activitate se adresează elevilor mai mici. Fiecare trebuie să facă un desen cu familia lor. Astfel, profesorul va înţelege foarte multe despre fiecare copil. Cum îşi vede fiecare familia, care e ordinea în care îi prezintă, detaliile folosite de ei pentru a îi desena pe fiecare, mărimea personajelor, legăturile dintre ei.

PASEAZĂ MINGEA: mingea trece pe la fiecare elev şi fiecare trebuie să spună o propoziţie despre el, orice doreşte să spună. Dacă elevii sunt mai timizi şi nu se pot hotărî profesorul poate să formuleze un enunţ incomplet. De exemplu: Dorinţa mea este să…

Este foarte important ca şi profesorul să se implice în exerciţiile desfăşurate împreună cu elevii. Astfel, elevii se vor simţi mai relaxaţi şi mai încurajaţi să participe la activitate.

Carmen-Lidia Nistor


 

REPERE...

DE CE AVEM NEVOIE DE SOCIETATE CIVILĂ?

Pentru că societatea umană este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii¹ caracterizată de reguli, legi, forme organizatorice, fenomene şi procese sociale etc. şi de indivizi aflaţi în diferite tipuri de relaţii socio-economice s-a simţit necesitatea manifestării opiniilor, a atitudinilor dar şi întreprinderea unor acţiuni pentru impunerea unui punct de vedere, în scopul corectării unor situaţii neacceptate de colectivitatea umană sau pentru apărarea unor principii.

În multe ţări cetăţenii şi-au exprimat punctele de vedere faţă de acţiuni sau inacţiuni ale statului prin asociere (mai mulţi indivizi grupaţi în jurul unei idei, a unei concepţii etc.). Aşa sau născut formele organizate, recunoscute public şi anume organizaţiile neguvernamentale cunoscute şi sub denumirea de organizaţii nonprofit. Prin intermediul acestor organizaţii a fost posibilă luarea unor poziţii în vederea schimbării unor asptecte ale mediului în care trăiau sau au realizat chiar întreprinderea acţiunilor directe (de întrajutorare, de sprijin, de salvare de vieţi, de protejare a mediului, de cucerire a unor drepturi sau facilităţi etc.)

Ce este societatea civilă? După cum afirmă Aristide Ciobă² societatea civilă este un domeniu al vieţii sociale care se caracterizează prin reglementare legală (privind recunoaşterea, organizarea, funcţionarea acesteia etc.) bucurându-se de autonomie în raport cu statul (mai ales în sensul stabilirii obiectivelor sale şi a modalităţilor de adresare către public). Carateristica esenţială a societăţii civile este aceea că ea se manifestă spontan, la iniţiativa voluntară a indivizilor sau grupurilor pentru a satisface interese, aspiraţii private sau de grup. Odată recunoscute interesele sau aspiraţiile membrii societăţii civile şi le exprimă public şi dezvoltă acţiuni de promovare a acestora. Interesele sau aspiraţiile organizaţiilor voluntare pot fi de natură economică, culturală, informaţională, educativă, profesională, respectiv de natură civică sau politică.

Dar, ce se întâmplă la noi… ce fac românii pentru a induce o schimbare dorită care să determine o îmbunătăţire a calităţii vieţii lor. Cel mai adesea se recurge la acţiuni de tip discuţii la în faţa scării, discuţii cu prietenii, cu colegii şi mai puţin prin adoptarea unor atitudini/comportamente organizate, a mai multor indivizi, uniţi şi care doresc să intervină faţă de decidenţi pentru a modifica ceva spre binele public. Ce lipseşte românilor: îndrăzneala, informaţia, cultura, dorinţa, credinţa în principii, apartenenţa, solidaritatea, scopul comun etc.? Cred că mai mult din toate cele amintite. Prea puţini indivizi s-au asociat pentru a face ceva în scopul schimbării vieţii lor în bine.. România are puţine organizaţii neguvernamentale, iar cele mai multe sunt puţin evidenţiate public şi/sau susţinute de autorităţi publice.

Conform rezultelor unei cercetări realizate în cadrul FDSC a rezultat că populaţia din România, indiferent de apartenenţa rezidenţială, nu este obişnuită cu manifestări într-un cadru formalizat, organizat, ale interesului sau în chestiuni civice³. Acest fenomen îşi poate avea originea atât în traversarea perioadei comuniste, care impunea ca model de conduită publică conformismul faţă de normele impuse de unicul partid dar şi în trăirea unei insecurităţi sociale manifeste încă la nivelul individului (reţinerea acestuia în exprimarea unui punct de vedere şi de a se asocia de teamă că va pierde locul de muncă sau că va avea de suferit din partea altor decidenţi).

De ce am avea nevoie de astfel de organizaţii? Multitudinea cauzelor pentru care se manifestă nevoia de societate civilă rezidă din rolul pe care organizaţiile nonprofit îl joacă, existând de altfel, o relaţie directă între nevoile, aspiraţiile indivizilor şi obiectivele organizaţiilor nonprofit (nonguvernamentale). Astfel, asocierea indivizilor pentru a forma o organizaţie neguvermanetală îndeplineşte mai multe roluri şi anume:

- de a asigura membrilor ei şi nu numai participarea la procesul de luare a deciziilor publice (fie că ne raportăm la deciziile luate la nivel central sau cele luate la nivel local). Participarea se poate manifesta prin implicare în cadrul dezbaterilor publice, prin trimiterea de scrisori deschise, prin exprimarea opiniei în presă, prin organizarea unor campanii de lobby etc. Se asigură astfel, adoptarea unor decizii care să concorde cu interesul public şi care să conducă la binele public.

- de a asigura apararea unor drepturi recunoscute internaţional. Există în acest sens Carta drepturilor fundamentale ale omului, fiind cunoscut faptul că atât timp cât oamenii ştiu care sunt drepturile lor vor întreprinde demersuri pentru exercitatea/apărarea acestora. Se pot organiza de la campanii de informare a publicului cu privire la drepturile fundamentale, până la reprezentare în instanţă în cazuri de încălcare a acestora.

- de a asigura intervenţia socială, ceea ce presupune sprijinirea unor categorii sociale aflate în dificultate prin oferirea de servicii sociale, mail ales în situaţiile în care sistemul guvernamental se dovedeşte incapabil sau nu are dorinţa să furzizeze cantitatea de servicii de care este nevoie. În felul acesta societatea civilă este un partener ideal pentru stat, degrevându-l de un set variat de responsabilităţi.

- de a asigura generarea sentimentului de utilitate personală a individului care reprezintă societatea civilă pentru că acesta îşi satisface una din nevoiele sociale: de implicare, de asociere, de recunoaştere din partea altora. Prin participarea individului la asigurarea binelui public, se asigură dezvoltarea personală conducând la menţinerea sănătăţii psihice, la starea de bine şi de mulţimire (satisfacţie).

- de a asigura educaţie continuă a indivizilor prin implicarea în acţiunile asociaţie, fiind facilitat accesul la informaţie, la tehnici noi de lucru, la programe de instruire şi formare profesionale etc., organizate în cadrul organizaţiei sau în afara acesteia.

- de a permite indivizilor să manifeste o atitudine în cadrul societăţii şi o participare activă la dezvoltarea acesteia.

În România este nevoie de o intensificare a promovării rolului societăţii civile în viaţa de zi cu zi a oamenilor, considerând că acţiunile aceastora conduc la îmbunătăţirea vieţii lor. Prea puţini români cunosc rolul organizaţiilor nonprofit şi cum pot participa în cadrul acestora, ce contribuţie pot aduce şi ce beneficii pot avea.

O cercetare sociologică realizată de C.E.Pop a relevat aşteptările românilor privind o viaţă mai bună fiind solicitaţi să selecteze dintre mai multe ingrediente ale unei vieţi bune pe acelea pe care le apreciază că le fac viaţa mai bună şi s-a constatat că participarea în asociaţii, organizaţii profesionale sau partide politice a fost considerat de prea puţini români ca un ingredient al unei vieţii mai bune – doar 1,2%. Apreciez că altele ar fi fost valorile dacă s-ar fi separat partidele politice de celelate asociaţii, întrucât mediul politic este perceput negativ de către români. Afirmaţia mea poate fi susţinută de faptul că 3% dintre românii chestionaţi consideră că un element al unei vieţi bune este acela de a fi de folos altor persoane, astfel că există o disponibilitate relativă a indivizilor de a se implica în acţiuni de întrajutorare, specifice organizaţiilor nonprofit.

Acestea sunt numai câteva argumente pentru ca atitudinea fiecărui individ să se orienteze către asocierea cu alţii, pentru a participa la viaţa publică. Recunoaşterea juridică asigură o mai bună reprezentare în societate precum şi un acces facil la informaţii şi surse de finanţare a acţiunilor. Este nevoie de o creştere a reprezentării societăţii civile, a acelei societăţi care nu urmăreşte doar profit ci solidaritatea umană şi dezvoltare a societăţii.

Elisaveta Drăghici

Referinţe bibliografice:

¹ Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) Dicţionar de sociologie, editura Babel, 1993

² Ciobă, A. , Păvălan, L., Pogoceanu, R , Societatea civilă şi drepturile omului, Editura Institutlui de Teorie Socială, 1997

³ Săulean, D, Sursele sociale ale vieţii asociative şi filantropiei în România, FDSC, 2001

 Pop, C. E., Ingredientele unei vieţi bune şi ale unui standard decent de viaţă în România şi în Europa, în Revista Calitatea vieţii, nr. 3-2/2008

 

MANAGEMENTUL TIMPULUI – O CHEIE SPRE SUCCES

Toată lumea se grăbeşte. Dacă întrebi pe cineva pe stradă ce face, îţi va răspunde, cel mai probabil: Sunt ocupat, foarte ocupat! În mod cert există foarte mulţi oameni activi, dar multe dintre acţiunile lor nu sunt bine ţintite. Iar mulţi oameni sunt ocupaţi doar de dragul de a fi ocupaţi, atât de ocupaţi încât uită să se organizeze. Preţul pe care îl plătesc pentru modul în care îşi organizează timpul şi viaţa este foarte mare. Aşa cum spunea Eric Hoffer: Ne concentrăm pe a nu pierde timp, dar neglijăm faptul că ne pierdem viaţa.

Un om de succes care-şi administrează bine timpul va spune: Nu contează câte ore am lucrat în plus, contează ceea ce am lucrat în aceste ore. Astfel de consideraţii dau măsura eficienţei noastre. Numeroase studii arată că dintr-o sută de oameni care doresc să aibă succes în primii doi ani, într-o carieră bine aleasă, pentru care au abilităţi şi cunoştinţe temeinice: 54 lucrează mai mult de 10 ore pe zi; 71 îşi iau cu regularitate de lucru acasă; 75 au vise legate de cariera lor; 75 afirmă că diverse motive de îngrijorare legate de munca lor îi împiedică să doarmă; 57 şi-au anulat vacanţa sau planurile de week-end din cauza presiunilor muncii.

Se spune că sunt puţini cei care dispun de timp suficient şi totuşi fiecare dintre noi avem tot timpul la dispoziţie. Timpul este cea mai preţioasă resursă pe care o avem. Timpul este mai valoros decât banii, de aceea, capitalul nostru de timp trebuie investit cu grijă. Putem descrie vieţile noastre ca timpul alocat nouă, aici, pe Pământ, cel mai important lucru în viaţă fiind să utilizăm cu maximum de eficienţă timpul.

Timpul este un bun rar, limitat.

Timpul nu poate fi cumpărat.

Timpul nu poate fi stocat sau pus de o parte.

E imposibil să mărim timpul.

Trecerea timpului este imperturbabilă şi irevocabilă.

Timpul înseamnă viaţă.

Capitalul nostru de timp poate fi cel mult estimat. O persoană cu speranţă mare de viaţă dispune efectiv de aproximativ 200.000 de ore. Se ştie că gradul de utilizare al timpului este de 30 – 40%. Este recunoscut faptul că oamenii îşi irosesc cel puţin 60% din timpul lor de muncă, majoritatea energiei pierzându-se din cauza lipsei unor obiective clare, a planificării priorităţilor şi perspectivei.

Toate persoanele care au avut şi au succes cu adevărat, au în comun un anumit lucru - la un anumit moment al vieţii lor s-au oprit pentru o clipă şi au analizat posibilele utilizări şi recompense pe care le poate aduce capitalul propriu de timp. Cât credeţi că muncesc furnicile, aceste mici vietăţi care parcă muncesc tot timpul? Ei bine, cercetătorii au arătat că furnicile îşi petrec 70% din viaţă stând degeaba. Şi asta pentru că îşi organizează foarte bine timpul.

Sunt multe formule despre organizarea timpului. Din câte ştiu, nu există una care să rezolve toate problemele legate de organizarea timpului. Fiecare îşi gestionează şi foloseşte la maxim timpul său dacă ştie să stabilească importanţa, urgenţa, obiectivul, rezultatul, sarcinile. Acestea toate la un loc se numesc priorităţi. Priorităţile se referă la cinci domenii importante ale vieţii noastre: financiar, relaţional, mental, fizic şi spiritual.

Una din cele mai bune modalităţi de a ne economisi timpul este să facem lucrurile corect de prima dată. Dorinţa de a face lucrurile repede ne împiedică să le facem corect. spunea Confucius. Ca să faci lucrurile bine din prima, trebuie să gândeşti mai întâi şi abia apoi să execuţi. Şi dacă vrei cu adevărat să recapeţi controlul asupra timpului şi asupra vieţii tale opreşte televizorul şi învaţă să spui NU familiei, prietenilor şi colegilor care au aşteptări exagerate de la tine.

Cât de mult timp acorzi succesului, educaţiei şi dezvoltării personale? Care îţi sunt pasiunile? Când vei cunoaşte răspunsurile la aceste întrebări vei afla cum să foloseşti timpul economisit prin metodele de mai sus.

Englezii au descoperit aceste lucruri şi le-au transpus într-o rugăciune care s-ar traduce cam aşa:

Fă-ţi timp pentru a munci – este preţul succesului.

Fă-ţi timp pentru a gândi – e sursa puterii.

Fă-ţi timp pentru a te juca – e secretul tinereţii veşnice.

Fă-ţi timp pentru a citi – e fântâna înţelepciunii.

Fă-ţi timp pentru prieteni – e drumul spre fericire.

Fă-ţi timp pentru iubire – e plăcerea vieţii.

Fă-ţi timp pentru a râde – e muzica sufletului.

Fă-ţi timp... să trăieşti!
Când vei învăţa să fii una cu timpul, când vei putea să-l tranzitezi după dorinţă, atunci vei trăi o împlinire, o libertate pe care nu le-ai fi crezut niciodată posibile. Succesul reprezintă realizarea progresivă a unui scop prestabilit. Şi atunci cine te poate opri să fii un om de succes? Practica ne arată că în gestionarea timpului cel mai greu este să faci două lucruri – să determini oamenii să gândească şi să-i determini să acţioneze în ordinea priorităţilor.

Din punct de vedere al priorităţilor oamenii se împart în trei categorii:
Oamenii practici care ştiu cum să obţină ceea ce vor; filozofii care ştiu ce ar trebui să vrea şi liderii sau cei care ştiu cum să obţină ceea ce ar trebui să vrea. Din păcate, uneori învăţăm prea târziu ceea ce este cu adevărat important. Din fericire, putem să învăţăm la orice vârstă şi să ne schimbăm în bine începând chiar de astăzi.

Cheia succesului este dezvoltarea personală, iar una dintre direcţiile de bază o constituie managementul timpului. Puterea gândului este magică, iar dacă o combinăm cu voinţă şi un management eficient al timpului, orice obiectiv devine realizabil.

Există un număr impresionant de cărţi despre succes şi dezvoltare personală, speak-eri motivaţionali, traineri, autori şi experţi în dezvoltare personală, precum Brian Tracy, Anthony Robbins, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Earl Nightingale, Norman Vincent Peale sau Andy Szekely oferă sfaturi practice, simple, prin care oricine poate să devină un om de succes, indiferent de vârstă, profesie sau locul unde se află pe Planeta Albastră.

Simona M. Botezan (Washington, D.C.)

 

IOAN BOCŞA – DE LA CALITATEA DE SOLIST DE MUZICĂ POPULARĂ LA CEA DE SCRIITOR

Pentru toată suflarea românească, atât de pe plaiurile mioritice, cât şi din afara lor, numele lui Ioan Bocşa este echivalentul solistului de muzică populară hărăzit cu marele şi neîntrecutul dar al cântului pe care îl interpretează, de decenii, cu pasiune şi dăruire, dar şi cu un infinit respect pentru a-l transmite, întreg şi nealterat, posterităţii, ajutând-o astfel să descopere dimensiunea spirituală a existenţei acestui popor şi geniul lui creator.

Pentru cei care-l cunosc, maestrul Ioan Bocşa, dezbrăcat de morga şi prestanţa rigidă a dascălului universitar clujean, este un hâtru fără pereche, întotdeauna dispus la o şuetă, dar şi la rostirea sau ascultarea unei vorbe de duh sau unui banc cu sau fără perdea. De aceea, orice întâlnire cu omul Ioan Bocşa este extrem de plăcută, lipsită de încruntări sau de chinuite şi penibile momente de tăcere. Dimpotrivă, ea reprezintă un regal neaşteptat, surprinzător prin substanţa sa, însoţit de momente explozive de bucurie şi de auzirea fie a unor întâmplări rostite cu har, de o meditaţie subtilă sau, de ce nu, de un banc de bună calitate. Recent, solistul de muzică populară şi universitarul Ioan Bocşa şi-a surprins prietenii şi, de ce nu, cititorii interesaţi de munca şi creaţia lui, cu o apariţie editorială, cartea sa purtând titlul Alfabetul gândurilor mele[1].

Fire şăgalnică, Ioan Bocşa îşi împarte cartea în două secţiuni, una cu un caracter greu de definit (jurnal, meditaţie, observaţie frustră etc.), iar cea de-a doua, structurată tot alfabetic, conţinând unele dintre cele mai reuşite bancuri pe care şugubăţul autor le-a spus el însuşi de atâtea ori propriilor prieteni şi cunoscuţi[2]. Cartea beneficiază, totodată, şi de câteva ilustraţii color sub semnătura, nu mai puţin celebrului, Popa Popa’s.

Cu alte cuvinte, cartea de faţă, chiar dacă nu ne oferă cine ştie ce întâmplări terne sau spectaculoase din viaţa şi cariera strălucită a cântăreţului sau profesorului Ion Bocşa, va constitui o lectură incitantă şi plăcută pentru toţi cei ce doresc să-l redescopere pe autor mai aproape de felul lui de a fi: vesel, şăgalnic, mereu pus pe şotii, gata să guste o glumă bună şi să râdă năvalnic de hazul produs.

Probabil că exegeţii şi criticii mai gomoşi ar putea fi şocaţi de libertatea pe care şi-o asumă, în calitatea de autor, renumitul rapsod Ioan Bocşa şi chiar ar putea exprima opinii dure legate de conţinutul celor două secţiuni ale acestei recente cărţi.

În ceea ce ne priveşte, considerăm, însă, că, în această perioadă, altfel atât de tensionată şi de sumbră, o asemenea carte a cărei lectură va aduce cu siguranţă zâmbetul şi în privirile şi pe chipurile viitorilor cititori, este un lucru pozitiv, pe care-l salutăm cu cordială prietenie.

Ioan Bocşa, după ce decenii ne-a oferit căldura sufletului său prin cântec, încearcă – prin această carte – să ne înveţe alfabetul gândurilor sale. Deci, se lasă descoperit şi, într-un fel, descoperit în profunzimea fiinţei lui.

Felicitări, maestre, pentru această inspirată idee într-o perioadă a încruntării şi crispării, a absurdului şi nebuniei care ne-a cuprins pe toţi![3]

Cartea lui Ioan Bocşa parcă se doreşte şi o pledoarie cu privire la faptul că, în pofida tuturor neajunsurilor şi gereutăţile prin care trecem de câţiva ani, poporul român nu şi-a pierdut hazul, nici pofta de râs şi persiflare.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Ioan Bocşa – Alfabetul gândurilor mele, Bucureşti, Editura RAO Publishing Company, 2009.

[2] Fire ludică, Ion Bocşa ţine să-şi avertizeze cititorii: „Să nu vă aşteptaţi să găsiţi între coperţile prezentei cărţi doar idei inteligente şi sclipitoare, deoarece le-am gândit chiar eu!”, respectiv „Unele gânduri sunt ale mele, altele tot ale mele, dar luate la second-hand; nu vă faceţi probleme, sunt aproape nepurtate!”

[3] Ni se pare doar uşor derutantă poza aflată pe coperta cărţii. E una din pozele maestrului care, mărturisesc, ne este aproape deloc cunoscută.

 

PATRIARHUL ŞTIINŢEI LOGICII (I)

Logica este gândirea

care gândeşte gândirea

Alexandru Surdu, logician

Istoria Logicii este o operă monumentală şi foarte completă,afirmă prof. dr. J. Perez Ballestar de la Universitad de Navarra, Spania.

O operă faţă de care nu există termen de comparaţie, apreciază prof. dr. Rafaelle Borsari de la Universitatea din Ferrara.

Monumentala lucrare a apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, anul 1969.

O carte mare la propriu şi la figurat! O carte de 1200 de pagini care structurează şi explică evoluţia logicii şi filozofiei omenirii în întreaga ei istorie şi care îmi pune la mare încercare capacitatea de a alege cele mai potrivite citate, pentru a reda copleşitoarea ei valoare.

De ce oare academicianul Anton Dumitriu a fost atras de fapte şi lucrări monumentale? Nu am găsit un răspuns simplu, dar cred că este normal ca marii intelectuali să îşi propună să înfăptuiască fapte monumentale şi să învingă orice fel de obstacole materiale, ori politic-conjuncturale, ca să le realizeze.

Academicianul, profesorul de logică, matematicianul de excepţie, dedică ani îndelungaţi unei creaţii monumentale, care transcende timpul în care a fost creată, se îndreaptă către viitor şi către toate punctele cardinale. A ridicat un monument românesc al evoluţiei înţelepciunii omeneşti de la începuturile ei primitive şi până la modernismul ştiinţelor prezentului.

Întocmai a procedat şi acad. Petre P. Panaitescu Perpessicius, alt brăilean ilustru, care ne-a lăsat moştenire o ală operă monumentală, Eminesciana.

Eminentul intelectual Anton Dumitriu s-a născut la 31 martie 1905 la Brăila. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi, ca majoritatea fiilor excepţionali ai acestui oraş dunărean, a luat drumul studiilor înalte şi al Bucureştilor. Devine student al Facultăţii de Ştiinţă al Universităţii din Bucureşti, pe care o absolvă cu rezultate strălucite în anul 1929.

De atunci şi până în 1933 funcţionează ca profesor de matematică la şcoli din Brăila, iar din 1933 şi până în 1938 este profesor la liceul Mihai Eminescu din Bucureşti. Din 1934 revine în rândul cadrelor universitare ca asistent la catedra de Geometrie Descriptivă din cadrul Şcolii Politehnice.

În toţi aceşti ani, tânărul intelectual a acumulat cunoştinţe de filozofie, logică, matematică şi ştiinţele adiacente lor.

Este important să menţionăm şi faptul că era un valoros poliglot. Stăpânea limbile engleză, germană, franceză şi greacă veche, ceea ce îi permitea să consulte în original orice izvor ştiinţific sau istoric de care avea nevoie în cercetările sale.

În anul 1933, când se reîntoarce din Brăila în Bucureşti se impune în mediile ştiinţifice cu lucrarea Valoarea metafizică a raţiunii, pe care o publică în acel an.

A frecventat mediile intelectuale cele mai înalte ale vremii, a devenit coleg cu acad. Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Cartojan, Gheorghe Ţiţeica etc.

Doctoratul în filozofie şi-l obţine în anul 1938 cu lucrarea Bazele filozofice ale ştiinţei, iar în 1940 obţine o incontestabilă legitimare ca om de ştiinţă de valoare naţională, din momentul în care i se conferă Marele Premiu de Stat al Academiei Române pentru lucrarea Noua Logică, publicată în acelaşi an.

În aceeaşi perioadă, mai exact între anii 1940-1947, logicianul Anton Dumitriu desfăşoară şi o prodigioasă activitate publicistică. Articole şi studii de filozofie modernă îi apar în revista universitară Caiete de filozofie şi în publicaţia săptămânală Democraţia. Omul de ştiinţă îşi urma cu credinţă destinul spiritual, crea şi transmitea în prezentul său înalte idei filozofice, dialectice, istorice, de care potentaţii timpului nu au ţinut niciodată cont, nici atunci, nici în prezent, ca într-o mioritică fatalitate românească.

Să ne amintim că în acei ani, ţara era în război, spre Est, apoi spre Vest, apoi sub ocupaţie sovietică, organismul economic abia mai respira, dar spiritele înalte gândeau pentru prezentul şi viitorul spiritual al umanităţii, fără a se lăsa învinse de furtunile abătute asupra ţării.

Prof. Anton Dumitriu ne surprinde astăzi prin neclintita sa credinţă în valorile morale ale omenirii, de la antici până în prezent, prin pasiunea cu care studia, crea şi publica cărţi de valoare perenă într-o perioadă când Bucureştiul era sub o ocupaţie sau alta, era bombardat şi înfometat, când mulţi colegi de valoare plecau în pribegia Occidentului. Comparaţia cu o flacără spirituală care arde inepuizabil şi luminează în jur, nu mi se pare exagerată.

În 1943, sub semnătura sa apar două cărţi importante pentru mediile ştiinţifice şi universitare: Logica polivalentă şi Orient şi Occident, iar în fatidicul an 1944, Paradoxurile logice. Într-o Românie ocupată de armate străine, înfometată, în pline transformări revoluţionare după reţeta sovietică, profesorul Anton Dumitriu îşi publică în anul 1948 Cursul de istoria logicii, necesar la catedra la care preda studenţilor filozofie, logică, matematică.

Putem spune că ne aflăm în faţa unei conştiinţe de neclintit, a unui flux spiritual de dimensiunile şi tenacitatea Dunării, în faţa unui olimpian.

Logica în sensul ei originar de logos, este în continuă expansiune, se autoamplifică, ia diferite aspecte, aşa cum a spus Heraclit acum două milenii şi jumătate… Cei care au privit-o ca pe o ştiinţă moartă, au considerat-o astfel fiindcă au redus-o la câteva reguli de manual. Exemplul lui Kant este celebru. După el, logica nu a mai făcut de la Aristotel niciun pas înainte şi nici unul înapoi, socotind-o terminată şi desăvârşită. A fost de ajuns însă să apară Fichte şi Schelling, şi mai cu seamă Hegel, pentru ca părerea lui Kant să fie fundamental infirmată, iar logica să fie pusă într-o valoare cu totul nouă şi creatoare, sub forma logicii dialectice.

Am spicuit doar o frază, sper semnificativă, din prefaţa la monumentala lucrare Istoria Logicii a lui Anton Dumitriu.

George Tătăruş (Bucureşti)


 

ATELIER

STARE DE FAPT

Avem o ţară ruptă din Eden,

Ce a ajuns pe mâini nepotrivite,

A celor care au doar un îndemn:

Să fure, să înşele, să profite.

Şi nu-s puţini cei fără demnitate,

Ce au făcut din furt un mod de viaţă.

Nu mai ţin cont de tată sau de frate,

Dacă le merge îi înşeală-n faţă.

Un şchiop fură altuia o proteză.

Toţi precupeţii fură la cântar.

Elevii fură teme şi notele la teză,

Iar pe beţivi îi fură un hoţ de cârciumar.

Copilul fură din cuibar un ou.

Părinţii-s bucuroşi cică promite.

Când va fi mare va fura un bou.

…Şi va avea doar zile liniştite.

Un tânăr fură fetei a buzelor dulceaţă.

Şi un ţăran recolta de pe un ogor străin.

Un ins îi fură geanta unei femei la piaţă.

Iar altu-şi ia valiza privindu-te senin.

Săracul fură o pâine că e lihnit de foame.

Iar statul, promt, îşi face datoria.

De boschetari săraci, de hoţi mărunţi şi poame,

Astăzi ne este plină puşcăria.

Se fură cu ştiinţă, se fură tot ce este.

Cât nu te duce mintea şi nici nu ai habar.

D e la idei la funcţii şi până la neveste,

De am ajuns cu toţii cu cuşmele în par.

Le-om arunca în vrăbii dac-or mai fi pe luncă.

Şi n-or pleca cu toate zburând spre alt hotar.

Unde vor găsi oameni care nu fug de muncă,

Lucrând cinstit s-adune grăunţele-n hambar.

Ne-ar folosi să credem a moşilor poveşti

Că banul nemuncit e risipit uşor

Dar cel care muncind din greu îl dobândeşti,

Vei şti să-l preţuieşti şi va avea mult spor.

 

CELE TREI FEŢE

O faţă tu ţi-o ştii,

Şi te văd mulţumit.

O faţă o arăţi lumii.

Cu ea nu-i de glumit!

Imaginea din lume,

Ai construit-o greu.

Ce faci cu faţa care,

Ţi-o ştie Dumnezeu?

ÎL mituieşti de-o viaţă,

Plătind la sărindare.

Biserica nu-i piaţă,

Să târguieşti iertare.

Cu mârşavii tăi bani,

Adunaţi fără milă,

Pe spate la sărmani,

Lui îi provoci doar silă.

Cu hainele de firmă,

Cu vilă, Cadillac,

Decât o babă infirmă,

Eşti cu mult mai sărac.

Ea vine gârbovită,

Bolnavă şi sărmană,

Cu mâna închircită,

Nu cere de pomană.

O strecoară în haină,

Dă ultimul său leu,

Cu dragoste, în taină,

Jertfind lui Dumnezeu.

De aceea-i mai bogată.

A dat, dar a primit.

A Domnului răsplată,

Un suflet mulţumit!

Cu averea ta cea mare,

Dezbrăcat de-aparenţe,

Sub carapacea tare,

Ai sufletul în zdrenţe.

Ţi-ai da averea toată.

Ai munci pe degeaba,

Să simţi măcar o dată,

Ce simte acum baba.

Iar dacă vrei iertare

Să ai la Dumnezeu,

În graba cea mai mare,

Fă ce-a făcut Zaheu!

Valeria Moroşan (Vatra Dornei)

 

EU ŞI MOARTEA

miri de-o noapte - eu şi Moartea-nfăloşaţi

sorbim din potir vecia - fără saţ!

nu privim spre nicăirea - dezgustaţi:

meseni - toţi - sleit-au cupa - pân' la zaţ!

artă e să mori - să bei din aştri

e beţia s-o rimezi în Paradis!

cum să ceri minuni la poetaştri -

cum zarafilor să ceri vreun dar de vis?

cu mireasa Moarte-n constelaţii

dănţuim, călcând pe zodii, inspirat:

din călcâi - schimbăm vieţi, sorţi, lustraţii -

în pribeag milog - noi trezim împărat!

...e atât de strâmtă canavaua-n cer:

sfâşiind-o - iar şi iar - pictăm mister!

 

REZOLVARA METAFIZICII

când vorbeşti de „lăuntru” – toţi

dau din umeri: pentru ei

totul e vomat „pe faţă” - lăţit

fleoşc! – pe o nesfârşită

plicticoasă masă - întinsă

întinsă – întinsă – numai

întinsă – cu un

sucitor uriaş: întinsă – precum aluatul de

pâine fără sare

„lăuntru” nu înseamnă pentru

ei – nici măcar cât o

scurgere de gaz – căreia

cu un chibrit – să-i dai

foc – şi – eventual

să bubuie – entuziasmant – dacă nu chiar

catastrofal – senzaţional

nu: „lăuntru” – pentru ei

el nu există – nici cât o gaură în

memorie – sau în

bocanc – ori

ciorap: e doar o

vorbă proastă – spusă de

proşti cu pretenţii – cu

ifose (între noi fie vorba – nişte

trântori împuţiţi – care ar trebui

nimiciţi – cu valuri fierbinţi de

insecticid...)

„hai sictir – cu

<<lăuntrul>> vostru !” – auzi bămbănind lângă

urechea strângă - şi

cu asta – s-a rezolvat toată

metafizica.

 

POATE DOAR UNU

vom fi foarte puţini - poate doar

unu: dar acesta – când va

face semn – zodiile vor prinde a

se roti tot mai repede – şi

invers

fiinţele noastre – ale celor de peste

ape şi maluri – senin supuse

semnului lui – se vor întoarce pe

dos: vom zvârli - precum întru

vomă – pe afară – prin şanţuri – maţe şi

inima şi

pancreasul – şi – dintre

încrâncenatele vintre – se va iţi – apoi se va

dezmorţi – în cele din urmă se va

scutura – ca un gâscan ieşit din apă – şi va

zbura – liber – până mult dincolo de stele – dincolo de

iele – cugetul nostru curat – cu chip de

sfânt luminat

şi atunci Dumnezeu - dulgher asudând din greu

se va opri din lucrat şi oftat – va

zâmbi – şi pe umărul Său

drept – Pasărea

Sfântului Duh – o va

primi

nimic în lumi nu va mai

trebui: totul va

fi – şi va

slăvi

din păcate – acum

am rămas doar eu – nebunu'

să mă rog pentru

UNU

şi mă rog fierbinte – atât de fierbinte încât să nu fie

simţită lipsa vreunuia dintre cei

dinainte – mă rog în

cavalcade – în

hore de cavaleri şi

morminte: miezul nopţii îşi trece roata

grea peste gâtul şi

vocea mea

un miros de stea a mai

rămas – şi un fund de gâtlej sângerat: dar Acolo

nicicând – nu se isprăveşte

ci se ispiteşte – într-una

împărăteşte – Focul de

Rugat – Foc de Ospăţ

Ospătat – cu Dumnezeu

hat în hat.

Adrian Botez (Adjud)

 

EŞTI DOAR O AMINTIRE…

La umbra morţii te-ai ascuns în vară,

Păstrând tăcerea ca pe-un dat de sus

Iar mâna-ţi slab-a măsurat pe seară

Frânturi de soartă duse spre apus.

Priviri de drag, de dor şi de iubire

Am strâns la sân să-mi fie ajutor

Şi fur din ele-n clipe de-apăsare

Fugind în timp, iubirea îţi măsor.

Degeaba strig la crucea ta de piatră,

Degeaba plâng şi-n somn mă răsucesc

Că-n ton cu mine geme casa noastră,

Iar pomi şi flori de sete se-ofilesc.

Stă nemişcată cheia de la poartă

Şi-n lacăte e-nchisă munca ta,

Doar vântul trece murmurând în şoaptă:

Te-ai dus şi tu, s-a dus şi vremea ta!

Te-ai dus în larg, cum ai trăit o viaţă,

Frumos şi demn, şi fără de păcat,

Iar urma ta e rază şi speranţă

Căci în iubire toate le-ai durat.

 

DORUL CARE DOARE…

Îmi bat în geam şi ploi şi vânt,

Şi crengi brumate-n toamnă,

Iar vis de-argint se lasă-n gând

Plutind în pas de doamnă.

E mare dor în mintea mea,

De mult lumina-i stinsă

De ce vâslesc spre casa mea

Doar nori cu-aripa-ntinsă?

Te-aştept mereu, te-aştept să vii

Să-ţi mângâi tâmpla albă

Iar tu în braţe să mă ţii

Să râd sub mâna-ţi caldă.

Aş vrea în taină să-ţi şoptesc,

Căci dorul arde tare,

Dar n-am cu cine să vorbesc

În lumea asta mare.

De ce te-aştept? Căci n-ai să vii

Ştiu asta foarte bine!

Tu ai plecat dintre cei vii

Şi nu mai ştii de mine!

Angela Burtea

 

ARHITECTURĂ

Am aşezat în fiecare colţ

câte o cariatidă

să susţină

unghiurile drepte

În mijloc

precum Arhimede

am desenat cercul

i-am fixat centrul

am înălţat o coloană

printre nori

perpendiculară la cer

Am luat firul cu plumb

să măsor verticalitatea

şi să ştiu de

cât de sus

va porni prăbuşirea.

 

ORACOL NAŢIONAL

Urania

prezice albastru

Şi

totul se năruie…

Cu picioarele goale

păşesc peste cioburi

multicolore

spre dalele albe

suitoare la cer

de la poalele Ouşorului…

 

VIS DE CRĂCIUN

Crivăţul torcea fuioare

albe bărbi de spiriduşi

la furca lui

se înnodau

Visu-mi se întrema

din negre cratere

de Lună

Croiam cărări către Eden

copacul să-l găsesc

fără mărul otrăvit

Rătăceam prin labirinturi

sfidând gravitaţia

gândurilor mele

Tot încercând s-adorm

devenisem spiriduş

cu barba înnodată

la sania lui Moş Crăciun.

 

TERAPIE

Povesteşte

celor care nu te văd

ei te vor auzi

Povesteşte

celor fără de auz

celor fără glas

ei te vor vedea

Nu fi ca… aceia…

fariseii

căutându-şi liniştea proprie

şi-au smuls limbile

între ei

Acum

nu mai imită

sâsâitul şarpelui

Iar tu, eliberată

defilezi pe sub Lună

văzând surâsul

pe chipul lui Dumnezeu.

Anica Facina (Vatra Dornei)

 

CRESTE DE SPUMĂ DIN MAREA GÂNDURILOR

- fragment -

Cât bine a făcut literatura occidentală ideii unei Italii plină de soare, de gondolieri bronzaţi, dispuşi să înoate oricând în apele fierbinţi ale amorului, asezonată cu canţonetele strigate sub balcoanele unor dulcinee fragede, fugite de acasă, este greu de cântărit în câteva fraze.

Este nevoie de un eseu pentru a analiza şi cuantifica mai exact marile servicii pe care le-au făcut turismului italian textele romantice, evaziunile de vis în grădinile fericirii, etichetele romantice din secolele 19 şi 20.

După Romeo şi Julieta, Neguţătorul din Veneţia, piesele de referinţă ale marelui Will, aşează şi Thomas Mann o cărămidă solidă la temeliile tentaţiilor Italiei prin nuvela Moartea la Veneţia, ori R. M. Rilke în poeziile sale pline de mister levantin, dogorâtor, inspirate de grădini de veşnicie ca cele din San Felice d’Ema, ori Piccola Marina. Este lesne de înţeles că astfel de denumiri italiene picurau în urechile poetului german frânturi din muzica sferelor.

Bomboana pe tort o pune însă marele exilat german la Paris, poetul Heinrich Heine: Probabil că nu există nici un lămâi italian care să nu aibă lângă el o englezoaică fascinată de mirosul frunzelor lui!

Cât farmec exercită asupra noastră căldura maternă a verii şi strălucirea Zeului Soare, ori măcar goana sufletului însetat de ele!

Umorul şi ironia lui H. Heine au produs efecte perverse.

Englezii după ce au citit aşa ceva, că în Italia sunt măslini la discreţie care îi aşteptă să îi învăluie în suluri de lumină, să îi vindece de spleen şi de reumatismul ceţurilor londoneze, au dat năvală cu mic cu mare şi s-au răspândit prin toate coclaurile peninsulei, până când au făcut din călătoria în Italia o tradiţie care continuă netulburată şi în secolul XXI.

Ăsta da efect literar!

George Tătăruş (Bucureşti)

extras din lucrarea Creste de spumă din Marea Gândurilor, aflată în lucru la Editura ZEIT


 

ATITUDINI

SCRISOARE LA UN PRIETEN (II)

* * * …despre Traci, despre Ortodoxie şi Ţăranul Român,

dar şi despre Marea Mahala şi despre mulţi, prea mulţi duşmani… * * *

...Din păcate, de data asta CHIAR aveţi multă dreptate... DIN PĂCATE - da!

...Doar că ŞI TRACII/GETO-DACII au avut o civilizaţie strălucită, uluitoare... cel puţin cât şi cea a summerienilor ori grecilor, invocaţi de dvs. (…cei invocaţi au cam… furat, de la TRACI!) .… - şi, uitaţi-vă unde am ajuns noi, strănepoţii lor, în ce hazna morală!

...Vinovaţi suntem cu toţii, de halul în care a ajuns biet poporul român: şi profesorii ne-profesori (nici măcar buni profesionişti, unii...!), şi preoţii (mulţi, prea mulţi, nepermis de mulţi dintre ei şi-au trădat Misiunea Sfântă!)... şi chiar şi Măria Sa Ţăranul, care nu mai este ţăran, acum, pentru că nu mai iubeşte munca, şi nici pământul (de la care i se şi trage numele…terranus/Stăpân al Pământului! - şi de nu-i Stăpân-pe-Sine, este, fireşte, STĂPÂNIT… - stăpânit de Duhul Cel Rău al Plecării din Sine!) - ci ori se vântură şi slugăreşte prin străinătăţuri, ca să vină să se dea mare, cu maşină tare (şi aici, politicienii trădători, de azi şi de ieri, au cumplit păcat CONTRA DUHULUI SFÂNT AL NEAMULUI ROMÂNESC!) - ori îşi face …Pensiunea Stela şi Pensiunea Sile… după ce şi-a vândut străinilor şi păgânilor strămoşeasca ocină voievodală! - şi, acum, s-a manelizat (mahalagizat) de tot… rar şi doar la munte, de mai vezi, duminica, oameni ducându-se la biserică, şi nefiindu-le ruşine cu portul lor popular, Cerul cusut pe straie! Dar, de te dai oleacă mai jos, nu-i chip să nu stârneşti hohotele de râs ale ignoranţilor şi proştilor sadea, când văd… opincile, dar şi iia şi bundiţa, nu fabricate, ca produse de artizanat - ci moştenite, generaţie după generaţie, cu pioşenie şi sfinţenie, din lada de zestre a străbunicii!

Iar hrana trupului (şi, deci, şi sprijinul spiritului!), fostul ţăran român o lasă, acum, pe seama străinului… - adică, din pricina exodului ţăranului, nu doar spre oraş, ci, acum, şi spre… NICIUNDE! (cauzat de politici criminale, de 70 de ani încoace! – DE PUSTIIRE, FIZICĂ ŞI SPIRITUALĂ, A SATULUI ROMÂNESC! - pentru care n-a plătit nimeni: căci Ceauşescu (ierte-l Domnul şi fie-i ţărâna uşoară, pe unde i-o fi, că nici nu ştim dacă acestui biet om i-au îngăduit masonii mormânt!), n-a fost împuşcat, vezi Doamne, pentru că străinii nu mai puteau de mila ţăranului român, despre care ei nu ştiu nimic! - ci din calcule planetare masonice… răfuieli între bande masonice…), hrana este importată, aproape toată! – deci, lăsată pe seama Călăilor Planetei, să ne fie servită… DE TOT OTRĂVITĂ! Şi ne şi obligă Călăii s-o băgăm în gură, şi se supără straşnic, când vreo ţară refuză să-şi otrăvească poporul…!

…Au mai rămas, pe ici, pe colo, mari Duhuri Monastice (călugări plini de seva Pământului şi înduhovniciţi de Seninul Cerului!). Dar cu atâta - oare va fi suficient, să se refacă Duhul Românesc? Poate că da, cine ştie? Dumnezeu, numai Bunul Dumnezeu ştie, cu adevărat, ce soartă i s-a dat acestui popor, care, în forma lui metafizică, supramundană, trans-istorică şi celestă - se numeşte Neamul Românesc. Noi n-avem cum face alta mai bună, decât să veghem!

...Şi, cum tare bine ziceţi, să ne creştem copiii cât mai atent! Să le dăruim Poezie autentică, Muzică autentică... Credinţă Autentică... - pentru a-şi hrăni şi creşte, în ei, suflete... autentice!!!

...Nu este vorba de nicio siluire religioasă, dacă vă referiţi la ora de Religie: dimpotrivă, există un mecanism pervers (infiltrat de Vestul, către care, spre deosebire de dvs., eu privesc cu extrem de mare neîncredere şi chiar REVOLTĂ!), de a scoate, prin toate uşile şi porţile, ceea ce s-a vârât înăuntrul Cetăţii pe o fantă extrem de îngustă: Religia NU trebuie să se predea de către profesori de Religie (NU EXISTĂ AŞA CEVA!!! ESTE O IMPOSTURĂ SPIRITUALĂ ORIBILĂ!!! – …pot fi, cel mult, profesori de Morală, profesori de educaţie cetăţenească, aşa cum bine erau, pe vremuri, şi tare rău că nu mai sunt acum, de au ajuns copiii, ca şi părinţii lor, nişte egoişti totalmente iresponsabili şi… bovin-plezirişti!) - ci Religia Creştină, mai mult decât oricare religie autentică (nu din astea, de import, made in USA!), se poate oferi doar prin Harul Lui Dumnezeu, posibil a fi prezent, în clasa de copii, DOAR prin acei preoţi care, încă, îşi ştiu face Misiunea (eu am un duhovnic, aici, în Adjud, care, de este chemat, la două noaptea, pentru, să zicem, slujba de maslu - de un necunoscut din Satu Mare, care a auzit de Harul lui/preotului, pe loc şi porneşte la drum... preţ de vreo şase ceasuri înainte şi de tot atâtea înapoi... şi nu se gândeşte nici la osteneală, nici la benzină...!).

...Mai curând, siluire şi cezarism luciferic sunt în intenţiile (cumplit arogante!) ale Vaticanului, de a impune infailibilitatea papală şi primatul papal, si Ortodoxiei (lasă, că are şi Biserica de Zid a Ortodoxiei cozile ei de topor, laşii, trădătorii şi iresponsabilii cei mari, în toată chestiunea asta, sunt tocmai printre vlădici… vorba românului: Cruce mare, drac bătrân!) ...mai curând, siluire este ce fac adventiştii profesorului Moise din Buzău, care zbiară, ca din gură de şarpe, despre libertatea confesională, de fapt, despre ATEISMUL SATANIC… (…hmmm… de parcă Ortodoxia n-ar însemna COMPLETA LIBERTATE ÎNTRU HRISTOS!), cerând scoaterea icoanelor din cui, la clase... (dar văd că şi în cea mai catolică ţară, Spania, s-a decis, zilele astea, să fie date jos, din pereţii claselor, crucifixele!)...

Nu, nu Hristos face rău omenirii! În niciun caz! Nu Iubirea de Semeni face rău semenilor, ci neiubirea şi prigoana Celui Bun, a Hristosului - din oameni, de pe Pământul-Creaţie şi din Cerurile Sfinte! A FI ORTODOX nu înseamnă, în primul rând, a aparţine de Biserica Ortodoxă de Zid - ci înseamnă, înainte de orice, A TRĂI ÎNTRU HRISTOS, PRECUM HRISTOS!!! - A TRĂI ÎNTRU CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA!!! Este minunat a fi drept/ortodox, şi-i tare scârbavnic a urî Dreptul şi pe cei Drepţi în faţa Lui Dumnezeu - …şi A FI ORTODOX mai înseamnă cel care, când vede Cerul, ori Muntele, ori Pădurea Falnică, ori Apa - adică, vede orice este semn al Milei si Creaţiei Lui din preaplinul de Iubire, să cadă în genunchi... CU CEA MAI ADÂNCĂ SMERIRE ŞI SLĂVIRE DE DUMNEZEU! - iar nu să-şi scuipe în palme, s-apuce drujba ori spurcăciunea în mâini, şi să se apuce de tăiat şi distrus şi de spurcat/pângărit Creaţia Lui, şi de ucis, în fel şi chip... - deşi el, modernul/modernistul, viaţă n-a dat şi nici nu ştie să dea, vreodată!

...Da, grija magnifică a evreilor pentru educaţia copiilor lor este de urmat! - dar nu şi ce-i învaţă în sinagogă: Tob/v shebagoim harog! - Ucide-l pe cel mai bun dintre creştini... Sunt bucovinean, am trăit printre evrei, şi ştiu cam cât preţ pun ei pe noi, goimii cei spurcaţi, şi, deci, cât preţ trebuie să pui, tu, creştin, pe dragostea lor faţă de creştini...(mă refer, evident, la câtă otravă varsă, în sufletele bieţilor copii de evrei, rabinatul, poate cel mai vinovat dintre factorii iudaismului actual - vinovat de moartea spirituală a milioane de evrei, care s-au născut oameni întregi, ABSOLUT NORMALI!). Dar să nu învăţăm de la ei şi de la nimeni - ura! Pentru că Hristos este Iubire, şi cel ce urăşte, loc în Împărăţia Lui nu găseşte!

SĂ NU URÂM, CI SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE FERIM (DE CEL RĂU ŞI VICLEAN)! Iar Cunoaşterea de Bine (dar urmată şi de Facere întru Duhul Binelui!) este Suprema Învăţătură, de la Hristos dată.

…Priviţi ce face Marea Finanţă Mondială, priviţi criza asta artificială, plodită din prea marea ei/(a Marii Finanţe Iudaice) dragoste de umanitate - umanitate creştină, în primul rând… dar nu numai (sionismul este extrem de exclusivist!)! Este, bun înţeles, în tot ceea ce se vede, azi, dinspre Apus spre Răsărit, O GRAVĂ CRIZĂ MORALĂ, de fapt. Şi este cumplit, căci noi nu mai recunoaştem Răul, nici când dăm nas în nas cu el, pe stradă sau chiar în propria noastră casă! Degeaba ne avertizează Goethe, de 300 de ani, aproape…!

…Acum câteva minute (azi, joi, 17 iunie 2010, la Ştirea zilei - Antena 3, ora 20,33), dl. Adrian Vasilescu, de la BCR, mâna dreaptă a masonului Mugur Isărescu, a declarat, sincer, dar cinic, că O agenţie de rating, printr-o simplă semnătură, bagă în foame un popor întreg… Înţelegeţi despre ce e vorba?! Înţelegeţi cât de proşti am fost, toţi locuitorii planetei Pământ, neveghind ca celebrul cult al Viţelului de Aur să nu prolifereze, până a ne sufoca TOTAL?! Acum, ORICINE, dintre şefii de state, nu mai poate fi bun sau rău, ci doar… ALES DE MAREA FINANŢĂ MONDIALĂ!

DECI, ŞANTAJAT ŞI SCLAVIZAT DE EA ŞI DE PROPRIA-I LĂCOMIE, CARE LĂCOMIE PUNE ÎNTRE PARANTEZE ETERNE - cele mai umile precepte ale bunului-simţ elementar şi ale Moralei Creştine…

…Ne urăsc (mă refer la evreimea bogată şi educată [?!] a Pământului!), pentru Hristosul nostru, pentru că, din ce în ce mai mult, în suflete li se strecoară îndoiala, în legătură cu negarea lor de Hristos, cu deicidul mârşav... CU RECUNOAŞTEREA MÂNTUITORULUI LUMII ŞI CU MÂNTUIREA, CA ŞANSA UNICĂ A DUHULUI, DE LUMINARE! - dar sunt prea aroganţi-luciferici, pentru a şi recunoaşte, cu smerire şi deschis, că au greşit şi greşesc, mereu (priviţi la soluţia finală, pe care ei, evreii, o aplică palestinienilor… - dar şi, prin sluga lor, SUA, celorlalţi arabi, sau chiar ne-arabi, din preajma Israelului!) ...şi, atunci, ucid sufletele creştinilor, prin fel şi soi de metode (de la hrană, la propaganda homosexualizării sau a hipersexualizării/cultul instinctelor, şi toate elementele de nutriţie din inginerii genetice/otrăvuri sadea!... şi câte altele, pe care le ştiţi la fel de bine ca şi mine, ba chiar mult mai bine! - … - dintre care cumplite rele, uitaţi-vă, este şi... Internetul, prin care noi, acum, comunicăm… - e groaznic de nociv, spiritual, Internetul lui Bill Gates, dacă nu e folosit cu chibzuinţă!).

...Să încercăm, măcar, să nu facem rău, dacă binele nu-l prea ştim face. Să-i învăţăm, mai cu seamă, pe propriii noştri copii, SĂ NU ZICĂ RĂULUI, BINE - ŞI BINELUI, RĂU!

Doamne-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

Adrian Botez (Adjud)

 

NEVOIA DE MĂSURI FERME ÎMPOTRIVA DUŞMANILOR POPORULUI ROMÂN

De-a lungul istoriei, au fost frecvente şi numeroase cazurile când popoarele, lovite în interesele lor naţionale de diverşi venetici sau personaje cu infirmităţi psihice, care au acţionat, cu duşmănie, împotriva intereselor lor şi ale ţărilor lor. În afară de condamnări la moarte sau ani grei de detenţie, cu înţelepciune, liderii politici şi sfătuitorii lor cu bune cunoştinţe de ordin juridic, au inventat şi pus frecvent în practică: expulzarea surghiunirea sau exilarea celor cu astfel de năravuri.

După 1918, România a fost sistematic atacată de forţe revizionist revanşarde dirijate şi finanţate de la Budapesta, în dispreţul acordurilor şi tratatelor internaţionale încheiate după primul război mondial, acte care, în realitate, readuceau, după o absenţă de aproape 400 de ani, Ungaria, ca stat suveran, independent, de sine stătător, pe harta Europei şi a lumii. În loc, însă, să fie recunoscători pentru ajutorul primit, tot felul de neica nimeni, ahtiaţi după averile popoarelor vecine, au menţinut şi încă menţin o atmosferă tensionată, plină de ameninţări, la adresa siguranţei şi liniştii popoarelor şi statelor vecine, ridicând, fără cel mai mic motiv, pretenţii absurde asupra teritoriilor acestora.

Uneori, aşa cum a fost cazul în august 1940, alţi politicieni sceleraţi, de teapa lui Hitler sau a contelui Ciano, ministrul de Externe al Italiei fasciste, au încurajat şi susţinut astfel de maladive pretenţii, impunând, prin forţă şi ameinţare, poporului român, odiosul Diktat de la Viena, cu consecinţe incalculabile pentru români, dar şi pentru întregul continent.

După semnarea, la 30 august 1940, a acestui act banditesc, trupele de ocupaţie horthyste, cu sprijinul a sute de mii de unguri cetăţeni români până atunci, au trecut la măsuri criminale împotriva românilor, ucigând mişeleşte sute de mii de români, tineri şi bătrâni, femei, copii şi bărbaţi etc., dar şi alungând cu prioritate de preoţii, învăţătorii şi dascălii, dar şi alţi intelectuali români.

Cu toate aceste crime de maximă sălbăticie şi cruzime[1], nici unul dintre făptuitori, nici măcar figuri odioase asemenea contelui Vass, nu au fost judecaţi şi condamnaţi de instanţele de drept. Iar odrasle ale multora dintre aceştia pozează astăzi în susţinători ai democraţiei în numele unor ţări respectabile[2]. Ba chiar mai mult, odiosul regent Hothy Miklos, a scăpat de orice răspundere, iar ca o sfidare la adresa ideii de dreptate şi justiţie, rămăşiţele lui pământeşti au fost aduse cu mare pompă în Ungaria, beneficiind, el, un criminal barbar, de funeralii naţionale, ca un adevărat erou. Culmea neruşinării o reprezintă faptul că aceste ceremonii impresionante au fost organizate de liderii Ungariei post-comuniste, semn indiscutabil că spiritul revanşard, criminal şi fascist nu a dispărut în rândul actualei elite politice de la Budapesta.

Profitând de laşitatea şi lipsa de fermitate, dar şi de demnitate, am adăuga noi, a clasei politice româneşti post decembriste, o serie de unguri din Ardeal, beneficiari nu doar ai ordinelor, ci şi a unei generoase finanţări de la Budapesta, au realizat şi amplasat statui, busturi şi alte însemne pentru omagiere unor criminali odioşi, cum este autorul crimelor de la Ţaga şi Sucutard, sceleratul conte Vass sau la fel de sceleratul Vaspári Pál, un alt criminal odios de la 1848. Iar autorităţile române tolerează[3] omagierea unor criminali, nedispunând măsuri similare ca în cazul mareşalului Ion Antonescu. De curând, aceleaşi lipsite de sânge în aparat autorităţi române au închis ochii la ridicarea, în plin centrul municipiului Cluj-Napoca, a unei statui pentru un episcop romano-catolic ungur care, în perioada ocupaţiei horthyste şi ulterior, a săvârşit o serie de acţiuni criminale îndreptate împotriva poporului român.

La fel de mioape se dovedesc şi o parte a instituţiilor vest europene, care au pretenţia că veghează la respectarea democraţiei şi principiilor de drept, dar care tolerează, ba chiar încurajează[4] atacurile pe care cercurile reacţionare ungureşti, din Ungaria şi Ardeal, le îndreaptă, zi de zi, împotriva noastră, a românilor.

Nu există azi, în Europa, cel puţin, vreun alt popor care să fie atât de agresiv şi nociv pentru vecinii lui, care să cheltuie, anual, zeci de miliarde de euro pentru a susţine şi finanţa acţiuni subversive îndreptate împotriva ţărilor vecine[5]. Fie direct, pe faţă, fie recurgând la o serie de mizerabile diversiuni, nu o dată puse în operă cu concursul unor cetăţeni români de etnie maghiară.

Amintesc, între altele, modul de-a dreptul sfidător în care, de exemplu, la Cluj-Napoca, au avut loc, în perioada 18-22 august a.c.[6], aşa zisele Zile ale culturii maghiare la Cluj[7]. E de remarcat, înainte de toate, apetitul izolaţionist şi segregaţionist al minoritarilor unguri. Reprezentanţii acestora au condus România aproape fără întrerupere după 1990[8]. Doar în România li se tolerează existenţa unui partid politic pe criterii etnice[9]. Cu toate acestea, poate din dispreţ pentru ceilalţi locuitori ai ţării, nu doresc să participe la evenimente culturale decât dacă îi exclud pe toţi ceilalţi. Iar, cu toate acestea, dând dovadă de o crasă lipsă de caracter, urlă peste tot că nu au drepturi în România, că sunt deznaţionalizaţi[10] şi alte aiureli neruşinate.

Spuneam, în debutul acestui articol, că, în vechime, pentru fapte repetate de duşmănie împotriva poporului sau a ţării, înaintaşii noştri au inventat surghiunul, exilul împotriva persoanelor duşmănoase şi nocive.

Cred că o astfel de măsură ar trebui să preocupe şi autorităţile române. Tuturor celor care încalcă sistematic legea, sfidează Constituţia, dar şi trecutul şi demnitatea românilor, recomand să li se retragă cetăţenia română şi să fie expulzaţi, fie definitiv fie pe perioade limitate, în funcţie de gradul de periculozitate a faptelor lor. Iar primul căruia să i se retragă cetăţenia română, să fie decăzut din calitatea de europarlamentar şi alte demnităţi deţinute în România şi să fie expulzat să fie Lászlo Tökes.

Am certitudinea, cunoscând lipsa de curaj dovedită frecvent de foarte mulţi unguri înainte de 1989, că, după o astfel de măsură, corectă, demnă şi legală, ar dispare curând apetitul segregaţionist şi bantustanizant al unor minoritari unguri, mereu dispreţuitori şi lipsiţi de minim respect faţă de ţara în care trăiesc şi în care se bucură de drepturi de care minorităţile etnice din Ungaria[11], de exemplu, nici măcar nu au auzit şi la care nu cutează să spere.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Pentru cei ce ar avea curajul să conteste adevărul acestei aprecieri, reamintesc crimele săvârşite de trupele horthyste de ocupaţie, în cârdăşie cu numeroşi cetăţeni români de etnie maghiară, la Ip, Trăznea, Sărmaş, Ţaga, Huedin, precum şi în alte sute de localităţi româneşti din Ardealul vremelnic ocupat. Totodată, aş dori să ia act de sutele de mii de preoţi, dascăli, învăţători, notari şi alţi intelectuali români alungaţi, sub ameninţarea uciderii lor şi a familiilor lor, din satele şi oraşele în care s-au aflat în momentul intrării trupelor horthiste în Ardeal. Pentru imaginea completă a faptelor criminale ale ocupanţilor unguri în Ardeal se impun amintite şi măsurile luate împotriva instituţiilor de cult, biserici, schituri şi mănăstiri româneşti, ca şi împotriva clerului şi ierarhilor de origine română (vzi, în acest sens, şi lucrarea „Golgota Transilvaniei”, în care un jurist strălucit ca Fenes Samu consemnează crimele compatrioţilor lui în Ardealul ocupat vremelnic). Care alt popor a dovedit apucături atât de scelerate împotriva semenilor lui, la fel ca ungurii?

Conducători ai Germaniei şi Rusiei, ca să îi amintesc pe cei care, la rândul lor, au cauzat suferinţe şi crime, au avut demnitatea de a-şi asuma, în numele popoarelor lor, răspunderea pentru crimele comise şi suferinţele diferitelor popoare şi au cerut iertare urmaşilor sau victimelor acestor acte scelerate. Am cerut, printr-o scrisoare deschisă, fostului preşedinte al Ungariei ca, anul acesta, la 30 august, să solicite Parlamentului României să se întrunească în şedinţă solemnă, pentru ca el, în numele poporului maghiar, să ceară iertare românilor pentru toate crimele comise de unguri împotriva românilor în cele 11 secole ce s-au scurs de la aşezarea ungurilor în Panonia. Deşi un astfel de gest ar avea un efect extraordinar în planul relaţiilor bilaterale, eliminând o bună parte din tensiunile şi neîncrederea ce domnesc de veacuri şi creând premisele unei împăcări istorice. Cred, însă, cu toată convingerea, că apelului meu sincer nu i se va da curs. În primul rând pentru că cei care conduc astăzi Ungaria, la fel ca predecesorii lor fascişti şi comunişti, nu au simţul răspunderii, nici demnitatea unor autentici conducători şi nu îşi vor asuma crimele, de ordinul milioanelor, pe care taţii, bunicii şi străbunii lor le-au comis împotriva poporului român.

[2] Fiul acestui ucigaş cu sânge rece figurează, din câte se pare, între generalii armatei americane, fiind trimis pentru diverse misiuni în timpul Războiului din Golf. Oare ce credibilitate mai poate avea această armată, că ar apăra democraţia în diverse zone ale lumii, atâta timp cât în rândurile ei sunt toleraţi urmaşii unor criminali de război, cu zeci de victime, români, evrei şi ţigani, pe conştiinţă?

[3] În alte ţări astfel de atitudine ar fi interpretată drept trădare naţională şi ar declanşa măsuri ferme împotriva făptuitorilor

[4]Ultimul şi cel mai strigător la cer exemplu de susţinere, iresponsabilă, a politicii revizioniste ungureşti este tolerarea ca pe postul ocupat de actualul preşedinte al Ungariei, respectiv cel de vicepreşedinte al Parlamentului European, să fie ales Lászlo Tökes, ungur, dar cetăţean român, ca şi cum acesta ar fi reprezentantul Ungariei, nu al României, în Parlamentul European. În felul acesta, Uniunea Europeană şi-a dat implicit acceptul în reluarea, cu o şi mai agresivă intensitate, a demersurilor anti-româneşti ale acestui duşman al României şi al poporului român. Oare sunt conştienţi liderii vest europeni că o astfel de indiferenţă ar putea genera, la nivelul tuturor statelor pe teritoriul cărora trăiesc diverse minorităţi etnice cu apetit segregaţionist, ca, la fel ca ungurii, să pretindă curând desprinderea unor regiuni şi instaurarea de grupări statale, lovind astfel în suveranitatea şi integritatea ţărilor ai căror cetăţeni sunt? Asta se doreşte oare la Bruxelles? Cine îşi asumă riscul declanşări de noi războaie sau sângeroase confruntări locale, ca urmare a tolerării comportamentului primitiv al minoritarilor unguri?

[5]Sunt de notorietate publică şi acţiunile îndreptate împotriva Serbie, Slovaciei şi Ungarie, ţări pe teritoriul cărora trăiesc minoritari unguri. Şi aceste ţări, la fel ca România, sunt jignite frecvent de lideri de la Budapesta care, uitând de tot crimele şi suferinţele produse chiar de părinţii lor în ţările în cauză, au azi tupeul de a considera că aceste ţări sunt în continuare teritorii componente ale Ungariei. Asta deoarece, diplomaţi, demnitari guvernamentali sau parlamentari, inclusiv şeful statului, consideră că pot organiza, nestingheriţi de nimeni, manifestări prin care marchează fie multiplele zile naţionale ale Ungariei, fie alte evenimente din trecutul criminal al acestui stat.

[6]În acest interval se doreşte sărbătorirea Sfântului Ştefan şi una din zilele naţionale ale Ungariei. Cu acel prilej se doreşte să se şteargă peste 12 secole de existenţă a oraşului Napoca, declarat, în anul 118, de împăratul roman Hadrian, municipium, pentru a se marca o aşa zisă ridicare a aşezării la rangul de oraş, în secolul al XIV-lea. Numai că rămân, în Piaţa Unirii şi la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, atâtea urme materiale ale vechii aşezări romane de aici. Cu astea ce veţi face? Le veţi distruge, ascunde, face dispărute?

[7]Încurajând bantustanizarea minoritarilor unguri, dar şi organizarea, pe banii contribuabililor români, a unor manifestări de omagiere a Zilei naţionale a unui stat străin, autorităţile locale şi centrale au alocat un buget impresionant, lipsind de finanţare adecvată alte manifestări culturale româneşti.

[8]Între “performanţele” miniştrilor unguri, la fel de vinovaţi de dezastrul economico-social al României, aş sublinia cele ale miniştrilor Sănătăţii şi Mediului, departamente conduse aproape permanent, după 1990, de politicieni unguri. Iar azi spitalele din România se află în cea mai neagră mizerie, devenind locuri pentru uciderea, nu tratarea pacienţilor. La fel de grave sunt şi demersurile miniştrilor unguri de la Mediu, datorită cărora ţara e distrusă de inundaţii, aproape în fiecare an.

[9]Mă refer la UDMR, o autentică coloană a V-a a revizionismului unguresc din România.

[10]Cei care deznaţionalizează cu adevărat, chiar şi în zilele noastre. De exemplu, de curând, de la un liceu unguresc din Cluj-Napoca a fost „mutată” un medic stomatolog pe motivul că nu ştia ungureşte. Cu toate că ocupase locul prin concurs şi nu au existat motive întemeiate, de ordin profesional sau comportamental, pentru o astfel de aberantă, ilegală şi abuzivă decizie. Deci, un medic român este alungat pentru că nu ştie ungureşte, dar elevii şi profesorii acelui liceu din România nu păţesc nimic pentru că refuză ostentativ să înveţe şi să folosească limba oficială a statului! Oare aşa se întâmplă în SUA, Franţa, Anglia, Germania, Japonia etc.? Lucrul e cu atât mai grav cu cât este vorba de o instituţie publică, finanţată de la bugetul de stat al României. Deci, în ţara lor, românii sunt obligaţi să înveţe limba unei minorităţi , altfel este alungată, nu minoritatea respectivă să ştie limba ţării în care trăieşte! E de prisos a mai sublinia caracterul primitiv al unei astfel de manifestări, la care, din nou, autorităţile române, în totalitatea lor, tac nejustificat.

[11]Ungaria şi Bulgaria (parţial şi Grecia), deşi şi ele ţări membre ale Uniunii Europene, au o politică extrem de stranie faţă de minorităţi, cărora nu le acordă, decât pe hârtie, drepturi şi care sunt supuse unui proces de deznaţionalizare şi asimilare. Din nou, în mod inexplicabil, forurile Uniunii Europene se dovedesc surde şi oarbe faţă de astfel de politici demne de Evul Mediu!


 

BISERICA ŞI POLITICA

Este din ce în ce mai evident faptul că societatea românească post-decembristă este departe de a-şi fi regăsit echilibrul sau soluţiile potrivite pentru situaţiile noi şi diferite care apar ca urmare a noului context intern şi internaţional în care trăim. Sunt mereu sesizate de către mass-media, de cele mai multe ori absolut cu totul întâmplător, nereguli sau disfuncţii care influenţează direct sau indirect (adeseori dramatic) munca şi existenţa unor largi categorii socio-profesionale sau ale societăţii în ansamblul ei. O astfel de situaţie, pe care clasa politică de după 1990 nu a dorit şi nici nu fost capabilă s-o rezolve, o reprezintă stabilirea şi precizarea locului şi rolului ce ar trebui să revină Bisericii în cadrul societăţii româneşti de astăzi. Din păcate, nu au dispărut cu totul acele atitudini stupide, care concep Biserica doar ca pe o posibilă cale de a influenţa electoratul cu prilejul unor alegeri electorale[1], dată fiind cota foarte ridicată de credibilitate de care această instituţie continuă să se bucure în societatea românească post-decembristă[2]. Nu cu mult timp în urmă, am semnalat, inclusiv în calitatea de parlamentar[3], acte şi fapte de-a dreptul ruşinoase la care se dedau anumite partide politice pentru a-şi spori cota de voturi cu concursul anumitor deservenţi ai cultelor, care acceptau să compromită prestigiul Bisericii doar de dragul satisfacerii unor interese sau nevoi personale sau de familie[4]. Acest fapt m-a determinat la un moment dat să adresez fostului patriarh, de binecuvântată amintire, P.F. Teoctist, o scrisoare deschisă în care i-am atras atenţia asupra rolului nefast pe care-l are implicarea preoţilor în jocurile politice murdare ale României post-decembriste. Arătam în respectiva scrisoare că, prin alinierea sa de o anumită parte a politicii, un preot riscă să-i piardă pe acei credincioşi cu alte opţiuni partinice sau ideologice şi chiar să-i oblige, aşa cum s-a întâmplat adeseori, să treacă la diferite grupări neoprotestante. Mai precizam, în scrisoarea mea deschisă că, în opinia mea, preotul poate face parte dintr-un singur partid, cel care-l are ca lider suprem pe Iisus Hristos şi că este de dorit ca preotul să vorbească de la o singură tribună, respectiv de la amvonul Sf. Bisericii.

Atât fostul Patriarh, cât şi alţi înalţi ierarhi în Biserica Ortodoxă Română au înţeles cum se cuvine demersul meu şi au decis să interzică preoţilor să mai facă politica de partid. În realitate, acestora li s-a permis să aleagă între calitatea de slujitor al Domnului şi cea de politician, deoarece - în opinia Sf. Sinod al B.O.R. - există o anumită incompatibilitate între slujirea lui Dumnezeu şi angajarea preotului în viaţa politică[5].

Din păcate, la presiunea unor arivişti existenţi, în rândurile clerului din ţara noastră, dar şi urmând exemple ale slujitorilor altor culte, în scurtă vreme s-a ajuns să se renunţe la decizia Sf. Sinod, fără ca vreodată acesta să fi fost denunţat oficial de cei care au adoptat-o. Fără să-şi dea seama, clerul a făcut, în cele din urmă, jocul murdar al unora dintre politicienii de azi, iar – drept răsplată – un ciumpalac dintr-un partid politic[6] şi-a permis să ceară de la tribuna Parlamentului României, nici mai mult nici mai puţin, încetarea salarizării clerului de la bugetul de stat. Considerăm o asemenea intervenţie, nu doar un grav afront la adresa Bisericii noastre străbune, ci mai ales dovada unor aşa-zişi politicieni, figuri penibile, din această interminabilă perioadă de tranziţie.

Oarecum, am anticipat o asemenea atitudine stupidă atunci când – în calitate de deputat de Cluj – am propus Parlamentului României adoptarea unei legi pentru introducerea taxei de cult. Avusesem o asemenea iniţiativă, întrucât îmi dorisem, cu toată sinceritatea, de a limita pe viitor posibilitatea clasei politice româneşti de a interveni în mod interesat şi şantaja în vreun fel pe reprezentanţii cultelor religioase din ţara noastră prin intermediul repartizării de fonduri de la bugetul de stat în raport de obedienţa manifestată de aceştia faţă de aberaţiile politice ale unor sau altor politicieni.

Din păcate, la momentul respectiv, iniţiativa mea de bună credinţă, menită a ajuta clerul din ţara noastră să-şi recapete demnitatea într-o societate aflată în continuare în căutarea şanselor de a funcţiona fără ingerinţele vreunor potentaţi politici ai momentului, n-a fost înţeleasă[7] şi cu atât mai puţin susţinută de către unii din reprezentanţii cultelor. Mai mult decât atât, am fost şocat să constat chiar o anumită miopie şi rea credinţă din partea celor care au considerat, dimpotrivă, iniţiativa mea legislativă ca fiind îndreptată împotriva cultelor. Iată, însă, că – din păcate – trecerea vremii îmi dă cu totul dreptate. Dacă astăzi ar fi în vigoare o lege a taxei de cult nu şi-ar mai putea permite nici un ciumpalac politic, cu un nivel discutabil de cultură, să confunde pe reprezentanţii cultelor cu eventualii lucrători la un serviciu de salubritate, domeniu în care cel în cauză pare a fi un specialist neîntrecut.

Revenind la această chestiune importantă şi serioasă, doresc să atrag atenţia că, în momentul de faţă, ţara noastră fiind membră a Uniunii Europene, noi trebuie să depunem eforturi serioase şi insistente pentru a aplica şi în societatea românească principii, etaloane şi valori care sunt în vigoare în ţările Europei civilizate, inclusiv atunci când este vorba de găsirea de soluţii viabile care să asigure funcţionarea şi să elimine posibilităţile amestecului factorului politic în modul în care îşi concepe şi coordonează activitatea Biserica. Nu credem că există nici un temei politic sau moral ca vreo putere politică să aibă dreptul de a interveni, condiţiona sau şantaja vreo biserică după propriul său interes şi după bunul lui plac. Existenţa unei astfel de legi ar scoate definitiv şi irevocabil Biserica şi pe deservenţii ei de sub influenţa nefastă şi nedorită a oricărei forţe politice. Credem că, până la urmă, şi conducerile Bisericilor ce funcţionează legal în România (şi exclusiv în interesul poporului român) vor înţelege că existenţa unei asemenea legi nu va mai permite absolut nici unui politician, indiferent din ce tabără ar fi acesta, să mai vină cu asemenea propuneri penibile, de sancţionare a clerului pentru afirmarea şi respectarea demnităţii sale şi a Bisericii pe care o reprezintă. Insistăm, în mod deosebit, asupra acestei chestiuni revenită – din nou – în prim-planul dezbaterilor publice pentru că – în opinia noastră – în felul acesta, vom crea, în sfârşit, condiţiile necesare pe care orice stat democratic trebuie să le asigure: funcţionarea tuturor activităţilor socio-umane, inclusiv a celei legate de activitatea cultică.

În opinia noastră, introducerea unei astfel de legi ar avea un uriaş impact şi la nivelul raporturilor directe dintre credincioşi şi preoţi, obligându-i pe aceştia să fie mai aproape decât (unii dintre ei, desigur) în prezent de enoriaşii lor şi - în felul acesta - reducând sau chiar eliminând şansele prozelitismului neoprotestant. În condiţiile în care - după modelul occidental - cultele nu vor mai fi dependente de voinţa unor trecători potentaţi politici, aveam certitudinea că Biserica şi slujitorii ei vor putea să abordeze, de pe poziţii cu totul noi, de deplină demnitate şi libertate, dialogul cu factorii politici şi nu se vor mai lăsa manipulaţi de interese conjuncturale şi meschine, care pot afecta şi afectează prestigiul şi pe demnitarii Bisericii în ansamblul ei sau a unora dintre cei care acceptă, contra a „40 de arginţi”, să facă jocurile diferitelor partide politice.

Pe de altă parte, existenţa în vigoare a unei asemenea legi ar întări, în opinia noastră, şi relaţiile dintre cler şi cei păstoriţi de acesta, obligându-i pe mulţi preoţi, inclusiv la o serioasă revizuire a propriului lor comportament pentru a elimina acele atitudini sau fapte care aduc atingere prestigiului şi importanţa pe care Biserica continuă să-l aibă în societate românească.

În cazul în care nu se va înţelege buna credinţă a acestei interpretări, vor perpetua situaţii ca cele de faţă, în care, pentru a-şi putea îndeplini diferite scopuri, reprezentanţii cultelor sunt nevoiţi la compromisuri inacceptabile, care determină, adeseori, atitudini de respingere din partea credincioşilor până chiar la părăsirea Bisericii noastre străbune şi trecerea în rândurile unor culte neoprotestante. Evident, printr-o asemenea măsură statului nostru ar continua să-i revină obligaţia de a asigura, în continuare, fondurile necesare în vederea reparării şi de întreţinere a lăcaşelor de cult cu valoare patrimonială.

Profit de această intervenţie pentru a putea atrage atenţia faţă de cult, aspect foarte important după părerea noastră, că se impun, eliminând orice ajutor de la bugetul de stat pentru toate aceste culte care desfăşoară acele activităţi politice, îndeosebi, cele care sunt îndreptate împotriva Statului Român, a integrităţii sale naţionale, teritoriale şi statale. Nu putem tolera ca, de la bugetul ţării, să fie întreţinute acele culte care desfăşoară activităţi prin care se aduce atingere integrităţii naţional-statale a României şi se promovează politici extremiste sau revanşarde, aşa cum se întâmplă în foarte multele biserici din Transilvania[8]. Dacă aceştia nu pot renunţa la poziţiile politice pe care le-au abordat în ultima vreme, este cazul să se rediscute şi să se reanalizeze inclusiv autorizaţiile de funcţionare ale acestora ca instituţii de cult, eliberându-se eventual autorizaţii de funcţionare a acestora conforme cu tipul de activităţi pe care le desfăşoară, respectiv cea politică, modificând – din acest punct de vedere – întreaga atitudine a autorităţilor faţă de ele. Nu credem că este corect şi nici firesc ca anumite culte să aibă un caracter duplicitar, total ostil ţării pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea. Să se înţeleagă bine, nu pledăm pentru interzicerea completă a activităţii lor, ci pentru aprobarea funcţionării lor în concordanţă cu adevăratul lor scop: cel de promovare a unor activităţi politice, în general revizioniste şi revanşarde[9].

În plus, credem că se mai impune inclusiv o precizare, deoarece marea majoritate a cultelor respective aparţine exclusiv minorităţii etnice maghiare, ele au beneficiat de retrogradarea foarte multor bunuri, inclusiv a unora care nu au aparţinut de drept minorităţilor respective[10], nu ni se mai pare firesc şi nici justificat moral ca acestora să li se asigure, în continuare, de la bugetul de stat fonduri uriaşe pentru a le folosi, aşa cum se vede în prezent, în acţiuni de ostilitate declarată împotriva României şi a poporului român. De aceea, mai mult, cerem ca acele biserici angajate în acţiuni politice să nu mai beneficieze de nici un fel de sprijin de la bugetul de stat al României şi, în plus, veniturile acestora să fie supuse impozitării, la fel ca orice activitate aducătoare de venituri desfăşurate pe teritoriul ţării noastre.

Revenirea ţării noastre la normalitatea pe care o aşteptăm cu toţii presupune şi clarificarea raporturilor societăţii şi instituţiilor statului cu cultele şi deservenţii acestora. Lucrurile nu se pot rezolva prin măsuri stupide asemenea celei sugerate, în mod cretin de un ciumpalac parlamentar în căutare de popularitate ieftină.

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)

[1] Între atâtea abuzuri stupide şi lipsite de minim bun simţ amintesc câteva: bulucirea unor înalţi demnitari lahramuri sau praznice, după cum se întâmplă, an de an, de 15 august, la celebra Mănăstire de la Nicula, dar şi la alte lăcaşuri din întreaga ţară (cu care prilej, unele partide politice au găsit de cuviinţă să-şi facă publicitate prin tipărirea de icoane, cu însemne de partid, distribuite zecilor de mii de credincioşi prezenţi), afişarea politicienilor, ostentativă, la sfinţirile de lăcaşuri religioase sau diverse evenimente la care participă reprezentanţi ai clerului, includerea fotografiilor unor înalţi ierarhi pe posterele şi materialele publicitare ale unor politicieni în campaniile electorale, adesea chiar şi fără acordul prealabil al respectivilor ierarhi, tipărirea, cu propriile însemne electorale sau de partid, de către unii candidaţi, a unor cărţi de rugăciune sau alte cărţi religioase, oferite, ca mită electorală, credincioşilor sau exclusiv preoţilor parohi de pe raza circumscripţiei electorale a celui în cauză, donaţii, amplu mediatizate, în special în preajma unor alegeri, către biserici şi mănăstiri, exercitarea de presiuni asupra unor ierarhi pentru decernarea de diplome şi alte distincţii religioase ca răsplată pentru donaţiile făcute (de cele mai multe ori, însă, din bugetele publice, nu din buzunarul personal) etc.

[2] Imediat după 1990, alături de preotul paroh Vasile Lăpuşte din Ciucea, dar şi de alţi localnici, am intervenit la forurile ierarhice ale Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului şi ale Mitropoliei Ardealului (am avut, în acest scop, trei întâlniri cu mitropolitul cărturar de luminoasă amintire, acad. dr. Antonie Plămădeală, atât în Sibiu, cât şi la reşedinţa sa de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, obţinând, în cele din urmă acordul de principiu al IPS) pentru reînfiinţarea Mănăstirii ortodoxe de la Ciucea, lăcaş ce fusese abuziv desfiinţat (încă din 1946) de autorităţile comuniste, la presiunea, se pare, a armatei sovietice de ocupaţie. Ulterior, am ajutat cu diverse lucruri, inclusiv cu bani, pe vieţuitoarele de aici, apreciind extrem de benefică prezenţa lor în zonă şi luptând în continuare pentru ca acestea să poată îndeplini rolul pe care l-a preconizat pentru ele însuşi poetul Octavian Goga.

[3]Ca parlamentar, am donat, din buzunarul propriu, circa 150 de milioane de lei, bisericilor şi lăcaşurilor de cult din judeţul Cluj. Totodată, am făcut diverse donaţii, prin asociaţia de caritate pe care am înfiinţat-o, de mobilier şi altor bunuri, inclusiv bisericilor din municipiul Cluj-Napoca. În plus, am susţinut diverse proiecte pentru construirea de noi lăcaşuri, dar şi pentru a obţine, din diverse surse, fonduri necesare demarării sau finalizării unor biserici. În cazul unei biserici din oraşul Huedin, de exemplu, am luat banii împrumut, pentru care am achitat vreme de aproape 9 luni, o dobândă de 300 de dolari pe lună. Şi cu ajutorul banilor respectivi, parohul care mi-a solicitat sprijinul a reuşit să urgenteze finalizarea construcţiei. Drept răsplată, parohul pe care l-am ajutat, a „uitat” să mă invite la sfinţirea lăcaşului pe care îl ajutasem cu aproape 3000 US dolari. Tot la fel s-a comportat faţă de mine şi preotul din Gârbău, pe care l-am ajutat să obţină rapid aprobarea Secretarului de Stat pentru Culte pentru construirea bisericii, iar ulterior şi a unor fonduri din aceeaşi sursă. Am pus comportamentul preoţilor în cauză pe seama unor deficienţe de educaţie şi nici în prezent nu fac caz de faptele lor. Poate că aşa au înţeles ei că trebuie răsplătită facerea mea de bine.

[4]Am contribuit personal şi prin demersuri personale pentru asigurarea, în proporţie de peste 60%, a fondurilor necesare construirii unei case parohiale în localitatea Palatca. Cu toate astea, nu i-am cerut niciodată preotului paraoh beneficiar, care se autointitula „cardinal de Palatca”, deşi aparţinea altui cult, să intervină pentru a mă susţine pe mine personal sau partidul pe care îl reprezentam pe atunci. În schimb, respectivul preot, aflat în graţiile şi, se pare, sub obedienţa primarului locului, a trecut, prin cârciumile satului, să mă vorbească de rău. Fapta lui a stârnit, însă, spontan, reacţia dură a credincioşilor. Aceştia nu au tolerat comportamentul preotului lor. Drept urmare, acesta a fost nevoit să plece, cu coada între picioare din sat, fugind într-o parohie din judeţul Bistriţa-Năsăud. Ulterior, conştientizând fapta lui reprobabilă şi necreştinească, mi-a transmis scuze. Am uitat gestul lui ignobil, dar nu îl uit considerându-l o ilustrare vie a unui caracter mizerabil. Să-l judece Dumnezeu pentru faptele lui!

[5] Deu am pledat, de asemenea, pentru revenirea la situaţia din perioada interbelică, când toţi episcopii şi arhiepiscopii erau, de drept, membri ai Camerei Deputaţilor, iar Patriarhul senator de drept. O astfel de măsură ar contribui substanţial şi la sporirea prestigiului Parlamentului României. În plus, înalţii ierarhi ar putea determina adoptarea unor acte normative menite a elimina abuzurile sau reaua credinţă în relaţiile cu Biserica şi deservenţii ei.

[6] individul în discuţie s-a remarcat până în prezent ca gunoier şef a numeroase localităţi urbane din România şi diverse afaceri de familie, zgomotoase, dar fără nici o importanţă. La alte capitole, faptele îl recomandă pentru un binemeritat anonimat.

[7]Consultată de conducerea Camerei Deputaţilor, Patriarhia Română (sau funcţionari ai acesteia) au recomandat neadoptarea respectivei propuneri legislative.

[8]Avem în vedere exclusiv bisericile, de diferite denominaţiuni, aparţinând minorităţii maghiare, care se implică permanent şi constant în activitatea politică, în mod deosebit în campaniile revizionist-revanşarde ale unor extremişti fanatici de tipul lui Lászlo Tökes.

[9]Ar mai fi de remarcat un aspect la fel de important: ca urmare a recuperării de către cultele minorităţii maghiare din Transilvania a extrem de multe imobile, inclusiv unele care nu s-au aflat niciodată, legal, în proprietatea lor, ca şi a unor suprafeţe uriaşe de terenuri şi păduri, fără ca, în schimb, să fie nevoite să plătească taxe şi impozite pentru aceste proprietăţi, unii reprezentanţi ai cultelor respective sunt azi, în realitate, printre cei mai bogaţi „români”. Fondurile obţinute, inclusiv din închirierea de spaţii comerciale, din care au fost alungaţi mii de chiriaşi români sau chiar instituţii de interes public, sunt folosite pentru acţiuni îndreptate împotriva României. În plus, ele beneficiază şi de importante finanţări de la bugetul de stat. Adică statul român cheltuie anual milioane de euro pentru finanţarea unor acţiuni iredentiste şi revizioniste îndreptate împotriva sa!

[10] Există zeci de articole, inclusiv intervenţii parlamentare pe această temă. Din păcate, clasa politică post decembristă, dovedind lipsă de patriotism, a rămas complet indiferentă faţă de astfel de semnale îngrijorate.

 

VUVUZELE ŞI VUVUZEI

* * * Pamflet la mulţimile lui Gustave le... BOC * * *

Am trăit să văd ceea ce nu vede ochiul chior ciacâr băsesc al mulţimii schizoidice, să văd cu ochiul multiplu al libelulei, al albinei, al Timpului care pulsează în clipa continuă a prezentului.

Să înţeleg (EM!) ceea ce este nu atât dincolo de aparenţe, ci dincoace.

Să văd cumva în proporţia infimă, a lentilei microscopului electronic, ceea ce vede telescopul Hubble. Să văd cu fiinţa, cu vietatea care încă sunt, încă devin.

Văd şi aud rumoarea de vuvuzele, de cucuvele, de albine ucigaşe, mutante, văd cu fagurii şi văd cu cristalele, cu luciul apei şi mai ales văd prin cuvinte. Trepidaţia unui terror mentis o resimt tot mai epuizant, se repetă. Urâciunile pustiiri... paideumei?!

Frate, caut să îmi înţeleg visător-romantic Libertatea.

Văd comportamentul vuvuzeilor, terorizaţii care terorizează, vampirii, ventrilocii, conjuraţii, complicii întru propria-le frică de moarte zilnică, maimuţărindu-i pe zei.

Văd cu ochii lui Homer şi ai lui Borges, cu nadirul de sub degetele lui Goethe şi cu sinele meu nedespicat. Văd cum se precipită Mutaţia. Activiştii noului fanatism, tartorii cavernelor subcorticale colective terorizează cu sălbatic folos pentru ei şi clientele, un popor trădat şi prădat de totalitarismul ceauşist, înşelat apoi de revoluţionarii emanaţi, iar acum reîmpărţit ca la obor de mafia Mincinoşilor, noua specie MUTANTĂ, de raptori. Suntem din nou la răscrucea Euro-asiatcă... şi cu cât înţelegem asta, cu atât murim mai mult în fiece zi... Nu am fost protocronist, însă îmi amintesc că dacii mureau râzând... Există acum mondiale industrii şi biserici: industria şi biserica armelor, artelor, filmelor, sporturilor, horrorului, medicinii, cărnii, cărţii, industrii ideologice, retro-păgâne....Gigaindustria umanului amestecat post babilonic, Cineva sau Ceva sparge codurile acelui Dumnezeu ce dăinuie etern prin Absenţă? Ştiind că spaţiultimp este mişcare circulară, ciclicitatea a toate ne poate face să înţelegem în al câtelea ceas adevărat al lumii? – ce a fost, ce este şi chiar face să întrezărim profetic ce va fi... În tragica noastră condiţie hamletiană,...de scribi, să apelăm la un naturism psihic accesibil şi pentru sărăcime ( dar nu săracul cu duhul!) şi chiar pentru subspecia mutanţilor ce ne mâncă zilele ca nişte vampiri (energetici!) – numiţi politicieni: noi, mulţimea, (lui Gustave le BOC!) suntem sistemul care îi produce prin Marea Minciună Maşina electorală. Ca să nu sporească pârloaga, parte din noi, încă treji, avem dreptul să uzăm de oximoron, să scriem cu vârfuri de săgeţi, să murim râzând. Pe cei ce mai au reminiscenţă de conştiinţă, aceasta îi doare, iar durerea e posibil un simptom al vindecării.

Memoria colectivistă şi emanaţiile...

Pamflet cu ighemonikon la popa-şapcă...

Într-o carte de memorialistică (2000, editura Signata, Tresărirea Focului) – am scris detaliat despre Hunedoara sub stalinism, sub Petru Groza - Dej - Ana Pauker şi liota. Comuniştii activişti, securitatea şi cozile de topor – inclusiv câţiva dintre popii- şapcă ai epocii, au înnecat, literalmente, urbariile vechiului Târg al Fierului (Eisenmarkt) – în apele negre ale Cernei (Cerna de la Ciornîi, adică negru, n). La următoarea răscruce... în anii 90, urmaşii lor emanaţi, au distrus, selectând securistic, arhivele PCR-ului, documente eventual compromiţătoare penru ei, parte fiind duse la o unitate militară din Cluj, de către C-I. (serviciul securistic al armatei) şi ea minţite, ca şi biserica, anume din chiar interiorul lor ca instituţii, de către colaboraţioniştii veroşi din arhaica stirpe a Trădătorilor de Neam...)...

În zilele dinaintea Crăciunului 1989, pe dealul cartierului O.M. din Hunedoara, în curtea cu îngrădire de peste 3 metri şi sârmă ghimpată a miliţiei (şi securităţii) municipale, cu santinelă de colţ ca la puşcăria Bârcea, zile şi nopţi au fost arse documentele ce trebuiau distruse din subînţelese motive urgente. Ordinul venea de la puciştii din Bucureşti ai lui Iliescu şi Roman – Brucan - G.V. Voiculescu etc. Zile la rând urca fumul gros sub cerul purpuriu al Hunedoarei, cum se titrase o monografie tembelă exaltând oraşul flăcărilor, combinatul siderurgic, azi un hidos cadavru industrial ...opera reformatorilor emanaţi şi post-emanaţi, miliardarii de la 2010 şi până când, unde?

Urmaşii Securităţii şi Activiştilor Roşii. nu urmaşii lui... Traian Băsescu, coană Udrea!

...Atunci, în subsolurile primăriei, alte documente au fost fie înnecate, fie dosite, fie sustrase cu scopuri oculte. Tineretul ex-UTM-ist, (condus de dl Iv Martinovici şi CMPUN-ul loviluţionar, au revalorificat camioane de documente de la fostul cabinet p.c.r. local, pentru a colecta ...fonduri: anume ale aşa-zisului Forum 22, clubul de jocuri mecanice, chefuri şi bairam culturistic, patronat de aceeaşi... revoluţionari manipulaţi securistic, complicitar... O mână a incendiat sediul iar făptaşii nu se ştiu nici azi. Poate aceeaşi care a dat foc uşii primarului Remus Mariş, mai apoi? S-ar fi pierdut şi arhiva dlui Iv Martinovici, documentaţie a unui promis roman al revoluţiei... odată cu dramaticul său deces într-un salon de nevrotici izolaţi, uitat de cei ce au ce uita...

Au dispărut şi actele privind evenimentele din decembrie din Hunedoara, cu şase morţi, numeroşi răniţi şi distrugeri de case în cartierul Chizid, luptele de la Garnizoana Haşdat, actele de tip terorist din areal... O curiozitate dintre multele: la alegereile pe care Iliescu avea să le piardă, în favoarea lui Emil Constantinescu, într-o cabană din sus de oraş, pe râul Zlaşti,...a avut loc un conclav secret: între cei prezenţi acolo, ( sub aparenţa unui banal fief electoral) – erau şi d-nii Mişu Rudeanu, preş. judeţean al FSN, (fost şi membru PNŢcd...), fratele d-sale, I.Oct. Rudeanu, preot şi ulterior ajuns chiar director al Culturii judeţene din Deva...), - ambii, mai încoace, fiind categorisiţi de baroni locali olaltă cu încuscriţii de tip Mischie şi... Blaga! vezi presa lui 2009-2010...)... şi cine credeţi? VIRGIL MĂGUREANU, - Astaloş, ex ministrul Internelor al lui Iliescu...

Mai sus pe un dealul cu motelul lui Andone...), popa-şepcile emanate au ctitort big cruce-frunal, din ultima fontă a mortului combinat, spre pomenirea familiei lor şi a emanaţilor donatori, cum o fac alţii, altfel, în noile ctitorii chinuite cu hramul eroilor martiori ai revoluţiei LOR, o zidire negru-vodiană a tuturor... sfinţilor loviluţiei, necum ai sfinţilor închisorilor, cum facem des vorbire cu dl Mircea Tarcea, fost deţinut politic sub bolşevism. Ori cum am înţeles din desele convorbiri ale mele cu prof. Victor Isac, şi dsa fost condamnat la moarte! – în vremea lui Groza, Dej recte a lui Stalin...).

Tot electoral, satul nou al strămutatelor sate, când cu barajul lacului Cinciş din amonte, Cinciş, a primit cu pâine, sare, gagici folclorice, butoaie de vin şi viţelul cel gras, vizita lui Ion Ilici Viorel Iliescu - gazde fiind chiar adânc-întunericiţii slujbaşi (de la slavonul sluga, n) – baronii locali de care fac vorbire şi uită mediile, cititorii de titluri ai noii iepoci BOCşevicioase - băseşciste şi care vor mai emana...) I pak dau de ştire aceste umile dar nerăbdării mărturii, cu nădejdea că un exemplar al cărţii mele va scăpa de vreun viitor incendiu, inundaţie sau te miri ce groapă de var a... memoriei colectiviste...

(Un episod din Deva, via Beijing (cu delegaţi ai lui Jeminjibao – descris de mine într-o altă carte, merită evocat: dl Mişu Rudeanu a dus la chineji, cu avionul, o troiţă model pădurenesc, cu avionul, ca schimb la o colecţie de ziare chineze, protocoale de tovarăşi şi etc- prefigurând absolut halucinant ceea ce face Elena Udrea în anno pomini 2010, la Shangani, de astă dată cu mărul şi frunza, semnele biblice ale păcatului originar, oferta de brend a grădinii maicii domnului (!) din patria cu mai multe femei decât bărbaţi – Ro-Mânia... În acelaşi guvern boc-băsesc, sunt şi nişte înRUDENIŢI de cumetrie, baronetul purpuriu-transpiros ai... unora de care fac vorbire scrisă... Mişu nu a obţinut de la chineji (nu cneji, cum crede el, ca espert) – nici măcar o pagodă, darmite vreo investiţie... Merde, băi animhăl politik, bă tovarăşi!

Oare a fost în delegaţia delegat şi bidecenalul revoluţionar a-muzeografomaniacul Gyorgyfi Fârţac, parlamentabilul and deputatnicul minorităţii rutene, zise şi rusini, ruscani, etc., uneori rudeni, din Ucraina de dincoace de Prut?)

Saducheismul reminiscent bolşevic (ios) s-a perpetuat diabolic şi s-a salvat prin pretinsul Front al salvării naţionale. (O salvare a Lor - prin cele mai perfide, istorice procedee, conjurative)... În 1989, actul păcatului originar (revoluţia ca act ratat, voila Freud!) s-a repetat pentru a continua, disimulat în pluripartitismul de vremuri noi, spre triumful Răului care urlă: eu sunt Binele vostru, noi suntem Dreptatea şi Adevărul! Vă ciuruim!... Sintagma asta sinistră a preş. Băsescu în electoralele din 2009, o înţelegem în întreaga ei monstruoasă, primitivă, subliminală semnificaţie: ei, reformatorii aleşi, confundă alegătorii (opoziţia, adică trei pătrimi din populaţie!) cu Împuşcaţii! Ei sunt... executivul, voila, plutonul de execuţie ai Mulţimii mancurtizate, olaltă cu mogulii, oligarhii - de alte culori, necum portocalii! Ei sunt roşul putred, purpura puterii auto – asumate, ei, complicitarii, ei, făuritorii, ei, emanaţii.

...În ultimele alegeri, candidaţii pedei, cu tricolor pe piept şi sabia minciunii în dinţi, îşi ţinură discursurile politice inclusiv în biserici, secondaţi de popii-şapcă ai saducheismului... secularist.

Eugen Evu (Hunedoara)

 

APEL CĂTRE COMISIA NAŢIONALĂ DE ARHEOLOGIE

Am aflat datorită internetului pe de-o parte că Roşia Montană Gold Corporation a cerut un nou certificat de descărcare arheologică pentru Muntele Cârnic, pe de alta, că această cerere ar urma să fie supusă atenţiei Comisiei Naţionale de Arheologie în data de 24 octombrie a. c. În calitate de coleg de meserie şi de fost profesor pentru câţiva dintre dumneavoastră, vă rog să nu acordaţi această descărcare arheologică. O asemenea decizie ar contraveni legislaţiei româneşti şi europene. Iată doar câteva dintre paragrafele sau principiile pe care v-aţi putea baza în luarea unei decizii onorabile:

Conform literei şi spiritului Legii 378/2001, beneficiarul este obligat să finanţeze săpătura de salvare, iar arheologii să acorde descărcarea arheologică numai dacă este cazul. Prin urmare, dacă firma RMGC a plătit pentru săpături 9 milioane de dolari, asta nu înseamnă nici pe departe că a cumpărat un sit arheologic şi istoric, care prin Legea 5/2000 a fost declarat monument de valoare excepţională. A făcut-o pe riscul sau. Conform noii Legi a Minelor, nr. 85 din martie 2003, Art. 11, alin. 1: Efectuarea de activităţi miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, [...] precum şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise. Mai departe, la Art. 11, alin. 2, se adaugă: Excepţiile de la prevederile alin. 1 se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităţilor competente în domeniu şi cu stabilirea de despăgubiri şi alte măsuri compensatorii. Or, cum Roşia Montană a fost declarată prin Legea 5/2000 monument de valoare excepţională, săpăturile de salvare nu trebuiau să continue fără ca Guvernul României să fi clamat interesul naţional în această investiţie. Nu a făcut-o, fiindcă la mijloc nu se află interesul

naţional, ci interesele unei firme private. Patrimoniul arheologic este garantat şi protejat de Ordonanţa de Guvern 43/2000, înlocuită de Legea 378/2001 şi completată apoi de Legea 462/2003. Pe de altă parte, statul român a ratificat, prin decretul 187/1990, Convenţia ONU privind patrimonial cultural şi natural şi a semnat Convenţia Europeană pentru Protecţia Patrimoniului Arheologic de la La Valetta - 1992. Aceasta din urma prevede a se dispune măsuri susceptibile de a favoriza conservarea integrală a ansamblurilor istorice şi a patrimoniului mobiliar al acestora, prin menţinerea integrităţii întregului ansamblu şi prin înscrierea în inventar a bunurilor descoperite. Lista nu se opreşte aici. Aveţi la dispoziţie tot suportul juridic necesar pentru a vă comporta decent. De altfel, v-ar fi destul de greu să emiteţi un al doilea certificat de descărcare arheologică pentru Muntele Cârnic, atunci când un prim certificat (4/15.01.2004) a fost anulat de Curtea de Apel Braşov, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat anularea respectivului act prin sentinţa irevocabilă nr. 4607/9.12.2008. Or, cu toţii ştim ce înseamnă, în litera şi spiritul legii, o sentinţă irevocabilă. Nu numai că nu mai poate fi schimbată, dar nici nu poţi veni cu o nouă solicitare având acelaşi obiect.

Despre valoarea galeriilor de la Roşia Montană s-a scris enorm. Ele sunt cunoscute în întreaga lume ştiinţifică din secolele XVIII şi XIX, când au fost descoperite aici celebrele tăbliţe cerate, care constituie unul dintre izvoarele dreptului roman. Astfel se explică semnarea în 2002 a unei petiţii contra distrugerii Roşiei Montane de către 1038 de instituţii şi personalităţi ştiinţifice din întreaga lume. Niciodată în istorie nu s-au mobilizat forţe ştiinţifice mai importante în apărarea unui monument. Mai pot fi amintite repetatele decizii ale ICOMOS privind soarta Roşiei Montane.

Nici chiar arheologul francez Beatrice Cauuet, cea care a fost plătită de RMGC pentru a cercetata galeriile din Cârnic, nu a putut să nu constate unicitatea acestora. De ce nu ne descurcăm noi înşine cu propriul patrimoniu este o întrebare căreia prefer deocamdată să nu-i răspund.

Totuşi, un început a fost făcut. Academia Română şi Biserica Ortodoxă Română au sarit în apărarea Roşiei Montane. Pentru această idee a fost cucerit un public larg, organizat sau nu în ONG-uri. Este un semn că românul nu se mai mulţumeste cu ce bagă în gură, ci se mai uită şi în jurul său. Vinovate de tot ce s-a întamplat la Roşia Montană sunt autorităţile noastre corupte, nici chiar vreo firmă străină. Dumneavoastră, stimaţi colegi, de ce parte vă veţi situa? De partea ştiinţei, a personalităţilor, a moralei, sau de partea unui pumn de profitori?

Există voci interesate, care pretind că statul român nu va fi niciodată în stare să conserve şi să pună în valoare turistică galeriile din Roşia Montană. Dacă se referă la actualele structuri ale statului, au dreptate.

Cei care cred însă în destinul acestei ţări sunt convinşi că Alburnus Maior are nu numai un trecut, ci şi un viitor de aur, iar adevăratul aur nu va fi metalul pe care să ni-l fure alţii, ci inteligenţa cu care cei tineri, poate generaţiile viitoare, vor şti să facă din Munţii Apuseni un centru al turismului intelectual românesc şi european. Minele romane de la Las Medulas sunt mai modeste decât minele romane de la Roşia Montană, dar, datorită Ministerului spaniol al Culturii, ele fac astăzi parte din patrimonial UNESCO şi asigură bunăstarea unei zone aride şi cândva sărace. Spre lauda sa, actualul Minister al Culturii şi Patrimoniului Naţional a avut o iniţiativă asemănătoare. Nu se cuvine oare ca arheologii de frunte ai acestei ţări, căci bănuiesc ca de aceea aţi fost cooptaţi în această comisie, să-i sprijine demersul? De ce să pierdem acum totul şi mai ales pentru cine şi pentru ce? Rareori a fost România pe cale să facă o afacere din care să câştige atât de puţin şi să piardă atât de mulţi.

Vă mai amintesc că fiecare cetăţean trebuie să-şi facă slujba acolo unde este pus şi pentru care este plătit. Treaba noastră de arheologi nu este să dezvoltăm proiecte industriale, ci să apărăm patrimoniul arheologic în limitele legii. Dacă alţii doresc să încalce legile, noi să nu-i lăsăm să o facă. Să nu devenim instrumentul lor! Dacă nu apărăm patrimonial naţional, nu va veni nimeni să o facă în locul nostru. Mai cred că această ţară evoluează încet, dar sigur. Vom ajunge şi noi cândva un stat de drept, iar mârşăviile şi laşităţile nu vor mai putea fi ascunse, oricât ar fi ele de vechi.

Arheologia este una dintre meseriile cele mai frumoase. Pentru această frumuseţe am ales-o, şi nu pentru bani. De ce să nu fim la înălţimea ei?

Mi-a spus odată careva dintre colegii din Comisie: Piso, ţie îţi este uşor să vorbeşti, tu ai un nume în străinătate, dar eu ce mă fac, dacă nu mai primesc bani pentru cercetările mele? Aş putea răspunde că nici mie nu mi-a fost uşor atunci când, în urma opoziţiei mele faţă de proiectul de la Roşia Montană, am fost dat afară din toate comisiile de specialitate, când am fost dat de trei ori afară din direcţiunea Muzeului din Cluj sau când în primăvara lui 2009 am fost dat afară chiar de unii dintre dumneavoastră de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. M-am bătut de unul singur şi am recâştigat în buna măsură terenul pierdut. Dar, chiar dacă nu câştigi întotdeauna, vă asigur că nu există nimic mai preţios pe lumea asta decât o conştiinţă curată şi un somn fără coşmaruri.

Dumnezeu să vă dea gândul cel bun!

Ioan Piso (Cluj-Napoca)

 

GURA DE LUP A FOAMEI

Decebal s-a sinucis din cauza lui Traian, urmaşii lui se sinucid din cauza lui Traian Băsescu!

Nu vi se pare că avem spectrul foamei şi al sărăciei materiale în ADN-ul personal?

De ce mergeau strămoşii noştri daci la luptă contra cotropitorilor cu stindardul cu cap de lup în fruntea luptătorilor? Fiindcă acel cap de lup vibra în vânt, în goana cailor, şi scotea un urlet, menit să îi sperie pe duşmani. Era absolut eficient, fiindcă urletul lui era urletul foamei.

Ori, ameninţaţi cu înfometarea, nici chiar cei mai sălbatici cotropitori ai bravilor daci, nu mai insistau să-ţi întindă stăpânirea peste astfel de coclauri neospitaliere.

Peste două milenii mai avem câţiva amărâţi de lupi prin pădurile chelite de arbori ale patriei, dar mai nou urletul de lup flămând s-a mutat în sufletul pensionarilor şi al bugetarilor.

Stindardul dacic al gurii de lup, gemând sub spectrul foamei, s-a retras în sufletul fiecărui cetăţean din zilele noastre.

Prea am fost şi suntem numai generaţii de sacrificiu şi, mai nou, cobai în studii sociologice locale sau occidentale despre foame, ca să nu ne dăm seama că simbolul urletului foamei este în fiecare.

Obsesia prezidenţială de tăiere a salariilor funcţionarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale, sperie şi bagă în boală, la propriu, jumătate din poporul rămas încă în România.

Întâiul bugetar al ţării a relativizat toate valorile existente în societate, le neagă constant de şase ani, umileşte, terfeleşte tot ce vede. Pensiile de stat, pensiile militare etc., recunoscute unanim ca un drept de proprietate în toată Europa, în România sunt la cheremul domniei sale şi al scutierului său, Emil Boc. Nicio valoare materială sau socială nu mai este sigură, nimic din ce a fost nu va mai fi. Nu mai contează nici ce a decis prin hotărâre de judecată Curtea Constituţională a României, în aceeaşi lună.

Imediat după momentul în care cerneala s-a uscat pe hotărârea judecătorească prin care onorabila Curte statua că pensiile nu pot fi reduse cu infamul procent de 15%, doar aşa, fiindcă guvernul român portocalizat este zgârcit cu cine nu trebuie şi risipitor cu nababii săi, vocea gravă şi cu asperităţi de bas a preşedintelui anunţa că pensiile vor fi oricum impozitate; dacă a fost neconstituţional să taie din ele 15 procente, poate o fi constituţional să le reducă printr-o lege cu cota unică de 16% sau mai mult.

În sprijinirea acestor hăcuiri financiare, angoasatul premier iese a doua zi pe posturile TV şi declară cu tupeu că nici tăierile de până acum nu vor îndestula suficient bugetul, aşa că pe lângă majorarea T.V.A. cu 5 procente, măsură de aiureală economică, inflaţionistă, ar mai trebui inventate nişte biruri, care să resusciteze un buget de stat aflat pe dric.

Întâiul glas al ţării, ajutat de câţiva ciraci, face samavolnice modificări în Codul fiscal, calcă toate regulile şi normele stabilite chiar în parlament şi introduce taxe noi aplicabile peste trei zile, nu peste 6 luni, aşa cum prevede însăşi codul respectiv.

Probabil că aşa arată rânjetul gurii de lup al insolvenţei! Adică, de ce nu ar avea dreptate analistul economic, Ilie Şerbănescu, când a afirmat că statul român este în faliment.

Este sigur aşa şi iarna nici nu a venit încă!

Semnalul decisiv dat de peste cinci mii de poliţişti în 24 sept, a.c., protestând din cauza spolierii de venituri, contra guvernului şi contra unui preşedinte absent de la Cotroceni, este o pagină de istorie dramatică. Este o acţiune eroică, sincer disperată şi… este doar un început!

A fost prima dată în istoria zbuciumată a Bucureştilor, când populaţia aflată pe străzi a aplaudat o acţiune a poliţiei… drumul miilor de poliţişti în marşul lor spre Palatul Cotroceni.

Foamea scrie din nou pagini încordate şi imprevizibile de istorie românească şi ca un refren… încă nu a venit iarna!

Au învăţat poliţiştii să protesteze, să strige JOS GUVERNUL!, să răguşească de invective şi… adjective. Ei, care trebuie să îi protejeze, pe cei pe care acum îi blestemă. Adică foamea este un altfel de sfetnic, nu este ca noaptea! Foamea i-a întors şi pe ei cu faţa la popor, vorba pasionatului referendar de altă dată.

La porţile ferecate ale Cotrocenilor i-au aşteptat colegii lor, jandarmii, proptiţi în garduri metalice, ca să îi împiedice să intre în palat. Nu au încercat bravii de ei să forţeze vreo plimbare pe aleile umbroase ale palatului, ci şi-au strigat doar foamea şi neputinţa, din peste cinci mii de gâtlejuri, după care au plecat de unde au venit, fără niciun răspuns.

Nu i-a auzit cine trebuia să îi audă! S-au s-a făcut că nu-i aude!!!

Băieşul de mulţimi de anul trecut, săltătorul în hore populare, degustătorul de bunătăţi prin iarmaroace, purtătorul de steag şi sabie pe scenele electorale ale patriei, le-a lipit doar o singură etichetă pe frunţi: Sunt participanţi la un marş ilegal... şi cu nişte ilegalişti nu am ce discuta! Iar supraponderalul ministru al internelor i-a ţinut isonul: Organizatorii marşului ilegal vor fi pedepsiţi!

Fermitatea din disperarea nepriceperii, din neputinţa de a rezolva probleme sociale stringente, ne aduce aminte de altceva: de decembrie 1989!

Garantez că nu vom mai vedea curând băi de mulţime, mâini prezidenţiale dând noroc cu toată lumea, cu ţărani, cu orăşeni, cu… poliţişti!

Întâiul lefegiu al ţării s-a supărat pe noii seimeni, fiindcă au îndrăznit să se răscoale, ca şi cei vechi, culmea, tot pentru neplata lefurilor.

Dacii se temeau de imperiul roman, de împăratul Traian, urmaşii lor se tem de imperiul F.M.I. şi de un alt Traian. Este poate o spirală a istoriei, un vârtej, poate un anafor din care va scăpa doar cine va mai putea. Cert este că în primăvara lui 2011 vom fi mai puţini cetăţeni români prin oraşe şi sate. Bătrânii se vor duce prematur pe ultimul drum, iar tinerii vor lua calea pribegiei spre un Occident gol de promisiuni.

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii